UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM „ION MINCU”- BUCUREŞTI Școala Doctorală – SITT

Lucrare de Doctorat

Drd. Arh. I A N C U L I V I U - A L E X A N D R U

Conducător Doctorat - Prof. Dr. Arh. DANIELA RĂDULESCU - ANDRONIC

B u c u r e ș t i 2 0 1 6

D e c e i u b i m a r h i t e c t u r a ?

Iubire pentru oameni din iubire pentru arhitectură

Rezumat

1

ARGUMENT

”Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai

mari ai lor le stăpânesc.Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între

voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.”

Biblia, Evanghelia după Marcu, cap. 10, versetele 43-44

Încă de la începutul formării mele ca arhitect, am avut o căutare anume, dar și o

întrebare: cum voi putea acționa, astfel încât inspirația divină să fie prezentă în fiecare gest de

arhitectură pe care îl voi face? Aparent, arhitectura ține de altceva, mai ales de formă și

idealuri individuale ce nu au de a face cu Lucrarea Divină... Eu am căutat să lucrez în acea

dimensiune în care arhitectura mea să fie mijlocul de săvârșire a Lucrării Divine.

Școala de arhitectură m-a învățat ce înseamnă lucrul cu materia, dar adevărata

substanță a vieții a fost mereu relația cu oamenii din jurul meu. Întâlnirea pe parcursul acestei

formări cu minți împietrite, blocate cu strictețe în principii rigide de arhitectură m-a îndepărtat

în mod benefic de nevoia de a face în continuare arhitectură elevată, spre o lepădare de

aceasta, treptată, dureroasă, dar alinată tocmai de legăturile umane frumoase dintre colegi și

în același timp prieteni. Tendința mea a fost întotdeauna de a mă raporta la oameni, nu la

idealuri profesionale.

Aici intervine însă modul în care am fost educat să înțeleg arhitectura și lucrul în

arhitectură, un mod aproape egoist, al proiectului cu individualitate extremă, în care

personalitatea arhitectului este de departe cea mai importantă. Acest mod de învățare s-a lipit

de mine, dar a constituit și sursă de deznădejde în momentele de încercare. Soluția ieșirii la

liman în aceste situații a apărut tot din legăturile umane ale vieții. Educația bazată pe

individualizare extremă m-a purtat și psihologic spre un ascetism, o rupere de lume, iar singura

cale de liniște s-a dovedit a fi tot reîntoarcerea la oameni, de data aceasta conștient de

goliciunea individualismului.

Lepădarea de individualismul arhitectului s-a accentuat odată ce am început

proiectele personale, culminând cu proiectele ce au devenit și subiecte ale cercetării pentru

2

această lucrăre de doctorat. Doar astfel am reușit să depășesc conflictul psihologic între

arhitectul format în individualism și omul făurit să se dăruiască celor din jur, iubirii frățești.

Pentru mine, a vedea arhitectura ca ”arta de a construi orașe”1 nu are nici un sens,

pentru mine arhitectura poate fi numai arta de a iubi oamenii, cu arhitectura ca mijloc de

apropiere. Iubirea pentru arhitectură capătă sens doar atunci când îl conduce pe arhitect către

iubirea pentru Dumnezeu, oameni și locuri.

Lucrarea de față este, deci, despre formarea omului într-o arhitectură a iubirii,

despre experiența umană în jurul acesteia, despre necesitatea arhitectului de a învăța să

iubească oamenii și modul în care arhitectura poate facilita așezarea omului pe calea sa cea

dreaptă, prin iubire.

1 Sitte, Camillo, Arta construirii orașelor, urbanismul după principiile sale artistice, Editura Tehnică, București, 1992 (apărută 1889)

3

Cuprins

Partea Întâi – cercetare experiențială .................................................................................................... 6

Introducere ............................................................................................... Error! Bookmark not defined.

I. Fenomene urbane născute din iubire pentru oraș - Centrele culturale independente ........... 7

A. Contextul lucrării de doctorat .................................................. Error! Bookmark not defined.

B. Centre culturale independente ................................................ Error! Bookmark not defined.

C. Concluzii .................................................................................................................................. 8

II. Studii de caz: Centrele culturale independente în București – arhitectura în relație cu omul și

cu spațiul public ...................................................................................................................................... 9

A. Tipologii (a se consulta și Anexa 1) .......................................... Error! Bookmark not defined.

1. Arhitectura la aliniament în front continuu: ........................................................................... 9

2. Arhitectura la aliniament, cu retragere laterală:..................................................................... 9

3. Arhitectura retrasă: ................................................................................................................. 9

B. Concluzii .................................................................................................................................. 9

III. Cercetare prin proiectul de arhitectură – Pavilion din materiale reciclate și reciclabile –

voluntariat în arhitectură. .................................................................................................................... 11

A. Desfășurarea proiectului .......................................................... Error! Bookmark not defined.

1. Introducere ............................................................................................................................ 11

2. Oamenii și locul ......................................................................... Error! Bookmark not defined.

3. Arhitectul și propunerea ........................................................... Error! Bookmark not defined.

4. Procurarea materialelor de construcție .................................... Error! Bookmark not defined.

5. Puterea locului – lepădarea trufiei arhitectului ........................ Error! Bookmark not defined.

6. Reconstrucția – puterea materialelor ....................................... Error! Bookmark not defined.

7. Îmblânzirea arhitecturii – locuri pentru oameni și loc pentru natură ..... Error! Bookmark not

defined.

8. Încheierea misiunii arhitectului înainte de încheierea arhitecturii ......... Error! Bookmark not

defined.

9. Viața și reînoirea pavilionului .................................................... Error! Bookmark not defined.

B. Concluzii – semnificațiile iubirii în proiectul de arhitectură cercetat ................................ 11

4

1. Formarea arhitectului versus loc și contextul uman ............................................................. 11

2. Puterea proiectului de arhitectură de a-i lucra pe arhitect și beneficiari deopotrivă .......... 12

3. ”Îmblânzirea arhitecturii„ ...................................................................................................... 13

4. Ordinea arhitecturii ............................................................................................................... 14

5. Arhitectura eliberată de arhitect ........................................................................................... 15

6. Misiunea și rolurile arhitectului în lucrul cu oameni creativi ................................................ 15

IV. Arhitecți pentru oameni ........................................................................................................... 17

A. Iubire pentru oameni din iubire pentru creativitate și control ........................................... 17

Estudio Teddy Cruz ....................................................................................................................... 17

B. De la iubirea pentru ordine la Iubirea pentru organicitatea vieții ...................................... 18

Alejandro Aravena – Elemental.................................................................................................... 18

1. Quinta Monroy, Iquique – Chile ............................................................................................ 18

2. Bienala de Arhitectură de la Veneția ..................................................................................... 19

C. Dezamăgirea față de arhitectura puterii declanșează o explozie de empatie pentru

oameni. ......................................................................................................................................... 20

Shigeru Ban ................................................................................................................................... 20

D. Dăruire din iubire pentru devenirea prin creativitate; iubirea pentru ”loc„ ...................... 21

Bijoy Jain - Studio Mumbai ........................................................................................................... 21

E. A învăța să iubești viața comunităților, din iubire pentru oraș și creativitate. .................. 22

Alfredo Brillembourg, Hubert Klumpner - Urban Think Tank ..................................................... 22

V. Concluzii la Partea Întâi ............................................................................................................ 24

Partea a Doua – comentarii la teoria arhitecturii .............................................................................. 26

Introducere ........................................................................................................................................... 26

I. Formarea arhitectului ............................................................................................................... 26

1. Vitruviu – Despre arhitectură - sfaturi părintești pentru formarea arhitectului. ............... 26

2. Palladio – Patru cărți de arhitectură .................................................................................... 26

3. Camillo Sitte – Arta construirii orașelor ............................................................................... 26

4. John Ruskin, Cele șapte lămpi ale arhitecturii ..................................................................... 27

II. Maturizarea arhitecturii ........................................................................................................... 27

5

1. Siegfried Giedion, Spațiu, timp și arhitectură ..................................................................... 27

2. Bruno Zevi, Limbajul modern al arhitecturii ....................................................................... 27

3. Bernard Rudofsky, Architecture without architects(traducerile îmi aparțin) .................... 28

4. Robert Venturi, Complexity and contradiction(traducerile îmi aparțin) ............................ 28

5. Charles Jencks, Architecture 2000(traducerile îmi aparțin) ................................................ 28

6. Rem Koolhas, SMLXL (traducerile îmi aparțin) .................................................................... 28

7. Peter Zumthor, Thinking Architecture(traducerile îmi aparțin) .......................................... 29

8. Jan Gehl, Orașe pentru oameni ............................................................................................ 29

III. Blândețea arhitecturii românești ............................................................................................. 30

1. G.M. Cantacuzino, Izvoare și popasuri ................................................................................. 30

2. Florin Biciușcă, Experimentul ”Cățelu„ ................................................................................ 30

IV. Concluzii la Partea a Doua – iubirile arhitecților ..................................................................... 31

1. Formarea în iubire ................................................................................................................ 31

2. Maturizarea în iubire ............................................................................................................ 31

3. Calitățile arhitecturii ............................................................................................................. 33

Concluzii finale – maturizarea arhitectului în iubire ........................................................................... 35

Bibliografie ............................................................................................................................................ 41

Lista ilustrațiilor ........................................................................................ Error! Bookmark not defined.

Anexa 1 ...................................................................................................... Error! Bookmark not defined.

