Dinamica juridică a reformei administraţiei publice din ... · 11 Consolidarea autonomiei locale,...

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Dinamica juridică a reformei administraţiei publice din România

Lector. univ. dr. Eduard Călinoiu

Consilier

Consiliul Legislativ

1

A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a IV-a,

Editura CH Beck, Bucureşti, 2005, pag.188.

2

J. Rivero, J. Waline, Droit administratif, 20 e édition, Paris,

Ed. Dalloz, 2004, pag.9.

Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2015 3

zează că, într-un sens restrâns, expresia drept

administrativ urmează să desemneze numai regulile

originare, adică acelea care sunt distincte de dreptul

privat.

În momentul de faţă, se acceptă ideea că drep -

tul administrativ cuprinde componenţa şi sfera de

acţiune a organelor prin care se desfăşoară activitatea

administrativă la nivel central şi la nivel teritorial,

acţiunea propriu zisă a administraţiei, principiile pe

care aceasta se întemeiază, precum şi controlul

administraţiei, indiferent dacă acesta se exercită sub

forma non-jurisdicţională sau sub forma jurisdic -

ţională.

Concepţiile principale exprimate în doctrina de

drept administrativ a statelor europene au fost

numeroase şi au dat expresie unor diverse interese şi

puncte de vedere. Aşa, de pildă, doctrina franceză

de drept administrativ din secolul XIX se întemeiază

pe distincţia între actele de autoritate şi cele de

gestiune, pe responsabilitatea statului pentru actele

de putere publică şi pe independenţa administraţiei

faţă de tribunale. În doctrina franceză, întregul drept

administrativ era fundamentat în special pe teoria

ordinii publice şi funcţionarea serviciilor publice.

Mai târziu, profesorul Georges Vedel circumscrie

sfera administraţiei publice la sfera executivului,

considerând că administraţia asigură exerciţiul puterii

executive, sub un regim de putere publică. O con cep -

ţie mai largă este exprimată de André de Laubadère,

care include în sfera noţiunii de admi nistraţie ansam -

blul de autorităţi, agenţi şi organisme însărcinate sub

impulsul puterilor politice, a asigura multiplele

intervenţii ale statului modern. În sfârşit, Jean Rivero

face apel la noţiunea de interes public sau interes

Administraţia publică, în orice societate, fie ea

clasică, fie modernă reprezintă, în esenţă, un

instrument al statului indispensabil în atingerea unor

deziderate, a unor obiective majore determinate de

el, în fapt de realizare a unor valori politice stabilite

prin diverse reglementări interne, în scopul

satisfacerii interesului general, prin acţiunea puterii

politice.

Dreptul administrativ reprezintă, prin exce -

lenţă, o ramură a sistemului de drept intern. Autori

de prestigiu care au studiat această ramură de drept au

adus importante precizări cu privire la domeniul de

acţiune a dreptului administrativ. Astfel, regretatul

profesor Antonie Iorgovan, în Tratatul său de drept

administrativ, estimează că dreptul administrativ

poate fi definit ca „ramura dreptului public carereglementează, concret sau cu valoare de principiu,relaţiile sociale din sfera administraţiei publice,precum şi pe cele de natură conflictuală dintreautorităţile publice sau structuri private, investite cuautoritate publică, pe de o parte, şi cei vătămaţi îndrepturile lor prin actele administrative ale acestorautorităţi, pe de altă parte1

.

În literatura franceză, în volumul apărut în

2004, semnat de Jean Rivero şi Jean Waline, se defi -

neşte dreptul administrativ

2

ca fiind ansamblul

regulilor juridice aplicabile activităţii administrative,

indiferent dacă acestea constituie reguli de drept

privat sau de altă natură. Autorii menţionaţi preci -

4 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2015

Studii, opinii, informări

din 1991

6

, având ca punct de plecare amplitudinea

coordonatelor de natură constituţională, ce reconsi -

derau atât sistemul administraţiei publice româneşti

cât şi ramura administraţiei publice autonome, în

reconsiderarea interesului general, cu caracter naţio-

nal, respectiv cu caracter local. Din acelaşi punct de

vedere, al constituţionalismului, revizuirea actului

fundamental al statului din octombrie 2003

7

, a avut

menirea de a institui noi dispoziţii constituţionale

care fie au corectat unele disfuncţionalităţi ale

normelor iniţiale, fie au atins rolul şi funcţiile unor

structuri ale administraţiei publice.

Astfel, pe plan intern, faţă de aceste imperative

ale societăţii româneşti, putem sublinia că marile

obiective, subsumate ideii de reformare şi regândire

a administraţiei publice, s-au realizat în mare parte,

atingându-se majoritatea domeniilor de interes pentru

viaţa economico-socială a statului nostru.

Necesitatea satisfacerii intereselor generale ale

societăţii, atât la nivel central, cât şi local a deter mi -

nat, în plan funcţional, implicarea autorităţilor în

anumite domenii de activitate, prin conferirea com -

petenţelor legale, respectiv a instrumentelor cores -

punzătoare şi necesare realizării scopurilor şi a obiec-

ti velor fixate.

În pofida acestor evoluţii pozitive, adminis tra -

ţia românească, aflată în faţa integrării în structurile

Uniunii Europene şi-a arătat slăbiciunea, introducând

noi cerinţe şi adaptări ale administraţiei publice.

Astfel, au devenit prioritare atât realizarea unui pro -

fund proces de reformare a sectorului public cât şi

crearea unui sistem de administrare modern, res pon -

sabil, previzibil, transparent şi receptiv la nevoile

cetăţenilor şi a mediului de afaceri.

Aşa cum arătau primele documente de

raportare ale Comisiei Europene din anul 1999,

progresele reale înregistrate de România până în

momentul invitării la începerea negocierilor de

aderare în privinţa organizării şi funcţionării

administraţiei publice, s-au dovedit modeste, fiind

general, relevând că în timp ce guvernarea se referă

la decizii esenţiale, care anga jează viitorul naţiunii,

administraţia se ocupă de problemele cotidiene. În

opinia sa, administraţia publică reprezintă în esenţă

activitatea prin care autorităţile publice asigură

satisfacerea nevoilor de interes public, în timp ce

dreptul administrativ ar fi un ansamblu de reguli

juridice distincte de cele de drept privat, care

ar conduce activitatea administrativă a puterilor

publice.

3

În concepţia şcolii germane, administraţia,

prin vocaţia sa, realizează sarcinile statului în sfera

administraţiei, aici fiind inclusă, spre deosebire de

doctrina franceză, şi sfera relaţiilor externe. Concep -

ţia şcolii germane nu diferă de aceea a şcolii franceze

când se evocă sensul structural al administraţiei

publice, prin aceasta înţelegându-se – în ambele

doctrine – totalitatea serviciilor care exercită cu titlu

principal o activitate administrativă.

În diversele accepţii pe care lucrările europene

de drept administrativ le dau acestei noţiuni, esenţială

este subordonarea faţă de lege, principiul legalităţii

fiind de altfel recunoscut de toate manualele şi

lucrările de drept administrativ, ca fiind primul ce

guvernează activitatea administrativă

4

.

Necesitatea unui demers de reformare a siste -

mului de administraţie publică a fost determinat de

momentul decembrie 1989 ca unul dintre obiectivele

majore ale societăţii româneşti, pe care îl regăsim

constant în programele de guvernare ale diferitelor

partide ce s-au succedat în perioada post decem bristă.

Pe parcursul afirmării „constituţionalismu -

lui” ca mod de acţiune şi gândire, locul legii ca factor

suprem de evaluare a activităţii administrative l-a luat

Constituţia, ca expresie a voinţei şi comandamentelor

generale

5

.

Momentul culminat al transformării adminis -

traţiei statului român a fost reprezentat odată cu

adoptarea prin referendum a Constituţiei României

6 Constituţia României, adoptată în şedinţa Adunării Constituante

din 21 noiembrie 1991 şi publicată în M. Of. nr. 233 din 21

noiembrie 1991, intrând în vigoare în urma aprobării acesteia prin

referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

7

A se vedea Legea nr. 429/2003 privind revizuirea Constituţiei

României din anul 1991, publicată în M. Of. nr. 758 din 29

octombrie 2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19

octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale

nr. 3 din 22 octombrie 2003.

3

A se vedea pentru dezvoltări: A. Iorgovan, op.cit., pag.16 şi

urm.; I. Alexandru, Drept administrativ comparat, ediţia II-a

revăzută şi adăugită, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2003,

pag.37 şi urm.

4

E.Forsthoff, Traité de droit administratif allemande, Ed. Emile

Bruylant, Bruxelles, 1965, pag.35 ; J. Schwarze, Droitadministrative européen, vol. I, Ed. Emile Bruylant, Bruxelles,

1994, pag.17.

5

L. Favoreu ş.a., Droit constitutionnel, 8-e édition, Paris, Dalloz,

2005, pag.111 şi urm.



cării lor, la rolul euroregiunilor, la aplicarea Cartei cu

privire la autoadministrarea locală şi, în mod cu totul

deosebit, la noţiunea de funcţie publică comu -

nitară.

10

Revenind, subliniem că, în cazul în care regle -

mentarea administraţiilor publice la nivelul statelor

membre ţine exclusiv de competenţa autorităţilor lor

naţionale, ca atribut al suveranităţii acestora,

problemele preocupante ale administraţiei publice

centrale în anul 2000 se rezumau la evaluarea

criteriilor politice, precum şi a capacităţii adminis -

trative a României necesare de a pune în aplicare

acquis-ului comunitar, din perspectiva accederii ţării

noastre la Uniunea Europeană

11

.

De asemenea, începutul reformelor majore a

fost Programul de guvernare din 28 decembrie

2000 pentru perioada 2001-2004

12

, document

programatic al guvernării de la acea vreme, care a

abordat frontal accelerarea reformei administraţiei

publice centrale şi locale, pornind de la evaluarea

critică a Comisiei Europene a situaţiei din acea

perioadă în materia respectivă. În acel cadru se

urmărea realizarea criteriilor de aderare la Uniunea

Europeană, demonstrând că ţara noastră putea face

faţă obligaţiilor care îi reveneau în calitate de viitor

stat membru, prin întărirea capacităţii adminis -

trative.

Programul de guvernare privitor la admi nis -

traţia publică centrală şi locală stabilea zece obiective

fundamentale printre care erau: restructurarea pro -

fundă a administraţiei; schimbarea de fond a rapor -

tului dintre administraţie şi cetăţean; descentralizarea

serviciilor publice şi consolidarea autonomiei admi -

nistrative şi financiare; demilitarizarea unor servicii

comunitare; reconsiderarea admi nis traţiei însărcinate

cu protecţia copilului.

Stadiul realizării procesului de reformă a

admi nistraţiei publice, dincolo de evoluţia sa sinu -

considerate încă departe de a îndeplini exigenţele

Uniunii Europene în această problematică

8

.

În consecinţă, s-a impus în acea perioadă

(1999) un amplu proces de reformă administrativă,

astfel încât, administraţia publică din România,

treptat, atât din punct de vedere structural, cât şi

funcţional să se racordeze cerinţelor europene în

materie. Cu toate acestea, din prisma coordonatelor

Uniunii Europene, este cunoscut faptul că, în general,

organizarea şi funcţionarea administraţiei publice nu

este supusă unor rigori de reglementare obligatorii

pentru statele membre, astfel că problematica în

discuţie este rezervată dispoziţiilor şi principiilor de

drept naţionale.

Profesorul Ioan Alexandru şi colaboratorii săi,

în contextul volumului “Dreptul administrativ în

Uniunea Europeană”, precizează că “Dreptul admi -

nis trativ european sau – mai exact – al Uniunii

Europene, este strâns legat de noţiunea administraţiei

publice europene (...) Noţiunea de administraţie

publică europeană este susceptibilă de două sensuri:

unul material şi altul formal. Abordarea materială

presupune analiza activităţii de organizare a

executării şi de executare în concret a legislaţiei

comunitare (legislaţia primară şi derivată), realizată

prin acţiuni cu caracter de dispoziţie sau acţiuni cu

caracter de prestaţie. Abordarea formală se bazează

pe analiza sistemului de instituţii şi structuri

administrative europene care realizează această

activitate”

9

.

Ca o paranteză, precizăm că dreptul european

însuşi reprezintă o ramură de drept specifică, având

un caracter interdisciplinar, care preia numeroase

elemente din ramurile dreptului public şi ale dreptului

privat, inclusiv al dreptului administrativ. În această

privinţă, în literatura de specialitate s-au făcut ample

referiri la implicaţiile pe care le au actele emise de

instituţiile comunitare, precum şi la procedura ata -

10

A se vedea pentru dezvoltări: C. Călinoiu, V. Vedinaş, Teoriafuncţiei publice comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999,

pag.9 şi urm.

11 Consolidarea autonomiei locale, administrative şi financiare,perfecţionarea cadrului legislativ, armonizarea legislaţiei ţăriinoastre cu reglementările europene au reprezentat, în mare

măsură, o schimbare de fond a raportului dintre administraţie şi

cetăţean, punând în mai mare măsură accentul pe eficienţă, ca şi

consecinţă a începutului deschiderii capitolelor de negociere a

ţării noastre cu Uniunea Europeană.

12

Programul de guvernare al PDSR-ului a fost publicat în M.Of.

nr. 700 din data de 28 decembrie 2000.

8

Printre alte preocupări ale Comisiei Europene în domeniu, în

acelaşi an de referinţă 1999, era elocvent „continuarea reformeistructurilor guvernamentale şi clarificarea schemelor decomunicare, necesare pentru îmbunătăţirea capacităţii puteriiexecutive”, recomandare, ce a avut un impact imediat asupra

aptitudinii de coordonare eficientă a politicilor guvernamentale

din ţara noastă.

9

Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşu, Ilie Gorjan, Ivan Vasile

Ivanoff, Cezar Corneliu Manda, Alina-Livia Nicu, Crina

Rădulescu, Cătălin Silviu Săraru, Dreptul administrativ înUniunea Europeană, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag.211,

212.



promovau descentralizarea

17

, precum şi refor marea

instituţiei prefectului (făcându-se referire la faptul că

prin această ordonanţă de urgenţă

18

s-a reglementat

ca prefectul să fie înalt funcţionar public, neputând

avea în paralel o carieră politică).

Ca o constatare negativă, acelaşi raport al

Comisiei din 2006 arăta că, în procesul legislativ,

Guvernul României continua să emită acte normative

pe calea ordonanţelor de urgenţă, menţionându-se în

acest sens că, în perioada 30 septembrie 2005 –

15 martie 2006, au fost emise nouăzeci de astfel de

ordonanţe de urgenţă. Se arată că, procedând în acest

mod, se întărea puterea Guvernului în detrimentul

Parlamentului, ceea ce reducea transparenţa în

procesul de adaptare a actelor normative.

Sintetizând aceste aspecte privitoare la stadiul

de reformă al administraţiei publice, conţinute în

Rapoartele periodice ale Comisiei Europene

19

, opi -

năm că acestea se subordonau scopului fundamental

al Uniunii Europene, precizat, de altfel, în Tratatele

instituind Comunităţile Europene (CECO, CEEA,

CEE), reiterat în Tratatul de la Maastricht şi respectiv

în Tratatul de la Amsterdam, anume: aplicarea uni -

formă a dreptului european pe teritoriul ţării noastre

în mod identic, ca şi în celelalte state membre ale

Uniunii.

Spectrul larg şi extrem de variat al acestor noi

valori europene, ce prezintă un impact deosebit în

ordinea juridică administrativă a fiecărui stat mem -

bru, demonstrează amploarea procesului de reformă

administrativă, care atinge toate punctele esenţiale,

relevante administraţiei publice. Ca şi alte tipuri de

oasă din perioada 1999-2002, a fost evidenţiat de o

manieră elocventă, prin Raportul Comisiei Europene,

elaborat pentru anul 2003

13

– ca interval de referinţă.

Documentul era unul destul de obiectiv şi realiza o

radiografie completă a stadiului dez voltării Româ -

niei, incluzând şi aspectele ce ţin de organizarea şi

funcţionarea administraţiei publice

14

.

Dacă aprecierile pozitive priveau în mod

concret modificarea Constituţiei, reducerea utilizării

ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, adoptarea

pachetului legislativ anti-corupţie, demilitarizarea

poliţiei, asigurarea drepturilor minorităţilor, legislaţia

împotriva discriminării, elementele critice acopereau

trei domenii importante, respectiv capacitatea

administrativă, reforma în justiţie şi corupţia

15

.

Pe aceleaşi coordonate ca un semnal pozitiv pe

calea reformelor administraţiei publice s-a subliniat

revizuirea statutului funcţionarului public

16

.

De altfel, referindu-se strict la administraţia

publică, Raportul Comisiei Europene privind monito -

rizarea României elaborat în mai 2006 arăta că, de la

ultimul raport din octombrie 2005, s-au înregistrat

progrese în domeniu, menţionându-se în special

continuarea procesului de descentralizare, prin

adoptarea în Parlament a două acte normative care

13

European Commission, 2003, „Regular Report on Romania’sprogress towards accession on European Union”, pag. 121.

14

De asemenea, se preciza în acelaşi Raport al Comisiei pe

anul 2003 că, ţara noastră are o capacitate administrativă slabăîn ceea ce priveşte implementarea legislaţiei adoptate şi de

altfel că poate fi considerată ca având o economie de piaţă

funcţională dacă continuă progresele satisfăcătoare până în

acel moment.

15

În ceea ce priveşte strict problematica reformei administrative,

analizată în contextul evaluării criteriilor politice - Democraţia şistatul de drept -, Comisia Europeană a evidenţiat carenţele

constatate la nivelul organizatoric şi funcţional al administraţiei

publice, începând cu structurile puterii executive (Guvernul),

continuând cu cele ministeriale şi finalizând cu autorităţile

administraţiei publice locale autonome. Procesul de monitorizare

şi respectiv, evaluarea acestor structuri administrative acoperă

întregul spectru al problemelor ridicate de fenomenul admi -

nistrativ: aspectul competenţelor mijloacelor, procedurilor, al

organizării, precum şi principiilor ce le guvernează din punct de

vedere al eficienţei, transparenţei.

16

Se făcea referire la Legea nr. 7/2006 privind statutul

funcţionarului public parlamentar, publicată în M.Of. nr. 35 din

16 ianuarie 2006, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr. 15/2005 privind unele măsuri pentru ocuparea prin concurs a

funcţiilor publice vacante din cadrul autorităţilor şi instituţiilor

publice implicate în implementarea angajamentelor asumate prin

negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană,

publicată în M. Of. nr. 205 din 10 martie 2005.

17

Raportul făcea referire la Legea nr. 195/2006 a descentralizării,

publicată în M.Of. nr.453 din 25 mai 2006 respectiv Legea

serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, publicată

în M. Of. nr. 254 din 21 martie 2006.

18

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 179/2005 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 340/2006 privind

instituţia prefectului, publicată în M.Of. nr. 1142 din

16 decem brie 2005.

19

Având în vedere concluziile Consiliului European de la Madrid

din perioada 15-16 decembrie 1995, corelate cu Rapoartele de

ţară şi Rapoartele Comisiei Europene privind progresele

României în domeniul reformelor în vederea aderării acesteia la

Uniunea Europeană, putem afirma că procesul de aderare a fost

unul lung şi complex. Urmând concluziile negocierilor, Uniunea

Europeană a decis continuarea monitorizării acestor deziderate

şi după aderarea ţării noastre de la 1 ianuarie 2007, respectiv

întocmirea unor rapoarte anuale referitor la progresele României

după aderare.



lungat, ceea ce afirmă că dobândirea statutului de

membru cu drepturi depline la Uniunea Europeană

începând cu 1 ianuarie 2007 incumbă statului nostru

o continuare a reformelor administrative în vederea

eficientizării administraţiei publice, ceea ce pre -

supune în primul rând elaborarea strategiilor de

realizare a reformei economico-sociale, care situează

de facto sistemul administraţiei publice, definindu-i

obiectivele priorităţile, precum şi mijloacele şi moda -

lităţile de înfăptuire a acestora.

În acest sens, Prof. Univ. Dr. Ioan Alexandru

arăta că, „reforma justiţiei sau a administraţiei publi -

ce trebuie să aibă ca finalitate redobândirea autorităţii

statului, eficienţa gestionării treburilor publice,

reflectată printr-o mai bună servire a intereselor şi

nevoilor populaţiei”

22

.

Pentru atingerea acestor obiective, o reformă

administrativă profundă, ale căror efecte pozitive să

se dovedească durabile, presupune mai întâi o recon -

siderare structurală a administraţiei publice care să

opereze în plan vertical, de sus în jos.

