Cuprins

1. Textul jurnalistic2. Particularităţile redactării textului jurnalistic.3. Conceperea şi elaborarea articolului

3.1 Organizarea şi construcţia articolului3.2. Principii de compoziţie

4. Paragraful introductiv sau intro-ul4.1. Conceperea şi elaborarea intro-ului4.2. Tipologia intro-urilor

5. Elemente de redactare a textului jurnalistic – reguli de redactare6. Verificarea şi corectarea textului

6.1. Eliminarea informaţiilor redundante6.2. Verificarea acurateţii informaţiilor

7. Jurnalism economic7.1. Particularităţi ale construcţiei articolului cu conţinut economic7.2. Universul afacerilor în articolele cu profil economic

1. Textul jurnalistic

Există o manieră proprie jurnaliştilor de a scrie şi a prezenta evenimentele? Putem vorbi de

anumite reţete sau tipare de redactare proprii jurnaliştilor? Are textul jurnalistic un anumit specific,

anumite particularităţi ce îl diferenţiază de alte tipuri de texte, conferindu-i un statut distinct în

rândul variatelor tipuri de scriituri?

La prima vedere am fi tentaţi să răspundem negativ: în ultimă instanţă, jurnaliştii folosesc

aceeaşi materie primă – limba – şi aceleaşi principii ca orice utilizator al limbii: selectează

cuvintele sau expresiile, formulează enunţuri şi construiesc texte pe baza unor modele de

construcţie însuşite anterior. Şi totuşi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple; tocmai de aceea vom

încerca să arătăm în continuare că textul jurnalistic se supune unor norme privind atât modul de

organizare şi construire a textului, cât şi limba utilizată şi stilul ales. Mai mult, chiar în cadrul

textului jurnalistic, constatăm existenţa unor variate genuri cum sunt relatarea, reportajul, ancheta,

interviul. Acestea, la rândul lor, se supun unor reguli bine definite de construcţie şi utilizează

instrumente specifice care depind în mod esenţial de tipul de jurnalism practicat: presă scrisă,

audio-vizual sau jurnalism online.

În cazul textului din presa scrisă de exemplu, cititorii se vor aştepta întotdeauna să găsească

titluri incitante şi texte coerente, clare, şi concise; în mod normal, limba utilizată va fi simplă şi nu

vom identifica prea des metafore sau alte figuri de stil – cu excepţia cazului în care acestea

îndeplinesc o anume funcţie – de regulă aceea de a evidenţia sau accentua diferite aspecte ale

relatării. Vom putea identifica apoi un intro – fraza de debut a articolelor, ce are rolul de a capta

atenţia cititorului, şi vom constata o structurare şi o construcţie specifice, ce depind de genul ales.

Într-o publicaţie jurnalistică nu vom găsi niciodată nuvele, procese-verbale, scrisori, stenograme

sau rapoarte de activitate ca materiale jurnalistice distincte; în măsura în care apar totuşi fragmente

ale unor asemenea genuri, ele îndeplinesc în principal rolul de elemente de sprijin, pentru a conferi

autenticitate şi credibilitate textului jurnalistic propriu-zis. Când deschidem un ziar, nu ne aşteptăm

să găsim platforma politică a vreunui partid, stenograma vreunui proces de interes sau procesul-

verbal al unui accident de ultimă oră. Ne aşteptăm să găsim un conţinut informaţional bogat

organizat într-o formă anume, un text coerent şi uşor de citit, care să ne aducă la cunoştinţă

evenimente de actualitate.

Ţinând cont de această succintă analiză empirică, suntem îndreptăţiţi să afirmăm că există o

serie de particularităţi ale textului jurnalistic care îl individualizează, îl delimitează clar de alte

texte aparţinând stilurilor beletristic, ştiinţific, epistolar etc. Dar care sunt în mod concret aceste

particularităţi şi cum ar putea fi ele sistematizate? O prezentare sintetică extrem de interesantă este

cea oferită de Luminiţa Roşca: în viziunea sa, o primă categorie de particularităţi derivă din

2

condiţiile specifice de producere a textului jurnalistic. Din această perspectivă putem distinge

următoarele particularităţi:

Textul jurnalistic este redactat de un jurnalist profesionist angajat pe baze

contractuale; în această postură, jurnalistul îşi asumă toate responsabilităţile privind

respectarea strategiei publicistice şi a regulilor deontologice ce derivă din respectivul contract,

din reglementările legale sau din regulile deontologice.

Forma finală a textului jurnalistic este rezultatul unor activităţi riguroase de colectare,

selecţie, ierarhizare şi condensare a informaţiei, şi nu o simplă prezentare a faptelor. Textul

jurnalistic nu prezintă informaţia brută, aşa cum o oferă de exemplu, procesul verbal sau

stenograma. Informaţia este în prealabil filtrată de jurnalist, aşa încât să răspundă cerinţelor

publicului, păstrându-şi în acelaşi timp însă corectitudinea, obiectivitatea şi acurateţea.

Filtrarea informaţiilor în mass-media nu este un demers întâmplător aflat sub semnul

subiectivităţii jurnalistului – deşi o anumită notă de subiectivism va fi întotdeauna prezentă;

filtrarea reprezintă un proces supus unor norme mai mult sau mai puţin stricte, cu un caracter

mai degrabă orientativ, reguli ce vin în ajutorul jurnalistului, uşurându-i munca. Procesul de

filtrare este influenţat de natura informaţiei, de genul jurnalistic abordat (ştire, reportaj,

anchetă, interviu, comentariu etc.), şi nu în ultimul rând, de canalul de difuzare utilizat (presa

scrisă, audio-vizual sau jurnalism online). Un model general şi foarte util de tratare a

informaţiei în presa tipărită este cel oferit de către Albert Kientz1, care utilizează patru criterii

principale de analiză în procesul de filtrare: originalitatea mesajului, gradul de inteligibilitate a

mesajului, gradul de implicare a publicului şi profunzimea psihologică a informaţiei transmise.

a. În ceea ce priveşte primul criteriu, respectiv selectarea evenimentelor în funcţie de

originalitatea informaţiilor, presa de informare are în vedere doar acele informaţii noi,

de actualitate, imprevizibile, neaşteptate şi/sau neobişnuite, care fie diferă de o tradiţie

sau normă acceptată în mod convenţional, fie modifică percepţia realităţii. În procesul

de filtrare, textul va fi construit în jurul elementului de noutate, iar informaţiile vor fi

selectate şi integrate într-o structură coerentă tocmai prin raportare la ceea ce este nou,

neaşteptat, sau inedit. Este ceea ce literatura anglo-saxonă numeşte generic

„newsworthiness”. În cadrul acestui demers, jurnalistul colectează informaţiile legate de

respectivul eveniment, le selectează, eliminându-le pe cele redundante, aşa încât ceea ce

rămâne să redea fidel conţinutul, punând în prim-plan elementul neobişnuit. Procesul de

filtrare este absolut necesar în domeniul jurnalistic, dar nu trebuie totuşi exagerat,

deoarece jurnalistul riscă să omită informaţii relevante legate de evenimentul prezentat.

b. Cel de-al doilea criteriu, respectiv gradul de inteligibilitate, are în vedere faptul că orice

informaţie, oricât de inedită sau originală, va fi receptată de către cititori doar în măsura

în care limbajul utilizat le este accesibil. Tocmai din acest motiv, se recomandă evitarea

1 Kientz, Albert - Pour analyser les medias. L’analyse de contenu, MAME, Paris, 1971

3

termenilor abstracţi, a termenilor de specialitate şi a regionalismelor2, a cuvintelor

preluate din limbi străine şi a celor rar utilizate – în general orice termeni al căror sens ar

putea să nu fie înţeles de public, sau mai rău, ar putea fi greşit înţeles. De asemenea, este

bine să se evite utilizarea frazelor foarte lungi şi/sau stufoase, precum şi modificarea

voită a topicii în scopuri stilistice. Pe de altă parte – deşi aceasta contravine într-un fel

regulilor jurnalistice privind concizia – inteligibilitatea textului presupune un anumit

grad de redundanţă, în funcţie de genul jurnalistic avut în vedere, prin faptul că uneori

sunt necesare clarificări, explicaţii suplimentare sau chiar reluări ale ideilor avansate

iniţial.

c. Următorul criteriu – gradul de implicare a publicului – joacă un rol esenţial în alegerea

genului publicistic: ştire sau reportaj, anchetă, interviu, editorial etc. În acelaşi timp, el

reprezintă un criteriu pentru a stabili spaţiul sau timpul alocat informaţiei de către

canalul mediatic. O informaţie poate afecta un public mai larg sau mai restrâns, poate

implica reacţii imediate sau ulterioare, sau nu provoacă nici un ecou. De aceea, cu cât

gradul de implicare a publicului este mai mare, jurnalistul va alege un gen mai complex,

mai amplu, mai detaliat, alocând de asemenea evenimentului, un timp şi un spaţiu mai

mari.

d. În fine, ultimul criteriu se referă la impactul informaţiilor asupra psihicului uman. Cu cât

informaţia atinge straturi mai profunde ale psihicului uman, cu atât probabilitatea ca ea

să fie reţinută este mai mare. Tocmai de aceea referirile la violenţă, sex, viaţă de familie

– care ating în profunzime psihicul – sunt exploatate atât de intens, mai ales de către

presa de senzaţie, dar nu numai. Astfel de informaţii, care se adresează unui public cu

educaţie medie şi sub-medie – dar foarte numeros – sunt reţete sigure pentru tiraj sau

audienţă mare la public. Informaţiile despre probleme economice, sociale, politice

afectează straturi superficiale ale psihicului uman, iar gradul de receptare a acestora este

direct proporţional cu nivelul de educaţie a publicului .

Mai mult, textele jurnalistice se supun unor constrângeri de natură temporală şi

spaţială, legate nu doar de elaborarea si difuzarea mesajelor, cât şi de receptarea acestora. De

exemplu textul publicat într-un cotidian din România va selecta informaţiile de interes pentru

un segment de public bine delimitat geografic, ţinând cont de aşteptările şi preocupările

acestuia. Similar, textul jurnalistic va varia în conţinut, în funcţie de aria de acoperire – locală,

regională, naţională sau internaţională. De regulă, o informaţie de interes naţional sau

internaţional poate apărea într-o publicaţie locală sau regională, în funcţie de importanţa pe

care se estimează că o are în cadrul respectivei comunităţi. Atunci când avem în vedere

informaţii locale sau regionale însă, ele vor fi publicate la nivel naţional – şi mai rar

internaţional – numai în măsura în care au o importanţă deosebită şi se mizează pe un impact 2 Cu excepţia cazului in care textul se adresează unui public familiarizat cu aceşti termeni

4

spectaculos al acestora. În ceea ce priveşte coordonatele temporale, criteriul principal ce

delimitează textul jurnalistic de alte categorii – cum sunt textele literare sau ştiinţifice – este

actualitatea informaţiei. Orice informaţie ruptă de contextul spaţial şi temporal în care apare

poate să-şi piardă semnificaţia, căzând în banal şi desuetudine.

Textul jurnalistic – ca vehicul al informaţiei – este tipărit într-o publicaţie, difuzat pe un

program radio/TV sau publicat online; de aceea el trebuie să respecte codul grafic al publicaţiei

sau paginii web, sau formatul programului respectiv. Pe lângă rolul de suport al informaţiei, el

este în acelaşi timp o marfă, un produs destinat cumpărării şi consumului, şi îndeplineşte

funcţia de serviciu public; aceste funcţii exercită o permanentă influenţă asupra jurnalistului,

atât în activitatea de colectare a informaţiilor, cât şi în procesul de structurare a acestora şi de

redactare a textelor. Astfel, în toate etapele activităţii sale, jurnalistul trebuie să ţină seama de

două aspecte foarte importante atât în alegerea conţinutului cât şi a modului de prezentare: în

primul rând, el trebuie să conceapă un produs vandabil, iar în al doilea rând, publicul său ţintă

este reprezentat de mase. Ca urmare, informaţia se structurează ţinând cont atât de sistemul de

referinţe (obişnuinţe şi preferinţe de lectură, nivel de cunoştinţe şi grad de cultură, interese şi

preocupări) al publicului, cât şi de sfera tematică a evenimentului.

Tratarea informaţiei constituie un demers subordonat procesului de construcţie a

textului jurnalistic şi ţine seama în pricipal de: a) natura şi complexitatea evenimentului

evidenţiat; b) genul jurnalistic pe care autorul îşi propune să-l abordeze; c) de dimensiunea

psiho-socială a publicului vizat. În lumina celor prezentate, activitatea jurnalistului nu este nici

pe departe atât de „liberă” şi autonomă pe cât pare, ci este marcată de numeroase constrângeri;

acest constrângeri pot fi atât de ordin intern, legate de textul jurnalistic propriu-zis - raţiunile

pentru care un eveniment devine informaţie de presă, maniera de filtrare a informaţiei, modul

de construcţie a textului, modul de „ambalare” a informaţiei pentru a fi vândută, cât şi de ordin

extern – statutul publicaţiei, statutul jurnalistului, reguli de deontologie şi de etică profesională,

modificări apărute în profilul psiho-moral al publicului etc.

Ca parte a sistemului mass-media, textul jurnalistic este subordonat conceptului de

„eveniment” – concept ce determină atât activitatea ziariştilor, cât şi interesul publicului. În

sens foarte larg, evenimentul reprezintă orice întâmplare din realitatea înconjurătoare, cu o

anume semnificaţie pentru un individ sau grup; din perspectivă subiectivă, eveniment este tot

ceea ce produce modificări în statutul existenţial, social, economic, politic, cultural, profesional

etc. sau în percepţiile, sentimentele, cunoştinţele, interesele unui individ sau grup social. Chiar

unele definiţii ale articolului jurnalistic sunt centrate în jurul conceptului de eveniment: acesta

este considerat a fi un text delimitat grafic în contextul ziarului, care relatează evenimente de

interes public, reale şi recente, din categoria textelor narative şi referenţiale (Kosir 1988)

5

Astfel definit, evenimentul reprezintă una din constrângerile majore ce acţionează

asupra activităţii jurnalistului; evenimentul ancorează publicul în cotidian: „aici”, „astăzi”,

„acum” sunt termeni ce dobândesc prin intermediul presei conotaţii aproape mitice în existenţa

noastră cotidiană.

De fapt aici este vorba de unul din trucurile presei care, punând semnul egalităţii între

eveniment şi cotidian, operează de fapt un transfer de semnificaţie de la primul catre cel de-al

doilea, cotidianul fiind perceput doar în relaţie cu evenimentul. Acest transfer conferă

perisabilitate evenimentului şi perenitate cotidianului, şi este factorul ce determină de fapt

nevoia de lectură a presei.

Ţinând cont de faptul că jurnalistul transmite informaţii referitoare la un anumit

eveniment, prin intermediul unui suport – fie el tipărit, audiovizual sau în format electronic,

către un public-ţintă, el realizează de fapt un act de comunicare. De aceea textul jurnalistic

trebuie să se integreze în modelul general al unui act de comunicare. Astfel, orice model de

comunicare are drept minime componente: emitentul, mesajul şi, respectiv, receptorul sau

destinatarul informaţiei. Pentru a surprinde în mod adecvat mecanismul derulării unui proces

de comunicare trebuie luaţi în considerare şi alţi parametri, printre care foarte importanţi sunt:

canalul utilizat şi gradul de interacţiune dintre emiţător şi receptor. Una din particularităţile

comunicării jurnalistice o reprezintă numărul enorm de potenţiali receptori: destinatarul

mesajului jurnalistic este reprezentat de marea masă a indivizilor, ceea ce face ca jurnalismul

să se încadreze în categoria comunicării de masă. Comunicarea mass-media leagă grupuri

sociale enorme în rândul cărora accesul la informaţii este liber, democratizat. Aceste

conglomerate uriaşe sunt formate din indivizi care nu se cunosc între ei, nu se află în relaţii de

proximitate, nu comunică, şi nu au valori şi scopuri comune. De regulă, comunicarea de masă

se caracterizează prin interpunerea între emitent şi receptor a unor instalaţii tehnice sofisticate

şi a unor instituţii complexe3. Una din implicaţiile cele mai importante ale acestui fapt, dar ale

numărului enorm de receptori este dificultatea – chiar imposibilitatea realizării procesului de

feedback. Comunicarea mass media – şi implicit cea jurnalistică – este aşadar unidirecţională.

Tot natura comunicării şi profilul destinatarului generează o construcţie specifică a

textului jurnalistic: structura informaţiei în cascadă (Van Dijk, 1988)4, ceea ce înseamnă

prezentarea informaţiilor în ordinea descrescătoare a importanţei lor, utilizând următoarea

schemă: titlu, paragraf iniţial, prezentarea faptelor, consecinţele, contextul, reacţia celor

implicaţi.

Structura "în cascadă" de care vorbeşte Van Dijk este cunoscută în literatura de

specialitate sub denumirea de "piramidă inversată" sau "răsturnată", reprezentată grafic sub

forma unei piramide cu vârful în jos şi alcătuită din trei secvenţe textuale:

3 In cazul jurnalismului exemplele includ sistemul editorial, redacţiile, instituţiile de radio si TV, Internetul etc4 Teun Van Dijk – News and Discourse, Lawrence Erlbaum Associates, New York, 1988

6

1. baza piramidei – reprezintă cea mai importantă structură textuală – respectiv

paragraful iniţial sau introductiv ( intro-ul în jargon jurnalistic, lead în limba

engleză

2. corpul textului cuprinde contextul evenimentului prezentat (background în limba

engleză)

3. paragraful final sau fraza de încheiere

7

Ştirea

Articolul de ştiri este cel mai frecvent gen jurnalistic, chiar şi în cazurile când mass-media

este orientată cu precădere către genurile interpretative – cum se întâmplă în ţara noastră. Ţinând

cont de faptul că – în ciuda importanţei sale evidente – literatura autohtonă nu pare să acorde prea

mare atenţie categoriei „ştire”, considerăm necesară, în primul rand, definirea acestei noţiuni. Şi

pentru că este vorba de o definiţie, am consultat pentru început câteva dicţionare, pentru a încerca

să desprindem sensul general al ştirii; astfel, Micul Dicţionar Enciclopedic5 defineşte ştirea drept

„veste (în presă, la radio), informaţie scurtă şi operativă despre un eveniment”, în vreme ce

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române6 o defineşte ca fiind o „veste, informaţie, noutate”.

Dicţionarul Encarta adaugă un element în plus în definirea ştirii: acela de noutate, actualitate;

primul sens este acela de „informaţie despre evenimente sau evoluţii recente”, iar al doilea:

„informaţie despre evenimente curente, tipărită sau difuzată de mass-media”.

Ca gen publicistic, ştirea de presă reprezintă ceva mai mult, sau altceva decât definiţiile din

dicţionare. Jurnaliştii au făcut numeroase încercări de a defini ştirea, dar nu par să fi ajuns la o

definiţie unanim acceptată; ba chiar unii dintre ei, cum este Stanley Walker – unul dintre cei mai

mari editori din lume nu cred că există vreo definiţie a ştirii. El obişnuia să spună că ştirea este

„mai imprevizibilă ca vântul” sau că uneori „ştirea nu face altceva decât să repete, folosind

personaje noi, basme la fel de vechi ca piramidele”7 (George A.Hough, 1975, p.2). Citat în aceeaşi

lucrare, Joseph Pulitzer spune că ştirile trebuie să fie „originale, distincte, dramatice, romantice,

înspăimântătoare, unice, curioase, trăsnite, comice, ciudate şi care să te facă să vorbeşti despre

ele”8.

Un scandal de corupţie, o operaţie medicală în premieră mondială, o descoperire ştiinţifică

extraordinară sunt subiecte de mare interes pentru publicul larg, dar ele nu devin ştiri decât în

măsura în care sunt relatate prin intermediul presei si oamenii află despre ele. Altfel, ele sunt doar

evenimente, fapte care riscă „să nu li se recunoască existenţa”

Aşadar, o ştire reprezintă relatarea unui eveniment, o mărturie în care jurnalistul trebuie

„să spună ceea ce a văzut, numai ceea ce a văzut şi nimic mai mult decât ceea ce a văzut”9. Sau, cu

cuvintele aceluiaşi autor: „Ziarul este o întreprindere care are drept funcţie transformarea

evenimentelor în ştiri”10.

Există totodată o multitudine de informaţii care nu merită să devină ştiri, deşi întrunesc

uneori toate trăsăturile genului. De exemplu, dacă o persoană îşi cumpără o armă sofisticată şi

foarte performantă, aceasta reprezintă o informaţie, nu însă şi o ştire. Acest fapt s-ar putea să

5 Editura Enciclopedică, Bucureşti, 19786 Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 19967 În George A.Hough – News Writing, Michigan State University, USA, 19758 Jean-Claude Bertrand - O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p.2199 Philippe Gaillard - Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 2000, p.5410 Philippe Gaillard - Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 2000, p.30

8

prezinte interes pentru un grup restrâns de persoane apropiate celui în cauză, dar numai atât. Dacă

însă cumpărătorul este o persoană publică bănuită a întreţine legături cu lumea interlopă, atunci

informaţia devine într-adevăr ştire. Cu alte cuvinte, un eveniment nu este ştire oricât de nou,

ciudat, inedit sau surprinzător ar fi: pentru aceasta, el trebuie să prezinte în plus interes public.

O altă trăsătură importantă a ştirii este perisabilitatea acestora; ştirile trebuie aduse la

cunoştinţa publicului imediat, altfel riscă să-şi piardă actualitatea: „manifestările sportive, jocurile,

dezbaterile, spectacolele sunt legate de actualitatea imediată; stocarea şi distribuirea lor tardivă le

reduce valoarea şi, implicit, şansele de vânzare pe piaţa mass-media.

În general, specialiştii sunt de acord că pentru a fi considerate ştiri, informaţiile trebuie să

se îndeplinească simultan o serie de condiţii:

Să reprezinte un material pe care publicul trebuie să-l aibă pentru că este foarte important şi

îi ajută să ia o decizie informată

Să reprezinte o informaţie inedită, ieşită din comun, interesantă, surprinzătoare, de

divertisment, sau amuzantă de citit; în acest sens, extrem de relevant este deja clasicul

exemplu pe care îl evocă jurnaliştii atunci când definesc ştirea: nu reprezintă ştire faptul că

un câine muşcă un om, dar informaţia că un om muşcă un câine este cu sigurantă o ştire.

Să aibă o puternică componentă temporală – ştirile sunt prin definiţie perisabile,

caracterizându-se prin actualitate. Totuşi, chiar si un eveniment petrecut cu o săptămână în

urmă, dar nemediatizat încă, reprezintă o ştire, cu condiţia să fie de actualitate. Ba mai

mult, ziarele americane abordează adesea drept ştiri subiecte deja mediatizate de alte

instituţii de presă, bazându-se pe loialitatea publicului lor. Si chiar dacă acest public a aflat

deja despre subiectul in cauză, provocarea constă în a găsi informaţii, elemente si unghiuri

de abordare noi faţă de concurenţi.

Alte elemente ce conferă „statutul”de ştire:

- Situaţiile conflictuale: războaie, politică etc.

- Progresul, inovaţiile: o invenţie deosebită, o nouă autostradă ultramodernă, noi

tehnologii etc.

- Celebritatea: personalităţile sunt un subiect foarte bun de ştiri

- Dezastrele: cutremure, incendii de proporţii, uragane, accidente de proporţii etc.

- Orice acţiune ce afectează un grup/grupuri foarte mare de indivizi: defrişarea unei

zone, construcţia unei uzine de dimensiuni foarte mari, o centrală atomoelelctrică

etc.

9

2. Particularităţile redactării textului jurnalistic.

A învăţa să scrii este o muncă grea şi solitară, care cere, dincolo de talent şi îndemânare,

un exerciţiu îndelungat. Iar acest exerciţiu presupune să asculţi, să citeşti, să studiezi şi să scrii cât

mai mult. Toţi jurnaliştii buni ştiu acest lucru, la fel cum ştiu că toate scrierile de calitate au o serie

de puncte în comun: sunt clare, uşor de citit, folosesc un limbaj obişnuit, stimulează interesul şi

"întreţin" cititorii. În acelaşi timp, a scrie bine înseamnă a scrie adecvat: adecvare la public, la

canalul mediatic, precum şi la cerinţele genului.

Printre cerinţele esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească un text de calitate, literatura

de specialitate a sintetizat în principal: claritatea, prospeţimea limbajului, onestitatea, precizia,

adecvarea şi eficienţa. Fiecare din aceste trăsături – pe care le vom prezenta succint în continuare

– are propriile reguli şi principii ce trebuie respectate pe parcursul procesului de redactare, pentru a

asigura un text coerent şi bine închegat.

Claritatea

Aceasta este una din cerinţele esenţiale ale textului jurnalistic, poate chiar cea mai

importantă. Fiecare articol trebuie să fie clar în concepţie, organizare şi limbaj, în caz contrar, el

trebuie rescris. Această cerinţă nu este proprie textului jurnalistic, ea caracterizează în aceeaşi

măsură şi alte categorii de discursuri – cum ar fi de exemplu discursurile publice, textele ştiinţifice

sau procesele verbale. Însă în cazul jurnalismului ea este cu atât mai importantă cu cât ziarele sunt

adesea citite în locuri aglomerate şi gălăgioase, care de multe ori împiedică concentrarea şi

favorizează o lectură mai superficială. Un sfat bun, mai ales pentru jurnaliştii „începători”, chiar

dacă este cam greu de pus în practică din motive de timp: daţi articolul spre lectură unei persoane

apropiate, nu neapărat specialist în jurnalism: dacă în urma lecturii, persoana are nelămuriri,

întrebări sau solicită clarificări, este clar că articolul – sau părţi ale acestuia – vor trebui rescrise,

pentru a dobândi claritate.

Iată câteva reguli specifice de respectat pentru a asigura claritatea textelor jurnalistice:

Înainte de a vă apuca să scrieţi ceva, asiguraţi-vă că lucrurile vă sunt clare în primul rând

dumneavoastră. Nu are sens să încerci măcar să explici altor persoane ceva ce tu însuţi nu ai

înţeles perfect.

Includeţi fiecare etapă într-o naraţiune si fiecare eveniment într-o succesiune logică – nu

săriţi de la A la C, lăsând cititorul să ghicească în ce constă punctul B: este enervant, produce

confuzii şi poate induce în eroare. Nu lăsaţi goluri în raţionamente şi explicaţi fiecare detaliu,

pentru că s-ar putea ca cititorii să nu intuiască modul dvs. de gândire.