6

Introducere

Lucrarea de față este rezultatul unui efort asiduu de integrare a subiectului

cercetării cu propria mea viață și experiență profesională, reprezentând astfel jurnalul

devenirii mele complexe, a maturizării personale și profesionale. Este alcătuită din două mari

părți și conluzii finale: o primă parte ce se bazează pe cercetarea experiențială, pornind de la

propria mea experiență profesională și umană în iubirea pentru arhitectură și oameni,

îmbogățită cu experiențele altor arhitecți actuali, ce presupun o perspectivă sensibilă asupra

relației arhitecturii cu oamenii, locurile și ordinea divină; a doua parte reprezintă un dublu

demers - bazat pe cercetarea bibliografică - pe de o parte de a identifica în scrierile arhitecților

dealungul istoriei elemente ale iubirii pentru arhitectură și măsura în care aceasta este

transferată către oameni, pe de altă parte împrospătarea și îmbogățirea propriei mele culturi

profesionale, necesară misiunii către care am fost chemat, aceea de dascăl în arhitectură.

Prima parte a lucrării este alcătuită din patru capitole plus concluzii. Primul

capitol prezintă contextul cercetării, cu accent pe fenomene umane ce se produc din iubire

pentru oraș și pot genera o dezvoltare armonioasă a acestuia, pornind în primul rând de la

oameni și comunități umane. Al doilea capitol investighează atitudinea arhitecturii orașului

față de aceste fenomene, pentru a identifica acele calități ce pot susține manifestările iubirii

pentru acesta. Capitolul al treilea reprezintă o radiografiere profundă a experienței mele

profesionale în contextul acestor fenomene, dezvăluind un mod prin care arhitectul actual se

poate raporta la iubirea pentru oraș prin arhitectură, învățând mai întâi să iubească oamenii.

Capitolul al patrulea completează experiența personală cu cele ale altor arhitecți actuali din

diverse locuri ale lumii, ce s-au confruntat cu necesitatea de a iubi oamenii înainte de a

interveni asupra vieții lor prin arhitectură.

A doua parte a lucrării este alcătuită din trei capitole plus concluzii, ce urmează

firul cronologic al scrierilor arhitecților dealungul vremii. Primul capitol investighează

formarea arhitectului în iubirea pentru arhitectură, pentru ca în cel de-al doilea să explorez

modalități prin care este posibil transferul acestei iubiri către oameni, cercetând lucrările

teoretice scrise ale arhitecților. În paralel, al treilea capitol prezintă blândețea ce a temperat

dintotdeauna excesele în arhitectura românească, făcând cu atât mai posibilă iubirea dintre

oameni prin intermediul arhitecturii.

Concluziile finale reprezintă conturarea unui posibil model de maturizare a

arhitectului în iubire pentru oameni, bazat pe formarea în iubirea pentru arhitectură.

7

Partea Întâi – cercetare experiențială

În această parte voi prezenta contextul cercetării lucrării de doctorat precum și

proiectele prin care am studiat fenomenele și procesele ce pot conduce spre iubirea dintre

oameni, prin arhitectură.

Prima parte a lucrării caută să identifice elementele ce definesc iubirea

oamenilor pentru oraș, pentru viața urbană, investigând în special fenomene ce vin din

exteriorul arhitecturii. Acestea vor servi ca modele de iubire, reprezentând baza

argumentativă pentru o perspectivă critică, a cercetătorului actual, asupra teoriei de

arhitectură – perspectiva arhitecților asupra iubirii pentru oraș și arhitectură.

I. Fenomene urbane născute din iubire pentru oraș - Centrele culturale

independente

În prima etapă am identificat un fenomen aflat în dezvoltare și anume,

alcătuirea unor comunități de oameni, în special tineri, sub forma unor ”centre culturale

independente„. Denumirea îmi aparține și este utilizată pe tot parcursul lucrării, cu precizări

ale nuanțelor ce se află dincolo de aceasta.

Elementul esențial ce a determinat focalizarea cercetării, pe acest fenomen,

este reprezentat de energiile ce propulsează acești tineri și îi coagulează în jurul unor seturi

de valori și idealuri. Pentru această cercetare am căutat acei oameni care acționează asupra

orașului din iubire pentru acesta, dăruindu-și talentul și energia, de multe ori în mod voluntar,

pentru îmbunătățirea calității vieții și a spațiului urban. Aceasta este și miza centrală a lucrării

de față, de a revela ce poate însemna iubirea pentru oraș și cum poate iubirea pentru

arhitectură să se identifice cu aceasta.

Centrele culturale independente îşi găsesc locul în spaţii marginalizate, în foste

clădiri industriale, în case degradate din ţesutul tradiţional, devenind astfel una din cele mai

oneste manifestări ale vreunei forme de organizare socială elevată, ce are puterea de a

readuce la viață aceste locuri, a le reconecta cu orașul, contribuind la îmbunătățirea

cunoașterii acestuia de către locuitori.

8

Prin modul de acțiune al comunităților acestor centre se realizează punți de

legătură între diversele zone ale orașului și comunitățile locale învecinate, dar mai ales

continuitatea tradiției vieții orașului, prin deschiderea unor spații private, inaccesibile, către

public. Prin tradiţie, spaţiul privat în cazul Bucureştiului a fost întotdeauna o extensie a

spaţiului public. Deoarece spaţiul public principal a fost întotdeauna strada, de dimensiuni

limitate şi cu fluxuri ce nu permiteau adunarea sau staţionarea, publicul se extindea în spaţiul

privat, de regulă reprezentat de prăvăliile de la stradă.

Puterea de difuzie a energiei comunităților acestor centre către oraș este

susținută de posibilitatea unei comunicări facile și eficiente prin mediile online, tot aici

circulând și principiile culturale ce conturează identitatea comunităților, care atrag oameni

asemenea în locurile fizice, de întâlnire.

Aceste centre pot avea deasemenea un rol important în îmbunătăţirea şi

diversificarea actului cultural şi educativ. Comunicarea şi relaţiile în astfel de grupuri au ca

fundament schimbul de informaţie ce ţine de cultura nonfomală, aceasta oferă alternativa la

cultura main-stream promovată în spaţiul public, şi are cu atât mai multă capacitate de

atracţie.

Cadrul arhitectural în care se întâmpla schimburile de informaţie nonformală

este extrem de important. El trebuie să fie capabil să susţină identificarea culturală a grupului,

de aici prevalenţa pentru locuri alternative, ajunse la limitele utilizării lor în ţesutul construit,

locuri ce diferă şi ele prin natura lor de alcătuirea planificată şi programată a mediului

construit.

Concluzii

Studierea modului în care oamenii ce iau parte la acest fenomen urban

acționează asupra arhitecturii, spontan, cu creativitate, reușind să creeze de fiecare dată, cu

iubire, o atmosferă caldă și specifică fiecărui grup, a ridicat întrebarea: Cum ar putea lucra un

arhitect într-un astfel de mediu creativ, în care nu mai este el principala fire creatoare, ci unul

dintre oamenii ce au nevoia de a se exprima prin propria creativitate în acțiunile lor, inclusiv

asupra arhitecturii. Care poate fi rolul arhitectului într-o astfel de comunitate? Am putut

obține un răspuns pentru această întrebare prin propria experiență de lucru și cercetare cu un

grup de astfel de oameni creativi, după cum se va ilustra în capitolul IV.

9

II. Studii de caz: Centrele culturale independente în București – arhitectura în

relație cu omul și cu spațiul public

În acest capitol cercetez prin studii de caz rolul arhitecturii deja existente, în

exercițiul iubirii pentru oraș al comunităților de oameni creativi. Se vor putea evidenția astfel

calitățile și limitele arhitecturii în relația cu oamenii, pentru a putea perpetua modele

sustenabile de dezvoltare a orașelor, cu grijă pentru dimensiunea umană. Arhitectul capătă

astfel responsabilitatea de a conștientiza și perpetua valorile ce pot genera o arhitectură a

iubirii pentru oameni. Acesta devine mediatorul dintre factorul politic-administrativ și oameni,

dar și între proiecțiile nepotrivite ale anumitor beneficiari și realitățile locurilor ce suportă

intervenții de arhitectură.

Activitățile comunităților de oameni din aceste centre culturale se adresează

mai ales orașului, au nevoie de expunere, de o relație mult mai permisivă între spațiul lor

privat și spațiul public al orașului. Cu alte cuvinte, cercetarea investighează capacitatea

arhitecturii deja create de a iubi oamenii și orașul, de a permite reînoirea vieții acestora și de

a contribui la îmbunătățirea dinamicii sociale urbane. Am putut identifica astfel, între locurile

ocupate de Centrele culturale independente, trei tipologii arhitecturale:

1. Arhitectura la aliniament în front continuu: Opacă, masivă, realizează o

comunicare dezechilibrată cu spațiul public, expunând predominant masa solidă fără a da prea

multe posibilități de pătrundere.

2. Arhitectura la aliniament, cu retragere laterală: Permite o cale de comunicare

cu spațiul public prin retragerea laterală. Arhitectura este încă în prim plan, impune o atitudine

constrictivă spațiului public, dar permite strecurarea activității umane în jurul său.

3. Arhitectura retrasă: Cu o anumită smerenie dar demnitate, aceasta face loc

viețuirii, fără să își semnaleze puternic prezența, oferind însă o ambianță caldă, primitoare.

Concluzii

Am putut constata astfel că tipologiile arhitecturale ce au un conținut ideologic

puternic și o atitudine declarativ-ostentativă, oferă oamenilor un grad redus de libertate de

acțiune și sunt rigide în calea reînoirii vieții urbane.

