Dic?ionar de Geografie

667

DICŢIONAR DE

GEOGRAFIE-GEOLOGIE

Lect. Univ. Dr. Andrei C. INDRIEŞ, Andrei A. INDRIEŞ

EXPLICAŢII

ant.-antonim

chin.-chineză

engl.-engleză

fr.-franceză

gr.-greacă

ind.-indiană

irland.-irlandeză

island.-islandeză

it.-italiană

lat.-latină

magh.-maghiară

norv.-norvegiană

ol-olandeză

rus.-rusă

sin.-sinonim

sl.-slovenă

sp. americ.-spaniola americană

sp.-spaniolă

sued.-suedeză

tc-turcă

v., V.-vezi

var.-variantă

1 daN-1 kgf.

A

A, orizont. V. sub Orizont de sol.

Aa. Lavă răcită spartă în blocuri haotice (Hawaii).

Aalenian. Etaj al Jurasicului mediu (Dogger), caracterizat prin cinci zone de amoniţi din genurile Dumortieria şi Ludwigia şi prin lamelibranhiatul Trigonia navis. În ţara noastră se cunoaşte la Cristian (în Depresiunea Braşov), în Munţii Pădurea Craiului (la sud de Crişul Repede), în zona Reşiţa, Moldova Nouă şi în Munţii Hăşmaşului.

Abbevillian. (de la numele localităţii Abbeville, din departamentul Somme-Franţa). A doua cultură a Paleoliticului inferior, cea mai veche cultură "de miez", dezvoltată aproximativ între 550 000 şi 440 000 î.e.n., în interglaciaţiunea G(nz-Mindel şi în glaciaţiunea Mindel, caracterizată prin cioplirea grosolană, cu lovituri mari, a bulgărilor de silex. Unealta caracteristică a acestei culturi a fost "toporaşul de mână", de formă greoaie (până la 1 kg greutate) şi nu totdeauna regulată, cu o singură margine tăioasă urmând o linie sinuoasă ori în zigzag. Cultura Abbevillianului, formată probabil în Africa, a fost răspândită în Spania, Italia, în Europa de Nord şi în Europa Centrală etc. În ţara noastră au fost găsite unelte abbevilliene pe valea Dârjovului.

Aber. V. Estuar.

Abis. Deschizătură adâncă într-un platou sau versant muntos, în special în calcare, căreia de obicei nu i se vede fundul. Termenul se foloseşte şi pentru apă adâncă.

Abisală, regiune. (gr. a-fără, byssos-fund). Regiune din mări şi oceane care se întinde de la adâncimea de 2 500 m până la cele mai mari adâncimi şi ocupă 274 milioane km2, adică circa 76% din aria domeniului marin. Este caracterizată prin condiţii de temperatură şi salinitate mai constante, prin lipsa curenţilor marini şi a luminii solare. Animalele regiunii abisale (crustacee, peşti, cefalopode, echinoderme etc.) sunt adaptate întunericului complet, presiunii ridicate etc., şi au organele vizuale atrofiate (sau foarte mari) şi cele tactile puternic dezvoltate. Noţiunea de "abisal" a fost întrebuinţată prima dată de geograful italian Ferdinando Marsigli în lucrarea sa "Istoria fizică a mării" (1711), pentru a desemna adâncimile mai mari de 2 000 m din golful Lion, pe care nu le-a putut măsura cu sonda cu saulă şi greutate, folosită în aceea vreme. Regiunea abisală este determinată de taluzul continental şi este împărţită în bazine sau depresiuni oceanice de către dorsalele şi pragurile submarine. Suprafeţele întinse şi destul de netede situate pe fundul depresiunilor oceanice formează câmpiile abisale, iar şanţurile adânci de origine tectonică şi de formă alungită, situate între -6 000 şi -11 022 m (adâncimea maximă), formează gropile abisale (sau fosele oceanice sau gropile oceanice) care ocupă 4 milioane km2 ( adică 1,29% din suprafaţa Oceanului Planetar). Depozitele abisale sau sedimentele eupelagice sunt alcătuite din suspensii foarte fine de natură terigenă, din resturi organice, din cenuşi vulcanice şi praf cosmic. Ele formează pe fundul Oceanului Planetar mâluri calcaroase cu globigerine şi pteropode, mâluri silicioase cu radiolari şi diatomee şi argile roşii abisale. Mâlul cu globigerine acoperă peste 128 milioane km2, adică 34% din suprafaţa fundului oceanic. Este de culoare alb-lăptoasă şi are cea mai mare răspândire pe fundul Oceanului Atlantic. Mâlul cu pteropode se întâlneşte pe fundurile oceanice din regiunile tropicale unde se depun în cantităţi mari scheletele calcaroase ale moluştelor pteropode. Nu se depun la adâncimi mai mari de 3 000 m. Mâlul cu radiolari, silicios, este întâlnit la cea mai mare adâncime pe fundul Oceanului Pacific şi al Oceanului Indian, între -4 200 şi -8 000 m; lipseşte din sedimentele de pe fundul Oceanului Atlantic. Mâlul cu diatomee este răspândit pe o suprafaţă de 28,2 milioane km2 în zonele abisale din emisfera sudică cuprinse între 50 şi 65o latitudine şi este format din scheletele silicioase ale algelor diatomee. Mâlul cu diatomee apare în petice mici şi pe fundul din emisfera nordică al Oceanului Planetar. Argila roşie abisală este întâlnită la cele mai mari adâncimi oceanice. În Oceanul Atlantic este de culoare roşie, iar în Oceanele Pacific şi Indian, de culoare brun-ciocolatie. Are o constituţie destul de omogenă şi provine din materialul piroclastic rezultat de pe urma erupţiilor vulcanilor din largul oceanelor, din materialul detritic adus de gheţarii plutitori (aisberguri) şi depus pe măsura topirii acestora, din praful adus de vânturi din regiunile deşertice şi semideşertice şi din praful şi fragmentele de origine cosmică.

Ablaţie (ablaţiune). (lat. ablatio-îndepărtare). 1. Îndepărtarea materialului fin de la suprafaţa solului şi a rocilor situate în pantă, prin procesul de spălare areolară (în suprafaţă). Apa meteorică scurgându-se neorganizat pe pante ca o pânză continuă exercită o forţă capabilă să desprindă şi să transporte particule fine pe care le depune la piciorul versantului respectiv sub formă de material coluvial. Germanii înţeleg prin termenul "ablation" transportarea şi îndepărtarea în suprafaţă a particulelor solide prin intermediul unui agent extern. Ex.: transportarea nisipului şi a prafului de către vânt. Fâşia transversală pe direcţia de înclinare a versantului din care materialul fin rezultat prin dezagregare şi alterare este spălat de apa meteorică şi transportat pe pantă ca material deluvial se numeşte zonă de ablaţiune. 2. Proces prin care o masă de gheaţă sau de zăpadă îşi reduce volumul prin topire, prin prăbuşire, prin evaporare sau prin desprindere de aisberguri. Pentru un acelaşi climat ablaţiunea este mai puternică pe pantele însorite decât pe cele umbrite şi expuse spre vest decât pe cele expuse spre est. Se măsoară în centimetri de apă. Morena de ablaţie este cea care acoperă suprafaţa unui gheţar pe cale de topire.

Abluvial, efect. Eroziunea agregatelor şi particulelor mici de sub bolovanii situaţi pe pante reduse care provoacă deplasarea bolovanilor.

Abluţiune. Eroziunea exercitată de curenţii marini asupra fundului bazinelor marine şi oceanice.

Abordare sistematică. Mod de gândire bazat pe analiza de sistem. Originalitatea abordării sistemice constă în tratarea relaţiilor dintre elemente, atât în timp cât şi în spaţiu, cu aceeaşi atenţie ca şi elementele înseşi. V. Sistem.

Aborigen. V. Autohton, Indigen.

Aborigeni. (lat. ab origine-de la început). Locuitori ai unei regiuni, întâlniţi de europeni în expediţiile lor pe alte continente (de ex.: aborigeni australieni).

Abraziune. (lat. abrasio-roadere, tocire). Totalitatea proceselor de distrugere a ţărmurilor de către apa mării, prin acţiunea fizică îndelungată a valurilor, a mareelor, a curenţilor marini, a sloiurilor de gheaţă şi prin acţiunea chimică a sărurilor conţinute în apă. Termenul de "abraziune" a fost introdus în 1866 de către Richthofen, fiind adoptat imediat în nomenclatura ştiinţifică de specialitate. Abraziunea este influenţată de direcţia de propagare a valurilor, de natura petrografică şi rezistenţa rocilor din ţărm şi de poziţia stratelor. Acţiunea mecanică a apei marine creşte dacă în momentul izbirii antrenează în masa ei şi materialul deja erodat şi depus la piciorul falezei (blocuri de stâncă, bolovani, galeţi, nisip). În sectoarele de ţărmuri înalte în care acţiunea abrazivă este intensă şi de durată, se formează faleze cu nişe (firide) de abraziune, arcade, tunele de abraziune etc. (martori de abraziune), iar în faţa ţărmului rămân insule şi stânci. Prin abraziune îndelungată faleza se retrage continuu, lăsând în faţa ei o platformă de abraziune care se va extinde pe seama uscatului şi care indică nivelul la care a încetat activitatea abrazivă a mării, ca urmare a unor mişcări pozitive ale uscatului sau ale unui eustatism negativ. Materialele rupte din ţărm se depun în mod selectiv: materialul mai grosier rămâne în apropierea ţărmului, iar cel din ce în ce mai fin se depune spre larg, formând plaje, cordoane, grinduri, perisipuri, bariere, praguri. Platformele de abraziune exondate au suprafaţa netedă, chiar dacă sunt sculptate în roci de rezistenţă diferită, şi se numesc câmpii de abraziune. În cazul mişcărilor oscilatorii verticale platforma devine o terasă de abraziune (emersă sau submersă). Mai rar se foloseşte termenul de abraziune glaciară în sens de "polizare" a fundului şi pereţilor văii glaciare.

Abrupt. (lat. abruptus-râpos). Povârniş prăpăstios al unei faleze, al unui deal sau munte, care se înalţă dintr-o dată cu mai multe zeci sau sute de metri, iar în cazuri mai rare cu 1 000-1 500 m, deasupra unei câmpii, a unei văi glaciare, a unei depresiuni tectonice, sau care se ridică direct din apele mării. Dezvoltarea abrupturilor este determinată în unele cazuri de rocă (calcar, conglomerate calcaroase, loess), iar în altele, de agentul modelator (gheţari, abraziune marină) sau de forţele interne (abrupturi de falie). Abrupt de desprindere, este atunci când a fost realizat prin desprinderea din versant a unei mase de roci prăbuşite sau alunecate. Abrupt continental. V. Margine continentală.

Absorbant, puţ. V. Puţ.

Absorbţia radiaţiei. Reţinerea de către vaporii de apă, dioxidul de carbon, ozonul, oxigenul, picăturile de apă, cristalele de gheaţă, particulele de impurificare etc., a unei părţi din emisfera radiantă care străbate atmosfera şi transformarea ei în energie calorică, mecanică, chimică sau electrică. Ea poate fi absorbţie selectivă, când radiaţiile sunt reţinute diferenţiat, în funcţie de lungimile lor de undă şi absorbţie globală, când reţinerea are loc indiferent de lungimile de undă ale radiaţiilor.

Acadian. 1. Tip de climat temperat oceanic localizat la partea estică a continentelor nordice, caracterizat prin ierni reci cu zăpezi abundente şi prin veri umede şi răcoroase. Se întâlneşte în estul Asiei, din Peninsula Kamceatka până în nordul Japoniei, şi în estul Canadei, de la golful Hudson şi Marile Lacuri până în Insula Terra Nova. 2. Seria mijlocie a Cambrianului, caracterizată prin trilobiţii Paradoxides (în emisfera nordică) şi Olenoides şi Dorypyge (în emisfera sudică). Din punctul de vedere petrografic este reprezentat prin şisturi alunifere, calcare cristaline şi filite.

