Cursul 2: Raporturile sintactice în frază 1. Relaţiile sintactice în frază 1.1. Coordonarea 1.2. Relaţia apozitivă 1.3. Subordonarea 1.4. Relaţia de interdependenţă 1.5. Relaţia de incidenţă 1.6. Relaţia mixtă bipropoziţională Bibliografie minimală Adam, Jean-Michel, Lingvistică textuală, Iaşi, Institutul European, 2008. Dimitriu, C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Ed. Institutul European, 2002. ***, Gramatica de bază a limbii române, (coord. Gabriela Pană- Dindelegan), Bucureşti, Ed. Univers enciclopedic gold, 2010. ***, Gramatica limbii române, ed. a III-a, vol. al II-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005. Guţu-Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, E.Ş., 1972. Idem, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, EDP, 1973. Hodiş, Viorel, Apoziţia şi propoziţia apozitivă, Bucureşti, E.Ş., 1990. Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, ed. a III-a, Bucureşti, Ed. Albatros, 1984. Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978. Irimia,D., Gramatica limbii române, Iaşi, Ed. Polirom, 1997.
Transcript
Cursul 2: Raporturile sintactice în frază
1. Relaţiile sintactice în frază1.1. Coordonarea1.2. Relaţia apozitivă1.3. Subordonarea1.4. Relaţia de interdependenţă1.5. Relaţia de incidenţă1.6. Relaţia mixtă bipropoziţională
Bibliografie minimalăAdam, Jean-Michel, Lingvistică textuală, Iaşi, Institutul European, 2008.
Dimitriu, C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Ed. Institutul European, 2002.
***, Gramatica de bază a limbii române, (coord. Gabriela Pană-Dindelegan), Bucureşti, Ed. Univers enciclopedic gold, 2010.
***, Gramatica limbii române, ed. a III-a, vol. al II-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.Guţu-Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, E.Ş., 1972. Idem, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, EDP, 1973.Hodiş, Viorel, Apoziţia şi propoziţia apozitivă, Bucureşti, E.Ş., 1990.Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, ed. a III-a, Bucureşti, Ed. Albatros, 1984.Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.Irimia,D., Gramatica limbii române, Iaşi, Ed. Polirom, 1997.Idem, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Ed. Junimea, 1983. Metea, Al., Limba română actuală, Deva, Ed. Emia, 2008.Muţiu, Ioan, Probleme ale coordonării în limba română. Teză de doctorat, Universitatea din Timişoara, 1973.Nagy, Rodica, Sintaxa limbii române actuale (Unităţi, raporturi şi funcţii), Iaşi, Institutul European, 2005.Secrieru, Mihaela, Nivelul sintactic al limbii române, Botoşani, Ed. Geea, 1998.Şerban, Vasile, Curs practic de sintaxă a limbii române, Bucureşti, EDP, 1964.Teiuş, Sabina, Coordonarea în vorbirea populară românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, Ed. 1980.Trandafir, G.I., Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1982. Trandafir, G. I., Alte probleme controversate, Craiova, Editura Universitaria, 1996.
Relaţiile sintactice în frază
„Prin termenul relaţie sintactică înţelegem raportul sintagmatic în care sunt angajate două (ori mai multe) unităţi minimale componente ale structurii unui enunţ.” (I. Iordan, Vl. Robu, 1978, p. 546)
Cum pentru generarea frazei unitatea minimală este propoziţia, rezultă că relaţiile sintactice din frază se stabilesc între două sau mai multe propoziţii.
Dihotomia saussuriană referitoare la opoziţia relaţii paradigmatice – relaţii sintagmatice lămureşte faptul că relaţiile sintagmatice în care se antrenează semnele lingvistice sunt de tip combinatoriu şi se realizează în vecinătăţile pe care le presupune organizarea propoziţiei/ frazei. Prin urmare, succesiunea propoziţiilor este relevantă pentru modul cum structurarea frazei implică deopotrivă prezenţa unităţilor minimale, cât şi realizarea unor raporturi sintagmatice între acestea. Producerea frazei este un fapt de complex de comunicare, în care sunt implicate competenţele semiotice ale vorbitorului, de la mânuirea de semnificaţi şi semnificanţi care constituie semnul lingvistic până la aplicarea regulilor gramaticale care impun anumite combinaţii (considerate corecte), respingând altele (considerate incorecte). Prin urmare, relaţia sintagmatică, în calitate de parte constitutivă a semioticii frazei, nu ţine doar de ordinea formală a acesteia, ci şi de valoarea ei semantică.
Valeria Guţu-Romalo, 1973: 36:
„Relaţiile sintactice asigură enunţului caracterul unui tot organizat: ele plasează în moduri diferite componentele enunţului unele faţă de altele.”
„Dintr-o perspectivă logico-semantică, relaţiile sintactice sunt interpretarea lingvistică a unor raporturi logice, prin care se reflectă în planul gândirii conexiuni extralingvistice, extrinseci (între „obiecte”) şi intrinseci (interioare „obiectelor”, de tipul: parte-întreg, conţinut-formă, substanţă-calităţi, statice sau dinamice etc.).” (D. Irimia, 1997: 330)
Atât în planul expresiei, cât şi în cel al conţinutului, diverşi factori – obiectivi şi subiectivi – justifică modul cum se realizează relaţiile între elementele constitutive ale frazei, relaţii care asigură coeziunea şi coerenţa enunţiativă. De pildă, „natura implicaţiei sintactice a relaţiilor, posibilitatea reducţiei unuia dintre termeni şi substituţia lui cu zero, numărul termenilor angajaţi într-o relaţie, caracterul mediat sau imediat, vecinătatea sau nonvecinătatea sunt criterii care dau posibilitatea unei sistematizări cuprinzătoare a tuturor relaţiilor sintactice.” (I. Iordan, Vl. Robu, 1978: 553)
În general, în structurarea unei fraze putem identifica câteva tipuri de relaţii fundamentale: de nondependenţă (coordonarea şi echivalenţa) şi de dependenţă (subordonarea şi interdependenţa). La acestea se adaugă relaţia mixtă (de coordonare a unei subordonate cu un termen din regentă) şi relaţia zero, manifestată în cazul incidenţei, care nu stabileşte relaţii sintactice, ci doar semantice, cu celelalte componente ale frazei.
Este o relaţie sintactică fundamentală, de nondependenţă/ echivalenţă, care se stabileşte între unităţi sintactice de acelaşi rang atât la nivelul propoziţiei, cât şi la nivelul frazei.
„Relaţia sintactică de nondependenţă este o expansiune plurimembră de unităţi aflate pe poziţii sintactice asemănătoare şi constă în repetarea poziţiei date prin unităţi care trimit la denotaţii diferite sau la acelaşi denotat, având, deci, referinţe diferite sau aceeaşi referinţă extralingvistică.” (I. Iordan, Vl. Robu, 1978: 554)
Ibidem: „Teoretic, orice poziţie sintactică poate fi repetată nelimitat prin coordonare, iar ordinea de succesiune a unităţilor coordonate se poate schimba. Dar o repetare care depăşeşte trei-patru unităţi dă loc la slăbirea coeziunii sintagmatice sau la schimbarea valorii semantico-sintactice a relaţiei de coordonare, iar modificarea ordinii de succesiune a unităţilor poate da loc la inadecvare semantică, mai ales dacă avem în vedere diferitele tipuri de coordonare.Mobilitatea ordinii de succesiune este o condiţie a nondependenţei; dacă ordinea, în unele situaţii, devine fixă, aceasta apropie relaţia de coordonare de relaţia de dependenţă, cum este cazul coordonării adversative şi a celei concluzive prin conective monovalorice.”