Tipologiile intermediare tind să accentueze, în fapt, caracterul de separare

fermă între public și privat. Acolo unde construitul se retrage spre o latură, limita proprietății,

10

gardul, este cea care preia rolul opacizării, a eliminării unei posibile deschideri a spațiului

privat spre cel public. În cazurile investigate, membrii centrelor culturale tind să intervină

asupra curților private pentru a îmbunătăți relația cu spațiul public exterior. Acolo unde în

curți apar diverse obiecte sau elemente ce vorbesc despre viața locului, devine posibilă

comunicarea cu exteriorul, se simte din stradă o chemare către interior. Această îmblânzire

însă nu ține de arhitectură, ci tocmai de posibilitatea intervenției asupra spațiului eliberat de

aceasta, al curții. Construitul rămâne pe o poziție rigidă, mai ales în cazul arhitecturilor

monumentale. Proiecția inițială a arhitecților și beneficiarilor ce au creat aceste arhitecturi nu

pare să fi conținut componenta iubirii, lăsând în urmă o arhitectură ce cu greu poate permite

desfășurarea și reînoirea vieții orașului, o arhitectură ce vorbește prea mult despre ideologii

și idealuri perimate și mai puțin despre universalitatea iubirii pentru oameni.

Arhitectura pare să fi țintit prea departe, a mizat prea mult pe făurirea

ingenioasă a materiei, iar rezultatul este îndepărtarea omului. Orașul devine tot mai

inaccesibil, libertatea individului și a comunităților este tot mai limitată. Arhitectura ar trebui

sa facă un pas înapoi, să cedeze locul viețuirii, să încerce eliberarea orașului spre o revitalizare

a interacțiunii cu și dintre oameni, să încurajeze diversitatea activităților umane ce pot

îmbogați cultura orașului, contribuind astfel cu adevărat la sustenabilitatea sa. Dacă vom

continua să ne înconjurăm cu materie în ritmul actual, nu vom mai avea ”loc” să trăim.

Se poate spune astfel că arhitectura ce iubește oamenii și viața acestora este

acea arhitectură care acceptă retragerea de la stradă, ce oferă spații de mediere, ce acceptă a

se prezenta pe sine abia în planul secundar, cu blândețe și demnitate. Prin cercetarea

tipologiilor de arhitectură retrasă de la stradă se poate constata capacitatea acestora de a

atrage viață și activități umane în spațiul eliberat, fără prea mult efort. Aceste spații sunt

atractive în mod natural, deci foarte potrivite desfășurării interacțiunilor și activităților

dedicate orașului a comunităților din centrele culturale independente. Această tipologie

permite desfășurarea iubirii pentru oraș și apropierea orașului față de oameni dar și de

arhitectură. Retragerea arhitecturii îmblânzește locul și face posibilă viețuirea oamenilor în

jurul său.

11

III. Cercetare prin proiectul de arhitectură – Pavilion din materiale reciclate și

reciclabile – voluntariat în arhitectură.

Introducere

În contextul interesului meu pentru cercetarea fenomenului spaţiilor culturale

independente, am avut și ocazia de a lucra la un proiect pentru un astfel de spaţiu, din postura

de arhitect. Legatura a fost însă indirectă, fiind invitat să realizez acest proiect de unul dintre

membrii asociaţiei care mi-a fost coleg de liceu şi nu cunoştea temele cercetărilor mele din

sfera arhitecturii. De altfel, nici legatura mea cu oamenii pentru care aveam de facut proiectul

sau cu locul în care urma să fie facut nu s-a produs din prima fază, fiind necesară o primă etapă

de situare în afara armoniei. Orașul însă, acționând pe multiple paliere și la scări diferite, ne-a

oferit o lecție exemplară despre iubire, mijlocul de înțelegere al acesteia fiind arhitectura.

Înșiruirea de evenimente provocate de dorința beneficiarilor de a crea arhitectură, avându-

mă pe mine ca intermediar și observator atent, ne-a dezvăluit elemente ale complexității ce

pot conduce oamenii spre o arhitectură din iubire pentru oraș: puterea locului și a orașului,

importanța oamenilor ce au acționat chiar și de la distanță asupra proiectului, dar mai ales

importanța elementelor ce compun sau sunt adiacente arhitecturii.

Pot spune acum, după finalizarea proiectului, că adevărata bogăţie a acestuia

nu constă în valoarea arhitecturii în sine, ci în povestea de iubire dintre aceşti actori: colegii

din asociaţie, terenul, materialele de construcţie obţinute din donaţii, eu – arhitect şi

constructor. Cu toţii am fost martori la modul în care actorii şi întâmplările şi-au găsit locul în

acest proiect, aşezându-se, prin calea iubirii, într-o armonie generală, regizată parcă de forţe

transcedentale.

Concluzii – semnificațiile iubirii în proiectul de arhitectură cercetat

1. Formarea arhitectului versus loc și contextul uman

- Prima atitudine a mea față de loc și contextul complex al proceselor ce urmau

să se dezvăluie, ca arhitect proaspăt absolvent, a fost oglinda formării mele în școala de

arhitectură, o formare în care gestul de arhitectură este elementul dominant al unui proiect:

prima propunere pune accentul pe prezența arhitecturii, ocupând amplasamentul printr-un

gest radical. Această atitudine va fi treptat demontată de realitatea potențială și

12

complexitatea desfășurării proiectului, pentru a mă conduce spre descoperirea propriei mele

naturi în raport cu creația de arhitectură și lepădarea de învățătura primită, ce domina la acel

moment această natură.

- În cultura tradițională de arhitectură, proiectul trebuie să existe înainte de

începerea construirii, însă această predefinire are în spate o atitudine rigidă a arhitectului ce

nu poate permite desfășurarea evenimentelor spontane, pe parcursul proiectului. Această

rigiditate, nevoia arhitectului de a controla prin predefinire rezultatul arhitecturii, blochează

potențialul desfășurării lucrării divine asupra oamenilor prin intermediul arhitecturii, limitează

proiectul, cel mult la nivelul la care nu îl poate lucra decât pe arhitect, un act egoist lipsit de

potențialul universalității creației umane.

- Învățământul de arhitectură se bazează pe studierea și însușirea modelelor de

arhitectură rafinată, dar accentul cade pe rezultatul final al arhitecturii, fără a se studia și

procesele desfășurării unui proiect de arhitectură. Studentul asimilează astfel imagini ale unor

obiecte finite, rafinate, ce construiesc în mentalul său o rigiditate față de procesul devenirii

unui proiect, făcându-l insensibil la semnele ce apar în acest parcurs și care ar putea modela

proiectul, astfel încât locul și oamenii implicați să își găsească cu adevărat devenirea și chiar

desăvârșirea prin proiect.

- Învățământul de arhitectură cultivă mândria arhitectului, capacitatea sa, ca

artist, de a genera idei ingenioase și de produce proiecte de arhitectură spectaculoase. Însă

această construcție pune într-un plan mult prea îndepărtat toată complexitatea parcursului

realizării proiectului, ce ar putea modela proiectul pentru a-l aduce aproape de oameni și de

posibilitatea viețuirii în și în jurul arhitecturii.

2. Puterea proiectului de arhitectură de a-i lucra pe arhitect și beneficiari

deopotrivă

- Deși procesul de proiectare părea încheiat la momentul pregătirii începerii

construirii pavilionului, acesta a fost de fapt începutul real al proiectului. Din acest moment,

complexitatea din spatele arhitecturii este cea care va lucra asupra proiectului și ne va lucra

pe noi, arhitect și beneficiari. Momentul obținerii materialelor și mai ales cel al prăbușirii

primei structuri ridică problema atenției mele, ca arhitect, față de elementele și ordinea ce își

cer locul în proiect. Această ordine nu mai aparține arhitectului, ci complexității fenomenelor

ce duc la rezultatele finale, deslușindu-se treptat pe parcursul proiectului.

13

- Puterea locului se manifestă din momentul prăbușirii primei structuri. Grădina

ne-a transmis semnele pentru noua ordine cerută parcă de loc. Aceasta începe să lucreze

proiectul, prin intermediul arhitectului sensibilizat, arătând de la sine posibilitățile unei noi

așezări a pavilionului, ce s-ar putea așeza astfel în buna rânduială, pe măsura viitoarelor

activități umane potențiale. Ordinea este sugerată de loc și de potențialul acestuia de a primi

activități umane în cadrul natural, cadrul construit trecând astfel în planul secundar, o

arhitectură în ”retragere„.

- Puterea materialelor aduce noi condiționări ce modelează treptat proiectul,

atât prin dificultatea procurării materialelor de construcție, cât și prin specificitatea celor

obținute. Materialele disponibile și resursele limitate cer proiectului reducerea complexității

detaliilor de arhitectură, o reconfigurare mai blândă față de primele intenții de arhitectură,

pentru a ajunge în final mai aproape de măsura locului, a oamenilor și a posibilelor activități

umane în loc. Materia devine astfel purtător al mesajului ordinii divine, care arată de la sine

dreapta măsură a lucrurilor ce pot fi înfăptuite prin acest proiect.

- Puterea oamenilor constituie forța nevăzută din spatele arhitecturii. Relațiile

dintre oameni sunt cele care modelează implicit proiectul, determinând cantitatea și tipul

resurselor disponibile. Arhitectura se supune acestor relații, dar mai ales potențialului pentru

activități umane în acest loc, reducându-și propriile atitudini declarative, pentru a face loc

armoniei dintre oameni, loc și arhitectură. Arhitectura rămâne elementul ordonator al locului,

dar fără a se poziționa ca simbol al ordinii, ci acționând discret, din planul retras, pentru buna

rânduială a activităților umane în spațiu.

3. ”Îmblânzirea arhitecturii„

- Odată cu sensibilizarea mea, ca arhitect, față de ordinea ce se arată pentru

acest proiect, materia se așează în bună rânduială, pavilionul își găsește locul potrivit și apar

în mod organic ”locurile„ din jurul acestuia, dar și din interior. Se definesc în mod organic,

după retragerea arhitecturii, diferitele zone ale curții ce vor servi apoi activităților umane și

vor îmbogăți atmosfera locului: grădina bună de la stradă, grădina de lucru, grădina privată

din spate, zona de depozitare pentru materiale reciclabile.

