Manualul a fost elaborat de un colectiv de autori în următoarea componenţă: Alexandru CUZNEŢOV, dr. în drept (titlurile 1-7; 9), Iurie MIHALACHE, dr. în drept (titlurile 8; 10, 11; 14; 16, 17), Natalia BACALU , doctorandă (titlurile 13; 15; 18), Marcel LUNGU, mag. în drept (titlurile 12; 19, 20). Ediţia I-a Redactor ştiinţific – Roşca Nicolae, doctor în drept, conferenţiar universitar, şeful Catedrei „Dreptul antreprenoriatului”, USM. Prezentul curs a fost elaborat în conformitate cu programa cursului „Dreptul afacerilor” predestinată pentru Facultatea de Ştiinţe Economice, ce a fost aprobată de Catedra „Dreptul antreprenoriatului”, Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova. La baza elaborării cursului sunt puse actele normative în vigoare la 1 mai 2011. 1
Transcript
Manualul a fost elaborat de un colectiv de autori
în următoarea componenţă:
Alexandru CUZNEŢOV, dr. în drept (titlurile 1-7; 9),
Iurie MIHALACHE, dr. în drept (titlurile 8; 10, 11; 14; 16, 17),
Marcel LUNGU, mag. în drept (titlurile 12; 19, 20).
Ediţia I-a
Redactor ştiinţific – Roşca Nicolae, doctor în drept, conferenţiar universitar,
şeful Catedrei „Dreptul antreprenoriatului”, USM.
Prezentul curs a fost elaborat în conformitate cu programa cursului
„Dreptul afacerilor” predestinată pentru Facultatea de Ştiinţe Economice, ce a
fost aprobată de Catedra „Dreptul antreprenoriatului”, Facultatea de Drept a
Universităţii de Stat din Moldova. La baza elaborării cursului sunt puse actele
normative în vigoare la 1 mai 2011.
Este destinat studenţilor facultăţilor ştiinţe economice, precum şi
persoanelor ce sunt interesate de studiul prezentului curs.
1
CUPRINSUL
CAPITOLUL 1. ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI.............................. 5§1. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală ...................... 5§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului..................................................... 7§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului............ 8
CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI................................13§1. Conceptul statului, trăsăturile lui........................................................13§2. Dimensiunile (atributele) statului........................................................15§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului...................................................19§4. Forma statului....................................................................................22
CAPITOLUL 4. NORMA JURIDICĂ.....................................................................36§1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice.............................................36§2. Structura normei juridice.......................................................................................37§3. Clasificarea normelor juridice...............................................................................39
CAPITOLUL 5. IZVOARELE DREPTULUI...............................................................43§1. Noţiunea de izvor de drept...........................................................................................43§2. Caracteristica izvoarelor formale ale dreptului.......................................................... 44§3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor..............................51
CAPITOLUL 8. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ........................................................691. Despre răspunderea juridică în general..................................................................692. Subiectele răspunderii juridice (persoana fizică, persoana juridică)......................703. Condiţiile (temeiurile) răspunderii juridice............................................................714. Principiile generale ale răspunderii juridice...........................................................745. Formele răspunderii juridice...................................................................................76
CAPITOLUL 9. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL AFACERILOR .792
§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor...............................................79§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului...................................82§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor.....................................................84§4. Principiile dreptului afacerilor..................................................................87§5. Izvoarele dreptului afacerilor....................................................................90
CAPITOLUL 10. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR...........................................95§1. Definirea activităţii de întreprinzător.......................................................................95§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător..............................................96§3. Genurile activităţii de întreprinzător........................................................................98§4. Subiectele activităţii de întreprinzător......................................................................99§5. Activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător...........................................103§6. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale .........................105§7. Activităţi interzise ..................................................................................................107§8. Profesii liberale.......................................................................................................107
CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR.....................................................................................................110§1. Consideraţii generale...............................................................................................110§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător .................................................111§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător...............................................112§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător..............................................................114§5. Concurenţa şi monopolul în activitatea de întreprinzător .......................................118§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de întreprinzător......120§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător...122§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător..................................................124
CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE....................................................................................................................................130§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului.....................................................................130§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii.............................132§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale...............................................136§4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social...............................................................138§5. Formarea şi modificarea capitalului social.........................................................142
CAPITOLUL13.PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT AL DREPTULUI AFACERILOR...............................147§1. Întreprinzător–persoană fizică ca subiect al dreptului afacerilor............................................147§2. Întreprinzătorul persoană fizică...............................................................................150§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale........................153§4. Gospodăria ţărănească (de fermier).........................................................................155
CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV.......................158§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ.......................................................158
3
§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ...................................................159§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ (organizare, patrimoniu, scop)......164§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop lucrativ (adunarea generală, organul executiv, organul de control)............................................................................165§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativ..........................168 §6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativ (denumirea de firmă, marca, emblema, sediul, naţionalitatea)............................................................. 170
CAPITOLUL 15. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ...........................174§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată (SRL)...............................................174§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată.................................182§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată..............................................................185
CAPITOLUL 16. SOCIETATEA PE ACŢIUNI..........................................................187§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni......................................................187§2. Constituirea societăţii pe acţiuni ............................................................................188§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni......................................190§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni............................................................................195 §5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni..................................................................196
CAPITOLUL 17. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE..................................................198§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor................................................................198§2. Organele de conducere ale cooperativei..................................................................200§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative..............................................201§4. Cooperativa de producţie.........................................................................................202§5. Cooperativa de întreprinzător..................................................................................205§6. Cooperativa de consum...........................................................................................206
CAPITOLUL 18. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA MUNICIPALĂ..............................................................................................................209§1.Întreprinderea de stat................................................................................................209§2.Întreprinderea municipală........................................................................................215
CAPITOLUL 19. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV.................................................................................................219§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice........................................................219§2. Reorganizarea prin fuziune.....................................................................................220§3. Reorganizarea prin dezmembrare...........................................................................223§4. Transform area.........................................................................................................226§5. Procedura de lichidare a persoanei juridice............................................................227§6. Lichidatorul persoanei juridice...............................................................................237
CAPITOLUL 20. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR......................239§1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate..........................................239§2. Participanţii la procesul de insolvabilitate..............................................................242§3. Intentarea procesului de insolvabilitate..................................................................257§4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare..................................... 262
§ 1. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală
Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale a căror existenţă se
limitează la o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii. Istoria organizării
statale a societăţii nu corespunde cu istoria dezvoltării societăţii umane, deoarece
statul apare la o anumită treaptă a evoluţiei a societăţii umane şi de aceea
elaborarea unui concept pe deplin ştiinţific al statului presupune cercetarea
originii statului, a cauzelor care au determinat trecerea societăţii de la forme de
organizare nestatală la organizarea statală a societăţii.
Istoria dezvoltării societăţii umane, din punctul de vedere a organizării
vieţii sociale poate fi împărţită în două mari epoci: epoca societăţii prestatale şi
epoca formaţiunilor social-politice1.
Una dintre cele dintîi formă de convieţuire a strămoşilor noştri a fost
hoarda. Hoarda reprezintă un grup de indivizi reuniţi fără nici o regulă fixă,
stabilă. Viaţa hoardei este nomadă, nu este legată de un anumit loc de trai, iar
principalele mijloace de existenţă le obţin din vînătoare şi pescuit. Puţin cîte
puţin, acest regim se modifică: apare agricultura, se construiesc primele locuinţe,
încep a se recunoaşte legăturile de descendenţă.
Prima formă umană de comunitate ce a luat locul hoardei primitive a fost
ginta, adică o uniune de oameni bazată pe rudenie de sînge, oameni legaţi prin
munca colectivă şi apărarea în comun a intereselor comune, precum şi prin
comunitatea limbii, moravurilor, tradiţiilor. Relaţiile între membrii ce formau
ginta se caracterizau prin egalitatea tuturor, prin solidaritate şi ajutor reciproc.
Apartenenţa la o gintă sau alta nu era condiţionată de prezenţa oamenilor pe un
anumit teritoriu, ci de relaţiile lor de rudenie, de sînge; la început reale, iar mai
apoi simbolice, de descendenţa lor din acelaşi strămoş feminin sau masculin.
Întrucît în prima perioadă de dezvoltare a ginţii relaţiile de căsătorie nu
erau încă, rudenia se stabilea după mamă, iar femeia devine nucleul vieţii
1 Г.К.Федоров, Теория государства и права, Chişinău: Reclama, 2004, c.385
sociale. Nu este vorba de o hegemonie politică, ci de determinarea înrudirii ce se
face plecînd de la mamă. Acest factor determină formarea ginţii matriarhale.
La o treaptă superioară de evoluţie, în epoca destrămării comunei
primitive, ginta matriarhală va ceda locul ginţii patriarhale, unde tatăl devine
centrul vieţii sociale, capul familiei şi el va determina mai departe apartenenţa la
o gintă sau alta inclusiv şi gradul de rudenie. Ordinea evoluţiei poate fi
reprezentată, astfel de trei faze succesive: hoarda, matriarhat, patriarhat.
Conducerea ginţii, a vieţii ei economice, militare, spirituale etc. aparţine
unui organism cu caracter obştesc, unei puteri nepolitice obşteşti. Hotărîrile erau
luate de adunarea generală a membrilor adulţi ai ginţii. Problemele curente erau
soluţionate de un sfat, în frunte cu un şef, ales de gintă. Organele de conducere a
ginţii puteau fi înlocuite oricînd de gintă. Autoritatea lor era de natură morală,
părintească. Nu există o categorie specială de oameni ce conduc, nu există un
organ special de constrîngere, de violenţă.
În privinţa relaţiilor sociale din această epocă, sînt reglementate de anumite
reguli de convieţuire socială: obiceiuri, morală, prescripţii religioase. Pentru
această perioadă este caracteristic şi faptul că nu există deosebire dintre drepturi
şi obligaţii. Pentru omul primitiv nu se pune încă întrebarea dacă participarea la
treburile obşteşti, răzbunarea sîngelui sau răscumpărarea sînt datorii sau drepturi.
Această întrebare i se părea, probabil, tot atît de absurdă, ca şi faptul dacă
mîncatul, dormitul, vînatul constituie un drept sau o obligaţiune. De regulă,
fiecare individ se consideră obligat să urmeze exemplele strămoşilor săi 2.
La o etapă mult mai avansată apare tribul ca o uniune a cîtorva ginţi, obşti.
Tribul constituie o comunitate etnică şi de organizare socială a mai multor ginţi
sau familii înrudite. Formarea, la o epocă posterioară, a uniunilor de triburi este
un proces însoţit de consolidarea legăturilor gospodăreşti şi culturale intertribale.
Ciocnirile militare, migraţia populaţiei, toate acestea cauzate de apariţia
proprietăţii private, duceau treptat la un amestec de triburi, la înlocuirea vechilor
legături de rudenie prin sînge cu cele determinate de legături teritoriale şi la
apariţia unei noi forme de comunitate istorică.2 B.Negru, Teoria generală a dreptului, p. 12, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău: Editura Cartier, 1997
6
§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului
Condiţiile apariţiei organizării statale a societăţii s-au creat destul de lent
şi de greu. Primii germeni au apărut în perioada descompunerii comunei
primitive prin evoluţia treptată a forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie,
precum şi prin modificarea în structura şi organizarea societăţii primitive.
Schimbările în domeniul procurării celor necesare pentru trai: dezvoltarea
agriculturii, a păstoritului, a meşteşugăritului, a schimbului etc. A constituit un
pas enorm atît pentru societate în ansamblu, cît şi pentru fiecare individ. Are loc
trecerea de la economia prădalnică la economia productivă, iar în aceste condiţii
omul devine producător, apare familia3.
În legătură cu aceasta filosoful german Hegel menţiona: "...începutul
adevărat şi prima fundaţie a statului consistă în introducerea agriculturii, alături
de introducerea căsătoriei, întrucît primul din aceste principii aduce cu sine
prelucrarea solului şi o dată cu aceasta proprietatea privată exclusivă, reducînd
viaţa nomadă a sălbaticului care îşi caută în peregrinări subzistenţa, la stabilirea
dreptului privat şi la siguranţa satisfacerii necesităţilor; de aceasta se leagă
limitarea raporturilor sexuale la căsătorie şi, prin urmare, transformarea acestei
legături într-o alianţă durabilă, universală în sine, tot astfel a nevoii subiective în
grijă de familie şi a posesiei în averea familiei".
Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii în
comunităţi aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul că în
aceste comunităţi raporturile membrilor lor şi-au găsit reflectare într-o serie de
norme sociale, devenite cu timpul " tabu-uri" corespunzătoare a ceea ce s-a numit
"totemismul de clan". Conform prevederilor "tabu-urilor", se interzice incestul
dintre frate şi soră; este considerat nenatural şi de neînchipuit incestul cu mama;
se pedepseşte, dar nu cu pedeapsă prea mare, raportul intim cu fiica etc.
Apare necesitatea de a stabili modalitatea de răzbunare. Ea, de regulă, se
bazează pe conceptul egalităţii. Acest concept de egalitate se rezumă în aşa zisa
Lege a Talionului, care cere ca reacţia împotriva vătămării să se facă cu aceeaşi
armă sau în aceeaşi parte a corpului, în acest context ne amintim de formula:
3 Gh.Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău: Cartier, 2004, p.467
"...ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, viaţă pentru viaţă...".
Dar acest regim al răzbunării duce la slăbirea grupurilor, din cauza luptelor
de răzbunare continuă. Din aceste motive apare tendinţa ca ofensa, în loc să fie
răzbunată, să fie despăgubită, fie conform unui sistem de tarife determinate, fie
conform judecăţii unui arbitru, ales de părţi dintre cei mai bătrîni. In anumite
cazuri se impune curmarea conflictelor interne şi reunirea forţelor împotriva unui
duşman comun, fie în scop de apărare, fie în scop de atac.
Sub influenţa tuturor acestor factori, deasupra unităţilor gentilice deosebite
se formează un agregat cu mult mai vast şi mai complex – statul, adică o reunire
de grupuri, care nu se mai întemeiază pe legătura de sînge, ci are o altă natură.
Inclusiv în acest moment încep să se schiţeze elementele statului, care a stat la
baza formării lui:
a) un număr de indivizi destul de mare pentru a îngădui o distribuţie
organică a diferitelor activităţi şi funcţiuni sociale;
b) un raport constant de stăpînire asupra unui teritoriu determinat;
c) o organizaţie juridică, formată de obiceiul nedesluşit şi de autoritatea
şefului.
Bineînţeles, statul nu a apărut într-o zi. Pentru multă vreme mai persistă
divergenţe, luptă chiar între organizaţiile minore (ginţi) şi puterea centrală care
tindea să le supună.
Un proces analog celui expus se înregistrează şi în domeniul dreptului.
Normele juridice apar pe două căi:
a) o serie de norme de conduită vechi (norme de obicei, morală, norme
religioase) sînt preluate şi, adăugîndu-li-se elementul de sancţiune (pedeapsă),
fiind transformate în norme de drept;
b) se creează reguli de drept noi, edictate de noua putere.
§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului
Problema originii statului şi dreptului, a cauzelor care au determinat
apariţia lor a preocupat întotdeauna gîndirea umană încă din cele mai vechi
timpuri, din perioada antichităţii. În încercarea de a răspunde la întrebarea: cînd
8
şi de ce au apărut statul şi dreptul, care e sursa şi fundamentul lor, — la diferite
intervale, în diferite ţări, au fost elaborate un număr extrem de mare şi de variate
teorii, concepţii. Făcînd abstracţie de multitudinea şi varietatea acestor concepţii,
ele pot fi reduse la cîteva mai esenţiale, care într-o formă sau alta, de la un autor
la altul, aproape că nu diferă.
Cele mai răspîndite concepţii care au adus contribuţii, mai mari sau mai
mici, la cercetarea unor sau altor aspecte ale fenomenului statului sînt
următoarele4:
Teoria teologică (teocratică, originea divină a puterii)
Potrivii acestei concepţii, cu toate variantele ei creştine, budiste, islamice
etc., fără a mai vorbi despre religiile din Orientul antic, statul este creaţia
divinităţii, iar monarhul, şeful statului, este reprezentantul lui Dumnezeu pe
pămînt. Aşa, de exemplu, împăratul Japoniei este numit "Fiul Soarelui", faraonul
Egiptului antic era considerat singurul intermediar între Dumnezeu şi oameni
ş.a.m.d. Promotorii concepţiei divine asupra puterii de stat au fost, mai ales,
Sfîntul Augustin şi Sfîntul Paul, teologii filosofi, moralişti şi dialecticieni.
Teoria patriarhală
Părtaşii acestei concepţii susţin că statul îşi trage originea de la familie.
Germenii acestei concepţii pot fi observaţi încă la Aristotel, şi anume în renumita
sa lucrare "Politica" Aristotel susţine că omul ca fiinţă socială se organizează în
familie, iar statul reprezintă forma prelungită a acesteia.
În perioada medievală teoria patriarhală este dezvoltată de englezul Robert
Filmer, în lucrarea sa "Patriarhul" (1653) el, recurgînd la argumentele din Biblie,
afirmă că monarhul deţine puterea de stat în calitate de moştenitor al lui Adam
care a fost investit de Dumnezeu atît cu puterea părintească, precum şi cu cea
legală.
Teoria patrimonială
Apărută în perioada medievală, această teorie susţine că statul a luat
naştere din dreptul de proprietate asupra pămîntului. Guvernanţii stăpînesc
teritoriul în virtutea unui vechi drept de proprietate, iar poporul nu este decît o 4 B.Negru, Teoria generală a dreptului, p. 14, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău: Editura Cartier, 1997
9
adunare de arendaşi, pe moşia stăpînului. Concepţia a avut o aplicare mai mare
în Germania. Una din formulele ei răspîndite afirmă că "sîngele şi pămîntul
făuresc istoria".
Teoria violenţei
Această teorie capătă o răspîndire largă mai ales în epoca modernă. Cei mai
de seamă reprezentanţi ai ei E.Duhring, L.Gumplowiez, K.Kautsky atribuie
violenţei rolul decisiv în apariţia claselor sociale şi a statului. Statul a apărut în
lupta dintre diferite triburi primitive. Tribul învingătorilor instituie puterea de
stat, se transformă în partea dominantă a societăţii, iar tribul învins constituie
masa supuşilor, învingătorii devin şi proprietari ai bogăţiilor acaparate.
Teoria organică (biologică)
Această concepţie a apărut în secolul al XlX-lea. Reprezentanţii ei: juristul
elveţian Bluntschli, sociologul englez Spencer, sociologul francez Borms
transpun legile naturii asupra studierii statului. După părerea lor, statul este un
organism social compus din oameni, tot astfel cum organismul animal se
compune din celule. Statul are o voinţă şi conştiinţă separată de voinţă oamenilor
din care este compus. Exact aşa cum într-un organism, organele desfăşoară
anumite activităţi, trebuie să decurgă lucrurile şi în societate, unde fiecare om,
fiecare pătură socială îşi are locul şi rolul ei. Statul trebuie să domine asupra
tuturor după cum organismului viu îi sînt supuse toate părţile sale.
Teoria rasială
Această teorie porneşte de la ideea inegalităţii raselor, a dominaţiei raselor
"superioare". Cele mai reacţionare variante ale teoriei rasiale au fost dezvoltate
de teoreticienii regimurilor fasciste şi totalitare, instaurate între cele două
războaie mondiale de teoreticienii regimurilor fasciste.
În viziunea părtaşilor acestei concepţii statul se transformă într-un
mecanism centralizat excesiv, axat pe o ierarhie militar-birocratică, în fruntea
căreia se află furierul, exponent al "spiritului naţiunii". Apropiată de această
teorie este şi teoria „globalismului”, ce pune la bază ideea împărţirii sferelor de
influenţă între statele principale pentru "a ajuta" celelalte state.
Teoria psihologică
10
Adepţii acestei teorii explică apariţia statului prin factori de ordin
psihologic. După părerea lor, în societate există două categorii de oameni, unii
care din punct de vedere psihic sînt predestinaţi pentru funcţii de conducere, iar
ceilalţi pentru a fi conduşi. Se afirmă, de asemenea că oamenii după natura lor
sînt dispuşi a trăi nu izolat unul de altul, ci în comunităţi.
Teoria contractualistă (contractului social)
Această teorie îşi trage rădăcinile încă din Grecia Antică, însă apogeul
interpretării este apariţia unor personalităţi de seamă ale gîndirii umane cum ar fi
J.J.Rousseau, J.Locke, T.Hobbes. Potrivit acestei teorii, apariţia statului este
rezultatul unei înţelegeri între oameni, a unui contract social încheiat din voinţa
oamenilor, a unui "pact de supunere". Ca urmare, supuşii promit să asculte, iar
regele le promite un minimum de libertate.
Teoria juridică a "statului-naţiune"
Fiind elaborată în principal de Carre de Malberg, afirmînd că "...statul este
personificarea juridică a unei naţiuni". Tradiţia germană consideră ca esenţiali
pentru definirea naţiunii sînt factorii materiali şi spirituali, cum ar fi: cultura,
limba, solul, rasa. Tradiţia franceză pune accent mai ales pe factorii subiectivi,
cum ar fi, bunăoară, tendinţa de a coexista, sentimentele de legătură spirituală
între membrii unei comunităţi.
Teoria materialistă
Această teorie şi-a găsit absolutizare mai ales în teoria marxistă, conform căreia
statul csle rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie,
a scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în clase antagoniste. Ea a predominat în
aşa zisele state socialiste pînă nu demult, fiind considerată singura teorie
argumentată din punct de vedere ştiinţific.
Şcoala dreptului natural
Această şcoală îşi are rădăcinile în antichitatea greacă. Aşa, de exemplu,
Aristotel în lucrarea sa "Logica" concepe lumea ca un tot unitar cuprinzînd
ansamblul naturii. După părerea lui, omul face parte din natură într-un dublu
sens: pe de o parte, el este o parte a materiei participînd la experienţa acesteia,
iar, pe de altă parte, este dotat cu o raţiune activă care îl deosebeşte de celelalte
11
părţi ale naturii, fiind capabil să-şi dirijeze voinţa în acord cu raţiunea.
Dreptul are un caracter dublu: dreptul natural şi dreptul pozitiv. Dreptul
natural constituie un fundament esenţial al celui pozitiv, ultimul urmînd să
corespundă principiilor dreptului predestinat.
Şcoala normativistă a dreptului
Fondatorul acestei şcoli este Hans Kelsen. Potrivit acestei şcoli, sistemul
normelor juridice se înfăţişează în formă de piramidă. La baza acestei piramide
se află norma de conduită socială fondată pe drept. Toate celelalte acte normative
derivă din norma de conduită socială pe baza dreptului, în acelaşi timp,
drepturile subiective nu sînt altceva decît puncte de confluenţă pentru acţiunea
normelor juridice.
12
CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI
§1. Conceptul statului, trăsăturile lui.
Fenomenul stat este foarte strîns legat de fenomenul drept. Aceste două
fenomene, percepute ca fiind sociale şi politice, se împletesc atît de mult, încît
nu pot fi separate unul de celălalt.
Cuvîntul "stat" provine din latinescul status, semnificînd ideea de ceva
stabil, permanent. Iniţial acest cuvînt a desemnat cetăţile (spre exemplu, grecii
foloseau termenii de polis sau politea), republicile de tipul celei romane
(romanii foloseau termenul de res publica, civitatis), despoţiile orientale şi
alte forme de organizare politică a societăţii. Aceasta însă nu însemna că la
etapa timpurie de existenţă a statului nu au fost încercări de a fundamenta idei
clare despre stat. Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi
întîlnite, de exemplu, la gînditorii din antichitate, cum ar fi Aristotel, Platon
ş.a.
În sensul său modern noţiunea de "stat" apare mult mai tîrziu, începînd
cu secolul al XVI-lea. Cert este că, folosirea acestui cuvânt în sensul său
modern este legată de numele lui Niccolo Machiavelli, care în lucrarea sa
Principele menţionează că „... toate statele, toate stăpînirile care au avut şi au
putere asupra oamenilor au fost şi sînt fie republici, fie principate”
Totuşi, fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat
este folosită în mai multe sensuri.
În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul este organizatorul principal al
activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii
de a conduită, garantează aplicarea sau executarea acestor reguli şi, în caz de
necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.
În sens restrictiv şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice
care asigură guvernarea.
Deseori, în viaţa de toate zilele, cuvîntul stat este folosit şi într-un sens
mult mai restrîns, avîndu-se în vedere nu întregul ansamblu de organe de
guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu, Parlamentul, Guvernul,
13
Curtea Supremă de Justiţie etc.
Conceptul statului este reperat sau exprimat din perspective diferite care
întrunesc elementele caracteristice cele mai generale ale tuturor statelor,
indiferent de perioada existenţei lor. Remarcăm
După profesorul Ion Deleanu, Statul semnifică dimensiunea specifică şi
esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea unui teritoriu
determinat al unei colectivităţi umane relativ omogene, întruchipînd Naţiunea,
şi care este guvernată de o putere instituţionalizată, avînd capacitatea şi
mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca
voinţă generală5.
Genoveva Vrabie defineşte statul ca fiind „...un sistem organizaţional,
care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi (a unui popor
stabilizat pe un anume teritoriu), deţinînd în acest scop atît monopolul creării,
precum şi monopolul aplicării dreptului” 6.
Într-o alt concept, Statul se manifestă ca fiind unitatea formată de un
ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională, locuind pe un teritoriu
determinai, care le este propriu lor, şi dominat de un guvern, adică de o putere
investită cu dreptul de a formula ordine şi de a le face să fie executate 7.
În ceea ce priveşte statul, în concepţia lui Marx şi Enghels, acesta este definit
ca fiind un aparat represiv, o maşină de represiune în mîna claselor dominante,
care le permite acestora să-şi asigure dominaţia asupra claselor dominante
pentru a le supune exploatării8.
Făcînd o analiză a acestor definiţii, se observă că, în majoritate, ele prezintă
statul ca pe o organizaţie social-politică ce deţine monopolul forţei de
constrîngere, al elaborării şi aplicării dreptului, în mod explicit sau subînţeles,
îl prezintă ca fiind o organizaţie politică a clasei sau a claselor dominante
economiceşte în care guvernanţii îşi realizează scopurile exercitînd diferite
funcţii în vederea asigurării conducerii asupra întregii societăţi de pe un
teritoriu determinat.5 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice , vol. II, Iaşi, 1993, pag.86 Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului , laşi, 1993, pag. 1847 D.Berthelemy, Trăite elementaire de droit administratif , Paris, p. 18 Gh.Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău: Cartier, 2004, p.64
14
Analizînd caracteristicile statului expuse în definiţiile de mai sus,
constatăm că statul, de regulă, este caracterizat ca:
o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează
conducerea socială;
o organizaţie, care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;
o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei
comunităţi umane;
o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate,
poate impune executarea voinţei generale, aplicînd, în caz de necesitate, forţa
de constrîngere.
Statul reprezintă un sistem organizaţional al puterii, determinat
istoriceşte, format ierarhic ca un instrument de dominaţie, ce realizează în
mod suveran conducerea unui popor de pe un anumit teritoriu delimitat
prin frontiere, deţinînd în acest scop atît monopolul creării cît şi aplicării
dreptului.
§2. Dimensiunile (atributele) statului
_ Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni istorice şi
politice, cumulate calitativ. Acestea stau la baza oricărui stat şi fără ele statul
este de neconceput. Printre acestea: teritoriul, populaţia (naţiunea), autoritatea
(puterea) politică exclusivă sau suveranitatea. Dimensiunile statului au o
importanţă majoră. Ele condiţionează atît apariţia, precum şi dispariţia sau
reînvierea statului. Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Deşi, la
prima vedere, teritoriul pare să fie o noţiune geografică, el reprezintă, de
asemenea, un concept politic şi juridic. Acest rol al teritoriului reiese din
funcţiile pe care le are:
1) teritoriul este indiciul care permite situarea statului în spaţiu, localizînd
în aşa mod statul şi delimitîndu-1 de alte state;
2) prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei ce-1
locuiesc (populaţia), atribuindu-le calitatea de apartenenţă la statul respectiv,
calitate de supuşenie sau de cetăţenie;
15
3) teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi contribuie la
structurarea autorităţilor publice în dependenţă de organizarea teritoriului;
4) teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale.
Drept Teritoriu al statului se consideră întreaga parte terestră, subsolul,
apele, spaţiul aerian în limitele frontierelor de stat asupra cărora statul îşi
exercită puterea.
_Partea terestră este delimitată prin movile de pămînt, diverse semne naturale,
liniilor de relief care şi desparte uscatul între două state.
_Subsolul se consideră partea subterestră a uscatului, accesibil din punct de
vedere tehnic.
_Apele, se consideră lacurile, rîurile, mările şi oceanele. În cazul delimitării
frontierelor pe apă, există mai multe reguli:
a) în caz că rîul este navigabil, delimitarea are loc în baza aşa numitului
forvater, locul cel mai adînc a rîului ce şerpuieşte în albia rîului apropiindu-se
ba de un mal ba de altul formînd aşa numita linia navigabilă a rîului;
b) dacă rîul nu este navigabil sau în cazul apelor stătătoare, frontiera se
stabileşte după o linie mediană;
c) în mări şi oceane se ia ca bază 12 mile marine de la partea
continentală a teritoriului.
_ Spaţiul aerian frontiera se stabileşte în baza unor linii perpendiculare ce
pornesc în sus pînă la „prima orbită cosmică” (constituie aproximativ 7,5-8
km/s), orbita minimă pe care trebuie un corp ceresc să se deplaseze pentru a
nu cădea pe Pămînt.
_ Inclusiv se consideră teritoriu al statului şi navele maritime în marea
liberă , cabinele aparatelor de zbor, rachetele cosmice, sateliţii artificiali,
precum şi terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică dintr-un stat
străin.
Potrivit conceptului Constituţiei Republicii Moldova şi standardelor
internaţionale, teritoriului statului îi sînt specifice următoarele caractere
juridice: inalienabilitatea şi indivizibilitatea. Aceste principii au o
însemnătate primordială pentru tînărul nostru stat, cînd mai persistă probleme
16
în aceste domenii. Inclusiv în art. 3 al Constituţiei se precizează că "teritoriul
Republicii Moldova este inalienabil" şi că "frontierele ţării sînt consfinţite
prin lege organică, respectîndu-se principiile şi normele unanim recunoscute
ale dreptului internaţional".
Art. 1 al Constituţiei stabileşte şi faptul că Republica Moldova este un
stat Indivizibil. Indivizibilitatea teritoriului se interpretează în sensul că statul
nu poate fi segmentat, nu poate fi obiectul unei divizări totale sau parţiale.
Unităţile teritoriale nu constituie "state", chiar dacă unele din ele beneficiază
de autonomie prevăzută de statute speciale.
Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală
a statului. Existenţa unui stat fără populaţie este de neconceput. Statul este o
societate umană organizată, o societate stabilizată în interiorul unor frontiere
permanente. Cei ce locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sînt supuşi
aceleiaşi puteri pot avea faţă de această putere ori calitatea de cetăţean, de
membru al statului respectiv, ori calitatea de străin (persoană avînd altă
cetăţenie decît cea a statului în care locuieşte), ori pe cea de apatrid (persoane
ce nu deţin cetăţenia a nici unui stat).
Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură de
deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite de stat.
Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul strict determinat al statului şi
asupra căreia se exercită puterea de stat este o categorie complexă. În unele
cazuri comunitatea formează o naţiune, naţiunea fiind identificată cu
populaţia. Aceasta are loc în cazul statelor naţionale. De menţionat faptul că
majoritatea absolută a statelor din Europa sînt state naţionale (Franţa,
Germania, Italia, Spania etc.). Există cazuri cînd una şi aceeaşi naţiune este
încadrată, organizată în două sau mai multe state (de exemplu, naţiunea arabă
este încadrată în mai multe state). Existenţa mai multor naţiuni poate duce la
formarea statelor multinaţionale (de exemplu, Federaţia Rusă).
Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul.
Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp ce
poporul desemnează masa indivizilor indiferent de naţionalitatea lor,
17
constituită ca suport demografic al statului.
Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului, lată de ce art. 10
al Constituţiei Republicii Moldova prevede că "statul are ca fundament
unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună
şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor ei". Mai mult ca atît, "Statul recunoaşte şi
garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la
exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase".
Autoritatea (puterea) politică exclusivă sau suveranitatea constituie cel
mai '"caracteristic element specific al statului. Puterea este un fenomen legat
de autoritate, care se caracterizează prin: posibilitatea de a coordona
activitatea oamenilor conform unei voinţe supreme, de a comanda, de a da
ordine şi necesitatea de a se supune acestei comenzi. Prin urmare, autoritatea
presupune coordonare, comandă şi supunere. Această idee o întîlnim încă din
cele mai vechi timpuri. Ea la început a fost identificată cu şeful colectivităţii
umane respective (gintă, trib, uniune de triburi etc.) care putea să se manifeste
prin calităţile sale (era mai dibaci, mai iscusit, mai viteaz, înţelegea mai
multe, vedea mai multe etc). Cu timpul autoritatea s-a desprins, atribuindu-se
persoanei care deţinea puterea sau o exercita. Puterea se înfăţişează în mai
multe forme. Ea poate fi nepolitică sau politică, nestatală sau statală etc. In
toate cazurile puterea presupune prezenţa a cel puţin doi indivizi (aşa, de
exemplu, atît timp cît Robinson Cruzo s-a aflat singur pe insulă, în urma
naufragiului, nu putem vorbi de o putere. O asemenea putere apare doar odată
cu apariţia lui Vineri). In toate cazurile puterea priveşte fixarea şi
consolidarea unor valori constituite în sistem, valori ce pot fi de natură
morală, religioasă, politică, juridică etc.
Într-o societate există mai multe categorii de putere: puterea familială,
puterea unui colectiv, puterea unui grup social, puterea unor partide, puterea
altor organizaţii social-politice etc. Puterea statală, însă, este cea mai
autoritară putere . Ea se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) este un atribut al statului care se echivalează cu forţa. Această forţă se
materializează în diverse instituţii politico-juridice (autorităţi publice, armată,
18
poliţie etc.);
a) puterea de stat are un caracter politic;
b) puterea de stat are o sferă generală de aplicare;
b) puterea de stat deţine monopolul constrîngerii: numai ea are posibilitatea
să folosească constrîngerea şi dispune de aparatul de constrîngere;
e) puterea de stat este suverană.
Această trăsătură din urmă — suveranitatea — este cea mai importantă.
Termenul "suveranitate" este folosit pentru prima dată cu prilejul analizei
Constituţiei franceze din 1791 de către juristul francez Clermant Tennerre care
a definit-o "libertatea colectivă a societăţii". La etapa contemporană
suveranitatea tot mai frecvent este definită ca fiind "dreptul statului de a
conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state".
§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului
Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un loc de
seamă în societate. Locul şi rolul statului sînt determinate, în primul rînd, de
scopul lui.
Dacă analizăm diversele teorii ce s-au dezvoltat pe parcursul evoluţiei
istorice referitor la scopul statului, putem evidenţia două concepţii esenţiale.
Prima este reprezentată înainte de toate de filosofia clasică greacă, pentru care
scopul stalului este nelimitat, atotcuprinzător. Conform acestei concepţii, nu
poate exista o sferă de activitate care n-ar prezenta vreun interes pentru stat.
Părtaşii acestei concepţii considerau că orice activitate trebuie să fie
disciplinară de stat. Această concepţie a predominat mai mult în epoca antică
şi cea medievală.
Cealaltă concepţie, apărută mai tîrziu, rezervă omului o activitate liberă
de orice dominaţie din partea statului. Se înaintează ideea conform căreia
statul are ca scop numai ocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii. In această
ordine de idei, savantul Hegel menţiona: "... dacă cetăţenilor nu le merge
bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, clacă ei nu găsesc că
mijlocirea acestei satisfaceri conţine statul însuşi, ca atare, atunci statul stă
19
pe picioare slabe".
Rolul statului nu rămîne neschimbat. El evoluează în dependenţă de
valorile sociale specifice societăţii. La toate etapele de dezvoltare istorică
statul este chemat să apere orînduirea respectivă. În perioada contemporană,
mai ales după cel de-al doilea război mondial, în ţările democratice se
accentuează considerabil latura economică şi socială a activităţii statului.
Locul "statului paznic", "statului jandarm" tot mai mult este preluat de aşa-
numitul stat al providenţei, stat al bunăstării, stat preocupat de asigurarea
standardului de viaţă al populaţiei, de înlăturarea abuzurilor, exceselor etc.
Aceste preocupări ale statului îşi găsesc reflectare şi în actele normative ale
statului. Aşa, de exemplu, Constituţia Republicii Moldova menţionează faptul
că "statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai
decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzînd
hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile
necesare" (articolul 47).
În dependenţă de scopul urmărit, statul îşi propune soluţionarea unor
sarcini concrete, ce ţin de diverse domenii: economic, politic, ideologic,
cultural etc. Sarcinile statului nu pot fi soluţionate de la sine. Pentru aceasta
este nevoie de o activitate multilaterală a statului. Activitatea statului este
caracterizată de funcţiile pe care acesta le îndeplineşte.
Termenul "funcţie" vine de la latinescul "fonctio" care se traduce prin
"muncă", "deprindere", "îndeplinire" (aducere la îndeplinire). De obicei,
funcţiile statului sînt definite ca fiind direcţiile fundamentale de activitate a
statului, în care se manifestă esenţa sa. Dat fiind faptul că activitatea statului
este complexă, pot fi diferenţiate diverse funcţii ale lui. In dependenţă de sfera
de activitate a statului funcţiile acestuia se pot grupa în funcţii interne şi
funcţii externe.
În conţinutul funcţiilor interne ale statului îşi găsesc expresia politica
internă, activitatea lui pentru soluţionarea sarcinilor interne ale vieţii societăţii
şi statului. În cadrul funcţiilor interne un loc aparte revine funcţiei legislative,
o funcţie politico-juridică, chemată să fixeze normele obligatorii de viaţă co
20
mună, care rămîn ca limite fundamentale şi pentru acţiunea autorităţilor
publice.
Funcţia executivă caracterizează activitatea concretă a statului în
urmărirea scopurilor speciale. Activitatea executivă se desfăşoară în diferite
direcţii care corespund diverselor scopuri sociale.
Funcţia judecătorească are sarcina de a verifica dreptul în cazurile
apariţiei unor litigii în societate.
O altă funcţie a statului este, funcţia social-economică. Această funcţie
se manifestă diferenţiat de la stat la stat, de la o etapă de dezvoltare la alta etc.
în condiţiile contemporane intervenţia statului în economie este destul de
puternică. Bineînţeles, această intervenţie nu transformă statul într-un
instrument de influenţă totală asupra economiei, cum era în condiţiile
sistemului socialist, unde statul ă naţionalizat şi a preluat sub controlul şi
conducerea sa întreaga economie.
Formele de intervenţie a statului în economie sînt numeroase şi au drept
scop:
reglementarea activităţii economice şi administrarea proprietăţii publice
ce-i aparţine;
protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi
valutară;
stimularea cercetărilor ştiinţifice;
exploatarea raţională a pămîntului şi a celorlalte resurse naturale, în
concordanţă cu interesele naţionale;
refacerea şi protecţia mediului înconjurător, precum şi menţinerea
echilibrului ecologic;
sporirea numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor pentru creşterea
calităţii vieţii etc.
Funcţia cultural-educativă caracterizează atitudinea statului faţă de
potenţialul său uman, intelectual şi spiritual. Activitatea statului, pe lîngă
toate celelalte scopuri, trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei pentru
ca aceasta să devină capabilă de a avea un rol util în societate.
21
Pe lîngă funcţiile interne ale statului există de asemenea şi funcţii
externe ale statului. Funcţiile externe ale statului vizează, în general,
activitatea statului în relaţiile cu alte state.
Funcţiile statului trebuie analizate într-o armonioasă îmbinare, ele
contribuie la realizarea scopului fundamental pe care îl are statul, de
promovare a drepturilor şi intereselor, demnităţii cetăţenilor în societate.
§4. Forma statului
Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de
organizare, conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei puteri.
Forma de stat se caracterizează prin trei elemente componente:
1. forma de guvernămînt;
2. structura de stat;
3. regimul politic.
1. Forma de guvernămînt caracterizează modalitatea de formare şi
organizare a organelor statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza
raporturilor dintre acestea şi, în special, dintre organul legiuitor şi organele
executive, inclusiv şeful statului.
Din punct de vedere al formei de guvernămînt statele se împart în
monarhii şi republici.
Monarhia ca formă de guvernămînt se caracterizează prin aceea că şeful
statului este monarhul (de la grecescul "monas", ce caracterizează puterea unei
Monarhia absolută este cea mai veche formă de monarhie. Ea a existat
22
pînă aproape de zilele noastre. La începutul secolului XX în lume mai existau
două monarhii absolute în Imperiul rus şi Imperiul otoman. în cazul monarhiei
absolute puterea monarhului aproape că nu este limitată ("L'etat c'est moi —
Statul — sînt eu", — spunea Ludovic al XlV-lea), monarhul domnind după
bunul său plac. De regulă, o asemenea formă de guvernămînt de cele mai
multe ori nu a fost considerată raţională, oportună. Aşa, de exemplu, Aristotel
considera că "puterea absolută a unuia singur nu este nici justă, nici utila".
Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin limitarea
puterii monarhului prin legea supremă a statului (constituţie). Necătînd la
aceasta puterea monarhului nu trebuie neglijată. Monarhului îi revine un rol
important în viaţa politică a societăţii. Deseori acest rol este mai pronunţat
decît cel ce-i revine parlamentului.
Monarhia parlamentară dualistă se caracterizează prin faptul că monarhul
şi parlamentul, din punct de vedere legal sînt egali.
Monarhia parlamentară contemporană este cea mai frecvent întîlnită
formă a monarhiei în timpul de faţă (Anglia, Belgia, Olanda, ţările scandinave
etc). Puterea monarhului, de cele mai multe ori, poartă un caracter simbolic.
Republica este o astfel de formă de guvernămînt, în care puterea
supremă aparţine unui organ ales pe un timp limitat. Persoanele care compun
organul electiv sînt responsabile juridiceşte de activitatea lor.
Republicile, la rîndul lor, pot fi parlamentare sau prezidenţiale.
Republica parlamentară se caracterizează prin faptul că fie că lipseşte
şeful statului, fie că acesta este ales de către parlament, răspunde în faţa
acestuia. Ca urmare, poziţia legală a şefului de stat este mai inferioară,
comparativ cu poziţia legală a parlamentului (de exemplu, Republica Moldova,
Italia, Austria, Germania, Finlanda etc).
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de
către cetăţeni, fie direct (prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat), fie
indirect (prin intermediul colegiilor electorale (de exemplu, S.U.A.).
Fiind ales în asemenea mod preşedintele republicii se află pe o poziţie
egală cu parlamentul. în cazul republicilor prezidenţiale, de cele mai multe
23
ori, preşedintele se află în fruntea executivului (S.U.A., de exemplu), deşi nu-i
exclusă şi funcţia de şef al Guvernului.
În ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale sau
semiparlamentare (mixte). O astfel de formă intermediară reprezintă un hibrid:
elemente ale republicii prezidenţiale se îmbină cu elemente ale republicii
parlamentare.
2. Structura de stat caracterizează organizarea puterii în teritoriu. Ea se
referă la faptul dacă avem de-a face cu o singură entitate statală sau cu o
grupare într-un stat a mai multor entităţi statale.
După structura de stat diferenţiem:
- state simple sau unitare;
- state compuse (complexe) sau federative.
Statul simplu, unitar se caracterizează prin faptul că nu se află într-o
uniune cu alte state şi îşi păstrează suveranitatea şi organizarea proprie,
participă ca un stat pe deplin suveran la viaţa internaţională şi în relaţiile cu
alte state.
În asemenea state există un singur parlament, guvern, un singur rînd de
organe judecătoreşti, o singură Constituţie, o singură cetăţenie etc. împărţirea
internă are drept componente numai unităţile administrativ-teritoriale (raioane,
judeţe, regiuni, gubernii, provincii etc.). La etapa contemporană în lume
predomină statele unitare (Republica Moldova, România, Bulgaria, Italia,
Franţa etc).
Statul compus sau unional, federativ este statul constituit din două sau
mai multe entităţi, unităţi statale. Menţionăm faptul că în literatura de
specialitate se afirmă deseori că stalul federativ poate fi constituit din mai
multe state (state federale) care, în limitele şi condiţiile precizate prin
constituţia federaţiei, transferă o parte din atributele sale suverane în favoarea
federaţiei. O astfel de afirmaţie, după părerea noastră, nu corespunde
adevărului. Din momentul pierderii unor atribuţii suverane statul federat nu
mai reprezintă un stat în sensul deplin al cuvîntului, devenind astfel o unitate
statală, o entitate (entitate — de la latinescul "entitas" — aspect al existenţei,
24
delimitai ca întindere, conţinut, sens etc.). Entitatea, unitatea statală poate
avea diferite denumiri (state - în cazul S.U.A., Mexicului, Braziliei etc.;
republici - în cazul ex-U.R.S.S., Federaţiei Ruse; cantoane - Elveţia ş.a.).
Statul federativ reprezintă o unitate statală ce se caracterizează prin:
1. există două rînduri de organe centrale de stat: organele federaţiei şi
organele subiectelor federaţiei;
2. există mai multe constituţii: cea a statului federativ şi cele ale
subiectelor federaţiei;
3. există două categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şi cetăţenia
subiectelor federaţiei, deşi populaţia reprezintă un corp unitar;
4. împărţirea statului federativ se face nu numai în unităţi administrativ-
teritoriale, ci şi în părţi politice autonome, unităţi, entităţi statale etc.
Crearea şi alegerea formei federale de stat depinde de o serie de factori
de ordin istoric, naţional etc. Aşa, de exemplu, S.U.A. s-au format ca stat
federativ, în rezultatul tendinţei fostelor state mai mici, colonii spre
independenţă faţă de monarhia britanică. Ele s-au constituit ca state
independente, unindu-se în cadrul unei confederaţii, pentru ca mai apoi
legăturile dintre ele să devină mult mai trainice, transformîndu-se astfel în
legături federale.
Formarea federaţiei germane se datorează specificului istoric. Germania
reprezenta un stat descentralizat, care practic nici nu era un stat. Pe teritoriul
ei existau numeroase stătuleţe cu monarhi locali proprii. Treptat acestea s-au
unit în virtutea tendinţei spre unitate naţională.
Statutul statelor ce formează uniunea sau asociaţia respectivă este
reglementat de norme internaţionale ce se conţin în tratatele respec tive. Statele
intră nu în raporturi de drept constituţional (drept intern), ci în raporturi de
drept internaţional.
De-a lungul istoriei sînt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni de state şi
anume: uniunile personale, uniunile reale şi confederaţiile.
Uniunea personală reprezintă o uniune a două sau mai multor state, care,
păstrîndu-şi suveranitatea şi independenţa desemnează un şef de stat comun
25
(de regulă, un monarh). Astfel de uniuni personale au existat între Olanda şi
Luxemburg (1815-1890, Anglia şi Hanovra (1714-1837), Danemarca şi Islanda
(1918-1944). Uniunea personală este o uniune foarte puţin trainică.
Uniunea reală este o asociaţie de state mult mai puternică decît uniunea
personală, în cadrul ei, pe lîngă şeful statului, există şi alte organe de stat,
comune. Aşa, de exemplu, statele ce formează o asemenea uniune soluţionează
cu ajutorul organelor de stat comune probleme ce ţin de domeniul afacerilor
externe, apărare, finanţe etc. Uniuni reale cunoscute în istorie sînt: Suedia şi
Norvegia (1815-1905); Austria şi Ungaria (1867-1918). Principatele Unite -
Muntenia şi Moldova - între anii 1859-1862 - au constituit o uniune personală,
transformată între anii 1862-1864 în uniune reală care a dus la formarea
statului unitar român.
Vorbindu-se de structura de stat, în general, şi de statele compuse, în
particular, în literatura de specialitate deseori se menţionează şi o asemenea
modalitate de structură, cum ar fi confederaţia . O asemenea afirmaţie însă nu
poate fi acceptată. Statul (fie el unitar sau federativ) nu trebuie confundat cu
asociaţiile sau uniunile de state. Ele nu constituie un stat.
Confederaţia constituie o asociaţie de state independente, formată din
considerente economice şi politice atît de ordin intern, cît şi de ordin extern,
care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de drept internaţional. Statele
confederale urmăresc realizarea unor scopuri comune pentru soluţionarea
cărora îşi aleg un organism comun, unde sînt reprezentate toate statele
membre. Organismul comun creat ia hotărîri numai cu unanimitate de voturi.
Hotărîrile acestui organism obligă statele numai dacă sînt aprobate în modul
respectiv de către state. Drept exemplu de confederaţii pot servi: Confederaţia
statelor americane (1776-1787); Confederaţia Germană (1815-1871);
Confederaţia elveţiană (1815-1848). De menţionat faptul că Elveţia şi azi
păstrează denumirea de confederaţie, ignorînd faptul că începînd cu anul 1848
devine federaţie.
Confederaţia este o asociaţie nestabilă de state. Experienţa mondială
cunoaşte diferite exemple ce ilustrează soarta statelor asociate în confederaţie:
26
au fost cazuri cînd acestea s-au destrămat (de exemplu, Austro-Ungaria), se
cunosc cazuri cînd confederaţiile nu numai că s-au dezvoltat cu succes, dar au
şi evoluat prin stabilirea unor relaţii mai strînse (S.U.A., Elveţia).
3. Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de
conducere a societăţii, ansamblu care vizează atît raporturile dintre stat şi
individ, cît şi modul în care statul concret asigură şi garantează drepturile
subiective.
Din punct de vedere al regimului politic se disting două categorii de
state: state cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice
autocratice (totalitare).
Democraţia reprezintă, aşa cum spune şi numele ei, acea formă de
guvernare politică în care puterea aparţine poporului. Desigur ea poate să
aparţină poporului sau majorităţii poporului şi el o poate exercita fie direct, fie
prin reprezentanţi. De altfel, democraţia este definită şi ca o guvernare a
poporului, prin popor şi pentru popor. Democraţia şi regimul democratic se
caracterizează prin anumite trăsături esenţiale şi anume, pun pluralism, adică
prin existenţa mai multor partide cu programe proprii care concurează la
exercitarea puterii, la exerciţiul puterii.
Democraţia se bazează pe alegeri, prin scrutin universal, în desemnarea
reprezentanţilor poporului pentru organizarea puterii. într-o democraţie se
manifestă principiul majorităţii, ceea ce înseamnă că deciziile, hotărîrile se
adoptă pe baza votului majorităţii. De asemenea, regimul democratic se
caracterizează prin libertatea şi recunoaşterea opoziţiei. Deci, pentru existenţa
unei democraţii este necesar să se recunoască libertatea diferitelor opinii,
programe politice şi posibilitatea alternanţei la putere a unui partid cu alt
partid (sau alte partide) din opoziţie care poate deveni partid de guvernămînt.
Aceasta presupune libertatea de contestare, de critică a politicii de guvernare
şi de propunere a unui program alternativ.
Democraţia şi regimul democratic presupun existenţa în societate a
drepturilor omului, adică cetăţenii trebuie să se bucure, să li se garanteze
drepturile şi libertăţile fundamentale, astfel cum ele sînt şi trebuie să fie
27
înscrise în legea fundamentală, în Constituţie. Desigur că toate aceste
caracteristici trebuie înţelese şi în sensul că statul şi puterea sînt puse în slujba
cetăţenilor, a persoanei, a individului, a omului. Statul şi organele sale ca
agenţi ai puterii sînt subordonaţi intereselor individului, situaţie opusă
concepţiei statului atotputernic, oprimator, dominator.
Democraţia poate să fie directă sau reprezentativă.
Democraţia directă presupune participarea directă a cetăţenilor la
conducere, la adoptarea deciziilor.
Democraţia reprezentativă presupune alegerea de către cetăţeni a
organelor reprezentative prin intermediul cărora se exprimă voinţa şi
interesele poporului, alegeri care se realizează prin vot. Desigur că evoluţia
votului cunoaşte şi are o istorie proprie, votul nu a fost de la început un vot
universal, dar a devenit în societatea contemporană democratică, universal,
egal, direct şi secret.
Datorită caracteristicilor statelor, la baza cărora stau societăţile destul de
numeroase ca populaţie, pe teritorii destul de extinse, ceea ce s-a generalizat a
fost democraţia reprezentativă. Democraţia directă este o formă mai rară, chiar
foarte rară, ea astăzi se întîlneşte în unele cantoane din Elveţia, unde într-
adevăr sînt organizate adunări populare ale întregii populaţii din cantonul
respectiv, o dată sau de mai multe ori pe an, într-o anumită localitate, şi unde
sînt discutate şi aprobate unele hotărîri, legi ale cantonului respectiv.
Regimul autocratic se caracterizează prin inexistenţa atît a condiţiilor
juridice formale, cît şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei
poporului. Poporul nu are nici o posibilitate să determine sau să influenţeze
politica internă şi externă a statului.
La asemenea regimuri în care predomină sau sînt chiar exclusive
metodele nedemocratice se atribuie despotismul oriental în statele Orientului
antic, regimurile autocratice de tiranie sau dictatură, regimurile rasiale,
fasciste, semifasciste.
28
CAPITOLUL 3. ESENŢA DREPTULUI
§1. Conceptul dreptului
Cuvîntul "drept" provine din latinescul "directus", ceea ce în traducere înseamnă
drept — orizontal sau vertical, de-a dreptul, direct, linie dreaptă. În viaţa de toate zilele
cuvîntul drept este folosit în mai multe sensuri şi anume;
a) dreptul - o categorie de norme sociale ce reglementează anumite domenii de
activitate socială, domenii care, de regulă, prezintă un interes sporit pentru societate;
b) dreptul - un sistem de reguli de conduită generală şi obligatorii garantate, în caz de
necesitate, de către stat;
c) dreptul - posibilitatea recunoscută a unei persoane de a pretinde ceva de la o alta
persoană;
d) dreptul - ştiinţă, adică dreptul ca o totalitate de cunoştinţe despre viaţa juridică a
societăţii, luată în complexitatea ei;
e) dreptul - sistem juridic, adică un ansamblu al fenomenelor avînd acest caracter,
incluzînd în cadrul acestuia: conştiinţa juridică, normele juridice, raporturile juridice şi
formele instituţionale cu caracter juridic;
f) dreptul - arta binelui şi a echităţii. Cuvîntul "drept" mai este folosit şi în calitate de
adjectiv, pentru a face unele aprecieri de natură morală (de exemplu, om „drept, acţiune
dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.).
În limbajul juridic noţiunea de drept este folosită în două sensuri: drept obiectiv
(pozitiv) şi drept subiectiv. între cele două sensuri există o legătură indisolubilă,
legătură care constă în faptul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai în
măsura în care sînt recunoscute de dreptul obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul obiectiv
(pozitiv) se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridice ce activează într-un stat, în
timp ce dreptul subiectiv este legat de titularul lui.
Fiecare membru al societăţii ştie în mod aproximativ ce este dreptul. Dar definiţia
precisă a noţiunii dreptului prezintă greutăţi destul de mari. "Şi astăzi juriştii mai caută o
definiţie a noţiunii dreptului", spunea Immanuel Kant (1724-1804). Şi nu încape nici o
îndoială că aceste cuvinte şi-au păstrat actualitatea pînă în prezent.
Conceptul dreptului a constituit un motiv al nenumăratelor preocupări ale
gînditorilor din diferite epoci istorice. Observînd diferitele concepţii şi definiţii expuse
29
pe parcursul mai multor ani, putem constata că într-o definiţie, de regulă, se regăsesc
următoarele elemente:
- constatarea trăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care permit a indiferenţa
dreptul de alte fenomene sociale;
- enumerarea elementelor dreptului;
- dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită;
- regulile de conduită din care este format dreptul sînt generate şi garantate de către
stat;
- regulile de conduită care formează dreptul sînt reguli generale, impersonale,
obligatorii;
- scopul regulilor de conduită din care este format dreptul este de a disciplina
comportarea membrilor societăţii.
Din cele expuse, reiese că dreptul poate fi definit ca un ansamblu de reguli de
conduită generală şi obligatorie, adoptate (sancţionate) şi garantate de stat, reguli al
căror scop îl constituie organizarea şi disciplinarea activităţii sociale.
Destul de frecvent dreptul este definit ca o voinţă a guvernanţilor ridicată la rang
de legi, voinţa al cărei conţinut este determinat de condiţiile de existenţă socială.
O asemenea definiţie, în principiu, poate fi acceptată, ţinîndu-se cont de anumite
probleme. Dreptul, într-adevăr reprezintă o voinţă a celor ce guvernează. Dar rolul
"voinţei guvernaţilor" nu trebuie omis. Guvernanţii nu pot să nu ţină cont şi de voinţa
membrilor societăţii, adică a populaţiei.
Este adevărat şi faptul că dreptul reflectă realitatea. Realitatea nu poate să nu-şi
lase amprentele asupra conţinutului dreptului, în acelaşi timp, însă, ar fi o greşeală dacă
dreptul ar fi considerat doar ca un element al suprastructurii sociale, element care în
ultima instanţă este o fotografie oarbă a realităţii. Dreptul se dezvoltă împreună cu
realitatea, dar el însuşi tot apare ca o realitate şi influenţează direct asupra realităţii.
Realitatea are nevoie de o aşezare juridică corespunzătoare9.
În acest context se evidenţiază necesitatea analizei încă a unor definiţii:
Profesorul Dan Ciobanu remarcă că, dreptul este o totalitate de norme de
conduită în societate, care au fost edictate sau sancţionate de stat şi a căror respectare 9 B.Negru, Teoria generală a dreptului, p. 37-40, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău: Editura Cartier, 1997
30
este asigurată, în ultima instanţă, prin forţa de constrîngere a statului.
Doctrinarul Anita Nachitz spune că, dreptul este „... un complex de reguli de
conduită, avînd menirea sa, pe calea unor dispoziţii generale referitoare la raporturile
generale tipice, să reglementeze, într-un anumit scop conduita-previzibilă a oamenilor,
cel puţin cît priveşte cadrul ei (căci altfel regula n-ar avea sens)".
Juristul H.Berman evidenţiază că, Dreptul este unul din cele mai profunde
concerne ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţia contra tiraniei şi anarhiei,
este unul din instrumentele principale ale societăţii pentru conservarea libertăţii şi
ordinii, împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale.
Luînd în consideraţie cele expuse, stabilim că dreptul reprezintă totalitatea
normelor juridice, generale şi impersonale, strict determinate şi obligatorii, stabilite
sau sancţionate de către stat ce reglementează cele mai importante relaţii din
societate, reprezentînd voinţa întregului popor, a căror aplicare şi respectare este
garantată de către stat, fiind impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
§2. Funcţiile dreptului
Termenul funcţie vine de la latinescul "fonctio" care se traduce prin "muncă",
"deprindere", "îndeplinire". La acest termen în ultimul timp se apelează tot mai
frecvent, deoarece este imposibil a caracteriza vreun fenomen social la justa lui
valoare, dacă nu vom înţelege cum fenomenul respectiv activează, lucrează,
funcţionează. Funcţiile permit caracteristica mai amplă a esenţei şi destinaţiei
fenomenului. Problema funcţiilor dreptului este o problemă relativ nouă cercetată în
doctrina juridică, deoarece ani în şir problemei în cauză nu i-a fost acordată atenţia
respectivă, considerîndu-se că dreptului îi revin aceleaşi funcţii ca şi statului.
O asemenea interpretare însă nu s-a încununat de succes. Deşi statul şi dreptul
sînt indisolubil legate între ele, aceasta încă nu înseamnă că ceea ce ri caracteristic
statului în mod automat poate fi atribuit dreptului şi invers. Fiecărei din ele îi sînt
specifice anumite caracteristici şi trăsături.
Din aceste considerente în teoria occidentală a dreptului conceptul de funcţie este
utilizat în cercetările şi analizele funcţionale ale dreptului.