Astfel, procesul de reformă în administraţia

publică din România trebuie să se fundamenteze pe

următoarele principii majore: abordarea unitară a

elementelor reformei funcţionale, structurale şi orga -

nizatorice a administraţiei publice; definirea clară a

rolului şi a funcţiilor de bază a autorităţilor centrale

şi locale; întărirea autonomiei şi accelerarea proce -

sului descentralizării sistemului administraţiei, prin

aplicarea concretă a principiului subsidiarităţii, prin

deplasarea treptată a centrului de greutate a activităţii

organelor centrale de stat dinspre gestionarea vieţii

economico-sociale, spre elaborarea cadrului normativ

adecvat, a strategiilor de dezvoltare durabilă la nivel

naţional şi sectorial, a metodologiilor la nivel naţional

şi sectorial; optimizarea managementului în adminis -

traţia publică prin dezvoltarea economiei de piaţă şi

afirmarea structurilor reprezentative ale societăţii

reformă derulate în diverse domenii de activitate,

procesul de reformă a administraţiei publice nu

trebuie să constituie un scop în sine, ci el trebuie să

urmărească anumite scopuri precise, de a căror atin -

gere depinde asigurarea funcţionalităţilor statului,

prin exercitarea corectă şi eficace a acestora. Anterior

aderării României la Uniunea Europeană, au fost

făcute eforturi considerabile pentru ca ritmul

reformelor din diverse domenii să crească și a existat

o susținere politică transpartinică pentru îndeplinirea

unor criterii care să permită aderarea în 2007.

Administrația publică a fost pusă în centrul acestui

proces, beneficiind de investiții importante destinate

creșterii capacității proprii, eforturile sale fiind

distribuite în mod coerent către închiderea capitolelor

de negociere.

În acest context, Guvernul României a adoptat

două strategii succesive privind reforma adminis -

traţiei publice: Strategia privind accelerarea reformeiadministraţiei publice 2001 – 2003 şi Strategiaactualizată a Guvernului României privind accele -rarea reformei în administraţia publică 2004 – 2006,

care au stat la baza implementării unor reforme în

domenii cheie, respectiv: politicile publice, descen -

tralizarea și funcția publică.

Din anul 2007 nu a mai existat o strategie

integratoare aferentă domeniului administrație pu bli -

că

20

, deși instituții ale administrației publice centrale

au avut mai multe inițiative care au abordat aspecte

ale reformei acesteia

21

, însă de o manieră fragmentată

și fără a evidenția cauzele profunde care, chiar în

prezența unor proceduri și reglementări clare și

suficiente, afectează funcționarea eficientă a institu -

țiilor publice.

În ceea ce priveşte direcţiile de reformare

propuse în cazul României, schimbarea mentalului

colectiv al unei societăţi presupune un timp înde -

20

În absența unei viziuni strategice care să vizeze creșterea

capacității sectorului public de a formula politici publice și de

a gestiona eficient furnizarea serviciilor în perioada 2007 –

2013, singurele documente cu impact asupra domeniului au

fost reprezentate de Cadrul Național Strategic de Dezvoltare aRomâniei al cărui rol principal a fost acela de sprijini procesul

de programare financiară și de Programul Național de

Reforme.

21

În perioada 2007-2013 au fost aprobate prin hotărâri ale

Guvernului sau, după caz, acte cu caracter normativ ale

autorităților de reglementare, un număr de peste 40 de strategii

sectoriale. Acestora li se adăugă și alte documente de politici

publice (propuneri de politici publice, strategii sau programe

strategice) adoptate ca atare, fără includerea lor în acte cu caracter

normativ emise de autoritățile în drept sau elaborate în cursul

perioadei de referinţă şi aflate în prezent pe circuitul de avizare/în

procedură de adoptare. A se vedea Hotărârea nr. 909/2014 privind

aprobarea Strategiei pentru consolidarea administraţiei publice

2014-2020 şi constituirea Comitetului naţional pentru coor do -

narea implementării Strategiei pentru consolidarea administraţiei

publice 2014-2020 adoptată de Guvernul României în data de

15 octombrie 2014 şi publicată în M.Of. nr. 834 şi 834 bis din

17 noiembrie 2014 (Anexele 1-3).

22

Pentru detalii a se vedea I. Alexandru, Politică, administraţieşi justiţie, Ed. All Beck, 2004, p. 208.

civile; asigurarea unor servicii publice pentru

populaţie, motivarea autorităţilor locale prin

acordarea de competenţe decizionale orientate spre

promovarea intereselor sociale în cadrul procesului

de dezvoltare durabilă

23

.

Consolidarea reformelor administraţiei româ -

neşti ocupă în mod constant un loc important atât în

plan legislativ cât şi în programele guvernamentale,

altfel spus dinamica administraţiei publice se exprimă

în dinamica reformei.

Pe plan legislativ, cu ocazia dinamicii reformei

în materie au fost adoptate o serie de acte normative

de natură a elimina sau de a reduce carenţele

sistemului administrativ, quintesenţa acestora fiind

Constituţia României, republicată în 2003; art. 120

reprezintă fundamentul a unor principii de bază, ce

reliefează principii de drept constituţional, ale admi -

nistraţiei publice locale din unităţile adminis trativ-

teritoriale, și anume principiile descentralizării,

autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor pu -

blice.

Printre principalele rezultate obținute în

perioada 2001-2013, menționăm faptul că au fost

adoptate o serie de acte normative și documente

strategice relevante în domeniu: Legea adminis -

traţiei publice locale nr. 215/2001; Legea-cadru a

descentralizării nr. 195/2006 și normele metodolo -

gice de aplicare a acesteia; Legea privind finanţele

publice locale nr. 273/2006; Legea privind prefectul

şi instituţia prefectului nr. 340 din 12 iulie 2004

(republicat); Legea statutului aleşilor locali

nr. 393/2004; Legea privind Codul de conduită a

funcționarilor publici nr. 7/2004 (republicată),

Hotărârea Guver nului nr. 775/2005 pentru aprobarea

Regulamentului privind procedurile de elaborare,

monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel

central; Hotă rârea Guvernului nr.870/2006 privind

Strategia pentru îmbunătăţirea sistemului de

elaborare, coor-donare și planificare a politicilor

publice la nivelul administraţiei publice centrale;

Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr.

51/2006; Strategia pentru o reglementare mai bună la

nivelul adminis trației publice centrale 2008-2013 etc.

Totodată, au fost revizuite și îmbunătățite

statutul funcționarilor publici și legea administrației

publice locale și au fost elaborate acte normative care

reglementează incompatibilitățile și conflictele de

interese pentru sectorul public, dar și transparența

decizională.

Pentru a se adapta și, implicit, pentru a răs pun -

de cât mai eficient nevoilor actualului context socio-

economic în care se află România, administrația

publică trebuie să își concentreze esența misiunii sale

clasice, de punere în aplicare a legii și de furnizare

de servicii publice, spre o abordare modernă și

inovatoare, axată pe facilitarea dezvoltării socio-

economice a țării, prin intermediul unor servicii

publice, investiții și reglementări de calitate.

Astfel, pentru realizarea unui profund proces

de reformare a sectorului public şi crearea unui

sistem de administrare responsabil, previzibil,

transparent şi incoruptibil, Guvernul României a

adoptat în colaborare cu Ministerul dezvoltării

regionale şi administraţiei publice Hotărârea

Guver nului nr. 909/2014 privind aprobarea

Strategiei pentru consolidarea administrației

publice 2014-2020 și constituirea Comitetului

național pentru coordonarea implementării

Strategiei pentru consolidarea administrației

publice 2014-2020

24

.

În definirea obiectivelor strategice pentru

perioada 2014 – 2020, instituțiile implicate și-au

propus să pornească de la analizele recent elaborate,



23

H. Kassim, The European Administration: betweeneuropeanization and domestication. Governing Europe, Ed. By J. Hayward, A Menon, Oxford University Press, 2003,

p. 9-10.

24

H.G. nr. 909/2014 a fost publicată în M.Of. nr.834/bis din 17

noiembrie 2014 şi a fost inițiat de Ministerul Dezvoltării

Regionale și Administrației Publice (MDRAP) care, împreună cu

Cancelaria Primului Ministru (CPM), a definit principalele

orientări strategice. Cele două instituții vor face parte din

structura responsabilă de coordonarea implementării prezentei

Strategii, detaliată la capitolul XII.

25

După 1 ianuarie 2007, România s-a angajat cu seriozitate în

respectarea Agendei Lisabona relansată, fapt pentru care a

elaborat Programul Naţional de Reformă pe perioada 2007-2010, în contextul căruia un element important l-a constituit

dezvoltarea capacităţii administrative de implementare, evaluare

şi monitorizare a reformelor asumate. Ulterior, în anul 2011,

Programul a fost înlocuit prin Programul Naţional de Reformăpentru perioada 2011-2013, pe coordonatele Strategiei Europa

2020, reprezentând platforma-cadru pentru definirea şi aplicarea

politicilor de dezvoltare economică a statului, în concordanţă cu

politicile Uniunii Europene.

precum și de la strategia pentru consolidarea

administraţiei publice pentru perioada 2007-2010

25

,

încercând să contureze o viziune coerentă a cărei

aplicare să genereze o îmbunătățire substanțială a

activității administrației. Pentru ca acest lucru să se

întâmple trebuie îndeplinite o serie de măsuri obiec -

tive:

� angajamentul politic transpartinic pentru

susținerea acelor măsuri menite să combată

cauzele structurale care au contribuit la

limitarea efectelor inițiativelor de reformă

propuse în trecut;

� constituirea unui mecanism de coordonarea implementării măsurilor de reformăsusținut de la cel mai înalt nivel, gestionat

de către Cancelaria Primului Ministru și

Ministerul Dezvoltării Regionale și Admi -

nis trației Publice și care să fie însoțit de

proceduri transparente de monitorizare și

evaluare;

� constituirea unui mecanism de colaborare șiconsultare cu societatea civilă și de respon -sabilizare a acesteia în vederea sprijinirii

procesului de implementare, monitorizare și

evaluare a acestor inițiative de reformă.

În plus, documentul are ca obiectiv să stabi -

lească bazele pentru conturarea unor proiecte

strategice prioritare care să abordeze trans-sectorial

anumite inițiative pentru reforma procesului decizio -

nal, a funcției publice și a capacității de gestionare a

serviciilor publice astfel încât să fie asigurată imple -

mentarea unitară și chiar standardizată, acolo unde

este cazul, a măsurilor prevăzute.

Cu scopul de a asigura condițiile necesare

îndeplinirii obiectivelor stabilite în Strategia Europa2020, dar și pentru a contribui la creșterea impactului

utilizării fondurilor europene în administrația publică,

Comisia Europeană a impus o serie de condițio na -

lități prin Poziția Serviciilor Comisiei cu privire ladezvoltarea Acordului de Parteneriat și a progra -melor în România pentru perioada 2014 – 2020,

precum și prin Regulamentul UE nr. 1303/2013

26

.

Pentru obiectivul tematic ”Consolidarea capa -

ci tății instituționale și o administrație publică efi -

cientă”, condiționalitatea ex-ante este definită în

felul următor: existenţa unei strategii de consolidarea eficienţei administrative a statelor membre, inclusivo reformă a administraţiei publice. În mod specific,

criteriile care au termen de îndeplinire anul 2016

vizează următoarele aspecte: analiza şi planificarea

strategică a acţiunilor de reformă juridică, orga -

nizaţională şi/sau procedurală;dezvoltarea unor sis -

teme de management al calităţii;acţiuni integrate de

simplificare şi raţionalizare a procedurilor adminis -

trative;dezvoltarea şi punerea în aplicare a unor

strategii şi politici privind resursele umane care să

acopere planurile de recrutare şi parcursul carierei

personalului, construirea capacităţilor şi finan ţa -

rea;dezvoltarea de competenţe la toate nivelurile;

dezvoltarea de proceduri şi instrumente de moni -

torizare şi evaluare.

În plus, la nivelul administrației publice locale

de bază, fenomenul fragmentării administrative, în

numeroase cazuri, generează costuri de funcționarenejustificate în raport cu eficiența îndeplinirii atribu -

țiilor conferite prin lege și, prin efectele sale legate

de precaritatea mijloacelor de autofinanțare, reclamă

implementarea principiului constituțional al autono -

miei locale.

Astfel, în contextul fragmentării administrative

devine extrem de dificilă corelarea strategiilor și

politicilor de la nivel local cu cele de la nivel central.

Totodată, capacitatea administrativă și forța

celor patru structuri asociative ale autorităților admi -

nistrației publice locale sunt adesea insuficiente

pentru a constitui un partener de discuție real pentru

structurile de la nivel central, pentru a putea acorda

consultanță de specialitate unităților administrativ-

teritoriale membre, pentru a putea elabora consecvent

studii și analize și a identifica și promova bune

practici, utile atât pentru membrii asociațiilor, cât și

pentru fundamentarea politicilor la nivel central. Mai

mult, există tendința, din partea a numeroase instituții

publice centrale, de a consulta mai mult formal



26

Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European

și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor

dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare

regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul

european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european

pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor

dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare

regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul

european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a

Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului publicat în

JOUE L 347, 20.12.2013, p. 320.



unui corp profesionist de funcţionari publici, stabil şi

neutru din punct de vedere politic coroborat cu

implementarea unui cadru legislativ unitar şi coerent

şi, respectiv, cu dezvoltarea coeziunii strategiilor de

management al resurselor umane şi de instruire

profesională

28

; reforma administraţiei publice localeprin conti nuarea procesului de descentralizare,

concomitent

29

cu deconcentrarea serviciilor publice

şi cu asigurarea cadrului optim pentru repartizarea

competențelor între administrația publică centrală și

administrația publică locală; îmbunătăţirea proce -sului de formulare a politicilor publice, prin crearea

siste melor de coordonare şi perfecţionare a capa -

cităţii de management a structurilor guverna men -

tale

30

.

Cadrul organizatoric necesar implementării

unei astfel de strategii pe termen lung presupune, în

opinia mea, colaborarea tuturor instituţiilor implicate

şi interesate pentru a pune în aplicare, într-un mod

structurile asociative și de a evita implicarea acestora

încă din faza de fundamentare a deciziilor care

privesc autoritățile locale.

La acestea se adaugă decalaje de dezvoltare

inter și intra-regionale adesea pronunțate și nivel de

dezvoltare inferior mediei europene, precum și

disparități semnificative în dezvoltarea socio-

economică de la nivelul unităților administrativ-

teritoriale.

În ceea ce privește aspectele instituționale,

remarcăm existența unor relaţii defectuoase între

ministere şi entităţile pe care le coordonează,

concretizate în: suprapunerea de responsabilităţiintra-sectoriale și dificultăți în gestionarea aspec -telor inter-sectoriale la nivel teritorial; centralizareaexcesivă și coordonarea slabă; utilizarea ineficientăa resurselor, corelată cu fragmentarea administraţieice presupune un număr prea mare de structuricostisitoare în teritoriu; suprapunere de atribuții, înunele cazuri, ale structurilor deconcentrate aleautorităților publice centrale cu cele ale autoritățilorpublice locale27

.

Parcursul reformei administraţiei publice din

România s-a încadrat în ultimii 10 ani în liniile

generale impuse, pe de o parte de asigurarea crite-

riilor politice în vederea aderării la Uniunea Euro-

peană, pe de altă parte de nevoia constantă de

adaptare la schimbările socio-economice ale ţării. Şi

într-un caz şi în altul, amploarea şi ritmul proceselor

de transformare a fluctuat, cu impact direct în

substanţa şi efectele procesului de reformă.

În acest sens, elementele cheie pe care ar

trebui să se fundamenteze reforma administraţiei

publice din ţara noastră în vederea consolidării

acesteia pe perioada 2015-2020 pentru a fi posibilă

îmbunătăţirea reală a organizării şi funcţionării

administraţiei, în consonanţă cu exigenţele majore

ale Uniunii Europene sunt următoarele: reformafuncţiei publice, care trebuie să conducă la crearea

27

În consecinţă, au fost identificate trei domenii esenţiale pentru

administraţia publică: funcţia publică, descentralizarea şi

deconcentrarea serviciilor publice şi procesul de formulare a

politicilor publice, domenii ce au fost abordate de o manieră

unitară într-o strategie coerentă. A se vedea pentru dezvoltări,

C. C. Manda, Elemente de ştiinţa administraţiei, Curs

universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 296,

F. Bondar, Politici publice şi administraţia publică,Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p.101-121.

28

Printre diverse alte măsuri şi priorităţi privind acest domeniu,

îl reprezintă înfiinţarea unei structuri din specialişti în resurse

umane (board) cu rolul de a asigura premisele unei abordări

integrate a managementului resurselor umane din administraţie,

fără a se substitui autorităţilor pe domeniile de competenţă

conferite prin lege sau a crea un mecanism decizional paralel.

Această structură va fi creată şi îşi va desfăşura activitatea ca

parte integrantă a Comitetului Național pentru Coordonarea

Implementării și Monitorizarea Strategiei pentru Consolidarea

Administrației Publice 2014-2020, respectiv subcomitetul pentru

resurse umane, iar pe termen lung, odată cu intrarea în vigoare a

noilor modificări legislative şi instituţionale, ca structură

permanentă pe lângă instituţia provenită din consolidarea rolului

şi extinderea competenţelor Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor

Publici.

29

Prin dezvoltarea de mecanisme de monitorizare referitor la

exercitarea competențelor de către structurile deconcentrate ale

ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației

publice centrale, precum și de evaluare a efectelor și impactului

deconcentrării, dar şi prin elaborarea de analize cu privire la

oportunitatea transferului competenţelor de la administraţia

publică centrală la administraţia publică locală, astfel încât

procesul decizional cu privire la transferul de competenţe să

devină unul predictibil, transparent şi menit să asigure exercitarea

competenţelor la palierul optim. A se vedea „Obiectivul general

IV:Creșterea autonomiei locale și consolidarea capacității

autorităților administrației publice locale pentru promovarea și

susținerea dezvoltării la nivel local” precizat în contextul

Strategiei pentru consolidarea administrației publice 2014-2020.

30

Îndeplinirea „obiectivelor” de politici publice precizate în

planurile de reformă strategice nu reprezintă exclusiv o sarcină

politică, ci mai ales, una administrativă, fapt care impune o

redefinire a modului în care responsabilitatea se împarte între

managementul politic al unei organizaţii reprezentante a

administraţiei publice şi managementul administrativ al acesteia.

A se vedea F. Bondar, op. cit., p. 119 şi urm.



modul de supraveghere a acestora şi de adaptare

periodică a sistemului.

Pe de o parte, administraţia se referă la modul

în care este implicată formal şi organizează coor -

donarea activităţilor din sectorul public, iar pe de altă

parte, capacitatea administrativă care este o evaluare

a funcţionării structurii ierarhice a perso nalului din

serviciile publice, fiind deci doar unul dintre elemen -

tele reformei administraţiei publice.

Realizarea oportună a unei reforme a adminis -

traţiei publice justificată, fundamentată de cerinţele

sociale şi de studiile ştiinţifice este benefică atât

pentru interesul general, cât şi pentru cel local.

Indiferent de tendinţele contradictorii sau de

alte obstacole subiective cu privire la consolidarea şi

înfăptuirea unei reforme, aceasta trebuie să fie reali -

zată ori de câte ori cerinţele sociale o justifică drept

oportună, pe baza studiului ştiinţific al reali tăţilor

politice şi social economice.

În acest sens sunt necesare procese decizionale

coerente, resurse umane competente și bine gestio nate,

un management eficient și transparent al chel tuielilor

publice, o structură instituțional-admi nis trativă adec -

vată, proceduri de funcționare clare, simple și predi c -

tibile, precum și o atitudine și cultură organi zațională

centrate pe promovarea interesului public.

În concluzie, o administrație trebuie să fie capa -

bilă să utilizeze cât mai eficient resursele dispo nibile

pentru a atinge rezultatele scontate, să se adap teze, să

anticipeze și să răspundă prompt nevoi lor din ce în ce

mai diversificate ale societății, să fie acce sibilă

beneficiarilor și responsabilă în fața aces tora. Doar o

astfel de administrație va fi credibilă și capa bilă să

implementeze politici publice în interesul cetățenilor.

eficient, măsurile prevăzute în cadrul direcţiilor de

acţiune.

În vederea realizării acestui deziderat, înfiin -

țarea și operaționalizarea unui Comitet Național pentru

Coordonarea Implementării și Monitorizarea Strategiei

pentru Consolidarea Administrației Publice 2014-2020

(CNCIMS) reprezintă o primă etapă deosebit de

importantă în cadrul procesului de implementare a

măsurilor de reformă a administrației publice, măsuri

propuse prin Strategia pentru Con so lidarea Capacității

Administrației Publice. Oportu nitatea creării acestui

organism rezidă din necesitatea asigurării, la nivel

guvernamental, a unui cadru instituțional coerent și

eficace, care să coordoneze în mod unitar măsurile

sectoriale de reformă a adminis trației publice și care

să asigure remedierea defi ciențelor semnalate prin

analizarea cauzelor structurale.

Aşadar, ideea de reformă în administraţie, în

special când se pune cu o anumită obstinaţie şi

amplitudine, este mărturia unui moment de criză prin

care trece administraţia publică respectivă

31

.

Discuţiile despre reforma administraţiei publi -

ce dau naştere unor confuzii referitoare la sensul

acestei expresii. Reforma înseamnă mai mult decât

îmbunătăţirea capacităţii administrative. Astfel,

aceas ta reprezintă în fond, o nouă reaşezare a sa pe

baze şi principii noi, compatibile cu situaţia politică,

socială şi economică dintr-un anumit moment al

evoluţiei unui stat. Fiind un concept larg, include

toate aspectele organizării sectorului public, printre

care se remarcă arhitectura globală a ministerelor şi

agenţiilor, organizaţiile şi instituţiile de la nivel local,

sistemele, structurile, procesele, motivaţiile precum şi

31

A se vedea I. Alexandru, 2001, op. cit., p. 89 şi urm.



