LABORATOR 1 ‐ Loc și prezență Pentru o bună abordare a modului de a construi, în orice domeniu, pentru orice program de arhitectură, cu atât mai mult pentru amenajarea teritoriului și construirea dotărilor necesare dezvoltării agroturismului, primul pas esențial de făcut este înțelegerea informației care ne este furnizată prin configurația amplasamentului, a sitului. Armonia cu acesta este unul din elementele esențiale pentru reușita actului construirii. Bibliografie Christian Norberg Schulz ‐ Genius Loci, Academy Editions, London, 1980 Christian Norberg Schulz ‐ Presence, Language, Place – Skira Editore S.p.A., Milano, 2000 Gaston Bachelard ‐ Poetica spațiului – Ed. Paralela 45, București, 2003 (traducere după Gaston Bachelard, La poetique de l’espace, Presses Universitaires de France, Paris, 1957) Întrebare fundamentală: DE CE CONSTRUIM? Christian Norberg Schulz: When God said to Adam: 'You shall be a fugitive and a wanderer on the Earth(Gen. 4,12)' he put man in the front of his most basic problem: to cross the threshold and regain the lost place. Chiar dacă a greșit adresarea (Dumnezeu s‐a adresat lui Cain, nu lui Adam), Christian Norberg Schulz are dreptate. Actul de a construi trebuie să fie cel puțin o tentativă de a redobândi teritoriul pierdut. Dar în același timp, actul de a construi trebuie să fie o împlinire a locului în care el se desfășoară. Elementul esențial pe care se pune accentul în această abordare este prezența unei construcții în locul în care ea se află. Pentru a continua, însă, este necesară definirea unor termeni. În primul rând, prin ’prezență’ vom înțelege, în acest context, mai curând relația pe care construcția, ca rezultat al actului de a construi, o are cu împrejurimile și nu doar simpla existență. Prin ’construcție’ vom înțelege rezultatul actului de a construi, nu doar o clădire în sensul comun al cuvântului. Astfel, termenul se vrea mai aproape de verb decât de substantivul comun, purtând după el șipăstrând cu el intenția, demersul și rezultatul celui care construiește, în întreaga viață a construcției, alături de construcțiile învecinate și în comuniune cu peisajul în care ea se află. Prin ’actul de a construi’ înțelegem acel proces complex prin care este imaginată, planificatăși pusă în operă o clădire, ca acțiune conștientăși controlată a omului, în permanentă relație cu mediul,
Transcript
LABORATOR 1 ‐ Loc și prezență
Pentru o bună abordare a modului de a construi, în orice domeniu, pentru orice program de arhitectură, cu atât mai mult pentru amenajarea teritoriului și construirea dotărilor necesare dezvoltării agroturismului, primul pas esențial de făcut este înțelegerea informației care ne este furnizată prin configurația amplasamentului, a sitului. Armonia cu acesta este unul din elementele esențiale pentru reușita actului construirii.
Bibliografie
Christian Norberg Schulz ‐ Genius Loci, Academy Editions, London, 1980 Christian Norberg Schulz ‐ Presence, Language, Place – Skira Editore S.p.A., Milano, 2000 Gaston Bachelard ‐ Poetica spațiului – Ed. Paralela 45, București, 2003 (traducere după
Gaston Bachelard, La poetique de l’espace, Presses Universitaires de France, Paris, 1957)
Întrebare fundamentală: DE CE CONSTRUIM?
Christian Norberg Schulz:
When God said to Adam: 'You shall be a fugitive and a wanderer on the Earth(Gen. 4,12)' he put man in the front of his most basic problem: to cross the threshold and regain the lost place.
Chiar dacă a greșit adresarea (Dumnezeu s‐a adresat lui Cain, nu lui Adam), Christian Norberg Schulz are dreptate. Actul de a construi trebuie să fie cel puțin o tentativă de a redobândi teritoriul pierdut. Dar în același timp, actul de a construi trebuie să fie o împlinire a locului în care el se desfășoară.
Elementul esențial pe care se pune accentul în această abordare este prezența unei construcții în locul în care ea se află.
Pentru a continua, însă, este necesară definirea unor termeni.
În primul rând, prin ’prezență’ vom înțelege, în acest context, mai curând relația pe care construcția, ca rezultat al actului de a construi, o are cu împrejurimile și nu doar simpla existență.
Prin ’construcție’ vom înțelege rezultatul actului de a construi, nu doar o clădire în sensul comun al cuvântului. Astfel, termenul se vrea mai aproape de verb decât de substantivul comun, purtând după el și păstrând cu el intenția, demersul și rezultatul celui care construiește, în întreaga viață a construcției, alături de construcțiile învecinate și în comuniune cu peisajul în care ea se află.
Prin ’actul de a construi’ înțelegem acel proces complex prin care este imaginată, planificată și pusă în operă o clădire, ca acțiune conștientă și controlată a omului, în permanentă relație cu mediul,
natural și construit, care o înconjoară, pe parcursul tuturor fazelor acestui act și, mai ales, pe parcursul existenței rezultatului acestuia – construcția.
În întregul demers, care va fi tratat de‐a lungul acestor zece laboratoare, vom pleca de la premiza că avem de construit un obiectiv – în cazul concret dat de contextul de față, o dotare agroturistică – într‐un mediu dat. Întreg discursul, de‐a lungul întregului ciclu de laboratoare, va fi orientat spre formularea și explicarea întregului flux de informații necesare pentru o configurare în deplină cunoștință de cauză a obiectivului propus.
Spiritul locului Definirea locului. După Christian Norberg Schulz, locul este ceva mai mult decât localizarea abstractă.
A concrete term for environment is place. It is a common usage to say that acts and occurences take place. In fact it is meaningless to imagine any happening without a reference to a locality. Place is evidently an integral part of existence. [...] We mean a totality made up of concrete things having material substance, shape, texture and colour. Together these things determine an „environmental character.1
Actul de a construi este elementul esenţial al arhitecturii. Rostul lui este de a face ca un amplasament să devină un loc, prin dezvăluirea semnificațiilor potențial prezente în mediul dat. Descoperirea acestor semnificații, înțelegerea lor și angajarea în efortul de a le pune în lumină reprezintă de fapt misiunea celui care pornește o construcție, a „investitorului”. A lui, mai mult decât a arhitectului angajat. Evident, fără acesta din urmă misiunea nu poate fi nicidecum împlinită. Lucrul celor doi în echipă este poate cea mai importantă din puținele condiții pe care demersul trebuie să le împlinească. Pentru investitor, scopul economic urmărit trebuie să fie în permanentă relație cu această acțiune de a aduce în vedere calitățile locului în care investiția lui va exista. Pentru această din urmă sarcină el este îndeaproape sprijinit de arhitect. Pentru acesta din urmă, esența activității constă în armonizarea intențiilor investitorului cu calităților locului, pentru a le pune împreună în valoare și, mai mult, pentru a le face să se pună reciproc în valoare după finalizarea construirii.2 Genius loci este un termen roman. Se referă la spiritul locului, în modul în care romanii înțelegeau atât locul cât și spiritul. Pentru ei, fiecare entitate, fiecare lucru – fie el natural, artificial, fie omul, fie chiar zeul – avea un spirit. Acesta îl urmărea pe întreg parcursul existenței sale. El definește ceea ce un lucru este3. El este suma proprietăților pe care acesta le are – și, mai mult, modul în care acestea se înfățișează percepției noastre.
1 Christian Norberg Schulz ‐ Genius Loci, Academy Editions, London, 1980, pg. 18 2 Doar astfel, prin această lucrare împreună, se poate ieși din autismul care caracterizează, azi, cu asupra de măsură, actul construirii la noi, mai ales în zonele turistice. Lipsa racordării la realitatea înconjurătoare – ceea ce este o primă condiție pentru înțelegerea calităților pe care un loc le are – este cauza principală și fundamentală a lipsei de comunicare (ce altceva este autismul, decât lipsa capacității de comunicare...) între clădiri și mediu, între clădiri, între noi și clădiri. Iar această lipsă de comunicare trebuie făcută din prima fază a actului de a construi – aceea a intenției – prin punerea înainte a armoniei în cadrul locului față de intențiile brutale și limitate la propria persoană a celui care investește. 3 Christian Norberg Schulz ‐ Genius Loci, Academy Editions, London, 1980, pg. 18 – „The genius thus denotes what a thing is, or what it wants to be, to use a word of Louis Kahn. It is not necessary in our context to go into the history of the concept of genius and its relationship to the daimon of the greeks.”
Înțelegerea spiritului locului este dată de armonia care există între spiritul omului și acesta. În trecut, o bună relație, atât fizică cât și psihică între acestea două, era o condiție a supraviețuirii4. Evident, nu există o rețetă universal valabilă pentru a‐l defini și‐l prinde, dar printr‐un efort mai mic sau mai mare de introspecție și de înțelegere a ceea ce vedem în jurul nostru, înțelegerea spiritului locului nu este un scop imposibil de atins. Pentru a atinge acest scop, este necesar a defini orientarea pe care un spațiu ne‐o propune. Prin ‚orientare’ înțelegem o structură spațială organizată în jurul unui set de puncte focale, a unei rețele coerente de căi de circulație, a unei mulțimi de regiuni bine definite, care conferă o bună imagine a mediului înconjurător, prin care posesorul ei dobândește sentimentul unei securități emoționale. O asemenea definiție ne conduce imediat la investigarea elementelor esențiale ale spațiului pentru ca din proprietățile acestora să‐i putem exprima identitatea. În continuare, vom căuta să definim căile pe care trebuie să pornim pentru a face aceasta. Importanța acestei intreprinderi este dată de determinarea caracteristicilor pe care clădirea care va fi inserată în spațiul dat le va avea, pentru a fi în armonie cu acesta. Astfel pornim investigarea celor trei categorii enunțate mai sus:
‐ Puncte focale ‐ Căi de circulație ‐ Regiuni.