- Un element cheie al îmblânzirii arhitecturii este scara umană pe care au impus-

o limitele materialelor de construcție, resursele limitate, atât cele materiale, cât mai ales cele

umane. Oamenii, locul și materialele ne-au condus către o arhitectură apropiată de măsura

14

omului și a activităților potrivite acestuia. Arhitectura astfel cumpătată, s-a retras din calea

activităților oamenilor, dar mai ales a mediului natural, permițând grădinilor să devină cel mai

prezent element al locului, iar activităților umane să îl anime.

- Consider acest pavilion un tip de exercițiu esențial oricărui tânăr arhitect,

reducerea complexității detaliilor arhitecturii fiind un prilej bun pentru redescoperirea

gesturilor simple în lucrul cu materia, gesturi esențiale pentru redescoperirea copilului

interior, proces indispensabil maturizării propriei personalități creatoare. Îmblânzirea

arhitecturii în acest moment al evoluției arhitectului este garanția unei bune deveniri în

profesie, pe calea iubirii de Dumnezeu, de oameni și locuri.

4. Ordinea arhitecturii

- Ordinea impusă de arhitect în prima propunere pentru arhitectura pavilionului

se dovedește a nu corespunde cu ordinea organică pe care o cer locul și oamenii ce îl vor

utiliza. Realitatea potențială a proiectului este cea care lucrează din interior, arătând

arhitectului și implicit oamenilor sensul așezării pe calea cea dreaptă; aceasta modelează

mentalul arhitectului și al oamenilor pentru a-i putea conduce din umbra virtualității ideilor,

spre lumina realității ființelor și lucrurilor.

Această ordine misterioasă este ordinea divină, ce lucrează prin semne și cere

sensibilitate în observație și blândețe în acțiune. Arhitectul are rolul observatorului acestei

ordini și, cu blândețe față de oameni și locuri, poate fi revelatorul acesteia. Arhitectul, mai

mult ca artistul, poate fi mai apropiat de starea pură a creației, cea divină, dacă învață să

asculte oamenii și locurile prin intermediul cărora aceasta își poate transmite semnele așezării

lucrurilor pe calea cea dreaptă; artistul ratează de multe ori șansa de a revela creația divină,

obsedat fiind de propria capacitate de creație, orbit de vanitatea pentru propria ingeniozitate,

pierdut în propria construcție mentală, virtuală.

- Într-o astfel de arhitectură a lepădării de sine a arhitectului, apare întrebarea:

ce mai rămâne valabil din arhitectură? În cazul pavilionului, personalitatea arhitectului rămâne

vizibilă, elementele ordonatoare ale structurii și spațiului fiind amprenta acesteia: coloanele

structurale de paleți, ritmul structurii, al grinzilor, verticalitatea spațiului, proporțiile bune ale

spațiului interior. Am putut constata reflexia armoniei spațiului interior în starea de bine pe

care au experimentat-o utilizatorii, încă de la deschiderea pavilionului. Am atribuit această

calitate proporției bune a spațiului interior, determinată de dimensionarea pavilionului în

15

raport cu unitatea sa de bază, paletul de lemn. Acest rezultat benefic pentru arhitectura

interioară a fost și el influențat de puterea materialelor, după cum am precizat deja, rolul meu

fiind acela de a asculta și pune în operă materialul după propriile sale calități.

5. Arhitectura eliberată de arhitect

- Lepădarea arhitectului de propria sa creație, de trufia propriei creativități,

eliberează arhitectura spre a putea fi apropriată de către utilizatori, locuitorii acesteia.

Încheierea misiunii arhitectului înaintea terminării pavilionului a făcut posibilă asumarea

acestuia de către beneficiarii săi și îmbogățirea sa cu atmosfera potrivită realității umane ce

avea să se dezvăluie în continuare. Arhitectura a devenit astfel teritoriul exprimării creativității

utilizatorilor ei, eliberată fiind de exclusivismul creativității arhitectului. Oamenii creativi își

găsesc locul în arhitectură doar dacă arhitectul este dispus să cedeze acest loc, după ce s-a

asigurat de noblețea și demnitatea lucrării sale. Proiectul pavilionului reușește să ofere acest

loc pentru creativitate, configurarea sa permițând intervenția utilizatorilor pentru încheierea

arhitecturii și îmbogățirea atmosferei acestuia.

- Mijlocul prin care acest proiect a permis apropierea utilizatorilor a fost

reducerea voită a complexității arhitecturii, a discursului teoretic. Arhitectura gesturilor

simple permite înțelegerea și aproprierea sa, dar mai ales intervenția utilizatorilor, pavilionul

fiind încheiat și finisat de aceștia. O astfel de atitudine a arhitectului a contribuit la

armonizarea între membri comunității de oameni creativi, dinamizând lucrul în echipă și

consolidând legăturile dintre oameni și pe cele dintre oameni, arhitectură și loc.

- Lepădarea arhitectului de propriul proiect face posibilă reînoirea acestuia după

ciclurile vieții utilizatorilor. Arhitectura este eliberată de prețiozitatea suprarafinării și poate fi

astfel reînoită după ce și-a încheiat menirea. Pavilionul a avut un astfel de parcurs, în

primăvara anului 2016 lăsând locul unui nou pavilion, unei noi etape a devenirii comunității

de oameni creativi, fără ca vreuna din părți să resimtă transformarea ca pe o pierdere, ci ca

pe un câștig - posibilitatea de a trece la o nouă etapă a vieții.

6. Misiunea și rolurile arhitectului în lucrul cu oameni creativi

- Arhitectul poate fi cel care dezvăluie unui anume beneficiar propria capacitate

creativă, îi inspiră curajul de a o dezvolta, ajutându-l însă să o gestioneze spre calea iubirii.

Acest ajutor lucrează cel mai bine atunci când este minim intervenționist, când arhitectul se

16

limitează la postura de model de acțiune și de atitudine profesională și umană. O astfel de

atitudine poate servi ca îndrumare, reușind în același timp eliberarea creativitatății de

intervențiile exterioare pentru a putea deveni autentică, izvorâtă din ființa pură a omului cu

potențial creativ.

- Desfășurarea construirii pavilionul a reprezentat pentru mine exercitarea și

conștientizarea rolului arhitectului de a fi model de acțiune pentru ceilalți oameni: atenția și

chiar obsesia mea pentru așezarea proiectului pe calea dreaptă, a iubirii; observarea și

deslușirea semnelor primite pe parcursul construirii; dispoziția de a demola și reconstrui

proiectul – tenacitatea de a acționa în sensul semnelor primite, permițând desfășurarea

evenimentelor ce își cereau locul în proiect; sensibilitatea față de necesitatea includerii în

proiect a elementelor ce au intervenit pe parcurs; detașarea mea de proiect, spre finalul

acestuia, lăsând beneficiarilor posibilitatea de a interveni cu propria creativitate pentru

încheierea arhitecturii, ca garanție a aproprierii acesteia de către utilizatori.

- Energia cu care am reconstruit pavilionul, pentru a mă asigura de situarea sa pe

calea cea dreaptă, a lucrării divine, a fost sursa de inspirație și încredere pentru membri

comunității creative. Astfel locul a putut evolua, odată cu devenirea lor, reușind să

construiască un nou pavilion în vara acestui an, cu structură metalică și o investiție mult mai

consistentă. Efortul depus de mine în construirea pavilionului de lemn a dat încredere

oamenilor în propriile puteri de a evolua și de a se dezvolta, ca indivizi, dar mai ales în

comunitate. Lepădarea mea de propriul proiect i-a eliberat și pe ei spre reînoirea vieții

individuale și a comunității, element esențial pentru oamenii creativi.

- Atenția mea față de semnele de pe parcursul proiectului și acțiunile în sensul

îndeplinirii mesajului acestora, m-a plasat în postura de revelator ales al lucrării divine, fiind

posibilă astfel înțelegerea complexității acesteia de către beneficiarii proiectului. Cu toții am

înțeles ce înseamnă iubirea prin arhitectură - a lăsa pe Dumnezeu să lucreze prin oameni

pentru a-i conduce spre devenirea lor, pe calea cea dreaptă.

- Scopul arhitecturii din iubire depășește cu mult atingerea obiectivului de a

obține un obiect de arhitectură rafinat estetic. Sensul adevărat al acesteia este devenirea

tuturor oamenilor implicați în dezvoltarea unui proiect, arhitectul fiind intermediarul

înfăptuirii Lucrării Divine, iar materia – suportul fizic, trupul acesteia. Reușita arhitectului în

desăvârșirea acestui rol apropie oamenii de iubire și de propria lor desăvârșire în Dumnezeu.

17

IV. Arhitecți pentru oameni

După ce am învățat cum se poate realiza transferul iubirii pentru arhitectură

către iubirea pentru oameni și locuri, am căutat să cercetez și alți arhitecți actuali ce au înțeles

să pună aceste iubiri înaintea pasiunii pentru arhitectura rafinată, să transforme iubirea

pentru arhitectură în iubire pentru oameni.

În acest capitol prezint câteva exemple de astfel de arhitecți și cum au înțeles

ei iubirea prin diferitele experiențe profesionale.

A. Iubire pentru oameni din iubire pentru creativitate și control

Estudio Teddy Cruz

Teddy Cruz este unul dintre arhitecții ce și-au asumat explorarea proceselor de

construire ce stau la baza dezvoltării comunităților informale, în cazul său din orașul Tihuana,

Mexic. Proiectul său ”Manufactured sites” propune un sistem constructiv de tip schelă,

realizat din mai multe elemente ce pot susține un mod de viață și de a construi tipic pentru

aceste comunități, bazate pe reciclare și improvizație permanentă. În același timp, sistemul

propus încearcă să faciliteze tranziția de la construcțiile improvizate la locuințe stabile, mai

bine consolidate.