În noul Cod civil, reglementarea efectelor

nulităţii are sediul materiei în dispoziţiile art.1254-

1265.

Principalul efect al nulităţii actului este cel al

retroactivităţii, astfel încât toate efectele actului

încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale sunt

înlăturate nu numai pentru trecut (ex tunc), de la

momentul realizării acordului de voinţă, ci şi pentru

viitor (ex nunc), ajungându-se să se considere că, de

fapt, actul juridic nu a fost niciodată încheiat. Acest

principiu este consacrat prin dispoziţiile art.1254 din

Codul civil, potrivit cărora „contractul lovit de nulitate

este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”.

Justificarea acestei reguli este în strânsă

legătură cu principiul legalităţii, care presupune ca,

pentru restabilirea ordinii de drept nesocotite la

momentul încheierii actului, să fie înlăturate toate

efectele produse pe temeiul unui asemenea act.

Altminteri, ar însemna ca sancţiunea aplicată să fie

una pur formală şi să nu conducă la restabilirea

legalităţii.

Regula generală este că nulitatea presupune

lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea

cărora a fost încheiat, pentru că ceea ce este nul nu

poate produce efecte valabile. Există totuşi situaţii în

care, deşi actul juridic este lovit de nulitate, i se poate

recunoaşte valabilitatea, în tot sau în parte, întrucât

sunt principii de drept fondate pe raţiuni mai puter -

nice, care în conflict sau în concurs cu regula quodnullum est, nullum producit effectum, o înlătură sau,

după caz, o anihilează

4

.

Regulile de natură să înlăture efectele nulităţii

sunt:

a) conversiunea actului juridic;

1. Aspecte introductive

Actul juridic, odată încheiat, beneficiază de

prezumţia de valabilitate până la momentul

desfiinţării sale pe cale judiciară, sau al consolidării

pe cale amiabilă, ori prin respingerea acţiunii în

constatarea nulităţii actului.

Vechiul Cod civil nu conţinea în dispoziţiile

sale o definiţie a nulităţii sau o reglementare

sistematică a acesteia. Regulile care înlătură efectele

nulităţii erau o creaţie jurisprudenţială.

Prin noul Cod civil

1

, s-a reglementat unitar

nulitatea contractelor, pornind de la clasificarea

principală a nulităţilor şi continuând cu regimul

juridic al acestora, principalele cauze de nulitate,

efectele nulităţii, precum şi cu problemele validării

contractului lovit de nulitate.

Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele

juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii

2

, respectiv

urmările survenite în cazul desfiinţării în întregime

sau în parte, a unui act juridic lovit de nulitate.

Efectul nulităţii se poate exprima sintetic

prin adagiul quod nullum est, nullum produciteffectum3

, indiferent dacă nulitatea este absolută

sau relativă.

Consideraţii privind înlăturarea efectelor nulităţiiactului juridic prin validarea contractului,

în lumina prevederilor noului Cod civil

Liviu VÂTCĂ

Consilier, șef sector


1

Conform Secţiunii a 4-a - Nulitatea contractului, din Titlul II -

Izvoarele obligaţiilor, Capitolul I - Contractul din Legea

nr.287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările

ulterioare.

2

Cu privire la definiţia efectelor nulităţii, a se vedea, Gh. Beleiu,

Drept civil român - Introducere în dreptul civil - Subiecteledreptului civil - Ediţia a XI-a revăzută şi adaugită, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 228; D. Cosma., Teoriagenerală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1969,, p. 336; 359; M. Nicolae, Actul juridic civil şi Prescripţiaextinctivă în „Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă

2008-2009”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 105-

106.

3 Ceea ce este nul, nu produce niciun efect. 4

M. Nicolae, op. cit., p. 115



constau în renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce

puteau fi opuse pentru a se obţine anularea actului.

Această confirmare a actului poate fi făcută numai în

măsura în care nu aduce atingere drepturilor câştigate

şi conservate de către terţii de bună-credinţă

6

. Această

regulă este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii

Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în Cauza

Străin şi alţii contra României

7

, Curtea a considerat

că vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de

bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară

confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de

proprietate al altuia, coroborată cu lipsa totală a

despăgubirii, reprezintă o privare de proprietate

contrară art.1 al Protocolului nr.1.

Confirmarea făcută de una dintre părţi nu

împiedică invocarea nulităţii contractului de către

cealaltă parte, atunci când fiecare dintre părţi ar putea

invoca o nulitate una împotriva celeilalte. Altfel spus,

actul confirmativ nu produce efecte extensive, de

natură să acopere cauze de nulitate care puteau fi

invocate şi de alte părţi decât titularul actului

confirmativ.

De asemenea, faptul că este confirmat un

contract anulabil pentru vicierea consimţământului

prin dol sau violenţă nu implică renunţarea la dreptul

de a cere daune-interese

8

.

În perioada în care nulitatea există în stare

latentă, dar care nu s-a materializat, părţile au

posibilitatea să procedeze la validarea actului juridic,

până la data hotărârii judecătoreşti care ar urma să-l

desfiinţeze

9

.

Noul Cod civil reglementează în art.1261-

1265 posibilitatea validării contractului, atunci când

nulitatea este acoperită prin confirmare sau prin alte

moduri anume prevăzute de lege.

Confirmarea este un act juridic unilateral,

abdicativ şi accesoriu, prin care partea îndreptăţită să

ceară în justiţie anularea actului renunţă expres sau

tacit, cu titlu abdicativ, la acest drept. Ca urmare a

b) validarea contractului;

c) alte modalităţi anume prevăzute de lege.

2. Cauze de validare

Noul Cod civil reglementează în art.1261-

1265 posibilitatea validării contractului, atunci când

nulitatea este acoperită prin confirmare sau prin alte

moduri anume prevăzute de lege.

Confirmarea anulabilităţii actului implică

renunţarea la dreptul de a invoca nulitatea înăuntrul

termenului de prescripţie. Confirmarea trebuie să

rezulte din voinţa certă a părţii, expresă sau tacită.

3. Confirmarea contractului

3.1. Condiţiile confirmăriiPotrivit prevederilor art.1.262 din Codul civil,

confirmarea unui contract anulabil rezultă din voința,

expresă sau tacită, de a renunța la dreptul de a invoca

nulitatea. Voința de a renunța trebuie să fie certă.

Pentru a produce efecte confirmarea, iar actul

anulabil să devină valabil şi să producă efecte

juridice, trebuie întrunite următoarele cerinţe:

– condiţiile de validitate a contractului trebuie

să fie îndeplinite în momentul confirmării acestuia;

– manifestarea de voinţă în sensul confirmării

trebuie făcută de parte numai în măsura cunoaşterii

cauzei de anulabilitate, iar în caz de violenţă, numai

după încetarea acesteia;

– în lipsa confirmării exprese, este suficient ca

obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la

care ea putea fi valabil confirmată de către partea

interesată;

– actul confirmativ, în cazul confirmării ex -

prese, trebuie să cuprindă obiectul, cauza şi natura

obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii

în nulitate.

3.2. Cuprinsul actului confirmativPentru a fi valabil, actul confirmativ trebuie să

cuprindă obiectul, cauza și natura obligației și să facă

mențiune despre motivul acțiunii în anulare, precum

și despre intenția de a repara viciul pe care se

întemeiază acea acțiune

5

.

3.3. Efectele confirmăriiEfectele confirmării se produc în mod

retroactiv, de la momentul încheierii contractului şi

5

Art.1.264 din Codul civil.

6

Art.1265 alin.(1) din Codul civil.

7

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din

2 februarie 2006.

8

Potrivit art.1257 din Cod civil, în caz de violenţă sau dol, cel al

cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară

de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea

contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu

valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.

9

În acest sens, a se vedea şi Decizia nr.1918/2005 a Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.



exerciţiu, potrivit dispoziţiilor art.1263 alin.(3) şi (4)

din Codul civil.

14

.

– persoana care poate invoca nulitatea poate

confirma contractul numai cunoscând cauza de nuli -

tate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea

acesteia

15

.

O dispoziţie particulară este conţinută de

art.1263 alin.(3) din Codul civil pentru situaţia

actelor minorului, în sensul că, atunci când au fost

încheiate fără încuviinţarea persoanei abilitate să o

facă, aceasta va putea să ceară anularea actului sau,

dimpotrivă, să-l confirme, dacă această încuviinţare

era suficientă pentru ca actul să fie considerat valabil.

Minorul devenit major poate confirma singur actul

făcut în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să

fie reprezentat sau asistat. Totodată, după descărcarea

tutorelui, el poate să confirme actul făcut de tutorele

său fără respectarea tuturor formalităţilor cerute

pentru încheierea sa valabilă

16

.

Dacă prin confirmare actul juridic ar fi întregit

cu condiţia ce-i lipsea, actul ar trebui să-şi producă

efectele numai din momentul confirmării, adică din

momentul întrunirii tuturor condiţiilor sale de

validitate.

Ca urmare a confirmării, actul îşi produce

efectele de la data încheierii sale, fără a implica

apariţia vreunui element nou (confirmatio nil datnovi). Pe de altă parte, există situaţii în care validi -

tatea actului prin confirmare exclude posibilitatea

reparării viciului iniţial.

În cazul unei nulităţi relative pentru leziune,

neechivalenţa prestaţiilor ce caracterizează de regulă

acest viciu nu dispare prin confirmare. De fapt, confir -

marea reprezintă numai o renunţare la dreptul de a

invoca nulitatea pe cale de acţiune sau de excepţie.

În funcţie de modalitatea în care a fost expri -

mată, confirmarea poate fi expresă sau tacită.

Confirmarea expresă poate fi consemnată

printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.

Potrivit art.1264 din Codul civil, „Pentru a fi

valabil, actul confirmativ trebuie să cuprindă obiec -

caracterului său unilateral, confirmarea devine irevo -

ca bilă din momentul săvârşirii ei valabile, chiar dacă

nu a fost acceptată de beneficiar.

Pot fi remediate, prin confirmare, operaţiunile

juridice lovite de nulitate relativă sau cele care, în

mod excepţional, le sunt asimilate.

Confirmarea are caracter abdicativ şi totodată

accesoriu, în sensul că, pe de o parte, ea reprezintă o

renunţare la un drept, fapt ce rezultă neîndoielnic din

cuprinsul art.1262 din Codul civil

10

, iar pe de altă

parte, nu are o existenţă de sine stătătoare, ci se referă

în mod necesar la alt act juridic, de care este legat

printr-un raport de dependenţă funcţională

11

.

Titular al dreptului de a confirma actul juridic

anulabil este persoana ocrotită de dispoziţia legală a

cărei încălcare atrage sancţiunea nulităţii relative.

Când acest drept aparţine mai multor persoane,

confirmarea săvârşită de una din aceste persoane nu

stinge dreptul celorlalte persoane îndreptăţite să ceară

nulitatea actului sau să opună pe cale de excepţie

nulitatea – art.1265 C. civ.

12

.

Pentru a produce efecte confirmarea iar actul

anulabil să devină valabil şi să producă efecte

juridice, trebuie întrunite următoarele cerinţe:

– să emane de la partea îndreptăţită să se

prevaleze de nulitate, căci renunţarea la un drept nu

poate fi săvârşită decât de titularul dreptului respectiv.

– viciul care afecta actul, făcându-l anulabil,

să fi încetat în momentul confirmării, potrivit

dispoziţiilor art.1263 alin.(1) din Codul civil

13

. În

cazul unui viciu de consimţământ este necesar ca

acesta să fi încetat, întrucât, ca act juridic, confir -

marea trebuie să fie, la rândul ei, expresia unei voinţe

neviciate. Dacă viciul actului este urmarea unei

incapacităţi, actul poate fi confirmat numai cu înde -

plinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru săvâr -

şirea valabilă a actelor de dispoziţie de către

persoa nele lipsite ori restrânse în capacitatea de

10

Potrivit art.1262 din Codul civil, „(1) Confirmarea unui

contract anulabil rezultă din voinţa, expresă sau tacită, de a

renunţa la dreptul de a invoca nulitatea. (2) Voinţa de a renunţa

trebuie să fie certă.”

11

D. Cosma, op.cit., p. 312-317.

12

Potrivit art.1265 alin.(2) din Codul civil, „Când fiecare dintre

părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părţi o pot

invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea

nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi.”

13

Potrivit art.1263 alin.(1) din Codul civil,” Un contract anulabil

poate fi confirmat dacă în momentul confirmării condiţiile sale de

validitate sunt întrunite.”

14

Art.1262 din Codul civil: „(3) Persoana chemată de lege să

încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în interesul

acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviinţarea sa ori

să confirme contractul atunci când această încuviinţare era

suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia. (4) Dispoziţiile

alin.(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul actelor

încheiate fără autorizarea instanţei tutelare.”

15

Art.1263 alin.(2) din Codul civil

16

Art.48 Cod civil.



anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în termen

de şase luni de la notificare, sub sancţiunea decăderii

din dreptul de a cere anularea contractului – art.1265

alin.(6) din Codul civil.Confirmarea unui contract anulabil pentru

vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu

implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere

daune-interese – art.1265 alin.(3) din Codul civil.Faţă de terţi, confirmarea nu poate produce

efecte de natură să le vatăme acestora drepturile

dobândite anterior. Acest aspect rezultă din art.1265

alin.(1) teza a II-a din Codul civil, potrivit căruia

confirmarea atrage renunţarea la mijloacele şi excep -

ţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor

dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă.

Terţii rămân, prin urmare, îndreptăţiţi să invoce pe

cale de excepţie nulitatea oricărui act juridic încheiat

de autorul lor anterior confirmării, dacă îi preju di -

ciază. Ca urmare, faţă de terţi, confirmarea produce

efecte numai de la data ei (ex nunc).

Rezultă că dreptul de proprietate asupra unui

imobil, dobândit de terţul cumpărător de la o per -

soană pe deplin capabilă şi cu voinţă neviciată nu

poate fi desfiinţat ca rezultat al confirmării actului de

înstrăinare anulabil, prin care acelaşi vânzător trans -

mi sese acelaşi bun, în timpul minorităţii, deci la o

dată anterioară celei de-a doua vânzări, unei alte

persoane.

Confirmarea constituie modalitatea uzuală de

validare a unui act juridic lovit de nulitate relativă.

Regimul nulităţii absolute exclude, în principiu, o

asemenea cale de validare, nici partea în cauză, nici

terţele persoane neavând posibilitatea să-l confirme

19

.

Dacă nulitatea absolută ar putea fi înlăturată

prin confirmare, regulile imprescriptibilitatea şi

invocarea nulităţii absolute de oricine are interes şi

de alte persoane cărora legiuitorul le acordă calitate

procesuală activă, ar fi lipsite de sens.

Confirmarea inadmisibilă, expresă sau tacită, a

nulităţii absolute este lovită şi ea de nulitate absolută.

Este admisă, totuşi, în condiţii de excepţie, salvarea

unui asemenea act, derogarea explicându-se, potrivit

literaturii de specialitate, prin asimilare cu o nulitate

relativă. Astfel, nulitatea unei liberalităţi (donaţie sau

legat), inclusiv nulitatea absolută poate fi remediată,

potrivit art.1010 din Codul civil, prin confirmarea sa

tul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune

despre motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre

intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea

acţiune.”

Titlul confirmativ care nu îndeplineşte toate

condiţiile înscrise în art.1264 din Codul civil poate

constitui un început de dovadă scrisă, urmând să fie

completat prin alte mijloace de probă spre a se bucura

de credibilitate deplină.

În lipsa confirmării exprese, este suficient ca

obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la

care ea putea fi valabil confirmată de către partea

interesată

17

.

Confirmarea tacită poate rezulta şi din novaţia

unei obligaţii anulabile sau înstrăinarea cotei părţi

atribuite printr-un partaj anulabil.

Confirmarea este totală când se referă la toate

viciile actului, sau parţială, când se limitează la unul

sau unele vicii care afectează actul, ori la unul sau la

unele din angajamentele asumate.

Confirmarea făcută de una dintre părţi nu împie -

dică invocarea nulităţii contractului de către cealaltă

parte, atunci când fiecare dintre părţi ar putea invoca o

nulitate una împotriva celeilalte. Altfel spus, actul

confirmativ nu produce efecte extensive, de natură să

acopere cauze de nulitate care puteau fi invocate şi de

alte părţi decât titularul actului confirmativ.

De asemenea, faptul că este confirmat un con -

tract anulabil pentru vicierea consimţământului prin

dol sau violenţă nu implică renunţarea la dreptul de a

cere daune-interese

18

.

Trebuie să facem distincţia între efectele aces -

tui act faţă de părţi şi efectele faţă de terţi.

Faţă de părţi, confirmarea face inatacabil actul

viciat, consolidând efectele sale. Prin confirmare dis -

pare anulabilitatea, posibilitatea de a anula sancţiunea

nulităţii, nu însuşi viciul actului anulabil. Confirmarea

are efect retroactiv în raporturile dintre părţi, pentru că

îşi produce efectele nu de la data săvârşirii sale, ci de

la data încheierii actului confirmat, potrivit preve -

derilor art.1265 alin.(1) teza I din Codul civil.

Cel care trebuie să confirme poate să fie pus

în întârziere, printr-o notificare prin care partea

interesată să-i solicite fie să confirme contractul

17

Art.1263 alin.(5) C.civ.

18

Potrivit art.1257 din Codul civil, în caz de violenţă sau dol, cel

al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în

afară de anulare, şi daune interese sau, dacă preferă menţinerea

contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu

valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.

19

Potrivit art.1247 alin.(4) din Codul civil, „Contractul lovit de

nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în

cazurile prevăzute de lege”.

24

Eroarea comună şi invincibilă se referă întotdeauna la

dobânditorul dreptului de la titularul aparent sau la beneficiarul

actului de stare civilă. În acest sens, a se vedea H. Capitant,

F. Terré, Y. Lequette, Les grandes arrêts de la jurisprudentecivile, tome I, 11e éd., Dalloz, Paris, 2000, speţa 100, p. 483-488.

25


26


27

Art.293 alin.(2) din Codul civil

20

Trib. Supr., Col. civil, dec. nr. 747 din 1955, în Culegere deDecizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1955, p. 74; dec. nr.

2237 din 1956 în Culegere de Decizii pe anul 1956, p. 147.

21

Prin analogie cu regimul derogator instituit de art.1167 alin.(3)

din Codul civil, s-a decis că deşi două sau mai multe persoane nu

pot testa una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ (prin

acelaşi act), totuşi nulitatea ce derivă din încălcarea acestei

prohibiţii legale, prevăzute de art.857 din Codul civil „poate fi

înlăturată prin confirmarea sau executarea voluntară a testa -

mentului nul, aplicându-se prin asemănare regula de la donaţii”

[Trib.Supr., secţ.civ., dec.nr. 627 din 10 martie 1973, în Culegerede Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1973, p. 196].

22

Fr. Deak,“Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 123

23

A se vedea M. B. Cantacuzino, Curs de drept civil, ediţia a II-

a, Editura Ramuri, Craiova, p.390.



Când cineva, împărtăşind o credinţă comună

şi invincibilă, a considerat că o persoană are un

anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa

judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea

hotărî că actul încheiat în această stare va produce,

faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar

fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu

i-ar cauza nici un prejudiciu

25

.

Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă

26

,

ea trebuie dovedită, şi nu îşi găseşte aplicarea în

materie de carte funciară şi nici în alte materii în care

legea reglementează un sistem de publicitate.

O aplicaţie a acestei excepţii o găsim consa -

crată în art.102 din Codul civil: „actele de stare civilă

întocmite de o persoană care a exercitat în mod public

atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea

tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă

acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul

în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în

momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi.”

Totodată, în materia căsătoriei

27

, atunci când

soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit

şi, ulterior, hotărârea declarativă de moarte este

anulată, noua căsătorie rămâne valabilă dacă soţul

celui declarat mort a fost de bună-credinţă, prima

căsătorie considerându-se desfăcută la data încheierii

noii căsătorii. Astfel, eroarea şi buna-credinţă a

soţului recăsătorit salvează cea de-a doua căsătorie,

care este, prin ipoteză, nulă, deoarece prima căsătorie

era în fiinţă, din moment ce soţul declarat mort era

în viaţă, astfel încât hotărârea declarativă de moarte

este de la început lovită de nulitate absolută.

de către moştenitorii universali ori cu titlu universal

ai dispunătorului, fără ca prin această renunţare să se

prejudicieze drepturile terţilor

20

. Efectele nulităţii

dispar, desigur, numai faţă de cei care au consimţit la

validarea donaţiei.

Întrucât reglementarea a existat într-un

conţinut asemănător, cu privire la donaţii

21

, şi în

vechiul Cod civil, calificarea acestei manifestări de

voinţă a suscitat discuţii. S-a precizat în literatura de

spe cia litate că în persoana succesorilor donatorului

nulitatea pentru nerespectarea formei devine relativă

în înţelesul că ei pot în mod valabil confirma donaţia

autorului lor.