De asemenea trebuie investigate și relațiile care există între aceste categorii:
‐ Relația între punctele focale. ‐ Relația punctelor focale cu căile de circulație. ‐ Relația între puncte și regiuni. ‐ Relația între căile de circulație și regiuni.
Relația între punctele focale Determinarea elementelor importante ale amplasamentului are ca prim pas identificarea a ceea ce am denumit puncte focale. Prin acestea se va determina gradul de ordonare pe care un anumit teritoriu îl posedă. Iar acest grad de ordonare este unul din elementele, poate cel mai important, care asigură confortul și interesul oamenilor în și pentru teritoriul luat în atenție. Astfel de puncte focale pot fi:
‐ În spațiul natural: o Elemente de masivitate (exemple)
Elemente de relief: un munte, un deal, o stâncărie, un platou clar definit și dominant, etc
O dolină, un ponor, etc. o Elemente de reper (exemple)
Un arbore singuratic, o stâncă singuratică Un izvor O cruce pe un vârf
‐ În spațiul construit: o Centrul localității, când aceasta este definită ca un corp construit coerent o Biserica unui sat de munte răsfirat o O clădire impunătoare prin volum o O clădire de o importanță majoră pentru comunitate sau pentru vizitatori (de ex. o
stație de telecabină, un releu, etc.)
4 Still in 1960 lawrence Durell wrote: „As you get to know Europe slowly, tasting the wines, cheeses and characters, of the different countries you begin to realize thet the important determinant of any culture is after all the spirit of place. ‐ Christian Norberg Schulz ‐ Genius Loci, Academy Editions, London, 1980, pg. 20
Lista poate continua, fiecare dintre noi e liber să o completeze cu elemente pe care le consideră demne de luat în seamă. Prin acești centri de interes, pe care i‐am denumit „puncte focale”, înțelegem acele obiective care ordonează spațiul. Această ordonare spațială are ca măsură puterea de atracție exercitată asupra locuitorilor și/sau vizitatorilor zonei. Evident, în ordonare poate fi implicat unul sau mai multe puncte focale. Aceastea exercită puterea de atracție singure sau împreună. Este evident că puterea de atracție a unei mulțimi de puncte, ordinea pe care aceasta o impune unei anumite zone, este diferită de suma puterii de atracție a punctelor ce o compun. Relația dintre aceste puncte, modul în care ele lucrează împreună, pe toate coordonatele – nu doar cele spațiale, ci și cele culturale, istorice, naturale, etc. – este ceea ce le sporește capacitatea de ordonare. Investigarea acestei capacități de a ordona spațiul este una din căile care duc la descoperirea genius loci – a spiritului locului. Iar această descoperire este utilă atât pentru simpla cunoaștere a locurilor – descoperirea pe care o caută turistul de rând – cât, mult mai important – pentru încadrarea, prin ars aedificandi – în acest spirit. Pentru ca, prin intervenția pe care o pro‐punem în zonă, să realizăm, dacă nu un punct de interes, un punct focal – cel puțin o creștere a capacității de ordonare a spațiului pentru cele existente deja, prin îmbunătățirea relațiilor ce există între ele. Astfel se definește eficiența actului de a construi într‐un teritoriu. Prin creșterea ordinii, prin scăderea entropiei, realizate doar prin aflarea și întărirea spiritului locului. Pentru turism, puterea de ordonare pe care o au aceste puncte focale este determinantă. Prin această putere se poate defini caracterul unei zone și implicit interesul turistic pe care ea și‐l poate construi. Al doilea pas este determinarea căilor de circulație. Evident, fără o infrastructură adecvată, niciun teritoriu nu‐și poate etala ordonarea pe care i‐o poate conferi mulțimea punctelor focale care se află în cuprinsul său. Influența căilor de circulație asupra amplasamentului și importanței locului cu care lucrăm le împarte în două categorii:
‐ Cu impact benefic asupra locului o Rutele de acces ale locuitorilor la diferitele puncte focale din zonă. Acestea pot fi de
orice categorie – poteci, drumuri de car, drumuri forestiere, drumuri de macadam, străzi pietruite, străzi asfaltate, drumuri de diferite tipuri, de la cele cu sens unic la autostrăzi. Impactul benefic este asigurat prin existența simultană a capacității de acces facil la punctul de interes și a integrării armonioase în peisaj a căii de acces.
‐ Cu influențe negative asupra locului, generate de diferite moduri de a nu fi în consonanță cu locul:
o Căile de circulație pot genera un nivel de zgomot excesiv pentru o zonă în care se dorește liniștea.
o Aceleași căi de circulație pot asigura un flux de vehicule și de vizitatori care, neatent gestionat poate duce la o percepere neadecvată a punctelor de interes – prin timpi mari de așteptare (în cazul unei subdimensionări) – sau prin aglomerații de vehicule sau vizitatori (în cazul unei supradimensionări).
o Inabilitatea găsirii unui traseu în armonie cu cadrul natural sau cu cel construit poate face ca, prin vizibilitatea excesivă a căii de circulație, aceasta să devină ea însăși un pol de atractivitate care să estompeze alte puncte de interes. De asemenea, lipsa vizibilității unei căi de acces poate genera greutăți de orientare – cauze ale unui disconfort nedorit.
În final, zonificarea. Aceasta poate avea loc la varii niveluri, care sunt interelaționate prin natura lor. Evident, ne vom ocupa aici de cele care sunt în relație directă cu amplasamentul studiat, chiar dacă zonele de la nivelurile superioare exercită o influență importantă. Coerența unei zone este dată de intensitățile relațiilor care există între punctele focale aflate în interiorul ei. Pentru a intra în relație cu spiritul unui loc – în cazul nostru în scopul construirii în armonie cu acesta – pun la dispoziție, în continuare, câteva puncte de plecare. Evident, fără pretenția de a le enumera
pe toate. Doar cu dorința de a deschide drumul căutărilor și preocupării pentru înțelegerea a ceea ce elementele care determină un loc ne pot transmite:
Încadrarea în ambianță Raportarea la punctele focale (cele exemplificate mai sus și cele descoperite de fiecare în parte). Trebuie făcută pe cât mai multe planuri posibile. Este important a fi urmărite cele majore, pe care le voi descrie pe scurt în rândurile ce urmează și care sunt, în ordine: volumetria, spațialitatea, cromatica și ornamentica. Volumetria. Ca prim element care necesită atenție deosebită pentru conformarea unei noi clădiri într‐un anumit spațiu dat (natural sau construit) este volumetria. Prin acest termen înțelegem toate elementele arhitecturale care țin de gabaritele clădirii, de volumele simple din care aceasta e compusă (și, evident, de gabaritele acestor volume). Pentru o bună configurare a acestor elemente în construcția nouă, pentru o relație armonioasă cu mediul ambiant, o analiză a volumetriei deja existente în acest mediu este binevenită și de multe ori obligatorie. Ea se realizează prin studierea elementelor de volum din preajma sitului. Acestea pot fi volume naturale sau consturite. Dintre primele pot fi enumerate, ca exemple, formele de relief, ‐ dealuri, versanți învecinați, arbori de mari dimensiuni (să nu uităm că de multe ori viața unui arbore este mai lungă decât cea a unei clădiri). Raportarea la acestea trebuie făcută ținând cont de relația de dominare ce poate apărea între cele două volume, de modificările de incidență a luminii care pot să apară datorită inserției unei noi clădiri în situl dat. Volumele construite sunt, în cea mai mare parte, clădirile învecinate, chiar dacă se mai pot enumera diferite lucrări de artă – poduri, apeducte, rezervoare – cu sau fără valoare arhitecturală sau ambientală, dar importante ca prezență. De asemenea, volumele construite care pot determina forma și gabaritele lucrării intenționate nu este obligatoriu a fi învecinate – pot exista relații de înălțime între clădiri aflate la diferite distanțe în cadrul unui front construit, sau în cadrul unei texturi urbane clar conturate. Dintre acestea, capetele de perspectivă sunt un prim și simplu exemplu. Relația între două clădiri mai înalte decât cele învecinate, care sunt perceptibile dintr‐o mare parte a zonei, poate funcționa ca generator de repere, argumentând astfel o înălțime a clădirii care diferă considerabil de cele învecinate. Un alt aspect al volumetriei este gabaritul general al clădirilor. Acestea nu sunt determinate doar de înălțimea lor, ci și de dimensiunile pe care le au pe direcțiile orizontale. Evident, și din această perspectivă relația cu mediul în care clădirile trebuie să se încadreze trebuie să fie una armonioasă. Ca exemplu, alăturarea, în același front construit, sau în aceeași textură urbană, a unor clădiri cu dimensiuni mult diferite în plan nu este o soluție inspirată. Ca soluții la necesitatea unei asemenea intervenții, pot fi adoptate de exemplu divizarea vizuală a unui volum compact în mai multe volume simple, prin care masivitatea primului să fie adusă la gabaritele celor ce‐l înconjoară. Un alt exemplu ar fi păstrarea unui spațiu liber între clădiri pe măsura gabaritelor intervenției. Spațialitatea. Spațiul pe care clădirea îl determină în exteriorul ei este la fel de important și în armonie cu forma, volumul, și gabaritul ei. Se poate spune că spațiul care este determinat de o clădire este totalitatea punctelor din care această clădire este vizibilă. Evident, făcând abstracție de gradul la care are loc această influență. De aici apare importanța pe care este necesar să o dăm spațiului care înconjoară locul în care vrem să construim. Dacă acest loc este într‐o zonă de munte, studiul trebuie făcut cu atât mai amănunțit cu cât a treia dimensiune – înălțimea – oferă perspective variate și neașteptate. Evident, spațiul exterior al clădirii este dependent mult de contextul în care aceasta se află (sau în care aceasta urmează a fi construită). Redau în continuare câteva ipostaze în care o clădire se poate situa, prin relațiile cu contextul:
Relația cu mediul natural o Elemente de relief: un munte, un deal, chiar câmpia întinsă o o stâncărie, un platou clar definit și dominant, o dolină, un ponor, etc. o Elemente de reper (exemple)
Un arbore singuratic, o stâncă singuratică O grupare de arbori Un izvor
Drumurile și în special răscrucile O cruce pe un vârf
Relația cu fondul construit existent o Structura localității o Fronturi construite ‐ pe aceeași parte sau pe frontul opus o Structură dispersată ‐ armonia cu celelalte clădiri de același tip o Alinieri o Distanțe față de clădirile învecinate
Cromatica. Relațiile între culorile existente deja în mediul în care urmează a se construi sunt determinante pentru clădirile ce urmează a fi proiectate și construite. Raportarea la paleta de culor existentă se poate face prin armonie sau prin contrast. Clasificările pe care le poate primi raportarea cromatică la context nu sunt diferite de cele pe care le înțelegem din raportarea spațială. În plus de acestea trebuie ținut cont de o dinamică a cromaticii spațiului ambiant. Această dinamică este de asemenea de două categorii principale. Avem de a face întâi cu o variație a cromaticii antropice – de ex. construirea de noi clădiri, cu culori neașteptate, în preajma locului studiat. Tot în această categorie s‐ar încadra și rezugrăvirea fațadelor vecinilor, făcută cu o anumită periodicitate. A doua sursă a variației culorilor din mediul înconjurător este cea naturală. În treacăt amintesc influența radiației solare – în special cea ultravioletă – care schimbă culoarea substanțial pentru orice suprafață exterioară – fie ea de tencuială, lemn, țiglă, sau orice altceva. În principal este importantă variația culorilor vegetației pe parcursul anului, ca și tonurile de lumină și nuanțele de gri pe care le dă zăpada pe parcursul iernii. Astfel, raportarea la culoarea mediului în zone în care există vegetație cu variații mari de culoare de‐a lungul anului este bine a se face prin utilizarea de tonuri naturale, de preferat ale lumii minerale, care pot coexista cu orice paletă de culori oferită de regnul vegetal. Ornamentica. Ultima pe lista elementelor care caracterizează o clădire sunt ornamentele acesteia. Subiect de dispută în modernitatea timpurie, absente în multe clădiri ale secolului trecut, ornamentele rezistă în schimb în arhitectura tradițională. Prin simbolistica lor, ornamentele aduc în apropiere un întreg univers. Univers care a dispărut odată cu începuturile construirii noii tradiții moderne. Folosirea ornamentului în ziua de azi trebuie făcută în cunoașterea acestei simbolici. Prin ornamentarea unei clădiri are loc introducerea ei într‐un univers aparte, înțeles și cunoscut doar prin înțelegerea și cunoașterea simbolurilor pe care le aduce ornamentica. Folosirea ornamentelor fără a cunoaște ceea ce ele simbolizează este cea mai scurtă cale spre kitsch. Dacă ne imaginăm că elementele ornamentale sunt cuvinte într‐o limbă dată, dispunerea lor pe fațadele clădirii poate fi asimilată cu frazarea, cu formularea de expresii în acea limbă. Or acest lucru nu se poate face decât cunoscând această limbă. Altfel putem afișa doar cuvinte disparate și nearticulate – lucru sesizat doar de cei care reușesc să decodifice ornamentul.
LABORATOR 2 – Relația între creația naturii și creația omului
Bibliografie
Christian Norberg Schulz ‐ Genius Loci, Academy Editions, London, 1980 Christian Norberg Schulz ‐ Presence, Language, Place – Skira Editore S.p.A., Milano, 2000 Gaston Bachelard ‐ Poetica spațiului – Ed. Paralela 45, București, 2003 (traducere după
Gaston Bachelard, La poetique de l’espace, Presses Universitaires de France, Paris, 1957)
Întrebare fundamentală: CUM CONSTRUIM ÎN CADRUL NATURAL?
Primul pas de făcut în deslușirea răspunsului la această întrebare este descifrarea a ceea ce în lecția anterioară a fost denumit spiritul locului. Explorarea acestuia este esențială și determinantă pentru actul construirii. Aceasta din două motive, descrise fiecare în cele ce urmează. Formularea și conștientizarea acestor două motive pot face mai sigur drumul spre o construire în armonie cu mediul în care ea are loc.
Primul: Nevoia de armonie între clădire și mediul în care ea se află. Această armonie este determinantă pentru o bună receptare a clădirii în locul în care ea este edificată. Evident, definirea noțiunii de armonie este o intreprindere dificilă, dar aici nu înțelegem decât relația vizuală agreabilă pe de o parte între clădire și mediul ei, pe de altă parte între diferitele componente (de orice natură) ale clădirii.
Al doilea: Prin actul de a construi într‐un spațiu dat, spiritul acestuia se modifică, cuprinzând noua construcție. Aceasta determină, pentru viitor, pentru perioada în care ea își va duce existența acolo, modul în care acel spațiu va fi perceput și înțeles de cei ce‐l vor locui sau îl vor vizita. Prin acest fapt, orice act de consturire devine un act de o maximă responsabilitate pentru viitor. Răspunderea este împărțită între proprietarul clădirii (care de cele mai multe ori este și cel care o exploatează și o comandă arhitectului și constructorului) și arhitectul acesteia – cel care este primul care imaginează relația ei cu locul în care ea se află.
Raportarea la natură în intenția de a construi.
Pentru reușita demersului, începutul trebuie să fie o rodnică explorare a naturii în și în preajma locului în care urmează a se construi. Pentru aceasta, evident, condiția esențială este cercetarea acestuia. Acțiunea aceasta este bine a se întâmpla într‐o succesiune de vizite la amplasament. Aceste vizite trebuie făcute acoperind o arie cât mai vastă de teren în jurul locului dat, și o durată de timp cât este permis pentru aceasta în graficul de derulare a investiției.
Suprafața de teren care este necesar a fi acoperită în decursul vizitelor succesive la amplasament este, pentru a o defini matematic, locul geometric al punctelor din care amplasamentul studiat este vizibil. Determinarea acestui loc geometric nu este întru totul simplă. Vizibilitatea suprafeței de teren pe care urmează a se ridica o clădire nu este același lucru cu vizibilitatea clădirii ce urmează a se construi. Este necesară o intuiție destul de fină pentru a determina de unde se poate vedea o clădire, atunci când aceasta încă nu există.
De asemenea, întinderea în timp a vizitelor succesive la amplasament, cât de mult planul de investiție permite, este benefică. Vizitele în diferite condiții de luminozitate, în diferite perioade ale zilei, în
diferite condiții meteorologice sunt determinante. Ele dau o sumedenie de informații atât despre modul în care clădirea va influența spațiul pe care îl determină, cât și despre modul în care clădirea va funcționa în acest spațiu.
Necesitatea acestui efort este dată în primul rând de răspunderea celui care inițiază construirea. Răspundere care apare atât pentru alterarea spiritului locului, așa cum am văzut mai sus, dar și pentru funcționarea clădirii construite. Perceperea, înțelegerea, interpretarea și traducerea informațiilor parvenite în vizitele la amplasament sunt elemente esențiale pentru configurarea clădirii ce urmează a fi edificată. Și foarte important este faptul ca aceste acțiuni – de percepere, înțelegere, interpretare și traducere se fac pentru ceea ce va rămâne în acel loc pentru mulți ani. Pentru zeci de ani. Așadar, pentru a schița o schemă a înțelegerii și interpretării unui loc, pentru ca aceasta să devină un ghid pentru perceperea acestuia, voi descrie în continuare câțiva pași pe care eu îi consider esențiali de urmat în desfășurarea cu succes a vizitelor pe teren.
Înțelegerea de ansamblu a locului
După cum am vorbit în ședința anterioară, identificarea proprietăților locului este utilă tocmai pentru acest scop: înțelegerea relației în care trebuie să intrăm cu natura, pentru a demonstra de fapt armonia de care suntem capabili. De asemenea, același principiu se poate aplica la integrarea în spațiul construit. Există câteva criterii care trebuie urmărite în acțiunile de percepere, înțelegere și interpretare a datelor locului. Respectarea acestor criterii este determinantă pentru traducerea acestor informații în limbajul arhitecturii clădirii ce urmează a fi construite – cu alte cuvinte, în configurarea volumetrică și spațială a intervenției ce urmează a se face în acel loc.
