C U P R I N S

1. INTRODUCERE ÎN FLORICULTURĂ............................… 41.1. Definiţia, obiectul de studiu.......................................….… 41.2. Importanţa floriculturii...............................……………… 51.3. Istoricul floriculturii.................................................…….. 71.4. Caracteristicile producţiei floricole.................................... 91.5. Obiective în cultura florilor................................................ 101.6. Orientări şi tendinţe pe plan mondial................................. 121.7. Situaţia actuală a culturii florilor........................................ 12

2. CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE…………… 15

2.1. Clasificarea botanică şi denumirea plantelor..............…… 152.2. Clasificarea după durata ciclului biologic...................…... 172.3. Clasificarea după locul de origine......................………… 212.4. Clasificarea după locul de cultură……………………….. 232.5. Clasificarea după însuşirile decorative şi modul de folosire 24

3. PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ŞI BIOLOGICE ALE SPECIILOR FLORICOLE...............………………….. 26

3.1. Organele vegetative..................................................…….. 263.1.1. Rădăcina...................................................………… 263.1.2. Tulpina....................…………………………….… 283.1.3. Frunza…………………………………………….. 32

3.2. Organe de reproducere....................................................… 343.2.1. Floarea………………………………………….…. 343.2.2. Fructul şi sămânţa………………………………… 36

4. RELAŢIILE PLANTELOR FLORICOLE CU FACTORII ECOLOGICI...............……………………………………….. 38

4.1. Lumina............................................................................… 394.2. Temperatura.……………………………………………... 414.3. Apa..................................................……………………… 434.4. Aerul....................................................…………………... 454.5. Substratul de cultură......................................…………. 46

4.5.1. Componente utilizate în pregătirea substraturilor 464.5.2. Reacţia substratului.......................................……. 494.5.3. Conţinutul solului în elemente nutritive..........… 504.5.4. Îngrăşăminte folosite în floricultură..........……… 504.5.5. Fertilizarea în floricultură..........………………… 51

4.5.5.1. Fertilizarea culturilor floricole în câmp… 514.5.5.2. Fertilizarea culturilor floricole în spaţii

protejate…52

5. SPAŢII PENTRU CULTURA PROTEJATĂ A PLANTELOR FLORICOLE...............................………….. 55

5.1. Serele........................................................................…… 555.2. Răsadniţele.............................................................……... 585.3. Solariile........................................................................…. 60

6. ÎNMULŢIREA SPECIILOR FLORICOLE....................… 626.1. Înmulţirea sexuată (prin seminţe).................................… 62

6.1.1. Caracteristicile tehnice şi biologice ale seminţelor.. 626.1.2. Germinaţia seminţelor de flori...........................… 63

6.1.3. Pregătirea seminţelor de flori în vederea semănatului………

64

6.1.4. Influenţa factorilor de mediu asupra germinaţiei seminţelor de flori……………………………….. 65

6.1.5. Semănatul în floricultură………………………... 666.2. Înmulţirea asexuată (vegetativă)……………….....…….. 69

6.2.1. Înmulţirea prin butaşi………………………….. 706.2.2. Înmulţirea prin divizarea tufei…………………. 736.2.3. Înmulţirea prin stoloni…………………………. 746.2.4. Înmulţirea prin drajoni…………………………. 746.2.5. Înmulţirea prin rizomi………………………….. 756.2.6. Înmulţirea prin marcotaj……………………….. 756.2.7. Înmulţirea prin rădăcini tuberizate…………….. 776.2.8. Înmulţirea prin bulbi…………………………… 776.2.9. Înmulţirea prin tuberculi……………………….. 77

6.2.10. Înmulţirea prin tuberobulbi…………………….. 786.2.11. Înmulţirea prin muguri adventivi………………. 786.2.12. Înmulţirea prin altoire………………………….. 786.2.13. Înmulţirea in vitro……………………………… 80

7. ÎNFIINŢAREA CULTURILOR FLORICOLE ŞI LUCRĂRILE GENERALE ŞI SPECIALE DE ÎNTREŢINERE…….. 83

7.1. Lucrări de înfiinţare şi întreţinere a culturilor floricole în câmp……

83

7.2. Lucrări de înfiinţare şi întreţinere a culturilor floricole în spaţii protejate…………………………………………... 867.2.1. Înfiinţarea şi întreţinerea culturilor floricole la

sol……………... 867.2.2. Înfiinţarea şi întreţinerea speciilor floricole cultivate în

vase de vegetaţie…….……………… 898. RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA, PĂSTRAREA ŞI

VALORIFICAREA FLORILOR ŞI PLANTELOR DECORATIVE........

93

8.1. Recoltarea......................................................................... 938.2. Sortarea.....……………………………………………… 948.3. Calibrarea...........................................………………….. 958.4. Păstrarea florilor tăiate..........................................……… 968.5. Ambalarea şi valorificarea florilor tăiate...........………... 988.6. Valorificarea plantelor floricole cultivate la ghivece....... 99

B I B L I O G R A F I E.......................................................... 105

2

C A P I T O L U L 1

INTRODUCERE ÎN FLORICULTURĂ

1.1. Definiţia, obiectul de studiu

Floricultura este una din ramurile de bază a horticulturii, având ca obiect

de studiu particularităţile morfologice şi biologice, cerinţele faţă de factorii de

mediu, metodele de înmulţire, tehnologiile de cultivare şi modul de utilizare a

speciilor floricole.

Ca ştiinţă Floricultura, studiază plantele ornamentale, aparţinând

următoarelor categorii:

specii erbacee decorative prin flori, frunze, fructe sau port, cultivate afară

sau în spaţii protejate (Salvia, Zinnia, Coleus, Lathyrus, Cyclamen, Gerbera etc.);

specii lemnoase arbustive cu frunzişul persistent cultivate în sere

(Azaleea, Camelia, Dracena, Ficus, Palmieri etc.);

specii de arbuşti ornamentali care se pretează la cultura forţată (Syringa,

Forsythia, Rosa etc.).

Floricultura ca disciplină de studiu prezintă două părţi distincte:

Floricultura generală care studiază morfologia şi ecologia plantelor

floricole, clasificarea lor, metodele de înmulţire şi particularităţile producerii

materialului săditor, tehnologiile de cultivare şi modalităţile de recoltare, păstrare

şi valorificare a florilor.

Floricultura specială care studiază particularităţile morfologice şi

biologice ale fiecărei specii, cu referire la metodele specifice de cultură a acestora.

La baza cultivării speciilor floricole stau o serie de cunoştinţe de la alte

discipline fundamentale. Astfel, pentru descrierea şi recunoaşterea plantelor

floricole se face apel la noţiunile dobândite la Botanică. Înţelegerea corectă a

comportării plantelor floricole sub influenţa factorilor de mediu se bazează pe

cunoştinţele de la Fiziologia vegetală.

Alegerea solurilor potrivite culturii plantelor decorative, lucrările de

întreţinere a lor, dirijarea nutriţiei şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se face pe

baza însuşirii temeinice a disciplinelor de Pedologie, Agrotehnică, Îmbunătăţiri

funciare, Agrochimie, Protecţia plantelor, Culturi irigate.

3

Pentru diversificarea sortimentului floricole, producerea de seminţe şi

material săditor selecţionat sunt necesare cunoştinţe de Biologie, Genetică,

Ameliorarea plantelor horticole, Biotehnologii, Micropropagare.

La rândul ei, Floricultura furnizează elemente şi noţiuni utilizate în arta

amenajării spaţiilor verzi, de care se ocupă Arhitectura peisageră.

Astăzi, Floricultura se bazează aproape în totalitate pe tehnici şi metode

foarte moderne, de aceea, putem afirma că Floricultura este o ştiinţă de sine de

sine stătătoare, independentă, cu un specific aparte în ceea ce priveşte metodele de

studiu.

1.2. Importanţa floriculturii

Floarea şi omul şi-au împletit existenţa de-a lungul mileniilor. Omul a

îndrăgit-o pentru frumuseţea ei, pentru parfumul pe care-l emană dar şi pentru

leacurile ce i le oferea. Dacă ne gândim bine, însăşi existenţa omului a fost şi este

legată de floare. Florile sunt nelipsite la majoritatea evenimentelor din viaţa

noastră, devenind pe drept cuvânt bunuri de larg consum. Sub acest aspect,

Floricultura rămâne ştiinţa şi arta realizării frumosului cu ajutorul lumii vegetale,

în cele mai variate şi impresionante ipostaze. Din punct de vedere estetic, florile

contribuie la:

- satisfacerea nevoii de frumos;

- însoţesc omul de la naştere până la moarte;

- încununau învingătorii fie că erau regi, sportivi sau oameni de cultură;

- reprezintă simbolul unor naţiuni: crizantema - Japonia, laleaua –

Olanda, crinul a reprezentat regalitatea în Franţa, orhideele se întâlnesc pe stemele

multor ţări din America latină; stema Moldovei avea, pe lângă capul de bour, un

crin şi un trandafir, iar din 1986 trandafirul a devenit simbolul SUA.

- se întâlnesc în balade, legende şi cântece populare;

- sunt reprezentate pe ii, ştergare, covoare;

Florile au constituit izvoare de inspiraţie pentru artiştii tuturor timpurilor.

- fac obiectul unor picturi celebre: „Anemonele" a lui Luchian; "Paharul

cu zambile roz" a lui Andreescu, Tonitza, Ţuculescu, Van Gogh („Floarea

soarelui”, „Irişi”), Poussin („Regatul zeiţei Flora”) etc;

- sunt subiectul unor poezii (Eminescu, Minulescu, Topârceanu,

Alecsandri şi alţii), romane: "Laleaua neagră", "Dama cu camelii". Datorită

calităţii lor estetice, florile influenţează starea psihică a omului. Acţionând asupra 4

psihicului florile pot stimula emoţii stenice (bucurie, voiciune) care tonifică şi

fortifică activitatea organismului sau pot reduce sau îndepărta stările astenice

(tristeţe, supărare, îngrijorare etc.). Sunt utilizate în cromo şi aromoterapie alături

de muzică şi surâs. Astăzi, activitatea fizică pe care omul o face în preajma

florilor, a devenit un mijloc frecvent pentru relaxarea sa spirituală.

Florile sunt deosebit de importante şi pentru faptul că alături de alte plante

ornamentale contribuie la combaterea poluării aerului. Ele reţin praful din

atmosferă, menţin o umiditate atmosferică ridicată, contribuind astfel la

îmbunătăţirea mediului in centrele populate. Pe plan internaţional au fost

iniţiate programe ample de cercetare pentru a studia plantele decorative ca

mijloace de purificare a aerului locuinţelor, constatându-se efectul pozitiv

în absorbţia unor gaze toxice (monoxidul de carbon, benzen, formaldehidă,

oxizi azotici etc.).

• contribuie la decorarea spaţiilor interioare şi exterioare din oraşe, sate,

staţiuni

• au şi alte întrebuinţări:

- plante medicinale: - frunze: Digitalis, Convallaria

- flori: Bellis, Calendula

- rizomi: Iris;

- uleiuri şi esenţe pentru industria produselor cosmetice: Rosa,

Lilium, Reseda, Lavandula, Matthiola, Polyanthes

- alimentaţia omului: - condimente: - dafin

- şofran (stigmate de Crocus)

- vanilia (păstăi de Orhidee)

- flori, petale trandafiri

- fructe: Opuntia, curmale, Cocos

- coloranţi (Calendula, Rudbeckia)

- lăstari folosiţi în salate: crizanteme

- prepararea unor băuturi: Agave - onsum,

rizomi: Colocasia (taro)

- efect insecticid: flori de pyretrum

(crizanteme).

Importanţa economică: Floricultura este foarte importantă şi din punct de

vedere economic, constituind o sursă considerabilă de venituri datorită

5

caracterului intensiv al culturii, producţiilor mari obţinute, posibilităţii obţinerii

unor culturi succesive şi valorificarea florilor la preţuri avantajoase.

Exportul şi importul se realizează în şi din ţările dezvoltate, ţările în curs

de dezvoltare şi alte ţări ale lumii. În comerţul internaţional floricol se urmăreşte

găsirea unor pieţe de lungă durată, adoptarea planificării producţiei la cererile

externe, eşalonarea producţiei în funcţie de disponibilităţile de transport în ţările

importatoare şi diversificarea sortimentului floricole exportat.

1.3. Istoricul floriculturii

Începutul cultivării florilor este greu de precizat în timp. Este cunoscut

faptul că popoarele antice cultivau nu numai plante alimentare ci şi diverse specii

floricole. Încercările de a stabili în timp şi spaţiu, când şi unde omul a cultivat

pentru prima oară florile, conduce fără echivoc la o imposibilitate. Cert este că

omul le-a cultivat de milenii pe lângă casă, precum grâul şi viţa de vie,

înfrumuseţând viaţa popoarelor de-a lungul timpului. Deşi săraci în documente

scrise, despre originea floriculturii în ţara noastră vorbeşte originea latină şi

greacă a multor flori de la noi. De asemenea, flora spontană autohtonă

îmbogăţeşte sortimentul floricol constituind totodată dovada existenţei lor

pe teritoriul ţării. Aşa sunt: cimbrul, albăstreaua, roiniţa, calonfirul etc.

Paeonica romanica şi P. tenuifolia ne aparţin din totdeauna. Narcisus

poeticus este considerată monument al naturii de o inestimabilă valoare

decorativă.

Cea mai veche atestare documentară a cunoaşterii şi culturii florilor

în spaţiul carpato–danubiano–pontic aparţine medicului şi botanistului grec

Pedonios Dioscoride (secolul I, după Hristos) care, în lucrarea sa „Despre

mijloacele de vindecare”, afirma că „în Dacia erau bine cunoscute cultura

speciilor floricole şi lemnoase deosebit de decorative ca: busuioc, cimbru,

mentă, crin, bujor, calomfir, trandafir, liliac” (F. Toma, 2008).

Poate cea mai veche dovadă este o medalie descoperită într-un mormânt

din Altai, datată de circa 7000 ani, şi care pe una din feţe avea un trandafiri în

relief.

Încă din antichitate documentele vorbesc de o floricultură dezvoltată în

China, Japonia, India, Persia, Babilon, Palestina, Egipt, Grecia, fiind cunoscute

6

plantele floricole ca: albăstreaua, macul, trandafirul, crinul, lalelele, crizantemele

etc.

În China şi Japonia din cele mai vechi timpuri se cultivau azaleea,

crizantemele, bujorul, camelia. Confucius, cu 500 ani î.e.n. numeşte crizantema

"floarea de aur". În Japonia s-a creat arta creşterii arborilor pitici "Bonsai" şi arta

aranjării florilor "Ikebana" începând cu secolul VI.

În India erau cultivaţi trandafirul, lotusul, omagul, iar o lege din 1280 î.e.n.

prevedea pedeapsa pentru cei care furau flori.

În Europa s-au cultivat flori din cele mai vechi timpuri. Grădinile din

Grecia antică erau bogate în flori de: bujor, omag, primule, trandafir, crin.

În Grecia antică florile se bucurau de o atenţie deosebită, constituind

răsplata oferită celor mai buni în sport, în lupte, în învăţătură etc. Zeităţile şi alte

personaje ale Greciei Antice se regăsesc în numele multor flori cum ar fi: Iris,

Narcissus, Adonis, Nemessis etc.

Romanii, în aşa numitele "viridarii" cultivau crini, zambile, narcise,

trandafiri, garoafe. Cultura florilor a luat o astfel de dezvoltare încât Horaţiu arăta

că "plantele de ornament, trandafirii şi micsandrele au luat locul altor plante mai

folositoare (viţa de vie, măslinul).

La romani, grădinăritul în ghivece compensa pe cel din spaţiul limitat al

grădinilor din oraşe. Cea mai mare contribuţie a romanilor a fost dezvoltarea

mijloacelor artificiale de cultivare a plantelor în afara sezonului normal. Odată cu

migraţia popoarelor şi a cruciadelor se realizează transferul de plante floricole

dintr-o regiune în alta.

Expansiunea romană în Iberia, Dacia, a contribuit la răspândirea multor

specii printre care şi flori (busuiocul, rozmarinul, măghiranul etc). Cucerirea

Constantinopolului de către turci şi apoi expansiunea acestora în Europa au dus şi

la răspândirea unor specii şi soiuri de trandafir, lalele, zambile provenite din Asia

Mică, Caucaz, Persia.

Mai târziu, - descoperirile geografice din sec.XV, flora din America, după

1860 flora Australiei, după 1900 flora din Noua Zeelandă, au determinat apariţia

în Europa a numeroase specii floricole. În America îşi au originea cerceluşii,

cârciumăresele, petuniile, verbenele etc.

Utilizarea în anul 1269 a adăposturilor şi serelor şi în 1599 la Leyda au

permis cultivarea unor specii din zonele tropicale şi subtropicale.

7

Un rol deosebit în dezvoltarea floriculturii l-au avut grădinile particulare

sau cele aparţinând mănăstirilor, iar mai târziu (sec. XV-XVI) în grădinile

botanice care se organizează pe lângă universităţile din Italia (Pisa - 1547), Anglia

(Oxford - 1632), Franţa (Versailles - 1657); Suedia (Uppsala – 1643).

După 1990 deşi cererea de flori a crescut, suprafeţele cultivate cu

flori au scăzut, în special suprafeţele cu flori cultivate în seră. Această

scădere are două cauze majore: prima se referă la preţurile energetice foarte

mari care se regăsesc în costuri de producţie ridicate iar cea de a doua la

invazia pieţei interne cu flori din Olanda, Israel, Italia, Turcia, Kenya,

Thailanda, flori importate la un preţ mult mai scăzut decât preţul produselor

autohtone. Cu privire la specificul producţiei floricole este foarte important

să se ştie că practicarea floriculturii oferă eficienţă apreciabilă în condiţiile

unei activităţi de tip familial şi că suprafaţa de pământ necesară nu trebuie

să fie prea mare. De exemplu, pentru un întreprinzător profilat pe

producerea de flori tăiate, poate fi suficientă o suprafaţă de 3.000-4.000 m2.

Lipsa unei legislaţii adecvate de protecţie a producţiei autohtone în

faţa invaziei ofertei de flori din import a determinat, cu mici excepţii, o

diminuare continuă a suprafeţelor şi a producţiei floricole interne iar

exportul de flori este aproape inexistent azi

Sortimentul floricol cunoaşte o continuă diversificare ca rezultat al

activităţii de selecţie şi ameliorare a formelor existente sau introduse din flora

spontană, dar mai ales prin crearea de varietăţi şi soiuri noi. Rezultat al acestor

acţiuni desfăşurate de-a lungul veacurilor, astăzi sortimentul floricol cunoaşte sute

de mii de soiuri de flori care prin forma lor variată, culoare şi parfum reuşesc să

satisfacă cele mai exigente gusturi ale iubitorilor de frumos.

În ultimele decenii Israelul, Kenya, Columbia, au devenit mari

exportatoare de flori tăiate (după Olanda), graţie climatului lor excepţional.

1.4. Caracteristicile producţiei floricole

- diversitatea produselor, formate din sute de specii floricole şi mii de

soiuri si hibrizi;

- modalităţi foarte diversificate de cultură şi a condiţiilor de sol,

temperatură, lumină şi hrană necesare pentru dezvoltarea florilor;

8

- originea diferită, sistem radicular diferit, număr foarte mare de boli şi

dăunători;

- caracterul intensiv al culturilor atât cele din seră cât şi cele din spaţii

neadăpostite, cultivarea intensă a terenului;

- culturi industriale mici, mijlocii şi mari, dar şi grădini particulare sau

apartamente, balcoane, instituţii;

- tehnicitate înaltă, personal cu studii superioare, muncitori specializaţi;

- utilizări foarte multiple: apartamente, spaţii verzi, balcoane, terase, flori

tăiate.

1.5. Obiective în cultura florilor

• Specializarea pe tip de cultură şi produs este determinată de

caracteristicile producţiei floricole.

• Diversificarea sortimentului, introducerea de noi specii şi soiuri cu

caracteristici superioare, rezistente la boli şi dăunători;

- exemple de specii şi soiuri noi: Lisianthus, Tamaya, Bacopa, Bidens,

plante pendente (Antirrhinum, Begonia);

- exemple de specii şi soiuri rezistente la boli: Zinnia la Oidium;

• Eşalonarea producţiei prin cultivarea de specii şi soiuri diferite cu:

- locul de cultură: - câmp

- seră

- număr mare de genuri, au perioadă de vegetaţie diferită;

- în cadrul speciei: soiuri timpurii, semitimpurii, târzii;

- modul de cultură - obişnuite

- forţate: Zambile, Lalele, Azalee, Hortensia

- dirijate: Poinsettia, Crizanteme

- continui: Garoafe, Cyclamen

• Obţinerea de soiuri noi

În paralel cu acţiunile de îmbogăţire a sortimentului trebuie consemnat

faptul că selecţia, ameliorarea şi crearea de soiuri şi hibrizi mai bine adaptate la

condiţiile de cultură din ţara noastră, au înregistrat rezultate meritorii. Stau

mărturie în acest sens soiurile de Chrysanthemum, Tulipa, trandafiri, gladiole,

gura leului, garoafe, Strelitzia.

Crearea de soiuri noi este un obiectiv permanent al celor care se ocupă de

cultura florilor, indeosebi a cercetatorilor;

9

- metodele tradiţionale de ameliorare, hibridarea intra si inter-specifica,

mutageneza indusă au rol preponderent în crearea de soiuri;

- sortimentul de plante floricole se reînnoieşte la 4-5 ani;

- soiuri noi la specii mai puţin cultivate - Nemesia "Sundrops", medalie

de aur în anul 1999-Fleuroselect, înfloreşte până în octombrie, nu se degarniseşte,

port compact;

- soiuri noi la specii mult cultivate - pendente la Antirrhinum; Gladiole

pitice:

- hibrizi interspecifici – Orhidee.

• Perfecţionarea şi promovarea tehnologiilor moderne de cultură

- Culturi dirijate, forţate, continui.

- Culturi fără sol.

- Biotehnologii - microînmulţire;

- regenerarea clonelor fără virusuri;

- conservarea in vitro prin crioconservare;

- embriogeneza somatică - seminţe artificiale;

- transformarea genotipurilor.

• Obţinerea de producţii de flori, de seminţe şi material săditor care să

răspundă exigenţelor producătorilor de material săditor, producătorilor de flori,

vânzătorilor en gros şi en detail, consumatorilor.

Producătorii de material săditor - potenţial mare de multiplicare;

Producătorii de flori - potenţial bun de creştere, producţie bună de flori

de calitate, pe o perioadă cât mai lungă de timp;

Vânzătorii en gros şi en detail - flori care să evolueze lent la frig şi în

timpul păstrării şi să se deschidă normal (pentru flori tăiate), păstrare bună pentru

material săditor;

Consumatorii - valoare decorativă, menţinerea valorii estetice, produsul

să fie la modă.

• Producţia de flori cu consum minim de energie şi preţ de cost redus

- se cultivă soiuri adaptate la nivele termice reduse, se aplică tratamente

termice la materialul săditor, se utilizează soiuri timpurii;

- se cultivă în zonele cele mai favorabile.

• Distribuţie modernă, publicitate şi educarea consumatorilor, transport

şi ambalare corespunzătoare, orientarea gustului consumatorului şi chiar

convingerea lui.

10

1.6. Orientări şi tendinţe pe plan mondial

- Floricultura se practică în zone favorabile, departe de oraşe (care s-au

extins foarte mult) şi este posibilă datorită progreselor din transport, păstrare şi

apariţiei soiurilor rezistente.

- Specializarea pentru producerea - seminţe, răsad, butaşi;

- unei singure culturi: Hortensia,

Pelargonium

- Obţinerea la cel mai scăzut cost de preţ în urma cunoaşterii perfecte a

condiţiilor de cultură.

- Nivel ridicat în munca de ameliorare, anual se creează mii de soiuri.

- Evoluţia meseriilor determinată de specializare (producere de răsad,

butaşi), dar şi de aplicare a tehnologiilor noi: aclimatizator de plante produse "in

vitro", stilist floral.

- Producerea de plante pentru epoci bine precizate: Anul Nou, 1 martie,

1noiembrie şi producerea de plante mici - miniplante.

- Tendinţa de a vinde compoziţii florale sau tot ce trebuie pentru

realizarea acestora, aranjamente florale de interior (Ikebana), compoziţii florale

pentru terase, jardiniere, balcoane, suspensii florale, acoperişuri înflorite,

compoziţii florale pentru grădini particulare, alpine, ziduri înflorite, bazine de apă

etc.

Astăzi, patrimoniul floricol romanesc, alcătuit din flori autohtone şi cele

adunate de pretutindeni, cuprinde sute şi mii de specii, varietăţi şi soiuri cultivate

de profesionişti şi amatori sau existente numai în colecţiile grădinilor botanice şi

ale celor aparţinând şcolilor şi institutelor de învăţământ horticol.

1.7. Situaţia actuală a culturii florilor

• Principalele ţări cultivatoare de flori din Europa

Producătorul de flori nr. 1 în Europa este Olanda care exportă 60 %

din producţia sa şi este primul producător mondial de bulbi (pentru 1988 cifra de

afaceri 15 miliarde F.F.) Creştere spectaculoasă a suprafeţei ocupate cu sere 4700

ha, 1900 ha în câmp şi 16500 ha cu "bulbi".

Principalele culturi: trandafirul ocupă în Olanda 800 ha, crizantemele

- 600 ha, Gerbera - 250 ha, Kalanchoe - 20 mil. plante.

11

Producătorul nr. 2, Germania cu o valoare a producţiei de 6

miliarde F.F. Creşterea rapidă a suprafeţei de sere de la 650 ha în 1950 la 2500 ha

în 1989, din care 40% este destinată "florilor tăiate" şi 4000 ha în câmp + 300 ha

cu bulbi (pentru a acoperi necesarul mai importă 25% din necesar din Olanda,

Italia, Franţa).

Principalele culturi: 230 ha trandafir, 400 ha crizanteme, 12 mil.

plante Begonia, 20 mil.plante Poinsettia, 25 mil.plante Cyclamen, 25 mil. plante

Saintpaulia.

Producătorul nr. 3, Franţa - 2000 ha sere faţă de 700 ha în 1964 şi

1000 ha în 1972, 50 % din suprafaţa pentru "flori tăiate". Culturi în câmp 5000 ha

(flori tăiate - 3000 ha, plante în masiv - 880 ha, bulbi - 800 ha).

Principalele culturi: 450 ha trandafir, 260 ha garoafe, 100 ha

crizanteme, 7 mil. plante la ghiveci.

Producătorul nr. 4., Italia - 3400 ha sere şi adăposturi şi 4000 ha în

câmp, 500 ha bulbi, aceeaşi creştere rapidă a suprafeţei cultivate în seră, de la 176

ha în 1950 la 3400 ha în 1988, valoarea producţiei - 5 miliarde.

Principalele culturi: garoafe - 1000 ha, trandafir - 460 ha, gerbera -

120 ha .

