-
Creştinismul românesc a rodit şi el din sine mulţi și minunaţi
s� nţi, chiar dacă smerenia carac-teristică poporului nostru sau
alte împrejurări istorice nefavorabile în care a avut de trăit au
făcut ca Biserica noastră să nu canonizeze decât un mic număr
dintre ei și aceasta de-abia în 1955. S� nţii români au existat
însă în mod real și au fost recunoscuţi ca atare de evlavia
populară, cu toate că Biserica nu i-a canonizat formal și nu le-a
dedicat anumite zile în calendar și de aceea faptele lor nu au fost
lăudate prin imne bisericești închinate lor. De altfel, timp
îndelungat s� nţii s-au făcut cunoscuţi ca atare prin cinstirea pe
care și-au câștigat-o în evlavia populară. De-abia de la un timp
încoace Biserica a înce-put să purceadă și la o canonizare formală
a s� nţilor de mai târziu, con� rmând venerarea lor de că-tre
cercuri largi ale credincioșilor. […] Toţi s� nţii, cu excepţia
apostoli-lor și a misionarilor, și-au câștigat această calitate
lucrând pentru credincioși sau remarcându-se prin viaţa lor de
curăţie și jertfel-nicie între credincioșii dintr-un anumit loc sau
ţinut. […] Astfel, toţi s� nţii sunt locali prin faptul că lucrează
într-un anumit loc, dar sunt universali pentru credinţa universală
pe care o slu-jesc în acel loc. Din acest punct de vedere nu există
s� nţi locali și universali. Toţi sunt locali pen-tru oamenii
dintr-un anumit loc cărora le slujesc în cursul vieţii
prin faptele și pilda lor, dar toţi sunt universali pentru că
această pildă e valabilă pentru credincio-șii de pretutindeni și ea
se impu-ne spre unitate tuturor celor care ajung să-i cunoască.
Toţi se um-plu de Același Hristos care stră-lucește prin � inţa lor
și toţi sunt purtătorii Aceluiași Duh Sfânt, chiar dacă Duhul Sfânt
Care li se comunică lor a fost comunicat de ei prin altă limbă.
Toţi apar-ţin prin Același Duh Sfânt Bise-ricii universale, care a
început la Cincizecime și continuă de-a lungul secolelor,
cuprinzând dife-rite neamuri (Fapte 2, 3). Limbi-le sunt diferite,
dar su� etele sunt umplute de Același Duh și simt în Același
Hristos. Astfel și s� nţii români, � e că au fost mucenici ai
dreptei credinţe în secolul al IV-lea, sau în secolul al XVIII-lea,
� e că au fost ierarhi care au luminat poporul cu cu-vântul și l-au
ajutat cu fapta, � e că au fost sihaștri ajunși la cea mai mare
înălţare a � inţei lor în Dum-nezeu, prin rugăciune pentru ei și
pentru credincioși, au înălţat pre-stigiul dreptei credinţe și
chipul de om care o trăiește cu seriozita-te la o treaptă care îi
îndeamnă pe credincioșii de pretutindeni, când ajung să � e
cunoscuţi, să o trăias-că cu cât mai multă convingere și să le
urmeze pilda. Cu cât mai mult se impun prin viaţa lor excepţională
în locul în care trăiesc, cu atât chipul lor iradiază cu mai multă
putere în Biserica universală. Dar unirea între slujirea lor locală
și impor-tanţa sobornicească mai poate � pusă în evidenţă și
altfel.
