FACULTATEA DE JURNALISM, COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE SINTEZĂ DE CURS

Elemente şi tehnici mediatice

ANDREI ALEXANDRU PĂUNESCU I. OBIECTIVE Cursul îşi propune să ofere câteva îndrumări de ordin practic şi teoretic în ceea ce priveşte tehnica de realizare a produselor mediatice audio-vizuale (radio, televiziune, internet), cu deosebire în domeniul noile forme de comunicare, deschise în spaţiul virtual (blog, radio-tv online). Sunt avute în vedere câteva chestiuni generale de structurare a comunicării, aspecte ale specializării în etapa actuală, tehnici propriu-zise de alcătuire, administrare şi dinamică a domeniilor în discuţie, problematici de adaptare a conţinutului, a formei discursului şi prezentării grafice la aşteptările publicului, relevanţa şi adecvarea, concomitent cu păstrarea unor criterii solide din partea autorului, care este şi trebuie să rămână un exponent, un creator de repere. De aceea, chiar şi în spaţiul electronic atât de eliberat de constrângeri, este necesară cunoaşterea unor principii despre elaborarea textelor, a sumarelor, despre arhitectura generală a produsului oferit cititorului-ascultătorului-privitorului-vizitatorului, despre psihologia comunicării mediatice, raportarea la exemple din realitate fiind esenţială. II. TEMATICĂ 1. Generalităţi ale comunicării mediatice audiovizuale. Destinatar, autor, produs 2. Scopul: competitivitate, calitate, cantitate. Democratizarea informaţiei 3. Caietul de sarcini al produsului mediatic 4. Posibilitate şi oportunitate. Impactul. Substanţă şi ambalaj 5. Greşeli de situaţie, de limbaj, de gest 6. Internet. Situl. Tipuri. 7. Blog. Blogosferă. Blogger. Blogging. Tipuri. Creare şi administrare 9. Poşta electronică. E-mailul şi Messengerul 10. Radio. Tipuri de posturi, public ţintă, grile de programe 11. Radio. Impactul radiofonic, genurile şi stilul producţiei radio 12. Televiziune. Tipuri de posturi, public ţintă, grile de programe 13. Televiziune. Impactul TV, genurile şi stilul producţiei TV 14. Produsele cu public direct.

III. PROBLEMATICĂ

1. Generalităţi ale comunicării mediatice audiovizuale

1.1. Destinatarul, autorul şi produsul mediatic

„Cine este destinatarul? Cui îi adresat un produs mediatic? Ce calităţi are autorul?

Ce se oferă publicului? Cu ce poate atrage atenţia autorul, ca să fie competitiv?” sunt câteva dintre cele mai importante întrebări pe care trebuie să şi le pună orice jurnalist sau producător, atunci când intenţionează să lanseze către public un produs mediatic. De la început, trebuie luat în calcul faptul că publicul de mass-media audio-vizuale este exclusiv sau combinat

2conectat la surse prin doar două simţuri, cele prin care destinatarul-receptor ia contact cu autorul-expeditor-emiţător: auzul şi văzul.

Dată fiind imposibilitatea de a trasa graniţe certe ale percepţiei exclusive de media (doar ascultare, doar privire, doar lectură), dată fiind şi flexibilitatea receptorului de a grada diferit modul în care ascultă, în care priveşte sau în care citeşte (prin tehnica receptării totale sau parţiale, unidirecţionate sau periferice), publicul este compus din trei mari categorii, primele două adesea contopindu-se în cea de-a treia:

1) ascultătorii: a) pentru radio (radioascultătorii), b) pentru televiziune, când se pune accent pe vorbire, iar nu pe imagine, cum sunt canalele TV de ştiri, muzică, talk-show, sport etc), c) pentru internet (internauţii, bloggerii, consumatori care accesează siteuri şi bloguri cu muzică şi ştiri, aşa-numiţii internet-cetăţeni-citizens sau netizens), d) pentru evenimente mediatice pe viu (live), unde participanţii iau doar contact auditiv cu produsul (audio-spectatorii);

2) privitorii: a) pentru televiziune (telespectatorul), b) pentru Internet (netizens, internauţi, cititori) şi c) pentru participanţii la evenimente live;

3) ascultătorii-privitori. Ca atare, produsele mediatice sunt adresate receptării: a) mono-senzitive (mai ales cele pentru radio, unde ascultarea este trăsătura cheie a

primirii informaţiei); b) multi-senzitive (cele pentru televiziune, internet, spectacole şi evenimente cu public),

având forme, practic, nelimitate ca tip de compoziţie audio-vizuală, simplă sau mixată: monolog, dialog, muzică instrumentală, cântec (piesă cu text), sunet onomatopeic, sunet natural, sunet sintetizat, audiospot, videospot, videoclip, audioclip, scurt metraj, lung metraj, documentar, film de animaţie, picture-in-picture, montaj eclectic, coloană sonoră, coregrafie, scenografie, costumaţie, decor, panou/ecran stradal sau pentru interior etc.

1.2. Ce vrea publicul

Una dintre ideile de la care trebuie să se planifice construirea produsului mediatic contemporan pleacă de la realitatea obiectivă că publicul de azi este prea puţin răbdător şi este tot mai puţin dispus să aloce timp preluării unei informaţii, fiind în permanentă căutare de noi informaţii. Fie pentru că este ocupat, fie pentru că nu are răbdare, fie pentru că elementele ajutătoare ale informării s-au extins şi tind să submineze efortul cerebral de a memora (accesul tot mai larg la computer, agresivitatea staţiilor de radio şi televiziune generaliste şi a celor specializate, non-stop, creează o pseudo-memorie, externă, accesibilă prin deschiderea computerului sau a internetului), fie pentru că nivelul de cultură şi educaţie nu îi este mereu la o cotă ridicată, publicul nu vrea să fie prost informat, ci doar să se informeze mai repede, pe căi tot mai sintetizate.

1.3. Scopul: competitivitate, prin cantitate şi calitate

Nu există o ordine cronologică, un sens unic al determinării creaţiei şi performanţei mediatice, o relaţie fixă de ordonare, subordonare, egalitate sau de vasalitatea în ceea ce priveşte publicul, autorul şi produsul. Clarificarea în construcţia unui produs mediatic poate porni cu oricare dintre aceste elemente de bază: expeditorul, destinatarul şi obiectul comunicării. Există posibilitatea ca un autor să creeze mai întâi şi apoi să îşi caute publicul potrivit, la fel cum există posibilitatea ca un autor mai întâi să evalueze publicul şi abia apoi să îşi definească produsul, potenţial compatibil cu publicul cu care crede că are ceva în comun.

Competitivitatea autorului, publicul-ţintă şi domeniul tematic sau de aspect sunt pilonii oricărei comunicări mediatice, fie ea de divertisment, de informare, de culturalizare-educaţie, de propagandă, promovare sau publicitate comercială, confesională ori politică. Trebuie subliniat că a fi competitiv nu are neapărat doar o semnificaţie cantitativă, ci şi una calitativă la fel de relevantă, anumite produse mediatice fiind din start dedicate unui public

3exclusivist, puţin numeros, ceea ce nu le diminuează din calitate şi nu le pune în inferioritate faţă de produsele de larg consum mediatic.

Setul de valori fundamentale ale comunicării, dispuse într-un triunghi imaginar, are pe latura bazei cantitatea şi calitatea, iar în vârf competitivitatea, care se relaţionează cu celelalte două în mod direct, nu intermediat, pentru că performanţa se poate obţine fie şi numai din atingerea uneia dintre trăsăturile cantitative sau calitative minimale ale criteriilor de evaluare.

1.4. Dela democratizarea informaţiei la supremaţia ei

1.4.1. Acum, Aici, Scurt, Cuprinzător, Accesibil, Ieftin, Imediat, Oricând Trăim epoca în care tendinţa cea mai pregnantă este de a spune cât mai mult şi cât mai

repede într-un spaţiu cât mai mic şi cât mai accesibil. Parcurgem etapa istorică a tehnicilor, tacticilor şi strategiilor mediatice subordonate noţiunilor forte în care necesitatea adverbelor/adjectivelor Acum, Aici, Scurt, Cuprinzător, Accesibil, Ieftin, Imediat, Oricând transformă comunicarea într-un fenomen, într-un proces adeseori instantaneu, creat, transmis, recepţionat şi comentat în timp real, interactiv.

Era, deci, firesc ca şi informaţia să devină efectiv un produs instant, de vreme ce comerţul, alimentaţia, divertismentul, educarea, instruirea şi chiar sexul au devenit activităţi accesibile aproape oricui, fără factori intermediari limitatori (cumpărăturile se pot face non-stop, la faţa locului sau on-line, mâncărurile-instant sunt accesibile 24 din 24, jocurile şi sporturile la televizor sau pe internet se pot practica de către orice individ, vizionarea de filme şi expoziţii de artă se realozează cu un singur click, sfaturile practice din tehnică şi tehnologie sunt oferite gratuit pe canale radio-tv-internet la orice oră, ascultarea muzicii preferate nu presupune decât tastarea tag-ului specific pe un motor de căutare, relaţiile intime on-line cu parteneri cunoscuţi sau necunoscuţi conectaţi sunt o realitate de netăgăduit etc).

Este vremea în care cine nu este sau nu se apropie de cifrele-formulă cheie „24/7” (deschis 24 de ore, 7 zile din 7, sau non-stop) riscă să fie marginalizat şi, implicit, scos de pe piaţă. Odată cu intrarea în mileniul al treilea, s-a atins, indubitabil, pragul prognozat de specialişti în ultimul deceniu al secolului XX, când se afirma (la conferinţe ale producătorilor şi distribuitorilor de tehnologie informatică şi comunicaţii) că este iminentă clipa istorică în care un computer conectat la reţeaua planetară de internet va fi la fel de accesibil ca un hamburger, ca orice produs de fast-food.