• Principalele culturi pentru flori tăiate sunt:

- Trandafirul: 800 ha Olanda, 450 ha Franţa, 460 ha Italia, 400 ha

Maroc, 230 ha Germania;

- Crizanteme: 600 ha Olanda, 400 ha Germania, 600 ha Columbia, 200

ha Anglia, 100 ha Franţa;

- Garoafe: 1000 ha Italia, 500 ha Spania, 300 ha Olanda, 300 ha Israel,

260 ha Franţa;

- Gerbera: 250 ha Olanda, 120 ha Italia, 70 ha Germania, 60 ha

Franţa;

- Orhidee: 170 ha Olanda;

- Strelitzia: 40 ha Olanda, 30 ha Franţa;

- Gypsophila: 300 ha Israel, 80 ha Olanda;

• Principalele culturi la ghivece

- Azalee: Belgia - producătorul nr.1;

- Hortensii: Franţa - producătorul nr.1;

- Cyclamen: 25 mil. plante Germania, 15 mil. plante Olanda, 15

mil.plante Franţa;

12

- Saintpaulia: 25 mil. plante Germania, 21 mil. plante Olanda;

- Poinsettia: 20 mil. plante Germania;

- Kalanchoe: 20 mil. plante Olanda;

- Begonii (B. socotrana x B. tuberhybrida): 17 mil. plante Olanda, 12

mil. pl. Germania;

- Crizanteme: 7 milioane de plante Franţa.

Chestionar de autoevaluare

1. Definiţia floriculturii.2. Care este obiectul de studiu al floriculturii şi legătura cu alte

discipline?3. Care este importanţa şi utilizarea florilor?4. Enumeraţi momentele importante din istoria floriculturii.5. Care sunt caracteristicile producţiei floricole?6. Care sunt obiectivele floriculturii şi tendinţele actuale pe plan

mondial?7. Care sunt principalele ţări cultivatoare de flori din Europa şi

principalele culturi floricole?

Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii

13

C A P I T O L U L 2

CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE

Numărul foarte mare de specii şi soiuri care fac obiectul disciplinei de

Floricultură, impune gruparea acestora după anumite caracteristici comune, pentru

a putea fi mai uşor studiate.

Această grupare se poate face după anumite caracteristici cum sunt:

sistematica botanică, după ciclul biologic, după locul de origine, după locul de

cultură, după elementul decorativ şi modul de utilizare.

2.1. Clasificarea botanică şi denumirea plantelor

În Sistematică unitatea de bază este specia care reprezintă unul din

nivelele de organizare a materiei vii care ocupă un anumit areal şi are un număr de

indivizi autoreglabili.

Denumirea ştiinţifică este reglementata prin Codul Internaţional de se

scrie Nomenclatură Botanică (ICBN) şi Nomenclatură a Plantelor Cultivate

(ICNCP).

- Nume ştiinţific: Se compune din două cuvinte (nomenclatură

binară) şi a fost introdus de Linné în 1753:

• nume gen, se scrie cu majuscule:

- substantiv - nume propriu: Hosta, Begonia

- particularităţi: Gypsophilla

- formă flori, frunze: Gladiolus, Canna

• nume specie – se scrie cu litera mica

Denumirile speciei reprezintă adjective latinizate şi se referă la unele

caractere:

morfologice: - bracteatum (Helichrysum bracteatum), glabra,

(Malva glabra), lanceolata (Plantago lanceolata), etc.;

ecologice: Dianthus alpinus, Convolvulus arvensis, Eringium

campestre;

fenologice: Adonis vernalis, A.aestivalis;

geografice: Dianthus chinensis, Ageratum mexicanum;

coloristice: Digitalis purpurea, Centaurea cyanus, Althaea rosea; 14

utilitare: Primula officinalis, Salv; ia officinalis, Calendula

officinalis;

de acţiune biologică: Papaver orientalis;

de cult: Ocinum basilicum.

• după numele speciei se trece autorul care a descris specia prima dată (cu

numele prescurtat) de exemplu: L. (Linné), Lam. (Lamarck), D.C. (De Candolle),

Desf. (Desfontaines), Ehr. (Ehrart), Engl. (Engler), Gilib. (Gilibert), Mill.

(Miller).

În nomenclatura botanică se completează, în unele cazuri, numele genului şi

speciei cu varietatea, de exemplu: Digitalis purpurea L., var. alba. În cazul

Hyacinthus orientalis L. var. albus (Jord) Back (romanus Hort.), specia a fost

descrisă de Linné, varietatea descrisă de Jordan ca specie proprie şi a fost

încadrată de Backer în rândul varietăţilor. În cazul schimbării numelui sau

precizării poziţiei sistematice ulterioare, sau în cazul taxonilor descrişi

independent de mai mulţi autori, taxonii au sinonime care se trec în paranteză,

având prioritate cel mai vechi sau, dacă este vorba de o modificare, rectificare, are

prioritate numele actual, numele celelalte fiind trecute în paranteză: Cordyline

australis (syn. Cordyline indivisa).

Numeroase plante cultivate sunt hibrizi, obţinuţi prin încrucişarea a două

specii, care se indică prin semnul "x" între numele genului şi speciei: Crocosmia

x crocosmiifolia (Lem. ex. Moren). N.E.Br. este un hibrid între Crocosmia aurea

(Poppe ex. Hook) Planch. şi Crocosmia pottsii (Baker) N.E.Br.

În practica agricolă sau horticolă după ICNP s-a introdus termenul de

cultivar (cv) care desemnează un ansamblu de plante cultivate care se disting

printr-un caracter (morfologic, fiziologic, citologic) semnificativ şi a căror

înmulţire generativă sau vegetativă menţine caracterul respectiv. Numele

cultivarului sau soiului este într-o limbă de circulaţie internaţională sau în latină,

se scrie cu literă mare, după denumirea speciei cu menţiunea cv. sau se pune în

ghilimele, exemplu: Anemone coronaria L. cv. The Bird sau Anemone coronaria

L. "The Bird" sau Tagetes erecta L. "Hawai".

Majoritatea plantelor de interior, poartă în al doilea rând, un nume popular

sau comun care poate să difere de la o ţară la alta şi chiar de la o regiune la alta în

cadrul aceleaşi ţări. Mai mult, aceeaşi denumire populară poate să fie dată

plantelor aparţinând genurilor diferite. Dacă unei plante nu i s-a găsit un nume

15

popular atunci se preia numele genului ca la: dipladenia, ciclamen, ficus,

difenbachia, filodendron etc.

Regn vegetal

- Archaegoniate - Bryophyta - gen. Sphagnum (muşchi)

- Pteridophyta - fam. Polypodiaceae, gen. Adiantum

(ferigi)

- Spermatophita - Gymnosperme - fam. Cycadaceae: Cycas

- fam. Pinaceae: Araucaria

- Angiosperme - Monocotiledonate - fam. Palmae

-fam.Orchidaceae

- fam. Liliaceae

Dicotiledonate - fam. Compositae

- fam. Cactaceae

- fam. Begoniaceae

etc.

2.2. Clasificarea după durata ciclului biologic

După durata ciclului biologic, plantele decorative se împart în specii

floricole: anuale, bianuale şi perene.

Specii floricole anuale. În această grupă intră acele specii care îşi

desfăşoară durata de viaţă pe parcursul unui singur an (de la 4 până la 8-10 luni).

Aceste plante germinează, se dezvoltă, înfloresc, produc seminţe şi dispar la

sfârşitul perioadei de vegetaţie care este în acelaşi an calendaristic cu perioada

când au germinat. Astfel de plante sunt: Gypsophilla elegans, Dianthus chinensis,

Centaurea cyanus.

În categoria plantelor anuale intră şi unele specii floricole care în zonele de

origine se comportă ca bienale sau perene şi care la noi în ţară din cauza

condiţiilor de mediu (în principal temperatură) se comportă ca plante anuale:

Begonia semperflorens, Cosmos bipinatus, Calendula officinalis, Nicotiana

affinis, Petunia hybrida, Salvia splendens, Verbena hybrida etc. Aceste plante

16

dacă sunt protejate de temperaturile scăzute din perioada de iarnă, pot să-şi reia

primăvara ciclul vegetativ, cu desfăşurarea normală a tuturor fenofazelor

Plantele anuale decorează prin flori sau inflorescenţe şi frunze. Unele dintre ele

furnizează florile tăiate pentru comercializarea pe piaţă (Antirrhinum majus,

Calendula officinalis, Callistephus chinensis, Centaurea moschata, Matthiola

incana, Zinnia elegans etc.). Unele asigură decorul grădinilor şi spaţiilor verzi,

fiind excelente pentru rondouri, rabate, platbande, grupuri izolate (Begonia

semperflorens, Coleus blumei, Gazania splendens, Tagetes patula etc.). Altele

care prezintă tulpini pendule, flexibile, agăţătoare sunt utilizate la decorarea

jardinierelor, stâlpilor, teraselor, gardurilor, chioşcurilor şi alte tipuri de amenajări

ale faţadelor clădirilor (Cobaea scadens, Ipomoea sp., Lobelia erinus,

Tropaeolum majus etc.). Plantele floricole nemuritoare ale căror flori îşi păstrează

calităţile decorative şi după uscarea lor sunt utilizate în aranjamentele de iarnă

(Ammobium alatum, Helichrysum bractetum, Limonium sp. etc.).

Particularităţi tehnologice. Florile anuale se înmulţesc prin seminţe şi mai

rar prin alte metode (butăşire, marcotaj, altoire etc.). Înmulţirea este una din

etapele cele mai importante ale culturilor floricole. Reuşita culturii depinde, în

mare măsură, mai întâi de calitatea seminţelor şi apoi de cea a răsadurilor.

Majoritatea plantelor anuale se pot semăna direct, la loc definitiv, în

grădină sau câmp. Semănatul direct se face în funcţie de exigenţele lor faţă de

căldura începând cu luna aprilie-mai. Unele specii floricole anuale se seamănă

numai direct în teren sau în ghivece, în prima parte a primăverii, pentru că

răsadurile lor nu suportă mutarea, iar pentru a creşte bine necesită o vreme mai

răcoroasă şi zile ceva mai scurte (Delphinium ajacis, Gypsophilla elegans,

Lathyrus odoratus etc.).

În scopul devansării înfloririi semănatul se face adesea în spaţii încălzite,

respectiv sere, răsadniţe calde, solarii, camere unde se obţin răsaduri, care vor fi

folosite la infiinţarea culturii.

Perioada în care se seamănă florile anuale pentru producerea de răsaduri

începe cu lunile decembrie-ianuarie şi se sfârşeşte în lunile martie–aprilie. Timpul

optim de semănare a speciilor anuale se stabileşte în funcţie de specia la care vrem

să producem răsaduri, de data când se doreşte vânzarea sau plantarea afară, de

spaţiul şi sursa de încălzire de care dispunem.

17

Majoritatea plantele floricole anuale au nevoie pentru germinare de

temperaturi cuprinse între 14-22°C, iar timpul de germinare este de 4 până la 25

de zile.

Când plantele au 2-3 frunze adevărate se repică pentru a asigura plantelor

un spaţiu mai bun de creştere şi dezvoltare.

Plantarea răsadului la loc definitiv se face într-un teren pregătit din timp,

corespunzător (dezinfectat, îngrăşat, nivelat, mobilizat etc.). Modelarea se face în

funcţie de destinaţia culturii (flori tăiate, decorarea spaţiilor verzi, grădinilor etc.).

Ţinând cont de condiţiile climatice ale ţării noastre, plantatul poate fi

efectuat de la sfârşitul lunii aprilie, începând cu speciile mai puţin pretenţioase la

căldură şi continuând în luna mai cu cele mai pretenţioase la căldură. Înainte de

plantare la loc definitiv cu 10-12 zile, răsadurile se călesc obligatoriu, prin

expunerea treptată la condiţiile naturale.

Răsadurile cu rădăcini nude se vor ciupi şi mocirli înainte de plantare în

câmp. Plantarea se efectuează folosind linguri de plantat, plantatoare sau săpăligi.

Specii floricole bienale. Acestea se caracterizează prin desfăşurarea

ciclului de vegetaţie pe parcursul a doi ani. Formează în prima parte a vegetaţiei o

rozetă de frunze, iernează în această formă, iar primăvara următoare înfloresc,

produc seminţe şi apoi pier (Althaea rosea, Campanula medium, Dianthus

barbatus, Digitalis purpurea). În această categorie sunt grupate şi o serie de

plante perene care au parţial caractere de plante bienale, dar a căror tehnologie de

cultură este identică cu a celor din această categorie: Bellis perenis, Myosotis

alpestris, Viola witrockiana. Dintre acestea unele sunt capabile să înflorească şi în

anii 3 şi 4, dar cu un potenţial de înflorire mai redus (Cheiranthus cheiri, Dianthus

barbatus).

Cultura speciilor floricole bienale este relativ uşoară. Înmulţirea se face în

general prin seminţe. Semănatul are loc primăvara şi vara (mai-iulie), în răsadniţe

reci sau spaţii protejate, în substrat uşor bine mărunţit sau direct în teren, pe

brazde amenajate special.

Pregătirea locului în care se va semăna constă în mărunţirea pământului pe

adâncimea de 10-12 cm. Marcarea rândurilor se face cel mai adesea la 10 cm

distanţă, perpendicular pe lungimea brazdei. Repicatul plantelor are loc când apar

primele frunze adevărate şi se face în substrat, ghivece sau cuburi nutritive.

Lucrările de îngrijire în această perioadă urmăresc afânarea solului, distrugerea

18

buruienilor şi asigurarea unei umidităţi moderate şi constante în sol, combaterea

bolilor şi dăunătorilor.

Plantarea la loc definitiv se face toamna, în septembrie-octombrie, astfel

încât plantele să se înrădăcineze bine până la venirea frigurilor. Lucrarea poate fi

executată şi primăvara devreme, de îndată ce condiţiile de mediu sunt favorabile

(martie). În general, ele iernează bine sub protecţia zăpezii din timpul iernii. Este

foarte important ca plantele tinere ale speciilor bienale să beneficieze de

temperaturile scăzute din timpul iernii. Supunerea lor la acest termoperiodism

sezonier (diferenţe de temperatură) constituie o condiţie esenţială pentru iniţierea

şi formarea mugurilor florali în primăvara care urmează.

Perioadele de maximă înflorire sunt: martie-aprilie Cheiranthus cheiri);

martie-iunie (Bellis, Myosotis, Viola); mai-iunie (Dianthus barbatus, Campanula,

Digitalis) şi iunie-septembrie (Althaea). Toate speciile fructifică bine şi produc

uşor seminţe.

Plantele bianuale sunt utilizate pentru decorul de primăvară al spaţiilor

verzi, în rondouri, rabate, platbande, grupuri sau ca flori tăiate.

Specii floricole perene. Sunt acele plante care trăiesc mai mulţi ani,

înfloresc şi fructifică în fiecare an. Anual trec printr-o perioadă de repaus,

determinată fie de temperaturile scăzute din perioada de iarnă, fie de căldurile

excesive din timpul verii. Această perioadă de repaus influenţează înflorirea.

Plantele perene se împart în două categorii, în funcţie de organele care la

asigură perpetuarea de la un an la altul (muguri, rizomi, tuberobulbi etc).

specii perene hemicriptofite cuprind plante perene ierboase care se

refac din mugurii de pe rădăcină sau colet şi care iarna sunt protejaţi de resturile

vegetale moarte ale plantei respective (Chrysanthemum leucanthemum,

Delphinium pyramidalis, etc.).

Cultura. Se înmulţesc în principal prin seminţe, dar se pot înmulţi şi

vegetativ, prin despărţirea plantelor sau prin butaşi de tulpină şi rădăcină.

Semănatul se face în răsadniţe reci sau în pepiniere din luna aprilie până în

iunie, într-un substrat format din pământ de frunze, turbă mărunţită, nisip de râu

sau perlit. Semănatul se face în rânduri, folosind la acoperire acelaşi amestec de

pământ, după care se tasează uşor şi se udă.

Plantele se repică când au formate 2-3 frunze adevărate, în ghivece, în

cuburi nutritive sau în strat.

19

Despărţirea plantelor se execută în perioada de repaus şi după al patrulea

an de cultură. Cele mai bune rezultate se obţin dacă despărţirea se face înainte de

pornirea în vegetaţie (martie-aprilie) sau toamna (octombrie).

În acest scop plantele mamă sunt fragmentate, după care se fasonează

rădăcinile şi se mocirlesc înainte de plantare. Plantarea se face imediat după

divizarea plantelor la adâncimea la care au fost plantele mamă.

Butăşirea se aplică la speciile cu tije subţiri şi numeroase (garoafe,

crizantema). Butaşii se fac la începutul verii, după înflorire şi se pun să

înrădăcineze în spaţii protejate, răsadniţe sau chiar afară pe brazde.

Plantele noi obţinute prin divizarea tufelor sau butăşire sunt crescute cel

puţin un an în pepiniere şi numai după aceea se folosesc la plantările definitive.

Înfiinţarea culturilor de flori perene hemicriptofite se face toamna şi

primăvara devreme. Excepţie fac câteva dintre ele (căldăruşa, bujorul) la care

momentul optim de plantare corespunde cu partea a doua a verii.

Lucrările de îngrijire a plantelor perene constau în menţinerea solului din

jurul lor afânat, combaterea buruienilor, fertilizarea fazială de 2-3 ori în mai-iunie

şi la 2-3 ani se administrează îngrăşăminte organice (4-6 kg/m2), udarea se face ori

de câte ori este nevoie, la fel combaterea bolilor şi dăunătorilor. Primăvara se

recomandă o afânare profundă a solului, la 15-20 cm. În timpul iernii, plantele

mai sensibile la temperaturile scăzute se protejează cu resturi vegetale.

specii perene geofite cuprind acea categorie de plante care prezintă în

pământ organe subterane (rizomi, bulbi, tuberculi, tuberobulbi) prin care în

perioada de repaus îşi continuă viaţa. Dintre acestea unele rezistă peste iarnă în

câmp fiind considerate rustice (Tulipa, Narcisus, Hyacinthus, Lilium,

Convallaria), iar altele sunt păstrate în depozite ferite de temperaturi negative,

urmând a fi plantate în câmp primăvara, în aprilie-mai (Gladiolus, Canna).

Acestea sunt semirustice.

2.3. Clasificarea după locul de origine

Din punct de vedere al floriculturii prezintă importanţă următoarele trei

zone: zona temperată (cu vegetaţie predominantă de conifere şi arbori cu frunze

caduce), zona subtropicală (arbori şi arbuşti cu frunze caduce sau persistente) şi

zona tropicală (ce vegetaţie semipervirescentă).

20

Plante originare din zonele temperate în care perioada de vegetaţie este

cuprinsă între 4-7 luni. Se disting două climate:

a) zona cu climat temperat continental care are ca centre de origine:

nordul Chinei şi Japoniei, de unde provin: Astilbe, Chrysanthemum,

Callistephus, Lilium, Paeonia;

Siberia, de unde provin Campanula, Papaver, Paeonia, Myosotis.

b) zone cu climat maritim: California, de unde îşi au originea speciile

Clarkia, Escholtzia, Godetia.

Plante originare din zonele subtropicale au în cultură mulţi

reprezentanţi. Centre mai importante sunt:

zona subtropicală (sudul Europei, nordul Africii) îşi au originea:

Allysum, Anemone coronaria, Campanula, Cyclamen;

în partea orientală (Turcia, Iran) îşi au originea Tulipa, Hyacinthus,

Rosa;

din zona subtropicală australă (sud-vestul Australiei) provin Mimosa

dealbata, Cycas, Araucaria etc.;

din sudul Africii provin speciile: Amaryllis, Gerbera, Freesia,

Agapanthus, Gladiolus, Clivia, Zantedeschia, Strelitzia;

Plante originare din zonele tropicale. 70% din plantele decorative.

Zonele tropicale se caracterizează prin climat umed şi cald, cu condiţii variabile

de climă şi sol şi reprezintă sursa de unde provin majoritatea plantelor decorative

de apartament.

Principalele regiuni de vegetaţie sunt:

a) Păduri permanent umede, cu temperatura medie de 25-30C,

precipitaţii 4000-5000 mm. Au mai multe centre de origine printre care:

► pădurile tropicale din America Centrală, de unde provin: Achimenes,

Anthurium scherzerianum, Fuchsia fulgens, Begonia, orhidee, palmieri,

Phylocactus, Ripsalis;

► pădurile umede din sudul Indiei, de unde provin: Ficus elastica, Musa

paradisica, Phoenix roebelini, Colocasia, Sansevieria;

► pădurile din sud-estul Africii, unde îşi au originea specii de palmieri,

ferigi, Dracaena;

► din partea nordică a Australiei provin: Ficus australis, Platycerium

alcicorne, Cordyline stricta;

21

► din partea estică a Americii de Sud (Brazilia) provin specii de orhidee,

Begonia rex şi B. metalica, Cobea, Clivia, Cocos weddeliana, Tradescantia;

► din nordul şi nord-estul Americii de Sud îşi au originea: Peperomia,

Sanchezia, Philodendron, etc.

b) Regiuni periodic uscate au o vegetaţie întreruptă de o perioadă de

repaus care coincide cu lipsa de precipitaţii. Centre de origine mai importante:

sudul Africii de unde provin: Asparagus plumosus, Aloe,

Dimorphoteca, Gazania, Pelargonium, Stapelia;

din estul Africii: Begonia socrotana, Impatiens sultanii, Streptocarpus,

Saintpaulia etc;

din zonele calde şi uscate ale Australiei provin Ammobium,

Helycrisysum etc;

c) Zona de stepă cuprinde ţinuturi cu o oarecare umiditate, urmată de

secetă, perioadă în care plantele rezistă prin bulbi, rizomi, tuberculi etc. Provin de

aici cactuşii şi plantele suculente.

2.4. Clasificarea după locul de cultură

Plantele decorative se cultivă în câmp sau spaţii protejate. Din acest punct

de vedere speciile decorative se clasifică în:

Specii cultivate în câmp. Se cultivă în câmp plantele anuale (Ageratum,

Antirrhinum, Petunia, Salvia, Tagetes etc.), bienale (Viola, Bellis, Dinathus

barbatus, Myosotis etc.) şi speciile perene originare din zona temperată, cum sunt:

Aster, Chrysanthemum, Hosta, Lilium, Narcisus, Paeonia etc. Se mai cultivă în

câmp şi specii perene din zonele subtropicale (Canna, Dahlia) la care organele

subterane se scot din pământ toamna şi se plantează primăvara.

Vara se scot în spaţii neadăpostite şi alte specii din zonele subtropicale,

cum sunt: Gerbera, Hypeastrum, Fuchsia, citricele, Nerium, Pelargonium etc.

Specii cultivate în spaţii protejate. Se cultivă în spaţii protejate plantele

provenite din regiunile tropicale sau subtropicale, pretenţioase la căldură, care în

condiţiile de la noi nu pot vegeta în câmp.

În seră, la sol se cultivă câteva specii care se valorifică ca flori tăiate

(Alstroemeria, Gerbera, Strelitzia, Zantedeschia etc.) sau ca plante la ghivece,

care decorează prin flori sau frunze (Cyclamen, Calceolaria, Aucuba, Fuchsia

etc.).22

Plantele care se cultivă doar temporar în sere, fie pentru producerea

răsadului (plantele anuale) sau în cultură forţată (plantele anuale: Antirrhinum,

Calendula, Mathiola, Lathyrus sau plante perene: Tulipa, Narcissus, Hyacinthus)

şi care în sezonul rece îşi încheie ciclul de vegetaţie sau iernează în câmp sau

depozite, nu se consideră ca făcând parte acestei grupe.

2.5. Clasificarea după însuşirile decorative şi modul de utilizare

A. După organele decorative plantele floricole se împart în:

Plante decorative prin flori. Aparţin acestei grupe majoritatea speciilor

floricole. Dintre plantele cultivate în câmp se remarcă speciile:

anuale: Dianthus, Callistephus, Antirrhinum, Lathyrus, Zinnia;

bienale: Myosotis, Digitalis, Dianthus barbatus, Althaea;

perene: Chrysanthemum, Gaillardia, Rudbeckia.

Se remarcă prin frumuseţea florilor şi speciile perene din categoria

"geophitelor": Convallaria, Gladiolus, Narcissus, Tulipa, Dahlia.

Dintre speciile cultivate în spaţii protejate amintim: Dianthus, Strelitzia,

Anthurium, Spathiphyllum, cultivate în sol şi Calceolaria, Cyclamen, Primula,

Azalea cultivate la ghivece.

Plante decorative prin frunze. Efectul ornamental al acestor plante este

dat de mărimea, forma, poziţia şi în multe cazuri, de coloritul frunzelor. Dintre

plantele cultivate în câmp decorative prin frunze amintim: Alternanthera,

Achyranthes, Coleus, Cineraria maritima, iar dintre plantele cultivate în seră:

Aucuba, Codiaeum, Ficus, Monstera, Dracaena, Cordyline, Diffenbachia,

Marantha, Palmierii, Ferigile.

Plante decorative prin fructe. Acestei grupe îi aparţin un număr mai

redus de specii. Asparagus sprengerii pe lângă cladodii, decorează şi prin bacele

de culoare roşie, iar A. plumosus, bace de culoare violetă. La Clivia fructele au

mărimea unor cireşe şi sunt de culoare portocalie. Lunaria biennis decorează prin

silicve mătăsoase, iar Solanum annua prin bace roşii şi mov.

B. După modul de utilizare, speciile floricole se cultivă pentru:

a) flori tăiate (buchete, aranjamente, coroane): Freesia, Gerbera, Dianthus, Rosa,

Gladiolus, Dahlia, Tulipa, Chrysanthemum, Polyanthes;

23

b) decorul apartamentelor, ca plante cultivate în ghivece (containere): Azaleea,

Cyclamen, Primula, Calceolaria, Hippeastrum, Agapanthus, ferigi,

Aucuba, Sanchezia, Codiaeum, Begonia, palmieri;

c) decorul balcoanelor, jardinierelor, teraselor: Pelargonium, Petunia, Dianthus,

Begonia semperflorens, Ipomea, Tradescantia, Verbena, Cobaea,

Thunbergia.

d) pentru decorul spaţiilor verzi:

ronduri, rabate, borduri, platbande: Ageratum, Salvia, Tagetes,

Dianthus, Myosotis, Viola, Bellis, Aster, Phlox;

exemplare izolate sau grupuri pe peluze: Gypsophilla, Hosta, Althaea,

Hydrangea, Helianthus, Zinnia, Digitalis;

mozaicuri sau arabescuri: Alternanthera, Cineraria maritima,

Gnaphalium, Echeveria, Coleus;

alpinării (stâncării): Cerastium, Allysum, Primula, Portulaca, Aster

alpina,

decorarea zidurilor, pergolelor: Ipomoea, Cobaea, Dolichos, Lathyrus,

Humulus, Cucurbita etc;

decorarea bazinelor, lacurilor: Acorus, Iris pseudocorus, Calla

palustris, Sagittaria, Nymphaea.