Un sfânt, chiar dacă ridică la cel mai înalt grad niște însușiri
prin care se remarcă un anumit popor, înălţimea la care se ridică
îl face să îmbrăţișeze cu o iubire cuprinză-toare toţi oamenii. În
s� nţi nu mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism
naţional. Prin aceasta ei sunt adevărate punţi de înfrăţire între
oameni și popoare. Prin s� nţi se adâncește mai mult decât prin
toţi credincioșii so-bornicitatea Bisericii, chiar dacă aceasta nu
înseamnă ștergerea de-osebirilor între popoarele ce fac parte din
ea. Sobornicitatea se în-tărește prin ei și din partea
drept-credincioșilor din alte popoare pe măsură ce ei devin
cunoscuţi acelora. Căci credincioșii aceia își îndreaptă
rugăciunile către ei cu convingerea că acești s� nţi se roa-gă lui
Dumnezeu și pentru ei, cum de fapt se și întâmplă. […] E bine ca
credincioșii Bisericii din orice loc să aibă cunoștinţă de s� nţii
de pretutindeni, pentru că � ecare sfânt aduce prin fapte-le lui
săvârșite în alte împrejurări model de fapte pentru orice fel de
împrejurări din viaţa lor. Căci fap-tele s� nţilor și vieţuirea lor
strălu-minată de prezenţa lui Dumnezeu în ei depășesc determinările
loca-le, ridicându-se la ceea ce poate � model și întărire pentru
credin-cioșii din orice loc. […]
Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Epilog, în IPS Nestor
Vornicescu, Ar-hiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, S�
nţi români și apărători ai legii strămoșești, EIBMBOR, București,
1987, pp. 674-677
Duminica S� nţilor Români
1
Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxePogorârea Sfântului
Duh - Sfântul Nicolae
Militari - Bucureşti
Anul
1, N
r. 10
/ 14
iuni
e 20
15
DIALOG DE DUMINICĂ
-
2
Nuntă în bătătură
Pe 10 mai, ziua în care a fost pomenit Sfântul Apostol Simon
Zilotul (mirele de la nunta din Cana Galileii), Ni-coleta și
Cristian Ștefan s-au unit în faţa lui Dumnezeu. Le-au fost alături
aproape 250 de nuntași, care au redes-coperit, în curtea bisericii,
mângâierea simplităţii. Mai întâi, a răsărit în ușa bi-sericii un
buchet de � ori albe, mărunte și delicate. Parcă ar � strâns,
ca-ntr-un bulgăre de ză-padă, toată bucuria și nerăbda-rea zilei.
Mirii și nașii, cu soa-rele pe chip, pășeau spre altar, însoţiţi de
privirile celor dragi: rude, prieteni și cunoscuţi care știau că
Nico și Cristi vor trăi o taină, nepătrunsă de minte omenească. Așa
este înţeleasă slujba căsătoriei, momentul în care cei doi
îndrăgostiţi încep împreună un drum iniţiatic al înălţării spre
Dumnezeu. Și, în chip nevăzut, primesc ajutor de Sus, căci
legământul se face în prezenţa S� nţilor, a Proo-rocilor și a
Maicii Domnului, care îi vor ocroti să-și păstreze smerenia,
blândeţea și asculta-rea. Este un început al ascezei pe care soţii
o vor practica tră-ind unul lângă celălalt, marcat de o adâncă
emoţie. „Mă gân-deam că, după cununie, Cristi n-o să-și mai poată
folosi mâna stângă.”, povestește Nico. „Îl strângeam ca-ntr-o
menghină ca să îmi stăpânesc lacrimile.” La fel de mișcaţi,
domnișoara și cavalerul de onoare ţineau lumânările împodobite cu
ie-deră, aprinse. „Ele simbolizea-ză � acăra credinţei mirilor”,
spune părintele Visarion. „Cei doi trebuie să aibă nădejdea că, la
capătul acestei vieţi, grele și pline de încercări, îi așteaptă
totuși Dumnezeu.”
Lucrare vieOdată cu slujba cunu-
niei, se deschide o fe-reastră. „Dar nu
în sensul că magic se întâmplă ceva.”, adaugă părintele
Visari-on. „De-abia acum începe o lucrare a lui Dumnezeu și nu
înseamnă că dacă am făcut slujba, n-o să ne mai despar-tă nimic.
Ţine de tine să nu te desparţi, ţine de tine ca, de � ecare dată
când îţi vine gân-dul părăsirii, să îţi amintești că te-ai angajat
în faţa unui om, dar și în faţa lui Dumnezeu că o să renunţi la
tine, la orgoliu, la nepotrivirile dintre tine și ea sau el.” Deci,
după nuntă înce-pe crucea celor doi, căci până la sfârșitul vieţii,
vor căuta să se smerească unul în faţa celui-lalt.
