1

Deșeuri periculoase

Universitatea din Pitești, Facultatea de Științe Specializare: Ingineria Mediului An: 2 Grupa :1.2 Student: Răduț Alina Cristina

1

Cuprins

Capitolul I-Definiţia şi clasificarea deşeurilor Capitolul II -Depozitele de deşeuri Capitolul III-Deşeurile în România

o III.1. Problema deşeurilor în Romaniao III.2. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor

Capitolul IV-Deşeuri periculoaseo IV.1.Caracteristicile deşerilor periculoase

Capitolul V- Deseuri toxice Capitolul VI-Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase

o VI.1.Metode de tratare a deşeurilor periculoase Capitolul VII-Depozitarea deşeurilor periculoase Concluzii Bibliografie

1

Capitolul I1.Definiţia şi clasificarea deşeurilor

Deşeurile sunt generate în diferitele stadii ale activităţii umane şi reprezintă o caracteristică inevitabilă a unei societăţi industrializate sau în curs de industrializare.

Compoziţia şi cantitatea de deşeuri sunt puternic dependente de natura consumului, precum şi de structura industrială şi economică.

Deşeurile reprezintă o pierdere enormă de resurse, atât sub formă de materiale cât şi de energie. Deoarece generarea excesivă de deşeuri este un simptom al proceselor de producţie ineficiente, al durabilităţii reduse a bunurilor şi al structurii consumului,cantităţile de deşeuri pot fi considerate ca indicator pentru eficienţa cu care societatea utilizează materiile prime.(Oros, Draghici-2002)

Termenul “deşeu“ este definit în legislaţia europeană în articolul 1 al Directivei Consiliului 74/442/CEE privind deşeurile:“deşeu reprezintă orice substanţă sau obiect de care posesorul se debarasează conform prevederilor legislaţiei în vigoare”. Definiţia a fost modificată de Directiva Consiliului 91/156/CCE (Directiva cadru) astfel :“deşeu va însemna orice substanţă sau obiect pe care posesorul îl aruncă, sau intenţionează sau este obligat să-l arunce”.(XXX-2005)

În momentul de faţă nu există o clasificare general acceptată a deşeurilor. Cea mai bună clasificare generală pare a fi Reglementarea deşeurilor propusă de Comunitatea Europeană, care propune clasificări pentru:

a.producătorii de deşeuri;b.colectorii de deşeuri;c.tratarea şi depozitarea deşeurilor.Directivei Consiliului 74/442/CEE privind deşeurile, amendată de

Directiva Consiliului 91/156/CCE clasifică deşeurile după sursă, procese şi direcţii din care provin,furnizând baza pentru obţinerea de statistici comparabile şi compatibile privind deşeurile în Ţările Membre ale Comunităţii Europene.(XXX-2005).

Dupa provenienţă , se pot deosebi următoarele tipuri de deşeuri: Deşeuri municipale şi asimilabile ,care sunt deşeuri generale în

mediul urban si rural. Deşeuri menajere,provenite din activitatea caznică,magazine,

hoteluri,restaurante,instituţii;

1

Deşeuri stradale, specifice fluxurilor stradale (hârtii,mase plastice,frunze,praf);

Deşeuri din construcţii si demolări, provenite din activitatea de construcţii şi modernizare şi întreţinerea străzilor;

Nămol oraşenesc , rezultat din staţiile de tratare a apelor uzate şi menajere;

Deşeuri sanitare, provenite din spitale, dispensare şi cabinete medicale;

Deşeuri de producţie , rezultate din procesele tehnologice industriale sau agricole;

3.1.Deşeuri industriale stocabile ,pe care normele europene le clasifica în:

Deşeuri industrial periculoase ,dar netoxice, de exemplu azbest; Deşeuri industrial nepericuloase şi netoxice; Deşeuri inerte,de exemplu cele provenite din construcţii; Deşeuri toxice, de exemplu cele medicale, radioactive; Deşeuri industriale produse în cantitaţi foarte mari,de exemplu

cenuşile produse de termocentralele care funcţioneaza pe carbine;3.2. Deşeuri agro-zootehnice provenite din agricultură şi în special, din zootehnie;3.3.Deşeuri speciale, categorie în care intră explozibilii şi substanţele radioactive;După destinaţie deşeurile constituie două subgrupe: recuperabile şi

irecuperabile,iar după origine pot fi grupate de asemenea în două subgrupe: rebuturi şi reziduuri.

Rebut poate fi o maşină, un utilaj sau un produs care nu mai poate fi folosit direct.

Reziduuri sunt materiile prime, materiale sau produse care sunt respinse în cursul unei fabricaţii sau a unor acţiuni umane (menaj, comerţ, ramuri industriale, agroalimentare etc.).

Clasificarea care consideră drept criteriu sursa are avantajul că, în multe cazuri,este în concordanţă cu modalităţile existente de colectare şi depozitare a deşeurilor.

După direcţiile din care apar, deşeurile cele mai semnificative în ceea ce priveşteîn ceea ce priveşte mărunţirea sunt:

deşeuri agricole; deşeuri din construcţii şi demolări; echipament electric şi electronic; vehicule la sfârşitul perioadei de utilizare;

1

sticlă; deşeuri verzi; deşeuri miniere şi de la cariere; hârtie materiale plastice; deşeuri de la furnale şi zgură din oţelării; textile şi îmbrăcăminte; deşeuri de lemn.

În funcţie de natura şi de efectul asupra oamenilor, direcţiile din care apar,deşeurile se clasifică în trei mari categorii: radioactive, periculoase şi benigne.( Oros,Drăghici-2002)

Catalogul European al Deşeurilor (CED) este o listă ilustrativă , care nu epuizează complet subiectul, şi este orientată pe proces şi mod de apariţie. Aceasta este subdivizată în 20 de categorii principale. Pentru descrierea unui deşeu există trei niveluri: categoria principală, subcategoria şi tipul.

Pentru o definire exactă , un singur deşeu trebuie descris utilizând toate cele trei niveluri. Catalogul conţine 776 tipuri de deşeuri. Unele categorii de deşeuri sunt excluse din CED, cele mai importante fiind : deşeurile radioactive,efluenţii gazoşi emişi în atmosferă, explozivii neutilizaţi.(http://www.gestiuneadeseurilor.ro/Data/pdf/cap_21.pdf)

În mometul de faţă nu există un inventar realist al producerii, compoziţiei şi căilor de depozitare a deşeurilor pentru Europa ca întreg.

II.Depozitele de deşeuri

Ca urmare a lipsei de amenajari si a exploatarii deficitare, depozitele de de euri se numără printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact ș

i risc pentru mediu i sănătatea publică. Principalele forme de impact i risc ș ș șdeterminate de depozitele de de euri ora ene ti i industriale, în ordinea în ș ș ș șcare sunt percepute de popula ie, sunt:ț

modificari de peisaj i disconfort vizual;ș poluarea aerului; poluarea apelor de suprafa ă;ț modificari ale fertilita ii solurilor i ale compozi iei biocenozelor ț ș ț

pe terenurile învecinate.