„Coordonarea este relaţia care se stabileşte între două sau mai multe unităţi care se află pe acelaşi plan; operează cu unităţi homofuncţionale, reprezentând totdeauna o expansiune poziţională şi nu structurală. De aceea, coordonarea nu este generatoare de funcţii sintactice, rolul ei fiind acela de a repoziţiona funcţia exprimată de unitatea precedentă.” (I. Diaconescu, 1989: 244) În propoziţie, coordonarea se manifestă în cazul părţilor de propoziţie care pot fi multiplicate (toate, cu excepţia predicatului), între unităţi de acelaşi fel. În frază, coordonarea are loc:
- între propoziţii principale:
„Medici de diferite calibre vin,/ pleacă,/ mă privesc intens, ca pe un cobai, cu stetoscopul lipit de pielea transpirată.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„Mă declar surprins, dar nu-l condamn.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
Ion Diaconescu, 1989: 244: „Un raport de coordonare se poate stabili şi cu o unitate care face parte dintr-o frază anterioară; în această situaţie, apar numai propoziţiile principale, care capătă calitatea de principale coordonate contextual...: – Am înţeles, că nu e aşa mare filozofie ce spui tu, zise Moromete supărat. Dar.. Şi nu mai completă şi restul gândului. (M. Preda, Moromeţii)”
- între subordonate ale aceleiaşi regente:o subordonate de acelaşi fel:
„Ne povestea cum găteşte, cum e să primeşti oaspeţi de rang înalt, politicieni, manageri, artişti, cum e să fii, pentru câteva ore, în lumea lor.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„Trupul meu inert, pietrificat, nu mă sperie. E ca un obiect pe care-l pipăi, îl evaluez, îl mut liniştit dintr-un loc într-altul, îl spăl şi-l şterg cu grijă.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
o subordonate cu elemente introductive diferite:
„Puricii învaţă tare greu şi i-au trebuit lui Iohan douăzeci de ani până să-i înveţe cum să sară şi ce să facă, şi acum era prea bătrân s-o mai ia de la început.” (S. Titel, Pasărea şi umbra)
„Vindecarea îţi este într-o biserică. N-a spus care [e biserica] şi unde [e biserica].”(V. Voiculescu, Zahei orbul)
„Se ridicară amândoi, se îmbrăcară şi ieşiră să dea o raită prin mica piaţă din apropiere..., una din puţinele care încă nu fuseseră desfiinţate şi unde, cu precizie, soseau acum, la această oră, ţăranii din împrejurimi cu zarzavaturi şi fructe proaspete, cu inutilele flori.” (N. Breban, Îngerul de gips)
o subordonate diferite:
# Se plimbă pe unde vrea şi cu cine îi place. #
# Mănâncă cu ce poate, cât vrea el.#
Ion Diaconescu, 1989: 244: „Când coordonarea se stabileşte între propoziţii subordonate de acelaşi fel sub raport funcţional, relatorul subordonator al celei de-a doua propoziţii poate să fie omis:
# A promis că-l va primi, dar [ ] nu-l va ajuta cu nimic. #
# Nu l-a întrebat dacă a înţeles sau [ ] nu a înţeles. #”
v. şi: „Călugării, care umblă raşi ca-n palmă şi se strâmbă grozav de urât, au o ştiinţă tainică şi ştiu să facă fel de fel de farmece, pentru ca boala să-şi vie de leac, săracul să-şi găsească sprijoana şi nenorocitul să se fericească.” (I. Slavici, Mara)
2.1.1. Tipuri de coordonare:
2.1.1.1. după un criteriu formal:a) simplă (se stabileşte între propoziţii de acelaşi rang)
„ – Ei, să trăieşti şi să te văd cât Coşbuc de mare!” (L. Rebreanu, Ion)
„ – Bine, Puiule, îl dăscăli Faranga, dar să nu uiţi că de el depinde viaţa ta!” (L. Rebreanu, Ciuleandra)
„Se gândi o clipă să-i trântească o obrăznicie şi să sfârşească.” (L. Rebreanu, Ion)
b) complexă (se stabileşte între două grupuri de propoziţii coordonate sau între un grup de propoziţii şi o propoziţie)
„S-a întâmplat să fiu dintre aceia şi asta e posibil să mă fi costat enorm.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„Îşi imagina că poate i s-a oferit, ca pe tavă, „secretul din dulap”, cu care să-i închidă gura lui Puiu şi să-l facă să o accepte pe Maya, sau, dimpotrivă, cu care să obţină divorţul şi să scape de alte şi alte mojicii din partea lui.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
„Sigur că s-a gândit să-l deschidă, dar ideea asta i-a dispărut din minte, pentru că telefonul zbârnâia în celălalt capăt al apartamentului.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„O să mă bată Dănilă, dar o să mă ierte şi o să mă ia de nevastă.” (Z. Stancu, Desculţ)
c) contextuală (se stabileşte între două fraze ample, corespunzătoare unor părţi ale discursului)
„Când fără ştirea lui, s-a împlinit sorocul uitat şi l-au scos din groapă ca să-l svârle pe poarta temniţei afară, orbului îi rămăsese (sic!) numai osemintele instinctelor, scheletul firii lui sălbatice, ciolanele tari ale urii şi ale răzbunării. Sprijinit pe ele, i s-a dat drumul să pornească în lume...
Dar el nu mai avea lume. Singur, încotro s-o apuce? A stat năuc o vreme dincolo de zidurile albe, izgonit parcă din paradis.” (V. Voiculescu, Zahei orbul)
„... pe scurt, o nemernică, care a pus ochii pe el, o copilă din astea de azi, emancipată, şi prin luna a şasea, Todică a trebuit să se cunune cu ea (se pare că era tocmai în divorţ şi cu cea de-a treia nevestică), aşa că s-a potrivit bine. Numai că ticăloşii ăia l-au dat afară din partid şi l-au şi trimis nu ştiu unde dracu, la ţară...” (N. Breban, Îngerul de gips)
2.1.1.2 după un criteriu semantic:
Ion Diaconescu, 1989: 244: „Coordonarea se recunoaşte, în planul expresiei, după elementele de relaţie specifice (conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale), iar în planul conţinutului, după sensurile distincte pe care le actualizează: copulativ, adversativ, disjunctiv, alternativ şi conclusiv.”
D. Irimia, 1997: 494: „Prin planul lor logico-semantic, însă, precum şi prin specificul manifestării în planul expresiei, relaţiile de coordonare se prezintă sub forma a şase tipuri principale:
Constituind o acumulare de informaţii în acelaşi plan semantic, coordonarea copulativă, mai ales atunci când se realizează prin conjuncţia şi, se apropie cel mai mult de juxtapunere ( de coordonarea paratactică):
„Afară era zăpuşeală şi gâtlejul i se uscase de căldură şi de efort.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
„Trebuie să ai răbdare, adăugă Delia vorbind rar. Şi ea avea vocea spartă. Nici ea nu dormise. Şi în oasele ei intraseră frigul, oboseala şi teama.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
De altfel, de cele mai multe ori, într-o frază amplă, avem de-a face cu asindetonul până înainte de ultima propoziţie, care se leagă de penultima printr-o conjuncţie copulativă:
- şi: „Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci şi acela să nu ştie.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)
- „Şi chiar Mara să fii, te moi când simţi că e bine să fii om în lumea aceasta, să alergi de dimineaţa până seara şi să ştii că n-o faci degeaba.” (I. Slavici, Mara)
„Acu, toate bune: fata a scăpat; să fie sănătoasă, să trăiască şi Maica Domnului buna, care a păzit-o, să-i dea noroc... Da... fata ca fata: ce te faci cu flăcăii? Că de a doua zi au început iar să vie unul câte unul la împăratul să-şi spuie păsul.” (I.L. Caragiale, Poveste)
- iar, cu valoare copulativă:
„Nu-l înţelegeau pentru că nu era sânge din sângele lor, era un biet străin pe care-l găzduiau pentru o anumită perioadă de timp, un an, zece ani, iar, dacă lucrurile decurgeau în mod normal, pentru întreaga viaţă.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
- nici: „Eu vă blestem în numele vieţii
Pe care-o ducem demni şi îndârjiţi:
Să nu puteţi să râdeţi, nici să plângeţi,
Să nu puteţi urî, să nu iubiţi!” (N. Labiş)
- nici... nici : „Asta nu ştia nici să se certe, nici să se supere, ori să plângă.” (V. Voiculescu, Zahei orbul)
„ – Ei, haide, Ovidiu, îşi auzi ea propria-i voce, ostenită, neconvinsă, nu poţi nici să pleci, nici să vorbeşti...” (N. Breban, Îngerul de gips)
b) adversativă:
D. Irimia, 1997: 500: „Coordonarea adversativă se desfăşoară între termeni care se asociază în constituirea planului semantic al enunţului sau al unor funcţii sintactice în pofida caracterului lor divergent, în mod obiectiv sau în mod subiectiv.”
„Avea într-adevăr părul cărunt, dar nu-i pierise lumina din ochi.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„În solitudinea femeii moderne, nimeni nu întinde o mână, dar nici nu ridică o statuie.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
„Îi veni să râdă, dar orbitele sale gemeau, în ele parcă năvăliseră roiuri de furnici lacome, era o suferinţă pe care n-o meritase.” (N. Breban, Îngerul de gips)
„ – Aş putea să te sfătuiesc să te potoleşti cu apă, însă după nasul dumitale cunosc că ai rânduiala vinului şi apa nu poţi să o suferi.” (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi)
„– Eu nu văd să scrie ceva pe hârtia asta pe care ai făcut-o ferfeniţă, însă s-ar putea să fie cum spui tu.”(Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
„De când eram o copilă de şaisprezece ani l-am iubit şi întotdeauna am închis ochii când mă mângâia; iar acuma am ajuns să aud de la domnia sa asemenea vorbe.” (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi)
„Joci şah adâncit în fotoliu
Iar eu sub donjon plâng degeaba.” (Radu Stanca)
c) disjunctivă:
D. Irimia, 1997: 497: „Coordonarea disjunctivă se desfăşoară între termeni supuşi unei opţiuni şi care, ca atare, se exclud reciproc; ei nu pot participa simultan la realizarea planului semantic concret al unei funcţii sintactice şi al relaţiei sintactice în care funcţia îşi are originea.”
„Dumnezeu ne dă sau ne ia când ne aşteptăm mai puţin.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„Iar scările mă urcă şi coboară,
De nu mai ştiu: biserica e-n balta
Cerului larg sau ceru-n ea scoboară.” (Radu Stanca)
„... Şi aş vrea atât de mult să vânez şi eu o dată, sau măcar să văd...” (M. Eliade, Domnişoara Christina)
„Şi când să iasă prin grajd, în grădină, a fost încuiată uşa ori o fi fost clanţa ruginită şi s-o fi înţepenit.” (S. Titel, Pasărea şi umbra)
„Şi poate e o soră cu îngrijiri de mamă,
Ori poate e o mamă cu zâmbete de soră...” (I. Pillat)
D. Irimia, 1997: 498-499: „Coordonarea disjunctivă se desfăşoară cel mai adesea între doi termeni, de diferite structuri (care pot fi aceleaşi – ambii termeni propoziţionali, infrapropoziţionali – sau nu), dar poate implica şi mai mulţi termeni, distribuiţi simetric în serii de câte doi sau toţi în continuitate: „ – Ah! zâmbi el c-un fel de dureroasă beţie, de-aş putea s-o sărut, o dată! Pare că n-aş mai voi nimic în lume... ori să-i desmierd mânile, ori să-i despletesc părul, ori să-i sărut umerii!” (M. Eminescu, P.L., 58)”
„A sosit momentul critic pentru toţi: ori murim noi, ori mor legionarii.” (M. Preda, Delirul)
„ – Ascultă... domnule! Te rog să te hotărăşti! Ori stai pe loc, ori mă însoţeşti!” (N. Breban, Don Juan)
„Discuţiile lor nu duceau nicăieri, n-aveau arta dialogului, frazele fie se lăţeau nepermis de mult, se lăbărţau lânoase, conţinutul lor pierzându-se printre volute de sens şi semne de punctuaţie, fie erau doar străpunse printr-un simplu adverb de negaţie sau de afirmaţie, altădată nici atât.” (Simona Constantinovici, Colecţia de fluturi)
„Peste câteva zile, Minda, care se simţise foarte bine în casa lui Ceea, se abătu din nou pe acolo, dar fie din pricină că nu se anunţase, fie din pricină că era încă dimineaţă, cu puţin înainte de prânz, nu găsi acasă decât pe Maica.” (N. Breban, Îngerul de gips)
d) concluzivă:
D. Irimia, 1997: 506: „Coordonarea concluzivă se desfăşoară între doi termeni, dintre care cel de-al doilea este o concluzie impusă de conţinutul semantic al celui dintâi.”