Porniţi întotdeauna de la premisa că cititorii nu cunosc nimic despre subiectul tratat –

nici măcar atunci când e vorba despre un subiect mediatizat sau familiar cititorilor. Încercaţi

să refaceţi mental "traseul" pe care l-aţi parcurs dumneavoastră înşivă pentru a aprofunda

subiectul respectiv şi reluaţi etapele logice pentru ca cititorul să se poată lămuri.

10

Explicaţi jargonul, regionalismele, termenii de specialitate şi, în general termenii mai

deosebiţi – în măsura în care sunteţi nevoiţi să îi utilizaţi. Chiar dacă în mod uzual este

recomandată evitarea unor asemenea termeni, uneori jargonul poate fi chiar util: îi introduce

pe cititori într-o lume iniţial inaccesibilă lor şi le îmbogăţeşte cunoştinţele. Dar de la această

observaţie până la a spune că utilizarea jargonului este recomandată, este o cale lungă: nu

recurgeţi la jargon decât ca excepţie, atunci când e necesar acest lucru, şi oferiţi întotdeauna

explicaţii clare ale termenilor respectivi.

Foarte periculoase sunt jargonul comercial şi politic, precum şi eufemismele, deoarece,

spre deosebire de alte categorii – care în cel mai rău caz nu sunt înţelese de către cititori –

acestea induc în eroare, conţinând sensuri ascunse. Aceste tipuri de jargon sunt foarte

răspândite si nu rareori greu de detectat, iar jurnaliştii sunt tentaţi adesea să le preia ad

literam din dorinţa de a menţine obiectivitatea textului. Oare de câte ori nu am auzit expresii

precum "restructurarea companiei" sau "redistribuirea forţei de muncă" – când e vorba de

fapt de concedieri masive, "dificultăţi financiare temporare" – când compania respectivă a

intrat deja în incapacitate de plată, sau „un dezechilibru între cerere şi ofertă pe piaţa muncii”

– când e de fapt vorba de şomaj. Exemplele de acest fel sunt foarte numeroase: ele sunt

eufemisme, o formă de înşelătorie lingvistică întâlnită mai ales acolo unde proliferează

specialiştii în relaţii publice, şi reflectă obsesia societăţii noastre pentru „ambalaj”, pentru

„prezentare”

Evitaţi să impresionaţi printr-un limbaj complicat – riscaţi să scrieţi mesajul doar pentru

dumneavoastră. Acesta trebuie să fie receptat şi înţeles de publicul căruia i se adresează, nu

să arate cât de erudit este jurnalistul.

Asiguraţi-vă că propoziţiile pe care le scrieţi sunt cât mai clare – aceasta înseamnă să

evitaţi frazele lungi şi elaborate şi să adoptaţi o structură simplă şi o topică adecvată – ce

diferă de stilul beletristic. Nu faceţi cititorul să reia anumite paragrafe pentru a se asigura că

a înţeles sau pentru a înţelege mai bine. În cazul unui text beletristic de exemplu, în măsura

în care cititorul reia anumite pasaje, o face pentru că a fost impresionat de modul de

descriere, de stilul autorului, de limbajul utilizat etc. Nu aceasta este menirea textului

jurnalistic, iar jurnaliştii care nu înţeleg acest lucru ar fi mai bine poate să se reorienteze.

Conferiţi simplitate textului dvs, fără a exagera. Din păcate, din dorinţa de a asigura

claritatea textelor dar, mai important, de a fi accesibile unui public cât mai larg provenind

din categorii sociale cât mai numeroase şi variate, multe publicaţii folosesc un limbaj ultra-

simplificat, restrâns şi stilizat. Textele corespund unui nivel de educaţie foarte scăzut, iar

simplitatea devine limitare lingvistică, lucru de multe ori deranjant, şi uneori, chiar jignitor

pentru cititori. Acest lucru este cu atât mai dureros cu cât, prin dimensiunea publicului pe

care îl atinge, mass-media ar trebui să aibă un rol educativ. Şi nu de puţine ori, în loc să

câştige noi cititori, publicaţiile respective se văd nevoite să-şi reducă tirajul.

11

Onestitatea

Există în procesul jurnalistic elemente care obstrucţionează adeseori adevărul. Lipsa de

timp pentru a construi o imagine cuprinzătoare, dificultatea de a ajunge la toate sursele şi de a găsi

toate informaţiile, necesitatea de a scrie articolul într-un spaţiu limitat şi adesea mic – sunt factori

de ordin obiectiv care ne împiedică uneori să scriem un articol atât de complet sau corect cum ne-

am dori. Acest lucru este justificat şi scuzabil, cel puţin atât timp cât suntem conştienţi de limite,

facem tot posibilul să le depăşim si nu pretindem că prezentăm o situaţie în mod complet şi

definitiv în fiecare articol. Pe lângă aceste dificultăţi de ordin obiectiv, există, mai ales în articolele

de informare, o serie de „greşeli” pe care le comit jurnaliştii – de multe ori neintenţionat, dar şi cu

bună ştiinţă – care îndepărtează articolul de situaţia reală. Presiunea „articolelor de impact” cerute

de către editori şi eforturile de a scrie cât mai convingător duc adesea la omisiuni şi la utilizarea

unui limbaj ce exagerează sau plasează subiectul deasupra valorii sale reale. Şi mai rău uneori,

chiar dacă jurnaliştii reuşesc să se sustragă acestor erori, editorii înşişi sunt cei care deformează şi

umflă realitatea în căutare de audienţă. Iată în continuare câteva reguli de bază de mare ajutor

jurnaliştilor în ceea ce priveşte exactitatea şi onestitatea mesajelor

Nu hiperbolizaţi, nu folosiţi cuvinte care dau o conotaţie mai puternică decât ar fi

justificat. Nu utilizaţi cuvinte ca „senzaţional”, „extraordinar”, şocant”, „tragic”, „îngrozitor”

sau „cutremurător” pentru a descrie situaţii care nu sunt aşa. În multe cazuri, jurnaliştii fac

acest lucru intenţionat, pentru a da un plus de dramatism şi a atrage astfel atenţia. Un alt

aspect important este cel legat de obiectivitate: astfel de calificative implică o judecată de

valoare din partea autorului, care nu-şi are locul într-un articol de informare. Trebuie evitate

mai ales calificativele extreme, cu valoare de superlativ absolut, care de multe ori conţin şi

asocieri pleonastice: astfel de exemple includ formulări binecunoscute de genul „cu adevărat

incredibil”, „efectiv terifiant”, „de-a dreptul teribil”, ca să nu mai vorbim de „cel mai

adecvat”. În măsura în care o situaţie chiar poate fi calificată drept „senzaţională” sau

„îngrozitoare”, lăsaţi faptele să vorbească de la sine. Nu încercaţi să atrageţi atenţia asupra

unui lucru evident, deoarece cititorii au propriul discernământ. Un ultim aspect foarte

important: fiind atât de folosit, acest limbaj nici nu mai are vreun impact asupra publicului,

care percepe termenii respectivi drept clişee.

Scrieţi numai ce ştiţi cu certitudine că este adevărat – este o condiţie prioritară ce nici

nu ar mai trebui menţionată, însă nu rare sunt cazurile în care jurnaliştii presupun anumite

lucruri pentru că „trebuie să se fi întâmplat aşa, n-avea cum să fie altfel”. Este sinonim cu

minciuna şi poate atrage chiar răspunderea penală a jurnalistui în cazul în care nu „ghiceşte”

corect. Dacă aveţi semne de întrebare asupra unor elemente ale articolului, fie investigaţi mai

profund, fie renunţaţi la acestea, fie nu mai scrieţi articolul – dacă elementele respective sunt

foarte importante.

Nu încercaţi să deduceţi motive sau explicaţii – responsabilitatea dvs este să aflaţi

lucruri şi să le redaţi în mod obiectiv publicului, nu să le deduceţi. Riscaţi să vă înşelaţi şi

12

mai grav, să minţiţi publicul. Oamenii sunt mânaţi de o infinitate de motive, nu totdeauna

raţionale, şi s-ar putea ca deducţia şi chiar intuiţia dvs să nu vă fie de nici un folos.

Feriţi-vă să folosiţi un limbaj simplist şi radical, fără nuanţe intermediare – acest lucru

poate fi observat cel mai adesea în titluri, în principal din două motive: în primul rând, pentru

a conferi sonoritate titlului, se folosesc de regulă cuvinte scurte, care în general au

semnificaţii extreme, radicale, chiar brutale; aşa se face că „dezbatere” sau „dezacord” devin

de regulă „luptă”, „nemulţumirea” sau „iritarea” se transformă în „furie”, iar un minor

„conflict de interese” capătă dimensiunile unui adevărat „război civil”. Cel de-al doilea motiv

rezidă în veşnicul deziderat de a capta atenţia: utilizând astfel de termeni, jurnaliştii au

probabil impresia că ies din tipar şi intră în sfera neobişnuitului, lucru total neadevărat;

pentru cititorii avizaţi – dar nu numai – articolul are de cele mai multe ori de pierdut – până

la a-şi pierde credibilitatea – deoarece astfel de titluri lasă de fapt impresia unui articol de

tabloid.

Toate articolele trebuie să fie echilibrate şi să reflecte adevărul, atât prin detalii, cât şi

prin conţinutul general al materialului. Această condiţie esenţială presupune în primul rând,

includerea tuturor punctelor de vedere în articol, precum şi citarea adecvată – bineînţeles

acolo unde este cazul. Apoi jurnalistul va trebui să se asigure că materialul în ansamblu

respectă acurateţea faptelor, acordând o atenţie deosebită unor aspecte, care deşi pot părea

minore, afectează considerabil exactitatea şi claritatea textului; avem aici în vedere atât

ierarhizarea şi ordonarea informaţiei în sine, cât şi utilizarea citatelor, deoarece trunchierea

sau scoaterea acestora din context pot avea consecinţe din cele mai nefaste.

Precizia

Evitaţi folosirea adjectivelor vagi – în această categorie intră o serie de expresii folosite

atât de des, încât devin aproape clişee ce comunică doar idei vagi. Ce înseamnă de exemplu

”bijuterii scumpe”? Este vorba de nişte bijuterii scumpe, ca toate bijuteriile – caz în care

exprimarea este pleonastică – sau de nişte bijuterii extrem de scumpe, mai scumpe decât

majoritatea bijuteriilor?! În general, în această categorie intră adjectivele care capătă

conotaţii diferite prin raportare la diferiţi indivizi: pentru un cititor foarte tânăr, „o femeie

bătrână” va avea altă semnificaţie decât pentru o persoană care se îndreaptă către vârsta a

treia. Mai mult, şi în acest caz, jurnalistul evaluează, realizează o judecată de valoare, lucru

care nu-şi are locul mai ales în articolele de ştiri. În cazul în care recurgerea la aceste epitete

derivă din lipsă de informaţii precise – situaţie des întâlnită – se recomandă în primul rând o

documentare mai serioasă; în măsura în care jurnalistul nu poate evita totuşi astfel de

calificative, el va trebui măcar să precizeze sistemul de referinţă la care se raportează

termenul respectiv.

Utilizaţi valori cunoscute, nu necunoscute sau ambigue – această recomandare este

strâns legată de cea anterioară, şi are în vedere o serie de calificative şi de determinanţi – fie

13

de timp, fie de loc – la care recurg frecvent, probabil din inerţie, jurnaliştii. În ceea ce

priveşte prima categorie, evitaţi folosirea unor formulări precum „destul de scăzut”,

„aproximativ o lună”, „oarecum indiferent”, „relativ uşor” etc. – acestia nu comunică nimic,

doar creează neclarităţi. Categoria determinanţilor de timp şi loc cuprinde în principal

termeni de genul: "uneori", "din când în când", "undeva", "cândva", "cumva", "devreme",

"târziu", "în apropiere" – pentru a enumera doar câţiva. Ei sunt lipsiţi de orice conţinut

informaţional, putând induce în eroare, în funcţie de interpretarea subiectivă a fiecărui

individ.

Niciodată nu abstractizaţi, ci, dimpotrivă, particularizaţi. Misiunea jurnalistului este de

a cerceta ceea ce oamenii de regulă generalizează şi de a prezenta lucrurile descoperite. De

aceea, orice articol trebuie să fie specific, precis direcţionat. "Surse din interiorul unui partid

din opoziţie" nu înseamnă nimic pentru cititori, la fel cum nici "reprezentanţii unor agenţii

guvernamentale" nu are vreo semnificaţie. De aceea, numele proprii nu trebuie să lipsească

niciodată din conţinutul articolului; aşa că folosiţi cuvinte specifice, concrete, daţi nume,

întocmiţi liste şi prezentaţi clar faptele. Este foarte important să decideţi cu mare atenţie

momentul prezentării acestora şi locul lor în articol, dar trebuie să le oferiţi neapărat. Acest

demers nu trebuie exagerat totuşi, deoarece, dintr-o preocupare excesivă pentru exactitate,

jurnaliştii cad frecvent în extrema cealaltă, împânzind articolul cu denumiri, cifre, date şi

informaţii, care îngreunează lectura şi înţelegerea. Şi în acest caz, informaţiile respective îşi

pierd orice semnificaţie, deoarece, datorită volumului prea mare, cititorul poate realiza cel

mult o selecţie a celor considerate mai importante. Acesta este cazul fericit, pentru că, cel

mai adesea cititorul nu reţine nimic, sau, mai rău, "sare" cu totul peste pasajele respective.

Evitaţi eufemismele şi disimularea, sunt o formă de a te ascunde de realitate. Deşi ele

ţin mai mult de domeniul epocilor şi culturilor puritane, chiar şi în prezent oamenii utilizează

frecvent cuvinte sau expresii care descriu "mai voalat" lucrurile tabu sau care îi jenează, fie

că e vorba de moarte, sex, sau propriile trăiri. Dacă astfel de construcţii sunt folosite în

diferite grade în beletristică, în jurnalism utilizarea lor nu este recomandată, înafara cazurilor

în care jurnalistul vrea să fie ironic. În general, se consideră că stilul de redactare trebuie

adecvat cititorului obişnuit: jurnalistul nu scrie nici pentru cei mai pudici, ruşinoşi sau

impresionabili cititori, dar nici pentru cei însetaţi de sânge, violenţă sau sex. Mai ales în cazul

evenimentelor violente sau a dezastrelor, excesul nu înseamnă neapărat precizie şi acurateţe:

jurnalistul trebuie să aibă motive întemeiate pentru a prezenta detaliile de care dispune, altfel

riscă să devină insensibil.

Conotaţiile sexuale – afectează în mare măsură precizia şi acurateţea textului, datorită

limbajului eufemistic folosit vreme îndelungată pentru a descrie situaţiile şi lucrurile ce

aveau o cât de mică conotaţie erotică. Aşa încât, dincolo de a fi imprecise şi ambigue,

expresii de genul „moment intim” sau „propunere indecentă” îi induceau pe cititori în eroare,

dând impresia că se întâmplase ceva mult mai rău în realitate. Totuşi, înlocuirea acestui gen

14

de expresii cu un limbaj mai clar nu înseamnă că jurnalistul va scrie pornografie: în general

se consideră adecvat limbajul aflat în concordanţă cu „bunele moravuri” şi considerat normal

de marea majoritate a cititorilor.

Limbajul proaspăt

Utilizarea unui limbaj proaspăt este un principiu de bază în jurnalism, care pleacă de la

însuşi rolul textului jurnalistic vis-a-vis de public: acela de a oferi ceva nou, fie că este vorba de

informaţii, comentarii, puncte de vedere sau cugetări. Din această perspectivă ar fi total ineficient

să oferim cititorilor ceva nou, dar redactat într-un limbaj uzat în exces, perimat şi abundând de

clişee: o mare parte a impactului se va pierde, chiar în condiţiile în care conţinutul textului este

adecvat din toate punctele de vedere. În altă ordine de idei, chiar un subiect mai puţin important,

„de mâna a doua”, poate căpăta cu totul alte valenţe atunci când este redactat într-un limbaj

proaspăt şi dinamic. Iată câteva pricipii utile:

Feriţi-vă de orice fel de clişee – acestea sunt cuvinte şi expresii „prea familiare”, a căror

recunoaştere nu ar trebui, teoretic, să ridice probleme jurnaliştilor. Unele clişee există în

limbajul comun, altele ţin de domeniul exclusiv al jurnalismului, însă, oricum ar fi, ele

trebuie evitate, deoarece sunt atât de uzate încât au încetat să mai aibă vreun impact. Cele

mai periculoase clişee sunt cele din categoria comparaţiilor – atât de utilizate încât aproape

că devin automatisme, şi, de aceea, mai greu de identificat şi eliminat. Un sfat practic ar fi

acela de a căuta în mod conştient aceste construcţii după încheierea redactării propriu-zise,

respectiv în momentul efectuării corecturilor.

Feriţi-vă de automatisme – respectiv acele adjective atât de utilizate, încât jurnaliştii au

tendinţa de a le asocia instinctiv cu anumite substantive. Aşa se face că toate crimele sunt

„cutremurătoare” sau „îngrozitoare”, toate scandalurile „de proporţii” şi toate efectele „ample

şi de durată”- pentru a numi doar câteva. Dar în această categorie nu intră doar asemenea

epitete, ci numeroase alte expresii, specifice fiecărei limbi, utilizate cu „consecvenţă” de

către jurnalişti; mai mult, utilizarea lor afectează însăşi acurateţea textului: este puţin

probabil – ca să nu spunem imposibil – ca toate situaţiile prezentate să fie similare, aşa încât

să poată fi descrise cu ajutorul aceloraşi expresii.

Încercaţi să găsiţi noi figuri de stil, noi variante de exprimare – şi în acest caz avem de-

a face cu un anumit automatism din partea jurnaliştilor, care din fericire devine mai uşor de

depăşit odată cu îmbogăţirea experienţei. În mod concret, aceştia vor trebui să analizeze dacă

respectiva sintagmă descrie corespunzător lucrul pe care doresc să-l exprime, iar apoi să

caute o formulă originală, nu să apeleze la cea mai îndemână variantă. Nu este un demers

uşor, şi presupune mult timp, dar pe de altă parte, utilizarea variantei „consacrate” nu va avea

prea mare impact.

Priviţi fiecare subiect ca pe un lucru nou, particular – aceasta înseamnă în primul rând a

nu cădea în capcana scrierii după formulă, respectiv după un tipar bine stabilit. Există, într-

15

adevăr, tipuri de articole, a căror elaborare presupune respectarea unor principii de redactare

şi reguli de construcţie; aceasta nu înseamnă totuşi că toate subiectele care se asemănă într-o

anumită măsură trebuie să se conformeze unui tipar prestabilit; ba chiar unii specialişti

consideră că pentru a atrage în mai mare măsură atenţia, reporterii ar trebui să conceapă şi să

expună subiectul ca şi cum ar face-o pentru prima dată. Probabil că situaţia optimă o

reprezintă soluţia de compromis între cele două extreme: încadrarea articolului într-o anumită

tipologie să aibă doar rolul de a orienta şi a facilita redactarea „liberă”, fără restricţii, a

articolului, aşa încât acesta să nu copieze pur şi simplu un model.

Aveţi grijă cum utilizaţi cuvintele şi frazele la modă – limbajul are propria modă, iar

termenii la modă devin rapid clişee – şi uneori motiv de iritare pentru cititori. În consecinţă,

încercaţi pe cât posibil să folosiţi propriile dvs cuvinte şi formulări, propriul ton, nu urmaţi

modelul majorităţii. Aşa cum afirmă manualul ziarului londonez Daily Telegraph: „Dacă

sunteţi tentaţi să folosiţi un cuvânt pentru că toţi ziariştii în pas cu moda îl utilizează, atunci

fie înlocuiţi cuvântul, fie citiţi alte subiecte, fie găsiţi-vă altă slujbă”

Armonizarea

Stilul, tonul şi ritmul articolului trebuie să se potrivească cu subiectul tratat. Nu toate

subiectele necesită o abordare specială, dar unele din ele trebuie tratate cu o atenţie particulară.

Cele mai multe astfel de subiecte sunt evidente: problemele de viaţă şi de moarte, de exemplu,

trebuie tratate cu seriozitate. Vom prezenta în continuare câteva principii directoare pentru

situaţiile mai deosebite.

Articolele de acţiune şi mişcare trebuie scrise în timp real – Limbajul şi construcţia

trebuie să fie închegate, verbele dinamice şi directe, preferabil la diateza activă; propoziţiile

nu trebuie să depăşească lungimea medie, să fie stufoase sau să facă exces de epitete. Aici

este vorba un pic şi de talentul literar al jurnalistului, însă acesta nu trebuie să abuzeze de

figurile de stil, ci doar să surprindă cât mai bine ritmul şi tensiunea sau suspansul

evenimentelor prezentate.

În prezentarea unor evenimente groaznice sau sumbre nu trebuie făcut exces de cuvinte

– Deşi tentaţia în cazul evenimentelor extraordinare este aceea de a exagera şi a aloca un

spaţiu mult mai amplu decât unei ştiri „obişnuite”, este de preferat să lăsaţi evenimentele

respective să vorbească de la sine. Mai mult, nu încercaţi să sporiţi dramatismul prin

caracterizări de genul „senzaţional”, „cutremurător”, „teribil” etc, ci lăsaţi cititorul să judece,

în baza unei descrieri cât mai exacte.

Umorul trebuie abordat cu o deosebită atenţie – Majoritatea jurnaliştilor sunt de acord

că e foarte greu să scrii umor – chiar şi atunci când situaţia în sine e amuzantă, ca să nu mai

16

vorbim de formele extreme ale umorului, cum e sarcasmul. Din păcate, ca să scrii umor

trebuie să ai talent: dacă poţi să o faci, nu e nevoie de învăţături, dacă nu poţi, nici o

învăţătură nu te poate ajuta. De aceea, manualele de jurnalism nu acoperă acest aspect. În

măsura în care există talent – şi asta nu o hotărâţi dvs, ci publicul – câteva sfaturi se vor

dovedi utile în cazul abordărilor umoristice. În primul rând, glumele sunt mai amuzante

atunci când sunt servite cu o mină serioasă; nu exageraţi totuşi, şi nici nu abuzaţi cu

subtilităţile, pentru că riscaţi să nu fiţi înţeles: nu uitaţi că vă adresaţi marii mase a

indivizilor, şi nu vreunei elite intelectuale. Chiar dacă umorul este un atribut natural,

înnăscut, trebuie totuşi să lucraţi la ideile comice; acestea trebuie formulate adecvat: un

singur cuvânt în plus poate dărâma tot eşafodajul pe care aţi clădit "poanta" de la final. Lăsaţi

umorul să-şi facă loc în mod natural în text, din comicul sau absurdul evenimentelor

prezentate, fără a da senzaţia că este adus dinafară.

Nu trataţi niciodată cu umor, şi nici măcar în mod detaşat, un subiect care implică

jignire, supărare sau durere, nici măcar atunci când este vorba de inamicul public numărul 1:

ar fi o dovadă de totală lipsă de sensibilitate şi un gest lipsit de sens. În măsura în care există

vreun element într-adevăr comic, cititorii îl vor observa oricum.

Atunci când scrieţi despre lucruri ce implică emoţii puternice, este mai bine să

subevaluaţi, decât să exageraţi – aceasta nu înseamnă că trebuie să omiteţi fapte importante,

ci să adoptaţi o atitudine mai degrabă neutră, evitând limbajul prin care se doreşte cu orice

preţ crearea unui impact puternic. Un articol care îţi frânge inima prin forţa evenimentelor

are un efect mai mare dacă e redactat într-un limbaj nepretenţios: amplificând emoţiile prin

stilul de redactare, se poate crea senzaţia de exagerare sau de artificial.

Eficienţa

De câte ori nu aţi avut oare impresia că citiţi coloane întregi din ziare, fără a afla însă

mai nimic ca informaţie brută? Ei bine, această tehnică de a scrie în patru-cinci rânduri informaţii

ce pot fi foarte bine prezentate într-unul singur îşi are o explicaţie: în secolul al XIX-lea şi o bună

parte a secolului XX, jurnaliştii din Marea Britanie şi SUA erau plătiţi în funcţie de numărul de

rânduri puse pe hârtie. Acest gen total ineficient a dispărut însă o dată cu progresul mijloacelor de

comunicare şi, odată cu acestea, al jurnalismului ca disciplină. Retribuirea în funcţie de numărul de

cuvinte este de multă vreme considerată o metodă de a stimula oamenii să scrie prost. În plus,

suntem în prezent atât de copleşiţi de cantitatea informaţiilor pe care le primim, încât ne

confruntăm permanent cu problema raţionalizării spaţiului alocat articolelor: jurnaliştii trebuie să

scrie cât mai mult în cât mai puţine cuvinte, şi în cel mai scurt timp. Iată cateva sfaturi practice

pentru a scrie eficient:

Evitaţi construcţiile de prisos – respectiv acele construcţii lente care afectează ritmul

articolului, de genul: „În acelaşi timp, putem observa că...” sau „Într-adevăr, este

17

binecunoscut faptul că...”; ele sunt utilizate în vorbirea curentă pentru a da vorbitorului timp

de gândire înaintea formulării ideilor următoare, şi de aceea, sunt mai potrivite moderatorilor

TV într-un talk-show în direct, decât jurnaliştilor

Daţi fiecărei fraze şi propoziţii un sens – fiecare propoziţie sau frază trebuie să conţină

o nouă informaţie, sau să reprezinte un element de legătură necesar în succesiunea logică a

evenimentelor prezentate. Tot ceea ce nu îndeplineşte acest rol trebuie eliminat.

Scrieţi fără să vă uitaţi pe notiţe – aceasta presupune în primul rând să aveţi subiectul

clar în minte; respectând această recomandare, veţi observa că veţi scrie mai rapid şi mai

eficient, deoarece consultând notiţele sunteţi tentat să introduceţi detalii mai puţin

importante. Iar verificarea datelor, numelor şi cifrelor o puteţi face la final.

Utilizaţi cu economie citatele – De multe ori în jurnalism citatele sunt folosite pentru a

umple spaţiul, în vreme ce rolul lor este cu totul altul: ele trebuie folosite doar atunci când

sunt comunicate informaţii importante sau când afirmaţiile vorbitorului pot da naştere la o

serie de interpretări, cititorul fiind lăsat să decidă singur. Mai mult, abandonând ghilimelele,

jurnalistul poate fi mai eficient decât sunt oamenii atunci când vorbesc.

Prelucraţi cu atenţie citatele atunci când le scurtaţi – aici trebuie să ţineţi seama de

efectele dezastruoase pe care le poate avea trunchierea unui citat, sau scoaterea acestuia din

context; decât să eliminaţi anumite pasaje din citat din dorinţa de a economisi spaţiu,

modificând astfel sensul intenţionat de vorbitor, mai bine renunţaţi la citat în întregime şi

utilizaţi propriile cuvinte.