1

Poluarea aerului cu mirosuri neplacute i cu suspensii antrenate de vant șeste deosebit de evidentă în zona depozitelor oră ene ti actuale, în care nu se ș șpractică exploatarea pe celule i acoperirea cu materiale inerte. Scurgerile de șpe versa ii depozitelor aflate în apropierea apelor de suprafa a contribuie la ț țpoluarea acestora cu substan e organice i suspensii. Depozitele ț șneimpermeabilizate de de euri urbane sunt deseori sursa infestării apelor șsubterane cu nitra i i nitri i, dar i cu alte elemente ț ș ț ș poluante. Atat exfiltra iile din depozite, cat i apele scurse pe versan i influentează calitatea ț ș țsolurilor inconjurătoare, fapt ce se repercutează asupra folosin ei țacestora.Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de de euri este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care șin termenii conceptului de “dezvoltare durabilă”, se intinde pe durata a cel pu in doua genera ii dacă se însumează perioadele de amenajare (1-3 ani), ț țexploatare (15-30 ani), refacere ecologică i postmonitorizare (15-20 ani). În ștermeni de biodiversitate, un depozit de deseuri înseamnă eliminarea de pe suprafa a afectată acestei folosin e a unui număr de 30-300 specii/ha, fără a ț țconsidera i popula ia microbiologică a solului.ș ț

De i efectele asupra florei i faunei sunt teoretic limitate in timp la durataș ș exploatării depozitului, reconstruc ia ecologică realizată după eliberarea țzonei de sarcini tehnologice nu va mai putea restabili echilibrul biologic ini ial, evolu ia biosistemului fiind ireversibil modificată. Actualele practici de ț țcolectare transport /depozitare ade eurilor urbane facilitează înmul irea i ș ț șdiseminarea agen ilor patogeni i a vectoriloracestora: insecte, obolani, ciori,ț ș ș câini vagabonzi. De eurile, dar mai ales cele industriale,constituie surse de șrisc pentru sănătate datorită con inutului lor în substan e toxice precum ț țmetale grele, pesticide, solventi, uleiuri uzate. Problema cea mai dificilă o constituie materialele periculoase (inclusiv nămolurile toxice, produse petroliere,reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate în comun cu de euri solide ora ene ti. Această situa ie poate genera apari ia ș ș ș ț țunor amestecuri i combina ii inflamabile, explozive sau corozive; pe de altă ș țparte, prezen a reziduurilor menajere u ordegradabile poate facilita ț șdescompunerea componentelor periculoase complexe si reducepoluarea mediului.

În funcţie de tipul deşeurilor acceptate, depozitele se clasifică în: depozite pentru deşeuri periculoase, depozite pentru deşeuri nepericuloase, depozite

1

pentru materialeinerte şi depozite pentru un singur fel de deşeuri (monodeponie).

Depozitele trebuie să dispună de sisteme de pază, echipamente de cântărire, laboratoare de analiză, instalaţii derecuperare a gazului de depozit şi de tratare a levigatului, de utilaje( buldozere,  încărcătoare , compactoare , screpere, excavatoare ) şi de servicii de întreţinere a acestor utilaje.

Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe (gropi) de gunoi fără vreo măsură ulterioară este actual o practică care nu mai este acceptată. Actual, depozitarea în rampe de gunoi presupune la sfârşit închiderea depozitului prin acoperire cu pământ (îngropare) şi este o practică curentă în multeţări.Astfel de rampe se organizează în cariere în care exploatarea s-a încheiat sau în mine abandonate.

O rampă de gunoi realizată şi exploatată corect este o metodă relativ ieftină şi care satisface criteriile ecologice de eliminare ale deşeurilor. Vechile rampe, necorespunzătoare, au efecte negative asupra mediului, cum ar fi împrăştierea de gunoaie,atragerea dăunătorilor ( insecte,   rozătoare) şi poluarea aerului, a apelor şi a solului.

Poluarea aerului se produce prin miasme şi prin degajarea unor gaze rezultate în urma  fermentării,cum ar fidioxidul de carbon şi  metanul,care produc  efect de seră şi contribuie la încălzirea globală.Poluarea apei şi a solului se face prin levigat (lichidul scurs în urma proceselor biochimice), care, în lipsa unui strat izolator se infiltrează în sol şi poluează apele pânzelor freatice. Aceste poluări pot fi aşa de puternice că împiedică creşterea plantelor deasupra acestor rampe. În mod normal, pe rampă deşeurile sunt compactate pentru a le mări densitatea şi stabilitatea, şi acoperite cu folii şi cu pământ.

Rampele pentru deşeuri organice au instalaţii de recuperare a gazului de depozit. Principalele componente ale acestui gaz sunt metanul (54%) şi dioxidul de carbon (45%), la care se adaugă mici cantităţi de  hidrogen sulfurat, monoxid de carbon,  mercaptani, aldehide, esteri şi alţi compuşi organici. El poate fi valorificat prin ardere. Dacă nu există posibilitatea de

1

valorificare locală, se recomandă să fie totuşi ars la instalaţia de faclă deoarece dioxidul de carbon rezultat prin arderea metanului are un efect de seră mai mic decât al metanului iniţial.

Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol rampele moderne sunt prevăzute cu straturi izolante, care pot fi din  argilă   (lut) sau din folii groase de material plastic (geomembrane) sau textil (geotextile). Grosimea stratului de argilă trebuie să fie mai mare de 1 m pentrudeşeuri inerte sau nepericuloase şi mai mare de 5 m pentrudeşeuri periculoase

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor)

Capitolul IIIDeşeurile în România

III.1.Problema deşeurilor în Romania

La nivelul României, problemele legate de gestionarea deşeurilor sunt, în mare parte:

cantitatea de deşeuri nu se cunoaşte cu exactitate din cauza lipsei sistemelor de cântărire;

există cantităţi semnificative de deşeuri necolectate; circa 20% din locuitorii mediului urban nu au contracte de salubrizare, iar în mediul rural aproape nimic nu se colectează organizat;

colectarea deşeurilor menajere este neselectivă, iar reciclarea se axează doar pe acele tipuri de deseuri usor vandabile;

deşeurile depozitate au conţinut mare de materiale organice care prin descompuneregenerează gaze cu efect de seră ( metan, dioxid de carbon);

valorificarea energetică a deşeurilor nu este o practică de eliminare curentă în România;

nu este organizată o reţea comercială pentru valorificarea deşeurilor, depozitele existente sunt uneori amplasate în locuri sensibile- în apropierea locuiţelor, a apelor de suprafaţă, azonelor de agrement; depozitele nu sunt amenajate corespunzător, conducând la poluare.

1

Colectarea, reciclarea şi tratarea deşeurilor reprezintă o prioritate şi se regăseşte şi în angajamentele asumate de România faţă de Uniunea Europeană. Deocamdată, nu a fost pus la punct sistemul de colectare selectivă pe întreg teritoriul ţării. Statistici oficiale,arată că în România , în anul 2004, au fost generate circa 36.315.000 de tone de deşeuri,din care 99,4% reprezintă deşeuri nepericuloase şi 0,6% deşeuri periculoase. Cele mai mari cantităţi provin din industria extractiva - 94,9%, urmată de industria prelucratoare.Cel mai mare impact asupra populaţiei îl au deşeurile municipale care, în 2004, aureprezentat 380 de kilograme pe cap de locuitor.

În România 1.300.000 tone de ambalaje au fost introduse pe piaţă în 2007. Din acestea 36% au fost reciclate. Agenţia Naţionala pentru Protecţia Mediului a stabilit unobiectiv de 40% rată de reciclare a deşeurilor municipale în 2011.

Potrivit legislaţiei europene, ţara noastră trebuie să recicleze 55% din deşeurile de ambalaje generate în anul 2013.

Fiecare roman generează cam 5 kilograme de deşeuri pe săptămînă . Anual, Romania trebuie să gestioneze eficient, în medie, 36,7 milioane de tone de deşeuri, adică aproximativ 100.000 de tone de deşeuri pe zi. Din totalul deşeurilor municipale, aproximativ 40% reprezintă materiale reciclabile, din care cca.20% pot fi recuperate, nefiind contaminate. ( http://www.sort.ro/index.php?page)Instituţiile din industria sticlei, hâ rtiei şi cartonului şi maselor plastice au început să preia aceste deşeuri de la centrele de colectare în vederea reciclării şi/sau valorificării. Cantitatea acestui tip de deşeuri generată în România este relativ scazută,dar se prognozează o creştere, determinată de dezvoltarea economică a ţării. Nu există încă un sistem adecvat de valorificare a deşeurilor din construcţii şi demolări, ci doar o reutilizare interna în gospodăria proprie sau o comercializare pe o piata nedeclarată.