„Şi poate că mâine va începe schimbul de trupe, vasăzică nu mai e timp de pierdut.” (L. Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor)
„Încă din stradă văzui lumină în dormitorul nostru. Va să zică Matilda nu dormea!” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)
„S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora,
Deci cânturile mele zic
Adio tuturora.” (M. Eminescu)
„În sinceritatea lui dezarmantă, deşi ospitalier, Publius a început prin a le spune direct convivilor că întârzierea lor nu are nimic inspirat, mai ales că împăratul a fost singurul punctual; mai jenant ar fi fost dacă împărăteasa onora invitaţia, deci dacă o femeie ar fi aşteptat după ei...” (D. Negrescu, Trilogie imperială)
„Personalitatea unora dintre ele mă descurajează uneori. Deci au putere asupra noastră.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
e) alternativă: #Aci râde, aci plânge.#
„– Da cu tine cum grăia?
– Când mai aşa [grăia], când mai aşa [grăia]...” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)
„Trei zile visătorul îşi făuri visarea:
Când mângâia cu mâna, când crud lovea cu dalta.” (I. Pillat)
„Tăcere... întuneric... şi flacăra palpită:
Când fuge pe podele, când suie pe tavan.” (I. Pillat)
D. Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Ed. Junimea, 1983, p. 234 (v. şi 1997, p. 500):
„Coordonarea alternativă se desfăşoară între termeni care alternează sau se succed în constituirea planului semantic al unor funcţii sintactice sau, mai rar, al enunţului în ansamblu.”
I. Iordan, Vl. Robu, 1978, p. 554-555:
„Relaţia de coordonare alternativă este un caz particular şi emfatic al coordonării, dar, spre deosebire de aceasta, în fiecare poziţie repetată este selectat în mod necesar şi corelativ un element adverbial din seria nici... nici, şi... şi, când... când, acum... acum, aci... aci, sau... sau, ori... ori, fie (că)... fie (că), formând un context de distribuţie cu aceeaşi valoare sintactico-semantică pentru unităţi variabile aflate într-un anumit contrast semantic, de obicei, o polarizare: ... acu s-aşază la umbră, acu se duce la soare. Prezenţa în structura relaţională a elementelor adverbiale determină implicaţia sintactică necesară şi nonautonomia unităţilor puse în relaţie, corelativitatea lor obligatorie, deoarece nu se poate spune * îl găseşti când acasă, *ori intră, acu s-aşază la umbră, întrucât alternanţa structurală face necesară realizarea relaţiei de coordonare. Menţionăm că unele elemente adverbiale aflate în această structură devin morfeme de modalitate prin însuşi faptul corelativităţii: când şi acum îşi pierd calitatea de substitute temporale, aci îşi pierde calitatea de substitut spaţial, actualizându-se ca morfeme ale alternanţei imediate pe o axă temporală, alternanţă care are valoare de punere în evidenţă emfatică.”
f) opozitivă:
„Şi asta nu se întâmplă oriunde, ci [se întâmplă] într-una din cele mai cu pretenţii capitale europene, Parisul.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„Dar nu reuşise şi nu pentru că acesta făcuse ce făcuse, ci fiindcă simţise, cu fiecare cuvânt schimbat, că ne despart ani-lumină, că vârsta de atunci îi apare altfel.” (A. Buzura, Orgolii)
D. Irimia, 1983: p. 238:
„Coordonarea opozitivă se stabileşte între termeni al căror conţinut semantic se opune, în interiorul opoziţiei afirmativ-negativ; unul din termeni, de obicei primul, este negat spre a se afirma celălalt: <<Eminescu nu cântă incidentele unei iubiri, ci [cântă] iubirea, nu cântă farmecele unei femei, ci [cântă] femeia.>>” (G. Ibrăileanu, Scriitori, 12)
Caracterul specific al relaţiei de coordonare opozitivă în raport cu coordonarea adversativă este asigurat atât de planul ei semantic, cât şi de planul expresiei. În plan semantic, termenii implicaţi în coordonarea opozitivă se opun, în timp ce în coordonarea adversativă ei sunt doar divergenţi. În planul expresiei, unul din termenii coordonării opozitive are întotdeauna formă negativă, condiţionare absentă în coordonarea adversativă. Sub aspectul corespondenţei coordonare – subordonare, coordonarea opozitivă corespunde subordonării opoziţionale:
„Nu a venit Mihai, ci Iancu.” / În loc de Mihai a venit Iancu.”, în timp ce coordonarea adversativă corespunde subordonării concesive: „E tânăr, dar înţelept. / Deşi e tânăr, e înţelept.”
p. 239: „Doarme nu pentru că a băut prea mult, ci pentru că e peste măsură de obosit.” (M. Eliade, 71)
„Aceasta este o aplicare mai mult a adevărului ştiinţific că limba nu este rezultatul vreunei convenţii între oamenii cei învăţaţi, ci este un product instinctiv al poporului întreg.” (T. Maiorescu, 345)
„Principala marcă a coordonării opozitive este conjuncţia ci, care asigură desfăşurarea relaţiei între termeni infrapropoziţionali[...] sau termeni propoziţionali: „Ea ne cere nu să înţelegem istoria, ci s-o îndurăm.” (O. Paler, Viaţa..., 50)
„... căci renumele, distinse Sapiens, nu e suficient să ţi-l faci, ci e absolut necesar să-ţi fie făcut conform vechiului principiu pe care mi-am permis să ţi-l amintesc.” (D. Negrescu, Trilogie imperială)
„... dar naziştii au ajuns să fie judecaţi NU pentru mizeriile gândite şi săvârşite, ci pentru că au pierdut războiul.” (D. Negrescu, Jos siguranţa)
„Iubito, nu e luna, ci chipul tău îmi creşte
Pe ceruri, în oglinda răsfrântă peste noi.” (I. Pillat)
„ – Ei bine, ceea ce mă miră nu e atât... minciuna ta, ci de ce s-a prefăcut ea că nu te cunoaşte?...” (N. Breban, Îngerul de gips)
Întemeierea relaţiei de coordonare opozitivă pe opoziţia afirmativ-negativ determină exprimarea ei foarte frecventă prin parataxă, concomitent cu o intonaţie specifică: „Când ai venit
la Borza, dumneata veniseşi să-l întrebi despre Lixandru, nu veniseşi să-i vorbeşti de Oana...” (M. Eliade, 241)
v. şi un iar opozitiv:
„ – Aş vrea să încerc odată să pictez acest tablou, vorbi Egor, să-l pictez cum ştiu eu, iar nu să fac o copie...” (M. Eliade, Domnişoara Christina)
g) cauzală: „Propoziţia principală cauzală aduce o explicaţie în legătură cu desfăşurarea acţiunii din regentă. Din punct de vedere logic, acţiunea din coordonata cauzală nu poate fi cauza desfăşurării acţiunii din coordonata ei, deoarece se desfăşoară în urma acesteia.
[...] Propoziţia care aduce o motivare, o explicaţie în legătură cu îndeplinirea sau cu cerinţa de a se îndeplini acţiunea celei precedente este principală cauzală şi se află faţă de precedenta în raport de coordonare:
„ – Acu lasă, că doar nici eu nu-s copil, făcu Glanetaşu.” (L. Rebreanu, Ion) (V. Şerban, 1964: 222 – 223)
„ – Ce faci, nene orbule, striga copilul de lângă el, că fuge peştele cu nada!” (V. Voiculescu, Zahei orbul)
2.1.2. Modalităţi de realizare a relaţiei de coordonarea) Joncţiunea, realizată prin conjuncţii specializate, numite conjuncţii
coordonatoare (copulative: şi, nici, iar2; adversative: dar, însă, iar1, numai că, în schimb; disjunctive: sau, ori, fie; concluzive: deci, aşadar, vasăzică, prin urmare; opozitive: ci, iar3):
„ – Îs urâţi şi se bucură de dragoste. Cad jos pe drum drept şi găsesc o pungă de galbini.” (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi)
„ – Clar, de ce să nu fie clar, dar ia caută mai departe codicilul...” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)
„... dar mie mi s-a părut întâi că este aci şi că mă păcăleşti, de aceea te-am pus să faci înainte ceea ce mi-ai făgăduit că vei face când el va fi în mâinile mele.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)
„Se spune că şi cuvintele sunt materiale, dar că au o greutate infimă şi de aceea eludează legea gravitaţiei.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
b) Juxtapunerea sau parataxa, care implică departajarea propoziţiilor de acelaşi fel prin virgulă, punct şi virgulă şi, mai nou, prin punct:
„ – Ascultă, Fred, tu eşti prieten cu el, tu ni l-ai adus.” (Camil Petrescu, Patul lui Procust) „ – Lăsaţi-mă în pace, n-am nevoie de nimic, duceţi-vă de aici.” (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi)
„Nimic nu mai avea sens fără el. Nu-l vedea, nu-l auzea, nu-l simţea. Era smuls din viaţa ei. Dus. Îngropat în altă parte.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
„ – Mai cu seamă de când Mihai era atât de bolnav, era uluitor cât se schimbase Delia, cât de vulnerabilă devenise.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
După modul în care este realizată, se deosebeşte coordonarea joncţională de coordonarea paratactică (asindetică).
2.2. Subordonarea (dependenţa sintactică)Spre deosebire de raportul de coordonare care se leagă de echitatea de rang sintactic,
subordonarea marchează formal inechitatea de rang sintactic, certificând existenţa unei ierarhii sintactice în limitele relaţiei de supraordonare – subordonare stabilite între termenul determinat (regent) şi cel determinant (dependent).