Pe lângă opinia că ne aflăm în prezenţa unei

nulităţi absolute care în mod excepţional poate fi

acoperită

22

, s-a susţinut şi opinia conform căreia

donaţia nulă absolut pentru vicii de formă lasă în

persoana succesorilor o obligaţie civilă imperfectă

(naturală), care, fiind executată sau confirmată de

bunăvoie şi în deplină cunoştinţă a cauzei de nulitate,

nu dă loc de repetiţie, potrivit dispoziţiilor art.1092

alin.(2) din vechiul Cod civil

23

.

Noţiunea şi efectele validităţii aparenţei în

drept îşi găsesc reglementare în dispoziţiile art.17 din

Codul civil, potrivit căruia, atunci când actul juridic

a fost încheiat într-o situaţie de eroare comună şi

invincibilă

24

, instanţa va putea, ţinând seama de

aceste împrejurări, să considere că actul astfel

întocmit va produce faţă de cel aflat în eroare,

aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, sub rezerva

ipotezei în care desfiinţarea actului nu i-ar produce

niciun prejudiciu.

1

Publicate în Buletinele de Informare Legislativă nr. 4/2014 şi nr.

1/2015

2

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din

13 martie 2015

3


21 aprilie 2015

4


26 mai 2015

5

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342

din 19 mai 2015



Prezentăm parte din argumentaţiile reţinute în

motivarea soluţiilor pronunţate de Curtea Constitu -

ţională, după cum urmează:

Decizia nr. 76 din 26 februarie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din

Codul de procedură penală, excepţie ridicată de

reprezentantul Ministerului Public în Dosarul

nr. 23.361/3/2013 al Tribunalului Bucureşti — Secţia

I penală

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl

constituie dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza a doua cu

denumirea marginală Aducerea la cunoştinţă aînvinuirii, lămuriri şi cereri din Codul de procedură

penală, care au următorul conţinut: „Probele adminis -

trate în cursul urmăririi penale şi necontestate de

către părţi nu se readministrează în cursul cercetării

judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea con -tradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere deinstanţă la deliberare.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate,

Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor legale cri -

ticate, cu prilejul judecăţii în primă instanţă a unei

cauze penale, probele administrate în cursul urmăririi

penale şi necontestate de către părţi sunt puse în

dezbaterea contradictorie a „părţilor”. Art. 32 din

Codul de procedură penală defineşte in terminispărţile în procesul penal, care sunt numai inculpatul,

partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Potrivit art. 30 din acelaşi cod, procurorul este un

organ judiciar care participă în procesul penal alături

de subiecţii menţionaţi în art. 29, fiecare având roluri

şi poziţii diferite. Prin urmare, din economia textelor

legale mai sus arătate procurorul nu este parte

Cu ocazia sesizării unor excepţii de necon -

stituţionalitate au fost supuse analizei instanţei

constituţionale dispoziţii din noile coduri, în acest

sens fiind pronunţate mai multe decizii de admitere a

unor excepţii pentru prevederi din Codul de proce-

dură civilă, Codul penal şi din Codul de proce dură

penală, care au fost menţionate în informările

anterioare

5

.

Ulterior, au fost publicate în Monitorul Oficial

al României, Partea I, alte decizii de admitere a unor

excepţii de neconstituţionalitate, pentru dispoziţii din

Codul de procedură penală, după cum urmează:

Decizia nr. 76 din 26 februarie 2015 referitoare la

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.

374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură

penală

5

; Decizia nr. 166 din 17 martie 2015 refe -

ritoare la excepţia de neconstituţionalitate a dis -

poziţiilor art. 54, art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346

alin. (3) şi (7), art. 347 şi art. 549

1

din Codul de

procedură penală

5

; Decizia nr. 235 din 7 aprilie 2015

referitoare la excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art.484 alin.(2) și ale art.488 din Codul

de procedură penală

5

; Decizia nr. 336 din 30 aprilie

2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate

a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de proce -

dură penală

5

;

Noile Coduri în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Decizii de admitere (III)

Izabella Nina NAVROŢCHI

Consilier, şef de sector


în procesul penal. Aşa fiind, prevederile art. 374

alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală

nu permit procurorului să participe la dezbaterea

contradictorie a probelor administrate în cursul

urmăririi penale, sens în care Curtea constată că o

astfel de reglementare contravine dispoziţiilor consti -

tuţionale ale art. 131 referitor la Rolul MinisteruluiPublic.

Art. 131 din Legea fundamentală consacră

procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară şi

anume acela de reprezentant al intereselor generale

ale societăţii, de apărător al ordinii de drept, precum

şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

cetăţenilor. Dispoziţiile constituţionale instituie atri -

buţii cu caracter de generalitate care sunt concretizate

detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi

ordinare. De aceea, formele concrete prin care

Ministerul Public îşi poate îndeplini rolul de

reprezentant al interesului social, general şi public

constau, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi

penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege,

conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare

penală a poliţiei judiciare, precum şi conducerea şi

controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea

instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor

penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii civile, în

cazurile prevăzute de lege, participarea, în condiţiile

legii, la şedinţele de judecată, exercitarea căilor de

atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile

prevăzute de lege, apărarea drepturilor şi intereselor

legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub

interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în

condiţiile legii, acţionarea pentru prevenirea şi

combaterea criminalităţii, sub coordonarea minis -

trului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii

penale a statului, studierea cauzelor care generează

sau favorizează criminalitatea, sens în care elabo -

rează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în

vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfec -

ţionarea legislaţiei în domeniu, verificarea respectării

legii la locurile de deţinere preventive, precum şi în

exercitarea oricăror altor atribuţii prevăzute de lege.

Potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004,

„procurorul participă la şedinţele de judecată, încondiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului”,iar, potrivit dispoziţiilor art. 351 şi art. 363 din Codul

de procedură penală, judecata se desfăşoară oral,

nemijlocit şi contradictoriu, la ea participând, în modobligatoriu, procurorul care exercită un rol activ, învederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor

legale, putând formula motivat cereri, ridica excepţiişi pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de

Constituţie.

Curtea constată că, în timp ce textul constitu -

ţional se referă la apărarea ordinii de drept, precum şi

la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, art. 374 alin. (7)

teza a doua din Codul de procedură penală restrânge

posibilitatea procurorului de a participa la dezbaterea

contradictorie a probelor administrate în cursul

urmăririi penale şi necontestate de către părţi. Contra -

dictorialitatea, prin natura sa, este ea însăşi o garanţie

a dreptului la un proces echitabil pentru realizarea şi

apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,

întrucât duce la atingerea obiectivelor constituţionale

prin posibilitatea atât a acuzării, cat şi a apărării, nu

numai de a lua cunoştinţă de toate piesele, obser -

vaţiile sau elementele de probă propuse judecătorului

de natură să îi influenţeze decizia, ci şi de a le discuta

ori comenta. Această exigenţă poate fi realizată în

diferite moduri, cu condiţia ca partea adversă să aibă

posibilitatea de a combate în mod direct observaţiile

depuse. Limitarea prevăzută de textul legal criticat

este neconstituţională, deoarece art. 131 alin. (1) din

Legea fundamentală stabileşte în mod clar şi

categoric sfera atribuţiilor procurorului, fără a trimite

la cazuri stabilite prin altă lege.

Curtea a admis excepţia de neconstituţio -

nalitate ridicată şi a constatat că soluţia legislativă de

excludere a procurorului de la dezbaterea contradic -

torie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza a

doua din Codul de procedură penală este neconstitu -

ţională, întrucât afectează dreptul constituţional al

procurorului de a participa la dezbaterea contradic -

torie a probelor administrate în cursul urmăririi

penale şi necontestate.

Decizia nr. 166 din 17 martie 2015 refe -

ritoare la excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art. 54, art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346

alin. (3) şi (7), art. 347 şi art. 549

1

din Codul de

procedură penală, excepţie ridicată în Dosarul

nr. 737/270/2014 al Judecătoriei Oneşti





prevăzute de lege prin care pot fi invocate situaţii sau

împrejurări ce susţin şi probează apărarea. Acesta

include participarea la şedinţele de judecată, posi -

bilitatea de a folosi orice mijloc de probă, de a solicita

administrarea unor probe şi de a invoca excepţii

procedurale ce îi pot sprijini poziţia.

Curtea apreciază că procedura desfăşurată în

faţa judecătorului de cameră preliminară care decide

cu privire la fondul cauzei, respectiv cu privire la

elementele esenţiale ale raportului de conflict —

faptă, persoană şi vinovăţie — în ceea ce priveşte

aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale,

nu întruneşte garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele

2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum acestea

au fost dezvoltate în jurisprudenţa instanţei europene.

Instanţa constituţională a admis excepţia de

neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.

549

1

alin. (2) din Codul de procedură penală sunt

neconstituţionale. De asemenea, a admis excepţia de

neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legisla -

tivă cuprinsă în art. 549

1

alin. (3) din Codul de

procedură penală, potrivit căreia judecătorul de

cameră preliminară se pronunţă „în camera de con -siliu, fără participarea procurorului ori a persoa -nelor prevăzute la alin. (2)” este neconstituţională.

Totodată, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi

a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 549

1

alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit

căreia instanţa ierarhic superioară ori completul

competent se pronunţă „fără participarea procu -rorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2)” este

neconstituţională.

Decizia nr. 235 din 7 aprilie 2015 refe ritoare

la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art.484 alin.(2) și ale art.488 din Codul de

procedură penală, excepție ridicată, din oficiu, de

către Curtea de Apel Ploiești — Secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl

constituie dispozițiile art.488 alin.(1) și (2) din Codul

de procedură penală, care au următorul cuprins: „(1)

Împotriva sentinței pronunțate potrivit art.485,

procurorul și inculpatul pot declara apel, în termen

de 10 zile de la comunicare. (2) Împotriva sentinței

prin care acordul de recunoaștere a fost admis, se

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl

constituie dispoziţiile art. 54, art. 344 alin. (3) şi (4),

art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de

procedură penală. Curtea Constituţională va reţine ca

obiect al excepţiei şi dispoziţiile art. 549

1

din Codul

de procedură penală – Procedura de confiscare sau

desfiinţare a unul înscris în cazul clasării, alături de

dispoziţiile de lege invocate expres de autorul excep -

ţiei, urmând să analizeze în ce măsură dispoziţiile

art. 549

1

din Codul de procedură penală respectă

prevederile constituţionale şi convenţionale referi -

toare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la

apărare, prevăzute de art. 21 alin. (3) şi art. 24 din

Constituţie şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale.

Ţinând seama de concepţia legiuitorului cu

privire la procedura de judecată în camera preli -

minară, şi în cazul procedurii speciale privind

confiscarea specială sau desfiinţarea unui înscris,

soluţionarea cauzelor de către judecătorul de cameră

preliminară se face în camera de consiliu, fără parti -

ci parea procurorului şi a persoanelor ale căror drep -

turi sau interese legitime pot fi afectate, şi fără

posibilitatea de a propune probe, de a formula cereri

şi a ridica excepţii, în condiţiile în care aceştia pot

depune doar note scrise.

În ceea ce priveşte procedura referitoare la

luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau

a desfiinţării unui înscris în caz de clasare sau

renunţare la urmărirea penală, Curtea constată şi

înfrângerea principiului publicităţii procesului,

întrucât atât fondul cauzei, cat şi contestaţia împo -

triva soluţiei pronunţate, conform art. 549

1

alin. (3) şi

(5) din Codul de procedură penală, se soluţionează

într-o şedinţă nepublică.

Curtea Constituţională observă lipsa unei

raţiuni care să justifice absenţa publicităţii şedinţei

de judecată în procedura supusă controlului de

constituţionalitate şi, prin urmare, constată că

dispoziţiile art. 549

1

din Codul de procedură penală

contravin prevederilor constituţionale ale art. 21

alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. Curtea

consideră că dreptul la apărare conferă oricărei părţi

implicate într-un proces şi indiferent de natura

acestuia (civil, penal, comercial, administrativ, litigiu

de muncă) posibilitatea de a folosi toate mijloacele



declara apel împotriva sentinței referitoare la admi -

terea sau respingerea de către instanța de judecată a

acordului de recunoaștere a vinovăției, în mod

necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile

art.488 alin.(3) și art.484 alin.(2) din Codul de proce -

dură penală. Având în vedere art.31 alin.(2) din Legea

nr.47/1992 privind organizarea si funcționarea Curții

Constituționale, Curtea s-a pronunțat și asupra consti -

tu ționalității altor prevederi din actul atacat, de care,

în mod necesar și evident, nu pot fi disociate preve -

de rile menționate în sesizare, extindinzându-şi con -

trolul de constituționalitate și asupra prevederilor

art.488 alin.(3) din Codul de procedură penală,

precum și asupra soluției legislative consacrate de

art.484 alin.(2) din Codul de procedură penală.

Pentru respectarea prevederilor constitu țio nale

ale art.1 alin.(5), art.16, art.21, art.24 și art.131 este

necesar ca nu doar inculpatul și procurorul, ci și

persoana vătămată, partea civilă și partea respon -

sabilă civilmente să aibă dreptul de a face apel

împotriva soluției instanței de fond cu privire la

acordul de recunoaștere a vinovăției, în măsura în

care acestea au interesul să promoveze o astfel de

acțiune, Curtea constată că, pentru restabilirea stării

de constituționalitate, se impune ca dispozițiile

art.488 alin.(3) din Codul de procedură penală să

reglementeze în mod corelativ dreptul participanților

anterior enumerați de a fi citați în procedura de

soluționare a acestei căi de atac

Art.484 alin.(2) din Codul de procedură penală

prevede că instanța de fond se pronunță asupra

acordului de recunoaștere a vinovăției prin sentință,

în urma unei proceduri necontradictorii, în ședință

publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului

și avocatului acestuia, precum și a părții civile, dacă

este prezentă. Curtea arată că se impune ca instanța

de fond să se pronunțe asupra acordului de recunoaș -

tere a vinovăției în urma citării și ascultării și a

persoanei vătămate, a părții civile și a părții respon -

sabile civilmente, dacă, legal citate, acestea sunt

prezente.

Curtea Constituţională constată că dispo zițiile

art.488 din Codul de procedură penală, precum și

soluția legislativă cuprinsă în art.484 alin.(2) din

Codul de procedură penală, care exclude persoana

vătămată, partea civilă și partea responsa bilă

poate declara apel numai cu privire la felul și cuan -

tumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia.”

Dispozițiile art.478—488 din Codul de pro ce -

dură penală reglementează procedura specială a

acordului de recunoaștere a vinovăției.

Respectarea principiilor constituționale și a

drepturilor fundamentale prevăzute la art.1 alin.(5),

art.21 și art.24 din Constituție impune reglementarea

de către legiuitor, la art.488 alin.(1) și (2) din Codul

de procedură penală, a dreptului persoanei vătămate,

a părții civile și a părții responsabile civilmente,

alături de procuror și de inculpat, de a formula apel

împotriva sentinței de admitere sau de respingere a

acordului de recunoaștere a vinovăției și pentru alte

motive decât cele referitoare la felul, cuantumul și

forma de executare a pedepsei, atunci când acestea

au interesul procesual de a invoca astfel de motive de

nulitate absolută sau relativă, și corelativ la art.488

alin.(4) din Codul de procedură penală, a competenței

instanței de apel de a pronunța și alte soluții decât

cele de la lit.a)—c) ale alin.(4) al acestui articol.

De asemenea, pentru asigurarea constituțio na -

lității instituției reglementate la art.478— 488 din

Codul de procedură penală trebuie recunoscută

posibilitatea instanței de a admite apelul și de a

respinge acordul de recunoaștere a vinovăției dacă

constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la

art.485 alin.(1) lit.b) din Codul de procedură penală.

Curtea observă că, din perspectiva dispozițiilor

constituționale invocate mai sus și a prevederilor

art.126 alin.(1) din Constituție, conform căruia „justi -

ția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție

și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de

lege”, este criticabilă soluția legislativă regle men tată

de dispozițiile art.485 alin.(1) lit.a) și b) din Codul de

procedură penală, prin raportare la art.480—482 din

același cod, care nu permite instanței de judecată să

verifice corectitudinea încadrării juridice a faptelor

săvârșite, întrucât, în funcție de încadrarea juridică,

este stabilit și maximul special al pedepsei, iar situa -

rea acestui maxim în limita de cel mult 7 ani repre -

zintă una dintre condițiile de încheiere a acor dului de

recunoaștere a vinovăției, conform art.480 alin.(1)

din Codul de procedură penală.

Curtea constată că dispozițiile art.488 alin. (1),

(2) și (4) din Codul de procedură penală, ce regle -

mentează dreptul procurorului și al inculpatului de a

6

https://www.ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRES-165



garantarea libertăţii individuale a inculpatului arestat,

înainte de expirarea duratei măsurii preventive.

Cât priveşte natura juridică a termenuluireglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de proce -

dură penală, Curtea observă că practica judiciarăcvasiunanimă a calificat termenul de minim 5 zile desesizare a instanţei pentru prelungirea arestăriipreventive ca fiind un termen de recomandare.

Ţinând cont de faptul că raţiunea termenului

de depunere a propunerii de prelungire a duratei

arestării preventive este aceea de a asigura respec -

tarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului

arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispu -

nerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea

constată că acest termen are natura juridică a unui

termen peremptoriu. Aceasta este singura interpretare

care poate determina compatibilitatea normelor

procesual penale criticate cu dispoziţiile constitu -

ţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la

apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind

înfăptuirea justiţiei.

Curtea reţine că nerespectarea termenului de

depunere a propunerii de prelungire a arestării pre -

ventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi „cu celpuţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestăriipreventive” este de natură să cauzeze o vătămare

procesuală, concretizată în încălcarea dreptului

fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa

încât sunt incidente normele procesual penale ale

art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sanc -

ţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind

decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a

depune propunerea de prelungire a duratei arestului

preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste

termen.

În ziua de 7 mai 2015, Plenul Curţii Consti -

tuţionale a luat în dezbatere excepţia de neconsti -

tuționalitate a dispozițiilor art.222 din Codul de

procedură penală – Durata arestului la domiciliu. Cu

unanimitate de voturi, a admis excepția de neconsti -

tuționalitate și a constatat că dispozițiile art.222 din

Codul de procedură penală sunt neconstituționale.

6

civilmente de la audierea în fața instanței de fond,

sunt neconstituționale.

Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 refe -

ritoare la excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de

procedură penală, excepţie ridicată în Dosarul

nr. 681/86/2015 al Tribunalului Suceava — Secţia

penală

Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate,

potrivit dispozitivului încheierii de sesizare a Curţii

Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 235 alin.

(1) şi (2) din Codul de procedură penală, „în măsura

în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un

termen de recomandare, şi nu unul imperativ”.

Din analiza motivelor de neconstituţiona litate

rezultă că, în realitate, sunt criticate doar prevederile

cuprinse în alin. (1) al art. 235 din Codul de

procedură penală. În aceste condiţii, Curtea constată

că obiect al excepţiei de neconstituţio nalitate îl

constituie dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de

procedură penală, „în măsura în care s-ar interpreta că

termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi

nu unul imperativ”. Dispoziţiile criti cate au următorul

conţinut: „Propunerea de prelun gire a arestăriipreventive împreună cu dosarul cauzei se depun lajudecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zileînainte de expirarea duratei arestării preventive.”

Curtea reţine că, potrivit normelor procesual

penale cuprinse în art. 235 alin. (1), propunerea de

prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul

cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi

cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei

acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol, în prima şi

ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi şi

libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propu -

nerii de prelungire a arestării preventive înainte de

expirarea duratei măsurii, avocatul inculpatului este

încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de

a studia dosarul cauzei. Reglementarea acestui ter -

men are drept scop acordarea unui interval de timp

suficient pentru ca atât propunerea de prelungire a

arestării preventive, cât şi, eventual, contestaţia for -

mulată de procuror în temeiul art. 204 alin. (5) din

Codul de procedură penală, în caz de respingere a

propunerii de prelungire a arestării preventive, să fie

soluţionate cu respectarea dreptului la apărare şi



* * *

Până la data publicării prezentului articol,

prevederile din noile Coduri, declarate neconsti -

tuţionale prin deciziile analizate, nu au fost înlăturate

în mod expres din cuprinsul acestora şi nici modi -

ficate, în sensul punerii lor de acord cu deciziile

Curţii Constituţionale, cu excepţia dispoziţiilor din

Codul de procedură penală referitoarea la măsura

controlului judiciar. Amintim însă faptul că, în con -

formitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din

Constituţie, ele au încetat să mai producă efecte

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor Curţii

Constituţionale, iar pe durata acestui termen, dispo -

ziţiile în cauză au fost suspendate de drept.

Curtea a constatat că, prin omisiunea legiui -

torului de a reglementa în cuprinsul acestui articol

termenul şi durata maximă a măsurii preventive a

arestului la domiciliu luate în procedura de cameră

preliminară şi în cursul judecăţii în primă instanţă,

sunt încălcate dispoziţiile constituţionale cuprinse în

art.23 – libertatea individuală, art.25 – libera circu -

laţie, art.26 – viaţa intimă, familială şi privată, art.39 –

libertatea întrunirilor, art.41 – munca şi protecţia

socială a muncii şi, respectiv în art. 53 – restrângerea

exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale.