Evitaţi banalităţile, remarcile evidente, puerile sau chiar prosteşti – cum ar fi de

exemplu „Viaţa unei cântăreţe nu se rezumă la flori, petreceri şi o mulţime de admiratori: o

adevărată profesionistă are mai puţin timp liber decât mulţi dintre noi, oamenii obişnuiţi...”.

Nu vă simţiţi jigniţi, în încercarea de a scrie fraze de legătură şi a construi paragrafe coerente,

se întâmplă chiar şi celor mai buni jurnalişti la primele variante; important este să le

identificaţi şi să eliminaţi în momentul corectării.

Nu ezitaţi să utilizaţi marcatori şi numerotări în cazul unor enumerări importante –

chiar dacă prezenţa acestora poate părea ciudată într-un articol de ziar, procedeul e foarte util

atunci când e vorba de liste lungi din care nu sunt permise omisiuni. Un exemplu foarte bun

este cel al documentelor necesare la înfiinţarea unei firme, sau categoriile de licenţe şi

autorizaţii necesare funcţionării firmelor etc.

Evitaţi tautologiile sau formulările pleonastice – adică folosirea unor expresiii care spun

acelaşi lucru de două ori; printre cele mai frecvente exemple se numără: "condiţie necesară",

"a coborât jos", "printre unele din observaţiile făcute se numără…". În toate aceste situaţii,

nu e nevoie decât de unul din cuvintele scrise cu litere cursive, ca să nu mai vorbim de faptul

că ele nu sunt corecte din punct de vedere lingvistic. Evitaţi de asemenea expresiile fără sens

– respectiv acele asocieri incompatibile de genul: "pericol grav", "zvonuri neconfirmate",

"exagerat de alarmat"; o categorie aparte o reprezintă utilizarea incorectă a adjectivelor cu

18

valoare de superlativ absolut, sau care nu comportă grade de comparaţie: oare cât de des

întâlnim - inclusiv în presă - formulări de genul "mai / cel mai adecvat", "mai / cel mai

potrivit", "foarte exagerat" sau "cel mai grandios"?! În calitate de oameni de litere, jurnaliştii

trebuie să dea dovadă în primul rând de cunoaşterea şi utilizarea adecvată a limbii.

Nu repetaţi lucruri pe care deja le-aţi afirmat – această tendinţă se manifestă în

principal atunci când este vorba de citate, ca în exemplul următor: Autorităţile neagă cu

vehemenţă posibilitatea unui atentat. Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Interne a

declarat: "nici nu poate fi vorba de acţiunea unei grupări teroriste".

19

3. Conceperea şi elaborarea articolului

Contrar a ceea ce cred necunoscătorii, elaborarea unui text jurnalistic implică mult mai

mult decât redactarea acestuia: scrierea propriu-zisă a articolului este doar o etapă dintr-o

succesiune logică complexă ce cuprinde numeroase activităţi. Pentru a uşura munca jurnaliştilor,

Len Reed de la „The Oregonian”11 a creat un sistem menit să ajute reporterii să gestioneze

informaţiile numeroase si dezordonate; sistemul, denumit Black Box, îi ajută pe aceştia să sorteze

si să ordoneze informaţiile in funcţie de priorităţi. În cadrul său, ansamblul activităţilor este

sintetizat in patru etape principale, prezentate schematic in continuare:

1. Planificarea sau conceperea articolului cuprinde:

- căutarea informaţiilor

- colectarea informaţiilor

- conturarea întrebărilor şi clarificărilor necesare

- realizarea interviurilor – dacă este cazul

- sortarea informaţiilor

2. Sistematizarea informaţiilor

- ce comunică informaţia respectivă?

- ce înseamnă efectiv informaţia ce urmează a fi transmisă?

- care este semnificaţia informaţiei?

- care va fi titlul articolului?

- cum va arăta intro-ul?

- în ce context apare informaţia respectivă – de ce evenimente sau informaţii este

legată aceasta?

- de ce ar interesa pe cineva informaţia respectivă?

- pe cine interesează efectiv informaţia?

- cum poate fi relatată rapid informaţia, în aşa fel încât să primească atenţia cuvenită?

3. Etapa de aprobare

- expuneţi succint editorului conţinutul articolului

- prezentaţi editorului titlul articolului

- susţineţi-vă punctul de vedere dacă este nevoie

4. Etapa redactării propriu-zise

11 www.journalism.org

20

- odată ce aveţi un intro, stabiliţi succesiunea logică a prezentării faptelor: imaginaţi

organizarea şi construcţia articolului

- scrieţi fără întreruperi, menţineţi ritmul – pentru a conferi cursivitate si coerenţă

textului: vă puteţi întoarce la final pentru a face modificări şi corectări

- pe măsură ce scrieţi, întrebaţi-vă periodic în ce măsură interesează informaţiile

prezentate şi pe cine ar putea interesa

- când terminaţi de scris articolul, începeţi corectarea, eliminând in primul rând

cuvintele si propoziţiile de prisos

- la ultima lectură, imaginaţi-vă că sunteţi un cititor nu tocmai interesat de subiect, si

vedeţi dacă articolul este în măsură să vă schimbe părerea

Oricare ar fi tipul articolului pe care urmează să îl scrieţi, este necesar ca înainte de a

începe redactarea propriu-zisă – respectiv in faza de conceptualizare – să răspundeţi la trei

întrebări, după cum urmează:

Care este publicul ţintă, respectiv potenţialii cititori ai textului? Aici jurnalistul va

trebui să ţină seama în primul rând de specificul publicaţiei – dacă aceasta este

specializată sau generală – şi bineînţeles de tipul articolului.

Care sunt informaţiile obiective de care au nevoie cititorii, pentru a-şi forma

propria opinie? De exemplu, în cazul în care articolul se referă la o lege nou

adoptată, jurnalistul va trebui să-şi pună problema dacă cetăţenii înţeleg – în baza

informaţiilor primite – în ce mod îi va afecta respectiva lege. O altă chestiune ce

trebuie avută în vedere tot aici este obiectivitatea: jurnalistul trebuie să prezinte

faptele de o asemenea manieră încât să nu influenţeze cititorul, ci să-l lase să-şi

formeze propria opinie.

Ce informaţii şi ce conexiuni lipsesc? De exemplu: Cum poate fi făcută legătura

între cititorii români şi prăbuşirea dolarului pe pieţele UE? Cum vor fi afectaţi

românii de scăderea cursului dolarului? etc. Această abordare are o serie de

avantaje: în primul rând, determină jurnalistul să ia în considerare specificul şi

tipologia publicului ţintă; în altă ordine de idei, ea are drept rezultat reconsiderarea

şi re-evaluarea surselor de informaţii utilizate.

21

3.1. Organizarea şi construcţia articolului

Există numeroase modalităţi reuşite de a organiza materialul informaţional într-un text

jurnalistic, la fel cum există numeroşi jurnalişti foarte buni, fiecare cu stilul său propriu, care îl

particularizează şi îl individualizează în raport de colegii săi de breaslă. Aşa cum nu există o reţetă

unică de a scrie, sau un stil unic de redactare, nu putem vorbi de o singură modalitate de a structura

textul jurnalistic; totuşi, marea majoritate a profesioniştilor este de acord că cea mai eficientă – şi,

în consecinţă, cea mai răspândită – modalitate de structurare a informaţiei este aşa-numita

piramidă răsturnată. Ea desemnează procedeul prin care elementele materialului sunt aşezate în

ordinea descrescătoare a importanţei şi a interesului suscitat. Urmând această „reţetă”, articolul

curge în mod natural, aşa încât nici nu-ţi dai seama când ajungi la final. Sună simplu, şi în general

aşa şi este, dar, din păcate ea se aplică în special articolelor de ştiri, limitate ca întindere şi

complexitate.

Problemele construcţiei apar în cazul articolelor care sunt mai întinse şi/sau mai

complexe, dar şi la articolele care nu au o structură narativă clară, o succesiune cronologică a

evenimentelor – inclusiv cele de ştiri. Articolele de tip feature sunt şi ele mai dificil de construit,

pentru că adesea implică o mulţime de teme şi abordări diferite: unele pasaje par să se potrivească

în mai multe locuri din articol, în vreme ce altele par să nu se potrivească nicăieri. Dificultăţile

decurg de regulă din necesitatea de a prezenta aspecte foarte diferite, păstrând totuşi la final o

imagine de ansamblu coerentă.

O construcţie corespunzătoare presupune în primul rând o trecere în revistă a

informaţiilor de care dispunem, urmată de stabilirea naturii acestora, apoi formarea unei imagini de

ansamblu şi determinarea efectelor pe care dorim să le obţinem; în continuare este necesară

stabilirea elementelor importante şi a celor inutile, a mărimii şi formei elementelor pe care

decidem să le păstrăm, şi, nu în ultimul rând, alegerea modului în care trebuie aşezate în text

pentru a obţine o structură armonioasă.

În ceea ce priveşte ştirile, una din metodele cele mai frecvente – aproape o normă în

jurnalismul modern – este modelul 5W-H, conform căruia, o ştire trebuie să răspundă în mod

obligatoriu la o serie de întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, de ce?, cum?. Ea îşi trage numele de la

iniţialele termenilor who?, what?, when?, where?, why?, cărora li se adaugă how?.

Acest binecunoscut model, elaborat în forma piramidei răsturnate, îi ajută pe jurnalişti să

organizeze conţinutul, elementele ştirii, în ordinea descrescătoare a importanţei lor. Întrebările de

mai sus nu sunt însă egale între ele ca valoare. Primele patru, respectiv cine?, ce?, când?, unde?,

sunt cele mai comune elemente ale ştirii, în vreme ce de ce? si cum? sunt mai dificil de elaborat.

Cea mai importantă din primele patru este ce?, respectiv acţiunea în sine, fiind urmată îndeaproape

de cine?, şi apoi de unde? şi când?. Această ierarhizare este valabilă în majoritatea cazurilor, dar

nu întotdeauna; un bun jurnalist va trebui să discearnă situaţiile în care ordinea se schimbă,

elaborând articolul în mod corespunzător. La rândul său, ordinea importanţei celor şase elemente

22

depinde de însăşi natura evenimentului, dar şi de unghiul de abordare a subiectului ales de

jurnalist.

Să urmărim în continuare câteva exemple în care ordinea importanţei elementelor ştirii se

modifică. De exemplu, în formularea Periculosul terorist responsabil de atentatul de acum două

săptămâni a fost prins de forţele speciale în această dimineaţă accentul cade în mod evident pe

răspunsul la cine?, nu la ce?. Alteori, accentul este pus chiar pe elementele considerate secundare;

aceasta se întâmplă foarte frecvent în cazul evenimentelor comune sau care se repetă, aşa încât

jurnalistul trebuie să găsească un element de diferenţiere, de individualizare, care să confere

prospeţime şi interes ştirii. Iată de pildă: Sătulă de abuzurile şi violenţa soţului alcoolic, o femeie

şi-a pus capăt zilelor. În acest exemplu accentul cade evident pe răspunsul la întrebarea de ce?,

chiar dacă şi răspunsul la întrebarea ce? este unul dramatic: o sugerează chiar maniera în care

debutează articolul, respectiv topica aleasă de autor, care plasează în prim plan motivul ce a

generat un asemenea gest disperat.

În schimb, în formularea următoare, jurnalistul doreşte să atragă atenţia asupra modului

cum s-a petrecut un anumit eveniment: Dezactivând sistemul de securitate al Muzeului Naţional cu

ajutorul unei tehnologii foarte sofisticate, un spărgător a reuşit să fure patru tablouri celebre

aparţinând lui Rembrandt.

Lista întrebărilor nu este şi nici nu trebuie să fie exahustivă, un bun jurnalist trebuind să

răspundă la orice întrebare pe care şi-o poate pune cititorul parcurgând ştirea. Dacă însă, din

diferite motive – din care cel mai frecvent este documentarea insuficientă – jurnalistul nu reuşeşte

să răspundă la vreo întrebare, atunci este mai bine să introducă o menţiune referitoare la aceasta,

decât să o ignore pur şi simplu: Nu se cunosc încă autorii atentatului, acesta nefiind revendicat

până în prezent de nici o grupare teroristă; cea mai probabilă ipoteză este aceea că... În cazul în

care există întrebări ce rămân fără răspuns şi nu este precizat nici un motiv al acestei omisiuni, e

posibil ca cititorul să se simtă frustrat şi să abandoneze lectura.

Cu toate acestea, cele mai multe articole de ştiri răspund cu precădere la cele patru

întrebări de bază, acestea fiind completate însă frecvent şi de celelalte două – respectiv cum? şi de

ce? – sau de variante ale lor cum ar fi în ce împrejurări? sau în urma cărui fapt? Şi aceasta nu din

lipsă de informaţii suficiente sau din ignoranţa jurnalistului, ci pur şi simplu pentru că în logica

relatării unui eveniment, răspunsurile la aceste întrebări sunt de regulă suficiente. Mai mult, să nu

uităm că un articol de ştiri trebuie să se caracterizeze prin concizie şi că el este supus unor restricţii

atât de spaţiu cât şi de timp, aşa încât concentrarea asupra acestor întrebări este nu doar justificată,

ci absolut necesară.

Revenind la piramida răsturnată sau inversată, caracteristica principală a acesteia – de

unde îşi trage de altfel şi denumirea – este că partea cea mai importantă, mai nouă, mai inedită sau

mai frapantă a articolului este condensată la începutul textului. Toate celelalte detalii care

completează conţinutul ştirii vor fi prezentate ulterior, în cadrul paragrafelor de dezvoltare. Într-o

23

asemenea structură, primul paragraf, denumit intro sau lead12 este cel mai important, concentrând

informaţia esenţială. Piramida răsturnată şi-a dovedit utilitatea în mod practic, experienţa

demonstrând că ea este cea mai eficientă modalitate de organizare a materialului informaţional. Un

avantaj esenţial al acestei structuri este acela că poţi modifica, reduce şi chiar elimina anumite

pasaje sau paragrafe de dezvoltare, mergând până la intro – practic singurul element ireductibil al

ştirii.

Paragrafele de dezvoltare se succed intro-ului şi au fie rolul de a oferi precizări despre

informaţiile enunţate în primul paragraf, fie de a aduce date noi, ce nu au mai fost menţionate până

la acel moment. Ele pot – şi adesea chiar trebuie – să ofere informaţii de background, respectiv

acele date care alcătuiesc contextul unui fapt: evenimente precedente, consecinţe potenţiale,

întâmplări similare, semnificaţia şi/sau ineditul anumitor acţiuni, modul în care se încadrează într-

un şir de evenimente asemănătoare sau, dimpotrivă, contrastante.

Numărul de paragrafe nu este unul impus, el depinde de importanţa şi complexitatea

evenimentului relatat. Unele texte pot conţine un singur paragraf de dezvoltare, dacă el e suficient

pentru a epuiza conţinutul subiectului tratat; însă, cel mai adesea, ştirile necesită mai multe

paragrafe de dezvoltare, construite pe principiul maximum de informaţie cu minimum de mijloace,

respectiv în cazul presei scrise – cu minimum de cuvinte.

O regulă de bază în jurnalism – din păcate nu şi în ţara noastră – este aceea că fiecare

paragraf se identifică cu o idee. Un text bine împărţit în paragrafe este mai uşor perceput de cititor.

Fără a fi o regulă, aceasta înseamnă că un alineat cuprinde în principiu una-două fraze, şi nu mai

multe. În fiecare paragraf trebuie pus un accent logic: un cuvânt sau o sintagmă – de regulă

substantive şi/sau verbe puternice – trebuie să focalizeze atenţia. În presa scrisă, ele trebuie aşezate

la începutul frazei sau al paragrafului, în vreme ce în audiovizual, locul lor este de regulă la sfârşit.

Un aspect foarte important de care trebuie ţinut cont atunci când redactăm corpul

articolului se referă la lungimea frazelor şi a paragrafelor. În primul rând, în presa scrisă nu se

admit fraze lungi; aceasta nu înseamnă că frazele trebuie ştanţate, ba chiar dimpotrivă, nu este

indicat ca ele să aibă lungimi egale, pentru că acest lucru răpeşte din dinamismul textului. De

regulă, primul paragraf este mai lung, pentru simplul motiv că aspectele esenţiale ale unui

eveniment nu pot fi surprinse de regulă în două-trei cuvinte – iar în astfel de situaţii este bine ca

fraza a doua să fie ceva mai scurtă. Mai mult, specialiştii recomandă alternarea frazelor lungi cu

cele scurte: o succesiune de fraze lungi este monotonă, greoaie şi împiedică cititorul să perceapă

uşor mesajul, în vreme ce o succesiune de propoziţii sau fraze scurte dă senzaţia de sacadare sau

sufocare a discursului. Aceeaşi regulă este valabilă şi pentru mărimea paragrafelor. Unele vor avea

accente mai puternice în logica redactării şi vor fi mai ample; altele vor fi mai şterse şi, în

consecinţă, mai scurte. Articolul ideal realizează o alternanţă a paragrafelor „tari”, mai lungi, cu

cele „şterse”, mai scurte.

12 Unii autori, precum Luminiţa Roşca, preferă utilizarea termenului „lead” - preluat direct din limba engleză

24

Toate aceste reguli pot fi rareori aplicate în practică, pentru simplul motiv că ceea ce

primează este întotdeauna conţinutul. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă ar exista tipare prestabilite,

standard pentru fiecare specie jurnalistică şi pentru fiecare tip de informaţie, şi toate articolele ar

arăta la fel. Din fericire acest lucru este practic imposibil, pentru că jurnalismul nu este ştiinţă

exactă: dincolo de anumite reguli de bază pe care trebuie să le respecte, textul jurnalistic stă sub

semnul talentului, personalităţii şi stilului propriu fiecărui jurnalist.

Unul din principiile de bază în construirea articolului impune ca jurnalistul să profite la

maxim de oportunităţile narative ale story-ului – lucru care, din păcate, doar rar se întâmplă în

realitate. În ciuda faptului că se consideră adevăraţi „menestreli” ai lumii contemporane, varianta

modernă a povestitorilor de odinioară, în majoritatea cazurilor jurnaliştii nu spun o poveste, nu

relatează un story, ci întocmesc rapoarte, procese-verbale monotone sau chiar plictisitoare. Nu este

însă obligatoriu ca toate rapoartele să fie plictisitoare, aşa cum nici toate story-urile nu sunt

interesante. Însă distincţia între story şi raport este cea care defineşte şi reflectă în mod

determinant atât aşteptările cititorilor, cât şi modul de elaborare a articolului. Tocmai de aceea sunt

puţine articolele care pe bună dreptate îşi merită titlul de story, chiar dacă exact acesta este

dezideratul cititorilor.

Care sunt deci diferenţele între raport şi story şi cum pot fi utilizate pentru a obţine

avantaje strategice? În general, specialiştii în mass-media spun că publicul citeşte din două mari

considerente: nevoia de informare şi nevoia de experienţă. Ei bine, din acest punct de vedere,

putem spune că raportul transmite informaţii, însă story-ul face mai mult decât atât: el creează

experienţa. Raportul transferă cunoştinţe, în vreme ce story-ul transportă cititorul dincolo de

limitele timpului, spaţiului şi imaginaţiei. Raportul ne arată, ne indică contextul; story-ul ne poartă

acolo.

Şi pentru că diferenţa este cel mai bine ilustrată de exemple, vom prezenta la concret cum

sună un raport şi, respectiv un story; raportul arată astfel: „Consiliul de administraţie al SC Santos

SA se va întruni joi pentru a perfecta detaliile contractului de vânzare a întreprinderii”, în vreme ce

story-ul arată în felul următor: <<„Lăsaţi 10 000 de oameni şomeri şi nici nu vă pasă” a apucat să

strige reprezentantul angajaţilor înainte de a fi târât afară de către agenţii de pază>>. Instrumentele

utilizate de către raport şi story sunt, la rândul lor, nuanţate: de exemplu, în vreme ce într-un raport

citatul este principalul instrument ce conferă prospeţime şi dinamism textului, într-un story, locul

său este luat de către dialog, acesta din urmă fiind nu doar mai realist, ci şi mai sugestiv.

Diferenţele între cele două modalităţi de relatare apar şi prin raportare la modelul 5W-H;

astfel, în cazul raportului, elementele principale ale ştirii sunt „imobilizate” din punct de vedere

temporal, pentru ca cititorul să poată parcurge şi înţelege conţinutul. Aceste elemente pot fi

potenţate şi nuanţate, astfel încât raportul să se transforme în story, prin introducerea dimensiunii

temporale şi prin dezvoltarea de personaje. Remarcaţi diferenţele de nuanţă ce intervin în cadrul

acestui proces de transformare: ele vor să spună că jurnalismul nu înseamnă numai relatare

25

obiectivă, neutră – aceasta este o condiţie necesară, dar nu întotdeauna suficientă – ci uneori, un

minim aport literar pentru a atrage atenţia, pentru a captiva cititorul:

- Cine? devine Personaj

- Ce? devine Acţiune

- Unde? devine Cadrul de desfăşurare

- Când? devine Cronologia evenimentelor

- De ce? devine Cauzalitate

- Cum? devine Proces, respectiv mod de desfăşurare

Una dintre cele mai importante sarcini ale jurnalistului este să identifice şi să distingă

situaţiile în care trebuie să scrie un story şi cele în care trebuie să scrie un raport, iar acest lucru

ţine, în principal, de flerul său, de abilitatea de a intui un story în spatele unei ştiri. Un story

presupune o construcţie literară a firului narativ în care regăsim expoziţia, intriga, desfăşurarea

acţiunii, punctul culminant şi deznodământul. Aceasta înseamnă o îmbinare a stilului reportericesc

cu tehnici literare, cum ar fi scenele de decor, detalii ce conturează caractere, dialoguri, diferite

unghiuri de abordare şi/sau puncte de vedere. Cu alte cuvinte, pentru a transforma un simplu raport

într-un story, jurnalistul trebuie să devină povestitor.

Organizarea şi construirea articolului, respectiv structurarea propriu-zisă a acestuia ridică

uneori probleme chiar şi celor mai buni şi mai experimentaţi reprezentanţi ai breslei. Adesea ne

trezim că deşi avem un story complet, cunoaştem succesiunea evenimentelor şi dispunem de

informaţii precise, nu suntem totuşi capabili să găsim o modalitate de a le organiza într-un

ansamblu coerent. Tocmai de aceea vom prezenta în continuare cele mai utile practici sintetizate

de literatura de specialitate în direcţia facilitării construcţiei şi organizării textului jurnalistic. Aşa

cum se întâmplă în mod frecvent în jurnalism, acest sistem nu reprezintă o reţetă universal valabilă

ce trebuie urmată cu stricteţe; însă aplicându-le, cu siguranţă veţi avea ocazia să constataţi şi să

apreciaţi utilitatea multora dintre ele:

Faceţi o listă cu ideile pe care doriţi să le transmiteţi publicului

Stabiliţi care dintre acestea ar trebui aşezate la începutul articolului şi care ar trebui plasate

la final

Incercaţi să anticipaţi posibilele întrebări pe care le-ar putea ridica cititorii. Aranjaţi aceste

întrebări în ordinea în care credeţi că vor apărea.

Evaluaţi importanţa şi oportunitatea utilizării citatelor disponibile

Gândiţi story-ul ca fiind alcătuit din capitole sau secţiuni

Sortaţi ideile cheie în secţiuni şi organizaţi acest secţiuni într-o succesiune logică

Oferiţi în intro informaţii de natură să incite interesul şi – foarte important – să dea naştere

la întrebări în rândul cititorilor.

Răspundeţi la posibilele întrebări de o asemenea manieră, încât răspunsurile să genereze

noi întrebări, menţinând vie curiozitatea cititorilor până la final.

26

Elaboraţi posibile variante ale titlului încă din faza de debut al procesului de redactare,

pentru a putea cristaliza tema sau ideea centrală

Elaboraţi o primă variantă de intro. Selectaţi între trei şi cinci din ideile principale şi în

acelaşi timp, elaboraţi un posibil final pentru articolul dvs.

Redactaţi – cât de repede posibil – zece-cincisprezece variante de intro.

Redactaţi – cât de repede posibil – zece-cincisprezece variante de final: odată ce ştiţi unde

vreţi să ajungeţi, s-ar putea să descoperiţi mai uşor cum să ajungeţi acolo.

Alocaţi un anumit timp pentru redactarea propriu-zisă: când acesta a expirat, evaluaţi

stadiul în care aţi ajuns cu articolul

Căutaţi o ordine normală pentru story-ul dvs, ţinând cont de specificul acestuia; o

asemenea ordine normală poate fi de tip narativ, cronologic, piramidal, de tip problemă-

soluţie sau întrebare-răspuns, de tip interviu etc. Esenţial este ca textul să curgă, să aibă

coerenţă logică

Consultaţi-vă cu editorul, pentru a afla dacă punctul său de vedere coincide cu al dvs; până

la acest moment vă veţi fi format o imagine coerentă asupra organizării materialului pentru

a o putea prezenta editorului, şi veţi putea totodată integra eventualele sugestii ale acestuia.

Imaginaţi story-ul sub forma unei diagrame alcătuită din blocuri compacte, de exemplu

schitaţi un copac ale cărui ramuri sunt principalele părţi sau idei ale articolului.

Organizaţi lista conţinând ideile principale în trei categorii, corespunzând celor trei părţi

principale ale articolului: introducere, cuprins şi încheiere.

Atunci când aveţi probleme cu ordonarea ideilor şi a paragrafelor, elaboraţi fiecare parte

separat pe o bucată de hârtie, şi apoi rotiţi bucăţile respective în diverse aranjamente pentru

a putea stabili ordinea optimă.

27

3.2. Principii de compoziţie

Aşa cum am mai spus, procesul redactării textului jurnalistic nu se rezumă exclusiv la

scrierea propriu-zisă a articolului, ci este o activitate extrem de complexă – sau, mai bine zis, un

ansamblu de activităţi – de la identificarea surselor şi culegerea informaţiilor şi până la verificarea

acurateţii acestora, corectarea şi/sau rescrierea – parţială sau chiar integrală – a textului. În cadrul

acestui ansamblu, planificarea şi organizarea articolului reprezintă o parte foarte importantă, ce se

ghidează după reguli şi principii bine definite. În ceea ce priveşte principiile de construcţie sau de

compoziţie, specialiştii sunt de acord asupra câtorva linii directoare esenţiale pentru o construcţie

coerentă şi închegată:

Alegeţi un format potrivit şi menţineţi-l de-a lungul întregului articol – alegerea

trebuie făcută în principal în funcţie de specia jurnalistică abordată, de cantitatea

informaţiilor, de spaţiul avut la dispoziţie, şi de tipul articolului – general sau specializat.