- GLR3, vol. II: 16:„Relaţia de dependenţă reprezintă relaţia fundamentală în funcţie de care se organizează informaţia care se comunică.”
- Iorgu Iordan, Vl. Robu, 1978: 556-557:„Relaţia de dependenţă unilaterală sau de subordonare presupune un termen regent constant şi relativ autonom şi un termen relativ variabil şi relativ nonautonom. [...] Spunem că termenul regent este relativ autonom, deoarece sunt situaţii în care el nu are autonomie prin însuşi statutul său structural, fiind, la rândul lui, termen dependent în poziţie sintactică dependentă.”
2.2.1. Tipuri de relaţii de dependenţă în frazăa) Relaţia de dependenţă unilaterală dintre doi termeni caracterizează subordonarea
atributului, a obiectului direct şi indirect etc. faţă de regentele lor.
GLR3, vol. II: 17: La nivelul frazei, dependenţa unilaterală se stabileşte între un cuvânt din regentă şi propoziţia subordonată/ propoziţiile subordonate:”
„ – Altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem.” (M. Preda, Moromeţii)
„ – Nu e fată şi femeie tânără de care să nu se lege javra asta grecească! Tatăl despoaie pe bărbaţi şi băiatul pe femei.” (L. Rebreanu, Răscoala)
„Râvna lui era să fie bine cu toată lumea, să nu jicnească (sic!) pe nimeni şi astfel să se strecoare mai lesne prin viaţa asta plină de dureri.” (L. Rebreanu, Ion)
b) Relaţia de dublă dependenţă unilaterală leagă unitatea subordonată de două unităţi regente (v. EPS). Ea presupune deci trei termeni, dintre care doi sunt regenţi, dar aflaţi în relaţie structurală, iar al treilea, subordonat faţă de amândoi termenii regenţi.
„Când l-a văzut pe Ion cum arată a început să plângă.” (S. Titel, Pasărea şi umbra)
(termenii regenţi pentru subordonata EPS sunt verbul predicativ a văzut şi substantivul în Ac. pe Ion din temporala regentă Când l-a văzut pe Ion)
c) Relaţia de dublă dominare, care leagă o unitate regentă de două subordonate:
„Dacă poţi glumi aşa înseamnă că nu e grav.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
2.2.2. Modalităţi de realizare a relaţiei de subordonare
Raportul de subordonare se realizează prin următoarele categorii de elemente joncţionale:
a) conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale:
„ – ... Fiindcă am avut norocul să vă întâlnesc pe dumneavoastră, coane Grigoriţă, vă rog să mă ascultaţi şi să...” (L. Rebreanu, Răscoala)
„ – Dacă stai mult timp nemişcat, adăugă d-l Nazarie, şi aspiri lent, fără să te grăbeşti, simţi Dunărea... Eu o simt...” (M. Eliade, Domnişoara Christina)
„ – ... Mă mir numai că părintele te mai rabdă pe lângă dumnealui, în loc să se ferească de tine ca de ciumă.” (L. Rebreanu, Ion)
„De îndată ce ieşi din bar, i se muiară genunchii gândindu-se la ce-a fost şi începu să sufle lung în afară, pufăind surplusul de aer, reţinut din nevoia de a-şi masca stupefacţia.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
„Ca o paranteză clipită, gândesc că asta nu e chiar ploaie de gloanţe şi constat că din cauză că oamenii sunt unii culcaţi, alţii în genunchi, ca şi atâţi în picioare, nu-ţi poţi da seama de pierderi.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)
b) pronume (adjective pronominale) relative/ pronume (adjective pronominale nehotărâte)
- pronume relative:
„Acest om demn, unsuros şi de formă aproape eliptică, din cauza nervozităţii excesive la care a ajuns de pe urma ocupaţiilor ce le avea în consiliul comunal, este silit să mestece, mai toată ziua, celuloid brut, pe care apoi îl dă afară, fărâmiţat şi insalivat, asupra unicului său copil, gras, blazat şi în etate de patru ani, numit Bufty...” (Urmuz, Pagini bizare)
„ – ... N-am găsit niciun semn care să trădeze pregătirile lui de plecare.” (M. Eliade, Secretul doctorului Honigberger)
„Un moment mă gândeam să-l întreb dacă el cunoaşte, din auzite, limita/ până la care ajunseseră relaţiile mele cu aceea/ pe care acum o vrea nici mai mult, nici mai puţin decât chiar soţie.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)
„Ceea ce mă îndeamnă la nebunia asta e durata neted scurtă a jocului.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)
- adjective relative:
„Ce va rămâne după noi, spune scriitorul, calculând câţi bani va câştiga pe carte.” (N. Breban, Don Juan)
Au priceput la ce standarde de calitate trebuie să ajungă.
- pronume nehotărâte:
„Se strecură printre mulţime, trecu prin lanţul de căişori, dar stete de-o parte, uitându-se la picioarele lui Zahei gata să pleznească pe oricine s-ar fi apropiat.” (V. Voiculescu, Zahei orbul)
„Orice ar face, indiferent cu cine ar vorbi, Corina e condamnată să revină la propria suferinţă.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
- adjective pronominale nehotărâte:
„... orice om cu viaţă interioară trebuie să-şi organizeze traiul de toate zilele...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)
„Va plăti orice preţ i se va cere...” (N. Breban, Îngerul de gips)
c) adverbe relative şi nehotărâte/ locuţiuni adverbiale:
„În intervalul cât stătuse închis în cabinetul doctorului, lumea se subţiase straniu.” (Max Blecher, Inimi cicatrizate)
„Ar fi simplu să ţi-o imaginezi fără soldaţi, dar ei fac azi esenţa acestui peisaj, încât nu-l poţi gândi fără ei, cum nu poţi gândi a patra dimensiune în natură.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)
„Se simţea amărât că nu i s-a spus cum va fi ceremonia funebră.” (L. Rebreanu, Ciuleandra)
„Când sleiră de-a binelea toată întâmplarea cu bătaia, Titu simţi îndemnul să ducă vestea mai
departe.” (L. Rebreanu, Ion)
„Herdelea, iubitor de învoieli unde fiecare parte să-şi scadă cerinţele spre mulţumirea amândurora, povăţui pe Vasile Baciu să dea jumătate din locuri, care să fie scrise pe numele lui Ion, iar cealaltă jumătate să i-o făgăduiască în scris după moarte.” (L. Rebreanu, Ion)
„În mod sigur era prea târziu pentru somn, oricât de mult ar fi vrut să se ascundă într-însul, să uite de toate relele dormind.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
„Nu-i alungăm, ar fi un păcat, dar nu-i lăsăm nici înăuntru. Oricât ne-ar ruga.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„Bună seara, America, oriunde te-ai afla!”
„De câte ori atingeam subiectul despărţirii lor, încercând să încurajez o împăcare, ea se opunea cu cuvintele: Dacă n-a vrut să mai facă un copil cu mine...” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
GLR3, II: 19: „[Pronumele şi adverbele relative] au statut de conectori şi se clasifică în relativizator şi relatori, criteriile de diferenţiere fiind de natură semantică şi pragmatică:
Am văzut casa pe care ai moştenit-o. (pe care – relativizator)
Şi-a recunoscut greşeala, ceea ce m-a impresionat.(ceea ce – relator)
[...] Propoziţiile relative integrate sintactic prin relativizatori... constituie determinativi ai unui centru din propoziţia regentă. Propoziţiile relative legate de propoziţiile regente prin relatori (relative periferice) sunt determinativi facultativi.”
Viorel Hodiş, 1990: 136: „Când vorbim de relative avem în vedere... toate propoziţiile a căror subordonare joncţională se datorează pronumelor (adjectivelor) sau adverbelor relative, indiferent de funcţiile sintactice pe care le îndeplinesc faţă de vreun termen regent din supraordonată.”
d) juxtapunerea ca rezultat al elipsei
Juxtapunerea se manifestă în exprimarea relaţiei de dependenţă foarte rar. Absenţa conectorilor este suplinită prin marcarea, prin intonaţie şi prin pauză, a subordonării:
„E o carte despre iubire. Despre oamenii care-ţi vor binele şi totodată despre cei care-ţi vor răul. Căci aşa e viaţa. Vrei, nu vrei, ea îţi ghidează paşii.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„ – Vreau, nu vreau, altceva nu am de ales.” (V. Voiculescu, Zahei orbul)
2.2.3. Corespondenţa parte de propoziţie – propoziţie subordonată
Gh. Trandafir,1982: 143:„De regulă, propoziţia subordonată corespunde unei părţi de propoziţie a regentei, în care se poate transforma prin depredicativizare [...] Propoziţia subordonată şi partea de propoziţie corespunzătoare poartă, de obicei, aceeaşi denumire: propoziţie subiectivă – subiect, propoziţie atributivă-atribut, propoziţie completivă de agent – complement de agent etc.”:
„– Corina, ajunge să pocneşti din degete şi totul se poate schimba.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior) [= a pocni - SB]
PR: „ O femeie încă bocea şi părea să nu se mai termine litania ei veche.” (M. Preda, Moromeţii)
[= nesfârşită – PR]
„E greu de întocmit o farsă care să nu fie descoperită când ajungi la amănunte.” (M. Eliade, Nopţi la Serampore) [= de nedescoperit – AT ]
„Pe cine se împotriveşte, îl găteşte cu arma.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război) [= pe rebel – CD]
„Cât ajungi cu ochii, case ard cu vâlvătăi care luminează ca nişte înalte torţe.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)[= pretutindeni – CL]
„Râsul ei din acest moment, fără prea justă cauză, e prea galben, ca să nu trădeze o vie nelinişte.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)[= pentru a nu trăda o vie nelinişte – CNS]
„Şi ea îl pierduse pe Tudor din cauză că nu îşi asumase un asemenea risc.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)[= neasumându-şi un asemenea risc – CZ] etc.