III.2.Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor

România dispune de un instrument pentru reducerea poluării mediului, pentru îmbunătăţirea sănătaţii publice, şi pentru promovarea dezvoltării durabile

Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor (PRGD). Avem opt planuri regionale pentru gestionarea deşeurilor .

Populaţia a fost instruită cum să separe la sursă diferitele categorii de deşeuri. Deasemenea, se urmăreşte colectarea întregii cantităţi de deşeuri

1

generate, fluxul deşeurilor colectate separat va fi eficientizat, toate depozitele necontrolate vor fi închise şi ecologizate, şi se vor construi noi depozite controlate, staţii de sortare şi de compostare,şi instalatii de reciclare.

În România, autorităţile publice locale trebuie să asigure colectarea selectivă a deşeurilor de ambalaje prin serviciile publice de salubrizare, precum şi prin amenajareade spaţii adecvate şi amplasarea de containere pentru gunoiul diferenţiat.

Exista operatori economici reciclatori de deşeuri de hârtie şi carton, material plastice, sticlă, lemn,materiale feroase şi neferoase. Aceştia preiau deşeurile de la colectorii autorizaţi.

Capitolul IV

Deşeuri periculoase

În 1976, în SUA prima lege privind problema deşeurilor periculoase a fost trecută prin Congres. Această legislaţie este numită Actul privind Convervarea şi Recuperarea Resurselor (RCRA).

RCRA defineşte deşeul periculos ca :” un deşeu solid sau o combinaţie de deşeuri solide care, din cauza cantităţilor lor, a concentraţiilor sau a caracteristicilor chimice, fizice sau infecţioase pot cauza sau contribuii semnificativ la creşterea mortalităţii sau o creştere în mod irevesibil a îmbolnăvirilor sau posedă o prezenţă substanţială sau un potenţial pericol asupra sănătăţii umane sau a mediului când sunt tratate, stocate, transportate, depozitate sau organizate în acest fel.”

Există totodată două definiţii ale deşeurilor periculoase sub programul

RCAR: o definiţie statutară şi o definiţie reglementară. Definiţia statutară citată mai sus este rar folosită astăzi. În primul rand a servit ca şi un ghid general pentru EPA în scopul dezvoltării definiţiei reglementare a deşeului periculos.

1

Pentru dezvoltarea definiţiei reglementare a deşeului periculos au fost folosite două mecanisme diferite : prin listarea anumitor deşeuri specifice ca şi periculoase şi prin identificarea caracteristicilor care,dacă sunt prezente într-un deşeu îl fac periculos.. EPA a dezvoltat definiţia reglementară a deşeurilor periculoase care încorporează atât listele cât şi caracteristicile acestora.

(http://www.epa.gov/lawsregs/laws/rcra.html) 

Aceste deşeuri provin în cea mai mare parte din industria chimică, rafinării, metalurgică, ateliere auto, unităţi medicale. Sunt reprezentate prin compuşi metalici, solvenţi organici halogeni, acizi compuşi organofosforici, fenoli, cianuri, eteri,vopsele, pesticide, reziduuri de spital. Cele mai periculoase substanţe chimice sunt pesticidele folosite în agricultură pentru protecţia plantelor contra bolilor şi dăunătorilor.O altă substanţă extrem de toxică reprezintă dioxina, care stă la baza producerii altor substanţe toxice periculoase. Dioxina este un component al erbicidelor clorurate folosite destul de intens în agricultură. Dioxina apare de asemenea şi la arderea reziduurilor menajere conţinând plastic sau lemn tratat cu substanţe chimice clorurate.

Detergentii cum ar fi clorul, innalbitorii, substantele folosite la deblocarea tevilor, vopseaua, produsele pentru eradicarea gandacilor, bateriile portabile, medicamentele i alte produse pe baza de substante chimice fac parte din șcategoria substantelorpericuloase.

Deocamdata, doar o parte dintre deseurile periculoase sunt colectate separat i reciclate. Este vorba despre uleiul de motor, bateriile auto, bateriile ștelefoanelor mobile. Restul, cum ar fi medicamentele, ierbicidele, pesticidele, vopselele, nu sunt deocamdata colectate separat.

Un caz aparte de deşeuri periculoase este cel al deşeurilor   radioactive. Acestea nu  pot fi eliminate prin distrugere, ci doar prin depozitare. Pentru eliminarea deşeurilor radioactive România are nevoie de două depozite de deşeuri care să stocheze deşeurile radioactive de la  Centrala Nucleară de la Cernavodă .  (http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor

1

În 2003, în România, au fost identificate 145 de tipuri de deşeuri periculoase, din totalul de 237 înscrise în Catalog European de Deseuri. Toate aceste tipuri au însumat o cantitate generata de peste 2,2 milioane tone de deşeuri, ceea ce reprezintă 3% din totalul deşeurilor produse în 2003, inclusiv sterilul minier.

Cantită i considerabile de deşeuri periculoase au fost înregistrate în țjudeţele Vâlcea , Prahova, Alba, Dolj, Bacău, Constanţa, Olt. Majoritatea deşeurilor periculoase provin din industria chimică (anorganică şi organică), de la rafinarea petrolului şi din procesele termice.

Principalele tipuri de deşeuri periculoase generate în 2003 au fost:

deşeuri de sodă calcinată (leşii caustice) fosfogips deşeuri petroliere zguri din metalurgia neferoasă (a plumbului) reziduuri halogenate din chimia organic nămoluri cianurate cu metale grele baterii uzate cu plumb deşeuri de la epurarea gazelor  amestecuri de grăsimi şi uleiuri de la separarea grăsimilor din apele

uzate.

Cea mai mare cantitate de deşeuri periculoase s-a generat, în cadrul industriei chimice predominând deşeurile de sodă calcinată (judeţele Alba, Dolj şi Vâlcea) şifosfogips (judetul Bacău).

Metalurgia este o altă activitate industrială care produce cantităti mari de deşeuri periculoase, cu preponderenţă zguri din metalurgia aluminiului (judeţul Olt) şi altor metale neferoase (judeţul Maramureş).

IV.1.Caracteristicile deşerilor periculoase

1

O caracteristică a unui deşeu periculos este o proprietate care indică capacitatea unui deşeu de a poseda o ameninţare suficientă pentru a deservii reglementărilor de deşeu periculos. O caracteristică a unui deşeu periculos trebuie să fie detectată prin utilizarea metodelor de testare standard. Caracteristicile care dau periculozitate deşeurilor sunt:imflamabilitate, coroziune, reactivitate, toxicitate. Si acestor deşeuri le sunt atribuite coduri ca şi celor din listă (exemplu D00X).

1.InflamabilitateaDeşeurile inflamabile care pot lua foc usor şi pot susţine arderea. Multe

vopsele, curăţători şi alte deşeuri industriale prezintă pericol de aprindere. Cele mai inflamabile deşeuri sunt lichidele în formă fizică. Această proprietate se testează printr-un test. Testul punctului de aprindere determină temperatura cea mai mică la care un compus chimic se aprinde când este expus la flacără. Un deşeu nelichid poate fi poate fi periculos datorită inflamabilităţii dacă se poate aprinde spontan şi poate arde atât de puternic încât să creeze un pericol.