Democratizarea comunicării prin audio-vizualul de toate tipurile a devenit o realitate atât de puternică, încât acest fenomen a fost capabil să sporească statutul informaţiei, transformând-o într-una dintre cele mai valoroase mărfuri, egală cu banul, tocmai prin aceea că informaţia, la fel ca banul, este indispensabilă oricărei activităţi în lumea contemporană. Informaţia şi informarea au devenit, dintr-un produs de lux - un bun popular, dintr-o anexă a comerţului - o marfă propriu-zisă, dintr-un agent de influenţă - o putere supremă, de sine stătătoare, şi, din obiect al tranzacţiilor financiare - substitut al banului, pe care l-a egalat în forţă, eficacitate şi răspândire.

Nu este decât un pas firesc să deducem că autorii, distribuitorii şi deţinătorii de informaţii urmează şi ei traseul obiectului cu care lucrează, devenind piloni de rezistenţă ai lumii care nu îşi mai concepe existenţa fără televiziune, radio, internet, site, blog, e-mail, messenger, telefon, sms, mms, videotelefon, forum, chat, tag, etc lăsând presa imprimată pe hârtie şi cartea tipărită pe un plan secund al traficului, devenite un obiect de informare tot mai exotic.

1.4.2. Invenţiile derivate ale audio-vizualului (motoarele de căutare, linkul automat, teletextul, radiotextul RDS - sistemul de date radio etc) au îmbunătăţit şi ele accesibilitatea la lansarea şi la preluarea informaţiei, într-un univers de date în care, teoretic, până la intrarea în utilizare a noilor derivate, se putea găsi orice, dar nu se ştia unde să se caute, adică se ştia că există pe internet o anumită informaţie, dar nu se ştia cum se poate accesa, decodifica sau poziţiona informaţia fără cunoaşterea exactă a adresei de web. Odată cu lansarea gratuită a

4marilor motoare de căutare, imensul târg informaţional global haotic a devenit o piaţă planificată, organizată, catalogată, îndosariată, fişată, unde cel care are ceva de căutat îl poate găsi foarte repede pe cel care are ceva de oferit (parţial este valabilă şi identificarea în sens invers), rezolvându-se marea întrebare şi marea problemă a administratorilor şi utilizatorilor de informaţie şi de valori: cum îi facem să se întâlnească repede pe cei ce caută şi pe cei ce oferă, pe cei ce vor să vândă şi pe cei ce vor să cumpere, pe cei ce au răspunsuri şi pe cei ce întreabă.

Toate aceste căi principale de comunicaţie (radio, televiziune, internet) având ca vehicol de bază electronul, semnalul, unda, cele trei câmpuri mediatice au început să-şi calce hotarele şi să devină, adesea, unul singur, prin interconectare: televiziunile au situri şi posturi de radio anexate, internetul oferă programe radio şi TV exclusiv produse şi distribuite pentru reţeaua Internet (ocolind licenţierea obligatorie, necesară canalelor ce emit şi în eter), posturile de radio au siteuri animate şi posibilitatea ascultării în timp real pe computer şi pe telefonul celular, cinematografia pe internet este deja o realitate, videotelefonul, sms-ul şi mms-ul au posibilitatea să transmită text şi imagine în paralel cu semnalul audio, siteul şi blogul au legături cu toate portalurile şi motoarele de căutare prin funcţiile link şi tag etc.

1.5. Elemente comune şi diferenţe între audio-vizual şi presa scrisă

Dincolo de toate înnoirile şi semnele uriaşului progres tehnologic care a cuprins lumea informaţiei, textul este numitorul comun istoric, prezent şi viitor al celor două mari teritorii ale comunicării: audio-vizualul şi presa scrisă. Prin text înţelegem orice formă de comunicare prin cuvânt, fie el scris sau rostit (respectiv văzut-citit sau auzit-ascultat). Uneori putem include în cadrul categoriei text şi anumite forme subliminale, deductive sau intuitive, prin care publicul poate recompune un mesaj al cuvintelor dintr-un limbaj non-verbal, al altor modalităţi de exprimare (muzica, sunetele de ambianţă, sunetele specifice ale fiinţelor, mimarea, limbajul pentru persoane cu dizabilităţi auditive sau de vedere, obiectele, culorile şi sunetele indubitabil reprezentative pentru anumite cuvinte şi noţiuni). Ceea ce face diferenţa dintre textul destinat presei tipărite tradiţionale şi textul destinat multitudinii de forme ale audio-vizualului este specificul redactării şi al modului de transmitere a informaţiei, precum şi posibilitatea mult mai mare a audio-vizualului (radio, televiziune, internet) de a oferi interactivitate rapidă.

Sintetizarea informaţională, scurtarea expresiei, simplificarea limbajului sunt procese până la un punct de înţeles şi necesare, dar în procesul comunicării mediatice trebuie păstrat un just echilibru între uz şi abuz, pentru a nu se confunda esenţializarea cu rudimentarul, standardizarea formulărilor cu uscarea frazei şi mutilarea ortografiei, imaginaţia cu manipularea, creativitatea cu minciuna, visarea cu narcotizarea. Pericolul reducerii discursului până la mutilare şi transformarea iluziei în obiect de uz comun este foarte mare şi poate afecta pe termen imediat şi lung capacitatea de a comunica a indivizilor, luciditatea în a face deosebirea dintre realitate şi închipuire, dintre rău şi bine, dintre moralitate, amoralitate şi imoralitate, dintre libertate şi anarhie, dintre rigoare şi închistare, dintre ce este etic şi ce este legal etc.

1.6. Pseudo-arta şi tabloidizarea

Esenţializarea, narcotizarea informaţională şi tabloidizarea sunt procese simultane cu care lumea şi în acelaşi timp! (este interesantă modificare de sens a termenului „tabloidizare”, care a ajuns astăzi sinonim cu ideea de produs superficial, scandalos, cinic, indiscret. Cuvântul îşi are originea în termenul „tabloid” care defineşte un anume format fizic de publicaţie - aproximativ A3, aproximativ 42/30 cm - preferat de tipăriturile cu conţinut scandalos, semnificaţia fizică fiind acoperită, treptat, de semnificaţie de conţinut publicistic).

Tabloidizarea şi pseudo-literatura de internet tind să se se poziţioneze tot mai puternic între domenii altădată distincte, ca literatura propriu-zisă, publicistica, informarea obiectivă, memorialistica, divertismentul şi corespondenţa, luând tot mai mult forma unui program de tip „big-brother”, acceptat de ambele părţi, cu acces instant la viaţa autorului şi la părerea

5consumatorului. La fel se întâmplă şi cu reprezentările pe monitor sau televizor ale altor arte. Pentru multe dintre producţiile pseudo-artistice, se creează iluzia că publicul deţine un rol creativ importan, situaţie provenită din faptul că însuşi consumatorul poate interveni aproape instantaneu, că poate exprima păreri în timp real şi că poate, finalmente, decide mersul subiectului şi deznodământul. Această situaţie nouă micşorează distanţa dintre creator şi consumator, eliminând o parte din ceea ce părea fie neindicat, fie imposibil, fie greu de obţinut de către public în privinţa construcţiei producţiilor mediatice.

1.6.1. Autenticitate, identitate, ton adecvat, credibilitate Problema confruntării dintre substanţă şi formă, dintre esenţă şi aparenţă, dintre conţinut

şi ambalaj, care a existat mereu în rândurile autorilor şi editorilor de presă tipărită şi de carte, se transferă şi în câmpul divers al comunicării audio-vizuale, care preia o parte însemnată din consumatorul de informaţie contemporan. Ca în orice luptă a contrariilor, dreptatea se află, într-un grad mai mare sau mai mic, şi într-o tabără, şi în cealală, astfel încât trebuie urmărit obiectivul rezonabil şi posibil al creării unei producţii care să conţină şi substanţă (calitate), şi un format atractiv (accesibilitate). Calea de mijloc este necesară şi aici, fiind posibilă complementaritatea dintre esenţă şi aparenţă.

Comunicarea care pretinde că păstrează o anumită etică şi se ghidează şi după reguli morale, nu numai comerciale, trebuie să îşi găsească poziţia optimă dintre decenţă (despre care se spune adesea că plictiseşte, că nu se vinde, că plictiseşte) şi indecenţă (care se spune că atrage, că se cere). Cu toată tirania audienţei (uneori invocată ca scuză, în lipsa dorinţei de a încerca efortul unor producţii rezonabile), cu toată ameninţare apelului la telecomandă (la oferta concurenţei), cu toată dificultatea de a oferi publicului creaţii decente, este posibil şi necesar efortul de a da consumatorului produse care să nu fie tributare nici încifrării elitiste a limbajului, nici vulgarizării, urmărindu-se calea intermediară alternativă.

1.7. Caietul de sarcini al produsul mediatic. Utilitate. Claritate. Acceptabilitate. Identitate. Recognoscibilitate

1.7.1. Utilitatea. Folosul. De felul în care se dă formă unei informaţii şi de modul în care ea este propagată depind

reacţii de masă sau individuale de cea mai mare importanţă pentru comunitate, fie ea locală sau regională, naţională sau internaţională, profesională sau confesională, educaţională sau afectivă etc. La rândul său, felul în care este alcătuită comunicarea mediatică depinde de o mulţime de factori, educaţionali, emoţionali, sociali, profesionali, comerciali etc. De aceea, aproape orice informaţie din mass-media de astăzi a ajuns să aibă, înainte de a fi oferită consumatorului, un scop bine determinat, să fie îndreptată către o ţintă precisă, fiind trecute vremurile în care informaţia putea fi un scop în sine, de însemnătate culturală, artistică, personală sau emoţională.