Chestionar de autoevaluare

1. Clasificarea botanică a plantelor floricole.

2. Clasificarea după ciclul biologic.

3. Clasificarea după locul de origine al plantelor decorative.

4. Clasificarea după modul de cultură.

6. Clasificarea după locul de cultură.

7. Clasificarea după însuşirile decorative.

8. Clasificarea după modul de utilizare.

Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii

24

C A P I T O L U L 3

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ŞI BIOLOGICE ALE SPECIILOR FLORICOLE

Din punct de vedere funcţional organele plantelor se împart în organe

vegetative (rădăcina, tulpina şi frunza) şi organe de reproducere (floarea, fructul şi

sămânţa).

3.1. Organele vegetative

3.1.1. Rădăcina

Rădăcina se dezvoltă de obicei în partea bazală a tulpini şi este organul cu

ajutorul căruia planta absoarbe apa din sol, în care sunt dizolvate sărurile minerale

necesare nutriţiei, servind totodată la fixarea plantei.

Pe lângă funcţiile amintite, rădăcinile plantelor floricole îndeplinesc şi

unele funcţii secundare: depozitarea unor substanţe de rezervă, înmulţirea şi

regenerarea plantelor.

După originea, dezvoltarea, forma şi funcţiile lor se disting următoarele

tipuri de rădăcini: normale, adventive şi metamorfozate.

Rădăcinile normale provin din radicula embrionului şi se întâlnesc la

plantele floricole obţinute din seminţe. În funcţie de raportul dintre rădăcina

principală şi cele secundare se deosebesc trei tipuri: pivotante, fasciculate şi

rămuroase. Dimensiunile rădăcinilor, modul de ramificare, adâncimea la care

pătrund variază de la o specie la alta şi depind şi de alţi factori (tipul de sol, gradul

de aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive etc).

Rădăcinile adventive apar după germinaţia seminţei, pe alte organe

vegetative decât rădăcina (tulpini, ramuri, frunze).

În condiţii favorabile de umiditate, pe tulpinile aeriene de Monstera sau

pe ramuri la Ficus rubiginosa, se formează numeroase rădăcini adventive. Pe

tulpinile aeriene rădăcinile adventive se formează câte una la fiecare frunză, cum

este la Philodendron sau mai multe la un nod, la Tradescantia.

Rădăcini adventive sunt şi la cele care apar de pe tulpinile subterane

(rizomi, tuberculi, tuberobulbi). Rădăcinile adventive care apar pe tulpinile

aeriene îndeplinesc la unele plante floricole rolul de fixare pe suportul pe care

cresc şi se înalţă continuu (Hedera, Vanilla). La unele specii de Ficus şi

25

Monstera, rădăcinile adventive ajung în sol, se îngroaşă şi ramifică, formând un

sistem radicular foarte puternic, al cărui rol secundar este de proptire.

Rădăcinile metamorfozate şi-au modificat structura şi forma adaptându-

se la îndeplinirea unor funcţii speciale.

Principalele tipuri de rădăcini metamorfozate sunt:

- Rădăcini tuberizate. Funcţia lor principală este de depozitare a unor

substanţe de rezervă (zaharuri, amidon, inulină etc.) şi pot fi întâlnite la unele

plante bienale sau perene din zonele temperate. Astfel la Dahlia variabilis

rădăcinile se îngroaşă mult şi capătă aspectul unor tuberculi de cartofi, cu

deosebire că mugurii sunt plasaţi numai în zona coletului..

- Rădăcini asimilatoare sunt o adaptare rară, întâlnită la unele orhidee.

Aceste rădăcini sunt foliacee, conţin cloroplaste şi îndeplinesc funcţia de

asimilare. Ele nu au stomate, schimburile de gaze făcându-se la nivelul unor

pneumatopode de tip special. Ele se întâlnesc şi la unele plante acvatice şi

îndeplinesc atât funcţia de fixare şi absorbţie, cât şi pe cea de asimilaţie.

- Rădăcini cu pneumatofori se întâlnesc la unele plante din regiunile

tropicale sau mlăştinoase, la care de pe rădăcinile normale se ridică nişte radicele

de o formă specifică, numiţi - pneumatofori. Aceştia asigură aerul rădăcinilor din

sol, împiedicând asfixierea (realizează schimbul de gaze cu exteriorul).

- Rădăcini înmagazinatoare de apă, constituie o caracteristică a

rădăcinilor la Orchidaceae, Bromeliaceae din pădurile tropicale. Ele absorb şi

acumulează vaporii de apă din atmosferă prin intermediul unui ţesut de

consistenţă spongioasă, numit velamen radicum servind plantei în momentele

critice.

- Rădăcini simbionte, întâlnite la unele plante a căror rădăcini sunt lipsite

de peri abosrbanţi, funcţia lor fiind îndeplinită de către ciuperci = micorize Astfel

între rădăcinile multor plante floricole aparţinând familiei Orchidaceae şi

Ericaceae, micoriza (simbioza între rădăcină şi ciupercă) este obligatorie şi

condiţionează dezvoltarea plantei. Ciuperca furnizează plantei apa, sărurile

minerale şi primeşte hidraţii de carbon.

- Rădăcini cu muguri sau drajonate. Rădăcinile unor plante floricole au

însuşirea de a forma muguri adventivi din care se dezvoltă lăstari numiţi drajoni

şi care pot fi folosiţi pentru înmulţirea plantelor (Chrysanthemum, Aloe, Aralia).

- Plante floricole lipsite de rădăcini. Lipsa rădăcinilor este o adaptare la

mediu şi se întâlneşte în mediul acvatic. Absorbţia apei se face prin întreaga

26

suprafaţă a plantei (Ceratophyllum, Salvinia), prin rizom la unele orhidee şi prin

tulpină la unele bromeliacee (Tillandsia usneoides).

3.1.2. Tulpina

Sistemul aerian, cu părţile sale componente contribuie la întregirea

aspectului estetic al plantelor. Tulpina îndeplineşte funcţia de susţinere a

organelor de asimilaţie şi de reproducere şi conduce substanţele nutritive.

Caracteristic pentru tulpină este prezenţa la noduri a mugurilor, organe ce

dau naştere la noi creşteri. După poziţia de pe tulpină, mugurii sunt: terminali şi

axilari, iar după organele la care dau naştere: vegetativi şi floriferi. Mugurii care

pornesc în vegetaţie numai în cazuri speciale se numesc muguri dorminzi, iar cei

care apar pe alte organe decât tulpina (pe rădăcină - Aralia; pe frunză -

Bryophyllum) se numesc adventivi.

Tulpina este de regulă dreaptă, având o formă cilindrică sau cilindro-

conică, ramificată (Cleome, Zinnia) sau neramificată (Palmieri).

După modul în care trăiesc, tulpinile se împart în: supraterane (aeriene),

subterane şi acvatice.

A. TULPINI SUPRATERANE (AERIENE) sunt cele mai răspândite, la plantele

decorative se întâlnesc aproape toate tipurile. Aceste tulpini pot fi nearticulate şi

articulate.

Tulpinile nearticulate sunt:

caudexul - tulpină scurtă, cărnoasă, neramificată, plurienală, care se

termină cu o axă floriferă articulată (Agave, Sepervirum);

stipul - tulpină columnară, plurienală care are în vârf un buchet de

frunze (palmieri, ferigi arborescente, Cycas);

Tulpini articulate, caracterizate prin internoduri lungi:

► culmul sau paiul, caracteristic gramineelor decorative;

► calamusul, spre deosebire de primul, este plin cu măduvă spongioasă

(Cyperus);

► caulis, majoritatea tulpinilor verzi, puţin sclerificate, caracteristic pentru

plantele anuale sau bienale (Compositae, Labiatae, Umbeliferae);

► scapul, prezintă un singur internod complet lipsit de frunze (Tulipa,

Galanthus).

27

Tulpinile supraterane ale unor plante floricole, adaptându-se condiţiilor de

mediu, au suferit modificări ce le conferă posibilitatea îndeplinirii unor funcţii

nespecifice. Acestea sunt:

a) Tulpini cu funcţii de asimilare se întâlnesc la plantele suculente la care

sistemul foliar este mult sau mai puţin redus, funcţia asimilatoare fiind îndeplinită

de tulpină. Frunzele sunt în general solziforme sau transformate în ţepi

(Cactaceae, Euphorbiaceae, Asclepiadaceae).

b) Tulpini cu rol de depozitare. Această funcţie este posibilă la acele

tulpini care îşi dezvoltă foarte mult parenchimurile tuberizându-se.

La orhidee (Cymbidium, Dendrobium) tuberizarea se produce la nivelul

unuia sau mai multor internoduri de la baza tulpinii. În tulpina unor palmieri se

depozitează de asemenea cantităţi considerabile de substanţe de rezervă.

c) Tulpini cu rol de înmulţire. Aceste tulpini produc muguri axilari

(tubercule sau bulbile), care desprinşi de pe planta mamă, pot produce noi indivizi

(Lilium tigrium şi L. bulbiferum).

d) Tulpini cu rol de apărare. Sunt acele tulpini care au spini de diferite

mărimi şi forme, care au luat naştere prin modificarea unor ramuri scurte sau

frunze (Asparagus, Cleome, Peireskia).

B. TULPINI SUBTERANE se întâlnesc la unele plante floricole ierboase

perene. Aceste tulpini sunt metamorfozate, adaptate la depozitarea substanţelor de

rezervă, la înmulţirea negativă şi la rezistenţa la condiţiile nefavorabile ale

mediului. Au forme şi mărimi diferite, uneori asemănătoare cu ale rădăcinilor.

Acestea sunt:

Bulbii sunt microblaste cu frunze cărnoase în care se adună materiile

nutritive de rezervă şi apă (fig.1).

La un bulb se deosebeşte axa bulbului şi frunzele. Frunzele externe sunt

uscate şi au rol de apărare, cele interne sunt cărnoase şi conţin substanţe de

rezervă.

În bulb se deosebeşte un mugure terminal şi mai mulţi muguri axilari, care

după caz dau naştere la tulpini florale sau la bulbi de înlocuire. După forma

frunzelor bulbii sunt tunicaţi şi solzoşi.

Rizomii sunt tulpini formate din internoduri scurte (microblaste). Spre

deosebire de rădăcini prezintă muguri la subsuoara unor frunze rudimentare

(scvame) şi nu au niciodată piloriză. În ei se depozitează substanţe de rezervă şi

28

reprezintă singura parte vivace a plantei. Pe rizomi se formează rădăcini adventive

şi frunze rudimentare (fig.2).

Fig. 1. Forma bulbilor la Hippeastrum (1), Tulipa (2), Polyanthes (3), Narcissus (4)

Bulbii tunicaţi sunt caracterizaţi prin frunze mari care se acoperă unele pe

altele. Tunicile externe sunt uscate, membranoase, cele interne groase, cu

substanţe de rezervă (Tulipa gesneriana, Hyacinthus etc.). Bulbii solzoşi sunt

caracterizaţi prin frunze mai mici care se acoperă parţial unele pe altele (Lilium

candidum).

Fig. 2. Rizomi de: Canna (1), Zantedeschia (2), Alstroemeria (3), Sansevieria (4), Aspidistra (5)

29

Tuberculii sunt microblaste groase, bogate în substanţe de rezervă, la care

frunzele sunt reduse la solzi mai mult sau mai puţin evidenţi, Cyclamen (fig.3).

Tuberobulbul este o tulpină metamorfozată asemănătoare tuberculului,

învelită la exterior cu frunze uscate (fig.4.). Din aceste organe iau naştere tulpini

florifere, iar mai târziu un nou tuberobulb. Acesta se poate forma la subsioara unei

frunze (Colchichum sp.) sau la vârful tuberobulblului mamă (Crocus sp.). La

Gladiolus şi Fresia la nivelul tuberobulblului se diferenţiază rădăcini adventive

contractile.

Fig. 3. Tuberculi de Cyclamen (1) şi Begonia tuberhybrida (2)

Fig. 4. Tuberobulbi de: gladiole (1), crocus (2) fresia (3)

C. TULPINI ACVATICE se întâlnesc la plantele acvatice, majoritatea perene

şi pot fi submerse, nutante şi amfibice. Particularitatea acestor specii este prezenţa

pe tulpini a unui ţesut cortical străbătut de canale sau lacune aerifere.

30

3.1.3. Frunza

Frunza este un organ vegetativ, bogat în cloroplaste care ia naştere din

tulpină şi îndeplineşte funcţiile de fotosinteză, respiraţie, transpiraţie, metabolism,

iar cele metamorfozate sunt adaptate şi la alte funcţii secundare: de protecţie,

absorbţie, înmagazinare de apă şi substanţe de rezervă, de înmulţire.

La o frunză deosebim: limbul sau lamina, peţiolul sau codiţa şi baza

frunzei. Pentru numeroase specii floricole frunza reprezintă un element decorativ

important decorând prin formă, mărime, consistenţă şi culoare.

Forma frunzei poate fi simplă sau compusă (fig.5 şi 6). Suprafaţa limbului

poate fi netedă, glaucă, lucitoare, glabră, păroasă, scabră (aspră).

Consistenţa limbului poate fi: erbacee, pieloasă, coriacee, membranoasă şi

cărnoasă.

Fig. 5. Forme de frunze simple:

1.lanceolată; 2.oblongă; 3.obovată; 4.spatulată; 5.hastată; 6.romboidală; 7.eliptică; 8.reniformă; 9.cordată; 10.lineară; 11.ensiformă

Fig. 6. Forme de frunze compuse1.imparipenată; 2-4 paripenate; 5.biparipenată; 6.trifoliată; 7.palmat-compusă

31

Frunzele plantelor floricole pot avea baza limbului rotundă, sagitată,

hastată, reniformă, cuneată, asimetrică vârfului limbului acut, acuminat, rotund,

obtuz, emarginat, mucronat, iar marginea limbului întreagă sau cu inciziuni mai

mici (dinţată, serată, crenată, sinuată) sau mai mari (penată sau palmată) (fig.7).

Peţiolul sau codiţa poate avea diferite forme: cilindric, comprimat, dilatat

şi este prins la baza limbului, mai rar pe faţa inferioară a lui, caz în care frunza

este peltată (Tropaeolum, Pelargonium peltatum).

Fig. 7. Marginea frunzei

1.dinţată; 2.cuspidată; 3.cranelată; 4.lirată; 5. palmat-fidată; 6.palmat-lobată; 7.palmat-sectată; 8.penat-partită; 9.bipenat-fidată

Dimensiunile frunzelor diferă de la o specie la alta. Dintre speciile

decorative frunzele cele mai mari se întâlnesc la palmieri, nuferi, Monstera,

Colocasia, iar cele mai mici la Tradescantia, Peperomia.

Dispoziţia frunzelor pe tulpină poate fi: alternă (la fiecare nod o frunză),

verticilată (la fiecare nod trei sau mai multe frunze) sau opusă (la acelaşi nod se

inseră două frunze).

Frunzele s-au adaptat la unele condiţii de mediu. Ţinând cont de aceste

adaptări frunzele pot fi:

a) cu rol protector - frunzele s-au transformat total sau parţial în spini. Se

întâlnesc la cactuşi, la Pelargonium spinossum. Tot cu rol protector sunt bracteele

florilor şi solzii mugurilor;

32

b) cu rol de agăţare - frunzele s-au transformat în cârcei, cu proprietatea

de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta (Lathyrus, Pisum,

Clematis);

c) cu rol nutritiv - frunzele prezintă forme (urne - nişe: Platycerium

grande) în care se acumulează humus sau apă sau se îngroaşă foarte mult ca

urmare a depozitării substanţelor de rezervă (Aloe, Agave).

3.2. Organele de reproducere

3.2.1. Floarea

Floarea se caracterizează printr-o specializare mai mare decât celelalte

organe şi prezintă cel mai viu interes din punct de vedere estetic. Este formată din

peduncul, axa florală (receptacol), periant (caliciu şi corolă), androceu şi gineceu.

Caliciul, primul înveliş al florii este format din frunze modificate, în general

verzi, numite sepale. Corola, al doilea înveliş al florii, este format din frunze

modificate, în general colorate, numite petale.

Învelişul floral nediferenţiat în caliciu şi corolă se numeşte perigon, iar

componentele tepalele se întâlnesc la: Tulipa, Lilium, Narcissus, Orhidee.

Învelişul exterior al florii este caliciul, format din sepale care pot fi

complet libere, caliciul dialisepal (Ranunculus), concrescute, caliciul gamosepal

(Primula).

Corola este formată din petale, care pot fi libere (dialipetală) sau

concrescute (gamopetală).

Petalele au forme foarte diferite: lanceolată, lineară, lobată sau pot fi

transformate în cornete nectarifere (Aconitum) sau pinten nectarifer (Viola).

La unele specii floricole se constată metamorfoza unor organe florale

interne. Astfel, la Canna indica staminele sunt transformate în organe petaloide

(staminodii). Acest proces s-a produs la unele specii accidental, la altele fiind

provocat: Hyacinthus, Paeonia, Anemone, Ranunculus, Rosa, obţinându-se florile

involte.

La florile involte sau bătute nu toate petalele provin din transformarea

staminelor, o parte din ele îşi au originea în primordii suplimentare formate pe

receptacul, independent de primordiile staminelor.

33

La orhidee floarea este alcătuită din trei sepale colorate şi inegale ca

mărime şi trei petale, din care două laterale identice ca mărime şi culoare şi una

inferioară numită labelum, diferită ca formă şi culoare.

Un aspect important în viaţa unei flori îl constituie deschiderea corolei

(înflorirea). La unele specii înflorirea are loc în timp relativ scurt în timp ce la

altele durează mai multe zile. Astfel, la Hibiscus trianum înflorirea durează cca. 3

ore, la Hemerocallis fulva 24 ore, la Portulaca grandiflora circa 10 ore, la

Papaver somniferum 2 zile, la Lilium candidum 6 zile, la orhidee 15-20 zile etc.

Culoarea florilor are un efect deosebit de favorabil asupra psihicului uman,

iar pentru plantele cu polenizare entomofilă constituie un mijloc de atracţie a

insectelor.

Un element important în stabilirea valorii florilor îl constituie parfumul,

dat de substanţele volatile (uleiuri esenţiale). Printre acestea sunt: papile

secretoare (Rosa, Dianthus, Convallaria, Viola), osmoforele (Araceae,

Orchidaceae, Aristolochiaceae) şi perii secretori (Mentha, Lavandula).

O floare este solitară în cazul în care o tulpină sau o ramură se termină cu

o singură floare (Tulipa, Anemone nemorosa, Galanthus) sau când este situată

câte una la subsuoara frunzelor de pe tulpina floriferă (Vinca minor, Viola).

Majoritatea plantelor au florile grupate în inflorescenţe care, sunt

caracteristice pentru unele familii: umbela pentru Umbeliferae, racemul pentru

Cruciferae, calatidiu (antodiu) pentru Compositae, cima dihazială pentru

Caryophillaceae etc.

Inflorescenţele se împart după tipul de ramificaţie al axului în inflorescenţe

simple (monopodiale sau simpodiale) şi inflorescenţe compuse.

Inflorescenţele monopodiale, au axa principală cu creştere nedefinită şi

mai dezvoltată decât axele secundare. Fac parte următoarele tipuri: spicul

(Althaea, Canna, Verbena), racemul (Convallaria, Digitalis, Hyacinthus, Salvia),

corimbul (Hydrangea, Phlox), umbela (Pelargonium, Primula), spadixul

(Anthurium, Dieffenbachia, Monstera, Zantedeschia), capitulul (Gomphrena,

Scabiosa), calatidiul (antodiul) (Callistephus, Centaurea, Gaillardia, Gerbera).

Inflorescenţele simpodiale. Axa principală îşi încetează creşterea şi

poartă de obicei o floare. Acele secundare îşi continuă creşterea, depăşind axa

principală. Originea succesiunii înfloririi este din centru la periferie. Fac parte

următoarele tipuri: dichasiul sau cima bipară (Dianthus, Gypsophilla),

34

monochasiul sau cima unipară (Gladiolus, Iris, Myosotis), pleiochasiul

(Euphorbia, Sedum).

Inflorescenţele compuse. Se deosebesc de inflorescenţele simple prin

gradul mai mare de ramificare, sistemul lor de ramificare se repetă. Acestea sunt:

spicul compus, umbela compusă.

Inflorescenţele mixte reunesc două tipuri de inflorescenţe, de exemplu:

corimb cu calatidii la Senecio cruentus şi Ageratum.

3.2.2. Fructul şi sămânţa

Fructul este gineceul transformat în urma procesului de dublă fecundaţie,

la care participă într-o oarecare măsură şi celelalte elemente florale.

La un fruct deosebim trei părţi: epicarpul, mezocarpul şi endocarpul care

variază foarte mult în funcţie de tipul de fruct.

Principalele tipuri de fructe cunoscute la plantele decorative sunt: achena

(Tagetes), silicva (Mattiola), păstaie (Lathyrus odoratus), folicula (Paeonia,

Delphinium), capsula (Papaver), baca (Asparagus), nucula (Tropaeolum).

Sămânţa se dezvoltă din ovulul fecundat şi este formată din tegument,

embrion şi albumen sau endosperm secundar.

La exterior sămânţa prezintă hilul (locul de prindere a seminţei de folicul)

şi micr opilul (locul prin care străbate radicela în timpul germinaţiei).

Embrionul este format din hipocotil, unul sau două cotiledoane şi epicotil,

care reprezintă primordiile viitoarei plante.

Albumenul sau endospermul secundar este partea seminţei care ia naştere

din sacul embrionar şi constituie un ţesut de rezervă ce va hrăni embrionul.

O excepţie în acest sens o prezintă sămânţa de orhidee care nu are

endosperm secundar.

Seminţele pot avea forme variate (sferice, muchiate, reniforme, ovoidale

etc.) şi mărimi foarte diferite, de la foarte mici, abia observabile cu ochiul liber

(orhidee, begonia, lobelia) la seminţe foarte mari (unii palmieri).

Însuşirile fizice ale seminţelor sunt : forma, mărimea, culoarea.

Forma - raport - L - l - grosime

- sferică: Lathyrus, Petunia, Portulaca

- ovală: Antirrhinum, Cheiranthus, Digitalis

- fusiformă: Ageratum, Centaurea, Cosmos, Tagetes

- ovoidă: Alyssum, Begonia, Viola, Myosotis

35

- neregulată: Calendula

- cordiformă: Celosia

- cilindrică: Verbena

- reniformă: Gypsophilla, etc.

Mărimea:

- foarte mici şi mici, sub 1,5 mm: Begonia, Antirrhinum, Lobelia, Petunia

- mijlocii -1,5-3 mm: Gypsophilla, Celosia

- mari - peste 3 mm: Tagetes, Zinnia

- foarte mari: Phoenix, Lupinus.

Culoarea tegumentului la maturitatea fiziologică:

- neagră: Ageratum, Antirrhinum, Tagetes

- brun roşcată: Alyssum

- roşcată: Begonia

- galben brun: Calendula

- cenuşie: Centaurea, Cosmos, Papaver

- brună: Gazania, Godetia

- cafenie: Gaillardia

- brun cenuşiu: Salvia, Phlox, Zinnia

Luciu:

- pronunţat: Celosia, Lobelia

- şters: Centaurea

- mat: Phlox, Portulaca

Arhitectura tegumentului

Chestionar de autoevaluare

1. Rădăcina la plantele decorative: funcţii şi clasificare

2. Tulpina plantelor decorative: funcţii şi alcătuire.

3. Tulpini metamorfozate de plante decorative.

4. Frunza. Funcţii, alcătuire şi clasificare funcţională.

6. Frunza. Element decorativ şi frunze metamorfozate.

7. Floarea - tipuri de inflorescenţe simple şi mixte.

8. Floarea - alcătuire, simetrie, structură, forma, culoare.

9. Fructul şi sămânţa plantelor decorative.

36

Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii

C A P I T O L U L 4

RELAŢIILE PLANTELOR FLORICOLE CU FACTORII ECOLOGICI

Plantele se dezvoltă normal dacă fiecare factor este asigurat la un anumit

nivel cantitativ, considerat ca valoare optimă şi care se află între două praguri de

toleranţă, minim şi maxim, iar valorile în afara acestui interval determină moartea

plantelor.

Factorii ecologici care constituie cadrul de viaţă al plantelor sunt:

temperatura, lumina, apa, aerul şi substratul de cultură.

Factorii de mediu - acţionează în complex şi într-o strânsă interdependenţă

- absenţa, reducerea, excesul unuia din

factori duce la dezechilibre

- plantele au cerinţe diferite în funcţie de

origine, gen (chiar soi) şi faza de creştere şi dezvoltare

- dirijarea lor în spaţii protejate în conformitate cu

cerinţele plantelor.37

4.1. Lumina

Lumina influenţează direct creşterea şi dezvoltarea plantelor fiind izvorul

de energie pentru procesul de fotosinteză şi indirect acţionează asupra altor

procese precum absorbţia apei, a substanţelor nutritive, a schimbului de gaze.

În cultura plantelor floricole, factorul lumină interesează sub aspectul:

- intensităţii (care se măsoară în lucşi),

- durata de iluminare

- lungimea de undă.

Energia radiată este folosită - 0,66% fotosinteză

- 48% transpiraţie

- 31% traversează frunza

- 19% reflectată

- lipsa produce - etiolarea, stagnarea vegetaţiei şi a înfloririi

- excesul produce - clorozare (Saintpaulia), arsuri pe frunze

În funcţie de pretenţiile faţă de intensitatea luminoasă speciile floricole se

împart în:

iubitoare de lumină (heliofile) care solicită între 30.000-50.000 lucşi şi

care se dezvoltă foarte bine la lumină solară directă (palmieri, Kalanchoe,

Gladiolus, Gazania, Phlox, Salvia, Verbena, Petunia). Cultura acestora se

dirijează astfel ca înflorirea să aibă loc vara, când intensitatea luminoasă atinge

valori maxime. Dacă nu se asigură lumină suficientă planta formează lăstari

subţiri, florile rămân mici, decolorate şi sensibile la boli şi dăunători;

iubitoare de semiumbră şi umbră (schiofile). Acestea se dezvoltă şi

înfloresc la o intensitate luminoasă redusă (10.000-20.000 lucşi). Nu suportă

acţiunea directă a soarelui şi sunt puţine la număr (Fittonia, Saintpaulia,

Marantha, Aspidistra, ferigi, orhidee, crinul de toamnă). Excesul de lumină la

unele plante poate duce la decolorarea frunzelor (Saintpaulia, Begonia) sau la

avortarea bobocilor (Gloxinia).