Această activitate se aseamănă foarte mult cu munca arhitectului: articolul este construit

pe un schelet proiectat în detaliu în prealabil – aceasta nu înseamnă că el nu mai poate fi

revizuit pe parcurs; în această etapă jurnalistul va gândi, măcar orientativ, forma

articolului, includerea eventualelor imagini, tabele sau grafice, numărul de paragrafe şi

chiar lungimea medie a acestora.

Faceţi paragraful unitatea de compoziţie a textului – urmăriţi succesiunea logică a

evenimentelor şi aşezaţi fiecare idee relevantă într-un paragraf. Dacă prezentaţi mai multe

idei într-un singur paragraf, cititorului s-ar putea să-i scape importanţa cuvenită fiecăreia;

invers, dacă dezvoltaţi o idee pe mai multe paragrafe, s-ar putea ca textul să devină

deşirat, să-şi piardă consistenţa internă; în ambele cazuri însă, rezultatul va fi acelaşi:

cititorul va avea dificultăţi în urmrirea succesiunii logice şi nu va reuşi să decodifice

corect mesajul pe care vreţi să-l transmiteţi. Încercaţi să nu scrieţi paragrafe foarte lungi

sau foarte scurte: moderaţia şi ordinea sunt cuvintele-cheie.

Lucraţi fiecare aspect al articolului pe rând şi apoi faceţi legăturile între blocuri cât

mai natural cu putinţă – nu săriţi de la un fragment al story-ului la altul, pentru că

produce confuzie, şi se pierde succesiunea logică a evenimentelor; luaţi fiecare aspect

separat şi expuneţi-l cât mai clar. Odată construite paragrafele, asiguraţi-vă că fiecare are

o relativă independenţă şi că vă puteţi mişca de la unul la altul fără a apela la prea mulţi

conectori, mai ales de tip adversativ: „însă”, „între timp”, „dar” sau „totuşi”.

Evitaţi frazele lungi si „deşirate” – frazele foarte lungi şi complexe pot crea la un

moment dat dificultăţi cititorului în descifrarea sensului transmis; de asemenea, este

recomandată evitarea frazelor formate din două propoziţii de tipul principală-

subordonată: astfel de succesiuni creează senzaţia de monotonie şi reduc vitalitatea

textului; acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul enumerărilor ample: în acest caz, elementele

28

enumerării îşi pierd din importanţă, putând deveni nu doar monotone, ci de-a dreptul

plictisitoare

Exprimaţi ideile concurente într-o formă similară şi nu despărţiţi niciodată cuvintele

asociate între ele – construcţiile paralele permit cititorului să recunoască mai uşor

similitudinile de conţinut şi de funcţii, aşa că paralelismele înlesnesc înţelegerea

mesajului; în acelaşi scop, încercaţi întotdeauna să alăturaţi sau să faceţi asocieri de

cuvinte înrudite ca semnificaţie – ele nu numai că facilitează lectura, dar au şi rolul de a

întări sau acentua aspectul descris

Utilizaţi cu precădere diateza activă şi forma afirmativă – diateza activă este mai

directă decât cea pasivă, conferind în acelaşi timp, vitalitate şi dinamism textului; în ceea

ce priveşte forma verbului, negativul se recomandă a fi folosit doar pentru a nega o

acţiune şi pentru a realiza o antiteză: exemple de genul „nu puţini sunt cei care

consideră...” complică inutil textul; asta ca să nu mai vorbim de negaţiile multiple de

genul „nu puţini sunt aceia care nu concep o asemenea perspectivă nici în ruptul capului”.

Utilizaţi un limbaj concret, specific, particular şi eliminaţi cuvintele de prisos – cea

mai sigură modalitate de a capta atenţia cititorului este să vă adresaţi la concret, iar în

acest sens, cuvintele cărora le pot fi asociate imagini au cel mai puternic efect;

abstracţiunile creează ambiguitate, neclarităţi, şi uneori, chiar confuzii. Evitaţi de

asemenea, să scrieţi doar de dragul de a umple cât mai multe rânduri: dacă o frază de

cincisprezece cuvinte poate fi exprimată în doar zece cuvinte, alegeţi cea de-a doua

variantă, altfel riscaţi să plictisiţi cititorii.

În rezumate – şi în general în interiorul paragrafelor – este bine să utilizaţi un singur

timp verbal.

Evidenţiaţi clar şi chiar numiţi principalele părţi ale articolului – toate articolele de

calitate sunt structurate pe blocuri mari de genul introducere, cuprins, încheiere, şi chiar

în textele ce par să curgă uniform de la un capăt la altul, poate fi identificată o asemenea

fundaţie pe care au fost construite. Mai mult, atunci când delimitarea este evidentă, este

bine ca părţile componente să fie evidenţiate în mod explicit cu ajutorul subtitlurilor,

pentru că astfel, cititorul asimilează şi reţine mai bine conţinutul. Specialiştii susţin că

tocmai această transparenţă a structurii reprezintă unul din motivele pentru care reţinem

mai uşor versurile cântecelor sau poeziile.

La începuturile jurnalismului, redactorilor chiar li se cerea să predea alături de

articolul în sine, şi o versiune structurată a acestuia; motivul este foarte simplu: atunci

când jurnalistul nu poate realiza o asemenea structurare, înseamnă de fapt că nu este

capabil să discearnă părţile din cadrul întregului – ceea ce reprezintă un semn evident de

dezorganizare. Mai mult, în această situaţie, există şanse considerabile ca cititorul să nu

înţeleagă corect mesajul, să îl perceapă drept confuz, neclar.

29

Structurarea articolului devine absolut necesară mai ales atunci când acesta atinge o

lungime considerabilă. De altfel, acest lucru este valabil şi în beletristică: atunci când o

poveste evoluează spre nuvelă, ea poate fi – şi de regulă, chiar este – strucutrată pe

capitole; similar, când trecem la un gen mai amplu cum este romanul, este bine ca acesta

să fie structurat pe capitole şi, în funcţie de complexitatea sa, pe subcapitole. Este

recomandat să realizaţi această structurare, chiar dacă ea nu este publicată, pentru că vă

ajută la organizarea ideilor şi implicit, la sporirea coerenţei textului

30

4. Paragraful introductiv sau intro-ul

4.1. Conceperea şi elaborarea intro-uluiIntro-ul sau paragraful de debut este cel mai important paragraf al articolului: îi poate

determina pe cititori să citească articolul până la capăt sau să-l abandoneze rapid în favoarea altuia.

Şi vor face acest lucru fără să stea pe gânduri: cel mai adesea, ziarele sunt citite rapid de către

indivizi ce au puţin timp pentru lectură, în locuri şi condiţii improprii relaxării precum mijloace de

transport, maşini, birouri, pe stradă. Aşa că este foarte posibil ca, dacă primul paragraf nu le

captează atenţia, să nu mai ajungă la al doilea.

Ar fi o exagerare totuşi să spunem ca lectura unui articol depinde exclusiv de calitatea

intro-ului. Există şi alţi factori: un titlu bun îi va determina pe cititori să ajungă dincolo de intro, la

fel cum interesul pentru subiectul tratat incită la lectură independent de calitatea intro-ului. Însă

jurnalistul nu ştie niciodată dinainte care sunt aceşti factori, şi rareori îi poate influenţa, aşa încât

cea mai sigură modalitate de a face cititorul să treacă dincolo de intro este să redacteze unul bun.

Conceperea intro-ului este de multe ori cea mai dificilă etapă a procesului de redactare.

Intro-ul este cea mai importantă parte a articolului, pentru că îndeplineşte concomitent mai multe

funcţii, pe care cititorii nici nu le bănuiesc. În primul rând, intro-ul are menirea de a capta imediat

atenţia, antrenând cititorii în şirul evenimentelor; pentru a îndeplini această funcţie însă, el trebuie

să fie bine scris şi închegat, pentru a incita şi menţine viu interesul cititorului. În acelaşti timp însă,

intro-ul trebuie să conţină suficientă informaţie, pentru că cititorii nu se lasă păcăliţi – cel puţin nu

prea uşor. Ei vor informaţii concrete, nu doar fraze frumos scrise care să umple paginile, aşa că,

dacă nu le vor găsi de la bun început, vor abandona rapid articolul. În acelaşi timp însă, intro-ul

trebuie să concentreze informaţia esenţială, dar nu trebuie să o epuizeze: dacă primesc toate

informaţiile pe care vor să le afle în intro, cititorii nu mai au motiv să citească corpul articolului.

Mai mult, dacă în intro găsim toate informaţiile importante, atunci înseamnă că restul articolului

nu este decât de „umplutură”, putând fi la fel de bine omis. În fine, rolul intro-ului este cu atât mai

important dacă ţinem seama că acesta dă tonul şi stilul întregului articol – sau cel puţin aşa ar

trebui – şi că de la el pornesc întregul mod de organizare a articolului şi succesiunea logică a

paragrafelor.

Oricare ar fi genul de text sau tipul de intro ce urmează a fi redactate, există o serie de

reguli generale de elaborare a acestuia:

Intro-ul trebuie să capteze atenţia cititorilor şi să introducă tonul articolului – el trebuie să

surprindă esenţa articolului, prefigurând conţinutul acestuia; mai mult, intro-ul trebuie să

fie scris în aceeaşi notă cu paragrafele următoare, aşa încât rezultatul să fie unitar şi

omogen.

Intro-ul trebuie să fie autonom – respectiv să aibă o semnificaţie independentă de

paragrafele următoare. De asemenea, trebuie identificate în intro faptele, persoanele,

evenimentele şi alte informaţii de importanţă pentru conţinutul articolului

31

Intro-ul trebuie să fie clar, direct şi ordonat – rolul său este acela de a lămuri cu privire la

conţinutul articolului, nu de a ridica cititorilor noi întrebări; de aceea principala

preocupare a jurnalistului va fi evitarea ambiguităţilor şi neclarităţilor, dar şi a

elementelor neesenţiale.

Articolul nu trebuie să înceapă niciodată cu cifre sau cu date exacte, şi nici cu denumiri

oficiale – primele opt-zece cuvinte ale articolului sunt foarte importante, aşa că nu le

irosiţi cu cifre sau denumiri lungi şi birocratice. Un articol ce debutează cu "Ministerul

Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului împreună cu Autoritatea Naţională pentru

Monitorizarea şi Evaluarea Poluării a anunţat un nou program…" are toate şansele să fie

lăsat deoparte. Aşa că concentraţi-vă asupra evenimentelor, prezentând denumirile mai

târziu în articol.

Articolul nu trebuie să debuteze cu propoziţii subordonate – cum ar fi "Deşi numărul

susţinătorilor partidului conservator a crescut în sondaje…" sau "Cu scopul declarat de a

reduce criminalitatea, autorităţile au întreprins…". Astfel de abordări răpesc din

dinamismul textului, întârzie prezentarea evenimentului esenţial şi pot ridica întrebări, de

aceea se recomandă evitarea lor chiar şi în corpul articolului

Articolul nu trebuie să înceapă cu citate – acest lucru creează confuzie, cel puţin până în

momentul identificării sursei. Există şi cazuri excepţionale, când un citat este cel mai bun

început, deoarece sintetizează aspectele esenţiale ale subiectului prezentat. În aceste

cazuri însă, vorbitorul trebuie identificat imediat, posibil chiar din titlu.

Nu există un standard consacrat în ceea ce priveşte mărimea intro-ului – atâta vreme cât

atrage cititorii, înseamnă că el îşi atinge scopul; ideal este să nu fie nici prea lung – aşa

încât cititorii să se mulţumească cu informaţiile primite, abandonând restul articolului, dar

nici prea scurt – aşa încât să nu reuşească atragerea cititorilor. Între aceste două extreme,

alegerea dimensiunii este la latitudinea jurnalistului

Modalitatea cea mai directă de a capta atenţia constă într-o succintă sintetizare a

conţinutului articolului: în acest fel, cititorii parcurg respectivul rezumat şi decid dacă articolul se

încadrează sau nu în sfera lor de interes. Însă în general, un astfel de intro se pretează la articolele

prezentând ştiri de mare interes, de unde şi denumirea intro de tip hard news. Intro-ul de tip hard

news îşi atinge scopul în măsura în care reuşeşte să sintetizeze în mod clar esenţa ştirii ce urmează

a fi prezentată. Elaborarea unui astfel de intro poate părea o misiune mai facilă, deoarece există

materia primă – respectiv ştirea în cauză – în jurul căreia să "construiască" jurnalistul; experienţa a

demonstrat însă că nu rare sunt cazurile în care intro-ul de tip hardnews eşuează în a-şi atinge

obiectivele. Acest lucru se întâmplă cel mai frecvent atunci când:

- intro-ul nu se concentrează asupra celui mai important aspect, ci asupra unui/unor evenimente

subsidiare;

32

- modul în care este exprimată ideea centrală nu stabileşte nici o punte de legătură cu existenţa,

interesele sau preocupările cititorilor;

- sinteza este atât de vagă, încât cititorii nu-şi pot face o idee referitoare la conţinutul articolului

- sinteza este, dimpotrivă, atât de detaliată, încât cititorii nu mai sunt capabili să distingă aspectul

esenţial, care le trezeşte sau nu interesul; în astfel de situaţii, cititorii se plictisesc încă dinainte

de a începe să citească articolul propriu-zis.

Dat fiind că rolul intro-urilor este atragerea atenţiei, înseamnă că aspectul sau aspectele

cele mai importante trebuie să fie prezentate chiar de la început. În mod normal, acest lucru nu este

prea dificil în cazul articolelor tari, clare, de mare interes. Însă în realitate marea majoritate a

subiectelor nu sunt de tip "hard news". Ele au mai multe aspecte importante şi variate unghiuri de

abordare, şi nu le putem plasa pe toate în intro fără să-l încărcăm în mod exagerat: în asemenea

situaţii jurnalistul va trebui să selecteze aspectul esenţial utilizând drept criteriu valoarea de

informare.

Aşa cum spuneam, în majoritatea situaţiilor în care avem de-a face cu ştiri de importanţă

majoră sau de mare interes, intro-ul de tip hard news reprezintă alegerea optimă. Totuşi există

multe alte moduri în care poate fi început un articol, iar unele pot fi aplicate şi articolelor de ştiri

atunci când situaţia o cere. În cazul articolelor de tip feature de exemplu, intro-urile au în general o

formă mai liberă, jurnaliştii aplicând în general pricipiul "ceea ce merge cel mai bine" pentru a

suscita interesul. Acest lucru este valabil mai ales în cazul articolelor de analiză, comentariilor, sau

al celor ce prezintă personalităţi.

33

4.2. Tipologia intro-urilor

O clasificare foarte interesantă şi cuprinzătoare este aceea a lui David Randall (1996),

care, infara intro-ului de tip hard news, identifică numeroase alte tipuri, fiecare prezentând anumite

particularităţi şi pretându-se la anumite tipuri de text jurnalistic:

Intro-ul narativ este un tip de intro frecvent întâlnit ce expune subiectul cronologic, fiind

utilizat de regulă la articolele feature. El este folosit şi la articolele de ştiri, în situaţia în care

modul cum s-au petrecut evenimentele este mai important decât ce s-a întâmplat. Cel mai mare

pericol legat de acest tip de intro este faptul că, urmărind firul naraţiunii, jurnalistul se lasă adesea

furat de detalii, rezultând o abordare în stil de roman. În măsura în care este clară, această abordare

nu este lipsită de avantaje, cu o condiţie: dacă alegeţi să stârniţi curiozitatea cititorilor în acest fel,

este necesar ca atunci când ajungi la punctul culminant, acesta să fi meritat cu adevărat nu doar

răbdarea cititorilor, ci şi osteneala jurnalistului. Cu alte cuvinte utilizarea unui asemenea tip de

intro depinde în mod decisiv de natura subiectului propriu-zis: fără a fi neapărat o ştire de senzaţie,

acesta trebuie totuşi să prezinte fie un element de noutate, fie de neobişnuit, imprevizibil etc.

Intro-ul anecdotă relatează – aşa cum sugerează şi numele – o anecdotă doar aparent

independentă de restul articolului, pentru că ilustrează de fapt un anumit aspect al acestuia. Acest

tip este utilizat de regulă în articolele mai lungi, cel mai adesea pentru a prezenta personajele

principale sau caracterul relaţiilor dintre ei, sau pentru a descrie un episod din seria evenimentelor

ce fac obiectul articolului. Atunci când se optează pentru un asemenea tip de intro, trebuie avute în

vedere mai multe aspecte: în primul rând, anecdota trebuie să fie bună, reflectând un umor de

calitate – nici prea subtil, nici vulgar; apoi ea trebuie să fie adecvată, să aibă o legătură uşor de

identificat cu subiectul articolului, şi să aibă o anumită semnificaţie, să demonstreze ceva – în mod

asemănător unei fabule.

Picătura întârziată este un tip de intro de dimensiuni mai ample – mai multe paragrafe –

folosit de regulă la articolele "mai uşoare" – conţinând ştiri "soft" sau articole vesele, de

divertisment. Aşa cum sugerează şi numele, intro-ul propriu-zis este amânat, întocmai ca într-un

banc, în care toată poanta se află la final; primele paragrafe prezintă scene şi evenimente cotidiene

absolut obişnuite, pentru ca abia la final să fie introdus aspectul principal, lucrurile luând o altă

turnură. Riscul acestui tip de intro este acela că, prezentând o serie de banalităţi, s-ar putea ca

cititorii să se plictisească şi să abandoneze articolul, mai ales dacă paragrafele se prelungesc peste

o anumită limită. Tocmai de aceea e folosit în cazul articolelor uşoare, ce mizează pe

disponibilitatea şi răbdarea cititorului, care urmăreşte mai mult o lectură de relaxare, decât o

informare strictă, sub presiunea timpului.

34

Intro-ul de tip glonţ este exact opusul celui precedent, cuprinzând o singură frază ce

surprinde esenţa întregului articol. El este foarte pretenţios şi dificil de realizat, deoarece necesită

nu doar experienţă, ci şi real talent. Intro-ul tip glonţ este extrem de eficient, relevant şi puternic

atunci când reuşeşte, însă poate avea consecinţe dezastruoase atunci când eşuează. Cea mai bună

utilizare este în cazul subiectelor importante, nu tocmai neaşteptate, şi care vor fi abordate de toată

presa.

Intro-ul rezumat se pretează cel mai bine la articolele cuprinzând înşiruiri complexe de

evenimente, prezentând elementele esenţiale ale acestora – de regulă în limita unui singur paragraf.

Acest tip de intro mai poate fi folosit şi atunci când story-ul nu se distinge prin aspecte ieşite din

comun, principalul punct de interes reprezentându-l consecinţele. Pericolul acestui intro este acela

că dacă el nu este îndeajuns de cuprinzător, cititorii nu-şi vor da seama care e cel mai important

aspect al story-ului până la următorul/următoarele paragrafe. Cel mai bun sfat în această privinţă

este să imaginaţi intro-ul rezumat ca pe o reclamă de film, care expune cele mai interesante

momente.

În fine, acest tip de intro este potrivit în cazul articolelor ce prezintă un număr mare de

subiecte sau de persoane sau în cazul profilurilor de personalităţi.

Intro-ul tip declaraţie este un alt tip de deschidere, în care autorul face o afirmaţie

ciudată sau chiar şocantă, în speranţa de a-i determina pe cititori să continue lectura articolului. De

regulă acest tip de intro este de dimensiuni reduse – o propoziţie sau o frază – şi îşi îndeplineşte cu

succes misiunea de a stârni interesul. Cu două condiţii: să nu facă totuşi afirmaţii exagerate,

deoarece articolul îşi va pierde credibilitatea, şi să fie în concordanţă cu conţinutul articolului

respectiv.

Intro-ul şoc constă în alăturarea a două elemente din conţinutul articolului de o

asemenea manieră încât să producă un şoc; cel mai frecvent, cele două elemente sunt chiar

expoziţiunea sau partea introductivă şi, respectiv deznodământul. Acest tip de intro este foarte

eficient dacă este elaborat corespunzător – în acest sens esenţială este tocmai selectarea

elementelor ce creează efectul dramatic; intro-ul şoc cere nu doar experienţă, ci şi talent jurnalistic

şi se pretează numai anumitor subiecte: acelea care conţin în sine o minimă notă de dramatism, pe

care jurnalistul să o poată exploata. Iată un exmplu: "Pentru că era marţi 13, un bucureştean

superstiţios a decis ieri să nu se ducă la serviciu şi să-şi petreacă ziua în casă. Acum se zbate între

viaţă şi moarte într-un salon de reanimare…"

Intro-ul punere în scenă – se aseamănă, aşa cum îi sugerează şi numele, cu prezentarea

decorului la început de act într-o piesă de teatru. Chiar şi modul de construcţie este similar: intro-ul

punere în scenă este construit de regulă din propoziţii scurte, fără figuri de stil, ce încearcă să

35

surprindă cât mai exact decorul şi personajele. Principala sa particularitate: el face o descriere în

cuvinte a unei scene esenţiale pentru înţelegerea subiectului tratat şi, în acelaşi timp, neobişnuite.

Intro-ul umoristic este unul din cele mai comune tipuri, însă pe cât sunt de numeroase

încercările de a scrie cu umor, pe atât sunt de puţine reuşitele. Este o deschidere foarte eficientă

atunci când reuşeşte, pentru că cititorii preţuiesc o companie amuzantă şi vor citi mai departe,

anticipând acelaşi stil. Şi având în vedere că intro-ul dă tonul întregului articol, este recomandat ca

jurnalistul să menţină o notă umoristică pe parcursul întregului articol. În fine, în ceea ce priveşte

regulile de construcţie, acest tip de intro poate consta dintr-o singură propoziţie/frază sau poate fi

mai amplu, cu o poantă la final – fie amuzantă, fie sarcastică.

Intro-ul filozofic este cel mai abordat tip de intro în articolele feature, deşi, în mod

paradoxal, el reuşeşte cel mai rar. Acest intro constă într-o aserţiune preţioasă, generală şi satirică,

ca „prolog” al articolului. Ca orice afirmaţie filosofică, ea se vrea profundă, dar în realitate, nu

reuşeşte mai niciodată. Şi aceasta nu pentru că jurnaliştii nu ar avea înclinaţii filosofice, ci pentru

simplul motiv că a scrie astfel de cugetări sub presiunea timpului şi a cerinţelor editorului

reprezintă un deziderat practic imposibil.

Intro-ul istoric pune la început de articol o frază - sau cel mult un paragraf - referitoare

la istoria subiectului: „Cu exact 15 ani în urmă, pe 22 decembrie 1989, românii îşi câştigau

libertatea, după jumătate de secol de asuprire comunistă...”. Acest tip de intro poate fi folosit cu

succes în două situaţii: fie atunci când faptul istoric este suficient de fascinant încât captează

interesul cititorului, fie atunci când conţinutul propriu-zis al articolului conţine o răsturnare de

situaţie. În caz contrar, lectura poate deveni plictisitoare, şi în această situaţie articolul trebuie

reorganizat: cel mai adesea reorganizarea presupune eliminarea intro-ului iniţial şi înlocuirea sa cu

paragraful următor, în măsura în care acesta este adecvat elaborat.

Intro-urile false nu reprezintă de fapt o categorie aparte, ci o greşeală pe care jurnaliştii

puţin experimentaţi o fac foarte frecvent. Intro-ul fals reprezintă o deschidere despre care autorul

crede că face articolul atractiv pentru cititori, însă în realitate, ea este absolut de prisos. Utilizat de

regulă în articolele de ştiri mai uşoare şi în materialele de culoare, el îmbracă de regulă două

forme: prima este gluma ratată, în care poanta ori nu este deloc amuzantă ori este vulgară, de prost

gust; cea de-a doua este intro-ul narativ, în care povestirea începe prea devreme, oferind informaţii

lipsite de importanţă pentru conţinutul articolului; în această a doua categorie intră platitudini de

genul: „Jane şi Robert Smith abia aşteptau cele zece zile de relaxare şi distracţie pe plajele însorite

ale Californiei” – în introducerea unui articol despre vacanţa plină de peripeţii a unui cuplu

britanic.

36

Această ultim tip de intro ridică o problemă foarte importantă în activitatea de redactare

a textului jurnalistic: „încălzirea” de care are nevoie jurnalistul pentru a-şi intra în mână înainte de

a începe articolul propriu-zis. Intro-urile false de care am amintit capătă astfel rolul unui

antrenament, însă ele trebuie să se limiteze la atât: aşa cum dansatorii îşi fac încălzirea înainte de

spectacol, la fel şi jurnaliştii au nevoie de o încălzire, fără ca aceasta să facă parte din articol.

Deseori e nevoie să scrii ceva ca să te urneşti, şi nu e nimic rău în asta atâta vreme cât notiţele

respective nu ajung la public.

O altă greşeală pe care o fac frecvent mai ales jurnaliştii fără experienţă constă în

redactarea corpului propriu-zis al articolului fără elaborarea prealabilă a unui intro corespunzător;

dată fiind importanţa considerabilă ce-i este atribuită, intro-ul este conceput în mod frecvent abia

după redactarea articolului propriu-zis. Problema este că modul în care concepem intro-ul este

adesea cel care ajută la formarea unei imagini clare despre articol, despre construcţia acestuia şi

despre tonul utilizat. Dacă scriem un articol şi apoi ne întoarcem pentru a scrie intro-ul, s-ar putea

să constatăm că nu ne mai mulţumesc nici tonul, nici structura articolului şi că trebuie să-l rescriem

complet. Singurul caz în care această practică poate fi utilă este atunci când story-ul are o structură

narativă clară, cronologică, aşa încât poţi să debutezi direct cu începutul naraţiunii, şi la final să te

întorci, alocând intro-ului mai mult timp şi atenţie.

Dat fiind rolul esenţial al intro-ului în construcţia articolului, jurnalistul trebuie să

cunoască nu doar tipurile principale de intro, caracteristicile acestora şi genurile la care se pretează

fiecare tip. El trebuie să stăpânească foarte bine tehnicile şi instrumentele cele mai eficiente de

atragere a atenţiei. Înafara rezumării conţinutului articolului – care, aşa cum am văzut, se pretează

doar la anumite tipuri de articole, există variate alte tehnici şi instrumente - unele din acestea

aparţinând chiar stilului beletristic - la care recurg jurnaliştii pentru a capta atenţia; astfel, o tehnică

frecvent utilizată constă în prefigurarea evenimentelor ce urmează să aibă loc: această tehnică

creează o tensiune dramatică, sugerând că un eveniment important este pe cale să se petreacă.