Drum pe care Cristi și Nico nici nu bănuiau, în urmă cu câţiva
ani, că îl vor parcurge împreună. „Am fost colegi de serie în
ultimii trei ani de fa-cultate, dar niciodată nu am stat de vorbă”,
spune Cristi. „O singură dată, mi-a împrumutat Nico niște cursuri
de Microun-de, dar când i le-am dus înapoi, ea nu era în cămin,
le-am lăsat colegei de cameră și apoi nu am mai vorbit. Ne-am
reîntâl-nit abia anul trecut, la sfârșitul lunii august.” Povestesc
cu atâ-ta bucurie încât ţi-e imposibil să nu-i îndrăgești într-o
clipă. Le râd ochii, iar mâinile se fră-
mântă a emoţie. Nu le trebuie prea multe cuvinte ca să își
ex-plice ce li se întâmplă. „Ce să mai zicem, reîntâlnirea noastră
e o minune.”
Din iubire Fiecare moment al slujbei este încărcat de o semni�
caţie aparte. „Când se pune inelul pe degetul miresei și al
mi-relui, amintim de iertarea pe care soţii o vor practica unul
faţă de celălalt până la moar-te.”, spune părintele Visarion. „În
Vechiul Testament, inelul era darul cel mai de preţ pe care tatăl
îl putea face � ului său. În Noul Testament, Iisus amintește de
acest dar în Pil-da Fiului risipitor când, întors acasă, copilul
primește iertarea părintelui. Așa că, inelul este semnul iertării,
al devoţiunii faţă de un om și al promisiu-nii că nu-l vei părăsi
și nu-l vei judeca.” Iar măsura iubirii ne este arătată de Hristos:
până la moarte și prin jertfă personală. „Noţiunea de sacri� ciu
poate suna bombastic astăzi, dar este ceva concret.”, spune
părintele. „Amândoi trebuie să � e con-știenţi că au nevoie de
răbdare și blândeţe în � ecare zi. Dacă măcinării cotidiene nu-i
dai un sens duhovnicesc, ajungi să � i irascibil din orice și te
distrugi. Când unul este furios, celălalt să-l rabde și să tacă -
aici este jertfa.” Iar la � nalul slujbei, mi-rele și mireasa au
mâncat pâine și au băut vin din același pahar, ca semn că vor
împărţi hrana și tot ce au material în casă, în-tr-o unire
desăvârșită.
Faţă-n faţă Ca o prelungire � rească a rugăciunii din biserică,
bucu-ria s-a continuat apoi în regă-sirea cu celălalt. Nuntașii au
fost invitaţi la masă, în curte, dar fără muzică și lăutari.
S-au
-
lăsat acompaniaţi doar de un chip drag și o vorbă bună.
„Cu-vântul de bază a fost simplu”, spune Nico. „L-am tot repetat la
nesfârșit chiar dacă, în une-le situații, ne-am complicat așa de
mult că numai simplu nu a fost.” Și-au dorit o întâlnire � -rească
cu amici din copilărie, colegi, prieteni dragi din facul-tate, rude
și apropiați fără ca ei să se simtă constrânși de ținută sau de
restaurant. „Pur și sim-plu, am vrut să luăm prânzul împreună și
ne-am dat seama că cel mai frumos ar � să luăm masa acasă, în
curtea bisericii.
Ideea nunții fără lăutari a ri-dicat întrebări și discuții, dar
până la urmă ne bucurăm că avem părinți cuminți și ascul-tători și
ne-au lăsat să facem cum am vrut.”, completează Nico. „Singura
noastră teme-re a fost ca nu cumva, din prea multă veselie, să se
iște vreun incident neplăcut.”, spune Cris-ti. „N-ai de unde ști
cum bucu-ria unuia smintește pe celălalt. Din fericire, nu s-a
întâmplat nimic nepotrivit.” Cu ce nuanţe să „pictăm” de-corul?, se
gândeau ei înainte de a începe pregătirile. Buchetul
alcătuit din � orile miresei și iedera aleasă pentru ornarea
lumânărilor au fost sursă de inspiraţie. A rezultat un cadru senin,
în alb pur și verde in-tens, unde invitaţii s-au simţit
extraordinar. „Nunta nu ar � ieșit așa frumos fără ajutorul câtorva
prieteni dragi și oa-meni inimoși din parohie, care ne-au ajutat să
pregătim totul, în cele mai mici detalii, de la � ori, mese,
mărturii până la curtea bisericii.”, spune Nico.