Nevoia plantelor faţă de intensitatea luminoasă variază în raport cu faza de

vegetaţie şi lucrările agrotehnice aplicate asupra plantelor. În general plantele au

nevoie de lumină încă de la răsărire, când încep să se hrănească singure, apoi în

fază de răsad, de formare a bobocilor şi înflorire solicită lumină multă. În faza de

repaus lumina se reduce parţial sau total în funcţie de profunzimea repausului. La

38

fel se va reduce lumina câteva zile după repicare, butăşire, plantarea la ghivece şi

transplantare.

Durata de iluminare prezintă deosebită importanţă în dezvoltarea plantelor

floricole. Această durată condiţionează şi alte procese fiziologice cum sunt:

repausul mugurilor, căderea frunzelor, formarea bulbilor, mărimea celulelor.

Reacţia plantelor faţă de durata zilelor şi nopţilor se numeşte

fotoperiodism.

După criteriul reacţiei fotoperiodice plantele floricole se pot grupa în trei

categorii:

plante de zi lungă care solicită o durată de iluminare de 13-14 ore şi

chiar mai mult pentru a înflori (Begonia tuberhybrida, Cineraria hybrida,

Sinningia hybrida);

plante de zi scurtă, solicită o perioadă de iluminare de până la 12 ore

şi provin din zonele tropicale şi subtropicale (Chrysanthemum, Kalanchoe,

Poinsetia, Freesia) (tabelul 1)

plante intermediare şi plante indiferente care au nevoie de o

perioadă de 8 ore de iluminare zilnică, după care înfloresc indiferent de durata de

iluminare. La această grupă aparţin majoritatea plantelor anuale, bienale, perene şi

unele specii cultivate în seră (Cyclamen, Dianthus).

Tabelul 1Plante sensibile la fotoperiodism

(BOSSARD, 1960)

Plante de zi lungă Plante de zi scurtă

Aster amelus Begonia Gloire de Lorraine

Aechmea fasciata Catuşii

Begonia tuberhyrida Chrysanthemum indicum

Calceolaria hybrida Cosmos bipinatus

Calendula officinalis Crassula coccinea

Callistephus chinensis Euphorbia fulgens

Gladiolus gandavensis Kalanchoe blossfeldiana

Lathyrus odoratus Euphorbia pulcherrima

Lilium longiflorum Freesia hybrida

Matthiola annua -

Scabiosa purpurea -

Sinningia hybrida -

39

Lumina acţionează asupra plantelor în mod diferit şi în funcţie de

lungimea de undă care se exprimă în nanometri (nm = 10–9m).

GUSTAV SCHOSER (citat de V.SONIA, 1971) arată că lumina în funcţie de

lungimea de undă, are următoarele influenţe asupra plantelor:

sub 350 nm - distrugerea acizilor nucleici;

350-400 nm - favorizează fotoperiodismele;

400-450 nm - reducerea fotoclorofiliană, sinteza clorofilei, împiedică

etiolarea;

500-600 nm - reducerea fotosintezei şi fotomorfozei;

600-700 nm - sinteza clorofilei, fotosinteza, germinaţia seminţelor,

creşterea vegetativă prin mărirea celulelor (întindere şi divizare), fotoperiodism;

700-800 nm - suspendă germinaţia, are loc creşterea vegetativă, sinteza

antocianului, fotoperiodismul;

peste 800 nm - nu mai există acţiune formativă asupra plantelor

superioare.

Pentru corectarea luminii naturale cultivatorul poate interveni conform

cerinţelor plantelor, după mai multe procedee:

alegerea timpului optim pentru producerea materialului săditor

aplicarea luminii artificiale, care, însă, nu trebuie să fie prea intensă.

Pentru ca plantele de zi lungă să înflorească în condiţii de zi scurtă se

poate interveni astfel:

- prelungirea zilei până la necesarul optim al plantei cu o sursă de

iluminat

- menţinerea plantei la lumina zilei şi întreruperea nopţii prin iluminat

artificial, timp de 2-5 ore

La plantele de zi scurtă, cultivate în condiţii de zi lungă, se procedează la scurtarea

zilelor lungi din cursul verii prin întunecarea culturilor (acoperirea cu pânză

neagră, material plastic opacizat). Scurtarea zilei se face cu 2-3 ore înainte de

sosirea nopţii şi prelungirea nopţii cu 1-3 ore în perioada dimineţii.

4.2. Temperatura

Temperatura influenţează direct desfăşurarea proceselor fiziologice

(fotosinteză, transpiraţie, respiraţie, absorbţia apei şi substanţelor minerale) cât şi

40

parcurgerea diferitelor fenofaze (germinarea, creşterea vegetativă, înflorirea,

fructificarea). Sursa naturală de energie este radiaţia solară.

Toate aceste procese au loc la anumite nivele de temperatură, cuprinse

între 0C şi 40C.

Cerinţele plantelor floricole faţă de temperatură diferă în funcţie de:

a) Specie. Locul de origine determină anumite cerinţe faţă de temperatură,

în funcţie de care plantele se grupează astfel:

plante cu cerinţe mari faţă de temperatură, originare din zonele

tropicale şi subtropicale (Coleus, Dieffenbachia, unele orhidee, ferigi, bromelii);

plante cu cerinţe medii, majoritatea plantelor din climatul temperat

(Callistephus, Hemerocallis);

plante cu cerinţe mici, care îşi au originea în zonele alpine.

b) Variaţia diurnă şi gradul de nebulozitate. Diferenţa temperaturii

dintre zi şi noapte se recomandă să fie de 2-5C, având în vedere că în timpul zilei,

datorită luminii, funcţiile plantei sunt mai active, deci nevoia de temperatură mai

mare.

Temperatura va fi mai mică cu 2-3C în zilele cu cerul acoperit, faţă de

zilele cu cer senin.

Diferenţele de temperatură diurnă reprezintă pentru unele specii floricole

condiţia esenţială a înfloririi. Astfel, unele specii de cactuşi pentru a înflori, au

nevoie de diferenţe între zi şi noapte de 15-35C.

c) Anotimp. Iarna, datorită luminozităţii reduse, nevoia de căldură este

mică, de aceea plantele tropicale de seră sau apartament pot ierna la 16-18 C, iar

cele subtropicale la 8-10C.

Această variaţie sezonieră are mare importanţă în diferenţierea mugurilor

floriferi şi evoluţia lor în continuare până la înflorire. Astfel, primordiile florale

din bulbii de lalele se formează la 23-28C în timp de 45-60 zile, mugurii floriferi

la hortensia se formează la 16-18C, dar maturarea şi dezvoltarea lor în continuare

necesită o temperatură de 2-4C timp de 25-30 zile, iar cei de azaleea la 6-8C.

d) Fenofaza. Cerinţele plantelor floricole faţă de temperatură diferă în

funcţie şi de fenofază. Pragul de toleranţă şi valoarea optimă diferă în cadrul

speciei de la fenofază la fenofază.

Plantele floricole, pentru desfăşurarea normală a ciclului biologic, au nevoie

de o sumă globală de temperatură anuală care, în funcţie de specie poate fi

41

cuprinsă între 1000-4000C, repartizată în sume de grade de temperatură pentru

fiecare fenofază.

Temperatura ca factor de viaţă al plantelor are o mare importanţă şi la

nivelul sistemului radicular (în sol).

e) Temperatura solului are o mare importanţă pentru reuşita unor culturi.

Astfel, pentru Anthurium, Codiaeum, Gerbera, temperatura solului trebuie să fie

de 20C, pentru Fuchsia 19C, pentru Primula obconica 18C, iar pentru Primula

malacoides 15C.

Mijloace de corectare a temperaturii. Pentru micşorarea efectului

temperaturilor scăzute se poate interveni prin: protejarea cu folie de polietilenă,

fumigaţie, aspersiune, protejarea cu frunze, paie.

Micşorarea efectului temperaturilor prea ridicate se face prin umbrire cu

humă sau plase de rafie, tocuri de răsadniţă, pulverizarea apei pe plante, pe sol,

amplasarea culturilor în expoziţie nordică sau vestică, aerisirea.

În spaţiile adăpostite căldura se asigură cu ajutorul instalaţiilor de

încălzire, folosind ca agent termic apa fierbinte.

4.3. Apa

Apa este un factor indispensabil vieţii plantelor, atât pentru absorbţia din

sol şi transportul substanţelor nutritive, cât şi pentru o serie de reacţii chimice

complexe legate de metabolism.

Conţinutul în apă al organelor vegetale este diferit, de la 8-12% (în

seminţe) la 85-95% (în fructe sau rădăcini).

Necesarul de apă pentru o bună desfăşurare a ciclului biologic, plantele

floricole şi-l asigură din sol sau atmosferă, unde trebuie să fie un conţinut optim în

funcţie de cerinţele fiecărei plante.

Cantitatea de apă reţinută în sol diferă în funcţie de capacitatea de câmp,

care variază de la 20% pentru sol nisipos până la 1100% pentru turbă.

Cantitatea de apă necesară plantelor floricole este determinată de o serie de

factorii:

Specia şi originea. Plante ca Monstera, Colocasia, Anthurium,

Zantedeschia, care trăiesc în stare naturală în regim cu umiditate mare în sol şi

atmosferă, solicită apă multă şi în condiţiile de cultură de la noi. Aceste plante au

frunzele mari, cu limbul neted, lucios, coriaceu.

42

Speciile din zonele periodic secetoase sunt adaptate acestor perioade prin

organe subterane (bulbi, rizomi), iar cantităţile de apă sunt diferite în funcţie de

faza de creştere şi dezvoltare.

Speciile din zonele secetoase au pretenţii foarte reduse faţă de cantitatea de

apă, ele prezentând: frunze mici, puţine, cărnoase sau pubescente sau chiar

dispariţia frunzelor la unele dintre ele (cactuşi).

Sistemul radicular şi aerian influenţează cantitatea de apă necesară

pentru o plantă, în sensul că un sistem aerian voluminos este corelat cu un consum

mai mare de apă, care este mai bine asigurat de un sistem radicular proporţional

dezvoltat şi invers.

Starea sănătăţii constituie condiţia necesară pentru consumul specific al

plantei faţă de apă, consum ce se diminuează la plantele bolnave.

Faza de creştere şi dezvoltare. Necesarul de apă pentru o plantă este

foarte diferit în funcţie de fenofază. Astfel, pentru germinare apa necesară

îmbibării seminţelor variază de la 30% la peste 100%. Cerinţele se menţin mari şi

în faza de răsad şi plante tinere, ca să scadă în timpul înfloritului.

Temperatura mediului şi intensitatea luminii. Cu cât aceşti factorii au

valori mai mari, cu atât cantitatea de apă necesară plantelor este mai mare şi

invers. Acest lucru se explică prin intensificarea tuturor proceselor fiziologice, în

special transpiraţia. În condiţii de lumină scăzută şi temperatură redusă (iarna),

apa se administrează în cantitate mică, pe când vara, datorită proceselor intense de

transpiraţie se va mări cantitatea de apă.

Tipul de sol. Solurile uşoare a căror permeabilitate este mai mare, necesită

udări mai dese, decât pe solurile grele unde se udă mai rar şi cu cantităţi mai mici.

Umiditatea atmosferică trebuie corelată cu cerinţele plantelor care, în

funcţie de origine, au pretenţii diferite. Majoritatea plantelor de apartament

pretind 75% UR, plantele epifite au nevoie de o atmosferă mai umedă, 85% UR,

în timp ce pentru cactuşi şi plante suculente, valorile de 50-55% sunt normale.

Sistemul de cultură. Plantele cultivate la ghiveci necesită mai multă apă

decât plantele cultivate în câmp, unde apa poate fi suplinită de apa care urcă prin

capilaritate din straturile mai adânci ale solului sau din stratul freatic.

Administrarea raţională a apei în cultura plantelor floricole presupune

cunoaşterea şi respectarea unor reguli şi anume:

43

Stabilirea cantităţii optime de apă pentru fiecare plantă se face ţinând cont

de toţi factori de mediu. Se are în vedere că excesul şi deficitul de apă sunt la fel

de dăunători.

Frecvenţa administrării apei se face în funcţie de specie, stadiul de

dezvoltare al plantei, modul de cultură, anotimp, evoluţia condiţiilor de mediu.

Calitatea apei de udat se exprimă prin conţinutul de săruri şi temperatură.

Apa rece întârzie creşterea, poate determina putrezirea rădăcinilor sau căderea

florilor. Foarte sensibile la udatul cu apă rece sunt Camelia, Gerbera, Gloxinia,

Saintpaulia. Folosirea apei prea calde este, de asemenea, dăunătoare, în special

dacă se foloseşte în perioadele reci. Udarea cu apă prea caldă provoacă o creştere

rapidă a plantelor dar în defavoarea înfloritului.

Perioada de udare în cadrul unei zile: pentru culturile de seră udatul se

recomandă a se face înainte de masă, iar pentru cele din câmp dimineaţa şi seara.

Modul de administrare se face în funcţie de locul de cultură, specie, faza

de vegetaţie şi se execută cu stropitoarea, furtunul, cu picătura, prin aspersiune.

4.4. Aerul

Aerul atmosferic acţionează asupra plantelor prin gazele pe care le conţine:

78% azot, 21% oxigen, 0,03% CO2 şi alte gaze în concentraţie foarte mică.

Conţinutul normal în CO2 al aerului este de 0,03%. Atunci când procentul

scade, creşterea este încetinită sau chiar se opreşte dacă atinge pragul de 0,01%.

Dimpotrivă, intensitatea fotosintetică poate fi mărită de 2 sau 3 ori când conţinutul

de CO2 ajunge până la 0,15%.

În general, creşterea conţinutului în CO2 se reflectă la majoritatea speciilor

în: creşterea suprafeţei foliare, dezvoltarea substanţei uscate a plantei, iar din

punct de vedere practic, îmbogăţirea CO2 are drept consecinţe: dezvoltarea

randamentului; precocitatea înfloririi; îmbunătăţirea calităţii.

Aerul prin componentele de bază este foarte necesar şi la nivelul

sistemului radicular al plantelor. Prezenţa lui în sol este indispensabilă vieţii

rădăcinilor şi dezvoltării în ansamblu al plantelor şi este determinată de

porozitatea substratului, nisip, materii organice. Într-un sol bine structurat, aerul

care circulă are o compoziţie asemănătoare celui din atmosferă, pentru oxigen şi

azot, dar este mai bogat în dioxid de carbon rezultat din descompunerea

substanţelor organice. În substratul de cultură, aerul trebuie să ocupe 32-34% din

44

volumul acestuia, pentru a asigura o bună dezvoltare a rădăcinilor şi o activitate

corespunzătoare a microorganismelor.

De aceea se recomandă, în cazul solurilor grele, compacte, adăugarea de

nisip, mraniţă sau turbă pentru îmbunătăţirea structurii solului, iar în cazul

culturilor la ghivece, respectarea proporţiei în care diferitele componente sunt

recomandate pentru fiecare specie în parte. Alături de aceste măsuri, lucrări ca:

afânarea permanentă a solului şi substratului, curăţirea ghivecelor de muşchi sau

licheni, contribuie la asigurarea unei oxigenări corespunzătoare, la nivelul

sistemului radicular.

Împrospătarea aerului din sere se asigură prin deschiderea ferestrelor din

pereţii laterali şi acoperiş, evitându-se formarea de curenţi. Aerisirile se fac des şi

de scurtă durată toamna, iarna, primăvara în timp ce vara ferestrele rămân

deschise permanent. În serele mari, moderne, se folosesc ventilatoarele instalate

frontal sau lateral.

4.5. Substratul de cultură

Suportul material în care plantele floricole îşi fixează sistemul radicular şi

unde găsesc substanţele nutritive este cunoscut în practica floricolă ca substrat de

cultură.

Pentru plantele floricole care în condiţiile ţări noastre se cultivă în câmp

liber, substratul de cultură se identifică cu solul natural. Aceste plante găsesc din

punct de vedere al substratului de cultură, condiţii optime, în ceea ce privesc atât

însuşirile fizice, cât şi cele chimice. În situaţii de excepţie se poate interveni

pentru îmbunătăţirea acestor însuşiri prin amendamente, adaus de mraniţă, nisip,

bălegar etc.

Speciile floricole cultivate în spaţii protejate necesită în marea majoritate a

lor, ca substrat de cultură, amestecul mai multor componente.

4.5.1. Componente utilizate în pregătirea substraturilor

Pământurile horticole:

Ţelina se obţine de pe terenurile înţelenite natural, de preferat cu plante

furajere perene (lucernă, trifoi). Brazdele înierbate se scot la adâncimea de circa

10-15 cm, după care se aşează în platformă stropindu-se cu must de bălegar pentru

45

îmbogăţirea în elemente nutritive. După 8-12 luni se va obţine pământul de ţelină,

de culoare brună-cafenie, pH-ul 6,5-8, relativ bogat în substanţe nutritive.

Pământul de frunze provine din descompunerea frunzelor adunate toamna

şi aşezate în platformă sau groapă. Frunzele de fag, arţar, tei, alun dau un pământ

de calitate superioară, pe când frunzele de stejar, nuc, plop nu se recomandă.

Platformele se pregătesc prin adăugarea de var (0,5 kg/m3 frunze) şi must

de bălegar pentru a-i îmbogăţi fertilitatea. Descompunerea durează cel puţin 1 an

până la 2-3 ani şi se obţine un pământ uşor, permeabil, de culoare brună-

negricioasă, pH-ul acid (4,5-6,5), sărac în elemente nutritive.

Mraniţa rezultă din descompunerea gunoiului de grajd pregătit în acest

sens în platforme care se întorc cu furca de 1-2 ori pe an. După 2-3 ani se obţine

un pământ de culoare închisă, bogat în elemente nutritive, pH uşor alcalin,

permeabil cu aspect untos.

Compostul se obţine din descompunerea aerobă timp de 2-3 ani a

resturilor menajere şi de altă natură din gospodărie. Înainte de folosire obligatoriu

se va cerne şi se va dezinfecta.

Substraturi organice naturale (pământuri naturale):

Pământul de grădină. Este vorba de pământul luat de pe terenurile

cultivate (legume, flori) folosindu-se substratul de la suprafaţă (10-15 cm). Nu se

va folosi pământul de pe terenurile erbicidate.

Pământul de ericaceae. Se formează prin descompunerea în mod natural a

resturilor vegetale căzute de la speciile Erica, Vaccinium, Azalee etc. Se obţine un

pământ uşor, afânat, de culoare brună-negricioasă şi pH-ul acid 3-4,5.

Scoarţa de copaci se utilizează mai ales la culturile de seră. În vederea

utilizării ca substrat de cultură se compostează fie singură, fie cu turbă şi se

adaugă îngrăşăminte minerale (fosfat de amoniu, sulfat de potasiu etc.). Are slabă

capacitate de reţinere a apei, pH acid (sub 5).

Pământul de ferigi provine prin descompunerea resturilor vegetale a

ferigilor care cresc în condiţii naturale în locuri umede, umbroase (Aspidium sp.,

Polypodium sp. etc.).

Turba se formează prin descompunerea anaerobă a vegetaţiei acvatice şi a

nămolului. Cea care provine din substratul bazal se află într-un stadiu mai avansat

de descompunere cunoscută sub numele de turbă neagră (joasă). Această turbă are

culoare închisă şi pH slab acid până la alcalin, cu o capacitate de reţinere a apei de

2-4 ori greutatea sa. Deasupra acesteia, prin descompunerea speciilor de

46

Sphagnum se formează turba roşie (înaltă), de culoare mai deschisă, pH-ul acid

(3-5) şi o capacitate de absorbţie a apei de circa 8-10 ori greutatea sa.

La noi în ţară sunt cunoscute turbăriile de la Huedin, Călăţele, Vatra

Dornei, Făgăraş. Pe plan mondial cele mai importante zăcăminte de turbă sunt în

Rusia, Suedia, Germania, Canada şi SUA.

Substraturi organice de sinteză

Hygromul (spuma de uree), se obţine în procesul de sinteză a ureei, prin

polimerizare. Are o structură foarte poroasă, spongioasă, pH-ul 3 şi o bună

capacitate de reţinere a apei (100% din greutatea sa).

Styrommull (polistiren expandat), se obţine din materiale plastice

expandate. Se prezintă sub forma unor granule, fulgi (4-12 mm), foarte uşoare, cu

porozitate mare, pH-ul neutru şi o capacitate de reţinere a apei foarte redusă.

Biolastonul, are la bază policlorura de vinil şi are forma unor ace de pin

lungi de 4 cm, late de 0,7 mm şi grosime de 0,2 mm.

Substraturi minerale naturale

Nisipul cel mai bun este cel de râu, grosier, lipsit de materii organice, fără

calcar şi nămol. Se utilizează pentru a mări permeabilitatea substratului de cultură

şi gradul de afânare şi ca substrat de înrădăcinare a butaşilor.

Pietrişul, se foloseşte pentru asigurarea drenajului sau în hidroculturi.

Provine din râuri sau cariere şi are o granulometrie de 5-15 mm diametru.

Substraturi minerale tratate

Perlitul, rezultă prin tratarea termică la 1200-1800C a rocilor vulcanice

calcinate şi expandate şi măcinarea lor. Dimensiunea granulelor de perlit este de

1,5-8 mm, cele mai mici prezintă inconvenientul că se tasează foarte tare şi

dăunează nivelului de aerisire. Are o bună capacitate de reţinere a apei (de 4 ori

greutatea proprie), pH neutru, este uşor şi nu conţine elemente nutritive.

Vermiculitul, se obţine din măcinarea rocilor pe bază de silicaţi de aluminiu

şi magneziu, incinerate la 1000C. Are o bună capacitate de reţinere a apei,

porozitate mare, iar pH-ul este variabil şi trebuie corectat în funcţie de cerinţele

plantei.

Vata minerală, este un produs industrial pe bază de roci vulcanice (60%),

calcaroase (20%) şi cocs (20%) obţinut prin tratarea termică la peste 1600C. Are

porozitate bună, pH-ul 7-9,5 şi capacitate de reţinere a apei de 70-80%.

În comerţ este cunoscută sub denumirile comerciale: GRODAN, CUTILENE şi se

vinde sub formă de module protejate cu folie din plastic sau sub formă de cuburi.

47

Argila expandată. Prin tratarea termică a argilei la 1100C se obţine o

granulometrie de 2-16 mm care se spală înainte de folosire pentru a înlătura

sărurile solubile pe care le conţine. Prezintă o porozitate bună şi o capacitate de

reţinere a apei de 15-16%.

În cultura florilor în spaţii protejate, substratul de cultură este format din unul sau

mai multe componente a căror proporţie este variabilă cu specia.

La formarea amestecurilor se va avea în vedere cerinţele plantei faţă de masa

volumetrică a acestuia şi care diferă de la specie la specie. În cazul că plantele

solicită un amestec greu, acesta se poate face din pământ de ţelină, mraniţă,

pământ de frunze şi nisip, în proporţie de 3:2:2:1 sau în cazul unui substrat uşor se

folosesc: muşchii, pământul de frunze, turba, nisipul, în proporţie de 2:2:1:1.

Atunci când substratul este de origine minerală sau sintetic se practică folosirea

termenului de cultură fără sol, iar când substratul este apa, cultura se numeşte

hidroponică.

Astăzi se folosesc substraturi de cultură universale numite substraturi

standard. Acestea sunt formate din argilă granulată (50-70%), turbă (20-25%) şi

nisip (5-10%). Pentru asigurarea plantelor cu substanţele necesare unei creşteri şi

dezvoltări normale, se fertilizează ritmic cu soluţii nutritive care conţin macro- şi

microelemente specifice şi după caz, microfloră bacteriană.

4.5.2. Reacţia substratului

Reacţia substratului este exprimată prin pH, a cărui valoare indică

concentraţia de ioni de H în stare liberă în soluţia solului. Substraturile folosite în

floricultură au pH-ul cuprins între 3,5 şi 8,5. Majoritatea plantelor decorative

cresc şi se dezvoltă bine în soluri neutre, dar sunt şi specii care preferă soluri

acide: Hydrangea, Azaleea, Erica sau soluri alcaline: cactuşii, Hyacinthus.

Corectarea unui pH alcalin înspre acid se poate face prin adăugare de turbă

înaltă (acidă) în proporţie de 1/3 până la 2/3 sau cu floare de sulf 45-60 g/m2.

Ridicarea pH-ului pentru obţinerea reacţiei neutre sau uneori slab alcaline,

se face prin administrarea de calciu, dolomită, cretă. În acest sens se adaugă

carbonat de calciu sau cretă între 1-3 kg/m3, iar raportat la suprafaţă 150-200 g/m2.

O atenţie deosebită se acordă verificării pH-ului la culturile în ghivece,

unde acidifierea substratului se produce adesea datorită udărilor repetate.

48

4.5.3. Conţinutul solului în elemente nutritive

Elementele de bază care constituie hrana plantelor sunt macroelementele

(azotul, fosforul, potasiul, calciul, fierul, magneziul), dar şi o serie de

microelemente (aluminiul, cuprul, borul, manganul, zincul, siliciul, litiul).

Cerinţele plantelor floricole faţă de elementele nutritive sunt foarte

diferite, în funcţie de specie, uneori de soi şi de fenofază.

Pentru o creştere şi dezvoltare normală, plantele trebuie să găsească

elementele minerale în substratul de cultură într-o anumită cantitate şi proporţie.

În cazul în care unul sau mai multe din aceste elemente lipsesc, planta suferă şi se

manifestă carenţa respectivă. Efecte negative se constată şi când elementele

nutritive se află în cantităţi mult mai mari decât cele optime. Şi într-un caz şi în

altul trebuie să se intervină pentru restabilirea echilibrului, în caz contrar planta

este în pericol să moară.

Factorii de mediu prezentaţi se află într-o permanentă interacţiune între ei

cât şi cu plantele floricole. Efectul lor nu poate fi apreciat decât în contextul

acestor interacţiuni şi în nici un caz separat.

4.5.4. Îngrăşăminte folosite în floricultură

Plantele floricole îşi iau elementele nutritive din substratul de cultură

atunci când acesta este solul natural sau un amestec din componente naturale.

În situaţia când unul din elementele necesare unei hrăniri echilibrate

lipseşte sau se află în cantitate prea mică, avem posibilitatea de a-l completa sau

corecta prin administrarea de îngrăşăminte.

Îngrăşămintele sunt substanţe chimice (simple şi complexe) sau organice

care conţin unul sau mai multe din elementele necesare hrănirii plantelor.

Îngrăşămintele organice se obţin în urma fermentării în platforme a

dejecţiilor animale amestecate cu diferite resturi vegetale (coceni, paie, pleavă,

frunze). În funcţie de cât timp au stat la fermentat, avem îngrăşăminte organice

proaspete, semifermentate, fermentate şi mraniţă.

Îngrăşămintele chimice, atât cele simple cât şi cele complexe, se împart

după starea fizică astfel: solide (cristalizate, granulate) şi lichide, iar după modul

de acţiune: radiculare şi extraradiculare (foliare).

49

Îngrăşămintele simple dau posibilitatea de a administra separat fiecare

element în funcţie de necesităţi. Îngrăşămintele complexe, conţin mai multe

elemente în cantităţi diferite în funcţie de formula fiecărui îngrăşământ.