Acalmie. V. Calm.

Acanthoceras. (gr. akantha-spin, ghimpe, keras-corn, coastă). Amonit caracteristic Cretacicului superior, în special Cenomanianului mediu şi superior. Specia Acanthoceras rothomagense Defr. a fost identificată în ţara noastră la Cisnădioara (jud. Sibiu) şi la Ohaba-Ponor-Haţeg (jud. Hunedoara), iar specia A. naviculare la Valea Dracului-Dâmbovicioara (jud. Argeş).

Acaustobiolite, roci. (gr. a-fără, kaustos-arzător, bios-viaţă, lithos-piatră). V. sub Rocă.

Accident tectonic. (lat. accidens-care se întâmplă). Deranjament orizontal (tangenţial) sau vertical (radial) produs în scoarţa terestră sub acţiunea agenţilor interni (forţe tectonice) sau a gravitaţiei, în urma căruia este modificată poziţia iniţială a stratelor (arhitectura lor primară). Ex.: faliile, cutele, pânzele de şariaj.

Ace. Forme de relief cu aspect ascuţit care se întâlnesc în munţii înalţi constituiţi din şisturi cristaline redresate până aproape de verticală. Acele se formează prin dezagregarea rocilor sub acţiunea agenţilor atmosferici. Ex.: Acul Cleopatrei din Munţii Făgăraş. Dar mai sunt şi ace de loess, care sunt coloane verticale, mult efilate, care se formează prin detaşarea sa din pereţii de loess datorită proceselor de sufoziune şi spălare. Ac pelean, stâlp de lavă răcită în coşul unui vulcan de tip Mont (Montagne) Pelée (din Insula Martinica) şi împins afară sub presiunea gazelor sau a magmei. Sin. Obelisc vulcanic sau Dom pelean.

Ace de gheaţă. Cristale de gheaţă sub formă de ace de dimensiuni foarte mici, care plutesc în atmosferă la temperaturi foarte scăzute şi la înălţimi de câteva mii de metri, putând forma nuclee de condensare pentru vaporii de apă aflaţi în atmosferă. Din ace de gheaţă sunt constituiţi norii Cirrus. Când norii subţiri formaţi din ace de gheaţă sunt situaţi între Soare şi observator, dau naştere fenomenului de halo. Aşadar, acele de gheaţă constituie un fenomen hidro-meteorologic reprezentat prin cristale de gheaţă alungite şi neramificate, care iau naştere şi plutesc în atmosferă la temperaturi negative foarte coborâte. Vizibile când reflectă razele solare, ele pot da naştere unor fenomene fotometeorologice cum sunt coloana luminoasă şi haloul.

Aceratherium. Mamifer din familia Rhinoceridae, strămoş al rinocerului actual şi care a trăit începând din Oligocen şi până în Pliocen în America de Nord şi în Eurasia. În România au fost identificate unele specii de Aceratherium la Aroneanu (lângă Iaşi) şi la Rafaila (jud. Vaslui), în formaţiuni sarmaţiene.

Acheulean. (de la numele localităţii Saint-Acheul, lângă Amiens-Franţa). A treia cultură a Paleoliticului inferior, dezvoltată aproximativ între 440 000 şi 120 000 î.e.n., în interglaciaţiunea Mindel-Riss, în glaciaţiunea Riss şi, respectiv, în interglaciaţiunea Riss-W(rm, caracterizată printr-o perfecţionare a tehnicii de cioplire a silexului, faţă de cultura anterioară. Unealta caracteristică a acestei culturi a fost "toporaşul de mână", cu două feţe finisate îngrijit, cu marginile tăioase drepte, cu forme ovale, triunghiulare sau migdaliforme. În Europa de Vest, Acheuleanul caracterizează pe Homo (Palaeoanthropus) heidelbergensis, contemporan cu fauna cuaternară cu Elephas antiquus, Rhinoceros mercki şi Hippopotamus. Pe teritoriul ţării noastre a fost descoperit la Căpuşul Mic (jud. Cluj) şi pe valea Dârjovului.

Acidaspis. Trilobit planctonic care a trăit în Silurian şi în Devonian.

Aciditate potenţială. Aciditate produsă de totalitatea ionilor de H+ care se găsesc legaţi adsorbtiv complexul coloidal argilo-humic al solului, şi care se manifestă numai în anumite condiţii, în funcţie de compoziţia şi concentraţia soluţiei de sol. Serveşte la evaluarea cantităţii de carbonat de calciu cu care trebuie tratat un sol, spre a-i neutraliza aciditatea, şi se exprimă în miliechivalenţi de hidrogen la 100 g sol. Aciditatea potenţială poate fi: aciditate de schimb (rezultată prin reacţia dintre ionii de H+ din sol şi ionii de potasiu dintr-o soluţie standard de clorură de potasiu) şi aciditate hidrolitică (rezultată prin reacţia dintre ionii de H+ din sol şi o soluţie care hidrolizează alcalin, cum este acetatul de calciu, de sodiu sau de potasiu). În cazul când solul este tratat cu o bază (ex.: hidroxidul de calciu, de sodiu sau de potasiu) se obţine aciditate de neutralizare, practic nefolosită însă, deoarece au loc şi reacţii secundare care tulbură inversul neutralizării simple a solului (se acumulează silicea, se formează aluminaţi cu pH ridicat etc.).

Acidite. Roci magmatice cu peste 68% dioxid de siliciu (cuarţ), care conţin minerale precum: biotit, feldspaţi, plagioclazi acizi sau potasici, muscovit; mai rar amfiboli şi piroxeni. Ex.: granitele, riolitele, porfirele şi keratofirele cuarţifere etc. Sin. Roci acide.

Acizi humici. Combinaţii chimice din seria aromatică, separate sub acţiunea alcaliilor, din produsele de dezagregare a cărbunilor, turbei şi altor substanţe organice. Intră în alcătuirea humusului din sol, constituind partea esenţială şi cea mai valoroasă a acesteia. Sunt reprezentaţi prin acizi humici de culoare închisă, şi acizi fulvici de culoare deschisă.

Aclimatizare. Adaptarea plantelor, animalelor şi oamenilor la condiţii climatice noi. Proces de adaptare a unei specii, prin intervenţia omului, la un climat sau mediu diferit de cel în care a trăit anterior.

Acmit. Sin. Egirin (v.).

Acmolit. Formă de zăcământ a rocilor magmatice intruzive, alungită şi paralelă cu direcţia de injectare discordantă a magmei în stratele sedimentare. Apare de obicei în regiunile cutate isoclinale (de ex. în Cordilierii Anzilor), formând masive izolate sau păstrând încă legătura cu lacolitul sau batolitul din adâncime.

Acomagmatice, roci. V. sub Rocă.

Acoperiş. Totalitatea stratelor situate deasupra unui anumit strat, a unui zăcământ de roci, respectiv de substanţe minerale utile, sau a unei suprafeţe de ruptură (ex., plan de falie). După poziţia lor stratigrafică, se deosebesc: acoperiş morfologic (când complexul de roci acoperitoare este mai nou sau mai vechi decât zăcământul pe care-l acoperă) şi acoperiş stratigrafic (când complexul de roci mai tinere este situat normal deasupra şi anormal dedesubtul zăcământului de roci sau subtanţe minerale utile). După influenţa lor asupra golurilor miniere, mai ales la zăcămintele de cărbuni, se deosebesc: acoperiş fals, situat direct pe zăcământ, constituit din roci având până la 0,5 m grosime, care se surpă uşor după dezvelire, din care cauză necesită multă atenţie la susţinerea lucrărilor de abataj; acoperiş direct, situat deasupra acoperişului fals sau direct pe zăcământ şi constituit din unul sau mai multe pachete de roci a căror presiune este preluată de susţinerea abatajului şi de pilierii panoului. Dacă nu este susţinut, nu-şi poate menţine totdeauna stabilitatea, surpându-se la un anumit timp după dezvelire. Presiunea acoperişului direct este determinată de grosimea rocilor care se surpă în spaţiul exploatat, după montarea ultimului rând de stâlpi, pasul de surpare nedepăşind, de obicei, 3-5 m; acoperiş principal, situat deasupra acoperişului direct, când acesta există, sau pe zăcământ, atunci când lipsesc acoperişul fals şi cel direct, şi constituit din roci mai dure, care se surpă la mult timp după dezvelire. Pasul său de surpare este de obicei mai mare de 8-10 m. Grosimea acoperişului direct şi cea a acoperişului principal variază în funcţie de caracteristicile mecanice ale rocilor care le compun, de dimensiunile lucrărilor miniere, de procedeele de abataj folosite etc.

Acreţie, zonă de. Zonă unde are loc formarea de crustă oceanică, respectiv zonele de extensiune ale crustei terestre şi mai ales rifturile.

Acric. Termen care, în sistemul de clasificare FAO, indică feralsolurile cu o capacitate de schimb cationic foarte redusă şi cu aciditate ridicată.

Acrocidaris. Echinoid caracteristic faciesului coraligen din Jurasic şi Cretacic. Este cunoscut în Jurasicul de la Topalu (Hârşova-jud. Constanţa).

Acroit. Varietate rară de turmalină.

Acteonella. Gasteropod. Fosilă caracteristică a faciesului de Gossau al Cretacicului superior, asociată adeseori cu Hippurites. În România este frecventă în depozitele cretacice din Munţii Apuseni (Vidra, Săsciori, Vinţul de Jos-jud. Alba), în bazinul Roşia (jud. Bihor) şi la Olăneşti (jud. Vâlcea).

Actinograf. Aparat destinat măsurării radiaţiei solare directe, prin înregistrare. Printre principalele tipuri se numără: actinograful Crova-Savinov; apoi Gorczinski.

Actinogramă. Diagramă pe care actinograful înregistrează continuu variaţiile intensităţii radiaţiei solare directe.

Actinometrie. Ramură a meteorologiei care se ocupă cu măsurarea şi studiul radiaţiei atmosferice şi radiaţiei terestre.

Actinometru. (gr. aktis, aktinos-rază, metron-măsură). Instrument cu care se măsoară intensitatea radiaţiilor solare directe şi difuze. Se deosebesc: actinometrul Arago-Davy-Kalitin, format din două termometre cu mercur, identice (introduse în tuburi de sticlă din care s-a scos aerul), unul dintre termometre având rezervorul vopsit cu negru de fum, iar celălalt vopsit în alb, şi care, expuse radiaţiilor solare, indică temperaturi diferite (din diferenţa valorilor citite la cele două termometre se poate calcula intensitatea radiaţiilor, atât a celor directe, cât şi a celor difuze); actinometrul Michelson, care are ca organ sensibil o lamă bimetalică de mici dimensiuni care se deformează în raport cu intensitatea radiaţiilor, deviind un fir de cuarţ fixat la capătul liber al bimetalului; actinometrul Gorcinski şi actinometrul Savinov-Ianişevski, care au ca organ sensibil baterii termoelectrice formate din plăci subţiri de cupru şi constantan, generatoare de curenţi electrici proporţionali cu intensitatea radiaţiilor solare, care se măsoară cu ajutorul unor microampermetre sensibile.

Actinopterigieni. Clasă de peşti fosili, osoşi, apărută încă din Devonian, şi care cuprinde 90% din peştii care populează oceanele, mările şi râurile actuale. Se împart în: ganoizi, dintre care se cunosc Palaeoniscus (Permian) de apă dulce, Lepidotus (Triasic-Jurasic) şi Acipenseridele (sturioni) actuale (nisetru, morun, cegă etc.) şi teleosteeni, dintre care se remarcă Clupea (Meletta) (Eocen-Actual), Nemopterix (Oligocen), Seramis (Oligocen) etc.