Surprize pentru miri Și nașii au pregătit, alături de prieteni,
câteva daruri de su� et. La petrecere, tinerii căsătoriți au primit
un tei pe care l-au plantat în curtea bisericii. „Am văzut eu că
era săpată o groapă, dar nu mi-a mai stat mintea la asta.”, spune
Cristi. „Mă și gân-deam, Doamne, cine s-a apu-cat de asta acum?
Dacă o să se împiedice cineva și o să cadă? Apoi, am văzut că era
pentru pomul nostru.” Și, ca să nu-i uite pe cei care le-au fost
ală-turi, au primit și un poster mare cu fotogra� ile celor mai
mulţi dintre invitaţi. „A fost mult mai frumos decât ne-am
așteptat. Cel mai mult ne-am bucurat de oamenii care s-au strâns să
îm-partă aceste momente cu noi.”, completează Nico.
Iar peste câteva luni, vor pleca într-o excursie la Mânăstirea
„Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, locul unde a slu-jit
părintele Sofronie Saharov mai bine de 30 de ani.
În loc de epilog I-am întrebat pe Nico și pe Cristi cum simt
prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor, iar răs-punsul lor a fost cât
se poate de � resc: „Simţim că lucrează, că e Viu, altfel nu ar �
atât de bine!” Cu o limpezime a cuge-tului și nelipsiţi de curaj,
cei doi pornesc într-o călătorie pe care epoca modernă o face din
ce în ce mai provocatoare astăzi. „La mult egoism, la asta îndeamnă
societatea de consum.”, adau-gă părintele Visarion. „Spune Sfântul
Pavel foarte frumos: așa cum Hristos a iubit Biserica așa și soţul
să își iubească soţia. Nu e vorba despre iubire pasiona-lă ca în �
lmele de dragoste sau telenovele, ci printr-o jertfă to-tală.” De
fapt, să ne continuăm rugăciunea de � ecare zi și să nu ne pierdem
nădejdea în Dom-nul, așa cum Nico și Cristi și-au dorit,
oferindu-ne ca mărturie de la nunta lor o lumânare cu mesajul: „Și
lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan
1,5)
Ana-Maria Sîrghi
3
-
Contactul redacţiei: [email protected]
0742 451 895 - Natalia www.sf-nicolae-militari.roAdresa Parohiei
Ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh-Sfântul Nicolae Militari:
Str. Aleea Politehnicii, Nr. 7, Sector 6, Bucureşti
„Omul de azi trăiește totul în fugă, el nu prinde fru-musețea,
nici lumina adevărului. […] Cu � ecare zi ce trece omul se
îndepărtează de plaiurile bucuriei și ale înțelepciunii. Tru� a și
îndemnul numai către ordinea ma-terială a lucrurilor îl fac să
coboare cele mai de jos trepte ale condiției umane. […] Dimpotrivă,
copilul, � ință nouă și neprihănită, necumpărată de ispitele
aparențelor înșe-lătoare, culege pretutindeni urmele minunilor.
Când un copil deschide pentru prima oară ochii, întreg universul cu
tainele joacă în apele luminate ale ochilor săi. De aceea Iisus
iubea atât de mult copiii, de aceea i-a arătat ca pe un simbol al
Creștinismului, lume nouă care punea preț pe nevinovăție și
naivitate îngerească, pe fră-gezime și sete de absolut. „De nu vă
faceți la fel cu pruncii nici că veți intra în împărăția
cerurilor”.
Ernest Bernea, Preludii, Ed. Predania, București, 2011, p.