Ca urmare, termenul “informaţie” a devenit echivalent cu termenul “utilitate”, tehnica şi arta cuvântului şi imaginii fiind strâns legate de calculul de impact, de aici apărând nevoia de a se pune în aplicare metode, strategii, reguli, formate, toate cu scopul de a eficientiza mesajul şi de a introduce în produsul mediatic aşteptări privind cantitatea audienţei şi abia apoi calitatea. Astfel, tonul şi structurarea detaliilor sunt reglate, adaptate, ca să se obţină un nivel optim de oportunitate în relaţia cu receptorul, de randament în urma comunicării. Se creează şi se difuzează informaţii atâta timp cât ele pot fi folositoare unui anume scop, de cele mai multe ori comercial-economic, politic, confesional şi de tot mai puţine ori cultural-artistic sau educativ. Străvechea regulă potrivit căreia ambalajul vinde produsul şi-a găsit în audio-vizualul modern un teren excepţional de creştere şi de autoimpunere, tocmai prin aceea că informaţia este însăşi interfaţa dintre marfă şi client, este proiectarea realităţii (sau a ce se doreşte să pară că e real) pe retina, pe timpanul şi, implicit, în creierul publicului cititor-ascultător-privitor-consumator-alegător.

1.7.2. Claritatea. Înţelesul.

6Informaţia, devenind un produs care îşi conţine vehiculul şi, în acelaşi timp, fiind un

vehicul care-şi poartă marfa, a suferit o transformare structurală fundamentală. De la stadiul străvechi de apanaj al elitei cunoscătoare de carte, de coduri, informaţia a devenit o instituţie atât de democratică şi un mecanism atât de comercial, încât este accesibilă oricui, la orice nivel de culturalizare, de educare şi chiar de alfabetizare s-ar afla individul, la orice nivel şi posibilităţi de existenţă sau subzistenţă acesta ar avea acces. Informaţia a devenit atât de flexibilă, încât, dacă este cineva care o caută, atunci sigur o va găsi, iar dacă nu o caută potenţialul client, ea îi va ieşi în cale, îl va tenta, i se va oferi singură.

Iată de ce una dintre caracteristicile esenţiale ale produsului mediatic contemporan este atingerea gradului imediat de înţelegere din partea publicului, care trebuie să fie uşor şi rapid, cuvintele de ordine fiind “la obiect” şi “versatil” (cu toată încărcătura semantică peiorativă a acestui neologism, folosit adesea greşit doar în sensul pozitiv de “descurcăreţ”).

1.7.3. Acceptabilitatea. Receptarea. Informaţia, devenid o marfă de preţ, aflată într-un câmp competiţional dur, a preluat din

caracteristicile concurenţei comerciale, creându-şi filtre şi catalizatori proprii de performanţă, strict legaţi de numărul de potenţiali consumatori, de audienţa care generează notorietate, trafic şi publicitate, care generează, la rândul lor, venituri, adică sustenabilitate materială şi profesională pentru instituţiile mass-media. Pentru atingerea acestui scop, autorii (editorii, producătorii) şi mijlocitorii (distribuitorii) de produse mediatice urmăresc să realizeze ceea ce publicul îşi doreşte dintotdeauna: un produs care să fie sau măcar să dea impresia că este pozitiv (plăcut, dar realist), că este profesional (de calitate, dar accesibil) şi că este creativ (original, cu marcă personală, dar pe înţelesul celor mulţi). Publicul este dintotdeauna sensibil nu numai la CE se spune, ci, din ce în ce mai mult, la CUM se spune. Acceptabilitatea se obţine şi prin alegerea cu predilecţie a unui ton pozitiv, în detrimentul tonului negativ sau al celui neutru.

1.7.4. Vizibilitatea. Identificarea. Recognoscibilitatea. Reprezentativitatea Produsul mediatic, confruntându-se permanent cu oferta atât de diversă a concurenţei

(alte surse, alţi emiţători), trebuie să aibă acel element de identitate, de specific propriu, care să-l facă uşor de recunoscut şi uşor de accesat de către public. Şi aici trebuie respectat principiul genului proxim şi al diferenţei specifice, care asigură, pe de o parte, gradul de previzibil necesar, de apropiere şi de accesibilitate, de care are nevoie publicul şi, pe de altă parte, gradul de noutate, de originalitate, care fac din noul produs un organism viabil şi credibil. Roata nu se poate inventa în fiecare zi, dar se poate înnoi aspectul său şi se poate lărgi modul în care ea este folosită. Formatele de succes sunt, în principiu, descoperite şi folosite de mult, dar mass-media are nevoie mereu de redescoperiri, de reaşezări, de noi ambalaje pentru acelaşi conţinut.

1.8. Posibilitate şi oportunitate, legalitate şi moralitate, imitaţie şi autenticitate.

Selecţia informaţiei În comunicare, totul este posibil, dar nu totul este oportun. Aproape totul este permis, dar

mult mai puţin este acceptabil. Aproape totul se poate explica, dar mult mai puţine lucruri au şi o explicaţie temeinică şi credibilă. Aproape totul poate ajunge să fie accesibil, dar numai o parte din ofertă ajunge să fie şi necesară. Nu tot ce are o justificare este şi just. Nu tot ce are dreptul sau ocazia să acceseze o rampă de lansare mediatică trebuie să şi fructifice această cale, dacă nu are şi o întrebuinţare adevărată. Nu tot ce este legal este şi moral. Nu tot ce este moral este şi autentic. Nu tot ce pare veste bună înseamnă aduce şi audienţă bună, nu tot ce este veste proastă generează o stare proastă.

Având atâtea alternative, autorul/transmiţătorul de informaţie trebuie să cunoască şi să stăpânească tehnica (şi adesea arta) selecţiei. Selecţia potrivită a informaţiei, a tonului, a publicului-ţintă transformă baza informaţională uriaşă, eterogenă, haotică şi incoerentă într-un vârf percutant al piramidei, care penetrează scutul aflat între dezinteresul şi interesul publicului, aducând instituţiile şi produsele mediatice la stadiul de instrumente sociale.

71.8.1. Decalogul produsului mediatic eficient Produsul mediatic nu ar trebui să fie informaţia cu care se umplu spaţiul de emisie şi

paginile, ci informaţia care aduce publicului ceva bun şi folositor, devenind, în acest fel, util şi autorului/transmiţătorului. Comunicarea mediatică eficientă îşi câştigă statutul de valoare socială atunci când publicul culege repede roadele, când cheltuieşte puţin timp şi când primeşte mesajul esenţial fără pierderi majore de timp şi resurse se orice fel. Cine reuşeşte să atingă aceste obiective poate fi numit un bun comunicator, un jurnalist sau un autor profesionist în audio-vizual, un individul social care economiseşte timpul publicului, care sprijină procesul de înţelegere din partea receptorului şi diminuează posibilităţile de interpretare eronată a mesajului său. Planificarea riguroasă şi eficientă (sau măcar inspiraţia, ca unealtă de lucru de încredere) face să se evite timpul consumat ulterior pentru corecturi, adăugiri, revizuiri, tăieturi. Autorul sau prezentatorul, producătorul sau editorul unui produs mediatic (text sau emisiune) nu trebuie să piardă din vedere că există un set de valori, un set de întrebări, a căror rememorare periodică şi urmărire până la capăt poate însemna o şansă în plus de avea o ofertă atractivă pentru public. Iată cinci întrebări de verificare şi autoverificare şi cinci caracteristici de care nu e bine să ne îndepărtăm în momentul conceperii sau al transmiterii produsului:

1. CINE sunt participanţii la mecanismul informării? Trebuie să se exprime cel care are ceva de spus. Trebuie să primească numai cel care are nevoie.

2. CUI i se adresează produsul, către cine se îndreaptă informaţia? Destinatarul trebuie cunoscut, prin trăsăturile şi nevoile sale afective, intelectuale, culturale, de divertisment, de informare.

3. CE vrea autorul să transmită? Care este mesajul pe care intenţionează să-l transporte către destinatar?

4. DE CE se face comunicarea, pentru ce finalitate, în ce scop? Clarificarea scopului, a obiectivelor esenţiale ale comunicării uşurează munca. În general, ţintele sunt: publicul să fie mai informat, să reacţioneze concret la domeniul care face obiectul produsului mediatic, să se emoţioneze, să fie mai educat, să fie mai instruit, să fie mai culturalizat, să aibă reacţii de solidarizare (intelectuală, comercială, afectivă, profesională, confesională etc).

5. CUM realizăm produsul mediatic? Concentrarea trebuie orientată pe ceea ce are nevoie publicul, nu pe ce vrea să spună autorul.

6. AVECVAREA înseamnă calitate şi se atinge printr-o cantitate potrivită de detalii şi de generalităţi - nici prea multe, nici prea puţine. Trebuie spus limpede şi oportun cine, ce, cui, cât, când, unde şi cum trebuie.

7. TONUL trebuie să fie potrivit cu tema, cu publicul ţintă şi cu specificul autorului. 8. SUBIECTUL excepţional poate salva deficitul de expresivitate, iar EXPRESIA

excepţională poate salva deficitul de subiecte. 9. SIMPLITATEA şi CORECTITUDINEA exprimării aduc publicul mai aproape,

destinatarul fugind de stilul alambicat, confuz, defectuos. 10. AMBALAJUL VINDE MARFA, pentru că toată lumea este atrasă de aspectul

plăcut şi de organizarea bună.

1.9. Impactul şi câteva căi de a-l obţine

Nivelul impactului la public (scăzut/puternic, aşteptat/neaşteptat, constant/evolutiv etc) este o rezultantă a mai multor factori ce ţin atât de calitatea în sine a produsului mediatic, cât şi de valoarea lui de întrebuinţare. Un text, o emisiune pot fi bune ca valoare absolută, dar inoportune (depăşite, difuzate la nevreme, difuzate unui public nepotrivit etc) adică fără impactul aşteptat, dar pot fi şi de mare impact fără a avea o valoare absolută ieşită din comun, dacă sunt plasate la momentul şi în locul potrivit.