2.CoroziuneaDeşeurile corozive sunt deşeuri acide sau alcaline (bazice) care pot

coroda sau dizolva uşor metale sau alte materiale. Ele sunt de asemenea printre cele mai commune fluxuri de deşeuri periculoase. Deşeul de acid sulfuric din bateriile autovehiculelor este un exemplu de deşeu coroziv. Un deşeu este considerat coroziv dacă are pH-ul mai mic sau egal cu 2 sau mai mare sau egal cu 12,5.

3.Reactivitatea

Un deşeu reactiv este unul care explodează uşor sau este supus unei reacţii violente. Exemple obişnuite sunt muniţiile şi explozibilele descărcate. Nu există o metodă de testare de încredere pentru a evalua potenţialul deşeului de a exploda sau reacţiona violent în condiţii de manevrare obişnuite.

4.ToxicitateaScurgerea compuşilor toxici în cursurile apelor potabile de adâncime este unul dincele mai obişnuite moduri de a expune populaţia chimicalelor găsite în deşeurile industriale.(Oros, Drăghici-2002)

1

Capitolul VDe euri toxiceș

De eurile toxiceș , sub formă solidă, lichidă sau gazoasă pot cauza moartea, imbolnăvirea sau ranirea oamenilor, sau distrugerea mediului, dacă sunt tratate,depozitate, transportate in mod necorespunzător, sau părăsite.

Substan ele sunt considerate de euri periculoase daca sunt inflamabile, ț școrozive, reactive sau toxice.Amestecurile, reziduurile sau materialele care con in reziduuri toxice sunt considerate de asemenea reziduuri țtoxice.Tipuri de de euri toxice:ș

De eurile industriale→ Deseurile toxice sunt generate de aproape șfiecare industrie, iar industriile care nu produc de euri toxice ele șînsele, folosesc însă produse ale industriilor care produc de euri.ș

De eurile agricole→ Industria nu este singura care generează șde euri. Agricultura produce de euri ca pesticide, ierbicide i ș ș șmaterialele folosite în aplicarea lor. Fluori ii reziduali sunt produse țsecundare ale producerii de fertili-zatori pe baza de fosfa i. Până i ț șnitra ii solubili rezulta i în urma folosirii balega-rului ca ț țîngrasamant se pot dizolva în apa din panzele freatice si contamina fantanile, cauzand probleme de sanatate.

De eurile urbane→ Sursele de de euri urbane includ vopselele ș ștoxice, solven ii inflamabili, cura itorii caustici, bateriile toxice, ț țpesticidele i chiar mercurul din termometrele sparte. Sistemele de șeliminare ale de eurilor locale pot refuza aceste obiecte. Daca sunt șacceptate, trebuie facuta o monitorizare atenta pentru asigurarea faptului că solul sau pânza freatică nu sunt contaminate. Renovarea caselor mai vechi poate cauza ca vopseaua cu plumb toxică să se desprinda de pe pere i. Materialele izolatoare de la evile pentu ț țcuptor pot con ine particule de azbest, care se pot desprinde,iar țdacă sunt inhalate pot cauza boli de plămâni sau chiar cancer.

Efecte ale de eurilor toxice:șDeseurile pot polua solul, aerul, apa de suprafa ă sau pânza freatică. ț

Poluarea solului poate afecta oamenii, plantele i animalele. În Times Beach, șMissouri, S.U.A., în 1983,pentru a preveni ridicarea prafului pe străzi a fost împră tiat petrol contaminat cu bifenilipoliclorura i (PCB-uri). Astfel, oameniiș ț care locuiau în acea regiune au fost expu i la concentra ii mari de PCB-uri. ș țNoroiul din canalizîrile municipale poate con ine elemente toxice dacî ț

1

de eurile industriale au fost amestecate cu cele domestice. Daca noroiul este șfolosit ca îngră ământ, aceste elemente ar putea contamina câmpurile șcultivate.Substan ele toxice pot fi absorbite de plante, ajungând la animalele țcare au păscut acolo i chiar la oameni. ș

Aerul poate fi contaminat de emisiile directe de de euri toxice. șEvaporarea de solventi toxici din vopsele i din agentii de cură are este o ș țproblemă comună.

Poluarea râurilor i lacurilor, dacă este suficient de toxică, poate distruge șfauna i flora instantaneu, sau de-a lungul timpului. De exemplu, fluoridul se șacumuleaza in oase i din i, prea mult fluorid în apă putând cauza probleme ș țale oaselor i din ilor. Compu i precum diclordifeniltricloretanul (DDT-ul), ș ț șPCB-urile si dioxinele sunt mai solubili în grăsimi decât în apă. Astfel, aceste substante se gasesc in concentra ii mici în apă, însă în concentra ii mai mari inț ț insecte i alge i în concentra ii i mai mari în pe ti, păsările i oamenii care ș ș ț ș ș șse hrănesc cu pe te fiind foarte expusi unor concentra ii mari de substan e ș ț țpericuloase.

Chiar i poluarea care nu este toxică poate omorî. Fosfa ii i nitra ii, de ș ț ș țobice iinofensivi, pot fertiliza algele care cresc în lacuri i rauri. Cand algele șcresc, în prezenta luminii solare, produc oxigen. Însă dacă algele cresc prea mult sau prea rapid, consumă mari cantita i de oxigen atunci când soarele nu țstraluce te i când au inceput să decadă. În final, lipsa oxigenului va sufoca ș șalte forme de via ă; unele creaturi putând fi otrăvite detoxinele con inute de ț țalge. Acest proces de supra cre tere a numărului de alge, numit eutrifica ie, ș țpoate omorî via a din lacuri i râuri. În unele cazuri, anumite alge pot otravi ț șapa potabilă.

Poluan ii subterani pot fi căra i de cursurile de apa subterane. Aceste ț țde euri formează coloane lungi de contaminan i, care pot ajunge la suprafa ă ș ț țdacă apa iese printr-un izvor sau fântână. Foarte periculo i sunt solven ii careș ț se pot scurge din rezervoarele subterane.De asemenea, în aceste coloane de de euri se pot întâlni i ioni toxici de metal.ș ș

De eurile astăzi reprezintă una din cele mai mari probleme. Aceasta se șexplica prinfaptul ca ele se formeaza în cantitati mari , sunt aruncate pretutindeni i duc la poluarea mediului înconjurător.ș

Îngră ămintele chimiceșImportan a azota ilor în via a plantelor i în agrotehnic. Sărurile acizilor ț ț ț ș

azotici (azotatii) formează îngră ăminte în care azotul este con inut sub ș țformă de azotati, saruri de amoniu si amoniac. Se tie că o parte din azotul șexistent în sol este luat de plante i, o altă parte, sub formă de săruri solubile, ș

1

este antrenat de apele de ploaie sau de apele subterane. De aceea, solul pentru a- i completa rezervele de azot necesare are nevoie de îngră ăminte azotoase.ș ș

În tara noastră cele mai utilizate îngră ăminte azotoase sunt: nitro-șcalcarul, azotatul de amoniu, sulfatul de amoniu i în ultimul timp amoniacul șlichid. Materiile prime pentru fabricarea îngră ămintelor azotoase sunt: șamoniacul i acidul azotic.ș

Nitro-calcarul (calcamon-salpetru) se ob ine prin amestecarea mecanică șa azotului de amoniu NH4NO3 cristalizat, în propor ie de 60%, cu calcar CaCoț 3 din măcinat, în proportie de 40%. Nitro-calcarul este întrebuin at ca șîngrasamânt cu azot pentru solurile acide; calcarul neutralizează aciditatea solului care ar dăuna plantelor i azotatul de amoniu contribuie la dezvoltareaș plantelor.