71
Cuvânt pentru părinți
Sfântul Ioan cel Nou de la Suce-va s-a născut în Trapezunt (Asia
Mică), în jurul anului 1300. Sfântul Ioan își câștiga existenţa
făcând ne-goţ împreună cu tatăl său. Vindeau icoane, smirnă,
mătăsuri de prove-nienţă bizantină și cumpărau grâu, vite, miere
sau diverse roade ale pă-mântului. Într-una dintre călătoriile sale
spre Cetatea Albă, a discutat în contra-dictoriu pe teme religioase
cu cato-licul Reiz. La sfârșitul acestei călăto-rii, catolicul i-a
spus conducătorului tătar al cetăţii că Ioan dorește să de-vină
musulman. Dar în faţa tătaru-lui, Ioan mărturisește că Hristos este
singurul Dumnezeu. După multe
chinuri, Ioan cel Nou de la Suceava a fost târât prin cetate de
coada unui cal. În urma acestei pedepse, Ioan se roagă lui
Dumnezeu: „Îţi mulţu-mesc, Stăpâne, Doamne, că m-ai învrednicit pe
mine, ticălosul, să-mi spăl păcatele cu însuși sângele meu și curat
a mă face de fărădele-gile mele cele multe ce am săvârșit înaintea
Ta, din pricina neputinţei omenești”. Unul dintre chinuitori, uimit
de puterea cu care Ioan primea chinuri-le, a scos sabia și i-a
tăiat capul. Deși nu s-a permis îngroparea lui, acest lucru a fost
posibil după ce, prin mi-nune, trei îngeri au tămâiat trupul său.
Mai târziu, Ioan i s-a arătat în vis unui preot, care i-a luat
moaște-le și le-a așezat în altarul bisericii în care slujea. Acolo
au stat până când s� ntele sale moaște au fost luate de Alexandru
cel Bun (1400-1432) și aduse la Suceava, pe 24 iunie 1402. Moaștele
sfântului Ioan cel Nou au fost așezate în biserica Mirăuţilor, pe
atunci catedrala mitropolitană. Amintim că în anul 1950, la
pro-punerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe, între s� nţii cu
moaște din România al căror cult a fost ge-neralizat în toată
Biserica, s-a a� at și Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Acest
sfânt este cinstit și ca ocrotitor al negustorilor.
Din anul aducerii s� ntelor moaște la Suceava până astăzi,
credincioșii moldoveni și ardeleni cinstesc acest odor fără preţ
prin mici pelerinaje de închinare la Mănăstirea Sfântul Ioan, care
au loc zilnic și mai ales vinerea, Duminica și în sărbători. Te
cucerești de evlavia bunilor mol-doveni și a celor din toată ţara,
vă-zându-i cum stau la rând de dimi-neaţa până seara cu feţele
smerite și ochii înlăcrimaţi pentru a se închina la racla Sfântului
Mucenic Ioan. Te umilești și crești în credinţă, văzând cu ce
evlavie se închină bunii noștri creștini la moaștele marelui
mar-tir; cum stau în genunchi, cum își mărturisesc păcatele în
taină, cum își spun suferinţele lui Dumnezeu și Sfântului Ioan, cum
își ating frun-tea, obrazul, mâinile și hainele de moaștele lui și
vorbesc cu el ca și cu un prieten și părinte al lor duhov-nicesc.
De unde și cum s-a născut această tainică legatură su� eteas-că la
noi, între credincioși și s� nţi, între evlavioșii români, călugări
și mucenici? Oare nu cumva căluga-rii se trag din martiri? Oare nu
și ei suferă mucenicia de � ecare zi, cum spun S� nţii Părinţi?
Oare nu și cre-dincioșii noștri au suferit martiriul vieţii de-a
lungul istoriei cu aceeași răbdare și statornicie, ca martirii și
călugarii? Surse: Părintele Ioanichie Bălan, Con-vorbiri
duhovnicești; crestinortodox.ro
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
Iubirea
Părtași suntem multor iubiriUna singură e împlinire
Celelalte numai presimțiriPână dăm în inimă de Mire
Împodobit cu-nfățișarea LuiDinspre Înviere răsărindăPe cât în
lacrimile orișicui
Voi râvni iubirea să-și aprindă
Ce există să iubesc nespusOceanul stingerii de sine
Să rodească-n cele care nu-sRăsăritul ce le aparține
de Ioan Alexandru