Ibidem: 144-145: „Concordanţa, în linii generale, dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie, reversibilitatea lor ajută la identificarea unor specii de propoziţii sau de părţi de propoziţie.Structura propoziţiei subordonate fiind mai complexă şi sensul ei în general mai explicit, pentru determinarea funcţiei reale a unei părţi de propoziţie ambigue de obicei la transformarea părţii de propoziţie respective în propoziţie. [...]Uneori însă funcţia părţilor de propoziţie se manifestă mai clar decât aceea a propoziţiilor subordonate corespunzătoare. În asemenea situaţii, natura propoziţiei subordonate se determină prin procedeul invers, al transformării propoziţiei subordonate în partea de propoziţie echivalentă.”
Mihaela Secrieru, 1998: 118: „[Problema subordonării] stă în legătură directă cu problema numărului de funcţii sintactice admise în limba română (problemă care atrage după sine elemente de identificare şi descriere a funcţiilor sintactice) şi cu problemele conţinutului sintactic şi al formei sintactice ale raportului sintactic de subordonare.”
Ibidem: 119: „... raportul sintactic de subordonare generează diferenţa de funcţii sintactice rămasă după excluderea din masa funcţiilor sintactice a celor admise ca fiind generate de alte raporturi sintactice: subiectul şi predicatul (generate de raportul de interdependenă/ inerenţă; apoziţia (generată de raportul sintactic apozitiv), funcţia sintactică (-) (generată de raportul de coordonare, raportul sintactic mixt, raportul sintactic de incidenţă).”
2.2.4. Tipuri de subordonateÎn linii mari, se vorbeşte despre două categorii de subordonate: necircumstanţiale şi circumstanţiale.
2.2.4.1. Subordonate necircumstanţialeCategoria subordonatelor necircumstanţiale se caracterizează în general prin particularităţi formale ale elementului regent, conectivul fiind mai puţin relevant. [...] Subordonatele necircumstanţiale se introduc în special prin pronume şi adjective pronominale relative, interogative sau nehotărâte, dar şi prin adverbe interogative sau relative, conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale, dintre care predomină că, să, ca... să.”
De ex.: - SB: „Dar pesemne că Marinescu, ca orice subaltern, are darul de a descâlci gândurile celui de deasupra.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)
PR: „Ea râde bucuroasă că s-a găsit aşa repede un răspuns pâlpâirii de nelinişte care pare că încearcă să se zămislească în sine-i.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)
AT: „Aşa începuseră: cu iluzia că nu se vor dezlipi unul de altul.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
CD: „Dacă ştii că între Rucăr şi sud Dragoslavele sunt şapte-opt kilometri, atunci ştii şi cu cât s-au retras trupele noastre, de ieri până azi...” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)
Cprep.: „Atât de lungi i se păreau orele petrecute în spital, încât era sigură că îşi va aminti întotdeauna de cât de încet şi de monoton poate trece timpul când nu ai nimic de făcut.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior) etc.
2.4.1.2. Subordonatele circumstanţiale
Ibidem: „Propoziţiile circumstanţiale se definesc în special prin conţinutul lor şi prin conective, a căror funcţie distinctivă nu trebuie absolutizată. [...] Subordonatele circumstanţiale (cu excepţia instrumentalelor şi a sociativelor) se construiesc în general cu adverbe relative sau interogative, conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale, care au adesea valoare specifică mai concretă decât celor utilizate în subordonatele necircumstanţiale.”
De ex.: CM: „Pe de o parte, Corina avea o extraordinară putere de convingere, pe de alta, Delia ar fi vrut ea însăşi să creadă că se poate trăi după cum îţi dictează inima.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
Ccomp.: „Era sigură că Mihai nu-i suflase o vorbă, el era un profesionist şi, nu în ultimul rând, un om de onoare, care mai degrabă ar fi intrat în mormânt cu secretele ei decât să le divulge unui terţ.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
CL: „Îi mişc cu mâna din loc în loc şi rămân unde îi pun, sleiţi.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)
CT: „Când primeşti o lovitură atât de crâncenă, trebuie să ştii să o suporţi cu demnitate...” (L. Rebreanu, Ciuleandra)
CS: „Tata veghease sever asupra mea ca nu cumva să devin erou.” (L. Rebreanu, Ciuleandra)
CZ: „Compania a doua a fost surprinsă în apă de mitralierele concentrate, deoarece postul lor a prins apoi de veste şi a dat alarma.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)
CŢ: „V-aţi întrebat, de altfel, ce s-ar întâmpla cu un om care are intenţiunea să se sinucidă, dacă în aceeaşi clipă cineva ar voi să-l asasineze?” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)
CV: „De aceea, şi cu gelozia a refuzat să mintă, oricât l-ar fi servit poate momentan minciuna.” (L. Rebreanu, Ciuleandra)
CNS: „Era atâta întuneric în ea, încât simţea cum i se înnegresc până şi hainele pe care le purta.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
Opoz.: „În loc să-şi ia un of de pe inimă, Pierre a simţit că lucrurile nu se vor opri aici.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
Crel: „Genunchiul stâng mi s-a umflat nepermis de mult, medicul de campanie e sceptic în ceea ce priveşte tămăduirea piciorului.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
Cumul: „De ce se prefac că trăiesc, pe lângă ceea ce trăiesc de fapt, şi ceea ce şi-ar dori să trăiască în loc de ceea ce trăiesc?” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
Cinstrum: „Alţi pacienţi ne scot peri albi cu cât se zbat, se ţin cu dinţii de viaţă, ne cheamă din două în două minute.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
Cexcepţie: „O zi în care nu fac altceva decât să răsfoiesc dicţionare.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali) etc.
2.4.1.3. Controverse privind încadrarea unor propoziţii subordonate în categoria circumstanţialelor
Mihaela Secrieru, 1998: 147-148: „Situaţia subordonatelor sociative, opoziţionale, cumulative, de excepţie, instrumentale şi de relaţie este controversată.
Orientându-ne şi după poziţia sintactică a complementelor corespunzătoare în regentă acestor tipuri de propoziţii, considerăm că subordonatele sociative, opoziţionale, cumulative şi de excepţie cumulează valori duble, necircumstanţială sau/şi circumstanţială a propoziţiei sau a părţii de propoziţie la care se referă.
Astfel subordonata de excepţie decât unde este apa mai adâncă din enunţul Nu înoată altundeva decât unde este apa mai adâncă este circumstanţială introdusă prin adverbul unde, cu funcţie de circumstanţial de loc în subordonată, la fel cu adverbul de loc altundeva din regentă, la care se raportează. Dacă omitem adverbul de referinţă altundeva , subordonata de excepţie se transformă în circumstanţială de loc: Nu înoată decât unde este apa mai adâncă.
Tot circumstanţială este subordonata opoziţională din enunţul El a plecat de joi, în loc să mergem împreună duminică. pentru că se referă la un complement circumstanţial de timp (de joi) din regentă, cu care se află în relaţie semantică de coordonare adversativă: el a plecat joi, n-am mers împreună duminică.
În schimb, subordonata sociativă din fraza următoare este necircumstanţială, fiindcă se referă la o propoziţie necircumstanţială: El a lucrat cu cine s-a oferit. Sub raport semantic cele două propoziţii sunt coordonate copulativ, subiectele lor asociindu-se la efectuarea acţiunii exprimate de predicatul regentei: El şi cine s-a oferit au lucrat (sociativa s-a convertit în subiectivă).”
D. Craşoveanu, 2002: pledează pentru integrarea opoziţionalei, propoziţiei de excepţie, sociativei şi cumulativei în categoria necircumstanţialelor:
Craşoveanu, 2002: 8: „Ceea ce în primul rând caracterizează complementele sus-menţionate şi le deosebeşte de restul complementelor este relaţia lor mijlocită (mediată) cu termenul regent.
[Raportarea la termenul regent] se face prin intermediul altei părţi de propoziţie: subiect, complement direct, complement indirect, complement de agent, atribut, nume predicativ, element predicativ suplimentar – deci părţi necircumstanţiale de propoziţie, de care respectivele complemente sunt foarte strâns legate ca sens .”
Ibidem: 9: „... referinţa lor directă nu la predicat, ci la o altă parte de propoziţie, de regulă necircumstanţială, faţă de care se exprimă opoziţia, cumulul, excepţia şi asocierea, constituie un factor esenţial pentru definirea şi identificarea (delimitarea) ca atare a acestor complemente (opoziţional, cumulativ, de excepţie, sociativ) şi, implicit (în temeiul corespondenţei / echivalenţei sintactice sau funcţionale), pentru definirea şi identificarea ca atare a propoziţiilor subordonate corespunzătoare (opoziţională, cumulativă, de excepţie şi sociativă) drept categorii sintactice necircumstanţiale.”
← v., din această perspectivă, următoarele enunţuri sintactice:
„În loc să mergi la închisoare, vei intra într-o casă de sănătate, unde vei sta sub observaţie medicală un răstimp.” (L. Rebreanu, Ciuleandra) [raportare indirectă la verbul predicat, prin intermediul CL! într-o casă (de sănătate)]
„... cum e el văduv şi cu stare, poate veni lesne şi nu-i va părea rău de cheltuială, căci Bucureştii e un oraş mai simpatic ca Budapesta, afară că e inima românismului.” (L. Rebreanu, Răscoala)[raportare indirectă la verbul predicat regent, prin intermediul atributului mai simpatic ]
„Iar eu, cât e ziua de lungă, altceva nu făceam, decât îi scoteam lui al meu funinginea din ochi.” (S. Titel, Pasărea şi umbra) [raportare indirectă la verbul predicat regent, prin intermediul complementului direct altceva]
„Iată deci cum se decide soarta unei iubiri, de la sine, prin ea însăşi, ca un foc care o dată aprins se consumă , şi se consumă odată cu ceea ce îl întreţine.” (M. Preda, Marele singuratic)[raportare indirectă la verbul regent, prin intermediul atributului aprins]
Ibidem: 10: „Totodată, mai trebuie avut în vedere un fapt, la fel de (sau chiar mai) important decât celelalte, şi anume acela că referirea directă a respectivelor complemente în mod obişnuit la părţi necircumstanţiale de propoziţie şi relaţia cu acestea echivalează, în plan semantic, cu câte un raport de coordonare – coordonare adversativă în cazul complementelor şi propoziţiilor opoziţionale şi de excepţie, respectiv coordonare copulativă în cazul complementelor şi subordonatelor cumulative şi sociative.”