Argumentaţiile reţinute în motivarea soluţiei

pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi

prezentate în cuprinsul deciziei, care se va publica în

Monitorul Oficial al României, Partea I.

Anibal Teo do res -

cu s-a născut la 21 fe -

bruarie 1881 în comuna

Câmpi neanca, judeţul

Râm nicu Sărat, în pre -

zent judeţul Vrancea.

Studiile liceale le-a făcut

la Focşani şi Bucureşti.

A fost licenţiat al Facul -

tăţii de Drept a Univer -

sităţii din Bucu reşti, în

1903. Teza sa de licenţă

avea titlul Jură mân tul.Şi-a sus ţinut, în 1905, la Facul tatea de Drept a Uni -

versităţii din Paris, teza de doctorat, cu titlul Les loisroumaines et les etrangèrs.

La revenirea în ţară a devenit colaboratorul

profesorului C.G. Dissescu la Facultatea de Drept a

Universităţii din Bucureşti. La 11 noiembrie 1909 a

ajuns docent pentru dreptul civil la Facultatea de

Drept a Universităţii din Bucureşti, iar din 15 ianuarie

1910 conferenţiar. La 20 iulie 1921, ca urmare a

înfiinţării, la Facultatea de Drept, a Catedrei de Drept

Administrativ, a fost numit profesor agregat pentru

drept administrativ, iar apoi, la 1 aprilie 1925, pro -

fesor definitiv. A activat, în calitate de profesor, la

această catedră până în 1947, inclusiv. De remarcat că

în perioada 1 octombrie 1939 – 8 octombrie 1940 a

funcţionat ca decan al Facultăţii de Drept. La 25 oc -

tombrie 1964 a devenit profesor emerit, iar în peri -

oada 1969-1971 a funcţionat ca profesor consul tant la

Facultatea de Drept a Universităţii din Bucu reşti.

Profesorul Anibal Teodorescu s-a preocupat în per -

manenţă de îmbunătăţirea cursului său de drept

administrativ, urmărind să cuprindă în prelegerile sale

toate ideile şi experienţele noi în materie şi să pună la

dispoziţia studenţilor rezultatele ultimelor sale

cercetări.

Printre studenţii săi s-a numărat şi reputata

juristă Yolanda Eminescu, care, peste ani, îşi amintea:

„Traversasem Podul Elefterie şi mă aflam pe stradadr. Lister, îndreptându-mă spre locuinţa unorprieteni.

Şi, deodată, am în faţă silueta ascetică aprofesorului Anibal Teodorescu, care locuia în fru -moasa vilă florentină1 de lângă biserică2.

Era fostul decan al Facultăţii de Drept şiprofesorul de drept administrativ din perioada stu -denţiei mele.

La scurt timp după 1947 fusese arestat o lungăperioadă şi nu ştiam că fusese eliberat. Mă îndreptspre el şi-i spun câtă bucurie îmi face aceastăîntâlnire.

– Ce mai faceţi domnule profesor. Sunt fericităsă vă văd sănătos!

A urmat o lungă conversaţie în care a ţinutsă-mi explice că fusese multă vreme închis pe baza


1

Clădirea respectivă a fost transformată, pentru o perioadă de

timp, după decesul lui Anibal Teodorescu, în magazin cu circuit

închis al Armatei. Ulterior a intrat în posesia familiei lui Iosif

Constantin Drăgan.

2

Biserica „Sfântul Elefterie”

PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIVde-a lungul timpului

M e d a l i o n

Anibal Teodorescu: Fondatorul dreptuluiadministrativ modern în România

Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU

Preşedinte de Secţie


Anibal Teodorescu a fost în 1913, 1920, 1926

deputat de Ilfov, iar în 1932 deputat de Teleorman.

Între 1926 şi iunie 1927 a fost primar general al

municipiului Bucureşti. A fondat Muzeul Comunal

din Bucureşti, devenit ulterior Muzeul de Istorie şi

Artă al Municipiului Bucureşti, căruia i-a donat piese

numeroase şi valoroase.

A îmbinat activitatea de la catedră cu cea de

avocat pledant. Ca urmare a notorietăţii pe care a

câştigat-o ca avocat, Anibal Teodorescu a fost, între

1939-1940, decan al Baroului de Avocaţi Ilfov şi

apoi preşedinte al Uniunii Avocaţilor din România.

În calitatea sa de avocat, s-a pus în serviciul oame -

nilor lezaţi în drepturile lor prin acte administrative

ilegale.

Anibal Teo -

do rescu este consi -

derat drept fon da-

tor al dreptului ad -

minis trativ modern

în Ro mânia. „Acelacare a studiat drep -tul ad ministrativro mân, în mod ex -clu siv şi aprofun -dat, de-a lun gul apatru dece nii, înpri ma jumă tate asecolului al XX-lea,a fost profe sorulAnibal Teodo rescu.

Se poate afir ma că făurirea dreptului administrativromân modern este opera acestui mare profesor. Înediţiile succesive ale Tratatului său de dreptadministrativ, în două volume, Anibal Teodorescu aanalizat temeinic problematica acestei discipline,formulând principiile călăuzitoare ale dreptuluiadministrativ. Ceea ce l-a caracterizat pe AnibalTeodorescu a fost o riguroasă exigenţă faţă de sineînsuşi, un efort continuu pentru aflarea adevărului,precum şi eleganţa stilului în care îşi prezentarezultatele cercetărilor ştiinţifice”4

. De altfel,

„analizând dreptul administrativ în esenţa sa,profesorul [Anibal Teodorescu] arată că, spredeosebire de alte ramuri ale dreptului, această ştiinţăse găseşte într-o veşnică transformare. Cauza cedetermină această mobilitate constă în sporirea


unei simple decizii ... administrative! Era o practicăfrecventă la acea dată.

Concluzia profesorului, cu privire la încer -carea prin care trecuse, era însă stupefiantă. Ampovestit-o prietenilor în repetate rânduri, consi -derând-o un adevărat triumf al spiritului juridic.

– Vreau să vă declar, a spus Anibal Teodorescu,că ceea ce m-a indignat n-a fost faptul că am fost ţinutla închisoare câţiva ani, ci faptul că am stat închis ...fără o „condamnaţiune” la bază.

Întâmplarea mi se pare foarte semnificativăpentru personalitatea celui căruia i se datoreazăiniţiativa construirii (cu contribuţia în principal aavocaţilor) a frumoasei clădiri a Facultăţii de Drept(astăzi anexată de Universitate) pusă sub patronajulmarelui legiuitor bizantin care a fost împăratulJustinian şi având înscris pe frontispiciu adagiul„Justitia est regina virtutum et fundamentumregnorum”.

Cuvinte care deveneau magice în prelegerilearistocratice ale unui alt profesor de atunci, MirceaDjuvara, pentru care Justiţia era ... „imanentă,absolută şi perfectă”.

Cine mai ştie astăzi că Anibal Teodorescu adăruit facultăţii o copie a celebrului mozaic, repre -zentând pe Justinian, de la San Vital din Ravenna,mozaic montat pe unul din pereţii frumoasei săli deconferinţe de la etajul I, care din această cauză eradenumită „Sala Justinian?”3

În cadrul Aca de -

miei de Ştiinţe Morale

şi Poli tice de pe lângă

Facul tatea de Drept a

Universităţii din Bucu -

reşti a ţinut nu meroase

comunicări ştiin ţifice.

În cadrul acestei acade -

mii, Anibal Teodorescu

s-a pronunţat, cu o iro -

nie necruţătoare, împo -

triva Dictatului de la

Viena din 30 august

1940, prin care repre zen tanţii fascişti ai Germaniei şi

Italiei hotărau arbitrar smulgerea unei părţi din

teritoriul României şi atribuirea acesteia, în mod

samavolnic, Ungariei hortyste.

4

Mihai T. Oroveanu: Anibal Teodorescu, în „Studii şi cercetări

juridice”, nr.1, 1981, p.73.

3

Yolanda Eminescu: Totul părea posibil. Triumful spirituluijuridic, Bucureşti, Editurile Continent XXI şi Tempus, 1993,

p.20-21.

Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului

cercetare juridică aprofundată asupra perioadei

menţionate.

A fost membru al Institutului Social Român, al

Institutului de Ştiinţe Administrative al României, al

Institutului Polonez de Ştiinţe Administrative, al

Societăţii de Legislaţie Comparată din Paris. La

24 mai 1945 a fost ales membru corespondent al

Academiei Române, iar la 3 iulie 1990 a fost repus în

drepturi ca membru corespondent al Academiei

Române.

Anibal Teodorescu a publicat în decursul

timpului mai multe lucrări, după cum urmează:

Jurământul (teză pentru licenţă), Bucureşti, 1903;

Les lois roumaines et les etrangèrs (teză de doctorat),

Paris, Editura Henri Jouve, 1905, 353 p.; Ideeasocialistă şi Karl Marx, 1907; Capacitatea de aînstrăina a stabilimentelor de utilitate publică, 1908;

Asociaţiile de comune în dreptul administrativ, în

„Curierul Judiciar”, 1908; O nouă concepţiune aactelor de guvernământ. Teoria legalităţii, Bucureşti,

1909; La propriété industrielle en Roumanie. Ducaractère et des effets du dépôt des marques defabrique ou de commerce, Bucarest, 1912; Noţiuni dedrept administrativ (2 volume), 1912-1913 (publicat

ulterior în mai multe ediţii); Vânzarea moşiiloraparţinând persoanelor morale, 1912; Principii dereorganizare a Senatului, 1914; Studii şi note dedrept public, 1916; Doctrina solidarismului juridic,

1923; Participarea magistraturii în administraţie, în

„Dreptul”, 1924; Curs de drept administrativ, 1924;

Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 1929,

483 p., vol. II, Bucureşti, 1935, 398 p.; L’adminis -tration centrale de la Roumanie, în La vie juridiquedes peuples, vol. IV, Roumanie, Paris, Dela -

grave,1933, p.34-56; Le fondement juridique de laresponsabilité dans le droit administratif, 1935; Cursde drept administrativ, litografiat, Bucureşti: 1939,

427 p., 1940, 447 p., 1941, 670p., 1942, 719 p., 1943,

670 p., 1945, 531 p., 1947, 349 p.; Teoria răspunderiiadministraţiunii publice pentru daune, Bucureşti,

1942, 119 p.; Valoarea juridică a unui vechi cuvântromânesc, Bucureşti, Analele Academiei Române,

1946; Note şi interpretări privind istoria vechiuluidrept românesc în secolele XIV şi XV, 1971.

Profesorul Anibal Teodorescu a încetat din

viaţă la 29 august 1971, în Bucureşti, rămânând în

conştiinţa urmaşilor ca un exemplu de dăruire şi

probitate ştiinţifică.

exigenţelor vieţii sociale, creşterea rolului statului şia atribuţiilor acestuia, îndatoriri îndeplinite, înmajoritatea lor, prin organele administrative. Deaceea, dreptul administrativ este în permanentăcăutare a celor mai corespunzătoare formule deaplicare a principiilor constituţionale”5

.

De remarcat că în primul volum al lucrării sale

fundamentale, Tratat de drept administrativ, Anibal

Teodorescu a analizat principiile fundamentale şi

dominante ale acestei ştiinţe a administraţiei, formu -

lând următoarele mari teorii: a statului, a funcţiilor

sale organice, a personalităţii juridice, a funcţio -

narilor publici, a actului administrativ şi a răspunderii

administraţiei. În al doilea volum a cercetat organi -

zarea administrativă a statului, centrală şi locală.

Între instituţiile juridice cărora Anibal Teodo -

rescu le-a acordat o deosebită atenţie s-a situat şi

Consiliul Legislativ interbelic. De altfel, capitolul XI

din volumul II al Tratatului de drept administrativeste dedicat Consiliului Legislativ.

Tratatul ar mai fi trebuit sa cuprindă încă două

volume, care însă nu au mai fost realizate. După cum

se arată în prefaţa la primul volum, volumul al treilea

ar fi trebuit să abordeze acţiunea administrativă, cu

privire specială asupra elementelor ştiinţei adminis -

traţiei, înţelegând prin aceasta studiul legilor admi -

nis tra tive în baza cărora statul îşi îndeplineşte

atribuţiile, iar ultimul volum ar fi trebuit să fie dedicat

justiţiei administrative.

Anibal Teodorescu a funcţionat, ca cercetător

ştiinţific principal, împreună cu alţi foşti pro fesori ai

Facultăţii de Drept, precum: Nicolae Daşcovici,

Vintilă Dongoroz, Eugen Heroveanu, Ion Rosetti-

Bălănescu şi Ovid Sachelarie, în cadrul Colectivului

pentru Vechiul Drept Românesc, condus de aca -

demicianul Andrei Rădulescu, şi apoi în cadrul

Sectorului de Istoria Dreptului Românesc de la

Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti,

între anii 1957-1963. În această perioadă a colaborat

la elaborarea studiilor introductive şi la alcătuirea

ediţiilor critice ale celor mai importante legiuiri

româneşti. A învăţat limba maghiară pentru a descifra

documentele originale referitoare la instituţiile

juridice ale secolelor XIV şi XV din Transilvania şi a

dat, la începutul anului 1971, forma finală mono gra -

fiei, la care a lucrat mulţi ani, intitulată cu modestie

Note şi interpretări privind istoria vechiului dreptromânesc în secolele XIV şi XV, deşi era prima

5 Idem, p.74


Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului

NOI APARIŢII EDITORIALE

Tudorel TOADER, Marieta SAFTA

Dialogul judecătorilor constituţionali

Bucureşti, Universul Juridic, 2015


rea rolului său prin propria jurisprudenţă. Sprijinin -

du-se numai pe textele Constituţiei, se subliniază că

deciziile Curţii Constituţionale sunt valabile ergaomnes şi că, începând cu data publicării lor în

Monitorul Oficial, aplicarea lor este obligatorie. Cu

referire la deciziile interpretative, autorii subliniază:

„conferirea unei interpretări a normei care să o

compatibilizeze cu Constituţia, acolo unde acest

lucru este posibil şi necesar, este de natură să

realizeze o constituţionalizare mai subtilă […] sau

mai puţin agresivă a sistemului normativ, fără a

impune o intervenţie imediată a legiuitorului pentru

remedierea viciului de constituţionalitate. Cu toate

acestea, salvarea normei într-o anumită interpretare

dată de Curtea Constituțională nu trebuie să fie

urmată de o stare de pasivitate din partea legiui -

torului.” O serie de comparaţii, sub acest aspect, sunt

realizate cu activitatea judecătorului constituţional

din Franţa, Italia, Germania, Belgia și sunt prezentate

pe scurt în finalul acestui capitol, care concluzionează

că dialogul judiciar, şi prin intermediul acestuia,

dreptul comparat în materie constituţională, capătă o

importanţă sporită.

Capitolul al II-lea Dialogul judecătorilorconstituţionali la nivel internaţional abordează tema

colaborării Curţilor Constituţionale cu judecătorii

Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel,

cooperarea dintre acestea funcţionează pe baza unor

În procesul de constituționalizare a dreptului,

de continuă adaptare la realitățile interne și

internaționale, un rol covârșitor îi revine Curții

Constituționale care, prin activitatea complexă,

deschisă cooperării instituționalizate, realizează o

consolidare a valorilor fundamentale ale democrației.

Azi, mai mult ca oricând, există un dialog al

Curţii Constituţionale fie cu mass media, cu diverse

autorităţi publice naţionale, cu instanţe internaţionale

de aceeaşi natură sau echivalente, fie cu jurisdicţiile

de la cel mai înalt nivel ale Uniunii Europene.

Punându-şi problema descifrării dialogului

dintre aceste instituţii şi Curtea Constituţională a

României, prof.univ.dr. Tudorel Toader, unul dintre

cei 9 judecători ai Curții şi lect.univ.dr. Marieta Safta,

prim magistrat-asistent, au elaborat această lucrare

de interes, structurată în trei capitole.

Prin intermediul a zece dialoguri, autorii

prezintă mecanismele de colaborare instituţională

între Curtea Constituţională şi Curtea de Justiţie a

Uniunii Europene, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, celelalte instanţe de jurisdicţie constitu -

ţională, Comisia de la Veneţia, Parlament, Preşe din -

tele Românei, Guvern, Avocatul Poporului, instanţele

judecătoreşti şi mass-media.

Primul capitol debutează cu un scurt istoric

al Curţii Constituţionale, punctând principalele mo -

mente: creare, instituirea competenţelor, consoli da -


şi în România. Referitor la adoptarea actelor nor ma -

tive de către legiuitor, autorii insistă asupra necesităţii

respectării normelor de tehnică legislativă, deşi

Constituţia României nu stabileşte expres exigenţe

privitoare la calitatea legislaţiei. În acest sens, Curtea

a reţinut că, de principiu, orice act normativ trebuie să

îndeplinească anumite condiţii calitative, printre

acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce

înseamnă că acesta trebuie să fie suficient de precis şi

clar pentru a putea fi aplicat. Referitor la adoptarea

actelor normative, Curtea apreciază neconstitu ţio -

nalitatea lor, limitând oarecum acţiu nea legiuitorului,

dar aceasta numai în scopul asigurării justului

echilibru între necesităţile de protecţie a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale.

Un alt tip de dialog analizat în cadrul acestui

volum este şi cel dintre Curte şi Guvernul României.

Există o serie de situaţii legate de activitatea de

legiferare a Guvernului care trebuie să fie de natură

a realiza o circumscriere a activităţii acestuia în

limitele legii fundamentale.

O atenţie deosebită o acordă autorii şi dialo -

gului dintre Curtea Constituţională şi instanţele

judecătoreşti sau de arbitraj comercial, arătând că de

principiu, „competenţele diferite şi sistemele diferite

cărora aparţin […] ar trebui să fie o garanţie în sine

a coexistenţei şi a realizării acestui dialog, în scopul

asigurării respectării drepturilor şi a libertăţilor

cetăţenilor”.

În sfârşit, ultimul dialog despre care vorbesc

autorii acestui volum este cel dintre Curtea Constitu -

ţională şi Avocatul Poporului, despre care se arată că

este evidentă implicarea acestuia din urmă în cadrul

controlului de constituționalitate, după cum este

evident rolul Curţii Constituţionale în consoli darea

rolului acestei autorităţi şi a poziţiei pe care în mod

real ea trebuie să o deţină în rândul autori tăţilor

statului de drept, ca apărător al drepturilor şi

libertăţilor persoanelor.

Toate situaţiile în care dialogul dintre aceste

instituţii este necesar, sunt însoțite de decizii şi texte

legale, care argumentează şi susţin expunerile.

Bogata experienţă a autorilor în domeniul dreptului

constituţional este mai mult decât un garant că

volumul de faţă constituie un instrument preţios,

dezlegând probleme nebănuite sau abia întrezărite,

util atât celor care creează dreptul, cât și celor care îl

aplică, motiv pentru care îl recomandăm cu căldură.

Lucica Violeta Niculae

Expert


concepte de ordin sistemic precum: unitate, diferenţă

şi diversitate, omogenitate şi pluralitate, delimitare,

interacţiune şi implicare. Autorii fac în continuare o

analiză a dialogului dintre Curtea Constituţională a

României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

bazat pe dispoziţiile art. 20 din Constituţie. Articolul

în cauză determină ca instanţa europeană să fie mai

mult decât un simplu partener de dialog, jurispru -

denţa acesteia constituind un cadru de referinţă obli -

ga toriu. În acelaşi timp, este de remarcat că C.E.D.O.

se foloseşte de jurisprudenţa Curţii Constituţionale a

României cu referire la dreptul naţional şi utilizează

dreptul comparat în scop interpretativ şi pentru

definirea unor concepte autonome. Aşa stând lucru -

rile, autorii concluzionează că cele două Curţi urmă -

resc realizarea garanţiilor privind apărarea drepturilor

şi libertăţilor fundamentale, în limitele şi particula -

rităţile determinate de competenţa lor, cu respectarea

principiului subsidiarităţii, precum şi a identităţii

naţionale.

Cu referire la dialogul dintre Curtea Consti -

tuţională a României şi Curtea de Justiţie a Uniunii

Europene, aceasta din urmă a subliniat în rapoartele

sale că elaborarea ordinii juridice a Uniunii Europene

a fost, în mare măsură, rezultatul susţinut cu instan -

ţele naţionale, prin procedura de trimitere pentru

pronunţarea unei hotărâri preliminare. În continuare,

sunt analizate o serie de aspecte specifice adoptate de

instanţele constituţionale din unele statele membre

ale U.E. printre care: Germania, Italia, Estonia,

Letonia, Polonia, Franţa, Belgia, Spania, conclu zio -

nând că evoluţia dialogului dintre curţile constitu -

ţionale şi C.J.U.E. ilustrează o tendinţă de conservare

a poziţiei şi rolului instanţelor de jurisdicţie naţională

şi respectiv de afirmare a poziţiei şi rolului C.J.U.E.

Un subcapitol aparte este dedicat şi analizei

dialogului dintre Curtea Constituţională a României

şi Comisia de la Veneţia. Un scurt istoric, prezentarea

activităţii acestei instituţii şi identificarea formelor

de dialog între cele două, permit cititorului să înţe -

leagă mecanismul de consolidare a unor stan darde în

domeniul legilor de revizuire a constituţiei, în

domeniul legilor electorale sau al referendu mu rilor.