Dreptul are ca scop disciplinizarea societăţii umane. La baza acestui scop se află o
serie de funcţii. In literatura de specialitate pot fi întîlnite mai multe definiţii ale 31
funcţiilor dreptului:
a) Funcţiile dreptului sînt acele direcţii (orientări) fundamentale ale acţiunii
mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului
(ramurile, instituţiile, normele dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate cu
atribuţii în domeniul realizării dreptului10.
b) Funcţia dreptului este categoria ce serveşte la determinarea rolului activ şi mul-
tilateral al dreptului în viaţa şi activitatea societăţii, din punct de vedere al destinaţiei
principale a dreptului.
La funcţiile principale ale dreptului se atribuie următoarele:
1. Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice.
2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii.
3. Funcţia de conducere a societăţii.
4. Funcţia normativă.
5. Funcţia informativă.
6. Funcţia educativă.
Funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice se manifestă prin faptul
că dreptul, prin normele sale, reglementează organizarea autorităţilor publice ale
statului, atribuţiile lor, coraportul autorităţilor publice, modalitatea de exercitare a celor
trei puteri dintr-un stat: puterilor legislativă, executivă şi judecătorească.
Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii
îşi găsesc expresie prin următoarele:
- cu ajutorul normelor juridice ce asigură regimul constituţional, ordinea legală etc.;
- dreptul apără colectivitatea umană, precum şi pe fiecare membru al colectivităţii, el
asigură buna funcţionare a colectivităţii, neadmiţînd dezorganizare în societate.
Funcţia de conducere a societăţii. Dreptul este cel mai important instrument de
realizare a conducerii sociale, a scopurilor social-politice pe care societatea şi le
propune. Reglementînd cu ajutorul normelor juridice cele mai importante domenii de
activitate socială, în drept îşi găsesc expresie scopurile pe care societatea şi le propune
la acea sau altă etapă, problemele cu care ea se confruntă.
Funcţia normativă a dreptului derivă din necesitatea subordonării acţiunilor
10 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, pag. 8032
individuale faţă de conduita tip prescrisă prin normele juridice. Stabilind prin normele
juridice modalitatea de comportare a organelor statului, organizaţiilor obşteşti, a
cetăţenilor statul, în acelaşi timp, verifică în ce măsură acest compartiment prescris se
realizează în practică. E foarte important ca normativitatea juridică să fie completată cu
normativitatea socială.
Funcţia informativă. Reflectînd realitatea, în normele juridice se acumulează
cunoştinţe despre viaţa multilaterală a societăţii, despre problemele stringente ale
societăţii. Dreptul concentrează în sine schimbările ce au loc în societate. Generalizînd
normele juridice în vigoare putem face concluzii pentru a aprecia principiale orînduirii
sociale şi de stat, structura politică a societăţii, caracterul relaţiilor economice, nivelul
de democratizare a societăţii etc. Ca urmare, din normele juridice putem culege o
informaţie amplă despre societatea respectivă la acea sau altă etapă de dezvoltare.
Funcţia educativă. Adoptînd norme juridice, statul asigură cadrul organizatoric
necesar activităţii spirituale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace culturale
şi spirituale prin intermediul cărora se realizează educaţia. Dreptul, prin normele sale,
ocroteşte valorile spirituale şi culturale care sînt legate nemijlocit de funcţionarea
normală a mecanismelor sociale. El stabileşte normele convieţuirii sociale, orientîndu-i
pe oameni ca aceste norme să devină dominante. Chiar şi în cazul aplicării sancţiunilor,
scopul urmărit este de a preveni în viitor abateri de la normele juridice, de a educa şi
reeduca persoanele.
§3. Principiile dreptului
Cuvîntul "principiu" provine din latinescul "principium" şi înseamnă început,
obîrşie, element fundamental. În domeniul logicii principiile au un sens imperativ,
indicînd cum trebuie să gîndim pentru a ne apropia de esenţa obiectului.
Într-un alt context principiile au o semnificaţie practică şi normativă, indicînd ce
trebuie să facem, cum trebuie să procedăm în diferite împrejurări practice. în acest sens
principiile practico-normative au un sens imperativ. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie
să reducem principiile la norme.
Prin principii ale dreptului înţelegem atît un fundament al sistemului de drept, cît
şi o modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului în jurul unei idei
33
călăuzitoare11.
Principiile de drept sînt acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor
juridice12.
Principiile fundamentale ale dreptului sînt acele idei diriguitoare care se degajă,
ca urmare a raportului dintre legea fundamentală şi celelalte legi, în principal, din
Constituţie... şi care se găsesc şi va trebui să se găsească în întregul... sistem de drept13...
Din definiţiile menţionate se evidenţiază următoarele trăsături:
- principiile dreptului diferă de la un sistem naţional la altul. în acelaşi timp însă
anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naţionale de drept;
- principiile fundamentale ale dreptului, de regulă, sînt reflectate în Constituţie;
- principiile fundamentale ale dreptului sînt idei diriguitoare, idei de bază şi îşi găsesc
reflectare în întreaga legislaţie;
- principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei
deducţii, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale;
- principiile dreptului sînt mobile, stabilitatea lor fiind relativă.
Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului:
a) principii generale;
b) principii interramurale;
c) principii ramurale.
Principiile generale caracterizează întregul sistem de drept, ele constituind în
acelaşi timp trăsăturile unui tip de drept. Ele mai sînt numite şi constituţionale, deoarece
sînt reglementate, de regulă, în Constituţie. Principiile generale ale dreptului includ:
principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului, principiul libertăţii şi
egalităţii, principiul responsabilităţii, principiul echităţii şi justiţiei, principiul
umanismului.
Principiile interramurale caracterizează două sau cîteva ramuri de drept.
Principiile interramurale, caracterizează nu una, ci două sau mai multe ramuri. Drept
exemplu de asemenea principiu poate servi principiul competivităţii în dreptul de
procedură civilă şi dreptul de procedură penală.
11 Gheorghe Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983, pag. 18612 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, pag. 6713 Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994, pag. 114
34
Principiile ramurale caracterizează o ramură de drept luată în parte, fiind înscrise
în coduri şi în alte legi.
Privit la general, principiile generale ale dreptului nu rămîn într-un spaţiu
suspendat, ele nu există în mod abstract, fără legătură cu reglementările din ramurile de
drept. Fiecare ramură de drept, luînd drept bază principiile generale, îşi formulează
principiile sale specifice, cum ar fi: în dreptul civil - principiul reparării prejudiciului
cauzat, în dreptul penal - principiul legalităţii incriminării, în dreptul procesual -
principiul ascultării şi a celeilalte părţi, în dreptul familial - principiul ocrotirii mamei
şi a copilului etc.
Principiile dreptului reprezintă nişte idei fundamentale, diriguitoare determinate
de relaţiile sociale care stau la baza întregului sistem de drept reprezentînd o modalitate
de coordonare a normelor de drept.
35
CAPITOLUL 4. NORMA JURIDICĂ
§1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice
Reglementarea relaţiilor sociale are loc prin intermediul normelor sociale (a unor
reguli acceptate e societate). Dat fiind faptul că aceste relaţii ţin de diverse domenii de
activitate umană, diferite sînt şi normele care le reglementează.
O modalitate socială constituie normele juridice. Cunoaşterea normei juridice
implică atît caracterizarea trăsăturilor comune tuturor normelor sociale, precum şi
caracterizarea trăsăturilor ei specifice. Punctul de pornire la caracterizarea normei este
următorul: orice normă juridică este o normă socială, însă nu fiecare normă socială
este şi juridică.
Norma juridică reprezintă doar acea normă socială ce conţine o regulă de
conduită, stabilită sau autorizată (sancţionată) de stat, menită să reglementeze cele mai
importante domenii de activitate umană şi ocrotită, în caz de necesitate, prin forţa
coercitivă a statului.
De aici rezultă următoarele trăsături esenţiale ale normei juridice:
a) normele juridice sînt stabilite sau autorizate de către organele competente de
stat. Ele exprimă voinţa statului, ce în fine reprezintă voinţa poporului, îndreptată spre
reglementarea unui anumit tip de relaţii din societate. Exprimată prin normă, voinţa de
stat este adresată voinţei participanţilor la raporturile din societate, care trebuie să-şi
coreleze conduita cu îndatorirea sau interdicţia, incluse în normă. Norma este prevăzută
întotdeauna pentru situaţii din viaţă, în care este posibilă selectarea diferitelor variante
ale conduitei. Anume de aceea participanţilor la raporturile din societate li se indică
varianta necesară, menţionată în norma de conduită;
b) norma juridică are un caracter general. Ea stabileşte trăsăturile-tip ale
situaţiilor de viaţă, la apariţia cărora trebuie aplicată, indiciile-tip ale relaţiilor sociale.
Acest indiciu este determinat de normă. Ca urmare, norma juridică apare ca model de
conduită al participanţilor la relaţia socială concretă;
c) norma de drept are menirea de a reglementa nu o relaţie aparte, singulară, ci
un tip de relaţii. Prin aceasta ea se distinge de actele aplicării dreptului (a hotărîrilor
autorităţilor publice asupra unor cazuri concrete) şi dispoziţiile individuale. Astfel,
36
norma de drept reglementează tipul de cazuri şi raporturi, este adresată unui cerc de
persoane, determinate prin indicii-tip (cetăţeni, alte persoane fizice, persoane juridice,
persoane oficiale etc.);
d) norma de drept, la fel ca şi dreptul în ansamblu, este prevăzută să
reglementeze conduita oamenilor printr-un tip special de relaţii, legătura dintre
participanţii la care rezidă în drepturi şi îndatoriri reciproce. Acest mod de
reglementare a relaţiilor sociale şi a conduitei oamenilor alcătuieşte trăsătura specifică a
realizării dreptului. Normele de drept au un caracter de dispoziţie obligatorie: cînd în
dezvoltarea relaţiilor sociale se creează sau apar condiţiile de realizare, prevăzute de
normă, participanţii la aceste relaţii capătă drepturi concrete şi îndatoriri concrete, care
formează raporturile juridice. Norma ca model al raportului de drept în forma generală
determină dreptul subiectiv, conduita posibilă a unei părţi care participă la raport;
e) un indiciu specific al normelor juridice este ocrotirea lor prin constrîngere
(coerciţia) de stat. Dreptul n-are nici o valoare fără un aparat în stare să impună prin
constrîngere respectarea normelor de drept. Prin aceasta normele de drept se deosebesc
de alte norme sociale, precum şi de apelurile şi adresările, pe care le includ actele
autorităţilor publice. Măsurile de constrîngere de către stat, aplicate în cazurile încălcării
normelor de drept, sînt variate. Ele sînt îndreptate spre exercitarea dreptului violat sau
spre realizarea îndatoririi neîndeplinite, precum şi spre pedeapsa infractorului.
§2. Structura normei juridice
Norma juridică constituie elementul primar al sistemului de drept, celula prin-
cipală din care se construieşte întregul edificiu al dreptului. Pentru a putea fi receptată,
înţeleasă de către toţi subiecţii de drept norma juridică trebuie să aibă o anumită
structură logică din care să rezulte cît mai exact răspunsul la cîteva întrebări:
a) cui este adresată şi în ce împrejurări (condiţii) acţionează?
b) ce variantă de comportare prescrie statul subiectului de drept, adică ce trebuie
să facă sau ce trebuie să nu facă subiectul?
c) care vor fi consecinţele nerespectării normei juridice?
Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit în elementele normei juridice care, în
ansamblul lor, formează structura normei. Astfel, structura unei norme juridice poate fi
37
schematic reprezentată în felul următor: "dacă - atunci - în caz contrar..." sau: "Aflîndu-
ne pe teritoriul statului (sau: fiind cetăţeni ai statului) trebuie să respectăm legile acestui
stat; în caz contrar statul va aplica infractorului de norme de drept măsuri de
constrîngere".
Concretizarea acestor prevederi raportată la anumite norme dă posibilitatea să
determinăm cine şi în ce condiţii trebuie să respecte norma, ce anume trebuie să se facă
pentru realizarea ei, prin ce măsuri de constrîngere de către stat această normă este
ocrotită în faţa încălcărilor.
Structura normei juridice reprezintă în sine structura ei internă, forma ei internă,
modul de legătură şi ordinea aranjării elementelor sale componente.
Referitor la structura internă, norma juridică este compusă din trei elemente:
1) Ipoteza (determinarea cercului de persoane cărora le este adresată norma,
precum şi împrejurările, în prezenţa cărora ea se realizează);
2) Dispoziţia (însăşi regula de conduită, exprimată ca determinare a îndatoririlor
şi drepturilor părţilor în raportul juridic);
3) Sancţiunea (prevede survenirea consecinţelor în rezultatul respectării sau
nerespectării prevederilor dispoziţiei şi ipotezei)14.
Structura normei juridice se bazează pe interdependenţă, caracterul sistematic al
normelor juridice. Caracterul sistematic este o calitate importantă a dreptului: normele
juridice sînt indisolubil legate între ele. În anumite aspecte ele se manifestă ca dispoziţii,
care au ipotezele şi sancţiunile lor, iar în altele ca elemente ale ipotezei sau sancţiunii
ale altor norme.
Sancţiunea unei norme devine dispoziţie la nerespectarea normei ocrotite şi la
aplicarea măsurilor de constrîngere faţă de infractor; şi ipotezele devin într-un anumit
sens dispoziţii, care indică căror circumstanţe anume să li se atribuie importanţă
juridică.
Astfel din punctul de vedere al pietonilor şi conducătorilor mijloacelor de transport
respectarea regulilor circulaţiei rutiere este o datorie (dispoziţie), iar măsurile
administrative pentru nerespectarea îndatoririi sînt o sancţiune, un mijloc de
constrîngere în vederea asigurării respectării acestor reguli. Din punctul de vedere al 14 B.Negru, Teoria generală a dreptului, p. 47, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău: Editura Cartier, 1997
38
organelor de stat şi persoanelor oficiale, însărcinate să examineze cazurile despre
delictele administrative, una şi aceeaşi normă apare sub un alt aspect: ipoteza devine
descrierea delictului administrativ, iar dispoziţie îndatorirea de a aplica sancţiunea în
limitele stabilite prin lege şi corespunzătoare formei procesuale; iar mijlocul de
asigurare a îndeplinirii acestei îndatoriri (sancţiunea) este anularea hotărîrii contrare
legii şi nefundamentate cu privire la delictul administrativ, precum şi responsabilitatea
personală a persoanelor oficiale, vinovate de inacţiunea sau de aplicarea greşită a legii.
Vorbind de structura unei norme juridice este necesar să atragem atenţia la
următoarele. Analiza structurii normei trebuie să fie făcută sub două aspecte:
a) structura logico-juridică a normei;
b) structura tehnico-legislativă.
Structura logico-juridică a normei este stabilă: o normă cuprinde întotdeauna cele
trei elemente, adică conţine şi ipoteză, şi dispoziţie şi sancţiune. Aceste trei elemente se
întîlnesc rar întrunite la un loc, într-un articol al actului juridic normativ sau chiar în
actul normativ concret luat în ansamblu. Pentru a reproduce norma juridică în
componenţa ei deplină de multe ori este necesar să luăm în consideraţie prevederile ce
se conţin în mai multe articole ale actului normativ sau, dacă este insuficient,
prevederile ce se conţin şi în alte acte normative.
Structura tehnico-legislativă (redacţională) înseamnă dispunerea normelor
juridice pe articole, alineate, subalineate şi gruparea acestora în secţiuni, capitole, titluri,
pînă la constituirea unor Coduri cum sînt cel penal, civil, funciar etc.
§3. Clasificarea normelor juridice
A clasifica, în general, înseamnă a sistematiza, a aranja într-o anumită ordine, a
determina în ce grupe, în ce categorii poate fi împărţit un tot întreg.
A clasifica normele juridice, înseamnă a le grupa pe categorii pentru a ne orienta
în oceanul de norme juridice care ne înconjoară, a le recunoaşte, a le deosebi, mai uşor
în cazul realizării lor.
În acest context se poate afirma că problema clasificării normelor juridice
prezintă un interes deosebit, atît din punct de vedere teoretic, cît şi din punct de vedere
practic.
39
În literatura juridică, pornindu-se de la necesitatea cunoaşterii mai profunde şi
aplicării corecte a normelor juridice, se fac multiple clasificări după diferite criterii:
ramura de drept, forţă juridică a normei, caracterul prescripţiilor normelor etc.
1. Ramura de drept
Ramura de drept constituie un criteriu important pentru clasificarea normelor
juridice. Se explică acest lucru prin faptul că ramura de drept pune la bază diferenţierea
normelor în dependenţă de obiectul reglementării normative şi metoda reglementării
normative, adică dă răspuns la două întrebări extrem de importante şi anume:
a) ce domeniu de activitate reglementează normele juridice;
b) în ce mod, cum se face acest lucru ?
Potrivit acestui criteriu normele juridice pot fi clasificate în: norme de drept
constituţional, norme de drept administrativ, norme de drept civil, norme de drept penal,
norme de drept familial, norme de drept al muncii etc.
2. Forţa juridică
Forţa juridică a normelor de drept depinde, în primul rînd, de locul pe care îl
ocupă actul normativ în sistemul actelor normative. Putem diferenţia:
a) Norme juridice cuprinse în legi. Acestea, la rîndul lor, pot fi:
- norme juridice cuprinse în Constituţie;
- norme juridice cuprinse în legi organice;
- norme juridice cuprinse în legi ordinare.
b) Norme juridice cuprinse în acte normative subordonate legii. Acestea, la
rîndul lor, pot fi:
- norme juridice cuprinse în hotărîri normative ale Parlamentului;
- norme juridice cuprinse în decrete ale Preşedintelui Republicii;
- norme juridice cuprinse în hotărîri ale Guvernului;
- norme juridice cuprinse în alte acte normative (ordine ministeriale şi
departamentale, norme juridice cuprinse în acte normative ale autorităţilor publice
locale etc.).
3. Structura tehnico-legislativă
Structura tehnico-legislativă sau modul de redactare. Remarcăm, de la bun început,
că unii autori vorbesc de structura logică ca criteriu de clasificare a normelor juridice.
40
Considerăm că drept criteriu de clasificare poate servi nu structura logică (din punct de
vedere logic o normă întotdeauna este completă), ci structura ei tehnico-legislativă sau
modul de redactare a normei. Potrivit acestui criteriu pot fi:
a) Norme juridice complete. Sînt norme juridice complete acele norme care conţin în
textul lor, întrunite la un loc, cele trei elemente de structură: ipoteza, dispoziţia,
sancţiunea.
b) Norme juridice incomplete. Caracteristic pentru aceste norme este faptul că nu
toate elementele de structură ale normei se întrunesc într-un text al normei.
La rîndul lor, normele juridice incomplete pot fi:
- norme de trimitere (cele care necesită luarea în consideraţie a textului complet al
actului normativ respectiv);
- norme în alb (cele care necesită luarea în consideraţie a textelor altor acte normative).
4. Caracterul conduitei prescrise
Caracterul conduitei prescrise rezultă din modul de reglementare a acestei conduite.
în dependenţă de aceasta normele juridice se clasifică în:
a) norme imperative;
b) norme dispozitive.
Normele imperative sînt normele care prescriu comportamentul subiecţilor de
drept şi nu admit nici o abatere de la acesta. La rîndul lor, normele imperative pot fi:
- norme onerative care prescriu în mod expres obligaţia săvîrşirii unei acţiuni (de
exemplu, conform alineatului (4) al art. 48 al Constituţiei Republicii Moldova, "Copiii
sînt obligaţi să aibă grijă de părinţi şi să le acorde ajutor");
- norme prohibitive care interzic săvîrşirea unor acţiuni (de exemplu, majoritatea
normelor de drept penal conţin interdicţii).
Normele dispozitive sînt normele care acordă posibilitatea unui larg
comportament subiecţilor de drept, adică normele care nici nu obligă, nici nu interzic o
acţiune. La rîndul lor, aceste norme pot fi:
- norme permisive care permit o anumită conduită;
- norme supletive care acordă subiectului posibilitatea să aleagă singur una din
variantele de conduită prevăzute de normă (de exemplu, conform Codului familiei, "la
încheierea căsătoriei soţii, după dorinţa lor, îşi aleg numele de familie al unuia dintre
41
soţi ca nume de familie comun al lor sau fiecare soţ îşi păstrează numele de familie de
pînă la căsătorie").
5. Gradul şi intensificarea incidenţei
Conform acestui criteriu pot fi diferenţiate:
a) norme care reglementează direct conduita oamenilor;
b) norme care reglementează indirect conduita (norme care se prezintă sub formă de
principii, definiţii etc.).
6. Sfera de aplicare
Potrivit acestui criteriu, normele juridice pot fi:
a) norme generale — care au cea mai largă sferă de aplicare;
b) norme speciale — sînt aplicate într-un domeniu restrîns de relaţii sociale;
c) norme de excepţie — care stabilesc excepţii de la regula generală. Normele cu
caracter general şi special sînt pe larg aplicate în cadrul diverselor coduri, care conţin,
de regulă, părţi generale şi speciale.
7. Criteriul socio-juridic
Potrivit acestui criteriu, normele juridice se clasifică în:
a) norme punitive care prevăd pedeapsa juridică pentru cei ce nu respectă
comportamentul prescris de lege;
b) norme stimulative care stabilesc un anumit sistem de stimulente.
42
CAPITOLUL 5. IZVOARELE DREPTULUI
§1. Noţiunea de izvor de drept
Dreptul constituie un sistem de norme, care îmbracă o anumită haină juridică, ia o
anumită formă, datorită căreia sînt aduse la cunoştinţă întregii societăţi. Dreptul, scria
savantul Hegel, trece în existenţa faptică mai întîi prin formă, prin faptul că este pus ca
lege.... Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principală prin care dreptul
devine cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de
drept.
Noţiunea de izvor de drept este utilizată în mai multe sensuri, dintre care cele mai
răspîndite sînt:
- izvor material şi izvor formal al dreptului;
- izvor direct şi izvor indirect (mediat) al dreptului;
- izvor scris şi izvor nescris al dreptului;
- izvor intern şi izvor extern al dreptului.
Izvoarele materiale ale dreptului mai sînt denumite şi izvoare reale. Ele sînt
concepute ca un sistem de factori sociali, politici, ideologici, materiali, precum şi cadrul
natural, social-politic, uman etc., care determină acţiunea legiuitorului sau dă naştere unor
reguli izvorîte din necesităţile practice de reglementare prin norme juridice a unor relaţii
sociale.
Izvorul formal al dreptului se interpretează ca forma de adoptare sau sancţionare a
normelor juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa în care normele juridice sînt
reflectate. Izvorul formal caracterizează mijloacele speciale pe care statul le aplică pentru
ca voinţa guvernanţilor să capete un veşmînt juridic. De obicei, acest rol revine actelor
normative.
Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care normele juridice sînt
exprimate. Izvoare directe ale dreptului sînt considerate actele şi contractele normative.
Indirecte sînt considerate acele izvoare, care, pentru a fi considerate juridice, trebuie
să fie validate, sancţionate de o autoritate publică competentă. în calitate de izvor indirect
pot servi, de exemplu, obiceiurile sau normele elaborate de organizaţii nestatale. Aceste
43
norme devin juridice numai din momentul în care au fost confirmate în modul respectiv de
autoritatea publică.
Scrise sînt considerate izvoarele care necesită o formulare strictă, determinată de
principiile legiferării. De exemplu, actul normativ se prezintă totdeauna sub formă scrisă,
pe cînd obiceiul poate fi transmis şi pe cale orală.
Nu sînt unanime părerile ce ţin de izvorul intern şi izvorul extern al dreptului. Unii
autori consideră că izvorul intern al dreptului îl constituie normele juridice. Alţii susţin că
izvorul intern îl formează însăşi voinţa general-obligatorie ridicată la rangul de lege.
În ceea ce priveşte izvorul extern al dreptului, el caracterizează mijloacele prin care
voinţa, devenită statală, obţine o haină juridică adecvată.
Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată şi în alte sensuri. Aşa, de exemplu, se
consideră că politica constituie izvorul politic al dreptului, în sensul că autoritatea publică
este cea care gîndeşte viitoarele norme juridice. La fel conştiinţa juridică este considerată
ideologie a dreptului.
Izvoarele ale dreptului reprezintă formele de exprimare a normelor juridice în
cadrul unui sistem de drept, adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de către
puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.
Aşadar, studierea izvoarelor dreptului ne permite să ajungem la concluzia că există
multiple şi variate forme pe care dreptul le îmbracă, există o diversitate de izvoare ale
dreptului. Multitudinea izvoarelor de drept este proprie tuturor sistemelor de drept. Ea se
lămureşte, în primul rînd, prin diversitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice.
În evoluţia sa dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare (izvoare formale):
a) obiceiul juridic (cutuma);
b) practica judiciară şi precedentul judiciar;
c) doctrina;
d) contractul normativ;
e) actul normativ.
§2. Caracteristica izvoarelor formale ale dreptului
1. Obiceiul juridic (cutuma). În succesiunea istorică a izvoarelor de drept, obiceiul
juridic ocupă, fără îndoială, primul loc. Obiceiul este cea mai originală formă de
manifestare a voinţei sociale. Chiar în formele cele mai rudimentare, primitive de 44
convieţuire umană găsim unele reguli care nu sînt impuse, în mod expres, dar de fapt sînt
respectate aproape din instinct. Aceste reguli apar prin repetarea constantă a unor acte,
repetări cărora li se impune o obligativitate. Elementul lor material, elementul central îl
constituie repetarea constantă.
Bineînţeles, o repetare constantă, continuă, nu este suficientă ca fapta să se
transforme în obicei juridic (să luăm, de exemplu, regulile de prudenţă, de igienă, de
conduită personală etc.). Pentru aceasta se cere ca repetarea să se sprijine pe convingerea
că această repetare este absolut obligatorie, aşa încît alţii pot să o ceară15.
Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul
izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante:
1) fie că statul sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-1 încorporează într-o normă
oficială;
2) fie că obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în faţa unei instanţe de
judecată şi aceasta îl validează de regulă juridică.
Normele obişnuielnice (cutuma), recunoscute de puterea de stat, formează dreptul
obişnuielnic sau dreptul cutumiar. El a jucat un rol deosebit de important ca izvor de drept,
mai ales în dreptul epocii antice şi medievale.
Primele acte normative scrise sînt de fapt mai mult nişte culegeri de cutume juridice
şi mai puţin o creaţie conştientă a legiuitorului. Acest lucru poate fi lesne de înţeles,
analizînd conţinutul Legii celor 12 table la Roma, Legea salică la franci.
În epoca medievală numărul cutumelor a sporit şi mai mult încît s-a pus problema
sistematizării lor. Sînt cunoscute asemenea culegeri de cutume, cum ar fi Oglinda saxonă
(Sachsenspiegel) clin 1230; Oglinda şvabă (Schwabenspiegel) din 1273-1282;
Aşezămintele lui Ludovic cel Sfînt (1270).
Dreptul cutumiar a avut o importanţă majoră şi pentru ţara noastră. Primele legiuiri
(ale lui Alexandru cel Bun, ale lui Vasile Lupu, ale lui Matei Basarab etc.) lăsau loc larg de
manifestare a obiceiurilor. Aşa, de exemplu, Codul Calimach (1817) prevedea următoarele:
dacă în acest cod nu s-ar afla o lege potrivită la pricina înfăţişată atunci se cuvine a se
urma pămîntescului obiceiu, carele, în curgerea de mulţi ani de obşte păzindu-se şi între
judecători cercetîndu-se, s-au întărit şi cu chipul acesta au dobîndit putere legiuită.
15 Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, pag. 22645
Obiceiul, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre. El nu
constituie un izvor de drept important în statele ce ţin de civilizaţia juridică romano-
germanică. Dreptul cutumiar ocupă un loc major în sistemul izvoarelor de drept în statele
ce se raliază la civilizaţia (familia) juridică anglo-saxonă (Common Law).
2. Practica judiciară şi precedentul judiciar (jurisprudenţa)
Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţa, este alcătuită din totalitatea
hotărîrilor judecătoreşti, pronunţate de către instanţele de toate gradele, pe baza interpretării
şi pentru aplicarea legii.
Cu toate că o hotărîre judecătorească este un act individual, un act de aplicare a
dreptului, în care judecătorul dă o soluţie într-un litigiu pe baza normelor judiciare în
vigoare, activitatea jurisdicţională are o importanţă foarte mare. Această activitate se
manifestă în mod evident îndată ce viaţa socială a ieşit din faza pur instinctivă (cum era de
multe ori, mai ales la început, în cazul obiceiurilor), cerînd adoptarea unei decizii.
Judecătorul care aplică normele juridice constată în ce măsură problema apărută se
încadrează în sistemul normelor juridice existente. In acelaşi timp, activitatea
jurisdicţională poate sugera şi noi idei, impuse de dezvoltarea şi complexitatea raporturilor
sociale.
Pe parcursul evoluţiei istorice rolul practicii judiciare într-o măsură mai mare sau
mai mică, a fost apreciat. Datorită activităţii judecătoreşti, practicii acumulate s-au făcut
corectările respective, căutîndu-se cele mai oportune soluţii.
Unele sisteme de drept, precum ar fi cele de tipul anglo-saxon (Common-Law
Anglia, S.U.A., Canada) includ hotărîrile pronunţate de instanţele judecătoreşti în sistemele
izvoarelor de drept. Precedentele judiciare sînt considerate izvoare de drept şi în statele cu
alt sistem de drept. Aşa, de exemplu, în Elveţia există opinia că unele hotărîri ale
Tribunalului federal constituie adevărate izvoare de drept.
În Republica Moldova, deşi practicii judiciare i se acordă o atenţie sporită, de regulă,
practica juridică nu este considerată ca izvor de drept. Cu unele rezerve se acceptă a fi
recunoscute ca izvor de drept hotărîrile judecătoreşti ce ţin de unele ramuri ale dreptului
(dreptul civil, dreptul familial, dreptul muncii etc.).
Considerării practicii judiciare ca izvor de drept se opune, de asemenea, principiul
separării puterilor în stat.
46
3. Doctrina (ştiinţa juridică)
Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de
specialitate le dau fenomenului juridic. Ştiinţa juridică are o importanţă majoră: ea
contribuie la înţelegerea fenomenului juridic, în cunoaşterea relaţiilor sociale, în
interpretarea şi aplicarea corectă a legii, în dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului.
Din punct de vedere istoric, doctrinei i-a revenit un rol creator direct. În acelaşi timp,
ea nu poate fi considerată izvor de drept. Ştiinţa juridică a fost recunoscută în epoca antică
şi cea medievală. Aşa, de exemplu, împăratul roman Adrian a decis că judecătorii sînt
obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a celor ce creau dreptul.
Şi in Evul Mediu doctrina a avut un rol important, judecătorii apelînd la operele
ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru cauzele deduse în faţa lor. S-a ajuns chiar pînă
la aceea că se vorbea de un drept al profesorilor, de cutuma specialiştilor etc.. Treptat însă
rolul doctrinei a început să scadă, nemaifiind considerată ca izvor al dreptului.
4. Contractul normativ
Contractul (de la latinescul "contractus" - a strînge) este un acord încheiat între două
sau mai multe persoane fizice ori juridice, din care decurg anumite drepturi şi obligaţii. Ca
act juridic, contractul constituie acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a
produce efecte juridice, adică acordul ce naşte, modifică, transmite, sau stinge raporturi
juridice.
Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate cu ele. Mai
sînt însăşi contracte care conţin, stabilesc anumite reguli de conduită. în asemenea cazuri se
spune că contractul este normativ. Spre deosebire de celelalte contracte, contractul
normativ este izvor al dreptului.
Contractele normative pot opera în astfel de domenii, cum ar fi:
a) în dreptul constituţional, în materia organizării şi funcţionării structurii federative a
statelor;
b) în dreptul muncii şi securităţii sociale contractul colectiv de muncă este un contract
normativ, deoarece, în conţinutul său, stabileşte reguli de conduită generală şi obligatorie;
c) în dreptul internaţional public contractul normativ poate fi întîlnit sub forma
tratatelor şi acordurilor internaţionale.
Conform prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, pactele şi tratatele
47
internaţionale cu privire la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova
este parte, constituie un izvor de drept (art. 4).
5. Actul normativ – principalul izvor de drept
Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de organele
autorităţii publice (Parlament, Guvern, Preşedinte, organele autorităţilor publice locale
etc.), izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare, la nevoie, este
asigurată prin forţa coercitivă a statului.
Caracteristice pentru actele normativ-juridice sînt următoarele trăsături generale:
1. Ele sînt acte ale activităţii de elaborare a dreptului de către stat (organele sale) şi
includ prescripţii juridice obligatorii cu caracter general despre conduita oamenilor şi
organizaţiilor normele juridice, precum şi prescripţiile privind instituirea, modificarea sau
Noţiunea de „răspundere” se foloseşte cu sensuri diferite, iar cel mai frecvent cu
sensul de pedeapsă. Potrivit Dicţionarului explicativ, prin „răspundere” în sens juridic
se înţelege consecinţa rezultată din neîndeplinirea unei obligaţii legale19, iar în
exprimarea de zi cu zi se foloseşte atât termenul de responsabilitate, cât şi cel de
răspundere.
Răspunderea juridică este „cheia de boltă” a întregii răspunderi sociale, deoarece cu 17 Mîrzac (Mititelu) Didina. Principiile răspunderii juridice. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2010, p.213.18 Cojocari E. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic, legislativ şi comparativ de drept). Chişinău: ULIM, 2002, p.30-31.19 Noul dicţionar universal al limbii române, Ediţia a II-a, sub red. Oprea I. şi al. Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional, 2007, p.1178.
69
răspunderea se finalizează orice problemă juridică. Aceasta e şi firesc, fiindcă oricine a
încălcat cu vinovăţie normele de drept, trebuie să răspundă în conformitate cu legea
pentru acţiunile sale.
§2. Subiectele răspunderii juridice
Subiecte ale răspunderii juridice pot fi persoanele fizice şi persoanele juridice.
a) Persoana fizică. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii
juridice, trebuie să îndeplinească două condiţii, şi anume: să aibă capacitatea de a
răspunde şi să acţioneze în mod liber.
Capacitatea de a răspunde exprimă aptitudinea persoanei fizice de a fi chemată să
de-a socoteală, adică să răspundă în faţa organului de judecată pentru faptele ilicite
săvârşite şi de ea. Capacitatea de a răspunde implică în primul rând discernământul,
adică de la persoană se cere să fie sănătoasă din punct de vedere mintal şi psihic. Prin
urmare, nu au capacitatea de a răspunde juridic minorii şi persoanele care sunt bolnave
psihic.
Libertatea de a acţiona, înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză, a face ceva
neobligat de nimeni. Fapta pentru care se stabileşte răspunderea juridică să nu fi fost
realizată prin constrângerea fizică sau morală venită din partea altcuiva.
b) Persoana juridică reprezintă o organizaţie înregistrată în conformitate cu legea
şi răspunde pentru acţiunile sale cu bunurile pe care le deţine în patrimoniu: bani, case,
autovehicule şi alte valori. De asemenea, persoana juridică răspunde pentru faptele
ilicite comise de persoanele fizice care o conduc - directorul, contabilul-şef, juristul etc.,
în legătură cu neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de către aceştia din urmă.
Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi
persoanei juridice. Unele forme ale răspunderii, cum sunt cea penală şi disciplinară, nu
se aplică persoanelor juridice.
Cel mai frecvent, persoanele juridice răspund pentru încălcarea prevederilor
stabilite de Codul fiscal şi Codul contravenţional. În ambele situaţii, avem o răspundere
contravenţională şi apare ca rezultat al neachitării la timp a taxelor şi impozitelor faţă de
stat, evaziuni fiscale, falsuri în documente etc. În calitate de sancţiune se aplică amenda
sau chiar retragerea licenţei de activitate, ultima sancţiune fiind cea mai periculoasă
70
pentru persoanele juridice.
§3. Condiţiile (temeiurile) răspunderii juridice
Indiferent de domeniul juridic (civil, penal, administrativ, financiar etc.) în care are
loc, răspunderea juridică survine numai atunci când sunt întrunite anumite condiţii. La
ele se atribuie: a) fapta ilicită; b) prejudiciul; c) vinovăţia; d) legătura de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.
a) Fapta ilicită este o primă condiţie pentru a fi antrenată răspunderea juridică şi ea
presupune un comportament prin care se nesocoteşte o prevedere legală. Exemple de
fapte ilicite:
- în magazin se vând produse care au defecte ascunse;
- angajatul unei întreprinderi lipseşte nemotivat de la serviciu;
- un om atentează la cinstea, onoarea sau la integritatea corporală a altui om;
- şoferul a comis un accident rutier;
- în timpul călătoriei cu troleibuzul, cineva a sustras banii din geanta unei doamne;
- o persoană juridică ascunde veniturile pentru a nu plăti impozite faţă de stat etc.
Fapta ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune, contrare prevederilor legii.
Acţiunea - presupune săvârşirea de către o persoană a unei acţiuni concrete, prin care se
încalcă normele juridice. Ca exemple pot servi: furtul, tâlhăria, violul, omorul etc.;
Inacţiunea - presupune nesăvîrşirea unei acţiuni care ar fi trebuit săvârşită. Inacţiunea
poate fi considerată ca fapt ilicit numai dacă persoana era obligat să acţioneze, dar ea nu
a acţionat. De exemplu, medicul a refuzat să săvârşească o intervenţie chirurgicală, iar
pacientul a decedat.
Nu toate faptele ilicite cauzează un prejudiciu, toate însă au drept rezultat
încălcarea unor norme juridice. De pildă, conducerea unui autoturism pe drumurile
publice de către un şofer care a consumat alcool, atrage fie o răspundere
contravenţională, fie una penală. O asemenea faptă nu produce un prejudiciu, însă pune
în pericol circulaţia pe drumurile publice. Se menţine pericolul că el poate cauza un
accident rutier în care vor suferi persoane nevinovate.
În dependenţă de ramura de drept din care fac parte (drept civil, drept penal, drept 71
administrativ, dreptul muncii etc.), de gradul de pericol social şi de pedepsele care se
aplică, faptele ilicite îmbracă diferite forme:
a) infracţiuni (reprezintă cele mai grave încălcări ale legii pentru care se aplică
pedeapsa maximă - privaţiunea de libertate (închisoarea));
b) contravenţii (sunt mai puţin grave decât infracţiunile, dar prezintă pericol social;
în calitate de sancţiune se aplică amenda, lipsirea de dreptul de a ocupa o anumită
funcţie, retragerea unor medalii şi distincţii celor care le deţin etc.);
c) abateri disciplinare (de exemplu, întârzierea muncitorului la serviciu, refuzul de
a se supune ordinelor date de către şef, comportamentul brutal faţă colegii de lucru etc.);
d) prejudiciile materiale provocate de către muncitorii întreprinderilor în procesul
de lucru;
e) fapte ilicite civile (delicte, prejudicii materiale şi morale) etc.
Toate aceste fapte ilicite prezintă un pericol social. Ce-i drept, unele au un grad de
pericol mai mare, altele mai redus. Dintre toate, infracţiunea prezintă cel mai înalt grad
de pericol social, adică este cea mai periculoasă pentru cei din jur. Infracţiunea se mai
numeşte crimă, iar cel care săvârşeşte o crimă este numit criminal. Legea în care sunt
prevăzute infracţiunile (crimele) poartă denumirea de Codul penal al Republicii
Moldova. Poliţia şi procuratura sunt organele statului abilitate cu funcţia de a descoperi
infracţiunile.
Fiecare din sancţiunile sus-menţionate sunt stabilite în câte o lege, şi anume:
infracţiunile - în Codul penal al Republicii Moldova, contravenţiile - în Codul
contravenţional al Republicii Moldova, abaterile disciplinare împreună cu prejudiciile
provocate de către muncitori la întreprinderi - în Codul muncii al Republicii Moldova,
iar faptele ilicite civile - în contractele încheiate dintre părţi reieşind din prevederile
Codului civil al Republicii Moldova.
b) Prejudiciul constă în urmările dăunătoare pe care fapta ilicită le cauzează
societăţii sau unui anumit individ. De exemplu, vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii persoanei, distrugerea sau deteriorarea unor bunuri etc. Cunoscând care este
prejudiciul, putem afla cât de periculoasă a fost fapta ilicită. Cuvântul prejudiciu este
numit în mod diferit: „pagubă”, „despăgubire” sau „daună”, toate aceste noţiuni fiind
sinonime.
72
Prejudiciul cunoaşte mai multe clasificări. Se întâlnesc prejudicii materiale şi
morale, prejudicii cauzate persoanei umane şi cele cauzate bunurilor sale. O altă
categorie de prejudiciu este venitul ratat.
Prejudiciul material este cel care are un conţinut economic şi în toate cazurile
poate fi evaluat în bani, pe când prejudiciul moral reprezintă totalitatea suferinţelor
psihice şi/sau fizice ce atentează la valorile nepatrimoniale ale persoanei, cum sunt:
vieţii personale, secretul personal şi de familie şi altele20.
Prejudiciul material şi cel moral sunt strâns legate între ele. La aprecierea
prejudiciului moral, trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic,
psihic, social, profesional şi familial atât la moment, cât şi pe viitor21. În domeniul
protecţiei consumatorului, de exemplu, practica judecătorească demonstrează că
aproape de fiecare dată, pe lângă cerinţa de reparare a prejudiciului material,
consumatorul cere şi repararea prejudiciului moral.
Venitul ratat poate fi înţeles după următorul exemplu: o actriţă, folosind crema de
faţă cumpărată de la o firmă cu renume, în scurt timp a avut de suportat arsuri ale feţei.
Acest lucru a făcut imposibilă activitatea ei profesională pe viitor, fiindcă din punct de
vedere estetic nu mai corespundea cerinţelor. În aşa mod, actriţa a fost nevoită să dea în
judecată firma producătoare a cremei, cerând cheltuielile medicale, şi ce este mai
important: - venitul ratat din lipsirea ei de capacitatea de muncă, adică de faptul că nu va
mai avea posibilitatea să fie actriţă în spectacole şi în filme.
c) Pentru a şti dacă o persoană se face vinovată de anumite prejudicii, trebuie
analizat raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs. Cu alte
cuvinte, este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport cauzal.
Stabilirea acestei legături este dificilă şi necesită o analiză minuţioasă, pentru a nu greşi.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu o stabileşte instanţa de
judecată: dacă legătura de cauzalitate nu poate fi dovedită, atunci cererea privind
repararea prejudiciului nu va fi satisfăcută. În aşa mod ne apare o legătură dintre cauză
şi efect: cauza este fenomenul care generează efectul. Ori de câte ori cineva solicită să-i 20 Avornic Gheorghe, Poalelungi Mihai. Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile, coord. Mihai Poalelungi. Chişinău: Cartier, 2006, p.734.21 Bloşenco Andrei. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coordonator Mihai Buruiană). Chişinău: ARC, 2006, p.1094.
73
fie reparat un prejudiciu, el trebuie să demonstreze cu precizie că anume faptă ilicită pe
care o invocă, şi nu alta, a stat la baza apariţiei prejudiciului.
Uneori raportul de cauzalitate poate fi stabilit cu uşurinţă, alteori raportul este mai
greu de stabilit. De exemplu, cineva a cumpărat un automobil nou, dar cu defecte ale
frânei, care la prima vedere nu au putut fi depistate. La un moment dat, automobilul a
produs un accident din cauza frânei. Pentru început, este greu de stabilit cauza
accidentului. De aceia se dispune efectuarea unei expertize, pentru a vedea cauza
accidentului şi, respectiv, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită (accidentul) şi
prejudiciul (automobilul distrus).
d) Vinovăţia constă în atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta ilicită pe care a
săvârşit-o şi faţă de urmările ei. Vinovăţia se exprimă sub forma: a) intenţiei şi b) culpei.
Încălcarea legii se consideră făcută cu intenţie dacă persoana care a comis
încălcarea a prevăzut din timp consecinţele ilicite ale faptei sale şi a dorit ca acest lucru
să se întâmple. La rândul ei, intenţia poate fi: directă şi indirectă. În primul caz,
persoana a voit să săvârşească fapta ilicită, iar în al doilea caz, a admis în mod uşuratic
ca fapta ilicită să aibă loc.
O formă mai puţin gravă de vinovăţie este culpa. Culpa poate fi săvârşită din
imprudenţă sau din neglijenţă. Imprudenţa presupune că persoana ce a comis fapta a
prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, pe care nu le-a dorit, nici nu le-a
acceptat, dar a crezut că le-ar preveni. Pe când neglijenţa are loc atunci când persoana
care a comis fapta nu a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, deşi putea
sau trebuia să le prevadă.
Împrejurările care înlătură răspunderea juridică sunt prevăzute prin lege şi diferă de
la o ramură de drept la alta. De regulă, acestea sunt situaţiile de forţă majoră (ploi
torenţiale, cutremure de pământ, furtuni puternice etc.), dar şi alte întâmplări
neprevăzute, care atât vinovăţia, cât şi răspunderea juridică, deoarece se consideră că
nimeni nu este vinovat.
§4. Principiile generale ale răspunderii juridice
Principiile răspunderii juridice sunt nişte idei generale, postulate călăuzitoare, care
determină natura răspunderii juridice, esenţa, conţinutul şi menirea ei, mecanismul de
74
acţiune22. Răspunderea juridică cuprinde un şir de principii. Ele joacă un rol călăuzitor
pentru instituţia răspunderii juridice.
1. Principiul angajării răspunderii juridice doar în temeiul legii. Acest
principiu mai este numit principiul legalităţii răspunderii juridice, este unul general şi se
aplică în toate ramurile dreptului. Prin legalitatea răspunderii juridice înţelegem că
persoana poate fi trasă la răspundere juridică în conformitate cu legea şi numai dacă este
vinovată.
Aşadar, răspunderea juridică are loc numai în baza legii. Aplicarea pedepsei ţine de
competenţa strictă a statului şi a reprezentanţilor lui oficiali, cum sunt: judecătorii,
procurorii, poliţiştii, inspectorii etc. Totodată, organele statului (instanţele judecătoreşti,
procuratura, poliţia, organele vamale, inspectoratul fiscal etc.) trebuie să fie fondate şi
să funcţioneze în mod legal.
2. Principiul prezumţiei de nevinovăţie în stabilirea răspunderii juridice.
Conform acestui principiu, persoana poate fi trasă la răspundere numai dacă i s-a
dovedit cu adevărat vinovăţia. Vinovăţia o stabileşte instanţa de judecată. Până atunci
însă, se consideră că persoana este nevinovată.
3. Principiul obligativităţii tragerii la răspundere. Orice faptă ilicită trebuie să
fie depistată, să fie stabilite persoanele care au comis-o, ţinându-se cont de toate
împrejurările care au importanţă la stabilirea corectă a răspunderii juridice23. Acest
principiu îşi are o aplicare largă în dreptul penal.
4. Principiul răspunderii personale înseamnă că orice persoană răspunde pentru
fapta sa proprie. Răspunderea juridică trebuie să fie strict legată de persoana care a
produs fapta ilicită.
Este adevărat că există situaţii în care răspunderea poate fi atrasă şi pentru fapta
altuia ori împreună cu altul, dar, în general, răspunderea se stabileşte numai pentru fapta
săvârşită de autor şi în limitele faptei sale, luându-se în consideraţie toate împrejurările.
5. Principiul - „pentru fiecare încălcare a normei de drept, se aplică o singură
răspundere”. Acest principiu trebuie înţeles că autorul faptei ilicite nu poate fi pedepsit
decât o singura dată pentru aceeaşi faptă.
22 Mîrzac (Mititelu) Didina. Principiile răspunderii juridice. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2010, p.96.23 Avornic Gheorghe. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Volumul II. Editura Cartier, Chişinău, 2010, p.285.
75
În general, acest principiu urmăreşte excluderea aplicării faţă de aceeaşi persoană şi
pentru aceeaşi faptă a două sau mai multe pedepse care prin natura lor sunt identice; o
singură încălcare a normei de drept trebuie să atragă după sine o singură pedeapsă.
6. Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie. Orice persoană
poate fi sancţionată numai atunci când este vinovată. Nimeni nu poate fi chemat să
răspundă pentru fapta altuia. Problema dacă persoana este sau nu vinovată, se clarificată
de către instanţa de judecată.
7. Principiul aplicării corecte a sancţiunii. Acest principiu necesită alegerea
corectă a normei juridice sub a cărei incidenţă intră fapta ilicită.
§5. Formele răspunderii juridice
După cum s-a menţionat, răspunderea juridică cuprinde o sferă largă, în care se
includ mai multe ramuri de drept: - dreptul civil, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul
contravenţional etc. În funcţie de ramura de drept, există mai multe feluri (forme) de
răspundere juridică:
- răspunderea civilă;
- răspunderea materială;
- răspunderea penală;
- răspunderea contravenţională;
- răspunderea disciplinară.
a) Răspunderea civilă este acea formă a răspunderii juridice ce constă în obligaţia
pe care o are persoana de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat unei altei persoane.
Scopul tragerii la răspundere civilă constă, de regulă, în repararea prejudiciilor
patrimoniale cauzate prin fapte ilicite. Răspunderea civilă survine ca urmare a
nerespectării normelor dreptului civil, care cuprind o sferă vastă de fapte ilicite, care pot
fi împărţite în două categorii: fapte ilicite care constau în neîndeplinirea unor obligaţii
prevăzute în contract. Aceste fapte ilicite constituie temeiul răspunderii contractuale;
delicte civile - fapte ilicite prevăzute în lege şi nerespectarea cărora pot aduce daune
altor persoane. Răspunderea civilă se angajează după normele din Codul civil al R.M.
Răspunderea juridică civilă este componenta cea mai importantă din cadrul
răspunderii juridice. Răspunderea juridică civilă îmbracă două forme: răspunderea
76
contractuală şi răspunderea delictuală.
Deosebirile care există între răspunderea contractuală şi cea delictuală. Deşi între
ele există mai multe deosebiri, principala deosebire se face după izvorul apariţiei
obligaţiei de a răspunde, şi anume: răspunderea contractuală apare din contract, pe când
răspunderea delictuală apare din lege.
Dacă în cazul răspunderii contractuale se încalcă o obligaţie concretă, stabilită prin
contractul încheiat între cele două părţi, atunci în cazul răspunderii delictuale contract
nu există, iar obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, care revine
tuturor - de a nu leza drepturile altora prin fapte ilicite24.
O altă deosebire ţine de caracterul normelor. Astfel, normele juridice ce
reglementează răspunderea contractuală sunt dispozitive, iar normele ce reglementează
răspunderea delictuală sunt imperative.
b) Răspunderea materială se întâlneşte în dreptul muncii, atunci când sunt aduse
pagube unei întreprinderi de către salariaţi. Dacă pagubele au fost produse din vina
salariatului, el va fi atras la răspundere materială, fiind obligat să restituie întreprinderii
costul pagubelor provocate. Răspunderea materială a salariatului se va face după
regulile stabilite de Codul muncii al R.M.
c) Răspunderea penală survine ca urmare a nerespectării legii penale. Încălcările
prevederilor din Codul penal se numesc infracţiuni: „răspunderii penale este supusă
numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii prevăzute de lege penală” (art.51).
Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie.
După nivelul de pericol social al faptei comise, se stabileşte şi gravitatea pedepsei, cea
mai gravă pedeapsă fiind privaţiunea de libertate, adică închisoarea. Alte forme de
sancţionare în cazul săvârşirii unor infracţiuni sunt: amenda penală, interzicerea de a
ocupa o anumită funcţie, confiscarea averii etc.
d) Răspunderea contravenţională, apare în urma încălcării normelor din Codul
contravenţional. Fapta săvârşită cu vinovăţie, dar cu un pericol social mai redus în
raport cu infracţiunea se numeşte contravenţie. În cazul contravenţiilor, răspunderea
este stabilită de organul de poliţie, organele de control (inspectoratul fiscal,
inspectoratul ecologic, serviciul vamal, serviciul veterinar etc.) sau de instanţa de 24 Chibac Gheorghe, Băieşu Aurel, Rotari Alexandru, Efrim Oleg. Drept civil. Contracte speciale. Volumul III. Chişinău: Cartier, 2005, p.546.
77
judecată, care pot aplica sancţiuni cum sunt: avertismentul, amendă, confiscarea unor
bunuri, munca neremunerată în folosul comunităţii etc.
Subiecţi ai răspunderii contravenţionale pot fi persoanele fizică şi persoanele
juridice. Pentru o singură contravenţie, legea interzice aplicarea în acelaşi timp a două
sancţiuni. De exemplu, nu se permite ca pentru aceiaşi încălcare a legii persoana să fie
sancţionată cu avertisment şi amendă.
e) Răspunderea disciplinară, se angajează ori de câte ori are loc încălcarea
îndatoririlor profesionale de către persoanele cărora le revin anumite atribuţii de
serviciu, cum ar fi: medicii, profesorii, poliţiştii, funcţionarii publicii, judecătorii etc.
Asemenea fapte se numesc abateri şi se sancţionează cu: mustrare, avertisment, reduceri
de salarii, retrogradări, suspendări din funcţie, transfer disciplinar, destituirea din
funcţie.
Pentru antrenarea răspunderii disciplinare nu este necesară producerea unui
prejudiciu material, ci este suficientă o abatere ce constă în încălcarea cu vinovăţie a
obligaţiilor de muncă (de exemplu, întârzierea la serviciu, greşeli în procesul de lucru)
sau a regulilor de comportare (consumul de alcool, cuvinte urâte şi necenzurate etc.).
78
CAPITOLUL 9. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL AFACERILOR
§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor
Denumirea modernă a dreptului comercial este dreptul afacerilor. Pentru a
studia evoluţia dreptului afacerilor, este necesar de apelat la istoria dezvoltării
dreptului privat, inclusiv şi a dreptului comercial.
Adoptarea Codului comercial francez din 1807 a divizat dreptul privat în
drept civil şi drept comercial (mai devreme în 1804 este adoptat Codul civil
francez). S-a creat o situaţie cînd raporturile juridice patrimoniale erau
reglementate concomitent de două culegeri de legi diferite. În asemenea situaţie
se spune apariţia aşa numitului "dualismul dreptului privat" 25.
Dreptul civil este o ramură a dreptului care reglementează raporturile
juridice patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale dintre persoanele private
(fizice şi juridice).
Dreptul comercial este considerat o ramură a dreptului care reglementează
raporturile juridice dintre persoanele fizice şi persoanele juridice, ce apar ca
rezultat al activităţii comerciale (de antreprenoriat, economice).
Dreptul afacerilor trebui să fie tratată ca o ramură succesoare a dreptului
comercial, iar istoria dreptului comercial ne interesează mai mult decît istoria
dreptului civil ca atare.
Istoria dreptului comercial cunoaşte trei perioade de dezvoltare:
1. perioada veche;
2. perioada evului mediu;
3. perioada contemporană.
1. Perioada veche (antică). La o anumită etapă de dezvoltare a omenirii în
societate s-au produs anumite schimbări, care au condus la cunoscutele diviziuni
ale muncii. Efectul pozitiv al acestor diviziuni l-au constituit creşterea
productivităţii muncii şi apariţia unor surplusuri de producţie. Aceste surplusuri,
25 Nicolae Roşca, Sergiu Baieş, Dreptul Afacerilor, Editura Cartier, 199779
indiferent de faptul cine le însuşea (indivizii sau colectivul) erau schimbate pe
alte obiecte sau produse, satisfacînd, astfel, mai multe necesităţi. Schimbul a fost
prima operaţiune de comerţ apărută în antichitate şi utilizată pînă în prezent.
Savanţii afirmă că cele mai vechi reglementări juridice ale comerţului au
fost stabilite încă în străvechiul Babilon. Cea mai veche operă legislativă,
cunoscută sub denumirea de "Codul lui Hammurapi" (Hammurapi - rege al
Babilonului care a domnit în anii 1792-1749 î.e.n.) conţinea dispoziţii referitoare
la cîrciumi, negustori, auxiliarii lor etc. Codul cuprindea reglementări detaliate a
contractelor de locaţiune, de comision, de împrumut. Alte surse indică că în
legătură cu intensificarea comerţului pe malul Mării Mediterane în sec.VII î.e.n.
grecii de asemenea au instituit anumite reguli specifice negustorilor. Situaţie
apărută în urma extinderii statelor (oraşelor) greceşti în bazinul Mării Mediterane
şi Mării Negre, necesitatea schimbului comercial între acestea. Aceste reguli
priveau operaţiunile financiare, asigurarea, comerţul maritim etc.
In dreptul roman existau norme ce reglementau şi raporturile comerciale.
Distincţia între "jus civile" şi "jus gentium" prefigurează distincţia dintre dreptul
civil şi dreptul comercial. Dreptul ginţilor era aplicat în raporturile dintre
cetăţeni şi străini şi s-a format ca urmare a extinderii relaţiilor romanilor cu
străinii, în condiţiile producţiei de mărfuri şi a vieţii comerciale, fără precedent.
Printre cele mai cunoscute norme juridice aplicabile activităţii comerciale din
dreptul roman am numi exercitarea comerţului prin reprezentanţi (actio institoria
şi actio exercitoria), reguli privind împrumutul, avarii, răspunderea armatorului
etc.
2. Perioada evului mediu. Reglementarea juridică a comerţului în perioada
evului mediu este legată de apariţia corporaţiilor (universitas). Universitas erau
organizaţii colective formate de comercianţi şi meseriaşi. Comercianţii şi
meseriaşii dintr-o ramură intrau într-o corporaţie. Corporaţiile era administrată
de un consul asistat de consilieri. Consulii emiteau norme interne bazate pe
obiceiuri (cutumă), care serveau la soluţionarea litigiilor apărute între membrii
corporaţiei. De astfel, aceste norme interne constituiau soluţiile efectiv aplicate
la rezolvarea unor litigii, care ulterior erau aplicate şi în alte cauze asemănătoare.
80
Hotărîrile consulilor au servit un bun temei pentru apariţia dreptului negustorilor
(jus mercatorum). Hotărîrile mai importante ale consulilor erau adunate în
culegeri numite statute. Sînt cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma (1317),
Verona (1318), Bergamo (1457), Bologna (1509) etc. Normele statutelor oraşelor
italiene aşa au şi rămas ca dreptul oraşelor-cetăţi. Ideile, obiceiurile, termenii
dreptului negustorilor italieni au pătruns şi în alte state, fiind acceptate uneori
chiar în dauna propriilor obiceiuri.
Din perioada evului mediu s-au păstrat "monumente" ale obiceiurilor
negustoreşti, îndeosebi obiceiuri maritime. Printre astfel de monumente sînt
culegerea "Consulat de la Mer" utilizată de comercianţi în Marea Mediterană, în
secolul XIV, culegerea "Roles d'Oleran" utilizată în Oceanul Atlantic atît de
corăbiile comercianţilor francezi, cît şi englezi. In nordul Europei (Marea
Baltică) se aplica codificaţia "Regles de Wisby". O culegere întocmită reuşit era
aplicată de negustorii din alte ţări, iar ca ei să atragă atenţia la provenienţa
acesteia, uneori chiar contrar obiceiurilor naţionale, normelor dreptului feudal şi
a dreptului canonic.
3. Perioada modernă. Perioada modernă de dezvoltare a dreptului
comercial se caracterizează prin înlocuirea dreptului cutumiar cu dreptul scris.
Ca exemplu în Franţa, unde asupra unificării obiceiurilor existente în acea
perioadă a lucrat Colbert, ministru de finanţe al regelui Franţei Ludovig XIV,
care a elaborat două ordonanţe comerciale. În 1673 a fost pusă în aplicare
Ordonanţa privind comerţul terestru , iar în 1681 a fost adoptată Ordonanţa
privind comerţul maritim . Prin aceasta, pentru prima dată s-a efectuat o
reglementare unică pe teritoriul Franţei, la care erau supuşi toţi cei care tăceau
comerţ.
Cele două ordonanţe au stat la baza elaborării Codului comercial francez
din 1807, pus în aplicare la 1 ianuarie 1808. In Codul comercial au fost incluse şi
unele instituţii din Codul civil francez. Cu adoptarea Codului comercial a şi fost
recunoscută dualitatea dreptului privat. Această dualitate a fost recunoscuta
ulterior într-un şir de state: România, Germania. Spania, Belgia, Italia etc.
În privinţa Italiei, Codul comercial francez a fost aplicat ca lege internă
81
începînd cu anul 1808. În 1882 a fost elaborat şi adoptat Codul comercial italian,
completat cu noile realizări din doctrina germană, belgiană, franceză.