Proiectul explorează specificitățile comunităților informale, regulile lor diferite

pentru dezvoltare, încercând să genereze propunerea cât mai organic, după modul de viață și

mentalitățile comunităților. Acestea sunt definite de negocierea permanentă a limitelor

teritoriale, reciclarea ingenioasă a materialelor și disponibilitatea permanentă a oamenilor

pentru acțiune.

Teddy Cruz este unul dintre arhitecții ce își asumă renunțarea la obiectul de

arhitectură, deci la gloria arhitectului, pentru a realiza un cadru, un sistem-suport pentru

viitoare intervenții multistratificate ale locuitorilor. Gestul arhitectului trece astfel în planul

secundar, lăsând loc în prim plan posibilităților multiple de expresie a nevoilor și ingeniozității

creative a locuitorilor.

Proiectul sudioului Teddy Cruz țintește mult mai departe de arhitectura însăși,

către dinamizarea relațiilor dintre resursele umane și materiale, organizații, administrație, pe

suportul industriei prefabricatelor.

18

B. De la iubirea pentru ordine la Iubirea pentru organicitatea vieții

Alejandro Aravena – Elemental

1. Quinta Monroy, Iquique – Chile

Încă de la început, arhitecții au încercat o dezvoltare ce ar putea să

preîntâmpine eventualele dezavantaje ale formulelor uzuale de ansambluri de locuințe

sociale, o densificare fără supra-aglomerare și posibilitatea ca ansamblul să se auto-dezvolte,

prin posibila intervenție a locuitorilor. Au existat două restricții inițiale, o limită a suprafeței

construite, dictată de bugetul limitat, de 36mp și necesitatea de a lăsa clădirile neterminate,

pentru a oferi posibilitatea familiilor de a realiza adiții și extensii după nevoile fiecăreia.

Nefinalizarea arhitecturii de către arhitect a fost văzută încă de la început ca o garanție a unei

posibile diversități și individualizări a fiecărei locuințe, ce ar asigura perpetuarea dinamicii

sociale existente și foarte vii.

Arhitecții sunt dispuși astfel să renunțe la perfecționarea materiei, să renunțe

la sine, să se lepede de nevoia de a controla rezultatele arhitecturii, tocmai pentru a favoriza

viața socială a comunităților beneficiare. Este un gest de sacrificiu nobil, necesar de fapt

pentru ca organicitatea vieții sociale să poată invada și apropria arhitectura.

Proiectul a pornit, pe lângă condiționările menționate, cu analiza critică a

tipologiilor deja existente în cazul ansamblurilor de locuințe sociale, pentru a putea identifica

eventuale posibile elemente de preluat sau de evitat.

Concluzii

Aravena este modelul tipic de arhitect obsedat de capacitatea ingenioasă a

omului de a ordona geometric materia, însă învață să iubească ordinea reală a vieții

comunităților cu care lucrează, prin interacțiunea directă cu acestea încă de la începutul

procesului proiectării de arhitectură. Această ordine nu ține, așa cum învață arhitecții, de

alinierea geometrică a unor elemente, de ritm și repetiție, ci de libertatea individului de a-și

stabili propria ordine în spațiul locuit, în acord armonios cu formele de alăturare ale

oamenilor: familie, vecinătate, comunitate, oraș.

Lecția esențială a acestui proiect este conștientizarea măsurii până la care

arhitectul poate impune un model de arhitectură și necesitatea ca acesta să se detașeze de

19

nevoia de a controla direct finalitatea arhitecturii. Această finalitate trebuie să aparțină

locuitorului, asemeni unei haine ce învelește cadrul rigid al arhitecturii, o îmblânzește și face

posibilă domesticitatea și organicitatea locuirii.

Experiența lui Aravena servește ca model de arhitect ce s-a format în iubirea

pentru ordine (geometrică), dar învață din interacțiunea cu oamenii ce înseamnă adevărata

ordine a vieții acestora, ajungând să o iubească prin proiectele sale. El reușește să își așeze

ordinea arhitecturii dar permite și libertatea ordinii organice a vieții oamenilor în comunitate,

unificând astfel cele două iubiri în ființa arhitectului.

2. Bienala de Arhitectură de la Veneția

Însăși tema curatorială a bienalei este centrată pe problema arhitecturii social

conștientă, o problematică efervescentă în ultimii ani. Aravena propune o temă anti-sistem,

despre condițiile de supraviețuire a arhitecturii și necesitatea unei abordări sensibile a

problemelor locuințelor accesibile și a reconstrucțiilor post-dezastru. Tematica ” Reporting

From the Front” se adresează arhitecților care ”luptă„ împotriva inerției perpetuării unor

modele arhitecturale depășite, care și-au demonstrat nesustenabilitatea, alienând indivizii și

dezmembrând comunitățile umane. Aravena sisține o arhitectură care se reîntoarce la

realitatea umană, care își poate regăsi vitalitatea în creativitatea și potențialul de implicare al

oamenilor, al locuitorilor, având ca suport proiectele sale de succes în comunitățile informale.

Fără această nouă viziune, fără o lepădare a arhitecților de proiecțiile vizionare, arhitectura va

sucomba sub propriile frustrări pricinuite de propunerile nerealizabile. Aravena este un bun

exemplu de arhitect care, deși s-a avântat în aparentul haos al arhitecturii cu finalitate

necontrolată în totalitate de acesta, și-a câștigat o recunoaștere consistentă, atât din partea

breslei cât și a comunităților în care a lucrat. Apelul său este pentru sensibilitatea arhitecților

și a administrațiilor față de comunitățile umane și creativitatea arhitecților pusă în slujba

oamenilor și nu impusă fără posibilitatea intervenției acestora.

20

C. Dezamăgirea față de arhitectura puterii declanșează o explozie de empatie

pentru oameni.

Shigeru Ban

- Arhitectură temporară(?) din hârtie

Shigeru Ban ridică întrebarea ”ce înseamnă o clădire temporară„, iar răspunsul

nu este suținut de structura sa, ci de capacitatea clădirii de a fi iubită de oameni. Proiectele

temporare ale arhitectului ajung să fie atât de îndrăgite de comunitățile locale, încât unele

devin permanente, păstrându-și funcționalitatea mult timp după trecerea evenimentelor

nefericite. Iubirea arhitectului și dăruirea sa pentru oameni sunt resimțite în arhitectura sa,

reușind să-și îndeplinească misiunea de a oferi o viață mai bună oamenilor prin profesia sa.

Arhitectul semnalizează lipsa arhitecților în situațiile de criză, aceștia fiind prea

ocupați să alerge după persoanele privilegiate ale societăților. Shigeru Ban oferă prin

activitatea sa un bun exemplu despre sensul pe care îl poate căpăta succesul și notorietatea

personală, nu pentru cultivarea personalității și a propriei glorii, ci pentru a fi pus în slujba

celor ce au nevoie de ajutor. Notorietatea sa este instrumentul ce facilitează atragerea de

fonduri dar și sensibilizarea administrațiilor, pentru realizarea proiectelor de voluntariat în

arhitectură.

- Concluzii

Arhitectul este, la fel ca și artistul, o fire sensibilă, pentru a putea recepta lumea

înconjurătoare dar și pe cea interioară cu toți senzorii deschiși, atât rațional cât și emoțional.

Această sensibilitate nu va permite derapaje ale arhitectului și abaterea sa de la calea cea

dreaptă, transmițând semnale puternice în situații deviante.

Shigeru Ban oferă modelul echilibrării prin extreme și reușește să realizeze, ca

intermediar al echilibrului, conlucrarea acestora. La mijloc este iubirea sa pentru oameni cu

care a pornit în formarea sa, dar de la care a fost îndepărtat prin natura meseriei de arhitect,

ce servește interese întortocheate ale unor oameni ce dețin puterea lumească, dar sunt

împinși de slăbiciunea sufletească spre exprimarea acestei puteri înspre exterior, în mod

violent, prin monumentalizarea arhitecturii. Arhitectul devine astfel mediator între situații

umane diametral opuse, dar pe care, prin natura formării sale, cu blândețea și sensibilitatea

sa specifică, le poate înțelege și le poate apropia.

21

D. Dăruire din iubire pentru devenirea prin creativitate; iubirea pentru ”loc„

Bijoy Jain - Studio Mumbai

Bijoy Jain a vrut de la început să realizeze nu un birou de arhitectură, ci o

comunitate de lucru, într-un teritoriu disponibil, în care să nu existe bariere între tipurile de

activități, ci tot ce ține de viața și lucrul oamenilor din comunitate să se desfășoare la un loc.

Arhitectul și-a conștientizat și asumat rolul de mentor în jurul căruia se construiește

comunitatea. Pentru el, termenul ”Studio„ înseamnă mult mai mult în comparație cu utilizarea

sa generală în cazul birourilor de arhitectură, înseamnă un spațiu pentru devenirea oamenilor

prin lucru.

Măiestria profesiei nu este decât mijlocul de legătură între poveștile sale de

viață și comunitate, piatra este materialul ce leagă poveștile, nicidecum scopul în sine al

măiestriei.

Bijoy Jain merge mai departe, considerând comunitatea ca fiind o mare familie,

adusă laolaltă de activitățile umane, pregătirea meselor fiind una din activitățile ce are puterea

de a aduce întreaga comunitate împreună, începând chiar de la bunica sa, până la cel mai

recent pretendent.

A ”pierde„ originea obiectului fabricat - viziunea lui Bijoy Jain este de a pune

împreună dimensiunea informală ce leagă comunitatea, cu dimensiunea formală, pentru a

obține produse ale lucrului ce pot aduce valoare și sustenabilitate comunității. Asemeni lui

Aravena, jain este un experimentalist al dimensiunii informale a vieții ce încearcă împăcarea

cu cadrul formal al societății. Mijlocul prin care poate fi posibilă această mediere, între lucrul

armonios în comunitate și obiecte finale ce pot deveni artistice cu valoare comercială, este

tocmai împărtășirea lucrului, a sarcinilor pentru realizarea obiectelor, astfel încât urma

autorului acestora să se metamorfozeze într-o reușită colectivă.