Îngrăşămintele foliare includ îngrăşămintele lichide destinate pentru

aplicarea foliară. Sunt compuse din amestecuri de săruri minerale perfect solubile

ale macroelementelor N, P, K şi un număr mare de microelemente.

Îngrăşămintele organo-minerale se obţin prin strângerea în bazine a

mustului de grajd sau cel rezultat de la platformele de compostare a gunoiului, la

care se adaugă îngrăşăminte chimice dizolvate anterior. La administrare aceste

îngrăşăminte se diluează cu 5-10 părţi de apă.

4.5.5. Fertilizarea în floricultură

Plantele floricole, pentru a creşte şi a se dezvolta normal au nevoie de o

serie de elemente minerale, în anumite cantităţi considerate optime.

4.5.5.1. Fertilizarea culturilor floricole în câmp

Cantităţile de îngrăşăminte ce urmează a se aplica solurile unde se

înfiinţează culturi floricole, se face pe baza datelor de laborator care stabilesc

nivelul de substanţe nutritive existente în sol la acel moment.

Culturile floricole, prin caracterul lor intensiv, au un consum ridicat de

substanţe nutritive, astfel că fertilizările urmăresc satisfacerea necesarului de

substanţe nutritive pentru plante, cât şi menţinerea unui raport optim între

elemente. Acest lucru se realizează prin fertilizarea de bază şi fertilizarea din

timpul perioadei de vegetaţie (fazială).

Fertilizarea de bază a culturilor floricole în câmp se aplică înaintea

ciclului de producţie, odată cu lucrările de pregătire a terenului.

Lucrarea constă în administrarea unei cantităţi de gunoi de grajd de 40-50

t/ha. Această cantitate se poate reduce cu o treime până la jumătate în cazul în

care se administrează şi îngrăşăminte chimice. Dintre îngrăşămintele chimice se

administrează cele cu fosfor şi potasiu, care sunt mai puţin solubile şi sunt mai

puţin levigate.

Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor la plantele floricole anuale se face

în doze anuale de 40-60 kg/ha s.a., iar la cele perene 60-80 kg/ha s.a.

50

Potasiul se recomandă în doze de 120-140 kg/ha pentru speciile anuale, iar

pentru cele perene 150-200 kg/ha.

Administrarea îngrăşămintelor chimice se face prin împrăştiere şi

încorporare în sol odată cu mobilizarea acestuia.

Fertilizarea fazială a culturilor floricole de câmp se face după ce în

prealabil solul a fost bine umectat, iar după administrare se face o nouă udare.

Fertilizarea se execută în mai multe etape, în funcţie de cerinţele fiecărei fenofaze

şi de cerinţele speciei.

Administrarea îngrăşămintelor se poate face în stare solidă sau lichidă.

Îngrăşămintele solide se administrează prin împrăştiere pe toată suprafaţa sau pe

rigole deschise în apropierea rândurilor. La 1m2 se administrează 10 g azotat de

amoniu, 7 g superfosfat şi 3 g sare potasică

Îngrăşămintele se pot aplica şi sub formă de soluţie. În acest caz

concentraţia este de 0,2-0,5% în cantitate de 2-3 litri la metru liniar. În cazul

aplicării îngrăşămintelor în apa de irigat, concentraţia este mai mică 0,05-1%

numărul de fertilizări fiind mai mare.

De mare efect în cultura plantelor floricole sunt fertilizările

extraradiculare. Se recomandă aplicarea din faza de 5-6 frunze, la intervale de

10-15 zile a unor soluţii cu concentraţia de 0,1-0,3% (1-3 g/l) pentru

macroelemente şi de 0,05% pentru microelemente.

Cantitatea de soluţie administrată depinde de mărimea plantelor şi

frecvenţa îngrăşărilor. Sunt necesare în felul acesta 250-1000 litri soluţie la un

hectar cultură.

4.5.5.2. Fertilizarea culturilor floricole în spaţii protejate

În spaţiile protejate, plantele floricole se cultivă direct la sol (garoafe,

crizanteme, frezia, gerbera), în substraturi pe mese (asparagus, gerbera), în diverse

vase de cultură (ciclamen, primula, cineraria).

Fertilizarea de bază a substratului se aplică în momentul când se face

pregătirea acestuia şi se are în vedere conţinutul în elemente nutritive stabilit prin

analize de laborator.

Pentru plantele care se cultivă la sol în spaţii protejate se administrează

între 120-150 t/ha gunoi de grajd bine descompus şi 100-120 t/ha turbă. Pentru

completarea deficitului de macroelemente se folosesc îngrăşăminte chimice

51

simple. Acestea se administrează prin împrăştiere după dezinfecţia aplicată

solului, urmând a fi introduse în stratul de 10-15 cm de la suprafaţă prin lucrarea

făcută cu freza.

În cazul când fertilizarea nu se face ţinând cont de analizele de laborator,

se aplică la un hectar de seră între 600-800 kg superfosfat, 250-250 kg sulfat de

potasiu şi 150 kg sulfat de magneziu.

Fertilizarea de bază a substratului pentru cultura plantelor floricole

cultivate în diverse vase se face în momentul pregătirii acestor amestecuri.

Proporţia de participare a componentelor la formarea amestecului de

pământ va avea în vedere în primul rând realizarea însuşirilor fizice (masa

volumetrică, capacitatea de câmp, permeabilitatea). Amestecul se omogenizează şi

se păstrează 10-14 zile în locuri ferite de precipitaţii şi îngheţuri.

Când substratul se consideră bine omogenizat se recoltează probe şi se fac

determinările pentru elementele nutritive esenţiale. Valorile obţinute se compară

cu cerinţele plantei ce urmează a se cultiva în acest amestec, făcându-se în caz de

nevoie intervenţiile de corecţie. Administrarea îngrăşământului se face prin

împrăştiere în timp ce substratul se amestecă.

Fertilizarea fazială a culturilor floricole de câmp se face după ce în

prealabil solul a fost bine umectat, iar după administrare se face o nouă udare.

Fertilizarea se execută în mai multe etape, în funcţie de cerinţele fiecărei fenofaze

şi de cerinţele speciei.

Administrarea îngrăşămintelor se poate face în stare solidă sau lichidă.

Îngrăşămintele solide se administrează prin împrăştiere pe toată suprafaţa sau pe

rigole deschise în apropierea rândurilor. La 1m2 se administrează 10 g azotat de

amoniu, 7 g superfosfat şi 3 g sare potasică

Îngrăşămintele se pot aplica şi sub formă de soluţie. În acest caz

concentraţia este de 0,2-0,5% în cantitate de 2-3 litri la metru liniar. În cazul

aplicării îngrăşămintelor în apa de irigat, concentraţia este mai mică 0,05-1%

numărul de fertilizări fiind mai mare.

De mare efect în cultura plantelor floricole sunt fertilizările

extraradiculare. Se recomandă aplicarea din faza de 5-6 frunze, la intervale de

10-15 zile a unor soluţii cu concentraţia de 0,1-0,3% (1-3 g/l) pentru

macroelemente şi de 0,05% pentru microelemente.

52

Cantitatea de soluţie administrată depinde de mărimea plantelor şi

frecvenţa îngrăşărilor. Sunt necesare în felul acesta 250-1000 litri soluţie la un

hectar cultură.

Simptome ale carenţei în nutriţie

Insuficienţa unui element în mediul nutritiv afectează dezvoltarea şi chiar

viaţa plantei. Aceasta se manifestă prin modificări în creştere, greutate şi aspectul

plantei, ceea ce demonstrează o alterare a metabolismului. Simptomele exterioare

stau la baza diagnosticării sării de nutriţie şi mai ales a unor dezechilibre ce se pot

produce. Din păcate acestea se pot confunda uneori cu o serie de simptome de

natură patologică, parazitară sau fizică, ce îngreunează diagnosticarea. Mai mult,

excesul unui element sau un raport neconvenabil între două sau mai multe

elemente pot să dea simptome identice, care pot crea confuzii.

Cu toate acestea, anumite semne vizuale caracteristice deficienţelor de

nutriţie stau la baza corectării substratului de cultură.

Chestionar de autoevaluare

1. Rolul temperaturii şi cerinţele plantelor decorative faţă de ea.

2. Prin ce măsuri practice se dirijează nivelul de temperatură.

4. Intensitatea luminii - rol şi necesarul plantelor decorative.

5. Durata luminii şi rolul ei în viaţa plantelor floricole.

6. Măsuri practice de corectare a nivelului de lumină.

7. Factorii de care depinde necesarul de apă al plantelor decorative.

8. Reguli pentru administrarea apei la plantele decorative.

9. Corectarea umidităţii atmosferice şi din sol.

10. Rolul oxigenului şi dioxidului de carbon din atmosferă în viaţa

plantelor.

11. Ce este solul şi substratul de cultură în viaţa plantelor decorative?

12. Însuşirile fizice şi chimice ale substratului.

13. Care sunt componentele substratului?

14. Substraturi de cultură pentru plantele decorative

15. Îngrăşăminte utilizate în floricultura

16. Fertilizarea de bază şi fazială la plantele floricole cultivate în câmp

17. Fertilizarea de bază şi fazială a plantelor floricole cultivate în spatii

protejate.

53

Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii

C A P I T O L U L 5

SPAŢII PENTRU CULTURA PROTEJATĂ A

PLANTELOR FLORICOLE

5.1. Serele

Serele sunt construcţii cu acoperişul şi pereţii din sticlă sau combinaţii din

sticlă cu alte materiale transparente, în care se creează un climat artificial care

oferă plantelor condiţii optime de creştere şi dezvoltare pe durata întregului an .

Serele folosite în floricultură se clasifică astfel:

a) După tipul constructiv:

sere individuale, care sunt destinate unei singure culturi (trandafiri,

garoafe, crizanteme) sau pentru un grup de plante cu cerinţe asemănătoare

(cactuşi, palmieri, bromeliaceae). Acestea au dimensiuni mici, cca. 100 m2;

sere bloc, sere de mari dimensiuni (1-6 ha) în care se cultivă

simultan sau succesiv mai multe specii.

b) După gradul de mobilitate:

54

sere fixe, cu elementele scheletului care fac corp comun cu geamurile

şi nu pot fi demontate;

sere demontabile, formate din schelet fix, la care geamurile sunt

demontabile;

sere mobile sau rulante, care se pot deplasa dintr-un loc în altul pe

şine, pentru a lăsa pe timpul verii culturile descoperite;

sera turn, este un tip aparte de seră, cu desfăşurarea spaţiului de

cultură în plan vertical.

c) După regimul termic:

sere calde, cu o temperatură medie de 18-20C sau 25-30C, pentru

serele înmulţitor şi speciile tropicale. În aceste sere se asigură o umiditate

atmosferică mare şi se cultivă orhidee, Bromeliaceae, Ferigi, Gesneriaceae,

Anthurium;

sere semicalde, în care se realizează o temperatură de 12-18C şi

sunt prevăzute cu sisteme de umbrire şi aerisire. În aceste sere se cultivă

majoritatea speciilor cultivate pentru flori tăiate şi plante la ghivece decorative

prin flori;

sere reci, cu temperatura medie de 6-10C şi sunt destinate unor

specii puţin pretenţioase la căldură (Senecio, Primula malacoides, Cactaceae),

pentru iernarea plantelor mamă de crizanteme, Pelargonium, pentru repausul unor

specii: Azaleea;

d) După substratul de cultură:

cu sol, acesta este tipul clasic de sere în care cultura se efectuează

în solul serei;

fără sol, sere în care cultura se efectuează pe un substrat artificial

(vată minerală, perlit, vermiculit).

Materialele utilizate la acoperirea lor:

Sticla. Transparenţa ei la radiaţia vizibilă este mare, de 90% asigurând cel

mai bun efect de seră. Sticla este practic opacă radiaţiilor infraroşii care au o

lungime de undă de peste 3 microni şi sunt emise de sol sau plante.

Se recomandă utilizarea sticlei de 3-4 mm grosime şi netedă .

Polietilena lasă să treacă numai 75% din radiaţia vizibilă şi pierde cca. 55-

85% din radiaţia infraroşie emisă de plante şi sol iar căldura acumulată ziua se

pierde noaptea.

55

Poliesterul şi PVC rigid au o transparenţă de numai 50-60% dar ca şi

sticla sunt opace la radiaţiile infraroşii scurte. Materialele plastice au căpătat o

mare extindere chiar dacă sunt mai puţin bune decât sticla datorită transparenţei

optime, rezistenţei la tracţiune şi manipulării cu uşurinţă. Prezintă însă

dezavantajul degradării lor datorită acţiunii conjugate a unui complex de factori

climatici fizici şi mecanici.

În construcţia serelor se folosesc următoarele elemente constructive:

fundaţia, element de susţinere, executată din beton armat;

stâlpii de susţinere, confecţionaţi din oţel de forma unui dublu T;

jgheabul, confecţionat din tablă zincată de 3 mm, foloseşte la

colectarea apei din ploi şi la susţinerea sproţurilor;

coama, din profil în formă de T, asigură prinderea geamului în partea

superioară a acoperişului;

sproţurile, confecţionate din metal sau lemn, sunt fixate prin îmbinare

de coamă şi jgheab, pe acestea se fixează geamul;

ferma, pisă de legătură între stâlpi, asigură echilibrul şi rigiditatea

scheletului;

distanţierul, confecţionat din tablă zincată de 4 mm, fixează coama pe

forma metalică cu ajutorul unei îmbinări simple sau înşurubări.

Serele asigură condiţii de cultură diferitelor plante floricole şi oferă

posibilitatea unor culturi speciale datorită faptului că sunt echipate cu o serie de

instalaţii. Aceste instalaţii sunt:

Instalaţia de încălzire este destinată asigurării unei temperaturi

corespunzătoare speciei cultivate. Ca element termic utilizat pentru încălzirea

aerului din sere se folosesc apa fierbinte sau sub formă de vapori, aerul cald,

rezistenţe electrice.

Instalaţia de aerisire, este acţionată manual, mecanic sau automat.

Aerisirea se face prin deschiderea geamurilor din acoperişul serei şi pe timpul

verii şi a celor din pereţii laterali.

Instalaţia de udare diferă în funcţie de sistemul de administrare a apei.

Pentru udatul prin aspersiune sunt montate conducte în lungul tronsoanelor, iar pe

aceste conducte, din loc în loc, sunt montate duze pentru dispersia apei. Dacă

udatul se face prin picurare, instalaţia prevede conducte şi picurători în funcţie de

specia cultivată. Pentru udatul cu furtunul se află robineţi la care se poate monta

foarte simplu furtunul.

56

5.2. Răsadniţele

Sunt construcţii simple care permit delimitarea unei anumite suprafeţe de

teren şi a unui volum variabil de aer, care dispun de o sursă proprie de energie,

precum şi de aportul caloric al radiaţiei solare.

Răsadniţele se clasifică astfel:

după sursa de încălzire sunt: răsadniţe cu încălzire biologică (gunoi

de grajd); răsadniţe cu încălzire tehnică (abur, aer cald, apă caldă, curent electric,

apă termală);

după poziţia faţă de suprafaţa solului: răsadniţe la suprafaţă,

semiîngropate, îngropate;

după numărul pantelor: cu o pantă, cu două pante;

după materialele de construcţii: din lemn, din prefabricate;

după materialele de acoperire: cu sticlă, cu material plastic;

după gradul de mobilitate: mobile, semimobile şi fixe;

după nivelul temperaturii: calde (20-25C), semicalde (15-20C), reci

(8-12C).

Cele mai importante răsadniţe sunt:

Răsadniţa cu o pantă cu încălzire biologică care este alcătuită din: toc,

ferestre, patul cald, substratul de cultură. Tocul se confecţio-nează din scândură de

3-4 cm grosime şi cu o lăţime de 25-30 cm, lăţimea este de 1,5 m, lungimea

clasică de 4 m.

Ferestrele sau ramele au dimensiunea de 1,5 x 1 m şi se confecţionează din

rigle cu secţiunea de 5,5 x 4 m. Pe şproţuri se fixează sticla tăiată în foi de 21 cm

lăţime şi 22-38 cm lungime.

În mod obişnuit răsadniţele cu o pantă se instalează pe patul cald aşternut

la suprafaţa solului.

Răsadniţe semiîngropate cu încălzire biologică se deosebesc de primele

prin dimensiuni şi construcţie: lăţimea 3 m, lungimea 20 m. Tocul răsadniţei se

poate confecţiona din lemn, dale prefabricate, cărămidă etc.

Răsadniţe reci se înfiinţează prin aşezarea tocurilor direct pe sol şi nu

beneficiază decât de radiaţia calorică solară. În mod obişnuit răsadniţele calde sau

57

semicalde înfiinţate iarna, după epuizarea unei prime culturi, se exploatează mai

departe ca răsadniţe reci.

Răsadniţele sunt construcţii care se folosesc numai o perioadă scurtă din

an, urmând a se instala de fiecare dată când se intenţionează folosirea lor.

La instalarea răsadniţelor cu biocombustibil sunt parcurse următoarele

etape:

Asigurarea şi pregătirea biocombustibilului. Asigurarea bio-

combustibilului se face prin colectarea gunoiului de grajd pe o perioadă de timp şi

conservarea lui astfel încât să-şi păstreze capacitatea energetică. Aceasta se

realizează prin eliminarea apei sau aerului şi aşezarea în platforme de 2,5 m lăţime

şi 1,8-2,0 m lăţime.

Pregătirea biocombustibilului pentru înfiinţarea răsadniţelor se face prin

reactivarea sa, asigurându-se umiditatea şi aerarea necesară (INDREA, 1986). După

declanşarea proceselor fermentative se urmăreşte dinamica temperaturii care în 4-

5 zile ajunge la 40-50C.

Pregătirea amestecurilor de pământ se face prin aşezarea în straturi

succesive a componentelor substratului (mraniţă, turbă, pământ de ţelină) în

proporţii corespunzătoare destinaţiei. Omogenizarea se realizează prin lopătare

sau prin malaxare în cazul unor cantităţi mai mari.

Confecţionarea patului cald. Aşezarea patului cald se face pentru

răsadniţele calde începând cu luna ianuarie-februarie, când grosimea stratului de

biocombustibil poate fi de 70-80 cm, la cele semicalde de 50-65 cm, la cele

înfiinţate mai târziu de 30-40 cm.

Orientarea tocurilor: la răsadniţele de suprafaţă cu o pantă tocurile se

face pe direcţia E-V, iar la cele cu două pante, pe direcţia N-S.

Introducerea gunoiului în răsadniţe se face după fixarea tocurilor.

Acoperirea răsadniţelor cu ferestre se face imediat după fixarea

tocurilor şi după introducerea gunoiului.

Introducerea amestecului de pământ se realizează în funcţie de

desfăşurarea fermentaţiei patului cald, în momentul când se realizează

temperatura de 35-40C.

5.3. Solariile

58

Solariile sunt construcţii speciale, de obicei fără încălzire, alcătuite dintr-

un schelet din diferite materiale şi acoperite cu sticlă sau materiale plastice. Ele

asigură condiţii favorabile pentru realizarea de culturi timpurii sau târzii de flori.

Solariile se clasifică astfel:

a) după tipul constructiv: solarii individuale, solarii duble, solarii

multiple;

b) după înălţimea totală: solarii joase (40-80 cm înălţime), solarii înalte

(propriu-zise) de 2,0-2,5 m.

Se mai pot clasifica după materialul folosit la schelet (lemn, metal, beton,

materiale plastice), după materialul folosit la acoperire (mase plastice, sticlă),

după regimul de căldură (neîncălzite, cu încălzire biologică, cu încălzire tehnică)

etc.

Adăposturi simple sau tunele simple au un caracter temporar şi se

folosesc la culturile timpurii. Au lăţimea de 70-80 cm, înălţimea de 40 cm şi

lungimea după necesităţi, dar nu mai lungi de 10-15 m. Sunt acoperite cu folie de

polietilenă cu grosimea de 0,07-0,1 mm şi lăţimea de 150 m. La capete folia se

ancorează de un ţăruş.

Solar tunel din arcuri din fier sau ţeavă de oţel. Are lăţimea de 3-4 m,

înălţimea la coamă de 2 m. Arcurile din fier beton au diametrul de 6 mm şi se

instalează la 130 cm. Susţinerea foliei se face cu ajutorul sârmelor galvanizate

întinse pe lungime la intervale de 35-40 cm una de alta şi înfăşurate după arc.

Folia trebuie să fie de 0,20 mm grosime.

Solarii bloc sau multiple. Au lăţimea unui tronson de 3 m, sau de

dimensiuni mai mari, iar lungimea poate fi de 25-30 m. Sunt mai multe tipuri de

solar bloc: cu arcuri din fier beton, cu panouri demontabile, tip ICLF Vidra, tip

Işalniţa, tip Buzău etc.

Chestionar de autoevaluare

1. Sere, tipuri, elemente constructive

2. Solarii, tipuri

3. Răsadniţe, tipuri

4. Instalaţii utilizate în sere.

59

Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii

C A P I T O L U L 6

60

ÎNMULŢIREA SPECIILOR FLORICOLE

Plantele floricole se pot obţine atât pe cale sexuată (prin semănare direct în

grădină sau prin realizarea mai întâi a răsadurilor) cât şi asexuată (vegetativă).

6.1. Înmulţirea sexuată (prin seminţe)

Avantaje:

- coeficient ridicat de înmulţire (Begonia semperflorens cca. 50.000

buc/g).

- spaţiu mic de depozitare (1000 seminţe/1 g)

- păstrarea facultăţii germinative câţiva ani

- posibilităţi reduse de transmitere a bolilor

Dezavantaje:

- degenerarea sem. heterozis (F1)

- urmaşi heterozigoţi la speciile cu polenizare alogamă (descendenţi,

abateri faţă de genitori)

- timp mai lung de obţinere a plantelor mature (Strelitzia 1-2, 3-4 ani)

Obţinerea pe cale sexuată a materialului săditor presupune respectarea

unor verigi tehnologice: recoltarea seminţelor, condiţionarea, păstrarea, pregătirea

pentru semănat a seminţelor şi semănatul.

Recoltarea seminţelor. La majoritatea speciilor corespunde cu momentul

când fructele au ajuns la maturitate şi sunt bine coapte (Bellis, Dianthus, Tagetes),

dar există şi specii (Viola wittrockiana, Impatiens balsamina) la care recoltarea

fructelor se face în faza de pârgă.

Pentru a obţine seminţe cu valoare biologică ridicată, recoltarea lor se face

de pe plante mamă, sănătoase, caracteristice speciei şi soiului şi care au beneficiat

de o îngrijire corespunzătoare în perioada de vegetaţie.

Păstrarea seminţelor de flori, se face în depozite sau încăperi destinate

acestui scop unde se va asigura o temperatură de 8-10C şi o umiditate relativă de

40-45%.

Pentru păstrare seminţele se ambalează şi se etichetează.

61

6.1.1. Caracteristicile tehnice şi biologice ale seminţelor de flori

În practica floricolă prin termenul de sămânţă se înţeleg atât seminţele

propriu-zise, cât şi fructele indehiscente( achenă, nuculă, etc.).

Calitatea seminţelor - laboratoare de specialitate

- însuşiri fizice - forma diferită

- mărimea (mică, mijlocie, mare)

- arhitectură tegument

- culoarea

- luciu

- indici fiziologici - viabilitate

- facultate germinativă

- energie germinativă

- indici tehnologici - autenticitate

- puritate biologică

- puritate fizică

- stare sanitară

- greutate

- umiditate

- valoare culturală

6.1.2. Germinaţia seminţelor de flori

Plantele floricole în dezvoltarea lor trec prin perioade de activitate

metabolică intensă şi de repaus. În timpul perioadei de repaus intensitatea

proceselor metabolice scade foarte mult, creşterea nu mai are loc. Acest repaus

profund se realizează sub influenţa unor factori interni care pot fi de natură

tegumentară, embrionară şi hormonală (substanţe inhibitoare sau stimulatoare

pentru germinaţie).

Repausul de origine tegumentară se întâlneşte la seminţele care au un

tegument dur, impermeabil pentru apă şi greu permeabil pentru oxigen. Inhibiţia

tegumentară se poate elimina prin coroziunea fizică sau chimică a tegumentului

seminal, care are ca rezultate facilitarea pătrunderii apei şi oxigenului, ceea ce

conduce la declanşarea proceselor enzimatice ale germinaţiei.

62

Repausul de origine embrionară se întâlneşte la speciile la care seminţele

pentru a germina, deci pentru ca embrionul să iasă din repaus, trebuie să treacă

printr-o depresiune termică, fenomen cunoscut sub denumirea de stratificare.

Repausul hormonal este datorat prezenţei inhibitorilor germinaţiei,

substanţe care împiedică activitatea enzimelor cu rol în mobilizarea substanţelor

de rezervă, deci în declanşarea germinaţiei. După natura lor chimică aceşti

inhibitori pot fi: acizi organici, heterozide cianogene, aldehide, lactone, alcaloizi.

Repausul secundar sau indus este determinat de condiţiile externe

nefavorabile. Seminţele unor specii, deşi pot germina imediat după recoltare, dacă

lipseşte unul din principalii factori externi (apă, căldură) intră în starea de repaus.

Creşterea celulelor este reluată după apariţia condiţiilor favorabile pentru

procesele fiziologice.

6.1.3. Pregătirea seminţelor de flori în vederea semănatului

În vederea semănatului seminţele unor specii floricole vor fi supuse unor

tratamente de dezinfecţie pentru a evita transmiterea unor agenţi patogeni şi de

stimulare a germinaţiei.

Dezinfecţia seminţelor se poate face pe cale:

chimică (uscată sau umedă) cu: oxid de zinc (150 g la un kg sămânţă),

sulfat de cupru (0,5% timp de 10-20 minute), sau cu formalină 0,1% timp de 15-

20 minute .

termică, prin scufundarea seminţelor în apă călduţă (20-30C) cu

diferite substanţe chimice, timp de 2-3 ore şi apoi în apă rece, după care se usucă.

Dintre metodele de stimulare a germinaţiei seminţelor menţionăm:

Stratificarea se aplică la speciile care au seminţe cu tegumentul dur

(Dicentra, Gentiana). Seminţele se amestecă cu nisip, se aşează în cutii, recipiente

şi se păstrează în pivniţe, răsadniţe reci, şanţuri, la 20-25 cm adâncime, la o

temperatură cuprinsă între 1-10C şi umiditate 30-40% timp de până la 3-5 luni.

Preîncolţirea seminţelor este o metodă mult utilizată de cultivatorii de

flori şi constă în introducerea seminţelor înainte de semănat în apă curată la o

temperatură de 25-30C. În momentul în care tegumentul crapă se seamănă în

substrat umed la temperatura optimă indicată pentru specia respectivă.

63

Tratarea hidrotermică se face la seminţele cu tegumentul tare (Canna,

Althaea, Clivia etc.) şi constă în introducerea acestora în apă caldă timp de 2-3

minute şi apoi 2-3 minute în apă rece. Tratamentul se repetă de 2-3 ori.