Actinot. (gr. aktis-rază). Mineral din grupul amfibolilor, asemănător tremolitului, cu un conţinut ridicat de oxid de fier (6-13%), întâlnit în rocile magmatice bazice metamorfozate hidrotermal şi în şisturi cristaline epizonale, asociat cu epidot, cuarţ, clorit, talc, zoizit etc. Sin. Actinolit.

Activitate ciclonică. Formă a circulaţiei generale a atmosferei în regiunile extratropicale, reprezentată prin dezvoltarea şi deplasarea ciclonilor şi anticiclonilor.

Activitate solară. Ansamblul fenomenelor fizice care au loc la suprafaţa Soarelui (pete solare, facule, flocule, protuberanţe etc.) ca reflex al proceselor din interiorul acestuia. Intensificarea activităţii solare determină creşterea intensităţii "vântului solar" şi a radiaţiei ultraviolete, care influenţează sensibil atmosfera terestră.

Activitate vulcanică. Totalitatea fazelor legate de fenomenele ce au loc în timpul erupţiilor vulcanice. Se deosebesc, în ordine succesivă: faza preeruptivă, caracterizată prin fenomene care indică apropierea magmei de suprafaţa scoarţei terestre (emanaţii de gaze; zgomote subterane şi cutremure locale; perturbaţii în regimul apelor subterane etc.); faza eruptivă, caracterizată prin apariţia fumului vulcanic (amestec de vapori fierbinţi de apă cu diferite gaze şi cu cenuşă vulcanică), prin apariţia şi revărsarea lavei, prin azvârlirea de produse solide (bucăţi de lavă consolidată sau roci rupte din pereţii coşului vulcanic de magma în ascensiune) şi prin activitatea fumeroliană (v. Fumarole) şi faza posteruptivă, mai îndelungată, marcată prin emanaţii de gaze, solfatare (v.) şi mofete (v.), şi prin izvoare termo-minerale. Din punctul de vedere al modului în care se produce activitatea vulcanică în faza eruptivă, se deosebesc: erupţii areale sau în suprafaţă (când vulcanul se manifestă printr-o reţea foarte variată de crăpături răspândite pe o suprafaţă foarte mare; ex.: riolitele din Yellowstone, după R.A. Daly; bazaltele din Platoul Deccan-India, după I. Atanasiu); erupţii liniare (când lava se revarsă prin mai multe orificii în lungul unei crăpături din scoarţă; ex.: linia Laky din Islanda, după Helland; vulcanul Tarawera din Noua Zeelandă, după A. Rittman) şi erupţii centrale (când lava apare la suprafaţă printr-un singur orificiu central, cum este cazul la majoritatea vulcanilor).

Actual. 1. Proces geomorfologic sau formă de relief care se dezvoltă în perioada actuală. V. Modelarea reliefului, Procese geomorfologice. 2. Sin. Holocen (v.).

Actualism. Principiul explicării unor fenomene din trecut prin cauze observabile în prezent. Sin. Principiul Actualismului, Principiul cauzelor actuale. V. sub Stratigrafie.

Acumulare. (lat. accumulare, din cumulus-grămadă). 1. Depunerea materialului erodat şi transportat de agenţii externi acolo unde încetează acţiunea acestora. Acumulările stau la originea formelor de relief construite pe uscat sau sub apă, contribuind la înălţarea şi la extinderea lor. Dacă materialul transportat este depus într-un lac, mare sau ocean şi nu formează un relief subaerian (câmpie litorală, deltă etc.), procesul de acumulare se numeşte sedimentare, iar materialele depuse, sedimente. După agenţii care acţionează, acumularea poate fi: eoliană (nebka, dune, barcane, câmpii de loess); torenţială (conuri de dejecţie, glacisuri); fluviatilă (aluviuni, grinduri, ostroave, terase, piemonturi, câmpii de nivel de bază, delte); glaciară (morene, drumlinuri); nivală (morene nivale); fluvio-glaciară (sandre, kames-uri, öesar-uri sau esker-uri); marină (plaje, bancuri submarine, cordoane litorale, săgeţi, bare, tombolo); gravitaţională (grohotişuri, deluvii de alunecare); de lavă; lacustră (cordoane, plaje sau câmpii). 2. Asociaţie naturală de minerale utile în scoarţa terestră, putând avea forma de filon, strat, lentilă, cuib etc. Când poate fi valorificată în scopuri industriale, acumularea se numeşte zăcământ (v.). Sin. Concentraţie. 3. Totalitatea constituenţilor transportaţi prin intermediul apei meteorice, fie sub formă de soluţii, fie prin translocarea fracţiunilor minerale în stare de suspensii coloidale, şi depuşi în orizonturile inferioare ale profilului solului, dând naştere la acumulări de argilă şi sescvioxizi, în orizontul B, şi la acumulări de săruri, în orizontul C. În orizontul A de la suprafaţa solului se acumulează humusul. 4. Îmbogăţirea în ţiţei a unor structuri geologice din scoarţa Pământului favorabile acestui scop.

Acvacultură. Activitate economică ce constă în creşterea animalelor marine (inclusiv moluşte) şi cultivarea algelor marine.

Acvamarin. V. sub Beril.

Acvifer. Pânză sau nivel de apă subterană. V. Pânză de apă.

Acvitanian. (de la numele localităţii Aquitania-Franţa). Ultimul etaj geologic al Oligocenului (după unii autori, primul etaj al Miocenului), reprezentat prin depozite marine şi lagunare, cu o bogată faună de lamelibranhiate (Ostrea, Melongena etc.) şi gasteropode (Turritella, Trochus, Cerithium etc.) şi prin depozite lacustre tip, cu o bogată faună de mamifere. În Acvitanian au avut loc mişcările orogenetice ale faze savice. În ţara noastră, Acvitanianul se găseşte: în regiunea subcarpatică (stratele de Antal din Moldova, stratele de Cornu din Muntenia şi complexul gipsurilor inferioare din Depresiunea Getică), unde conţine şi zăcăminte de sare; în Bazinul Petroşani, unde conţine şi zăcăminte de cărbuni; în nord-vestul Transilvaniei, între Cluj-Napoca şi Jibou (stratele de Sân-Mihai).

Adamelit. (de la numele masivului Adamello din Alpii Lombardiei). Rocă magmatică intruzivă cu compoziţie intermediară între granit şi granodiorit, constituită în proporţii aproape egale din ortoză şi plagioclaz.

Adaptare la structură. Reliefuri sau forme adaptate sau specifice diferitelor tipuri de structuri geologice (monoclinală, orizontală, cutată etc.), formate prin eroziune diferenţială.

Adaptarea (reliefului sau hidrografiei). Calitatea unor forme de relief de a-şi adapta direcţiile de dezvoltare la cele ale structurii geologice, sau un curs de apă ce-şi adaptează mersul pe liniile pantelor de relief etc. Se pot deosebi: 1. Adaptarea reliefului la structură (de ex.: în structura monoclinală-v. Cuestă), numit şi relief structural; când este vorba de văi pot exista şi inadaptări vizibile, ce pot fi: epigeneze sau antecedenţe; 2. Adaptarea reţelei hidrografice la relief, când urmează liniile şi pantele direcţionale ale acestuia, fenomen ce constituie o regulă; excepţional apar şi inadaptări, în cazul supraimpunerilor (epigenie, sau antecedenţă-v. Epigeneză); 3. Adaptare morfoclimatică (morfogeneza este sub directa comandă a climei-v. Modelarea reliefului); 4. Adaptarea râului la vale, se referă la raportul dintre debite şi lărgimea luncii sau a albiei, pentru mediul climatic dat; după unele schimbări climatice debitul lichid şi solid se pot schimba şi atunci râul încearcă readaptări prin lărgire sau micşorare (chiar reducerea) meandrelor, fenomen numit subadaptare (când debitele sunt mai mici), situaţie existentă şi în aval de punctul unei captări.

Adăpost. Loc protejat de agresiunea unor elemente nocive din mediu (vânt etc.). Poate fi: adăpost orografic (relieful adăposteşte împotriva curenţilor: exemplu, climat de adăpost); adăpost sub stâncă (cornişă sub care se poate sta de ploaie etc.).

Adăpost meteorologic. Construcţie specială, care asigură instrumentele pentru măsurarea temperaturii şi umezelii aerului, atât protecţia radiaţiilor solare, cât şi libera circulaţie a aerului.

Adâncime. Distanţa pe verticală a bazei unei forme negative (vale, lac, mare etc.) faţă de un plan superior de referinţă (nivelul mării, nivelul unui podiş etc.).

Adâncimea apei freatice. Adâncimea apei conţinută în primul strat acvifer de sub nivelul terenului natural (apă freatică), care influenţează proprietăţile productive ale solului. Se deosebesc: adâncimea critică (adâncimea minimă pe care trebuie să o aibă apa freatică, pentru ca să nu se producă salinizarea solului) şi adâncimea subcritică (adâncimea maximă de la care apa freatică influenţează regimul de apă al solului şi asigură plantelor umezeala necesară, fără salinizarea orizonturilor superioare). Aceste adâncimi variază cu anotimpul, cu condiţiile climatice, cu textura solului şi a rocii-mame şi, evident, cu gradul de mineralizare al apei freatice. În condiţiile existente în ţara noastră, adâncimile critice sunt de 1-4 m şi cele subcritice de 3-6 m. Existenţa apei freatice la niveluri situate între aceste adâncimi poate influenţa favorabil proprietăţile productive ale solului.

Adâncimea ciclonului. Valoarea presiunii atmosferice în partea centrală a ciclonului.

Adâncimea fragmentării. Distanţa pe verticală între două puncte extreme ca altitudine, situate unul pe fundul văii, altul pe interfluviu. Sin. Amplitudinea reliefului, Fragmentarea verticală, Energia reliefului, Altitudinea relativă a reliefului.

Adâncimea medie. Valoarea medie a tuturor altitudinilor de pe suprafaţa unei forme negative.

Adeziunea solului. Însuşirea unor soluri, cu un conţinut de apă (peste 18%) corespunzător consistenţei plastice lipicioase, de a adera la un corp străin (ex., unelte agricole). Procentul de apă conţinut în sol, pentru care acesta începe aderarea, se numeşte punct de adezivitate sau de aderenţă şi reprezintă o constantă fizică importantă pentru practică, deoarece indică gradul de umezeală peste care lucrarea solului este îngreuiată sau devine imposibilă.

Adipocerit. V. sub Anabitum.

Adsorbţie. Proces fizico-chimic de reţinere a unui component (adsorbit) la suprafaţa altui component (adsorbant).

Adular. (de la numele localităţii Adula din Alpi). Varietate de ortoză. Se întâlneşte frecvent în filoane hidrotermale, pe crăpături şi în geode. La noi se află în regiunea vulcanică a Maramureşului, în Munţii Metaliferi şi în nordul Dobrogei, parţial ca produs de transformare a plagioclazilor sub influenţa soluţiilor hidrotermale.

Advecţie. (lat. advectio-transport). Deplasarea unei mase de aer în sens orizontal, în timpul căreia aerul îşi păstrează temperatura, umiditatea, presiunea etc. Advecţia unei mase de aer rece deasupra unei mări calde determină adesea formarea depresiunilor (ciclogeneza). Când masa de aer pătrunde iarna pe continentul european în prealabil răcit, are loc condensarea vaporilor de apă care poate da ceaţă de advecţie sau ploi mărunte (burniţă) de advecţie. Ea poate fi: advecţie caldă, advecţie rece, advecţie umedă, advecţie uscată, advecţie turbulentă etc.

Adventiv, con. Con vulcanic secundar ridicat pe unul principal.

Aegoceras. Amonit. Specii de Aegoceras, caracteristice Triasicului, au fost identificate la Berzeasca (Banat), la Racoşul de Jos şi la Valea Seacă.