Aceeaşi notă dramatică poate fi atinsă şi fără a prefigura neapărat evenimentul: numai cu ajutorul

cuvintelor, jurnaliştii „mai îndemânatici”şi mai experimentaţi pot obţine aceleaşi efecte pe care le

obţin, de exemplu, regizorii de film cu ajutorul muzicii – respectiv pot crea suspans prin sugerarea

unor acţiuni iminente.

De asemenea, jurnalistul se poate concentra asupra unui detaliu dramatic esenţial – "când

şi-a ridicat privirea, casierul a văzut ţeava unui pistol îndreptată în direcţia sa…" – sau poate schiţa

o scenă din derularea evenimentelor ce fac obiectul articolului: „Drumul şerpuia chiar pe marginea

prăpastiei, oferind turiştilor o imagine măreaţă, şi, în acelaşi timp, înspăimântătoare”; o altă tehnică

frecventă constă în iniţierea unei succesiuni de evenimente, al cărei deznodământ presupune

lecturarea întregului articol: „Intrusul deschise uşa avionului şi se aruncă în gol...”; nu în ultimul

rând, o tehnică foarte eficientă pentru a atrage atenţia constă în a începe articolul cu o propoziţie

37

eliptică – cel mai adesea fiind omis subiectul: „A început să falsifice tablouri când avea doar 12

ani...”

În măsura în care sunt elaborate în mod corespunzător, aceste tehnici sunt extrem de

eficiente: ele determină aproape întotdeauna continuarea lecturii prin faptul că incită curiozitatea

cititorului, care dorind să afle ce s-a întâmplat mai departe, începe să citească articolul propriu-zis.

Ele nu împiedică totuşi abandonarea lecturii pe parcurs: odată ce cititorul se lămureşte cu privire la

conţinutul articolului, dacă subiectul nu intră în sfera sa de interes, îl va abandona, oricât de bine

scris ar fi acesta. Şi aceasta deoarece un intro bine elaborat trebuie să fie atât consistent – să ofere

în mod concret informaţii – cât şi sincer – să prezinte faptele cu acurateţe. Un intro de calitate nu

descrie o simplă discuţie contradictorie drept confruntare verbală violentă, şi nici un mărunt

pericol drept situaţie extrem de periculoasă. Probabil că un intro reuşit poate fi cel mai bine

caracterizat cu ajutorul binecunoscutei expresii „what you see is what you get”13. Mai mult, aşa

cum afirmam şi mai devreme, intro-ul oferă o imagine de ansamblu asupra temei articolului,

stabilind astfel principiile fundamentale ale organizării textului. În acelaşi timp, el îl ajută chiar pe

jurnalist să-şi pună ideile în ordine, să extragă ideea centrală, să sorteze elementele esenţiale de

cele mai puţin importante. Atunci când apar în mod constant dificultăţi la conceperea intro-ului,

înseamnă că jurnaliştii neglijează unele din etapele iniţiale esenţiale ale procesului de redactare. În

loc să se concentreze asupra unor idei închegate, aceştia se apucă să scrie despre subiecte largi,

vagi, şi nedelimitate în mod clar. Consecinţa imediată a acestui fapt: jurnaliştii nu reuşesc să

conceapă o formulare clară şi concretă a temei în cauză; de cele mai multe ori, aceşti jurnalişti nu-

şi organizează notiţele şi nici nu schiţează un cadru pentru story-ul lor. Cu alte cuvinte, ei ignoră o

particularitate esenţială a intro-urilor: acestea încorporează în realitate toate activităţile pe care le

implică planificarea şi organizarea articolului. Poate că tocmai de aceea, numeroşi jurnalişti afirmă

că odată redactat intro-ul, 90% din munca jurnalistului este terminată. Se pare că şi în jurnalism

primul pas este cel mai greu; nu puţini sunt jurnaliştii care se sperie în faţa acestei misiuni,

majoritatea se simt intimidaţi, şi doar o mică parte o consideră drept provocare, concepând intro-

uri de calitate.

13 în trad. „ceea ce vezi este şi ceea ce primeşti”

38

5. Elemente de redactare a textului jurnalistic

Specialiştii în comunicare sunt în linii generale de acord asupra elementelor esenţiale ce

fac o sursă de informare credibilă: i) stăpânirea subiectului abordat; ii) perceperea similară a

mesajului de către public; iii) energia şi dinamismul pe care le degajă. Aceste standarde sunt

valabile şi în domeniul jurnalistic, iar publicaţiile pot adopta măsuri pentru a-şi spori credibilitatea

pe toate cele trei planuri. În ceea ce priveşte stăpânirea subiectului, aceasta se realizează printr-o

relatare exactă, documentată, precisă şi minuţioasă – bineînţeles fără a exagera cu detaliile.

Alegerea unor subiecte de interes pentru public şi utilizarea unui limbaj familiar câştigă încrederea

acestuia. Iar vitalitatea şi dinamismul ce creează un impact puternic în rândul cititorului decurg din

prospeţimea limbajului, a design-ului, şi, nu în ultimul rând, a graficii.

Vestea cea bună este că energia şi dinamismul textului reprezintă cea mai simplă

modalitate de a spori credibilitatea; vestea cea proastă este că în practică aceste deziderate nu sunt

tocmai uşor de înfăptuit. Jack Hart14 consideră că textele de mare impact asupra publicului sunt

construite pe baza unor tehnici specifice, din care se detaşează ca importanţă următoarele:

Menţinerea redusă a lungimii medii a propoziţiei. Jurnaliştii care vor să capteze atenţia nu

construiesc prea des propoziţii mai lungi de 17-20 de cuvinte, deoarece acestea sunt mai

greu de citit şi de înţeles. Mai mult, pentru a păstra viu interesul cititorilor, ei variază

adesea lungimea propoziţiei în cadrul articolului. Astfel, propoziţiile ce conţin explicaţii

sau/şi descrieri pot merge până la 30-35 de cuvinte – bineînţeles cu condiţia să fie clare. Iar

atunci când vrem să atragem neapărat atenţia asupra unui lucru, cel mai puternic efect îl au

propoziţiile scurte, cu mai puţin de şase cuvinte, şi adesea eliptice.

Selectaţi verbe puternice. Nimic nu adaugă mai multă energie decât acţiunea, iar acest

efect se obţine cu ajutorul verbelor. De regulă verbele tranzitive sunt cele care creează un

efect mai puternic: ele iau complemente directe, ce generează o succesiune cauzală în

prezentarea faptelor. Dar şi verbele intranzitive pot avea un impact puternic în exemple de

genul: "barajul s-a prăbuşit sub forţa necruţătoare a apelor" sau "rezervorul a explodat cu

forţa unui vulcan". Verbele statice însă, nu fac altceva decât să descrie stări, şi sunt lipsite

de dinamism. Ele pot exprima definiţii, opinii, sentimente, dar nu pot transmite

evenimente.

Utilizaţi pe cât posibil diateza activă: în această privinţă specialiştii sunt în mod unanim de

acord că diateza activă adaugă un plus de forţă textului, în vreme ce diateza pasivă îi

răpeşte din vigoare. Excepţie fac cazurile în care diateza pasivă este în mod normal

utilizată – cel mai adesea atunci când agentul este un obiect. Astfel de exemple în care

diateza pasivă este de preferat sunt "avionul a fost lovit de trăznet" sau "oraşul a fost

inundat de apele fluviului"

14 Jack Hart – Five Steps to High-Impact Writing, www.journalism.org

39

Utilizaţi termeni concreţi pentru a conferi energie textului, prin utilizarea abstractizărilor se

pierde şirul evenimentelor şi coerenţa. Încercaţi să utilizaţi termeni cât mai specifici, în

măsura în care sensul pe care îl desprinde cititorul nu are de suferit: scrieţi "public" în loc

de "persoanele prezente", şi "martori" în loc de "cei aflaţi la faţa locului". Termenii

concreţi permit cititorului să-şi construiască imagini, să vizualizeze evenimentele. Detaliile

adaugă greutate şi credibilitate textului, sunt în măsură să sporească impactul asupra

publicului.

40

Reguli de redactare

În tentativa de a sintetiza principalele reguli de redactare recunoscute în rândul

specialiştilor, am apelat la manualul care, de la prima ediţie şi până astăzi, a format nenumăraţi

jurnalişti din SUA, şi nu numai:, avându-i ca autori pe William Strunk Jr. si E.B White. Am

selectat în continuare cele mai utilizate reguli de redactare, cu observaţia că enumerarea nu este

exhaustivă, la fel cum regulile nu sunt „bătute în cuie”: ele sunt mai degrabă recomandări,

instrumente la îndemâna jurnaliştilor, care trebuie nuanţate, adaptate,atunci când situaţia o cere:

Urmaţi topica normală, firească a părţilor de propoziţie: plasaţi la început subiectul,

urmat de predicat, şi apoi de restul părţilor de propoziţie; în acest fel – dacă subiectul şi

predicatul sunt bine definite chiar de la început – chiar şi o propoziţie foarte lungă poate avea

claritate şi forţă.

Utilizaţi verbele la diateza activă şi la timpurile cele mai "tari": prezent şi perfect

compus; verbele puternice creează dinamism, acţiune, fac economie de cuvinte şi conturează

mult mai bine personajele; evitaţi acele adverbe de aproximare care se agaţă cu încăpătânare de

limbajul uzual: circa, aproximativ, oarecum, relativ, cumva, undeva etc.

Utilizaţi cu prudenţă adverbele, ele pot "dilua" sensul verbului sau introduce repetiţii

redundante; în mod eronat, mulţi jurnalişti le folosesc pentru a intensifica anumite verbe, fără a

realiza că de multe ori, ele repetă sensul exprimat chiar de verb: "rafala a distrus complet

şalupele aflate în port"

Aşezaţi cuvintele pe care vreţi să le accentuaţi sau să le evidenţiaţi fie la sfârşitul, fie la

începutul propoziţiei, dar niciodată la mijloc. Deşi, conform unei practici străvechi utilizate în

retorică – mulţi specialişti recomandă plasarea cuvintelor emfatice la sfârşitul frazei, acelaşi

efect poate fi obţinut dacă plasăm cuvintele la început. Aceasta se datorează faptului că, în

scris, textul şi cuvintele capătă semnificaţii aparte cu ajutorul punctuaţiei: astfel, punctul la

final de propoziţie are funcţia de a atrage atenţia – atât asupra ultimului cuvânt al propoziţiei

încheiate, cât şi asupra primului cuvânt al propoziţiei următoare.

Nu încălcaţi „teritoriul” cuvintelor, lăsaţi cuvintelor-cheie spaţiul necesar pentru a-şi

îndeplini funcţia; aceasta înseamnă să nu neutralizaţi efectul unui cuvânt puternic, de efect

folosind imediat tot un termen puternic, altfel riscaţi să diminuaţi semnificaţia amândurora;

similar, după utilizarea unui termen emfatic, evitaţi să îl repetaţi sau să utilizaţi un cuvânt din

aceeaşi familie, înafara cazului în care intenţionaţi să obţineţi un anume efect.

41

Jucaţi-vă cu cuvintele, chiar şi în articolele serioase. Alegeţi cuvinte pe care jurnalistul

obişnuit le evită, dar pe care cititorul obişnuit le înţelege. De multe ori, jurnaliştii îşi

restricţionează propriul vocabular din dorinţa de a utiliza un limbaj cât mai accesibil cititorilor;

rezultatul: un limbaj îngust, adesea marcat de repetiţii şi de clişee; nu subestimaţi nivelul de

educaţie al propriilor cititori, aceasta înseamnă că-i desconsideraţi şi duce la scăderea calităţii

textului

Preferaţi limbajul simplu celui tehnic, utilizând cuvinte, propoziţii şi chiar paragrafe

mai scurte pentru a reda informaţiile de maximă complexitate; foarte frecvent – conform

principiului că forma trebuie să respecte funcţia – jurnaliştii redau ideile complicate printr-un

limbaj complicat, ceea ce este eronat. Dimpotrivă, aceştia ar trebui să prelucreze şi să

transforme – folosindu-se de explicaţii – tot ceea ce este ciudat, necunoscut sau complicat, în

lucruri comprehensibile, chiar familiare.

Hiperbolizaţi, exageraţi lucrurile neesenţiale, mai puţin importante şi minimalizaţi

subiectele cruciale, de maximă importanţă – aceste două tehnici vă ajută să creaţi efectul optim

asupra cititorului. În primul caz, aveţi de fapt nevoie să atrageţi atenţia cititorului asupra unor

fapte banale, comune, în vreme ce în a doua situaţie, este necesară „temperarea” subiectului,

care - prin însuşi conţinutul ieşit din comun - riscă să pară „tras de păr”, exagerat

Controlaţi ritmul story-ului variind lungimea propoziţiilor – astfel, propoziţiile scurte

conferă claritate textului, iar pauzele dintre propoziţii dau cititorului timp să înţeleagă. Mai

mult, ele au capacitatea de a crea suspans şi a trezi emoţii. Literatura de specialitate identifică

trei motive principale pentru a încetini ritmul povestirii cu ajutorul propoziţiilor scurte: pentru

a simplifica lucrurile complexe, pentru a crea suspans şi în fine, pentru a crea emoţii puternice.

Cel mai adesea, textul începe cu propoziţii scurte, pentru a nu grăbi cititorul şi a-i permite să

înţeleagă contextul; apoi, pentru ca articolul să nu devină monoton, sunt introduse propoziţii de

lungime medie, care grăbesc puţin ritmul, marcând un crescendo; în fine, atunci când cititorul

este pregătit, ritmul poate fi amplificat prin introducerea unor propoziţii mai lungi, mai

complexe şi, în acelaşi timp, mai dinamice.

Atunci când construiţi caractere, evitaţi să utilizaţi excesiv adjective şi/sau calificative;

aceasta nu înseamnă că utilizarea epitetului este eronată, ci că personajele sunt mult mai

sugestiv conturate prin intermediul scenelor, detaliilor şi dialogului – această recomandare este

valabilă mai ales pentru adjectivele care au un sens general şi care îşi pierd semnificaţia atunci

când se referă la persoane.

42

O altă modalitate de captare a atenţiei, folosită însă mai mult în televiziune, constă în

introducerea unui element dramatic chiar înaintea unei pauze în acţiune. Cel mai sugestiv

exemplu este cel al serialelor de televiziune, de unde s-a născut de altfel şi denumirea generică

efectul „va urma”: episoadele se termină adesea în mod intenţionat cu momente de maximă

tensiune ce determină telespectatorul să urmărească şi episodul următor pentru a afla

deznodământul.

Presăraţi "monede de aur" de-a lungul firului narativ – asemenea stimulente sunt

necesare deoarece, familiarizat cu modelul piramidei inversate, cititorul presupune în mod

normal că informaţia va deveni mai puţin importantă pe măsură ce lectura avansează. Mai ales

în structurile narative cronologice, cititorul se întreabă ce se va întâmpla în continuare si face

chiar predicţii privind evoluţia evenimentelor. Imaginaţi-vă aceste "modede" ca pe nişte

recompense acordate acestuia pentru că nu a abandonat lectura, şi pentru a-i menţine viu

interesul şi în continuare. Pentru că – aşa cum îi plăcea să afirme lui Michael Gartner,

câştigător al Premiului Pulitzer – cel mai uşor lucru pe care îl poate face cititorul este să

abandoneze lectura. Si o va face întotdeauna în lipsa unei motivări pe parcursul articolului.

Astfel de "monede" pot fi, de exemplu, scurte anecdote sau dialoguri, un proberb sau un pasaj

dintr-o fabulă, un lucru neobişnuit, ieşit din comun, de regulă ceva ce iese în evidenţă, se

distinge de restul articolului – fie de natură comică, fie dramatică. Iată un exemplu extrem de

sugestiv dintr-un articol dedicat construcţiei unui nou tip de Boeing; acesta, pentru a nu cădea

în banal prin prezentarea exclusivă a avionului şi a caracteristicilor sale, atacă subiectul dintr-

un unghi de abordare diferit: acela al primului zbor oficial al aparatului, zbor la care au fost

invitaţi numeroşi reprezentanţi ai statului, ai firmei producătoare, precum şi persoane publice.

Ei bine, într-un moment în care cititorul se va fi plictisit deja de numeroasele detalii şi

specificaţii tehnice ale noului aparat de zbor, autorul prezintă cu mult umor un incident care a

cam "zguduit" zborul de protocol: ciocnirea acestuia cu un stol de raţe.

Utilizaţi repetiţia pentru a lega părţi ale articolului între ele – repetiţia funcţionează în

textele jurnalistice, dar numai atunci când este făcută în mod deliberat: ea creează un anumit

ritm sau o anumită structură, care evidenţiază un aspect sau chiar ideea centrală a articolului.

Repetiţia – spun specialiştii – este ca un soi de refren ce conferă textului o muzicalitate aparte,

fiind folosit ca instrument de persuasiune. Utilizarea repetiţiei trebuie făcută însă cu mare

atenţie şi fără a abuza de virtuţile sale: efectul său poate fi atât de puternic, încât întreaga

atenţie a cititorului să se canalizeze chiar asupra repetiţiei şi mesajul articolului să fie el însuşi

estompat. Un exerciţiu util în această privinţă este citirea cu voce tare a textului – iniţial

eliminând toate repetiţiile, apoi repetând elementul-cheie o singură dată, apoi de două, de trei,

de patru ori etc – până când propria voce vă va spune că este cazul să vă opriţi.

43

Nu vă feriţi să construiţi şi propoziţii sau fraze mai lungi – aceasta în ciuda faptului că

atât redactorii, cat şi editorii recomandă evitarea lor cu orice preţ, iar cititorii preferă

formulările mai scurte, deoarece acestea sunt mai uşor de citit. Asta nu înseamnă că ei vor

abandona lectura pentru simplul motiv că textul conţine fraze lungi, dar o vor abandona pentru

lipsa de claritate şi de inteligibilitate.

În caz că vă decideţi să utilizaţi şi alte părţi de propoziţie înafară de subiect, predicat, şi,

ocazional un complement, iată câteva sfaturi utile:

(i) subiectul şi predicatul trebuie aşezate cât mai la început - mai ales în propoziţia

principală, dar e bine să procedaţi la fel şi cu cele secundare;

(ii) utilizaţi propoziţiile lungi pentru a descrie lucruri, aspecte, situaţii mai ample, lăsaţi

forma să urmeze funcţia

(iii) este bine ca propoziţia/fraza lungă să respecte topica firească şi să fie scrisă în ordine

cronologică

(iv) utilizaţi propoziţia sau fraza mai lungă în combinaţie cu propoziţii scurte sau de

lungime medie

(v) utilizaţi propoziţiile lungi atunci când enumeraţi liste lungi, este mai bine decât să

trunchiaţi o enumerare importantă.

Şi nu uitaţi: a construi propoziţii foarte lungi şi complexe este oarecum sinonim cu a

înota împotriva curentului, însă exact asta fac toţi jurnaliştii de excepţie. Motivul este foarte

simplu: oricare ar fi lungimea propoziţiei sau frazei, ea trebuie să fie mai mult decât o înşiruire

de vorbe irosite, şi să atragă cititorul – sau, cel puţin, să nu-l îndepărteze.

Surprindeţi scene din viaţă şi aşezaţi-le într-o succesiune logică – realismul se obţine

printr-o construcţie scenă cu scenă, redând evenimentele tocmai printr-o succesiune a scenelor,

şi recurgând cât de puţin posibil, la stilul pur narativ, cronologic. Utilizând această tehnică,

jurnaliştii lasă impresia că sunt un fel de martori omniprezenţi ai scenelor din viaţa altor

indivizi, pe măsură ce acestea se derulează. Ei se străduiesc din greu să confere realism

scenelor, aşa încât acestea să reflecte realitatea, dar misiunea lor nu se limitează la a surprinde

şi compila scene: aceste scene, evenimentele din care sunt compuse, trebuie aşezate într-o

succesiune. În mod evident, cel mai frecvent model de succesiune este cel cronologic; însă

scenele pot fi aranjate şi în spaţiu, nu doar în timp. Ele se pot întoarce în trecut, dar la fel de

bine pot privi în viitor. În fine, dar nu în ultimul rând, firul narativ poate fi potenţat prin

schimbarea unghiului de abordare de la un personaj la altul. Posibilităţile de aranjare sunt

numeroase şi variate, esenţial este că ele trebuie să reflecte scene din viaţa reală, într-o

secvenţialitate care le conferă sens şi o deosebită forţă sugestivă.

Redactarea finalurilor este foarte importantă, dar ridică, la rândul său, anumite

probleme pentru jurnalişti: aşa cum se ştie, articolele organizate sub forma piramidei inversate

44

oferă informaţiile în ordinea descrescătoare a importanţei, de la cele esenţiale la cele mai puţin

importante. În acest caz, editorul joacă un rol determinant, putând să elimine – atunci când

consideră necesar – pasaje şi/sau paragrafe de la finalul articolului, fără teama de a pierde vreo

informaţie vitală. Mai mult, cititorul însuşi poate fi acela care decide finalul, prin opţiunea de a

opri lectura în momentul în care are suficiente informaţii.

Cand vine de vorba de finaluri, se face simţită o linie de demarcaţie între jurnaliştii care

se consideră reporteri şi jurnaliştii care aspiră la titlul de scriitori. Deşi această distincţie se

referă mai degrabă la propria imagine, decât la desfăşurarea activităţii de creaţie, modul de

abordare a finalului separă adesea reporterul de scriitor. Scriitorul vrea să creeze un final, în

vreme ce reporterul vrea doar să găsească o modalitate potrivită de a încheia articolul.

Există infinite moduri de începe şi a încheia un articol, însă jurnaliştii apelează de

regulă la o arie limitată de strategii mai „consacrate” – dacă ne putem exprima astfel; iată care

ar fi cele mai frecvente tehnici pe care le puteţi utiliza şi care vă vor fi utile, mai ales daca nu

aveţi încă o experienţă jurnalistică foarte bogată:

- strategia închiderii cercului – în această situaţie finalul stabileşte o legătură cu

începutul articolului, prin întoarcere la un moment important, într-un loc important sau

reintroducând un personaj-cheie.

- legarea finalului de un element neobişnuit, surprinzător sau amuzant din corpul

articolului

- încadrarea articolului într-un anumit interval de timp – asemeni unei clepsidre,

prefigurând eventual chiar ultimul eveniment prezentat

- încadrarea spaţială a textului – în acest caz, autorul este mai puţin preocupat de

dimensiunea temporală, concentrându-se asupra spaţiului, a dimensiunii geografice.

Acest tip de final poate fi utilizat în cazul articolelor în care evenimentele se derulează în

mai multe locaţii succesive: articolul ne „poartă” astfel prin diferite locaţii, şi se încheie

cu destinaţia finală aleasă de autor.

- finalul de tip recompensă – este utilizat mai ales în cazul articolelor lungi: astfel, la

sfârşitul articolului cititorul este recompensat pentru răbdarea de a fi dus lectura până la

capăt. Acest final nu presupune neapărat un „happy ending”, ci o încheiere care să

„satisfacă” cititorul, să-i răsplătească curiozitatea; cel mai adesea „recompensa” constă

fie în dezvăluirea unui secret, fie în rezolvarea unei enigme, a unui mister.

- epilogul – oferă o viziune de genul: povestea se sfârşeşte, dar viaţa merge mai

departe. Pe măsură ce se implică într-o lectură, cititorii ajung să devină interesaţi, chiar

preocupaţi de ce se întâmplă cu personajele în continuare. De câte ori nu v-aţi întrebat

oare ce s-a întâmplat cu personajele unui film sau ale unei cărţi după încheierea acestora?

Şi aceasta, chiar în condiţiile în care era vorba de ficţiune, nu de fapte reale. Ei bine, în

textul jurnalistic, epilogul este menit să satisfacă această curiozitate a cititorilor, oferindu-

le informaţiile care îi interesează.

45

- utilizarea unui citat potrivit – acesta este un instrument utilizat extrem de frecvent –

poate chiar în mod exagerat, însă rămâne o tehnică de bază în redactarea finalurilor.

Pentru a spori realismul textului, autorii preferă să introducă chiar cuvintele unui

personaj, care oferă un rezumat, o sinteză a aspectelor prezentate. De cele mai multe ori,

jurnalistul este în măsură să o facă mai bine decât personajul respectiv, dar preferă citatul

tocmai datorită impactului acestuia asupra publicului.

- finalul de tip problemă-soluţie: este un tip destul de uşor de realizat, deoarece însăşi

structura articolului este aceea care sugerează finalul; astfel, autorul prezintă problema în

cauză chiar de la începutul articolului, oferind apoi cititorului posibile soluţii sau

rezolvări; finalul aduce cu sine soluţia corectă sau potrivită

- prefigurarea sau anticiparea evenimentelor ulterioare – majoritatea articolelor se

concentrează asupra unor evenimente, fapte, întâmplări care au avut deja loc. Acest final

încearcă să ofere un răspuns cu privire la posibilele evoluţii ulterioare sau la posibilele

consecinţe ale faptelor prezentate.

- mobilizarea cititorului printr-o invitaţie, îndemn etc. – în acest caz, finalul articolului

îndreaptă cititorul în altă direcţie, direcţie ce implică chiar participarea acestuia: citirea

unei cărţi sau vizionarea unei piese de teatru, participarea la un seminar, implicarea într-o

acţiune umanitară etc.

În fine, nu trebuie omis un aspect foarte important legat de elaborarea finalului: acesta va

fi mult mai bun dacă ţinem cont că şi celelalte părţi ale articolului – blocurile, paragrafele, şi

chiar frazele – au nevoie de o încheiere, şi că fiecare din acestea trebuie astfel construită încât

să anticipeze în ansamblu chiar finalul articolului. În acelaşi timp – la fel ca şi în cazul intro-

urilor – evitaţi finalurile prea lungi. Pentru aceasta, atunci când simţiţi că încheierea se lungeşte

prea mult, este suficient să acoperiţi cu palma ultimul paragraf sau chiar ultimele două, şi să

presupuneţi că textul se încheie în acel punct: veţi constata că o singură frază va fi suficientă

pentru a finaliza.

Exprimaţi ideile paralele în construcţii paralele – această tehnică facilitează lectura şi

înţelegerea; astfel, unui cuvânt o să-i corespundă tot un singur cuvânt, unei expresii – tot o

expresie, unui anumit tip de subordonată – acelaşi tip de subordonată etc. Această tehnică nu

este nouă, ea era utilizată de către marii oratori; de altfel efectul este mai uşor de perceput în

exprimarea orală, dar el îşi face simţită prezenţa şi în cea scrisă. Iată un exemplu elocvent:

„Dacă în lume există oameni care mor de foame, acest lucru nu este cauzat de insuficienţa

informaţiilor. Dacă pe stradă violenţa şi criminalitatea se extind, acest lucru nu este cauzat de

insuficienţa informaţiilor. Dacă există copii abuzaţi şi soţii maltratate, acest lucru nu are nici

o legătură cu insuficienţa informaţiilor. Dacă principiile democratice îşi pierd forţa şi

semnificaţia, aceasta nu are nici o legătură cu insuficienţa informaţiilor. Dacă suntem

confruntaţi astăzi cu asemenea probleme, atunci înseamnă că alta este în realitate cauza.”