În Germania Codul comercial a fost adoptat în anul 1861. Acesta a
funcţionat pînă în 1900, cînd au fost puse în aplicare Codul civil şi un nou Cod
comercial. Codul comercial german, spre deosebire de cel francez, are la bază
sistemul subiectiv de determinare a obiectului dreptului comercial. În sistemul
subiectiv normele dreptului comercial constituie un drept profesional şi se aplică
numai comercianţilor, indiferent de caracterul genurilor de activitate practicate.
Pe teritoriul actualei Republici Moldova au existat reglementări juridice ale
relaţiilor economice. Pînă la Unirea din 1918 se aplicau actele normative ale
Imperiului Rus. După 1 decembrie 1918 Codul comercial român din 1887 a fost
extins şi pe teritoriul Basarabiei prin Decret-lege, care a funcţionat pînă în 1944.
După cel de-al doilea război mondial în republică, ca şi în toate ţările cu regim
comunist, a funcţionat economia planificată. După declararea independenţei, la
27 august 1991 în Republica Moldova au fost adoptate un şir de acte normative,
care au menirea să reinstaureze relaţiile economiei de piaţă.
§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului
Întrucât dreptul este o categorie socială care, urmând firul evoluţiei,
reflectă nivelul dezvoltării economice, sociale, politice, culturale şi de altă
natură a societăţii, transformările ce se produc în viaţa economică şi socială duc
la transformări respective ale sistemului de drept.
După părerea unor doctrinari dreptul afacerilor reprezintă o instituţie a
dreptului civil, tratând-o numai ca disciplină de studiu. Alţii consideră că dreptul
afacerilor şi dreptul comercial (ce s-a delimitat de dreptul civil pentru a răspunde
unor cerinţe practice) sînt sinonime absolute, iar folosirea noţiunii de „drept al
afacerilor" este o simplă adaptare a terminologiei la un fenomen la modă şi
acceptarea unor termeni mai atrăgători. În conformitate cu alte păreri dreptul
afacerilor este tratat ca o ramură independentă şi integră de drept.
Potrivit opiniilor dominante, dreptul afacerilor are un domeniu mai întins
decât dreptul comercial, cuprinzând şi aspecte de drept public (intervenţia
82
statului în economie), de drept fiscal, de drept al muncii, de drept civil (pro tecţia
consumatorilor), întrucât problemele care le ridică astăzi gestiunea
întreprinderilor sînt tot mai complexe.
Fiind analizate aceste opinii se deduc nişte tendinţe comune de abordare şi
anume:
a) de elaborare şi adoptare a normelor juridice ce reglementează activitatea
întreprinzătorilor;
b) normele ce reglementează activitatea întreprinzătorilor sînt
compartimentate în sfere de reglementare specifice;
c) aceste reglementări asigură dezvoltarea activităţii de întreprinzător,
creând condiţiile juridice necesare pentru iniţierea şi practicarea cu succes a unei
afaceri, de a apăra atât drepturile particulare ale întreprinzătorilor, precum şi
interesele publice ale statului şi a societăţii în întregime.
În esenţă folosirea terminologiei diferită este determinată de condiţiile de
dezvoltare şi tradiţiile istorice al unui sau altui stat.
La o analiză mai profundă a sistemului de drept al Republicii Moldova se
evidenţiază multe puncte de tangenţă cu legislativ a ţărilor post-sovietice.
Trecerea acestor ţări, inclusiv a Republicii Moldova, de la o economie
centralizată la economia de piaţă a creat condiţii favorabile pentru desfă şurarea
activităţii de întreprinzător, ceea ce a dictat şi o reglementare juri dică a
raporturilor sociale din cadrul acestei activităţi adecvată noilor condiţii.
Reformele sociale şi economice iniţiate şi promovate pe parcursul ultimilor ani,
în aceste state, dau rezultate, atât pozitive cât şi negative, diferite.
De aceea şi ansamblul normelor juridice ce reglementează activitatea
agenţilor economici, în esenţă ce constituie conţinutul dreptului afacerilor,
reflectând specificul dreptului naţional al ţărilor post-sovietice, într-o anumită
măsură sînt asemănătoare.
Dreptul afacerilor poate fi definit ca o ramură de drept ce cuprinde
ansamblul de norme juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi
personal nepatrimoniale, modalităţile de constituire, funcţionare şi încetare a
activităţii de întreprinzător, raporturi ce apar în legătură cu desfăşurarea
83
activităţii de întreprinzător, inclusiv raporturile de intervenţie a organelor
administraţiei publice.
Datorită caracterului complex a relaţiilor sociale reglementate, dreptul
afacerilor este privit ca drept interdisciplinar.
§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor
Criteriile definitorii ale împărţirii dreptului pe ramuri sînt obiectul
reglementării juridice şi metoda reglementării juridice. Obiectul reglementării
juridice reprezintă un grup de raporturi sociale calitativ omogene, dintr-un
anumit domeniu sau sector de activitate, raporturi reglementate de normele
juridice.
Obiectul dreptului afacerilor este determinat de raporturile juridice
reglementate de normele acestei ramuri. Afacerea poate fi definită ca un raport
dintre doi oameni care tratează pentru a-şi impune unul altuia interese morale
sau materiale.
Ea poate să aparţină unui singur întreprinzător care îşi asumă întregul risc
sau mai multor persoane asociate care se înţeleg să împartă într-un anumit mod
drepturile şi obligaţiile. Dicţionarul limbii române tratează noţiunea de "afacere"
ca "o îndeletnicire, o activitate comercială, industrială sau financiară bazată, cel
puţin în parte, pe capital privat (1); o acţiune din care rezultă un profit (2) o
tranzacţie economică, având o finalitate financiară extrem de bine definită -
profitul (3)"26.
O afacere poate fi lansată şi gestionată cu succes de către o persoană care
are spirit inovator, perseverenţă, încredere în sine, insistenţă, tendinţă spre risc,
responsabilitate - om de afaceri, întreprinzător.
Afacere (business), sau sinonimul ei - activitate de întreprinzător, este
orice activitate economică, cu excepţia muncii efectuate în baza contrac tului
(acordului) de muncă, desfăşurată în conformitate cu legislaţia de către o
persoană, având drept scop obţinerea venitului, sau, în urma desfăşurării căreia,
indiferent de scopul activităţii, se obţine venit. Prin urmare, raporturile juridice
26 Mic dicţionar al limbii române, Editura DEMIURG, Bucureşti, 1993, p. 22.84
la care participă întreprinzătorii în procesul activităţii economice şi în rezultatul
cărora aceştia obţin un venit sistematic constituie obiectul dreptului afacerilor. în
majoritatea lor, raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în cadrul
activităţii economice rezultă din contracte şi sînt reglementate de norme ale
dreptului civil, iar participanţii la aceste raporturi se află pe poziţie de egalitate
(raporturi pe orizontală).
Natura afacerilor este determinată şi se exprimă prin domeniile de
activitate economică. Fiecare domeniu al activităţii economice reprezintă un gen
de activitate umană ce se formează şi evoluează în raport de nevoile existente şi
de posibilităţile de utilizare eficientă a factorilor de producţie. Astfel, se pot
distinge activităţi de producţie, activităţi comerciale, financiare, de asigurări, de
investiţii, de transport şi telecomunicaţii, de consultanţă, de intermediere etc.
Separarea activităţii agenţilor economici pe domenii distincte, de sine stătătoare,
dar interdependente, formează diviziunea muncii.
Activitatea de întreprinzător în Republica Moldova poate fi practicată de către
persoane fizice cât şi de persoane juridice de drept privat şi de drept public.
Pentru ca persoanele fizice şi juridice să poată desfăşura activitate de
întreprinzător ele trebuie să aibă calitatea de subiect de drept al afacerilor (agent
economic), adică trebuie să se organizeze, în conformitate cu legislaţia, într-un
anumit mod:
a) să se înregistreze în calitate de întreprinzător individual ce va activa în
baza patentei de întreprinzător;
b) să fondeze, după caz, o întreprindere individuală, o societate comercială,
o cooperativă etc.
In funcţie de genul principal de activitate societăţile comerciale pot activa
ca întreprinderi industriale, de construcţii, de transport, comerciale etc., ca
instituţii bancare, fonduri de investiţii, companii de asigurări, burse de valori,
burse de mărfuri etc. Acţiunile pe care trebuie să le întreprindă persoanele fizice
şi cele juridice în vederea organizării şi dobândirii calităţii de agent economic,
precum şi cele legate de încetarea acestei calităţi sînt prevăzute de lege.
Raporturile juridice stabilite în legătură cu organizarea activităţii de
85
întreprinzător (raporturi interne) sînt reglementate, cu unele excepţii, de norme
juridice ce se conţin în acte normative interne - acte de constituire (contract de
constituire, decizie de fondare, declaraţia de constituire, statut), regulamente de
activitate, hotărîri ale organelor de conducere competente, contracte individuale
de muncă etc.
Deci, relaţiile sociale la care participă întreprinzătorii în procesul şi în
legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător au un caracter destul de
complicat şi sînt determinate de complexitatea aspectelor unei afaceri:
înregistrarea de stat, formarea capitalului social, creditarea, licenţierea, angajarea
personalului, marketingul şi promovarea produselor pe piaţă, impozitarea,
importul şi exportul etc. De aceea şi ansamblul normelor juridice care
reglementează aceste relaţii este destul de vast.
Prin metoda reglementării juridice se înţelege totalitatea de procedee de
înrâurire a dreptului asupra participanţilor la relaţiile sociale, consfinţite prin
lege. De regulă, fiecare ramură le drept presupune existenţa unor metode
specifice de reglementare a comportamentului subiecţilor de drept. La
determinarea metodei de reglementare juridică a relaţiilor sociale se cere a lua în
considerare mai multe componente:
- modul în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor le drept;
- gradul de determinare a drepturilor stabilite şi al libertăţii de acţiune i
subiectelor;
- alegerea faptelor juridice considerate ilegale;
- caracterul situaţiei juridice a părţilor raportului juridic, repartizarea
drepturilor şi obligaţiilor titre subiecţi;
- căile şi metodele de asigurare a drepturilor subiective.
Caracterul complex al obiectului dreptului afacerilor presupune aplicarea
mai multor procedee de înrâurire asupra comportamentului participanţilor,
specifice activităţii de întreprinzător. Astfel, în unele cazuri legea prevede drept
izvor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor întreprinzătorilor contractul încheiat
de către întreprinzător, în alte cazuri - actul emis în limitele competenţei de
autorităţile publice (de exemplu, dispoziţia executorie a Agenţiei Naţionale
86
pentru Protecţia Concurenţei), în al treilea rînd drepturile şi obligaţiile reies
direct din conţinutul legii (obligativitatea înregistrării de stat).
Prin urmare, normele dreptului afacerilor pot fi norme dispozitive (nici nu
obligă, nici nu interzic o acţiune), pot avea caracter de recomandare, pot avea un
caracter imperativ.
Subiectele raporturilor juridice de drept al afacerilor se pot afla pe poziţii
de egalitate (raporturi pe orizontală) între întreprinzători, întreprinzător şi
furnizori sau consumatori ori pe poziţie de subordonare (raporturi pe verticală)
între întreprinzători şi stat, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale.
Pentru apărarea drepturilor şi intereselor agenţilor economici legislaţia
prevede diferite metode şi mecanisme de realizare. Pentru neexecutarea
obligaţiunilor antreprenorii, persoanele cu funcţii de răspundere, autorităţile
administraţiei publice sînt sancţionate, după caz, penal, adminis trativ, material,
disciplinar. Prin urmare, în dreptul afacerilor sînt aplicabile mai multe metode
(regimuri juridice) de reglementare juridică: metoda dispoziţiilor (prescripţiilor)
obligatorii; metoda voinţei autonome a părţilor (metoda acordului liber); metoda
recomandărilor etc.
§4. Principiile dreptului afacerilor
Dicţionarul limbii române tratează cuvântul principiu ca lege, regulă,
element de bază al unei ştiinţe, al conduitei unui individ 27.
Prin principii ale dreptului înţelegem atât un fundament al
sistemului de drept, cât şi o modalitate de coordonare a normelor juridice,
în cadrul sistemului, în jurul unei idei călăuzitoare.
Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului, care
sînt caracteristice şi ramurii dreptului afacerilor - principii generale, principii
interramurale şi principii ramurale.
Principii generale. Printre principiile generale ale dreptului, care
sînt aplicabile şi dreptului afacerilor, pot fi menţionate:
- principiul egalităţii în faţa legii , în conformitate cu care întreprinzător poate
27 Mic dicţionar al limbii române, Editura DEMIURG, Bucureşti, 1993, p. 26587
fi orice cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid; persoanele
juridice străine sînt asimilate, în condiţiile legii, cu persoanele juridice ale
Republicii Moldova; persoanele juridice de drept privat şi persoanele juridice de
drept public ce desfăşoară activitate de întreprinzător, în raporturile juridice de
drept al afacerilor, sînt situate pe poziţie de egalitate etc.;
- principiul responsabilităţii , în conformitate cu care întreprinzător individual
sau fondator al unei persoane juridice poate fi doar persoana fizică care are
capacitatea deplină de exerciţiu şi poate răspunde pentru faptele sale, precum şi
persoana juridică care este înregistrată în conformitate cu legislaţia, adică are un
patrimoniu propriu cu care poate răspunde pentru obligaţiile asumate.
Responsabilitatea apare ca un raport conştient al persoanei fizice şi juridice
faţă de valorile şi normele sociale, determinând un anumit comportament al
acestora faţă de alţi agenţi economici, faţă de consumatori, faţă de societate etc.
Responsabilitatea este strâns legată de libertate. Persoana este liberă să aleagă -
să respecte norma socială ce-i reglementează conduita sau nu. Pentru
nerespectarea acestei norme persoana poartă răspundere în conformitate cu
legislaţia în vigoare;
- principiul legalităţii . Traducerea acestui principiu în viaţă constituie
fundamentul existenţei statului de drept. Prin legalitate se înţelege res pectarea
strictă a normelor de drept atât de către cei care le adoptă, precum şi de cei care
le pun în executare, cât şi de toţi membrii societăţii. Prin urmare activitatea de
întreprinzător trebuie exercitată în strictă conformitate cu cerinţele legislaţiei,
ceea ce presupune respectarea strictă a prevederilor normelor juridice de către
agenţii economici, de către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale
împuternicite cu reglementarea şi/sau supravegherea activităţii agenţilor
economici, de către consumatori etc.
Principiile interramurale caracterizează nu una, ci mai multe ramuri de
drept. Printre aceste principii pot fi numite:
- principiul libertăţii de a contracta, care prevede că, părţile contractante pot
încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot
stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale
88
societăţii sau ale unui individ, efectele unui contract depind de încuviinţarea
autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege.
Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor când
obligaţia de a contracta este prevăzută de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie
asumată benevol. Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege,
precum şi contracte care conţin elemente ale diferitor contracte prevăzute de lege
(contracte complexe). Acest principiu este o premisă necesară a economiei de
piaţă şi a dezvoltării concurenţei.
- principiul recunoaşterii mai multor forme de proprietate, a egalităţii lor
juridice şi protecţiei egale. în conformitate cu principiul dat, în Republica
Moldova legislaţia nu poate să prevadă careva privilegii sau îngrădiri pentru
unele sau altele forme de proprietate a subiectelor antrenate în activitatea de
întreprinzător cu atragerea bunurilor aflate în proprietatea statală, municipală sau
personală, deoarece "statul ocroteşte proprietatea publică şi privată şi garantează
realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de proprietar", dar numai
în concordanţă cu legea.
Cetăţenilor, organizaţiilor şi altor proprietari li se asigură condiţii egale de
dezvoltare a diverselor tipuri de proprietate şi apărarea lor. Nimeni nu are dreptul
să retragă în mod forţat bunurile proprietarului, decât în cazurile prevăzute de
lege, precum şi să ceară proprietarului să-şi asocieze bunurile cu bunurile altui
proprietar.
Printre alte principii interramurale aplicabile dreptului afacerilor mai pot fi
menţionate: principiul protecţiei secretului comercial al agentului economic;
consensualismului privitor la forma actului juridic; principiul imixtiunii în viaţa
privată a persoanelor fizice etc.
Principii ramurale. Fiecare ramură de drept, luând drept bază principiile
generale şi interramurale, îşi formează principiile sale specifice. Printre
principiile specifice dreptului afacerilor putem enumera:
- principiul libertăţii activităţii de întreprinzător , principiu ce şi-a găsit
exprimarea în prevederea constituţională: "Statul trebuie să asigure liber tatea
89
comerţului şi activităţii de întreprinzător"28. Principiul dat este dezvoltat în
Codul civil, precum şi în alte acte legislative. El înseamnă dreptul
întreprinzătorului de a lansa şi a desfăşura o afacere în orice sferă a activi tăţii de
întreprinzător, în orice formă organizatorico-juridică prevăzută de lege, cu
folosirea patrimoniului propriu şi cu atragerea bunurilor şi drepturilor
patrimoniale de la alte persoane, să-şi aleagă independent genurile de activitate,
să dispună liber de beneficiul obţinut de pe urma activităţii, după achitarea
impozitelor şi a altor plăţi obligatorii etc.
- principiul reglementării activităţii de întreprinzător din partea statului . În
orişice stat activitatea economică este reglementată de către stat. Diferite, însă,
sînt formele şi metodele unei asemenea reglementări, care sînt determinate de
situaţia politică, nivelul dezvoltării sociale şi economice, tradiţiile istorice,
specificul naţional, precum şi de alţi factori. Statul asigură, în mod democratic,
cadrul juridico-legislativ şi instituţional pentru desfăşurarea activităţii agenţilor
economici în condiţiile de exercitare a liberei iniţiative, determinând în acest
mod formele organizatorico-juridice ale activităţii de întreprinzător, patrimoniul
care poate fi folosit, stabilind drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile agenţilor
economici etc. în anumite împrejurări, ia măsuri pentru a susţine activitatea
agenţilor economici în unele domenii (viticultură, construcţii, industria
constructoare de maşini pentru agricultură etc.) sau în anumite zone, alocă
subvenţii, finanţează investiţii etc. Statul depune eforturi în vederea obţinerii şi
asigurării echilibrului dintre interesele personale ale antreprenorilor şi intereselor
publice a statului şi societăţii.
În acest scop în faţa agenţilor economici sînt puse anumite obligaţii: de a plăti
impozite, de a organiza evidenţa contabilă, de a proteja mediul înconjurător, de a
proteja interesele consumatorilor, etc. - principiul concurenţei loiale. Respectarea
principiului dat este o condiţie necesară pentru dezvoltarea economiei de piaţă şi
exercitarea activităţii de întreprinzător.
§ 5. Izvoarele dreptului afacerilor
28 Constituţia R.M., art. 126, alin.l, lit. b90
Dreptul afacerilor constituie un ansamblu de norme ce reglementează
raporturile juridice din sfera activităţii de întreprinzător. Aceste norme trebuiesc
aduse la cunoştinţa întregii societăţi şi, în primul rând, la cunoştinţa celor, al
căror comportament îl prescriu. Forma pe care o iau normele juridice sau
modalitatea prin care aceste norme devin cunoscute poartă denumirea de izvor de
drept. Noţiunea de izvor al dreptului în doctrină este utilizată în mai multe
sensuri: izvor material şi izvor formal; izvor direct şi izvor indirect; izvor scris şi
izvor nescris; izvor intern şi izvor extern etc.
În diferite etape de dezvoltare istorică, în diferite state, în dependenţă de
sistemul de drept propriu statului dat, de legătura lui cu alte valori normative, de
complexitatea relaţiilor sociale reglementate, prioritatea a fost dată unuia sau
altui izvor de drept. Legislaţia naţională consideră drept izvoare de drept actele
normative.
Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de
autorităţile publice (Parlament, Preşedinte, Guvern, organele autorităţilor publice
locale), izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare la
nevoie este asigurată prin forţa coercitivă a statului.
Aşa cum izvoarele dreptului afacerilor cuprind norme juridice ce regle-
mentează raporturile la care participă agenţii economici, în cele ce urmează ne
vom opri succint asupra unor categorii de astfel de acte normative.
1. Constituţia R.M. (29.07.1994) se situează în vârful piramidei tuturor
actelor normative ce reglementează relaţiile economiei republicii. Constituţia are
forţă juridică superioară celorlalte legi, consimţind perspectiva politicii interne şi
externe a statului, organizarea de mat, statutul juridic al omului şi cetăţeanului,
precum şi structurile economico şi formele proprietăţii. Astfel, Constituţia
Republicii Moldova, stabileşte că factorii de bază ai economiei Moldovei
reprezintă economia de piaţa, libera iniţiativă şi concurenţa loială: Economia
Republicii Moldova este o economie de piaţă de orientare socială, bazată pe
proprietatea privată şi publică, antrenate în concurenţă liberă . Statul trebuie să
asigure reglementarea juridică a activităţii economice; libertatea comerţului şi a
activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru
91
favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie; inviolabilitatea investiţiilor
persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine.
2. Legile ocupă un loc central în structura ierarhică a izvoarelor de drept al
afacerilor. Parlamentul Republicii Moldova este singurul deţinător al puterii de a
reglementa prin lege relaţiile sociale.
În exercitarea acestei puteri Parlamentul emite legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare. Printre legile ce reglementează activitatea de
întreprinzător, locul primordial îi revine Legii nr. 1107 - XV din 06.06.2002
Codul civil, ce reglementează un şir de raporturi juridice cu caracter patrimonial
şi personal nepatrimonial ce corespund situaţiei economice actuale. Normele
Codului civil reglementează formele de organizare juridică a activităţii de între -
prinzător, libertatea agenţilor economici de a contracta şi modul de în cheiere a
contractelor etc., recunoscând egalitatea participanţilor persoane fizice şi juridice
la raporturile de drept al afacerilor. Principiile generale ale activităţii de
întreprinzător, formele juridice de organizare a întreprinderilor şi caracteristica
lor succintă - modul de înfiinţare, conţinutul actelor constitutive, procedura
înregistrării şi licenţierii, precum şi modalitatea de încetare a activităţii
întreprinderii sînt stabilite de către Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi (03.01.1992), etc.
3. Hotărîrile Parlamentului . De regulă, sînt acte de aplicarea normelor
juridice şi, prin urmare nu conţin norme juridice şi nu au caracter normativ. Insă,
se mai întâlnesc hotărîri ce conţin anumite norme juridice, de cele mai multe ori
fiind emise în scopul executării legilor. Printre Hotărîrile Parlamentului, ce
vizează domeniul antreprenoriatului pot fi indicate: Hotărîrea pentru aprobarea
Regulamentului privind modul de Utilizare a mijloacelor fondului pentru
susţinerea agriculturii; Hotărîrea privind rezultatele controlului asupra activităţii
Departamentului tehnologii Informaţionale etc.
4. Decretele Preşedintelui Republicii în vederea exercitării atribuţiilor,
Preşedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executare pe
întreg teritoriul statului. La categoria actelor normative nu se atribuie toate
decretele prezidenţiale, ci doar acelea care conţin norme juridice. Drept exemplu,
92
în acest sens, poate servi Decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind
edificarea societăţii informaţionale în Republica Moldova potrivit cu care
edificarea societăţii informaţionale în ţara noastră a fost declarată drept una din
priorităţile naţionale.
5. Hotărîrile de Guvern pot fi atât cu caracter aplicativ, cât şi normativ. E
necesar de menţionat că, hotărîrile Guvernului se adoptă pentru organizarea
executării legilor. Ca exemplu pot fi analizate Hotărîrile Guvernului: Cu privire
la reglementarea monopolurilor, Cu privire la aprobarea Strategiei Investiţionale
a Republicii Moldova, cu privire la adoptarea Concepţiei administrării
corporative a întreprinderilor din economia naţională.
6. Alte acte normative , din categoria cărora pot fi evidenţiate:
a) acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice
centrale de specialitate (ministere, departamente, agenţii de stat), în conformitate
cu competenţa lor. Prin intermediul acestor acte normative statul stabileşte
obligaţii agenţilor economici şi exercită controlul asupra activităţii economice.
Printre ele o importanţă mai mare o au actele emise de organele ce activează
nemijlocit în sfera economică - Ministerul Economiei, Ministerul Finanţelor,
Banca Naţională, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Camera Înregistrării
de Stat, Camera de Licenţiere, etc. În unele sfere ale activităţii de întreprinzător,
ca de exemplu în sfera evidenţei contabile şi statistice, a impunerii fiscale etc.,
anume aceste acte normative asigură reglementarea detaliată a raporturilor
juridice;
b) acte normative emise de autorităţile administraţiei publice locale în
vederea exercitării atribuţiilor ce-i revin. Organele de administrare locală
reglementează prin acte normative activitatea întreprinderilor din teritoriul
administrat. În particular, întreprinderile municipale se formează şi se dotează de
către autorităţile administraţiei publice locale în conformitate cu legislaţia cu
privire la întreprinderile municipale, cu privire la administraţia publică locală şi
cu statutele-model ale acestor întreprinderi;
c) acte normative cu caracter intern adoptate de însăşi agenţii economici în
scopul reglementării propriei activităţi au un rol deosebit de însemnat în dreptul
93
afacerilor. Printre aceste acte pot fi numite, în primul rând, actele constitutive ale
întreprinderilor, precum şi diferite regulamente. Ele pot să se refere atât la
activitatea întreprinderii în ansamblu (statutul întreprinderii, contractul de
societate), cât şi la activitatea anumitor subdiviziuni ale întreprinderii
(regulamentul filialei, reprezentanţei). În al doilea rând, pot fi numite
contractele, prin intermediul cărora se stabileşte regimul juridic al participanţilor
la activitatea de întreprinzător.
7. Uzanţele (cutuma) reprezintă norme de conduită care, deşi neconsfinţite
de legislaţie, sînt general recunoscute şi aplicate pe parcursul unei perioade
îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile. Ele se aplică
numai dacă nu contravin legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.
8. Practica judiciară şi doctrina juridică , de asemenea, nu sînt recunoscute
ca izvoare de drept, însă, Curtea Supremă de Justiţie face periodic analiza
practicii judiciare pe anumite categorii de dosare, adoptînd hotărîri cu anumite
recomandări.
9. Normele dreptului internaţional joacă un rol deosebit în realizarea unei
coerenţe mai mari în elaborarea politicilor economice globale. Spaţiul economic
al planetei se prezintă astăzi sub forma economiilor naţionale. Deşi sînt entităţi
distincte, istoriceşte constituite, prin legăturile economice tot mai strânse pe care
le angajează între ele, economiile naţionale contemporane se găsesc în
numeroase interdependenţe şi condiţionări reciproce, devin părţi ale economiei
mondiale. În cadrul economiei mondiale, între economiile naţionale derulează
importante fluxuri economice de bunuri materiale şi servicii, de capitaluri, de
forţă de muncă etc.
94
CAPITOLUL 10. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR
§1. Definirea activităţii de întreprinzător
Noţiune. Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă un mijloc legal de
acumulare a bogăţiilor, de asigurare a existenţei materiale şi spirituale. Această
activitate apare o dată cu formarea relaţiilor de piaţă, adică cu apariţia produselor
destinate schimbului de mărfuri29.
Prin activitate de întreprinzător, în sens larg, se înţelege orice activitatea
aducătoare de profit practicată de persoane fizice sau juridice, iar în sens restrâns, se
înţelege activitatea de vânzare-cumpărare cu amănuntul a mărfurilor, de fabricare şi
comercializare a produselor alimentare, de organizare a consumului lor, de prestare a
serviciilor suplimentare la cumpărarea mărfurilor etc. Se menţionează şi faptul că
activitatea de întreprinzător poate fi privită ca o activitate profesională.
Este important să cunoaştem că atât în vorbirea curentă, cât şi în lege se întâlnesc
un şir de expresii ce denumesc activitatea de întreprinzător, ele având acelaşi înţeles:
„activitate de antreprenoriat”, „activitate comercială”, „activitate economică”, „afacere”,
„business”. În ce ne priveşte, vom utiliza expresia activitate de întreprinzător, ea fiind
în corespundere cu legislaţia în vigoare, dar şi cuvântul afacere, luând în considerare că
disciplina noastră se numeşte Dreptul afacerilor30.
În legislaţie, noţiunea activităţii de întreprinzător este prevăzută în Legea cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992, care menţionează că
„antreprenoriatul este activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi
prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod
independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea
lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri. Munca
29 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.43.30 Prezintă interes faptul că la Facultatea de Drept a USM există catedra Drept al Antreprenoriatului. La această catedră se atribuie toate disciplinele ce ţin de activitatea de întreprinzător (antreprenoriat): dreptul afacerilor, dreptul antreprenoriatului, dreptul economic, dreptul fiscal, dreptul societăţilor comerciale, dreptul transporturilor, dreptul turismului etc.
95
efectuată conform contractului (acordului) de muncă încheiat nu este considerată
scopuri exclusiv de fiscalitate, activitatea de întreprinzător fiind considerată orice
activitate conform legislaţiei, cu excepţia muncii efectuate în baza contractului
(acordului) de muncă, desfăşurată de către o persoană, având drept scop obţinerea
venitului sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de scopul activităţii, se obţine venit
(art.5 pct.16 Cod fiscal).
§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător
Din definiţia sus-menţionat se desprind o serie de elemente specifice activităţii
de întreprinzător, şi anume: a) este o activitate independentă; b) din proprie iniţiativă;
c) se desfăşoară sub denumire proprie; d) pe riscul şi sub răspunderea celui care o
desfăşoară; e) prin intermediul ei se asigură o sursă permanentă de venituri.
a) Activitatea de întreprinzător este considerată o activitate independentă. Ea
acordă întreprinzătorului libertate, el activează din voinţa liberă şi în interesul său
propriu.
Vorbind despre independenţă în activitatea de întreprinzător, noţiunea trebuie
înţeleasă corect. Or, libertatea are anumite limite, ea nu este una totală. Întreprinzătorul
nu poate face orice doreşti, fiindcă în economia de piaţă libertatea absolută a
producătorului nu există. Prin lege se impun anumite cerinţe: să ţină cont de concurenţa
pe piaţă, să fie înregistrat, să deţină licenţă pentru genul de activitate pe care îl
desfăşoară, să dispună de autorizaţii, certificate, să plătească taxe şi impozite statului
etc.
Mai simplu, prin independenţă se înţelege faptul că nimeni nu-i poate dicta
întreprinzătorului cât să producă, cum să o facă şi unde să-şi comercializeze mărfurile.
El va şti cât să producă reieşind din cererea şi oferta existentă pe piaţă la produsele şi
serviciile date.
b) Întreprinzătorul îşi desfăşoară activitatea din proprie iniţiativă. Nimeni nu
31 În continuare, vom folosi expresia „activitate de întreprinzător” în loc de „activitate de antreprenoriat”. Aceasta, deoarece în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992 se foloseşte cuvântul „antreprenoriat”, pe când în celelalte legi, cuvântul „întreprinzător”. Ultima denumire o considerăm a fi mai reuşită.
96
poate fi obligat să practice activitatea de întreprinzător32. Proprietarul singur decide să-şi
fondeze o întreprindere, îşi alege de sine stătător genul de activitate, forma juridică de
organizare şi denumirea. La fel, proprietarul hotărăşte ce investiţii să facă, unde să-şi
comercializeze producţia, cu cine să încheie contracte, la ce preţ etc.
c) Oricine doreşte să înceapă o afacere, mai trebuie să se înregistreze sub una din
formele de organizare juridică prevăzută de lege. În caz contrar, afacerea începută de el
va fi considerată ilegală. Din momentul înregistrării, se consideră că activitatea de
întreprinzător se desfăşoară sub denumire proprie. Cu alte cuvinte, la data înregistrării
apare un nou subiect de drept, care sub denumire proprie participă la relaţiile de comerţ.
De exemplu, Întreprinzătorul Individual „Ion Vasilaşcu”, Societatea cu Răspundere
Limitată „Florile Primăverii”, Întreprinderea de Stat „Poşta Moldovei” etc.
Cel care foloseşte denumirea unui alt agent economic este obligat, la cererea
acestui, să înceteze folosirea denumirii şi să îi repare prejudiciul. În cazul modificării
denumirii, agentul economic este obligat să publice un aviz în „Monitorul Oficial al
Republicii Moldova” despre modificarea denumirii şi să opereze modificările necesare
în Registrul înregistrării de stat33, ţinut de Camera Înregistrării de Stat a Republicii
Moldova.
d) Expresia „pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfăşoară” se explică în
felul următor: oricine începe un business al său, pune în circulaţie anumite valori
patrimoniale şi depune eforturi pentru a majora costul lor. Dacă calculele întreprinderii
sunt greşite, întreprinderea riscă nu numai să nu câştige nimic, dar să piardă chiar şi
bunurile pe care le-a pus în circulaţie34.
e) Prin intermediul activităţii de întreprinzător se asigură o sursă permanentă de
venituri. Cu alte cuvinte, activitatea de întreprinzător trebuie să fie permanentă şi
aducătoare de profit. Scopul celui care desfăşoară un business este de acumula câştiguri
stabile, pentru a-şi acoperi cheltuielile, a plăti salariile lucrătorilor, a achita taxele şi
impozitele faţă de stat, şi în sfârşit, de a avea un profit. De aceea, se consideră că
activitatea ocazională (întâmplătoare) nu-i va aduce întreprinzătorului câştiguri
suficiente.
32 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.51.33 Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.”. Chişinău, 2004, p.60.34 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier. Chişinău, 1997, p.39.
97
Orice persoană care iniţiază o afacere tinde să obţină foloase cât mai mari, astfel
încât motivul care determină pe cineva să-şi înceapă o afacere constă în câştigul
personal ce va rezulta din această activitate.
Permanent se consideră venitul care este obţinut în mod regulat sau sistematic.
De exemplu, un angajat pleacă peste hotare cu probleme de serviciu şi, la rugămintea
unui prieten, cumpără din străinătate un automobil (calculator, costum). Chiar dacă
prietenul îi plăteşte pentru serviciul prestat, acesta nu poate fi calificat drept activitate de
întreprinzător. Dacă persoana pleacă de mai multe ori în străinătate şi aduce de acolo
mărfuri pentru prieteni ori pentru a le vinde unor terţi, obţinând din această activitate
profit, înseamnă că ea practică activitate de întreprinzător35.
§3. Genurile activităţii de întreprinzător
De regulă, activitatea de întreprinzător se manifestă prin: fabricarea producţiei,
executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, comercializarea mărfurilor şi a produselor.
Mai sunt şi alte genuri de activitate reglementate de legislaţie: activităţile bancare, de
investiţii, de asigurare, operaţiunile cu valorile mobiliare etc. În aşa mod, oricine alege
să desfăşoare un business al său, are mai multe posibilităţi de a alege, şi anume:
- să producă anumite bunuri, cum ar fi maşini, obiecte de uz casnic, produse
alimentare, mobilă, conserve, covoare, tractoare, biciclete, unelte de muncă etc. A
produce înseamnă a transforma materialele şi materia primă în produse noi, cu o valoare
mai mare.
- să execute lucrări - de exemplu, lucrări de construcţie în diferite domenii
(blocuri de locuit, dambe, poduri, conducte), de extragere a resurselor naturale, de
prelucrare a pământului, de obţinere a produselor agricole, de creştere a animalelor. Cel
mai frecvent, executarea de lucrări se face în baza contractului de antrepriză. Prin
contractul de antrepriză o parte se obligă să efectueze pe riscul său o anumită lucrare
celeilalte părţi, iar ultima se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul
convenit (art.946 Codul civil).
- să presteze servicii - acestea pot fi diferite: servicii de spălare a maşinilor;
servicii de reparaţie; servicii de deservire socială; servicii turistice; servicii hoteliere, de
transport, de asigurare, de audit, de consultanţă juridică etc. Prestarea serviciilor de 35 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.54.
98
orice gen se face în baza unui contract, numit contractul de prestări servicii. Obiectul
contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natură. Deşi în prezent se
întâlnesc o multitudine de servicii, nu toate se consideră a fi activitate de întreprinzător.
Se consideră activitate de întreprinzător doar acele servicii care se practică cu scopul de
a obţine profit.
- să comercializeze (să vândă) mărfuri şi produse. Tot spectrul de produse şi
servicii sunt destinate, în general, consumatorilor. Comercializarea mărfurilor poate fi
făcută direct sau nemijlocit de către producător prin magazine sau depozite angro
proprii ori prin intermediari (firme de distribuţie)36. Între producător şi consumator
există, de regulă, unul sau mai mulţi intermediari, altfel spus comercianţi, care cumpără
de la producător mărfuri pentru a le revinde, fie consumatorilor, fie altor comercianţi.
Un gen deosebit al activităţii de întreprinzător se referă la crearea şi utilizarea
inovaţiilor, raţionalizărilor, descoperirilor ştiinţifice, operelor literare, de artă şi alte
obiecte ale proprietăţii intelectuale37. Acest gen de activitate are la bază creaţia
artistică şi cea intelectuală a autorului, fiind reglementat de un act normativ special -
Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139/201038. Potrivit legii, din
această categorie fac parte lucrările ştiinţifice, literare, muzicale, de traducere; lucrări de
sculptură, pictură, arhitectură, grafică, fotografică; filmele de cinema şi televizate;
emisiunile de radio şi televiziune etc.
§4. Subiectele activităţii de întreprinzător
Enumerarea şi descrierea subiectelor activităţii de întreprinzător în Republica
Moldova. În calitate de subiect al activităţii de întreprinzător poate activa persoana
fizică şi persoana juridică, care efectuează orice gen de activitate aducătoare de profit
neinterzis de lege. Vorbind de „subiectele activităţii de întreprinzător”, avem în vedere
„întreprinzătorii”. Ambele noţiuni au acelaşi înţeles, fiind sinonime39. Aşadar, calitatea
de întreprinzători o au persoanele fizice şi persoanele juridice.
36 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices” S.R.L., 2007, p.22.37 Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Suport de curs la specialitatea „Drept economic”. Chişinău: „Business-Elita”, 2006, p.86.38 Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139 din 02.07.2010, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.191-193/630 din 01.10.2010.39 În legislaţie poate fi întâlnită şi o a treia noţiune, cea de agent economic. Potrivit Codului fiscal al Republicii Moldova, agent economic este orice persoană ce desfăşoară activitate de întreprinzător (art.5 pct.13).
99
Persoanele fizice pot desfăşura activitatea de întreprinzător prin următoarele
forme de organizare juridică:
a) în baza patentei de întreprinzător, eliberată de inspectoratul fiscal sau, după
caz, de primăria din localitatea în raza căreia se doreşte desfăşurarea activităţii;
b) în calitate de întreprinzător individual (în legislaţia mai veche figurează
noţiunea de „întreprindere individuală”). Întreprinzător individual este persoana fizică,
înregistrată în modul stabilit de lege, care desfăşoară activitate de întreprinzător fără a
constitui o persoană juridică40. Înregistrarea întreprinzătorului individual se face la
oficiile teritoriale ale Camerei Înregistrării de Stat;
c) ca gospodărie ţărănească (de fermier), este destinată exclusiv desfăşurării
activităţii de întreprinzător în domeniul agriculturii. Se înregistrează într-un registrul
special, la primăria din localitatea în care gospodăria ţărănească îşi va desfăşura
activitatea.
Persoanele juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător se mai numesc
persoane juridice cu scop lucrativ (sau cu scop comercial), deoarece obiectivul lor
principal constă în acumularea cât mai multor venituri (câştiguri, profituri). Atât în
vorbirea curentă, cât şi în legislaţie adeseori ele sunt numite întreprinderi, acesta fiind
un termen mai vechi, moştenit din perioada sovietică.
În anumite situaţii, calitatea de întreprinzător o poate avea statul şi organele
administraţiei publice locale. De exemplu, dacă statul doreşte să cumpere grâu pentru
fondul de rezervă, atunci va organiza o licitaţie, cumpărând grâu de la agricultori la
preţul de piaţă. În această relaţie, statul apare ca un simplu întreprinzător, fiind pe picior
de egalitate juridică cu vânzătorul producţiei agricole.
Dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător pentru unele categorii
aparte de subiecte. Reieşind din legislaţie, uneori este greu de explicat din ce
considerent o anumită activitate a fost atribuită ca fiind comercială (de întreprinzător),
iar alta - nu. Există cazuri în care aceeaşi activitate uneori poate fi considerată
40 Întreprinzătorul individual se distinge prin următoarele trăsături: - este o persoană fizică cu capacitate de exerciţiu; - desfăşoară independent, permanent şi în nume propriu o activitate aducătoare de profit; - activitatea este practicată sub riscul său; - persoana poartă răspundere patrimonială pentru rezultatele activităţii sale (Cojocaru Olga. Problematica definirii noţiunii de întreprinzător individual, în „Problemele actuale ale legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist european”. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică. Chişinău: CEP USM, 2008, p.267). La acestea, mai adăugăm că întreprinzătorul individual: a) trebuie să fie înregistrat conform legii; b) în procesul de lucru poate angaja muncitori, în baza contractului individual de muncă; c) este obligat să ducă evidenţa contabilă, să deţină aparat de casă şi control cu memorie fiscală (şi să elibereze bon de casă, bineînţeles).
100
comercială, alteori necomercială. Exemplu în acest sens poate servi învăţământul.
Activitatea de organizare a învăţământului practicată de o persoană juridică se consideră
necomercială, sau nonprofit41, deşi cei care beneficiază de serviciile unei astfel de
persoane juridice instituţie de învăţământ plătesc pentru aceste servicii sume
importante42.
O altă situaţie avem în cazul profesorilor care, în timpul liber, dau lecţii în
particular, contra plată. Această activitate a profesorilor este considerată o activitate de
întreprinzător, de aceea, pentru a o practica în mod legal, ei trebuie să dobândească
patentă de întreprinzător ori să-şi înregistreze o persoană juridică.
Anumite semne de întrebare apar în legătură cu asociaţiile obşteşti. Asociaţii
obşteşti se consideră asociaţiile pacifiste, de apărare şi de promovare a drepturilor
omului, asociaţiile de femei, de veterani, de invalizi, de tineret şi de copii, societăţile
ştiinţifice, tehnice, ecologiste, cultural-educative, sportive, uniunile de creaţie,
comunităţile naţional-culturale, alte asociaţii ale persoanelor fizice şi/sau juridice legal
constituite43.
Paradoxul constă în faptul că legea permite asociaţiilor obşteşti să desfăşoare
activitatea de întreprinzător. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996
stabileşte că asociaţia obştească este în drept să desfăşoare activitate economică ce
rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, dar numai pentru realizarea
scopurilor şi sarcinilor statutare. Pentru a practica o activitate economică ce nu rezultă
nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, asociaţia obştească poate fonda societăţi
comerciale şi cooperative. Asociaţia obştească poate avea în proprietate întreprinderi,
organizaţii, instituţii (inclusiv edituri), localuri pentru acţiuni de binefacere etc.
În aşa mod, vedem că asociaţiile obşteşti deşi nu urmăresc în sine scopul de a
obţine venituri din activitatea pe care o desfăşoară, totuşi pe parcurs sunt în drept să
fondeze societăţi comerciale şi cooperative. Scopul acestora din urmă este legat în mod
direct de obţinerea câştigului. Cu toate acestea, veniturile realizate de asociaţia
obştească din activitatea economică nu pot fi distribuite între membrii acestei asociaţii şi
41 Legea învăţământului nr.547/1995, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.62-63 din 09.11.1995, art.36 alin.(3).42 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.48.43 Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.153-156 din 02.10.2007, art.1 alin.(2).
101
se folosesc în exclusivitate pentru realizarea scopurilor pentru care a fost creată
Munca prestată de salariatul (angajatul) întreprinderii în baza contractului
individual de muncă nu este considerată activitate de întreprinzător. Între acest salariat
şi întreprinderea la care lucrează se stabilesc raporturi de muncă şi sunt reglementate de
Codul muncii al Republicii Moldova. Întreprinderea este obligată să încheie cu
salariatul contract de muncă, să-i achite salariu nu mai mic decât tariful prevăzut de
lege, să-i deschidă carnet de muncă, poliţă de asigurare medicală, cont special la fondul
de pensionare etc.
Clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii. Aşa cum s-a menţionat,
toate persoanele juridice care au ca scop obţinerea veniturilor poartă denumirea de
întreprinderi. Reieşind din mărimea acestora şi veniturile anuale pe care le au,
întreprinderile din republică se clasifică în întreprinderi micro, mici şi mijlocii.
Clasificarea dată o găsim în Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi
mijlocii nr.206/2006.
Dintre ele, cea mai sporită atenţie din partea statului o au întreprinderile mici şi
mijlocii, ele fiind cele mai active şi cele mai numeroase în sectorul de business al
Republicii Moldova. În prezent, acestea beneficiază de numeroase facilităţi şi scutiri la
plata taxelor şi impozitelor din activitatea comercială pe care o au, pentru a se putea
consolida şi a aduce mai târziu venituri economiei naţionale.
Aşadar, sectorul întreprinderilor micro, mici şi mijlocii se constituie din totalitatea
întreprinderilor care corespund unor cerinţe stabilite de lege. Este întreprindere micro
agentul economic ce corespunde următoarelor criterii: număr mediu anual de salariaţi de
cel mult 9 persoane, iar sumă anuală a veniturilor din vânzări până la 3 milioane de lei.
Întreprindere mică este agentul economic care dispune de un număr anual de salariaţi
de cel mult 49 de persoane şi suma anuală a veniturilor din vânzări este de cel mult 25
milioane de lei. În sfârşit, este numită întreprindere mijlocie (medie) agentul economic
care are un număr anual de salariaţi până la 249 de persoane, iar sumă anuală a
veniturilor din vânzări până la 50 milioane de lei.
102
Categoria Număr de persoane
Volumul anual al vânzărilor (mln. lei)
Valoarea de bilanţ a activelor (mln. lei)
Microîntreprinderi până la 9 până la 3 până la 3Întreprinderi mici până la 49 până la 25 până la 25Întreprinderi mijlocii
până la 249 până la 50 până la 50
Tabelul 1. Criterii în funcţie de care se face clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii
Orice persoană fizică sau juridică poate opta pentru una din formele de
întreprinderi menţionate. Avantajul acestora se explică prin facilităţile şi scutirile de
care beneficiază la achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii faţă de stat. De
asemenea, au dreptul de a participa la programe de susţinere a întreprinderilor micro,
mici şi mijlocii, dreptul de acces la sistemul simplificat al evidenţei contabile, suporturi
financiare din partea administraţiei publice locale etc.
Nu se încadrează în categoria întreprinderilor micro, mici şi mijlocii următorii
agenţi economici: a) care ocupă o poziţie dominantă pe piaţă; b) care au fondatori ce nu
fac parte din sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii şi aceşti fondatori deţin o pondere
mai mare de 35% din fondul statutar; c) companiile fiduciare şi companiile de asigurare;
d) fondurile de investiţii; e) agenţii economici care importă mărfuri cu accize; f) băncile,
organizaţiile micro-financiare, asociaţiile de creditare şi economii, alte întreprinderi
financiare; g) casele de schimb valutar şi lombardurile; h) întreprinderile care activează
în ramura jocurilor de noroc.
§5. Activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător
Una din posibilităţile de a practica activitatea de întreprinzător fără fondarea unei
întreprinderi este patenta de întreprinzător44. Patenta de întreprinzător este un
document, ce atestă dreptul de a desfăşura genul activităţii de întreprinzător indicat în el,
în decursul unei anumite perioade de timp. Titular al patentei poate fi numai persoana
fizică. Patenta se eliberează de către inspectoratul fiscal din localitatea în care se
doreşte desfăşurarea activităţii, iar în unele situaţii, patenta poate fi eliberată şi de
44 Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Suport de curs la specialitatea „Drept economic”. Chişinău: „Business-Elita”, 2006, p.103.
103
primăria din acea localitate. În acest caz, evidenţa blanchetelor patentei de
întreprinzător şi repartizarea lor primăriilor se efectuează de către inspectoratul fiscal45.
Durata patentei de întreprinzător este de la cel puţin 1 lună, iar ulterior, termenul ei de
valabilitate poate fi prelungit.
Este important să cunoaştem că titularul patentei nu poate transmite patenta unei
alte persoane, patenta fiind un document strict personal. Mai mult ca atât, titularul
patentei nu are dreptul să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de
întreprinzător specificate în patentă.
Activităţile care pot fi desfăşurate în baza patentei de întreprinzător sunt
numeroase, ele fiind stabilite în anexa la Legea cu privire la patenta de întreprinzător
nr.93/199846, şi anume:
- comerţul cu amănuntul la tarabe, tejghele, tonete şi din autovehicule în pieţe
şi/sau în locuri autorizate de autoritatea administraţiei publice locale; comerţul cu
amănuntul în chioşcuri şi în alte încăperi cu suprafeţe mici; comercializarea cu
amănuntul a apei îmbuteliate;
- comerţul cu produse alimentare şi mărfuri uşor alterabile autohtone;
- întocmirea dărilor de seamă contabile;
- transportul călătorilor cu automobilele-taxi, cu un număr de locuri de până la 7;
servicii de spălătorie; servicii de păstrare a bagajelor;
- masaj, servicii de îngrijire a bolnavilor şi alte servicii medicale;
- servicii veterinare, zootehnice;
- servicii de frizerie şi servicii cosmetice;
- croitul, cusutul, tricotarea, reparaţia îmbrăcămintei şi comercializarea acestora;
confecţionarea şi reparaţia încălţămintei;
- predarea limbilor străine (instruire individuală sau în grupe cu un număr de până
la 20 persoane); servicii de dactilografiere, inclusiv cu folosirea computerului;
- vulcanizarea camerelor şi anvelopelor în ateliere;
- repararea locuinţelor; construirea caselor de locuit şi a garajelor în localităţile
rurale;45 Patenta poate fi eliberată de primărie, în cazul dacă în localitatea respectivă nu este amplasat inspectoratul (oficiul) fiscal. Patenta eliberată de primărie este valabilă numai pe teritoriul administrat de aceasta.46 Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr.93-XIV din 15.07.98, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-73/485 din 06.08.1998.
104
- reparaţia tehnicii de uz casnic, instrumentelor şi mecanismelor, ceasurilor;
reparaţia aparatelor tele, audio, video de uz casnic;
- servicii hoteliere (în hoteluri cu un număr de locuri de până la 7);
- creşterea florilor şi comercializarea lor; deservirea muzicală a ceremoniilor.
În prezent, un număr tot mai mare de persoane fizice lucrează în bază de patentă,
fie la piaţă sau în alte locuri autorizate. Cel mai frecvent, patenta o întâlnim la
persoanele care şi-au deschis o mică afacere de frizerie şi machiaj, prestarea serviciilor
de xerox şi imprimare, reparaţia încălţămintei, vânzarea cărţilor în stradă ş.a. Din
nefericire, există şi persoane care activează ilegal, fără a deţine patentă de întreprinzător,
cum ar fi de exemplu, cei care oferă apartamente în chirie, care efectuează reparaţii în
case de locuit, vânzătorii ambulanţi în pieţe şi pe străzi etc.
Desfăşurarea activităţii de întreprinzător în baza patentei nu presupune
înregistrarea de stat şi nici primirea licenţei. La fel, asupra titularului de patentă nu se
extind cerinţele privind dările de seamă financiare şi statistice, ţinerea evidenţei
contabile şi financiare, efectuarea operaţiilor de casă şi decontărilor, şi nici prevederile
din Codul fiscal. Altfel spus, titularul de patentă este liber în acţiunile sale. El este
singurul întreprinzător pentru care legea nu cere eliberarea bonului de casă.
§6. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale
Activităţile monopol de stat sunt desfăşurate exclusiv de organele statului sau de
persoane juridice constituite de stat. Prin monopolul statului se înţelege situaţia în care
un număr limitat de agenţi economici sunt investiţi de către organele administraţiei
publice cu drepturi exclusive pentru desfăşurarea într-o anumită sferă a activităţilor
economice: de producere, transportare, comercializare şi procurare a mărfurilor şi
serviciilor. Lista monopolurilor statului este prevăzută în Anexa nr.2 la Hotărârea
Guvernului R.M. nr.582/199547, acestea fiind:
a) de competenţa Ministerului Finanţelor: confecţionarea ordinelor şi medaliilor,
utilizarea metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, producerea semnelor ce confirmă
achitarea taxei de stat.
b) Ministerul Agriculturii: asistenţa veterinară animalelor infectate cu boli deosebit de
47 Hotărârea Guvernului R.M. nr.582 din 17.08.1995 cu privire la reglementarea monopolurilor, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.59-60/472 din 26.10.1995.
105
periculoase, fabricarea produselor din tutun.
c) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor: prestarea serviciilor
poştale, deschiderea rutelor noi în trafic naţional şi internaţional cu pornirea din
Republica Moldova.
d) Ministerul Sănătăţii: acordarea unor categorii de asistenţă medicală (certificate
despre starea sănătăţii psihice, expertiza privind pierderea capacităţii de muncă, boli
molipsitoare şi venerice etc.), inclusiv anumite intervenţii chirurgicale.
e) Ministerul Apărării: repararea armamentului, cumpărarea tehnicii de luptă etc.
f) Banca Naţională a Moldovei: emisia şi baterea monedei.
Monopol natural avem situaţia în care prestarea anumitor tipuri de servicii poate
fi făcută şi de agenţii economici, alţii decât statul. Aşadar, spre deosebire de monopolul
de stat unde serviciul este prestat doar de organul de stat, în cazul monopolului natural,
se implică şi agenţii economici privaţi.
Din această categorie fac parte: activităţile legate de exploatarea căilor ferate, a
gărilor feroviare, autostrăzilor, căilor navigabile, porturilor fluviale, reţelele de
radiodifuziune şi televiziune de stat, exploatarea reţelei de gaze şi sistemul de
gazificare, transportul gazelor prin conducte, aprovizionarea cu energie electrică,
energia termică, apa prin conducte, colectarea gunoiului şi a zăpezii, acordarea
serviciilor funerare, exploatarea aeroporturilor şi a sistemului de dirijare a circulaţiei
aeriene.
Aceste activităţi poartă denumirea de monopol natural deoarece, pe de o parte,
prezintă un risc sporit, iar pe de alta, agenţii economici care desfăşoară astfel de
activităţi pot influenţa negativ piaţa de bunuri şi servicii. De exemplu, din lipsa
posibilităţii de a alege, omul de rând nu poate schimba agentul economic care îi livrează
energie termică (n.n. - „Termocom” SA), energie electrică (n.n. - ÎCS „Union Fenosa”),
apă (n.n. - „Apă-Canal” SA), gaze naturale (n.n. - „Moldova-Gaz” SA) etc., fiind nevoit
să accepte toate condiţiile impuse de organizaţia care îi prestează aceste servicii.
În acelaşi timp statul are dreptul să intervină în activitatea acestor monopolişti
comerciali, pentru a proteja cumva consumatorii de posibilele abuzuri. Aşa o face, de
exemplu, Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (ANRE) care verifică în
permanenţă activitatea monopoliştilor „Union Fenosa”, „Moldova Gaz”, „Termocom”
106
etc., având dreptul să le aplice amenzi, iar în cele din urmă, să le retragă chiar licenţa de
activitate dacă încalcă sistematic drepturile consumatorilor.
§7. Activităţi interzise
Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor de întreprinzător interzise. În lipsa unor
reglementări exprese, în această listă se includ activităţile care pot să aducă un profit
material şi pentru care este prevăzută o pedeapsă penală sau administrativă48.
De exemplu, în Codul penal al Republicii Moldova49 există un capitol separat,
numit „Infracţiuni economice”, în care sunt prevăzute infracţiunile comise în cadrul
activităţii de întreprinzător. Astfel, potrivit Codului penal sunt interzise şi se pedepsesc
următoarele activităţi: traficul de fiinţe umane (art.165), traficul de copii (art.206),
munca forţată (art.168), practicarea ilegală a medicinei şi activităţii farmaceutice
(art.214), fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi (art.236), dobândirea
creditului prin înşelăciune (art.238), practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător
(art.241), spălarea banilor (art.243), evaziunea fiscală la întreprinderi, instituţii şi
înşelarea clienţilor (art.255), executarea necalitativă a construcţiilor (art.257),
eschivarea de la achitarea plăţilor vamale (art.249) contrabanda (art.248) etc.
În Codul contravenţional al Republicii Moldova50 un capitol aparte este
consacrat contravenţiilor ce afectează activitatea de întreprinzător (Capitolul XV)51.
Dintre acestea enumerăm: desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.263),
comerţul sau transportul de mărfuri a căror comercializare este interzisă ori limitată
(art.267), plasarea pe piaţă a produselor alimentare cu termen de valabilitate expirat sau
fără indicarea acestui termen (art.269), încălcarea regulilor de comerţ (art.273),
încălcarea regulilor de comerţ în piaţă (art.274), încălcarea legislaţiei în domeniul pieţei
produselor petroliere (art.277), încălcarea legislaţiei în domeniul asigurărilor (art.305),
comercializarea cu amănuntul a băuturilor alcoolice (art.286), activitatea bancară fără
autorizaţie (art.290) etc.
48 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.58.49 Codul Penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002.50 Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6/15 din 16.01.2009.51 Contravenţii sunt încălcări ale prevederilor din Codul contravenţional, la fel cum infracţiunile reprezintă încălcări ale normelor din Codul penal.
107
§8. Profesii liberale
În legislaţie nu există o enumerare a profesiilor considerate liberale. Cu toate
acestea denumirea lor o desprindem din diferite acte normative. Aşadar, din categoria
profesiilor liberale fac parte profesiile de: avocat, notar, medic, profesor, muzician,
profesor etc.52
În primul rând, la baza evidenţierii unei profesii liberale, stă criteriul punerii de
către o persoană la dispoziţia tuturor celor interesaţi a cunoştinţelor şi abilităţilor, contra
unui onorar. În al doilea rând, aceste profesii trebuie să fie practicate liber, fără ca
persoanele ce le desfăşoară să fie în subordinea cuiva. De exemplu, dacă profesorul ţine
un curs de lecţii la universitate, nu putem spune că el desfăşoară profesie liberală,
deoarece este angajatul universităţii, lucrând în baza contractului de muncă, primind
salariu. În schimb dacă profesorul mai deţine o patentă de întreprinzător şi după
universitate ţine cursuri particulare celor interesaţi, contra plată, spunem că exercită o
profesie liberală. La fel şi în cazul medicului, avocatului, notarului, auditorului,
contabilului etc.
În literatura de specialitate se menţionează că profesiunea liberală reprezintă acea
profesie, dobândită de o persoană fizică prin pregătire profesională în cadrul sistemului
de învăţământ, exprimată într-o specialitate, care ar urma să fie exercitată în mod liber şi
independent, prin orice formă de organizare ar dori fiecare (individual sau prin birouri
particulare)53. În schimbul acestui serviciu, trebuie să se plătească un onorariu în bani.
Taxele pentru servicii se stabilesc pentru fiecare caz în parte, se fac publice prin afişarea
în Internet, la intrarea în birou, pe panou, perete sau chiar pe uşă. Important este să fie
văzute de către clienţi.
De exemplu, în cazul avocaţilor Legea cu privire la avocatură nr.1260/200254
stabileşte că profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare
autonomă, dar nu este activitate de întreprinzător (art.1)55. Persoana care activează în
52 Dintre toate, avocatura este considerată „regina profesiilor liberale”.53 Tufan Constantin. Profesiile libere (liberale), publicat în Revista de Drept Comercial (Bucureşti, România), 1997, nr.10, p.72.54 Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19.07.2002, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159/582 din 04.09.2010.55 Din acest considerent, cu înregistrarea cabinetului avocatului şi a biroului asociat de avocaţi se ocupă Ministerul Justiţiei, aşa cum se procedează şi în cazul asociaţiilor obşteşti.
108
calitate de avocat, nu poate exercita în acelaşi timp şi alte profesii56. În această privinţă,
legea prevede că profesia de avocat este incompatibilă cu: a) oricare funcţie
remunerată, cu excepţia funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică şi didactică, precum şi
cea de arbitru al judecăţii arbitrale (arbitraj); b) activitatea de întreprinzător; c)
activitatea de notar; d) alte activităţi ce lezează demnitatea şi independenţa profesiei de
avocat sau bunele moravuri (art.11).
Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul pentru a fi
consultată şi reprezentată de acesta în materie juridică. Asistenţa juridică prestată de
avocat se face contra plată. Luând în considerare starea materială a persoanei, avocatul
îi poate acorda asistenţă juridică şi în mod gratuit.
Avocatul este obligat să presteze serviciile de asistenţă juridică în bază de
contract. Contractul de asistenţă juridică se semnează de avocat şi client, se aplică
ştampila personală a avocatului şi se înregistrează într-un registru special57. De
asemenea, în contract se indică mărimea plăţii (dacă serviciul se prestează în mod
gratuit, plata nu se indică) percepute de avocat pentru asistenţa juridică. Excepţie fac
cazurile de reprezentare a intereselor soţului, soţiei şi rudelor până la gradul al patrulea
inclusiv (copii, fraţi, surori, părinţi, bunei, nepoţi, verişori).
56 În Republica Moldova avocat poate deveni persoana fizică care are diplomă de licenţiat în drept, se bucură de o reputaţie ireproşabilă şi a fost admisă în profesia de avocat după susţinerea examenelor de calificare. Sunt scutite de efectuarea stagiului profesional şi de examenul de calificare persoanele care deţin titlul de doctor, precum şi cele care au cel puţin 10 ani vechime în muncă în funcţia de judecător sau procuror. Pentru a primi licenţa de avocat, aceste persoane depun o cerere la Ministerul Justiţiei şi în termen de 10 zile li se eliberează licenţa. 57 Cabinetul avocatului şi biroul asociat de avocaţi ţin registrul contractelor de asistenţă juridică încheiate cu clienţii, duc evidenţa fiscală şi achită statului anumite taxe din câştigurile obţinute.
109
CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR
§1. Consideraţii generale
Prin reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător urmează să înţelegem
cum statul, având la îndemână legile şi alte acte normative, contribuie la organizarea şi
supravegherea desfăşurării normale a activităţii de întreprinzător în republică.
Activitatea de întreprinzător este utilă şi necesară întregii societăţi. Ea trebuie
desfăşurată liber atât timp cât se face conform legii şi nu limitează drepturile altor
persoane. Fiind calea cea mai scurtă de obţinere a veniturilor, activitatea de
întreprinzător generează şi conflicte, cum ar fi: vânzarea de mărfuri fără a deţine licenţă
de activitate, falsificarea produselor, prestarea de servicii necalitative, periculoase
pentru viaţa şi sănătatea celor din jur ş.a.
Pentru a elimina astfel de încălcări, au fost elaborate numeroase acte normative,
prin care statul impune anumite reguli de joc tuturor întreprinzătorilor58. Aceste reguli
sunt stabilite prin Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/200659, au
scopul de a disciplina întreprinzătorii şi se referă la: a) înregistrarea de stat; b) obţinerea
licenţelor de stat pentru genul de activitate practicat; c) achitarea la timp a taxelor şi
impozitelor faţă de bugetul de stat; d) ţinerea evidenţei contabile; e) respectarea
Organele de stat sunt în drept să aplice sancţiuni pentru încălcările comise de
întreprinzători. De exemplu, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător soldată cu
obţinerea unui profit în proporţii mari este calificată de Codul penal al Republicii
Moldova ca infracţiune şi vinovatul se pedepseşte cu amendă sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii. Dacă infractor este persoana juridică, atunci se va
aplica o amendă însoţită de retragerea dreptului de a mai desfăşura pe viitor genul
58 Pe parcursul anilor, reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător a fost obiectul multor acte normative. S-a observat că acesta este mecanismul prin care statul intervine, uneori abuziv în activitatea societăţilor comerciale. În loc să întreprindă măsuri de liberalizare a pieţei, mulţi ani la rând autorităţile au pus piedici în realizarea iniţiativei private (A se vedea: Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.65).59 Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 03.01.92, publicată în Monitorul Oficial nr.2/33 din 28.02.1994.
110
respectiv de activitate60.
§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător
Orice economie suferă de neajunsuri, care determină apariţia unor fenomene ca
şomajul, sărăcia, poluarea mediului, monopolul etc. Deşi în Constituţia Republicii
Moldova este prevăzută libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător, această
libertate nu este una absolută, deoarece statul are dreptul să intervină în diferite feluri
pentru a ţine sub control activitatea respectivă.
În primul rând, statul elaborează legi şi acte normative subordonate legilor,
cum sunt hotărârile de guvern, regulamentele, deciziile, ordinele ministerelor, decretele
preşedintelui, dispoziţiile primarilor etc., prin care este reglementată întreaga activitate
aducătoare de profit în republică.
În al doilea rând, prin aceste acte normative în seama întreprinzătorilor sunt puse
un şir de obligaţiuni, cum sunt: - înregistrarea de stat; - obţinerea licenţei de activitatea;
- ţinerea evidenţei contabile; - achitarea la timp a impozitelor şi a taxelor faţă de stat; -
concurenţa liberă pe piaţa produselor şi a serviciilor; - protecţia consumatorilor; -
respectarea legislaţiei muncii etc.
Pentru a stabili aceste obligaţiuni, statul intervine în activitatea de
întreprinzător. Intervenţia statului este dictată de necesitatea de a proteja interesele
majore ale societăţii şi a asigura: formarea bugetului de stat, deschiderea noilor locuri de
Organele de stat pot emit acte normative doar în limita competenţelor stabilite de
legislaţie. Emiterea unui act normativ sau a unei dispoziţii care lezează drepturile
întreprinzătorilor este ilegală şi poate fi atacată în instanţele judecătoreşti. Dacă
întreprinzătorului i-au fost aduse daune materiale ca rezultat al executării acestor acte şi
dispoziţii, pagubele vor fi reparate de organul de stat care a emis actul respectiv61.
În al treilea rând, statul verifică modul de respectare a legislaţiei, iar dacă
constată anumite încălcări, aplică sancţiuni. De exemplu, inspectoratul fiscal verifică
cum agenţii economici achită taxele şi impozitele; organul de licenţiere - respectarea
60 (Art.241) Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial nr.128-129/1012 din 13.09.2002.61 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier. Chişinău, 1997, p.42-43.
111
condiţiile de licenţiere; inspecţia muncii - cum este respectată legislaţia muncii etc.62
Sancţiunile care se aplică pot fi diferite: amenda, retragerea licenţei, interdicţia de a
desfăşura un anumit gen de activitate, interdicţii impuse la importul şi exportul
mărfurilor etc. Aceste mijloace statul le foloseşte în scopul de a ţine sub control
activitatea de întreprinzător.
§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător
Activitatea de întreprinzător nu poate fi desfăşurată la întâmplare. Persoana care
doreşte să înceapă o afacere, mai întâi trebuie să se înregistreze conform legii. În caz
contrar, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător (fără a fi înregistrat) este
considerată infracţiune, fiind sancţionată de Codul Penal al Republicii Moldova.
Legislaţia R.Moldova prevede că persoana juridică se consideră constituită din
momentul înregistrării ei de către stat63. Înregistrarea de stat urmează a fi înţeleasă ca o
recunoaştere (certificare) din partea statului, prin intermediul organelor sale abilitate, a
creării, reorganizării ori lichidării persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali,
precum şi orice alte modificări şi completări aduse în actele de constituire a acestora.
Prin efectul înregistrării statul urmăreşte mai multe scopuri: efectuarea unui
control asupra persoanelor care desfăşoară activitatea de întreprinzător; prevenirea şi
combaterea activităţilor ilegale; ţinerea unei evidenţe statistice; promovarea politicii de
impozitare; furnizarea pentru cei interesaţi a informaţiei cu privire la identitatea şi
nivelul financiar a persoanelor înregistrate.
Organul de înregistrare. Unica instituţie publică care prin intermediul oficiilor
sale teritoriale efectuează, în numele statului, înregistrarea persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali, este Camera Înregistrării de Stat. Oficiile teritoriale ale
Camerei sunt conduse de registratori de stat. Acestea au un şir de atribuţii, cum sunt:
primesc cererile de înregistrare, verifică setul de acte depuse pentru înregistrare,
înregistrează persoanele juridice şi întreprinzătorii individuali sau refuză înregistrarea
acestora etc.
62 Cerinţele faţă de timpul de muncă şi timpul de odihnă al muncitorilor, eliberarea obligatorie a poliţei de asigurare medicală fiecărui muncitor, acordarea unui salariu nu mai mic decât salariul minim prevăzut de lege, igiena şi protecţia muncii, eliberarea bonului de casă la procurarea mărfurilor (serviciilor), ambalajul produselor alimentare, nepoluarea mediului înconjurător etc.63 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.60.
112
Persoanele juridice, filialele şi reprezentanţele lor, precum şi întreprinzătorii
individuali se înregistrează la oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat în a cărui
rază de deservire îşi au sediul. Certificatul de înregistrare este documentul care
confirmă înregistrarea de stat luarea la evidenţă fiscală. Certificatul respectiv se
eliberează numai după ce avut loc înregistrarea de stat. Înregistrarea nu se face gratuit.
Taxa pentru înregistrarea de stat a persoanelor juridice este de 250 lei, iar pentru
întreprinzătorii individuali – 54 lei.
Actele necesare pentru înregistrare. Pentru înregistrarea de stat a persoanei
juridice se depun următoarele acte: a) cererea de înregistrare; b) hotărârea de constituire
semnată de fondatori; c) actul de constituire (statutul); d) dovada achitării taxei de
înregistrare; e) certificatul care confirmă depunerea de către fondatori a cotei-părţi în
capitalul social al persoanei juridice, în mărimea şi în termenul prevăzut de legislaţie.
Pentru aportul depus în bani la capitalul social trebuie prezentat certificatul bancar, iar
cu privire la aporturile depuse în natură (construcţii, terenuri, maşini, tractoare, aparate
de lucru etc.) se va prezenta actul de evaluare a bunurilor transmise ca aport în natură,
în care este indicat costul fiecărui bun (art.144 Cod civil).
Pe lângă aceste acte, în anumite situaţii pot fi solicitate şi alte acte: de exemplu, în
cazul înregistrării unei organizaţii religioase se cere şi avizul Serviciului Culte; pentru
fondarea unor teatre, muzee, circuri, cinematografe, este solicitat şi avizul Ministerului
Culturii; la fondarea de licee şi universităţi – avizul Ministerului Educaţiei.
Registratorul verifică legalitatea actelor depuse pentru înregistrare şi adoptă o
decizie, de înregistrare sau de refuz. În cazul deciziei de refuz, actele pentru înregistrare
pot fi depuse în mod repetat, numai dacă au fost înlăturate cauzele care au stat la baza
refuzului de înregistrare. Mai mult ca atât, decizia de refuz poate fi contestată în instanţa
de judecată şi anulată.
Registrul de stat. La Camera Înregistrării de Stat există două registre unice pentru
întreaga republică: Registrul de stat al persoanelor juridice şi Registrul de stat al
întreprinzătorilor individuali. Registrele de stat se ţin în mod computerizat şi manual. În
situaţia în care nu vor coincide datele din aceste două registre (manual şi computerizat),
se consideră autentice datele din registrul ţinut manual64.64 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.61.
113
Se consideră că persoana juridică există atâta timp cât figurează în registrul de
stat. Dacă se descoperă faptul că în numele „persoanei juridice” neînregistrate sau
radiate din registrul de stat, au fost încheiate contracte, efectuate transferuri băneşti ori
alte acţiuni similare, acest lucru se consideră încălcare a legii şi cei vinovaţi riscă o
pedeapsă, penală sau contravenţională.
§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător
Noţiunea de licenţă. Definiţia licenţei este formulată de Legea privind
reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător nr.451/2001, şi anume:
„licenţa este un act administrativ cu caracter permisiv, eliberat de autoritatea de
licenţiere în procesul de reglementare a activităţii de întreprinzător, ce atestă dreptul
titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de activitate
indicat în aceasta, integral sau parţial, cu respectarea obligatorie a condiţiilor de
licenţiere”.
Mai simplu vorbind, licenţa este un permis special în baza căruia persoana poate
să desfăşoare o anumită activitate care îi aduce de profit. Lista activităţilor care se
desfăşoară în baza licenţei este prevăzută de lege, iar dreptul de a practica activitatea
pentru care este necesară licenţă apare numai din momentul obţinerii acesteia.
Licenţele sunt documente de strictă evidenţă. Ele se întocmesc pe formulare
tipizate, au serie şi număr. Modelul formularului de licenţă se aprobă de Guvern. Orice
licenţă trebuie să conţină: a) denumirea autorităţii de licenţiere; b) seria, numărul şi data
eliberării/prelungirii licenţei; c) denumirea, forma juridică de organizare, adresa juridică
a titularului de licenţă; d) data şi numărul certificatului de înregistrare de stat a
întreprinderii; e) genul de activitate, integral sau parţial, pentru a cărui desfăşurare se
eliberează licenţa; f) termenul de valabilitate a licenţei; g) semnătura conducătorului
autorităţii de licenţiere sau a adjunctului, însoţită de ştampilă.
De regulă, licenţele se eliberează pe un termen de 5 ani, dar în cazurile prevăzute
de lege există şi unele excepţii în acest sens: 3 ani pentru fabricarea şi vânzarea
producţiei alcoolice şi a berii; 1 an pentru organizarea şi desfăşurarea jocurilor de noroc,
loteriilor, mizelor la competiţii sportive; importul, fabricarea, comercializare produselor
din tutun.
114
Taxa pentru eliberarea licenţei este de 2500 lei. Pentru unele categorii de licenţe,
taxa este diferită, şi anume: pentru unităţile farmaceutice este de 1800 lei, pentru
aducerea de peste hotare şi comercializarea produselor din tutun - 20.000 de lei,
băuturilor alcoolice - 40.000 de lei, benzinei şi motorinei - 200.000 de lei etc. Sumele
respective se achită o singură dată, la momentul obţinerii licenţei.
În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o altă nouă
subdiviziune separată, el este obligat să depună la Camera de Licenţiere o cerere de
reperfectare a licenţei, în vederea includerii în anexa la licenţă a unei noi adrese de
desfăşurare a activităţii. Pentru fiecare filială sau altă subdiviziune separată a titularului
de licenţă, acestuia i se eliberează copii autorizate de pe aceasta. Copiile confirmă
dreptul filialei de a desfăşura activităţi pe baza licenţei obţinute. Un moment important
este că deţinătorul licenţei nu este în drept să transmită licenţa unei altei persoane.
Încălcarea acestei interdicţii are ca efect retragerea licenţei.
Dreptul de a solicita licenţa îl au întreprinzătorii, adică persoanele fizice
înregistrate ca întreprinzători individuali65 la Camera Înregistrării de Stat şi persoanele
juridice cu scop lucrativ66.
Licenţa este valabilă de la data eliberării şi până la data expirării ei. Acţiunea
licenţei încetează în caz de suspendare, anulare, retragere sau de expirare a termenului
de valabilitate. Camera de Licenţiere este în drept să controleze faptul cum titularul de
licenţă respectă cerinţele prevăzute în licenţă. Dacă se constată încălcări, titularul de
licenţă va fi sancţionat prin suspendarea sau retragerea licenţei. Se poate ajunge până la
dizolvarea şi lichidarea titularului de licenţă67.
Organele împuternicite cu licenţierea
În prezent, în republică avem 6 organe împuternicite cu eliberarea licenţelor: 1)
Camera de Licenţiere; 2) Banca Naţională a Moldovei; 3) Comisia Naţională a Pieţei
Financiare; 4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică; 5) Agenţia
Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei; 6)
Consiliul Coordonator al Audiovizualului. Dintre toate aceste autorităţi, cele mai multe
feluri de licenţe eliberează Camera de Licenţiere.65 O perioadă îndelungată de timp se numeau întreprinderi individuale. 66 Societăţile comerciale (societatea cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită), cooperativele de producţie şi de întreprinzător, întreprinderile de stat şi municipale.67 Dacă acesta este o persoană juridică.
115
1) Camera de Licenţiere (o vom numi în continuare Cameră) este un organ de
stat aflat în subordinea Ministerului Economiei, are statut de persoană juridică, dispune
de ştampilă şi îşi desfăşoară activitatea pe baza unui regulament aprobat de Guvern.
Funcţia principală a Camerei constă în eliberarea licenţelor. Pe lângă aceasta,
Camera îndeplineşte funcţii ajutătoare, şi anume: a) eliberează, prelungeşte,
reperfectează, reia valabilitatea licenţelor, eliberează copii şi duplicate ale acestora,
suspendă, retrage, recunoaşte ca nevalabile anumite licenţe; b) organizează controlul
asupra respectării de către titularii de licenţe a condiţiilor de licenţiere; c) ţine dosarele
de licenţiere şi registrul de licenţiere; d) prezintă Ministerului Economiei dări de seamă
anuale privind activitatea sa. Deciziile Camerei de Licenţiere pot fi contestate în instanţa
judecătorească.
Genurile de activitate care se supun licenţierii de către Camera de Licenţiere sunt
numeroase. Dintre ele enumerăm doar câteva: activitatea de audit; activitatea de
evaluare a bunurilor imobile; activitatea burselor de mărfuri; organizarea şi desfăşurarea
loteriilor, jocurilor de noroc, întreţinerea cazinourilor, exploatarea automatelor de joc cu
câştiguri băneşti, stabilirea mizelor la competiţiile sportive; importul şi comercializarea
producţiei alcoolice, a berii, produselor din tutun; construcţiile de clădiri; îmbutelierea
apelor minerale şi naturale potabile; activitatea particulară de detectiv şi pază;
activitatea farmaceutică; transportul auto de călători în folos public; activitatea de
turism; activitatea de broker vamal etc.
2) Banca Naţională a Moldovei. Dintre atribuţiile de bază ale Băncii Naţionale
face parte cea de licenţiere şi supraveghere a activităţii instituţiilor financiare din
republică (art.5 al Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548/199568). Cu
alte cuvinte, Banca Naţională este singurul organ de stat care eliberează licenţe pentru
activitatea băncilor comerciale din ţară, fiind în drept să le impună sancţiuni sau chiar
să le retragă aceste licenţe. Pe lângă aceasta, Banca Naţională este singura instituţie care
eliberează licenţe pentru activitatea de schimb valutar.
3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare este o autoritatea publică autonomă,
responsabilă faţă de Parlament, care reglementează şi autorizează activitatea
participanţilor la piaţa financiară nebancară, supraveghind respectarea legislaţiei de 68 Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548 din 21.07.95, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.56-57/624 din 12.10.1995.
116
către ei. În acest scop, Comisia Naţională este investită cu putere de decizie, de
intervenţie, de control şi de sancţionare disciplinară şi administrativă (art.1 al Legii
privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192/199869).
În general, funcţiile Comisiei Naţionale se extinde asupra participanţilor la piaţa
financiară nebancară, care cuprinde: deţinătorii de valori mobiliare, investitorii,
asiguraţii, organizaţiile care lucrează pe piaţa valorilor mobiliare, Biroul Naţional al
Asigurărilor de Autovehicule din Republica Moldova, membrii asociaţiilor de economii
şi împrumut, clienţii organizaţiilor de microfinanţare şi participanţii profesionişti la
piaţa financiară nebancară. Reieşind din aceasta, printre atribuţiile de bază ale Comisiei
Naţionale a Pieţei Financiare se referă eliberarea licenţelor pentru: a) activitatea
asigurătorilor (reasiguratorilor), brokerilor de asigurare şi de reasigurare; b) activitatea
de gestiune a activelor fondurilor nestatale de pensii; c) activitatea asociaţiilor de
economii şi împrumut; d) activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare.
4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (pe scurt - ANRE)
este autoritatea investită cu atribuţii de reglementare şi monitorizare a domeniului
energeticii - energia electrică, gaze naturale, benzină, motorină, alte produse
petroliere. În aşa mod, ANRE eliberează licenţe pentru desfăşurarea activităţilor sus-
menţionate în conformitate cu Legea cu privire la gaze, Legea cu privire la energia
electrică şi Legea privind piaţa produselor petroliere (art.4 din Legea cu privire la
energetică nr.1525/199870).
5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi
Tehnologia Informaţiei (pe scurt - ANRCETI). Agenţia, în limitele competenţelor sale,
are dreptul să elibereze, să suspende ori să revoce licenţele, să elaboreze şi să modifice
condiţiile de licenţă conform legii şi să efectueze controlul respectării acestora (art.10
pct.(c) din Legea comunicaţiilor electronice nr.241/200771).
ANRCETI este împuternicită prin lege să elibereze licenţe de activitate pentru: a)
utilizarea frecvenţelor sau canalelor radio şi/sau a resurselor de numerotare în scopul
furnizării reţelelor şi/sau serviciilor de comunicaţii electronice; b) serviciile de creare,
69 Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192 din 12.11.1998, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.22-23/91 din 04.03.1999.70 Legea cu privire la energetică nr.1525-XIII din 19.02.98, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.50-51/366 din 19.02.1998.71 Legea comunicaţiilor electronice nr.241-XVI din 15.11.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.51-54/155 din 14.03.2008.
117
implementare şi de asigurare a funcţionării sistemelor informaţionale automatizate de
importanţă statală, inclusiv a produselor program. Mai simplu vorbind, Agenţia este
responsabilă de acordarea licenţelor pentru frecvenţele de undă radio, tele, programelor
Internet, telefonie mobilă (Orange, Moldcell, Unité) şi fixă (Moldtelecom). Lista
licenţelor eliberate de ANRCETI se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului acordă licenţe pentru difuzarea
programelor pe cale radioelectrică terestră şi/sau prin orice alte mijloace de
telecomunicaţii decât cele radioelectrice terestre (art.23-34 Codul audiovizualului al
Republicii Moldova72). Cu alte cuvinte, acordă licenţe pentru posturile de radio şi
televiziune pe teritoriul republicii.
§5. Concurenţa în activitatea de întreprinzător
Concurenţa se defineşte ca o liberă competiţie între agenţii economici care oferă
pe piaţă bunuri şi servicii ce tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale
consumatorilor. În aşa mod, concurenţa este considerată şi o luptă dintre agenţii
economici pentru câştigarea clientelei şi extinderea afacerilor. În această luptă, fiecare
agent economic îşi pune ca scop lărgirea pieţei de desfacere şi realizarea unor profituri
cât mai mari.
Procesul de concurenţă este un fenomen normal. Concurenţa ţine agenţii
economici sub o presiune continuă, ei fiind gata de a reacţiona oricând la cerinţele
pieţei73. Dreptul la concurenţă trebuie exercitat cu bună-credinţă, corectitudine şi
onestitate în afaceri, fără a încălca libertăţile celorlalţi agenţi economici. Numai în acest
caz putem vorbi de o concurenţa licită sau loială, în caz contrar, ia naştere concurenţa
neloială.
Condiţiile necesare pentru existenţa concurenţei. Pentru existenţa unei
concurenţe normale pe piaţa de desfacere, trebuie să fie întrunite cel puţin 4 condiţii: a)
liberalizarea comerţului (activităţii de întreprinzător); b) prezenţa unui număr suficient
de agenţi economici; c) liberalizarea preţurilor şi tarifelor; d) existenţa unei legislaţii
reuşite, care ar combate concurenţa neloială.
72 Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr.260 din 27.07.2006, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.131-133/679 din 18.08.2006. 73 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier, Chişinău, 1997, p.54.
118
a) liberalizarea comerţului (activităţii de întreprinzător) presupune că fiecare
agent economic este în drept să-şi aleagă liber domeniul de activitate, să producă şi să
vândă mărfurile care sunt cerute pe piaţă. Concurenţa este posibilă numai dacă în
republică există o libertate a comerţului, şi invers, libertatea comerţului are sens numai
dacă este prezentă concurenţa între mulţi producători şi ofertanţi de servicii.
b) prezenţa unui număr suficient de agenţi economici. Pe piaţa mărfurilor şi
serviciilor de acelaşi fel, trebuie să existe mai mulţi agenţi economici. Numărul prea mic
de agenţi economici transformă piaţa într-un monopol, în care consumatorul nu mai are
de unde alege, fiind nevoit să accepte mărfuri şi servicii dintr-o singură sursă.
c) liberalizarea preţurilor şi tarifelor. Regula este că agentul economic poate să-
şi stabilească singur preţurile la mărfuri şi servicii. Totuşi, statul prin hotărâre de
Guvern reglementează un şir de preţuri şi tarife pe care agenţii economici sunt obligaţi
să le respecte, şi anume: preţurile la pâine, ulei, lactate, medicamente, transportul de
călători, energia electrică şi termică, gazul natural74.
d) existenţa unei legislaţii reuşite, care ar combate concurenţa neloială75. Faptele
de concurenţă neloială admise de unii agenţi economici, generează numeroase probleme
agenţilor economici care activează corect şi cinstit. Combaterea acestui fenomen negativ
este posibilă, în primul rând, prin adoptarea unor legi reuşite şi respectarea acestora de
către toţi agenţii economici76.
Concurenţa neloială este un fenomen negativ şi constă în acţiunile agentului
economic de a obţine avantaje neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, fapt ce
aduce sau poate aduce prejudicii altor agenţi economici, inclusiv prin a prejudicia
reputaţia lor în afaceri77.
Faptele de concurenţă neloială sunt interzise. Ca exemple de concurenţă neloială
am putea enumera: a) răspândirea informaţiilor false în stare să prejudicieze averea
şi/sau reputaţia altui agent economic; b) inducerea în eroare a cumpărătorilor cu privire
la locul de producere, calitatea şi însuşirile mărfurilor; c) folosirea neautorizată a
74 Hotărârea Guvernului nr.547 din 04.08.1995 cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.53-54/426 din 28.09.1995.75 Cuvântul neloial înseamnă necinstit sau contrar normelor de conduită în afaceri. 76 Organul de stat în sarcina căruia revine supravegherea activităţii de concurenţă în republică este Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei. 77 (Art.2) Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103 din 30.06.2000, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.166-168 din 31.12.2000.
119
emblemei, mărcii comerciale, denumirii de firmă78; d) folosirea sau divulgarea
informaţiilor care constituie secret comercial al firmei ş.a.
Monopolul. În general, activitatea de monopol este considerată a fi periculoasă în
procesul de desfăşurare a unei afaceri. Din acest considerent, tendinţa statului într-o
economie de piaţă este de a reduce la maximum activitatea de monopol. Totuşi, în
anumite domenii monopolul persistă, fiind susţinut şi promovat chiar de către stat. Este
vorba de: energia electrică, gazul natural, serviciile poştale, transportul feroviar,
telefonia fixă, fabricarea armamentului, fabricarea articolelor din tutun ş.a.
Alături de monopol, există şi o altă noţiune, numită situaţia dominantă pe piaţă. Se
consideră dominantă pe piaţă situaţia acelui întreprinzător care deţine peste 35% din
volumul de vânzări de mărfuri şi servicii într-un anumit domeniu de afaceri.
§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de întreprinzător
Definiţia. Consumator este orice persoană fizică ce intenţionează să comande
sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru
necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională79.
Aşadar, consumator este numai o persoana fizică - cetăţean, străin sau apatrid.
Persoana juridică nu poate avea calitatea de consumator80. Consumatorul trebuie să
procură bunuri sau să beneficieze de servicii pentru necesităţi personale, casnice şi
familiale. Dacă o face pentru alte interese (profesionale, de întreprinzător), persoana nu
mai poate fi numită consumator.
La ora actuală, consumatorul din Republica Moldova se găseşte în faţa unei
abundenţe de bunuri şi servicii, care, în afară de avantajele pe care i le oferă, îi creează
şi numeroase dificultăţi. Astăzi consumatorul nu mai este cumpărătorul de altă dată,
care procura bunuri de pe o piaţă de mici dimensiuni, dar el s-a transformat într-un
element al consumului de masă, făcând obiectul campaniilor publicitare şi al presiunilor
78 Cele mai răspândite cazuri de concurenţă neloială sunt încercările de a crea confuzie în mintea consumatorilor. De exemplu, unele firme încearcă să aplice mărci care se aseamănă foarte mult („până la confuzie”) cu o marcă binecunoscută în lume. Au devenit deja banale confuziile de genul „Reebok” - „Reabok”, „Panasonic” - „Panasunic” „Parlament” - „Parliament”, „Abibas” - „Adidas” ş.a. 79 Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.126-131/507 din 27.06.2003.80 În Uniunea Europeană, de exemplu, consumator poate fi şi persoana juridică. În măsura în care procurarea unor bunuri se face pentru amenajarea oficiului de lucru al întreprinderii, se consideră că întreprinderea este consumator. Aceste bunuri procurate vor contribui la satisfacerea nevoilor curente ale întreprinderii. În Republica Moldova calitatea de consumator o poate avea doar persoana fizică.
120
exercitate de grupuri de producători, care controlează piaţa81.
Statul prin mijloacele prevăzute de lege protejează cetăţenii în calitatea lor de
consumatori împotriva riscului de a cumpăra produse care pot pune în pericol viaţa,
sănătatea şi interesele lor materiale. În acest context, Legea privind protecţia
consumatorilor nr.105/2003 enumeră principalele drepturi ale consumatorului:
- de a fi protejat de către stat. În acest scop, organul de stat responsabil de
protecţia drepturilor consumatorilor în republică este Inspectoratul Principal de Stat
pentru Supravegherea Pieţei, Metrologie şi Protecţie a Consumatorilor;
- de a fi protejat împotriva riscului de a cumpăra un produs ori un serviciu care ar
putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, interesele sale legitime în calitate de consumator;
- de a i se efectua înlocuirea gratuită, restituirea preţului, repararea prejudiciului
material, moral şi venitul ratat în legătură cu produsul ori serviciul acordat în mod
necalitativ;
- de a i se oferi informaţii complete, corecte şi precise privind produsele
achiziţionate şi serviciile prestate etc.
Obligaţiile producătorului şi vânzătorului. Producătorul este persoana care a
fabricat bunurile. El este obligat să indice în documentaţia de însoţire a produsului, pe
etichetă, sau prin alte modalităţi, regulile de utilizare, depozitare şi transportare a
produsului, iar vânzătorul trebuie să le aducă la cunoştinţa consumatorului. Vânzătorul
este obligat să înmâneze bon de casă, care confirmă faptul cumpărării produsului. Bonul
de casă se eliberează pentru orice bun care a fost procurat, indiferent de costul
acestuia82. Pe lângă aceasta, vânzătorul trebuie să dispună de Registrul reclamaţiilor, în
care consumatorii liber îşi pot expune pretenţiile, criticile sau sugestiile în legătură cu
modul de respectare a drepturilor lor.
În cazul depistării unor defecte la produsele procurate sau la serviciile comandate,
consumatorul pentru a beneficia de drepturile sale trebuie să acţioneze corect şi anume:
iniţial, trebuie să depună o reclamaţie în formă scrisă. Aceasta se depune vânzătorului
ori prestatorului de servicii, solicitând înlocuirea gratuită a produsului sau restituirea
81 El a devenit o unealtă de care producătorii (distribuitorii, transportatorii, comercianţii etc.) se folosesc pentru a obţine profituri cât mai ridicate în schimbul unui produs sau serviciu necorespunzător (Plotnic Olesea. Protecţia consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene, publicat în Revista Naţională de Drept, nr.7-8, 2010, p.58). 82 Pierderea bonului de casă sau neluarea lui, nu împiedică consumatorul să-şi apere drepturile, doar că el va trebui să dovedească prin alte mijloace de probă (cum sunt: felul produsului, aspectul ambalajului, martorii, înregistrările video etc.) că a procurat produsul anume de la acel vânzător.
121
contravalorii lui. Odată cu depunerea reclamaţiei, consumatorul prezintă copia bonului
de casă sau alt document care confirmă faptul procurării bunului sau prestării serviciului
respectiv83.
Dacă consumatorul nu este de acord cu rezultatul examinării reclamaţiei de către
vânzător sau i s-a refuzat satisfacerea ei, fie nu a primit nici un răspuns în scris în decurs
de 14 zile calendaristice, el este în drept să se adreseze organelor abilitate prin lege cu
funcţia de protecţie a consumatorilor sau în instanţa de judecată84.
Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos este
următoarea: „producătorul este responsabil pentru prejudiciul cauzat de defectele
produsului său”85. Dacă producătorul bunului nu poate fi identificat, atunci întreaga
răspundere o poartă vânzătorul bunului.
Defectele pot fi de fabricare (greşeli comise în procesul de producere), de
transportare (nerespectarea cerinţelor de încărcare, descărcare, temperatură etc.), de
funcţionare (sunt probleme de design ce afectează funcţionarea normală; avem caz real
când tramvaiul a lovit un pieton, deoarece nu l-a văzut din partea dreaptă; în urma unor
expertize efectuate s-a constatat că partea din faţa a tramvaiului avea un defect, fapt ce
nu i-a permis şoferului să observe pietonul86), de asamblare (de exemplu, autovehiculul
este adus de peste hotare şi asamblat greşit în Republica Moldova), din lipsa de
informare (produsul nu are indicat pe el termen de valabilitate şi nici instrucţiuni de
folosire).
§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de
întreprinzător
Un alt mijloc prin care statul influenţează activitatea de întreprinzător sunt
impozitele şi taxele. În Republica Moldova se percep două feluri de impozite şi taxe:
generale de stat şi locale.
83 Reclamaţia se prezintă în două exemplare, la sediul vânzătorului, se înregistrează şi se aplică pe ambele ştampila. Primul exemplar rămâne la vânzător, iar al doilea este luat înapoi ca dovadă a faptului că reclamaţia a fost depusă. În ultimul timp, tot mai frecvent reclamaţiile se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire. În instanţa de judecată, avizul de primire dovedeşte că reclamaţia a fost adresată.84 Ghidul consumatorului / Ministerul Economiei şi Comerţului, Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei şi Protecţia Consumatorilor. Chişinău: „Bones Offices” SRL, 2009, p.6.85 Antohi Leonid. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coord. Buruiană Mihail). Editura ARC, Chişinău, 2006, p.1098.86 Kirmici Corina. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase . Teză de doctor în drept (conducător ştiinţific: dr. hab., prov. univ. Eugenia Cojocari), Chişinău, 2010, p.92.
122
Din categoria impozitelor şi taxelor generale de stat fac parte: 1) impozitul pe
venit; 2) taxa pe valoare adăugată; 3) accizele; 4) impozitul privat; 5) taxa vamală; 6)
taxele rutiere. În sistemul impozitelor şi taxelor locale se includ: a) taxa pentru
amenajarea teritoriului; b) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul
unităţii administrativ-teritoriale; c) taxa de amplasare a publicităţii; d) taxa de aplicare a
simbolicii locale; e) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de
deservire socială; f) taxa de piaţă; g) taxa pentru cazare; h) taxa balneară; i) taxa pentru
prestarea serviciilor de transport auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi
săteşti (comunale); j) taxa pentru parcare; k) taxa de la posesorii de câini.
Impozitele reprezintă plăţi obligatorii la stat, nerambursabile, efectuate de
persoanele fizice şi juridice87. Ele constituie cea mai importantă şi mai veche resursă
financiară a statului. Plata impozitelor este obligatorie pentru toţi agenţii economici.
Mărimea şi felul impozitelor este stabilită de către Parlament în Codul fiscal. Cu
ajutorul impozitelor, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale reuşesc să-şi
formeze bugetele, de unde vor plăti salarii şi pensii la muncitori, pensionari, invalizi,
şomeri, persoane aflate în dificultate ş.a. Taxa este o plată obligatorie achitată către
stat, dar care nu este impozit. Cele mai frecvente taxe sunt taxele de stat (pentru
adresarea în judecată, pentru serviciile de poştă, pentru înregistrarea căsătoriei, pentru
obţinerea buletinului de identitate etc.).
Clasificarea impozitelor şi taxelor se face în: directe şi indirecte, duble şi
progresive etc. Impozitul direct se încasează direct de la persoanele fizice sau juridice
pentru bunurile şi veniturile acestora (impozitul pe venitul câştigat, impozitul pe
bunurile imobiliare etc.). Impozitul indirect se include în preţul de vânzare a mărfurilor
(ca adaos) şi se suportă de consumator. Ca exemplu de impozite indirecte în republică
avem: taxa pe valoare adăugată, accizele şi taxele vamale88. Impozitul dublu sau dubla
impunere este impozitul pe venituri perceput o dată în ţara în care acesta s-a produs şi a
doua oară în ţara de origine a cetăţeanului. Din aceste considerente, ţările negociază
87 Impozitul este contribuţia bănească obligatorie, generală şi definitivă (nerambursabilă), directă sau indirectă, plătită de persoane juridice şi de persoane fizice pe veniturile şi bunurile lor, la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul şi la termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat (Stîngu Gheorghe. Drept financiar public. Partea a II-a. Editura „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2007, p.29). 88 De exemplu, firmele care se ocupă cu importul zahărului în republică, sunt obligate să plătească accize şi taxe vamale, iar ulterior aceste cheltuieli le acoperă prin scumpirea preţului la zahăr. În aşa mod, statul percepe de la agenţii economici impozite indirecte, aceştea scumpesc produsele şi serviciile, iar consumatorul final este cel care plăteşte toate aceste cheltuieli.
123
acorduri privind evitarea dublei impuneri asupra venitului câştigat89. La aplicarea
impozitelor progresive se ţine cont de veniturile persoanelor, astfel încât cei cu venituri
sporite plătesc impozite mai mari, şi invers, persoanele cu venituri mici au o cotă de
impozitare mai redusă.
§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător
Noţiunea de contabilitate. Nevoia oamenilor de a socoti trebuie căutată, ca
moment al apariţiei, la începuturile civilizaţiei. Ţinerea socotelilor se făcea utilizând
metode diferite90, iar dezvoltarea raporturilor de piaţă a făcut ca aceste socoteli să ia
treptat forma unor coduri, norme şi reglementări care, reunite într-un sistem complex, au
devenit apanajul unei categorii de persoane care nu era implicată în activitatea
productivă a întreprinderii ci avea doar obligaţia de a îndeplini o serie de operaţiuni prin
intermediul cărora se urmărea modul de desfăşurare a activităţilor şi prezentarea
rezultatelor obţinute de entitatea economică91. Aceste persoane au luat numele de
contabili.
Persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător sunt obligate să
organizeze şi să ţină contabilitatea. Când o marfă este vândută, în locul ei în activul
patrimoniului intră preţul încasat, care, la rândul său, va fi înlocuit de marfă, în care se
investesc aceşti bani. În aşa mod, la orice întreprindere trebuie să existe un contabil care
să întocmească bilanţul de venituri şi cheltuieli ale întreprinderi, pentru a şti dacă
aceasta lucrează în câştig sau în pierderi. Cu alte cuvinte, instrumentul prin intermediul
căruia întreprinderea dă socoteală mediului său despre ceea ce face, despre poziţia sa
financiară, despre performanţele sale, reprezintă contabilitatea financiară.
Obiectul contabilităţii patrimoniului întreprinzătorului îl constituie bunurile
mobile şi imobile, reflectate în expresie naturală şi bănească, bunurile cu potenţial
economic, mijloacele băneşti, hârtiile de valoare (n.n. - valorile mobiliare), drepturile şi
obligaţiile patrimoniale, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute, precum şi
89 Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.”. Chişinău, 2004, p.380.90 Sfori înnodate şi diferit colorate, în cazul grecilor, perşilor şi incaşilor; pietricele a căror denumire în limba latină - calculus - reprezintă izvorul cuvântului „calcul” utilizat în prezent; tăbliţe de argilă umedă, folosite în Mesopotamia pentru gravarea operaţiilor ce avuseseră loc; papirusul utilizat de către scribi în timpul domniei faraonilor; crestături pe bucăţi de lemn care ajutau păstorii în ţinerea evidenţei turmelor de oi, capre şi vaci, etc.91 Mardiros Daniela-Neonila. Contabilitatea ca sistem informaţional, publicat în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Seria Ştiinţe Economice, Anul 2004/2005, p.145.
124
circulaţia, modificările intervenite în urma efectuării operaţiunilor patrimoniale92.
Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii o poartă conducătorul
agentului economic. Pentru ţinerea contabilităţii, agentul economic are două posibilităţi:
prima - să constituie secţie de contabilitate ca subdiviziune structurală condusă de
contabilul-şef, care se subordonează nemijlocit conducătorului; a doua - să transmită
ţinerea contabilităţii unei organizaţii specializate - firma de audit, în bază contractuală.
Dacă agentul economic aplică sistemul contabil în partida simplă, contabilitatea poate fi
ţinută nemijlocit de conducător (de directorul general).
Contabilul-şef poartă răspundere pentru respectarea normelor de ţinere a
contabilităţii şi de rapoartele financiare. El trebuie să aibă studii superioare sau medii de
faptelor economice; f) etaloanele cantitative şi valorice în care sunt exprimate faptele
economice; g) funcţia, numele, prenumele şi semnătura, inclusiv digitală, a persoanelor
responsabile de efectuarea şi înregistrarea faptelor economice.
Documentele primare întocmite pe suport de hârtie sau în formă electronică au aceeaşi
putere juridică. În cazul întocmirii documentului primar în formă electronică, entitatea,
la solicitarea utilizatorului, este obligată să imprime copia documentului pe suport de
hârtie din cont propriu.
Documentele de casă, bancare şi de decontare, datoriile financiare, comerciale şi
calculate pot fi semnate doar de conducătorul entităţii, sau: cea dintâi semnătură să fie
aplicată de conducătorul entităţii, iar doua - de contabilul-şef. Semnăturile se confirmă
prin aplicarea ştampilei. În lipsa funcţiei de contabil-şef, ambele semnături pe
documente se aplică de conducătorul entităţii respective.
Registrele contabile. Datele din documentele primare se înregistrează, se
acumulează şi se prelucrează în registrele contabile. Structura registrelor contabile se
stabileşte de fiecare entitate de sine stătător, pornind de la necesităţile informaţionale
proprii.
Registrul contabil va conţine următoarele elemente obligatorii: a) denumirea
registrului; b) denumirea entităţii care a întocmit registrul; c) data începerii şi finisării
ţinerii registrului şi/sau perioada pentru care se întocmeşte acesta; d) data efectuării
faptelor economice, grupate în ordine cronologică şi/sau sistemică; e) etaloanele de
evidenţă a faptelor economice; f) funcţia, numele, prenumele şi semnăturile persoanelor
responsabile de întocmirea registrului. Registrele contabile obligatorii sunt Cartea mare,
balanţa de verificare şi alte registre centralizatoare, care servesc drept bază pentru
întocmirea rapoartelor financiare.
Conturile contabile. Agentul economic care aplică sistemul contabil în partidă
dublă este obligat să ţină evidenţa activelor, capitalului propriu, datoriilor,
consumurilor, cheltuielilor şi veniturilor în baza conturilor contabile. Nomenclatorul
grupelor de conturi contabile şi metodologia privind folosirea lor sunt stabilite în planul
general de conturi contabile, care se elaborează şi se aprobă de Ministerul Finanţelor94. 94 Conturile funcţionează în baza metodei contabilităţii, numită dubla înregistrare, care presupune reflectarea dublă a fiecărei operaţiuni economice la una şi aceeaşi sumă: în debitul unui cont şi în creditul altui cont, ceea ce permite a controla mişcarea mijloacelor şi a surselor acestora, precum şi situaţia lor la o dată oarecare (Ţurcanu Viorel, Bajerean Eudochia. Bazele contabilităţii. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2004, p.47).
127
Inventarierea patrimoniului. Agentul economic are obligaţia să efectueze
inventarierea generală a activelor şi pasivelor pe care le deţine, cel puţin o dată pe an.
De regulă, aceasta se face la sfârşitul anului, cu ocazia încheierii exerciţiului financiar.
Regulile cu privire la modul de efectuare a inventarierii sunt stabilite în Regulamentul
privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27/200495.
Inventarierea reprezintă un ansamblu de operaţiuni prin care se constată prezenţa
tuturor elementelor de activ şi de pasiv în patrimoniul întreprinderii la data efectuării
inventarierii. Procesului de inventarierii se supun bunurile: mijloacele fixe, materia
primă, materiale, produse finite, mărfuri, mijloace băneşti etc.
Scopul pentru care se efectuează inventarierea constă în stabilirea integrităţii
bunurilor, verificarea modului stabilit de ţinere a evidenţei primare şi a regulilor de
păstrare. Tot cu ajutorul inventarierii se identifică bunurile inutile, comenzile sistate,
creanţele vechi şi neîncasate etc.
Pentru efectuarea inventarierii patrimoniului se formează o comisie de
inventariere constituită din: preşedintele comisiei şi membrii comisiei. Preşedintele
comisiei tot timpul este conducătorul întreprinderii ori adjunctul lui, iar în calitate de
membrii fac parte contabilul-şef, şefii de subdiviziuni, specialişti competenţi etc.
Formarea comisiei şi începerea lucrului se dispune printr-o decizie a conducătorului
întreprinderii. Decizia se înregistrează în contabilitate, împreună cu raportul final al
inventarierii. Atât preşedintele, cât şi membrii comisiei poartă răspundere pentru
corectitudinea efectuării inventarierii.
Rapoartele financiare. Se prezintă ca un sistem de indicatori care caracterizează
activitatea economică a întreprinderii într-o anumită perioadă de timp. În funcţie de
perioada întocmirii, există rapoarte financiare trimestriale şi anuale.
Rapoartele financiare se întocmesc conform formularelor-tip aprobate de
Ministerul Finanţelor, se prezintă în termenele prevăzute de legislaţie şi cuprind:
„Bilanţul contabil”, „Raportul privind rezultatele financiare”, „Raportul privind fluxul
mijloacelor băneşti”, „Raportul privind fluxul capitalului propriu”, nota explicativă şi
anexele respective96. Rapoartele financiare le semnează conducătorul întreprinderii şi
95 Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27 din 28.04.2004, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.123-124/268 din 27.07.2004.96 Grigoroi Lilia, Lazari Liliana. Bazele teoretice ale contabilităţii. Ediţia a III-a. Chişinău: Cartier, 2005, p.213.
128
contabilul-şef. Ambii poartă răspundere pentru informaţia prezentată.
CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
129
§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului
Pentru demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială trebuie să dispună
de un anumit capital, care apare din momentul fondării şi există până la lichidarea societăţii.
Patrimoniul prezintă suportul material al afacerii, deoarece totalitatea valorilor material şi
nemateriale care îl compun dau posibilitate întreprinzătorului să participe la circuitul
economic şi să încheie diverse contracte întru atingerea scopului.
Societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de acela al asociaţilor sau
acţionarilor şi nu poate fi confundat cu capitalul social.
Termenul de ”patrimoniu” este definit sub două aspecte: în sens economic şi în
sens juridic. În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor care
constituie averea unei persoane, iar în sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu un conţinut economic, evaluate în bani, care aparţin
persoanei.
Potrivit alin. (1) art. 284 al Codului civil patrimoniul este format din totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial, care aparţin societăţii, privite ca о sumă de
valori active şi pasive strâns legate între ele.
Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceea el se menţine
atât pe timpul vieţii titularului său, cât şi după moartea acestuia, până când patrimoniul
trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal. Patrimoniul va exista şi atunci
când pasivul va depăşi activul, adică şi atunci când datoriile vor fi mai mari decât
activul. Astfel, patrimoniul fiind indisolubil de titular, îl va însoţi pe acesta pe tot
parcursul vieţii sale, variind dinamic prin schimbul conţinutului său.
Numai subiecţii raportului juridic pot avea patrimoniu. Aşadar, pot fi titulari de
drepturi doar persoanele fizice şi persoanele juridice, lucrurile nu pot avea drepturi şi
obligaţii.
Patrimoniul societăţilor comerciale este independent de patrimonial asociaţilor
sau a acţionarilor acestor societăţi. Aceasta se exprimă prin aceea că:
- bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în cel al societăţii;
- bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în activul social, formează gajul
general al creditorilor societăţii;
- obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de
130
asociaţi;
- aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate priveşte numai patrimoniul
acesteia.97
În activul patrimoniului persoanei juridice pot fi evidenţiate următoarele bunuri:
Bunurile corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor
omului (o casă, o cantitate de alimente, un autoturism). Conform art. 285 al Codului
civil, bunuri corporale sunt lucrurile, adică obiectele lumii înconjurătoare, în raport cu
care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
Bunurile incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abstractă, ideală, ele
fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sunt: dreptul asupra denumirii
de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile de autor, etc.
Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind
susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul unei
forţe străine. In această categorie intră banii şi titlurile de valoare, orice alt lucru care nu
este imobil.
Bunurile imobile, care, care au o aşezare fixă şi stabilă, cum ar fi pământul,
clădirile şi, în genere, tot ceea ce este durabil legat de sol. Potrivit art.288 din Codul
civil, sunt imobile terenurile, porţiunile de subsol, obiectivele acvatice separate,
plantaţiile prinse de sol prin rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate
solid de pământ, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat
durabil în acesta. Calitatea de imobil o păstrează şi acele materiale care, fiind separate
provizoriu de un teren, sunt destinate reamplasării în alt loc. Prin lege pot fi considerate
imobile şi alte bunuri.
Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte şi întreprinderea
ca un complex patrimonial unic. Noţiunea de întreprindere are două sensuri:
1. în sens juridic;
2. în sens economic.
În sens juridic prin termenul de „întreprindere” se subînţelege însăşi subiectul de
drept, inclusiv ca societate comercială.
În sens economic prin termenul „întreprindere” înţelegem complexul patrimonial
97.Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 280131
unic.
Mijloacele economice ale întreprinzătorului constituie totalitatea activelor
materiale şi băneşti care se folosesc la activitatea de întreprinzător. Activele societăţii
comerciale, la rândul lor, se împart în active fixe şi active circulante.
Activele fixe constituie acele bunuri materiale care iau parte la mai multe cicluri
de producţie, consumându-se treptat şi transferându-şi parţial valoarea, pe măsura
folosirii lor (utilajele, clădirile, maşinile). Acestea pot fi grupate, după criteriul
productivităţii sau al posesiunii, în active productive şi active neproductive, în active
proprii şi active închiriate.
Activele circulante sunt bunuri destinate să asigure continuitatea producţiei şi
circulaţia mărfurilor. Ele se consumă integral în fiecare ciclu de producţie, îşi schimbă
forma materială şi trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie, desfacere.
Sursele mijloacelor economice98 reprezintă locul de unde provin ele sau
modalitatea lor de dobândire. Astfel, mijloacele economice se clasifică în capital
propriu şi capital atras (asimilat).
Capitalul propriu provine din fondurile băneşti ale societăţii comerciale, adică
din capitalul social, din capitalul de rezervă, din alte fonduri ale ei.
Capitalul atras reprezintă datoriile societăţii faţă de creditori.
Din punctul de vedere al mijloacelor materiale, patrimoniul societăţii comerciale
se împarte în activ şi pasiv.
Activul include totalitatea bunurilor pe care societatea comercială le are la un
anumit moment, sumele băneşti si creanţele sale.
Pasivul cuprinde valoarea tuturor datoriilor societăţii comerciale faţă de terţi,
indiferent de temeiul apariţiei.
§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii
Codul civil, în art. 285 alin. (1), dispune că bunuri sunt toate lucrurile susceptibile
aproprierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale. În sensul atribuit de
legiuitor termenului "bun" din articolul nominalizat intră orice element al activului
patrimonial al persoanei, adică atât lucrurile şi animalele, cât şi drepturile asupra lor sau,
b. bunuri domeniului privat. Acele bunuri care aparţin persoanelor fizice şi
juridice, inclusiv statului şi unităţilor administrativ teritoriale, care sunt alienabile,
prescriptibile şi sesizabile.
8. În dependenţă de unitatea folosirii comune (art.297 CC):
a. bunuri simple. Acele bunuri care formează o unitate indivizibilă şi sunt supuse în
mod natural uni regim juridic omogen;
b. bunuri complexe. Atunci când mai multe bunuri formează un tot întreg care este
destinat folosirii comune atribuite de natura unificării. El este format din mai multe
bunuri, sunt legate între ele, sunt destinate folosirii comune, fiecare parte poate fi
utilizat independent în acelaşi scop.
9. Universalitatea de bunuri (art.298 CC):
a. universalitate de fapt, adică o pluralitate de bunuri corporale omogene,
considerate ca un tot întreg. Valoarea economică a acestei universalităţi trebuie pusă în
legătură cu reunirea elementelor constitutive;
b. universalitate de drept, adică pluralitatea de bunuri corporale şi incorporale de
orice fel care, privite împreună, sunt considerate ca un tot întreg. Universalitatea de
drept este patrimoniul.
10. În dependenţă de faptul dacă sunt sau nu producătoare de fructe:
a. bunuri frugifere. Acele bunuri care, periodic şi fără consumarea substanţei
lor, dau naştere la alte bunuri, numite fructe. Doctrina juridică evidenţiază 3 categorii de
fructe: naturale, adică acelea produse de la sine, fără a fi necesară intervenţia omului
(cerealele, ierburile produse de lotul de pământ); industriale, acelea care se dobândesc
prin intervenţia omului; civile (numite venituri) sunt banii şi alte produse rezultate din
folosirea bunului de către o altă persoană, precum chiriile, arenzile, dobânzile,
dividendele;
b. bunuri nefrugifere. Acele bunuri care nu au însuşirea de a produce fructe.
11. În dependenţă de modul de percepere:
a. bunuri corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor
omului (o casă, o cantitate de alimente, un autoturism). Conform art. 285 al Codului
civil, bunuri corporale sunt lucrurile, adică obiectele lumii înconjurătoare, în raport cu
care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
135
b. Bunurile incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abstractă, ideală,
ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sunt: dreptul asupra
denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile de
autor, etc.
§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale
Un loc deosebit în activul fiecărei societăţi comerciale îl ocupă bunurile
incorporale. Ele deţin un loc preponderent în orice societate comercială.
În categoria bunurilor incorporale se includ:
1. dreptul asupra denumirii de firmă;
2. dreptul asupra emblemei;
3. dreptul de autor;
4. drepturile asupra mărcii;
5. drepturile asupra modelelor industriale;
6. dreptul asupra clientelei şi a vadului comercial, etc.
Dreptul asupra firmei. Dacă orice persoană fizică se identifică în societate prin
nume şi prenume, societatea comercială ca persoană juridică se individualizează prin
denumire (firmă).
În acest fel, art. 66 din Codul civil prevede că persoana juridică participă la
raporturile juridice numai sub denumire proprie, prevăzută în actul de constituire şi
înscrisă în Registrul de stat.
Societatea comercială, de fapt, chiar este obligată să utilizeze denumirea, inclusiv
prescurtată, numai în expresia în care a fost înregistrată în Registrul de stat al
Persoanelor Juridice. Denumirea trebuie să figureze în toate actele emise de societate,
cum ar fi corespondenţa, contracte, cereri de chemare în judecată, in caz contrar aceasta
va fi impusă la achitarea plăţilor de daune-interese.
Cu ajutorul firmei societatea se identifică de alte societăţi.
Dreptul asupra emblemei. Emblema, de asemenea, este un atribut de identificare
a societăţilor comerciale. Dacă firma identifică societatea prin denumirea sa emblema
este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi fel.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de identificare în măsura în care
136
asigură un supliment de individualizare, printr-un semn sau o denumire, între societăţile
comerciale care practică acelaşi gen de activitate economică. Emblema poate conţine
semne, denumiri, precum şi denumirea (firma).
Dreptul de autor este un bun incorporal care poate fi inclus în patrimoniul
societăţii comerciale în calitate de aport la capitalul social sau care poate fi dobândit de
societate în timpul activităţii.
Din conţinutul prevederilor alin. (2) art. 1 al Legii nr. 139 din 02.07.2010 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe99, sunt protejate operele literare, artistice şi
ştiinţifice (drept de autor), interpretările, fonogramele, videogramele şi emisiunile
organizaţiilor de difuziune (drepturi conexe), precum şi alte drepturi care sunt
recunoscute în legătură cu activitatea intelectuală din domeniul literaturii, artei şi
ştiinţei.
Drepturile asupra mărcilor. Marca este semnul care face să se deosebească
produsele şi serviciile unei persoane fizice sau juridice de produsele şi serviciile
similare ale altor persoane fizice sau juridice.
Potrivit art. 5 al Legii nr. 38-XVI din 29.02.2008 privind protecţia mărcilor100, pot
constitui mărci orice semne susceptibile de reprezentare grafică: cuvinte (inclusiv nume
de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente figurative, forme
tridimensionale, în special forma produsului sau a ambalajului acestuia, precum şi orice
combinaţii ale acestor semne, cu condiţia ca ele să poată servi la deosebirea produselor
şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau
juridice
Dreptul asupra clientelei şi vadului comercial. Prin clientelă se înţelege totalitatea
persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la
fondul de comerţ al acestuia pentru procurarea unor mărfuri si servicii.
Vadul comercial se consideră un factor obiectiv, care desemnează obişnuinţa
consumatorului de a cumpăra constant produse şi servicii de la un anumit întreprinzător.
Între clientelă şi vad există o interdependenţă. Clientela este cauza şi efectul vadului.101
Dreptul asupra modelului şi desenului industrial. Conform art.6 din Legea nr.
99 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 191 – 193 din 01.10.2010;100 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 99 – 101 din 06.06.2008;101 Roşca N., Baieş S. „Dreptul Afacerilor”, Vol. 1, Chişinău – 2004, pag. 291 ;
137
161-XVI din 12.07.2007 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale102, poate fi
protejat în calitate de desen sau de model industrial aspectul exterior al unui produs sau
al unei părţi a acestuia, rezultat în special din caracteristicile liniilor, contururilor,
culorilor, formei, texturii şi/sau ale materialelor şi/sau ale ornamentaţiei produsului în
sine, dacă acesta este nou şi are un caracter individual.
Dreptul asupra invenţiilor. În patrimoniul societăţii comerciale pot fi incluse şi
drepturile asupra invenţiilor create de salariaţii săi ori de persoane străine în baza unor
contracte de cercetări ştiinţifice, precum şi în cazul în care un drept asupra unei invenţii
a fost transmis cu titlu de aport la capitalul social. Invenţia reprezintă o realizare dintr-
un domeniu economic sau ştiinţific ce reprezintă noutate şi progres faţă de stadiul
cunoscut până atunci. Autorul invenţiei este protejat prin brevetul de invenţie, care
prezintă prin sine un titlu de stat, eliberat de Agenţia de Stat pentru Proprietate
Intelectuală.103
§4.Noţiunea şi funcţiile capitalului social
Noţiunea capitalului social. Capitalul social prezintă expresia valorică a tuturor
aporturilor în numerar şi în natură cu care participanţii la o societate comercială
contribuie la formarea patrimoniului acesteia spre a asigura mijloacele materiale
necesare desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor statutare. 104
Capitalul social este elementul patrimonial de cea mai mare importanţă pentru
activitatea oricărei societăţi comerciale.
Capitalul social reprezintă expresia valorică (bănească, pecuniară) a aporturilor
asociaţilor societăţii, dar nicidecum totalitatea bunurilor transmise ca aport. Astfel, spre
exemplu, în cazul când obiectul aportului este un bun mobil sau imobil, capitalul social
include valoarea acestuia la data transmiterii. Pe parcursul activităţii societăţii
comerciale, valoarea bunurilor mobile şi imobile transmise de asociaţi ca aport în
capitalul social, poate creşte sau poate scădea ca urmare a uzurii acestora. În aceste
cazuri, capitalul social nu va oscila în dependenţă de aceste fluctuaţii.
Capitalul social nu trebuie confundat cu alte noţiuni, care, la prima vedere ar
părea că sunt identice, dat de fapt ele sunt noţiuni diferite, cum ar fi: patrimoniu, active
102 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 136 – 140 din 31.08.2007;103 a se vedea Legea nr. 50-XVI din 07.03.2008 privind protecţia invenţiilor, MO al RM nr. 117-119 din 04.07.2008.104 Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 293
138
ale societăţii, capital propriu, capital vărsat.
a) Capitalul social şi patrimoniul. Din conţinutul alin. (1) art. 284 al Codului civil
rezultă că patrimoniul este un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu valoare economică ce
aparţine unei persoane, pe când capitalul social prezintă suma valorilor bunurilor aduse
de asociaţi cu titlu de aport în societatea comercială, care servesc la formarea părţii
active a patrimoniului.