Tratamentele mecanice, se aplică seminţelor cu tegumentul dur (palmieri,

Canna), folosind nisip, hârtie abrazivă pentru frecarea sau pilirea lor.

Tratarea cu substanţe chimice, se aplică, de asemenea, seminţelor cu

tegumentul dur pentru distrugerea lui mai rapidă. Se utilizează soluţii de acid

clorhidric sau sulfuric 2-3% sau azotat de potasiu 0,2%.

Tratarea cu hormoni, se bazează pe acţiunea stimulatoare a giberelinei,

auxinei, acidului indolil acetic etc., substanţe care influenţează favorabil energia

germinativă.

Razele Röntgen, radiaţiile Gamma, radiaţiile electromagnetice,

ultrasunetele, izotopii radioactivi în doze mici.

6.1.4. Influenţa factorilor de mediu asupra germinaţiei seminţelor de flori

Factorii de mediu (apa, temperatura, lumina, oxigenul) condiţionează

germinaţia seminţelor de flori.

Apa. Absorbţia apei de către sămânţă se face prin inhibiţie şi este urmată de

creşterea greutăţii şi volumului seminţei. Absorbţia apei se face diferit pe

suprafaţa tegumentului şi de către diferitele părţi de seminţe.

Temperatura. Pentru declanşarea germinaţiei este necesară o anumită

temperatură care influenţează intensitatea proceselor metabolice. Plantele

originare din zonele nordice au nevoie de o temperatură de germinaţie mai scăzută

decât cele din regiunile sudice.

Pentru declanşarea germinaţiei este necesar ca mediul ambiant şi substratul

germinativ să aibă o anumită temperatură optimă la care germinarea decurge cel

mai rapid. În general, plantele floricole au nevoie pentru germinare de temperaturi

între 15-25C, iar timpul de germinare este cuprins între 5-21 zile.

Lumina. Germinaţia unor seminţe este influenţată de lumină. Aceste

seminţe sunt fotosensibile. Seminţele cu repaus fotolabil germinează la lumină şi

deci prezintă o fotosensibilitate pozitivă (Bellis, Digitalis, Petunia). La alte

seminţe de flori lumina inhibă germinaţia lor, deci ele prezintă o fotosensibilitate

negativă (Delphinium, Freesia). Un număr mic de specii au seminţe care

64

germinează indiferent de condiţiile de lumină lipsite de fotosensibilitate

(Campanula, Callistephus, Tagetes).

Oxigenul joacă un rol important în germinaţia seminţelor, nevoia de

oxigen creşte pe măsura intensităţii metabolismului specific germinaţiei. Oxigenul

necesar variază cu natura substanţelor de rezervă pe care le conţin seminţele.

Seminţele oleaginoase consumă mai mult oxigen, decât seminţele în care

predomină hidraţii de carbon, ca substanţă de rezervă.

Substratul de germinaţie influenţează în mare măsură desfăşurarea

procesului de germinaţie şi de creştere a viitoarelor plantule. Substratul în care se

însămânţează trebuie să fie dezinfectat prin mijloace fizice sau chimice. Pentru

seminţele mici şi foarte mici se recomandă un substrat uşor cu permeabilitate

mare pentru apă şi aer. Pentru seminţele mijlocii şi mari substratul trebuie să fie

mai greu şi mai fertil.

6.1.5. Semănatul în floricultură

Semănarea la aceste specii se realizează în răsadniţe, solarii, sere sau afară,

pe brazde amenajate special, în funcţie de timpul când se seamănă şi de pretenţiile

speciei faţă de temperatură.

EPOCA DE SEMĂNAT se stabileşte în funcţie de specie, de data când se

doreşte plantarea, de spaţiul şi sursa de încălzire folosită.

Epoca I-a: decembrie-februarie. Se seamănă în sere sau răsadniţe calde

speciile floricole pretenţioase la temperatură, cu perioadă lungă de vegetaţie, de

100-170 zile. În această perioadă se seamănă speciile destinate decorului în

spaţiile verzi cât şi cele pentru flori tăiate: Begonia semperflorens, Salvia

splendes, Lobelia erinus,, cât şi specii cultivate în seră, care decorează prin flori

sau frunze: palmieri.

Epoca a II-a: martie-aprilie. Se seamănă, în vederea obţinerii răsadului,

în sere, răsadniţe, plante floricole cu perioadă de vegetaţie de 70-100 zile,

destinate spaţiilor verzi sau pentru flori tăiate: Antirrhinum, Callistephus,

Dianthus, Matthiola.

În câmp se pot semăna speciile care nu suportă transplantatul şi sunt mai

puţin pretenţioase la temperatură: Delphinium, Eschscholtzia, Iberis, Papaver,

Nigella.

65

Epoca a III-a: mai-iunie. Se seamănă în câmp plante floricole anuale cu o

perioadă de vegetaţie de 40-70 zile: Dimorphoteca, Godetia, Tropaeolum, speciile

bienale Bellis perennis, Digitalis purpurea, Dianthus barbatus sau unele specii

perene.

Epoca a IV-a: iulie-septembrie. Se seamănă în răsadniţe sau câmp specii

bienale: Viola, Myosotis. În seră se seamănă speciile care decorează prin flori,

cultivate la ghivece: Primula malacoides, Cyclamen, Calceolaria, Senecio

cruentus sau specii anuale pentru cultura forţată: Antirrhinum etc.

Epoca a V-a: octombrie-noiembrie. Se seamănă direct în câmp specii

rezistente la ger, anuale (Calendula) sau perene (Delphinium grandiflorum etc.).

În seră se seamănă: Cyclamen, sau specii anuale pentru cultura forţată: Lathyrus,

etc.

NORMA DE SEMĂNAT. Cantitatea de sămânţă necesară pentru unitatea de

suprafaţă (m2) sau pentru obţinerea a 1000 plante depinde în principal de valoarea

culturală a seminţelor.

Pentru seminţe foarte mici şi mici, cu diametrul sub 1,5 mm (Begonia,

Lobelia) se seamănă 3-5 g/m2 sau 1/8-1/2 g pentru 1000 plante. Pentru seminţele

mijlocii, cu dimensiuni între 1,5-3,0 mm (Callistephus, Dianthus, Gazania, Phlox

etc.) se seamănă 15-20 g/m2 sau circa 5 g pentru obţinerea a 1000 plante. Pentru

seminţele mari (Tagetes, Zinnia) sunt necesare 30-40 g/m2 sau 10-20 g pentru

obţinerea a 1000 plante.

În cazul în care semănatul se face direct în câmp, cantitatea de sămânţă

necesară pentru unitatea de suprafaţă se măreşte cu 25-30%.

METODE DE SEMĂNAT. Seminţele de flori se seamănă în funcţie de

mărimea lor prin: împrăştiere, în rânduri sau în cuiburi.

a) Semănatul prin împrăştiere se practică pentru seminţele foarte mici şi

mici: Begonia semperflorens, Petunia hybrida, Lobelia erinus, Primula obconica.

De obicei, se seamănă în lădiţe, ghivece, dar se poate semăna şi pe straturi în

câmp, când vrem să obţinem răsad pentru ronduri şi borduri.

În cazul seminţelor foarte mici şi mici, se recomandă ca acestea să se

amestece în proporţie de 1/5-1/8 cu nisip, perlit, cenuşă sau praf de cretă.

b) Semănatul în rânduri se foloseşte la seminţele de mărime mijlocie şi

se poate face în seră, răsadniţe sau câmp. Distanţa pe rând şi adâncimea este

stabilită, în funcţie de mărimea seminţei. După semănat se acoperă cu pământ şi se

tasează uşor.

66

c) Semănatul în cuiburi se practică la seminţele mari (Tropaeolum,

Lupinus, Dolichos, Ipomea etc.). Semănatul se poate face la ghivece pentru

speciile care nu suportă transplantatul (Lathyrus, Papaver) sau pentru unele plante

de apartament.

Semănatul în cuiburi se poate face şi în câmp, la loc definitiv, când se

distribuie în fiecare cuib câte 2-4 seminţe.

LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE APLICATE SEMĂNĂTURILOR. Pentru a favoriza

grăbirea germinaţiei se recomandă o tasare uşoară a semănăturii după care se udă

bine, udatul se repetă de câte ori este nevoie.

Pentru seminţele cu fotosensibilitate negativă se acoperă semănăturile cu

geam apoi cu hârtie care se îndepărtează la apariţia plantelor. Până la răsărire se

recomandă menţinerea unei temperaturi constante, la un nivel caracteristic fiecărei

specii. După răsărire se recomandă ca temperatura să scadă cu 2-3C, lumina în

primele zile să fie difuză, apoi trebuie să crească în intensitate pentru a evita

etiolarea răsadurilor.

După răsărirea majorităţii seminţelor se îndepărtează geamul sau hârtia de

pe recipientele cu semănături, care se expun în locuri luminoase, aerisite, ferite de

curenţii de aer.

O lucrare specifică semănăturilor în câmp este răritul, care se execută în

două etape. Primul rărit se face când plantulele au 1-2 frunze, lăsându-se între

plante pe rând 4-5 cm, iar al doilea rărit se execută după circa o lună, când între

plante pe rând se lasă distanţa necesară unei vegetaţii normale.

REPICATUL PLANTELOR. În cazul producerii de răsaduri este necesară

lucrarea de repicare. Repicarea este operaţia prin care plantulele sunt trecute de

pe substratul de germinare pe un substrat nou, unde vor vegeta până la o nouă

repicare sau până la plantarea definitivă. Pentru mai multe specii anuale răsadurile

se repică o dată, apoi se plantează în câmp. În funcţie de ritmul de creştere şi

perioada de dezvoltare, operaţia se poate repeta de 2-3 ori, în special la plantele

cultivate la ghiveci (Begonia, Cyclamen).

Răsadurile se repică în lădiţe, ghivece (fig. 8), cuburi nutritive, Jiffy-pots,

folosind un substrat bogat în substanţe nutritive. Astfel repicate, răsadurile pot fi

aşezate în seră, răsadniţe sau câmp.

67

Fig. 8. Repicatul răsadurilora. în lădiţe; b. în ghivece

Răsadurile când sunt suficient dezvoltate (au 5-7 frunze) se acomodează cu

condiţiile mediului extern (se călesc), după care se plantează sau se valorifică prin

vânzare.

6.2. Înmulţirea asexuată (vegetativă)

Însuşirea unor părţi sau fragmente de plante de a reface întreaga plantă şi a

reproduce caracterele ereditare ale plantei mamă, dacă sunt puse în condiţii

optime de înrădăcinare.

Avantaje:

- urmaşi homozigoţi;

- obţinerea în timp scurt a plantelor stadial dezvoltate;

- posibilitatea înmulţirii unor specii din zone tropicale şi subtropicale (nu

formează seminţe la noi sau nu se maturează).

Dezavantaje:

- coeficient mic de înmulţire (afară de meristeme)

- posibilitate mare de transmitere de boli, viroze

- degenerare în timp (se evită prin alternarea între înmulţirea prin seminţe,

vegetativă sau „vitro”).

Înmulţirea vegetativă cunoaşte în practică mai multe metode: butăşirea,

divizarea plantelor, înmulţirea prin drajoni, rizomi, stoloni, marcotaj, altoire,

muguri adventivi şi prin organe vegetative modificate (bulbi, tuberculi,

tuberobulbi).

6.2.1. Înmulţirea prin butaşi

Butaşii sunt părţi sau fragmente de plantă fasonate într-un fel anume, care

puse la înrădăcinat refac organele lipsă ale noi plante. Organele folosite pentru

obţinerea de butaşi, pot fi: lăstari, tulpini, frunze, muguri, rădăcini. Plantele mamă

alese pentru recoltarea butaşilor trebuie să fie tipice speciei (soiului) şi perfect

68

sănătoase. Plantele care sunt aproape de înflorire sau care au înflorit de curând nu

se recomandă pentru recoltarea butaşilor. Recoltarea butaşilor se face în orele de

după-amiază când în plante se acumulează mai multe substanţe nutritive.

TIPURI DE BUTAŞI.

Butaşii de lăstari se confecţionează din vârfurile vegetative cuprinzând

zona apicală şi 1-4 noduri. Lungimea internodiilor este de 5-12 cm. După

recoltare se fasonează cu un briceag printr-o tăietură transversală la 1-2 cm sub

nodul bazal şi se elimină frunzele bazale pe o porţiune de 2-3 cm (fig. 9).

Dracaena Euphorbia

Fig. 9. Butaşi de lăstari

La unele specii (Chrysanthemum, Hydrangea) pentru a diminua

transpiraţia se reduce treimea superioară a frunzelor. În acelaşi scop frunzele

pieloase (Ficus) se rulează în cornete şi se leagă. La speciile care conţin latex

(Euphorbia, Ficus) butaşii se fasonează imediat după recoltare şi se ţin în apă

călduţă, la 30C, timp de 30 minute, pe când la speciile suculente (Sedum,

Crassula, Echeveria etc.) se vor ţine la aer câteva ore sau zile pentru a reduce apa

pe care o conţin.

Butaşii de tulpină, reprezintă fragmente din tulpina principală care conţin

1-3 muguri sau minim un nod, însoţit sau nu de frunze. Se practică la speciile:

Ficus, Monstera, Dracaena, Colocasia, Dieffenbachia, Yucca.

Fragmentarea tulpinilor se face cu un briceag bine ascuţit, în porţiuni de 5-

10 cm sau minim un nod (fig.10).. Aceste rondele (butaşi) se plantează în

substratul de înrădăcinare, fie în poziţie verticală, fie în poziţie orizontală.

Ficus

69

Fig. 10. Butaşi de tulpină la Yucca

Butaşii de frunze (fragmente de frunză) se practică la unele specii

floricole la care frunzele sunt capabile să înrădăcineze şi să emită muguri,

formând noi plante.

Butaşii se confecţionează fie din frunze întregi, cu peţiolul întreg sau

parţial (Saintpaulia, Peperomia), fie prin fragmente de frunze care să cuprindă o

porţiune cu nervură bine dezvoltată (Begonia rex, Streptocarpus, Peperomia), fie

prin efectuarea unor incizii a frunzelor (Begonia rex) (fig.11) sub punctele de

ramificare a nervurii principale. Plantarea butaşilor pentru înrădăcinare se face în

poziţie verticală sau uşor oblică, astfel încât lamina să nu atingă solul pentru că

putrezeşte.

La Cyperus (fig. 11), butaşii se fac din rozete de frunze care se separă cu o

porţiune de tijă (3-5 cm), după care se pun să plutească în vase cu apă.

Saintpaulia Begonia rex CyperusFig. 11. Butaşi de frunză

Butaşii de rădăcină. Unele plante care prezintă rădăcini cărnoase şi care

sunt predispuse la formarea mugurilor pe rădăcini (Phlox, Dicentra, Aralia,

Verbascum etc.) se pot înmulţi prin secţionarea rădăcinilor în butaşi de 8-10 cm

lungime.

În tabelul 2 sunt prezentate principalele tipuri de butaşi şi perioada optimă

de înrădăcinare la unele specii floricole cultivate în seră şi câmp.

70

Plantarea butaşilor în vederea înrădăcinării. Înrădăcinarea butaşilor se

face în spaţii controlate, într-un substrat afânat, permeabil pentru aer şi apă.

Astfel, se poate utiliza frecvent perlitul şi turba, separate sau în amestec

(1:1), nisip-turbă, vermiculit-turbă. La unele specii (Pelargonium) înrădăcinarea

se poate face în substrat de cultură sau nisip (Cactaceae).

Pentru a stimula rizogeneza se folosesc stimulatori cum ar fi: Radistim,

Calux, Rizopon etc.).

Îngrijirea butaşilor pe perioada înrădăcinării. Condiţiile mediului de

înrădăcinare vor fi controlate cu mare atenţie. Astfel, temperatura substratului va

fi menţinută la 20-25C, iar temperatura din atmosferă va fi cu 4-5C mai joasă

decât cea a aerului. Umiditatea trebuie menţinută cu un tunel de plastic, fie

practicând pulverizarea de picături fine de apă la intervale regulate (30 minute)

prin sistemul de ceaţă artificială. Intensitatea şi calitatea luminii are, de asemenea,

un rol important în înrădăcinarea plantelor. Astfel, se recomandă folosirea luminii

artificiale în lunile de iarnă.

Tabelul 2Înmulţirea prin butaşi a plantelor floricole

Gen, specie Caracteristicile butaşilor Perioada optimă

A. Cultivate în seră

Aucuba japonicabutaşi de lăstari (7-11 cm)

butaşi de tulpinăIII-IVVIII-IX

Azaleea indica butaşi de lăstari (5-9 cm) II-III sau VIII-IX

Begonia rexbutaşi de frunză sau

fragmente de frunză II-V

Colocasia aesculenta butaşi de tulpină II-IIICordyline sp. butaşi de lăstari XII-I

Crassula arborescensbutaşi de lăstari

butaşi de frunze V-VI

Dianthus caryophyllus butaşi de lăstari (7-12 cm) II-VDieffenbachia sp. butaşi de vârf sau de tulpină II-IIIDracaena deremensis butaşi de vârf sau de tulpină II-IIIEuphorbia pulcherima butaşi de vârf V-VIFicus sp. butaşi de vârf I-III

71

Fuchsia hybrida butaşi de vârf II-III sau IX-XHydrangea hortensis butaşi de vârf sau de tulpină I-V

Monstera deliciosabutaşi de vârf sau rondele de

tulpină I-III

Pelargonium zonale butaşi de vârf (10-12 cm) II-IV sau VIII-IXPeperomia sp. butaşi de frunze III-VPhilodendron sp. butaşi de vârf sau de tulpină II-VISaintpaulia jonantha butaşi de frunze tot anul

Sansevieria trifasciatabutaşi de frunze sau porţiuni

de frunze tot anul

Sinningia speciosabutaşi de frunze sau porţiuni

de frunze II-III

B. Cultivate în câmp

Ageratum mexicanum butaşi de vârf (4-6 cm) I-IVAlternanthera amoena butaşi de vârf (3-4 cm) II-IVChrysanthemum sp. butaşi de vârf III-IVColeus blumei butaşi de vârf (4-8 cm) II-IVDahlia variabilis butaşi de lăstari III-IVDicentra spectabilis butaşi de rădăcină XGnaphalium lanatum butaşi de vârf (7-12 cm) II-IV

Iresine sp.butaşi de vârf sau de tulpină

(5-10 cm) II-IV

Petunia hybrida butaşi de lăstari II-IVSantolina chamae butaşi de vârf (5-7 cm) II-IV

6.2.2. Înmulţirea prin divizarea tufei

Este modul de înmulţire a speciilor care cresc sub formă de tufă, a căror

parte aeriană este alcătuită din lăstari (Chrysanthemum leucanthemum, Aster,

Delphinium etc.) sau frunze (Gerbera, Paeonia, Peperomia).

Perioada optimă de executare a lucrării este perioada de repaus a

plantelor mamă.

72

Plantele care urmează să fie divizate se scot din pământ cu o cazma, după

care se despart în mai multe părţi, cu mâna sau cazmaua, astfel încât fiecare dintre

ele să posede lăstari sau frunze cu rădăcini proprii.

Divizarea tufelor se poate executa anual la plantele floricole cu creştere

intensivă (Aster, Chrysanthemum), la 2-3 ani (Delphinium) şi la 5-6 ani la cele cu

creştere lentă sau sensibile la separare (Paeonia).

Metoda se aplică şi la plantele cultivate în ghivece cum sunt: Asparagus,

Aspidistra, Saxifraga. În acest caz plantele se scot din vase, se fragmentează.

De asemenea, această metodă de înmulţire se practică cu bune rezultate şi

la unele specii cultivate la sol în spaţii protejate (Gerbera, Strelitzia).

6.2.3. Înmulţirea prin stoloni

Stolonii sunt ramificaţii subţiri ce apar pe tulpini cu internodii lungi, care

din loc în loc sau numai în vârf formează plantule sub formă de rozetă.

Înmulţirea constă în separarea rozetelor când au 4-5 frunze şi plantarea în

ghivece. În cazul când rozetele nu au rădăcini, se plantează într-un substrat pentru

înrădăcinare, plantarea la loc definitiv făcându-se după înrădăcinare.

Acest tip de înmulţire este întâlnit la specii perene cultivate în câmp cum

sunt: Viola odorata, sau la plante decorative prin frunze, cultivate în spaţii

adăpostite, cum sunt: Clorophytum, Saxifraga sarmentosa, Nephrolepis.

6.2.4. Înmulţirea prin drajoni

Speciile care emit lăstari (drajoni) din mugurii adventivi aflaţi pe rădăcini

se pot înmulţi prin separarea drajonilor de pe planta mamă şi replantarea lor la loc

definitiv. Momentul optim de detaşare este primăvara, după pornirea plantelor în

vegetaţie (crizanteme şi tufănele), atunci când lăstarii sunt dezvoltaţi şi au

suficiente rădăcini .

.Prin această metodă se pot înmulţi specii perene cultivate în câmp, cum

sunt: Papaver, Dicentra, Hydrangea, Chrysanthemum sau în seră: Aralia,

Cordyline.

73

6.2.5. Înmulţirea prin rizomi

Rizomii sunt tulpini subterane îngroşate şi alungite, care iau prezintă

muguri din care iau naştere părţile aeriene (frunze, flori) şi subterane (rădăcini).

Pentru înmulţire, rizomii se scot din pământ şi se fragmentează în

segmente de 5-12 cm (2-3 muguri) după care se replantează în teren.

Secţionarea rizomilor se poate face în perioada de repaus. La speciile fără

repaus biologic (Aspidistra, Sansevieria) se poate face în tot timpul anului.

Prin rizomi se înmulţesc şi unele plante floricole cultivate în sere:

Alstroemeria, Zantedeschia, Sansevieria, Aspidistra etc.

6.2.6. Înmulţirea prin marcotaj

Marcotajul are la bază proprietatea unor specii de a forma plante noi din

tulpinile şi ramificaţiile laterale, atunci când vin în contact cu solul.

Secţionarea şi detaşarea ramurilor înrădăcinate se face la limita inferioară a

zonei cu rădăcini. Porţiunea de ramură sau lăstar cu rădăcini, apărute ca urmare a

marcotajului se numeşte marcotă.

Astfel se pot înmulţi plantele perene cultivate în câmp (Phlox,

Gypsophila), dar şi cele cultivate în spaţii protejate (Ficus, Philodendron,

Dracaena, Cordyline).

Marcotajul poate fi terestru sau aerian, iar cel terestru poate fi simplu,

şerpuit sau chinezesc.

Marcotaj simplu se aplică la unele specii floricole anuale sau perene, cum

sunt: Phlox subulata, Cobaea scadens, Thumbergia alata. Acest gen de marcotaj

constă în îndoirea tulpinilor sau a lăstarilor şi acoperirea într-un punct cu pământ.

În zona acoperită apar rădăcini obţinându-se în felul acesta mai multe marcote

(fig. 12).

O altă metodă constă în muşuroirea plantelor la bază pe o înălţime de 20-

30 cm. După câteva săptămâni sau luni lăstarii înrădăcinează, se detaşează de

planta mamă şi se plantează la locul definitiv. Acest tip de înmulţire se aplică la

specii cum sunt: Hydrangea, Pandanus, Anthurium.

Marcotaj şerpuit, se practică la speciile care au tulpini lungi şi flexibile

care se pot ondula de mai multe ori. Porţiunile care vin în contact cu pământul se

incizează şi se tratează cu stimulatori rizogeni, apoi se acoperă cu pământ, se

74

fixează cu cârlige de lemn sau metale, vârful se poate tutora (fig.13). După

înrădăcinare se separă fiecare porţiune şi se plantează în ghivece. Se foloseşte la

înmulţirea unor specii ca: Philodendron scandens, Hoya carnosa, Passiflora.

Marcotaj aerian se aplică la specii cu ramuri groase şi rigide care nu se

pot curba ca să fie aduse la nivelul solului. Aşa sunt: Dracaena, Fatsia japonica,

Nerium oleander, Ficus elastica (fig.14). Acest tip de înmulţire se aplică în cazul

unor exemplare degarnisite la bază, îmbătrânite sau în cazul unor exemplare

valoroase.

Metoda constă în efectuarea în zona aleasă sub ultimele frunze, a unor

incizii circulare sau în formă de fantă, pe lungimea de câţiva cm, peste care se

aplică un manşon de muşchi sau turbă umezite, care se fixează cu folie din

material plastic de culoare închisă, care se leagă strâns sus şi jos. Înrădăcinarea

marcotelor aeriene se poate stimula prin reducerea udării plantelor mamă. În

majorita tea cazurilor înrădăcinarea se realizează în 4-5 săptămâni.

Fig. 12. Marcotaj simplu Fig. 13. Marcotaj şerpuit

Fig. 14. Marcotaj aerian

75

6.2.7. Înmulţirea prin rădăcini tuberizate

Rădăcinile tuberizate sunt rădăcini mult îngroşate deoarece conţin

substanţe de rezervă, fără muguri pe suprafaţa lor. La unele specii, mugurii se află

în zona coletului şi de aceea pentru înmulţire se va folosi ansamblul "tulpină-

rădăcini tuberizate" (Dahlia, Canna indica, Alstroemeria).

Lucrarea de fracţionare a rădăcinilor şi tulpinilor se execută la sfârşitul

perioadei de repaus biologic, odată cu înfiinţarea culturilor sau ceva mai devreme.

6.2.8. Înmulţirea prin bulbi

Bulbii sunt organe subterane tuberizate, cu frunze cărnoase, rezistente la

frig şi uscăciune.

Plantele floricole cu bulbi care înfloresc primăvara sunt: Tulipa,

Hyacinthus, Narcissus. La acestea organele subterane se găsesc în repaus relativ

în cursul verii, recoltarea se face începând cu luna iunie, când 70-80% din frunze

s-au uscat. După recoltare bulbii se ţin 7-8 zile pentru zvântare, în straturi de 5-6

cm grosime, în şoproane sau magazii bine ventilate, apoi se curăţă de pământ şi de

resturile vegetale.

Bulbii de lalele se păstrează la 18-20C până la sfârşitul lunii august, când

temperatura scade la 5-9C şi se menţine la această valoare până la plantare.

În vederea înmulţirii la speciile cu bulbi anuali, scoaterea acestora din sol

se face în fiecare an, iar la cei cu bulbi pereni doar la 3-4 ani).

6.2.9. Înmulţirea prin tuberculi

Tuberculii sunt tulpini subterane tuberizate, la care lipsesc tunicile sau

solzii de protecţie. Pe tuberculi sunt muguri principali în zona apicală, din care se

formează organe aeriene ale plantelor (frunze, tulpini, flori) şi muguri axilari din

care se formează tuberculii de înlocuire, cel matern resorbindu-se.

Plantele floricole care formează tuberculi sunt: Gloriosa, Sinningia,

Cyclamen, Begonia tuberhybrida.