Un prim criteriu dintre cele pe care le vom trata este cel care le structurează pe celelalte, ca și, de fapt, întreaga înțelegere pe care o avem ca obiectiv pentru prezentul discurs. Este vorba despre structura locului. Caracteristicile ei sunt, exprimate pe scurt:
Este rezultat al acțiunii "forțelor naturii" Reprezintă proprietățile concrete ale pământului și ale cerului în zona studiată Din ea rezultă, ca natural pas următor, în ordine firească, asimilarea proprietăților acestora în
intenția noastră de a construi, pentru a armoniza construcția cu mediul în care ea urmează a trăi pe întreaga ei durată de viață
Din acest prim criteriu practic se desprind toate celelalte. Singura diferență între ele șși structura locului este independența acesteia din urmă de obiectivul care urmează a fi construit. Toate cele ce vor urma sunt dependente într‐o proporție mai mică sau mai mare de intenția noastră de a construi. Orientarea Legătura între structura locului
Deducerea orientării din conținutul imaginilor (decodificarea imaginilor)
Relația cu drumul
Relația cu peisajul
Relația cu punctele cardinale
Relația cu topologia terenului o Panta terenului o Vegetația o Vecinătățile
Ocuparea teritoriului ‐ se va face în armonie cu fondul construit înconjurător
La clădiri "înghesuite" se poate răspunde de asemenea cu clădiri înghesuite, dar în armonie
În spații în care există suficient "respiro" se va păstra această caracteristică, intervenția făcându‐se cu maximă discreție
Jocul de lumină și umbră Materialele utilizate și modul de construire adoptat
o Relativ Integrarea în peisaj
o Prin integrarea volumului construit în cadrul general al reliefului o Raportarea coerentă ‐ contrastant sau mimetic, etc.
Integrarea în mediu o Folosirea materialelor locului o Folosirea imaginii de ansamblu din ambianța aleasă
Textura paramentului Culoarea Raportul dintre plin și gol
De aici rezultă criteriile esențiale pentru ceea ce urmează – anume traducerea informațiilor desprinse în limbajul spațiului și al volumelor:
Din aceste date, rezultă informațiile necesare pentru luarea deciziilor privind: o Conformarea de ansamblu a clădirii o Selectarea volumelor, proporționarea lor o Selectarea formelor principalelor componente ale clădirii
infrastructură/demisol Suprastructură
Retrageri formă acoperiș ‐ șarpantă, terasă, cilindru concav/convex, pânze
subțiri, etc. Determinarea proporțiilor între plin și gol prin necesitatea de
deschidere sau închidere față de peisaj o Selectarea materialelor naturale
Materialul dominant în zonă poate fi ales ca material dominant în alcătuirea clădirii (de exemplu lemn, piatră, var, etc.)
Corelarea cu materialele și tehnicile de construcție folosite în jurul amplasamentului
Corelarea cu materialele și tehnicile de construcție tradiționale din zonă
Toate într‐un singur cuvânt ‐ armonie.
Natura ca o multitudine de forțe ale vieții.
Cinci moduri de bază ale înțelegerii mitice:
1. Primul dintre ele ia forțele naturii ca punct de plecare și le leagă de elementele naturale ‐ lucrurile
a. Elementele primare ale naturii ‐ stâncile, vegetația și apa b. Alcătuirea lor face un loc "cu înțeles" sau sacru ‐ termenul lui Eliade
2. Al doilea mod ‐ înțelegerea ordinii cosmice dintr‐un flux de fenomene 3. Definirea caracterului unor locuri din natură, în relația lor cu modul în care sunt tratate de
om 4. Prin fenomene care sunt mai puțin palpabile:
a. Lumina b. Ritmurile naturii (în special legate de timp)
5. Prin semnificațiile pe care elementele naturale le au (arhetipale) Clădirile trebuie să preia, în compoziția lor, atmosfera locului. Simetria, axele, dominantele e bine să fie preluate din ceea ce ne comunică relieful și vegetația din jur. Doar astfel, legate fiind de locul în care urmează a fi edificate, pot fi restaurarea paradisului.
LABORATOR 3 – Spațiul și perceperea lui
Bibliografie
Christian Norberg Schulz ‐ Genius Loci, Academy Editions, London, 1980 Christian Norberg Schulz ‐ Presence, Language, Place – Skira Editore S.p.A., Milano, 2000 Gaston Bachelard ‐ Poetica spațiului – Ed. Paralela 45, București, 2003 (traducere după
Gaston Bachelard, La poetique de l’espace, Presses Universitaires de France, Paris, 1957)
Întrebare fundamentală: CUM VEDEM ȘI ÎNȚELEGEM SPAȚIUL?
ABORDARE
Definiții ale spațiului o Platon o Definiția fizică (bazată pe energie ‐ Arnheim, DAF 10 o Definiția psihologică ‐ percepția spațiului apare doar în prezența lucrurilor
perceptibile Percepția spontană prezintă spațiul ca pe un conteiner existent dinainte și independent de
corpurile care își găsesc locul în el. Experiența curentă distinge ăntre materia impenetrabilă și golurile prin care se poate trece. Pentru arhitect această distincție e fundamentală, pentru că el constant caută raportul cel mai bun între acestea două.
În același timp, arhitectul trebuie să țină cont de a doua abordare, sugerată lui de fizician sau de psiholog, prin care spațiul este creat ca o relație între obiecte.
Spațiul dintre obiecte se arată a nu fi pur și simplu gol. Contextul!!
Spațiul și perceperea lui (1 h)
Obiectiv:
Prezentarea noțiunilor de bază pentru perceperea spațiului, prin:
Prezentarea definițiilor spațiului, prin diferitele moduri de punere a problemei: Filozofic – Platon, spațiul inițial amorf – khora ‐ space is empty and does not
generate action or exert any influence on its own. Fizic – spațiul definit prin energii Psihologic – spațiul definit prin percepția umană.
Prezentarea soluțiilor de reprezentare pe hârtie a spațiului Planul ‐ lume a acțiunii Elevația ‐ lume a viziunii Diferențe între reprezentarea în plan și în elevație în arhitectura tradițională;
estomparea diferențelor în arhitectura modernă prin elocvența noilor tehnologii ‐ creșterea capacității de expresie a elementelor verticale, care nu mai sunt condamnate la planeitate
Cunoașterea elementelor determinante pentru configurațiile spațiale Dimensiuni
Bidimensional și tridimensional Folosirea bidimensionalului în expresia artistică – pictură Folosirea bidimensionalului în expresia artistică – ahitectură
În proiectare – plan, fațade, perspective
În realizare – simbolica suprafeței Folosirea tridimensionalului în expresia artistică
Volumul de sine stătător De ce nu este cazul să luăm în considerare volumul de sine stătător –
relațiile între volume Multidimensional –diferitele înțelesuri
Ornamentul. Ornament și crimă. Centralitate și liniaritate Raportul formă/fond Raportul plin/gol
Cunoașterea noțiunilor rezultate din percepția spațială Limită ‐ having no boundaries, the ground has no shape, only some general spatial or
textural properties such as low density. Interior și exterior Protecție și confuzie
Spațiu și semnificație Importanță, personalitate, reprezentativitate, intimitate Spațiul ca elocvență artistică
Scurtă definire a actului artistic Relația între actul de configurare spațială (proiectarea) și artă
A. Perceperea dimensiunilor a. Una, două sau trei dimensiuni b. A patra dimensiune ‐ timpul ‐ și perceperea ei diferită
i. De exemplu, dimensiunea timpului istoric: "străzile unui oraș modern sunt repartizate într‐o rețea planificată, în timp ce o hartă a unui vechi oraș arată străzile acestuia ca având un drum ciudat, conform accidentelor sale"
ii. Compozițional: c. Spațiul multidimensional în care trăim:
Pe lângă cele trei dimensiuni carteziene, mai găsim dimensiunile date de semnificații
o Multitudinea lor face spațiul mai mult sau mai puțin interesant
e. Liniar‐dependența dimensiunilor carteziene cu dimensiunea temporală prin simbolic:
i. Interacțiunea spațiului și a timpului în compoziția de arhitectură ii. Centralitatea ‐ oprește timpul iii. Liniaritatea este simbolic legată cu timpul, prin parcurs.
Raportul între plan și elevație:
Dimensiunea verticală aparținând domeniului vederii Dimensiunea orizontală aparține domeniului acțiunii Raportul dat de relația cu gravitația ‐ verticala ca direcție specială
Spații centrale și spații liniare
Spații compacte și spații dispersate
Spații închise și spații deschise
Închidere interioară și deschidere exterioară
Închidere exterioară și deschidere interioară (muzeul de la Stuttgart)
Forța centrului vizual
Locul centrului este dedus perceptiv, din felul în care formele vectoriale ale trunchiului și membrelor sunt privite ca:
o Pornind din el; o Se îndreaptă către el; o Se mișcă în jurul lui.