- GLR 3, vol. II, p. 24: încurajează această optică atunci când se referă la limita echivocă dintre coordonare şi subordonare în unele situaţii discursive:
„Din punctul de vedere al informaţiei pe care o transmit, nu se pot stabili întotdeauna limite tranşante între construcţiile realizate prin coordonare şi cele realizate prin subordonare. Astfel, valoarea semantică de asociere, de repetare, poate fi exprimată atât prin coordonare adversativă, cât şi prin diverse tipare ale circumstanţialului opoziţional:
A fost atunci foarte nervoasă, pentru ca la lecţia următoare să explice tuturor motivele ei de îmgrijorare.
Dacă la prima problemă a mai rezolvat ceva, la a doua s-a încurcat de tot.
Îmi spui mereu minciuni, în timp ce eu vreau să aflu adevărul.
Raportul exprimat de o structură adversativă este apropiat de cel al construcţiei cu concesivă:
A plecat la timp, dar a pierdut trenul.
Deşi a plecat la timp, a pierdut trenul.
D. Craşoveanu, 2002: 10: „În virtutea celor de mai sus , am socotit îndreptăţit să desprindem cele patru complemente şi subordonatele corespunzătoare lor din sfera categoriilor sintactice circumstanţiale şi să le plasăm în aria categoriilor (funcţiilor) sintactice necircumstanţiale, pentru că ele, semantic, nu exprimă împrejurări sau, cum ar spune acad. Iorgu Iordan, condiţii exterioare în care se petrece acţiunea.”
2.3.Relaţia apozitivă (de echivalenţă)
Relaţie controversată, considerată de unii ca o varietate a subordonării, de alţii ca un tip de coordonare şi, în fine, drept o relaţie sintactică distinctă de celelalte, cu specificitatea ei.
I. Mihaela Secrieru, 1998: 89: „Una din teoriile referitoare la fenomenul sintactic în discuţie este aceea că apoziţia este o funcţie generată de raportul de subordonare (Gh. Bulgăr, 1968: 52), şi anume o specie de atribut substantival (V. Şerban, 1970: 170), iar propoziţia apozitivă – o propoziţie atributivă (GA2, vol. II: 281). Unii cercetători, susţinători ai acestei teorii, consideră că „regentul” apoziţiei este de tip nominal, dar şi verbal – adverb sau locuţiune adverbială (Mioara Avram, 1956, II: 281), ceea ce produce contradicţia regentul de tip verbal generează un atribut şi subclasifică apoziţia în [categoriile]: de tip atributiv, de tip completiv sau/şi de tip circumstanţial.”
II. Ibidem: 90: „O altă teorie privind problema raportului apozitiv este cea prin care se consideră că raportul apozitiv nu este decât o variantă a raportului de
coordonare. [...] Această „coordonare” ar fi una de tip „explicativ” – a cincea variantă a raportului de coordonare.”
v. GLR3, vol. II: 24: „Prin numărul de termeni implicaţi şi prin posibilitatea lor de a fi omişi (oricare dintre ei) relaţia de echivalenţă se aseamănă cu relaţia de nondependenţă sau coordonare. Specifică pentru relaţia de echivalenţă – relaţie de nondependenţă apozitivă – este identitatea referenţială a termenilor săi.
La ţară, unde s-a născut, n-a mai ajuns.
Cocorii au dispărut, adică şi-au luat zborul.
Atunci s-au auzit zgomote ciudate, cu totul neobişnuite, ceea ce el n-o să poată explica niciodată.”
- v. aceleaşi tipuri în limba literară: „ – Asta o să-ţi facă rău, repeta el. Asta!... adică ceea ce dorea el, ceea ce îl chinuia şi îl răscolea atât de grav în clipa aceea.” (Max Blecher, Inimi cicatrizate)
„Am văzut eu într-un film cum unu rău a fost omorât, adică l-au împuşcat mafioţii prin perină.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„L-au operat, i-au făcut o grefă de os şi acum e nou-nouţ prietenul meu. Însănătoşire 90 la sută, ceea ce este incredibil.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„Nimeni nu a văzut-o plecând. Ceea ce dădea naştere la felurite interpretări.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
Viorel Hodiş, 1990: 82: „Apozarea este în esenţă o ilustrare lingvistică, în speţă sintactică, a relaţiei logico-matematice de echivalenţă. Ea se realizează pe axa sintagmatică între componenţi sintactici care „repetă” atât informaţia sintactică (funcţia), cât şi informaţia semantic-referenţială a partenerului (sau partenerilor) de relaţie. Altfel spus, apozarea este relaţia sintactică ce se realizează între componenţi echivalenţi atât sintactic, cât şi semantic-referenţial.”
Ibidem: 103: „... apozarea se aseamănă cu coordonarea şi se opune subordonării. Autorii care consideră că apoziţia şi propoziţia apozitivă sunt unităţi sintactice subordonate (atr, Atr) nu şi-au pus, evident, problema actualizării valorilor sintactice la toţi termenii apozaţi, respectiv morfologice (la r) şi sintactice, în relaţia de supra/subordonare, ajungând la a confunda cele două tipuri de relaţii sintactice atât de deosebite unul de altul.”
Ibidem: 115: „Vom observa cu uşurinţă că unităţile sintactice coordonate se referă fiecare la un referent distinct. [...] În opoziţie cu termenii coordonaţi, termenii apozaţi se referă la unul şi acelaşi referent. Adică termenii apozaţi actualizează, toţi, unul şi acelaşi denotatum. Vom afirma, de aceea, că termenii apozaţi sunt coreferenţi.”
Ibidem: 119: „Date fiind sensurile coreferenţiale ale termenilor apozaţi, aceştia pot fi negaţi pe rând, alternativ, pot fi suprimaţi sub condiţia păstrării integrităţii referenţiale a mesajului. [...] Este ceea ce se numeşte comutarea cu zero a unor termeni ai relaţiei.
Coordonarea nu are această posibilitate. Negarea unuia din termenii coordonaţi duce la ştirbirea integrităţii referenţial-semantice a mesajului prin pierderea referentului corespunzător unităţii sintactice negate, dată fiind relaţia de biunivocitate dintre respectivul component anulat şi referentul său.”
Ibidem: 128: „Apozarea poate fi considerată drept o variantă a invariantei relaţionale coordonative, mai precis – ceea ce poate fi luat ca o definiţie provizorie -: apozarea este coordonarea termenilor coreferenţi. [...]Considerăm că se poate vorbi, în ce priveşte limba română, de existenţa unor adverbe apozitive: anume, adică, respectiv şi locuţiuni adverbiale sinonime acestora: cu alte cuvinte, vasăzică, altfel spus etc., care sunt elemente de explicitare a relaţiei.”
III. Mihaela Secrieru, 1998: 98-99:„... criteriul coreferenţialităţii contextuale indică faptul că termenii raportului apozitiv trimit la două noţiuni sau la doi referenţi care vizează unul şi acelaşi obiect din realitatea extralingvistică, în timp ce termenii coordonaţi trimit la doi referenţi distincţi şi, deci, la două obiecte distincte din realitatea obiectivă. Din aceste motive, posibilitatea de încadrare a apoziţiei la realizările raportului de coordonare este, după părerea noastră, exclusă.”
Ibidem: 99: „Criteriul coreferenţialităţii semantice a termenilor implicaţi în raport conduce la aceeaşi concluzie, a existenţei unui raport sintactic şi a unei funcţii sintactice distincte de alte raporturi sintactice şi funcţii sintactice.”
D. Irimia, 1997: 509: „Identitatea distinctă a apoziţiei, ca relaţie sintactică specifică în raport cu celelalte relaţii sintactice, se poate ilustra prin modul diferit de dispunere a termenilor implicaţi, precum şi prin proba comutării acestora cu zero sau a schimbării ordinii lor în interiorul sintagmei.”
Ibidem: 510: „Relaţia de apoziţie este expresia sintactică a intersectării a două sau mai multe perspective semantice din care este interpretată la un moment dat o aceeaşi realitate extralingvistică.
Între termenii relaţiei de apoziţie se instituie un raport de echivalenţă gramaticală, raport care anulează dezvoltarea unei ierarhizări sintactice (specifică relaţiei de dependenţă), asocierea, de pe poziţii sintactice identice într-o aceeaşi unitate funcţional-sintactică (specifică relaţiei de coordonare) sau implicarea lor reciprocă (specifică relaţiei de interdependenţă).
Spre deosebire de celelalte relaţii sintactice, esenţa apoziţiei stă în modul specific de dezvoltare a complementarităţii sintaxă-semantică, în actul de comunicare lingvistică.
Ibidem: 512: „Relaţia de apoziţie relativă generează o funcţie sintactică specifică: apoziţia; prin această funcţie se actualizează planul semantic al termenului-bază (preluat de pronumele relativ compus) pentru a fi transformat în punct de plecare pentru o altă dezvoltare semantică:
A plecat foarte devreme, ceea ce nu înseamnă că nu a renunţat la bătălia pentru adevăr.