Azotatul de amoniu NH4NO3 se ob ine prin neutralizarea apelor țamoniacale de la cocserie cu acid azotic 50-60% sau prin contactul direct dintre amoniacul gazos i Solu ia diluată de acid azotic, în care amoniacul esteș ț introdus sub presiune:

NH4+HNO3=NH4NO3. Azotatul de amoniu este o substan ă cristalizată, usor solubilă în apă, cu ț

gust amărui i foarte higroscopică. Da bune rezultate în toate solurile cu șexcep ia celor bazice.ț

Sulfatul de amoniu este o substan ă solidă cristalizată de culoare albă, țfoarte solubilă în apă. Prezintă avantajul că nu este higroscopic i, din aceasta șcauză, se aglomerează mai pu in.ț

Amoniacul lichefiat se întrebuin ează, în ultimul rând cu bune rezultate, țca îngrasamânt prin împrastierea directă pe sol cu ajutorul unor autocisterne-stropitoare.Alte îngră ăminte azotoase valoroase mai sunt: cianamida de șcalciu i ureea.ș

Cianamida de calciu CaCN2 este cel mai vechi îngrasamânt mineral care se fabrică la noi în ară ; se ob ine în cuptorul electric trecând azot peste carbura ț țde calciu (carbit) la 11000°C. Cianamida de calciu este o substan ă solidă, de țculoare albă; de obicei are culoarea cenu ie din cauza impurită ilor.Azotul pe ș țcare-l con ine cianamida de calciu (15%N) îl poate ceda solului, deoarece în țcontact cu apa i sub actiunea unor bacterii din sol ea se descompune conformș ecua iei: ț

CaCN2+3H2=2NH2+CaCO3

Ureea este o substan ă solidă, cristalizată, usor solubilă în apă. Ea con ineț ț 42-45% azot. În urma colectivizării, agricultură din România necesită cantită iț importante de îngră ământ cu azot, alături de celelalte îngra ăminte chimice, ș șmijloc eficient i sigur pentru mărirea produc iei agricole .ș ț

1

Îngră ăminte minerale cu azot se fabrică la Fagara , Piatra-Neam ș ș ț(Roznov), Turnu Măgurele, Craiova, Târgu Mure .ș

Îngrasamintele cu fosfor întrebuin ate sunt urmatoarele: superfosfatul țsimplu, superfosfatul concentrat (superfosfatul dublu), precipitatul, zgura i șamofosul. Calitatea îngră ămintelor se apreciază după con inutul în fosfat ș țcalculat în procente de pentoxid de fosfor. Materialele prime necesare fabricării îngră ămintelor cu fosfat sunt: minereurile naturale care con in ș țfosfor (apatitele,fosforitele), făina de oase i acidul sulfuric. Superfosfatul șsimplu se fabrică industrial din fosfa i naturali (apatite, fosforite), fin țmăcina i, prin tratare cu acid sulfuric. Ca materie primă pentru fabricarea țsuperfosfatului simplu se întrebuin ează în general fluor-apatitul.Reac ia de ț țdescompunere a fluor-apatitului cu acid sulfuric poate fi redată prin urmatoarea ecua ie chimică: ț

2Ca5[(PO4)3F]+7H2SO4=3Ca(H2PO4)2+7CaSo4+2HFÎngră ăminte cu potasiu. Potasiul este unul din elementele necesare ș

cre terii i dezvoltării plantelor. Acestea iau potasiul din sărurile solubile careș ș îl contin i care se găsesc în pamânt. Pentru a compensa eventuala lipsa a șpotasiului din pamânt se folosesc îngră ăminte cu potasiu naturale sau șartificiale. Printre acestea se numară: Clorura de potasiu KCl (silvina) se găse te sub formă de zăcăminte la Soli-kamsk (Rusia),Stassfurth (Germania), șîn apa oceanelor etc. Se poate ob ine din carnalit (MgClț 2 * KCl * 6H2O), prin dezvoltarea în apa si cristalizare. Clorura de potasiu este o substan ă solidă, țcristalizată, incoloră, solubilă în apă.  Azotatul de potasiu KNO3 (salpetru de India sau silitra) este o sare de culoare albă, solubilă în apă. Se folose te în amestec cu alte îngră ăminte cu ș șN2, pentru a regal raportul N/K dupa cerin ele plantelor. Este un îngră ământ ț șagricol pentru plantele care nu suportă Cl2: sfecla de zahăr, vi a de vie, inul, țtutunul, etc.

Un îngră ămant este un produs natural sau de sinteza, mineral sau șorganic, simplu sau complex, aplicat in sol, pe sol sau pe planta i destinat a șcompleta rezerva de elemente nutritive a solului pentru asigurarea cre terii șnormale a plantelor.Ingră ăminte cu potasiu. Incă din antichitate se utilizau șproduse ce con ineau potasiu pentru ridicarea fertilita ii. Românii foloseau ț țcenu a vegetală, care are un con inut ridicat de potasiu. De asemenea, gunoiulș ț de grajd utilizat in agricultură din timpuri foarte vechi, constituie o importan ă sursa de potasiu, mai ales dacă inem seama că în primul an de ț țfolosin ă, potasiul se consumă 60-70% din total. Ingră ămintele cu potasiu ț șpot fi clasificate în:

1

săruri potasice brute: silviu, sivinit, carnalit, kainit, polihalit, langbeinit

săruri potasice prelucrate: clorura de potasiu, sarea potasica si sulfatul de potasiu.

Săruri potasice brute. Macinate, acestea pot fi folosite direct ca ingrasaminte. Totu i,datorită con inutului scăzut de potasiu, utilizarea lor ca ș țatare este redusă (1-2%). Servesc insă la ob inerea sărurilor potasice țprelucrate.Dupa forma chimică în care se găse te potasiul, sărurile potasice șbrute pot fi grupate in:

cloruri; sulfati; azotati.

Dupa solubilitatea in apa, sarurile potasice brute se impart in : u or solubile (silvina, kaianitul, carnalitul, glaseritul, leonitul, ș

shönitul); greu solubile (langbeinitul); practic insolubile (polihalitul).

In România se folosesc ceva mai mult sărurile potasico-magneziene de Tazlau, care con in predominant potasiul sub formă de sulfat i doar 26% sub ț șformă de clorură.Acestea con in cca. 8-10% Kț 2O si 8-10% MgO.

Săruri potasice prelucrate. Clorura de potasiu con ine cca. 60-63% Kț 2O. Se prezintă sub forma de cristale de culoare albă, are densitatea de 1,984g/cm3, volumul unei tone fiind de 0,504 m3, este solubilă in apă i șhigroscopică, fapt pentru care se aglomerează i creează probleme la aplicare. șDe aceea, se folose te mai putin ca atare i mai mult la ob inerea sarii ș ș țpotasice, a ingră ămintelor complexe solide i a ingră ămintelor lichide.ș ș ș

Sarea potasică. Con inutul de potasiu variază între 28-60% Kț 2O. Sarea potasică este un amestec de KCl cu diverse săruri potasice brute măcinate, cum sunt silvinitul,carnalitul, kaianitul etc. Se prezintă sub forma de cristale de diferite culori in func ie de tipul de săruri potasice brute din amestec. țAstfel, printre cristalele de culoare albă de KCl se pot gasi particule de culoare cenu ie, ro ie sau roz. Sarea potasică este solubilă în apă,dar i higroscopică, ș ș șîn special datorită clorurii de sodiu pe care o con ine,higroscopicitatea fiind cuț atat mai mare cu cat continutul de NaCl este mai mare. In func ie de țcon inutul Kț 2 O si de propor ia componen ilor în amestec, se intâlnesc trei ț țtipuri de sare potasică:

sare potasică 30%; sare potasică 40%; sare potasică 50%.