În cele mai multe clădiri, așadar, centrul de echilibru al ansamblului, deși indispensabil unei verificări a ordinii finale a proiectului, este mai puțin evident decât centrii unităților subordonate pe care le conține o clădire. Fiecare încăpere posedă propria sa centricitate, dar trebuie văzută și în contextul întregii clădiri. Viziunea arhitectului trebuie să se ridice mai presus de vederile limitate, aflate la îndemâna vizitatorilor aflați în diverse poziții.
Atracție și respingere date de interspațiu;
Distanțele vizuale sunt apreciate după comportamentul forțelor perceptive pe care le dezvoltă;
Raportarea figurii la fond
Raportarea omului la relațiile pe care le are cu ceilalți
Lipsa definirii externe este distrugătoare pentru identitatea interioară a omului, Spațiul liber ca fiind plin cu "substanță vizuală" ‐ forțele percepției Efectul de gol apare și atunci când elementele pline care‐l delimitează nu reușesc să impună
o structură coerentă
Ceva despre iluziile optice, date de:
Curbură Culoare Vecinătatea formelor
Arnheim: "Într‐o operă de artă, toate lucrurile sunt la fel de elocvente prin aparența lor vizuală" (FCV, pg. 172)
Arnheim APV, pg.103:
Dacă un stil pictural nu reuseste să satisfacă această normă [cum că arta ținteste la o iluzie amăgitoare si că orice abatere de la acest ideal mecanic trebuie să fie explicată, scuzată, justificată] ‐ si toate stilurile de artă, moderne sau străvechi, dau gres în practică, mai mult sau mai puțin evident, sub acest raport, — discrepanța este explicată într‐unul din următoarele moduri:
artistul n‐are iscusința de a realiza ceea ce vrea să facă; El redă ceea ce stie si nu ceea ce vede; el adoptă orbeste convențiile picturale ale confraților săi; el percepe gresit din cauza unor defecte ale ochilor sau ale sistemului său nervos; el aplică un principiu corect dintr‐un punct de vedere anormal; el încalcă intenționat regulile reprezentării corecte.
Această doctrină iluzionistă, cum as numi‐o eu, continuă să producă o mulțime de interpertări eronate.
Ca atare trebuie spus foarte categoric si foarte frecvent că realizarea de imagini, artistice ori de altă natură,nu derivă pur si simplu din proiecția optică a obiectului reprezentat, ci este un echivalent, redat cu anumitemijloace specifice, al celor observate la acest obiect.
Partizanii teoriei iluzioniste uită deosebirea fundamentală dintre lumea realității fizice si imaginea ei pe pînză ori în piatră.
Caracterul elementelor de compoziție:
Volum de sine stătător Vector de comunicare
Despre simetrie, tot la Arnheim, APV, 141
Creația arhitecturală s‐a bazat atît de insistent pe simetrie în toate culturile deoarece clădirile sînt un element de ordine si stabilitate în mijlocul existenței umane, care se caracterizează prin luptă, întîmplare, discordie, schimbare si iraționalitate. Acelasi lucru se
poate spune despre bijuterii, ceramică si mobilă, dar nu despre operele de artă în sensul mai restrîns al cuvîntului.
Despre natura operei de artă:
În opera de artă o schemă abstractă organizează substanța vizuală astfel încît expresia dorită să fie transmisă direct ochiului. Faptul este probabil cel mai izbitor demonstrat cînd analizăm mai amănunțit o pictură care la prima vedere nu pare a oferi mai mult decît o platitudine agreabilă prezentată într‐un modnaturalist curent.
LABORATOR 4 ‐ Lumina
Bibliografie
Christian Norberg Schulz ‐ Genius Loci, Academy Editions, London, 1980 Christian Norberg Schulz ‐ Presence, Language, Place – Skira Editore S.p.A., Milano, 2000 Gaston Bachelard ‐ Poetica spațiului – Ed. Paralela 45, București, 2003 (traducere după
Gaston Bachelard, La poetique de l’espace, Presses Universitaires de France, Paris, 1957)
Întrebare fundamentală: CUM VEDEM ȘI CUM ÎNȚELEGEM UN SPAȚIU?
ABORDARE
Lumina Arhitectura este jocul savant, corect si magnific al formelor reunite sub lumina. Le Corbusier 7 martie 2011 10:54
4. Lumina Definiția lui Corbusier: "Jocul perfect.... Al formelor sub lumină" Folosirea imaginilor pentru exprimarea spațiului Lumina și umbra
Lumina ‐ scări de apreciere Interior ‐ exterior
o La interior: Pentru lumina artificială
Iluminatul pe timp de noapte (suplinirea lipsei luminii solare) Punerea în valoare a funcțiunii anumitor spații
Diferite tipuri de iluminat specifice anumitor funcțiuni (circulații, locuri de stat, cluburi, etc.)
Iluminarea folosită pentru sublinierea anumitor configurații pentru anumite structuri ale clădirilor
Punerea în valoare a anumitor elemente de valoare din cadrul clădirii De ex. mărfuri speciale în magazine Exponate în muzee
Iluminat local pentru locuri de muncă Pentru lumina naturală
Orientarea Măsuri de luat pentru încăperile cu ferestre spre sud
Controlul iluminării exagerate prin parasolare Controlul prin aplicarea foliilor pe geamurile
ferestrelor Măsuri de luat pentru încăperile cu ferestre spre nord
Funcțiunile pentru aceste încăperi o La exterior:
Punerea în valoare a volumelor clădirilor Ziua Noaptea
Prin folosirea luminilor din interior Expresivitatea activităților din interior Expresivitatea spațiilor și amenajărilor interioare pe
parcursul nopții
Raportarea la caracterul public sau privat al spațiilor interioare
Prin folosirea iluminatului exterior De înălțime De la nivelul solului
Calitățile fațadelor funcție de orientarea față de lumina solară, respectiv față de punctele cardinale
Timpul din zi ca factor de expresie pentru fațadele clădirilor Incidența luminii
Fațade luminate Fațade luminate parțial Fațade umbrite Umbrele elementelor proeminente de pe fațade
Culoarea luminii Reflexivitatea elementelor de fațadă
Elemente de fațadă și impactul luminii asupra lor Suprafețe
Plinuri Goluri Caracteristicile lor
Textură Culoare Reflexivitate
Elemente volumetrice
Streșini Balcoane Balustrade Parasolare Ornamente
Relația cu compoziția urbană sau peisagistică din preajmă Raportarea la lumină duce la raporturi specifice între clădiri sau între clădiri și
elementele de relief din vecinătatea lor.
Directă ‐ difuză Clară ‐ colorată
Relația între spații și lumină Cu spațiile interioare
o Folosirea luminii artificiale la interior o Folosirea luminii naturale la interior
Cu spațiile exterioare o Iluminatul de zi o Iluminatul de noapte
o Lumina artificială Tipuri de corpuri de iluminat Culoarea pentru diferitele tipuri de corpuri de iluminat Poziția pe înălțime a surselor de lumină
Iluminat din /de la sol Iluminat pitic Iluminat de înălțime
Raportarea sursei de lumină la obiectivul iluminat Lumină de ambianță Iluminare directă
Jocuri de lumini care au ca fundal fațadele clădirilor o Iluminatul de amurg
o Relația între sursele de lumină Lumina naturală Lumina artificială din interiorul clădirilor Lumina artificială din exterior
Relația între corpuri și lumină
Caracteristicile suprafețelor: o Culoare o Textură o Reflexivitate
Caracteristicile volumelor Transparență Capacitate de difuzie
Considerarea celor două relații după poziția observatorului față de ele
Poziționarea în lumină ‐ vederea părții luminoase a subiectului ‐ claritatea detaliilor Poziționarea în contralumină ‐ vederea părții umbrite a subiectului ‐ ‐ aspect "mistic"
Relația între volume și lumină
Caracteristicile suprafețelor Lumina naturală
Lumina solară o Importanța pentru configurația de ansamblu a arhitecturii clădirii o Implicații ecologice ‐ lumina și energia
La interior și la exterior Cum intră lumina solară la interior?
o Parietal o Zenital
Filtrarea luminii solare în drumul ei spre interiorul clădirilor o Parasolare
Simple Electronice ‐ imagine cu Institut de Monde Arabe
o Folii ‐ colorate, gri inert, etc. Lumina artificială
Diferite tipuri de surse de lumină o Foc o Lămpi cu incandescență o Lămpi fluorescente o Etc. (de căutat mai departe)
Folosirea ei Eficiența energetică Punerea în valoare a anumitor elemente de arhitectură
Umbra Proprie Purtată Cu limită clară Cu limită difuză
LABORATOR 5 ‐ Moduri de înțelegere a spațiului
Bibliografie
Christian Norberg Schulz ‐ Genius Loci, Academy Editions, London, 1980 Christian Norberg Schulz ‐ Presence, Language, Place – Skira Editore S.p.A., Milano, 2000 Gaston Bachelard ‐ Poetica spațiului – Ed. Paralela 45, București, 2003 (traducere după
Gaston Bachelard, La poetique de l’espace, Presses Universitaires de France, Paris, 1957) Întrebare fundamentală: CUM SE GENEREAZĂ UN SPAȚIU?