Impactul scăzut este fie efectul inoportunităţii, fie al construcţiei deficitare (formate neatractive), fie al stilului nepotrivit: vag, noroios, lemnos, rigid, greu de înţeles (cu formule impersonale, anonimizane, relative sau relativizante (S-a spus, se află, cândva, undeva, la un

8moment dat, nu se ştie cine etc), fie al soluţiei nefericite de interactivitate cu publicul (tehnică necompetitivă, căi alambicate de a contacta redacţia în direct, bariere pentru difuzarea părerilor publicului etc).

Impactul puternic este strâns legat şi de oportunitate (locul şi momentul publicării sau al difuzării, ţintirea corectă a publicului potrivit), şi de construcţia de calitate (formate de succes), şi de stilul adecvat în care este realizat produsul: concis, la obiect, clar, pe înţelesul tuturor, cu un nivel de informaţie adecvat, pe un ton adecvat etc. Cuvintele cele mai utile de folosit sunt cele care creează instantaneu sau destul de rapid în mintea publicului corelaţii utile şi clare: pentru cititor - cuvintele purtătoare de imagine, pentru ascultător - cuvintele purtătoare de imagine şi mişcare, pentru privitor - cuvintele capabile de o optimă (re)abstarctizare, generalizare şi simbolistică suplimentară. Nu în ultimul rând, impactul puternic se obţine şi printr-o interactivitate sporită, care generează efectul de bulgăre-avalanşă, succesul viitor hrănindu-se din cel prezent, dacă produsul se află deja pe panta unde câştigă viteză.

Traseele cele mai bune pentru un discurs reuşit sunt: folosirea, ca puncte de sprijin, a cuvintelor din lexicul principal, de mare semnificaţie pentru oricine (om, bani, dragoste, carieră, viaţă, moarte, boală, sănătate, politică, sport, distracţie, divertisment, interes, ţară, continet, lume, actualitate, despărţire, personalitate, succes, dezastru, performanţă, bunăstare etc), alegerea timpurilor optime (calificativul ++ pentru prezent şi viitor imediat, calificativul + pentru trecutul apropiat, calificativul - pentru viitorul îndepărtat, calificativul -- pentru trecutul îndepărtat), utilizarea persoanei verbale celei mai eficiente (+ pentru persoanele 1 şi 2, - pentru persoana 3, -- pentru formele impersonale), alegerea topicii frazei şi diatezei verbale cu cel mai mare grad de accesibilitate.

Topica eficientă este (simplificând la maximum, la minimum posibil): 1) Subiect, 2) Predicat, 3) Complement (e preferabilă formularea “Hagi a fost cel mai cunoscut fotbalist dintre toţi câţi a produs România, în locul formulării “Dintre toţi câţi a produs România, cel mai cunoscut fotbalist a fost Hagi”).

Diateza cea mai accesibil de urmărit şi de înţeles este cea activă, iar nu cea pasivă: e mai clar dacă spunem “Publicul l-a iubit pe Hagi ca pe nimeni altcineva”, în loc de “Ca nimeni altcineva, Hagi a fost iubit de public” (cercetările arată că lectura frazelor în care se foloseşte diateza activă este cu 14-17 % mai rapidă decât a frazelor în care se foloseşte diateza pasivă, una dintre explicaţii find aceea că, la diateza activă, subiectul gramatical este acelaşi cu subiectul logic, ceea ce nu se întâmplă la diateza pasivă, unde subiectul logic este diferit de subiectul gramatical).

1.10. Forma (substanţa) şi ambalajul discursului eficient 1.10.1. Mass-media ca un supermarket Publicul, în majoritate, preferă să consume informaţia mediatică într-un mod asemănător

cu modul în care îşi face cumpărăturile: îi place să ştie foarte clar ce posibilităţi de cumpărături are în zona sa de confort, la ce magazin să se ducă, la ce raion să meargă, la ce raft să se uite şi la ce produs să se oprească, astfel încât să îşi satisfacă nevoia de a obţine ceea ce îl interesează, în condiţii care să-l avantajeze. Pe tot acest traseu al accesului la marfă (implicit, la informaţie), consumatorul trebuie să se regăsească şi să poată generaliza sau detalia datele de care are nevoie, în orice punct s-ar afla, ca pe o pârtie de bob, unde, orice ar face, nu poate greşi drumul.

Mereu, ceea ce este la suprafaţă trebuie să îi dea suficiente informaţii despre ceea ce este înăuntru, astfel încât informaţia cu care intră în contact trebuie redusă la strictul necesar de relevanţă şi de localizare. Când informaţiile sunt fie prea lungi, fie nepotrivit de puţine, consumatorul are tendinţa de abandonare a produsului, în favoarea altuia care îi consumă mai puţine resurse de timp, de concentrare, de bani, de implicare pentru a intra în posesia lui.

Dacă, în matematică, se pleacă de la ipoteză şi se ajunge la concluzie prin demonstraţie, în mass-media, de obicei, se enunţă mai întâi concluzia şi apoi se susţine (se detaliază) ipoteza prin demonstraţie. În toate acestea, la temelia construcţiei trebuie să fie dispunerea logică,

9coerentă, plauzibilă a subiecţilor, faptelor, fenomenelor şi efectelor scontate, nescăpându-se din atenţie realitatea obiectivă că produsul mediatic trebuie să se concentreze asupra nevoii şi posibilităţilor publicului de a prelua şi folosi informaţia, nu asupra intenţiilor autorului de a spune ceva sau cumva.

1.10.2. Interactivitatea. Acest cuvânt cheie, interactivitate, este o trăsătură fundamentală, în discuţia despre produsul mediatic. Publicul doreşte fie să îşi exerseze abilităţile de a comunica, de a fi creativ, de a reacţiona, de a concura, fie, pur şi simplu, să aibă dreptul la acces direct în evenimentul mediatic, pentru situaţii pe care le consideră extreme, contactând emiţătorul informaţiei, ca să transmită o opinie, ca să influenţeze în vreun fel realitatea sau măcar proiecţia ei informaţională. Dacă o marfă de pe piaţă are un termen de valabilitate care face parte din valoarea ei de întrebuinţare, un produs mediatic este valabil atât timp cât poate produce efecte, obţinute adesea prin interactivitate. 1.10.3. Formulări cheie. Secvenţialitate. Cuvinte de legătură. Forme tari şi forme slabe. Fragmentarea. a) Formulările, frazele cheie, elementele rezumative, de esenţializare sau de reamintire a datelor problemei (şapo, supratilu, titlu, intertitlu, rezumatul) sunt particulele reprezentative şi necesare ale discursului, care trebuie să aibă efectul lanţului elementar ADN: de la un minim de informaţie să se poată reconstitui întregul, plecând de la un detaliu.

b) Secvenţialitatea optimă, adică trecerea la o nouă afirmaţie, se va obţine prin sublinierea marcată a noii idei transmise.

c) Cuvintele de legătură, elementele de relaţie, sunt destinate să interconecteze idei şi sensuri şi trebuie bine cunoscute. Elementele de relaţie bine alese (formele cele mai accesibile sau oportune - prepoziţii, conjuncţii, adverbe, pronume relative etc) elimină unele dintre posibilele disfuncţionalităţi structurale ale prodului mediatic: incoerenţa, dezacordul de sens şi se formă, confuzia, rupturile logice, impresia de peticeală, schimbările abrupte şi nepregătite de subiect, de ţintă, de ton şi de atitudine. O bună cunoaştere a elementelor de relaţie poate transforma chiar şi un produs eclectic într-unul inteligibil, coerent. Reciproca este valabilă: folosirea deficitară a elementelor de relaţie poate dăuna, la asamblare, chiar şi componentelor de cea mai bună calitate. O prepoziţie prost aleasă schimbă sensul de determinare a acţiunii, o conjuncţie nepotrivită schimbă polaritatea subordonării sintactice, un adverb folosit cu sens greşit sau în locul nepotrivit afectează întreaga desfăşurare de semnificaţii.

Elementele de relaţie, cuvintele şi expresiile de legătură nu rămân doar la stadiul de liant, ci capătă ele însele conţinut, semnificaţie şi substanţă, la fel ca în cazul semnelor de circulaţie, al marcajelor de pe drumuri, care ocupă un spaţiu fizic infim, dar asigură traficul ordonat şi buna legătură dintre locuri şi oameni. Elementele de relaţie sunt, practic, semnele de circulaţie ale vorbirii. Ele sporesc sau diminuează înţelesuri, sensuri, motivaţii, coordonări sau subordonări, lucruri de o maximă importanţă în evaluarea finală a comunicării. Cuvintele de legătură sunt termenii, locuţiunile sau expresiile care susţin, în general:

- comparaţia, coordonarea, subordonarea, dependenţa, conexiunea, disjuncţia, adveritatea, condiţionarea, consecuţia (şi, sau, dar, dacă, deci, ca, încât, la fel ca, în comparaţie cu, spre deosebire de, asemeni, de asemenea, corespunzător, similar cu, la fel cu, în aceeaşi ordine de idei, în aceeaşi măsură, dar, totuşi, însă, cu toate acestea, deşi, în consecinţă, astfel încât, dimpotrivă, pe cale de consecinţă, în acord cu, în conformitate cu, în contrast cu, spre deosebire de, în concluzie, fiindcă, pentru că, deoarece, datorită, mulţumită, graţie, în situaţia că, în caz că, din cauză că, din moment ce, ceea ce, motiv pentru care, întru, pentru, în ciuda, atâta timp cât etc);

- sublinierea, întărirea, accentuarea, specificitatea, concluzionarea, implicarea (cu certitudine, în plus, mai mult decât atât, de fapt, adică, practic, de aceea, cu siguranţă, fără îndoială, într-adevăr, în fapt, cu adevărat, fără dubiu, de-a dreptul, evident, să fie foarte clar, cu claritate, de domeniul evidenţei, de exemplu, de pildă, de regulă, cu alte cuvinte, fie-mi permis, nu mai spun că, nu aş vrea să insist asupra faptului că, pe scurt etc);

10- poziţionarea temporală, locală, contextuală, prioritatea (în primul rând, în al doilea

rând, în ultimul rând, nu în ultimul rând, apoi, în cele din urmă, după, în cele ce urmează, finalmente, mai departe, după aceea, mai presus de toate/orice, în final, de la, până la etc).