1

Sarea potasică este un ingră ămant ieftin, fiind de departe cel mai larg șfolosit ingră ământ cu potasiu, ocupând peste 95% din total. Se utilizează, de șregulă, pentru fertilizarea de bază la toate culturile, cu excep ia celor care nu țtolerează clorul, i pe toate tipurile de sol. Dintre ingră ămintele cu potasiu, ș șsarea potasică este cel mai folosit pentru producerea ingră ămintelor școmplexe.

Sulfatul de K (K2SO4). Ca ingră ământ con ine 48-53% Kș ț 2O si 18% S. Se prezintă sub formă de cristale rombice sau hexagonale, de culoare albă, uneori cenu iu deschis, are densitatea de 2,662 g/cm3, iar volumul unei tone este de ș0,375 m3. Nu este higroscopic, fapt pentru care se poate aplica uniform. Solubilitatea în apă este mai scăzută, ceea ce face ca el să nu fie utilizat la ob inerea de solu ii limpezi de îngră ăminte, dar poate fi folosit în suspensii. ț ț șEste recomandat la culturile care sunt sensibile la excesul de clor: cartofi, castrave i, căp uni, ceapă, plante ornamentale, pomi fructiferi, salată, tomate, ț ștutun, vi a-de-vie. Sulfatul de potasiu este folosit mult la culture de seră ț(legume, flori). Poate fi folosit atât la fertilizarea de bază, cât i la semanat sau șplantat, ori în cursul vegeta iei.ț

Sulfatul dublu de K si Mg (K2SO4 •Mg SO4). Contine 22% K2O, 18% MgO i 22% S.Este recomandabil în acelea i condi ii ca i sulfatul de potasiu, pe ș ș ț ș

soluri sau substraturi care necesită i magneziu.șEficien a agronomică i armonizarea folosirii ingră ămintelor cu ț ș ș

potasiu in raport cu solul, planta i tehnologia de cultură.Coeficientul mediu șde utilizare a K din ingră ăminte, Cu, este de 60 %. ș

Eficien a in raport cu solul.țTextura i natura mineralelor argiloase sunt unii dintre principalii ș

factori care influen ează eficien a ingră ămintelor cu K. Pe solurile u oare, ț ț ș șnisipoase, i pe cele organice se recomandă aplicarea îngră ămintelor cu K ș șmai aproape de semanat, eventual o frac ie din doza in vegeta ie. Pe solurile ț țgrele, la care deplasarea apei i a potasiului in adâncime pe profil este destul șde redusă, este recomandabilă aplicarea ingră ămintelor sub arătura adâncă șde toamnă.

PesticidelePesticidele sunt substanțe chimice naturale sau de sinteză folosite pentru

combaterea dăunătorilor animali și vegetali care aduc daune omului sau organismelor utile lui (plantele de cultură, animalele domestice etc.).

Din această categorie de compuși fac parte insecticidele și fungicidele (aplicate preventiv sau pentru tratarea unor boli pe partea aeriana a plantelor sau introduse în solodata cu semanatul), erbicidele (răspândite fie pe sol, fie pe plante),

1

rodenticidele, nematocidele, regulatori de creștere a plantelor etc. Pesticidele pot avea un efect direct asupra solului și pot actiona indirect prin transmiterea lor sau a produsilor de descompunere in alte ecosisteme. Poluarea directă se datorează persistenței substanțelor active din pesticide care depinde de viteza de descompunere a acestora. Degradarea lentă face posibilă trecerea in lanțul trofic sau deplasarea sub acțiunea precipitațiilor în acvifer sau în apele de suprafață. Poluarea indirectă, datorata reziduurilor lăsate de pesticide in urma descompunerii lor chimice și biochimice (la suprafață plantelor, in interiorul țesuturilor și în sol) este in general mai puțin cunoscută, reziduurile fiind mai puțin identificabile. Reziduurile pesticidelor cel mai des intâlnite in toate fazele mediului suntcele ale insecticidelor de tipul hidrocarburilor clorurate, cum ar fi de exemplu DDT-ul, dieldrinul, endrinul, toxafenul si clordanul.

Pesticidele în forma lor activă sau reziduurile lor se acumulează in sol de unde pot fi asimilate de plantele cultivate ulterior sau pot fi levigate de apele meteorice și de irigație cu afectarea apelor de suprafață și subterane. Ajungând in apele de suprafață și în final în mări și oceane se pot acumula în organismele acvatice, consumarea de catre om a acestora producând intoxicații grave. De exemplu, in cazul utilizării erbicidelor, acestea pot afecta intreaga vegetație din ecosistemul acvatic, cu implicații asupra asigurării protecției, cantitații de hrană și oxigen necesare pentru organismele acvatice.

Pesticidele ideale trebuie să se mențina in zona tratată suficient timp pentru a produce efectele dorile, sa se descompună in compuși inofensivi și să fie letale numai pentru speciile tinta si inofensive pentru celelalte. Principalele proprietati si procese care influentează transportul pesticidelor in sol sunt persistența, presiunea de vapori,solubilitatea și adsorbția.

Persistența reprezintă rezistența pesticidelor de a se descompune sub actiunea agenților chimici (reacții redox, de hidroliză), fotochimici (lumina solară) și amicroorganismelor și enzimelor secretate de plante. Persistența pesticidelor în sol și in plante depinde în primul rând de natura lor chimică și de caracteristicile mediului.Pesticidele caracterizate printr-o persistenta ridicată sunt mai susceptibile de a se deplasa dintr-o zonă în alta datorită faptului că rămân in formă inițială mai mult timp, degradarea lor lentă cauzând o acțiune remanentă, care poate conduce la scăderea producției vegetale (pentru anumite culturi) si pot fi transmise in lanțul trofic. Metaboliții sau produșii de descompunere pot avea aceleași proprietați ca și pesticidul inițial și pot să manifeste același efect toxic. DDT-ul și dieldrinul sunt doua pesticide foarte persistente, care au fost detectate in toată lumea, inclusiv în Antartica, acesta fiind motivul pentru care au fost interzise.

In aceeasi categorie se incadrează și antrazina folosită ca erbicid și detectat atât în apele de suprafață cât și in apele subterane. In general persistența este exprimată în termeni de timp de injumatatire sau timpul in care concentratia

1

pesticidului scade la jumătate. In funcție de valoarea timpului de injumătățire, pesticidele pot fi clasificate conform tabelului:Timpul de înjumătățire Clasa de degradare<20 Foarte ușor degradabile20-60 Ușor degradabile60-80 Greu degradabile>180 Foarte greu degradabile

Clasificarea pesticidelor in func ie de valoarea timpului de ținjumătă ire .Valorile timpilor de înjumătă ire variază într-un domeniu foarte ț țlarg in func ie de natura solului , de condi iile fizico-chimice din sol, de natura ț țmicroorganismelor din sol,de pH-ul i umiditatea solului etc. În tabelul șurmator sunt prezenta i timpii de ț înjumatățire pentru cele mai importante pesticide utilizate in agricultură.Denumire pesticid Valoarea timpului de injumătă irețAldrin 20-100 zileAtrazin 50 (în condi ii de laborator)- 244 zile (pH =4)țCarbaril 7-14 zile(intr-un sol nisipo-argilos)

14-28 zile (în sol argilos)10,5 zile (pH=7)1,8 zile (pH=8)2,5 ore (pH=9)

Carbofuran 2-86 zile (în sol cu con inut foarte mare de țapă26-110 zile (în cazul unei pă uni)ș

Cloran Aproximativ 4 aniDDT 2-15 aniDieldrin >7 aniEndrin 4-14 zileHeptaclor 250 zileHexaclorbenzen 4 aniLidan 15 luniMalation 4-6 zileParation 1 săptămânăPentaclorfenol Câteva săptămâni- câteva luni ( în func ie de ț

caracteristicile solului)

Toxafen >14 ani

2,4,5- T 14-300 zile

1

Valorile timpului de înjumătă ire pentru ț cele mai importante pesticidePesticidele sunt re inute pe suprafa a solului prin procese de adsorb ie. ț ț ț

Adsorb ia pesticidelor pe particulele de sol depinde de proprieta ile chimice ț țale acestora (polaritatea i solubilitatea în apă) i de cele ale solului ș ș(con inutul de materie organică i argilă, pH-ul, permeabilitatea, proprietă ile ț ș țsuprafe elor încărcate electric etc.). Modul în care pesticidele sunt re inute la ț țsuprafa a solului determină modalitatea de transport a acestora în mediu. În țcazul în care particulele de pesticid sunt puternic legate de constituen ii țsolului se poate produce poluare prin antrenare de către vânt o dată cu particulele de sol sau în cazul unei re ineri slabe pesticidele sunt spălate de țapa meteoric.