Capitalul social constituie un element indispensabil al patrimoniului societăţilor
comerciale.
b) Capitalul social şi activul societăţii. Capitalul social indică valoarea minimă a
laturii active a patrimoniului societăţii, dar nu trebuie confundat cu termenul de ”activ al
societăţii”. În activul societăţii intră atât valoarea capitalului social, cât şi activele
proprii, activele luate cu titlu de împrumut, bunurile mobile sau imobile aflate în
proprietatea societăţii.
c) Capitalul social şi pasivul societăţii. Mărimea capitalului social figurează la
pasivul societăţii în raportul financiar al societăţii, adică prezintă în sine datoria
societăţii faţă de asociaţii săi. Pasivul societăţii constituie toate datoriile societăţii faţă
de creditori, inclusiv cele faţă de asociaţii săi.
d) Capitalul social şi capitalul propriu. Capitalul social constituie sursa iniţială a
capitalului propriu al fiecărei societăţi comerciale, ambele noţiuni corespunzând la
momentul constituirii societăţii,
Odată cu demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială, pe lângă
capitalul social şi cel de rezervă, capitalul propriu mai include şi beneficiile obţinute şi
nerepartizate.
e) Capitalul social şi capitalul vărsat. Prin termenul de „capital vărsat” înţelegem
mărimea efectivă a aportului transmis de către asociaţii societăţilor comerciale.
Dacă la momentul constituirii societăţii comerciale se transmite mărimea
integrală a capitalului social, în acest caz putem vorbi că capitalul social coincide cu
capitalul vărsat.
Un astfel de deziderat putem deduce din conţinutul prevederilor art.112 al
Codului civil, potrivit căruia asociatul unic varsă integral aportul până la data
înregistrării de stat.
139
Potrivit alin. (3) art. 113 al aceluiaşi Cod civil la data înregistrării societăţii
comerciale, fiecare asociat este obligat să verse în numerar cel puţin 40 % din aportul
subscris dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare. În situaţia din speţă,
dacă asociaţii transmit cu titlu de aport în capitalul social la data înregistrării societăţii
cel puţin 40% din aportul subscris, în acest caz capitalul vărsat nu coincide cu capitalul
social, capitalul social depăşind valoarea capitalului vărsat. Capitalul social urmează să
fie vărsat în proporţie de 100% în termen de 6 luni din data înregistrării societăţii
comerciale, aşa cum prevede alin. (3) art. 112 al Codului civil.
f) Capitalul social şi capitalul de rezervă. Unii autori în literatura de specialitate,
definesc rezervele drept de bani deduse din beneficiul net al persoanei juridice "puse de
o parte" de către ea, pentru a acoperi creanţele creditorilor.
Rezervele pot fi legale şi facultative.
Potrivit art. 46 al Legii privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134-XIII din
02.04.1997, 105 societatea pe acţiuni formează un capital de rezervă, a cărui mărime va fi
stabilită de statut şi va constitui nu mai puţin de 10% din capitalul social al societăţii.
Capitalul de rezervă se formează din defalcări anuale din profitul net până la
atingerea mărimii prevăzute de statutul societăţii. Volumul defalcărilor se stabileşte de
adunarea generală a acţionarilor şi va constitui nu mai puţin de 5% din profitul net al
societăţii. Capitalul de rezervă trebuie să fie plasat în active cu lichiditate înaltă, care ar
asigura folosirea lui în orice moment. Acesta poate fi folosit doar pentru acoperirea
pierderilor societăţii şi/sau la majorarea capitalului ei social.
Potrivit art. 31 al Legii privind societăţile cu răspundere limitată, nr. 135-XVI din
14.06.2007106 societatea cu răspundere limitată este obligată să formeze un capital de
rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social. Dacă valoarea activelor nete
ale societăţii devine mai mică decât suma capitalului social şi capitalului de rezervă,
vărsămintele în capitalul de rezervă reîncep.
Rezervele legale formează fondul de rezervă sau capitalul de rezervă al cărei
valoare nu poate fi mai mică de o cincime din capitalul social. În vederea constituirii lui
se va prelua anual din profitul persoanei juridice minimum 5% până la atingerea
plafonului de o cincime din capitalul social.105 publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 38-39 din 12.06.1997106 publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 127-130 din 17.08.2007
140
Capitalul de rezervă poate fi facultativ. In Republica Moldova legislaţia în
vigoare nu reglementează pentru toate formele de persoane juridice formarea capitalului
de rezervă. Legea însă nu interzice ca prin actele de constituire să fie stabilită o mărime
mai mare a capitalului de rezervă, decât cel prevăzut de lege.
În dependenţă de tipul şi forma societăţii, mărimea capitalului social variază.
Legislaţia nu prevede o limită minimă a capitalului social pentru societăţile în
comandită şi societăţile în nume colectiv, pe când pentru societăţile cu răspundere limitată
şi societăţile pe acţiuni, legislaţia reglementează imperativ mărimea minimă a capitalului
social pentru aceste societăţi.
Astfel, potrivit alin. (2) art. 21 al Legii nr. 135/2007, capitalul social al societăţilor cu
răspundere limitată nu poate fi mai mic de 5400 lei, iar potrivit alin. (2) art. 40 al Legii nr.
1134/1997, capitalul social al societăţilor pe acţiuni nu poate fi mai mic de 20000 lei.
Pentru diferite tipuri de societăţi comerciale, prin legi speciale, se stabilesc proporţii
mult mai mari ale capitalului social.
Funcţiile capitalului social. În literatura de specialitate s-au evidenţiat 3 funcţii
ale capitalului social:
1. baza materială a societăţii. Fiind necesară o un punt de pornire în calea
activităţii de întreprinzător, asociaţii înzestrează societatea cu anumite bunuri sau bani,
ale căror valoare se include în capitalul social. Anume cu aceste bunuri sau bani se
începe activitatea de întreprinzător a societăţii comerciale.
2. garanţie a creditorilor societăţii. Mărimea capitalului social este un indiciu al
credibilităţii partenerilor, creditorilor şi terţilor faţă de societate. Cu cât capitalul este
mai mare, cu atât riscul fondatorilor este mai mare, iar, în legătura cu acestea, creşte, şi
încrederea potenţialilor creditori şi parteneri de afaceri.107
3. legătură dintre societate şi asociaţi. Prin intermediul capitalului social se
stabileşte legătură între societate şi asociaţii ei.
Legătura dintre societate şi asociaţi este evidentă atât la momentul înregistrării
societăţii, cât şi în timpul funcţionării acesteia sau chiar lichidării ei. La momentul
înregistrării societăţii, asociatul varsă aportul său în capitalul social al societăţii în
mărimea şi termenii prevăzuţi de legislaţie. Odată cu obţinerea beneficiilor în
107 Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 297141
dependenţă de participaţiunea fiecărui asociat, acesta va primi beneficiile din activitatea
societăţii. În cazul lichidării societăţii, activele societăţii, după stingerea creanţelor
creditorilor, se împart între asociaţi proporţional participaţiunilor fiecăruia.
§5. Formarea şi modificarea capitalului social
Formarea capitalului social. În calitate de aport la capitalul social pot fi aduse
mijloace băneşti, valori mobiliare, alte bunuri sau drepturi patrimoniale. Pot fi acceptate
şi aporturile în numerar (în bani), precum şi aportul în natură (bunuri aflate în circuit
civil). Pentru aportul la capitalul social nu se calculează dobânzi.
a) Aportul în numerar. Aportul la capitalul social se consideră în bani dacă actul
de constituire nu prevede altfel. Aporturile în numerar ale persoanelor fizice şi juridice
din Republica Moldova se fac exclusiv în monedă naţională, în lei moldoveneşti.
Aportul în bani poate fi depus, în numerar sau prin virament, la un cont bancar
provizoriu special, deschis pentru constituirea societăţii. La data înregistrării societăţii
comerciale, fiecare asociat trebuie să verse în numerar cel puţin 40% din aportul
subscris dacă legea sau actul de constituire nu prevede o proporţie mai mare.
b) Aportul în natură la capitalul social se face cu orice bunuri aflate în circuit
civil: corporale (mobile şi imobile) şi incorporale.
Odată cu transmiterea în natură a bunurilor, acestea ies din proprietatea asociaţilor
şi intră în proprietatea societăţii, dacă actul de constituire nu prevede altfel.
Totuşi, legislaţia în vigoare stabileşte anumite restricţii, enumerând ce nu pot fi
transmise ca aport în natură. Potrivit alin. (11) art. 41 al Legii nr. 1134/1997, aporturi la
capitalul social nu pot fi:
a) evaluarea în bani a activităţii fondatorilor pentru înfiinţarea societăţii, precum
şi a activităţii de muncă a acţionarilor care lucrează în societate;
b) obligaţiile (datoriile) fondatorilor, acţionarilor societăţii şi ale altor persoane;
c) bunurile mobiliare şi imobiliare neînregistrate, inclusiv produsele activităţii
intelectuale, supuse înregistrării în conformitate cu legislaţia;
d) bunurile aparţinând achizitorului de acţiuni cu drept de administrare economică
sau gestionare operativă, fără acordul proprietarului acestor bunuri;
142
e) bunurile destinate consumului curent al populaţiei civile, bunurile a căror
circulaţie este interzisă ori limitată de actele legislative.
Aporturile în natură urmează a fi evaluate, potrivit Legii cu privire la activitatea de
evaluare, nr. 989-XV din 18.04.2002108. Evaluarea este necesară pentru a putea stabili
ponderea fiecărui asociat la beneficii şi a participării la pierderi.
Capitalul social al societăţii comerciale este divizat în participaţiuni care aparţin
fondatorilor, numite şi părţi de interes, părţi sociale sau în acţiuni, a căror valoare are, în
mod obligatoriu, expresie bănească.109
La societatea în nume colectiv şi societatea cu răspundere limitată, aportul, în
mărimea minimă de 40% din cel subscris, se transmite până la înregistrarea societăţii,
iar restul nu mai târziu de 6 luni de la data înregistrării dacă actul de constituire nu
prevede un termen mai restrâns (alin. 3 art. 112 Cod civil).
Potrivit alin. (3) art. 139 al Codului civil, în momentul înregistrării societăţii în
comandită, comanditarul este obligat să verse cel puţin 60% din participaţiunea la care
s-a obligat, urmând ca diferenţa să fie vărsată în termenul stabilit în actul de constituire.
Depunerea aportului se confirmă prin certificat de participare eliberat de societate.
Potrivit alin. (4) art. 158 al Codului civil, la înregistrarea societăţii pe acţiuni
fondatorii sunt obligaţi să plătească acţiunile subscrise până la înregistrarea acesteia
dacă aportul este în numerar sau în termen de 30 de zile de la înregistrarea de stat dacă
aportul este în natură.
Potrivit alin. (5), (6) ale art. 113 al Codului civil, în cazul în care asociatul nu a
vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul să-i ceară în scris aceasta, stabilindu-
i un termen suplimentar de cel puţin o lună şi avertizându-l că e posibilă excluderea lui
din societate. Dacă nu varsă aportul în termenul suplimentar, asociatul pierde dreptul
asupra părţii sociale şi asupra fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat.
Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea modificării mărimii capitalului social al
societăţilor comerciale.
Modificarea capitalului social. Capitalul social poate fi modificat prin două
modalităţi:
1. prin majorare;108 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 102 din 16.07.2002 109 Roşca N. Baieş S., op. cit., pag.306
143
2. prin reducere.
1. Majorarea capitalului social reprezintă o operaţiune juridică prin care organul
competent al societăţii decide modificarea acestuia în sensul măririi cuantumului indicat
anterior în actul de constituire şi în registru. Majorarea capitalului social se poate
efectua numai după vărsarea integrală a aporturilor subscrise.110
Majorarea capitalului social se face prin:
1. creştere din contul activelor societăţii care depăşesc mărimea capitalului social:
a) majorarea capitalului din contul beneficiilor nerepartizate ale societăţii. Această
operaţiunea juridică poate avea loc conform hotărârii Adunării generale care va decide
încorporarea beneficiului nerepartizat în capitalul social al societăţii comerciale, iar
valoarea participaţiunii fiecărui asociat se va majora proporţional.
b) majorarea capitalului social din contul unor active cu stingerea concomitentă a
unor datorii (convertirea datoriilor în acţiuni).Această posibilitate de majorare a
capitalului social este prevăzută de lit. d) alin. (2) art. 41 al Legii nr. 1134/1997,
conform căruia cu titlu de aport în capitalul social al societăţii pe acţiuni pot fi
obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de creditori. În acest caz, datoria societăţii faţă de
creditori se transformă în aport, iar creditorii devin acţionari ai societăţii.
2. noi aporturi. În acest caz noile aporturi pot fi introduse atât de asociaţii existenţi,
cât şi de terţele persoane.
Reducerea capitalului social are loc doar cu hotărârea organului suprem al
societăţii comerciale şi numai în condiţiile legii. Reducerea capitalului social poate fi
efectuată doar dacă această operaţiune nu ar admite micşorarea capitalului social sub
limita plafonului minim prevăzut de lege.
Legislaţia în vigoare prevede atât dreptul, cât şi obligaţia societăţii cu răspundere
limitată de a reduce capitalul social.
Astfel, potrivit alin. (2) art. 34 al Legii nr. 135/2007, dreptul societăţii cu
răspundere limitată de a reduce capitalul social se poate materializa prin:
a) reducerea proporţională a valorii nominale a tuturor părţilor sociale;
b) stingerea părţilor sociale dobândite de societate.
Potrivit prevederilor alin. (1) art. 35 al aceleiaşi Legi nr. 135/2007 societatea cu
110 Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 308144
răspundere limitată este obligată să-şi reducă capitalul social dacă:
a) la expirarea a 6 luni de la data înregistrării de stat, asociaţii nu au vărsat
integral aporturile subscrise;
b) la expirarea celui de-al doilea an şi a fiecărui an financiar următor, valoarea
activelor nete ale societăţii este mai mică decât capitalul social şi asociaţii nu acoperă
pierderile survenite.
În aceste cazuri, adunarea generală a asociaţilor este obligată să decidă reducerea
capitalului social:
a) până la mărimea capitalului social efectiv vărsat;
b) până la valoarea activelor nete determinată în conformitate cu prevederile
legale.
În cazul în care, în urma reducerii valorii activelor nete, aceasta va fi sub
cuantumul minim al capitalului social stabilit de prezenta lege, asociaţii sînt obligaţi să
lichideze societatea dacă nu vor acoperi pierderile.
Hotărârea de reducere a capitalului social trebuie să fie adusă la cunoştinţă
fiecărui creditor şi ulterior publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Dacă
creditorii societăţii nu se opun reducerii, capitalul poate fi micşorat, în cazul în care
creditorii se opun, reducerea capitalului poate fi efectuată numai după satisfacerea
cerinţelor celor care se opun.
Reducerea capitalului se face prin:
1. Împărţirea efectivă a unor active între asociaţi, în cazul în care organul
supreme consideră că pentru atingerea scopurilor propuse sunt îndeajuns active mai mici
decât cele care sunt şi ia o decizie de micşorare a capitalului social şi de împărţire a
activelor neutilizate;111
2. Reducerea capitalului din cauza insuficienţei de active. Legea nr.
1134/1997, alin. (6) art. 39 prevede că dacă, la expirarea a 2 ani financiari consecutivi, cu
excepţia primului an financiar, valoarea activelor nete ale societăţii, potrivit bilanţului
anual al societăţii, va fi mai mică decât mărimea capitalului social, orice acţionar al
societăţii este în drept să ceară adunării generale anuale a acţionarilor adoptarea uneia
din următoarele hotărâri: a) cu privire la reducerea capitalului social; b) cu privire la
111 Rusu V., Focşa Gh., op. cit., pag.78145
majorarea valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionarii societăţii a unor
aporturi suplimentare în modul prevăzut de statutul societăţii; c) cu privire la dizolvarea
societăţii; d) cu privire la transformarea societăţii în altă formă juridică de organizare.
Dacă adunarea generală a acţionarilor nu a adoptat una din hotărârile prevăzute la alin.
(6), acţionarii care au votat „pentru” hotărârea dată au dreptul să ceară răscumpărarea
acţiunilor în conformitate cu prevederile art. 79.
CAPITOLUL 13. Persoana fizică –subiect al dreptului afacerilor.
146
§1. Întreprinzător- persoana fizică ca subiect al dreptului afacerilor.
Noţiuni generale. În ştiinţa dreptului se admite principiul conform căruia numai
oamenii fie individual, fie grupaţi în forme organizatorice au calitate de subiect de
drept. După cum menţionează Mircea Djuvara, “un individ care ar exista singur pe
lume, un Adam sau Robinson izolat într-o insula, nu ar putea să aibă drepturi şi
obligaţii faţă de nimeni. Îndată ce însă doi oameni, se poate concepe relaţia juridică, în
sensul că există un drept şi o obligaţie a unuia fata de celălalt”112.
Cele mai multe raporturi apar între persoanele fizice: cetăţeni ai statului dat,
cetăţeni ai unui stat străin, persoane fără cetăţenie (apatrizi), ca regulă, cetăţenii unui
stat pot fi subiecte ale diferitor raporturi juridice, acceptate de către stat cu participarea
persoanelor fizice, în timp ce cetăţenii străini sau apatrizi nu întotdeauna pot participa
în calitate de subiecte ale raporturilor. În baza recunoaşterii calităţii de subiect de drept,
omul participă la raporturi juridice ca titular de drepturi şi obligaţii.
Marea majoritate a subiectelor colective de drept o constituie persoanele juridice.
Noţiunea de persoana juridica este creaţia dreptului civil.
Subiectele raportului juridic, respectiv si ale activităţii de întreprinzător nu pot fi
decât oamenii, fie individual, fie grupaţi în forme organizate.
Într-o formulare generală, subiectele dreptului afacerilor sunt participanţii la
raporturile comerciale, în principal întreprinzătorii, fie ca sunt persoane fizice, fie ca
sunt persoane juridice, respectiv societăţile comerciale, care desfăşoară activitatea de
întreprinzător, adică au dobândit prin înregistrare sau prin alt mod stabilit de lege,
calitatea de întreprinzători.
Făcând o paralelă cu legislaţia româna, subiecţi ai dreptului comercial român sunt
comercianţii, care conform art. 7 Cod comercial român, “Sunt comercianţi acei care fac
fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”113.
Deoarece dreptul afacerilor încorporează şi normele de drept public, au calitatea
de subiecte şi persoanele juridice de drept public care înregistrează, autorizează,
supraveghează, controlează, licenţiază persoanele care desfăşoară activitate de
întreprinzător, deţinând în aceste raporturi o poziţie dominanta. Atât statul cât şi
autorităţile publice intervin în relaţiile economice, prin diferite mecanisme, realizând 112 Boris Negru, Alina Negru, “Teoria generala a dreptului si statului”,2006, pag.449.113 Codul comercial român, ed.Tribuna, Craiova, 1994.
147
anumite scopuri, cum ar fi: asigurarea populaţiei cu mărfuri, produse, şi servicii de o
calitate bună, inofensive pentru viaţa şi sănătatea ei; protecţia şi dezvoltarea
concurenţei; protecţia mediului înconjurător ţi multe altele.
Legislaţia naţională nu defineşte noţiunea de întreprinzător ca subiect de drept,
dar este des folosita, în special în Codul civil al R.M. Conform DEX-ului,
întreprinzător este acea persoană care are spirit de a acţiona, de a întreprinde ceva,
persoana care iniţiază şi se ocupă de o întreprindere, de o afacere etc.114 În legislaţia
naţională, termenul de întreprinzător se referă la acele persoane care desfăşoară
activitatea de întreprinzător, şi se mai folosesc termenii ca : antreprenor, întreprindere,
agent economic, comerciant.
Noţiunea de întreprinzător şi antreprenor. Conform art.2 al Legii nr.845-XII
din 03.01.1992 “ cu privire la antreprenoriat si întreprinderi”, antreprenor poate
fi :orice cetăţean al Republicii Moldova care nu este îngrădit în drepturi, în modul
stabilit de prezenta lege si de alte acte legislative; orice cetăţean străin sau apatrid, în
conformitate cu legislaţia în vigoare; un grup de cetăţeni sau apatrizi din care se
constituie antreprenorul colectiv. Conform DEX-ului, expresia “antreprenor”, este de
provenienţă franceză şi pune accent pe funcţia primară a antreprenorului, adică acea
persoană care conduce o antrepriză. În sensul modern al economiei de piaţă, un
antreprenor este un agent economic care adoptă un comportament activ şi novator, care
acceptă deliberat riscuri financiare pentru a dezvolta proiecte noi. Cuvântul
“antreprenor” ar fi şi sinonimul cuvântului “întreprinzător”, doar că termenul
antreprenor însă mai are un sens juridic consacrat, prin care se desemnează partea
contractului de antrepriza prin care persoana se angajează să îndeplinească o lucrare
pentru clientul său, găsim în art. 931 si 946 al Codului civil din 2002, deci rezultă, că
antreprenorul este un întreprinzător, dar nu toţi întreprinzătorii sunt antreprenori.115
Noţiunea de întreprinzător şi noţiunea de agent economic. Noţiunea de agent
economic este mult mai largă decât noţiunea de întreprinzător, ea include în sine atât
întreprinzătorii, cât şi alte subiecte, deoarece conform Codului Fiscal al R.M: “agentul
economic este acea persoană care desfăşoară activitate de întreprinzător sau care ţine
evidenţa contabilă, sau care, în genere, desfăşoară o activitate economică”, de aici şi 114 Dicţionar Enciclopedic, Ed.Cartier, 2003, pag. 469.115 Nicolae Roşca, Sergiu Baieş, Dreptul Afacerilor, vol.1, Chişinău 2004, pag. 103.
148
rezultă că evidenţa contabilă este ţinută de mai multe persoane, chiar şi acelea care nu
desfăşoară activitate de întreprinzător, cum ar fi: notarii, avocaţii, asociaţiile obşteşti,
autorităţile publice etc., şi că activitatea economică este desfăşurată de un cerc mai larg
de persoane.
Noţiunea de întreprinzător şi comerciant. În legislaţia altor state cum ar fi:
România, Franţa se foloseşte termenul de comerciant, fiind acea persoană fizică sau
juridică ce desfăşoară activitate comercială, săvârşind fapte de comerţ cu caracter
profesional.116 Comerciantul este acea persoană care face comerţ, săvârşeşte operaţiuni
de vânzare-cumpărare, cu scopul de a obţine profit, adică acel întreprinzător care
desfăşoară afaceri în domeniul comerţului.
În final, putem defini noţiunea de întreprinzător, ca fiind acea persoană fizică sau
juridică ce desfăşoară legal activitate economică producătoare de venit ca un
profesionist, în permanenţă, în nume propriu, cu riscul şi sub răspunderea patrimonială
proprie cu scopul de a obţine profit.
Odată cu înregistrarea persoanei fizice în calitate de întreprinzător individual,
gospodărie ţărănească , ea dobândeşte calitatea de întreprinzător (art. 26 Codul Civil
din 2002).
O persoană fizică dobândeşte capacitatea de a fi subiect al dreptului afacerilor de
la împlinirea vârstei de 18 ani (art.18 al Codului civil al R.M.), deci un minor nu poate
desfăşura în nume propriu o activitate de întreprinzător. Persoana fizică trebuie să
dispună de capacitate juridica care, la rândul său se împarte în: capacitate de folosinţă
(aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile, care apare la momentul
naşterii şi încetează odată cu moartea, art.18 al Codului civil din 2002) şi capacitate de
exerciţiu (aptitudinea persoanei de a dobândi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi
civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le exercita, capacitatea de exerciţiu
apare la 18 ani).
Pornind de la dispoziţiile Codului civil al R.M., se permite practicarea activităţii
de întreprinzător, până la atingerea vârstei de 18 ani, în trei cazuri, şi anume: conform
art.20 al Codului civil, minorul dobândeşte prin căsătorie capacitatea deplină de
exerciţiu; atunci când este recunoscută capacitatea de exerciţiu deplină minorului care
a atins vârsta de 16 ani, dar care lucrează în baza unui contract de muncă sau cu
acordul părinţilor, tutorilor, curatorilor; practica activitatea de întreprinzător.
§2. Persoana fizică ca titular al patentei de întreprinzător.
Titularul patentei de întreprinzător. Cea mai des întâlnită formă de practicare a
activităţii de întreprinzător de către persoanele fizice din Republica Moldova este
activitatea practicată în baza patentei de întreprinzător.
Conform art. 1, alin.(1), al legii nr.93-XIV din 15.07.1998 cu privire la patenta de
întreprinzător, patenta de întreprinzător este un certificat de stat nominativ, ce atesta
dreptul de a desfăşura genul de activitate de întreprinzător indicat în ea în decursul a
unei anumite perioade de timp.
Titular al patentei poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova cu capacitate de
exerciţiu, orice cetăţean străin sau apatrid, care locuieşte permanent în Republica
Moldova şi are dreptul de a desfăşura activitate de întreprinzător, care a declarat
despre intenţia sa de a procura patenta şi corespunde cerinţelor de calificare necesară
acestui gen de activitate.
Modul de eliberare a patentei si actele necesare pentru eliberarea ei.
Persoana fizică, adică solicitantul de patentă, depune cerere la inspectoratul fiscal
teritorial pe raza căruia îşi are domiciliul sau la locul de desfăşurare a activităţii în a
cărei rază de administrare solicitantul intenţionează sa-şi desfăşoare activitatea în baza
patentei, în cazul dacă în localitatea respectivă nu este inspectorat fiscal, atunci patenta
poate fi eliberată de primărie, care este valabilă numai pe teritoriul administrat de
aceasta.
Împreună cu cererea de eliberare a patentei pentru unele genuri de activitate,
solicitantul prezintă:
copia de pe diplomă sau de pe alt act privind studiile ce confirmă nivelul de
calificare necesar desfăşurării genului de activitate solicitat;
autorizarea autorităţii publice locale;
actele ce confirmă achitarea contribuţiei de asigurare socială de stat pentru
întreaga perioadă solicitată de desfăşurare a activităţii în baza patentei de
întreprinzător sau actele ce confirmă scutirea de plată a contribuţiei;
150
actele ce confirmă dreptul asupra mijlocului de transport care va fi utilizat în
activitatea de întreprinzător (act de proprietate, contract de arendă);
bonul de plată a taxei pentru patentă.
Patenta se eliberează în decurs de 3 zile de la data depunerii cererii şi documentelor
enumerate mai sus. Patenta se eliberează pentru un singur gen de activitate şi este
valabilă numai pentru titularul ei şi nu poate fi transmisă altei persoane. Un moment
destul de important este acela că acea persoană care desfăşoară activitatea de
întreprinzător în baza patentei nu impune înregistrarea de stat a acesteia şi eliberarea
licenţei, de asemenea, titularul de patentă nu prezintă dări de seama financiare şi
statistice, nu ţine evidenţa contabilă şi financiară, nu efectuează operaţii de casă şi
decontări117.
Drepturile si obligaţiile titularului de patentă.
Titularul patentei de întreprinzător are dreptul:
Să desfăşoare activitatea în baza patentei de întreprinzător pe întreg teritoriul
ţării, daca în ea nu este stabilit altfel, în cazul în care este eliberată de primărie,
atunci patenta este valabilă numai pe teritoriul din jurisdicţia acesteia;
De a se asocia cu alţi titulari de patente în scopul desfăşurării în comun a
activităţii de întreprinzător, în baza contractului de activitate în comun.
Titularul patentei de întreprinzător este obligat:
să respecte ordinea stabilită de desfăşurare a activităţii indicate în patentă, normele
sanitare, normele de protecţie contra incendiilor, să îndeplinească alte cerinţe ce se
referă la genul de activitate respectiv;
să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste scopuri de autoritatea
administraţiei publice locale;
să respecte drepturile şi interesele consumatorilor;
să afişeze patenta sau copia ei, autentificată notarial, într-un loc vizibil la locurile
unde îşi desfăşoară activitatea de întreprinzător;
să nu comercializeze produse alcoolice şi articole din tutun.
Titularul patentei nu este în drept:
117 Legea nr.93-XIV din 15.07.1998, cu privire la patenta de întreprinzător, M.O. din 06.08 1998.151
să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător specificate în
patentă;
să încheie tranzacţii cu întreprinderea individuală al cărei fondator este el sau careva
dintre membrii familiei sale.
Valabilitatea patentei. Patenta conform art.7,al legii nr.93 din 15.06.1998, se
eliberează pe o durată de o lună sau, la dorinţa solicitantului, pe o durată mai mare.
Patenta încetează în cazul în care:
Expiră termenul pentru care a fost eliberată;
Titularul patentei renunţă la patentă;
Titularul patentei îşi pierde capacitatea de muncă;
Titularul patentei a decedat;
Titularului patentei îi sunt aplicate sancţiuni administrative;
Transmiterea patentei către o altă persoană.
Impozitarea titularului patentei. Impunerea fiscală a titularului patentei se
efectuează sub formă de taxă de patentă, care include în sine impozitul pe venit, taxele
pentru resursele naturale, taxa pentru unităţile comerciale si/sau unităţile de deservire
socială, taxa pentru amenajarea teritoriului. Taxa patentei diferă în dependenţă de
localitatea unde se va desfăşura activitatea de întreprinzător, toate taxele sunt prevăzute
în Anexa legii nr.93/1998.
Răspunderea. Conform art.3, alin.(5) al legii nr.93/1998, titularul patentei
răspunde pentru obligaţiile aferente desfăşurării activităţii de întreprinzător pe parcursul
duratei de prescripţie stabilita de lege, indiferent de durata patentei.
Titularul de patentă răspunde pentru obligaţiile asumate în activitatea de
întreprinzător cu tot patrimoniul său, excepţie făcând bunurile care, potrivit legii, nu
pot fi urmărite (lista bunurilor sunt indicate în art.85 al Codului de executare al RM). În
acel caz în care titularul patentei nu-şi poate onora obligaţiile ajunse la scadenţă,
împotriva lui poate fi intentat un proces de insolvabilitate.
§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale
152
Persoana fizică, în calitate de întreprinzător, poate desfăşura o activitate
economică, fiind titularul unei întreprinderi individuale. Prin întreprinzător, se înţelege
acea persoană fizică care organizează o întreprindere economică. Întreprinderea
economică, este activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi
sistematic, combinând resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii prime,
mijloace logistice şi informaţii, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege.
Întreprinderea individuală este întreprinderea organizată de un întreprinzător
persoană fizică.118
Potrivit art.13 al legii nr.845/1992, activitatea de muncă individuală are caracterul
muncii de întreprinzător şi se poate desfăşura în forma de organizare a întreprinderii
individuale.
Întreprinderea individuală este numita şi întreprindere-persoană fizică.
Întreprinderea individuală presupune activitatea de sine-stătătoare a fondatorului şi, în
opinia lui Nicolae Roşca şi Sergiu Baieş, nu pot fi implicate mai multe persoane.
Pentru constituirea întreprinderii individuale, persoana fizică, având capacitate
de exerciţiu deplină întocmeşte o decizie de fondare, autentificată notarial, pentru a
oficializa intenţia fondatorului de a efectua afaceri şi de a asigura eventualii creditori de
răspundere nelimitata a fondatorului. După cum am menţionat mai sus, actul de
constituire al întreprinderii individuale poartă denumirea de “decizie de fondare”, care
la rândul său trebuie sa conţină:
datele de identificare ale fondatorului (numele, prenumele, data şi locul naşterii,
cetăţenia, domiciliul, numărul actului de identitate);
denumirea de firmă a întreprinderii, conform art.14 alin.(5), al legii nr.845/1992, în
firma întreprinderii individuale trebuie să fie indicată forma de organizare juridică a
întreprinderii, adică: “întreprindere individuală”, ori abreviat “Î.I” şi numele
fondatorului (de ex: Î.I „Ardeleanu Victor”);
sediul întreprinderii, care poate fi chiar şi domiciliul fondatorului ori un spaţiu
închiriat; nu e obligatoriu ca activitatea să se desfăşoare la sediul întreprinderii,
poate fi desfăşurat şi în alt loc;
118 Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Bucureşti 2009, pag.71-72.153
data fondării întreprinderii, care este data înscrierii ei în Registrul de Stat;
datele personale ale directorului întreprinderii (numele, prenumele, data şi locul
naşterii, cetăţenia şi domiciliul).
Ceea ce ţine de înregistrarea întreprinderii se face conform legii nr.220-XVI/2007
cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor
individuali. Procedura de înregistrare a întreprinderii individuale e foarte simplă, doar
se depune cererea de înregistrare la Camera Înregistrării de Stat, conform modelului
aprobat de Cameră şi documentul ce confirmă achitarea taxei de stat de înregistrare.
Cererea se analizează în decurs de 3 zile lucrătoare.
Înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual nu se admite doar în cazul în
care:
persoana fizică are deja o întreprindere individuală;
persoana respectivă este lipsită de dreptul de a practica activitatea de întreprinzător,
prin hotărârea instanţei de judecată.
În comparaţie cu persoana fizică-titular al patentei, persoana fizică-întreprindere
individuală poate angaja salariaţi. Aceştia, producând şi comercializând mărfuri,
prestând servicii, devin reprezentanţii fondatorului, îi creează drepturi şi obligaţii, iar
în cazul în care încalcă drepturile consumatorului, răspunderea în faţa clientului o
poartă fondatorul. Activitatea întreprinzătorului individual încetează:
la cererea întreprinzătorului individual, în caz dacă nu este dator fata de bugetul de
stat;
prin hotărârea instanţei de judecată;
în cazul decesului.
Activitatea întreprinzătorului individual încetează din momentul radierii acestuia din
Registrul de Stat, din propria iniţiativă se efectuează în baza cererii de radiere.
4. Gospodăria ţărănească (de fermier)
Conform prevederilor legale şi anume art.2,alin.(1), al legii nr.1353/2000
privind gospodăriile ţărăneşti sau de fermier, gospodăria ţărănească este o
154
întreprindere individuală, bazată pe proprietate privată asupra terenurilor agricole şi
asupra altor bunuri, pe munca personală a membrilor unei familii, având ca scop
obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară, comercializarea cu
preponderenţă a propriei producţii agricole.
Reieşind din noţiune, numai gospodăriile ţărăneşti pot desfăşura activitate
individuală de întreprinzător în agricultură. Ele se pot constitui şi dintr-o singura
persoană fizică.
Constituirea şi înregistrarea gospodăriilor de fermier. Gospodăria ţărănească se
constituie pe principiul liberului consimţământ. Fondator al gospodăriei ţărăneşti poate
fi persoana fizică care a atins vârsta de 18 ani, adică dispune de capacitate de exerciţiu
deplină, posedă teren cu drept de proprietate privată.
Actul de constituire în baza căreia se creează gospodăria , poartă denumirea de
“declaraţie de constituire”, semnată de fondator şi de membrii acesteia, semnăturile
trebuie sa fie autentificate de notar sau secretarul primăriei la care se înregistrează
gospodăria ţărănească, în care trebuie să se indice :
denumirea completă şi abreviată a gospodăriei;
sediul gospodăriei;
datele personale ale fondatorului şi al potenţialilor membri ai ei (numele, prenumele,
locul şi data naşterii, cetăţenia şi domiciliul, informaţii privind aflarea acestora în
relaţii familiale cu fondatorul;
numerele de înregistrare, amplasare şi suprafaţa, conform cadastrului bunurilor
imobile, a terenurilor proprietate individuală sau comună, inclusiv a terenurilor din
extravilan considerate grădini, precum şi a terenurilor arendate;
componenţa altor bunuri imobiliare care se transmit în proprietate comuna
membrilor gospodăriei.
Gospodăria se înregistrează de către fondator la primăria unităţii administrativ-
teritoriale de nivelul întâi în a cărei hotar el deţine teren, dar în cazul în care fondatorul
deţine terenuri amplasate în hotarele a mai multor unităţi administrativ-teritoriale de
nivelul întâi, atunci cererea de înregistrare se prezintă primăriei alese de fondator.
Actele necesare înregistrării gospodăriei ţărăneşti (de fermier):
declaraţia de constituire;
155
copiile de pe documentele ce confirmă dreptul de proprietate privată al
fondatorului şi al potenţialilor membri ai gospodăriei ţărăneşti;
copiile de pe contractele de arendă a terenurilor, după caz,
autentificate de secretarul primăriei;
bonul de plată, pe contul primăriei, a taxei de înregistrare a
gospodăriei.
Din ziua înregistrării in Registrul gospodăriilor ţărăneşti, care este ţinut de
primărie, gospodăria ţărănească este în drept să-şi înceapă activitatea.
Conducerea gospodăriei ţărăneşti. Fondatorul gospodăriei ţărăneşti este
conducătorul gospodăriei, iar în cazul eliberării fondatorului din funcţie, unul dintre
membri care a atins vârsta de 18 ani şi are capacitate de exerciţiu deplină, ales de
ceilalţi membri ai gospodăriei.
Conducătorul gospodăriei ţărăneşti are următoarele atribuţii:
1. reprezintă gospodăria în instanţa de judecată, în relaţiile cu alte autorităţi
publice, precum şi cu persoane fizice şi juridice;
2. organizează activitatea gospodăriei;
3. angajează şi eliberează lucrători;
4. efectuează, în numele gospodăriei, tranzacţii, eliberează procuri pentru
efectuarea de tranzacţii;
5. stabileşte politica de evidenţă în gospodărie, asigură evidenţa contabilă şi
prezintă rapoarte în conformitate cu legislaţia;
6. asigură predarea în arhivă a documentelor de plată a salariilor şi a
contribuţiilor de asigurări sociale de stat.
Membri ai gospodăriei ţărăneşti, în afară de conducător, pot fi persoanele apte de
muncă: soţia (soţul), părinţii, copiii (inclusiv adoptivi), surori, fraţi, nepoţii care au
atins vârsta de 16 ani, precum şi alte persoane care sunt membri ai familiei respective.
Acelea persoane, care lucrează în bază de contract nu sunt considerate membri ai
gospodăriei ţărăneşti.
Membrii gospodăriei ţărăneşti poartă răspundere solidară nelimitată pentru
obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul lor, gospodăria ţărănească nu poarta
răspundere pentru obligaţiile personale ale membrilor ei.
156
Reorganizarea şi lichidarea. Gospodăriile ţărăneşti în conformitate cu
prevederile legale pot fi reorganizate prin hotărârea membrilor ei sau a instanţei
judecătoreşti.
Lichidarea de asemenea are loc prin hotărârea membrilor ei sau a instanţei
judecătoreşti119.
CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV
§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ
Conform legislaţiei Republicii Moldova, persoanele juridice cu scop lucrativ sunt: 119Art.26-27 al legii nr .1353/2000, privind gospodăriile ţărăneşti, M.O. al R.Moldova nr.14-15/52 din 08.02.2001
157
societăţile comerciale120, întreprinderile de stat, întreprinderile municipale, cooperativele
de producţie şi cooperativele de întreprinzător. Ele sunt create cu scopul de a aduce cât
mai multe venituri fondatorilor lor. Cele mai multe venituri aduc societăţile comerciale,
în care fondatorii investesc sume mari, după care câştigurile le împart între ei cu titlu de
dividende. Acelaşi scop, în principiu, îl urmăresc şi membrii cooperativelor.
Prin intermediul persoanelor juridice cu scop lucrativ se desfăşoară majoritatea
activităţilor de întreprinzător. Ele produc mărfuri, execută lucrări, prestează servicii,
contribuie la bunăstarea cetăţenilor şi la dezvoltarea economică a ţării.
Persoanele juridice cu scop lucrativ i-au naştere din momentul înregistrării în
Registrul de stat al persoanelor juridice, care se află la Camera Înregistrării de Stat. Ca
dovadă a înregistrării persoanei juridice, organul de stat eliberează un certificat de
înregistrare.
Adeseori, persoanele juridice cu scop lucrativ sunt numite şi persoane juridice cu
scop comercial, sau mai simplu - întreprinderi, deoarece obiectivul lor principal se
bazează pe câştigurile băneşti. Dimpotrivă, în cazul persoanelor juridice fără scop
lucrativ, cum sunt instituţiile, fundaţiile, asociaţiile, partidele politice, organizaţiile
religioase etc., nu se urmăreşte obţinerea veniturilor, ci promovarea unor valori
culturale, educative, religioase, organizarea de concerte, acte de binefacere ş.a.
În general, definiţia persoanei juridice este dată de Codul civil al R.M. (art.55 alin.
(1)), ca fiind organizaţia ce are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile
sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi
patrimoniale şi personal nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi
pârât în instanţa de judecată.
§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ
Persoanele juridice cu scop lucrativ se clasifică în: a) societăţi comerciale; b)
întreprinderi de stat şi municipale; c) cooperative de producţie şi de întreprinzător; d)
uniuni de persoane juridice.
a) Societăţile comerciale. Sunt constituite pentru desfăşurarea activităţii de
120 Aşa cum vom vedea mai departe, societăţi comerciale în Republica Moldova sunt în număr de patru: societatea cu răspundere limitată (S.R.L.), societatea pe acţiuni (S.A.), societatea în nume colectiv (S.N.C.) şi societatea în comandită (S.C.).
158
întreprinzător, obţinerii de beneficii şi împărţirii lor cu titlu de dividend între asociaţi.
De aici şi definiţia adusă societăţii comerciale: persoană juridică fondată în baza
actului de constituire prin care asociaţii convin să pună în comun anumite bunuri
pentru exercitarea activităţii de întreprinzător în scopul obţinerii şi împărţirii de
beneficii121. În total, societăţile comerciale sunt în număr de patru: societatea cu
răspunderea limitată (SRL), societatea pe acţiuni (SA), societatea în nume colectiv
(SNC) şi societatea în comandită (SC).
Legislaţia în domeniul societăţilor comerciale este alcătuită din Codul civil şi legi
speciale, cum sunt: Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată nr.135/2007122
şi Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997123. Anumite reglementări sunt
prevăzute în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992124.
Dintre ele, cea mai solicitată este societatea cu răspunderea limitată. Conform
datelor furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la data de 01 martie 2011 erau
înregistrate 73.876 SRL-uri125. Numărul lor atât de mare se explică prin comoditate pe
care o prezintă societăţile cu răspundere limitată. În primul rând se înregistrează uşor,
iar în al doilea rând, prezintă puţine formalităţi în procesul de lucru. Pot fi fondate de o
singură persoană, iar suma minimă cerută de lege, ce trebuie depusă în capitalul social
pentru începerea activităţii este de 5400 lei.
În ce priveşte societăţile pe acţiuni, cooperativele şi întreprinderile (de stat şi
municipale), numărul lor este relativ mic comparativ cu statistica generală, ele
reprezentând 3% (societăţile pe acţiuni), 3% (cooperativele) şi 1% (întreprinderile de
stat şi municipale) din numărul total de agenţi economici care activează în Republica
Moldova. Cu referire la societăţile pe acţiuni, este faptul că ele sunt cele mai mari
întreprinderi din republică, al căror capital social adeseori depăşeşte suma de un milion
de lei, de exemplu, S.A. „Victoriabank”, S.A. „Moldtelecom”, S.A. „Bucuria”, S.A.
„Franzeluţa” etc. Capitalul lor este exprimat în bani, apoi banii sunt exprimaţi în
121 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2007, p.324-325.122 Legea nr.135-XVI din 14.06.2007 cu privire la societăţile cu răspundere limitată, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.127-130/548 din 17.08.2007.123 Legea nr.1134-XIII din 02.04.97 cu privire la societăţile pe acţiuni, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/1 din 01.01.2008.124 Legea nr.845-XII din 03.01.92 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/33 din 28.02.1994.125 Ceea ce reprezintă 47% dintre toate persoanele juridice înregistrate până la această dată la Camera Înregistrării de Stat.
159
acţiuni. Fondatorii societăţii pe acţiuni decid cât va valora o acţiune126. Mai apoi, toate
operaţiunile de mărire sau de micşorare a capitalului social se efectuează prin
intermediul acţiunilor127.
Mai puţin solicitate în activitatea de întreprinzător sunt societăţile în nume colectiv
şi societăţile în comandită128. La societatea în nume colectiv, numărul asociaţilor nu
poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. Asociaţii
sunt obligaţi să desfăşoare împreună activitatea de întreprinzător în numele societăţii, iar
în caz de pierderi, să răspundă solidar şi nelimitat pentru datoriile acesteia.
Într-o societate în comandită la fel trebuie să existe cel puţin două persoane, una
fiind numită comanditat, iar cealaltă - comanditar. Deosebirea între ele este următoarea:
comanditaţii desfăşoară activitatea de întreprinzător în numele societăţii şi răspund
nelimitat pentru datoriile societăţii129, în timp ce comanditarii sunt consideraţi a fi
finanţatori, ei nu participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă riscul
pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii doar în limita aportului depus.
b) Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale. Întreprinderea de stat
este o întreprindere al cărei capital social aparţine în întregime statului. Cu alte cuvinte,
întreprinderea de stat este creată de către Guvern, cu banii preluaţi din bugetul de stat,
iar veniturile care rezultă din activitatea acesteia se întorc în bugetul de stat. Cu toate
acestea, întreprinderea de stat este o persoană juridică de drept privat, dar nu de drept
public, cum s-ar părea la prima vedere.
Întreprinderea de stat este fondată şi îşi desfăşoară activitatea în baza Legii cu
privire la întreprinderea de stat nr.146/1994130, precum şi altor acte normative. Cele mai
importante documente ale întreprinderii sunt decizia fondatorului privind înfiinţarea ei,
126 Ulterior, acţiunile se vor înregistra la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, într-un registru special.127 De exemplu, acţionarul Vasile Macovei ştie că are 3 acţiuni în capitalul social al S.A. „Bebeluş”, iar fiecare acţiune valorează 9500 lei. Efectuând un mic calcul, vedem că în total, Vasile Macovei deţine în capitalul social al întreprinderii 28500 lei, iar la finele anului financiar, el are dreptul să solicite şi să primească dividende din câştigurile avute de întreprindere.128 Numărul lor este de câteva sute.129 Am putea face o legătură între asociatul societăţii în nume colectiv şi comanditatul societăţii în comandită. Ambii participă cu ceva (bani, valori materiale) la formarea capitalului social şi sunt obligaţi conform legii să desfăşoare în numele organizaţiei activitatea de întreprinzător (adică să lucreze în cadrul organizaţiei). La fel, în caz de datorii şi pierderi financiare, asociaţii vor răspunde nelimitat (adică din propriul lor buzunar, cu averea personală) şi solidar (împreună, „mână de la mână”) pentru a acoperi cheltuielile. Pe când comanditarul se asemănă cu fondatorul unei societăţi cu răspundere limitată. El depune aportul în capitalul social şi aşteaptă sfârşitul anului financiar pentru a-şi lua câştigurile (dividendele). În caz de pierderi, el va suporta cheltuielile numai în limita aportului pe care la depus (din averea personală nu va răspunde cu nimic). 130 Legea nr.146-XIII din 16.06.94 cu privire la întreprinderea de stat, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/9 din 25.08.1994.
160
precum şi statutul întreprinderii131. Ea poate practica orice genuri de activitate prevăzute
în statut, cu excepţia celor interzise de lege.
Spre deosebirea de întreprinderile de stat, întreprinderile municipale sunt fondate
de către primării, cu alocarea banilor din bugetul local. Întreprinderile municipale pot fi
create de primăriile municipiilor Chişinău, Bălţi, Cahul, de primăriile oraşelor centre
raionale, precum şi de cele din sate. Problema însă este că primăriile din sate nu dispun
de banii necesari pentru a fonda astfel de întreprinderi, de aceea, cele mai multe
întreprinderi municipale sunt fondate şi activează în raza municipiului Chişinău, unde
este concentrată 70% din industria Republicii Moldova132.
c) Cooperativele de producţie şi de întreprinzător. Cooperativa este
întreprindere aducătoare de profit, care dispune de patrimoniu propriu şi are conturi
bancare. Reglementarea cooperativelor o găsim în Legea privind cooperativele de
întreprinzător nr.73/2001133 şi în Legea privind cooperativele de producţie
nr.1007/2002134.
Cooperativa de producţie este o persoană juridică înfiinţată de cel puţin 5 persoane
fizice, în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie, bazată preponderent pe
munca personală a membrilor ei şi pe cotele de participare depuse de aceştia. Membri ai
cooperativei pot fi numai persoanele fizice care au împlinit vârsta de 16 ani şi au depus
pe contul cooperativei cota lor de participare, exprimată în bani ori bunuri.
Cooperativa de întreprinzător este o persoană juridică alcătuită din cel puţin 5
membri, care pot fi atât persoane fizice, cât şi juridice. Dacă numărul membrilor
cooperativei de întreprinzător se reduce sub limita stabilită, atunci cooperativa este
obligată cât mai urgent să-şi refacă numărul de membri, să se reorganizeze sub o altă
formă (SRL, de exemplu) ori să se lichideze.
d) Uniunile de persoane juridice. Acestea sunt: grupa financiar-industrială,
holdingul, concernul, trustul.
Grupa financiar-industrială este un ansamblu de persoane juridice, înregistrat de
131 Statutul-model al întreprinderii de stat se aprobă de Guvern.132 Ca exemplu de întreprindere municipală avem: Î.M. „Regia transport electric” în subordinea căreia se află toate troleibuzele din capitală.133 Legea nr.73-XV din 12.04.2001 privind cooperativele de întreprinzător, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50/237 din 03.05.2001. 134 Legea nr.1007-XV din 25.04.2002 privind cooperativele de producţie, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73/575 din 06.06.2002.
161
autoritatea de stat abilitată, care, în baza contractului, şi-au asociat activele materiale şi
nemateriale, şi funcţionează ca subiecţi cu drepturi egale ai activităţii de întreprinzător
în scopul realizării proiectelor şi programelor de investiţie pe care le au135.
Principalul scop al grupei financiar-industriale este unirea eforturilor
întreprinderilor care activează într-un domeniu complex pentru a produce mărfuri de
calitate, a majora volumul producţiei şi a ridica eficienţa activităţii tuturor membrilor136.
Membri ai grupei financiar-industriale trebuie să fie organizaţii ce funcţionează în sfera
producţiei de mărfuri şi servicii, bănci sau alte instituţii financiare. Fondarea grupei
financiar-industriale se face în baza contractului de constituire.
Înregistrarea grupei financiar-industriale se face la Camera Înregistrării de Stat.
Răspunderea pentru acţiunile grupei financiar-industriale o poartă compania centrală
care îndeplineşte următoarele atribuţii: a) reprezintă membrii grupei financiar-
industriale în raporturile legate de activitatea grupei; b) exercită conducerea curentă a
activităţii grupei financiar-industriale; c) întocmeşte raportul financiar consolidat al
grupei financiar-industriale, în baza rapoartelor membrilor grupei, iar la finele anului
prezintă darea de seamă despre activitatea grupei financiar-industriale.
Holdingul este considerată persoana juridică, în componenţa activelor căreia intră
pachetele de acţiuni (cote) de control ale altor persoane juridice şi care efectuează
controlul asupra acestora din urmă. Holdingul se creează pentru a sprijini colaborarea
dintre persoanele juridice în procesul de producţie, activitatea investiţională şi alte
genuri de activitate. Există mai multe feluri de holding: holding simplu - se ocupă în
întregime cu activitatea de control şi administrare; holding mixt - în competenţa căruia,
în afară de funcţiile de control şi administrare, este şi activitatea de întreprinzător;
holding de stat - atunci când peste 50% din suma capitalului social aparţine statului137.
În anumite situaţii, holdingul poate avea o influenţă negativă asupra economiei
naţionale dacă, direct sau indirect, controlează întreprinderi care deţin o situaţie
dominantă sau chiar monopolul producerii sau comercializării unui anumit produs pe
135 (art.4) Legea nr.1418 din 14.12.2000 cu privire la grupele financiar-industriale, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.27-28/90 din 06.03.2001. 136 Grupuri financiar-industriale în republică sunt: „DAAC-Hermes” SA, „Ascom-Grup” SA, „Raiffeisen Leasing Moldova” SRL ş.a.137 (pct.4) Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri, aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. nr.550 din 26.07.1994, publicat în Monitorul Oficial nr.002 din 02.09.1994.
162
piaţa ţării, devenind astfel monopolist138. Din acest motiv, crearea holdingurilor nu se
admite în sferele de activitate importante pentru ţară, cum sunt: agricultura, comerţul cu
mărfuri de orice fel, alimentaţia publică, deservirea socială a populaţiei, transportul în
trafic naţional.
Capitalul societăţii de tip holding se compune din mijloacele transmise de
fondatorii săi. El este, de regulă, mult mai mic decât capitalurile însumate ale
societăţilor controlate. Constituirea unui holding facilitează achiziţionarea societăţilor
mici şi mijlocii, aflate în sfera sa de control139. Ca exemplu de holdinguri pe piaţa
Republicii Moldova avem: Holdingul Elita 5 Group, care activează din anul 1993, fiind
specializat în construcţia de complexe locative, de producţie, administrative şi
comerciale; Holdingul Euronova Media Grup, ce activează pe piaţa mass-media, din
care face parte şi postul de radio Vocea Basarabiei.
Concernul este o societate comercială de mari proporţii, creată de către germani,
formată prin reuniunea mai multor societăţi comerciale de proporţii reduse, sub o
conducere unică realizată de o societate dominantă, de care toate celelalte sunt
dependente140.
Se consideră că formează un concern: a) întreprinderile între care există un contract
prin care o întreprindere subordonează administrarea sa unei alte întreprinderi; b)
situaţia când o întreprindere se obligă să verse întregul ei venit unei alte întreprinderi; c)
situaţia în care o întreprindere este incorporată în alta141.
Trustul este o creaţie legislativă provenită din dreptul englez şi american. Reuneşte
mai multe societăţi (industriale, comerciale, mass-media etc.) sub o conducere unică, cu
scopul de a asigura monopolul asupra unui produs sau a unui sector. Numărul de
fondatori şi beneficiari ai trustului este nelimitat.
Trustul se constituie în scopul de a înlătura complet concurenţa din societăţile care-
l formează prin concentrarea şi monopolizarea producţiei142. Ca exemplu de trust în plan
138 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.284.139 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.198. 140 Pe piaţa Republicii Moldova avem mai multe concerne: S.A. Concernul „Moldova-Gaz”, Concernul Republican de Producţie al Industriei Materialelor de Construcţie „INMACOM”, Concernul „Regional Construct” ce activează în sfera construcţiilor ş.a. În plan internaţional sunt bine cunoscute concernele „BMW”, „General Motors”, „Gazprom”, „Südzucker” etc. 141 Vezi art.120 din Codul civil, singurul articol dedicat concernului din legislaţia naţională.142 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.196.
163
naţional avem Jurnal Trust Media, din care face parte postul de televiziune - Jurnal TV,
de radio - Jurnal FM, ziarul - Jurnal de Chişinău etc.
§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ
Din definiţia de mai sus dată persoanei juridice se desprind elementele acesteia:
organizare, patrimoniu şi scop.
Organizare proprie. Prin organizare se înţelege structura persoanei juridice. O
persoană juridică există numai dacă are o structură internă proprie care presupune
existenţa a cel puţin două organe obligatorii: organ suprem (principal) şi organ
executiv143. Persoanele juridice mai complexe pot avea şi alte organe obligatorii, cum ar
fi consiliul societăţii, comisia de cenzori etc.
Patrimoniul propriu. Toate bunurile persoanei juridice fac parte componentă din
patrimoniul ei. Iniţial, acesta se constituie din bunurile transmise cu titlu de aport la
capitalul social, suplimentându-se cu bunurile dobândite de societate în procesul
activităţii144. Mai simplu vorbind, patrimoniu înseamnă toate bunurile pe care le deţine
persoana juridică145. Acesta este sensul economic al cuvântului patrimoniu.
Pe lângă înţelesul economic, mai există şi înţelesul juridic al patrimoniului. Din
punct de vedere juridic, patrimoniu cuprinde totalitatea de drepturi şi obligaţii exprimate
în bani şi alte valori materiale. Drepturile reprezintă latură activă a patrimoniului
(câştigurile), iar obligaţiile - latură pasivă (datoriile). În mod ideal, activele persoanei
juridice trebuie tot timpul să fie mai mari decât pasivele. Dacă o persoană juridică are
multe datorii şi nu le poate acoperi, spunem că pasivele ei depăşesc activele şi asupra
acestei persoanei juridice poate fi intentat un proces de insolvabilitate.
Scopul propriu. Scopul persoanei juridice se reflectă în activitatea desfăşurată de
ea. Potrivit Codului civil (art.59 alin.(2)), persoanele juridice pot avea scop lucrativ
(comercial) sau scop nelucrativ (necomercial). De regulă, scopul exprimă interesul 143 Chiriac Andrei. Aspecte istorico-teoretice a persoanei juridice în legislaţia Republicii Moldova. Editura Cartdidact, Chişinău, 2001, p.75.144 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2007, p.314.145 La momentul constituirii persoanei juridice, noţiunea de patrimoniu coincide cu noţiunea de capital social. Toate aporturile pe care le aduc membrii fondatori se exprimă în mijloace băneşti (în lei), indiferent de faptul dacă cineva a depus ca aport o maşină, altcineva valută străină, iar al treilea o construcţie. Toate aceste valori materiale se exprimă în lei moldoveneşti (în baza unui act de evaluarea a costului pentru aceste bunuri), iar cifra obţinută se înscrie în actul de constituire, respectiv va figura în Registrul de stat al persoanelor juridice, ţinut de Camera Înregistrării de Stat. Ulterior, patrimoniul persoanei juridice va creşte, afacerile vor progresa, astfel încât valoarea bunurilor din patrimoniu va fi mai mare, dar suma capitalului social înscrisă iniţial în actul de constituire, va rămâne neschimbată.
164
fiecărui membru fondator al persoanei juridice de a obţine beneficii (câştiguri, profituri,
venituri) din operaţiunile efectuate de persoana juridică.
Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate neinterzisă de
lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire. De exemplu, dacă în actul de
constituire al SRL „Pomuşoare” au fost prevăzute mai multe activităţi legate de
obţinerea şi comercializarea fructelor, aceasta cu nimic nu împiedică ca SRL
„Pomuşoare” să facă şi altceva, ce are tangenţe cu fructele, cum ar fi de exemplu,
producerea vaselor din sticlă folosite la conservarea fructelor etc. Important este ca noul
gen de activitate să nu necesite prezenţa unei licenţe.
§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop lucrativ
Conducerea de zi cu zi a persoanei juridice este realizată prin intermediul organelor
ei de conducere. Organul suprem de conducere al persoanei juridice este Adunarea
generală a fondatorilor146. Asociaţii pot fi convocaţi în adunări generale ordinare şi
extraordinare. Prin actul de constituire se poate stabili şi votare prin corespondenţă. În
acest caz, actul de constituire trebuie să prevadă şi procedura de votare prin
corespondenţă, care include, în special, modalitatea de informare a fondatorilor cu
privire la chestiunile supuse votării, la procedura de modificare a acestora, expedierea
informaţiei şi a documentelor necesare, termenul de încheiere a procedurii de votare şi
termenul de informare a fondatorilor despre rezultatul votării.
Competenţa Adunării generale a fondatorilor. De competenţa exclusivă a adunării
generale a asociaţilor ţin: a) modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv
adoptarea lui într-o nouă redacţie; b) modificarea cuantumului capitalului social; c)
desemnarea membrilor consiliului persoanei juridice şi a cenzorului, eliberarea înainte
de termen a acestora; d) aprobarea dărilor de seamă, a rapoartelor cenzorului sau a
hotărârii privind repartizarea între fondatori a beneficiului; i) adoptarea hotărârii privind
reorganizarea persoanei juridice şi aprobarea planului de reorganizare; j) adoptarea
hotărârii de lichidare a persoanei juridice, numirea lichidatorului şi aprobarea bilanţului
de lichidare; k) stabilirea salariului pentru lucrătorii persoanei juridice; m) aprobarea în 146 Cuvântul „fondator” este folosit într-un sens larg. De aceia denumirea organului de conducere al persoanei juridice va fi puţin diferită, în funcţie de tipul persoanei juridice. Spre exemplu, la societatea cu răspundere limitată, avem Adunarea generală a asociaţilor; în cazul societăţii pe acţiuni – Adunarea generală a acţionarilor etc.
165
prealabil a încheierii contractelor; n) înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor persoanei
juridice; o) aprobarea fondării altor persoane juridice.
Dacă actul de constituire nu prevede altfel, de competenţa adunării generale a
fondatorilor ţine: a) numirea şi eliberarea înainte de termen a administratorului; b)
aprobarea dării de seamă anuale şi evaluarea activităţii administratorului; c) urmărirea
pe cale judiciară a administratorului pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice; e)
aprobarea planului de afaceri al persoanei juridice; f) aprobarea regulamentelor
interne ş.a.