Pentru Bijoy Jain, casa nu este expresia puterii personale, a capacității de a fi

proprietar, ci, fiind închiriată, devine o experiență a aducerii oamenilor împreună, ce îi

responsabilizează și le activează grija pentru cel apropiat.

22

Concluzii

Iubirea pentru devenirea prin creativitate se revarsă asupra oamenilor din jur,

se dezvoltă în iubirea pentru a fi dascăl, mentor, ce unifică în ființa arhitectului atât iubirea

pentru creativitate cât și iubirea pentru oameni.

Bijoy Jain oferă exemplul mentorului ce iubește devenirea prin creativitate a

omului, generând în jurul său un mediu benefic, plin de blândețe, ce atrage deopotrivă oameni

ce au cunoscut aceeași iubire, precum și ”ucenici„ în căutarea propriei deveniri, ce pot găsi

aici îndrumarea dar și libertatea de a se descoperi pe sine, prin învățarea unei profesii.

Așezarea arhitectului într-un anumit cadru natural și construit nu este

întâmplătoare, una din metodele sale ca mentor fiind învățarea iubirii pentru loc, proces

parcurs chiar de sine, după cum declară în materialul citat.

Locul este cel care îl poate învăța pe om cum să ”locuiască„, cum să aprecieze

natura, cum să observe semnele și ritmurile pe care elementele naturii dar și componentele

locului le sugerează, cum să lucreze în armonie cu oamenii din jur, după modelul armoniei

lumii naturale.

E. A învăța să iubești viața comunităților, din iubire pentru oraș și creativitate.

Alfredo Brillembourg, Hubert Klumpner - Urban Think Tank

Exemplul celor doi arhitecți vorbește în primul rând despre descoperirea iubirii

pentru oameni prin disponibilitatea de a le înțelege modul de viață și intervenția creativă în

slujba oamenilor.

Reîntâlnirea arhitectului Alfredo Brillembourg cu orașul natal, după formarea

în arhitectură, se identifică cu procesul învățării adevăratei iubiri pentru acesta: iubirea pentru

oamenii ce dau viață orașului, nu pentru frumusețea creațiilor arhitecturale ale acestuia.

Arhitectul se întoarce în orașul natal cu gândul de a contribui la dezvoltarea arhitecturii, după

cum au fost învățați la universitățile din America, prin proiecte ingenioase și elaborate, cu

arhitectură studiată și rafinată. Întâlnirea cu dimensiunea socială a orașului este însă atât de

puternică, încât arhitectul conștientizează adevăratul sens al misiunii sale, de a-i ajuta pe

oamenii din comunitățile spontane, prin mici intervenții de arhitectură ordonatoare, către o

viață mai sigură.

23

Elementul esențial al acestei experiențe transfiguratoare este disponibilitatea

arhitectului de a observa adevăratele probleme ale oamenilor și zonele unde este cu adevărat

nevoie de intervenția unui arhitect. Această sensibilitate permite arhitectului să observe și să

protejeze acele valori ale comunității ce par a fi pierdute în orașele sau zonele ”civilizate„:

armonia și intensitatea relațiilor umane.

Intevenția arhitecților este aparent nesemnificativă, se adaptează la mijloacele

comunităților, fără a impune eforturi materiale unor oameni cu resurse extrem de limitate.

Creativitatea este însă antrenată mai ales când lipsa mijloacelor cere rezolvări ingenioase cu

minimum de consum. Rezultatele intervențiilor de arhitectură nu mai ating acea dimensiune

academică a esteticii obiectului, ci surprind locurile posibile pentru intervenție dar și tipul de

acțiune necesar. Arhitecții pun ordine în configurarea spațiului acolo unde acesta deja există

și atrage activitate umană, amplificând această activitate. Această sensibilitate de a surprinde

viața unui loc și a o amplifica prin structurarea arhitecturală este necesară arhitectului, atât

pentru binele comunităților, dar mai ales pentru rolul pe care arhitectul îl poate juca la nivel

de oraș, ca intermediar între administrație și oameni.

Arhitectul are misiunea de a observa, păstra și perpetua valorile și potențialul

unui loc, aceasta fiind dovada iubirii sale pentru oameni și locuri. Este necesară detașarea

acestuia de modelele cultivate pe parcursul formării în arhitectură, pentru a evita impunerea

unor șabloane virtuale asupra realităților umane din teren.

A lucra în comunitate – iubirea pentru oameni înseamnă a lucra din interiorul

comunității, identificându-te cu realitățile oamenilor și încercând să aduci un plus vieții

acestora, nu impunând sarcini născocite în biroul de arhitectură. Cunoașterea și iubirea se

învață prin experiența aproape de oameni. Acești arhitecți au înțeles că doar lucrând cu

oamenii, din interiorul comunităților, pot înțelege viața acestora și acționa în spiritul acesteia,

păstrând armonia dintre oameni. Modul de lucru spontan este cel care impulsionează

întrajutorarea oamenilor, iar impunerea unor șabloane academice ar elimina această

conlucrare vitală pentru armonia comunităților.

24

V. Concluzii la Partea Întâi

Cercetarea asupra realităților arhitecturii arată procesele prin care iubirile

cultivate în formarea arhitecților se pot transforma, prin maturizarea acestora, în iubire pentru

oameni:

- Iubirea pentru creativitate, ce ajută arhitectul să înțeleagă nevoia oamenilor

creativi de a interveni asupra arhitecturii și să le ofere această libertate prin neîncheierea

proiectului.

- Iubirea pentru ingeniozitate, ce ajută arhitectul să folosească și cele mai aspre

sau banale materiale de construcție în folosul oamenilor.

- Iubirea pentru buna așezare a arhitecturii, ce permite retragerea arhitecturii

pentru a elibera cadrul natural, dar și pentru a face loc activităților umane în jurul acesteia.

- Iubirea pentru materiale ce oferă arhitectului capacitatea de a simți măsura

acestora pentru a crea locuri pentru oameni în arhitectură.

- Iubirea pentru loc și spațiu, ce vor fi îmblânzite de arhitect pentru ca așezarea

lor să fie în armonie cu măsura omului.

- Iubirea pentru complexitatea arhitecturii, ce ferește arhitectul de patima

simplificării, lăsând complexitatea relațiilor dintre oameni să lucreze proiectul pe parcurs.

- Iubirea pentru ordinea arhitecturii, ce depășește limitele ordonării geometrice,

dezvăluind oamenilor adevărata ordine organică a universului, ce poate așeza arhitectura în

armonie cu viața acestora, oferind libertatea fiecărui individ pentru așezarea în buna rânduială

a propriei ființe, în armonia vieții în comunitate.

- Iubirea pentru control, ce transformă arhitectul într-un bun manager al

factorilor implicați în arhitectură, pentru îmbunătățirea calității vieții oamenilor.

- Iubirea pentru puterea arhitectului, îndreptată spre a ajuta oamenii în propria

lor devenire, mai ales în situații critice, nu de a impune acestora voința arhitectului prin

arhitectură.

- Iubirea pentru spiritul artistic, ce oferă arhitectului sensibilitatea emoțională de

a lucra cu grijă pentru sufletul oamenilor, îmblânzind arhitectura pentru ca aceștia să se poată

simți împliniți.

- Iubirea pentru maestru, ce transformă arhitectul în mentor pentru oamenii cu

care lucrează, prin crearea unui mediu benefic ce stimulează devenirea acestora.

25

- Iubirea pentru devenirea omului, prin care arhitectul devine revelator al

Lucrării Divine, arătând oamenilor semnele prin care aceștia sunt chemați spre propria

desăvârșire, prin procesele realizării arhitecturii.

- Iubirea pasională pentru arhitectură, arhitectul având un rolul esențial între

oameni de a inspira pasiune pentru propria creativitate.

- Iubirea de sine, ce dă puterea arhitectului de a se lepăda de creația sa, pentru

a lăsa libertatea oamenilor de a-și apropria arhitectura prin intervenția lor creativă.

- Iubirea pentru capacitatea arhitecturii de a îmbunătăți viața oamenilor, ce face

din arhitect un slujitor neobosit al vieții urbane, cultivând prin acțiunile sale iubirea pentru

traiul în comunitate și pentru oraș.

26

Partea a Doua – comentarii la teoria arhitecturii

Introducere

După ce am găsit confirmarea cercetărilor prin propria mea experiență într-o

tendință globală a arhitecților de deschidere spre iubirea pentru oameni, am încercat să aflu

care este cronologia acestei tendințe, care sunt începuturile sale, dacă experiența arhitecților

a trecut dealungul istoriei prin acest proces de învățare, sau parcursul arhitecților nu a întâlnit

o astfel de problematică. O posibilă întâlnire timpurie a arhitecturii cu iubirea ar putea-o plasa

în sfera garanției pentru o viață mai bună în lume, însă o astfel de întâlnire prea tardivă ar

trăda aparenta noblețe a profesiei, a elitismului în care aceasta și-a desfășurat virtualitățile,

ar confirma ”întunericul„ în care s-a scăldat arhitectura până la întâlnirea luminoasă, dar mult

prea recentă, cu iubirea pentru oameni.

I. Formarea arhitectului

1. Vitruviu – Despre arhitectură - sfaturi părintești pentru formarea arhitectului.

Cele 10 cărți despre arhitectură reprezintă sfaturile unui ”părinte„ pentru copiii

ce îl vor urma, cultivând astfel pricipiile ce pot conduce arhitectul în formarea sa către iubirea

pentru arhitectură.

2. Palladio – Patru cărți de arhitectură

Palladio este cel care preia sfaturile părinților arhitecturii, Vitruviu fiind autorul

de referință, în paralel cu propriile studii asupra arhitecturii antice – principiile arhitecturii

pentru iubire.