ABORDARE
Modern și tradițional Împletirea lor Expresia dominantă și folosirea materialelor tradiționale pentru omul modern
o Exprimarea celor două lumi în arhitectură Capacitatea de a găzdui funcțiuni moderne în arhitectura tradițională Capacitatea de exprimare a modernității prin intermediul
materialelor și tehnicilor tradiționale
Expresia dominantă și folosirea materialelor moderne în context tradițional o
Regionalismul critic ca expresie teoretică formativă Definirea spațiului
În lumea modernă o Spațiul cartezian o Temporalitatea liniară o Temporalitatea limitată de naștere și de moarte
În tradiția românească o Spațiul universal
Omul ca și cuprinzător al spațiului Satul ca întreagă lume Vestimentația care aduce aproape stele, etc Povești de la facerea lumiii
Dumnezeu care face pământul, după care adoarme; dracul inervine și vrea să‐l arunce în apă; unde calcă, se lungește pământul
Povestea ariciului: rezultă un pământ foarte plat; ariciul, la solicitarea albinei sfătuiește pe Dumnezeu să facă munții și văile pentru a strânge pământul ca să încapă sub cer
Relația cu natura
Integrare nu doar în peisaj; Înțelegerea naturii ca participant, în spațiul în care ne aflăm, la activitățile noastre și nu doar
ca fundal pentru ele Pentru agroturism
Ruptura de spațiul tradițional Gestionarea critică a topologiei tradiționale
Perceperea spațiului
De către omul modern
De către omul tradițional De către omul tradițional modernizat
Raportarea la muncă Din O. Papadima: Munca e deci chin numai atunci când stă sub poruncile lăcomiei omenești și nu ale ordinii dumnezeiești. Deosebirea dintre lumea modernă și lumea veche – care stă încă încremenită măcar în gândul satelor noastre – aceasta e; pentru economia patriarhală, munca e o necesitate firească de viață și nu un izvor de câștig, ca în lumea industrială de azi. Dezvoltarea subiectului regionalismului critic
Kenneth Frampton o Termenul de regionalism critic nu a fost prevăzut pentru a desemna vernacularul așa
cum acesta s‐a format spontan din combinarea interacțiunii dintre climă, cultură, mit și meșteșug, ci mai degrabă pentru a identifica acele școli regionale recente al căror scopeste de a reflecta și servi constituenții restrânși în care ele sunt fundamentate.
o Din punctul de vedere al teoriei critice, trebuie să ne raportăm la cultura regională nu ca la ceva dat și relativ imuabil ci mai degrabă ca la ceea ce trebuie, cel puțin azi, să fie cultivat conștient
Paul Ricoeur Cele două probleme:
Asumarea influențelor modernității asupra tradiționalului ATENȚIE: spațiul în care trăim nu mai este cel în care trăia omul tradițional, din mai multe
cauze: o Traficul
Drumul satului și axa lumii De ce drumul principal era sinuos în zonele în care au fost invazii De ce drumul e drept unde a fost liniște Transformarea drumului satului în drum național
Drumul nu mai unește, desparte Noțiunea de trecere de pietoni nu a existat în satul în care
drumul unea Drumul, din scenă pentru diferitele obiceiuri ale satului, a
devenit etalarea vitezei călătorilor grăbiți o Oamenii
Omul modern și omul satului ‐ vezi la Papadima
o Comunicarea o Toate acestea nu sunt ceva rău în sine,
Problema pensiunii agroturistice
Specificul pensiunii, funcție de localizare Relația cu:
o Activitățile agricole specifice locului o Obiceiurile locului o OBIECTIV: prezentarea spiritului locului în totalitatea lui;
Munca localnicilor și obiceiurile locurilor ca elemente participante la spiritul locului
Peisajul ca rezultat și nu doar ca fundal al locuirii lui de către oameni Agroturismul văzut ca o șansă de integrare a vizitatorului în spațiul vizitat SCHIMBAREA DE PARADIGMĂ A TURISMULUI ‐ agroturismul ca o relație
directă dintre om și loc, nu doar ca una exterioară; diferența dintre vizitare și participare
LABORATOR 6 – Vocabularul arhitecturii
Bibliografie
Christian Norberg Schulz ‐ Genius Loci, Academy Editions, London, 1980 Christian Norberg Schulz ‐ Presence, Language, Place – Skira Editore S.p.A., Milano, 2000 Gaston Bachelard ‐ Poetica spațiului – Ed. Paralela 45, București, 2003 (traducere după
Gaston Bachelard, La poetique de l’espace, Presses Universitaires de France, Paris, 1957) Întrebare fundamentală: CE VEDEM ÎNTR‐UN SPAȚIU?
ABORDARE
Arnheim, FCV 201: "Bineînțeles că în practică o clădire este un obiect atât de complex, încât înmintea arhitectului conceperea sa poate porni de la orice aspect al său‐ forma sa de ansamblu sau a unuia dintre componentele cheie, partiul planului sau diagrama spațială a funcțiunilor pe care trebuie să le îndeplinească clădirea. O schemă teoretică totuși poate sugera că o clădire este, în definitiv, un recipient iar forma arhetipală a unui recipient este sfera. Aici din nou sistemul central își reclamă prioritatea." Elemente de compoziție
6. Vocabularul arhitecturii (1 h) Elemente de volum Elemente de spațiu Elemente de construcție Golurile ca elemente de limbaj Proporții, rapoarte Funcțiunea ca element de limbaj
Corpuri majore Corpuri minore Accente Dominante de volum Interferența cu funcțiunea GRAMATICĂ
Relații cu celelalte volume Relația cu volumele construite învecinate Relaţia cu elementele de peisaj învecinate VOLUMETRIE SISTEM CONSTRUCTIV Spații majore Spații minore Repetitivitate, ritm Relația cu exteriorul:
Prin volum Prin goluri (ferestre, uși, pereți cortină, plinuri, etc.)
RELAȚIE DE DETERMINARE SPAȚIALITATE VOCABULAR MATERIALELE DE CONSTRUCȚIE GRAMATICĂ Relații cu celelalte spaţii Relația cu volumetria de ansamblu a clădirii Relaţia cu suprafaţa anvelopantă SUPRAFAȚĂ
LABORATOR 7 – Materiale de construcții Întrebare fundamentală: DIN CE CONSTRUIM? Indiferent de abordările legate de elementele spirituale, perceptive, cognitive, psihologice, arhitectura rămâne prin esența ei o artă materială. Poate singurul element cert al arhitecturii este acest fapt – faptul că este o artă pur materială5. Ceea ce este important însă pentru prezentarea spațiului și a spațialității pe care am început‐o odată cu laboratorul nu este neapărat materialitatea și modul de funcționare a materialelor. Acestea sunt prezentate cu vârf și îndesat în orice manual și la orice curs de structuri și materiale de construcții. Din acest motiv și ceea ce trebuie înțeles din paginile de față nu exclude, ci chiar presupune cunoscute datele oferite de cursurile pomenite. Mai mult, din acest motiv nu mă voi opri aproape deloc la clasificări și moduri de obținere, la tehnici de construire și la funcționarea materialelor de construcții. Ceea ce voi trata în cele câteva pagini ce urmează va fi doar capacitatea de expresie arhitecturală a materialelor de construcții, pentru că acest subiect este ceea ce ne interesează în parcursul pe care ne aflăm6. Considerații generale Este evident că orice material de construcție are capacitatea sa proprie de expresie. Pentru a investiga însă, această capacitate, este necesar a obserav pe ce planuri aceasta se manifestă. Primul și cel mai ușor de remarcat este cel vizual. Primele materiale de construcție cu care intrăm în contact într‐o clădire sunt cele vizibile. Culoarea și textura materialelor din care este alcătuită o clădire sunt caracetristicile cu care intrăm, indiscutabil, în contact. Prin intermediul văzului și a simțului tactil. Al doilea plan în care materialul își spune cuvântul în arhitectură este cel al structurii. Acest al doilea mod de interacțiune cu materialul este și unul dificil de perceput, de către cei necunoscători. Primul motiv este dat de faptul că nu există legătură directă între materialul de construcție care intră în alcătuirea structurii și simțurile noastre, și percepția noastră. Al doilea motiv este faptul că fără cunoștințe cel puțin de bază în domeniul construcțiilor și arhitecturii acest al doilea plan nu poate fi perceput și înțeles. Al treilea plan ca importanță se poate spune că este cel al durabilității. Comportarea materialelor în timp este determinantă atât pentru aspectul acestora cât și pentru integrarea lor în ansamblul clădirii. Acest element, variația în funcție de timp a caracteristicilor elementelor de construcție este esențial a fi luat în calcul încă din perioada de proiectare. Sau, mai mult, încă din perioada de studiu de fezabilitate pentru investiție. În final, al patrulea plan în care materialul îți spune prezența, cel puțin la faza inițială a construirii, este cel al bugetului. Toate aprecierile estetice, structurale, teoretice sunt determinate în final de planul bugetului. Orice decizie în selecția materialelor de construcție este determinată de planul bugetar al investiției. Axa materiale – elemente – formă. Materialele de construcții sunt cele din care este constituită orice clădire. Fapt evident. Din materiale diferite sunt constituite elementele ce alcătuiesc clădirea. Alt fapt evident. Ceea ce ne interesează pe noi, în acest context, este modul în care materialele își aduc aportul în ceea ce reprezintă construcția.