În cel de-al III-lea capitol se propune desci -

frarea dialogului dintre judecătorii constituţionali şi

autorităţile statale române. Astfel, se detaliază as -

pecte privind raporturile ce au loc între Curtea

Constituţională şi Parlament, evidenţiind faptul că

este de interes examinarea limitelor de competenţă

ale celor două instituţii, precum şi unele distincţii

legate de efectele specifice pe care le produc actele

acestora. Urmează un tablou al modului în care sunt

aleşi judecătorii curţilor constituţionale în diferite ţări

Noi apariții editoriale



Ion M. ANGHEL, Grigore SILAŞI,Adrian Dumitru CRĂCIUNESCU

Diplomaţia Uniunii Europene (şi regulile acesteia)

Bucureşti, Universul Juridic, 2015

Volumul – structurat în 3 părţi: Partea I –

Regulile dreptului diplomatic, Partea a II-a: Diplo -

maţia Uniunii Europene şi regulile care i se aplică şi

Partea a III- a: Activitatea diplomatică, iar fiecare în

parte pe Capitole şi Secţiuni -, realizează o prezentare

cuprinzătoare, la zi, a principalelor aspecte privind

regulile, normele şi principiile care guvernează drep -

tul diplomatic şi dreptul comunitar şi oferă informaţii

actualizate despre normele şi instrumen tarul aferent

muncii diplomatice în format bilateral, european si

multilateral. Astfel de la noţiunea de „diplomaţie”,

tendinţele actuale în diplo maţie, izvoarele Dreptului

diplomatic, la reprezentanţe şi misiuni diplomatice,

stabilirea/ încetarea relaţiilor diplomatice, imunităţile

de jurisdicţie şi de executare, noţiunea de invio la -

bilitate a localurilor misiunii, a arhivelor, a agentului

diplomatic şi azilul diplomatic, continuând cu regu -

lile care se aplică în cazul diplomaţiei (diplomaţia ad-

hoc), diplomaţia multila terală, prin organizaţii

inter naţionale, rolul organi zaţiei internaţionale în

relaţiile diplomatice, (statutul ONU, NATO), co n ti -

nuând, printr-un capitol distinct, dată fiind importanţa

şi actualitatea subiectului – Uniunea Europeană ca

participant în relaţiile internaţionale, ( care tratează,

în cuprinsul său isto ricul Uniunii Europene pornind

de la înfiinţarea sa, Tratatul de la Lisabona,

personalitatea juridică a Uniunii Europene), şi mai

departe, competenţele acesteia, regulile şi politica

externă şi diplomaţia Uniunii Europene, cu elemente

de diplomaţie bilaterală şi organizaţională a statelor

din UE, mergând mai departe cu politica externă şi

proble matica drepturilor omului, încheind cu acti -

vitatea diplomatică: uzanţe, ceremonial şi protocol,

volumul analizează în detaliu toate aceste instituţii

înglobând practic alte ramuri ale dreptului – dreptul

comunitar, al Uniunii Europene în cea a Dreptului

diplomatic, fapt ce îi conferă o complexitate rar

întâlnită şi o abordare care, deşi amplă, pe cât se

poate de sistematizată a tuturor instituţiilor implicate.

Însă, Partea a II-a a lucrării, cea care a dat şi titlul

cărţii „Diplomaţia Uniunii Europene şi regulile care

i se aplică” este cea care reţine atenţia în mod

deosebit, dată fiind abordarea originală şi extrem de

detaliată a instituţiei, Uniunea Europeană fiind unul

dintre principalii actori contemporani ai vieţii

internaţionale, o parte din membrii săi aflându-se

printre marile puteri eco nomice ale lumii, iar alţii, în

calitatea lor de Membrii permanenţi ai Consiliului de

Securitate al ONU sau în NATO – au un rol

covârşitor în menţinerea unui climat de pace în lume;

iată de ce, toate acestea fac din UE un pol al puterii

şi stabilităţii, conturându-se ca un partener de relaţii

diplomatice care nu poate fi ocolit pe harta lumii.

Deosebit de importantă este Secţiunea a IV-a a

acestui capitol, „Diplomaţia bila terală şi cea orga -

nizaţională a statelor din Uniunea Europeană”, dat

fiind faptul că adâncirea procesului de integrare

europeană va duce inevitabil la o reconfigurare a

categoriilor de relaţii pe care le vor avea statele

membre între ele. Interesantă este optica autorilor



Diplomatia U.E., reprezintă pentru mine un pri -

vilegiu ca act de împlinire într-o profesie – un verumfestin intelectual. Diplomaţia, constituindu-mi pro -

fesia, atracţia şi – aș putea spune, pasiunea însăşi

aceasta captivum et inexpletum obsessum – captiva

și nepotolita preocupare pentru cunoaşterea și

formularea chiar a regulilor ei, se explica printre

altele, venind ca o confirmare fireasca a ceea ce

afirmase Cicero – consuetudo quasi altera natura(obişnuinţa este a doua natura)”, tot astfel opinăm că

acest volum, prin originalitatea abordării instituţiilor

analizate, devine o carte de referinţă nu doar pentru

diplomaţi, dar şi pentru cei care doresc să cunoască

regulile şi instrumentele pe care se fundamentează

diplomaţia, în general, şi diplomaţia europeană

actuală, în particular şi nu în ultimă instanţă pentru

toţi cei pasionaţi de ramura Dreptului diplomatic.

Madeleine Ploștinariu

Consilier


cum că relaţiile bilaterale dintre state se vor reduce

mult în atare context, însă fără ca acestea să dispară

vreodată, iar cele multilaterale se vor contura la

nivelul UE. Rămâne de văzut dacă acest fapt va

exclude paralelismul în coexistenţa cu actualele

relaţii multilaterale. Interesantă este şi ideea de

„standarde duble”, ca o a treia dimensiune a diplo -

maţiei tradiţionale, şi un nou mod de diplomaţie

intraeuropeană. Autorii continuă cu o prezentare a

instituţiilor prin intermediul cărora se realizează

mecanismele diplomatice ale Uniunii Europene, cu

accent pe cel mai important forum diplomatic

multilateral la nivel central cu sediul la Bruxelles –

Consiliul de Miniştrii al UE.

Interesant este şi Capitolul X, „Dreptul Uniunii

Europene de a încheia tratate” – dată fiind per so -

nalitatea juridică a UE, aceasta este subiect de drept

internaţional. O carte extrem de valoroasă care, cum

însuşi chiar unul dintre autorii săi afirma, „ca

pasionat cercetător al Dreptului diplomatic (de mai

bine de jumătate de secol), antamarea subiectului –

Bogdan DIMA

CONFLICTUL DINTRE PALATE -Raporturile de putere dintre

Parlament, Guvern și Președinte înRomânia postcomunistă.

București, Editura Hamangiu, 2014

Încercăm să aducem în atenția cititorului un

autor care, la origine are pregătire juridică, fiind

absolvent a două facultăți de profil, respectiv Facul -

tatea de Drept – Universitatea București și Collège

Juridique Franco Roumain d‘études européennes.

Și-a susținut teza de doctorat cu lucrarea

CONFLICTUL DINTRE PALATE – Raporturile

de putere dintre Parlament, Guvern și Președinte

în România postco munistă, ulterior publicată.

Cum singur a declarat la un moment dat că

„Pentru că în țara asta, așa cum mi-a spus un român

deștept, poți să șochezi și prin idei, nu numai prin

înjurături. Am ales să șochez prin idei”, volumul de

față realizează o analiză obiectivă și aprofundată a

raporturilor dintre cele trei puteri în stat, rolul

fiecăreia și interacțiunea dintre ele.

Prin urmare, încercăm să rămânem în nota și

spiritul autorului care își identifică lucrarea ca fiind

„o analiză în oglindă a dispozițiilor constituționale,

pe de o parte, și a practicii instituționale, privind

raporturile de putere dintre executiv și legislativ în

cadrul sistemului de guvernare postcomunist, pe de

altă parte”.

Volumul, de întindere destul de mare, este

constituit din trei părți distincte, precedate de un

capitol introductiv, în care autorul își propune încă de

la început, să clarifice, pentru o mai bună înțelegere

a subiectului abordat, conținutul unor termeni, destul

de uzitați de altfel, ale căror semnificații sunt

prezentate de diverși autori în mod diferit, creându-se

astfel, în opinia autorului „o confuzie generală a

semnificațiilor”.

Cu titlu de exemplu sunt amintite și dezvoltate

prin prisma propriilor idei și percepte câteva expresii

cum ar fi: „raporturi de putere”, „sistem de guver -

nare” sau „postcomunism”.

În cadrul aceluiași capitol este analizată meto -

dologia de cercetare din trei perspective: a) perspec -

tiva normativ-instituțională care vizează interpretarea

dispozițiilor constituționale, legale și reglementare ce

stabilesc prerogativele formale ale Președintelui

în raporturile sale cu Guvernul și Parlamentul;

b) perspectiva practicii politice și instituționale prin

care sunt avute în vedere prerogativele atribuite de

legiui tor în competența fiecărei autorități și c) per -

spectiva comparativă unde sunt menționate dispoziții

constituționale prin care sunt reglementate instituțiile

politice ale statelor membre ale Uniunii Europene,

cât și dispozițiile constituționale ale altor state,

nemembre ale Uniunii Europene.

După o introducere destul de amplă în tematică

cu scopul declarat al familiarizării cititorul cu con -

ceptele menționate și a înțelegerii semnificațiilor

acestora din perspectiva autorului, Partea I „Rapor -

turile de putere dintre Parlament și Guvern” debu -

tează cu o trecere în revistă a unor teorii vechi „dar

actuale” privind principiul separațiilor puterilor în

stat, începând cu filozofii Locke și Hobbes sau

Montesquieu și până în prezent.




Analizând principiul separațiilor puterilor în

stat în concordanță cu timpurile actuale, autorul

ajunge la concluzia că „...regimurile democratice

actuale mențin distincția dintre legislativ și executiv

ca element constitutiv al sistemului de guvernare ”.

Mai mult, această teorie a fost reevaluată în concor -

danță cu realitățile obiective din statele democratice,

„unde se manifestă o anumită concentrare către

autoritățile executive”.

Poate cea mai amplă din întreaga lucrare,

Partea I este structurată pe cinci capitole în cuprinsul

cărora sunt analizate raporturile de putere din sfera

executivului cât și a raporturilor dintre autoritățile

executive și cele legislative.

Ideea importantă care se reține cu predilecție

este aceea că separația puterilor în stat nu trebuie să

reprezinte o delimitare rigidă, palpabilă între cele trei

puteri ale statului, ci are loc o întrepătrundere, o

distribuire a atribuțiilor, un „mijloc eficient de con -

trol, reciproc, de temperare, astfel încât niciuna dintre

ele să nu ajungă să le domine pe celelalte ”.

Din acest punct de vedere, în continuarea pre -

zentării sunt analizate fiecare dintre aceste autorități,

începând cu rolul, prerogativele, atribuțiile și impor -

tanța Guvernului precum și controlul parlamentar

asupra Guvernului (sub toate aspectele semnificative

pe care acest control le presupune).

Capitolul IV privind „Angajarea răspunderii

Guvernului” reprezintă în opinia noastră o parte

interesantă prin modul de abordare a subiectului,

având în vedere că, în practica actuală, această

atribuție a Guvernului a dat impresia, în anumite

cazuri că a depășit prevederile constituționale destul

de restrictive din acest punct de vedere.

Nici jurisprudența Curții Constituționale nu a

reușit, în opinia autorului, să clarifice mai mult limita

până la care se poate angaja răspunderea de către

Guvern, care precizează că „Limitările definite prin

jurisprudența Curții au fost prea generale și nu au

avut potențialul de a produce o schimbare semnifi -

cativă în practica abuzivă a utilizării angajării răspun -

derii de către guvernele post comuniste ”.

Că procedura angajării răspunderii de către un

guvern rămâne și pe viitor o problemă controversată

și o temă de dezbatere între specialiștii de drept con -

sti tuțional, și nu numai, dovadă concluziile autorului,

potrivit cărora „Puterea discreționară a Guvernului

de a decide momentul și conținutul proiectelor de

lege asupra cărora își angajează răspunderea rămâne

în continuare periculos de extinsă”.

Ultimul capitol al primei părți analizează dele -

garea legislativă, evoluția acesteia în timp, teorii și

modalități de abordare și interpretare. În dez baterea

acestui subiect, autorul pleacă de la definiția prof.

univ.dr. Ioan Vida, care, în lucrarea sa, intitulată

„Legistică formală” susține cu argumente juridice

că „În esență..., prin delegare legislativă se înțelege

transferul unor atribuții legislative de la Parlament

la Guvern, în anumite condiții prevăzute de Con -

stituție și lege, sau chiar o acaparare a unor asemenea

atri buții de către Guvern, în virtutea unei stări de

fapt”.

Dată fiind importanța practică pe care dele -

garea legislativă o are în viața socială, politică și

economică actuală, autorul îi acordă un spațiu extins

tocmai în ideea de a explica și de a înțelege în con-

dițiile actuale rolul de „armă puternică a Guvernului

prin care domină Parlamentul și asigură guvernarea

societății”, rol care uneori pare să exceadă spiritului

și literei legii.

Partea a II-a a lucrării abordează raporturile de

putere intraexecutive, respectiv relațiile dintre

Președinte și Guvern, influența Președintelui în

cadrul executivului. Strâns legat de aceste aspecte,

autorul încearcă să facă lumină asupra unui termen

relativ nou introdus în literatura de specialitate, acela

de semiprezidențialism, conceptele și modul în care

studiile comparative de drept constituțional au încer -

cat să-l definească și să-l accepte.

Ultima parte a volumului de față, dar nu mai

puțin importantă, cuprinde două capitole distincte.

Primul capitol dezvoltă raporturile de putere dintre

Parlament și Președinte și modul în care cele două

puteri în stat se diferențiază și se întrepătrund în

același timp. Astfel, în abordarea acestei ultime

părți sunt invocate prevederile constituționale,

potrivit cărora „Controlul parlamentar asupra

actelor Preșe dintelui, emise în situații excepționale

repre zintă un control de natură politică, prin care

se urmărește garantarea principiului separației

puterilor în stat ”.

Prin urmare, deducem cu ușurință că, un loc

aparte îl ocupă răspunderea politică a Președintelui

pentru fapte grave de încălcare a Constituției cu

urmă rile ce decurg de aici și implicit puterea constitu -

țională a Parlamentului de a-l suspenda sau chiar

demite, în anumite condiții expres prevăzute de legea

fundmentală.

În opinia autorului, instituția suspendării

Președintelui trebuie analizată sub mai multe aspecte,

pe de o parte ca o modalitate de „limitare a puterii

șefului statului”, iar pe de altă parte, ca o activitate

de blocare a unei activități neconstituționale a aces -

tuia. În aceeași manieră de analiză și înțelegere a

fenomenelor politice, se pune și întrebarea dacă nu

cumva se poate vorbi și de reversul medaliei, adică


posibilitatea exercitării abuzive din partea Parla -

mentului a acestui prerogativ constituțional, cel al

procedurii de suspendare.

Din perspectiva raportului dintre Parlament și

Președinte, ca element de noutate, este invederat și

faptul că potrivit prevederilor noului Cod penal, rolul

Parlamentului de punere sub acuzare a Președintelui

este drastic diminuat, având în vedere că „forul

legislativ nu mai are posibilitatea de a aprecia sau

stabili conținutul faptei de înaltă trădare”.

Cel de-al doilea capitol se referă la raporturile

de colaborare dintre Președinte și Guvern, modul de

desemnare a primului-ministru, condițiile încetării

madatului Guvernului.

În scurta prezentare a volumului am încercat să

reținem și mai ales să înțelegem ideile esențiale pri -

vind raporturile de putere dintre Parlament, Guvern și

Președintele României, modul în care se influențează

reciproc, dacă se poate vorbi sau nu de supremația

uneia dintre puteri asupra altei puteri, care sunt limi -

tările constituționale ce pot și trebuie acceptate.

Lectura cărții și înțelegerea unor mecanisme

politice poate fi interesantă pentru orice cititor, chiar

și pentru cel neavizat, pentru a putea cunoaște mai

bine și mai corect evenimentele politice, sociale și

economice pe care le străbatem în prezent.

În același timp, volumul de față poate repre -

zenta un reper și un îndrumar util pentru juriștii

specializați în drept constituțional.

Ingrid Ispas

Consilier




În galeria lucrărilor oferite publicului larg, dar

în mod special profesioniştilor care activează în

domeniul atât de actual al drepturilor omului, se

înscrie şi prezenta apariţie editorială, lucrare realizată

de d-na prof. univ. dr. Irina Moroianu Zlătescu, în

limba engleză.

Avem în vedere volumul referitor la „Human

rights – a dynamic and evolving process” apărut la

editura Pro Universitaria, volum care, astfel cum

precizează autoarea în prefaţa sa, prezintă aspecte ale

evoluţiei drepturilor omului la nivel internaţional,

regional, european şi naţional, bazate pe cele mai noi

cercetări în domeniu, majoritatea dintre acestea fiind

prezentate în cadrul dezbaterilor unor conferinţe

internaţionale şi publicate în volume, reviste interna -

ţionale sau în cărţi de specialitate.

Pentru a înţelege fenomenele referitoare la

originile şi evoluţia conceptului drepturilor omului,

trebuie privit acest concept prin prisma evenimen -

telor care s-au produs de-a lungul etapelor istorice

parcurse de omenire. Pentru aceasta a fost necesară o

analiză pas cu pas a evoluţiei procesului de cunoaş -

tere şi a aptitudinilor omului, caracteristici care au

fost influenţate de climatul social, politic, economic

şi teritorial existent la un anumit moment dat,

începând de la primul drept natural al omului, cele al

dreptului la viaţă şi terminând cu noile provocări în

acest domeniu.

După cum precizează autoarea lucrării, chiar

în debutul acesteia, în anii ce au urmat celui de-al

doilea război mondial, problematica drepturilor

omului a atins nivelul unui autentic fenomen politic,

social, juridic, cu implicaţii, practic, în toate dome -

niile existenţei umane, cu toate că primele manifestări

în acest domeniu se pierd în negura vremurilor.

Astfel, se poate considera istoria drepturilor omului

ca fiind indisolubil legată de însăşi istoria fiinţei

umane, constituind chiar o componentă a acesteia.

Căutarea surselor, a normelor care guvernează dome -

niul drepturilor omului începe cu studierea tradiţiilor,

a obiceiurilor, a primelor mărturii scrise şi a urmelor

arheologice.

Ca fenomen social, geneza drepturilor omu lui,

care coboară până în zorile antichităţii, trece prin

veacurile Evului Mediu, se dezvoltă prin contri buţia

importantă a secolelor XVII-XVIII, pentru ca anii ce

au urmat celui de-al doilea război mondial să le dea

contur definitiv.

O datare a celor mai vechi urme nu este

posibilă, descifrarea lor trebuie căutată în concepţia

despre lume a oamenilor, în relaţia dintre om şi

divinitate, precum şi în relaţia dintre putere şi om.

Din aceste relaţii au izvorât normele morale, adică

atitudinile umane care definesc buna (sau reaua)

conduită, care prescriu reguli de comportament

cărora oamenii trebuie să li se supună, să li se confor -

meze în raporturile dintre ei.



Irina MOROIANU ZLĂTESCU

Human rightsa dinamic and evolving process –

Drepturile omului – proces dinamic și evolutiv

Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2015

În schimb, ca fenomen juridic, drepturile

omului îşi au originea în doctrina dreptului natural,

care porneşte de la ideea că omul, prin însăși natura

sa, are în orice loc şi în orice moment drepturi care

sunt anterioare şi primare celor acordate de către

societate şi care sunt recunoscute de dreptul natural.

Abordarea ştiinţifică din acest punct de vedere

trebuie să plece de la două premise: una, de la

constatarea sociabilităţii naturale a persoanei umane,

alta, de la constatarea că puterea este inerentă oricărei

formaţiuni, chiar dacă tipul de organizare este diferit.

La fel ca şi domeniul pe care îl studiază, ştiinţa

drepturilor omului este o ştiinţă în permanentă

evoluţie, dar aflată şi sub presiunea unei încărcături

politice ce nu poate fi ignorată. Actualele situaţii care

se întâlnesc în diferite locuri ale globului o dovedesc

pe deplin. Totuşi, numai prin abordări obiective şi

dezinteresate progresul ştiinţei drepturilor omului

poate fi asigurat.

Ştiinţa drepturilor omului s-a format şi a evo -

luat în domeniul interdisciplinar pentru că ea cerce -

tează comportamentele individuale şi ale societăţii

aplicabile unui grup de discipline care “studiază

sistemele, structurile şi manifestările interactive din

societate, dintre individ şi stat, precum şi sistemele

de relaţii şi interacţiuni dintre diferitele grupuri sau

persoane”.

Dezvoltarea fără precedent înregistrată în

domeniul normelor internaţionale, a determinat apa -

riţia în dreptul internaţional a unui număr însemnat

de discipline autonome. Printre acestea, menţionăm

cu titlu de exemplu: dreptul internaţional al mediului,

dreptul internaţional al dezvoltării, dreptul adminis -

trativ internaţional, dreptul organizaţiilor interna -

ţionale, dreptul internaţional al energiei nucleare,

dreptul la cooperare ştiinţifică şi tehnică, dreptul

aerospaţial şi cosmic ş.a.