Atunci când se exprimă propoziţional, această funcţie sintactică generează un tip special de propoziţie: propoziţia apozitivă:
Ibidem: 516: „Funcţia sintactică generată de relaţia de apoziţie relativă, apoziţia, se realizează propoziţional: propoziţia apozitivă în interiorul tuturor variantelor semantice..., care îşi estompează deosebirile dintre ele:
„M-am priceput ori să tac, ori să vorbesc singur, ceea ce nu poate fi decât tot o formă de tăcere.” (O. Paler, Viaţa ca o coridă)
Mihaela Secrieru: 1998: 100: „... apoziţia este o funcţie sintactică în sine şi pentru sine , generată de un raport sintactic distinct – raportul apozitiv.”
v. propoziţia apoziţională introdusă prin conjuncţii universale:
„Auzi, tu, ce le trece prin cap. Că un băiat cinstit ca tine, un chelner de excepţie, ar fi în stare să fure tablouri celebre.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„Atâta voise: să-l vadă ea şi să ştie hotărât că n-a părăsit-o.” (L. Rebreanu, Ion)
„Şi, de altfel, asta e cea mai mare bucurie a ei: să stea la masă lângă maică-sa, chiar când sunt musafiri.” (M. Eliade, Domnişoara Christina)
„ – Asta vreau şi eu! exclamă Emanuel cu emoţie, aproape patetic. Să mă duci la Constanţa.” (M. Eliade, Ghicitor în pietre)
„ – Când eram în dragoste cu Hildegard, continuă exaltat, nu visam decât la asta, să facem împreună o călătorie în Grecia.” (M. Eliade, La ţigănci)
„Omul se obişnuieşte cu timpul cu orice: să fumeze ţigări proaste, să bea poşircă în loc de băutură, să mănânce pe sponci şi când se culcă şi el cu o femeie, să nu mai fie în stare să-i facă nimic.” (S. Titel, Pasărea şi umbra)
Ion Diaconescu, 1990: 130-131: „Deşi prezintă o serie de trăsături comune, adordonarea nu se manifestă ca un proces omogen. Un ansamblu de caracteristici de conţinut şi de expresie definesc, în cadrul adordonării, două modalităţi distincte: coordonarea şi apoziţionarea. [...] Ca structură, atât coordonarea, cât şi apoziţionarea, se organizează în acelaşi plan, în serii de doi sau de mai mulţi termeni; ceea ce le diferenţiază însă sunt modul de organizare în interiorul seriei şi raportul cu termenul regent. O unitate apoziţională are în structura sa un termen de bază, baza apozitivă (A) şi unul sau mai mulţi termeni apoziţionaţi (B1, B2...), a căror existenţă este condiţionată de existenţa explicită a unei baze, pe care o determină semantic şi prin intermediul căreia se face raportarea la regent. În cadrul unităţilor coordonate, termenii constitutivi cunosc o organizare liberă, autonomă, care permite referinţa directă a fiecăruia faţă de regent.”
Iorgu Iordan, Vl. Robu, 1978: 556: „Relaţia apozitivă este o relaţie mediată, provenind dintr-o propoziţie metalingvistică subiacentă, în care una dintre unităţi este definită prin cealaltă, considerată termen definitoriu; prin urmare, am putea considera că relaţia apozitivă este o echivalare între un termen definiendum şi unul definiens, care au exact aceeaşi referinţă. Cu această aplicaţie, caracterul nondependent al relaţiei apare cu claritate, ceea ce relevă şi posibilitatea relativă a schimbării reciproce a poziţiilor ocupate în structură de cei doi termeni.Relaţia apozitivă nu poate fi asimilată nici cu coordonarea, de care o distinge trimiterea la aceeaşi referinţă şi aspectul metalingvistic al valorii semantico-gramaticale, nici cu subordonarea, de care o distinge caracterul bilateral al nondependenţei.”
2.4. Relaţia de interdependenţă (inerenţă)
D. Irimia, 1997: 369: „Relaţia de interdependenţă are rol determinant în organizarea enunţurilor sintactice verbale şi verbal-nominale. [...] În plan semantic, relaţia este de implicare reciprocă (sau inerenţă). Înscrierea nivelului lexical al limbii în nivelul sintactic se realizează prin predicaţie, funcţie care, atribuind unui verb calitatea de predicat şi, prin acesta, unui nume pe cea de subiect, dezvoltă sintagma nucleară a enunţului sintactic în interiorul căreia subiectul şi predicatul se implică reciproc.
Ibidem: 370: „În planul expresiei, relaţia este de dependenţă reciprocă (bilaterală). [...] Printr-o relaţie de solidaritate reciprocă, verbul-predicat şi numele-subiect formează un
nucleu predicaţional, determinând, prin aceasta, constituirea propoziţiei, unitate de bază minimală a cunoaşterii şi comunicării lingvistice.”
Iorgu Iordan, Vl. Robu, 1978: 555: „Relaţia de interdependenţă bilaterală asigură structura nucleului oricărei propoziţii bimembre canonice, în care se află în relaţie imediată poziţia subiect şi poziţia predicat. [...] Vom considera că şi relaţia dintre propoziţia subiectivă ori predicativă şi „regenta” ei este tot o interdependenţă, deoarece subiectiva este în poziţia subiectului, iar predicativa în poziţia numelui predicativ.”
Iorgu Iordan, Vl. Robu, 1978: 556: „O variantă a relaţiei de interdependenţă este cea trilaterală, care se manifestă în structurile cu verbe copulative şi semicopulative la nivelul enunţului-frază, în care verbul este considerat o unitate propoziţională regentă insuficientă, iar propoziţia subiectivă şi cea predicativă sunt considerate subordonate, deci în relaţie de dependenţă unilaterală faţă de regenta lor; este vorba de verbe ca a însemna , actualizate copulativ în enunţuri cum este, de exemplu, dacă nu mergi înseamnă că n-ai cuvânt; niciuna din cele trei unităţi nu poate fi omisă prin substituţie cu zero şi relaţiile dintre ele sunt structural necesare, deoarece nu au autonomie nici luate câte una – *dacă nu mergi,* înseamnă, *că n-ai cuvânt – , nici grupate câte două: *dacă nu mergi + înseamnă, *înseamnă + că n-ai cuvânt, *dacă nu mergi + că n-ai cuvânt. Lucrurile devin mai clare dacă luăm în considerare că asemenea structuri actualizează modelul general ceva + a însemna + ceva, adică P1 subiect + P2 predicat insuficient + P3 nume predicativ.”
v. „ – ... Crezi că dacă încep acum să-ţi înşir cum era înseamnă că trebuie să fi fost aşa?” (N. Breban, Îngerul de gips)
„... ceea ce vreau să spun e că la substratul iubirilor noastre, chiar cele mai curate, mai adolescentine, există un fond dur, gros, brutal social.” (N. Breban, Don Juan)
„Să reduci libertatea la un zvâcnet ce şi-a pierdut conţinutul, la un spasm de idiot enorm, istoric, înseamnă să deschizi cu o singură mână uşa ce dă spre apologia instinctualului, a rasei ca doctrină, a elitismului.” (N. Breban, Don Juan)
Gh. Trandafir, 1982: 160: „... nu admitem relaţia de interdependenţă în cadrul frazei.”Idem, 1996: 121: „Între propoziţia subiectivă şi regenta ei nu se stabilesc relaţii formale necesare nici unilaterale, nici bilaterale, ci numai de interdependenţă semantică.”
- contrazis de GLR3, care vorbeşte de acordul subiectului cu realizare propoziţională cu verbul predicat corelat:vol. II, p. 362: „Se poate extinde conceptul de acord şi asupra construcţiilor în care subiectul este o propoziţie [...]. Verbului principalei i se impune acordul la persoana a III-a singular:
Că încearcă să reuşească la examen e clar. De ce voia să plece era un mister.
2.5 Relaţia de incidenţă (zero)
Mihaela Secrieru, 1998: 108: „Lingviştii care identifică şi descriu raportul sintactic de incidenţă ca un raport individualizat ... consideră că acesta este caracterizat atât prin trăsături de conţinut, cât şi prin particularităţi formale. [...] Din punctul de vedere al conţinutului, se consideră că raporturile sintactice se pot realiza, fie în planul comunicării directe, fie în planul comentariilor la comunicarea directă.”
Ibidem: 111: „Dacă ne referim la funcţiile sintactice ale acestor elemente incidente, constatăm că nici părţile de vorbire, nici enunţurile – propoziţii, independente sau legate, nici enunţul complex şi nici fraza nu sunt funcţii sintactice. Impresia de enunţuri – propoziţii subordonate, dată de prezenţa conjuncţiilor subordonatoare dacă, cum, este neverificabilă.C. Dimitriu, 1982: 140: Aceste jonctive sunt suspendate, indicând cel mult importanţa „secundară” a acestor propoziţii faţă de importanţa „principală” a altora.
Această distincţie sugerează faptul că există propoziţii secundare, care nu sunt şi subordonate, ci independente:
Gh. Trandafir, 1982: 158: „Ca structură, propoziţia incidentă poate să fie principală sau subordonată. Propoziţia cu aspect de subordonată este în realitate independentă.”
„Propoziţia incidentă nu contractează legături sintactice cu membrele frazei în cadrul căreia figurează.”
- v. „false subordonate” în zona incidenţei, marcată prin punctuaţie specifică:
„Marea mândrie de a vota democratic stă în opoziţie cu sistemul ticăloşit (ca să folosim o sintagmă la modă) al Romei clasice, despre care un adversar afirma că îi lipseşte doar cumpărătorul...” (D. Negrescu, Jos siguranţa)
„... despre un candidat la o funcţie locală, aflăm că «este preşedintele nostru»; să fim serioşi, ne ajunge unul.” (D. Negrescu, Jos siguranţa)
„Mare nacaz este pentru om învăţătura prea multă, voia el să spuie, trecându-şi cu înţeles arătătorul mânii drepte la tâmplă.” (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi)
„ – Mamă, zise generalul imediat, semn că se aştepta ca ea să-i pună această întrebare, de ce am venit eu însumi la putere? Ca să salvez ţara!” (M. Preda, Delirul)
←
2.6.Relaţia mixtăSe consideră a fi o relaţie mixtă cumulul de raporturi sintactice pe care îl realizează
anumite propoziţii secundare care, pe de o parte, sunt subordonate regentei, iar, pe de altă parte, sunt coordonate cu un element din propoziţia regentă. Această relaţie sintactică se întâlneşte atât în limba vorbită, cât şi în limba literară, în două situaţii tipice:
TIP I: - în limba vorbită: De vină sunteţi tu [şi] cu cine te făcu.