Aer. (gr. aer, aeros-aer). Amestec fizic de gaze care formează atmosfera Pământului. Principalele componentele ale aerului uscat, la nivelul mării, în procente de volum, sunt: Azot (N2)-78,09%; Oxigen (O2)-20,95%; Argon (A)-0,93%; Dioxid de carbon (CO2)-0,03%; Neon (Ne)-1,8(10-3; Heliu (He)-5,24(10-4; Kripton (Kr)-1,0(10-4; Hidrogen (H)-5,0(10-5; Xenon (Xe)-8,0(10-6; Ozon (O3)-1,0(10-6; Radon (Rd)-6,0(10-18. În afară de aceste componente, care rămân neschimbate pe toată suprafaţa Pământului, aerul mai poate conţine cantităţi variabile de vapori de apă, de amoniac (NH3), de metan (CH4), de hidrogen sulfurat (H2S), de oxid şi de dioxid de azot (N2O şi NO2), de praf, diverse microorganisme ca: bacterii, spori, ciuperci, polen, cristale de sodiu (NaCl), fum (particule de carbon nears) etc.

Aer ceţos. Fenomen hidrometeorologic reprezentat prin picături mici de apă sau de cristale fine de gheaţă în suspensie în atmosferă, având drept consecinţă reducerea vizibilităţii orizontale între 1 şi 10 kilometri.

Aerarea reliefului. V. Golire.

Aerogramă. Diagramă aerologică pe care se prezintă, în scară logaritmică, curbele repartiţiei verticale în atmosferă a presiunii, temperaturii, umezelii şi a altor mărimi.

Aerolit. (gr. aer-aer, lithos-piatră). Corp (meteorit, pulbere) care cade pe suprafaţa terestră din spaţiul interplanetar.

Aerologie. (gr. aer-aer, logos-ştiinţă, vorbire). Ramură a meteorologiei care se ocupă cu studierea parametrilor fizici ai straturilor superioare ale atmosferei libere situate mai sus de 300 m. În mod curent, pentru studierea condiţiilor meteorologice se folosesc baloanele sondă până la altitudina maximă de 25-30 km pe care acestea o pot atinge. Ele transmit la sol, prin radio, date asupra repartiţiei în altitudine a temperaturii, a presiunii atmosferice, a umidităţii, a vitezei vântului etc. Cu ajutorul datelor aerologice se întocmesc hărţi cu izobare şi izoterme la diverse altitudini, necesare prevederii timpului. Astăzi, pentru explorarea straturilor atmosferice mai înalte de 25-30 km se folosesc rachete meteorologice (înzestrate cu aparatură mai complexă), care pot urca până în păturile superioare ale atmosferei (100-300 km). Deci este o ramură a meteorologiei care studiază fenomenele meteorologice din atmosfera liberă.

Aerometeorograf. Aparat meteorologic montat pe aeronave, pentru înregistrarea neîntreruptă a variaţiilor presiunii, temperaturii şi umezelii aerului.

Aeroplancton. (gr. aer-aer, planktos-rătăcitor). Totalitatea microorganismelor şi formelor de rezistenţă (alge microscopice, spori de bacterii şi ciuperci, polen precum şi din insecte foarte mici, larve de insecte etc.) care plutesc în aerul atmosferic.

Aerosoli. Dispersii de particule şi solide într-un mediu gazos. Aerosolii pot fi toxici, când conţin anumite concentraţii de noxe, sau netoxici, care poluează totuşi atmosfera producând omului efecte alergice şi iritaţii.

Aerostat. Balon umplut cu hidrogen, în nacela căruia se instalează instrumente şi aparate necesare sondajelor aerologice.

Aerul solului. Aerul care, fie singur, fie dizolvat în apă, umple, împreună cu acestea, toate spaţiile lacunare dintre particulele (glomerulele) solului. Compoziţia acestui aer este diferită de cea a celui atmosferic, fiind modificată de: respiraţia rădăcinilor plantelor, activitatea microorganismelor care produc descompunerea substanţelor organice, covorul vegetal, conţinutul de humus şi granulometria solului respectiv. Aerul din sol conţine 70-80% azot, 10-20% oxigen şi 0,1-10% dioxid de carbon (chiar mai mult sub muşchi). Aerul din sol are o deosebită importanţă pentru viaţa plantelor. Plantele de cultură au nevoie de un volum de aer în sol de 10-20%, iar vegetaţia ierboasă de fâneaţă umedă are nevoie de numai 6-10%. Deci, aerul solului este volumul de aer existent în porii neocupaţi de apă din masa solului.

Afanit. Rocă cu minerale microscopice, invizibile cu ochiul liber.

Afânarea rocilor. Proprietatea rocilor sfărâmate de a ocupa un volum mai mare decât în stare masivă, dând posibilitatea eroziunii să le atace mai uşor.

Afinitate geochimică. Proprietatea elementelor chimice, determinată de structura electronică a lor, datorită căreia ele se asociază de preferinţă cu anumite elemente ca oxigenul, sulful, siliciul etc., formând oxizi, sulfuri, silicaţi etc. Această proprietate determină probabil şi repartiţia elementelor în scoarţa Pământului, în sferele geochimice ale acestuia.

Aflorare. Ajungerea naturală a unor depozite la suprafaţă, la zi. V. şi Deschidere de strat.

Afloriment. V. sub Deschidere de strat.

Afluent. Curs de apă ce se varsă în altul mai important, punctul de joncţiune numindu-se confluenţă.

Aftut. V. Dună.

Afuiere. Eroziune laterală în malul friabil al unui râu, urmată de o prăbuşire; eroziune accentuată în jurul unui obstacol din albia unui râu, la creşterea vitezei apei.

Agat. Varietate de calcedonie, de culori diferite: negru cu alb (onix arab), brun cu alb (sardonix), roşu cu alb (carneol) etc. Se întrebuinţează ca piatră semipreţioasă.

Agenţi. (lat. agens,-tis, de la agere-a lucra, a agita). Forţe fizice, chimice sau organice care, acţionând asupra scoarţei terestre, modifică suprafaţa acesteia, creând forme de relief pozitive sau negative. După sursa de energie care determină în mod direct sau indirect aceste modificări, se deosebesc: agenţi interni şi agenţi externi. Agenţii interni (endogeni), situaţi în interiorul Pământului, au ca sursă de energie: dezagregările radioactive, căldura internă, gravitaţia, forţa centrifugă, curenţii de convecţie subcrustali, magmatismul, reacţiile chimice etc. Ei dau naştere mişcărilor tectonice care se manifestă sub forma mişcărilor orogenetice, epirogenetice, izostatice, ascendenţe ale magmei sau seismice. Agenţii interni, cu rol constructiv, creează forme de relief pozitive, ca: uscaturi continentale sau insulare, munţi, dealuri şi podişuri, sau forme negative, ca: depresiuni, câmpii, zone de scufundare etc. Agenţii externi (exogeni) au ca sursă principală de energie căldura solară. Ei tind, sub acţiunea gravitaţiei, să şteargă denivelările create de agenţii interni (acţiune distructivă), şi să umple cu materialul erodat zonele depresionare (acţiune constructivă). Principalii agenţi externi sunt: apa de ploaie, apele curgătoare (temporare şi permanente), apa mării (valuri, curenţi, maree), gheţarii şi zăpada, vântul, organismele animale şi vegetale, omul. Agenţii externi se mai numesc şi agenţi modelatori, deoarece desfăşoară o acţiune complexă de modelare a scoarţei terestre prin eroziune, transport şi acumulare, introducând astfel materialele alterate, dezagregate sau erodate în circuitul geologic şi morfologic al planetei. Formele de relief create suferă modificări continue, specifice fiecărui agent, în raport cu zonele de latitudine, cu etajele de altitudine, cu roca şi structura sa geologică. Tendinţa generală a agenţilor externi este de a acţiona concomitent cu agenţii interni şi de a distruge formele de relief construite de aceştia. Intensitatea cu care acţionează diverşii agenţi interni şi externi, durata şi ritmul manifestării lor, precum şi modul lor de combinare în procesele morfogenetice, creează forme de relief extrem de variate şi de variabile în spaţiu şi timp. Sin. Agenţi geologici.

Agenţi mineralizatori. Substanţe în stare gazoasă, de vapori sau de lichide volatile (cu fluor, bor şi sulf), încărcate cu anumite substanţe în stare dispersă, care provin din degazeificarea magmelor şi circulă în scoarţa terestră. Agenţii mineralizatori fie transformă substanţele cu care vin în contact, formând minerale noi (hematit, molibdenit, fluoruri etc.), fie depun, pe crăpăturile scoarţei, mineralele disperse pe care le transportă (formând filoanele metalifere).

Agenţi morfologici. Forţele tectonice, fizice, chimice, mecanice sau biotice ce acţionează asupra scoarţei terestre, modificându-i suprafaţa şi creând forme de relief.

Agestru. Sin. Con de dejecţie (v.).

Aglomerat. (lat. agglomerare, din ad-la şi glomus-ghem, strâns împreună). Rocă formată din îngrămădirea fragmentelor de diferite mărimi, colţuroase sau rotunjite (lapili, bombe, blocuri sau cenuşi, nisip vulcanic), provenite din exploziile vulcanice şi care acoperă atât conul vulcanic cât şi zona înconjurătoare, sub forma unei pături a cărei grosime variază de la câţiva metri la zeci de metri. Aglomeratele se formează din materialul vulcanic "în situ" sau din materialul transportat de ape sau de curgeri de noroi, îngrămădit, fără a fi sortat, la baza conului vulcanic, şi cimentat cu material piroclastic mai fin (nisip sau cenuşă vulcanică). Aglomeratele pot avea o oarecare stratificaţie, cu blocurile mari la baza depozitului, sau se prezintă ca o masă haotică, în care nu se disting nici stratificaţie, nici ordine în aranjarea materialului. Compoziţia mineralogică şi chimică a aglomeratelor este asemănătoare cu aceea a lavelor vulcanice, din care au provenit, deosebindu-se astfel aglomeratele dacitice, trahitice, andezitice, bazaltice etc. Foarte frecvente în România, aglomeratele acoperă suprafeţe mari din lanţul vulcanic Căliman-Harghita şi, mai puţin, în Munţii Apuseni şi în munţii vulcanici Oaş şi Gutâi, din jud. Maramureş. Sin. Aglomerat vulcanic.

Aglomeraţie. Grup de clădiri, construcţii care s-au unit printr-o extindere, de regulă, neplanificată. Aglomeraţia urbană constituie o arie urbanizată ce cuprinde oraşul şi împrejurimile sale mai mult sau mai puţin urbanizate, care depind de serviciile centrale ale oraşului (care are cel puţin 50 000 loc.) cât şi de aparatul său de gestiune economică. O problemă dificilă este stabilirea limitelor aglomeraţiei urbane; între criteriile mai frecvent folosite se află densitatea populaţiei, continuitatea mai mare sau mai mică a spaţiului construit, amploarea migraţiilor diurne ale populaţiei active Ex.: aglomeraţia pariziană (Marele Paris) cuprinde pe lângă oraşul Paris (cca 2,8 milioane loc.) peste 330 localităţi urbane şi rurale cu peste 5,6 milioane loc, având în total 8,4 milioane loc.; Marea Londră etc.

Agnata. (gr. a-fără, gnatos-falcă, maxilar). Clasă de vertebrate acvatice, asemănătoare cu peştii, cu caractere primitive, cu schelet cartilaginos, lipsite de maxilare şi cu membre perechi. Cuprinde o subclasă fosilă (Ostracodermi) care a trăit din Ordovician până în Devonian (ex.: Pteraspis, apoi Cephalaspis) şi o subclasă actuală (Cyclostomii), necunoscută în stare fosilă.

Agoniatites. Amonit din subordinul Goniatiţi, caracteristic pentru Devonianul mediu-superior.

Agradare. Suprafaţă plană de acumulare sau sedimentare (termen introdus de Salisbury în 1905). Agradarea progresivă-termen folosit în literatura americană pentru acumulare regresivă. V. Suprafaţă.