Ştiinţa drepturilor omului s-a conturat în timp

ca o ramură distinctă a dreptului internaţional gene -

ral, constituind dreptul internaţional al drepturilor

omului, ramură care a evoluat şi s-a dezvoltat în

cadrul comunităţii internaţionale şi care a creat un

drept de promovare şi protecţie care garantează

persoanei respectarea şi satisfacerea unor valori

comune întregii comunităţi internaţionale. Şi astfel,

problematica drepturilor omului a depăşit cadrul

statului naţional, devenind una de drept regional,

european sau internaţional.

Departe de a fi înaintat într-un marş triumfal

către o ţintă fixă, drepturile omului sunt o creaţie

continuă care a cunoscut în evoluţie progrese şi

stagnări, piedici vechi şi noi provocări, fiind un

sistem deschis, adaptabil, care, în timp, se dezvoltă

prin noi drepturi şi noi garanţii ale drepturilor con -

sacrate, dar care se confruntă şi cu noi provocări.

Printre aceste noi provocări, le menţionăm pe cele

referitoare la dreptul la fericire sau la relaţia dintre

persoane şi media, aspecte care sunt analizate în

finalul lucrării.

În domeniul drepturilor omului nu avem de-a

face cu reguli fixe, drepturile fiind prin natura lor

dinamice, ci ne confruntăm cu efortul cotidian de a

armoniza ideea de om cu limitele comunităţii umane,

dreptul persoanei cu cel al colectivităţii, interesele

individuale cu rigorile binelui comun, valoarea

personală cu pretenţiile statului sau ale oricărui tip de

autoritate.

De altfel, prin acest demers, autoarea lucrării

continuă în mod firesc şi necesar seria studiilor şi

materialelor iniţiate până în prezent în acest domeniu.

Prezenta lucrare este o carte care cuprinde

aspecte noi din domeniul atât de vechi, dar în acelaşi

timp, atât de actual al drepturilor omului, reflectând

experienţa de o viaţă a autoarei, specialist de marcă în

acest domeniu, coroborată şi cu discuţiile cu jurişti,

medici, istorici, economişti, filologi sau alţi specia -

lişti sau colegi cu care a lucrat împreună în cadrul

manifestărilor ştiinţifice create de către Institutul

Român pentru Drepturile Omului, al cărui director

este.

dr. Cătălin Ciora

Consilier – şef sector




O delegație alcătuită din specialiști din cadrul

Secretariatului General al Adunării Generale din

Republica Kenya a efectuat o vizită în România, la

invitația domnului Cristian Adrian Panciu, secretarul

general al Camerei Deputaților. Scopul vizitei dele -

gației kenyene a fost o cunoaștere aprofundată a

modului de funcționare a sistemului parlamentar

bicameral: management, activități și proceduri spe -

cifice.

Programul vizitei a cuprins și o întâlnire cu

membri ai Consiliului Legislativ, ce a avut loc în data

de 20 aprilie 2015. Cu acest prilej, a fost făcută o

prezentare a organizării și funcționării Consiliului

Legislativ și, în special, a rolului care îi revine în

cadrul procesului legislativ, oaspeții kenyeni arătând

un deosebit interes față de activitatea acestei instituții.

Bogdan Dobrescu

Expert


Vizita delegaţiei Adunării Naţionale a Republicii Kenya

REVUE DE SCIENCE CRIMINELLE ET DE DROIT PÉNAL COMPARÉ

1. PONSEILLE, ANNE. – Prise en consideration de l’état de santé de la personne suspectée ou condamnée

par la loi no 2014-896 du 15 août 2014 relative à l’individualisation des peines et renforçant l’efficacité des

sanctions pénales = Luarea în considerare a stării de sănătate a persoanei suspectate sau condamnate în bazaLegii nr.2014-896 din 15 august 2014 referitoare la individualizarea pedepselor şi pentru întărirea eficacităţiisancţiunilor penale. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. – nr.4, 2014, p.729-759.

Legea nr.2014-896 din 15 august 2014 referitoare la individualizarea pedepselor şi pentru întărirea eficacităţii

sancţiunilor penale conţine mai multe dispoziţii inovante, dar care au trecut neobservate, deşi sunt importante: ele

ilustrează o mai mare grijă a legiuitorului pentru sănătatea fizică sau mentală a persoanei condamnate sau numai

pusă sub acuzare. În acest scop, mai multe instituţii penale noi au fost create sau reînnoite prin această recentă lege.

Subiect: boală mentală ; discernământ ; încarcerare – incompatibilitate cu sănătatea ; suspendare pedeapsă

2. ZENCKER, VANESSA. – Les usages de l’evocation par la Chambre des appels correctionnels =

Utilizării evocării (casării) de către instanţa penală de apel. În: Revue de science criminelle et de droit pénal

comparé. – nr.4, 2014, p. 745-759.

Când este învestită cu judecarea unei hotărâri nule pentru viciu de formă, legea impune instanţei penale de apel

să evoce, adică să se substituie primei instanţe, în loc de a-i retrimite cauza (C.pr.pen. art.520). Cum această

dispoziţie derogă de la principiul dublului grad de jurisdicţie, ea nu ar trebui să se aplice decât în caz de nulitate

a hotărârii pentru viciul de formă pe care îl vizează expres. Dar jurisprudenţa, preocupată de accelerarea

procedurilor, a interpretat extensiv acest text. Din această cauză, domeniul evocării este aplicat peste măsură.

Evocarea se impune astfel nu doar când instanţa anulează o hotărâre nelegală, ci şi atunci când formulează o

încheiere de şedinţă. Analizând tabloul deciziilor, pare că evocarea este, într-un fel, victima succesului său, în

măsura în care creşterea sa îi prejudiciază coerenţa. Se dovedeşte că, pentru a delimita puterea de evocare, să fie

utilizat în cadrul unui control de proporţionalitate, criteriul gravităţii viciului care loveşte hotărârea apelată.

Subiect: evocare ; instanţă de apel ; rejudecare cauză

REVUE DU DROIT PUBLIC

3. . – Table ronde animé par Dominique Rousseau, avec Pierre Avril, Julie Benetti et Pierre-Yves Gahdoun =

Masă rotundă condusă de Dominique Rousseau, cu Pierre Avril, Julie Benetti şi Pierre-Yves Gahdoun.

În: Revue du droit public. – nr.6, 2014, p.1456-1471.

În cadrul rubricii Dezbatere: ”Dreptul constituţional între dreptul politicului şi dreptul societăţii”a fost organizată o masă

rotundă la care au fost invitaţi să participe profesori renumiţi din universităţile franceze, propunându-se o dezbatere asupra

situaţiei actuale a dreptului constituţional, cu privire specială asupra predării acestuia în universităţile franceze.

Subiect: drept constituţional francez


REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Articole din revistele de drept străineintrate în Biblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie adnotată* –

∗Lucrare realizată de Maria Luiza Manea şi Lucica Violeta Niculae, Consiliul Legislativ


Referințe bibliografice

4. AFROUKH, MUSTAPHA. – L’émergence d’un droit à la sécurité des personnes dans la jurisprudence

de la Cour européenne des droits de l’homme = Apariţia unui drept la securitate a persoanelor înjurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În: Revue du droit public. – nr.1, 2015, p.139-158.

Convenţia europeană a drepturilor omului nu poate rămâne în afara modei. Printre conceptele care au făcut vâlvă,

un loc aparte este rezervat celui de “securitate”, cel care de câţiva ani se află în centrul discursului juridic şi politic.

Pentru a răspunde preocupărilor unei “societăţi îngrijorate în faţa a ceea ce ea percepe ca înmulţire a pericolelor,

ameninţărilor, catastrofelor, accidentelor, urgenţelor şi crizelor” faţetele şi declinările ei s-au multiplicat, uneori

de manieră dezordonată: securitatea lucrătorului la locul său de muncă, securitate socială, securitate alimentară,

securitate sanitară, securitate juridică, securitate economică. Este admisă totuşi o dificultate în definirea ei într-o

formă clară şi concretă. De aici, o anume greutate pentru doctrină în stabilirea cu precizie a obiectului ei.

Subiect: drept la securitate ; protecţia vieţii ; securitate/vulnerabilitate

5. ARLETTAZ, JORDANE. – Penser l’Etat dans sa(ses) langue(s) = Gândirea Statului în limba/limbilesa/sale. În: Revue du droit public. – nr.3, 2014, p. 705-731.

Ca stat instituţional unilingv, Franţa nu scapă, din punct de vedere politic, problematicii date de diversitatea

lingvistică. Dezbaterea se impune în spaţiul public cu regularitate de metronom, și alternanţa politică n-a ajuns să

epuizeze acest subiect controversat, reprezentat de recunoaşterea limbilor regionale în Stat. Una după alta, au fost

convocate ratificarea Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptarea unei legi generale care să

favorizeze utilizarea lor sau, mai recent, revizuirea constituţională care permite depăşirea cenzurii judecătorilor

din strada Montpensier (sediul Consiliului Constituţional). Problema recunoaşterii limbilor regionale, la intersecţia

reflecţiilor sociologice, identitare, naţionaliste sau filozofice, trece în Franţa prin cristalizări politice, se îneacă în

meandrele adunărilor parlamentare, încinge spiritul constituanţilor, apoi se uită într-un aviz al Consiliului de Stat

sau o jurisprudenţă constituţională, pentru ca apoi să renască.

Subiect: etatizarea limbii ; teritorializarea dreptului ; teritorializarea puterilor ; teritoriu lingvistic

6. BLANC, AGNÈS. – Confiscation et contraventions de grande voirie = Confiscarea şi contravenţiilereferitoare la circulaţia pe căile principale de transport. În: Revue du droit public. – nr.3, 2014, p.643-676.

Contravenţiile referitoare la circulaţia pe căile principale de transport beneficiază din anul 2006 de o definiţie legală. Ele sunt

“instituite prin lege sau prin decret, în funcţie de valoarea amenzii, cu scopul sancţionării abaterilor de la norme

şi au ca obiect construcţii ce nu aparţin căii de rulare, protecţia fiind destinată fie integrităţii sau utilizării acestui

domeniu public, fie unei servituţi administrative menţionată la articolul L.2131-1”. Aceste contravenţii

sancţionează lipsa autorizaţiei în caz de ocupare sau de lucrări efectuate pe domeniul public maritim, fluvial,

feroviar, aeronautic şi militar. Pedeapsa este asigurată printr-o amendă asociată, dacă este cazul, cu un ordin de

repunere a lucrurilor în starea iniţială, acest ordin putând obliga el însuşi la plata de penalităţi de întârziere. Dacă

ordinul Administraţiei nu este respectat, Administraţia poate proceda “proprio motu” la aducerea lucrurilor în

starea anterioară, pe cheltuiala contravenientului.

Subiect: cale publică ; confiscare ; contravenţie ; domeniu public

7. BOURREL, ROMAIN. – Plaidoyer pour la réorganisation de l’architecture des textes financiers

français = Pledoarie pentru o nouă arhitectură a textelor financiare franceze. În: Revue du droit public. – nr.5,

2014, p.1213-1239.

În fiecare an, la începutul toamnei, în Parlament se produce acelaşi ritual: depunerea, discutarea apoi votarea

proiectului legii finanţelor şi a proiectului legii de finanţare a securităţii sociale. De la revizuirea Constituţiei din

22 februarie 1996, articolul 47-1 dispune că “Parlamentul votează proiectele de lege de finanţare a securităţii

sociale în condiţiile prevăzute prin lege organică”. Şi totuşi, azi, în condiţiile finanţelor publice globalizate,

deosebirea dintre cele două texte nu mai corespunde unei realităţi materiale. De mai multe decenii, finanţele

publice cuprind finanţele de stat, finanţele locale şi finanţele sociale şi astfel se constată două mişcări concomitente

şi ambivalente între aceste trei componente ale finanţelor publice: în momentul distanţării relative a finanţelor de

stat şi locale, finanţele de stat şi finanţele sociale tind să se apropie. Această apropiere între finanţele de stat şi cele

ale securităţii sociale, mai ales dacă e vorba de previziunile veniurilor şi cheltuielilor se percepe astfel, cu ajutorul

mai multor indicatori.

Subiect: finanţe de stat ; finanţe publice

8. CHEMILLIER-GENDREAU, MONIQUE. – Le concept de souveraineté a-t-il encore un avenir? =

Mai are conceptul de suveranitate un viitor? În: Revue du droit public. – nr.5, 2014, p.1283-1309.

Noţiunea de suveranitate, născută în societăţile imperiale (“superanitas” din dreptul roman) şi-a găsit forma

modernă într-un context cultural determinat, cel al Europei de la sfârşitul Evului Mediu. Puterea împăratului

diminuează şi rangul său religios legat de autoritatea Papei (care nu era numai de ordin spiritual) sunt contestate.

Şi alţi prinţi ai diferitelor ţări ale Europei vor dori suveranitatea pentru beneficiul lor. Aceasta pare o marcare a

libertăţii lor faţă de puterile cărora le erau supuşi până la acel moment. Ea indică măsura propriilor lor



independenţe. Această pagină din istoria Europei nu implică şi masa populaţiei. Ea va intra în joc mai târziu. Dar

problema definirii suveranităţii rămâne nerezolvată de-a lungul evoluţiei istorice, fie că vorbim de teoria juridică

sau de doctrina politică.

Subiect: democraţie mondială ; societate mondializată ; suveranitate

9. CLAIRE, CUVELIER ; DELPHIENE, HUET; CLÉMENCE, JANSSEN-BENNYNCK. – La science

française du droit constitutionnel et le droit comparé: les exemples de Rossi, Barthélemy et Mirkine-

Guetzévitch = Ştiinţa franceză a dreptului constituţional şi dreptul comparat: exemplele lui Rossi, Barthélemyşi Mirkine-Guetzévitch. În: Revue du droit public. – nr.6, 2015, p. 1534-1578.

Prezentul studiu îşi propune să pună în evidenţă legăturile existente în Franţa între ştiinţa dreptului constituţional

şi dreptul comparat prin prezentarea succintă a lucrărilor a trei autori importanţi ce au marcat în perioade diferite,

ştiinţa constituţionalistă. Aceştia sunt Pelegrino Rossi, Joseph Bartéhelemy şi Boris Mirkine-Guetzévitch. De

asemenea, sunt prezentate reflecţiile autorilor pe margine metodologiilor în dreptul comparat.

Subiect: drept comparat ; drept constituţional francez

10. DENQUIN, JEAN-MARIE. – Remarques sur la situation du droit constitutionnele en France =

Observaţii privind situaţia dreptului constituţional în Franţa. În: Revue du droit public. – nr.6, 2015,

p.1472-1482.

Observaţiile autorului vizează situaţia dreptului constituţional francez contemporan.

Subiect: drept constituţional francez

11. GUILLOUD-COLLIAT, LAETITIA. – Le multilinguisme dans le fonctionnement institutionnel de

l’Union européenne = Multilingvismul în funcţionarea instituţională a Uniunii Europene. În: Revue du droit

public. – nr.5, 2014, p.1337-1374.

În ciuda greutăţilor generate în funcţionarea cotidiană a instituţiilor europene, multilingvismul n-a fost pus în

discuţie în cadrul Uniunii. Acest lucru este uşor de înţeles dacă admitem că limbile nu s-ar putea reduce sub nicio

formă doar la a comunica sau la a vehicula informaţii. De fapt, departe de această schemă de redactare, utilizarea

limbilor lor în cadrul instituţiilor europene apare statelor membre ca o garanţie că cultura lor şi influenţa lor vor

fi recunoscute şi păstrate la scară europeană. În paralel, pentru Uniune, complexitatea generată de coabitarea

diferitelor sale limbi oficiale este compensată de creşterea legitimităţii pe care o conferă şi prin sentimentul de

apartenenţă care poate rezulta, din partea cetăţenilor europeni. Apărarea multilingvismului se poate justifica atât

din punct de vedere a statelor membre cât şi al celui al Uniunii Europene.

Subiect: calitatea normelor ; identitate europeană ; justificare multilingvism ; limba de lucru ; multilingvism

instituţional

12. HÄBERLE, PETER. – Idées associées au constitutionnalisme d’aujourd’hui – un point de vue

allemand = Idei asociate cu constituţionalismul contemporan – un punct de vedere german. În: Revue du droit

public. – nr.6, 2014, p.1483-1493.

În cadrul rubricii – „Dezbatere privind dreptul constituţional între dreptul politicului şi dreptul societăţii” autorul

expune punctul de vedere german asupra stadiului actual de dezvoltare al „statului constituţional”

Subiect: constituţionalism

13. HALPÉRIN, JEAN-LOUIS. – Une nouvelle République des constitutionnalistes? = O nouă Republicăa constituţionaliştilor? În: Revue du droit public. – nr.6, 2014, p.1494-1505.

Autorul propune o scurtă analiză pentu a vedea dacă, de-a lungul ultimelor trei decenii, s-a produs sau nu o

schimbare considerabilă prin reînnoirea profundă a ştiinţei dreptului constituţional în Franţa.


14. LAPIN, JIM. – L’équilibre des finances publiques: une exigence externe mettant en cause la

souveraineté de l’Etat = Echilibrul finanţelor publice: o exigenţă externă care pune în discuţie suveranitateastatului. În: Revue du droit public. – nr.3, 2014, p.733-758.

Construirea, uneori în marş forţat, a Uniunii Europene a antrenat o neîncredere în privinţa democraţiei din partea

cetăţenilor din ţările membre. Această construcţie nu corespunde cu exactitate exigenţelor de funcţionare a unei

democraţii. Instituţiile europene exercită din ce în ce mai mult o formă de tutelă asupra guvernelor naţionale,

evitând în acelaşi timp crearea unui guvern european. Se observă că Statele-naţiuni membre ale zonei euro îşi

trag legitimitatea din procesul electoral şi din Constituţia lor, dar renunţă din ce în ce mai mult la instrumentele

de putere. Astăzi guvernele nu mai pot gândi economia lor cu aceleaşi instrumente de acum treizeci de ani. Marea

mobilitate a capitalurilor a schimbat profund modul de funcţionare economică internaţională, dând o importanţă

mai mare actorilor privaţi.

Subiect: echilibru bugetar ; partajarea suvranităţii ; politică bugetară ; salvgardarea democraţiei ; suveranitate financiară



15. MARCHAND, JENNIFER. – Réflexions sur le principe de transparence = Reflecţii asupra principiuluitransparenţei. În: Revue du droit public. – nr.3, 2014, p. 677-703.

Asistăm azi la promovarea generalizată a exigenţelor de transparenţă. Nimeni nu se mai opune transparenţei în

privinţa activităţilor politice, administrative sau economice, aceasta având conotaţii pozitive, iar negarea ei este

asociată cu secretul şi corupţia. Noţiunea de transparenţă exercită o putere atât de fascinantă, încât este aproape

un obstacol în analiza semnificaţiei sau a conţinutului ei. Mai mult decât o simplă judecată de valoare, transparenţa

asigură funcţionarea democratică a instituţiilor sociale impregnate de reguli juridice, cum ar fi Statul sau

întreprinderea. Transparenţa va emerge progresiv, ca principiu general de drept, până ce se va transforma în normă

juridică autonomă.

Subiect: principiul transparenţei ; transparenţă administrativă

16. MILLET, FRANÇOIS-XAVIER. – Le premier renvoi préjudiciel de la Cour constitutionnelle fédérale

allemande: un pas en avant, trois pas en arrière = O primă cerere de întrebare preliminară a CurţiiConstituţionale federale germane: un pas înainte, trei paşi înapoi. În: Revue du droit public. – nr.1, 2015,

p.185-203.

Hotărârea “Bundesverfassungsgericht” de a trimite o cerere preliminară intervine în contextul crizei economice

şi financiare care a atins Europa încă din anul 2010. Văzând dificultăţile financiare întâmpinate de câteva ţări din

zona euro în privinţa sustenabilităţii datoriilor lor suverane, Statele membre au procedat la o acţiune concertată

care a dus mai întâi la instituirea unor instrumente „ad hoc” cum ar fi fondul european de stabilizare financiară

şi mecanismul european de stabilitate financiară, apoi încheierea a două noi tratate: tratatul instituind mecanismul

european de stabilitate, adoptat de 18 ţări ale zonei euro; tratatul asupra stabilităţii, coordonării şi guvernanţei în

Europa, semnat de 26 din cele 28 ţări membre ale Uniunii Europene. În acest context, a apărut o decizie OMT

(Outright Monetary Transaction – tranzacţii cu valori mobiliare monetare -) a Consiliului guvernatorilor Băncii

Centrale Europene din 6.09.2012. BCE a motivat această decizie, care nu a intrat încă în vigoare, bazându-se pe

necesitatea, pe de o parte, favorizării scăderii dobânzii pe piaţa de capital, şi pe de altă parte, garantarea unei mai

bune transmiteri a politicii monetare, în scopul unei mai bune realizări a obiectivului principal al BCE: stabilitatea

preţurilor. La prima vedere, decizia OMT pare conformă cu ortodoxia liberală subiacentă din Tratatele Uniunii

Europene. Şi totuşi, ea a fost atacată de mai mulţi reclamanţi la Curtea Constituţională Federală pentru motive

diametral opuse: pe de-o parte ultra-ortodocşii consideră că obiectivul deciziei pe care o contestă este solidaritatea

financiară şi nu stabilitatea preţurilor; pe de altă parte, adversarii opiniei liberale critică condiţionalitatea legată

de decizia OMT.