Adunarea generală ordinară şi extraordinară. După cum s-a menţionat, Adunarea
generală a fondatorilor este de două feluri, ordinară şi extraordinară. Fondatorii
persoanei juridice se convoacă de către administrator în adunări generale ordinare cel
puţin o dată pe an. Data şi locul desfăşurării acesteia o stabileşte la fel administratorul.
Neconvocarea adunării generale ordinare în termenul stabilit constituie temei pentru
eliberarea din funcţie a administratorului.
În ce priveşte Adunarea generală extraordinară, convocarea acesteia se face în
cazurile determinate de actul de constituire ori atunci când o cer interesele persoanei
juridice. Din momentul luării hotărârii de convocare, administratorul este obligat să
expedieze fiecărui asociat hotărârea de convocare, informaţia şi documentele necesare.
Aceeaşi obligaţie o au fondatorii şi cenzorul, în cazul în care aceştia convoacă adunarea
generală. Înştiinţarea privind convocarea adunării generale se transmite fondatorilor prin
scrisoare recomandată.
Ordinea de zi, modificarea şi completarea ei. Administratorul decide asupra
chestiunilor incluse în ordinea de zi a adunării generale, ţinând cont de cerinţele legii şi
ale actului de constituire. Fiecare fondator este în drept să includă în ordinea de zi a
adunării generale chestiunile care nu au fost incluse de administrator. Modificările şi
completările ordinii de zi trebuie să fie aduse la cunoştinţa membrilor fondatori la fel,
prin scrisoare recomandată.
Adunarea generală se ţine în ziua, la ora şi în locul indicate în hotărârea de
convocare. Şedinţa va fi deschisă şi prezidată de către administrator sau de către una
dintre persoanele care au convocat adunarea generală. În timpul şedinţei se întocmeşte
un proces-verbal, care, în mod obligatoriu, reflectă luările de cuvânt şi rezultatul votării
166
fiecărei chestiuni de pe ordinea de zi. Mai apoi, procesele-verbale se predau spre
păstrare administratorului, iar membrii fondatori au dreptul să ia copii de pe ele.
Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru întreaga conducere a persoanei
juridice.
O situaţie cu totul interesantă avem în cazul persoanei juridice cu un singur
fondator. În acest caz, membru fondator are drepturile şi obligaţiile ce-i revin adunării
generale. Cu alte cuvinte, el este în acelaşi timp şi adunare generală, dar şi
administrator. Toate deciziile sale se întocmesc în scris.
Un rol important revine organului executiv. Acesta este alcătuit dintr-o singură
persoană sau din mai multe persoane. În primul caz, organul executiv va fi unipersonal,
iar în al doilea caz - colegial. Pentru activitatea lor, membrii organului executiv primesc
salariu conform regulilor stabilite de Codul muncii al R.M. Organul executiv este
condus de directorul general, care este ajutat de unul sau mai mulţi directori adjuncţi147.
Directorul general, adjuncţii lui, precum şi ceilalţi membri din organul executiv sunt
aleşi de către Adunarea generală a fondatorilor.
Al treilea organ de conducere al persoanei juridice este organul de control, numit
şi cenzorul. La persoanele juridice cu un număr mic de fondatori, desemnarea
cenzorului nu este obligatorie. Fondatorii pot verifica personal eficienţa administrării. În
cazul societăţii cu răspundere limitată, dacă aceasta are mai mult de 15 asociaţi, atunci
este obligată să numească cenzori.
Persoana juridică poate avea un singur cenzor sau mai mulţi - comisia de cenzori.
În cadrul comisiei de cenzori numărul de cenzori este tot timpul impar (de regulă, 3, 5, 7
etc.). Cenzorii sunt obligaţi să controleze activitatea economico-financiară a persoanei
juridice la finele anului, să verifice rapoartele financiare şi să efectueze inventarierea
bunurilor148. După fiecare control efectuat se întocmeşte un raport care se prezintă în
faţa Adunării generale a fondatorilor.
147 Cuvintele administrator, director, manager - au acelaşi înţeles (sunt sinonime).148 Trebuie de reţinut că cenzorul (comisia de cenzori sau auditorul desemnat) nu are nimic comun cu controalele obligatorii pe care autorităţile publice le pot organiza. Cenzorul efectuează un control intern asupra activităţii întreprinderii pentru a informa adunarea generală despre modul în care administratorul îşi îndeplineşte obligaţiile. Or, ceea ce este legal din punctul de vedere al dreptului fiscal poate să nu fie legal din punctul de vedere al dreptului corporativ. De exemplu, un imobil dat în locaţiune (arendă) la un preţ mai redus decât preţurile existente pe piaţă nu este un act ilegal din punctul de vedere al dreptului fiscal. Din punctul de vedere al dreptului corporativ însă, administratorul poate fi bănuit că nu îşi onorează pe deplin obligaţia de a gestiona eficient afacerea (A se vedea: Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga. Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată. - Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2009, p.158).
167
Activitatea cenzorului este remunerată. Termenul maxim pentru care cenzorul se
desemnează este de 3 ani, existând posibilitatea de a fi reales. Legea stabileşte că
cenzorul poate fi revocat oricând din funcţie. Nu poate avea calitatea de cenzor persoana
care deţine funcţia de director general (sau de director adjunct), nici soţul, rudele sau
afinii acestuia de până la gradul al IV-lea inclusiv. Logica acestei interdicţii este că
„nimeni nu se poate controla pe sine însuşi”.
§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativ
În funcţie de felul lor, persoanele juridice cu scop lucrativ pot fi fondate de o
singură persoană ori de mai multe persoane. De exemplu, la societatea pe acţiuni
numărul minim de fondatori poate fi unul, pe când societatea în nume colectiv poate fi
fondată de cel puţin două persoane.
Constituirea persoanei juridice cu scop lucrativ începe de la actul de constituire.
Acesta reprezintă un document, pe care îl semnează toţi fondatorii şi exprimă voinţa
acestora de a înfiinţa o persoană juridică. În actul de constituire sunt prevăzute
drepturile şi obligaţiile părţilor, organele de conducere şi control ale persoanei juridice,
atribuţiile acestor organe, mărimea capitalului social, precum şi alte prevederi
importante.
În continuare, actul de constituire trebuie înregistrat conform legii. Organul de stat
care se ocupă de înregistrarea persoanelor juridice cu scop lucrativ este Camera
Înregistrării de Stat, care dispune de oficii teritoriale amplasate în toate oraşele din
republică.
Oficiile teritoriale sunt conduse de registratori. Aceştia verifică actele aduse de
fondatori pentru înregistrarea persoanei juridice. Registratorul preia actele prezentate, le
verifică legalitatea, îndeplineşte formalităţile de înregistrare şi, în cel mult 15 zile, emite
o decizie prin care acceptă înregistrarea persoanei juridice ori respinge cererea de
înregistrare.
La înregistrare, persoanei juridice i se atribuie un număr. Acest număr de
înregistrare, alături de denumire, sediul, telefon ş.a., identifică persoana juridică în
circuitul civil şi se înscrie în Registrul de stat al persoanelor juridice. Din momentul
înregistrării, persoana juridică este în drept să înceapă activitatea propriu-zisă. Ca
168
dovadă a faptului că persoana juridică a fost cu adevărat înregistrată, se eliberează un
certificat de înregistrare. Orice modificări care survin în actele de constituire ale
persoanei juridice, trebuie comunicate imediat la Camera Înregistrării de Stat, altfel
persoana juridică riscă să plătească amendă.
Actul de constituire al societăţii va cuprinde: a) numele şi prenumele, data şi locul
naşterii, domiciliul, cetăţenia şi alte date din actul de identitate al fondatorului persoană
fizică; denumirea, sediul, naţionalitatea (ţara de înregistrare), numărul de înregistrare de
stat ale fondatorului persoană juridică; b) denumirea persoanei juridice; c) obiectul de
activitate; d) mărimea capitalului social; e) termenul de vărsare a lui; f) sediul persoanei
juridice; g) structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor de
conducere ale persoanei juridice; h) modul de reprezentare; i) filialele şi reprezentanţele
persoanei juridice în cazul în care acestea există; k) temeiul, modul de reorganizare şi de
lichidare a persoanei juridice. Actul de constituire poate să cuprindă şi alte prevederi
care nu contravin legii.
Fondatorii sau directorul care la constituirea persoanei juridice au prezentat
informaţii false, răspund pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice, precum şi altor
persoane. Sunt scutiţi de repararea prejudiciului cei care nu au ştiut sau nu au putut să
ştie despre aceste nereguli.
Prin funcţionare se înţeleg toate relaţiile care apar în interiorul persoanei juridice,
cu ocazia fondării şi lucrului de zi cu zi. Aceste relaţii dau naştere la drepturi şi obligaţii
pentru membrii fondatori ai persoanei juridice.
Drepturile fondatorilor. Fondatorii persoanei juridice beneficiază de drepturile
stabilite de lege şi de actul de constituire, inclusiv dreptul: a) de a participa la
conducerea persoanei juridice; b) de a vota la adunările generale; c) de a fi informat
despre activitatea persoanei juridice; d) de a exercita controlul asupra modului de
gestionare a persoanei juridice; e) de a înstrăina şi a dobândi, în condiţiile legii, partea
socială; f) de a cere dizolvarea persoanei juridice; g) de a participa la repartizarea
beneficiilor; h) de a obţine, în caz de lichidare a persoanei juridice, valoarea unei părţi a
patrimoniului acesteia rămas după achitarea cu creditorii şi cu salariaţii săi; i) de a cere
excluderea altor fondatori în conformitate cu prevederile legii.
169
Obligaţiile fondatorilor. Pe lângă drepturi, fondatorii persoanei juridice cu scop
lucrativ au şi obligaţii. Fondatorul este obligat: a) să verse aportul la capitalul social în
mărimea, în modul şi în termenele stabilite în actul de constituire; b) să nu divulge
informaţia confidenţială a persoanei juridice; c) să comunice imediat persoanei juridice
despre schimbarea domiciliului sau a sediului, a numelui sau a denumirii, altă
informaţie necesară exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor de către persoana
juridică. Fondatorul are şi alte obligaţii stabilite de lege şi de actul de constituire.
Distribuirea beneficiului. Prin beneficiu se înţelege profitul sau venitul. Persoana
juridică trebuie să distribuie anual beneficiul rămas după achitarea impozitelor şi altor
plăţi obligatorii. Hotărârea cu privire la mărimea beneficiului care urmează a fi distribuit
se adoptă de Adunarea generală a fondatorilor. De regulă, beneficiul se repartizează
proporţional mărimii părţii sociale pe care o deţine fiecare fondator. Important este şi
faptul că beneficiul se plăteşte fondatorilor în formă bănească.
§6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativ
Orice persoană juridică are atributele sale de identificare: denumirea de firmă,
emblema, marca, sediul, naţionalitatea. Pe lângă aceste atribute, persoana juridică poate
fi identificată prin: cod fiscal, număr de înregistrare, poştă electronică şi altele.
Denumirea de firmă. Persoana juridică poate avea o singură denumire, stabilită în
actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al persoanelor juridice. Denumirea
trebuie să fie scrisă în limba română, cu caractere latine, trebuie să fie clară, să nu ducă
în eroare participanţii la circuitul civil. Persoana juridică nu poate folosi în denumire
cuvinte sau abrevieri care ar duce în eroare cu privire la activitatea sa. De exemplu,
dacă o persoană juridică se ocupă cu producerea băuturilor alcoolice, atunci şi
denumirea ei trebuie să sugereze acest lucru; sau nu va fi acceptată la înregistrare o
persoană juridică denumită „Salvaţi familia”, dacă domeniul ei de activitate ţine de
repararea maşinilor.
Or, denumirea de firmă, alături de alte atribute de identitate, rămâne în
subconştientul consumatorului prin impresia pe care i-au produs-o calitatea mărfurilor şi
a serviciilor prestate de persoana juridică. Cu toţi cunoaştem denumirea firmelor străine,
care investesc foarte mulţi bani pentru publicitate: - „Adidas”, „Coca-Cola”,
170
„Microsoft”, „BMW”, „Toyota”, „Mercedes”, dar şi denumirea firmelor moldoveneşti: -
„Orange”, „Moldcell”, „Air Moldova”, „Calea Ferată din Moldova”, „Franzeluţa”,
„Bere-Chişinău” etc.
Din punct de vedere structural, denumirea de firmă este alcătuită din două părţi:
corpul şi accesoriul. Corpul indică forma juridică de organizare: Societatea pe Acţiuni
de Stat (precurtat - Î.S.) ş.a. Legea nu stabileşte plasarea formei de organizare a
persoanei juridice - la începutul denumirii ori la sfârşit - de aceia fondatorii sunt cei care
determină locul corpului în denumire. Accesoriu reprezintă textul denumirii şi este
diferit la toate persoanele juridice. De exemplu, avem denumirea de firmă S.A.
„Agroproduct”: abrevierea „S.A.” se numeşte corp, iar cuvântul „Agroproduct” este
accesoriu.
La alegerea denumirii de firmă, fondatorii trebuie să ţină cont ca cuvintele din
denumire să corespundă legii, normelor de morală şi să nu ducă în eroare pe cei din jur.
În denumire nu pot fi utilizate cuvinte prin care se face apel la violenţă fizică sau
duşmănie între naţiuni. Nu se acceptă cuvintele necenzurate.
Emblema. Ca şi denumirea de firmă, emblema este un atribut de identificare care
deosebeşte o persoană juridică de alta. Emblema se aplică pe panouri de reclamă, pe
facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii, se foloseşte şi în
orice alt mod149.
Datorită emblemei, poate fi deosebit un comerciant de un alt comerciant de acelaşi
fel. Mai simplu vorbind, emblema reprezintă „imaginea” persoanei juridice. Prin
emblemă lumea recunoaşte o persoană juridică sau alte şi le poate deosebi uşor. Orice
firmă bine cunoscută îşi are emblema ei.
Marca. Marca este orice semn susceptibil de reprezentare grafică, care serveşte la
deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor
persoane fizice sau juridice150. Cu alte cuvinte, dacă mai multe firme produc acelaşi fel
de mărfuri, le distingem uşor după marca pe care o deţin. De exemplu, dacă avem două
televizoare, le deosebim uşor dacă ne uităm atent la marca lor151. Vom vedea că mărcile 149 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.288.150 Art.2 al Legii privind protecţia mărcilor nr.38 din 29.02.2008, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.99-101/362 din 06.06.2008. 151 În limba engleză „marca” este numită „brand”.
171
sunt diferite.
Pot constitui mărci orice semne grafice, şi anume: cuvinte (inclusiv nume de
persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente figurative, forme
tridimensionale, cu condiţia ca ele să poată servi la deosebirea produselor şi serviciilor
unei persoane juridice de cele ale altor persoane juridice.
Înregistrarea mărcii se face la Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală
(AGEPI). O persoană juridică poate să deţină mai multe mărci. Marca poate fi
transmisă spre utilizare unei alte persoane juridice. Transmiterea se face printr-un
contract, care la fel trebuie înregistrat la AGEPI.
Pentru utilizarea ilicită a mărcilor este stabilită răspunderea juridică sub formă de
amendă, de reparaţie a pagubelor cauzate titularului mărcii, inclusiv a câştigului ratat152.
Sediul. Persoana juridică are un singur sediu, indicat în actul de constituire153. În
actul de constituire trebuie să fie indicat cu precizie oraşul, strada, numărul casei şi a
biroului. La sediul se găsesc organele de conducere ale persoanei juridice. Adresa
poştală a persoanei juridice este cea de la sediu. De asemenea, la sediul trebuie să
păstreze documentele persoanei juridice.
Dacă persoana juridică îşi schimbă sediul, atunci trebuie să informeze cât mai
urgent oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat şi să publice un aviz în
„Monitorul Oficial al Republicii Moldova” cu privire la schimbarea sediului. În caz
contrar, persoana juridică riscă să fie amendată. Prin intermediul publicării, persoanele
interesate vor afla mai uşor care este noul sediu al persoanei juridice.
Importanţa sediului. Determinarea sediului persoanei juridice are o importanţă
practică, şi anume:
1) determină naţionalitatea persoanei juridice; regula este că toate persoanele
juridice înregistrate în Republica Moldova sunt de naţionalitatea ei;
2) determină locul executării obligaţiilor; la sediul se achită datoriile, se efectuează
alte plăţi;
3) determină instanţa de judecată competentă să judece procesul în care persoana
juridică este implicată în calitate de pârât; altfel spus, dacă cineva se adresează cu 152 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.290.153 Sediul este adresa juridică a întreprinderii. Scrisorile expediate şi ajunse la sediu se consideră ca fiind recepţionate de persoana juridică. Aceasta nu poate invoca că nu a cunoscut conţinutul scrisorii ajunse la sediu. Persoana juridică este în drept să aibă şi alte adrese pentru corespondenţă, inclusiv lădiţă poştală, poştă electronică, fax, sedii secundare etc.
172
acţiune în judecată împotriva persoanei juridice, trebuie să o facă la instanţa de judecată
din raza de amplasare teritorială a persoanei juridice;
4) determină organul fiscal căruia persoana juridică trebuie să-i prezinte rapoartele
financiare, să-i transfere impozitele şi taxele datorate statului.
Este interesant faptul că într-o casă (apartament, edificiu) îşi pot avea sediul mai
multe persoane juridice, însă cerinţa este ca fiecare dintre ele să aibă camera ei separată.
Naţionalitatea. Prin naţionalitate urmează să înţelegem cărui stat aparţine persoana
juridică. Naţionalitatea se determină după sediul persoanei juridice. De exemplu, dacă
sediul unei persoanei juridice este în municipiul Chişinău, înseamnă că ea aparţine
Republicii Moldova.
CAPITOLUL 15. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ
§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată
Definiţie, caracterele juridice. O societate cu răspundere limitată(abreviata ca
curent S.R.L. ori SRL) este o formă legală de companie, o anumită persoană juridică,
care are o răspundere limitată în faţa legii şi faţă de proprietarii acesteia. Este o formă
173
hibridă de business avînd caracteristici atît ale unui parteneriat cît şi ale unei corporaţii,
fiind mai flexibilă decît alte forme ale societăţii comerciale şi mai adecvată pentru un
proprietar unic sau pentru un număr mic de membri 154. Una dintre cele mai răspîndite
societăţi comerciale este societatea cu răspundere limitată. În Registrul de Stat al
întreprinderilor, la data de 1 aprilie 2011, erau înregistrate 74 329 de societăţi cu
răspundere limitată.
Un prim act normativ care reglementa statutul acestui tip de societate comercială
a fost pus în vigoare în Germania la 21 martie 1892, cînd Reichstagul la insistenţa
deputatului Oheliheizer, a adoptat Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitata,
apoi fiind preluată în 1925 în Franţa, iar în Republica Moldova şi-a găsit consacrarea
pentru prima data prin Hotărîrea Guvernului R.Moldova nr.500/1991, care a fost
înlocuită parţial prin dispoziţiile Codului Civil din 2002 la art.106-116, cuprinzînd
dispoziţii comune cu privire la societăţile comerciale, şi la art.125-155, cuprinzînd
dispoziţii speciale cu privire la SRL, şi apoi integral prin Legea nr.135/2007 cu privire
la societăţile cu răspundere limitată155.
Doctrina juridică romană defineşte societatea cu răspundere limitată ca o societate
constituită pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în
comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii
beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor156.
Conform art.145 al Codului Civil al R.Moldova, societatea cu răspundere limitată
este societatea comercială al cărei capital social este divizat în părţi sociale, conform
actului de constituire şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii.
Reieşind din definiţie putem evidenţia următoarele caractere ale SRL:
1. Asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor, societatea are un caracter
intutio personae, ca şi societăţile de persoane;
2. Capitalul social nu poate fi mai mic de 5400 lei şi este divizat în anumite
fracţiuni, părţi sociale; partea socială nu este titlu de valoare şi este transmisibil;
3. Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lui;
4. Numărul asociaţilor poate fi între 2 şi 50 asociaţi; cu excepţie , poate fi
154 Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial.- Bucureşti, 2000,-pag.104155 Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor. Vol.2,-Chişinău, 2006.-pag.36156 Carpenaru, Stanciu D., Drept comercial român, ALL BACK, Bucureşti,2001, pag.336
174
constituită şi de o singură persoană;
5. Societatea dispune de o structură stabilă;
Constituirea SRL. Fondatorii, actul de constituire, înregistrarea SRL.
Societatea cu răspundere limitată se constituie printr-un singur document, numit în
Codul Civil, act de constituire, adică acel contract de constituire şi în cazul constituirii
de către un singur fondator numit statut. Conform Legii nr. 135\2007 cu privire la
societatea cu răspundere limitata, art.12, actul de constituire se semnează de toţi
fondatorii şi se autentifică notarial. Semnarea actului de constituire de către
reprezentanţii fondatorilor se admite numai în baza procurii autentificate notarial.
Actul de constituire se întocmeşte în limba de stat. Actul de constituire a societăţii
cu răspundere limitată trebuie să conţină următoarele clauze:
numele, locul şi data naşterii, adresele asociaţilor;
firma şi adresa societăţii;
obiectul de activitate;
participaţiunile asociaţilor, modul şi termenul lor de vărsare;
valoarea bunurilor constituite ca participaţiune în natură şi modul de evaluare ,
dacă au fost asemenea aporturi;
sediul;
structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor societăţii;
modul de reprezentare;
filialele şi reprezentanţele societăţii;
mărimea capitalului social;
mărimea părţii sociale a fiecărui asociat.
Societatea cu răspundere limitată poate fi constituită atît de persoane fizice cît şi
persoane juridice cărora legea nu le impune vrio interdicţie, care trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu. Numărul asociaţilor este limitat de la minimum 2 la maximum
50 de persoane, şi, conform prevederilor Codului Civil şi anume art.145, poate fi
constituită de către o singură persoană. Soţii pot fi asociaţi într-o societate cu
răspundere limitată. Ei nu se pot constitui prin aporturi decît cu bunuri proprii, nu şi cu
bunuri comune.
Firma societăţii conform art.3 al legii nr.135/2007, se compune dintr-o denumire
175
în limba de stat, care va include , în mod obligatoriu, cuvintele “societate cu răspundere
limitată “, iar denumirea prescurtată va conţine abrevierea “S.R.L.”
Societatea poate utiliza denumirea numai în formula în care este indicată în actul
de constituire în Registrul de Stat al Întreprinderilor şi Organizaţiilor, denumirea este
stabilită de fondatori în actul de constituire, fiind principalul atribut faţă de care se
exprimă atitudinea şi recunoştinţa terţilor.
Obiectul de activitate al societăţii trebuie să fie licit şi moral, obiect al societăţii
poate fi orice activitate economica.
Înregistrarea de stat a societăţii este importantă în procesul constituirii societăţii
comerciale, deoarece odată cu înregistrarea societăţii se dobîndeşte personalitatea
juridică şi devine subiect de drept. Conform Legii nr.135/2007, societatea se
înregistrează la Camera Înregistrării de Stat, în modul şi în termenul stabilit de lege.
Procedura înregistrării poate fi iniţiată de oricare dintre fondatori sau de un terţ
împuternicit de către fondatori prin procura autentificată. Organul de înregistrare
verifică legalitatea actelor recepţionate pentru înregistrare şi, în termen de 15 zile, emite
decizia de înregistrare sau decizia privind refuzul de a înregistra întreprinderea sau
organizaţia. În caz că organul de înregistrare refuză să înregistreze societatea, atunci
decizia privind refuzul înregistrării de stat trebuie să conţină motive întemeiate de refuz
şi referinţe obligatorii la actele legislative şi alte acte normative care au fost încălcate în
documentele de constituire sau în alte acte prezentate pentru înregistrare .
Înregistrarea de stat a persoanei juridice nu se admite în cazurile:
a) nedepunerii tuturor documentelor necesare pentru înregistrare;
b) necorespunderii actelor de constituire sau altor documente depuse pentru
înregistrare cerinţelor prevăzute de lege;
c) încălcării procedurii legale de constituire, reorganizare, lichidare, suspendare sau
reluare a activităţii persoanei juridice, de modificare a actelor de constituire ale
persoanei juridice;
d) constituirii unei noi persoane de către fondatorul persoanei juridice radiată din
Registrul de stat ca rezultat al aplicării art.1741 din Codul fiscal - în decursul a 3 ani;
e) încălcării, din motive neîntemeiate, a termenului de depunere a documentelor
pentru înregistrarea modificărilor operate în actele de constituire sau în datele înscrise în
176
Registrul de stat.157;
Înregistrarea de stat este o condiţie care oferă societăţii dreptul de a activa,
societatea dobîndeşte capacitate juridică şi personalitate. Este în interesul fondatorilor să
înregistreze societatea cît mai rapid.
Capitalul social. Aporturile la capitalul social. Modul de evaluare a aporturilor.
Modificarea capitalului social. Partea socială. Capitalul de rezervă. Capitalul social
poate fi definit ca expresia valorică a totalităţilor aporturilor în numerar şi în natură cu
care fondatorii societăţii comerciale contribuie la constituirea patrimoniului ei, spre a
asigura mijloace materiale necesare activităţii, atingerii scopurilor propuse. Conform
prevederilor legale şi anume art.21 al Legii nr.135/2007, capitalul social al societăţii se
constituie din aporturile asociaţilor şi reprezintă minima activelor, exprimată în lei, pe
care trebuie să le deţină societatea, al cărei capital social nu poate fi mai mic de 5400 lei
(300 de salarii minime) şi care urmează a fi vărsat în suma de cel puţin 40% pînă la
înregistrarea societăţii, iar restul –în termen de jumătate de an după înregistrarea
acesteia sau cum prevede actul de constituire.
Capitalul de rezervă. Conform prevederilor legale, societatea este obligată să-şi
formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social.
Capitalul de rezervă al SRL poate fi utilizat doar în scopul acoperirii pierderilor sau la
majorarea capitalului ei social, fiind ca o garanţie suplimentară pentru creditori. Pentru
formarea capitalului de rezervă, se alocă nu mai puţin de 5% din beneficiul anual, pînă
se atinge valoarea fixata în actul de constituire.
Aporturile asociaţilor. Obligaţia principală asumată de către fondatori şi anume
prin actul de constituire este aceea de a vărsa aportul la capitalul social. Capitalul social
se constituie din aporturile asociaţilor în numerar(aporturi monetare, adică sume de
bani) şi aporturi în natură(bunuri corporale, incorporale). Legea nu permite drept aport
la capitalul social prestarea serviciilor de către asociaţi.
Partea socială ale asociaţilor societăţii cu răspundere limitată reprezintă o
fracţiune din capitalul ei social stabilit în funcţie de mărimea aportului la acest capital.
Asociatul deţine o parte sociala. Conform Codului Civil, art.149, părţile sociale pot avea
mărimi diferite şi sunt indivizibile, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Mărimea 157 art. 13 al Legii nr. 220-XVI din 19.10.2007 privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali
177
părţii sociale depinde de valoarea aportului vărsat de asociat la constituirea societăţii şi
la majorarea capitalului social. Asociatul poate dobîndi una sau mai multe părţi sociale
de la alţi asociaţi, iar valoarea propriei părţi se va majora proporţional valorilor părţilor
dobîndite şi cazul unui singur asociat , acesta deţine o parte socială egală cu mărimea
capitalului social. Dreptul asociaţilor asupra părţilor sociale se constată printr-un
certificat care se eliberează la cererea asociaţilor de către administratorul societăţii.
Transmiterea sau înstrăinarea părţilor sociale. În Codului Civil, în art.152 şi
Legea nr.135/2007 art.25, utilizează cuvintele înstrăinare şi vînzare a părţii sociale.
Înstrăinării i se potrivesc mau multe acte juridice, inclusiv donaţia, schimbul, aportul la
capitalul social158. Părţile sociale se pot transmite în mod liber soţului, rudelor şi
afinilor, în linie dreaptă, fără limită, şi în linie colaterală, pînă la gradul doi inclusiv, de
asemenea între asociaţi şi societăţi, dacă în actul de constituire nu este prevăzut altfel.
În cazul înstrăinării părţii sociale terţelor persoane , asociaţii au dreptul de preemţiune.
Înstrăinarea părţii sociale se efectuează printr-o ofertă scrisă administratorului care, la
rîndul său, urmează să informeze pe toţi asociaţii în termen de 15 zile de la data
transmiterii. Acceptarea ofertei, se efectuează , de asemenea, în formă scrisă şi se
transmite administratorului. În termen de 15 zile de la data primirii ofertei, asociatul
este obligat să indice mărimea fracţiunii din partea socială, pe care intenţionează s-o
dobîndească. În cazul în care există mai mulţi solicitanţi, fiecare dobîndeşte o fracţiune
a părţii sociale în mărimea solicitată. În cazul dezacordului dintre ei, partea socială va fi
distribuită proporţional părţii deţinute de fiecare asociat. Asociatul nu poate înstrăina
partea socială pînă la vărsarea integrală a aportului subscris, cu excepţia cazului de
succesiune. Actul juridic de înstrăinare a părţii sociale se autentifică notarial.
Modificarea capitalului social în conformitate cu prevederile legale se face prin
majorare sau reducere. Modificarea reprezintă o operaţiune de schimbare a actului de
constituire, deoarece, conform art.107 alin.(2), art.146 din Codului Civil, art.13 din
Legea nr.135/2007, mărimea capitalului social trebuie să fie indicat în actul de
constituire, conform art.33 din Legea nr.220/2007, mărimea capitalului social se indică
şi în Registrul de Stat.
După cum am menţionat mai sus capitalul social se poate modifica prin majorare,
158 Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată178
în urma majorării activele cresc şi, respectiv, garanţiile creditorilor chirografari se
consolidează. Capitalul social poate fi majorat doar în acel caz, dacă fondatorii au vărsat
integral aporturile la care s-au obligat prin actul de constituire.
Un alt mod de modificare a capitalului social este reducerea lui, reducerea
reprezintă o operaţiune care prezintă un pericol pentru creditorii societăţii, de aceea
legislaţia stabileşte norme ce obligă informarea personală a fiecărui creditor şi
publicarea unui aviz în Monitorul Oficial al Republicii Moldova cu privire la o
eventuală reducere a capitalului social. Societatea nu poate reduce capitalul social sub
minimul de 5400 lei , stabilit în lege7.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Răspunderea asociaţilor. După cum am
menţionat mai sus, numărul de asociaţi nu poate fi mai mare de 50.
Participînd la constituirea societăţii cu răspundere limitată sau prin dobîndire,
ulterior constituirii, unei părţi sociale se dobîndeşte calitatea de asociat, în momentul
autentificării actului de constituire şi se consolidează prin înregistrarea de stat a
societăţii. De asemenea, persoana poate deveni asociat şi prin succesiune, moştenind
partea socială a asociatului decedat, iar în cazul persoanelor juridice ei de asemenea pot
dobîndi părţi sociale în urma succesiunii drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice
reorganizate.
Principalele drepturi ale asociaţilor sunt următoarele:
- dreptul de vot, oricare asociat poate să intervină în viaţa societăţii, prin exercitarea
dreptului la vot în cadrul adunării generale a asociaţilor. Fiecare parte sociala dă dreptul
la un vot;
- dreptul de a participa la conducerea societăţii în conformitate cu prevederile legii şi
ale actului de constituire, include de a participa la adunările generale ordinare şi
extraordinare ale societăţii, dreptul de a include chestiuni în ordinea de zi a adunării şi
de a-şi expune opinia asupra acestor chestiuni în cadrul adunării, dreptul de a desemna
şi de a fi desemnat în organul executiv, în consiliul societăţii şi în organul de
supraveghere.
- dreptul de a exercita controlul asupra modului de gestionare a societăţii, constă în
controlul operaţiunilor efectuate de administratorul societăţii sau de persoanele cărora
acesta le-a delegat împuternicirea;
179
- dreptul de a fi informat despre activitatea societăţii, fiecare asociat are dreptul de a
cunoaşte întreaga informaţie despre activitatea societăţii, precum şi de a lua cunoştinţă
de actul constitutiv şi de modificările lui, de procesele-verbale ale adunării generale, ale
consiliului, de a consulta registrele, documentele contabile, bilanţul contabil şi alte acte.
- dreptul de a participa la repartizarea beneficiului, fiecare asociat are dreptul la
încasarea beneficiului atît în timpul funcţionării societăţii, cît şi în cazul dizolvării şi
lichidării acesteia, repartizarea beneficiului este interesul pe care l-au urmărit în comun,
unindu-şi aporturile. Partea din profitul net care se plăteşte fiecărui asociat se numeşte
dividend. Distincţia între dividend şi beneficiu constă în aceea că beneficiul aparţine
societăţii, iar dividendele sunt ale asociaţilor. Dividendele se acordă numai în măsura în
care, la nivelul societăţii, se obţin venituri reale, constatate prin bilanţul contabil.
Dividendele se atribuie în funcţie de părţile sociale deţinute, fiecare asociat
primind o sumă de bani proporţional cu numărul de titluri pe care le deţine, adică sub
forma unui procent din capitalul social. Chiar şi în cazul dizolvării şi lichidării
societăţii, fiecare asociat primeşte din activul patrimoniului societăţii ce a aportat la
capitalul social după plata tuturor datoriilor pe care le are societatea faţă de terţele
persoane. În actul de constituire poate fi prevăzută o distribuire inegală a rezultatelor
obţinute cu ocazia lichidării.
- dreptul de a înstrăina şi a dobîndi , în condiţiile legii, partea socială, asociatul poate
înstrăina oricînd, prin act juridic autentificat notarial, partea socială pe care o deţine sau
o fracţiune din ea, daca a vărsat integral aportul la care s-a obligat prin actul de
constituire;
- dreptul de a cere dizolvarea societăţii, fiecare asociat e în drept să ceară dizolvarea
societăţii, adică încetarea acesteia, ca efect deschiderea procedurii de lichidare şi, în
final încetarea societăţii ca subiect de drept, radierea din Registrul de Stat. Dizolvarea
poate fi atît voluntară cît şi forţată, prin hotărîre judecătorească;
- dreptul de a cere excluderea asociatului, oricare dintre asociaţi dacă constată că un alt
asociat al societăţii a săvîrşit fapte prejudiciabile, are dreptul de a cere instanţei de
judecată excluderea acestuia din societate159.
La rîndul său asociatul pe lîngă drepturi mai are şi obligaţii, fiind următoarele:
159 Legea nr.135/2007 cu privire la societatea cu răspundere limitată180
- să verse aportul la capitalul social în mărime, în modul şi în termenele stabilite în
actul de constituire, este obligaţia de bază a asociatului. La data înregistrării de stat
asociatul este obligat să verse în numerar cel puţin 40% din aportul subscris, dacă în act
sau lege nu este prevăzută o proporţie mai mare şi apoi restul sumei urmează a fi
transmis în termen de 6 luni de la data înregistrării societăţii, iar aporturile naturale
urmează a fi transmise de către asociaţi în termenul prevăzut de actul de constituire.
- să nu divulge informaţia confidenţială a societăţii, asociatului îi este interzis să nu
divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii. Divulgarea lor poate să
aducă atingerea intereselor societăţii, la informaţie confidenţială poate fi atribuită
informaţia ce ţine de producţie, tehnologie, activitatea financiară şi de altă activitate a
agentului economic. De a păstră secretul comercial este în interesul asociaţilor.
Administratorul urmează să decidă, în conformitate cu prevederile legale, Legea
nr.171/1994 cu privire la secretul comercial, ce informaţii sunt confidenţiale şi să le
aducă la cunoştinţă asociaţilor contra semnătură;
- să comunice societăţii imediat despre schimbarea domiciliului sau a sediului, a
numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară exercitării drepturilor şi îndeplinirii
obligaţiilor de către societate şi asociatul ei160;
Asociaţii pot stipula şi alte obligaţii, avînd aceeaşi forţă obligatorie ca şi cele prevăzute
de lege.
Răspunderea asociatului, asociatul răspunde faţă de societate pentru prejudiciile
cauzate acesteia prin întîrzierea vărsării aportului, precum şi prin neexecutarea
obligaţiilor stabilite prin actul de constituire şi legea nr.135/2007.
Excluderea asociatului din societate este posibilă la cererea adunării generale, a
administratorului sau a unor asociaţi, ca drept temei pot servi următoarele condiţii:
nevărsarea în termen a aportului subscris în actul de constituire, precum şi folosirea în
scopuri proprii a bunurilor societăţii de către administrator sau comiterea unor fraude de
către acesta. Excluderea asociatului se face de către instanţa de judecată printr-o hotărîre
judecătorească. Asociatului exclus i se restituie în termen de 6 luni aportul vărsat, dar
numai dacă a fost reparat prejudiciul cauzat.
160 Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată181
§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată.
Dispoziţii generale. Organizarea şi funcţionarea SRL constituie o altă
particularitate a societăţii. Aceasta formă de societate cuprinde reguli de organizare şi
funcţionare atît de la societăţile de persoane, cît şi de la societăţile de capital. Organele
societăţii cu răspundere limitată sunt: adunarea generală a asociaţilor - organul suprem
al societăţii, administratorul - organul executiv, cenzorii - organul de control al
societăţii.
Adunarea generală a asociaţilor. Conform art.48 al legii nr.135/2007, organul
suprem al societăţii cu răspundere limitată este adunarea generală a asociaţilor,
legiuitorul califică adunarea generală a asociaţilor ca fiind organul suprem, fiindcă de
competenţa acestui organ ţin cele mai importante probleme ale vieţii societăţii,
reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea ei. Fiind cel mai important organ de conducere al
societăţii, care este constituit din totalitatea asociaţilor, avînd plenitudinea de competent
şi atribuţii, cum ar fi:
- modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv adoptarea lui într-o nouă
redacţie;
- desemnarea membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului, eliberarea înainte de
termen a acestora;
- urmărirea pe cale judiciară a membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului pentru
prejudiciile cauzate societăţii;
- modificarea cuantumului capitalului social;
- aprobarea dării de seama anuale şi a bilanţului anual, repartizarea beneficiilor;
- alegerea şi revocarea revizorului;
- adoptarea hotărîrii cu privire la reorganizarea, lichidarea societăţii , precum şi
aprobarea planului de reorganizare, numirea lichidatorului şi aprobarea bilanţului de
lichidare;
- înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor societăţii şi alte atribuţii, enumerate în art.49 al
Legii nr.135/2007;
Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii ori de cîte ori este nevoie, dar
cel puţin o dată pe an. Periodicitatea convocării adunării generale se stabileşte în actul
de constituire, ea se poate convoca în şedinţe extraordinare ori de cîte ori este nevoie, la
182
cererea asociaţilor care deţin de la 10% în sus din capitalul social sau cînd balanţa
societăţii arată că valoarea activelor nete ale societăţii constituie jumătate din mărimea
capitalului social.
Adunarea generală ordinară se convoacă, la sfîrşitul fiecărui an financiar pentru a
fi aprobate dările de seama şi bilanţul anual, de asemenea repartizarea beneficiilor
obţinute şi aprobarea planului de perspectivă pe anul următor.
Convocarea se face de către administratorul societăţii nemijlocit sau la cererea
asociaţilor, care împreună reprezintă, cel puţin, 10 la sută din voturile societăţii.
Asociaţii sunt informaţi în formă scrisă despre timpul, locul şi ordinea de zi, cel tîrziu
cu 15 zile pînă la convocarea adunării generale. Fiecare asociat are dreptul să propună
chestiuni pentru a fi incluse în ordinea de zi a adunării generale, cu condiţia că ele sa
fie aduse la cunoştinţă tuturor asociaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de adunare, iar
acelea chestiuni care nu au fost incluse sau care nu au fost aduse la cunoştinţa
asociaţilor nu pot fi examinate.
Adunarea generală a asociaţilor este deliberativă, daca la ea vor fi prezenţi cel puţin ¾
din numărul total de asociaţi, iar în cazul dacă nu este întrunit numărul necesar de
asociaţi, atunci în acest caz, administratorul va convoca o nouă adunare generală, cu
aceeaşi ordine de zi, într-un termen de 2 săptămîni de la ultima adunare generală, care
va fi deliberativă indiferent de numărul prezenţilor asociaţi.
Fiecare asociat din cadrul adunării generale, în dependenţă de mărimea cotei de
participare la capitalul social a societăţii cu răspundere limitată, are dreptul la vot.
Adunarea generală adoptă hotărîri cu simpla majoritatea de voturi în diferite
probleme, iar asupra acelor chestiuni ce ţin de modificarea statutului, aprobării dării de
seamă anuale, excluderea unui asociat din societate, precum şi reorganizarea şi
lichidarea societăţii, e nevoie de o majoritate de voturi pentru adoptarea hotărîrilor.
Hotărîrile care sunt luate în cadrul adunării generale urmează a fi semnate de cel puţin
doi participanţi la adunarea generală şi se trec în registrul de decizii, care este ţinut de
administratorul S.R.L.
Hotărîrile adunării generale a asociaţilor sunt obligatorii pentru toţi asociaţii,
inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.
Administratorii societăţii cu răspundere limitată. S.R.L. este administrată de
183
către organul executiv, care la rîndul lui poate fi atît colegial (directive, comitete de
conducere, consiliu de administrare) cît şi unipersonal (director, administrator,
preşedinte).
Administratorul este ales de către adunarea generală a asociaţilor şi se
subordonează acesteia. Acelea persoane care sunt declarate incapabile sau persoanele
condamnate sau acelea care nu şi-au ispăşit pedeapsa nu pot fi administratori.
Administratorul este acel organ care face toate operaţiile pentru aducere la îndeplinire a
obiectului societăţii, în afară de restricţiile stabilite prin actul de constituire. În
competenţa organului executiv intră următoarele atribuţii: organizarea activităţii
societăţii, ţinerea lucrărilor de secretariat şi a evidenţei contabile, angajarea lucrătorilor
şi eliberarea lor, încheierea tranzacţiilor în numele societăţii, ţinerea registrului
asociaţilor societăţii, întocmirea dării de seama anuale şi a bilanţului anual şi
prezentarea lor la adunarea generală. Administratorul răspunde pentru prejudiciile
cauzate societăţii sau chiar a terţilor persoane, indiferent dacă este asociat sau neasociat.
Răspunderea civilă intervine atunci cînd administratorul cauzează prin actele pe care le
îndeplineşte un prejudiciu. În situaţia în care organul este colegial, ei răspund solidar,
oricare din membri poate fi obligat pentru acoperirea pagubei. Administratorul răspunde
penal în cazul unor fapte considerate infracţiuni, prevăzute de Codul penal al
Republicii Moldova.
Organul de control este acea comisie de cenzori, iar în societate cu un număr mic
de asociaţi – revizorul (cenzorul). Cenzorii se aleg de către adunarea generală pe o
perioadă de cel puţin de 5 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Membrii ai comisiei de
cenzori pot fi atît asociaţii, cît şi alte persoane; cel puţin unul dintre membrii comisiei de
cenzori trebuie să fie contabil autorizat în condiţiile legii sau contabil expert. Nu pot fi
membri ai comisiei de cenzori administratorul societăţii, contabilul societăţii, precum şi
rudele acestora, persoanele declarate incapabile sau cele condamnate pentru diferite
infracţiuni.
Comisia de cenzori exercită controlul asupra activităţii economico-financiare a
societăţii. Controlul se face periodic, din proprie iniţiativă sau la cererea asociaţilor.
Legiuitorul obligă cenzorul să efectueze un control după expirarea exerciţiului financiar,
verificînd rapoartele financiare pregătite de administrator. Persoanele cu funcţie de
184
răspundere ale societăţii sunt obligate să prezinte comisiei de cenzori toate actele
necesare pentru efectuarea controlului, inclusiv dacă e nevoie şi de unele explicaţii
scrise sau orale. În baza acestor date, în urma controlului, comisia de cenzori va întocmi
un raport semnat de toţi membrii comisiei de cenzori care au participat la control, pe
care îl va prezenta adunării generale. În caz că unul dintre membrii comisiei nu este de
acord cu concluziile raportului, atunci el are tot dreptul de a-şi expune opinia sa în mod
separat, care va fi anexată la raport.
În cazul depistării unor încălcări grave în activitatea societăţii, comisia de cenzori
poate cerea convocarea adunării generale şi să participe cu vot consultativ la şedinţele
acesteia.
Atribuţiile comisiei de cenzori a societăţii cu răspundere limitată, pot fi delegate
unei companii de audit, în baza hotărîrii adunării generale.
§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată
Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de transmitere a drepturilor şi
obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la o persoană juridică
succesoare, care există sau care ia naştere prin reorganizare161.
În conformitate cu prevederile Codului Civil art.69-85 şi art.80 al Legii
nr.135/2007, societatea se poate reorganiza prin fuziune (contopire şi absorbţie),
dezmembrare (divizare şi separare), sau transformare.
Ca efect al reorganizării, are loc dizolvarea unor persoane juridice (absorbţia),
constituirea unor alte persoane juridice (separarea), fie dizolvarea şi constituirea care se
produc concomitent (contopirea şi divizarea). Procesul de reorganizare cuprinde cel
puţin două persoane juridice şi produce efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a
lor.
Dizolvarea este o operaţiune juridică prin care societatea pune capăt activităţii
sale de întreprinzător, fiind private de dreptul încheierii a noi acte juridice ce ţin de
obiectul activităţii162. Societatea se dizolvă în temeiurile stabilite de Codul Civil
art.art.86-87. De la data înregistrării hotărîrii de dizolvare şi pînă la data radierii sale din 161 Roşca N., Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.1.Chişinau,2004, pag.312-313162 Ibidem
185
Registrul de Stat, societatea se afla în proces de lichidare, care se desfăşoară cu
respectarea dispoziţiilor art.art.89-96, 98-99 al Codului Civil. Principalul efect,
obligatoriu şi direct al dizolvării este lichidarea.
CAPITOLUL 16. SOCIETATEA PE ACŢIUNI
§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni
Definiţia. Codul civil al R.M. defineşte societatea pe acţiuni ca fiind acea societate
comercială al cărei capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt
garantate cu patrimoniul societăţii (art.156 alin.(1)).
Societatea pe acţiuni este o persoană juridică cu scop comercial al cărei capital este 186
împărţit în acţiuni. Cu alte cuvinte, la alcătuirea ei participă mai multe persoane şi
fiecare depune o cotă de participare exprimată în bani. Ulterior, aceşti bani adunaţi în
capitalul societăţii pe acţiuni se preschimbă în nişte titluri, numite acţiuni. De aici vine
şi denumirea organizaţiei, de societate pe acţiuni, adică societate bazată pe acţiuni.
Fiecare membru al organizaţiei are la îndemână una sau mai multe acţiuni, care îi dau
posibilitatea să ceară de la societate partea care i se cuvine din câştiguri.
Societăţile pe acţiuni sunt considerate de doctrină cele mai moderne, mai evoluate
şi mai complexe forme de societăţi comerciale. Importanţa lor în orice economie de
piaţă este deosebită163. De aceia, societăţile pe acţiuni mai sunt numite societăţi de
capital.
În legislaţia naţională, societatea pe acţiuni este reglementată de Codul civil
(art.156-170) şi Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997.
Din definiţia societăţii pe acţiuni rezultă următoarele particularităţi ale acesteia:
1. Societatea pe acţiuni este o persoană juridică. Ca şi în cazul altor persoane
juridice, societatea pe acţiuni se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat.
2. Societatea pe acţiuni este întotdeauna comercială, deoarece îşi pune scopul să
obţină cât mai multe venituri;
3. Poate fi constituită şi de o singură persoană, deoarece legea permite să existe
societate pe acţiuni cu un singur fondator;
4. De regulă, societăţile pe acţiuni sunt întreprinderi bine cunoscute, cu venituri
mari, cum ar fi băncile comerciale (Moldindconbank S.A., Victoriabank S.A. ş.a.),
companiile de asigurări (Asito S.A., Sigur-Asigur S.A. ş.a.), alte întreprinderi (Apă-
5. Capitalul social este împărţit în nişte fracţiuni (cote-părţi), numite acţiuni.
Fiecare acţiune costă o sumă de bani, de aceea ele mai sunt numite titluri de valoare şi
pot fi uşor cumpărate, vândute, puse în gaj etc.;
6. Poate să desfăşoare orice activităţi neinterzise de lege. În anumite situaţii, când
legea cere, este nevoie şi de licenţă.
7. Fondatorii societăţii nu răspund pentru datoriile acesteia. Toate obligaţiile
societăţii pe acţiuni sunt achitate din patrimoniul ei. Dacă se întâmplă ca societatea pe 163 Mămăligă Sergiu. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coordonator Mihai Buruiană), Chişinău: Î.S.F.E.-P „Tipografia Centrală”, 2006, p.282.
187
acţiuni să aibă multe datorii, ea va intra în procesul de insolvabilitate, iar în cele din
urmă, poate fi şi lichidată.
§2. Constituirea societăţii pe acţiuni
Documentele principale de constituire a societăţii pe acţiuni sunt două, contractul
de societate şi statutul societăţii. Până la înregistrarea de stat, contractul de societate are
prioritate faţă de statutul societăţii. În contractul de societate se stabileşte contribuţia
fiecărui fondator la înfiinţarea societăţii. Pe lângă aceasta, în contractul de societate sunt
prevăzute: numele, prenumele şi alte date de identificare ale fondatorilor; b) denumirea
societăţii pe acţiuni care urmează a fi constituită; c) scopul şi obiectul de activitate al
societăţii; d) mărimea capitalului social; e) termenul de înfiinţare a societăţii, obligaţiile
fondatorilor şi răspunderea acestora. Contractul de societate poate cuprinde şi alte date.
Un moment important este că contractul de societate trebuie întocmit în limba de stat,
semnat de către toţi fondatorii şi apoi autentificat notarial.
Cu privire la statutul societăţii, subliniem că el trebuie să conţină aceleaşi date
cuprinse în contractul de societate. Statutul societăţii are un rol important şi serveşte ca
regulament de lucru pentru întreprindere.
Înregistrarea de stat. Orice persoană juridică ia naştere numai din momentul
înregistrării sale. În Republica Moldova toate persoanele juridice, inclusiv societăţile pe
acţiuni, se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat164, într-un catalog special, numit
Registrul de stat al persoanelor juridice. La momentul înregistrării, societăţii pe acţiuni
i se atribuie şi un număr de identificare.
Denumirea societăţii. Societatea pe acţiuni are o denumire a sa, stabilită în actul
de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al persoanelor juridice. Denumirea trebuie
să fie unicală şi să nu se confunde cu denumirile altor persoane juridice. Denumirea
poate fi scrisă deplin sau prescurtat şi în mod obligatoriu trebuie să includă sintagma
„Societatea pe Acţiuni” sau prescurtat - „S.A.”. De pildă: Societatea pe Acţiuni
„Franzeluţa” ori prescurtat - S.A. „Franzeluţa”.
Societăţile pe acţiuni care desfăşoară activităţi bancare trebuie să includă în
denumire şi cuvântul „Bancă”165; cele cu activităţi de bursă trebuie să includă şi 164 În fiecare centrul raional din republică există un oficiu teritorial al Camerei Înregistrării de Stat, unde doritorii de a-şi fonda o întreprindere se pot adresa.165 Banca Comercială „Victoriabank” S.A.; Banca Comercială „Moldova-Agroindbank” S.A. etc.
188
cuvântul „Bursă”166; activităţi de lombard, trebuie să includă şi cuvântul „Lombard”167
etc. Dacă la fondarea societăţii pe acţiuni participă şi persoane străine, în denumire se va
înscrie - „întreprinderea mixtă”168, iar dacă toţi fondatorii sunt persoane străine, se va
indica - „întreprinderea cu investiţii străine”169.
Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni sunt: a) adunarea generală a
acţionarilor; b) consiliul societăţii; c) organul executiv; d) comisia de cenzori. Dacă
societatea pe acţiuni are mai puţin de 50 de membri, prezenţa consiliului societăţii nu
este necesară, atribuţiile sale fiind preluate de adunarea generală.
Filiala şi reprezentanţa. Societatea pe acţiuni este în drept să fondeze filiale şi
reprezentanţe. Prin filială se înţelege o componentă a societăţii pe acţiuni, amplasată în
altă localitate. De exemplu, sediul întreprinderii S.A. „Corcodel” se află în
mun.Chişinău, dar întreprinderea are înregistrate filiale la Cahul, Rezina şi Orhei.
Filiala nu este persoană juridică. De asemenea, filiala nu are patrimoniu propriu, nu
are răspundere proprie, iar în denumire trebuie să figureze denumirea persoanei juridice.
Cu alte cuvinte, filiala depinde întru totul de persoana juridică care a creat această
filială.
În schimb reprezentanţa are mai puţine prerogative decât filiala. Deosebirea dintre
filială şi reprezentanţă constă în faptul că prima poate efectua acte şi operaţiuni ca şi
persoana juridică (încheie contracte, transferă sume de bani etc.), pe când reprezentanţa
numai reprezintă interesele persoanei juridice în altă localitate (de exemplu, găseşte
partenerii de afacere, face publicitate etc.).
Este important să ştim că acţiunile pe care le deţine societatea trebuie înregistrate la
Comisia Naţională a Pieţei Financiare, într-un registru special.
Fondatorii societăţii se numesc acţionari. Fiecare acţionar deţine una sau mai
multe acţiuni, pe care le poate vinde dacă doreşte. În calitate de acţionar poate fi o
persoană fizică, o persoană juridică ori chiar şi statul. De exemplu, la Societatea pe
Acţiuni „Moldtelecom”, cele mai multe acţiuni le deţine statul.
Drepturile acţionarilor sunt următoarele:
- să participe la adunările generale ale acţionarilor, să aleagă şi să fie ales în 166 De exemplu: „Bursa Universală de Mărfuri” S.A.167 Aşa cum este: „Aureola & Lombard” S.A.168 Întreprinderea mixtă „Orange-Moldova” S.A.; Întreprinderea mixtă „Sudzucker Moldova” S.A. etc.169 Întreprinderea cu capital străin „Petrom Moldova” S.A.; Întreprinderea cu capital străin „Red Union Fenosa” S.A. etc.
189
organele de conducere ale societăţii;
- să primească câştigurile (mai corect, dividendele) lunar ori la sfârşitul anului;
- să vândă acţiunile care îi aparţin, să le pună în gaj ori să le doneze cuiva;
- să primească o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei;
- să ia cunoştinţă şi să facă copii de pe documentele societăţii;
Acţiunile. Atunci când vorbim de acţiune, înţelegem un document care valorează o
anumită sumă de bani. Cel care deţine acţiunea se consideră proprietar la o mică parte
din averea societăţii. Cu cât mai multe acţiuni deţine, cu atât are o putere de decizie mai
mare. Printr-o înţelegere, acţionarii decid cât va costa o acţiune. Cel mai ieftin, o acţiune
poate valora 1 leu, iar cel mai scump legea nu prevede, adică poate fi orice sumă.
Un moment important este că la aceiaşi societate pe acţiuni, toate acţiunile trebuie
să valoreze la fel. De exemplu, dacă acţionarii stabilesc că o acţiune va costa 15 de lei,
atunci toate acţiunile trebuie să coste 15 de lei. Reieşind din faptul că cele mai mari
întreprinderi din republică sunt societăţi pe acţiuni (în majoritate acestea sunt băncile,
companiile de construcţie, cele de asigurări etc.), capitalul lor este de milioane, prin
urmare şi valoarea unei acţiuni este foarte mare.
§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni
Conform Legii cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997, organele de
conducere ale societăţii pe acţiuni sunt:
1. Adunarea generală a acţionarilor;
2. Consiliul societăţii;
3. Organul executiv;
4. Organul de control (Comisia de cenzori sau cenzorul).
1. Adunarea generală a acţionarilor
Adunarea generală a acţionarilor reprezintă organul suprem de decizie al societăţii.
Ea se întruneşte cel puţin o dată pe an şi este compusă din totalitatea acţionarilor care
participă formarea capitalului social. Toate hotărârile adunării generale se adoptă în mod
colegial, pe baza principiului majoritar, şi sunt obligatorii pentru persoanele cu funcţii
de răspundere şi acţionarii societăţii.
Este important să cunoaştem că nu pot fi fondatori (acţionari) ai societăţii pe
190
acţiuni persoanele declarate incapabile, persoanele condamnate pentru escrocherie,
sustragerea de bunuri din avutul proprietarilor, abuz de serviciu, înşelăciune, abuz de
încredere, fals, mărturii mincinoase, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte
infracţiuni prevăzute de legislaţia penală a Republicii Moldova.
În calitate de organ deliberativ (care ia decizii), adunarea generală este chemată să
decidă, atât asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cât şi asupra unor
probleme deosebite, care vizează chestiuni urgente, ce nu suportă amânare170. Având în
vedere această situaţie, legea reglementează două feluri de adunări generale: a)
adunarea generală ordinară şi b) adunarea generală extraordinară.
Atribuţiile adunării generale. Potrivit art.50 alin.(3) şi (4) din Legea privind
societăţile pe acţiuni nr.1134/1997, adunarea generală a acţionarilor are următoarele
atribuţii exclusive:
- aprobă direcţiile prioritare ale activităţii societăţii;
- hotărăşte cu privire la modificarea capitalului social;
- aprobă statutul societăţii în redacţie nouă sau modificările şi completările aduse în
statut;
- aprobă regulamentul consiliului societăţii şi regulamentul comisiei de cenzori;
- alege membrii care vor face parte din consiliul societăţii şi comisia de cenzori, le
stabileşte mărimea salariului, hotărăşte cu privire la tragerea la răspundere sau
eliberarea de răspundere a acestor membri;
- hotărăşte cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;
- hotărăşte cu privire la modul de repartizare a profitului anual, inclusiv plata
dividendelor şi acoperirea pierderilor;
- confirmă organizaţia care va efectua auditul în cadrul societăţii;
- examinează şi aprobă darea de seamă financiară anuală a societăţii, darea de
seamă a consiliului societăţii, a organului executiv şi a comisiei de cenzori;
- hotărăşte cu privire la reorganizarea sau dizolvarea societăţii;
- hotărăşte în privinţa deschiderii de noi filialele şi reprezentanţe, precum şi
numirea sau eliberarea din funcţie a conducătorilor lor;
Adunarea generală îşi poate asuma şi orice alte atribuţii, dacă acestea au fost 170 Mămăligă Sergiu. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XIII/1997. Editura Museum, Chişinău, 2001, p.284.
191
prevăzute în statutul societăţii. De asemenea, adunarea generală poate transmite o parte
din atribuţiile sus-menţionate către consiliul societăţii.
Decizia cu privire la convocarea adunării generale (ordinare şi extraordinare) este
luată de consiliul societăţii, iar toate chestiunile organizatorice sunt pe seama organului
executiv. În decizia cu privire la convocare se va indica: organul de conducere care a
decis convocarea; data, locul şi ora ţinerii adunării generale; ordinea de zi; modul de
înştiinţare a acţionarilor despre ţinerea adunării generale; sub ce formă se va ţine
adunarea generală; textul buletinului de vot, dacă votarea se va face cu întrebuinţarea
buletinelor de vot. De asemenea, se va indica cine este secretarul şedinţei, numele şi
prenumele acestuia. Mai apoi, decizia de convocare a adunării generale trebuie adusă la
cunoştinţa acţionarilor, prin poştă sau prin publicarea unui anunţ în presă.
Informarea acţionarilor despre materialele de pe ordinea de zi. Informaţiile
referitoare la fiecare problemă, în legătură cu care se va lua o hotărâre, trebuie puse la
dispoziţia acţionarilor. Acestea trebuie să fie exacte, oportune şi complete, astfel încât
acţionarii să-şi poată exprima votul în deplină cunoştinţă de cauză171. Ei trebuie să aibă
timp pentru a se informa şi a se pregăti. În acest scop, legea prevede materialele ce
urmează a fi prezentate acţionarilor (art.56 alin.(2) Legea privind societăţile pe acţiuni
nr.1134/1997).
Materialele vor fi trimise prin poştă acţionarilor sau, dacă în decizia de convocare
s-a prevăzut astfel, vor fi numai afişate pe un panou sau la intrarea în sediul organizaţiei.
Despre locul afişării informaţiei acţionarii trebuie înştiinţaţi prin telefon, fax, e-mail
etc., pentru a o citi172.