Aceleaşi date ale problemei, aceleaşi idei pot avea impact diferit, în funcţie de cunoaşterea şi folosirea adecvată sau inadecvată a cuvintelor de legătură.

d) Forme tari şi forme slabe. Formulările specifice, active, participative, concrete/reale sunt forme tari, mai eficiente decât formulările generice, statice, detaşate, abstracte/teoretice (forme slabe), mai ales în titluri de orice fel, şapouri, leaduri şi rezumate finale. Discursul trebuie să conţină, de regulă, câteva dintre elementele cheie ale câştigării interesului: exemplul viu, personal chiar, situaţia reală de viaţă, pe de o parte, şi crearea în percepţia consumatorului de media a senzaţiei de implicare, de regăsire în domeniul despre care se vorbeşte, din care consumatorul de informaţie să aibă ceva de câştigat, de învăţat. Formele tari se pot obţine, între altele, prin asumarea, dinamica şi concreteţea subiectului, care se fac, de exemplu, prin alegerea unui verb dinamic, activ, a unui substantiv/fapt concret, prin introducerea măcar zonală sau temporară a acţiunii la persoana 1 şi 2 (eu, noi, tu, voi) şi printr-o stare participativă echilibrată, care nu frizează patetismul, ostentaţia, retorica exagerată.

e) Fragmentarea potrivită a discursului face parte din setul elemntar şi din trusa de prim-ajutor pentru a da viaţă sau a salva un produs mediatic. În discursul audio este necesar echilibrul între vorbire, sunet de fundal şi pauze de respiraţie sau de reîmpropspătare a tensiunii comunicării. În scris, există, tehnica folosirii bumbilor, a numerotării, a listelor şi a tabelelor, pentru sublinierea informaţiilor de cea mai mare importanţă, prin dispunere tematică într-o ordonare vizuală uşor de receptat. Folosirea numerelor presupune o secvenţialitate precisă, o ordine mult mai riguroasă decât o listă sau o simplă dispunere cu bumbi (de obicei, pe verticală). A scrie mult nu e întotdeauna un defect, pentru că o cantitate mare de text poate însemna un număr mare de informaţii utile. A scrie lung este de cele mai multe ori o greşeală, pentru că a scrie lung înseamnă eroarea de a spune acelaşi lucru de mai multe ori.

1.11. Greşeli de situaţie. Greşeli de limbaj. Greşeli de gest.

Autorul trebuie să nu uite mereu să-şi pună cele mai importante întrebări referitoare la

produsul său (Cine? Ce? De ce? Cum? În ce scop? etc). De asemenea, trebuie să ţină cont şi de posibilele întrebări pe care consumatorul (cititor, ascultător, privitor) şi le poate pune (De ce mi-a atras atenţia? Ce vrea să-mi spună? A reuşit să-mi transmită mesajul? Am nevoie de mesajul pe care l-am primit? Ţin minte acea informaţie? Voi urmări şi altădată acel autor/produs etc). Altfel spus, autorul are dificila sarcină de a păstra permanent activă disponibilitatea către empatie.

Din neştiinţă sau, dimpotrivă, dintr-un exces de cunoaştere, prost dozată, din prea mare entuziasm sau din nepăsare, din lipsă de fler sau de experienţă, din reavoinţă sau din reacredinţă, exprimarea jurnalistică poate cădea în greşeală, care poate fi de situaţie (inoportunitatea unui subiect la un moment dat sau într-un context anume), de limbaj sau de gest.

1.11.1. Greşeala de situaţie înseamnă lansarea unui produs mediatic la momentul sau în locul inoportun, altfel spus, discuţia despre funie în casa spânzuratului. Împrejurările în care se poate consemna o astfel de situaţie sunt, practic, nelimitate, astfel încât ele pot fi evitate dacă jurnalistul este bine documentat, dacă este de bună-credinţă, dacă are flerul necesar momentului etc. Exemple de inoportunitate: în radio şi televiziune (mai ales la emisiunile în direct) discuţia cu un invitat despre fostele relaţii amoroase în prezenţa actualului partener sau când invitatul intenţionează să se căsătorească; discuţia despre accidente rutiere în prezenţa unui invitat care are, printre apropiaţi, victime ale unui accident; discuţia despre handicapuri fizice şi psihice în prezenţa unui invitat cu handicap care tocmai ar dori să fie tratat ca o persoană normală; discutarea despre unele defecte sau boli în prezenţa unui invitat aflat în suferinţă care nu doreşte să vorbească despre un asemenea subiect; discuţia despre succesul la examene sau în afaceri în prezenţa unui elev/student care tocmai a suferit un insucces sau a unui om de afaceri care tocmai a falimentat; discuţia despre pictură, cromatică în prezenţa unui invitat nevăzător etc.

111.11.2. Greşeala de limbaj se împarte în două mari categorii, foarte răspândite în

perioada din urmă: exprimarea incorectă, pe de o parte, şi limbajul artificial, pe de altă parte (sau simultan). Exprimarea incorectă este cauzată de necunoaşterea limbii, a sensurilor, a regulilor gramaticale (elementare sau cu un oarecare grad de interpretabilitate şi subtilitate), a topicii potrivite, a intonaţiei cuvenite, a stilisticii necesare produsului jurnalistic într-o anume împrejurare sau de viteza cu care se realizează materialul, care dublează stăpânirea deficitară a limbii. Exprimarea artificială este, de cele mai multe ori, efectul cunoaşterii regulilor, urmate de o precauţie excesivă, care îl împinge pe vorbitor sau pe scriitor să evite într-atât de evident orice posibilă eroare, încât cade în extrema opusă, a limbajului nefiresc, şi el, la fel de supărător.

Din seria lui „Aşa nu!”. Greşelile cele mai frecvente de exprimare sau de construire a discursului mediatic sunt:

- Stereotipurile, clişeele verbale (“Fiecare detaliu este pus la punct”; „Românii vor fi obligaţi să scoată din buzunare mai mulţi bani”; „Echipele de descarcerare au scos victimele dintre fiarele contorsionate”; „Odată transferul perfectat, atacantul îşi face deja bagajele”; „Nervii sunt întinşi la maximum”; „Micuţii se vor distra de minune”; „Publicul a fost al 12-lea jucător”; „Au învins pentru că şi-au dorit mai mult victoria”; „Vestea a căzut ca un trăznet”; „Va fi distracţie la maxim”; „Cei implicaţi au tras o sperietură zdravănă...”; „... dar s-au ales cu numai câteva zgârieturi”; „Nu mai există echipe mari şi echipe mici”, „A câştigat pariul cu viaţa”, „Flăcările s-au extins cu repeziciune”, „A păcălit moartea”, „Hoţii au înşelat vigilenţa proprietarului” etc).

- Formulele stereotipe specifice talk-show-ului sau interviului („Bună seara dumneavoastră şi invitaţilor dumneavoastră”, „Haideţi să fim serioşi”; „Atunci avem o problemă”; „Ce proiecte de viitor aveţi?”, „Cum comentaţi?”, “Vă mulţumim că existaţi” etc)

- Clişeele de substituire („Micuţii”, „Cei mici” sau „Prichindeii” în loc de „copiii”, „Oamenii legii” în loc de „Poliţiştii” sau „Procuratura” etc);

- Formulele prăfuite (“Dacă acest poet nu ar fi existat, el ar fi trebuit inventat”, “Fără cântecul acesta, am fi mai săraci”).

- Titlurile sau numele de rubrici prea generale sau banalizate (“Lumea copiilor”, “Între bine şi rău”, “În alb şi negru”, Spectacolul lumii”, “Iubirea e totul”, “Ai carte, ai parte”, “Joaca cu focul”, “Binele învinge întotdeauna” etc).

- Paraziţii verbali („Bunăoară”, ”Deci”, “Fireşte”, “Ca să spunem aşa”, “Să fie foarte clar”, “Vă asigur că”, ”Prin urmare”, “Altminteri”, “Carevasăzică”, “... Sau ceva”, „Nu?”, „Nu-i aşa?”).

- Topica neadecvată, inversată (“Aud un măiastru cântec pe care-l ştiu din a mea adolescenţă”).

- Frazele prea lungi (mai ales cele care încep cu propoziţii subordonate, care afectează claritatea mesajului).

- Detaliile fără importanţă, fără relevanţă, neobligatorii (“Mergând spre stadion cu autobuzul galben, fotbaliştii au intrat într-un perete de cărămidă, accident care a defectat sistemul de direcţie, a distrus bascula dreapta, astfel că meciul nu aputut începe la timp.”).

- Verbele la gerunziu folosite în exces (“Judecând inteligent, studentul a reuşit, apropiindu-se de planşă, să ne convingă, analizând problema, entuziasmând asistenţa”).

- Arhaismele şi regionalismele utilizate exagerat, din dorinţa de a reda limbajul autentic istoric sau rural (potică - farmacie, bărbânţă - butoiaş pentru lapte acru, şohan - niciodată, budigăi - pantaloni etc).

- Limbajul tehnic, specializat (“Chitaristul a lovit tastele până i s-a spart griful iar dozele au intrat în reacţie”, “Sunetul impresionant de pe fundal este efectul crossoverului, al flangerului şi al pedalelor de overdrive, wah, octaver şi chorus, conectate la amplificatoarul combo pe lămpi cu două difuzoare de 10 ţoli, care este mai cald decât poate oferi orice tranzistor”).