Agregat structural. Component elementar al structurii solului, de formă şi de mărime variabile, constituit din particule minerale lipite între ele prin diverse substanţe coloidale (argilă, humus). Agregatele elementare pot, în anumite condiţii, să se unească în unităţi structurale mai complexe, alcătuind structura solului (v.).

Agregate minerale. Asociaţie de cristale de aceeaşi specie minerală sau de specii minerale diferite, concrescute în urma cristalizării sau a solidificării unei soluţii sau unei topituri magmatice. După natura mineralelor componente, pot fi: agregate monominerale, când sunt constituite din granulele aceleiaşi specii minerale (ex.: sare gemă, gips etc.), şi agregate poliminerale, când sunt formate din specii minerale diferite (ex.: sulfuri complexe etc.). După caracteristica morfologică şi orientarea în spaţiu a mineralelor componente, agregatele pot fi: granulare (granaţi, cuarţ), prismatice (feldspaţi, piroxeni), tabulare (baritină), foioase (mică), solzoase (talc, clorit), aciculare (stibină, actinot), bacilare (apatit, turmalină), fibroase (azbest, aragonit, gips), radiare (pirofilit, prehnit), sferoidale (fosforit, marcasit), reniforme (malachit, hematit), paralele (minerale aciculare, fibroase sau prismatice). După mărimea cristalelor componente, agregatele pot fi: macrocristaline (vizibile cu ochiul liber), microcristaline (vizibile cu ajutorul lupei) şi criptocristaline (observate numai la microscop).

Agrestă. Tip de savană împădurită, xerofitică, în partea mai umedă a caatingăi (Brazilia).

Agroclimatologie. Ramură a climatologiei, care studiază clima ca factor al producţiei agricole.

Agrogeologie. (gr. agros-ogor, geo-pământ, logos-vorbire). Ramură a pedologiei care se ocupă cu studiul factorilor geologico-petrografici în formarea, evoluţia şi proprietăţile solului.

Agroterasă. V. Terasă.

Aisberg. (engl. iceberg-munte de gheaţă). Bloc de gheaţă plutitor de dimensiuni mari, desprins la ţărmul oceanului liber din fruntea gheţarilor continentali din Groenlanda sau din Antarctida şi purtat de vânturi şi de curenţi la mari distanţe (38o lat. N în Atlanticul de Nord şi 36o lat. S în mările sudice). Deoarece cea mai mare parte dintr-un aisberg (aproximativ 9/10) se află sub apă, nu i se pot determina precis forma şi dimensiunile. Se apreciază la câteva zeci de mii numărul aisbergurilor generate anual de cele două regiuni polare, majoritatea atingând înălţimi de 50 m deasupra suprafeţei mării. Din gheţarii de şelf din regiunea Antarctidei: Ross, Filchner, Larsen, Amery etc., se rup aisberguri tabulare, ca urmare a variaţiilor de nivel ale mării, determinate de maree. Acestea au suprafaţa plană, se ridică ca nişte pereţi verticali până la 60-80 m din apa mării şi ating dimensiuni foarte mari (lungimea variază de la câţiva km la câteva zeci de km, lăţimea 400-500 m, iar suprafaţa poate depăşi 100 km2). În Antarctida aisbergurile tabulare mari pot persista până la 10 ani. În partea de nord a Oceanului Atlantic, aisbergurile, generate iarna de gheţarii din Groenlanda şi transportate spre sud de curentul rece al Labradorului, constituie un mare pericol pentru navigaţie, în special în regiunea aflată la sud de insula Terra Nova (Newfoundland) unde ajung anual aproximativ 1 000 de aisberguri. Apropierea aisbergurilor este semnalată printr-o răcire bruscă a aerului şi a apei, precum şi prin apariţia ceţii. În Australia şi Chile, unde se resimte foarte mult lipsa apei, s-au făcut proiecte pentru remorcarea aisbergurilor (transportate de curenţii oceanici din Antarctida) şi aducerea lor în porturi special amenajate, pentru alimentarea centrelor populate cu apă potabilă. Sin. Gheţar plutitor.

Aistrom. V. Iceström.

Akle. V. Dună.

Akratopeg. V. sub Izvor.

Alabandină. Mineral de mangan (MnS), folosit în metalurgia acestuia, care se găseşte pe filoanele extruzive de aur, împreună cu carbonaţii de mangan şi grupul sulfurilor complexe (blendă, pirită, galenă). Se găseşte în Asia Mică, în Japonia, Mexic, S.U.A., şi apare ca iviri mineralogice şi în ţara noastră (Roşia Montană, Săcărâmb, Baia de Arieş, Cavnic etc.).

Alabastru. (gr. de la numele oraşului egiptean vechi Alabastron). Varietate compactă de gips cu aspect marmorean, folosit în sculptură.

Albedo. (lat. albus-alb, albedo-albeaţă). Raportul dintre intensitatea luminii radiate difuz de corpurile de la suprafaţa Pământului şi intensitatea luminii totale căzute pe această suprafaţă. Cu alte cuvinte este o mărime (A), exprimată în procente, care defineşte capacitatea de reflexie a diferitelor suprafeţe, reprezentată prin raportul dintre radiaţia reflectată (R) şi cea incidentă (Q); Q = R/Q(100. Valoarea albedoului depinde de: proprietatea fizică a suprafeţei reflectante, de culoarea acesteia şi de înălţimea Soarelui, variind între 5 şi 85%. Ex.: zăpada proaspăt căzută 85%; zăpadă în curs de topire (murdară) 40-70%; dune de nisip 37%; argila umedă 14-18%; argila uscată 22-24%; sol neacoperit proaspăt arat 5%; suprafaţa mării 9%; pădure de foioase 25-30%; pădure de răşinoase 10-15%; culturi de graminee 10-25%; iarba verde 26%; iarba uscată 19%; nori Stratus la 600 m altitudine 54%; nori Stratus la 1 600 m altitudine 76%; nori Cumulus la 1 600-3 000 m altitudine 67%.

Albedometru. Instrument cu ajutorul căruia se măsoară valoarea albedo-ului.

Albian. (de la numele râului Aube-Franţa). Ultimul etaj al Cretacicului inferior sau, după unii autori, primul etaj al Cretacicului mediu, caracterizat prin gresii, marne şi calcare glauconitice, cu o bogată faună de amoniţi şi belemniţi (Hoplites tardefurcatus, H. dentatus, Douvilleiceras mammillatum, Neohibolites minimus etc.). În România se cunosc depozite albiene în Dobrogea (pe Valea Carasu, între Seimeni şi Medgidia), la Covasna, în zona Reşiţa-Moldova Nouă (Banat), la Fieni (jud. Dâmboviţa), în Munţii Pădurea Craiului (jud. Bihor), în împrejurimile oraşului Giurgiu, în zona flişului din Carpaţii Orientali etc.

Albic. Termen care, conform definiţiei FAO, indică fie un orizont E albic, de culoare deschisă prin eluviere accentuată (ex. la luvisoluri albice), fie materiale nisipoase albice (ex. arenosoluri).

Albie majoră. Suprafaţa netedă din exteriorul malurilor unui râu, în care apele sale debordează numai la nivele maxime. Sin. Luncă.

Albie minoră. Canalul de scurgere al unui râu la debite medii. Sin. Matca râului.

Albie părăsită. Porţiune de albie ce şi-a păstrat forma dar pe care nu mai curge râul.

Albit. (lat. albus-alb). Feldspat plagioclaz sodic întâlnit în roci magmatice acide (ex.: granite, sienite, pegmatite), în procesul de metamorfism general (în gnaisuri) şi în unele calcare.

Albitizare. Proces care se produce în cadrul metamorfismului de contact, la temperaturi de sub 400o, sub acţiunea apei şi a CO2, care constă în hidroliza plagioclazilor, din care se elimină oxid de calciu şi sescvioxid de aluminiu.

Alcalinitate. Stare care indică conţinutul în baze al soluţiei solului şi care este determinată de predominarea ionilor de hidroxil (OH-).

Alcătuire granulometrică. Conţinut procentual al diverselor fracţiuni granulometrice (categorii de particule texturale, elementare) ce intră în compoziţia masei minerale a solului. Sin. Compoziţia granulometrică, Compoziţie mecanică, Granulometrie, Granulozitate.

Alcătuire structurală. Conţinut procentual al diferitelor categorii de agregate structurale ce intră în componenţa unui sol. Sin. Compoziţia solului.

Alcyonaria. Celenterat antozoar, exclusiv marin, care trăieşte în colonii şi duce o viaţă sedentară. Se întâlneşte mai ales în roci sedimentare, din Silurian şi până astăzi.

Aleurite. Roci sedimentare detritice, de formaţiune marină, lacustră, fluviatilă sau eoliană, alcătuite din granule cu dimensiuni cuprinse între 0,1 şi 0,01 mm, mineralogic formate din cuarţ, minerale argiloase şi carbonat de calciu. Sunt în general nesortate, nestratificate, au o porozitate foarte fină, şi, în contact cu apa, se tasează uşor. Dintre aleurite fac parte: loessul, praful, luturile loessoide şi o serie de mâluri marine. Prin compactare, respectiv cimentare cu aluminiu, formează aleurolitele, întâlnite frecvent în depozitele carbonifere şi jurasice din Karaganda (Rusia).

Alexandrit. (de la numele ţarului rus Alexandru al II-lea). V. sub Crisoberil.

Alge. Talofite autotrofe acvatice (marine sau de apă dulce). Cunoscute din toate erele geologice, fiind mari constructoare de roci (calcaroase, silicioase şi bituminoase) datorită acumulărilor talurilor lor încrustate cu substanţele minerale respective, algele se împart în: Cyanophyceae, alge albastre, cunoscute din Precambrianul Americii de Nord (ex. Cryptozoon), din Cambrianul siberian (ex. Girvanella) şi din Silurianul Estoniei (ex. Gloeocapsomorpha); Chlorophyceae, alge verzi, cunoscute din Permian (ex. Pilla, care a format cărbunii bituminoşi de tipul boghead) şi din Triasic (ex.: Gyroporella şi Diplopora); Diatomeae, alge brune, cu talul încrustat cu silice (frustule), cunoscute din Jurasicul inferior şi care au format rocile diatomite; Rhodophyceae sau Florideae, alge roşii, importante constructoare de recifi, cunoscute din Silurian-Cretacic (ex. Solenopora), din Eocen (ex. Lithophyllum) şi din Neozoic (ex. Lithothamnium); Phaeophyceae, alge brune, întâlnite mai rar ca fosile, din cauza talului neimpregnat cu substanţe minerale, cunoscute totuşi din Paleozoic.

Algomiană, faza. (de la numele localităţii Algoma-America de Nord). V. sub Algonkian.

Algonkian. (de la numele unui trib indian din America de Nord, Algonkin). Era geologică, denumită astfel în 1892 de către Van Hise, căreia îi sunt atribuite formaţiunile care au apărut de la sfârşitul Arheianului (v.) până la primele strate sigur cambriene. Este reprezentat prin roci magmatice (ex., granitul de Rapakiwi-Finlanda) şi roci metamorfice, la care se adaugă, uneori predominant, chiar dacă sunt slab metamorfozate, unele roci sedimentare detritice (conglomerate, gresii, şisturi argiloase, chiar unele calcare) şi, rar, roci sedimentare organogene sau evaporite. Existenţa vieţii în Algonkian este confirmată, parţial, de prezenţa materiilor cărbunoase în rocile cristaline din Finlanda sau din Rusia (şungitul), de descoperirile paleontologului american Walcot în ţinutul Montana din nord-vestul S.U.A. (impresiuni şi urme de târâre de anelide şi crustacee pe şisturi argiloase algonkiene) şi de urmele de organisme găsite în Marele Canion al fluviului Colorado (radiolari, spongieri, tabulaţi, crinoide etc., şi chiar trilobiţi). Se citează ca fosile algonkiene: Newlandia (algă), Carelozoon jatulicum (tabulat), Beltina danai (crustaceu) şi Archaeoxylon (criptogamă vasculară). Formaţiunile Algonkianului au fost puternic cutate de cutările huroniene, care au afectat Canada, nordul Scoţiei şi nordul Scandinaviei, în fazele algomiană (în prima jumătate a erei) şi assintică (la sfârşitul erei), separate printr-o puternică discordanţă. Sin. Precambrian, Proterozoic. V. şi Antecambrian.