3. Camillo Sitte – Arta construirii orașelor

Complexitatea formelor de iubire din perioadele precedente ale arhitecturii se

reduc la creația de arhitectură și rezultatele estetice ale acesteia, omul real fiind exclus, treptat

din sensurile iubirii arhitecților. Autorul critică astfel de derapaje ale arhitecturii, mai ales la

scara urbană, dar preia și perpetuează anumite ”măști„ ale arhitecturii, datorate imaturității

culturii acesteia.

27

4. John Ruskin, Cele șapte lămpi ale arhitecturii

Arhitectul este chemat spre iubire, spre Dumnezeu, apărând primele semne ale

unei posibile maturizări ale profesiei, printr-o abordare extinsă a complexității acesteia,

mergând dincolo de rezultatele estetice ale construitului: onestitate, acceptarea cu demnitate

a limitelor umane și materiale, dăruire pentru oameni, îmblânzirea formelor, cunoașterea

diversității naturii umane, înobilare interioară.

II. Maturizarea arhitecturii

1. Siegfried Giedion, Spațiu, timp și arhitectură

Giedion este printre primii arhitecți ai modernității care virează focalizarea

dinspre gândirea arhitecturii spre relația dintre profesioniștii meseriei, dinspre procese

intelectuale către trăiri emoționale. Semnalează în același timp necesitatea unei perspective

mult mai critice asupra modelelor preluate din trecut. Autorul demască falsa construcție

culturală a arhitecturii ce maschează eșecul formelor prețioase în fața vieții, readucând la

lumină creativitatea oamenilor și armonia construitului în comunitate, fără intervenția

arhitecților.

2. Bruno Zevi, Limbajul modern al arhitecturii

Libertățile dobândite de oameni în ultimul secol au deschis calea spre

cunoașterea de sine și implicit, nevoia de a interveni creativ asupra mediului construit din

proximitate. Arhitectura a reușit să-și mențină elitismul, aparenta inaccesibilitate a omului

necultivat. Dar nevoia expresiei libere a creativității oamenilor cere arhitecturii o schimbare

de perspectivă, o smerire față de propriile legi menținute cu trufie, lepădarea de modelele

maeștrilor devenite convenții instituționalizate, depășirea nivelului limitat al ordinii abstracte,

geometrice a arhitecturii, eliminarea tendințelor de monumentalizare. Arhitectura nu mai

poate fi un proces încheiat într-un anumit moment, arhitectul nu mai poate încheia

arhitectura, continuarea ei rămâne la îndemâna utilizatorilor ei și astfel îi va putea urma în

ciclurile reînoirii vieții, regâsinduși resorturile producătoare în vibrația vieții comunităților

umane.

28

3. Bernard Rudofsky, Architecture without architects

Autorul semnalează limitele culturii arhitecturii oficiale, lipsa complexității

acesteia dată de numărul restrâns de personalități ce i-au determinat cursul în istorie și

propune îmbogățirea universului cultural al arhitecturii prin reconsiderarea arhitecturii fără

autor, spontane, produsă organic în sânul comunităților umane, debordând de energia

creatoare a acestora.

4. Robert Venturi, Complexity and contradiction

Refelxul arhitecților de a impune ”ordine” prin arhitectură înseamnă a elimina

ceea ce îi sperie, ce este ambiguu și incert, necunoscutul ce reprezintă complexitatea

potențială a lumii; efectul acestei frici produce nevoia de control a omului asupra mediului

înconjurător și a propriei ființe, rezultatul fiind limitarea complexității posibile la câteva tipare

ușor de manipulat. Ordinea organică a arhitecturii este aceea inspirată, pe care arhitectul o

poate observa, cu ajutorul sensibilității sale, în realitățile ce pot interveni asupra proiectului,

dar mai ales în semnele Lucrării Divine.

5. Charles Jencks, Architecture 2000

Arhitectul ca lider al colectivului implicat va lăsa pe fiecare actor să își

folosească creativitatea, va știi să observe și să asculte locul, ajutând astfel proiectul să iasă la

iveală organic, pornind de la propriile sale resurse, înfâțișând pentru toți cei implicați

fascinanta succesiune și congruență a evenimentelor generatoare. Arhitectul nu mai poate

deține monopolul asupra producției de arhitectură, oamenii își revendică libertatea de a se

implica prin propria creativitate în arhitectura ce îi înconjoară. Arhitecții nu pot intra în jocul

josnic al politicului și al puterii bănești, rezultatele arhitecturii lor au un impact prea mare

asupra oamenilor și mediului pentru a servi exceselor, arhitecții trebuie să fie apărătorii justei

măsuri, a echilibrului și bunei chibzuieli, pentru ca prin lucrările lor să poată îmblânzi materia,

și așa constrângătoare asupra libertății omului.

6. Rem Koolhas, SMLXL

Eliberarea de materie nu poate fi posibilă prin încercarea disperată de a o

perfecționa prin progresul arhitecturii, ci doar prin acceptarea limitelor sale, ce poate elibera

arhitectul de grija pentru materie, nu de prezența materiei în sine. Autorul denunță eșecul

29

încercării de a perfecționa materia prin ingeniozitate și propune repornirea de la stadiul zero,

al maidanului, sacrificarea arhitecturii pentru bogăția vieții, constatând, în realitate, puțina

nevoie a oamenilor de a se înconjura de arhitectură. Koolhas simte limitele arhitectului dincolo

de o prea mare complexitate a arhitecturii, incapacitatea acestuia de a oferi soluții realiste,

rezultând construcții imaginare, virtuale, a unor posibile realități ce nu se pot întrupa însă în

viața oamenilor, situația extremă fiind cazul arhitecturii determinate politic, ca proiecție

unidirecțională dinspre o administrație spre oameni. Noul rol al arhitectului este acela de

coordonator, de om ce poate inspira și revela teritoriile cu potențial, lăsând libertatea de

desfășurare a actorilor vieții și asumarea propriei măsuri a nevoii de arhitectură.

7. Peter Zumthor, Thinking Architecture

Preocuparea arhitectului ar trebui să fie intuiția și înțelegerea naturii lucrurilor,

ce poate da obiectivitate gesturilor de arhitectură. Zumthor este un căutător al propriului

adevăr în arhitectură, pornind de la natura obiectivă a lucrurilor, de la calitățile observate prin

studierea lor atentă, ce pot fi astfel înțelese de orice om. Arhitectura sa se situează pe un plan

detașat de oameni, dar poate fi apropriată prin obiectivitatea sa. Arhitectul poate revela astfel

ordinea ascunsă a materialelor, ce poate fi apoi înțeleasă de utilizatori. Această cunoaștere nu

este posibilă decât prin explorarea propriei naturi creatoare, după lepădarea bagajului de

cunoaștere academică acumulat, descoperind astfel adevărul propriei ființe. Această

întoarcere la puritate poate asigura transcendența intuiției potențialului unei anume așezări

a arhitecturii.

8. Jan Gehl, Orașe pentru oameni

Arhitectura elevată și-a exagerat propria individualitate, rezultatul fiind un oraș

cu o colecție de clădiri izolate, ce resping oamenii din exterior și au tendința de a-i ascunde

bine pe cei din interior. Gehl vorbește despre reîmblânzirea acestei arhitecturi, reîntoarcerea

ei spre oraș, prin intervenții la scara omului, în zonele de mediere dintre arhitectură și spațiul

orașului. Arhitectura privată are datoria de a oferi orașului o parte din spațiul său, arhitecții

fiind cei responsabili cu perpetuarea acestei valori. Arhitectura trebuie să aducă oamenii

împreună, mai ales în jurul său, la interfața cu orașul; oamenii dau viață arhitecturii, fără ca

aceasta să fie în sine principala atracție a acestora.

30

Rolul esențial al arhitecturii este de a susține dezvoltarea unor comunități

solide, oferind libertate dar și sentimentul de siguranță și încredere necesar armoniei dintre

oameni. Noua ordine a orașului trebuie să fie – viață, spațiu, clădiri.

III. Blândețea arhitecturii românești

1. G.M. Cantacuzino, Izvoare și popasuri

Autorul vorbește cu blândețe despre acceptarea senină a unei modestii a

arhitecturii românești, ce nu este însă lipsită de bogăție, ci conține energia puternică a tradiției

reînoite perpetuu. Viața în acestă rânduială se poate oglindi într-o arhitectură autentică,

bogată, ce nu are nevoie de aprobări la nivel internațional, ci are valoare intrinsecă prin

conținutul său creativ și foarte personal al fiecărui utilizator în parte, a comunităților.

Înțelepciunea poporului știe că adevărata reînnoire nu se află în lucrurile din jur, ci în

profunzimea omului, în sufletul său. În acest spațiu, trufia creatorilor nu poate domina

arhitectura, ordinea interioară răstoarnă derapajele individualismului prin puterea și

complexitatea relațiilor dintre oameni. Nici progresul nu poate fi radical, el este îmblânzit aici

de o oarecare stângăcie, dar care așează rânduiala bună după măsura fiecărui om.

2. Florin Biciușcă, Experimentul ”Cățelu„

Retragerea arhitecturii este esențială pentru a oferi locuri pentru oameni în

jurul construitului propriu-zis, spații ce intermediază distanța dintre public și privat și permit

formarea organică a legăturilor dintre oameni, sau dintre locuitor și mediul înconjurător.

Arhitectura trebuie să redevină sensibilă față de diversitatea umană, fie că reușește să implice

oamenii în procesul de proiectare, fie lasă loc pentru intervenții după încheierea construitului

propriu-zis.