- Diminutivele (“Şi-a luat băieţelul de mânuţă şi l-a plimbat într-un părculeţ, să îi arate căluţi şi floricelele”).

12- Neologismele şi termenii cu sens nou ai oralităţii: cool, beton, marfă, naşpa, de porc,

super, de mare angajament etc. - Adjectivele (la superlativ) şi adverbele limită, care trădează neputinţa de a exprima

superlativul prin cuvinte substanţiale, care sunt substituite prin cuvinte fără conţinut (tabloul fascinant, entuziasmul de nedescris, atmosfera extraordinară, concediul extra, jocul excelent, ne-am simţit formidabil, s-a auzit fabulos, a fost îngrozitor etc).

- Citatele netraduse din limbi străine (din latină şi, mai ales, cele din limbi cu circulaţie mai restrânsă decât engleza: franceza, germana, spaniola, portugheza, rusa, etc).

- Proverbele, zicătorile, cugetările, aforismele, înţelepciunile, maximele străvechi, arhicunoscute, atribuite eronat propriei familii sau cunoştinţelor (“Mama avea o vorbă: cine se scoală de dimineaţă departe ajunge”, “Cum îmi spunea mie bunica: nu săpa groapa altuia că o să cazi singur în ea” etc).

- Abrevierile nedescifrate, folosirea exclusivă a iniţialelor sau a numelor încifrate (SGG - Secretariatul General al Guvernului, OPC - Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor etc). Abrevierile fac, într-adevăr, scrierea mai uşoară, dar pot face lectura mult mai dificilă. Folosirea lor trebuie să se facă numai în măsura în care autorul are certitudinea că descifrarea lor se face rapid şi fără consum inutil de timp şi efort.

- Întrebările retorice, absurde sau truismele (“Ce sentiment aveţi după ce aţi pierdut meciul?”, “Nu credeţi că Nicolae Labiş a murit prea devreme la 21 de ani?”, “Este Eminescu un mare poet?”, “Regretaţi că naţionala a ratat participarea la Mondiale?”, “Părerea mea este că Shakespeare este un geniu” etc).

- Referirile vagi, impersonale, la subiect, generalităţile, care trădează o evitare a responsabilităţii sau o documentare lacunară (“se aude că”, “s-a spus”, “s-a hotărât”, “s-a exprimat opinia”, “s-a decis” etc).

- Anonimatul exagerat al personajelor şi surselor de informare, (“pe surse”, “surse sigure”, “surse demne de încredere”, “un grup de oameni cinstiţi”), din teama de răspundere a vorbitorului sau din dorinţa, uneori nejustificată, de protejare a surselor.

- Ligamentele. Este de subliniat nevoia sporită de a observa şi de a evita ligamentele, numite şi cacofonii, care constituie legătura dintre două sau mai multe cuvinte. Aceste cuvinte, scrise sau rostite unul după celălalt, dau naştere, adesea involuntar, unui al treilea cuvânt (sau unei sintagme), de obicei urât, stânjenitor, obscen, vulgar, altminteri de evitat. De exemplu, expresiile: “în ceasul ăsta”, “timpul azi nu ne-a avantajat”, “satul fu terorizat două luni de o gaşcă de golani”, “căutătorii au descoperit cămila rănită exact lângă oaza cea mai mare”.

Se cuvine spus că ligamentele/cacofoniile sunt şi ele de mai multe feluri, după gradul de gravitate, de disconfort cu care sunt resimţite la citire sau la ascultare, astfel încât se pot împărţi în ligamente admisibile sau inadmisibile în exprimare.

1.11.3. Greşeala de gest şi de intonaţie (mai ales pentru televiziune) - Mimica stridentă (închiderea parţială a ochilor pentru sporirea impresiei de concentrare, de atenţie, ridicarea prelungită a sprâncenelor pentru sublinierea mirării, încruntarea ca semn de solidaritate cu un aspect negativ cu care se intră în contact etc);

- Gesturile prefabricate (ghilimelele sugerate prin mişcarea simultană a degetelor arătătoare şi mijlocii ale ambelor mâini, ca nişte cârlige);

- Gesturile pleonastice (specifice videoclipurilor şi interpretărilor scenice: punerea mâinii sub ochi la rostirea cuvântului „lacrimă”, punerea mâinii pe propriul piept, când se vorbeşte de „iubire”, „inimă”, „durere”, punerea palmei pe frunte când se vorbeşte de „îngrijorare”, „teamă” etc);

- Repetarea unor cuvinte, cu scopul de a atrage atenţia sau de a obţine un răgaz pentru continuarea discursului;

- Intonaţia ostentativă, pronunţarea cu emfază a unor termeni străini (fie prea corect, fie incorect, accentuarea unor silabe, prelungirea unor vocale, rărirea ritmului vorbirii, pauzele, elipsele, care toate vor să înlocuiască termeni nerostiţi sau să întărească sensul cuvintelor rostite.

131.12. Calităţi. Din seria lui „Aşa da!”

- Utilizarea limbajului simplu, pe înţelesul majorităţii (care nu trebuie confundat cu simplismul, cu limbajul rudimentar).

- Construirea de fraze scurte (care nu trebuie confundat cu formulările telegrafice). - Folosirea timpului prezent, deoarece păstrarea concordanţei timpurilor trecute este o

problemă dificilă pentru jurnalist şi obositoare pentru cititor (Exemplu pozitiv: “După ce debutează ca judoka în adolescenţă, M.N. se apucă o vreme de înot, apoi se îndrăgosteşte de fotbal şi e tot mai convins că succesul său e în careul de 16 metri”. Exemplu negativ: “După ce debutase în adolescenţă ca judoka, M.N. s-a apucat o vreme de înot, acum e îndrăgostit de fotbal şi e convins că succesul său va fi în careul de 16 metri”).

- Exprimarea la obiect, nu la modul general (va fi mai uşor de asimilat un mesaj specific de felul “Nesimţirea şoferilor umple strada de gunoaie” decât o formulare generala de felul “Lipsa de civilizaţie în locurile publice”).

Naturaleţea (evitarea exprimării artificiale), concizia optimă, adecvarea (oportunitatea), claritatea (uşoara înţelegere a mesajului), acurateţea (corectitudinea, adevărul exprimat) sunt printre cele mai importante calităţi ale limbajului mediatic de succes. Ele depind de autor şi fac comunicarea valabilă, credibilă şi competitivă (aceste din urmă caracteristici depind şi de public şi se pot cuantifica numai după aruncarea la apă a produsului şi analiza rezistenţei sale în câmpul concurent). Calităţile se câştigă greu şi se pot pierde foarte uşor în discursul mediatic audiovizual, dacă intervine, spre exemplu, precauţia excesivă pentru un limbaj îngrijit, efectul nedorit fiind de exprimare artificială, nenaturală, ce poate deveni un adversar la fel de periculos, o deficienţă la fel de mare, sau chiar mai mare, decât ligamentele uşoare lăsate în frază (mai mult sau mai puţin sesizabile de către ascultător sau de către cititor). Iată de ce jurnalistul trebuie să ştie că, de multe ori, consumatorului (ascultător, telespectator, cititor) îi e mai uşor să accepte o eroare minoră decât să ignore frazarea forţată, rigidă, căutată (deşi aceasta poate fi fără cusur din punct de vedere gramatical sau semantic).

2. Internet. Site, blog, email, messenger

Dominaţia libertăţii practic nelimitate a exprimării în spaţiul Internetului nu exclude necesitatea însuşirii unor tehnici, unor repere şi unor îndrumări de ordin - credem noi - mai întâi practic şi abia apoi teoretic, în ceea ce priveşte construcţia unora dintre cele mai populare noi forme de comunicare, deschise în spaţiul virtual: site-ul, blogul, e-mailul şi messengerul.

Autorii acestor produse mediatice trebuie să îşi câştige sau să îşi păstreze identitatea, personalitatea distinctă, ferindu-se de tentaţia plagiatului, care apare la tot pasul în navigarea pe Internet. Conceptul de netizen, cetăţeanul internetului (de la citizen = cetăţean), autor, comentator sau numai consumator, cuprinde o doză mare, covârşitoare, de tentaţie a anonimatului, de pseudo-personalizare, posibilităţi de care mulţi internauţi abuzează. Anonimizarea are avantaje, dar aduce şi pierderi colaterale, prin depersonalizarea informaţiei şi a jurnalistului, iar lipsa de răspundere juridică pentru cea mai mare parte a informaţiilor lansate pe internet, în afară de beneficiile evidente ale libertăţii, poate aduce şi o scădere a credibilităţii acestui tip de jurnalism.

Internetul, prin flexibilitatea şi costul redus al mijloacelor multi-media, a reuşit să îşi apropie şi adesea să îşi subordoneze celelalte modalităţi de realizare din mass-media: a) presa tipărită, c) radioul, d) televiziunea, e) informaţia de agenţie f) evenimentele cu public. Una dintre cheile succesului jurnalismului online se află în posibilitatea autorilor de a se adresa unui public tot mai larg, la un cost tot mai mic pentru ei şi pentru consumatori.

Internet înseamnă acea reţea electronică, acea plasă (net) electronică globală interconectată, în care se pot lansa şi depozita informaţii şi din care se pot prelua informaţii.