La aceste specii, înmulţirea vegetativă se face prin secţionarea

longitudinală a tuberculilor în două sau mai multe porţiuni care trebuie să conţină

76

mai mulţi muguri. Înmulţirea prin tuberobulbi se practică şi la unele specii

floricole cultivate în câmp (Anemone coronaria, Eranthis hiemalis).

6.2.10. Înmulţirea prin tuberobulbi

Tuberobulbii sunt tulpini subterane formate dintr-un ţesut parenchimatic,

bogat în substanţe nutritive, prevăzut la exterior cu noduri aparente de care rămân

prinse frunzele uscate în număr de 2-3 şi care au rol protector.

La nivelul fiecărui nod există muguri axilari, cei superiori fiind cei mai

dezvoltaţi, devin floriferi, iar cei bazali rămân dorminizi.

Au tuberobulbi gladiolele, freziile, Crocus, Montbretia, Colchicum. Forma

şi mărimea tuberobulbilor este diferită, astfel la gladiole tuberobulbii maturi sunt

discoidali, de 6-8 cm diametru, în timp ce la frezii sunt piriformi, de 2,5-6,0 cm

diametru.

La baza tuberobulbilor apar nişte stoloni scurţi, la capătul cărora se

formează tuberobulbilii, ale căror dimensiuni sunt de 0,3-1,2 cm diametru.

Numărul lor variază în funcţie de specie. Astfel, frezia are 4-6 bucăţi, iar

gladiolele pot să prezinte de la 20 până la peste 350 tuberobulbili (în funcţie de

soi).

Înmulţirea plantelor cu tuberobulbi constă în scoaterea lor din pământ,

uscarea şi depozitarea în condiţii specifice de temperatură şi umiditate pentru

fiecare specie (gladiole 5-8C, frezia 25-30C).

6.2.11. Înmulţirea prin muguri adventivi

La unele plante floricole apar pe nervura mediană a frunzei (Asplenius

viviparum), pe peduncul inflorescenţei (Bryophyllum proliferum) sau pe marginea

limbului (Bryophyllum daigremontianum) muguri adventivi. Ajunşi la un anumit

grad de dezvoltare, aceşti muguri se desprind şi cad, iar dacă ajung pe un substrat

de cultură, înrădăcinează foarte repede şi din ei se dezvoltă plante identice cu cele

mamă.

77

6.2.12. Înmulţirea prin altoire

La plantele floricole altoirea se aplică la acele specii la care metodele

prezentate anterior dau rezultate mai slabe sau la unele plante la care dorim

obţinerea unor exemplare cu aspect decorativ mai deosebit.

Altoirea sau grefarea este metoda prin care se pun în contact intim, pe o

suprafaţă formată din ţesuturi vii, un butaş sau un mugure, care constituie altoiul,

cu o plantă care are rădăcini şi care se numeşte portaltoi, contact care duce la

concreşterea celor doi parteneri.

Se practică altoirea la speciile semiarbustive, cum sunt: Azaleea, Camelia,

Paeonia şi destul de frecvent la cactuşi (fig.15).

Fig. 15. Altoirea la cactuşi

Ca metode de altoire, în floricultură, se practică următoarele tipuri:

în despicătură (Azaleea, Clematis, Fuchsia, Pelargonium); în

triangulaţie (Paeonia, Dahlia); prin alipire (cactuşi); în ochi dormind (Rosa,

Syringa); în ochi crescând (Citrus limon).

Epoca de altoire depinde de specie, la azaleea în iulie, la bujorul lemnos în

august, la cactuşi în iulie-august, la citrice primăvara după ce plantele pornesc în

vegetaţie, la trandafiri, în seră, în ianuarie.

78

6.2.13. Înmulţirea in vitro

Înmulţirea plantelor floricole prin metoda in vitro se practică la tot mai

multe specii floricole, datorită producerii la scară industrială de material săditor şi

asocierii culturilor de ţesuturi cu alte mijloace de terapie a virusurilor.

Asocierea culturilor de ţesuturi cu alte mijloace de terapie a virusurilor ca

termoterapia şi chimioterapia prezintă unele avantaje cum sunt:

a) Producerea în cantitate nelimitată a materialului săditor la majoritatea

speciilor floricole.

b) Înmulţirea soiurilor şi hibrizilor noi, creaţi prin procesul de ameliorare.

c) Înmulţirea mutantelor valoroase care apar în procesele de înmulţire

clasică sau prin culturi de ţesuturi in vitro.

d) Producerea culturilor de embrioni in vitro.

e) Hibridarea somatică şi încrucişarea interspecifică .

Cultura in vitro este posibilă pentru că celula vegetală prezintă potenţialul

de a reproduce indivizi identici cu planta-mamă de la care s-a făcut prelevarea.

Reuşita culturilor in vitro este condiţionată de asepsia totală, fără de care

mediile sunt rapid invadate de bacterii şi ciuperci şi de existenţa unui mediu

nutritiv favorabil a cărui compoziţie să permită celulelor explantului să intre în

activitate mitotică ca apoi să evolueze spre organogeneză.

Mediul de cultură este format din macroelemente, micro-elemente,

glucide, vitamine, hormon de creştere, complexe organice (lapte de cocos) şi agar-

agar. Soluţiile nutritive poartă numele creatorilor, ca de exemplu Heller,

Murashige, Skoog, Knoop.

Explantul este definit ca un fragment de plantă (organ sau ţesut) prelevat

pentru înmulţire in vitro. Explantul poate fi structurat ca apex, embrion, mugure,

nod, segment de tijă, segment de rădăcină, de frunză, floare (petală sau capitul),

anteră, ovul, polen şi celulă izolată fie mecanic, fie pe cale enzimatică.

Meristemul este ţesut situat la vârful rădăcinii, la extremitatea tijei şi în muguri.

Celulele meristemului sunt în continuă divizare şi dau naştere ţesuturilor acestor

organe.

Prelevarea meristemelor se face sub binocular la dimensiunile de 0,1-1

mm şi cuprind domul meristematic împreună cu prima pereche de primordii

foliale.

79

Explantele de orice fel se prelevează după ce mai întâi, se dezinfectează

organele respective (de ex. cu alcool etilic 96%, hipoclorit de sodiu 1%, Tween 20

2%) şi apoi se spală de câteva ori cu apă sterilă.

Meristemele sau alte explante se aşează pe rondele de hârtie de filtru care

se introduc în eprubete sau vase largi de sticlă sau plastic, până la contactul cu

soluţia nutritivă, care lasă să treacă lumina şi aerul, dar împiedică să iasă vaporii

de apă, cu care au fost umplute vasele până la jumătate. Închiderea se realizează

cu căpăcele de polietilenă.

Vasele cu explante se instalează în camere climatice la o temperatură de

20-25C; 16 ore lumină la 3000-4000 lx şi higroscopicitate ridicată.

Pentru aclimatizare explantele se tratează cu Radistim pudră şi se repică în

caserole din plastic, în perlit sau într-un amestec de perlit cu turbă în părţi egale,

cu pH-ul 6,7 şi sterilizat. Toate operaţiile de extragere din eprubetă, stimulare,

repicare se execută cu extractorul flambat după fiecare utilizare.

Pe măsură ce plantele cresc se aclimatizează şi se transplantează în

ghivece de 6-8 cm în diametru, iar când au 12-14 cm înălţime se face testarea de

viroze.

Testarea se realizează individual pe plante de Chenopodium, etc. Sucul

foliar de la fiecare plantă de garoafă se inoculează pe câte o plantă test. După circa

2 săptămâni apar simptomele infecţiei virotice (pete roşietice, pete de decolorare

în funcţie de felul virusulului şi planta test). Frunzele inoculate au ca semn de

recunoaştere un orificiu.

Plantele sănătoase sunt folosite la înfiinţarea plantaţiei-mamă. Primii

butaşi se pot recolta de pe aceste plante după circa 2 luni.

Cele mai bune rezultate se obţin primăvara, când plantele dispun de

condiţii externe şi de factori endogeni la un nivel mai favorabil.

Chestionar de autoevaluare

1. Ce plante floricole se înmulţesc prin seminţe? Care sunt avantajele şi

dezavantajele înmulţirii prin seminţe?

2. Enumeraţi caracteristicile fizice, fiziologice şi tehnologice ale

seminţelor de flori.

3. Ce tratamente se pot aplica seminţelor pentru stimularea germinaţiei?

4. Rolul factorilor ecologici în germinaţia seminţelor de flori.

5. Epocile de semănat ale plantelor floricole.

80

6. Metodele şi normele de semănat ale plantelor floricole.

7. Ce lucrări de îngrijire se aplică semănăturilor?

8. Ce plante decorative se înmulţesc vegetativ? Care sunt avantajele şi

dezavantajele înmulţirii vegetative?

9. Ce metode de înmulţire vegetativă se aplică la plantele decorative?

10. Înmulţirea prin butaşi, tipuri de butaşi, specii.

11. Înrădăcinarea butaşilor. Loc, substrat.

12. Înmulţirea prin despărţirea tufei. Specii, epoci, interval.

13. Înmulţirea prin drajoni, stoloni şi muguri adventivi.

14. Înmulţirea prin marcotaj. Specii, tipuri, epoci.

15. Dirijarea factorilor de mediu la înrădăcinarea butaşilor.

16. Înmulţirea prin altoire a plantelor decorative.

17. Înmulţirea prin organe modificate. Tipuri, specii.

18. Înmulţirea prin bulbi a plantelor decorative.

19. Înmulţirea prin rizomi a plantelor decorative.

20. Înmulţirea prin rădăcini tuberizate a plantelor decorative.

21. Înmulţirea prin tuberobulbi a plantelor decorative.

22. Înmulţirea prin tuberculi a plantelor decorative.

23. Înmulţirea in vitro a plantelor decorative.

Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii

81

CA P I T O L U L 7

ÎNFIINŢAREA CULTURILOR FLORICOLE ŞI

LUCRĂRILE GENERALE ŞI SPECIALE DE ÎNTREŢINERE

În câmp se înfiinţează culturile plantelor anuale, bienale şi perene, iar în

spaţii protejate plantele de origine subtropicală sau tropicală, decorative prin flori,

frunze sau fructe.

7.1. Lucrări de înfiinţare şi întreţinere a culturilor floricole în câmp

Culturile plantelor floricole anuale, bienale sau perene reuşesc bine pe

terenuri plane, expuse la soare, ferite de curenţi de aer rece, cu textura nisipo-

lutoasă, fertile, permeabile şi bine drenate.

Pregătirea acestor terenuri în vederea înfiinţării culturilor începe cu

desfiinţarea culturilor precedente, strângerea resturilor vegetale rezultate,

transportul acestora şi compostarea lor în locuri dinainte stabilite.

În cazul când terenul rămâne denivelat, se aplică o nivelare de întreţinere

care pe suprafeţe mari, se execută mecanizat, iar pe suprafeţe mici, manual, cu

sapa.

Fertilizarea de bază este o lucrare obligatorie şi se execută înainte de

mobilizarea solului, prin administrarea de îngrăşăminte organice, în cantitate de

30-60 t/ha. Tot acum se administrează şi îngrăşămintele greu solubile.

Aratul se face cu scopul afânării solului şi se execută la adâncimea de 25-

30 cm. Pe suprafeţe mari se execută mecanizat iar pe suprafeţe mici, manual, cu

cazmaua. Dacă terenul care se pregăteşte este ocupat cu o plantă perenă,

adâncimea la care se mobilizează solul este de 40-60 cm.

.Mărunţirea se face cu GD-3,2 sau combinatorul, tractate de U-650 pe

suprafeţe mari sau cu freza pe suprafeţe mici. În lipsa utilajelor pentru suprafeţe

mici, mărunţitul se poate face cu sapa şi grebla.

82

În funcţie de specie şi de destinaţia culturii se face modelarea şi

marcarea terenului. Modelarea se face în mod obligatoriu în straturi sau brazde,

în funcţie de condiţiile de climă şi sol ale regiunii. Marcarea se face cu ajutorul

sforilor sau sârmelor fixate la capetele parcelelor, pe care se stabilesc distanţele de

plantare în funcţie de specie.

Semănatul în câmp se execută în funcţie de epoca de semănat cerută de

specia respectivă şi după metodele amintite la capitolul 6.1.5.

Plantatul. În câmp se plantează răsadurile plantelor floricole, bulbi,

rizomi, tuberobulbi, rădăcinile tuberizate, fragmente de plante rezultate din

despărţire şi care se folosesc la înmulţirea florilor perene.

Indiferent de perioada de plantare se respectă următoarele reguli: în zilele

însorite se plantează dimineaţa sau după-masa; plantele se udă bine înainte de a fi

scoase pentru plantare şi imediat după plantare; rădăcinile se fasonează şi se

mocirlesc, la plantare solul se strânge uşor în jurul rădăcinilor.

Plantatul, de regulă, se execută manual şi în mai mică măsură să foloseşte

plantarea mecanică.

Dintre lucrările de îngrijire cu caracter general aplicate solului amintim:

Prăşitul constă în spargerea crustei şi mobilizarea stratului superficial al

solului. Lucrarea se execută cu sapa între plante pe rând şi cu motocultorul între

rânduri. Se repetă ori de câte ori este nevoie.

Combaterea buruienilor se face odată cu lucrarea de prăşit dar se poate

realiza şi prin mulcire sau aplicarea de metode chimice.

Mulcitul este operaţia prin care se acoperă tot terenul dintre plante cu

mraniţă, frunze, turbă în strat de 2-3 cm sau folie de polietilenă neagră. Lucrarea

se execută după praşilă şi are rolul de a proteja pământul contra uscării, împiedică

tasarea acestuia, iar mulcirea cu materiale organice constituie şi o fertilizare

suplimentară.

Buruienile pot fi combătute şi chimic, prin aplicarea erbicidelor fie înainte

de înfiinţarea culturilor fie după.

Udatul se execută ori de câte ori este nevoie prin sistemele obişnuite

(furtun, stropitoare, irigare).

Udatul se face dimineaţa, iar vara în zilele călduroase, după-masa spre

seară sau chiar noaptea. Frecvenţa udărilor şi cantitatea de apă administrată

depind de textura solului, vârsta plantelor, fenofaza şi condiţiile climatice.

83

Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin aplicarea de

tratamente, specifice agenţilor patogeni.

În cazul apariţiei de boli sau dăunători se aplică tratamente curative

folosind produse specifice combaterii acestor boli sau dăunători.

Dintre lucrările cu caracter general care se aplică în perioada de

vegetaţie a plantelor se poate enumera şi fertilizarea fazială, prin intermediul

căreia se reface echilibrul nutritiv cerut de plante.

Prin fertilizările faziale se administrează îngrăşăminte organice sub forma

mustului de bălegar diluat 1:3-5 volume apă sau de păsări 1:15-20 volume apă,

sau îngrăşăminte foliare în diferite concentraţii.

Protejarea plantelor contra brumelor, devine uneori necesară

primăvara târziu şi toamna devreme. Se protejează după caz, fiecare plantă

separat, prin acoperirea cu hârtie, frunze, rogojini, resturi textile sau se execută o

protejare în grup a plantelor cu ajutorul foliei de polietilenă sau alte materiale

asemănătoare.

Căderea brumelor este împiedicată de existenţa unor perdele de fum sau de

curenţi de aer în mişcare, iar efectul negativ al îngheţurilor este diminuat de

stropirea plantelor cu apă (aspersiune) după răsăritul soarelui.

Dintre lucrările cu caracter special se execută în culturile de câmp

următoarele:

Răritul plantelor se execută doar în culturile înfiinţate prin semănat

direct şi se face în două sau trei etape. Primul rărit se execută când plantele sunt

foarte mici şi urmăreşte lăsarea plantelor în buchete la distanţe aproximativ egale

cu distanţele recomandate pentru cultura plantelor. Al doilea rărit elimină plantele

slab dezvoltate din fiecare buchet, lăsând pe cea mai bine dezvoltată.

Completarea golurilor se execută la 7-10 zile de la plantare. Lucrarea

se impune numai în culturile înfiinţate prin răsad. Pentru completarea golurilor se

foloseşte răsad de aceeaşi vârstă şi din acelaşi soi.

Tutorarea-palisarea. Tutorarea se aplică plantelor care nu se susţin

singure, pentru menţinerea sau obţinerea tijelor drepte (Dahlia, Chrysanthemum)

sau pentru susţinerea plantelor volubile. Se folosesc tije de lemn, metalice, chiar

grilaje de diferite forme.

Tăierile. În floricultură prin acest termen se înţelege operaţia de

scurtare a ramurilor şi se aplică unor specii floricole erbacee sau semiarbustive. Se

84

execută în vederea dirijării creşterii plantelor, pentru menţinerea lor la o anumită

formă şi înălţime sau pentru dirijarea înfloritului.

Lucrările de tăiere includ: tunsul, ciupitul, copilitul, bobocitul.

- tunsul este o lucrare specifică plantelor de mozaic (Coleus, Iresine) şi

bordură (Santolina, Cineraria maritima) prin care se uniformizează înălţimea

plantelor. Lucrarea se execută cu foarfeca de tăiat gard viu şi are caracter radical

aplicându-se tuturor lăstarilor care se scurtează la aceeaşi înălţime. Se execută la

începutul perioadei de vegetaţie, dar şi după aceea.

- ciupitul constă în îndepărtarea vârfului de creştere a tulpinii sau a

lăstarilor tineri (Gnaphalium, Iresine).

Lucrarea se execută deasupra a 3-6 frunze, înainte de plantare la loc

definitiv sau după, se repetă în perioada de vegetaţie, la unele specii de 2-3 ori

- copilitul constă în înlăturarea lăstarilor care apar la subsuoara frunzelor,

când au consistenţa erbacee şi se rup uşor cu mâna. Se aplică la plantele la care se

urmăreşte obţinerea unei singure tulpini (Dahlia, Chrysanthemum, Dianthus);

- bobocitul se aplică speciilor care formează la vârful tulpinii sau

ramificaţiilor mai multe flori şi care lăsate ar fi de dimensiuni mici. În faza de

boboc abia format, se înlătură butonul floral central pentru a lăsa 3-5 butoni

laterali (crizanteme, garoafe) sau se rezervă butonul central (Paeonia, crizanteme

cu inflorescenţe involte, garoafe Chabaud, Dahlia) pentru obţinerea unei flori

mari şi se elimină cei laterali.

7.2. Lucrările de înfiinţare şi întreţinere a culturilor floricole în spaţii

protejate

Culturile floricole în spaţiile protejate se înfiinţează la sol şi în recipiente

7.2.1. Înfiinţarea şi întreţinerea culturilor floricole la sol

În vederea pregătirii terenului se desfiinţează cultura precedentă, se

strâng în grămezi resturile vegetale care au rezultat prin desfiinţarea culturii.

Fertilizarea de bază se face în două etape. În prima etapă se

administrează gunoi de grajd bine descompus, în cantitate de 90-120 t/ha. Etapa a

85

doua are loc după dezinfecţia solului, când se administrează îngrăşămintele

chimice.

Mobilizarea solului se face pe adâncimea de 20-30 cm. Lucrarea se

execută mecanizat cu sapa rotativă, cu pluguri speciale sau manual cu hârleţul.

Dezinfecţia solului este o lucrare obligatorie în cultura plantelor floricole

din spaţiile protejate şi se execută în general după mobilizarea solului. Se poate

face chimic sau termică, folosind ca agent termic vaporii de apă (120C).

Mărunţirea şi marcarea. Mărunţirea solului se face cu freza (F-1,4) sau

cu motofreza pentru lucrările în sere şi solarii. Odată cu mărunţirea se introduc în

sol pe adâncimea de 12-15 cm şi îngrăşămintele chimice şi turba (100-120 t/ha),

administrate după dezinfecţie.

Marcarea în sere şi solarii se face în funcţie de specificul culturii. Se

foloseşte sârmă galvanizată de 1,5-2,0 mm grosime, care se întinde în lungul

rândurilor, fixându-se la capetele straturilor.

Plantarea se face manual, folosind lingura de plantat sau plantatorul.

Adâncimea de plantare este în funcţie de specificul culturii. Plantarea se face în

rânduri, respectând distanţele dintre rânduri şi plante pe rând, caracteristice

fiecărei culturi.

La plantare, se tasează bine solul în jurul materialului plantat şi se udă,

evitându-se aspersiunea pentru a nu culca plantele pe sol.

Dintre lucrările cu caracter general care se aplică în timpul vegetaţiei

amintim:

completarea golurilor, se execută la fel ca şi la cultura în câmp.

afânarea solului, urmăreşte aerisirea solului, evitarea tasării şi eventual

distrugerea buruienilor. Se execută manual cu ajutorul uneltelor Wolf. Se aplică 2-

3 lucrări (crizanteme, garoafe) după plantare şi 3-4 pe an la culturile de lungă

durată (Strelitzia, Anthurium, Gerbera).

udatul se face ori de câte ori este nevoie în funcţie de cerinţele plantei,

fenofază, anotimp, temperatură, textură.

fertilizarea fazială în spaţiile protejate se aplică prin soluţii nutritive de

concentraţii şi raport (NPK) specifice plantei aflate în cultură.

combaterea bolilor şi dăunătorilor. În spaţiile protejate condiţiile

prielnice apariţiei multor boli şi dăunători obligă la executarea permanentă a

lucrărilor de combatere.

86

Dintre lucrările cu caracter special amintim:

susţinerea plantelor. Datorită slabei rezistenţe a ţesuturilor mecanice, la

unele plante floricole se realizează un sistem de susţinere adecvat speciei.

Dependent de înălţimea plantelor din cultură, se execută un spalier cu două

etaje pentru freesia sau unul cu 4-5 etaje pentru garoafe şi crizanteme. Distanţa

dintre etaje este de 12-17 cm pentru primele două nivele şi de 17-20 cm pentru

următoarele.

Pentru realizarea de producţii mari şi de calitate superioară asupra

plantelor se execută lucrări ca: ciupitul, copilitul, bobocitul. Modul de executare şi

efectul acestor lucrări sunt identice cu cele de la speciile floricole din câmp.

Lucrări cu caracter special în cultura plantelor de seră se consideră şi cele

de dirijare a factorilor de mediu, referindu-se doar la lumină, căldură şi aer,

ceilalţi factori: sol, apă, elemente nutritive fiind analizaţi anterior.

Lumina Pentru îmbunătăţirea regimului de lumină în perioadele cu

nebulozitate accentuată (noiembrie-februarie) se vor menţine geamurile curate, iar

plantele se vor plasa în poziţii corespunzătoare sub aspectul distanţei faţă de geam

şi al unghiului de incidenţă a luminii. Pentru speciile decorative prin flori, cu

pretenţii mai mari faţă de lumină, decât cantitatea existentă în mod natural, se va

suplimenta iluminarea artificial, folosind tuburi de neon sau becuri fluorescente.

În vederea reducerii intensităţii luminoase dispunem de posibilităţi mult mai

mari prin:

cretizarea geamurilor (stropirea), folosind o emulsie de humă, argilă

etc. Stropirea se face pe partea interioară a geamurilor într-o zi senină când sticla

este încălzită. Plantele cu flori se protejează cu folie de polietilenă, iar cele fără

flori se spală cu jet de apă puternic pentru a nu rămâne pătate.

utilizarea de plase din material textil sau plastic montate în interiorul

serei, acţionate manual sau mecanic.

Temperatura. Din punct de vedere teoretic, temperatura poate fi dirijată în

orice anotimp, în limitele dorite, limite corelate cu cerinţele plantelor şi nivelul

celorlalţi factori (lumina, umiditatea etc.). Dirijarea temperaturii în perioadele reci

se realizează prin suplimentarea căldurii de la sursele termice (centrale termice,

ape reziduale încălzite, ape termale etc.), iar vara prin realizarea de curenţi de aer,

umbrirea serelor sau folosirea de ventilatoare şi instalaţii frigorifice.

87

Aerisirea. Volumul de aer fiind limitat, în spaţiile protejate se impune o

vehiculare periodică a aerului, pentru înlocuirea celui viciat cu altul proaspăt, atât

de necesar în procesul de respiraţie al plantelor.

Lucrarea se realizează prin acţionarea ferestrelor montate în acoperiş (cca.

30% din suprafaţă) sau în pereţii laterali.

Nevoia mai mare de aerisire se înregistrează în perioadele calde, când

geamurile se menţin deschise tot timpul. În perioadele reci, aerisirea se face cu

grijă pentru a nu răci prea tare interiorul serei.

7.2.2. Înfiinţarea şi întreţinerea speciilor floricole cultivate în vase de

vegetaţie

Lucrările care vizează înfiinţarea culturilor floricole în ghivece se referă la

pregătirea amestecurilor de pământ, pregătirea vaselor, plantarea, schimbarea

ghivecelor, lucrări agrotehnice etc.

Fertilizarea de bază se realizează în momentul formării amestecului, prin

participarea mraniţei, pământului de răsadniţă, a turbei etc. în anumite părţi. Dacă

la analiza de laborator elementele de bază (NPK) sunt sub valoarea optimă, se

modifică conţinutul prin adăugarea de îngrăşăminte chimice simple sau complexe.

La pregătirea amestecurilor, precum şi la omogenizarea acestora se

respectă recomandările de la capitolul cu privire la substratul de cultură.

Pregătirea vaselor constă în spălarea şi dezinfecţia celor care au fost

folosite. Dezinfecţia se poate face cu soluţie de CuSO4 1%, formalină 40% sau

termic.

Ghivecele noi, din pământ ars, se introduc în apă cel puţin 12 ore înainte

de folosire.

Plantarea constituie lucrarea de înfiinţare a culturii şi constă în pregătirea

pentru plantare a ghiveciului şi plantarea propriu-zisă a materialului.

Pregătirea ghiveciului constă în asigurarea drenajului, acoperind cu un

ciob orificiul ghiveciului, peste care se aşterne un strat de nisip grosier sau pietriş

în grosime de 1,0-1,5 cm.

În vederea plantării se completează ghiveciul cu pământ în volum potrivit,

astfel încât planta să fie cu coletul sau cu bolul de pământ la nivelul ghiveciului.

În jurul rădăcinilor se completează cu pământ care se tasează.

88

Dacă rădăcinile plantei sunt nude, se fasonează şi înainte de plantare se

mocirlesc.

Vasul de cultură (ghiveciul) nu trebuie să fie cu mult mai mare decât

volumul sistemului radicular, depăşirea fiind de 1,5-2,0 cm.

Udatul se face cu furtunul, cu stropitoarea, prin aspersiune, picurare,

imersie. Frecvenţa udărilor care la acest gen de cultură este mai mare decât la

culturile la sol.

Fertilizatul fazial este, de asemenea, raportat la cultura în volum limitat al

substratului, ceea ce favorizează degradarea mai rapidă a echilibrului nutritiv

decât în cazul culturilor la sol.