46

6. Verificarea şi corectarea textului jurnalistic

6.1. Eliminarea informaţiilor redundanteUna din cele mai dificile misiuni ale procesului de corectare este suprimarea sau

eliminarea cuvintelor, propoziţiilor şi chiar a unor pasaje redundante, inutile, fără sens, care nu-şi

au locul în cadrul articolului. Un asemenea demers este foarte greu de realizat, mai ales atunci

când eşti mândru de munca ta şi mulţumit de felul cum a ieşit articolul; din păcate, această misiune

trebuie îndeplinită, şi poate fi îndeplinită cel mai bine după terminarea redactării propriu-zise,

pentru că jurnalistului îi va fi mai uşor să judece obiectiv, la rece, textul. Scriitura de calitate

trebuie să fie concisă: propoziţiile nu trebuie să conţină cuvinte de prisos, iar paragrafele nu trebuie

să conţină propoziţii şi fraze în plus. Aşa cum am mai afirmat, aceasta nu înseamnă nici că

jurnalistul trebuie să construiască fraze scurte, nici că trebuie să evite detaliile, tratând doar în mare

subiectul; concizia înseamnă că autorul trebuie să dea semnificaţie şi sens fiecărui cuvânt.15

Una din cele mai importante reguli în cadrul acestui demers are în vedere nivelul de la

care pornim: în acest sens, specialiştii susţin că este necesar să începem cu eliminarea părţilor

mari; concizia derivă în primul rând din selectarea informaţiei, nu din comprimarea sau din

contragerea acesteia, iar aceasta presupune analiza de ansamblu a articolului şi eliminarea unor

pasaje. Metaforic spus, înainte de a scutura frunzele moarte, trebuie să tăiem întâi crengile uscate;

iată câteva reguli:

Eliminaţi orice pasaj care nu fundamentează, nu susţine ideea de bază a articolului

Eliminaţi cele mai slabe citate, anecdote sau scene, tocmai pentru a da o forţă mai

mare celor mai bune

Eliminaţi pasajele introduse în ideea că anumite persoane – cum ar fi editorul,

proprietarul publicaţiei, alţi jurnalişti, persoane publice implicate sau interesate de subiect etc

– vor citi articolul; gândiţi-vă doar la publicul larg, la marea masă a cititorilor

Nu lăsaţi editorului posibilitatea eliminării arbitrare a unor pasaje sau fraze, mai

degrabă selectaţi chiar dumneavoastră pasajele, respectiv frazele neesenţiale şi marcaţi-le;

apoi analizaţi dacă acestea chiar îşi au locul şi oportunitatea în cadrul articolului sau ar fi mai

bine să le scoateţi înainte ca articolul să ajungă pe biroul editorului

Odată încheiată această primă etapă, este momentul să treceţi la eliminarea şi/sau

înlocuirea expresiilor şi cuvintelor inadecvate. Iată câteva ţinte sigure:

Adverbe sau locuţiuni adverbiale care intensifică, şi nu modifică sensul verbului:

tocmai, cu siguranţă, sigur, cu certitudine, complet, foarte, extrem de, exact, integral

etc

15 ceea ce in limba engleza literatura de specialitate numeşte “make every word count”

47

Formulările şi determinanţii care afirmă sau repetă lucruri evidente: exemplele

prezentate în acest articol poate fi simplu doar exemplele sau exemplele de mai

sus/prezentate, compasiunea noastră este întrutotul alături de colegul nostru de

redacţie, dirigintele elevilor s-a dus la directorul şcolii etc.

Diferiţi determinanţi ai verbelor – de regulă alte verbe – atunci când nu aduc

nimic nou în frază, ci pur şi simplu o încarcă inutil, fiind utilizaţi probabil pentru a

face fraza să pară mai elaborată: pare să/că, tinde să, se consideră că, se spune că etc

Substantivele abstracte derivate din verbe – care este bine să fie înlocuite chiar de

verbele respective, chiar în condiţiile reformulării frazei: astfel considerare va trebui

înlocuit cu consideră, judecată cu judecă etc. Această recomandare nu trebuie luată

totuşi ad literam, există şi excepţii – în situaţia în care respectivele substantive sunt

parte a unei expresii sau locuţiuni;

O serie de propoziţii ce pot fi contrase în părţile de propoziţie corespondente:

"maşina care oprise neregulamentar pe un teren ce aparţinea primăriei" va deveni

astfel: "maşina oprită neregulamentar pe un teren al primăriei". E adevărat, utilizarea

verbelor în textele jurnalistice este o tehnică avantajoasă, dar să nu exagerăm: nu

construiţi propoziţii de sine stătătoare doar de dragul de a utiliza verbe. Iar dacă prin

contragere, aveţi impresia că o idee îşi pierde din importanţa pe care consideraţi că o

merită, spargeţi fraza în mai multe propoziţii distincte.

Eliminaţi toate cuvintele sau chiar frazele de prisos: jurnaliştii obişnuiesc să spună că

toate elementele care nu adaugă nimic textului, în realitate răpesc ceva. Cuvintele redundante

reduc impactul prin aceea că înlocuiesc limbajul activ, precis, care transmite sensurile esenţiale.

O anumită redundanţă este totuşi inevitabilă, mai ales la redactarea primelor variante ale

textului, tocmai de aceea eliminarea elementelor de prisos se realizează în momentul corectării

şi/sau rescrierii acestuia. Tehnica cea mai bună este totodată şi cea mai simplă: analizaţi cuvânt cu

cuvânt textul, observând ce poate fi eliminat fără ca sensul să se modifice; metoda ia ceva timp,

însă funcţionează, în special în cazul jurnaliştilor mai puţin experimentaţi.

48

6.2. Verificarea acurateţii informaţiilor

Cu siguranţă vi s-a întâmplat – şi nu o dată – să descoperiţi greşeli în timp ce lecturaţi

presa: de la banalele greşeli de ortografie, la cele gramaticale sau de vocabular, şi până la cele mai

grave – erorile de conţinut. Oare nu vi s-a întâmplat niciodată ca citind un articol pe aceeaşi temă

publicat în două ziare diferite să constataţi că anumite informaţii nu coincid? Puţin probabil... „A

greşi e omeneşte” spun unii jurnalişti, încercând să găsească o scuză atunci când articolele lor

conţin erori – de orice tip ar fi acestea. Însă misiunea principală a jurnalistului este foarte clară: să

prezinte cu exactitate şi în mod obiectiv faptele. Aşa că, decât să o faci în mod eronat, mai bine te

laşi păgubaş, cu atât mai mult cu cât informaţia respectivă ajunge la un număr enorm de indivizi. E

adevărat, există şi cauze obiective care duc la strecurarea erorilor în presa scrisă: aflaţi mereu sub

presiunea timpului, jurnaliştii nu mai apucă uneori să verifice şi să corecteze textul, iar, din motive

de costuri, personalul responsabil în mod tradiţional de aceste activităţi este tot mai rar întâlnit în

redacţiile ziarelor. Aşa că alocaţi timp pentru a putea verifica corectitudinea textului; următoarele

recomandări vă vor fi cu siguranţă foarte utile în acest proces:

Confirmaţi informaţiile asupra cărora aveţi chiar şi cea mai mică îndoială – în

această categorie intră informaţiile neatribuite, care necesită investigaţii suplimentare. Plecaţi

întotdeauna de la premisa că aflarea unei informaţii din două surse nu reprezintă în sine

confirmarea acesteia: e posibil ca una dintre surse să fi aflat informaţia respectivă de la

cealaltă sursă. Întrebaţi-vă întotdeauna de unde cunosc sursele informaţiile pe care vi le oferă

şi ce motiv au să vi le ofere.

Asiguraţi-vă că martorii cu care discutaţi chiar au asistat la eveniment şi – mai

important – că sunt în măsură să vă ofere informaţii exacte. Mai ales în cazul ştirilor de

senzaţie – poate şi din dorinţa de a-şi vedea numele tipărit în ziar, sau de a apărea la televizor

– martorii par foarte siguri pe ei, când de fapt nu fac altceva decât să transmită mai departe

zvonuri sau speculaţii.

Clarificaţi contextul – asiguraţi-vă că din declaraţiile surselor cu care discutaţi, reuşiţi

să surprindeţi, să capturaţi exact ceea ce vor să spună acestea. De aceea este bine să utilizaţi

reportofonul când staţi de vorbă cu surse mai importante, şi să ascultaţi înregistrarea de mai

multe ori înainte de a vă aşeza la masa de scris; puteţi chiar să purtaţi o nouă discuţie sau să

reveniţi cu întrebări dacă aveţi neclarităţi sau nu sunteţi sigur că aţi înţeles corect mesajul. În

fine, atunci când vă decideţi să citaţi sursa în cauză, nu uitaţi că aşezate pe hârtie, cuvintele

nu transmit întotdeauna acelaşi mesaj ca atunci când acesta e transmis oral. În astfel de

situaţii este bine să cereţi părerea cuiva care nu a asistat la declaraţia sursei şi să vedeţi cum

percepe mesajul: uneori veţi constata că este mai bine să utilizaţi propriile cuvinte.

Căutaţi eventualele goluri de informaţie – revizuiţi textul urmărind eventualele

informaţii semnificative sau puncte de vedere omise. Aceasta presupune să analizaţi – pentru

fiecare idee în parte – cine ar putea adopta o atitudine sau un punct de vedere opus.

49

Contactaţi persoanele ale căror opinii nu au fost incluse în articol şi oferiţi-le ocazia să le

prezinte; în cazul în care aţi făcut acest lucru, însă propunerea dumneavoastră a fost refuzată,

nu uitaţi să menţionaţi acest lucru în cadrul articolului.

Revizuiţi articolul din perspectiva temei centrale a acestuia – aceasta presupune în

primul rând, să verificaţi că textul se sprijină cu adevărat pe conţinutul intro-ului, cu alte

cuvinte, că intro-ul nici nu diminuează, nici nu exagerează importanţa subiectului tratat. Apoi

recitiţi întregul articol pentru a vedea dacă şi în ce măsură aţi deviat de la subiect –

procedând astfel, aveţi ocazia să mai şi tăiaţi anumite cuvinte sau chiar propoziţii/fraze

redundante şi să economisiţi atât din spaţiu, cât şi din timpul cititorilor

Verificaţi de două ori nume, date, locuri, titluri etc – asiguraţi-vă nu doar că

informaţia este corectă, ci şi corect atribuită. Verificaţi – dacă este posibil consultând chiar

sursa – ortografierea numelor proprii, acolo unde aveţi îndoieli; nu uitaţi: uneori şi

comunicatele de presă pot conţine greşeli, sau poate site-ul firmei despre care relataţi nu a

fost încă actualizat.

Verificaţi ortografia, corectitudinea gramaticală, utilizarea vocabularului,

punctuaţia – chiar dacă această acţiune presupune mult timp, verificaţi cu ajutorul

dicţionarului sau al manualelor de specialitate orice problemă de acest fel, care ridică semne

de întrebare sau nu vă este cunoscută. Citiţi textul cu voce tare pentru a vedea dacă sună

corect şi coerent din punct de vedere al limbii: eventual rugaţi un apropiat să vă asculte, sau

înregistraţi-vă şi ascultaţi caseta.

Verificaţi corectitudinea şi concordanţa cifrelor – în ceea ce priveşte cifrele şi datele

statistice, trebuie în primul rând să vă asiguraţi că acestea sunt concordante, că respectă

eventualele corelaţii matematice existente între ele. Recalculaţi procentele, modificările

procentuale, ponderile, mediile etc, oricât de sigură ar fi sursa care vi le-a furnizat. Dacă nu

sunteţi tocmai expert, deşi – cu puţină bunăvoinţă veţi constata că nu e nimic dificil în a

calcula câteva procente – programele de calculator şi diversele utilitare disponibile online vă

vor fi de mare ajutor. Şi nu ezitaţi să cereţi părerea unui expert atunci când nu ştiţi cum au

fost calculaţi anumiţi indicatori, mărimi, variabile etc; dacă rândurile articolului trădează

acest lucru, vă pierdeţi credibilitatea şi riscaţi să vă pierdeţi şi cititorii. Nu în ultimul rând,

asiguraţi-vă că graficele şi tabelele pe care le introduceţi sunt corecte şi concordante cu datele

cărora le sunt asociate.

Odată ce aţi parcurs toate aceste etape, faceţi o ultimă „scanare” de verificare a textului:

citiţi articolul asigurându-vă că toate elementele sunt la locul lor şi se îmbină în mod armonios,

formând un ansamblu coerent – de la succesiunea paragrafelor şi până la încorporarea eventualelor

grafice, tabele, poze, imagini etc. Mai mult, dacă tehnoredactaţi textul, nu este exclus ca în chiar

procesul de corectare însuşi să se fi strecurat greşeli, să se fi deplasat un paragraf, un marcator,

tocmai de aceea este nevoie de această ultimă verificare. În măsura în care respectaţi aceste

recomandări, este foarte probabil ca textul dumneavoastră să fie corect. Însă greşeli – mai ales

50

legate de formatarea textului, de aşezarea în pagină, de posibilitatea deplasării unor elemente ale

textului – pot apărea si după ce aţi predat materialul spre publicare - până la apariţia efectivă a

acestuia, chiar dacă nu din vina dumneavoastră.

În cazul în care textul apare totuşi cu o serie de greşeli – de orice natură ar fi acestea –

asumaţi-vă responsabilitatea, nu aruncaţi vina şi nu deveniţi defensiv. Cea mai bună strategie pe

care o puteţi adopta este să vă recunoaşteţi greşeala; iată cum ar fi bine să procedaţi:

- identificaţi greşelile, nu aşteptaţi să o facă cititorii şi să sune la redacţie. În plus, de

multe ori, cititorii observă greşelile, dar nu se obosesc să sune

- publicaţi cu promptitudine corecţiile tuturor greşelilor, omisiunilor sau

inexactităţilor de conţinut – chiar dacă este vorba de erori minore, ce afectează un

număr foarte mic de indivizi

- formulaţi corecţiile suficient de detaliat pentru a fi inteligibile – în cadrul corecţiei

va trebui să repetaţi eroarea care s-a strecurat, pentru ca cititorii să-şi poată aminti

despre ce era vorba

- publicaţi clarificări atunci când toate faptele publicate sunt corecte, exacte, însă

sensul general ce se desprinde din text este sau poate fi confuz, inducând cititorii în

eroare

- publicaţi corecţiile în mod vizibil şi amplasaţi-le mereu în acelaşi loc în cadrul

publicaţiei, aşa încât cititorii să le observe

- creaţi un sistem care să faciliteze raportarea erorilor de către cititori, precum şi

solicitarea corecţiilor corespunzătoare, şi aduceţi-l la cunoştinţă acestora.

- creaţi un sistem eficient de monitorizare a greşelilor; urmăriţi în ce măsură

comiterea de erori este mai frecventă în cazul anumitor secţiuni ale publicaţiei sau

în cazul anumitor jurnalişti

- explicaţi, cu ocazia fiecărei corecţii, de ce şi cum s-a produs respectiva eroare,

respectiv cine este responsabil pentru aceasta – nu neapărat nominal, ci generic,

prin poziţia sau funcţia deţinută

- cereţi-vă scuze în mod public şi asiguraţi cititorii de evitarea producerii ulterioare a

unor asemenea erori.

51

7. Jurnalism economic

7.1. Particularităţi ale construcţiei articolului cu conţinut economic

Jurnaliştii economici şi cei financiari acoperă o arie foarte largă de subiecte, de la

particularităţi ale produselor nou apărute şi până la prezentarea liderilor pieţei în diverse domenii,

de la deschiderea sau închiderea unor filiale locale, la rezultatele trimestriale ale firmelor, şi,

bineînţeles de la situaţia economiei naţionale la economiile altor ţări şi la economia mondială. Pe

lângă articole cu caracter informativ, aceşti jurnalişti elaborează editoriale, realizează comentarii şi

analize, prezintă opinii proprii sau ale altor specialişti. Este o muncă dificilă care impune însuşirea

unor cunoştinţe solide din domeniul economic. În acest sens, una dintre problemele majore cu care

se confruntă jurnalismul specializat – iar cel economic nu face excepţie – este aceea că jurnaliştii

sunt preocupaţi aproape exclusiv de conţinutul textelor pe care le elaborează, de o manieră aproape

şcolărească; când eram elevi, ne străduiam din răsputeri să-i convingem pe profesori că suntem

capabili să utilizăm noţiunile şi conceptele asimilate. În mod similar, dată fiind importanţa

subiectului de analiză, jurnaliştii economici văd în cititori adevăraţi specialişti în domeniul

economic, care îşi dau seama imediat dacă jurnalistul ezită sau greşeşte. Motivul: jurnaliştii

specializaţi uită adesea că lucrează, în ultimă instanţă, în domeniul comunicării, al mass-media. Un

bun jurnalist economic este în primul rând, un bun comunicator, un bun reporter, nu doar o

persoană care stăpâneşte subiectul. Aşa că puteţi fi mai liniştiţi: nu va trebui să deveniţi doctori în

economie pentru a putea scrie despre acest domeniu.

De multe ori totuşi, jurnaliştii economici şi financiari au pregătirea de bază chiar în

domeniul economic, urmând – complementar, în măsura în care au înclinaţii şi aptitudini – cursuri

de jurnalism: este mai ales cazul publicaţiilor specializate pe probleme economice şi financiare,

unde se impun într-adevăr cunoştinţe temeinice în domeniu. Chiar dacă jurnalismul economic

poate părea intimidant pentru un jurnalist de profesie, un bun reporter poate învăţa şi elabora

excelente articole de profil. Pentru a putea realiza acest lucru, se impune în primul rând să ţineţi

seama de câteva recomandări şi principii de bază:

Însuşiţi-vă în primul rând noţiunile şi conceptele economice de bază cu care veţi opera –

atât timp cat daţi dovadă de bunăvoinţă şi deschidere în această direcţie, nu este deloc greu

să înveţi ce înseamnă societăţile de investiţii, fondurile mutuale, modul de funcţionare a

bursei, mecanismul tranzacţiilor bursiere, sau diferenţa dintre o societate cu răspundere

limitată şi una pe acţiuni. Urmaţi un curs introductiv de economie sau de jurnalism

economic, citiţi un manual sau o carte de specialitate, accesaţi nenumăratele resurse

disponibile online.

Revizuiţi noţiunile algebrice de bază – cea mai mare temere a jurnaliştilor de profesie o

reprezintă utilizarea noţiunilor matematice; în realitate, jurnalismul economic presupune în

52

principal cunoaşterea operaţiilor aritmetice. Înafară de acestea, sunt utile câteva cunoştinţe

de bază de statistică, pentru a putea înţelege o medie aritmetică ponderată, şi cunoştinţe

legate de calculul procentual, pentru a înţelege rezultatele unui sondaj sau nivelul unei rate

a profitului. Din fericire, sunt disponibile – mai ales online – foarte multe resurse ce

vizează în mod special noţiunile matematice cu care operează jurnaliştii economici. În mod

similar, cursurile specializate cuprind noţiuni introductive de matematică pentru jurnaliştii

economici.

Citiţi cât mai multe articole din domeniul economic sau financiar – este una dintre cele mai

utile şi eficiente metode de a învăţa cum se scriu articolele: nu vă limitaţi la paginile de

economie din publicaţiile cu caracter general, ci analizaţi şi învăţaţi mai ales din

publicaţiile economice – atât din cele româneşti, cât şi din cele cu circulaţie internaţională

cum ar fi: The Economist sau Wall Street Journal.

Documentaţi-vă în mod corespunzător, mai ales când nu stăpâniţi foarte bine subiectul – în

această privinţă, redactarea unui articol economic sau financiar implică un volum mai mare

de muncă de documentare, de cercetare, decât un articol obişnuit de ştiri: jurnalistul trebuie

să citească cât mai mult despre compania, industria, persoana, produsul etc despre care

scrie. Dacă aveţi neclarităţi sau îndoieli cu privire la un anumit aspect sau concept, nu îl

introduceţi pur şi simplu în articol, sperând că elementul respectiv se va integra în

ansamblul articolului, sau va trece neobservat: s-ar putea ca unii cititori să observe şi să

judece. Dimpotrivă, consultaţi toate resursele disponibile şi întrebaţi şi alte persoane care

v-ar putea ajuta.

Trecând acum la elaborarea propriu-zisă a articolului, înafară de aceste principii de

bază, există o serie de etape pe care va trebui să le urmaţi când construiţi articolul; unele dintre

aceste etape sunt valabile pentru orice tip de text jurnalistic, au mai fost discutate, şi nu vom insista

asupra lor:

1. Formaţi-vă o imagine foarte clară asupra conţinutului articolului – aşa cum am mai

afirmat, este greu să explici cuiva ceva ce nici tu nu ai înţeles pe deplin, sau să descrii o

serie de evenimente pe care nu le-ai sistematizat în mod corespunzător. De fapt aceasta şi

este cea mai comună problemă a articolelor slabe; iar în cazul particular al jurnalismului

economic, ei i se adaugă tendinţa jurnalistului de a amplifica, de a exagera anumite

evenimente sau aspecte ale articolului.

2. Sporiţi valoarea articolului sau – ca să utilizăm terminologia economică – creaţi

plusvaloare în procesul de elaborare a acestuia, prin introducerea propriei contribuţii; în

acest fel, la final, articolul va reprezenta propria dumneavoastră creaţie, şi nu copia fidelă a

vreunui comunicat de presă; primul lucru pe care îl aveţi de făcut în această direcţie este să

sintetizaţi toate întrebările ce pot lua naştere pornind de la informaţiile pe care deja le-aţi

colectat; o examinare mai atentă a articolelor economice va scoate la iveală faptul că aceste

întrebări au un anumit specific, îmbracă o anumită formă, cum ar fi, de pildă: Este prima

53

oară când un astfel de eveniment se petrece în acest sector economic/în această regiune sau

au mai avut loc evenimente similare? Producerea evenimentului este aleatoare,

întâmplătoare sau se înscrie într-o anumită tendinţă de evoluţie? Este, dimpotrivă,

producerea evenimentului, în contradicţie cu tendinţa de ansamblu? Poate fi privit acest

eveniment ca prefigurând o modificare a evoluţiei economice normale, obişnuite? Care ar

putea fi/care vor fi consecinţele producerii acestui eveniment pentru economia naţională/

pentru regiunea respectivă?

3. Stabiliţi ce detalii este necesar să includeţi în intro – prefiguraţi conţinutul articolului, fiţi

cât mai concret cu putinţă, însă nu supraîncărcaţi intro-ul. Ideal este să prezentaţi esenţa,

să-i oferiţi cititorului suficientă informaţie ca să-şi poată da seama de conţinutul articolului:

dacă îi oferiţi prea multă informaţie, este posibil ca cititorul obişnuit, nespecialist, să nu o

poată asimila şi să abandoneze lectura. În acelaşi timp, o asemenea construcţie a intro-ului

este convenabilă şi pentru cititorii avizaţi, respectiv pentru specialişti: aceştia nu sunt

agasaţi de faptul că nu găsesc toate informaţiile importante în primul paragraf, şi cu

siguranţă nu vor abandona lectura din acest motiv, pentru că sunt cu adevărat interesaţi de

subiect; aşa că, în cazul articolelor apărute în publicaţiile cu caracter general – care cuprind

şi explicaţii pentru cititorii neavizaţi – aceştia vor parcurge rapid, „pe sărite” conţinutul

articolului, până vor găsi informaţiile care îi interesează. Această distincţie între publicul

avizat şi cel neavizat ne trimite la o chestiune foarte importantă legată de rolul intro-ului în

articolele cu caracter general faţă de cele specializate. Dacă pentru prima categorie intro-ul

are un rol esenţial, determinând în mod hotărâtor continuarea sau abandonarea lecturii, nu

la fel stau lucrurile în articolele de specialitate: aşa cum am văzut, cititorii avizaţi, interesaţi

de problemele economice, vor continua lectura chiar in cazul unui intro mai slab, pentru că

îi interesează informaţia brută prezentată; similar, în ceea ce îl priveşte pe cititorul neavizat,

acestuia îi atrage mai degrabă atenţia un titlu interesant sau neobişnuit, decât un intro bine

scris. Aceasta nu înseamnă nici pe departe o minimizare a rolului intro-ului în articolele de

specialitate, ba dimpotrivă: un intro prost scris poate duce la pierderea ambelor categorii de

cititori, deoarece prefigurează, chiar şi pentru cel mai novice cititor în materie, o calitate

slabă a întregului articol.

4. Explicaţi neapărat cititorului importanţa articolului – cea mai mare „valoare adăugată” a

textului se regăseşte în aceste explicaţii; absent uneori din articolele cu caracter general,

acest element – construit în termeni de „şi ce dacă s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat?!” –

reprezintă de fapt justificarea alegerii respectivului subiect, a redactării şi publicării

articolului. Mai mult decât atât, el reprezintă ajutorul, orientarea şi interpretarea pe care o

oferiţi unui cititor prea ocupat să-şi sistematizeze, să-şi ordoneze întrebările, ca să nu mai

vorbim de găsirea unor răspunsuri. Aceasta nu înseamnă că dumneavoastră trebuie să ştiţi

toate răspunsurile, ci că trebuie să vă faceţi treaba bine: dacă nu sunteţi în măsură să

răspundeţi, întrebaţi experţii; de exemplu: „Este prima dată când deficitul bugetar a depăşit

54

nivelul de 3% din produsul intern brut; în opinia analiştilor, această evoluţie nu reflectă

altceva decât o pierdere a controlului guvernului asupra finanţelor publice. Nici Fondul

Monetar Internaţional nu va fi prea încântat de această situaţie, în condiţiile în care

urmează să fie negociat un nou acord stand-by...”