Desfăşurarea adunării generale. Lucrările adunării generale sunt conduse de
preşedintele consiliului societăţii. Dacă acţionarii doresc, prin vot ei pot alege o altă
persoană care să dirijeze lucrările adunării generale.
Modalitatea de manifestare a dreptului de vot va fi aleasă de adunare (deschis sau
secret), cu o singură excepţie - la adunările generale ţinute prin corespondenţă sau sub
formă mixtă, votul va fi numai deschis173.
171 Mămăligă Sergiu. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XIII/1997. Editura Museum, Chişinău, 2001, p.301. 172 Printre documentele ce urmează a fi afişate se află şi lista acţionarilor. Ea trebuie să fie întocmită în ordine alfabetică. 173 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices” S.R.L., 2007, p.125.
192
Acţionarii au două posibilităţi de alegere: „pentru” sau „împotrivă”. După votare,
buletinele de vot se numără de către o comisie specială, iar rezultatele se consemnează
într-un proces-verbal şi se fac publice.
2. Consiliul societăţii
Consiliul societăţii reprezintă interesele acţionarilor în perioada dintre adunările
generale şi, în limitele atribuţiilor sale, exercită conducerea şi controlul asupra activităţii
societăţii. În activitatea sa, consiliul societăţii se subordonează întru totul adunării
generale a acţionarilor.
Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 stabileşte mai multe atribuţii
pentru consiliul societăţii, şi anume:
- decide cu privire la convocarea adunării generale a acţionarilor;
- decide cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;
- decide cu privire la repartizarea profitului;
- face, la adunarea generală a acţionarilor, propuneri cu privire la plata
dividendelor;
- aprobă fondul de salarizare pentru angajaţii societăţii;
- decide cu privire la aderarea societăţii la diferite uniuni şi asociaţii de lucru etc.
Alegerea consiliului societăţii. Membrii consiliului societăţii se aleg de adunarea
generală a acţionarilor, din rândul acţionarilor, cât şi a persoanelor străine de societate.
Cerinţa legii în acest sens este ca acţionarii să reprezinte majoritatea. Durata mandatului
de membru al consiliului este de 4 ani, iar aceleaşi persoane pot fi realese un număr
nelimitat de ori.
Funcţionarea consiliului societăţii. Conducerea consiliului societăţii este
efectuată de către preşedintele acestuia, ales de adunarea generală. Preşedintele
consiliului are următoarele atribuţii:
- convoacă şedinţele consiliului societăţii;
- încheie diferite acorduri cu membrii consiliului şi conducătorul organului
executiv;
- îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de regulamentul consiliului societăţii.
Şedinţele consiliului societăţii pot fi ordinare (se ţin cel puţin o dată pe trimestru)
şi extraordinare (se ţin ori de câte ori este nevoie). În cadrul consiliului, fiecare membru
193
deţine un vot. Decizia se ia cu votul majorităţii membrilor consiliului prezenţi la şedinţă.
Transmiterea votului de la un membru al consiliului la altul nu se admite. În caz de
paritate de voturi, votul preşedintelui consiliului este decisiv.
3. Organul executiv al societăţii
Organul executiv al societăţii se ocupă cu toate chestiunile de zi cu zi a societăţii.
El este responsabil de îndeplinirea hotărârilor luate de adunarea generală şi de consiliul
societăţii. În acelaşi timp, organul executiv se subordonează acestor două organe,
adunarea generală şi consiliul societăţii.
Societatea pe acţiuni poate avea un organ executiv colegial (alcătuit din mai multe
persoane) sau unipersonal (dintr-o singură persoană, numită în mod diferit:
administrator, director ori manager).
Şedinţele organului executiv colegial se convoacă de conducătorul acestuia. Legea
îi permite conducătorului să acţioneze în numele societăţii fără a avea nevoie de
procură. El poate să încheie diferite contracte, să aprobe statutul de personal, să emită
ordine şi dispoziţii etc.
4. Organul de control (comisia de cenzori)
Organul de control al societăţii pe acţiuni poartă denumirea de comisie de cenzori.
Aceasta exercită controlul activităţii economico-financiare a întreprinderii şi se
subordonează numai adunării generale a acţionarilor. Membrii comisiei de cenzori se
numesc cenzori, iar numărul lor trebuie să fie impar.
În calitate de cenzori pot fi atât acţionarii, cât şi alte persoane. Una din cerinţe
pentru persoanele care îşi doresc să devină cenzori se referă la studii, şi anume: să aibă
studii în domeniul contabilităţii, economiei sau finanţelor. Nu pot fi aleşi cenzori în
cadrul aceleiaşi societate pe acţiuni: membrii consiliului societăţii, membrii organului
executiv şi lucrătorii din contabilitatea societăţii.
Rolul comisiei de cenzori este de a efectua controlul activităţii-economico
financiare a societăţii pe parcursul unui an de zile. În baza rezultatelor controlului,
comisia de cenzori întocmeşte un raport, în care se semnează toţi membrii comisiei care
au participat la control. Dacă cineva dintre membrii comisiei nu este de acord cu
raportul, îşi va expune în scris opinia sa separată şi o va anexa la raport.
Raportul comisiei de cenzori se prezintă în faţa adunării generale a acţionarilor.
194
Dacă adunarea generală consideră necesar, ea poate delega împuternicirile comisiei de
cenzori către o organizaţie de audit, încheind cu aceasta din urmă contract de audit. Cu
alte cuvinte, rămâne la discreţia adunării generale a acţionarilor să decidă dacă
societatea pe acţiuni are nevoie de comisie de cenzori sau ar fi mai bine să apelează la o
companie de audit, care ar înlocui comisia de cenzori.
§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni
Prin funcţionarea societăţii pe acţiuni se înţeleg raporturile juridice care au loc
interiorul ei. De regulă, aceste raporturi apar între acţionari, sau între acţionari şi
societate. Ca urmare, este important să cunoaştem care sunt drepturile şi obligaţiile
acţionarilor.
1. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor
a) Dreptul la dividende. Prin dividend se înţelege profitul care îi revine
acţionarului. Mărimea dividendelor se stabileşte la adunarea generală a acţionarilor.
Dividendele se plătesc, de regulă, anual, însă la adunarea generală se poate decide ca
achitarea dividendelor să se facă trimestrial sau chiar lunar. Cel mai frecvent,
dividendele se plătesc cu mijloace financiare, dar legea nu interzice ca plata să se facă
cu acţiuni, bunuri sau alte drepturi patrimoniale.
b) Dreptul la o cotă-parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei. Dacă
societatea se lichidează, bunurile rămase după satisfacerea creanţelor se repartizează
între acţionari proporţional numărului şi valorii acţiunilor deţinute174.
c) Dreptul de a-şi vinde acţiunile. De fapt, acţionarul poate şi dona acţiunile sale.
Acest lucru îl poate face liber, oricând şi oricui.
d) Dreptul de a participa la adunarea generală. Acest drept îl au toţi acţionarii,
indiferent de numărul de acţiuni pe care le deţin.
e) Dreptul la vot. La adunarea generală a acţionarilor, votarea se face după
principiul „o acţiune cu drept de vot - un vot” (art.61 din Legea cu privire la societăţile
pe acţiuni). Votul poate fi deschis sau secret.
f) Dreptul de a fi informat. Acţionarii au dreptul să fie informaţi asupra desfăşurării
activităţii societăţii. Dreptul de a fi informat este unul dintre cele mai importante
drepturi ale acţionarilor.174 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2006, p.79.
195
g) Dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii. Orice acţionar are
dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii (consiliul societăţii, organul
executiv sau comisia de cenzori).
h) Obligaţia de a depune cota de participare în capitalul societăţii. Principala
obligaţie a acţionarului este de a efectua plata vărsămintelor. Dacă fondatorul nu-şi
execută de bunăvoie obligaţia sa de aport, ceilalţi fondatori îl pot constrânge pe cale
judecătorească, cerând executarea obligaţiei asumate prin contractul de societate.
e) Obligaţia de a comunica societăţii informaţiile cerute de lege, pentru a fi
introduse în registrul acţionarilor.
§5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni
Societatea pe acţiuni îşi poate înceta activitatea prin reorganizare sau dizolvare.
Reorganizarea societăţii se efectuează prin fuziune, dezmembrare şi transformare.
Fuziunea înseamnă „alipirea” persoanelor juridice şi apariţia altora, mai noi. Fuziunea
se face prin contopire ori absorbţie.
Procesul invers celui de fuziunea se numeşte dezmembrare. Aceasta constă în
„dezlipirea” unor persoane juridice de la alte persoane juridice şi în consecinţă, apar
altele noi. Dezmembrarea se face prin divizare şi separare.
În toate cazurile, hotărârea de reorganizare se ia de adunarea generală a acţionarilor
ori de instanţa judecătorească. În scurt timp de la luarea hotărârii privind reorganizarea,
societatea va înştiinţa în scris creditorii săi despre acest fapt şi va publica o comunicare
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Scopul este ca creditorii să afle şi să
pretindă întoarcerea datoriilor de la societate.
Prin dizolvare înţelegem o fază de pregătire a persoanei juridice pentru lichidare,
adică pentru a fi desfiinţată până la urmă. Societatea poate fi dizolvată numai prin
hotărâre a adunării generale a acţionarilor sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti.
O cerinţă prevăzută de lege este ca hotărârea privind dizolvarea societăţii să fie
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Dizolvarea nu trebuie înţeleasă ca o desfiinţare imediată a persoanei juridice.
Persoana juridică va continua să existe, deoarece ea trebuie să îndeplinească operaţiile
de lichidarea a patrimoniului dobândit în timpul existenţei sale175. Momentul cel mai 175 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices” S.R.L., 2007,
196
important pentru faza dizolvării este că persoana juridică nu poate să încheie noi
contracte ce vizează obiectul său de activitate, însă ea trebuie să continue şi să finalizeze
operaţiunile deja începute.
Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de lichidare176. Imediat
după publicarea hotărârii de dizolvare, asupra societăţii începe procesul de lichidare. Cu
această ocazie se creează o comisie specială sau se numeşte o singură persoană,
lichidatorul, care îngrijeşte de lichidarea societăţii şi radierea ei din registrul de stat.
Procesul de lichidarea începe cu împărţirea bunurilor societăţii. Mai întâi, bunurile
sunt folosite pentru acoperirea datoriilor societăţii faţă de creditori, iar din bunurile
rămase, se sting datoriile faţă de acţionari.
Deşi mai rar, societatea poate fi supusă dizolvării forţate, prin hotărâre a instanţei
de judecată. În acest caz, instanţa de judecată numeşte o persoană responsabilă -
administrator fiduciar, care se ocupă de dizolvarea forţată a societăţii.
CAPITOLUL 17. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE (cooperativa de întreprinzător, de producţie şi de consum)
§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor
Noţiunea. Cooperativa este o formă de asociere liberă în care mai multe persoane
organizează activităţi de producţie, de distribuţie şi prestări de servicii, bazată pe
principiul întrajutorării.
În viaţa de zi cu zi şi în literatura de specialitate cooperativele adeseori sunt numite
„societăţi cooperatiste” deoarece se aseamănă cu nişte societăţi, fiind alcătuite din cel
puţin 5 membri.
Această formă de asociere s-a născut încă în secolul trecut. Prima cooperativă a
p.86.176 Roşca Nicolae. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coordonator Mihai Buruiană), Chişinău: Î.S.F.E.-P „Tipografia Centrală”, 2006, p.146.
197
fost înfiinţată în anul 1844, în Anglia, după care s-au creat şi altele. În Franţa s-au
fondat cooperative de producţie care îşi propuneau să efectueze în comun lucrări de
construcţie sau să realizeze diferite produse pe care să le vândă, iar beneficiile rezultate
să fie împărţite între asociaţi177.
Prin cooperativă înţelegem o organizaţie de comerţ formată prin asocierea liberă a
unui grup de persoane (mici producători, meseriaşi, întreprinderi), pentru producerea,
cumpărarea, vânzarea în comun a unor produse, pentru acordarea de credite sau pentru
prestarea unor servicii178. Cu alte cuvinte, cooperativa reprezintă o asociere (unire) a mai
multor persoane fizice şi/sau juridice care practică activitate de întreprinzător, pentru ca
împreună fiind să poată stabili mai uşor legături economice.
Aşadar, la apariţia cooperativelor un rol important l-a avut munca în comun. În
trecut, în ţările sistemului socialist erau răspândite cooperativele agricole, în care ţăranii
îşi aduceau în cooperativă pământul, munca o prestau în comun, iar câştigurile (recoltele
de cereale, fructe, legume etc.) le împărţeau între ei. În acest context, este posibil a face
o analogie între colhozurile din trecut şi cooperativele din prezent. Am putea considera
cooperativele ca o formă mai evoluată a colhozurilor care au existat în perioada URSS.
Modul de constituire şi funcţionare a cooperativelor este prevăzut prin lege. În
prezent, există mai multe legi care se referă într-o măsură mai mare sau mai mică la
cooperative: Codul civil la art.171-178, Legea privind cooperativele de producţie179,
Legea privind cooperativele de întreprinzător180 etc.
Caracteristica cooperativelor. 1) Scopul persoanelor (fizice şi/sau juridice) care
au fondat o cooperativă este acordarea unui ajutor reciproc la desfăşurarea activităţii de
întreprinzător. Cu alte cuvinte, toţi membrii fondatori ai cooperativei doresc să
efectueze o afacere împreună. Însă pentru aceasta, ei trebuie să se înregistreze la Camera
Înregistrării de Stat în calitate de persoană juridică, cu denumire proprie181.
2) Este important să cunoaştem că cooperativele pot activa în toate ramurile
177 Vonica Romul Petru. Dreptul societăţilor comerciale. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.483.178 Potrivit statisticii furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la 01 ianuarie 2011 în Republica Moldova erau înregistrate 4058 de cooperative (cooperative de producţie, cooperative de consum şi cooperative de întreprinzător), ceea ce constitui 3% din numărul total de persoane juridice cu scop comercial existente în prezent în republică. 179 Legea nr.1007 din 25.04.2002 privind cooperativele de producţie, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73 din 06.06.2002.180 Legea nr.73 din 12.04.2001 privind cooperativele de întreprinzător, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50 din 03.05.2001. 181 Legea mai cere ca în denumire să figureze cuvântul „cooperativă” şi să fie scris în limba română scopul principal al activităţii sale.
198
economiei naţionale şi sunt în drept să practice orice gen de activitate, cu excepţia celor
care sunt interzise de lege. În dependenţă de genul de activitate pe care-l desfăşoară, se
cunosc următoarele tipuri de cooperative: a) de prelucrare; b) de prestări servicii,
inclusiv cele de consultanţă (contabilă, juridică, marketing, management etc.); c) de
economii şi împrumut (au ca scop acordarea de împrumuturi cu dobândă, aşa cum o fac
şi băncile comerciale).
3) Cooperativa trebuie să aibă nu mai puţin de 5 membri. Această cerinţa este
prevăzută de Codul civil şi este obligatorie pentru toate cooperativele din Republica
Moldova. Dacă se întâmplă ca numărul membrilor să scadă, atunci cooperativa trebuie
cât mai urgent să găsească alţi membri sau să se lichideze.
4) Pot fi membri de cooperativă persoanele juridice, dar şi persoanele fizice. Pentru
persoanele juridice este necesar ca scopul lor să fie unul comercial, adică să urmărească
obţinerea de venituri. În ce priveşte domeniul de activitate, poate fi diferit, de exemplu:
asigurări, transport, financiar-bancar, agricultură, turism etc. Cu privire la persoanele
fizice, legea cere vârsta minimă de 16 ani182.
5) Orice cooperativă trebuie să aibă un patrimoniu, care poate fi alcătuit din
mijloace băneşte, bunuri transmise de membrii fondatori (terenuri, case, autovehicule,
unelte de muncă etc.), din venituri (câştigurile acumulate de cooperativă), donaţii,
credite, împrumuturi şi alte valori materiale.
Cooperativa se deosebeşte de alte persoane juridice cu scop lucrativ prin faptul că
nu urmăreşte obţinerea profitului imediat, ci obţinerea unor avantaje reciproce, pe
termen lung, pentru ca membrii cooperativei să vândă mai uşor producţia, la un preţ mai
înalt să acorde serviciile, să procure materii prime şi piese de rezervă la un preţ mai mic,
să găsească investitori, piaţa de desfacere a mărfurilor, să efectueze lucrări la un preţ
avantajos etc.
§2. Organele de conducere ale cooperativei
Organul principal de conducere al cooperativei este Adunarea generală. Din
componenţa ei fac parte membrii cooperativei (persoanele care au fondat cooperativa)
care prin vot soluţionează toate problemele importante ce ţin de funcţionarea
cooperativei. 182 Vârsta de 16 ani a fost introdusă deoarece la această vârstă persoana obţine buletinul de identitate.
199
Adunarea generală poate fi ordinară şi extraordinară. Adunarea generală ordinară
se întruneşte de 2-3 ori pe an, conform unui grafic stabilit din timp, pe când adunarea
generală extraordinară poate fi convocată oricând, pentru soluţionarea unor probleme
urgente.
Printre cele mai importante atribuţii ale adunării generale, se numără: a) decide
cum să fie repartizat profitul; b) alege preşedintele cooperativei; c) adoptă hotărâri cu
privire la primirea noilor membri în cooperativă sau excluderea din cooperativă; d)
decide înfiinţarea de filiale şi reprezentanţe ale cooperativei în alte localităţi; aderarea
cooperativei la uniuni de cooperative, retragerea din acestea etc.
Deoarece adunarea generală se întruneşte rar, atunci când numărul membrilor
cooperativei depăşeşte 50 de persoane, legea prevede că în cooperativă trebuie să fie
creat obligatoriu un organ de lucru, numit Consiliul cooperativei183. Acest organ
conduce activitatea întreprinderii pe parcursul întregului an, iar la sfârşit, face o dare de
seamă în faţa adunării generale.
Un alt organ de conducere al cooperativei este Preşedintele. Ca şi ceilalţi
muncitori, preşedintele este angajat în baza contractului de muncă şi primeşte salariu.
Preşedintele este considerat organ executiv şi se alege de către adunarea generală, pe un
termen de 4 ani. El are următoarele competenţe: a) să asigure îndeplinirea hotărârilor
adunării generale b) încheie şi desface contractele de muncă cu salariaţii cooperativei c)
reprezintă cooperativa în relaţiile cu alte persoane.
Pe lângă organele de conducere sus-menţionate, cooperativa mai dispune şi de
Comisia de revizie, care efectuează controale ordinare (anuale), cât şi extraordinare (ori
de câte ori este necesar), privind starea economico-financiară a cooperativei, şi anume:
câştigurile, cheltuielile, posibilităţile financiare de viitor etc. Controalele ordinare se
efectuează o singură dată în an, pe când controalele extraordinare pot fi efectuate din
iniţiativa proprie a comisiei, din iniţiativa adunării generale sau la cererea a cel puţin
10% din numărul total de membri. În urma controlului efectuat, comisia de revizie
întocmeşte un raport pe care îl prezintă adunării generale184.
Legea permite ca în anumite situaţii, funcţiile comisiei de cenzori să fie transmise 183 Consiliul cooperativei se alege de către adunarea generală pe un termen de până la 3 ani, fiind format din cel puţin 3 persoane.184 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.148.
200
unei companii de audit, care în schimbul unor sume băneşti, va efectua controlul
economico-financiar al cooperativei.
§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative
Societatea cooperatistă nu poate avea mai puţin de cinci membri. Calitatea de
membru al societăţii cooperatiste o poate avea persoana fizică care a atins vârsta de 16
ani şi persoana juridică185.
Este important să cunoaştem că principalul document al cooperativei de producţie,
în care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile membrilor este statutul cooperativei.
Statutul cooperativei este alcătuit din clauze generale şi speciale. Clauzele generale
din statut se referă la: a) denumirea, b) obiectul de activitate şi scopul, c) sediul, d)
contribuţia membrilor la capitalul social, e) structura şi modul de funcţionare a
organelor de conducere, f) filialele şi reprezentanţele cooperativei. Clauze speciale din
statut sunt: a) modul de exercitare a dreptului la vot în cadrul cooperativei, b)
răspunderea individuală a membrilor, c) cota în limita căreia unii membri pot să ia parte
la fondarea cooperativei, d) felul în care se face intrare noilor membri în cooperativă,
retragerea şi excluderea vechilor membri de cooperativă. În statut pot fi prevăzute şi alte
clauze, care nu contravin legislaţiei în vigoare.
Pornind de la dispoziţiile legilor pe care le avem, şi anume: Codul civil în vigoare,
Legea cu privire la cooperativele de întreprinzător nr.73/2001, Legea cu privire la
cooperativele de producţie nr.1007/2002 şi Legea cooperaţiei de consum nr.1252/2000,
putem evidenţia următoarele tipuri de cooperative:
- cooperative de producţie;
- cooperative de întreprinzător;
- cooperative de consum.
Indiferent de tipul cooperativei, ceea ce le caracterizează mai mult este scopul
obţinerii de venituri. În caz contrar, dacă membrii fondatori ai cooperativelor nu ar avea
nici un câştig, ei nu ar avea interes să continue afacerea.
Cooperativele aproape că nu se deosebesc de societăţile comerciale. În legătură cu
aceasta, este întâlnită şi opinia potrivit căreia adevăratele cooperative sunt numai cele de
întreprinzător, pe când celelalte cooperative (de producţie, de consum) nu se deosebesc 185 Macovei Lidia. Codul civil în 1624 de tabele. Editura „Cartea” S.A., Chişinău, 2002, p.47.
201
cu nimic de societăţile comerciale, fiindcă la fel urmăresc obţinerea de profit şi
împărţirii lui între membri186. În realitate, oricare dintre cooperative urmăreşte
obţinerea de profituri.
§4. Cooperativa de producţie
Cooperativa de producţie este o întreprindere înfiinţată de către 5 sau mai multe
persoane fizice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie şi a altei
activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe
cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia, denumite în continuare cote de
participare (art.1 al Legii privind cooperativele de producţie nr.1007/2002).
Cu alte cuvinte, cooperativa de producţie este o întreprindere alcătuită din cel puţin
5 persoane fizice, care sunt de acord să înceapă un mic business împreună prin a
produce ceva, se bazează pe munca personală a lor şi pe contribuţia (în bani sau în alte
bunuri) adusă de ei înşişi la fondarea cooperativei.
Din însăşi denumirea cooperativei, rezultă că ea este fondată, în primul rând, cu
scop de producere, şi nu în alte scopuri comerciale, acest gen de activitate fiind
caracteristic mai mult pentru întreprinderile bazate pe munca colectivă din sectorul
agroindustrial187.
Cooperativa de producţie reprezintă o persoană juridică cu scop lucrativ. Francezii
au fost cei care au fondat cooperative de producţie, cu scopul de a efectua împreună
lucrări de construcţie şi de a confecţiona diferite produse pe care mai apoi să le vândă,
iar beneficiile obţinute să le împartă între asociaţi. Mai târziu, cooperative de producţie
au apărut în toate statele lumii.
O condiţie obligatorie la crearea cooperativei de producţie ţine de formarea
capitalului social. Acesta se formează din aporturile aduse de către membrii
cooperativei. În calitate de aport pot servi mijloacele băneşti şi bunurile. Bunurile pot fi
transmise cooperativei cu drept de proprietate sau cu drept de folosinţă.
Încă o particularitate a cooperativei de producţie, se referă la mărimea cotei de
participare deţinute de un membru al cooperativei şi care nu trebuie să depăşească 20%
186 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2006, p.179.187 Каленик Александр. Коммерческое право. Кишинев: Business-Elita, 2004, p.204.
202
din capitalul social al cooperativei.
Actul constitutiv al cooperativei de producţie se numeşte statut. Acesta va trebuie să
cuprindă:
- denumirea şi sediul cooperativei;
- scopul şi obiectul cooperativei;
- condiţiile şi modul de primire în cooperativă şi de excludere din cooperativă;
- modul de participare prin muncă personală a membrilor cooperativei la activitatea
acesteia;
- modul de retribuire a muncii membrilor cooperativei;
- mărimea minimă a cotei de participare, condiţiile şi termenele de depunere a
aporturilor în contul acesteia, responsabilitatea pentru încălcarea obligaţiilor privind
depunerea aporturilor, precum şi modul de evaluare a aporturilor depuse în natură;
- aporturile membrilor cooperativei la capitalul social, modul şi termenul de
depunere a acestora;
- modul de reprezentare a cooperativei;
- modul de înstrăinare a cotei de participare;
- competenţa adunării generale şi modul de convocare a acesteia, cvorumul şi alte
condiţii de validitate a hotărârilor adunării;
- competenţa, componenţa, modul de alegere (desemnare) şi funcţionare a
consiliului cooperativei, comisiei de revizie, preşedintelui cooperativei şi a altor organe
de conducere ale cooperativei;
- modul de formare a capitalului social şi a rezervelor (fondurilor) cooperativei;
- modul de distribuire a profitului net între membrii cooperativei;
- modul de acoperire a pierderilor de bilanţ ale cooperativei;
- lista întreprinderilor afiliate, filialelor şi a reprezentanţelor cooperativei;
- modul de reorganizare şi lichidare a cooperativei.
Obţinerea calităţii de membru al cooperativei de producţie. Cooperativa poate
primi oricând noi membri. Persoana care solicită calitatea de membru depune o cerere
de intrare în cooperativă. În cerere indică faptul că este de acord să respecte prevederile
legislaţiei, statutul cooperativei, precum şi să execute hotărârile organelor de conducere
ale acesteia. Decizia de primire în cooperativă sau de refuz o adoptă adunarea generală.
203
Refuzul de primire în cooperativă trebuie se fie comunicat solicitantului în scris.
Membrii cooperativei de producţie dispun de următoarele drepturi:
să participe la conducerea societăţii, la adunările generale, să aleagă şi să fie
aleşi în organele cooperativei;
să participe cu munca proprie la activitatea cooperativei;
să facă propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii cooperativei;
să ceară convocarea adunării generale extraordinare sau a şedinţei consiliului
cooperativei;
să beneficieze de plăţi din profitul net al cooperativei;
să beneficieze de facilităţi şi avantaje prevăzute pentru membrii cooperativei;
să înstrăineze, să gajeze, să lase prin testament cota sa de participare;
să aibă acces la orice informaţie privind activitatea cooperativei;
să se retragă liber din cooperativă;
să primească valoarea de participare, precum şi alte plăţi prevăzute de statut;
să primească, în caz de lichidare a cooperativei, o parte din patrimoniul rămas
după satisfacerea pretenţiilor creditorilor;
În afară de acestea, membrii cooperativei de producţie pot dispune şi de alte
drepturi, care nu contravin legislaţiei în vigoare, dar sunt prevăzute în statutul
cooperativei.
Paralel cu drepturile indicate mai sus, membrii cooperativei de producţie dispun
de un şir de obligaţii:
să depună taxa de intrare şi cota de participare în termenele şi mărimile
prevăzute de statut;
să informeze cooperativa despre orice modificare a datelor personale, introduse
în statutul cooperativei;
să poarte răspundere materială în conformitate cu legislaţia muncii;
să respecte alte prevederi ale legislaţiei, statutului şi regulamentelor
cooperativei, precum şi să execute hotărârile organelor ei. În statutul cooperativei pot fi
prevăzute şi alte obligaţii ale membrilor cooperativei de producţie.
Încetarea calităţii de membru al cooperativei. Calitatea de membru al cooperativei
de producţie încetează în caz de: a) retragere din cooperativă; b) înstrăinare a cotei de
204
participare; c) excludere din cooperativă; d) deces; e) reorganizare sau lichidare a
cooperativei.
§5. Cooperativa de întreprinzător
Cooperativa de întreprinzător este o întreprindere alcătuită din cel puţin 5 membri
persoane fizice sau juridice, în scopul de a contribui la obţinerea profitului de către
membrii ei. De exemplu, la momentul actual piaţa Uniunii Europene şi cea din Federaţia
Rusă sunt dominate de marii producători. Pentru a putea ajunge acolo, producătorii
moldoveni se unesc, fondează cooperative de întreprinzător şi exportă producţia sub un
singur nume188, iar profitul obţinut îl împart între ei.
Pot avea calitatea de fondator al unei cooperative de întreprinzător numai
întreprinzătorii189. Cooperativele de întreprinzător se pot fonda şi activa în toate
ramurile economiei naţionale. Ele pot să practice orice gen de activitate, cu excepţia
celor interzise de lege. Dacă, pentru desfăşurarea unui gen de activitate este necesară
licenţa, cooperativa o va obţine până la începutul activităţii190.
Cele mai multe cooperative de întreprinzător se axează pe domeniul agriculturii. În
cadrul cooperativei, unii membri se ocupă cu fructe, legume, cereale, alţii prestează
servicii de mecanizare, de reparaţie a tehnicii, de transport etc. Împreună este mai uşor
de lucrat şi veniturile sunt mai mari.
Specific pentru cooperativa de întreprinzător este faptul că membrii cooperativei
trebuie să participe la relaţiile economice între ei şi cooperativă. Potrivit Legii privind
cooperativa de întreprinzător nr.73/2001, cooperativa este obligată să livreze (presteze)
cel puţin 50 la sută din volumul total al producţiei (serviciilor) proprii membrilor săi
şi/sau să procure (să beneficieze) de la membrii săi în volum de cel puţin 50 la sută din
totalul producţiei procurate (serviciilor primite) de către cooperativă (art.6).
Cooperativa de întreprinzător se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat, în
baza statutului. Acesta este un document care se prezintă la organul de înregistrare şi în
188 Cele mai mari dificultăţi, producătorii le au cu vânzarea producţiei. Economia Republicii Moldova fiind o economie de piaţă, producătorul este nevoit să lupte pentru un loc pe piaţă, la care pretind zeci de concurenţi, inclusiv din alte ţări. Neavînd altă soluţie, pentru a reuşi în faţa concurenţei, cooperativele de întreprinzător par să fie soluţia cea mai bună pentru extinderea accesului pe pieţele externe. Or, producătorul de unul singur nu are suficiente posibilităţi de a reuşi. 189 Acestea sunt: a) deţinătorul patentei de întreprinzător; b) întreprinzătorul individual; c) fondatorii gospodăriei ţărăneşti; d) fondatorii societăţilor comerciale (societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată, societatea în nume colectiv, societatea în comandită); e) fondatorii întreprinderile de stat şi municipale.190 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2006, p.179.
205
care se menţionează cum va funcţiona cooperativa pe viitor. Pentru înregistrarea
cooperativei de întreprinzător, este necesar să existe cel puţin 5 membri, persoane fizice
sau juridice. Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de
întreprinzător este reglementat prin Legea privind cooperativele de întreprinzător
nr.73/2001.
Un moment important este că denumirea cooperativei de întreprinzător trebuie să
conţină abrevierea „C.Δ (adică „cooperativa de întreprinzător”). De exemplu, deplin se
scrie Cooperativa de Întreprinzător „AgroProiect”, iar pe scurt - C.Î. „AgroProiect”.
Cooperativa de întreprinzător răspunde pentru datoriile sale cu bunurile pe care le
are, adică cu întreg patrimoniul ei. Membrii cooperativei nu răspund pentru obligaţiile
asumate de cooperativă.
§6. Cooperativa de consum
Cooperativa de consum este o organizaţie necomercială, formată din cel puţin 7
persoane fizice, care convin să desfăşoare împreună activitatea de întreprinzător pentru
satisfacerea intereselor şi nevoilor lor de consum. Modul de constituire, de funcţionare
şi de lichidare a cooperativei de consum se reglementează prin Legea cooperaţiei de
consum nr.1252 din 2000.
Spre deosebire de cooperativele de producţie şi cele de întreprinzător, care au ca
scop principal obţinerea profitului, în cazul cooperativei de consum legea indică că
scopul ei este unul necomercial. În realitate, se întâmplă că cooperativa de consum la fel
urmăreşte obţinerea unor câştiguri, altfel membrii ei nici nu ar avea interes să o fondeze.
În prezent, majoritatea tinerilor nu prea cunosc despre existenţa cooperativei de
consum. Se susţine că cooperativa de consum din Republica Moldova este una din cele
mai nerentabile structuri economice, o moştenire a fostului sistem sovietic. Cea mai
răspândită cooperativă de consum rămâne a fi „MOLDCOOP”. Ea se ocupă cu
colectarea şi vânzarea produselor agricole, iar veniturile sunt mici.
Orice cooperativă de consum, trebuie să-şi pună în faţă anumite reguli de lucru, pe
care să le respecte, şi anume:
a) să satisfacă interesele membrilor cooperativei. Cooperativa trebuie să lucreze în
aşa mod, ca să obţină venituri, iar membrii cooperativei să fie mulţumiţi. În caz contrar,
206
membrii cooperativei nu ar avea nici un interes de a mai continua lucrul în cooperativă
şi ea s-ar destrăma.
b) să aibă la bază libera asociere. Membrii săi asociaţi pot intra şi ieşi benevol
în/din cooperativă, fără a fi influenţaţi de cineva.
c) să respecte principiul colaborării. În cooperativa de consum, deciziile se iau în
mod colegial, prin vot. Membrii cooperativei se susţin reciproc şi colaborează între ei,
cu partenerii economici din ţară şi de peste hotare. În aşa mod se realizează o dezvoltare
continuă.
d) activitatea cooperativei să fie una publică. Orice membru al cooperativei are
dreptul să obţină informaţia de care are nevoie în legătură cu activitatea cooperativei.
Totuşi în anumite situaţii, organul de conducere poate hotărî ca unele şedinţe ale
cooperativei să se desfăşoare „cu uşile închise”, iar deciziile să fie ţinute în secret.
Cine poate fi membru al cooperativei de consum. Membru poate fi numai
persoana fizică, cu capacitate de exerciţiu deplină, care a împlinit vârsta de 16 ani.
Pentru aceasta, persoana trebuie să depună o cerere, în care să indice numele şi
prenumele, domiciliul, locul de muncă şi bunurile pe care le depune ca cotă de
participare în capitalul social al cooperativei.
La înfiinţarea cooperativei de consum trebuie să participe cel puţin 7 persoane.
Înregistrarea se face la Ministerul Justiţiei. Cooperativele dintr-o anumită localitate se
pot asocia şi forma uniuni teritoriale. Dacă numărul cooperativelor dornice de asociere
este mai mare şi fac parte din localităţi diferite, atunci legea permite asocierea lor în
uniuni centrale.
Se interzice amestecul statului în activitatea cooperativei de consum. În acelaşi
timp, organele de stat sunt obligate să efectueze regulat controale, pentru a verifica dacă
cooperativele de consum respectă prevederile legii.
Cooperativa de consum se ocupă, în principal, cu următoarele genuri de activitate:
a) comerţul cu amănuntul; b) alimentaţia publică; c) achiziţionarea produselor agricole
şi de altă natură; d) producerea mărfurilor de larg consum; e) activitatea de asigurare,
hotelieră, turismul intern şi extern, prestarea de alte servicii; f) activitatea investiţională;
g) înfiinţarea de instituţii medicale, balneo-climaterice; h) acţiuni cultural-educative,
sportive, ştiinţifice, tehnice etc.; i) promovarea relaţiilor economice cu cooperativele din
207
alte state; j) exportul şi importul de mărfuri, produse şi servicii ş.a.
CAPITOLUL 18. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA MUNICIPALĂ
§1. Întreprinderea de stat
Dispoziţii generale. Reieşind din prevederile Legii nr.845/1992 cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi, art.2, statul şi autorităţile administraţiei publice locale
sunt antreprenori speciali.
Activitatea de întreprinzător a statului este o novaţie şi reprezintă un fenomen
social –economic complex.191
Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale care au capitalul format din
bunurile transmise de fondatori la constituire sau în timpul funcţionării, fac parte din
categoria persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ.
Un autor rus, A. Businin menţionează în lucrarea sa, “Предпринимательство”,
că activitatea de întreprinzător a statului este acea formă activităţii de întreprinzător care
se desfăşoară prin intermediul întreprinderilor constituite de:
- organele de stat, conform legislaţiei sunt împuternicite de a gestiona proprietatea
statului, adică ne referim la întreprinderile de stat;
- organele administraţiei publice locale, ne referim la întreprinderile municipale.192
Atît statul, cît şi unitatea administrativ-teritorială, că persoana juridică de drept
public, poate fonda de sine stătător o persoană juridică pe care o dotează cu bunuri şi
care, prin înregistrare la organul competent, dobîndeşte dreptul de a desfăşura
independent activitatea de întreprinzător cu scopul de a obţine profit. Principala
deosebire a acestor întreprinderi de alte persoane juridice constă în aceea că, la crearea
lor, bunurile nu se transmit în proprietate, ci în “gestiune operative” - întreprinderii de
stat sau în “gestiune economică”- întreprinderii municipale.
Referitor la întreprinderea de stat şi municipală, în doctrină rusă se menţionează
că, din punct de vedere al circuitului economic, aceste instituţii nu sunt perfecte,
deoarece participanţii acestui circuit trebuie să fie proprietari care de sine stătător
dispun de bunurile lor. În cazul întreprinderilor de stat şi întreprinderilor municipale,
însă, la circuitul economic participă subiecţi care nu au toate împuternicirile unui
proprietar privind dispunerea de aceste bunuri, iar împuternicirile proprietarului acestor
bunuri sunt limitate de legislaţie.193
Definiţia şi caracterele întreprinderii de stat. Statutul juridic al întreprinderilor
de stat, modul de constituire şi de funcţionare sunt reglementate de Codul Civil art.179,
de Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi art.20, de Legea
nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat şi de Hotărîrea Guvernului nr.770/1994
prin care a fost aprobat statutul – model al întreprinderii de stat.
Întreprinderea de stat este o întreprindere al cărei capital social aparţine în
întregime statului.
Întreprinderea de stat este agent economic independent cu drepturi de persoană juridică,
care, pe baza proprietăţii de stat transmise ei în gestiune, desfăşoară activitate de
întreprinzător şi poartă răspundere pentru obligaţiile sale cu toate bunurile de care
dispune.194
192 Businin A. Predprinimatelistvo.-Moscva, 1997.-pag.52-53193 Kommercescoe pravo: ceasti 1. Popondopulo V.F.-Moscva : Iurist, 2004.-pag.196194 Art.1, Legea nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat, Monitorul Oficial nr.2/9 din 25.08.1994
209
Reieşind din noţiune, putem evidenţia următoarele caractere ale întreprinderii de
stat:
este o persoană juridică care este constituită de Guvern sau de autorităţile publice,
împuternicită de a gestiona bunurile statului;
capitalul social aparţine statului în întregime, adică patrimoniul ei se formează
din bunuri de proprietate de stat, inclusiv proprietate publica;
are dreptul de gestiune operativă asupra bunurilor calificate ca fonduri fixe
primite de la fondator, adică le posedă, le foloseşte la destinaţie, fără dreptul de a
dispune de ele doar cu autorizaţia expresă a fondatorului, poate să dea în arendă,
să le gajeze, să le transmită ca aport la capitalul social al altor persoane juridice,
să facă investiţii în alte state;
este constituită pentru desfăşurarea, de regulă, activităţii de întreprinzător
considerată monopol de stat, poate desfăşura şi alte activităţi neinterzise de lege;
poartă răspundere pentru obligaţiile sale în limita acestui patrimoniu.
Întreprinderile, în general, precum şi cele de stat, în particular sunt considerate
complexe patrimoniale, adică obiecte şi nu subiecte ale dreptului civil.195
Constituirea întreprinderii de stat. Din momentul înregistrării de stat,
întreprinderea capătă drepturi de persoană juridică. În denumirea sa trebuie să fie
inclusă sintagma în limba de stat “Întreprinderea de stat” sau abreviat “Î.S.”.
Principalul gen de activitate şi obligatoriu cuvintele “ Republica Moldova”.
Înregistrarea întreprinderii de stat se efectuează în modul stabilit de Legea nr.220-
XVI din 19.10.2007 cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.184-187 din 30.11.2007.
Întreprinderea de stat are dreptul să deschidă filiale şi reprezentanţe, cu acordul
fondatorului şi a organului care exercită controlul asupra respectării legislaţiei
antimonopol, întreprinderea de stat are dreptul să între în componenţa asociaţiilor,
concernelor şi altor asociaţi de stat ale întreprinderilor, în baza contractelor încheiate cu
alţi agenţi economici.
Ca fondatori ai întreprinderii de stat pot fi: Guvernul sau autorităţile publice
195 Rusu V., Focşa Gh., Curs de drept comercial, curs universitar, Chişinău 2007, pag.158-159210
centrale.
Actele constitutive ale întreprinderii de stat sunt decizia fondatorului cu privire la
înfiinţarea întreprinderii de stat şi statutul acesteia, aprobat de fondator. Statutul –
model al întreprinderii de stat este aprobat de către Guvern. Conform art.2(alin.3),
Legea nr.451/1994, statutul întreprinderii de stat se aprobă de către fondator şi conţine
următoarele date:
1. Firma(denumirea ), inclusiv abreviată, şi sediul întreprinderii;
2. Data şi numărul deciziei fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii, sediul
fondatorului;
3. Genurile de activitate;
4. Durata întreprinderii (dacă nu e indicată durata, întreprinderea se consideră
înfiinţată pe o durată nelimitată);
5. Componenţa bunurilor transmise în gestiune întreprinderii şi mărimea capitalului
social;
6. Planul şi mărimea terenului ocupat de întreprindere;
7. Răspunderea întreprinderii pentru obligaţiile sale;
8. Organele de gestiune şi control, competenta lor, modul de constituire şi de
desfăşurare a activităţii;
9. Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii (vezi Anexa nr.2).
Statutul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei.
Funcţionarea întreprinderii de stat. Organele de conducere ale întreprinderii de
stat sunt: fondatorul, managerul şi consiliul de administraţie.
Fondatorul îşi exercită drepturile de gestionar al întreprinderii prin intermediul
managerului-şef de întreprindere, numit prin concurs sau al consiliului de administraţie,
prin dispoziţii exprese se stabilesc atribuţiile minime ale fondatorului, ale consiliului de
administraţie şi ale managerului.
Calitatea de fondator al întreprinderii de stat o are statul, reprezentat de Guvern
sau de o altă autoritate publica centrală. Fondatorul, fiind proprietar al bunurilor
transmise întreprinderii de stat, îşi realizează prerogativele, în limitele stabilite de lege,
prin organul pe care îl reprezintă. Fondatorul are următoarele atribuţii: aprobă statutul
întreprinderii, modificările şi completările acestuia; stabileşte indicii economici ai
211
întreprinderii; desemnează membrii consiliului de administraţie şi managerul şi îi
eliberează din funcţie; transmite bunurile şi atribuţiile sale în ceea ce priveşte
desfăşurarea activităţii de întreprinzător managerului, în baza contractului.
Legiuitorul prevede că fondatorul transmite bunurile sale în gestiune, adică în
drept de administrare economică, care se deosebeşte de dreptul de proprietate prin
limitarea dreptului de dispoziţie. Managerul întreprinderii de stat nu poate decide soarta
bunurilor corporale şi incorporale ale întreprinderii, bunuri calificate de lege ca mijloace
fixe, decît cu acordul scris al fondatorului, adică, dreptul de administrare economică are
un conţinut identic dreptului de uzufruct, care, de asemenea, are prerogative identice
dreptului de proprietate, cu excepţia dreptului de înstrăinare. Sub incidenţa acestei
dispoziţii nu cad banii şi alte bunuri calificate drept mijloace circulante, de care
întreprinderea de stat poate să dispună ca şi proprietarul196.
Consiliul de administraţie este un organ colegial de administrare al întreprinderii
de stat, care este compus din: managerul întreprinderii, reprezentanţi ai fondatorului şi
ai colectivului de muncă, de asemenea pot fi incluşi şi reprezentanţi ai ministerelor,
organizaţiilor, specialişti în domeniul de activitate a întreprinderii, în economie şi drept.
În componenţa consiliului de administrare intră de la 3 la 9 membri, care sunt desemnaţi
pe o durată de 3-5 ani. Managerul întreprinderii de stat este din oficiu membru al
consiliului de administraţie.
Consiliul de administraţie are următoarele atribuţii:
1. aprobă programul de perspectivă al dezvoltării şi planurile anuale ale
întreprinderii;
2. soluţionează, de comun acord cu fondatorul, problemele ce se referă la intrarea
întreprinderii în asociaţii şi alte uniuni şi ieşirea din ele;
3. ia măsuri ce vor asigura integritatea şi folosirea eficientă a bunurilor
întreprinderii;
4. aprobă darea de seama şi bilanţul anual al întreprinderii;
5. adoptă decizii cu privire la obţinerea, acordarea şi folosirea creditelor în
mărimea stabilită de fondator;
196 Roşca N.,Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.2, Chişinău 2006, pag.238-239.212
6. prezintă fondatorului propuneri privind modificarea şi completarea statutului
întreprinderii, reorganizarea şi lichidarea întreprinderii.
Consiliul nu are dreptul să intervină în activitatea desfăşurată de manager
conform contractului.
Răspunderea membrilor consiliului de administraţie este solidară faţă de
întreprindere pentru prejudiciile rezultate din îndeplinirea hotărîrilor adoptate de ei cu
abateri de la legislaţie, statutul întreprinderii şi Regulamentului consiliului de
administraţie. Acei membri ai consiliului, care au votat împotriva unei astfel de hotărîri
sunt scutiţi de repararea prejudiciului, daca în procesul –verbal al şedinţei a fost fixat
protestul lor. Dacă în decursul a 7 zile după ce a aflat sau trebuia să afle despre o
asemenea hotărîre, a înmînat preşedintelui consiliului de administraţie un protest în
scris, atunci este absolvit de răspundere membrul consiliului de administraţie care nu a
participat la şedinţă. Demisia sau destituirea membrului consiliului de administraţie
nu-l scuteşte de obligaţia de reparare a prejudiciilor cauzate din vina lui.
Managerul întreprinderii de stat este numit prin contract (acord) de către
fondator. Managerul reprezintă organul executiv al întreprinderii de stat. Conform art.2
alin.(1) din Legea nr.845/1992, atribuţiile de antreprenor al întreprinderii de stat
(municipale) le execută managerul-şef de întreprindere pe baza contractului încheiat cu
acesta. Tot ce face managerul desemnat de fondator este în numele şi pe seama
întreprinderii de stat şi nu în nume propriu, aşa cum sugerează norma citată mai sus.
Contractul respectiv reglementează:
1. relaţiile dintre fondator şi manager;
2. stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor;
3. condiţiile de reziliere a contractului;
4. restricţiile la drepturi de folosinţă şi dispunere de patrimoniul întreprinderii;
5. răspunderea materială a părţilor.
Potrivit art.8 al Legii nr.451/1992 cu privire la întreprinderea de stat, managerul
întreprinderii de stat are următoarele atribuţii:
1. să conducă activitatea întreprinderii şi să asigure funcţionarea ei eficientă;
2. să asigure executarea deciziilor fondatorului şi consiliului de administraţie;
213
3. să reprezinte interesele întreprinderii în relaţiile cu persoanele fizice şi
juridice, precum şi organele de justiţie;
4. să încheie contracte , elibereze procure, şi să deschidă conturi în bancă;
5. să prezinte fondatorului propuneri coordonate cu consiliul de administraţie
privind schimbarea componenţei, reconstrucţiei, lărgirea, reutilarea tehnică a
bunurilor transmise în gestiune operativă a întreprinderii;
6. să asigure folosirea eficientă şi reproducerea bunurilor primite în gestiune
operativă;
7. să poarte răspundere materială pentru neexecutarea sau executarea necalitativă
a obligaţiunilor stabilite.
Contractul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei în vigoare.
Patrimoniul întreprinderii de stat este format din bunurile transmise
întreprinderii în gestiune de către fondator ( terenul, fondurile fixe şi mijloacele
circulante, alte valori, al căror cost este indicat în bilanţul autonom al întreprinderii).
Întreprinderea este obligată să păstreze, utilizeze raţional şi să sporească bunurile de
care dispune şi să le asigure , fără autorizaţia fondatorului nu poate sa dea în arendă
proprietatea transmisă ei în gestiune operativă. Întreprinderea nu poate participa cu
bunurile sale la activitatea structurilor nestatale, şi de asemenea, să investească mijloace
în alte state.
Patrimoniul întreprinderii de stat este format din :
depunerile materiale ale fondatorului;
bunurile transmise în mod gratuit;
investiţiile capital din contul subvenţiilor şi beneficiului;
credite şi alte surse legale.
Mărimea capitalului social şi procedura lui de modificare se stabileşte în statutul
întreprinderii.
Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii de stat. Activitatea întreprinderii
încetează, în conformitate cu statutul sau şi la decizia fondatorului prin reorganizare sau
lichidarea ei. Întreprinderea de stat poate fi reorganizată în o altă formă de întreprindere.
Întreprinderea poate fi lichidată de către instanţa judecătorească economică competentă
în conformitate cu legislaţia.
214
§2. Întreprinderea municipală.
Definiţie. Un alt subiect al dreptului afacerilor este întreprinderea municipală,
care în conformitate cu Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin
Hotărîrea Guvernului nr.387/1994 este considerată un agent economic cu personalitate
juridică, constituită în exclusivitate pe baza proprietăţii municipale, care, prin utilizarea
ei judicioasă, produce anumite bunuri de mărfuri (producţie), execută lucrări şi
prestează servicii, necesare pentru satisfacerea cerinţelor fondatorului sau pentru
realizarea intereselor sociale şi economice ale colectivului de muncă. Ea este în drept să
practice orice gen de activitate neiterzise de lege. Ca orice persoană juridică,
întreprinderea municipală poate crea filiale şi reprezentanţe.
Întreprinderea municipală are următoarele caractere:
este persoană juridică, înfiinţată de autorităţile administraţiei publice locale, adică
prin decizia Consiliului local;
se constituie în baza proprietăţii municipale transmise ei în gestiune;
are drept de gestiune economică asupra bunurilor calificate ca fonduri fixe,
primite de la fondator, adică le posedă şi le foloseşte la destinaţie, fără dreptul de
a dispune de ele; poate să le dea în arendă sau să dispună în alt mod de bunurile
sale numai în temeiul hotărîrii fondatorului;
se constituie cu scopul de a desfăşura , de regulă, activităţi de întreprinzător de
interes public pentru unitatea administrativ-teritorială, ca persoană juridică însă,
poate desfăşura şi alte activităţi neinterzise de lege;
poartă răspundere proprie cu întreg patrimoniul.
Constituirea întreprinderii municipale. Conform prevederilor Codului Civil, şi
anume art.179, întreprinderea municipală se fondează şi se dotează de către autoritatea
administraţiei publice locale. Atît unităţile administrativ-teritoriale de nivelul întîi (sate,
comune, oraşe), cît şi de nivelul doi –(raioane), au dreptul de a constitui întreprinderi
municipale.197
Întreprinderea municipală se consideră constituită din momentul înregistrării de
stat, în baza legislaţiei în vigoare, pentru înregistrare e nevoie de următoarele acte:
197 Legea nr.123/2003 privind administraţia publică locală. 215
hotărîrea fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii şi statutul întreprinderii aprobat
de fondator. Conform Regulamentului model al întreprinderii municipale, statutul
întreprinderii se aprobă de către fondator, adică unitatea administrativ-teritorială. Nici
un act normativ nu prevede expres care dintre organele unităţii administrativ-teritoriale
este competent să aprobe statutul: consiliul sau primarul (preşedintele raionului).
Autorii: Roşca N, şi Băieşu S., consideră ca hotărîrea consiliului privind
înfiinţarea întreprinderii municipale este una de principiu, adică se decide însuşi faptul
constituirii, bunurile care urmează a fi transmise şi se desemnează conducătorul ei.198
Denumirea hotărîrii fondatorului privind aprobarea statutului întreprinderii,
numărul şi data adoptării;
Denumirea (firma) întreprinderii şi sediul întreprinderii (în firmă se foloseşte
cuvîntul “municipal(ă)”);
Scopurile şi genurile de activitate ale întreprinderii;
Mărimea şi componenţa patrimoniului, trecut din proprietatea municipiului
respectiv la balanţa întreprinderii nou-create;
Modul de posesiune, folosinţă şi dispunere de fondul statutar, precum şi
schimbarea lui, sursele de formare a patrimoniului întreprinderii, forma de
repartizare a venitului şi de acoperire a pierderilor;
Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii199.
Funcţionarea întreprinderii municipale. Întreprinderea municipală are aceeaşi
structură organizatorică ca şi întreprinderea de stat, adică are fondator şi conducător.
Fondatorul întreprinderii municipale este organul autoadministrării locale, care o
înzestrează cu bunuri. Dacă pentru crearea şi activitatea întreprinderii sunt necesare
terenuri sau alte resurse naturale, hotărîrea privind crearea întreprinderii poate fi
adoptată numai dacă fondatorul prezintă avizul pozitiv al organului teritorial de
expertiză ecologică.
Conducătorul întreprinderii municipale (managerul) este numit şi revocat de
către fondator. Între fondator şi conducător se încheie un contract, ca şi în cazul
198 Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor, Vol.2,Chişinău,2006, pag.247199 Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin hotărîrea de Guvern nr.387 din 06.06.1994, Monitorul Oficial al R. Moldova nr.2/16 din 02.09.1994
216
întreprinderii de stat. Conducătorul poartă răspundere materială pentru obligaţiile
întreprinderii conduse de el. Nimeni nu are dreptul să se amestece în activitatea
conducătorului, cu excepţia cazului în care clauzele contractuale sau prevederile legale
prevăd altfel. Conducătorul poate fi eliberat din funcţie înainte de expirarea termenului
contractual, potrivit temeiurilor prevăzute în contract sau lege.
Dacă e necesar, în structura administrativă a întreprinderii poate fi inclus consiliul
de directori. El este desemnat numai în cazul în care statutul stipulează funcţiile,
competenţa, condiţiile de desemnare şi modul de funcţionare.
Patrimoniul întreprinderii municipale se constituie din fonduri fixe şi mijloace
circulante, precum şi din alte valori, costul cărora este reflectat în balanţă autonomă a
întreprinderii. Bunurile municipale transmise de fondator aparţin doar întreprinderii în
limitele dreptului de gestiune economică. Întreprinderea îşi poate înstrăina bunurile,
numai în baza deciziei fondatorului.
Din momentul fondării, întreprinderea poartă răspundere, pentru obligaţiile sale
cu întregul patrimoniu al său.
Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii municipale are loc în modul stabilit
de legislaţia în vigoare, în temeiul deciziei fondatorului.
217
CAPITOLUL 19. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV
§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice
Societăţile comerciale se fondează datorită voinţei celor ce participă la fondarea
acestora. Odată cu trecerea timpului, pot interveni noi evenimente şi cerinţe, care ar
spori sau reduce capacitatea şi potenţialul societăţii fondate. În astfel de circumstanţe, se
recurge la procedura de reorganizare a societăţii comerciale.
Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de transmitere a drepturilor
şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la o persoană juridică
succesoare, care există sau care ia naştere prin reorganizare.200
Procedura de reorganizare este reglementată de mai multe acte normative, cum ar
fi:
- Codul civil nr. 1107/2002, art. 69-85, 135, 144, 178;
- Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr. 1134/1997, art. 93-96;
- Legea privind societăţile cu răspundere limitată, nr. 135/2007, art. 80, 81;
- Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845/1992, art. 32, 33;200 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu: “Dreptul Afacerilor”, Volumul 1, Editura Tipografiei Centrale, Chişinău – 2004, pag. 312
218
- Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor
individuali, nr. 220/2007, art. 20-22.
Reorganizarea poate fi:
1. benevolă;
2. forţată.
Reorganizarea benevolă are loc având ca temei hotărârea organului suprem al
societăţii, adoptată cu votul majorităţii asociaţilor.
Reorganizarea forţată poate fi efectuată având ca temei hotărârea instanţei de
judecată sau organului administrativ competent.
În procesul de reorganizare participă cel puţin două persoane juridice.
Potrivit prevederilor alin. (1) art. 69 al Codului civil, persoana juridică se
reorganizează prin fuziune (contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare)
sau transformare.
În continuare ne vom referi la fiecare caz de reorganizare în parte.
§2. Reorganizarea prin fuziune
Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare prin care două sau
mai multe societăţi comerciale sau persoane juridice cu scop lucrativ îşi unesc
patrimoniile într-o singură persoană juridică pentru concentrarea capitalului şi
sporirea rentabilităţii.201
Din prevederile alin. (1) art. 73 al Codului civil, rezultă că fuziunea are loc prin
două modalităţi:
- contopire;
- absorbţie.
Prin contopire înţelegem acel procedeu juridic prin care două sau mai multe
societăţi comerciale se unesc pentru a forma o nouă persoană juridică (un nou subiect de
drept).
Ca rezultat al contopirii, societăţile comerciale care participă la acest procedeu de
reorganizare îşi încetează existenţa, iar drepturile şi obligaţiile acestor societăţi trec
Odată cu deschiderea procedurii de lichidare, se modifică obiectul şi scopul
persoanei juridice, Administratorul devine lichidator, dacă organul suprem al societăţii
sau instanţa de judecată nu desemnează o altă persoană, dreptul de reprezentare a
intereselor societăţii şi de gestiune a patrimoniului societăţii trece de la Administrator la
lichidator.
Procedura de lichidare a persoanelor juridice parcurge următoarele etape:
1. Desemnarea lichidatorului;
Prin hotărârea organului suprem al persoanei juridice sau prin hotărârea instanţei
de judecată se desemnează lichidatorul. Dacă prin hotărâre nu se desemnează
lichidatorul, atunci administratorul devine din oficiu lichidator.
Acesta urmează să notifice imediat Camera Înregistrării de Stat, să prezinte
hotărârea de desemnare a sa în această funcţie, iar organul de înregistrare va opera
menţiunile despre lichidator în rubrica respectivă în Registrul de Stat al Persoanelor
Juridice.
2. Informarea creditorilor;
Potrivit art. 91 al Codului civil, după înregistrarea desemnării sale, lichidatorul
publică în “Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, în două ediţii consecutive, un
aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare
creditor cunoscut despre lichidare şi despre termenul de înaintare a creanţelor.
3. Înaintarea creanţelor;
Conform art. 92 al Codului civil, termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni
de la data ultimei publicaţii a avizului în “Monitorul Oficial al Republicii Moldova”.
Prin hotărârea de lichidare se poate prevedea un termen mai lung. Dacă lichidatorul
respinge creanţa, creditorul are dreptul, ca în termen de 30 de zile de la data când a fost
informat despre respingerea creanţei, să înainteze o acţiune în instanţă de judecată
privind încasarea datoriilor.
4. Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare;
Lichidatorul, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a
creanţelor, este obligat să întocmească un proiect al bilanţului de lichidare, care să
reflecte valoarea de bilanţ şi valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile
233
persoanei juridice recunoscute de lichidator şi datoriile care se află în curs de examinare
în instanţa de judecată.
Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului sau instanţei
de judecată care a desemnat lichidatorul. Dacă din proiectul de lichidare rezultă un
excedent al pasivelor faţă de active, lichidatorul este obligat să declare starea de
insolvabilitate. Această obligaţie este expres prevăzută şi de lit. b) alin. (2) art. 26 al
Legii insolvabilităţii, nr. 632/2001, conform căruia debitorul este obligat să depună
cerere introductivă şi dacă în cadrul lichidării, care se efectuează conform altor legi,
devine evident că debitorul nu poate satisface integral creanţele creditorilor.
5. Lichidarea activului şi pasivului societăţii;
Prin lichidare a activului societăţii se înţelege:
- transformarea bunurilor societăţii în bani;
- încasarea creanţelor de la debitorii societăţii.
Ca bunuri ce urmează a fi supuse procedurii de transformare în bani (de vânzare),
sunt bunurile mobile, imobile, corporale, incorporale, bunurile aduse ca aport în natură
la momentul constituirii societăţii, bunurile dobândite pe parcursul activităţii societăţii.
Încasarea creanţelor de la debitorii societăţii, de asemenea este o procedură de
durată în timp. Dacă debitorii nu sunt de acord să restituie datoriile, atunci lichidatorul
are obligaţia de a solicita încasarea forţată a acestora prin intermediul instanţei de
judecată.
Prin lichidare a pasivului societăţii se înţelege însăşi achitarea datoriilor
creditoare pe care le are societatea aflată în procedură de lichidare. Această procedură
urmează imediat finalizării procedurii de lichidare a activului, deoarece mijloacele
băneşti sunt obţinute în urma vânzării patrimoniului societăţii şi încasării datoriilor
debitoare.