Subiect: control de identitate ; control „ultra vires” ; declaraţie „ultra vires”

17. ROUSSEAU, DOMINIQUE. – Le droit constitutionnel continue: institutions, garantie des droits et

utopie = Dreptul constituţional continuă: instituţii, garantarea drepturilor şi utopie. În: Revue du droit public. –

nr.6, 2015, p. 1517-1533.

Consideţiile autorului gravitează în jurul dreptului constituţional francez, iar după părerea sa, introducerea

contenciosului constituţional este departe de a steriliza ideea constiţională sau de a aduce atingere principiului

democratic, ci dimpotrivă a contribuit la reînnoirea atât a unuia, cât şi a celuilalt.

Subiect: Constituţie, Franţa

18. VERGOTTINI, DE GIUSEPPE. – Le droit constitutionnel aujourd’hui. Regards sur le constitu -

tionnalisme italien = Dreptul constituţional astăzi. O privire de ansamblu asupra constituţionalismului italian.În: Revue du droit public. – nr.6, 2014, p.1505-1516.

Autorul îşi prezintă reflecţiile pe marginea dreptului constituţional italian. El consideră că adoptarea constituţiei la

jumătatea secolului trecut şi aderarea la tratatele pe care se bazează actuala Uniune Europeană au reprezentat momente

de întrerupere a continuităţii constituţionale şi, în consecinţă, au influenţat profund dreptul constituţional italian.


REVUE FRANÇAISE DE DROIT CONSTITUTIONNEL

19. FABERO, FLORENCE. – Le fédéralisme, solution française de décolonisation: le cas de la Nouvelle-

Calédonie = Federalismul, soluţia franceză pentru decolonizare: cazul Noii Caledonii. În: Revue française de

droit constitutionnel. – nr.101, 2015, p..

Formarea unei federaţii presupune o provocare împotriva coeziunii, refuzând pur şi simpla asimilare. Pentru a

înfrunta exigenţele vieţuirii împreună, marea majoritate a statelor planetei sunt mai mult sau mai puţin de inspiraţie



federală şi recurg la calificarea statelor componente. Complexitatea constituirii popoarelor în comunităţi statale

apelează la diferite tipuri de asociere, iar naţiunile se întrepătrund. Diferitele comunităţi călite prin istorii, după

ce au cauzat războaie, s-au unit în confederaţii sau federaţii, după modele mereu noi. Cu siguranţă federalismul

nu este federaţie. Federalismul este o idee politică, pe când federaţia este materializarea lui instituţională care se

sprijină pe o Constituţie federală. Federalismul şi federaţia sunt un răspuns pertinent în contextul populaţiei

marcate de diversitate. Cazul Noii Caledonii arată că federalismul, care presupune asocierea şi partajarea, apare

ca fiind soluţia franceză de decolonizare.

Subiect: constituţie federală ; federalizare ; Noua Caledonie ; stat federal

20. HUTIER, SOPHIE. – Retour sur un moyen récurrent: les malfaçons de l’étude d’impact sur des

projets de loi = Revenire asupra unui mijloc recurent: lacunele studiului de impact asupra proiectelor de lege.

În: Revue française de droit constitutionnel. – nr.101, 2015, p. 73-86.

Calitatea redacţională a textelor legislative apărea printre temele abordate la revizuirea constituţională din 23 iulie

2008. Constituantul a dotat procedura de elaborare cu un nou instrument: realizarea unui studiu de impact la

elaborarea proiectelor de lege. Acest mecanism se bazează pe realizarea unei evaluări prealabile a textului, al

cărui obiectiv este acela de a măsura consecinţele acestuia în virtutea criteriilor predeterminate. Dacă demersul

poate fi salutat, metoda nu este nouă, puterile publice fiind de mult timp sprijinite pe diferite mecanisme de

expertiză, cu scopul de a răspunde exigenţei calitative însăşi cerută de grija pentru eficacitate.

Subiect: proiect de lege ; studiu de impact

21. KABRIEVA IA., TALIA ; NARYCHKINE E., SERGUEÏ. – Le statut de l’Assemblée fédérale de la

Fédération de Russie = Statutul Adunării federale a Federaţiei Ruse. În: Revue française de droit consti -

tutionnel. – nr.101, 2015, p.87-96.

Adoptarea Constituţiei Federaţiei Ruse a deschis o nouă pagină în dezvoltarea funcţiei parlamentare în Rusia. În

acest text, pentru prima dată, organul legislativ naţional a fost denumit parlament. Acest fapt denotă deschiderea

Constituţiei Federaţiei Ruse către valorile juridice recunoscute în statele democratice ale lumii. Principiile de

funcţionare ale Adunării federale, statutul şi regimul de activitate al camerelor Adunării federale, Consiliul

Federaţiei şi Duma de Stat au fost definite prin Constituţie.

Subiect: Consiliul Federal ; Constituţie ; Duma de Stat ; Federaţia Rusă

22. MBONGO, PASCAL. – L’industrie des votations populaires aux Etats-Unis = Industria voturilorpopulare în Statele Unite. În: Revue française de droit constitutionnel. – nr.101, p. 97-120.

America este ţara care numără cele mai multe consultări populare comparativ cu alte ţări: unele sunt naţionale, ca

alegerea preşedintelui Statelor Unite, alegerea membrilor fiecărei Camere a Congresului; consultările populare sunt

deja un fenomen local: se votează la nivelul fiecărui stat pentru a desemna Guvernatorul acestuia, membrii

diferitelor adunări locale, începând cu Parlamentul fiecărui stat, judecătorii, primarii, şerifii, directorii şcolilor

publice. De aceeaşi manieră, se votează în unele state pentru revocarea (Recall) Guvernatorului, a primarilor, a

judecătorilor, a şerifilor.Iar în unele state există în mod regulat referendumuri fie la nivel de stat, fie la nivelul

colectivităţilor mai mici. Statele federale americane sunt din punct de vedere constituţional competente să statueze

în toate problemele care n-au fost rezervate statului federal (al X-lea Amendament), o competenţă care include mai

ales “puterea de reglementare a alegerilor”. Vorbind de “industria alegerilor” nu avem în vedere doar analiza a ceea

ce reprezintă hiperdemocraţia locală în Statele Unite. Se va analiza şi în ce mod diferite chestiuni de inginerie

electorală sunt atinse de “penumbrele şi emanaţiile Constituţiei” referitoare la federalism sau la protecţia

constituţională a drepturilor, chestiuni interesând universalitatea votului, fie chestiuni privind banii alegerilor.

Subiect: alegeri ; consultare populară ; referendum ; scrutin ; Statele Unite ; vot

23. SAUDRAIS, HÉLÈNE. – Aux sources de la loi, les archives parlamentaires (XIXe – XXe siècle) =

Izvoarele legii, arhivele parlamentare (secolele XIX – XX). În: Revue française de droit constitutionnel. – nr.101,

2015, p.165-175.

Mai mult decât oricare altă ramură a ştiinţei istorice, cunoaşterea activităţii parlamentare este bazată pe surse

oficiale de o mare bogăţie. Studiul acesteia se extinde natural în arhivele parlamentare, inventariate şi conservate

de cele două Adunări şi de către Arhivele Naţionale. Departamente ale Arhivelor Adunării naţionale şi ale Senatului

au ca sarcină asigurarea colectării, conservării, clasării şi comunicării arhivelor parlamentare, potrivit condiţiilor

definite la articolul 7 bis din Ordonanţa din 17 noiembrie 1958 şi reluate în Legea arhivelor din 15 iulie 2008. Este

fără îndoială o activitate foarte veche cu rădăcini datând de la crearea Adunării naţionale şi a Senatului, după cum

arată articolul 44 din reglementarea de la 1789: “Fiecare cameră va numi un arhivar particular şi vor forma de

comun acord un comitet comun pentru a alege un arhivar general, care va avea ca sarcină păstrarea actelor

normative”.

Subiect: arhiva parlamentară ; arhivar ; arhivă acte normative



REVUE INTERNATIONALE DE DROIT COMPARÉ

24. PARIS, MARIE-LUCE. – Le “European Convention on Human Rights Act” de 2003: dix ans après

l’incorporation de la Convention Européenne des Droits de l’Homme en droit irlandais = “EuropeanConvention on Human Rights Act” din 2003: zece ani de la includerea Convenţiei Europene a DrepturilorOmului în dreptul irlandez. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.4, 2014, p.1001-1041.

Irlanda a introdus Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin adoptarea “European Convention on Human

Rights Act 2003” pe 30 iunie 2003. Construit pe acelaşi model ca “Human Rights Act” din 1998 care încorpora

CEDO în Regatul Unit, ECHR pune în aplicare un mecanism similar, centrat în jurul interpretării conforme şi a

declaraţiei de incompatibilitate. Totuşi, la mai bine de zece ani de la intrarea sa în vigoare, se constată că ECHD

nu a avut acelaşi impact precum HRA, în ordinea juridică internă. Sistemele juridice irlandez şi britanic, „a priori”apropiate în termeni de tradiţie juridică („common law”, dualism) şi de traiectorie, vis-a-vis de sistemul de la

Strasbourg (ratificare precoce, încorporare tardivă), prezintă în realitate abordări diferite în termeni de protecţie

a drepturilor şi deci de loc a Convenţiei în dreptul intern. Fenomenul de jurisdicţionalizare a mecanismelor de

protecţie, atât de important în sistemul juridic irlandez, cunoaşte deja aceste mecanisme, adică un catalog al

drepturilor şi libertăţilor, ca un control jurisdicţional dezvoltat. Ataşamentul faţă de Constituţie şi de jurisprudenţa

constituţională a împriedicat oarecum, preeminenţa ECHR în ordinea juridică internă, chiar dacă acesta a permis

o oarecare înnoire a constituţionalismului. Studiul de faţă are ca obiect analizarea acestor fenomene, expunând

motivele care au permis adoptarea ECHR şi făcând un bilanţ a aplicării acestuia în dreptul naţional britanic.

Subiect: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ; drepturi fundamentale

25. PERLO, NICOLETTA. – Le principe de subsidiarité orizontale: un renouvellement de la relation

entre l’administration et les citoyens. Etude comparée franco-italienne = Principiul susidiarităţii orizontale:o reînnoire a relaţiei dintre administraţie şi cetăţeni. Studiu comparat franco-italian. În: Revue internationale

de droit comparé. – nr.4, 2014, p.983-1000.

Subsidiaritatea orizontală este regula conform căreia Administraţia favorizează şi privilegiază iniţiativa autonomă

a cetăţenilor în exercitarea activităţilor de interes general. Aplicarea acestui principiu introduce o nouă paradigmă

în relaţia dintre Administraţie şi administraţi: cea de “Administrare partajată”. Cetăţenii şi administraţia, ca subiecte

egale, se aliază împărţindu-şi resursele cu scopul satisfacerii interesului general. Înscrisă în Constituţia italiană din

anul 2001, subsidiaritatea orizontală nu s-a remarcat în vreun text normativ în Franţa. Totuşi, analiza jurisprudenţei

Consiliului de Stat şi cea a procedurii de autorizare a unui contribuabil care susţine colectivitatea teritorială din

care face parte, permite constatarea faptului că subsidiaritatea teritorială este un principiu subadiacent în ordinea

juridică franceză. Comparaţia dintre cele două ţări ilustrează transformările care traversează administraţia publică

şi relaţiile ei cu cetăţenii.

Subiect: administraţi ; administraţie ; cetăţean ; contribuabil ; principiul subsidiarităţii orizontale

26. UMANSKY, ANDREJ. – Réajustement ou destabilisation du droit pénal spécial allemand? Un

apperçu des réformes du Code pénal des dernières années = Reajustare sau destabilizare a dreptului penalspecial german? O privire asupra reformelor aduse Codului penal în ultimii ani. În: Revue internationale de

droit comparé. – nr.4, 2014, p.933-956.

Evoluţie, schimbări, bulversări. Fără îndoială, se constată că dreptul german a suferit în aceşti ultimi ani numeroase

modificări. Legiuitorul se vede obligat pe de-o parte să satisfacă aşteptările europene sau internaţionale şi pe de

altă parte să răspundă societăţii însăşi, în special în domeniul mediului şi al informaticii. Luarea în calcul a acestor

două surse s-a arătat a fi un exerciţiu dificil, care trebuia îndeplinit repede şi bine. Acest material merge pe firul

modificărilor dreptului penal german care au fost observate în ultimii zece ani, marcând problemele, datorate

adesea lipsei de precizie a normelor în discuţie aduse prin aceste noi paragrafe.

Subiect: dreptul mediului ; falsificare de monedă ; siguranţa statului ; spălare de bani ; ura rasială

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL ET DE DROIT ÉCONOMIQUE

27. DURAND, FRÉDÉRIC. – La représentation mutuelle des codébiteurs solidaires au paiement de la

dette fiscale = Reprezentarea reciprocă a codebitorilor solidari la plata datoriei fiscale. În: Revue trimestrielle

de droit commercial et de droit économique. – nr.4, 2014, p.761-771.

* Lucrare realizată de Mihaela Bora şi Lucica Violeta Niculae, Consiliul Legislativ



Reprezentarea reciprocă a co-obligaţilor solidari este o construcţie doctrinară destinată a da seamă asupra unor

efecte ataşate solidarităţii. Foarte criticată în dreptul civil, ea rămâne o noţiune incontestabilă în dreptul fiscal.

Câmpul său de aplicaţie rămâne totuşi limitat. Uneori, perenitatea unor soluţii date în acest domeniu apar azi ca

fiind nesigure din cauza posibilei lor contradicţii cu articolul 6 § 1al Convenţiei europene a drepturilor omului şi

mai ales cu principiul contradictorialităţii aplicabil litigiilor legate de impozit.

Subiect: codebitori ; datorie fiscală ; reciprocitate ; reprezentare

28. RUHLMANN, FRANÇOIS. – Les listes d’arbitres – Perspectives = Listele cu arbitri – Perspective.

În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. – nr.4, 2014, p.729-760.

Din punctul de vedere francez, se impune o reflecţie asupra constituirii, conduitei şi utilizării listelor cu arbitrii şi

perspectivele ce se deschid asupra numeroaselor aspecte ale procesului arbitral. Reflecţia pune în lumină unele

avantaje determinante ale unui arbitraj instituţional de calitate, interesând în definitiv, toate formele de arbitraj.

Se subliniază garanţiile oferite de o listă de arbitri, mai precis în ceea ce priveşte independenţa şi competenţa, dar

şi obigaţiile ce apasă în acest domeniu asupra centrelor, şi de o manieră generală, responsabilităţile ce le incumbă.

Articolul invită la o gândire globală care să conducă la prefigurarea semnării unei carte etice, nu numai pentru

ansamblul membrilor unei liste, ci şi pentru toţi actorii unei instanţe ţinuţi între ei la o strictă independenţă. Carta

Federaţiei centrelor de arbitraj proclamă perfecţiunea ansamblului de virtuţi ce se propun a fi garantate, în interesul

unei bune justiţii. O listă oficială a arbitrilor ţinută în bună formă va permite asigurarea unei mai bune examinări.

Subiect: arbitru ; centre de arbitrii ; lista cu arbitrii

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉEN

29. DEFOSSEZ, ALEXANDRE. – La directive 2014/67/UE relative à l’exécution de la directive 96/71/CE

concernant le détachement de t ravailleurs: un premier pas dans une bonne direction = Directiva2014/67/UE cu privire la executarea Directivei 96/71/CE referitoare la detaşarea lucrătorilor: un prim pasîntr-o direcţie bună. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr.4, 2014, p.833-847.

Directiva 2014/67/UE are un dublu obiectiv: o clarificare asupra unor dispoziţii conţinute de directiva 96/71/CE

în vederea îmbunătăţirii luptei contra abuzurilor, dar mai ales o ameliorare a cooperării între statele membre.

Directiva trebuie transpusă până la data de 18 iunie 2016. Ea codifică în principal jurisprudenţa existentă,

precizează unele concepte operaţionale ale directivei 96/71/CE sau confirmă utilizarea, până la acest moment

informală, a unor instrumente. Sunt introduse şi elemente de noutate (mai ales în ceea ce îl priveşte pe

subantreprenor), dar având în vedere durata negocierilor şi mai ales urgenţa socială a chestiunii, s-ar putea pune

întrebarea dacă un termen de transpunere mai scurt n-ar fi un semnal puternic pentru lucrători, pentru populaţie

şi pentru întreprinderi. Şi totuşi, nimic n-ar interzice, în opinia autorului, judecătorilor şi autorităţilor să folosească

chiar de acum noua directivă care clarifică directiva 96/71/CE, începând astfel lupta contra abuzurilor şi a falselor

detaşări.

Subiect: detaşare ; lucrător detaşat ; lucrători ; ţara de origine

30. HARDY, BRUNO. – Application dans l’espace de la directive 95/46/CE: la géographie du droit à

l’oubli = Aplicarea în spaţiu a directivei 95/46/CE: geografia dreptului la uitare. În: Revue trimestrielle de droit

européen. – nr.4, 2014, p. 879-897.

În hotărârea Google Spania şi Google, Curtea interpretează câmpul de aplicare spaţial al directivei europene în

materia protecţiei datelor cu caracter personal, şi statuează că această directivă este aplicabilă activităţii motoarelor

de căutare Google Inc., societate stabilită în California. Materialul acestui articol reprezintă o analiză critică a

raţionamentului Curţii şi pune în discuţie maniera în care efectele noului “drept la uitare” pot fi circumscrise din

punct de vedere geografic.

Subiect: dreptul la uitare ; Google ; motor de căutare

31. COURTIAL, JEAN. – Le Tribunal d’appel des Nations unies: les premiers pas d’une nouvelle

juridiction administrative internationale = Tribunalul de apel al Naţiunilor Unite: primii paşi ai unei noijurisdicţii administrative internaţionale. În: Revue du droit public. – nr.5, 2014, p.1375-1404.

Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat la sfârşitul anului 2008 o rezoluţie al cărui obiect era

acela de a dota Naţiunile Unite cu “un nou sistem de administrare a justiţiei, independent, transparent,

profesionalizat, dotat cu suficiente venituri şi descentralizat, care se supune regulilor aplicabile dreptului



internaţional, principiilor legalităţii şi al respectului paradigmelor fundamentale, permițând aplicarea respectului

drepturilor şi obligaţiilor funcţionarului şi determinând pe responsabili şi funcţionari să răspundă de acţiunile lor.

Noul sistem de administrare a justiţiei se articulează într-o procedură numită “non formală”, după traducerea

oficială aproximativă a sintagmei englezeşti “informal system” care înseamnă reglementarea amiabilă a

diferendelor, medierea şi intervenţia Ombudsman-ului, şi o procedură “formală”, sau “formal system” în engleză,

destinat contenciosului administrativ. Ţinând cont de procedura formală, Adunarea Generală a creat, prin aceeaşi

rezoluţie, o jurisdicţie administrativă cu două grade, compusă dintr-un tribunal de primă instanţă – Tribunalul de

contencios al Naţiunilor Unite – şi o juristicţie de apel – Tribunalul de apel al Naţiunilor Unite.

Subiect: nouă jurisdicţie administrativă ; ONU ; Tribunal de apel

32. DE J.SIERRA CADENA, GRENFIETH. – L’imbrication du principe de précaution allemand et de

la théorie du bilan française dans le droit administratif espagnol à l’ère de l’européisation du droit

administratif = Suprapunerea principiului de precauţie german şi a teoriei franceze a bilanţului în dreptuladministrativ spaniol, în era europenizării dreptului administrativ. În: Revue internationale de droit comparé. –

nr.4, 2014, p. 957-982.

“Principiul de precauţie” german şi “teoria bilanţului” franceză sunt „a priori” două noţiuni distincte; şi totuşi,

probleme juridice transversale le-au apropiat treptat în dreptul administrativ spaniol. Din punctul de vedere al

dreptului comparat, pare că asistăm la apariţia unei suprapuneri a două noţiuni, care deşi diferite se completează,

pentru a aduce răspunsuri adecvate unor situaţii juridice noi. Miza acestui material este aceea de a utiliza

laboratorul de drept administrativ spaniol pentru a evidenţia migraţia de noţiuni dintre spaţiile juridice, mai precis

în materia regularizării riscului, protecţia drepturilor fundamentale şi garaniţia interesului general. Artiolul

surprinde mizele actuale ale europenizării dreptului administrativ, ilustrându-le printr-o analiză a circulaţiei

principiului de precauţie şi a teoriei bilanţului în jurisprudenţa Tribunalului Suprem Spaniol. În acest sens, dreptul

public comparat a devenit un dispozitiv teoretic pentru formarea unui „ius publicum” comun în Europa.

Subiect: administraţie ; cetăţean ; principiul german de precauţie ; teoria franceză a bilanţului

Date post:	03-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	6 times
Download:	0 times

Dinamica juridică a reformei administraţiei publice din ... · 11 Consolidarea autonomiei locale,...

Documents