5. Construiţi „fundalul”16 ştirii sau al informaţiilor – în jurnalismul economic contează în

mod deosebit să amintiţi evoluţiile anterioare pentru „proaspeţii” cititori ai paginilor

economice; pentru aceasta este nevoie nu doar de multă atenţie şi rigurozitate, ci şi de

intuiţie: va trebui să identificaţi cu precizie momentele în care cititorul poate pierde firul

evenimentelor din lipsă de informaţii suficiente. În altă ordine de idei, va trebui să stabiliţi

exact ce informaţii vor fi reamintite şi în ce mod, ţinând cont că nu este vorba de informaţii

noi: mulţi cititori le cunosc deja şi s-ar putea să se plictisească citindu-le din nou. Mai mult,

s-ar putea ca gestul dumneavoastră să fie interpretat greşit, drept atitudine de superioritate,

respectiv drept o subestimare a cititorilor, cărora este nevoie să li se explice anumite lucruri

de două ori. Pentru a evita acest lucru, informaţiile vor trebui reintroduse în mod natural şi

presărate de-a lungul articolului printre informaţiile noi chiar în timp ce redactaţi

conţinutul; cel mai adesea – deşi aceasta nu este o regulă – ele apar ca şi clauze

subordonate propoziţiilor principale ce oferă informaţii de ultimă oră.

6. Prezentaţi cititorilor contextul ştirii sau evenimentului respectiv – cunoaşterea contextului

este la fel de importantă ca şi cunoaşterea fundalului despre care vorbeam la punctul

precedent. Deciziile economice nu sunt adoptate în mod autonom, independent: ele depind

de numeroşi factori şi au un scop foarte fine definit. Astfel, ele se pot adresa unei probleme

particulare, sau pot face parte dintr-un plan complex destinat rezolvării unor

disfuncţionalităţi mai ample, pot fi fi adoptate ca reacţie la anumite presiuni politice sau pot

fi consecinţa unui eveniment etc. În cazul în care nu le explicaţi aceste lucruri cititorilor, ei

nu vor înţelege pe deplin implicaţiile evenimentelor descrise. Documentaţi-vă însă

corespunzător si fiţi foarte precauţi atunci când faceţi respectivele afirmaţii: în nici un caz

nu publicaţi presupuneri sau speculaţii, decât în măsura în care le puteţi susţine cu dovezi.

Iată un exemplu elocvent: „nivelul şomajului, mult mai redus decât cel previzionat, poartă

amprenta strategiei electorale a autorităţilor”. În măsura în care vreţi să introduceţi totuşi o

ipoteză posibilă, o puteţi face cel mai uşor cu ajutorul interogaţiei retorice: „Să aibă oare

aprecierea recentă a leului vreo legătură cu apropierea termenului de raportare a

indicatorilor macroeconomici la Comisia Uniunii Europene? În acest fel, o supraevaluare a

leului s-ar traduce printr-o supraevaluare a indicatorilor macroeconomici exprimaţi în

moneda europeană...”.

7. Atunci când scrieţi un articol de analiză, când faceţi un comentariu, şi chiar atunci când

oferiţi doar o simplă explicaţie, păstraţi un echilibru între diversele laturi, aspecte,

interpretări sau păreri opuse legate de subiectul articolului. Acelaşi lucru este valabil în 16 în limba engleză background

55

cazul în care scrieţi despre chestiuni economice controversate. În domeniul economic, nici

măcar cei mai de seamă experţi nu cunosc răspunsul la toate întrebările. În asemenea

situaţii, trebuie să vă documentaţi temeinic, să discutaţi cu persoane avizate şi să adunaţi

cât mai multe opinii şi/sau comentarii. Odată adunate şi sistematizate aceste păreri sau

abordări diferite, aveţi sarcina de a le introduce în articol de o manieră neutră, obiectivă,

lucru cu atât mai dificil cu cât vă veţi fi format probabil şi dumneavoastră propria opinie.

Însă nu uitaţi că pentru a realiza o informare corectă trebuie evitată orice acţiune ce ar

putea influenţa cititorul, ce l-ar putea convinge într-o direcţie sau alta. Cititorii nu au

nevoie nici de prea multă perspicacitate, nici de o vastă cultură economică pentru a-şi da

seama când un articol este părtinitor, când înclină într-o anumită direcţie. Şi de cele mai

multe ori chiar îşi dau seama, iar când se întâmplă acest lucru, reacţia lor este una de

respingere totală.

8. Utilizaţi numerele în mod corespunzător – acestea reprezintă o parte esenţială a fundalului

şi a contextului. Mai mult, în special în cazul jurnalismului financiar, textele de calitate

trebuie susţinute întotdeauna de un anumit volum de date statistice consistente, concludente

şi măsurate corespunzător. Nu este nevoie să introduceţi o cantitate mare de date şi cifre, ci

un număr suficient pentru a fundamenta sau a ilustra în mod adecvat afirmaţiile pe care le

faceţi, cu alte cuvinte, pentru a avea relevanţă. Este practic imposibil ca aceste cifre să

lipsească din articolele cu conţinut financiar, dar este aproape la fel de grav dacă sunt

introduse în neştire de către autor: un număr prea mare de date îngreunează înţelegerea,

făcând ca cifrele respective să-şi piardă relevanţa; cititorul se trezeşte în acest fel asaltat cu

informaţii financiare sub formă de cifre, procente, grafice şi tabele, din care îi e greu să

extragă esenţialul, mai ales dacă nu e specialist. În ultimă instanţă, el citeşte rubrica

financiară tocmai pentru a primi o explicaţie sau o interpretare; datele le găseşte şi pe site-

ul bursei, al firmei, sau la registrul comerţului. Aşa că puneţi întotdeauna cifrele în slujba

articolului, şi nu invers. Un sfat foarte bun în acest sens: gândiţi-vă în primul rând care este

esenţa, tema centrală a articolului şi încercaţi – într-o primă fază – să răspundeţi fără a face

apel la cifre. Chiar dacă articolul se referă la cel mai recent nivel înregistrat de un indicator

macroeconomic important, veţi constata că, în esenţă, este vorba de fapt de a explica sau

justifica o anume evoluţie sau stare de fapt; în acest fel, veţi evita să deveniţi sclavii

datelor: cu alte cuvinte, cifrele reprezintă doar instrumente menite să faciliteze relatarea, şi

în nici un caz substanţa articolului. Iată câteva sfaturi eficiente pentru o utilizare

corespunzătoare a cifrelor:

Chiar dacă datele sunt absolut esenţiale pentru înţelegerea conţinutului articolului,

nu utilizaţi mai mult de două în intro – şi cum adesea şi două sunt prea multe, mai

bine vă limitaţi la una singură, este arhisuficientă pentru paragraful introductiv

Distribuiţi cifrele cât mai uniform de-a lungul articolului – bineînţeles, în măsura

în care este posibil acest lucru; oricum evitaţi să le aglomeraţi într-un singur loc,

56

iar dacă şi acest lucru este imposibil, vă va salva intercalarea unuia sau mai

multor citate: acestea împrospătează textul prin schimbarea de ritm pe care o

aduc.

Păstraţi totuşi împreună, în acelaşi loc în cadrul articolului cifrele „înrudite”,

legate între ele prin semnificaţia pe care o au

Nu uitaţi că, deşi sunt indispensabile pentru explicarea şi/sau ilustrarea anumitor

aspecte din conţinutul aticolului, cel mai adesea ele îi sperie pe cititori – cel puţin

la prima vedere. În aceeaşi categorie intră frazele lungi şi complexe, numele şi

denumirile nefamiliare şi limbajul tehnic. Şi acestea din urmă trebuie separate pe

cât posibil, prin păstrarea unei distanţe rezonabile între ele; iar acolo unde sunt

plasate aceste elemente, volumul cifrelor trebuie redus la minim.

Dacă volumul datelor este considerabil, puteţi încerca să le sistematizaţi într-un

tabel sau într-un grafic şi veţi avea parte de două avantaje: pe de o parte, tabelele

sau graficele permit plasarea separată a cifrelor, aşa încât paragrafele „curg”, au

mai multă continuitate; în al doilea rând, astfel prezentate, datele sunt mult mai

uşor de urmărit şi/sau de comparat, fiind facilitată chiar înţelegerea articolului.

În fine, nu uitaţi să verificaţi atent, de două sau chiar de trei ori, absolut toate

datele pe care le introduceţi.

9. Daţi viaţă articolului prin utilizarea de citate – în jurnalismul economic, articolele fără

citate sunt lipsite de dinamism şi monotone – până la plictisitoare; aşa că este necesar să

găsiţi un citat relevant şi să-l introduceţi chiar după intro, în al doilea, sau cel târziu, în al

treilea paragraf. Acest demers nu ar trebui să fie unul prea dificil: dacă v-aţi documentat în

mod corespunzător, ar trebui să dispuneţi de suficiente citate pentru a putea alege măcar

unul – acela care vi se pare cel mai semnificativ pentru tema articolului. Citatele sporesc

realismul story-ului, conferă un plus de autenticitate, deoarece redau mot-à-mot exprimarea

unei persoane reale, şi nu fictive. Mai mult, ele schimbă ritmul şi dau culoare textului. În

fine, utilizarea lor se impune uneori datorită imposibilităţii de a surprinde în mod exact, cu

ajutorul limbajului economic sau financiar, exprimările informale ale unor indivizi, adesea

în jargonul specific economic.

10. Oferiţi definiţii şi explicaţii – una din premisele eronate de la care pleacă foarte mulţi

jurnalişti este aceea că publicul cunoaşte sensul şi semnificaţia termenilor de specialitate.

Ei bine nu este deloc aşa: mulţi cititori cumpără şi frunzăresc presa financiară pentru a afla

ştirile care îi afectează în mod direct, respectiv cele legate fie de propria activitate, fie de

gestionarea propriilor resurse financiare. Restul rămâne necitit, chiar dacă au timp să

citească mai mult. Motivul este foarte simplu: chiar dacă sunt experţi în domeniul

industrial, financiar sau guvernamental, ei sunt totuşi experţi într-un singur domeniu şi nu

ştiu ce se întâmplă sau care este jargonul specific în alte domenii economice. În astfel de

condiţii, imaginaţi-vă ce înţelege un doctor sau un psiholog care doreşte de exemplu să-şi

57

investească economiile şi încearcă să afle ce opţiuni are. Normal, el se poate adresa unui

consultant sau se poate înscrie la un curs de economie. Insă chiar şi în aceste condiţii,

misiunea jurnalistului economic nu se schimbă: dacă nu vrea să-şi piardă publicul el trebuie

să ofere explicaţii şi să definească termenii tehnici pe parcursul articolului. Aşa cum

afirmam şi mai devreme, pe cititorii avizaţi nu-i deranjează acest lucru, pentru că pot sări

pasajele respective.

Există mai multe modalităţi în care îi puteţi ajuta pe cititori să înţeleagă părţile mai tehnice

ale articolului; iată câteva dintre cele mai utilizate:

În loc să opriţi derularea articolului pentru a insera în mod distinct o definiţie,

utilizaţi mai bine o expresie sau o formulare care defineşte termenul respectiv,

integrându-se în acelaşi timp, în cursul normal al articolului. De exemplu: „Deficitul

comercial a crescut cu 65% până la nivelul record de 271 de miliarde de dolari, pe

măsură ce economia a înregistrat o creştere a importurilor de bunuri mult mai rapidă

decât creşterea exporturilor”. Cu alte cuvinte, faceţi din definiţia respectivă parte a

informaţiilor pe care le transmiteţi cititorilor.

După ce utilizaţi termenul tehnic într-o propoziţie, în propoziţia următoare înlocuiţi-

l cu definiţia sa, oferind simultan informaţii suplimentare; este preferabil să utilizaţi o

construcţie familiară, apropiată de cititor, şi nu definiţia din dicţionar: „Rata inflaţiei a

fost anul trecut de 7%. Aceasta este prima oară în ultimul deceniu când creşterea

anuală a preţurilor bunurilor şi serviciilor din economie depăşeşte nivelul de 5 %.

Utilizând această metodă, realizaţi practic un deziderat în plus, deoarece reuşiţi să

evitaţi o repetiţie deranjantă

Inseraţi o definiţie clară, standard, în momentul în care bănuiţi că cititorii sunt pe

punctul de a abandona lectura deoarece ignoranţa îi face să se simtă inconfortabil sau

chiar iritaţi. În astfel de situaţii se impune să opriţi desfăşurarea articolului şi să definiţi

termenul sau termenii în cauză.

Oferiţi o serie de explicaţii succesive atunci când cititorul trebuie să înţeleagă nu

terminologia de specialitate, ci mecanismul derulării unor procese. Această metodă

aproape didactică, de manual, dă cele mai bune rezultate atunci când succesiunea

explicaţiilor are la bază relaţiile de cauzalitate, de determinare dintre etapele procesului

în cauză. Iată cum ar putea fi explicat efectul creşterii ratei dobânzii asupra cursului

acţiunilor: „Deţinătorii de valori mobiliare nu sunt prea încântaţi atunci când creşte

rata dobânzii pe piaţa monetară, deoarece posesorii de economii – respectiv potenţialii

investitori tind să-şi depună fondurile la bănci. Aceasta duce la scăderea cererii de

valori mobiliare, şi în consecintă, a cursului acestora.

58

7.2. Universul afacerilor în articolele cu profil economic

Unul dintre subiectele frecvent abordate de către jurnalişii economici îl reprezintă

mediul de afaceri, universul companiilor ce activează pe piaţa locală, naţională şi chiar mondială;

el prezintă un interes major pentru cititori dat fiind faptul că oricare din ei este un potenţial

investitor, angajat, concurent, consumator al produselor firmei sau un întreprinzător preocupat de

ce se întâmplă pe piaţă. Deşi nu au la bază un model standard de construcţie, articolele ce vizează

profiluri ale firmelor trebuie să cuprindă o serie de elemente de conţinut, printre cele mai

importante numărându-se:

Informaţiile financiare – consultaţi toate sursele şi bazele de date publice. În ţara

noastră foarte utile sunt bazele de date – majoritatea disponibile online – ale Registrului

Comerţului, Ministerului Finanţelor Publice, Bursei de Valori etc. Începeţi cu date de

ordin general cum ar fi forma juridică, cifra de afaceri, număr de angajaţi, capitalul

social şi principalii acţionari, profitul şi rata profitului, dividendele acordate etc.

Analizaţi apoi mai amănunţit o serie de date din bilanţ şi contul de profit şi pierderi,

gradul de îndatorare a firmei, dar şi îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Analizaţi şi

comentaţi evoluţiile de-a lungul mai multor ani de activitate - nu doar situaţia curentă -

inclusiv modificările majore survenite în viaţa companiei şi consecinţele acestora:

majorări de capital, emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni, schimbarea controlului în cadrul

firmei, fuziuni şi achiziţii etc. În fine, nu uitaţi că o sursă esenţială este chiar site-ul

companiei – aveţi posibilitatea de a găsi aici multe din informaţiile pe care le căutaţi,

precum şi ultimele noutăţi din viaţa companiei.

Produsul companiei – ce bunuri sau servicii produce compania, cum sunt utilizate/

consumate şi mai ales, de către cine? Identificaţi utilizatorii şi consumatorii şi încercaţi

să evaluaţi produsul sau serviciul, atât din punct de vedere al caracteristicilor, cât şi al

raportului calitate-preţ. Iar dacă timpul şi spaţiul o permit, este utilă de asemenea, o

comparaţie succintă cu produse similare. Nu în ultimul rând, verificaţi dacă respectivul

produs a fost la un moment dat subiect de controverse, reclamaţii sau chiar scandaluri.

Ramura de activitate – identificaţi obiectul de activitate al companiei şi sectorul

economic în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, evidenţiind tipul de concurenţă

existentă pe piaţa respectivului produs. Stabiliţi apoi unde se plasează compania în

cadrul respectivului sector – în plan local, sau, după caz, naţional şi chiar internaţional.

În realizarea acestui demers vă va fi foarte utilă consultarea unor organizaţii sau

asociaţii constituite în cadrul ramurii respective, asociaţii patronale şi/sau ale

întreprinzătorilor, asociaţii sindicale, dar şi a analiştilor economici şi a mediului

academic.

59

Tot aici va trebui să identificaţi principalii concurenţi, realizând eventual o

comparaţie cu aceştia. În fine, în măsura în care este posibil acest lucru, ar fi interesant

de aflat chiar părerea concurenţilor despre companie.

Impactul economic – ce însemnătate are compania în plan economic pentru

oraşul/regiunea respective sau, după caz, pentru întreaga ţară? Pentru a afla cum

contribuie firma la dezvoltarea economică, luaţi în considerare numărul de angajaţi,

cifra de afaceri şi rata profitului, tendinţele de dezvoltare şi planurile de viitor ale

companiei. Discutaţi în acest sens, atât cu reprezentanţi ai camerelor de comert şi ai

asociaţiilor profesionale, dar şi cu oficialităţi din administraţia publică

Avantaje şi dezavantaje – aflaţi ce grupuri sau categorii sociale beneficiază de pe

urma activităţii companiei şi ce grupuri sunt defavorizate, şi mai ales, în ce măsură şi în

ce mod.

Scurt istoric al firmei – în măsura în care consideraţi relevant acest lucru – de

exemplu în cazul unei dezvoltări spectaculoase – analizaţi succint evoluţia firmei de la

înfiinţarea acesteia. Accentuaţi evenimentele majore – atât momentele de real succes,

cât şi eventualele dificultăţi cu care s-a confruntat firma de-a lungul existenţei sale:

reorganizări, extinderi, dificultăţi financiare, restructurări şi concedieri masive,

scandaluri publice, procese, secrete îngropate etc. Acordaţi atenţie fiecărui detaliu,

discutaţi cu cât mai multe persoane şi faceţi apel la resursele online: vizitaţi site-uri de

afaceri şi forumuri de discuţii

Explicaţi importanţa articolului – motivaţi alegerea făcută: ce anume v-a

determinat să alegeţi compania drept focus al articolului, ce are aceasta atât de special

sau deosebit pentru a merita atenţia cititorilor? Există o multitudine de motive pentru

care reporterii se îndreaptă către o companie sau alta, dintre care cele mai frecvente:

compania se diferenţiază de concurenţi, fiind unică într-una sau mai multe privinţe, a

obţinut rezultate extraordinare în mod susţinut şi se extinde spectaculos, reprezintă

factorul principal de creştere economică într-un anumit sector economic sau o anumită

regiune etc.

60

În multe privinţe, un articol cu conţinut economic se aseamănă cu orice alt articol cu

caracter general: el trebuie să fie obiectiv, precis, exact, bine documentat, corect – pentru a

enumera doar câteva din trăsăturile generale ale textului jurnalistic.

În articolele economice, totuşi, cifrele şi datele statistice au o importanţă esenţială,

întrebarea-cheie cea mai frecventă într-un articol cu conţinut economic fiind cât? Spre exemplu,

diferenţa dintre un articol obişnuit şi unul economic asupra unei noi proceduri medicale rezidă în

utilizarea cifrelor: "Cât costă noua procedură?", "Care este diferenţa de preţ faţă de vechea

procedură?", "Unde/la cine se duce profitul rezultat?" etc. Un jurnalist economic trebuie să pună

întotdeauna întrebări legate de bani, costuri, cheltuieli, preţuri etc, ba chiar să "sape" după

răspunsuri atunci când acestea nu sunt disponibile pentru publicul larg.

O altă diferenţă între articolele generale şi cele economice se referă la perspectiva pe care

o adoptă jurnalistul în abordarea subiectului tratat. Să luam ca exemplu un plan de construire a

unor locuinţe subvenţionat de stat; jurnalistul care redactează un articol general, de informare

asupra acestui subiect, va fi interesat în primul rând de numărul apartamentelor ce urmează a fi

construite, de criteriile de selecţie a viitorilor chiriaşi, de nivelul informativ al chiriei, de sprijinul

sau opoziţia diverselor grupuri de interese. Jurnalistul economic va dori să afle în primul rând

informaţii despre costurile – globale şi unitare – ale construcţiei si ponderea subvenţiei statului,

despre contractul de execuţie a construcţiei, firma de construcţii şi furnizori, precum şi despre

criteriile selectării acestora. Mai mult, va dori să ştie numărul de angajaţi implicaţi în proiect,

sursele de provenienţă a fondurilor necesare, şi, nu în ultimul rând, costurile şi beneficiile pentru

toţi cei care ar putea fi afectaţi de realizarea proiectului. Orice articol ar putea conţine astfel de

detalii, dar de regulă, articolele cu caracter general, pur informativ, omit majoritatea acestor

elemente, şi, mai ales, cifrele şi datele statistice, concentrându-se asupra informaţiilor pe care

doreşte să le afle cititorul de rând. În ultimă instanţă, tocmai de aceea există jurnalismul specializat

pe domeniul economic, pentru a aborda informaţiile respective din perspectivă economică. În

continuare ne vom concentra asupra altor câtorva particularităţi ale jurnalismului economic, care îl

delimitează în mod distinct de alte genuri de jurnalism.

Sursele la care poate recurge jurnalistul economic sunt extrem de numeroase şi variate,

aşa încât se impune selectarea riguroasă a acestora; această selecţie ţine seama în principal de două

criterii: gradul de încredere pe care îl prezintă o anumită sursă, şi, respectiv, gradul de informare

sau de acces la informaţii al sursei. În majoritatea cazurilor, reporterii vor trebui să se adreseze

nivelurilor de vârf implicate, şi să intervieveze factorii cheie de luare a deciziilor. Angajaţii

responsabili de "cifre" sunt şi ei o sursă foarte valoroasă, deoarece sunt cei mai în măsură să ofere

informaţii si să explice o serie de chestiuni legate de bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi,

bugetele de venituri şi cheltieli, sau alte raportări financiare. Mai mult decât atât, dat fiind că

lucrează cu date publice, dar şi de dragul acurateţii şi rigurozităţii, aceştia sunt adesea dispuşi să

coopereze, poate mai mult decât alte categorii de angajaţi. Nimic nou sau surprinzător în aceste

afirmaţii; însă nu rareori se întâmplă ca atunci când doresc să discute cu managerul general al unei

61

companii, jurnaliştii să fie direcţionaţi către departamentul de relaţii publice sau către biroul de

presă, neputând cu nici un chip să ajungă mai departe. Nu vom comenta aici politicile de PR pe

care le adoptă firmele; există totuşi situaţii, în care singura persoana avizată, în măsură să ofere

anumite informaţii, este directorul general al companiei. Dacă jurnalistul va reuşi sau nu să obţină

un interviu cu managerul ţine de reputaţia, tenacitatea, puterea de convingere şi chiar originalitatea

acestuia, şi face, în ultimă instanţă, parte din meseria sa. De aceea, jurnaliştii economici trebuie să

facă eforturi – atât în mod oficial cât şi neoficial – pentru a intra în contact cu lideri de companii,

dar şi cu reprezentanţi ai mediului de afaceri, şi de a cultiva aceste relaţii. Acestea sunt cele mai

importante surse, fiind în măsură să comunice nu doar ştiri de ultimă oră, ci şi explicaţii,

perspective, posibile evoluţii, şi, nu în ultimul rând, recomandări în domeniul economic.

Un bun jurnalist economic nu se bazează niciodată pe comunicate sau conferinţe de presă

pentru a afla ultimele noutăţi şi a face rost de informaţii. Din contră, el este acela care „sapă” după

ştiri, este primul care le află, prin intermediul unor variate surse din mediul local de afaceri. În

acest fel, în momentul comunicatului de presă el se află deja la masa de scris, redactând articolul.

Există însă şi cazuri în care un comunicat sau o conferinţă de presă reprezintă într-adevăr tocmai

punctul de plecare, ocazionând elaborarea ulterioară a unui articol; pentru a acoperi cât mai

complet subiectul, jurnalistul va trebui să recurgă la variate surse, să culeagă opinii diferite –

inclusiv din partea concurenţei, să abordeze problema forţei de muncă implicate, şi să analizeze

efectele potenţiale asupra tuturor categoriilor de indivizi.

Unde şi cum să găsească subiecte economice de interes reprezintă două aspecte dificile

ale muncii jurnaliştilor economici – şi mai ales ale celor aflaţi la început de drum. Articolele pot

apărea practic din orice domeniu al economicului, însă delimitarea principalelor arii de interes este

extrem de utilă: ea oferă o imagine de ansamblu mai uşor de urmărit, sporind vigilenţa reporterilor

şi a editorilor, care "pândesc" în permanenţă apariţia unui potenţial subiect. În continuare vă

propunem o asemenea clasificare, însoţită de câteva recomandări practice pentru fiecare categorie

în parte, cu menţiunea, totuşi, că ea nu este în nici un caz exhaustivă:

Domeniul bancar şi financiar – este probabil cel mai important domeniu – mai ales în

comunităţile de dimensiuni mai reduse, în care băncile sunt adesea cele mai influente

instituţii. De aceea, cititorii trebuie informaţi în permanenţă asupra statutului şi situaţiei

băncilor: Ce volum de fonduri a primit banca sub formă de depozite? Care este portofoliul de

credite ale băncii? (volumul total şi tipurile de credite acordate) Ce alte active deţine banca?

Care sunt ratele dobânzilor percepute la credite şi plătite la depozite? Ce produse noi oferă

banca? Astfel de informaţii sunt disponibile la Banca Naţională – sau la alte organisme cu rol

de supraveghere şi control al activităţii băncilor comerciale. Informaţiile din sectorul bancar

sunt de regulă caracterizate prin transparenţă, deoarece activitatea lor este foarte strict

reglementată şi supusă unor raportări financiare regulate. Alte surse importante de informaţii

sunt chiar site-urile băncilor şi nu în ultimul rând – dat fiind că băncile sunt organizate ca

62

societăţi pe acţiuni şi în majoritatea cazurilor cotează la bursă – chiar informaţiile oferite de

bursele de valori asupra societăţilor cotate

Disponibilitatea şi capacitatea băncilor de a acorda împrumuturi şi condiţiile de creditare

sunt informaţii de mare interes atât pentru întreprinzători, cât şi pentru consumatori, în multe

situaţii, băncile fiind unica sursă de creditare disponibilă. Tocmai de aceea, prezentarea

trend-urilor şi a modificărilor survenite în activitatea bancară este esenţială pentru toate

categoriile de cititori.

Am început cu băncile, deoarece această categorie de intermediari financiari este în mod

tradiţional, cea mai cunoscută, cea mai accesibilă cititorului de rând. Însă întregul univers

financiar este fascinant în ansamblul său: începând de la bursele de valori şi diferitele fonduri

de investiţii, până la investitorii instituţionali cum sunt societăţile de asigurări şi casele de

pensii. Acest univers nu este domeniul exclusiv al publicaţiilor specializate pe probleme

financiare. Este adevărat, în astfel de publicaţii, cei interesaţi pot găsi zilnic informaţii

detaliate referitoare la cursuri şi evoluţia acestora, la principalele tranzacţii şi volumul

acestora, dar şi analize şi comentarii de specialitate. Aceasta nu împiedică totuşi publicaţiile

cu caracter general să consemneze măcar evenimentele notabile ale lumii financiare: o

achiziţie sau o preluare foarte importantă, prezentarea unui fond de investiţii, falimentul unei

societăţi de asigurări, un nivel record al tranzacţiilor bursiere etc. Toate aceste evenimente

vor fi relatate însă într-un limbaj accesibil cititorului de rând, însoţit de explicaţii acolo unde

acestea sunt necesare.