5 Chiar dacă în ultima vreme (adică ultimii cca. 20 de ani) spațiul virtual câștigă teren, arhitectura generată în spațiul virtual nu va deveni niciodată arhitectură. Va rămâne o permanentă schiță, o permanentă pregătire pentru trecerea în concret. Aceasta, evident, dacă omul va mai trăi concret... 6 Desprinderea este evident artificială și este făcută aici doar din rațiunea economiei de timp. Ea presupune doar suprimarea reiterării elementelor de curs, clasice despre materialele de construcții. Pe de altă parte însă, pentru a trata această problemă pe toate planurile pe care le presupune o investiție, trebuie ținut cont, în selectarea materialelor, pe lângă expresivitatea lor, de modul lor de punere în operă, de durabilitatea lor, de toate celelalte date fizicotehnice cu care acestea contribuie la clădirile pe care le compun. De asemenea trebuie ținut cont și de costurile pe care ele le presupun – ca achiziție, transport, manoperă pentru punerea în operă. Pentru a nu uita că și bugetul este o dimensiune foarte importantă a unui proces de construire...
Pentru a cuantifica acest aport, este esențial în primul rând a distinge planurile pe care el este adus. Iar aceste planuri vor fi investigate pentru diferite materiale, caracteristice. Apoi, pentru fiecare plan identificat, vom distinge modul în care se percep caracteristicile fiecărui material în parte. Așadar, să enumerăm planurile, fiecare cu caracteristicile sale. Primul plan este cel al expresiei. Aici regăsim în primul rând caracteristicile vizibile ale materialelor, în primul rând textură și culoare. Raportul acestora în lumină este determinant pentru aspectul ansamblului. Stă în măiestria arhitectului îmbinarea armonioasă a imaginii materialelor. Pentru selectarea materialului care va fi dominant în alcătuirea întregii clădiri stau la bază criterii legate de spiritul locului – care poate fi urmat sau poate fi, argumentat, contrazis. Ca exemplu de urmare sunt construcțiile noi alpine – care sunt alcătuite în aceeași formă, cu aceleași materiale ca și cele învecinate7. Contraexemplu poate fi dată imaginea casei Haas din Viena, care, în plin centrul istoric al capitalei austriece ne aduce înainte materiale care încă sunt de avangardă. Pentru fiecare element constructiv vizibil, trebuie luate în considerare:
‐ Relația poziției sale cu incidența luminii – de exemplu nu are rost a fi plasate pe o fațadă nordică materiale texturate care necesită lumină pentru a fi puse în valoare – ele mai bine ar fi puse pe o fațadă sudică; ca alt exemplu, nu este de dorit pe o fațadă sudică un perete cortină din sticlă reflex, pentru că la mijlocul zilei ar fi foarte deranjantă pentru trecători cantitatea mare de lumină pe care aceasta le‐o pune la dispoziție.
‐ Relația poziției sale cu materialele învecinate – sunt câteva reguli „axiomatice” care trebuie avute în vedere la selectarea aspectelor materialelor. Dau câteva exemple:
o Unghiurile diedre trebuie tratate în aceeași manieră, pe ambele planuri incidente. Cu alte cuvinte nu se poate opri la colț un material, o textură sau o culoare.
o Pe o singură față a volumului, schimbările de material, textură sau culoare trebuie făcute cu ruperea suprafeței. Aceasta se poate face prin executarea unui nut (un mic șanț care desparte două suprafețe diferite), sau prin denivelarea cu câțiva centimetri a materialelor diferite.
o Denivelările pe suprafețe este bine să urmeze o logică coerentă. Poate cea mai importantă este logica „picăturii de apă” – un criteriu de interrelaționare a materialelor astfel încât acesta să exprime evitarea facilitării acumulării picăturilor de apă în interstițiile volumului clădirii (cu excepția situațiilor în care aceasta e ceva urmărit, evident).
‐ Relația aspectului materialului cu funcțiunea pe care acesta o îndeplinește. o Există texturi și culori naturale ale materialelor, prin care acestea pot fi puse în
valoare într‐un ansamblu. De exemplu, piatra naturală la soclurile și elementele structurii de bază a clădirii. Sau betonul aparent. Sau lemnul în structurile acoperișurilor în șarpantă.
o Există, de asemenea, texturi și culori ale materialelor care au devenit atât de uzuale pentru anumite poziții ale acestora în cadrul ansamblului, încât este deja aproape subconștientă perceperea lor într‐un anumit context. De exemplu materialul de învelitoare pentru acoperiș este atât de uzual să fie cărămiziu sau roșu mat (caracteristici ale țiglei de argilă), încât un acoperiș de exemplu albastru strălucitor este dizarmonios independent de contextul în care se află.
‐ Relația materialului cu „rostul” său încetățenit. o Aici este vorba doar de lipsa de valoare a imitației în materialele de construcție.
Tabla „tip țiglă” nu va avea valoare estetică niciodată, indiferent cât investesc în imagine producătorii acestui material. Tabla zincată fălțuită, așa cum o vedem în Muntenia, de la Giurgiu până la Sinaia, ne dă o imagine mult mai „reală” a tablei ca material de învelitoare decât deja omniprezenta tablă cu formă de țiglă.
7 chiar și așa, în timp, a avut loc o alunecare, de exemplu în zonele de munte, din domeniul lemnului structural ca material de bază spre domeniul betonului armat.
Al doilea plan este cel structural. Selectarea materialului pentru structura clădirii este dată de mai mulți factori. În primul rând este cel al arhitecturii clădirii. Înțelegem aici să includem și aspectele relației ei cu spațiul înconjurător, natural și antropic (al tradițiilor, materialelor dominante, calificării pentur un anumit material al forței de muncă, etc.). Al doilea factor determinant este cel bugetar. Acesta determină într‐adevăr arhitectura clădirii – de el se ține seamă în demersul de propunere a formei, dar selecția tipului și a materialului pentru structură este de asemenea puternic influențată de această componentă importantă a investiției – bugetul. Tipurile de structuri și materialele din care acestea sunt constituite au fost explicate de‐a lungul cursului. Informarea managerului de proiect asupra lor și în plus o anumită elasticitate a acestuia în lucrul cu conceptele fiecărei structuri și ale fiecărui material este o condiție esențială a unui proiect de succes. Trebuie ținut cont că structura, împreună cu materialul, de obicei ascuns, din care aceasta este realizată, chiar dacă nu sunt direct vizibile, induc anumite determinări de ordin estetic și al aspectului. Pentru a fi economice, structurile trebuie să se încadreze în anumite limite din punctul de vedere al parametrilor lor. Orice ieșire dintre aceste limite induce costuri nejustificate. În conformarea de ansamblu a clădirii arhitectul trebuie să țină cont de capacitățile optime ale structurii. Orice ieșire din acestea trebuie făcută argumentat și cu informarea clientului. Al treilea aspect prin care trebuie evaluate materialele este cel al izolării. Al treilea plan pe care discutăm caracteristicile materialelor este cel al izolării de factorii ambientali care produc disconfort. Aceștia sunt în principal apa, diferențele de temperatură și zgomotul. Materialele alese pentru construire trebuie privite în această perspectivă înainte de a fi puse în operă.
În continuare, și deloc de neglijat, este planul bugetului. Expresivitatea fiecăruia
Ca imagine: dimensiuni Ca imagine: culoare și textură Ca structură: funcționare și dimensiuni Combinat ‐ dimensiunile date de funcționare
LABORATOR 8 – Funcțiune și formă Întrebare fundamentală: Cum și pentru ce construim?
LABORATOR 9 – Elemente de planimetrie Întrebare fundamentală: Cum funcționează o clădire?