Cantităţile de îngrăşăminte se stabilesc prin calcul, în urma analizelor de

laborator. Administrarea acestora se face odată cu apa de udat. Rezultate bune se

obţin prin fertilizarea extraradiculară folosind Foliar Spray, Foliar Feed sau

îngrăşăminte lichide de tip "F", obţinute în ţara noastră.

Afânarea solului este lucrarea care se face mai rar în cultura plantelor la

ghiveci. Această lucrare nu este necesară la plantele cu ciclu de vegetaţie scurt (7-

12 luni), dar este obligatorie pentru plantele ce vegetează mai mulţi ani în acelaşi

vas. Lucrarea se execută cu ajutorul unui plantatoare şi se face pe o adâncime de

7-10 cm şi urmăreşte afânarea şi mărunţirea solului de la suprafaţa ghiveciului.

După executarea lucrării, în cazul când o parte din pământul de la

suprafaţa ghiveciului s-a pierdut, se va completa cu amestec proaspăt, după care

se udă.

O lucrare importantă în cultura plantelor la ghivece este schimbarea

periodică a acestora. Motivele care impun schimbarea vasului de cultură sunt

multiple:

creşterea volumului sistemului radicular, ghiveciul devenind

necorespunzător;

acidifierea şi înrăutăţirea structurii solului ca urmare a frecventelor

udări, ceea ce determină condiţii necorespunzătoare de cultură;

epuizarea prin consum sau spălări cu apa de udat a elementelor

nutritive din ghiveci, planta fiind supusă carenţelor;

drenaj necorespunzător cu stagnarea apei, rădăcinile fiind în pericol

de asfixiere.

Schimbarea ghiveciului în practica floricolă este cunoscută sub denumirea

de transvazare şi transplantare.

89

Transvazarea este lucrarea prin care planta, aflată în activitate fiziologică

este schimbată întotdeauna dintr-un ghiveci mai mic în altul mai mare, urmărind

menţinerea intactă a sistemului radicular şi a bolului de pământ.

Schimbarea se face într-un ghiveci cu diametrul mai mare cu 2-4 cm decât

precedentul. Pregătirea acestuia se face identic ca la plantare.

După aşezarea plantei în ghiveci, se completează cu amestec de pământ

golul rămas până la peretele vasului. Transvazarea se execută o dată până la trei

ori la plantele ce îşi desăvârşesc ciclul biologic într-o perioadă de 6-14 luni, cum

sunt: Primula, Cineraria, Cyclamen, Calceolaria. Plantele cultivate în ghivece şi

au caracter de perenitate cu ritmuri de creştere mai lente (Dieffenbachia,

Cordyline, Ficus, Dracaena, etc.) se transvazează o dată în primul an şi de două

ori în următorii ani.

Transplantarea este lucrarea prin care se îmbunătăţesc condiţiile de mediu

ale plantei fără a exista obligativitatea schimbării ghiveciului (recipientului).

Acest ultim aspect nu exclude însă posibilitatea utilizării altui ghiveci, acesta

având aceeaşi mărime ca şi precedentul, mai mare sau chiar mai mică.

Lucrarea se aplică în general, plantelor perene care rămân în aceleaşi vase

mai mulţi ani. Momentul executării lucrării este determinat de stagnarea din

creştere o perioadă mai lungă de timp, iar aspectul plantelor lasă de dorit (frunzele

rămân mici, îngălbenesc, cad). În acest caz plantele se scot din vase şi se stabileşte

cauza care a determinat modificarea aspectului plantei. Cu ajutorul unui plantator

se îndepărtează parţial sau total, pământul de pe rădăcinile plantei, se toaletează

sistemul radicular prin îndepărtarea părţilor îmbătrânite şi bolnave, dacă este cazul

se spală rădăcinile în jet de apă şi se tratează cu soluţii dezinfectante pentru

activarea sistemului radicular.

Rărirea ghivecelor. Odată trecute la ghivece prin plantare, transvazare

sau transplantare, plantele cresc mărindu-şi volumul părţilor aeriene. În felul

acesta, în funcţie de ritmul de creştere, plantele ajung să se deranjeze reciproc,

deşi condiţiile de mediu la nivelul rădăcinilor sunt corespunzătoare. În asemenea

situaţii, se recomandă mărirea distanţelor dintre plante, asigurându-se condiţii mai

bune de lumină şi aerisire.

Menţinerea frunzelor curate. Plantele decorative prin frunze (Cordyline,

Dracaena, Dieffenbachia, Ficus) trebuie să aibă tot timpul frunzişul curat şi

sănătos.

90

Pentru realizarea acestui aspect, periodic, plantele se spală cu apă curată.

În condiţii de cultură unde nu se poate aplica spălarea, se recomandă ştergerea

frunzelor cu cârpe umede. Odată cu această lucrare, se îndepărtează frunzele

îmbătrânite, bolnave, rupte.

Palisarea plantelor cultivate în ghivece se execută în cazul când plantele

dezvoltă tulpini volubile (Passiflora, Philodendron). Se folosesc spalieri în formă

de cercuri sau scări, confecţionaţi din elemente estetice (materiale plastice,

cherestea).

Dirijarea factorilor de mediu urmăreşte crearea de condiţii optime

desfăşurării proceselor fiziologice în vederea unei creşteri şi dezvoltări normale a

plantelor. Aceşti factori vor fi corelaţi în funcţie de interdependenţa existentă între

ei şi cerinţele plantei.

Chestionar de autoevaluare

1. Pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor floricole în câmp.

2. Înfiinţarea culturilor floricole în câmp.

3. Care sunt lucrările generale de întreţinere aplicate culturilor floricole în

câmp?

4. Care sunt lucrările speciale de întreţinere aplicate culturilor floricole în

câmp?

5. În ce constă pregătirea pentru înfiinţarea culturilor floricole în spaţii

protejate?

7. Înfiinţarea culturilor floricole la solul serei.

8. Înfiinţarea culturilor floricole la ghivece.

9. Lucrări generale de întreţinere a culturilor floricole din spaţii protejate.

10. Lucrări speciale de întreţinere a culturilor floricole la solul serei.

11. Lucrări speciale de întreţinere a culturilor floricole la ghivece

Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii

91

C A P I T O L U L 8

RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA, PĂSTRAREA ŞI VALORIFICAREA

FLORILOR ŞI A PLANTELOR DECORATIVE

Obiectivul principal al cultivatorilor de flori este de a aduce plantele

floricole în faza în care elementul decorativ este aproape sau în totalitate

caracteristic speciei (soiului). De asemenea, calitatea florilor este influenţată de

caracteristicile speciei, de factorii tehnici şi de modul în care se face recoltarea şi

pregătirea plantelor pentru valorificare.

Executând fiecare lucrare la momentul optim, într-un timp cât mai scurt,

cu respectarea tehnologiilor moderne, se va influenţa pozitiv atât durata de decor

în vază, cât şi calitatea florilor.

8.1. Recoltarea

Florile speciilor care au însuşirea de a-şi desăvârşi sau păstra aspectul

decorativ o perioadă mai lungă de timp, după detaşarea lor de pe planta mamă.

Stadiul de dezvoltare al florilor în momentul când este tăiată are influenţă asupra

longevităţii ei şi depinde de specie. Florile se pot recolta în faze diferite: boboc

semideschis, boboc închis, boboc colorat, floare deschisă etc. şi în funcţie de

modul cum acestea evoluează după ruperea de pe plantă.

Astfel: crizantemele se recoltează la deschiderea aproape completă a

inflorescenţei, cele standard pot fi într-o fază mai puţin deschisă (când

inflorescenţa are 5-10 cm diametru); la gerbera – când 1-3 rânduri de stamine sunt

bine dezvoltate; frezia – când prima floare din inflorescenţă este întredeschisă.

92

Perioada cea mai potrivită pentru recoltare rămâne dimineaţa, când florile

au tijele turgescente şi se execută prin tăiere, smulgere sau rupere. Dacă florile se

recoltează prea repede se vor ofili în 2-3 zile, iar dacă florile sunt lăsate prea mult

pe plantă vor avea durata de decor scurtă.

Odată cu recoltatul, preocuparea permanentă este de a reduce timpul de

staţionare al florilor, din momentul detaşării de pe planta mamă şi până la

valorificare. Florile recoltate şi aşezate în navete sunt transportate la locul de

condiţionare, în săli speciale, amenajate corespunzător pe grupe de specii

apropiate, unde temperatura şi umiditatea sunt menţinute constant la valori

corespunzătoare unui climat propice atât muncitorilor cât şi pentru evitarea

deprecierilor calitative ale florilor.

Condiţionarea constă în sortarea, calibrarea şi legarea florilor în buchete.

8.2. Sortarea

Gruparea florilor pe calităţi are în vedere însuşirile esenţiale date de

totalitatea caracteristicilor fizice senzorice, fitosanitare şi tehnologice specifice

acestora la un moment dat.

Caracteristicile fizice constau în dimensiunile bobocului sau ale florii, a

tijelor şi a internodiilor, forma bobocului, a florii şi a frunzelor, precum şi

greutatea acestora. Ele sunt caracteristici de soi, dar variază în funcţie de

tehnologia culturii, condiţiile pedoclimatice şi momentul la care s-a făcut

recoltarea.

Culoarea reprezintă un alt indice fizic deosebit de important, fiind, de

asemenea, o caracteristică de soi şi participă la stabilirea calităţii florilor tăiate.

Caracteristicile senzoriale se referă la prospeţime, integritatea florilor,

elasticitatea sau rigiditatea se referă la prospeţime, integritatea florilor,

elasticitatea sau rigiditatea tijei, parfumul, uniformitatea şi modul de prezentare.

Caracteristicile fitosanitare se referă la starea de sănătate a florilor şi

tijelor, precum şi la prezenţa unor urme de substanţe folosite pentru tratamente,

praf, pământ.

Caracteristicile tehnologice redau însuşirile florilor, cerute de o anumită

destinaţie: export, piaţa internă pentru consum imediat sau pentru păstrare.

93

În baza acestor caracteristici florile sunt sortate pe categorii de calitate

prevăzute de standardele în vigoare. De obicei se utilizează trei categorii de

calitate şi anume: Extra, I-a şi a II-a.

Calitatea Extra şi I-a cuprind florile şi bobocii care prezintă caracteristicile

soiului şi speciei, iar părţile florilor sunt fără deprecieri. Tijele trebuie să fie în

funcţie de specie şi soi, rigide şi suficient de rezistente pentru a purta floarea, fără

ramuri auxiliare, garnisite cu frunze sănătoase (dacă este cazul).

Deosebirea dintre calitatea Extra şi I-a se realizează prin diferenţa valorică

a caracterelor (mărime, greutate etc.).

Calitatea a II-a cuprinde florile şi bobocii care corespund condiţiilor

generale de calitate, dar prezintă următoarele neajunsuri:

uşoare deprecieri cauzate de boli, paraziţi sau produsele folosite

pentru tratamente etc.;

uşoare vătămări;

tijele mai puţin rigide şi mai puţin rezistente, garnisite însă cu

frunze.

8.3. Calibrarea

Constă în aducerea florilor la dimensiunile corespunzătoare categoriei de

calitate, cu referiri speciale pentru tijele florale care depăşesc codul de lungime.

Scara de mărimi, exprimată în cm, la care trebuie să răspundă florile tăiate

are conformaţia următoare: 0; 5; 10; 20; 40; 50; 60; 80; 100; 120. Aceste lungimi

cuprind şi floarea.

Diferenţa între lungimea maximă şi minimă, într-o unitate de prezentare,

nu trebuie să depăşească următoarele valori:

2,5 cm pentru florile clasate în codurile 0 până la 15, inclusiv;

5,0 cm pentru florile clasate în codurile 20 până la 50, inclusiv;

10,0 cm pentru florile clasate în codurile 60 până la 120 şi peste.

Diferenţele mai mari decât cele menţionate sunt admise numai în situaţia

aranjamentelor florale, unde necesităţile tehnice cer scurtarea tijelor florale.

Acestea se vor recepţiona la condiţiile de calitate ale florilor mai puţin lungimea

tijei florale.

Sortarea şi calibrarea florilor se face de către persoane instruite în acest

sens, în săli utilate adecvat. Florile nesortate se aşează pe masa înclinată în dreapta

94

sortatorului care ia cu mâna dreaptă fiecare floare şi o trece în mâna stângă,

îndepărtând cu dreapta lăstarii laterali şi eventual frunzele de la bază. Fixează apoi

tija florală la gradaţia 0 şi stabileşte lungimea florii, trecând-o cu mâna stângă în

compartimentul corespunzător de pe masa în evantai. Frunzele, lăstarii şi bobocii

rezultaţi de la fasonarea florilor sunt transportaţi în afara zonei de lucru e o bandă

transportoare existentă în dreapta muncitorului sortator.

Florile sortate sunt luate de muncitorii manipulanţi şi duse la mesele de

calibrare unde se buchetează. Buchetele conţin acelaşi număr de flori, fiind legate

în cel puţin două puncte.

Astfel pregătite, buchetele se trec în găleţi cu apă, care cu ajutorul

cărucioarelor sunt duse în camere frigorifice pentru prerăcire.

Prin prerăcire se îndepărtează căldura florilor, precum şi căldura de

respiraţie, în vederea încetinirii proceselor metabolice şi prelungirii duratei de

menţinere a calităţii.

Prerăcirea poate să se realizeze prin circulaţia printre flori a aerului rece,

presărarea de gheaţă mărunţită sau sub formă de fulgi şi prerăcirea în vid, bazată

pe principiul evaporării apei din ţesuturile florilor la presiune scăzută. Prerăcirea

se consideră încheiată când temperatura rămâne constantă la valoarea specifică şi

care oscilează în funcţie de specie de la 4C (trandafiri) la 10-12C (plantele de

câmp).

Florile prerăcite vor fi ambalate şi expediate magazinelor de desfacere sau

dacă situaţia o impune (vârfuri de producţie, necesitatea stocării mărfii etc.) se vor

păstra în depozitele frigorifice.

8.4. Păstrarea florilor tăiate

Păstrarea florilor permite o serie de flexibilităţi în ceea ce priveşte

excedentul producţiei de flori şi punerea lor în vânzare în perioadele cu cerinţe

maxime.

Pentru ţările cu producţii mari de flori, această activitate constituie o etapă

obligatorie în fluxul valorificării, durata de păstrare variind de la câteva zile până

la câteva luni.

Păstrarea de lungă durată se referă în general la florile de seră şi la cele de

câmp şi se poate realiza prin menţinerea florilor în apă sau soluţii conservante sau

95

prin păstrarea uscată fără apă, când se impune înainte de valorificare “întărirea”

timp de 24 ore în soluţii conservante.

Factorii cu influenţă directă asupra calităţii florilor păstrate timp

îndelungat sunt: temperatura, umiditatea relativă a aerului, circulaţia şi presiunea

aerului, compoziţia atmosferică şi lumina.

Lumina favorizează procesul de fotosinteză şi sinteza glucidelor în cazul

păstrării florilor în soluţii conservante sau apă prelungind în felul acesta durata de

păstrare. Ea nu are efect în cazul păstrării la uscat şi când păstrarea se face în

ambalaje închise.

Pentru stocarea fără apă se utilizează camere frigorifice în care

temperatura se menţine la 0-2C şi umiditatea relativă la 90-95%. Circuitul aerului

are o mare importanţă în sensul că, aerul rece introdus, preia căldura de câmp şi de

respiraţie, antrenând-o spre exterior, participând la uniformizarea temperaturii şi

aducerea florilor la temperatura optimă de păstrare. Când diferenţa între aerul

introdus şi cel scos este de 2C, în celula de păstrare este o temperatură omogenă

optimă pentru păstrare. Pe baza acestui principiu biologic, se face păstrarea

florilor la presiune scăzută.

Compoziţia atmosferică influenţează pozitiv durata de păstrare, dacă se

modifică raportul existent în mod obişnuit în aer între oxigen şi dioxid de carbon,

în favoarea ultimului.

În vederea stocării florile se pun în cutii de carton căptuşite cu polietilenă.

Cutiile pline se pun la prerăcire, fără capac, pentru puţin timp, după care se pune

capacul. Pentru circulaţia aerului cutiile se închid ermetic, iar la capete au câte o

fantă.

Scoaterea de la stocare se face cu 1-4 zile înainte de vânzare. Se

împrospătează tăietura, se pun în apă caldă (37-38C) pentru rehidratare după care

se sortează din nou, se pun în apă la lumină şi temperatură de 18-20C.

Procedee de prelungire a duratei de păstrare şi menţinerea calităţii

florilor tăiate

1. Tratamente aplicate pentru prelungirea duratei de păstrare

- înlăturarea latexului: Euphorbia, etc.

- evitarea căderii florilor: Orhidee, Antirrhinum, Lathyrus, tratamente

cu soluţii diluate

- de acid naftil acetic, indolil acetic, tiosulfat de Ag

96

- evitarea aplecării vârfului tulpinilor şi florilor: Gerbera, gladiole

2. Folosirea soluţiilor conservante în vederea:

- fortificarea florilor

- impulsionarea bobocilor

- păstrarea florilor

Soluţiile conservante au la bază:

Apa în care se adaugă diferite componente:

- glucide (glucoză şi fructoză)

- săruri minerale: săruri de Ag, Al, Cu

- substanţe antimicrobiene: citrat de 8 hidroxichinoleină

- acizi organici: citric, benzoic

- inhibitori ai etilenei: acid aminoacetic

- regulatori de creştere: citochinine

- inhibitori: CCC

3. Reguli de respectat în păstrarea florilor tăiate

- vase curate;

- împrospătarea bazei tijei;

- îndepărtat frunze de pe treimea inferioară;

- schimbarea zilnică a apei.

4. Păstrarea la temperaturi scăzute

Păstrarea la frig

- de scurtă durată ("păstrarea umedă") la temperatura recomandată

pentru specie (între 1-100C) şi timp în funcţie de specie, 3 zile

(Anthurium) - 4 săptămâni (Lilium)

- de lungă durată, fără apă o perioadă de timp de la 2 săptămâni la

4-5 luni, la temperatura de 10C. Apoi florile se trec treptat la 40C

24 ore şi la temperatura camerei, când se introduc în soluţii cu

concentraţii ridicate de glucoză. Prin această metodă se

prelungeşte durata de păstrare cu 2 săptămâni (Rosa) până la 8

săptămâni (Tulipa) sau 4 luni (Dianthus)

Păstrarea în AC (atmosferă controlată)

8.5. Ambalarea şi valorificarea florilor tăiate

97

Ambalarea este o lucrare foarte importantă, influenţând calitatea florilor şi

durata vieţii la consumator. Se execută în camere unde temperatura aerului este de

10-12C şi umiditatea relativă 85-90% şi se poate face individual, pe buchete sau

prin aşezarea florilor în cutii, lăzi etc.

Transportul florilor la distanţe mici se poate face cu mijloace auto,

izoterme care nu sunt prevăzute cu sursă pentru producerea frigului. Aceste

mijloace de transport asigură menţinerea temperaturii florilor la 7-10C timp de

maxim o zi.

Pentru transportul la distanţe mari se folosesc mijloace auto-frigorifice cu

posibilităţi de menţinere a temperaturii dorite pe toată durata transportului.

Florile ajunse la magazinele de desfacere sunt despachetate şi trecute în

încăperi unde temperatura are valori cuprinse între 18-22C.

Păstrarea florilor la aceste temperaturi obligă executarea unor lucrări de

îngrijire speciale. În primul rând, vasele în care se păstrează florile trebuie să fie

curate şi dezinfectate pentru evitarea infectării apei şi a tijelor florale cu

microorganisme patogene care determină blocarea vaselor conducătoare şi

putrezirea tijelor.

Pentru prelungirea duratei de păstrare în vază, se vor evita temperaturile

mai ridicate de 20C, precum şi expunerea florilor direct razelor solare. De

asemenea, se va împrospăta zilnic secţiunea de la baza tijei, se va schimba apa din

vase şi se vor îndepărta frunzele care ajung în apă.

8.6. Valorificarea plantelor floricole cultivate la ghivece

Plantele cultivate în ghiveci pot decora prin flori, frunze, fructe sau port.

Oricare ar fi elementul decorativ, se va avea în vedere ca planta şi ghiveciul, în

momentul valorificării, să constituie un tot unitar, armonic constituit din punct de

vedere al mărimii, formei şi aspectului estetic. Pentru realizarea acestor aspecte se

impune a se efectua unele lucrări speciale încă din perioada premergătoare

valorificării şi unele în momentul valorificării.

În perioada premergătoare valorificării, plantele vor fi trecute la

ghiveciul corespunzător ca mărime şi formă. În acest sens se va analiza mărimea

părţii aeriene şi a sistemului radicular, stabilind mărimea ghiveciul, astfel încât

98

volumul de pământ să asigure o nutriţie corespunzătoare şi stabilitate pe toată

durata cât se prevede a rămâne în acest ghiveci.

În funcţie de caracteristicile sistemului radicular, ghivecele vor fi mai

adânci sau mai plate, cu diametre corespunzătoare.

Amestecul de pământ folosit va răspunde la toate cerinţele plantei (pH,

masa volumetrică, conţinut în elemente nutritive etc.) şi se va realiza un drenaj

bun, asigurându-se eliminarea excesului de umiditate.

De preferat ca aceste lucrări să se execute cu puţin timp înainte de

valorificare, pentru ca plantele să ajungă la cumpărător, plantele într-o situaţie

corespunzătoare continuării vegetaţiei în acelaşi ritm ca şi înainte.

Nu este de preferat executarea acestora în preajma valorificării (1-2 zile

înainte), deoarece, plantele nu reuşesc să se adapteze noilor condiţii, iar efectul

cumulat al şocurilor provocate de aceste modificări, de multe ori sunt cauza opririi

plantelor din vegetaţie sau chiar moartea lor.

În momentul valorificării, când plantele sunt bine dezvoltate, având

elementul decorativ în faza de decor, vor fi alese şi grupate pe categorii conform

prevederilor STAS (nr. de flori, frunze, boboci, diametrul coroanei etc.), pentru

fiecare specie în parte.

După sortare, plantele vor fi duse în săli sau compartimente, unde urmează

ambalarea şi expedierea la locul de desfacere.

Se vor ambala numai plantele verificate, cărora li s-au îndepărtat frunzele

bolnave, îmbătrânite, florile trecute, fructele veştede. Plantele decorative prin

frunze trebuie să aibă aceste organe curate, fără urme de tratamente, fertilizanţi

sau săruri provenite din apa cu care s-a udat.

Ghiveciul se şterge cu cârpa umedă, iar în cazul că nu se curăţă suficient,

se va folosi peria de sârmă şi cârpa umedă.

Dacă temperatura de afară are valori sub optimul de creştere al plantelor,

se impune ambalarea în hârtie, fiecare plantă individual, fără a deranja frunzele

sau florile.

Ajunse la magazinul de desfacere, ghivecele trebuie scoase din ambalaj,

udate şi ţinute până la vânzarea lor la lumină şi temperaturi corespunzătoare.

În funcţie de condiţiile de afară şi preferinţele cumpărătorului, plantele vor

fi livrate într-un ambalaj estetic, care serveşte şi la transportul lor până la

domiciliu.

99

Chestionar de autoevaluare

1. Recoltarea florilor.

2. Factorii care influenţează durata de menţinere a calităţii florilor

tăiate.

3. În ce constă sortarea, condiţionarea, prerăcirea şi ambalarea florilor?

4. Care sunt procedeele de prelungire a duratei de păstrare a florilor?

100

BIBLIOGRAFIE

1. AMĂRIUŢEI, ALEXANDRINA, 1987, Păstrarea florilor tăiate, Ed. Ceres, Bucureşti.

2. ANTON, DOINA, 1991, Floricultură, curs litografiat, Univ. Craiova.

3. BĂLA, MARIA, 1998, Floricultură generală, Ed.Mirton, Timişoara.

4. BUTA ERSZEBET, CANTOR, MARIA, 2009, Floricultură-Indrumator de lucrari

practice, Ed. Todesco Cluj-Napoca

5. CANARACHE, VIORICA, A.MATEESCU, 1968, Crizanteme, Ed. Agrosilvică,

Bucureşti.

6. CANTOR, MARIA, D.ZAHARIA, ADELINA DUMITRAŞ, 1998, Recoltarea şi

păstrarea tuberobulbilor de gladiole, Rev. Agricultura, nr.3, Cluj-Napoca.

7. CANTOR, MARIA, 1999, Floricultură, Ed. Bahá’I, Cluj-Napoca.

8. CANTOR, MARIA, D.ZAHARIA, 2002, Floricultură generală, Ed. AcademicPres,

Cluj-Napoca

9. CANTOR, MARIA, 2003, Floricultură generală şi specială, Ed. Risoprint Cluj-

Napoca

10. CANTOR, MARIA, IOANA POP, 2008, Floricultură specială-Baza de date, Ed. Todesco

Cluj-Napoca

11. CANTOR, MARIA, 2008, Plante ornamentale de interior, Ed. Todesco Cluj-Napoca

12. MAREŞ, M., 1988, Metode moderne de înmulţirea plantelor floricole şi asigurarea

materialului săditor, Rev. Horticultura.

13. NEAGU, M. şi colab., 1976, Ameliorarea plantelor decorative, Ed. Ceres, Bucureşti.

14. PETERFI, ŞT., E.SĂLĂGEANU., 1972, Fiziologia plantelor, EDP, Bucureşti.

15. PREDA, M., 1979, Floricultură, Ed. Ceres, Bucureşti.

16. ŞELARU, ELENA, ELENA MUCESCU, 1976, Daliile, Ed. Ceres, Bucureşti.

17. ŞELARU, ELENA, 1995, Culturi de seră pentru flori tăiate, Ed. Ceres, Bucureşti.

18. ŞELARU, ELENA, 1998, Floricultură, curs universitar, Universitatea deschisă

Fermierul, Bucureşti.

19. ŞELARU, ELENA, 1998, Flori cultivate în grădină, Ed. Grand, Bucureşti.

20. ŞELARU ELENA, 2001, Flori cultivate în grădină, ediţia a II-a revizuită şi

adăugită, Ed. M.A.S.I., Bucureşti.

21. ŞONEA, V. şi colab., 1979, Floricultură, EDP, Bucureşti.

22. SONEA, V. şi colab., 1983, Mică enciclopedie de horticultură, Ed. Ştiinţifică şi

101

Enciclopedică, Bucureşti.

23. ŞTEFAN, LIVIA, VIORICA CANARACHE, ANA MARIN, 1967, Îndrumătorul

floricultorului, Ed. Agrosilvică, Bucureşti.

24. TĂMAŞ, M., 1999, Botanică farmaceutică, vol. III, Ed. Iuliu Haţieganu, Cluj-

Napoca.

25. ŢEPORDEI, RODICA, 2001, Floricultură, Ed. Ştiinţelor Agricole, Bucureşti.

26. http://www.hort.uconn.edu/plants/a/a.html

27. http://www.bissettnursery.com/

28. http://www.mobot.com/

29. http://www.wikipedia.com/

102