Domeniul imobiliar – tranzacţiile imobiliare sunt un subiect fierbinte de ştiri, şi, dacă veţi

analiza cu răbdare paginile economice ale ziarelor, veţi constata că un număr mare de articole

le este consacrat. Aceste articole acoperă o arie extrem de largă, de la tranzacţii foarte

scumpe sau foarte avantajoase, la speculaţii şi chiar scandaluri legate de tranzacţii ilegale.

Pentru a fi informat în timp real şi în permanenţă trebuie să cunoaşteţi legislaţia în domeniul

tranzacţiilor imobiliare, locul şi modul de înregistrare a tranzacţiilor, şi să consultaţi regulat

arhivele respective. Şi cum în domeniul imobiliar, veştile circulă mult mai repede „din gură-n

gură”, este bine să cultivaţi relaţii care să vă vândă „ponturi” din lumea imobiliară. Însă

pontul sau zvonul respectiv este numai punctul de plecare, în continuare calitatea articolului

va depinde de modul în care jurnalistul îşi face meseria, căutând activ informaţii şi

perfectând detaliile.

Activităţile de distribuţie şi comercializare – şi în special cele en detail – sunt probabil

cele mai frecvente surse de inspiraţie a articolelor economice. Numărul şi varietatea firmelor

implicate în astfel de activităţi sunt atât de mari, încât jurnaliştii găsesc cu uşurinţă, în orice

moment, un subiect interesant de story. Multitudinea acestor afaceri constituie motorul

activităţii economice a fiecărei regiuni, constituind în acelaşi timp, un indicator al nivelului

de dezvoltare economică, al nivelului de trai, dar şi al evoluţiei acestora. De la supermarket-

63

uri la magazine de antichităţi, de la magazine de îmbrăcăminte şi încălţăminte până la cele de

produse electronice şi electrocasnice, de la saloane de înfrumuseţare şi până la magazine de

jucării – toate acestea constituie puncte de interes pentru întreaga comunitate pentru că

fiecare cititor este, în acelaşi timp, consumator.

Cel mai simplu tip de articol întâlnit în această categorie este acela care abordează

deschiderea viitoare a unui nou magazin sau lanţ de magazine, a unei noi unităţi de distribuţie

sau de prestări servicii. Astfel de articole au un impact asupra publicului atunci când

jurnalistul obţine şi prezintă informaţia în premieră, înainte chiar de apariţia vreunui

comunicat de presă. Totuşi ele rămân cele mai simple şi – trebuie să recunoaştem – cele mai

puţin interesante articole de gen cu o excepţie: atunci când un distribuitor sau o unitate

comercială de importanţă naţională sau internaţională pătrund pentru prima oară pe piaţa

respectivă. Însă nu vă lăsaţi furaţi de aparenta simplitate a acestor articole: asigurarea

acurateţii informaţiilor şi acoperirea cât mai completă a subiectului presupun nu doar

utilizarea unor variate surse, dar şi analiza pieţei şi concurenţei în zona respectivă.

În această categorie însă, cu adevărat interesante sunt articolele de trend – acesta este

termenul utilizat pentru a desemna articolele care se concentrează fie asupra anumitor tipuri

de retail, fie asupra modificărilor în strategia unor firme, a unor chestiuni legate de mixul de

marketing, de politica de preţuri sau de competitivitatea produselor firmei. Îmbrăcând adesea

forma editorialului, acestea sunt adevăratele articole de fond - interesante şi de calitate - cu

atât mai mult cu cât jurnalistul prezintă în premieră anumite tendinţe, evoluţii sau alte

informaţii de interes pentru marea masă a consumatorilor.

Procesele şi/sau dificultăţile financiare – mergând până la faliment – pe care le

înregistrează firmele în anumite momente sunt o sub-categorie aparte, diferită de cele

anterioare. Normal, prezintă interes din acest punct de vedere, de regulă, doar marile

companii, din raţiuni lesne de înţeles: ele cotează adesea la bursă, au un număr mare de

angajaţi, contribuie la dezvoltarea economică de ansamblu a regiunii respective – cu alte

cuvinte activitatea lor „atinge” foarte mulţi indivizi. Într-un articol de acest gen, întâietatea

şi/sau exclusivitatea în abordarea subiectului este probabil cel mai dificil deziderat, pentru că

astfel de informaţii sunt foarte greu de obţinut. În consecinţă, şi în acest caz sunt extrem de

importante relaţiile, contactele jurnaliştilor şi modul în care le cultivă.

Nu în ultimul rând, o categorie de articole foarte frecventă şi „gustată”de cititori se

concentrează pe urmărirea şi prezentarea evenimentelor majore din lumea retail-ului:

reduceri preţuri de sezon sau de sărbători, oferte speciale la produsele noi, tendinţe în modă

etc. Acestea constituie o categorie aparte de articole: sunt de regulă foarte scurte, succinte,

practic se limitează la a puncta informaţia în maximum două – trei paragrafe.

Tehnologia – chiar dacă par uşor de elaborat, articolele vizând inovaţiile şi tendinţele

actuale în tehnologie presupun mai mult decât cunoaşterea la suprafaţă a domeniului în

cauză, precum şi surse adecvate de obţinere a informaţiilor, pentru că majoritatea progreselor

64

tehnologice sunt endogene, şi deci, specifice fiecărui domeniu în parte. În mod eronat,

jurnaliştii din oraşele de provincie au impresia că nu sunt în msură să scrie despre tehnologie,

pentru că toate companiile importante din domeniul hi-tech sunt amplasate în marile oraşe.

Însă, chiar dacă acest lucru este, în mare parte corect, progresele tehnologice ne afectează

totuşi pe toţi, indiferent de zonă unde au fost generate.

Indiferent de domeniul pe care îl acoperiţi, există o serie de puncte-cheie pe care va trebui

să le abordaţi atunci când redactaţi un articol legat de tehnologie:

- descrieţi în mod precis diferenţa dintre vechea şi noua tehnologie, cu accent pe

elementele inovatoare pe care le aduce în plus noua tehnologie

- estimaţi costurile adoptării şi implementării noii tehnologii; sintetizaţi avantajele

trecerii la noua tehnologie, inclusiv categoriile de beneficiari – direcţi şi indirecţi;

estimaţi timpul necesar recuperării cheltuielilor antrenate în acest proces

- prezentaţi atât avantajele competitive, cât şi dezavantajele schimbării

- analizaţi în ce măsură va fi nevoie de o pregătire specială a personalului direct

implicat în utilizarea noii tehnologii

- prezentaţi impactul noii tehnologii asupra consumatorilor de produse/servicii ale

companiilor ce vor trece la noua tehnologie: cel puţin din punctul de vedere al

cititorului, acesta este probabil cel mai important aspect.

Ocuparea forţei de muncă – este un alt domeniu frecvent abordat în articolele

economice, cuprinzând numeroase şi variate teme de interes; astfel, pe lângă date statistice şi

analize cantitative privind nivelul ocupării şi evoluţia acestuia, jurnaliştii se concentrează

adesea şi asupra modificărilor calitative ale pieţei muncii; în această ultimă categorie intră

diferite tendinţe ce se manifestă pe piaţa muncii pe termen scurt sau lung, segmentarea

acesteia, modificări ale categoriilor de joburi disponibile, ale particularităţilor ofertei de

muncă, evoluţia salariilor nominale şi/sau reale etc. Pentru a acoperi în mod corespunzător

această zonă a economicului, este bine să întreţineţi legături atât cu reprezentanţi şi lideri

sindicali, cât şi cu angajatori reprezentativi pentru zona respectivă, pentru a putea surprinde

de fiecare dată, ambele laturi ale aspectului prezentat. Mai mult, veţi constata că agenţiile de

recrutare sunt o sursă foarte bună de informaţii atunci când încercaţi să prezentaţi anumite

tendinţe ale pieţei. Ţineţi cont de faptul că nu doar forţa de muncă sindicalizată este un

subiect potenţial pentru articolele dumneavoastră, şi că story-uri interesante pot veni şi de la

lucrătorii din bresle neorganizate.

Ocuparea forţei de muncă este adesea punctul de plecare ideal pentru a discuta impactul

în plan local al unor fenomene şi tendinţe naţionale şi internaţionale, deoarece piaţa muncii

este sensibilă la astfel de fenomene şi reacţionează imediat; spre exemplu, efectul liberalizării

comerţului internaţional, respectiv al creşterii importurilor asupra evoluţiei şomajului sau

efectul creşterii investiţiilor străine asupra nivelului ocupării etc.

65

În fine, nu uitaţi că, în ultimă instanţă, orice afacere nouă, orice extindere a unei firme,

dar şi reorganizarea, restructurarea, restrângerea activităţii etc – toate implică şi au consecinţe

asupra forţei de muncă care trebuie integrate în textul pe care îl redactaţi.

Acestea sunt doar câteva din domeniile de interes local în articolele cu conţinut

economic. Printre alte asemenea domenii se numără agricultura, sectorul productiv, turismul,

publicitatea şi mass-media - practic orice domeniu în care conţinutul articolului este abordat

dintr-o perspectivă economică.

În general, literatura de specialitate consideră că articolele cu conţinut economic, şi mai

ales financiar – dar nu strict specializat17 – cuprind, în plus faţă de articolele generale,

nespecializate, două dimensiuni. Astfel pe lângă relatarea, povestirea conţinutului propriu-zis al

articolului, jurnalistul economic are drept sarcină explicarea articolului, a fenomenelor şi

mecanismelor economice implicate, precum şi compararea, relaţionarea informaţiilor cantitative

prezentate: cifre şi procente, indici şi indicatori etc. În continuare, vom analiza în mod succint

fiecare din aceste dimensiuni.

În ceea ce priveşte relatarea conţinutului, jurnalistul economic trebuie să ţină seama

de faptul că spre deosebire de un articol de ştiri de exemplu, articolul economic trebuie

„povestit”de o asemenea manieră, încât să suscite interesul cititorilor; de aceea, „ambalajul” -

respectiv forma pe care o îmbracă articolul - trebuie să fie cât mai atractiv. Aşa că încercaţi să

utilizaţi personaje cât mai puternice, acestea sunt povestitori excelenţi ai subiectelor economice.

„Cine este afectat?”, „Cine are de câştigat?”, „Cine are de pierdut?”. Priviţi dincolo de exemplele

celor care şi-au pierdut economiile de o viaţă în investiţii nerentabile, găsiţi personaje care au avut

succes investind la bursă. Sau abordaţi articolul din perspectiva intermediarilor financiari: dealerul

este un povestitor potenţial foarte nimerit, universul în care se mişcă acesta este unul exclusivist,

restrictiv şi în acelaşi timp, fascinant pentru outsideri, pentru oamenii de rând.

O tehnică frecvent utilizată în articolele economice pentru a le spori atractivitatea se

referă la modul în care debutează articolul: aşa cum am mai afirmat, înafară de cititorii care

lecturează în mod regulat secţiunea economică, ceilalţi cititori pot fi determinaţi să citească un

articol economic numai dacă atenţia le este atrasă chiar de la început. Se impune aici o observaţie

foarte importantă: prin opoziţie, în cazul articolelor cu caracter general, cititorul poate începe

lectura exclusiv din dorinţa de a se informa, de a fi în contact cu ceea ce se întâmplă în jurul său,

chiar dacă subiectul nu îl interesează în mod deosebit; în această situaţie, principala misiune a

jurnalistului este să-i menţină viu interesul până la final, pentru ca cititorul să nu abandoneze

lectura. Această misiune revine şi jurnalistului economic; în plus însă, el va trebui să găsească un

factor motivant, un stimulent mult mai puternic pentru a trezi interesul cititorului, prin comparaţie

cu articolele generale, nespecializate.

17 avem în vedere aici nu neapărat articolele pur “tehnice”apărute in publicaţiile financiare, ci mai ales articolele cu conţinut economic şi financiar apărute in publicaţii cu caracter general şi deci destinate cititorului obişnuit

66

În funcţie de subiectul pe care trebuie să-l acoperiţi, analizaţi necesitatea de a include

părerile avizate – respectiv experţii – în povestirea dumneavoastră. De regulă, opiniile şi

comentariile acestora, redate în mod uzual prin intermediul citatelor, au efecte benefice, sporind

credibilitatea materialului; însă, în acelaşi timp, introducerea lor conferă un caracter tehnic, răpeşte

din atractivitatea textului, şi, nu în ultimul rând, poate aduce chiar o notă de monotonie. Aşa că nu

vă simţiţi obligat să introduceţi părerea expertului, nu există nici un standard sau vreo normă care

să impună acest lucru: faceţi-o doar dacă ea este absolut necesară pentru înţelegerea corectă a

anumitor fenomene economice sau dacă aduce ceva în plus în articol.

Cea de-a doua perspectivă asupra căreia trebuie să se concentreze jurnalistul economic

este explicarea fenomenelor şi a mecanismelor specifice manifestate în domeniul economic. În

acest sens, una din premisele esenţiale este aceea că jurnalistul scrie pentru cititori neavizaţi,

ignoranţi în materie de economie, ceea ce face misiunea acestuia cu atât mai dificilă. Cea mai

eficientă modalitate este să căutaţi comparaţii, analogii din viaţa cotidiană. Este greu, dar dacă ne

gândim totuşi că „părintele economiei” Adam Smith reuşea să o facă – şi chiar cu succes – la

finele secolului al 18-lea, cu siguranţă că veţi reuşi şi dumneavoastră. Oferiţi exemple cât mai

concrete, corelaţii şi deducţii logice, şi cititorilor nu le va fi prea greu să înţeleagă de ce uneori

preţul acţiunilor creşte când cererea este foarte mare pe piaţă, sau de ce salariul scade atunci când

oferta de muncă este foarte mare.

O altă problemă importantă în explicarea fenomenelor şi mecanismelor economice se

referă la urmărirea evoluţiei acestora în timp; în acest fel, cititorul percepe şi înţelege mai uşor

fenomenul în cauză, este antrenat în căutarea unor regularităţi sau trend-uri, încearcă în mod activ

să identifice cauzele evoluţiei respective. Să luăm de exemplu cazul unui portofoliu de acţiuni

cotate foarte bine pe piaţă la acel moment: analizaţi evoluţia acestuia de-a lungul ultimului an sau

chiar doi ani, explicaţi cauzele care au determinat anumite evoluţii şi fluctuaţii de curs, calculaţi

indici ai cursului, introduceţi tabele şi grafice şi veţi reuşi mult mai bine să vă faceţi înţeles. Mai

ales atunci când aveţi de analizat mulţi indicatori în dinamică, graficele şi tabelele în particular

sunt extrem de utile, pentru că sistematizează multitudinea de infomaţii, le fac mai uşor de urmărit

si comparat, şi permit identificarea eventualelor corelaţii între mărimile analizate.

În fine, cea de-a treia dimensiune priveşte compararea, identificarea de relaţii între

diferitele variabile prezentate. În primul rând, atunci când doriţi să evidenţiaţi evoluţia în timp a

mărimilor pe care le analizaţi, utilizaţi indici, mai ales când este vorba de modificări considerabile

şi frecvente, atât în sensul creşterii cât şi al scăderii; în funcţie de modul cum îi interpretaţi, indicii

vă arată de câte ori se modifică o variabilă, sau cu cât se modifică în mod relativ; de exemplu, daca

cursul unei acţiuni creşte de la 4000 la 5000 lei, atunci indicele cursului va fi: 1,25 sau 125%.

Aceasta înseamnă că cursul a crescut de 1,25 ori sau, altfel spus, cu 25%. În al doilea rând, când

mărimile cu care lucraţi sunt ele însele mărimi procentuale, calculaţi modificarea relativă, nu doar

în puncte procentuale – de exemplu dacă rata profitului creşte de la 20% la 30%, ea creşte cu 10

puncte procentuale, e adevărat; dar pentru ca creşterea respectivă să aibă semnificaţie, relevanţă,

67

este mult mai indicat să spuneţi că ea creşte cu 50%: în cazul în care rata profitului creştea de la

80% la 90%, modificarea ar fi fost tot de 10 puncte procentuale, însă, în mod relativ, rata profitului

ar fi sporit cu doar 12,5%. În altă ordine de idei, atunci când credeţi că este posibil ca cititorii să nu

înţeleagă exact ce înseamnă cifrele respective sau nu realizează semnificaţia unei modificări, faceţi

analogii şi comparaţii cu lucruri concrete – de exemplu ce ar însemna ca dintr-un apartament de 4

camere să te muţi într-unul de doar 2 camere etc. Aceste recomandări sunt foarte utile, însă nimic

nu vă împiedică să utilizaţi şi alte moduri de a explica cititorilor fenomenele analizate. Chiar dacă

uneori sunteţi nevoit să utilizaţi exemple poate mai neobişnuite, mai bizare, mai surprinzătoare,

principalul este să vă faceţi înţeles şi să atrageţi cititorii.

Afirmam la începutul acestei secţiuni că una din particularităţile unui articol economic

faţă de unul cu caracter general este utilizarea cifrelor, a datelor statistice şi modul specific de

interpretare a acestora. Pentru a asigura utilizarea şi analiza corespunzătoare a datelor, va trebui în

mod obligatoriu să luaţi în considerare, încercând să răspundeţi la o serie de întrebări

De unde provin datele? Pentru a lămuri această chestiune – practic cea mai importantă

– va trebui să analizaţi cine a cules datele, în ce mod, precum şi modul în care au fost calculaţi

indicatorii despre care urmează să scrieţi. Veţi surprins să constataţi că nu rareori cel ce vă dă

datele nu cunoaşte provenienţa acestora – de aceea fiţi cât mai sceptic. Şi chiar atunci când sursa

poate fi identificată, tot va trebui să aflaţi exact care este aceasta; imaginaţi-vă de exemplu că

analizaţi efectul poluant al unei investiţii foarte importante realizate de o mare companie

multinaţională: altfel veţi privi, şi dumneavoastră şi cititorii, un studiu realizat de o echipă de

experţi independenţi, faţă de cel realizat de o echipă angajată de compania în cauză. Aceasta nu

înseamnă că cercetările întreprinse de un grup afectat – direct sau indirect – de rezultat, sunt în

mod sigur false. Insă este bine să fiţi şi mai sceptic când sursa informaţiilor are un anumit interes –

mai ales de ordin politic – legat de studiul respectiv şi de conţinutul articolului dumneavoastră.

Chiar dacă informaţiile pe care le furnizează sunt corecte, s-ar putea să existe o serie de informaţii

nefăcute publice, care infirmă rezultatele studiului respectiv. Aşa că cea mai bună armă de care

puteţi uza este vigilenţa maximă.

Este studiul în cauză corect din punct de vedere metodologic? Mai ales atunci când

este vorba de cercetări şi date importante, instituţiile de presă de renume permit utilizarea acestora

numai după o confirmare prealabilă a comunităţii ştiinţifice în ceea ce priveşte metodologia de

calcul. De ce nu este realizat acest lucru de către toate instituţiile de presă şi pentru toate

categoriile de date şi cercetări? Pentru că timpul şi costurile implicate nu o permit – deşi etica

profesională în mod normal o cere.

Confirmarea datelor de către experţi înseamnă că autorii studiului respectiv au urmat

regulile cercetării ştiinţifice specifice domeniului, fapt ce-i conferă credibilitate – cel puţin din

acest punct de vedere. În măsura în care studiul nu a fost confirmat, utilizarea acestuia este

68

problematică: va trebui să investigaţi dacă studiul încalcă regulile cercetării ştiinţifice sau dacă nu

e considerat suficient de important, de semnificativ, ca să merite osteneala.

Cum au fost colectate datele? Aceasta este o chestiune foarte importantă, mai ales

atunci când studiul nu a fost confirmat, pentru că confirmarea ia în considerare inclusiv modul de

culegere a informaţiilor. În măsura în care datele provin de la un organism de statistică sau de la

firme de marketing, putem presupune totuşi că ele sunt corecte; în ultimă instanţă, nu putem

exagera: jurnalistul nu este nici expert contabil, nici expert în statistică sau în studii de piaţă. O

investigaţie atât de amplă – care să verifice inclusiv modul de calcul al eşantionului reprezentativ

şi selecţia aleatoare a subiecţilor de exemplu – se realizează doar în cazul unor articolelor de

importanţă naţională sau internaţională, a căror inexactitate poate avea consecinţe dezastruoase la

aceste nivele. Şi oricum, în asemenea situaţii, instituţia de presă recurge la serviciile unor

specialişti.

Fiţi sceptici atunci când lucraţi cu corelaţii şi comparaţii Statisticienii utilizează

adesea tehnica regresiei – respectiv un proces prin care anumite mărimi sunt comparate pentru a

vedea dacă între ele există corelaţii din punct de vedere statistic. Aveţi mare grijă însă, pentru că în

statistică, existenţa unei corelaţii între două variabile nu implică neapărat o relaţie de cauzalitate:

uneori identificarea unei corelaţii între variabile poate fi o simplă coincidenţă.

Fiţi foarte atenţi cu cifrele scoase din context Datele alese în mod deliberat pentru a

părea interesante sau a favoriza un anumit rezultat sau o anumită concluzie pot să însemne cu totul

altceva atunci când sunt plasate într-un context diferit. Acest lucru este cel mai bine ilustrat prin

exemplul unui cotidian care, în urma unei ninsori abundente, publica ştirea că pe drumul naţional 7

stratul înalt de zăpadă a provocat 10 accidente grave şi foarte grave în ultimele douăzeci şi patru de

ore. Ceea ce nu menţiona de fapt articolul respectiv era faptul că, în condiţii normale de trafic, pe

drumul respectiv se petrec în medie 12 accidente grave zilnic. Aceasta însemna de fapt că zăpada

căzută în zilele precedente prevenise în realitate 2 accidente, probabil din cauza traficului mai

redus. Scoaterea cifrelor din context şi utilizarea lor necorespunzătoare este din păcate o practică

frecvent întâlnită: jurnaliştii recurg la această practică fie pentru a ilustra numai un anumit aspect

al fenomenelor sau evenimentelor prezentate, fie pentru a susţine anumite concluzii; oricum ar fi,

chiar dacă datele utilizate sunt absolut corecte, ea reprezintă o deformare a realităţii, similară cu

minciuna prin omisiune: adevărul pe jumătate spus este incompatibil cu ideea de exactitate, de

acurateţe în prezentarea informaţiilor.

În fine, aveţi grijă cum interpretaţi cifrele Nu rare sunt cazurile când acelaşi set de

date este utilizat pentru a susţine argumentaţii aparent opuse, şi, paradoxal, prin modul particular

de interpretare a cifrelor, ambele „tabere” par să aibă dreptate. Iar în ceea ce priveşe interpretarea,

modul în care este formulată ideea respectivă joacă un rol esenţial. Iată un exemplu: în baza

aceluiaşi set de date, două studii asupra poluării au ajuns la concluzii total opuse – în vreme ce

primul afirma că aproximativ 100 milioane de americani respiră aer poluat, cel de-al doilea

susţinea că în marea majoritate a timpului, aerul din oraşele americane este sănătos. Ambele

69

afirmaţii au la bază aceleaşi date, şi ambele sunt corecte din punct de vedere statistic. În esenţă,

100 milioane de americani respiră într-adevăr aer poluat, dar numai ocazional. Din punct de vedere

al acurateţii, ambele afirmaţii sunt însă incorecte. Aşa că aveţi grijă la modul cum sunt formulate

astfel de studii şi cercetări ce conţin cifre. Mai mult, fiţi foarte atent la propria dumneavoastră

formulare – s-ar putea să greşiţi neintenţionat

Utilizarea cifrelor este o chestiune extrem de sensibilă în domeniul economic. Mai ales

când nu au o pregătire economică, unii reporteri mai puţin experimentaţi se blochează atunci când

se trezesc cu o grămadă de hârtii pline de cifre, grafice şi tabele în faţă. Iar unele surse chiar

contează pe acest lucru! Însă nu uitaţi: misiunea jurnalistului economic este tocmai aceea de a

sistematiza multitudinea de cifre şi a le descifra semnificaţia pentru cititori.

70

Bibliografie selectivă

Bertrand, Jean-Claude Deontologia mijloacelor de comunicare, Iaşi, Institutul

European, 2000

Bertrand, Jean-Claude O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi,

2001

Coman, Mihai Introducere în sistemul mass-media, Ed.Polirom, Iaşi, 1999

Coman, Mihai Manual de Jurnalism: tehnici fundamentale de redactare, vol.I,

II, Ed.Polirom, Iaşi, 2001

Gaillard Philippe Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 2000

Harris, Julian The Complete Reporter. Fundamentals of News Gathering,

Writing

Leiter, Kelly and Editing, ediţia a VI-a, MacMillan Publishing Company,

New

Johnson, Stanley York, 1992

Itule, Bruce D. News Writing and Reporting for Today’s Media, IInd edition,

Anderson Douglas A McGraw Hill, Inc., USA, 1991

Kientz, Albert Pour analyser les medias. L’analyse de contenu, MAME,

Paris, 1971

Kosir Manca Towards a Theory of the Journalistic Text Form, Media

Culture and Society, vol.10, 1988

Lochard, Guy; Boyer Henri Comunicarea mediatică, Iaşi, Institutul European, 1998

Lorenz, A.Alfred; Vivian John News Reporting and Writing, Allyn and Bacon Needham

Heights, Massachusetts, 1996

McQuail, Dennis Mass Communication Theory, Sage Publication, London, 1987

Popa, Dorin Mass-media astăzi, Iaşi, Institutul European, 2002

Popescu, Cristian Florin Dictionar explicativ de jurnalism, relatii publice si publicitate,

Bucuresti, Tritonic, 2002

Palmer, Michael; Ruellan Dennis Jurnalistii : vedete, scribi sau contopisti, Bucuresti, Editura

Tritonic, 2002

Randall, David Jurnalistul Universal – Ghid practic pentru presa scrisă,

Editura Polirom, Iaşi, 1998

Roşca, Luminiţa Formarea identităţii profesionale a jurnalistilor, Editura

Polirom, Iaşi, 2000

Strunk, William Jr.; White, E.B. The Elements of Style, Fourth Edition, Longman Publishing,

Boston Massachusetts, 2000

71

* * * Manual pentru ziarişti din Europa Centrală şi de Est, World

Press Freedom Committee, Asociaţia Ziariştilor Români,

Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Bucureşti, 1992

72