2.1. Site

14Tipuri de site (= loc, amplasament), pagina de web (= pânză, ţesătură):

- Personal (asemănător blogului), care pune accent pe universul specific al autorului (viaţă privată, carieră, performanţe, proiecte, în text şi imagini) şi al apropiaţilor săi. - De firmă / companie / organizaţie / instituţie, care are ca scop central prezentarea organizării, a performanţelor, a activităţii, a ofertelor, a personalului, a noutăţilor, a istoricului, a comunicatelor şi a adreselor de contact ale respectivei societăţi comerciale, instituţii, organizaţii. - Versiuni electronice ale altor instituţii media: publicaţii tipărite, posturi de televiziune, posturi de radio, beneficiind de o grafică suplimentară şi de o publicitate specifice paginii de web. - Portaluri (adică porţi) de găzduire a e-mail-urilor (poşta electronică), a dezbaterilor şi discuţiilor (forum, chat etc), motoare de căutare (rampe de trimitere imediată către alte pagini, sectoare sau subiecte, pe baza unui tag (= etichetă, particulă reprezentativă, sintagmă cheie), prin metoda link-ului (= legătură) automat. - Site-uri de domeniu, generale sau specializate: de ştiri, de ierarhizare a diferitelor produse sau servicii, burse electronice, baze de date de tip dicţionar sau enciclopedie, posturi radio şi televiziune exclusiv realizate pe internet

Pe un site există, de obicei, câteva elemente esenţiale de organizare interioară, cum ar fi: grafica şi paginaţia care personalizează, pagina de deschidere clar structurată (home, care are rolul vitrinei de magazin, al meniului de restaurant, al cuprinsului de carte), sectorul de link-uri, modalităţile de căutare (search), acces şi de navigare interioară, indexurile, subcategoriile specifice, forumul, posibilităţile de contactare a posesorului de site.

2.2. Blog

2.2.1. Preliminarii şi generalităţi. Blog. Blogosferă. Blogger. Blogging. Blogul este un tip de site, de pagină de internet, cu un format mai simplificat şi cu un

grad foarte accesibil de administrare de către autor, care este găzduit (de cele mai multe ori) gratuit de un portal, care a cunoscut o adevărată explozie în primul deceniu al secolului XXI.

Un blog - forma prescurtată a termenului englezesc „web log”, unde substantivul log = jurnal (de bord), iar verbul to log = conectare (la reţea) - este acel produs creat şi publicat pe Internet, un jurnal personal, o adevărată publicaţie personală imediat accesibilă pe web prin tastarea adresei sau prin intermediul unui motor de căutare. Blogul poate conţine articole, publicate periodic într-o tehnoredactare simplă, fiind dispuse în ordine cronologică inversă, cea mai recentă postare fiind în deschiderea publicaţiei. Fiind la îndemâna oricui şi beneficiind de nişte şabloare grafice oferite de portalul-gazdă, blogurile se constituie într-o adevărată presă ad-hoc, flexibilă, cu posibilităţi de redactare, de eliminare şi adăugare a materialelor în timp real. Blogul este una dintre formele cele mai noi de democratizare a comunicării, lăsând autorul misiunea, şansa şi răspunderea de a fi inspirat, creativ şi priceput din punct de vedere tehnic.

Accesibilitatea acestui proces de publicare într-un mod grafic plăcut şi flexibil a generat termeni noi, specifici: blogosferă (totalitatea blogurilor existente pe Internet şi a oamenilor care creează sau consumă acest produs, o presă concomitent locală şi regională, naţională şi internaţională, specializată şi generalistă, accesibilă instantaneu, cu un simplu click, cu o simplă tastare), blogger (autor, dar şi cititor fidel, de bloguri), blogging (acţiunea de a face şi de a administra un blog) cu varianta autohtonă colocvială, bloggăreală.

Cele mai cunoscute şi utilizate centre (portaluri) care oferă spaţii pentru bloguri sunt: www.blogspot.com, www.wordpress.com, www.blogosferaromaneasca.ro, www.ablog.com, www.blogtal.com, www.weblog.ro, www.bloghost.ro, www.blogrank.targetit.ro

2.2.2. Scop, identitate, personalitate. Singularitate, reprezentativitate, generalitate. Scopul blogurilor este la fel de divers precum motivaţia ziariştilor de a tipări publicaţii,

de a se identifica public prin produsul lor, de a-şi afirma personalitatea. Puterea unui blog de a ieşi din mulţime depinde de capacitatea autorului (autorilor) de a-şi defini singularitatea printr-un produs informaţional cu un anume grad de reprezentativitate şi de generalitate, care să-l facă interesant pentru consumator. Blogurile au ca destinatar un public divers, dela amatorii de

15jurnale personale, până la consumatorii de comentarii politice, dela căutătorii de programe (software) până la comentatorii creaţiilor altora etc. Multe bloguri permit vizitatorilor să posteze comentarii la articole, generând dialoguri, polemici, controverse, apologii, adevărate bătălii de idei, autorii/administratorii supunându-se riscului de a găzdui şi mesaje vulgare, triviale, indecente, pe care le pot modera. Unii autori de blog se rezumă la a publica propriile producţii şi nu lasă posibilitatea interactivităţii sau o cenzurează.

Blogurile pot constitui, în măsura în care înregistrează cifre de trafic semnificativ, şi o sursă de câştig, oferind spaţii pentru reclamă şi publicitate. Acolo unde se înregistrează audienţă, va apărea şi nevoia de a fructifica respectiva audienţă în scop comercial.

Blogul specializat (de nişă) a fost de la început mai popular decât blogul generalist, bloggingul şi blogosfera apărând în perioada în perioada în care, şi în presa tipărită, şi în radio, şi în televiziune, transferul interesului public dinspre presa generalistă către presa specializată era deja o realitate.

2.2.3. Tipologii de bloguri: a) După specificul autorului: de personalitate (om politic, artist, om de afaceri, sportiv,

jurnalist etc), de grup (firmă, fundaţie, asociaţie, partid, club sportiv, trupă muzicală, variantă electronică a unei publicaţii tipărite etc), de domeniu (literatură, alte arte, ştiri, sport, muzică, ştiinţă, tehnologie etc), forum de discuţii, platformă pentru sondaje de opinie etc.

b) După conţinut: de informaţie, de opinie, de mărturisire (jurnal, memorialistică), de imagine, de promovare etc.

c) După sensul fluxului de materiale: bloguri care oferă publicului sau bloguri care cer (atenţie, notorietate) publicului - de autopromovare

2.2.4. Bloggerul - autor, transmiţător şi consumator de informaţie. a) Scopul mărturisit sau nemărturisit al bloggerului (intelectual, artistic, erotic,

propagandistic etc). Motivaţia, profilul şi morala bloggerului. Complexele, frustrările, plictiseala şi inactivtatea reală, ca premise ale creativităţii în lumea virtuală. Psihologia, atitudinea generală a bloggerului-autor: pozitivă, neutră, negativă.

b) Legile libertăţii de exprimare. Acţiune şi reacţiune. Libertatea de a pune orice problemă ieşind într-un câmp mediatic deschis, necenzurat, unde poţi ataca şi unde poţi fi atacat.

c) Autorul şi produsul, între ficţiune şi realitate (bloggerul - numitor comun al lumii reale şi al lumii de imagine).

d) Contextul social, economic, cultural al bloggerilor, cauze şi efecte. Parteneriatul autor-public.

e) Comentariile, autocomentariile, răspunsurile. Privat, semiprivat, public. Toleranţa faţă de comentariile critice. Protecţia de vulgar, trivial. Eficienţa dreptului la opinie exprimată pentru cititori.

f) Flexibilitatea, între necesitate şi capcane. Înnoire şi stagnare, adaptabilitate şi rigiditate. De la platitudine la exces. De la tradiţie la inovare..

g) Pericole: dependenţa de lumea virtuală (confundarea blogosferei cu viaţă reală) care ar trebui înţeleasă lucid ca o componentă, nu ca o substituţie a vieţii intelectuale, emoţionale, afective, profesionale, informaţionale. Pseudo-existenţa, sexul şi erosul pe internet.

2.2.5. Publicul. Vizitatori şi comentatori a) Bloggerul comentator (identificabil sau anonim); b) Bloggerul tăcut, exclusiv cititor. Fidelizarea vizitatorilor.

2.2.6. Crearea şi administrarea blogului. Aspectul şi conţinutul general Elementele interne ale blogului: titlu (denumire), slogan general, articol, comentariu al cititorilor, imagine, film, videoclip, text colateral, sondaj, siglă. Elemente de pagină şi setări pentru administrare.

2.2.7. Conţinutul textului-articol postat Tipuri de articole postate (publicate). Genurile presei de blog (jurnal, notă, ştire,

comentariu personal (editorial), cronică, reportaj, pamflet, anunţ, text colateral, sondaj de opinie, foto-text, interviu). Tipuri de specializare a publicisticii de blog.

16Textul propriu-zis: raportul dintre informaţie şi comentariu (opinie), dintre substanţă şi

prezentare grafică. Catalizatori şi capcane. Pericolul lipsei de vitalitate, pericolul excesului 2.2.8. Eficienţa şi efectele comunicării prin blog Competiţia din blogosferă, confruntarea de opinii şi de informaţii, efectul social al

produsului. Vizitatorul cititor, comentator, votant şi potenţial client de publicitate. Traficul, echivalentul tirajului din presa scrisă

2.3. Poşta electronică. E-mailul şi Messengerul

2.3.1. E-mailul şi Messengerul - între utilitate şi capcane Iată câteva dintre instrumentele care nu trebuie lăsate să se dezvolte în exces, în

comunicarea prin E-mail şi Messenger: - Formulele prefabricate, abrevierile, presetate de obicei în limba engleză („LOL” =

„Laugh ut loud”, în loc de „Mor de râs”, „OMG” = Oh, my God! = „Doamne!”, „Aoleu!, „K” = „OK”, pentru „Da”, „În regulă”, „Bine”, „Ne-am înţeles”.

- Figurinele „emoticons”, standardizate, care, inserate automat în pagină în timpul dialogului, exprimă starea de spirit a comunicatorilor şi care inhibă capacitatea de a reda prin cuvinte proprii, prin expresivitate originală, prin inspiraţie personală, emoţiile sau gesturile de bucurie, tristeţe, mirare, enervare, rămas bun, stupefacţie, intimidare, furie etc.