Autorul critică individualismul și autosuficiența arhitecturii prin confortul pe

care îl oferă, ce au dus la înstrăinarea oamenilor și compromiterea comunităților. Arhitecții au

pus măști elaborate arhitecturii, obligând oamenii să le poarte, fără a dezvălui efectele nocive

asupra vieții lor în comunitate. Grija permanentă pentru materie nu este potrivită pentru

spiritul românesc, aici oamenii sunt chemați spre lepădarea de grija pentru avuție, prin

mijloace obiective, legate de natura dinamicii vieții în comunitate. Obsesia pentru avuția

materială este eșecul civilizației lumii occidentale.

31

IV. Concluzii la Partea a Doua – iubirile arhitecților

1. Formarea în iubire

- Iubirea pentru propria devenire a arhitectului, prin pasiunea pentru cultivarea

complexă și continuă, ce îi va putea asigura acestuia demnitate și noblețe sufletească.

- Iubirea pentru locuri prin cultivarea sensibilității și a spiritului de observație

pentru specificitățile și diversitatea acestora. Arhitectul va respecta astfel caracteristicile

locului, utilizând resursele disponibile și materialele potrivite.

- Iubirea pentru oameni prin dezvoltarea unor mecanisme complexe de

observare și cunoaștere a omului și a realităților vieții sale. Justețea arhitecturii se sprijină

întotdeauna pe nevoi firești ale vieții și activităților umane. Arhitectura se adaptează la

contextul uman al locului, întrupând dreapta măsură a comunităților cărora se adresează.

- Iubirea pentru spiritul artistic, arhitectul fiind chemat spre a deveni un artist al

smereniei, al sensibilității pentru lumea creată și al dăruirii totale pentru înfrumusețarea vieții

oamenilor.

- Iubirea pentru ingeniozitate, modelarea arhitecturii bazată pe principii ale

tradiției cerând șlefuirea intensă a talentului arhitectului.

- Iubirea pentru trecutul arhitecturii – ascultarea jucăușă; orașul tradițional ca

model de tradiție vie. Studierea trecutului arhitecturii necesită o sensibilitate sporită, pentru

a înțelege arhitectura în contextul complex cultural și social, evitând preluări ale unor

elemente extrase din context și golite astfel de conținut.

- Demnitatea arhitectului – iubirea pentru propria ființă, ce nu va permite

dedublarea, și va face din arhitect un model pentru cei cu care lucrează.

2. Maturizarea în iubire

- Iubirea de Dumnezeu - arhitecții sunt dintre oamenii cei mai îndatorați de a

învăța să asculte voia divină, pentru ca lucrările lor, ce au un impact atât de important asupra

vieții oamenilor, să primească suflul inspirației divine pentru a așeza buna rânduială între

oameni, prin arhitectură.

- Lepădarea de sine a arhitectului, ce impune sacrificiul rafinamentului artistic al

arhitecturii, pentru a lăsa posibilitatea implicării oamenilor în arhitectura ce le aparține.

32

- Lepădarea de materie, de obsesia pentru perfecționarea obiectelor, ce menține

sufletul omului captiv în grija pentru lucruri, libertatea fiind posibilă prin acceptarea

imperfecțiunii materiei.

- Lepădarea de modelele - arhitectul trebuie să se lepede în prima parte a

devenirii sale de după școală de influențele ce l-au modelat, pentru a-și putea regăsi puritatea

propriei creativități, ce poate aduce la lumină realitatea personală a acestuia. Artistul nu își

poate găsi adevărul decât prin reîntoarcerea la punctul zero al propriei realități, eliberat de

bagajul acumulat în formare, pentru realizarea actului creativ autentic.

- Redescoperirea copilului interior, pur, ascultător, ce poate acționa între oameni

cu sensibilitate și blândețe, în dăruire totală, fără teamă, fiind acum puternic prin natura

formării profesionale în iubire.

- Smerirea arhitectului pentru a putea lucra între oameni, nu în afara lor, cu

senzația demiurgică a unicului deținător al adevărului.

- Demnitatea arhitectului - este necesar ca arhitecții să își asume un anume

ascetism personal, pentru a nu fi părtași ai exceselor în arhitectură, construirii pentru

fantasme și simboluri ce depășesc cu mult prea mult necesitățile reale ale omului, și nu fac

decât să îi hrănească vanitatea. Arhitecții nu pot intra în jocul josnic al politicului și al puterii

bănești, rezultatele arhitecturii lor au un impact prea mare asupra oamenilor și mediului

pentru a servi exceselor, arhitecții trebuie să fie apărătorii justei măsuri, a echilibrului și bunei

chibzuieli.

- Dăruire pentru oameni – sensul arhitectului cultivat este de a-și pune întreaga

cunoaștere în slujba oamenilor, ținând seama de măsura și puterea lor de înțelegere, precum

și de potențialul creativității acestora.

- Atenția arhitectului pentru complexitatea umană este necesară pentru a evita

simplificarea arhitecturii prin eliminarea complexității acesteia, chiar dacă o astfel de abordare

ar permite un control mai facil al rezultatelor. Diversitatea umană aduce vitalitate arhitecturii

dacă arhitectul știe să o elibereze în lucrările sale.

- Sensibilitatea arhitecților pentru viață - viața orașului este însăși motivul pentru

care apare arhitectura, oricare altul fiind detașat de realitate. Arhitectura trebuie să se lase

inspirată de realitățile viețuirii pentru ca în final să poată fi apropriată și vitalizată de utilizatorii

ei.

33

- Arhitectul cu rol de mentor, ce poate inspira cu entuziasmul său creativitatea

oamenilor contribuind astfel la devenirea oamenilor prin creativitate, la autonomia

individuală necesară pentru armonizarea în comunitate. Arhitectul devine astfel parte din

comunitate, trebuie să o cunoască, să fie sensibil la nevoile ei și să lucreze din interiorul ei, ca

un mentor, nu ca un dictator, din exterior.

- Libertatea creativității oamenilor – arhitectura nu mai poate evita explozia de

libertate a oamenilor în societatea contemporană; oamenii își revendică dreptul de a fi creativi

asupra arhitecturii pe care o utilizează, rolul arhitectului fiind de a oferi un bun cadru pentru

o astfel de manifestare.

- Arhitectură pornind de la oameni se naște organic din viața comunităților,

sensibilitatea arhitectului pentru oamenii din jurul arhitecturii poate asigura devenirea

acestora, prin posibilitatea desfășurării lucrării divine în realizarea arhitecturii. Inspirația nu se

află în idei utopice, ci tocmai în firescul vieții ce poate oferi, pentru cei ce au ochi de văzut,

măsura și locul pe care îl poate ocupa arhitectura pentru a se afla în armonie cu viața

oamenilor. Satisfacția arhitecturii nu mai poate sta doar în rezultatele ei, ci mai ales în armonia

experienței umane din procesul realizării.

- Orașul pornind de la oameni – este nevoie de o abordare a orașului de o cu

totul altă natură, un urbanism pornind de la observație, ce acționează prin potențarea acelor

locuri din oraș în care oamenii se adună, sau care par că, printr-o intervenție minimală, ar

putea aduna oameni și prinde viață.

3. Calitățile arhitecturii

- Reînoirea omului prin arhitectură – ciclurile vieții fiecărui om presupun

reînoirea acestuia, iar arhitectura ar trebui să poată urma această dinamică, permițând

modificări, adăugiri, demolări, păstrând discret urmele trecerii sale.

- Nefinalizarea arhitecturii de către arhitect – arhitectul lepădat nu mai poate

păstra soarta rezultatelor unui proiect doar pentru sine, pentru gloria sa, ci se retrage după ce

a așezat cadrul bun al arhitecturii, pe care vor putea interveni oamenii, apropriind arhitectura

prin creativitatea lor.

- Onestitatea arhitecturii – arhitectul nu trebuie să se teamă de rezultatele

modeste ale unei arhitecturi, atâta timp cât reflectă realitățile umane din care au germinat.

Bogăția experienței umane nu este direct proporțională cu rafinamentul arhitecturii.

34

- Justa măsură a arhitecturii – o arhitectură conștientă de sine oglindește măsura

justă a omului și a comunității, își asumă limitele peste care își poate pierde sensul, chiar dacă

se sprijină pe elaborate concepții intelectuale. Sensibilitatea arhitectului poate îmblânzi

arhitectura pentru a se așeza în armonie cu realitatea oamenilor.

- Îmblânzirea arhitecturii – gesturile radicale ale arhitectului tânăr trebuie

îmblânzite la maturitate, pentru ca arhitectura să permită apropierea omului și, în același

timp, arhitectul poate fi îmblânzitorul beneficiarului, atunci când acesta poate cere prea mult

de la loc și de la proiect. Arhitectul este mediator între valorile urbane, spiritul comunităților

și dezvoltatorul de arhitectură, îmblânzindu-și propriile gesturi pentru a conduce pe oameni

spre blândețe reciprocă.

- Iubirea arhitecturii pentru oraș - dinspre casă spre oraș: arhitectura privată

oferă orașului spații din interiorul acestuia, își deschide ”sufletul„ către acesta; orașul este

energia pe care oamenii o emană, implicit arhitectura trebuie să permită această emanație și

prin relația privat-public.

- Retragerea arhitecturii - sensibilitatea arhitectului pentru mediul existent va

accepta retragerea arhitecturii sale pentru a face loc activităților umane, oferind spații ce

intermediază distanța dintre public și privat și permit formarea organică a legăturilor dintre

oameni, sau dintre locuitor și mediul înconjurător.

- Sacrificiul arhitecturii – retragerea arhitecturii poate fi radicală, rolul

arhitectului fiind de a observa potențialul golului de a deveni intens prin organicitatea vieții,

prin activitățile umane ce pot atrage după sine arhitectură, atunci când va fi cazul.

- Adevărul arhitecturii nu se poate imagina, el se observă și este descoperit prin

revelație.

- Emoția în arhitectură - Iubirea dintre oa