Şi-a făcut lansarea de carte cu câţiva prieteni [şi] cu cine mai era prin librărie la acea oră.
- în limba literară: GLR2:„Năpădiră asupra lui şi-i mai trântiră în cap cu bolovani [şi] cu ce au apucat.” (I. Creangă)
v. coordonarea unui complement indirect cu o subordonată CI:
- prin juxtapunere:
„Aici ne lipseşte curajul de a da nas în nas cu noi înşine, cu ce a mai rămas din noi.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
- copulativă:
„ – Să învăţ!... făcu Laurenţiu, pufnind în râs, şi Minda râse şi el, contagiat de Ceea, de reacţia sa, nu şi de ceea ce spusese.” (N. Breban, Îngerul de gips)
- disjunctivă:
„Laurenţiu era orice afară de unitate, în sensul că se împrăştia mereu, se scurgea în trecutul său propriu sau în ceea ce-şi închipuia el că-i trecutul său...” (N. Breban, Îngerul de gips)
- adversativă/opozitivă:
„ – Oricum, când vorbeam despre iraţional, mă refeream nu la un mod de gândire, nu la sceptici sau la supraraţionalişti, ci la ceea ce noi, oamenii secolului XX, înţelegem, simplu, prin acest cuvânt...” (N. Breban, Don Juan)
- atribut coordonat cu o subordonată AT:
„Vasiliu era luminat: cine să fie, era blonda care stătea foarte aproape de el pe plajă. Împreună cu Sudamericanul, aşa îl botezară ei doi, el cu Tonia, un găligan înalt, solid, cam puhav, negricios şi care îşi întreţinea o mică mustăcioară parşivă...” (N. Breban, Don Juan)
- v. şi fenomenul unei relaţii mixte d. p. d. v. sintactic în condiţiile trimiterii la acelaşi referent:
„Toţi purtăm măşti. (În spatele măştilor e o umezeală de nedescris. Ceea ce respiri e un soi de praf amestecat cu salivă. Propria-ţi salivă.) Să nu împrăştiem microbii, să nu luăm unii de la alţii viruşi, bacterii sau cum se vor fi numind minusculele vietăţi.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„Clipe-n şir nu a reacţionat, apoi mi-a făcut respiraţie artificială sau cum îi zice.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„Cornul sau cum i-o fi zicând, nu era înalt, un fel de arbust cu crengile firave.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
Ion Diaconescu, 1989: 244 – tratează acest fenomen sintactic ca pe o variantă a coordonării:
“Raportul de coordonare poate să reunească şi unităţi sintactice care nu aparţin aceluiaşi nivel, dar care actualizează, la nivel sintagmatic sau la nivel frastic, aceeaşi funcţie de determinare subiect – subiectivă: Tu şi cine mai doreşte puteţi pleca.; nume predicativ – predicativă: Ea este serioasă, harnică şi cum îi stă bine unei fete de vârsta ei; atribut – atributivă: A cumpărat o carte interesantă, dar care l-a costat cam scump. ; complement direct – completivă directă: Mi-a adus un stilou şi ce-a mai socotit important; complement
circumstanţial – subordonată circumstanţială: Mă vizitează duminica şi când e mai liber; sau funcţii diferite: Se plimbă prin parc şi cu cine-i place.”
Gh. D. Trandafir propune pentru acest dublu raport sintactic termenul de relaţie mixtă bipropoziţională (1996: 122), pe temeiuri de tip structuralist: „Prin aplicarea analizei în constituenţi imediaţi, fraza În casă lumea se împărţise în două, în pripă şi cum se nimerise., se scindează în două propoziţii: În casă lumea se împărţise în două, în pripă (A) şi cum se nimerise (B). Continuarea analizei postulează respectarea segmentării precedente, deci partea de propoziţie în pripă din propoziţia (A) rămâne inclusă în aceasta ca parte integrantă a ei. Relaţia de subordonare a părţii de propoziţie în pripă faţă de predicatul se împărţise al propoziţiei (A) este mai strânsă decât relaţia ei de coordonare cu propoziţia (B), încât această parte de propoziţie nu poate fi tratată ca un element independent în cadrul propoziţiei (A), susceptibil să stabilească singur relaţie de coordonare cu propoziţia (B). Complementul de mod în pripă se coordonează direct cu propoziţia circumstanţială de mod (B) ca parte integrantă (deci indisociabilă) a propoziţiei (A), pe care o integrează integral în relaţia de coordonare. Propoziţia (B) este o expansiune a propoziţiei (A), deci adăugată la aceasta.” (1996: 123) „În concluzie, propoziţia (B) este subordonată faţă de propoziţia (A) (deşi determină direct numai un constituent al acesteia, pe se împărţise) şi coordonată cu aceeaşi propoziţie (A) (deşi se coordonează direct cu un constituent al acesteia, în pripă, care determină, de asemenea, constituentul se împărţise): A B. […] noi considerăm că între propoziţia (A) şi propoziţia (B) există relaţie mixtă bipropoziţională (binară): de coordonare (marcată prin conjuncţia şi) şi de subordonare (marcată prin adverbul relativ cum), iar nu de coordonare a unei subordonate cu o parte din regentă.” (1996: 124)
Tip II:- în limba vorbită: Calul, că e cu patru picioare, şi tot se poticneşte.
Las’ că era nepoliticos, dar voia să şi câştige bani de pe urma mea.
- în limba literară: „Căruţa lui, deşi era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruţă bună.” (I. Creangă)
„Las’ că-i o urâtă, - asta-i una la mână –, dar eu am să-ţi spun ţie că sunt şi alte multe pricini la mijloc.” (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi)
În aceste contexte, propoziţii subordonate concesive şi cumulative se raportează la o regentă coordonată adversativ cu acestea. Se pune în acest caz întrebarea dacă nu cumva dar şi şi nu sunt adverbe.
Oricum, coordonarea subordonatei cu regenta este un paradox logic, dar o realitate lingvistică.
Mihaela Secrieru, 1998: 102-103:„Plecând de la situaţia reală a unui enunţ sintactic:
„L-am ales pe el de ciudă, din disperare şi fiindcă ştie să cânte frumos.” (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului)observăm că există un termen marcat simultan cu două mărci: una de tip coordonator, jonctivul şi, şi una de tip subordonator, jonctivul fiindcă (termen pe care îl vom nota convenţional T2), de unde deducem, pentru început, că el se află într-un raport de coordonare cu un alt termen (simplu sau multiplu) (termen pe care îl vom nota tot convenţional T1). Dar observăm raţional că T2 nu se poate afla simultan şi într-un raport de coordonare şi într-unul de subordonare, deci mixt, cu acelaşi T1, de unde deducem că în acest raport este, în mod necesar, implicat şi un alt termen T0, faţă de care atât T1, cât şi T2 sunt subordonaţi. Această realitate sintactică poate fi simbolizată linear prin formula T0 – (T1 şi T2) sau figurate grafic astfel:
T0
T1 ------------ T2
Figura semnifică schema sintactică după care se construieşte un raport sintactic mixt. Nu interesează, însă, ce fel de realizare cunosc termenii T1 şi T2 de “cuvânt” (în sensul de parte de vorbire) sau de “grupare organizată sintactic” (Valeria Guţu-Romalo, 1973: 76) (în sensul de “enunţ-propoziţie”), deoarece acest lucru nu schimbă datele esenţiale ale problemei: faptul că la nivelul unui singur termen sunt implicate şi marcate două raporturi sintactice simultane. Pot fi în raport sintactic mixt două realizări propoziţionale cu funcţii sintactice identice“Alţii ziceau că / oricum ar fi / dar paserea aceasta nu-I lucru curat şi / că trebuie / să fie un trimis de undeva numai pentru a iscodi casele oamenilor.” (I. Creangă, Poveşti, amintiri, povestiri), saurealizări sintactice cu funcţii sintactice diferite:Face ce vrea şi cum vrea. L-am ales pe el de ciudă, din disperare şi fiindcă ştie să cânte.” (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului)
Ibidem: 104: “Existenţa unui termen T0, anterior raportului sintactic mixt faţă de care atât T1, cât şi T2 se află într-un raport de subordonare nongenerator de funcţii sintactice, conduce la concluzia că raportul sintactic mixt nu este generator de funcţii sintactice.
Ibidem: 105: - în structura consemnată de Valeria Guţu-Romalo (1973: 77): Vine la concert cine pofteşte, se poate discuta de un raport (binar) mixt la nivelul subordonatei subiective: cine pofteşte şi vine cu care subordonata stabileşte şi un raport de inerenţă, deci simultan un raport sintactic de subordonare şi unul de inerenţă.
“Raportul sintactic mixt este, în opinia noastră, un cumul de raporturi sintactice diferite (coordonare/ subordonare; subordonare/inerenţă) stabilit între două funcţii sintactice (identice sau diferite).”
e) Valeria Guţu-Romalo, 1973: 76:“Situarea componentelor unui enunţ complex unele faţă de altele reface, la alt nivel, cu alte posibilităţi, organizarea enunţurilor fundamentale.Relaţiile (de dependenţă, de coordonare, de echivalenţă) care configurează structurile interne complexe pot îngloba ca “relata” unităţi omogene sau (şi) diferite ca structură, comp.:(1) A + B
(a) Vine (A) şi pleacă (B).(b) A adus cărţi (A) şi ce a mai găsit (B).
(2) A = B(a) Lucrează (A), adică compune (B).(b) A adus lucrările (A), (adică) ce a mai rămas.
(3) A <--B (a) A cumpărat cartea (A) pe care a ales-o (B).(b) Copiii repetă (A) ce aud (B).(c) El este totdeauna receptiv (A) la ce este nou (B).
Ibidem: 77: “Aceste caracteristici ale termenilor sunt comune relaţiei de interdependenţă, care înglobează o unitate sintactică structurată şi un verb: Vine la concert cine pofteşte., de exemplu.”