Aliniament. Linia frântă dintre două puncte de pe suprafaţa topografică (morfologică) a reliefului, care rezultă din intersecţia suprafeţei respective cu un plan vertical de vizare care trece prin punctele date şi care este materializată pe teren prin ţăruşi sau jaloane.

Alios. Crustă dură şi impermeabilă de culoare brună sau cafenie, întâlnită la unele podzoluri nisipoase în cadrul orizontului de acumulare B. Se formează prin cimentarea granulelor de nisip şi a argilei cu ajutorul coloizilor cu bază de humus, de oxizi de fier şi de silice, spălaţi din orizontul A. Se deosebesc: un alios feruginos, al cărui ciment principal este constituit din oxizi de fier, şi un alios humic, cu tendinţă hidromorfă, bogat în materie organică. Podzolurile cu alios, prin hidromorfia pe care o provoacă şi prin crusta dură care împiedică pătrunderea rădăcinilor, constituie soluri nefavorabile dezvoltării vegetaţiei. Sin. Ortstein.

Alite. Roci sedimentare detritice, cu structură fin dispersată, cu granule sferoidale (cu diametrul 1-5 mm) şi culoare roşie sau roşie-brună caracteristică. Având ca element component principal alumina liberă şi conţinând ca minerale de bază: gibbsitul, diasporul şi boehmitul, alitele constituie solurile caracteristice ale zonelor de lateritizare, cu complexul argilos foarte bogat în oxizi şi în hidroxizi de aluminiu.

Alizee. (de la cuvântul provensal, vechi, alis, alissat-uniform, regulat). Vânturi regulate constante şi permanente, legate de circulaţia generală a atmosferei, care bat în emisfera boreală de la E-NE spre V-SE şi în emisfera australă de la E-SE spre V-NV. Formarea acestor vânturi este legată de încălzirea puternică a aerului în regiunile ecuatoriale, de uşurarea, deci de ridicarea lui sub formă de curenţi ascendenţi, şi de lăsarea, la suprafaţa scoarţei, a unei zone cu presiune redusă (minima ecuatorială), care atrage aer rece dinspre N şi S. Se formează astfel vânturi orizontale, care, dacă Pământul ar fi imobil, ar bate de la N spre S deasupra ecuatorului şi de la S spre N sub această linie. Din cauza rotaţiei Pământului, alizeele sunt deviate spre dreapta în emisfera boreală şi spre stânga în emisfera australă, iar contraalizeele (v), în sens contrar. Alizeele au tot timpul anului aceeaşi direcţie şi intensitate (6 m/s în emisfera boreală, unde predomină uscatul, şi 8 m/s în emisfera australă, unde predomină oceanul), care se micşorează spre ecuator unde, în zona calmului ecuatorial (3o la N şi la S de ecuator), cu vară veşnică, aer umed şi înăbuşitor, încetează săptămâni întregi şi devin ascendente. Suprafaţa ocupată de aceste vânturi este mai mult de 1/2 din suprafaţa globului, între 35o lat. N şi 35o lat. S. Când suflă pe deasupra continentelor (în emisfera nordică), alizeele sunt mai secetoase, în timp ce atunci când bat deasupra oceanelor (în emisfera sudică) se încarcă cu vapori de apă. În zona alizeelor se găsesc deşerturi calde: Sahara, Arabia, Australia, iar ţărmurile de est ale Africii, Americii de Sud şi Australiei sunt zone unde există umezeală. Alizeele au fost cunoscute şi folosite de navigatorii din antichitate şi evul mediu, în călătoriile lor dincolo de Marea Mediteranană (Columb, Magellan etc.). Aşadar, alizeele sunt vânturi stabile generate de diferenţa de presiune dintre anticiclonii subtropicali ai ambelor emisfere şi zona minimelor ecuatoriale. Ele bat dinspre NE spre SV în emisfera nordică şi dinspre SE spre NV în cea sudică. În regiunile unde alizeele unei emisfere pătrund în emisfera cealaltă, direcţia lor se schimbă de la un sezon la altul. Aceste alizee sunt cunoscute şi sub denumirea de musoni ecuatoriali.

Alkali-flats. Termen australian pentru Sebkha (v.).

Allitizare. V. Lateritizare.

Almandin. (denumire denaturată de la vechea regiune Alabanda din Asia Mică, unde în evul mediu se prelucrau şi se şlefuiau pietre preţioase). Varietate de granat ce se formează prin acţiunea magmelor acide asupra rocilor metamorfice bazice sau prin metamorfoza unor roci bogate în aluminiu şi fier. Se găseşte în Germania (Bavaria), Spania, Cehia (Boemia), Brazilia, S.U.A., Canada, Sri Lanka, India, Myanmar, Australia.

Alocromatism. (gr. allos-altul, chroma-culoare). Proprietatea unor minerale de a se prezenta cu altă culoare decât cea proprie, datorită unor amestecuri mecanice străine, fin dispersate, colorate diferit de către cromofori (organici sau anorganici). Ex.: cuarţul pur este incolor şi transparent (cristalul de stâncă), dar alocromatismul îl poate face: galben (citrin), violet (ametist); brun-negru (morion), cenuşiu-fumuriu (rauchtopaz); corindonul este cenuşiu-gălbui, dar varietăţile alocromatice îl fac: albastru (safir), roşu (rubin), galben (topaz oriental), violet (ametist oriental), verde (smarald oriental) etc.

Alofan. V. sub Minerale argiloase.

Alogen. (gr. allos-altul, genos-rasă). Calitatea unui mineral de a fi format înainte, într-un loc diferit de cel al rocii din care face parte. Ex.: componentele granulare ale rocilor sedimentare detritice (nisipuri, pietrişuri, conglomerate, gresii etc.); mai rar, în rocile magmatice, unele cristale transportate de curgerile de lavă.

Alogen, curs de apă. Curs de apă ce străbate o regiune aridă, fără scurgere, datorită debitului mare adus dintr-o zonă situată în amonte.

Alohton. (gr. allos-altul, chthon-pământ). 1. Formaţiune geologică deplasată faţă de locul iniţial de formare, datorită mişcărilor de cutare, în urma cărora se produc translaţii orizontale, uneori pe întinderi de zeci de km. Pachetele de strate ale formaţiunii încalecă, în final, alte strate mai noi (fenomenul de şariaj). Un alohton clasic este Pânza Getică din Carpaţii Meridionali, care cuprinde masivele Leaota, Făgăraşului, Lotrului, Cibinului, Şureanu, Poiana Ruscă, Semenicului, Locvei etc. 2. Calitatea unui zăcământ de cărbuni de a proveni din plante transportate de ape în bazinele sedimentare. Se deosebesc: zăcăminte primare alohtone, al căror material de origine a suferit transportul înainte de incarbonizare, şi zăcăminte secundar alohtone, al căror material a suferit transportul după formarea şi incarbonizarea lui (caustobiolite resedimentate). Zăcămintele alohtone sunt nestratificate sau au o stratificaţie torenţială-haotică, au o formă neregulată, lenticulară, se întind pe suprafeţe mici şi conţin unele substanţe minerale străine etc.

Alotriomorfism. (gr. allotrios-străin, morphe-formă). Proprietatea unora dintre mineralele constituente ale rocilor de a cristaliza în forme diferite de forma lor de cristalizare obişnuită. Ex.: cuarţul din granite şi granodiorite mulează feldspaţii, micele şi amfibolii; augitul din diabaze mulează feldspaţii etc. Sin. Xenomorfism.

Alpin. 1. Fenomen din etajul cel mai înalt al munţilor (glaciar sau periglaciar). 2. Care se referă la Munţii Alpi şi, prin extensiune, la fenomenele din regiunea cea mai înaltă a munţilor. V. Sistem alpin, Orogeneză alpină, Etaj alpin etc.

Alpine, soluri. V. sub Sol.

Altaic, ciclu tectonic. Mişcări tectonice orogenetice din Asia Centrală produse în Paleozoicul superior. Corespunde mişcărilor hercinice (sau ciclului tectonic varisc).

Altaide. Munţi din Asia Centrală formaţi în Paleozoicul superior în timpul orogenezei hercinice.

Altait. (de la numele Munţilor Altai). Mineral rar, care conţine 61,8% Pb şi 38,2% Te, întâlnit în filoanele hidrotermale de aur, împreună cu alte telururi. Iviri mineralogice sunt în Munţii Altai, în S.U.A., Canada, Chile, Australia şi în România în Munţii Apuseni (la Săcărâmb), la Ruda-Barza şi Stănija (jud. Hunedoara), Băiţa (jud. Bihor) etc.

Alterare. Modificarea mai mult sau mai puţin intensă a compoziţiei mineralogice a unei roci provocată de soluţiile hipogene sau supergene, singenetice sau epigenetice, hidrotermale, deuterice, pneumatolitice sau de ape subterane. Alterarea se deosebeşte, în general, de metamorfism, prin intensitatea şi gradul modificărilor. Ea se poate identifica cu epimetamorfismul sau trece progresiv la epimetamorfism. De asemenea, alterarea poate fi asociată singenetic sau epigenetic mineralizaţiilor (v. Alterare hidrotermală) (ex.: albitizare, alunitizare, cloritizare, caolinizare, propilitizare, sericitizare etc.). Alterarea se mai numeşte şi descompunere sau eroziune chimică (în sensul că majoritatea alterărilor sunt transportate în soluţii şi nu rămân pe loc), sau procese de eroziune chimică (uneori, biochimică). Produsele de alterare ale unei roci, rămase pe loc, se numesc alterite şi nu se găsesc decât pe roci cristaline (ex., arena granitică). Alterarea se realizează deasupra nivelului hidrostatic. Ea contribuie, alături de dezagregare, la formarea scoarţei de alterare şi, la suprafaţa acesteia, a solului. V. Dezagregare.

Alterare hidrotermală. Transformările fizice (schimbarea permeabilităţii, a durităţii, a proprietăţilor mecanice, a culorii etc.) şi chimice (schimb de ioni şi redistribuiri de elemente) suferite de rocile care înconjură zăcămintele hidrotermale, sub influenţa fluidelor hidrotermale sau a soluţiilor mineralizante cu care au venit în contact. Mineralele caracteristice zonei de alterare sunt: sericitul, cloritul, epidotul, zoizitul, cuarţul, mineralele argiloase, adularul, carboranţii, zeoliţii, pirita, mispichelul etc. În jurul zăcămintelor de substanţe minerale utile se observă o dispoziţie zonară a mai multor tipuri de alterare situate la distanţe diferite, generate de variaţiile şi condiţiile de temperatură. Astfel, în apropierea zăcământului sunt prezente silicifieri sau sericitizări, apoi argilizări, iar la exterior se observă o uşoară hidratare a mineralelor feromagneziene. Diferite tipuri de zăcăminte se caracterizează prin alteraţii deosebite, zonele de alterare constituind un indicator în prospectarea acestora. Principalele tipuri de alterare hidrotermală a rocilor înconjurătoare ale zăcămintelor de substanţe minerale utile sunt: greisenizarea (v.), propilitizarea (v.), cloritizarea (v.), albitizarea (v.), sericitizarea (v.), argilizarea (v.), silicifierea (v.), carbonatizarea (v.), alunitizarea (v.), zeolitizarea (v.), piritizarea (v.) etc., denumirile derivând în general de la mineralul nou format.