Potrivit art. 96 al Codului civil activele persoanei juridice cu scop lucrativ
dizolvate care au rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sunt transmise de
lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul social.
Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte raportul privind lichidarea, care
reflectă mărimea şi componenţa activelor rămase. Dacă 2 sau mai mulţi participanţi au
dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul întocmeşte un proiect de repartizare a
234
activelor, în care stabileşte principiile de repartizare. Lichidatorul persoanei juridice
dizolvate, cu consimţământul participanţilor, poate să nu înstrăineze bunurile ei dacă nu
este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor.
Proiectul de împărţire a activelor, calculele şi raportul privind lichidarea se
prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecată care a desemnat lichidatorul.
Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul poate introduce modificări în proiectul
de împărţire, luând în considerare voinţa participanţilor.
Potrivit art. 98 al Codului civil, activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi
repartizate persoanelor îndreptăţite decât după 12 luni de la data ultimei publicări
privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării bilanţului lichidării şi a
planului repartizării activelor dacă aceste documente nu au fost contestate în instanţă de
judecată sau dacă cererea de contestare a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească
irevocabilă.
6. Radierea persoanei juridice;
După repartizarea activelor nete între asociaţii societăţii în proces de lichidare în
termen de 2 luni din momentul aprobării bilanţului de lichidare, lichidatorul va depune
la Camera Înregistrării de Stat o cerere prin care va solicita radierea persoanei juridice
din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
Potrivit art. 24 al Legii nr. 220/2007, pentru radierea persoanelor juridice din
Registrul de stat se depun următoarele documente:
a) cererea de radiere, conform modelului aprobat de organul înregistrării de stat;
b) bilanţul de lichidare şi planul de repartizare a activelor, aprobate de organul sau
instanţa de judecată care a desemnat lichidatorul;
c) documentul ce confirmă lipsa datoriilor la bugetul public naţional, depus în
conformitate cu procedura prevăzută;
d) copiile avizelor de reorganizare sau lichidare a persoanei juridice, publicate
conform art. 72 sau 91 din Codul civil.
Până la depunerea documentelor privind radierea din Registrul de stat, persoana
juridică în lichidare este obligată, pe propria răspundere, să închidă contul (conturile)
bancar şi să predea ştampila pentru distrugere organului abilitat.
235
În cazul în care este în vigoare hotărârea instanţei de judecată privind lichidarea şi
radierea persoanei juridice din Registrul de stat, depunerea documentelor prevăzute la
alin.(1) nu este necesară.
Registratorul Camerei Înregistrării de Stat adoptă decizia de radiere în termen de
3 zile lucrătoare de la data primirii cererii de radiere, care poate fi atacată în instanţa de
judecată de către persoana care se consider lezată în drepturi.
Potrivit art. 100 al Codului civil, dacă, după radierea persoanei juridice, mai apare
un creditor sau un îndreptăţit să obţină soldul ori dacă se atestă existenţa unor active,
instanţa de judecată poate, la cererea oricărei persoane interesate, să redeschidă
procedura lichidării şi, dacă este necesar, să desemneze un lichidator. În acest caz,
persoana juridică este considerată ca fiind existentă, dar în exclusivitate în scopul
desfăşurării lichidării redeschise. În acest caz, organul înregistrării de stat adoptă, din
oficiu, decizia de restabilire a datelor din Registrul de stat potrivit situaţiei de până la
radierea persoanei juridice. Dacă instanţa de judecată desemnează un nou lichidator, în
Registrul de stat se vor înscrie datele lichidatorului desemnat.
Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor îndreptăţite restituirea a ceea
ce au primit peste partea din active la care aveau dreptul.
§6. Lichidatorul persoanei juridice
Odată cu derularea procedurii de lichidare, organul suprem al persoanei juridice
sau instanţa de judecată prin hotărârea de derulare a procedurii de lichidare, desemnează
un lichidator.
Conform prevederilor alin. (1) art. 90 al Codului civil poate fi lichidator orice
persoană fizică majoră cu capacitate deplină de exerciţiu care are cetăţenia Republicii
Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite condiţii suplimentare
pentru persoana lichidatorului.
Potrivit alin. (2) art. 35 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.
845/1992, sunt impuse unele condiţii speciale pentru lichidatori, şi anume, trebuie să
dispună de studii superioare, să posede cunoştinţe şi experienţă în domeniu şi să fie
înregistrată ca întreprinzător individual. Aceste cerinţe suplimentare nu sunt aplicabile,
la moment, deoarece activitatea de lichidator al societăţilor comerciale nu poate fi
calificată ca activitate de întreprinzător, ceea ce ar submina interesele asociaţilor.
236
Conţinutul prevederilor art. 90 al Codului civil prevede posibilitatea desemnării la
aceeaşi societate a mai multor lichidator. În acest sens alin. (5) al normei sus citate, în
cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia reprezintă persoana juridică în comun
dacă actul de constituire sau hotărârea prin care sunt desemnaţi nu prevede altfel.
Din momentul desemnării sale, acesta notifică Camera Înregistrării de Stat despre
desemnarea sa în această funcţie, prezentând hotărârea organului suprem al societăţii
sau hotărârea instanţei de judecată şi comunicând datele de identitate, cu prezentarea
specimentului semnăturii.
În exercitarea atribuţiilor sale, lichidatorul dispune de următoarele împuterniciri:
- Valorifică (stinge, achită) creanţele faţă de creditori;
- Transformă în bani bunurile societăţi;
- Execută şi finalizează operaţiunile rezultate din contractele încheiate de
societatea aflată în procedură de lichidare;
- Întocmeşte inventarul şi elaborează proiectul bilanţului de lichidare;
- Păstrează patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de
administratori;
- Întocmeşte şi ţine un registru şnuruit al tuturor operaţiunile lichidării în
ordinea lor cronologică şi al tranzacţiilor cu patrimoniul societăţii.
Potrivit alin. (9) art. 90 al Codului civil, lichidatorul poate fi revocat oricând de
organul sau de instanţa de judecată care l-a desemnat. Prin aceeaşi hotărâre se
desemnează un alt lichidator. Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un
raport cu privire la activitatea pe care a desfăşurat-o. Dacă succesorul este desemnat de
instanţa de judecată, raportul se prezintă instanţei de judecată.
Remunerarea lichidatorului este stabilită de organul sau de instanţa de judecată care l-a
desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
237
CAPITOLUL 20. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR
§1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate
Societatea care activează într-un mediu economic ce se caracterizează printr-o
instabilitate majoră, trebuie să posede un grad înalt de flexibilitate, în special luând în
considerare că în Republica Moldova, pe lângă influenţa negativă a factorilor economici
(cerere scăzută, nivel jos al puterii de cumpărare etc.), influenţează negativ şi factorii
juridici (elaborarea legilor legate de activitatea economică fără să se respecte interesele
agenţilor economici, modificarea frecventă a actelor normative etc.), creând astfel
obstacole adiţionale.
Ajunse în situaţii dificile întreprinderile se ciocnesc de o majoră problemă: cum
să gestioneze patrimoniul ca în final să se poată salva de la lichidare definitivă. Toate
speranţele sunt puse în managementul financiar, în sarcina căruia ar trebui să intre
gestionarea corectă a masei debitoare şi luarea deciziilor oportune pentru a salva
situaţia. Deoarece la un management eficient se apelează prea târziu, întreprinderile
aflându-se deja în proces de insolvabilitate, acestora le vine foarte greu să modifice 238
cursul derulării evenimentelor.
Intentarea, derularea şi încetarea proceselor de insolvabilitate al debitorilor aflaţi
în incapacitate de plată este prevăzută de Legea insolvabilităţii nr.632-XV din
14.11.2001. Odată cu intrarea în vigoare a Legii insolvabilităţii, a fost abrogată Legea
cu privire la faliment nr.786-XIII din 26.02.1996, iar termenul de “faliment” a fost
înlocuit cu cel de “insolvabilitate”.
Termenul de faliment are două accepţiuni: în sens economic şi în sens juridic.
În sens economic, falimentul desemnează starea financiară a unei persoane care
nu poate să satisfacă cerinţele creditorilor săi.
În sens juridic, falimentul are două sensuri: în sens larg prin faliment este
desemnată o instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice ce reglementează relaţiile
în legătură cu urmărirea bunurilor debitorului insolvabil, indiferent de faptul dacă
debitorul este supus lichidării sau îşi restabileşte capacitatea de plată. În sens restrâns,
falimentul reprezintă un ansamblu de norme juridice, conform cărora bunurile
debitorului sunt expuse vânzării, banii se împart între creditori, iar debitorul insolvabil
persoană fizică este privat de statutul de întreprinzător, iar cel persoană juridică se
lichidează.206
Prin termenul “insolvabilitate” se înţelege o stare deficitară a patrimoniului
debitorului, concretizată în depăşirea valorică a elementelor active de către elementele
pasive, având drept consecinţă imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obţine
prin executare silită plata datoriilor ajunse la scadenţă.207
Conform art.2 al Legii insolvabilităţii, insolvabilitatea este definită ca situaţie
financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora obligaţiile de plată.
Incapacitatea de plată reprezintă o insuficienţă a lichidităţilor, o absenţă a
fondurilor băneşti şi altor bunuri necesare pentru plata obligaţiilor scadente, o stare în
care debitorul nu poate într-un ritm satisfăcător să mobilizeze resursele financiare
necesare acoperirii datoriilor sale comerciale.
Imposibilitatea de a-şi achita creanţele poate fi consecinţa insuficienţei de
numerar (insolvenţă sau insolvabilitate relativă) sau insuficienţă de active
206 Dr. Nicolae Roşca, Dr. Sergiu Baieş “Dreptul afacerilor”, Volumul I, Chişinău – 2004, pag.375.207 “Dicţionar de drept privat”, Profesor universitar, dr. Mircea Duţu, ediţia a II-a, Editura “Mondan”, Bucureşti, 2002, pag.422.
239
(insolvabilitate absolută).
Insolvenţa este o împrejurare ce declanşează procesul de insolvabilitate şi nu
presupune în mod necesar ca activul patrimoniului debitorului să fie mai mic decât
pasivul acestuia; ea poate surveni chiar atunci când activul depăşeşte pasivul, dacă
elementele active nu pot satisface, în ritm constant nevoile de acoperire a pasivului
(cum sunt cazurile în care elementele active nu sunt lichide, sau fiind investite în
operaţii de lungă durată nu pot fi afectate plăţilor datoriilor). În aceste situaţii, debitorul
ar putea transforma activele sale în mijloace financiare, care ar soluţiona situaţia dificilă
în care a intrat debitorul.
Insolvabilitatea absolută prezintă situaţia debitorului în care valoarea pasivelor
depăşeşte valoarea activelor, adică mărimea creanţelor creditoare este mai mare decât
posibilităţile de achitare din partea debitorului, iar mărimea totală a creanţelor va fi
achitată parţial.
Rolul managementului financiar la întreprinderile aflate în dificultate joacă un rol
primordial, de el şi de abilităţile conducerii întreprinzătorilor depinde succesul în
activitatea economică.
Procesul de insolvabilitate este un proces intentat de şi aflat sub supravegherea
instanţei de judecată prin care debitorul, în scopul satisfacerii într-o mărime cât mai
mare a creanţelor creditorilor, este supus unui regim juridic special, având ca consecinţă
determinarea, distribuirea masei debitoare şi valorificarea acesteia între creditori,
finalizată cu radierea debitorului din Registrul de Stat al Întreprinderilor şi
Organizaţiilor, dacă nu este posibilă restabilirea capacităţii de plată ori satisfacerea
cerinţelor creditorilor într-un alt mod.
Din definiţia dată, rezultă următoarele trăsături caracteristice (caractere juridice)
ale procesului de insolvabilitate:
a) judiciar – procesul de insolvabilitate este intentat de către instanţa de
judecată (Curtea de Apel Economică), se derulează sub supravegherea instanţei de
judecată, participanţii la acest proces fiind obligaţi să sesizeze instanţa de judecată
neîntârziat despre orice circumstanţe relevante procesului de insolvabilitate;
b) unitar - procesul de insolvabilitate presupune că tuturor debitorilor se
aplică aceleaşi principii de derulare a procesului de insolvabilitate, iar toate bunurile
240
debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, precum şi cele pe care el le
dobândeşte pe parcursul procesului fac parte din masa debitoare (activă) şi se folosesc
exclusiv întru derularea procesului de insolvabilitate.
c) public – după intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa de
judecată este investită prin lege de a supraveghea procedura publică a insolvabilităţii, iar
în conformitate cu prevederile alin.(1) art.223 al Legii insolvabilităţii instanţele de
judecată ţin un registru public al cauzelor de insolvabilitate, în care se fac menţiuni
despre fiecare cauză de insolvabilitate examinată sau în curs de examinare. La registru
are acces orice persoană, iar instanţa de judecată eliberează persoanelor interesate
extrase din registrul cauzelor de insolvabilitate;
d) colectiv – conform Legii insolvabilităţii creanţele se execută conform
rangului validat de instanţa de judecată în tabelul creanţelor. Achitarea începe doar după
validarea creanţelor la şedinţa Adunării creditorilor de validare. Dacă activele
repartizate vor fi insuficiente pentru întreaga categorie de creditori, repartizarea masei
debitoare va fi efectuată proporţional ponderii creanţelor;
e) concursual - presupune că această procedură urmăreşte satisfacerea cre-
anţelor tuturor creditorilor care vin în concurs la executarea impusă a debitorilor.
§2. Participanţii la procesul de insolvabilitate
În cadrul procesului de insolvabilitate sunt implicaţi următorii participanţi:
1. debitorul insolvabil;
2. administratorul insolvabilităţii;
3. organele creditorilor;
4. instanţa de judecată.
Debitorul insolvabil. Art.2 al Legii insolvabilităţii prevede că debitor poate fi
orice persoană care are datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor
fiscale, şi împotriva căreia a fost depusă în instanţa de judecată o cerere de intentare a
unui proces de insolvabilitate.
Din definiţia legală, putem deduce că pentru a deveni debitor, persoana trebuie să
întrunească, concomitent, două condiţii:
241
1. să aibă datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale.
Scadenţă este creanţa, ajunsă la o anumită dată când se împlineşte termenul care
afectează obligaţia de plată;
2. existenţa cererii de intentare a procesului de insolvabilitate, depusă în instanţa
de judecată.
Procesului de insolvabilitate poate fi supus atât persoanele juridice, cât şi
persoanele fizice care practică activitate economică.
Persoanele juridice în privinţa cărora poate fi intentat un proces de insolvabilitate
pot fi:
a) societăţi comerciale:
- societăţi în nume colectiv;
- societăţi în comandită;
- societăţi cu răspundere limitată;
- societăţi pe acţiuni;
b) cooperative;
c) întreprinderi de stat şi întreprinderi municipale;
d) organizaţii necomerciale:
- asociaţii;
- fundaţii;
- instituţii.
Nu poate fi intentat procesul de insolvabilitate persoanelor juridice de drept
public, inclusiv Statului, Parlamentului, Preşedinţiei, Guvernului (ministerelor,
agenţiilor, inspectoratelor), instanţelor de judecată, Curţii de Conturi, Curţii
Constituţionale, Procuraturii, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei, Băncii Naţionale a Moldovei, Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare,
Camerei de Comerţ şi Industrie, unităţilor administrativ-teritoriale (consiliilor
municipale şi locale, primăriilor, preturilor).
Persoanele fizice în privinţa cărora poate fi intentat proces de insolvabilitate sunt
acelea care desfăşoară activitate economică, şi anume:
a) fondatori de Întreprinderi Individuale;
b) fondatori de Gospodării Ţărăneşti;
242
c) titulari de patente de întreprinzător.
Nu pot avea statut de debitor şi nu poate fi intentat proces de insolvabilitate în
privinţa persoanelor fizice care nu practică activitate economică (consumatorii).
Pentru a intenta un proces de insolvabilitate în privinţa unei persoane, este
necesar ca viitorul debitor să întrunească unele condiţii obligatorii:
- să fie înregistrat pe teritoriul Republicii Moldova. Organele abilitate cu
împuternici de înregistrare sunt Camera Înregistrării de Stat; Primăriile localităţilor de
domiciliu al persoanelor fizice viitori fondatori ai Gospodăriilor Ţărăneşti;
Inspectoratele fiscale teritoriale ale raioanelor localităţilor de domiciliu al persoanelor
fizice viitori titulari de patente de întreprinzători; Ministerul Justiţiei al Republicii
Moldova pentru organizaţii necomerciale; etc.
- să desfăşoare activitate de întreprinzător. Activitatea de întreprinzător
presupune punerea în circuitul civil a bunurilor întreprinzătorilor, a încheierii
contractelor, a prestării serviciilor, a executării lucrărilor, a vânzării bunurilor, având ca
scop bine determinat obţinerea de beneficii, din care urmează a fi achitate impozitele şi
taxele în mărimea şi termenele stabilite de legislaţia fiscală. Anume din activitatea
economică se formează creanţele faţă de creditori, care ca ultima speranţă de recuperare
a datoriilor depun cereri de intentare a procesului de insolvabilitate.
- să se afle în stare de insolvabilitate. Starea de insolvabilitate prezumă situaţia
deficitară a patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică a elementelor
active de către elementele pasive, având drept consecinţă imposibilitatea, pentru
creditorii acestuia, de a obţine prin executare silită plata datoriilor ajunse la scadenţă.
Debitorul are următoarele drepturi:
a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată prin care să solicite
intentarea în privinţa sa a procesului de insolvabilitate;
b) în cazul în care nu este de acord cu hotărârea judecătorească privind intentarea
procesului de insolvabilitate în privinţa sa sau cu alte acte judecătoreşti de procedură, să
conteste legalitatea actelor judecătoreşti;
c) să participe la şedinţele instanţelor de judecată, la şedinţele Adunării
creditorilor sau a Comitetului creditorilor;
243
d) să depună Planul de redresare a solvabilităţii debitorului şi să solicite aplicarea
procedurii planului;
e) în cazul în care Planul de redresare a solvabilităţii a fost propus de
administratorul insolvabilităţii, debitorul are dreptul de a se expune printr-o referinţă
referitor la conţinutul lui;
f) să reintre în dreptul de administrare a masei debitoare în condiţiile alin. (1) art.
192 al Legii insolvabilităţii;
g) să ia cunoştinţă cu toate măsurile întreprinse de către ceilalţi participanţi la
procesul de insolvabilitate, cu conţinutul dosarului judiciar al insolvabilităţii, să propună
administratorului insolvabilităţii soluţii pentru unele circumstanţe apărute pe parcursul
procesului de insolvabilitate.
Debitorul are următoarele obligaţii:
a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată, solicitând intentarea
procesului de insolvabilitate (art.26). Conform acestei norme debitorul este obligat să
depună cerere introductivă dacă există temeiul general (incapacitatea de plată a
debitorului) şi temeiul special (supraîndatorarea debitorului persoană juridică).
b) să prezinte informaţii şi explicaţiile necesare, potrivit art. 92 al Legii nr.
632/2001. Pentru a asigura veridicitatea informaţiilor şi explicaţiilor date de debitor,
conform alin.(2) art. 94 al Legii insolvabilităţii instanţa de judecată cere debitorului să
semneze, înainte de prima adunare a creditorilor, următoarea declaraţie: „Declar, pe
onoarea şi răspunderea mea, că orice informaţie, orală sau scrisă, pe care voi prezenta în
instanţa de judecată despre patrimoniul şi activitatea de întreprinzător ale debitorului
sau despre orice alt fapt pe care îl cunosc este adevărată şi completă”.
c) de a nu fi membru al unui organ de conducere sau de supraveghere a unei
persoane juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al unei întreprinderi
individuale ori administrator într-un proces de insolvabilitate (art. 95).
d) de a participa la şedinţele instanţei de judecată, la adunările creditorilor şi/sau
la şedinţele comitetului creditorilor (alin.(2) art.92).
Conform art. 93 al Legii nr. 632/2001, după intentarea procesului de
insolvabilitate, instanţa de judecată poate obliga debitorul ca acesta să nu părăsească
teritoriul Republicii Moldova fără permisiunea expresă a instanţei de judecată în cazul
244
în care există dovezi că el ar putea să se ascundă sau să se eschiveze de la participare la
proces.
Administratorul insolvabilităţii. Conform art. 2 al Legii nr. 632/2001
administrator este persoana desemnată de instanţa de judecată pentru supravegherea
şi/sau administrarea patrimoniului debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate în
modul şi în conformitate cu competenţele stabilite de Lege.
În sensul Legii nr. 632/2001, prin termenul „administrator” se înţelege:
1. administrator provizoriu;
2. administrator al procesului de insolvabilitate;
3. administrator al procedurii planului.
Administratorul provizoriu este desemnat din data emiterii, de către instanţa de
judecată, a încheierii privind admiterea spre examinare a cererii introductive şi activează
şi îşi păstrează acest statut până la data intentării procesului de insolvabilitate.
Condiţiile necesare pentru desemnarea în funcţia de administrator provizoriu sunt
aceleaşi ca şi la administratorul insolvabilităţii.
Întru executarea atribuţiilor sale, administratorul provizoriu este în drept să intre
în spaţiile de serviciu ale debitorului şi să studieze documentele aflate acolo. Debitorul
este obligat să pună la dispoziţia administratorului provizoriu documentele activităţii
economice şi documentele de evidenţă contabilă.
Funcţiile administratorului provizoriu încetează la data pronunţării hotărârii de
intentare a procesului de insolvabilitate, din această dată în rol intrând administratorul
insolvabilităţii.
Administratorul procesului de insolvabilitate îşi exercită atribuţiile începând cu
data intentării procesului de insolvabilitate şi până la intrarea în vigoare a hotărârii
privind încetarea procesului de insolvabilitate cu radierea debitorului din Registrul de
Stat al Persoanelor Juridice.
Examinând raportul administratorului provizoriu, instanţa de judecată hotărăşte în
privinţa intentării procesului de insolvabilitate sau al respingerii cererii introductive. În
caz de intentare a procesului de insolvabilitate, instanţa de judecată în aceeaşi hotărâre,
desemnează administratorul insolvabilităţii care va reprezenta interesele debitorului pe
parcursul întregului proces.
245
Administratorul procedurii planului îşi exercită atribuţiile din data intrării în
vigoare a hotărârii judecătoreşti privind confirmarea Planului de redresare a
solvabilităţii şi încetării procesului de insolvabilitate.
În funcţia de administrator al insolvabilităţii provizoriu, administrator al
insolvabilităţii sau de administrator al procedurii planului se desemnează persoană fizică
înregistrată în calitate de întreprinzător individual, independentă faţă de creditori şi
debitor.
Conform alin. (2) art. 73 al Legii nr. 632/2001 pentru a putea fi desemnat în
calitate de administrator al insolvabilităţii, persoana fizică trebuie să corespundă
următoarelor criterii:
a) să fie cetăţean al Republicii Moldova, cu domiciliu permanent pe teritoriul
ei;
b) să aibă studii superioare în unul din următoarele domenii: administrativ,
juridic, economico-financiar sau tehnic;
c) să aibă o experienţă de cel puţin 5 ani de activitate în unul din următoarele
domenii: administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic;
d) să dispună de certificat de instruire profesională în vederea desfăşurării
activităţii de administrator;
e) să nu aibă antecedente penale.
Legiuitorul, prin alin. (3) art. 73 al Legii nr. 632/2001 stabileşte şi unele cerinţe
speciale pentru administratorul insolvabilităţii al unei companii de asigurări sau al unui
participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare în proces de insolvabilitate va
corespunde criteriilor stabilite de Comisia Naţională a Pieţei Financiare.
Funcţia de administrator al insolvabilităţii este o funcţie de răspundere, iar
persoana ce urmează a fi desemnată în această postură trebuie să conştientizeze faptul că
în dependenţă de gestionarea acesteia, depinde viitorul debitorului insolvabil şi
achitarea creanţelor creditorilor.
Legislaţia prevede şi anumite incompatibilităţi pentru desemnarea în funcţia de
administrator al insolvabilităţii. Alin. (4) art. 73 al Legii nr.632/XV prevede că nu pot fi
desemnaţi în calitate de administrator:
a) membrii organelor de conducere ale debitorului, persoanele care au deţinut
246
funcţii în organele de conducere ale debitorului sau persoanele care deţin cote de
participaţie ori acţiuni în capitalul social al debitorului;
b) persoanele care au deţinut funcţii de conducere sau care au fost asociaţi ai unui
alt debitor declarat insolvabil în ultimele 24 de luni;
c) asociaţii cu răspundere nelimitată în societăţile în nume colectiv şi în
comandită;
d) persoanele cu antecedente penale;
e) persoanele lipsite, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, de dreptul de a
administra întreprinderi şi alte persoane juridice;
f) persoanele apropiate sau dependente de judecătorul care examinează cazul de
insolvabilitate.
Aceste interdicţii au fost stabilite de legiuitor având scopul de a curma abuzurile
şi incompetenţa conducătorilor întreprinderilor care au dus la insolvabilitatea acestora.
Din data desemnării sale, instanţa de judecată eliberează administratorului un
certificat, pe care acesta îl restituie la încheierea exercitării funcţiei. În baza acestui
certificat, administratorul este înscris în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice la
rubrica respectivă a debitorului.
Una şi aceeaşi persoană nu poate fi desemnată în funcţia de administrator decît al
unei singure întreprinderi insolvabile. În cazuri excepţionale, instanţa de judecată, cu
acordul comitetului creditorilor, poate desemna una şi aceeaşi persoană în funcţia de
administrator a nu mai mult decât două astfel de întreprinderi. Restricţia în cauză se
referă doar la administratorii procedurii planului, desemnaţi la întreprinderile la care se
va aplica planul ce prevede redresarea (restabilirea solvabilităţii) şi continuarea
activităţii debitorului.
Una şi aceeaşi persoană, cu excepţia persoanelor desemnate ca administratori ai
insolvabilităţii la întreprinderile la care se va aplica planul de redresare a solvabilităţii
acesteia, poate fi desemnată în funcţia de administrator la maximum 4 întreprinderi la
care se va aplica planul ce prevede lichidarea patrimoniului întreprinderii sau
transmiterea întreprinderii ori a unei părţi din aceasta către un alt titular.
Aceste restricţii au fost stabilite de către legiuitor cu scopul de a evita majorarea
volumului mare de lucru al administratorilor desemnaţi pentru ca procesele de
247
insolvabilitate să nu se deruleze perioade îndelungate de timp.
La prima adunare a creditorilor, convocată după desemnarea administratorului,
creditorii pot propune un alt administrator.
Conform art.76 al Legii nr.632/XV administratorul insolvabilităţii are
următoarele atribuţii principale:
a) inventarierea patrimoniului debitorului;
b) colectarea datoriilor faţă de debitor şi recuperarea bunurilor debitorului aflate
în posesiunea unor terţi;
c) administrarea într-o bancă (care, de regulă, nu este creditor al debitorului) a
unui cont bancar special pentru acumularea sumelor de bani obţinute în procesul de
insolvabilitate;
d) executarea măsurilor de asigurare aplicate de instanţa de judecată în cazurile
prevăzute expres de ea;
e) îndeplinirea hotărârilor instanţei de judecată, ale adunării şi ale comitetului
creditorilor, adoptate în limitele competenţei lor;
f) elaborarea proiectului de plan la solicitarea adunării sau a comitetului
creditorilor;
g) prezentarea către instanţa de judecată, adunarea creditorilor sau comitetul
creditorilor şi ministerul de ramură de rapoarte lunare despre starea masei debitoare şi
îndeplinirea atribuţiilor sale;
h) ţinerea registrelor de evidenţă a datoriilor creditoare şi a datoriilor debitoare ale
debitorului;
i) administrarea masei debitoare;
j) asigurarea integrităţii masei debitoare, asigurarea prin contract a bunurilor;
k) elaborarea criteriilor de angajare şi angajarea specialiştilor sau experţilor;
l) disponibilizarea angajaţilor debitorului;
m) contestarea în instanţa de judecată, în modul stabilit de lege, a creanţelor
creditorilor şi a oricăror tranzacţii sau transferuri;
n) sesizarea instanţei de judecată despre orice alte probleme care apar pe
parcursul exercitării atribuţiilor sale;
o) distribuirea către creditori a sumelor de bani rezultate din valorificarea masei
248
debitoare.
p) ţinerea unui registru şnuruit, sigilat de instanţa de judecată, în care
consemnează toate operaţiunile efectuate cu bunurile masei debitoare, coordonate cu
creditorii, precum şi operaţiunile de recuperare a bunurilor debitorului;
r) efectuează pe bază de concurs orice cumpărare, transmitere în gestiune a
bunurilor din masa debitoare sau orice angajare de specialişti sau experţi, cu excepţia
cazurilor în care, la solicitarea administratorului, adunarea sau comitetul creditorilor
stabilesc altfel.
Suplimentar la atribuţiile prevăzute de art. 76 al Legii nr.632/2001 Administratorul în
cadrul procedurii planului mai dispune atribuţiile privind:
a) supravegherea realizării Planului privind redresarea solvabilităţii debitorului;
b) darea acordului la încheierea de contracte;
Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile sub supravegherea instanţei
de judecată. Instanţa poate solicita oricând explicaţii sau un raport despre starea de
lucruri şi administrarea masei debitoare. În cazul când Administratorul insolvabilităţii
nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau când Administratorul destituit nu prezintă raport
pentru perioada activităţii sale, nu restituie bunurile şi documentele pe care le deţine în
legătură cu procesul de insolvabilitate, instanţa de judecată poate, după un avertisment,
să-i aplice o amendă judecătorească, al cărei cuantum nu poate depăşi 30000 lei.
Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile cu diligenţa unui bun
profesionist, acţionând pe propria răspundere.
Pentru îndeplinirea funcţiilor, administratorul insolvabilităţii are dreptul la
remuneraţie şi la restituirea cheltuielilor aferente. La calcularea remuneraţiei
administratorului sunt luate în considerare volumul şi complexitatea administrării.
Cuantumul remuneraţiei şi al cheltuielilor ce urmează a fi restituite administratorului se
stabileşte de Comitetul.
Remuneraţia administratorului se calculează în cuantum de cel mult 3% din
sumele distribuite creditorilor în contul executării creanţelor. În cazul în care statul este
creditor majoritar, remunerarea administratorului se stabileşte în baza grilei aprobate în
baza Regulamentului privind remunerarea administratorului procesului de
insolvabilitate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1717 din 27.12.2002.
249
Legea nr.632/2001 distinge două modalităţi de încetare a atribuţiilor
Administratorului: destituirea şi demisia. Diferenţierea dintre aceste modalităţi de
încetare a atribuţiilor constă în faptul existenţei sau inexistenţei voinţei
Administratorului. În cazul destituirii, iniţiativa destituirii parvine de la Comitetului
creditorilor, Adunarea creditorilor sau a instanţei de judecată.
Alin. (1) art. 80 al Legii nr.632/2001 prevede că la cererea Comitetului
creditorilor, a Adunării creditorilor, a organelor centrale de specialitate ale
administraţiei publice sau autorităţilor administraţiei publice locale (în cazul intentării
procesului de insolvabilitate în privinţa întreprinderii de stat care a fost fondată de către
organul central de specialitate sau întreprinderii municipale care a fost fondată de către
autoritatea administraţiei publice locale, sau întreprinderii în capitalul statutar al căreia
statul deţine mai mult de 35% din pachetul de acţiuni) sau din oficiu, instanţa de
judecată poate destitui administratorul din motive întemeiate, inclusiv dacă acesta:
a) nu îndeplineşte condiţiile privind indicatorii de performanţă;
b) nu este suficient de calificat pentru cazul respectiv;
c) depăşeşte sau nu respectă atribuţiile ce îi revin prin lege, încalcă legislaţia;
d) se află în conflict de interese cu oricare dintre părţile în proces;
e) cade sub incidenţa prevederilor de incompatibilitate. Cazurile de
incompatibilitate sunt expres stabilite de alin. (4) art. 73 al Legii nr.632/2001.
În temeiul alin. (5) art. 80 al Legii nr.632/2001 Administratorul insolvabilităţii
poate demisiona dintr-un motiv întemeiat, adresând o cerere instanţei de judecată. În
acest caz, administratorul îşi continuă exercitarea atribuţiilor până la desemnarea de
către instanţă a unui nou administrator.
Conform alin.(8) art.80 al Legii nr.632/2001 în cazul în care Administratorul nu-
şi poate exercita temporar atribuţiile, la cererea acestuia, a adunării creditorilor sau a
comitetului creditorilor, instanţa de judecată desemnează un locţiitor al lui. Locţiitorul
administratorului insolvabilităţii va avea aceleaşi atribuţii, dar care urmează a fi
specificate în încheierea judecătorească privind desemnarea lui.
Conform art. 82 al Legii nr.632/2001 Administratorul este obligat să
despăgubească pe toţi participanţii la procesul de insolvabilitate prejudiciaţi prin
încălcarea obligaţiilor ce îi revin.
250
Pentru comiterea de acţiuni ilegale în procesul exercitării atribuţiilor,
administratorul poartă răspundere administrativă sau penală conform legii. Aceste
cazuri vor fi judecate de către instanţele de drept comun în baza codurilor respective,
dar nu de către instanţa de insolvabilitate.
Dacă o creanţă a masei debitoare generată printr-o acţiune a administratorului nu
poate fi executată pe deplin, Administratorul este obligat la despăgubiri faţă de
creditorii masei. Răspunderea este exclusă doar în cazul când, la naşterea creanţei,
Administratorul nu putea să prevadă că masa debitoare va fi insuficientă pentru
executarea acelei creanţe.
Organele creditorilor. Conform Legii nr.632/2001 calitatea de creditor este
recunoscută persoanelor care dispun de creanţe faţă de debitorul insolvabil şi în privinţa
căruia a fost intentat procesul de insolvabilitate.
Creditorii debitorului pot fi persanele juridice sau fizice care au creanţe
comerciale sau bugetare certe, lichide şi exigibile asupra patrimoniului debitorului.
După adoptarea hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate în baza cererii
introductive a unui sau a mai multor creditori, ceilalţi creditori ai debitorului împotriva
căruia a fost intentat procesul de insolvabilitate îşi înaintează creanţele în instanţa de
insolvabilitate în modul stabilit de lege.
Conform prevederilor Legii nr.632/2001 creditorii se împart în:
a) creditori garantaţi;
b) creditori chirografari;
c) creditori ai masei.
Creditorii garantaţi sunt o clasă de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au
apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi sunt asigurate cu garanţii
reale în conformitate cu legea.
Asiguraţii cu garanţii reale se consideră creditorii care deţin un gaj convenţional
sau legal.
Dacă creditorii garantaţi renunţă la dreptul lor de executare prioritară a creanţei
sau în cazul în care creanţa garantată nu este executată integral din valoarea bunului
gajat, aceştia devin creditori chirografari pentru creanţa care nu mai este prioritară sau
pentru partea creanţei neacoperită în mod prioritar.
251
Creditorii chirografari sunt o clasă de creditori ale căror creanţe faţă de debitor
au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi nu sunt asigurate prin
garanţii. Din conţinutul legal rezultă că această clasă de creditori sunt creditori
negarantaţi care au, la momentul intentării procesului de insolvabilitate, o creanţă
patrimonială faţă de debitor.
Din conţinutul prevederilor art.54 al Legii nr.632/2001 conchidem că creditorii
chirografari pot fi clasificaţi în creditori chirografari cu creanţe de rang prioritar şi
creditori chirografari cu creanţe de rang inferior.
Creanţele chirografare de rang prioritar se împart în următoarele clase:
a) creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii. Capitalizarea acestor creanţe
se face conform prevederilor Legii nr.123-XIV din 30.07.1998 cu privire la
capitalizarea plăţilor periodice;
b) creanţele salariale faţă de angajaţi şi remuneraţia datorată conform drepturilor
de autor;
c) creanţele pentru creditele acordate de Ministerul Finanţelor (suma principală,
dobânda, comisionul de angajament, fondul de risc), creditele interne şi externe acordate
cu garanţie de stat, impozitele şi alte obligaţiuni de plată la bugetul public naţional;
d) creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă de rezervele materiale ale
statului;
e) alte creanţe chirografare care nu sunt de rang inferior.
Creanţele chirografare de rang inferior au următoarele clase:
a) dobânda la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea
procesului;
b) cheltuielile unor creditori chirografari suportate în procesul de insolvabilitate;
c) amenzile, penalităţile şi recuperarea prejudiciilor, inclusiv a celor cauzate din
neexecutarea obligaţiilor sau din executarea lor necorespunzătoare;
d) creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului;
e) creanţele legate de rambursarea creditelor de capitalizare ale unui asociat şi alte
asemenea creanţe.
252
Creditori ai masei sunt clasa de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au
apărut după intentarea procesului de insolvabilitate şi se execută în prealabil în mod
curent pe măsura apariţiei lor.
Din masa debitoare urmează a fi acoperite în prealabil cheltuielile procesului de
insolvabilitate şi obligaţiile masei debitoare. Din dispoziţiile legale putem distinge 2
componente a cheltuielilor masei debitoare:
1. cheltuielile procesului de insolvabilitate;
2. obligaţiile masei debitoare.
Conform prevederilor alin.(1) art.64 al Legii nr.632/2001 cheltuielile procesului
de insolvabilitate includ: cheltuielile de judecată; remuneraţia şi cheltuielile
administratorului provizoriu şi ale administratorului, dacă au fost prevăzute; obligaţiile
care rezultă din acţiunile de administrare, valorificare şi distribuire a masei debitoare ale
Administratorului, inclusiv impozitele, taxele şi alte obligaţii de plată care nu ţin de
cheltuielile procesului; obligaţiile din contractele bilaterale în măsura în care executarea
lor trebuie făcută în interesul masei debitoare sau a căror executare urmează să fie
efectuată după intentarea procesului de insolvabilitate; obligaţiile din îmbogăţirea fără
just temei a masei debitoare.
Până la intentarea procesului de insolvabilitate, debitorul este condus de organele
prevăzute de Codul civil, Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, Legea cu
privire la societăţile pe acţiuni, Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată,
alte acte normative. Din data admiterii cererii introductive spre examinare, locul
conducătorului (directorului, administratorului, managerului) este preluat de
Administratorul provizoriu, iar din data intentării procesului de insolvabilitate,
activitatea organelor de conducere constituite de asociaţii fondatori se suspendă, în rol
intrând organele formate din creditorii debitorului insolvabil: Adunarea creditorilor şi
comitetul creditorilor.
Adunarea creditorilor este alcătuită din totalitatea creditorilor cunoscuţi ale căror
creanţe au fost validate şi incluse în tabelul creanţelor. Adunarea creditorilor constituie
organul suprem decizional al întreprinderii aflată în proces de insolvabilitate sau în
procedura planului, constituită din creditorii garantaţi, creditorii chirografari cărora li s-
253
a validat creanţa şi au fost incluşi în tabelul creanţelor, prin hotărârile căreia contribuie
la derularea procesului de insolvabilitate sau a procedurii planului.
Adunarea creditorilor are următoarele atribuţii:
a) alege şi dizolvă Comitetul creditorilor, stabileşte componenţa lui numerică şi
nominal;
b) solicită instanţei de judecată aplicarea faţă de debitor a procedurii planului;
c) prezintă instanţei de judecată propuneri referitoare la instituirea de restricţii în
activitatea şi în gestiunea de către debitor a patrimoniului său;
d) supraveghează activitatea administratorului examinând rapoartele lui, solicită
instanţei de judecată destituirea şi înlocuirea acestuia în cazurile stabilite de lege;
e) decide în privinţa termenelor şi a formei de vânzare a bunurilor debitorului,
precum şi în privinţa preţului iniţial de vânzare al acestor;
f) decide în alte probleme ale desfăşurării procesului de insolvabilitate, în
conformitate cu legea.
Creditorii sunt convocaţi în Adunare de către Administratorul insolvabilităţii. La
Adunare participă creditorii garantaţi, creditorii masei debitoare şi debitorul.
În prima lor adunare creditorii se convoacă în cel mult 45 de zile din data
publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova a dispozitivului hotărârii de
intentare a procesului de insolvabilitate. În prima lor Adunare, creditorii decid, de
regulă, în baza unui raport al Administratorului insolvabilităţii, desfăşurarea de mai
departe a procesului de insolvabilitate (adunarea de raportare).
În Adunările ulterioare, creditorii se convoacă la cererea Administratorului
insolvabilităţii, a Comitetului creditorilor sau a creditorilor ale căror creanţe constituie
cel puţin 10% din suma totală a creanţelor înregistrate.
Despre data, ora, locul şi ordinea de zi a adunării creditorilor se va publica un
aviz în modul stabilit la art.19, conform căruia se publică în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova.
Dacă legea nu prevede altfel, hotărârile adunării creditorilor se adoptă cu votul
majorităţii simple a creditorilor cu drept de vot prezenţi la şedinţă, cu condiţia ca aceştia
să deţină cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot validate pe care
le reprezintă.
254
În conformitate cu prevederile art. 70 al Legii nr.632/2001, la cererea unui
creditor chirografar, a unui creditor garantat sau a Administratorului insolvabilităţii,
făcută cunoscută la Adunarea creditorilor şi menţionată în procesul-verbal, instanţa de
judecată poate decide anularea hotărârii Adunării creditorilor care contravine intereselor
creditorilor chirografari sau respingerea cererii de anulare.
Anularea hotărârii Adunării creditorilor trebuie adusă la cunoştinţa tuturor
creditorilor.
Dacă Adunarea creditorilor fiind un organ suprem al creditorilor debitorului
insolvabil, atunci Comitetul creditorilor este un organ executiv al creditorilor, fiind
subordonat ierarhic Adunării creditorilor. În conformitate cu alin. (4) art.71 al Legii
nr.632/2001 în componenţa Comitetului creditorilor intră reprezentanţi ai tuturor
claselor de creditori, un reprezentant al angajaţilor dacă aceştia sunt creditori
chirografari ai debitorului.
Adunarea poate alege noi membri ai Comitetului atât pentru înlocuirea celor
numiţi, cât şi pentru suplimentarea numărului lor. Adunarea creditorilor poate decide
asupra instituirii Comitetului creditorilor, modificării componenţei sau dizolvării lui la
orice etapă a procesului de insolvabilitate.
La fiecare şedinţă a Comitetului creditorilor, pentru a conduce şedinţa, se alege
un preşedinte al şedinţei din rândul membrilor Comitetului creditorilor.
Membrul Comitetului creditorilor poate fi demis de instanţa de judecată din
motive întemeiate. Membrii Comitetului creditorilor acordă sprijin Administratorului
insolvabilităţii şi supraveghează activitatea acestuia. Membrii Comitetului creditorilor
trebuie să se informeze cu privire la mersul afacerilor şi să verifice documentele de
evidenţă contabile, soldul şi rulajul banilor în contul de acumulare.
Conform alin.(3) art.72 al Legii nr.632/2001 hotărârea Comitetului creditorilor
este valabilă dacă se adoptă cu votul majorităţii simple a membrilor, cu condiţia ca
aceştia să deţină cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor validate.
În cazul în care îşi încalcă obligaţiile atribuite prin legislaţie, membrii
Comitetului creditorilor poartă răspundere pentru prejudiciul adus creditorilor garantaţi
şi chirografari.
255
Instanţa de judecată. Instanţa de judecată joacă unul din rolurile principale, fiind
un diriguitor al participanţilor la procesul de insolvabilitate, intermediar între interesele
creditorilor, Administratorului insolvabilităţii şi al debitorului insolvabil. Instanţa de
judecată are menirea să verifice legalitatea acţiunilor tuturor acestor participanţi,
inclusiv şi a Administratorului insolvabilităţii care acţionează din numele statului, având
atribuţii similare executorului judecătoresc.
Conform literaturii de specialitate208 şi din conţinutul Legii nr.632/2001 putem
distinge pentru instanţa de judecată atribuţii jurisdicţionale şi atribuţii de administrare.
Atribuţiile jurisdicţionale se exprimă prin dreptul instanţei de judecată de a se
expune pe circumstanţele relevante pentru procesul de insolvabilitate, prin adoptarea de
acte judecătoreşti.
În conformitate cu prevederile art.19 al Legii nr.632/2001 dispozitivul hotărârilor
şi încheierilor instanţei de judecată urmează, conform Legii, să fie publicate de ea în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Atribuţiile de administrare nu necesită adoptarea unor acte judecătoreşti, dar,
luând în considerare complexitatea şi durata procesului de insolvabilitate, ele trebuie
exercitate în faţa instanţei de judecată sau instanţa ia act de anumite acţiuni, anexând la
materialele dosarului actele necesare efectuării unor acţiuni sau actele despre acţiunile
săvârşite. La categoria atribuţiilor de administrare se atribuie:
- conducerea adunării de validare a creanţelor;
- verificarea din oficiu a legalităţii hotărârii adunării creditorilor;
- primirea rapoartelor de la administrator;
- consultarea registrului în care administratorul consemnează operaţiunile
efectuate;
- ţinerea registrului cauzelor de insolvabilitate;
- îndosarierea registrului creditorilor şi inventarului masei debitoare;
- primirea executării creanţelor de la debitor;
- primirea listei de distribuire a masei debitoare;
- depunerea sumelor rezervate pe contul de depozit al instanţei.
208 Dr. Nicolae Roşca, Dr. Sergiu Baieş “Dreptul afacerilor”, Vol.1, Chişinău – 2004, pag.386256
§3. Intentarea procesului de insolvabilitate
Procesul judiciar de insolvabilitate parcurge mai multe etape: depunerea cererii
introductive, admiterea cererii introductive, dispunerea unor măsuri de asigurare,
realizarea măsurilor de asigurare şi întreprinderea unor măsuri preliminare intentării
procesului, examinarea cererii introductive şi adoptarea unui act judiciar sau
adoptarea hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate şi încheierea de
respingere a cererii introductive.
Intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa temeiului general şi
special.
Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate este incapacitatea de plată
a debitorului. În literatura juridică s-a arătat că încetarea plăţilor este împrejurarea care
declanşează procedura de insolvabilitate şi care constă în imposibilitatea manifestării a
debitorului de a-şi plăti datoriile sale comerciale.
Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate este supraîndatorarea
debitorului, în cazul în care debitorul reclamat este o persoană juridică responsabilă de
creanţele creditorilor în limita patrimoniului ei. În acest caz, la baza evaluării
patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea activităţii lui dacă este posibil aşa
ceva conform circumstanţelor.
Pentru determinarea existenţei temeiului de intentare a procesului de
insolvabilitate se iau în considerare: mărimea obligaţiilor contractuale ale debitorului,
inclusiv a datoriilor pentru credite plus dobânda (penalităţile pentru neexecutarea acestor
obligaţii nu se iau în calcul la determinarea valorii lor); mărimea obligaţiilor la bugetul
public naţional prevăzute de lege, fără penalităţi şi alte sancţiuni financiare. Creanţele
creditorilor se consideră validate conform prevederilor legii.209
Procesul de insolvabilitate se intentează doar în baza cererii de intentare a
procesului de insolvabilitate (denumită cerere introductivă ). Dreptul de a depune cererea
introductivă potrivit art.24 al Legii insolvabilităţii îl au doar debitorul, creditorii şi alte
persoane indicate în lege, şi anume: Banca Naţională a Moldovei, Inspectoratul de Stat
pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii şi Comisia
Naţională a Pieţei Financiare.
209 G.Margineanu, L.Margineanu.” Dreptul afacerilor” . Editura “Elena V.I”. Chişinau 2004 p.534257
Debitorul este în drept să depună cerere introductivă în situaţia în care există
pericolul intrării lui în incapacitate de plată când, în mod previzibil, nu-şi va putea
executa obligaţiile pecuniare la scadenţă. În cazul în care debitorul nu este persoană
fizică dreptul de a depune cerere introductivă în numele acestuia îl are organul executiv,
persoana care are dreptul de reprezentare a debitorului, asociaţii cu răspundere
nelimitată şi lichidatorii debitorului.
Debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi dacă: este în incapacitate
de plată; se află într-o stare de supraîndatorare ; executarea integrală a creanţelor
scadente ale unuia sau ale mai multor creditori poate cauza imposibilitatea satisfacerii
integrale la scadenţă a creanţelor celorlalţi creditori; în cadrul lichidării, care se
efectuează conform altor legi, devine evident că debitorul nu poate satisface integral
creanţele creditorilor.
În cererea introductivă a debitorului trebuie să fie indicate: codul fiscal şi
numerele tuturor conturilor bancare ale debitorului; valoarea creanţelor creditorilor,
mărimea dobânzilor şi penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi termenele de
executare a acestora, cu specificarea sumei creanţelor decurgând din daunele cauzate
vieţii şi sănătăţii, precum şi a creanţelor salariale faţă de angajaţii debitorului; suma
datoriilor la bugetul public naţional; motivarea temeiului insolvabilităţii; date despre
cererile de chemare în judecată a debitorului, primite spre examinare de instanţele de
judecată, precum şi despre titlurile executorii asupra bunurilor debitorului; date despre
bunurile debitorului, inclusiv despre mijloacele băneşti şi creanţele lui.
În cerere, debitorul poate solicita şi motiva aplicarea procedurii planului.
La cererea introductivă a debitorului se anexează: copia de pe statutul debitorului
(sau de pe contractul lui de asociere); lista participanţilor (membrilor) debitorului;
bilanţul contabil la data ultimului raport financiar; documentele care atestă componenţa
şi valoarea bunurilor debitorului persoană fizică (întreprinzător individual); datele din
registrele publice despre bunurile debitorului, inclusiv despre bunurile lui gajate;
ultimul raport de audit şi/sau al cenzorului cu privire la rezultatele controlului activităţii
financiare a debitorului; lista creditorilor şi debitorilor, cu specificarea datoriilor
creditoare şi debitoare, a adreselor şi datelor de identificare ale creditorilor şi
debitorilor; alte probe ce confirmă informaţiile menţionate în cererea introductivă.
258
Creditorul poate depune cerere introductivă dacă are un interes legitim în
intentarea procesului de insolvabilitate şi îşi poate argumenta creanţele şi temeiurile de
intentare a procesului de insolvabilitate.
Creditorul depune cerere introductivă numai după notificarea prealabilă a
debitorului.
În cererea introductivă a creditorului trebuie să fie indicate: denumirea (numele
şi prenumele) creditorului şi a debitorului, sediul, (adresa) şi alte date de identificare ale
acestora; suma creanţelor creditorului, mărimea dobânzilor şi penalităţilor aferente;
temeiul creanţelor şi termenul executării lor; menţiuni despre alte probe ce confirmă
creanţa creditorului; alte date, considerate de creditor ca fiind necesare pentru
examinarea cererii.
Persoana care depune în mod intenţionat, fără existenţa unui temei de
insolvabilitate, o cerere de intentare a procesului de insolvabilitate contra debitorului
pentru a-i aduce prejudicii reputaţiei lui comerciale este obligată la plata despăgubirilor
conform legii.
Cererea introductivă poate fi retrasă, de către cel care a depus-o, până la
adoptarea hotărârii privind intentarea procesului de insolvabilitate sau de respingere a
cererii.
În conformitate cu art. 35 al Legii nr. 632/2001 instanţa de judecata aplică
următoarelor masuri de asigurare a acţiunii: numeşte un administrator provizoriu;
dispune înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului sau emite prescripţia ca
deciziile privind gestionarea patrimoniului să fie luate doar cu acordul prealabil al
administratorului provizoriu; pune sub sechestru corespondenţa comercială a
debitorului; suspendă executarea silită asupra bunurilor debitorului; pune sub interdicţie
înstrăinarea de către debitor a bunurilor sale sau decide ca acestea să poată fi înstrăinate
doar cu învoirea expresă a administratorului provizoriu; aplica sechestrul pe toate
bunurile debitorului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane.
Instanţa de judecată notifică imediat despre aplicarea măsurilor de asigurare
Registrul de stat al întreprinderilor şi Registrul de stat al Persoanelor Juridice, Registrul
bunurilor imobile şi alte registre în care se înregistrează gajul, băncile, organele
cadastrale teritoriale, autorităţile vamale, oficiile poştale, staţiile de cale ferată etc.
259
Cererea introductivă se examinează, de regulă, în şedinţă, la care sunt invitaţi:
debitorul, creditorii cunoscuţi instanţei, administratorul provizoriu, alte persoane
interesate.
Hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate va include: denumirea
(numele şi prenumele), sediul (adresa), domeniul de activitate al debitorului; numele,
prenumele şi adresa administratorului; locul, data şi ora primei adunări a creditorilor
pentru audiere a raportului administratorului (adunarea de raportare) şi a adunării de
validare a mărimii creanţelor (adunarea de validare); ora intentării procesului de
insolvabilitate.
Prin hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate se desemnează
administratorul insolvabilităţii.
Dispozitivul hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate se publică în
termen de 10 zile din data adoptării acesteia, în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. Instanţa de judecată poate dispune publicarea dispozitivului hotărârilor şi în
ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau sunt concentrate sediile celor
mai mulţi creditori.
Hotărârea produce efecte juridice care privesc atât drepturile şi obligaţiile
debitorului insolvabil, cât şi ale creditorilor debitorului insolvabil.
Potrivit art. 84 al Legii nr. 632/2001 din momentul intentării procesului de
insolvabilitate:
a) activitatea organelor de conducere ale debitorului se suspendă;
b) achitările cu debitorul se fac numai printr-un cont bancar gestionat de
administrator;
c) orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de
administrator, cu autorizarea adunării sau comitetului creditorilor;
d) calcularea dobânzilor la obligaţiile băncii aflate în proces de insolvabilitate se
întrerupe;
e) calcularea plăţilor aferente (dobânda, comisionul de angajament, fondul de risc
şi penalitatea) creditelor acordate debitorului de către Ministerul Finanţelor, precum şi a
plăţilor aferente sumelor dezafectate din bugetul de stat întru onorarea garanţiilor de
stat, se suspend;
260
f) calcularea penalităţilor aferente datoriilor creditoare ale debitorului se
întrerupe.
Administratorul poate interzice în scris persoanelor care închiriază, iau cu
împrumut, păstrează sau folosesc în orice alt mod bunurile debitorului să efectueze
operaţiuni cu aceste bunuri.
În literatura de specialitate se analizează şi o clasificare teoretică a efectelor
intentării procesului de insolvabilitate.
Efectele juridice ce privesc drepturile şi obligaţiile debitorului insolvabil:
debitorul pierde dreptul de folosinţă, de dispunere şi de administrare a patrimoniului,
drepturile şi obligaţiile lui trecând la administratorul insolvabilităţii desemnat de
instanţa de judecată; decontările cu debitorul insolvabil se efectuează numai printr-un
cont special, deschis de administratorul insolvabilităţi; debitorul insolvabil nu este în
drept să acorde garanţii de executare a obligaţiilor (să depună bunuri în gaj sau ipotecă);
orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator,
cu autorizarea adunării sau comitetului creditorilor; procesele judiciare aflate în curs de
judecare în care debitorul are calitatea de reclamant vor fi preluate de administrator;
orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator, cu
autorizarea adunării sau comitetului creditorilor; debitorul este obligat să prezinte
explicaţiile şi informaţiile necesare pentru adoptarea unei decizii privind examinarea
cererii; debitorul are dreptul şi obligaţia de a participa la şedinţele instanţei de
insolvabilitate, la adunarea creditorilor şi/sau la şedinţele comitetului creditorilor;
debitorul este obligat să dea informaţii şi lămuriri instanţei de judecată,
administratorului, comitetului creditorilor şi adunării creditorilor asupra raporturilor
relevante pentru procesul de insolvabilitate, să le aducă la cunoştinţă faptele de natură să
atragă răspundere pentru o infracţiune sau contravenţie; în caz de eschivare a debitorului
de la îndeplinirea obligaţiilor instanţa de judecată, la cererea administratorului, a
adunării sau a comitetului creditorilor ori din oficiu, poate ridica debitorului dreptul de
administrare a patrimoniului, dacă acesta dispune de el, îi poate interzice să părăsească
localitatea de reşedinţă fără permisiunea expresă a instanţei sau poate aplica alte măsuri
de asigurare; pe perioada derulării procesului de insolvabilitate intentat la cererea
creditorilor, debitorul nu poate fi membru al unui organ de conducere sau de
261
supraveghere a unei persoane juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al
unei întreprinderi individuale ori administrator într-un proces de insolvabilitate;
corespondenţa adresată debitorului va fi recepţionată de administrator, care este în drept
să reţină corespondenţa referitoare la activitatea comercială a debitorului.
Efectele juridice care privesc drepturile şi obligaţiile creditorilor debitorului
insolvabil: creanţele de natură contractuală pe care le au creditorii faţă de debitor se
consideră ajunse la scadenţă la data intentării procesului de insolvabilitate; se interzice
executarea silită faţă de debitor şi bunurile acestuia; executarea se face numai în
procesul de insolvabilitate conform clasei şi rangului de creditor; examinarea tuturor
acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului şi
bunurilor acestuia se suspendă; cerinţele patrimoniale împotriva debitorului insolvabil
pot fi înaintate numai în instanţa judecătorească care duce procesul de insolvabilitate;
înaintarea creanţelor de către creditori are loc în strictă conformitate cu reglementările
privind procesul de insolvabilitate.
§4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare
Procesul de insolvabilitate, din momentul din care a fost pornit, se desfăşoară în
două direcţii:
1. lichidarea patrimoniului debitorului şi repartizarea între creditori a banilor obţinuţi;
1. Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 06.06.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86 din 22.06.2002.
2. Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6 din 16.01.2009.
3. Legea comunicaţiilor electronice nr.241-XVI din 15.11.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.51-54/155 din 14.03.2008.
4. Legea cu privire la activitatea de evaluare, nr. 989-XV din 18.04.2002, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 102 din 16.07.2002.
5. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 03.01.92, publicată în Monitorul Oficial nr.2/33 din 28.02.1994.
6. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.153-156 din 02.10.2007.
7. Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19.07.2002, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159/582 din 04.09.2010.
8. Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548 din 21.07.95, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.56-57 din 12.10.1995.
9. Legea cu privire la energetică nr.1525-XIII din 19.02.98, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.50-51/366 din 19.02.1998.
10. Legea cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali nr.220-XVI din 19.10.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.184-187 din 30.11.2007;
11. Legea cu privire la întreprinderea de stat nr.146-XIII din 16.06.94, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/9 din 25.08.1994.
12. Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr.93-XIV din 15.07.98, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-73/485 din 06.08.1998.
13. Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată nr.135-XVI din 14.06.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.127-130/548 din 17.08.2007.
14. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134-XIII din 02.04.97, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/1 din 01.01.2008.
15. Legea insolvabilităţii, nr. 632-XV din 14.11.2001, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 139-140 din 15.11.2001.
275
16. Legea învăţământului nr.547/1995, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.62-63 din 09.11.1995.
17. Legea privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007;
18. Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192 din 12.11.1998, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.22-23/91 din 04.03.1999.
19. Legea privind cooperativele de întreprinzător nr.73-XV din 12.04.2001, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50/237 din 03.05.2001.
20. Legea privind cooperativele de producţie nr.1007-XV din 25.04.2002, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73/575 din 06.06.2002.
21. Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139 din 02.07.2010, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.191-193/630 din 01.10.2010.
22. Legea privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier) nr.1353 din 03.11.2000, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.14-15 din 08.02.2001.
23. Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.126-131/507 din 27.06.2003:
24. Legea privind protecţia desenelor şi modelelor industriale nr. 161-XVI din 12.07.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 136-140 din 31.08.2007;
25. Legea privind protecţia invenţiilor nr. 50-XVI din 07.03.2008, MO al RM nr. 117-119 din 04.07.2008.
26. Legea privind protecţia mărcilor nr. 38-XVI din 29.02.2008, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 99-101 din 06.06.2008;
27. Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător nr.451 din 30.07.2001, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.26-28 din 18.02.2005.
28. Hotărârea Guvernului nr.582 din 17.08.95 cu privire la reglementarea monopolurilor, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.59-60 din 26.10.1995.
29. Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27 din 28.04.2004, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.123-124 din 27.07.2004.
30. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la aplicarea Legii insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice”, nr.34 din 22.11.2004, publicată în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.11, pag.6, republicată în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2008, nr.6, pag.4.