- Sugerarea unei anumite reacţii a partenerului de dialog (sunete, onomatopee care redau râsul, ţipătul, oftatul, satisfacţia, indignarea, detaprobarea etc, întocmai ca fundalul sonor de aplauze, oftaturi, revoltă, hohote, satisfacţia etc la sitcomurile de televiziune, lansate la indicaţia regiei).

- Prescurtările de ortografie, duse până la scheletizarea vorbirii, eliminarea diacriticelor limbii române şi preluarea caracteristicelor fonetice ale limbii engleze: „sh” în loc de „ş”, „tz” în loc de „ţ”, „k” în loc de „c”, „ch” în loc de „ce” şi „ci”, „oo” în loc de „u” etc).

Codificarea este, fireşte, una dintre caracteristicile de comunicare a grupurilor, dar s-a ajuns la o standardizare periculoasă a expresiei, astfel încât se poate vorbi de apariţia unor pseudolimbaje în cadrul unor limbi sau în zona dintre limbile recunoscute şi de mare răspândire, fiecare pereche, fiecare grup simţind ca pe o virtute deţinerea propriul cod, adesea de nedescifrat de către cei din exterior. Renunţarea la liniuţe-cratime, la ghilimele, la diacritice, la majuscule este una dintre formele de manifestare a lipsei de răbdare faţă de elaborarea textului, tendinţă globală care, pe alt tronson, a dus la detronarea literaturii ample, de ficţiune (care cere resurse de documentare din partea autorului, care are nevoie de lecturi conexe din partea cititorului, care presupune o cultură generală sau specială, un efort însemnat din partea consumatorului pentru a face adaptarea lecturii la actualitate), de către literatura de tip jurnal, de tip publicistic, prezentă mai ales în bloguri.

2.3.1. E-mailul. Elaborare şi eficienţă Informează. Ţine la curent destinatarul cu ceea ce este de interes comun sau general şi

răspunde întrebărilor necesare destinatarului. Formează. Educă. Instruieşte. Explică, furnizează informaţii utile, ajută la creşterea

nivelului de cultură şi educaţie. Dă instrucţiuni, învaţă, serveşte drept ghid pentru o activitate a destinatarului, determină nevoia de feed-back într-un anume proces.

Relaxează. Oferă informaţii care oferă primitorului şi premisa relaxării, a divertismentului.

Produce reacţii. Acţionează. Provoacă destinatarul la participare, acţiune, cooperare. Influenţează. Răspunde unei nevoi a destinatarului, dă veşti, laudă sau critică, provocând

apariţia şi clarificarea de opinii. Transportă date necesare destinatarului sau utile expeditorului prin propagarea lor (prin

opţiunea de ataşare - attach), documente, imagini foto şi video, muzică etc.

17Înmagazinează date, ţinând parţial locul unei casete de valori, a unui jurnal de activitate,

de sentimente, de imagini, de corespondenţă, de agendă telefonică şi de alte adrese de contact. Este o agendă bine organizată pentru proiecte viitoare, pentru acţiuni prezente şi pentru arhivarea activităţii din, fiind una dintre cele mai utile unelte de lucru moderne.

Un e-mail bine alcătuit este folositor, inteligibil, acceptabil, plăcut la vedere, fiind o metodă la îndemână de a munci, de a întreţine prieteniile şi relaţiile interumane de orice fel, de a cunoaşte oameni, de a spune ceea ce ar fi mai dificil de făcut prin telefon sau prin dialog faţă în faţă. Prin E-mail (şi Messengerul) se pot transmite date informatice mult mai rapid decât trimiterea unui document, a unei poze, a unui CD, a unei cărţi, prin deplasare personală, prin poştă clasică sau prin curierat. Este folositor dacă expeditorul reuşeşte să capteze atenţia asupra subiectului, dacă obţine o interconectare a interesului său cu cel al destinatarului, dacă lămureşte scopul încă din primele cuvinte. Este inteligibil dacă foloseşte: cuvinte uşor relaţionabile cu imaginile, diateza activă în locul celei pasive, topica optimă (subiect-predicat-complement sau alt element subordonat), formulările sintetice la început de frază, cuvintele de legătură/elementele de relaţie potrivite ideilor exprimate, paginarea ajutătoare cu bumbi, numere, liste, tabele, totul într-un limbaj corect gramaticală şi ortografic, care evită limbajului de lemn, tehnic, birocratic, jargonul şi a abrevierile neexplicate. Un mesaj este acceptabil dacă dă o impresie generală pozitivă, profesională şi originală (de creativitate). Aspectul plăcut se obţine prin echilibrul între text, imagine, culori, folosirea tipurilor de literă comune şi spaţiile albe generoase, frecvenţa mare a paragrafelor noi şi dimensiunea limitată doar la ce este necesar.

2.3.2. Messengerul (messul) Substituie nevoia rapidă de dialog deloc formal, între persoane aflate la distanţă şi chiar

între cele despărţite de nişte pereţi care nu au posibilitatea să se afle faţă în faţă. Transmite foarte rapid (mai uşor decât ataşamentul de e-mail) date, fişiere. Preia funcţii ale telefoniei, la un cost mult mai redus. Preia funcţiile întâlnirilor de tip teleconferinţă, cu doi sau mai mulţi participanţi. Asigură intimitatea convorbirii, pauza mentală necesară bunei comunicări, relaxarea şi

împrospătarea bunei dispoziţii, în timpul desfăşurării altor activităţi, aşa cum nu se poate face prin telefon, în anumite situaţii păstrând aparenţa de activitate la computer, în faţa colegilor sau altor persoane prezente în apropiere.

Transmite o parte din emoţia participanţilor la dialog, prin modul instantaneu de comunicare şi instrumentele conexe.

Prin neactivarea serviciului de arhivare, comunicarea prin Messenger (mess) lasă şi o parte din farmecul dialogului perisabil, specific vorbirii directe sau telefoniei.

3. Radio 3.1. Tipuri de posturi (staţii), în funcţie de: - transmisie: în eter, prin cablu, on-line, combinat; - patronat: de stat, public sau privat; - arie de acoperire: local, regional, naţional, internaţional, online; - conţinut: generalist sau specializat - de nişă (muzică, muzică şi ştiri, ştiri, sportiv, confesional, publicitar etc). Management. Echipe editoriale şi redacţionale (minimale - realizator şi regizor de emisie, lărgite - prezentator, realizator, reporter, redactor, corespondenţi teritoriali, ilustrator muzical, regizor emisie, tehnicieni) 3.2. Public ţintă. Structuri şi tipuri de public. Criterii: vârstă, preocupări, localizare (acasă, la serviciu, în trafic). 3.3. Tipuri de grile de programe. Formate şi proiecte de emisiuni (monoformat, multiformat). Rubricizarea. Flux informaţional continuu. Live, regim de live, parţial live, înregistrat (montat).

183.4. Funcţiile radioului (informare, interpretare, culturalizare-educare, divertisment, legătură). Specificitatea canalului radio. Identitatea, recognoscibilitatea imediată a unui postului (sunet, voci, grilă de programe). 3.5. Genurile presei radio. Stilul radiofonic: ştire, interviu, talk-show, reportaj, anchetă, relatare, comentariu, portret, sinteză.

4. Televiziune

4.1. Tipuri de posturi (staţii), în funcţie de: - transmisie: în eter, prin cablu, on-line, combinat; - patronat: de stat, public sau privat; - arie de acoperire: local, regional, naţional, internaţional, online; - conţinut: generalist sau specializat - de nişă (ştiri, divertisment, sport, ştiinţă, real-tv, filme, desene animate, muzică, confesional, publicitar etc). Management. Echipe editoriale şi redacţionale (prezentator, realizator, producător, reporter, redactor, corespondenţi locali sau de teren, echipa de emisie, tehnicieni etc). Teleastul vizibil, teleastul din spatele camerelor. 4.2. Public ţintă. Structuri şi tipuri de public. Criterii: vârstă, preocupări, localizare (acasă, la serviciu, locuri publice). 4.3. Tipuri de grile de programe. Formate şi proiecte de emisiuni (monoformat, multiformat). Rubricizarea. 4.4. Specificitatea canalului TV, impactul şi funcţiile televiziunii (informare, culturalizare-educare, divertisment). Identitatea, recognoscibilitatea imediată a unui postului (grilă de programe, grafică, sunet, voci). 4.5. Genurile şi stilul producţiei TV: ştiri, interviu, talk-show, reportaj-anchetă, relatare, comentariu, portret, sinteză. Genuri dinamice, genuri în retragere.

5. Produsele cu public direct: Evenimente mediatice cu public: spectacole, concerte, caravane sonore, campanii de

promovare etc.

6. Concluzii Rolul şi funcţiile audio-vizualului: între informare şi formare

(educare/culturalizare/instruire), între comercial (divertisment) şi persuasiune (propagandă). Inovaţie şi tradiţie: se poate ceva nou? Informaţie, inspiraţie, calitate, oportunitate.

IV: BIBLIOGRAFIE

A. Tipărituri - Training in Communications, IWCC TC, Richmond Hill, Ontario, 2005 - Vasile Traciuc, Jurnalism radio, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003 - Mihai Coman, Manual de Jurnalism, vol 2, Editura Polirom, Iaşi, 2006 - Andrei Păunescu, Jurnalism tematic. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006 - Emilian Dobrescu, Sociologia comunicării, Editura Victor, Bucureşti, 1998 - Marian Petcu, Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi, 2000 - Ion Bucheru, Fenomenul Televiziune, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004 - Margaret Boden, The Philosophy of Artificial Life, OUP,1996 - Roger Penrose, Mintea noastră... cea de toate zilele, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996 - Mihail Radu Solcan, Introducere în filosofia minţii, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000 - Marshall, McLuhan, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975

19

B. Domenii, pagini, site-uri de Internet - www.blogspot.com - www.wordpress.com - www.weblog.ro - www.ablog.com - www.blogrank.targetit.ro - www.blogosferaromaneasca.ro - www.andreipaunescu.blogspot.com