Pesticidele cu toxicitate mare sunt : Hidrocarburi clorurate DDT (diclor diferit - tricloretan) aldrinul dieldrinul Lindanul toxafenu Ierbicide Nabam Fenoprop

  Presiunea de vapori este o masuă tendinței pesticidelor de a trece in formă

de vapori. Aceasta proprietate este deosebit de importantă mai ales în cazul aplicării pesticidelor prin pulverizare, caz în care pierderile de pesticide înregistrate pot fi chiar de 50% în condiții de vânt.

Ca și în cazul nutrienților, precipitațiile afectează distribuția pesticidelor prin ruperea legaturilor pesticid– sol, dizolvarea în apă sau transportul agregatului particula sol–  pesticid eliberat ca urmare a eroziunii. Scurgerile de suprafață conțin concentrații ridicate de pesticide, pierderile înregistrate fiind însemnate. Datorită structurii poroase a solurilor acestea prezintă o permeabilitate variabilă ce în anumite cazuri favorizează deplasarea pesticidelor prin levigare în pânzele freatice. Cei mai importanți factori care determină cantitatea de pesticid îndepărtată de pe suprafață tratată este perioada de timp scursă între momentul aplicării pe sol și precipitații, momentul anului în care se face aplicarea pesticidului precum și modalitatea de aplicare. Aplicarea pesticidelor in perioade cu precipitații reduse, în condiții atmosferice stabile, aplicarea unor pesticide mai puțin persistente, care se adsorb puternic sau care au o volatilitate scăzută scade posibilitatea ca acestea să

1

ajungă în apă sau aer. De asemenea, adoptarea unor forme noi de pesticide pot reduce semnificativ pierderile în atmosferă.

Stratul superficial de sol reprezintă zona cea mai activă pentru microorganisme, acestea fiind responsabile si pentru transformarea pesticidelor in metaboliți. Astfel, speciile de bacterii Bacillus megaterium și Bacillus subtilis sunt importante în degradarea unor substraturi cu biodegradabilitate redusă ca DDT-ul, heptaclorul, naftalene, paration.Un caz particular al pesticidelor il reprezinta cele organoclorurate care au o arie de utilizare foarte largă. Dintre pesticidele cu impact puternic asupra mediului datorită bioacumulării, toxicitații, persistenței și mobilitații reduse fac parte clordanul, DDT-ul,dieldrinul, furanii etc.

DDT-ul, o substanță de culoare albă, care afectează sistemul nervos al insectelor a fostprimul pesticid utilizat pentru combaterea unor boli ca malaria sau febra galbenă. Efectele acestui insecticid au fost resimțite în timp prin pătrunderea în lanțurile trofice cu afectarea organismelor vii. DDT-ul se caracterizează printr-o persistentță extrem de ridicată. Reziduurile de insecticide organoclorurate, in special DDT și HCH au fost detectate peste tot în lume inclusiv în corpul uman. Factorii care determină depozitarea și bioacumularea pesticidelor sunt eficiența de adsorbție, specia, vârsta, modul de nutriție,integritatea organelor și tipul compusului. Concentrațiile de reziduuri de pesticide variază în hrană de la o regiune la alta și de la un tip de hrană la altul.

Pesticidele sunt cunoscute ca disruptori endocrini datorită efectului advers pe care îl manifestă asupra secreției de hormoni la acțiunea pe termen lung și în doze mici de expunere. Efectele resimțite sunt de scădere a imunitții, dereglarea funcționarii hormonilor, diminuarea inteligenței, malformații și cancer. Datorită beneficiilor mari pe care le aduc utilizarea pesticidelor în creșterea productivitaîii cat și în eradicarea sau controlarea unor insecte purtatoare de boli, trebuie puse în balanță atât riscurile cât și beneficiile. Evaluarea riscurilor la care este supusă populația este dificil de realizat, datorită numeroșilor factori care afectează comportarea fața de acești compuși precum și expunerea concomitentă la alte pesticide sau poluanți prezenți în apă, aer și alimente.

Toxicitatea pesticidelorToxicitatea ridicată a unora dintre pesticide poate provoca intoxicații directe

la plante și animale generatoare de modificări și dereglări de echilibre. Pentru controlul gradului de toxicitate al pesticidelor, in "Lista pesticidelor si a altor produse de uz fito sanitar inRomania" (1992), este prezentată o clasificare a pesticidelor in 3 grupe de toxicitate,(STAS 4706-88) stabilite in funcție de doza letală - DL 50:

in grupa I se incadrează produse extrem de toxice care conțin o substanță activă cu o DL de 50 până la 50 mg./ Kg. corp;

1

grupa II aparține produselor puternic toxice care conțin o substanță activă cu oDL 50 cuprinsă între 50 mg. / Kg. si 200 mg. / Kg. corp;

in grupa III-a se incadrează substanțele moderat toxice care conțin o substanță activă cu o DL 50 cuprinsă între 200 mg./ Kg și 1000 mg. /Kg. corp;

grupa III-b aparține substanțelor cu toxicitate redusă care conțin o substanță activă cu o DL 50 mai mare de 1000mg./Kg corp.

Toxicitatea față de om trebuie privită sub doua aspecte: toxicitatea acută, aceasta se poate înlătura prin asigurarea măsurilor

adecvate de protecție; toxicitatea cronică care apare în urma acumulării de reziduuri toxice.

Toxicitatea selectivă față de plantele de cultură sau fitotoxicitatea selectivă este unul din dezideratele pe care trebuie să le indeplinească pesticidele folosite pentru combaterea dăunatorilor animali sau vegetali. Pe plan mondial s-au eliberat norme de toleranța de ordinul 0,1-10 ppm pentru reziduurile toxice.

Acumularea reziduurilor de pesticide în sol are loc pe mai multe cai: aplicarea directă pe / in sol; ajungerea pe sol a unei mari cantiăți din produsele destinate tratării

parților aeriene ale plantelor; ajungerea pe sol a resturilor vegetale și animale încărcate cu reziduuri

depesticide; reziduurile de pesticide pot fi purtate de aer prin căderi directe de praf

din atmosfera sau prin spălarea atmosferei de către precipitații; au greutate moleculară mare și solubilitate diferită în apă.

Datorită gradului ridicat de persistență și toxicitate pesticidele au fost denumite poluanți organici persistenți (POP). Poluantii organici persistenți sunt substanțe chimice care persistă în mediul inconjurător, se bioacumulează în organismele vii și prezintă riscul de a cauza efecte adverse asupra sănătății umane și mediului.

Pesticidele ajunse pe plante sau introduse în sol suferă reactii chimice și biochimice de transformare, fie la suprafață plantelor, fie în interiorul țesuturilor. Pesticidele de pe sol sau din subsol sunt absorbite prin intermediul unor procese complexe ca: transfer de sarcină, schimb ionic, legături hidrofobe. Particulele solului, prin intermediulc omplexului argilo-humic, constituie un suport absorbtiv atât pentru pesticide cat și pentru unii din produșii lor de degradare, capacitatea absorbtivă fiind funcție de textura solului.