LABORATOR 10 – Relația managerului de proiect în construcțiile agroturistice cu biroul de arhitectură Întrebare fundamentală: Cum începem o construcție? La noi, în ultima vreme, expresia ‚proiect’ se suprapune, se identifică aproape cu ceea ce până mai deunăzi era denumit ‚investiție’. Ceea ce e bine, poate și doar pentru că investiția trebuie să trăiască, să fie viabilă, încă de la momentul proiectării. Așadar, prin ‚proiect’ vom înțelege în continuare toate activitățile necesare bunei desfășurări ale unei investiții în construcții. De asemenea, persoana care gestionează și veghează buna desfășurare a acestor activități și interrelaționarea lor se va denumi manager de proiect. el acumulează rolurile de comanditar, coordonator și reprezentant al beneficiarului proiectului în relațiile cu prestatorii de servicii și furnizorii de materiale implicați în activitățile legate de proiect. Definim în această manieră proiectul asumându‐ne posibila confuzie care poate să apară între termenul definit și ansamblul de desene și piese scrise care descriu clădirea, care sunt rezultatul activităților echipelor de proiectare și care sunt denumite de asemenea ‚proiect’. Urmând acestei definiții, vom enumera în mare principalele activități care constituie proiectul, din care le vom izola pe cele în care există relație între biroul de arhitectură și managerul de proiect – atât directă și binară, cât și directă sau indirectă în relație cu alte părți. Orice proiect începe cu o idee. Ideea, dacă acumulează suficientă hotărâre în a fi pusă în practică (iar această hotărâre provine și din fezabilitatea ideii) se transformă în intenția de a fi concretizată8. Intenția, exprimată în scris (posibil și în desene), se constituie în ceea ce este îndeobște denumit „temă de proiectare”. Tema de proiectare este practic primul document al unui proiect. Ea este de asemena prima punte de comunicare (foarte firavă, ce‐i drept) între managerul de proiect și biroul de arhitectură. Prin ea sunt exprimate primele cerințe pe care le are beneficiarul de la clădirea pe care intenționează să o ridice. Interpretată de arhitectul care conduce echipa/biroul de proiectare, tema de proiectare se concretizează în ceea ce este definit ca „ilustrare de temă”. Această documentație este traducerea în spațialitate și volumetrie a cerințelor beneficiarului (evident, reprezentat prin managerul de proiect). ea constă în schițe, planuri, vederi bi‐ și tridimensionale ale clădirii, prin care arhitectul își face înțeleasă maniera în care a interpretat cerințele beneficiarului. Aici are loc primul moment determinant al relației între biroul de proiectare și clientul său. Înțelegerea pe care acesta din urmă o dă ilustrării de temă este decisivă pentru continuarea colaborării. Este evident, această primă documentație poate fi începutul unui dialog din care va rezulta proiectul clădirii, cu toate specialitățile pe care le cuprinde, și nu finalul acestuia. Dar rezonanța pe care clientul o manifestă față de ilustrarea de temă este cea care decide continuarea colaborării sau schimbarea biroului de proiectare ca furnizor de servicii. Presupunând că se răspunde afirmativ ilustrării de temă, se poate trece la contractarea activităților de proiectare. Acestea constau în primul rând dintr‐un dialog susținut și convergent între managerul de proiect desemnat de client și șeful de proiect desemnat de biroul de arhitectură. Dialogul urmează a fi purtat pe mai multe direcții, legat de toate problemele care apar pe parcursul proiectului. Începutul lui este dat de răspunsul pe care clientul îl formulează la receptarea pozitivă a ilustrării de temă (dacă receptarea ar fi negativă, dialogul nu ar începe). Cognitiv, pentru client ilustrarea de temă închide o buclă de feed‐back relativ la imaginea pe care acesta și‐a făcut‐o despre proiectul pe care urmărește a‐l desfășura. Această închidere duce la reevaluarea poziției sale în fața proiectului, prin începerea confruntării cu realitățile speciale pe care acesta i le aduce la vedere. Aici în primul rând
8 Hotărârea este determinantă pentru demararea unui proiect, nu fezabilitatea acestuia. Există proiecte care au fost puse în practică cu maximă hotărâre și au eșuat, aceasta demonstrându‐le lipsa de fezabilitate. De asemenea există proiecte superbe, fezabile în totalitate, care au rămas la sertar tocmai datorită lipsei de hotărâre.
este vorba despre „tensiunea” produsă de diferența de potențial între imaginea pe care clientul și‐a făcut‐o singur despre proiect, ca rezultat în primul rând al dorințelor și hotărârii sale, și imaginea pe care arhitectul i‐ a furnizat‐o prin ilustrarea de temă. Această tensiune generează o desfășurare de argumente9 – din partea clientului legate de tehnologia specifică proceselor ce urmează a avea loc în clădire, sau de modul său de viață, iar din partea proiectanților argumentele sunt de natură pur tehnică și profesională. Plierea celor din urmă peste cele dintâi sunt o garanție a succesului dialogului astfel început, rezultând astfel succesul proiectului. Odată antamat acest dialog, desfășurarea lui se poartă în toate domeniile în care poate fi percepută clădirea. Fluxul de informații pleacă de la general la particular, urmând în mare liniile pe care le‐am parcurs în cele nouă prelegeri anterioare. Începe cu prezentarea locului. Subiect de dialog este percepția personală a locului din partea clientului și cea profesională a arhitectului. Prima poate aduce în discuție elemente legate de istoricul locului, de relația pe care clientul sau familia lui o are cu acesta, de încărcătura emoțională pe care locul o are pentru cel care‐l va ocupa. Aceste elemente pot fi utile arhitectului pentru aprecierea valorii acestor elemente și a capacității de utilizare a lor în configurarea arhitecturală a spațiului interior și exterior al clădirii, ca și al volumului acestuia. De asemenea, preferințele clientului pentru anumite materiale sau elemente de construcții trebuie luate în considerare, dar înainte de aceasta este esențial a solicita argumentația necesară pentru ele. Aceasta pentru ca, în cazul în care pretențiile clientului nu pot fi integrate în proiectul de arhitectură, ele să poată fi refuzate argumentat, fără a‐l leza pe acesta în așteptările sale. Pe de altă parte, din punct de vedere profesional arhitectul argumentează cu ajutorul cunoștințelor sale și cu experiența sa în domeniu. Intră în alcătuirea argumentării elementele pe care acesta le percepe străin de sit, într‐o relație tehnică însă cu acesta. Concilierea acestor două seturi de argumente duce la premizele necesare pentru buna începere a proiectului, considerând relația cu situl, pe toate planurile, fundamentată. De aici începe a doua parte a discuțiilor de stabilire a soluțiilor proiectului. Este cea în care se fac propunerile de soluții constructive și pentru instalații. În această a doua fază problemele de estetică trebuie temperate de cele legate de buget și invers. Orice propunere de soluție constructivă nu poate fi luată în discuție fără propunere bugetară. Orice reducere de buget, în schimb, nu poate fi făcută fără luarea în calcul a scăderilor de performanță, respectiv a caracteristicilor estetice ale materialelor. Doar astfel se ajunge la o soluție armonioasă, atât din punct de vedere tehnic, cât și estetic și mai ales economic. După stabilirea soluțiilor și validarea acestora de către client, se va trece la întocmirea proiectului tehnic al clădirii. Cum aceasta este o activitate complexă și mare consumatoare de resurse materiale și umane, ea nu poate începe decât după validarea soluției de către client. Această validare este de fapt confirmarea faptului că clientul și‐a însușit toate soluțiile care stau la baza proiectului. Orice modificare de temă care survine după începerea proiectului tehnic reprezintă costuri suplimentare de proiectare, care trebuie suportate de către client. Ajungem acum la al doilea element esențial al proiectului (primul fiind tema de proiectare) și anume proiectul tehnic. În el se află toate specificațiile necesare construirii clădirii. Este constituit din piese scrise și piese desenate. Piesele scrise conțin toate descrierile, începând de la relația clădirii cu situl și cu zonele
9 Aici argumentele pe care le aduc cele două părți pot fi din domenii foarte diferite. Deschiderea fiecărei părți către modul de a pune problema specific celeilalte este determinantă pentru bunul mers al lucrurilor. În timp ce argumentele echipei de proiectare sunt tehnice și profesionale, putând fi astfel duse pe un fir logic până în științele exacte, argumentele clientului comanditar pot fi de natură pur afectivă, ele neputând fi astfel demontate științific, măiestria șefului de proiect în arta dialogului fiind de importanță maximă aici, pentru a putea corela cele două seturi de argumente. Iar din acest punct se poate continua discuția despre cât de „stăpân” este clientul asupra serviciului de proiectare.
învecinate și până la relațiile între elementele constructive și de instalații prevăzute. În piesele scrise sunt dați și parametrii tehnici care trebuie repectați de materialele și componentele puse în operă. Foarte importantă ca piesă scrisă este lista de cantități. Ea trebuie să conțină toate materialele și utilajele care intră în componența clădirii. Este piesa de legătură între partea tehnică și partea financiară a întregului proiect. Piesele desenate sunt calsificate pe specialități de proiectare. Prin specialitățile de proiectare înțelegem fiecare activitate specifică ce intră în componența activității complexe care este proiectarea. Astfel, specialitățile sunt:
‐ Arhitectura ‐ Structură, numită și rezistență ‐ Instalații sanitare ‐ Instalații termice (încălzire și răcire) ‐ Instalații electrice (curenți tari și curenți slabi – alarmare, calculatoare, TV, telefonie) ‐ Instalații de ventilații ‐ Instalații de gaze naturale.
Piesele desenate, pentru fiecare specialitate în parte, conțin planurile tuturor nivelurilor, toate fațadele clădirii, precum și câte secțiuni este necesar pentru aceasta. Toate acestea conțin elementele specifice pentru fiecare specialitate în parte. Pe lângă piesele desenate de mai sus, de asemenea pentru fiecare specialitate în parte, avem detaliile de montaj necesare bunei întocmiri a lucrărilor. După predarea către client (evident, prin managerul de proiect) a proiectului, clientul trece la verificarea proiectului, în condițiile legii. Verificarea se va face la exigențele esențiale pentru tipul de clădire luat în considerare. Prin exigențe esențiale înțelegem caracteristicile minime și condițiile minime pe care clădirea va trebui să le îndeplinească în exploatare. De exemplu, in grad minim de izolare termică poate fi considerat exigență esențială. Sau o anumită rezistență pentru un anumit element de construcție. Sau, altfel, dimensiuni minime pentru căile de evacuare. Verificarea tuturor acestor caracteristici (și a multor altora) este activitatea care succede imediat proiectării. Pentru a îndeplini această activitate, există verificatorii atestați de proiecte. Rezultatul ei este referatul de verificare, un raport pe care verificatorul îl dă clientului relativ la condițiile în care sunt îndeplinite cerințele sus‐pomenite în proiectul înaintat lui. Serviciile prestate de el sunt într‐o anumită măsură impuse de Legea calității în construcții, dar apelarea la aceste servicii este o condiție în plus pentru asigurarea unor condiții superioare pentru lucrarea ce urmează a se începe, atât în perioada de construire, cât și în cea de utilizare și postutilizare.