Alterare lateritică. Sin. Lateritizare (v.).

Alterare potasică. Proces de alterare hidrotermală caracterizată prin prezenţa feldspaţilor potasici (adular în zăcăminte mezo- şi, mai ales, epitermale, precum şi în depozite de izvoare fierbinţi; ortoză şi microclin asociate cu anhidrit în mineralizaţiile din granodiorite) şi a micelor, cărora li se pot adăuga magnetit şi hematit. Alterarea potasică, îndeosebi cu formare de adular, s-a dovedit deseori ca indicatoare a zonelor cu mineralizaţii metalifere, adularul fiind abundent atât în roca alterată din apropierea corpului de substanţă minerală utilă, cât şi ca mineral de gangă în umplutura acestuia (ex. filoanele metalifere din Patrulaterul aurifer şi cele din regiunea Baia Mare).

Alterare zeolitică. Sin. Zeolitizare (v.).

Alterarea rocilor. Totalitatea proceselor de transformare chimică (dezagregare sau descompunere) a mineralelor din roci, care au loc la suprafaţa Pământului sau în păturile superioare ale scoarţei acestuia, deasupra nivelului hidrostatic. Alterarea se produce sub acţiunea apei (din precipitaţii şi de la suprafaţa scoarţei), a aerului atmosferic (care lucrează prin oxigenul, dioxidul de carbon şi ceilalţi componenţi ai lui) şi a altor agenţi naturali (soluţiile de săruri, acizi şi baze de scoarţă; acizii humici şi crenici din humus; microorganismele şi rădăcinile plantelor, prin dioxidul de carbon eliminat şi acizii organici secretaţi). Alterarea rocilor se produce fie ca proces de natură pur geologică (ex. procesele de diageneză etc.), fie ca proces pedogenetic în cadrul procesului complex de solificare (v.), intensitatea ei crescând cu sporirea gradului de umiditate, a temperaturii solului, a concentraţiei ionului de H+ şi, în special, a gradului de mărunţire a mineralelor alterabile, realizat de alterarea fizică a atmosferei (prin variaţiile de temperatură de la zi la noapte şi de la un anotimp la altul). Formaţiunile de alterare se interpun, în general, între rocile "în situ" asupra cărora s-a produs alterarea şi zona de suprafaţă în care se exercită procesele morfogenetice (acţiunea apelor curgătoare, variaţiile de temperatură, umezeala etc.) şi influenţează, în principal, formarea reliefului şi dezvoltarea organismelor. Rezultatul final cel mai important al procesului de alterare a rocilor, în care acţionează şi microorganismele, este formarea solurilor. Partea din sol formată pe această cale, în urma alterării chimice a silicaţilor primari (complexul mineralelor argiloase şi produsele solubile), fie în locul de formare, fie după ce au fost transportate din altă parte (săruri ale metalelor alcaline şi alcalino-pământoase, oxizi sau hidroxizi de siliciu, fier, mangan), constituie complexul de alteraţie al solului. Unele formaţiuni de alterare vechi pot constitui minerale uneori exploatabile (zăcăminte eluviale). Ex.: bauxita, oxizii de fier, minereuri de pământuri rare, caolinul etc.

Alterite. V. Alterare.

Alternanţă. Repetarea succesivă pe verticală a două sau mai multor tipuri de roci sau de formaţiuni geologice, având grosimi apropiate, în coloana stratigrafică a unei regiuni. În ţara noastră este tipică alternanţa gresiilor glauconitice cu argilele negre-cenuşii din orizontul superior al şisturilor negre din flişul Carpaţilor Orientali.

Altimetrie. V. Nivelment.

Altiplanaţie. Procesul de nivelare, în mici trepte, a reliefului pe versanţii montani, sub acţiunea alterării şi dezagregării ciclice a îngheţului şi dezgheţului (H. Eackin, 1916). Se realizează trepte, terase şi umeri de altiplanaţie.

Altitudine. Înălţimea unui punct de pe suprafaţa globului terestru, faţă de un anumit reper. Se deosebesc: altitudine absolută, când reperul considerat este nivelul mediu al mării, şi altitudine relativă, când reperul este un punct de referinţă oarecare faţă de care se calculează înălţimea punctului considerat (ex.: înălţimea unui deal sau a unui munte, faţă de fundul unei văi). Cotele şi curbele de nivel de pe hărţile topografice sunt date totdeauna în înălţimi absolute. Operaţiile de nivelment se referă la un punct situat la nivelul mării, definit ca punct fundamental sau punct zero al nivelmentului şi care se determină cu ajutorul maregrafului.

Altocumulus. Gen de nori albi ori (şi) cenuşii în formă de bancuri, straturi sau pături, care au, de regulă, umbre proprii. Dispuse regulat, elementele lor componente îmbracă aspectul unor lamele, pietre ovoide, rulouri etc. sudate sau separate. Uneori au aspect parţial fibros sau difuz.

Altostratus. Gen de nori cenuşii ori albăstrii, sub formă de pături sau straturi cu aspect striat, fibros sau uniform, care acoperă bolta cerească în diferite proporţii, prezentând părţi destul de subţiri pentru ca Soarele să fie vizibil, mai mult sau mai puţin vag.

Aluminiu. Element chimic (Al) din grupul al treilea, subgrupul întâi, din sistemul periodic al elementelor. Este foarte răspândit în natură (ocupă locul al treilea după oxigen şi siliciu, cu un procent de 7,45%), găsindu-se numai în combinaţii minerale: corindon, criolit, aluminaţi, crisoberil, spineli, minerale argiloase etc., precum şi în unele pietre preţioase ca: rubinul, safirul, topazul etc., dar nu se extrage astăzi decât din bauxită (v.).

Alunecare de teren. Fenomenul fizico-geologic de deplasare pe pante în jos după o suprafaţă de alunecare mai mult sau mai puţin regulată, a materialului rezultat din degradarea rocilor de pe versanţi sau a maselor de roci cărora li s-a perturbat echilibrul inferior sub acţiunea simultană a gravitaţiei şi a apei. Alunecările de teren se produc pe toată suprafaţa Pământului, în cele mai variate condiţii climatice, geologice şi hidrologice şi, spre deosebire de alte fenomene care contribuie la denudarea scoarţei, se produc foarte repede, uneori instantaneu, dar totdeauna în urma unei perioade de pregătire. Cauzele alunecărilor de teren sunt numeroase şi favorizate de toate condiţiile interne sau acţiunile exterioare versantului, care pot produce modificări în echilibrul maselor de roci din teren (ex.: natura petrografică, structura geologică, compactitatea şi gradul de permeabilitate al rocilor; existenţa de crăpături, fisuri şi stratificaţia stratelor, înclinate în aceeaşi direcţie cu suprafaţa versantului; coeziunea între particule şi frecarea lor interioară; alimentarea cu apă a versantului, din precipitaţii, infiltraţii artificiale, râuri sau bazine de apă superficiale; încărcarea versantului cu construcţii, materiale etc. peste limita de rezistenţă; acţiuni inginereşti la baza versantului legate de săpături, irigaţii, canale, ramblee, taluzări, exploatări de cariere etc.; explozii naturale sau provocate, cutremure de pământ şi orice fel de vibraţii puternice; distrugerea vegetaţiei de pe versanţi şi folosirea de sisteme agrotehnice neraţionale; etc.). Factorul cel mai important în declanşarea alunecării este însă apa subterană, care realizează mişcarea maselor de teren pe pantă, fie prin umezire, fie prin sufoziune. Umezirea se realizează prin infiltrarea apei în rocile permeabile din teren, până când aceasta ajunge la un strat argilos impermeabil pe care-l înmoaie şi, în cazul unei pante înclinate spre versant, îl transformă într-un adevărat săniuş pentru stratele de deasupra. Sufoziunea se produce, în special, în nisipurile argiloase şi în argilele nisipoase prăfoase, în care apa infiltrată dizolvă sărurile solubile sau liantul solubil dintre granule (sufoziunea chimică) sau antrenează particulele fine sub acţiunea hidrodinamică a apei în circulaţie (sufoziunea mecanică), slăbeşte coeziunea dintre granule şi deci rezistenţa stratului respectiv, declanşând astfel alunecarea pe stratul impermeabil de la bază. Se deosebesc: alunecări asecvente (în roci omogene, nestratificate, ca argile, marne etc), apoi alunecări consecvente (la care suprafaţa de alunecare corespunde unei suprafeţe de stratificaţie a rocilor, în alternanţele de roci grezoase, calcaroase sau conglomeratice, cu roci argiloase-marnoase, unei zone fisurate, unei falii etc) şi alunecări insecvente (care afectează un complex de roci de compoziţie diferită, suprafaţa de alunecare tăind suprafeţele de stratificaţie). Alunecările de teren, care au uneori proporţii catastrofale, distrug: terenuri de cultură, construcţii sau complexe de construcţii, drumuri şi căi ferate etc. De asemenea, alunecările de teren contribuie la scăderea adâncimii râurilor, la blocarea cursurilor de apă (ex., alunecarea din muntele Ghilcoş sau Ucigaşul, care în 1838 a dat naştere Lacului Roşu) şi pot produce victime omeneşti (ex.: în Iran, în Anzi, în China etc.). Cunoscând factorii care intervin în producerea fenomenului şi caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor din versant (determinate în laborator), se poate calcula, printr-o serie de metode (metoda cercului de alunecare, metoda fâşiilor, teoria plasticităţii, teoria stărilor limită etc.), gradul de stabilitate al versantului sau al taluzului respectiv. Alunecările de teren se previn şi se combat prin măsuri generale (pasive, preventive) şi măsuri speciale (active, inginereşti). Ca măsuri de prevenire se recomandă: taluzarea sau terasarea versantului, pentru aducerea acestuia la un unghi de înclinare sub unghiul de taluz natural; fixarea versantului prin vegetaţie; regularizarea scurgerilor de apă pe suprafaţa predispusă la alunecare; executarea de ziduri de sprijin la baza versantului; executarea de galerii sau puţuri de drenaj; întărirea versanţilor cu piloţi sau şine vechi de cale ferată; evitarea supraîncărcării versantului sau construcţia de contrabanchete la bază etc. Ca măsuri speciale (curative), care se aplică, în general, după ce s-a produs alunecarea, sunt: eliminarea părţilor vizibil nesigure, nivelarea taluzelor alunecării, plantări de arbori în zona alunecată, executarea de şanţuri pentru drenarea apelor, ziduri de sprijin pentru împiedicarea altor alunecări etc. În România, alunecările de teren sunt frecvente în formaţiunile terţiare din podişul Transilvaniei şi din Subcarpaţi. COMPLETARE. Alunecarea de teren se numeşte atât procesul de glisare cât şi forma de relief rezultată şi care are următoarele elemente: abruptul sau râpa de desprindere, corpul alunecării, fruntea alunecării, patul de alunecare. Clasificările sunt variate. După adâncimea stratului afectat: alunecări în sol (solifluxiunea); alunecări în pătura de alterări (superficiale); alunecări în roca vie (adânci). După structura rocilor afectate: alunecări consecvente (alunecă pe suprafaţa de strat), alunecări obsecvente (invers înclinării stratelor), alunecări asecvente (fără legătură cu structura). Alte tipuri: alunecare activă (în curs de deplasare, sau cu reluări periodice); alunecare curgătoare (cu porţiuni ce curg ca torentul noroios); alunecare stabilizată (fixată); alunecare potenţială (posibil a se produce); alunecare delapsivă (declanşarea se face la baza versantului şi antrenează apoi treptat mase de roci situate spre partea superioară a acestuia); alunecare detrusivă sau împingătoare (se declanşează în partea superioară a versantului, împingând masele spre aval); alunecare lenticulară (superficială, redusă ca areal şi sub formă de lentilă); alunecare lineară sau sub formă de limbă (foarte alungită şi cu lăţimi reduse); alunecare rotaţională (suprafaţa de alunecare are formă de semicerc, partea din aval a alunecării în bloc se ridică, iar cea din amonte coboară); alunecare submarină (sub ape marine); alunecare în valuri (se produce în valuri succesive, paralele cu abruptul de desprindere, dar la mari distanţe în timp). Sin. Glimee, Goarţe, Borşituri.