Capitolul VIIReducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase

1

Multe probleme privind deşeurile periculoase pot fi evitate chiar de la început prin reducerea deşeurilor de la sursă şi minimizarea deşeurilor - utilizarea proceselor de tratare care reduc cantităţile de deşeuri necesare depunerii finale. Există câteva moduri prin care cantităţile de deşeuri pot fi reduse, printre care: reducerea la sursă, separarea şi concentrarea deşeurilor, îndepărtarea resurselor şi reciclarea deşeurilor. Cele mai obişnuite categorii de reduceri la sursă şi reduceri de volum sunt: substituţia materialelor,se gregarea la sursă, reutilizarea, modificări de proces şi reciclarea.

Există patru moduri de reciclare: -reciclarea directă ca material brut la generator, prin întoacerea la materia primă amaterialului brut când nu este complet consumat într-un process de sinteză; -transfer ca material brut la alt proces (deşeu într -un proces-materie primă în altul); -utilizare pentru controlul poluării sau tratarea deşeului, ca de exemplu utilizarea unui deşeu alcalin pentru neutralizarea unui deşeu acid; -recuperarea energiei; de exemplu de la incinerarea deşeurilor periculoase combustibile.

VII.1.Metode de tratare a deşeurilor periculoase

 Câteva tipuri de deşeuri periculoase pot fi detoxificate sau făcute mai

puţin periculoase pot fi detoxificate sau făcute mai puţin periculoase prin metode de tratare fizică, chimică, termică şi biologică. Tratarea deşeurilor periculoase poate fi costisitoare,dar poate servi la pregătirea materialului pentru reciclare sau depunerea finală într –o manieră care oferă siguranţă mai mare decât depunerea fără tratare. 

Metode fizice 

Separare de fază: sedimentare, decantare, filtrare, centrifugare, flotaţie; Tranziţie de fază: distilare, evaporare, uscare, stripare, precipitare fizică; Transfer de fază: extracţie cu solvent, scurgere; Separare moleculară: osmoza inversă, electrodializă.

 

 Metode chimice

 

1

Depinde de proprietăţile chimice ale constituenţilor deşeurilor, şi anume de proprietăţile acido-bazice, de oxidare-reducere, precipitare, complexare, reactivitate, inflamabilitate, corozivitate şi altele. Operaţiile chimice de tratare includ printre altele neutralizarea acido- bazică, precipitare chimică, extracţie şi scurgere chimică, oxidare,hidroliză. 

Metode termice

  Pot fi folosite pentru reducerea volumului,îndepărtarea substanţelor volatile,combustibile, substanţei organice mobile şi distrugerea materialelor patogene şi toxice.Cel mai aplicat procedeu de tratare termică este incinerarea. Alte procedee sunt piroliza şioxidarea umedă. 

Metode biologice 

Aceste procedee sunt: biodegradarea; mineralizarea; tratarea aerobă a deşeurilor, care utilizează bacterii şi ciuperci aerobe; tratarea anaerobă a deşeurilor.  Au fost dezvoltate şi alte procese de tratare a deşeurilot periculoase, în special remedierea. Procesul de barbotare a aerului este un process de volatilizare in situ pentru striparea compuşilor volatili din apele de adâncime. Fitoremedierea este procesul în care se utilizează plante vasculare pentru remedierea solurilor contaminate de suprafaţă.(Oros, Drăghici-2002) 

Capitolul VIIIDepozitarea deşeurilor periculoase

 Depozitarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase reprezintă

activitatea agenţilor economici de a pune la păstrare şi conservare aceste produse, în depozite sau orice alte spaţii de depozitare, în vederea introducerii lor în circuitul productiv saucomercial ori a utilizării pentru prestarea unor servicii către populaţie.

Sunt considerate depozite sau spaţii de depozitare clădirile, construcţiile şi orice alte locuri amenajate special în acest scop, prevăzute cu echipamentele şi dotările necesare prin care să se asigure păstrarea şi conservarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, există în acest moment un singur depozit pentru substanţe periculoase lastrandarde europene în România , la Slobozia; alte astfel de depozite sunt în construcţie.

1

Echipamentele şi dotările necesare amenajării unui depozit sunt următoarele:

ventilaţia naturală sau instalaţii de ventilaţie; ziduri sau diguri de protecţie; canale sau şanţuri de scurgere; furtune speciale pentru operaţiunile de încărcare-descărcare şi sisteme de

drenare ascurgerilor; mijloace şi dispozitive de stingere a incendiilor, cum ar fi: lăzi cu nisip,

lopeţi,extinctoare, hidranţi şi furtune de apă etc; instalaţii de răcire cu apă, dacăeste cazul; instalaţii de pulverizare a apei sau aburului, prevăzute cu duze pentru

stingerea incendiilor sau exploziilor ; instalaţii de neutralizare a produselor corosive sau toxice.

La realizarea depozitelor şi spaţiilor de depozitare pentru substanţele şi preparatele chimice periculoase trebuie să fie avute în vedere următoarele:

1

1.categoriile de pericol de incendiere sau explozie, corozivitatea şi efectele toxice saunocive ale substanţelor şi preparatelor chimice periculoase ce urmează a fi depozitate.

2.gradul de rezistenţă la foc al construcţiei, sensibilitatea la coroziune şi posibilitatea de nu se impregna cu produse toxice sau nocive;

3.distanţele minime de siguranţă între depozite sau spaţii de depozitare şi alteconstrucţii.

Concluzii

1

Programele de management ale deşeurilor încep să ia amploare şi ajută la schimbarea percepţiei generale asupra deşeurilor şi la conştientizarea riscului pe care acestea îl constituie.

În present deşeurile în general şi cele periculoase în particular sunt din ce în ce mai bine gestionate. Dacă sunt manageriate corespunzător deşeurile periculoase nu reprezintă un risc atât de mare pentru sănătatea populaţiei şi mediu.

Dezvolarea durabilă nu poate exista fără o bună administrare a deşeuri

lor.

Bibliografie

1

Oros Vasile, Camelia Draghici-“Managementul deseurilor”, Editura Univ. Transilvania, 2002,Brasov, pag.1-3, 69-74 ;

XXX - Metode şi tehnologii de gestionare a deseurilor – Ministerul Mediului şi Gospodaririi Apelor, 2005 ;

XXX-Broşură deşeuri, 2008; http://www.gestiuneadeseurilor.ro/Data/pdf/cap_21.pdf http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor http://www.sort.ro/index.php?page http://www.epa.gov/lawsregs/laws/rcra.html- http://facultate.regielive.ro/referate/comert/

problematica_deseurilor_in_romania- 93839.html?in=all&s=management %20deseur%20roman-

Stanescu R., Bobirica L., Orbulet O.- Remedierea solurilor contaminate, EdituraAgir, Bucuresti 2006, pag. 123-129, 174-229

Simonescu C.M., Stanescu R., Szabolcs L.- Poluarea si protectia mediului,Editura Printech, Bucuresti 2002, pag.152-159

Trambitasu E.- Fizico-chimia mediului- Factorii de mediu si poluantii lor, EdituraUniversitatii Petrol si Gaze din Ploiesti, 2008, pag.300-303

http://cerex.unitbv.ro/teze/rezumate/2010/rom/BugaOnetAurelia.pdf http://www.sciencedirect.com/science/article/B6T3Y-4PNF9P1-

2/2/4f42305ee7b577f64d9b038484647446?&zone=raall http://www.e-referate.ro/search.php?word=PESTICIDE