Alunit. V. sub Alunitizare.

Alunitizare. Proces de alterare hidrotermală întâlnit de obicei în regiunile vulcanice cu mineralizaţii epitermale, caracterizat prin prezenţa alunitului, format prin acţiunea soluţiilor apoase încărcate cu acid sulfuric (provenit din alterarea piritei) asupra feldspaţilor sau a sericitului din rocile vulcanice. Alunitul se află răspândit ca impregnaţii sau ca filoane în rocile alterate, la Bădeni (jud. Argeş), Turia (jud. Covasna), Roşia Montană (jud. Alba).

Aluvium (Aluviu). Sin. Holocen (v.).

Aluviuni. Materiale provenite din dezagregarea rocilor sub acţiunea fenomenului de eroziune, de denudare etc., transportate de apele curgătoare şi depuse pe fundul albiei (bancuri, insule fluviale sau ostroave), pe maluri (lunci sau şesuri aluvionare, terase) sau la vărsare (delte), la schimbarea condiţiilor de transport (scad debitul şi viteza apei sau se micşorează panta de curgere). Aluviunile sunt formate din particule de dimensiuni şi constituţii petrografice diferite, în funcţie de rocile în care este săpată albia, de pantă şi de debitul apei curgătoare respective. După dimensiunile particulelor solide predominante, se deosebesc: bolovani (peste 120 mm), bolovăniş (70-120 mm), pietriş (2-70 mm), nisip (0,1-2 mm), mâluri grosolane (0,01-0,1 mm) şi mâluri fine (sub 0,01 mm). La un curs de apă normal, materialele mai mari se depun mai aproape de izvor, iar cele mai mici, transportate mai departe, către vărsare, în porţiunile de râu cu apă stagnante, în biefurile amonte ale barajelor etc. Aluviunile se caracterizează: printr-o neomogenitate pronunţată a dimensiunilor particulelor constituente, atât pe verticală, cât şi în plan orizontal (deci o sortare înaintată); prin forma lor, în general rotunjită, datorită rulajului pe fundul albiei; printr-o stratificaţie oblică sau diagonal-încrucişată. Modificările suferite de particulele minerale în cursul transportului nu afectează caracterele lor petrografice, ci numai dimensiunile. Aluviunile mai vechi (nisipuri sau pietrişuri) întâlnite intercalate în seriile stratigrafice se numesc aluviuni fosile (ex.: depozitele detritice ale Apţianului de facies continental-lacustru din Dobrogea de Sud; conglomeratele cretacice de la Pianul de Sus-jud. Hunedoara, care conţin granule metalice de aur, argint, platină, magnetit şi granaţi). Unele aluviuni (în general nisipuri), recente sau depuse în terase fluviale mai vechi, care conţin cantităţi, uneori exploatabile, de diverse minerale metalifere (casiterit, magnetit etc.), de metale native (aur, platină etc.) sau de pietre preţioase (diamante) se numesc aluviuni metalifere şi pot conţine procentual mai mult minereu decât roca din care au provenit. Când depozitul aluvionar este subţire dar extins pe o suprafaţă mare se vorbeşte de o pânză aluvială.

Alveolă. (lat. alveolus-cavitate mică). Mică scobitură cu diametrul de la câţiva centimetri până la câţiva decimetri, excavată în roci omogene, în regiunile cu climat arid. Alveola rezultă din acţiunea mecanică pe care o exercită vântul încărcat cu nisip asupra părţilor mai slab cimentate ale stâncilor formate din strate de gresie de rezistenţă diferită. Alveola este creată prin dizolvare (în calcare, sare, gips), prin descompunere (în granite), prin dezagregare (în conglomerate), sau eroziune eoliană (în roci neomogene). Sin. Taffoni, Cuiburi de viespi, Faguri. Termenul a fost folosit şi pentru o depresiune locală săpată în masive cristaline, cauzată de îndepărtarea alteritelor sau de o scufundare, având câteva zeci de hectometri (A. Cholley, 1933).

Alveolina. Foraminifer bentonic litoral. Deşi se cunosc din Bathonian, se dezvoltă numai din Cenomanian şi ating apogeul în Eocenul inferior şi mediu, când formează calcarele cu Alveolina. Specii de Alveolina sunt frecvente în România în Eocenul de la Călimăneşti (jud. Vâlcea), de la Perşani (jud. Braşov) şi din jud. Cluj, şi în Tortonianul de la Bahna (jud. Mehedinţi).

Amalgam. Amestec natural de mercur şi argint, întâlnit foarte rar în zona de oxidare a zăcămintelor de cinabru (v.) sau a celor de minereuri de argint.

Amaltheus. Amonit. Specia clasică caracteristică Charmouthianului (Jurasicul inferior), Amaltheus margaritatus, se întâlneşte în ţara noastră în Munţii Pădurea Craiului şi în depozitele jurasice din Banat.

Amazonit. (de la numele fluviului Amazon). Varietate de microclin (v.), folosită ca piatră semipreţioasă.

Ambligonit. Fosfat de litiu natural, care se întâlneşte în unele filoane pegmatitice sau pneumatolitice granitice, împreună cu alte minerale de litiu. Concentraţii mai mari de ambligonit se găsesc în Estremadura (Spania), în statul Maine (S.U.A.), la Penig (Saxonia) etc.

Ambră. Sin. Chihlimbar (v.).

Ameliorarea solului. Ansamblu de măsuri tehnice, chimice şi biologice folosite pentru mărirea fertilităţii solului.

Amendament. Substanţă care se încorporează în sol pentru a-i corecta unele însuşiri fizice, chimice şi biologice.

Ametist. (gr. amethystos-rezistent la beţie, deoarece se credea că mineralul apără de îmbătare). Varietate de cuarţ, de culoare violetă, folosită ca piatră semipreţioasă. La noi se întâlneşte în unele filoane aurifere de la Baia Mare (jud. Maramureş) şi de la Brad (jud. Hunedoara), în frumoase geode.

Amfibieni. (gr. ampho-amândoi, ambii, bios-viaţă). Clasă de vertebrate tetrapode cu unele caractere de peşti şi altele de vertebrate superioare. Amfibienii fosili, cunoscuţi încă din Devonian, au avut o dezvoltare maximă în Permian şi Triasic, în special prin clasa Stegocefalilor (de ex.: Archegosaurus, Mastodonsaurus, Seymouria, Nothosaurus etc.) şi Labirintodonţilor (Stegocefalii uriaşi). Amfibienii actuali sunt reprezentaţi prin: Urodele, Anure şi Apode, ai căror strămoşi se întâlnesc încă din Jurasic.

Amfiboli. (gr. amphibolos-cu dublu sens, ambiguu). Grup foarte important de minerale componente principale ale rocilor magmatice, găsindu-se ca minerale secundare, şi în unele şisturi cristaline. Exemple de amfiboli: hornblenda, tremolit, actinot, arfvedsonit, glaucofon, riebeckit, barkevikit, crocidolit etc.

Amfibolit. Rocă metamorfică de culoare cenuşie-verzuie până la neagră, cu textură masivă sau parţial şistoasă, alcătuită preponderent din amfiboli, plagioclazi, uneori cu epidot, magnetit etc. Se formează din roci magmatice (gabrouri şi diorite), precum şi din roci sedimentare (în special marne dolomitice), în toate cele trei zone ale metamorfismului general, cu compoziţii diferite. În funcţie de mineralul component preponderent, se deosebesc: amfibolite zoizitice, scapolitice, plagioclazice, granatice, epidotoalbitice şi cloritoalbitice. Amfibolitele sunt răspândite în şisturile cristaline din Carpaţi şi din Dobrogea.

Amfidromic, punct, regiune. (gr. amphi-împrejur şi dromos-drum). Punct teoretic, în care mareea (v.) are amplitudinea nulă şi în jurul căruia curenţii de maree, care se propagă în jurul coastelor continentale, în direcţii diferite, se rotesc în tot cursul unei zile, parcurgând toată roza vânturilor (ex., în Marea Nordului, curenţii de maree au direcţii aproximativ N-S, de-a lungul coastei engleze şi direcţie inversă în lungul coastei franceze). Punctul unde amplitudinea (marnajul) mareei este nulă datorită liniilor cotidale dispuse radiar ce se întâlnesc în acest loc. Regiunea amfidromică, ce se extinde în jurul punctului amfidromic apare în timpul unui ciclu de maree. În mările mărginaşe, undele mareice se complică şi punctele amfidromice devin virtuale.

Amfineurieni. Clasă de moluşte exclusiv marine. Se cunosc încă din Silurianul inferior, fiind foarte frecvente în Miocen (genul Chiton). Astăzi amfineurienii sunt întâlniţi aproape în toate mările.

Amfiteatru. Formă de relief cu aspect de amfiteatru. 1. Amfiteatru de alunecare-deplasarea pe verticală, la partea superioară a masei de alunecare, delimitată de o serie de crăpături pregătitoare, mai mult sau mai puţin adânci, care se formează în faza începătoare a unei alunecări de teren (v.). Deplasarea poate avea câţiva metri, uneori mai multe trepte, şi se cunosc şi denivelări de peste 20 m. 2. Amfiteatru morenaic, cu formă de val, dispus în arc cu convexitatea spre aval şi format dintr-un ansamblu de arcuri mai mici, construit la extremitatea unei limbi glaciare sau a unui lob de calotă. Cele mai mari amfiteatre morenaice aparţin gheţarilor cuaternari de piemont. 3. Circ în amfiteatru, circ cu fundul plat, cu pereţi relativ mici, specific pentru granite.

Amiant. V. sub Azbest.

Amigdală. (gr. amygdale-migdală). Cavitate veziculară de formă neregulată, de dimensiuni mici, care se întâlnesc frecvent în rocile vulcanice bazice (ex.: bazalte, melafire, diabaze etc.) şi în unele formaţiuni filoniene. De obicei aceste cavităţi sunt umplute cu minerale secundare, formându-se astfel o textură caracteristică, textura amigdaliformă. La bazalte vacuolele sunt umplute cu calcit, cuarţ, clorit, zeoliţi; la melafire, cu calcit etc.

Ammonitico rosso. Facies al Jurasicului de tip alpin, dezvoltat în Liasicul superior şi în Malm, caracterizat prin calcare marnoase, nodulare, de culoare roşie, conţinând numeroşi amoniţi. În ţara noastră acest facies este întâlnit în regiunea Sviniţa (Banat).

Amoniţi. (de la numele zeului egiptean Ammon, din cauza asemănării lor cu coarnele de berbec cu care se împodobea capul zeului). Ordin de moluşte cefalopode, numai fosile. Au apărut în Devonian dar au avut o dezvoltare maximă în tot timpul Mezozoicului, la sfârşitul căruia au dispărut. În Devonian erau amoniţi de tip Goniatitic (goniatiţi); la formele permo-triasice (la ceratiţi) era tip Ceratitic iar formele jurasice şi cretacice era de tip Amonitic propriu-zis. Amoniţii au lăsat numeroase fosile caracteristice pentru perioada în care au trăit, întâlnindu-se frecvent în ţara noastră în formaţiunile epicontinentale din Dobrogea, Banat, Munţii Apuseni şi, mai rar, în depozitele de fliş ale Carpaţilor Orientali.

Amonte. Porţiunea situată în susul unei văi în raport cu un punct dat de pe acelaşi traseu; cursul dinspre izvor al unui râu. Var. Amunte.

Ampenaj de vânt. Dispozitiv al gir