INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA JUDICIARĂ. OBIECT,

DEFINIŢII, ISTORIC

Studiul aprofundat al delincventului, ca protagonist al justiţiei

penale, a conturat în timp patru direcţii în câmpul observaţiei şi

teoretizării psihologice a personalităţii acestuia. Vorbim astăzi de: o

psihologie criminală, care studiază delincventul ca autor de delicte, de

fapte penale, descriind mecanismele psihocomportamentale intime care îl

determină la acte pe care societatea îndeobşte le respinge şi le

sancţionează; o psihologie legală, care coordonează noţiunile psihologice

şi psihopatologice necesare aplicării normelor penale în vigoare în

anumite circumstanţe agravante (premeditare, acte de barbarie, atrocităţi,

etc.) sau atenuante (furie, spaimă sau durere intensă, flagrant delict de

adulter ş.a.). Psihologia legală are în vedere şi aplicarea normelor penale

în cazul infracţiunilor săvârşite de minori, taraţi mental, persoane cu

tulburări mentale grave, alcoolici, toxicomani, surdo-muţi ş.a.; o

psihologie judiciară, care se ocupă de studiul suspectului (bănuitului)

sau inculpatului şi o psihologie penitenciară, care studiază condamnatul

în timpul executării unei pedepse privative de libertate.

Geneza comună, interdependenţele şi suprapunerile dintre aceste

domenii fac dificilă şi incompletă abordarea oricăruia dintre ele fără

evocarea celorlalte. Cel puţin în privinţa psihologiei judiciare aspectul în

cauză se confirmă prin numeroasele încercări de definire care se ating, se

interferează sau chiar se plasează pe unul dintre domeniile menţionate.

Spre exemplu, pentru J.Carbonnier1 psihologia judiciară se prezintă ca o

„sumă a cunoştinţelor psihologice de care are nevoie, în exerciţiul

funcţiunii lui, un magistrat sau orice alt funcţionar de stat al cărui rol este

acela de a aplica legea. Între acestea, arată Carbonnier, esenţiale sunt

1 Sociologie juridique, Presses Universitarea de France, Paris, 1978, p. 78

1

datele şi explicaţiile privind problemele mărturiei precum şi cele legate de

expertiza psihologică şi psihiatrică. După Mira y Lopez, psihologia

judiciară este psihologia aplicată în scopul unei mai bune exercitări a

dreptului”.

Un alt autor, restrângând domeniul exclusiv la cercetarea

suspectului, consideră psihologia judiciară drept „arsenalul psihologic

necesar determinării unui autor de acte antisociale să dezvăluie întregul

adevăr al faptelor sale în condiţiile în care, de regulă, el este puternic

interesat să-l ascundă” (Damaschin D., 1977).

R.Pinto şi M.Grawitz (1969) apreciază că psihologia judiciară „este

chemată să intervină în domeniul judiciar atât în materie de mărturie,

ocupându-se în principal de problema credibilităţii martorului, cât şi

pentru a determina rolul personalităţii judecătorului în judecată.

Personalitatea psihologică a judecătorului joacă un rol determinant în

calitatea şi valoarea deciziei. În această zonă, arată autorii, chiar dacă au

fost puse multe probleme, ele, practic nu au făcut obiectul prea multor

cercetări. În principiu ar fi vorba de a determina din punct de vedere

psihologic două aspecte: a) ap-titudinea de a judeca; b) condiţiile unei

judecăţi corecte.

Pentru Fl. Ştefănescu Goangă psihologia judiciară este domeniul

care se ocupă cu problemele practice de ordin psihologic pe care le ridică

viaţa juridică, îndeosebi problema mentalităţii criminale şi cea a

mărturiei.

Conform unei alte definiţii, psihologia judiciară este disciplina care

„are ca obiect studierea persoanei umane implicată în drama judiciară, în

vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii legităţilor psihologice apte

să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor

umane cu finalitate judiciară sau criminogenă”(N.Mitrofan şi colab.,

1992, p.5).

2

Cu un punct de vedere care oferă o perspectivă amplă asupra zonei

de intersectare dintre psihologic şi juridic vine T.Bogdan. Acesta

consideră psihologia judiciară o ramură aplicativă a psihologiei sociale

care îşi propune analiza complexă a comportamentului delictual. Prin

urmare ea va avea ca obiect de studiu „caracteristicile psihosociale ale

participanţilor la acţiunea judiciară (infractor, victimă, martor, anchetator,

magistrat şi modul în care acestea se manifestă în cele trei faze ale actului

infracţional: preinfracţional, infracţional propriu-zis şi postinfracţional”2

(T.Bogdan, 1978, p. 58).

Studii şi cercetări ulterioare l-au determinat să considere că zona de

interdisciplinaritate a psihologiei judiciare poate fi extinsă şi spre

teritoriul criminologiei operând în consecinţă modificări în structura

definiţiei. Astfel, „psihologia judiciară se ocupă de geneza delicvenţei şi

prevenirea ei, de caracteristicile personalităţii infractoare, ale

comportamentului deviant individual şi de grup precum şi de

problematica actului justiţiar implicând depistarea (detecţia) actului

infracţional, ancheta, mărturia, raporturile dintre inculpat şi justiţiar,

demonstrarea vinovăţiei sau dimpotrivă, disculparea precum şi

problemele reeducării şi recuperării”(idem, p.85).

În ce ne priveşte opinăm, în acord cu T.Bogdan, că, într-adevăr

psihologia judiciară este o ramură aplicativă a psihologiei sociale care

studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea

judiciară. Plecând de la faptul că pentru psihologia socială conceptul de

bază este relaţia (interumană), în cazul acţiunii judiciare vom găsi

noţiunea de relaţie practic în toate articulaţiile acesteia: există relaţie

(interumană) directă sau indirectă între infractor şi victimă, între victimă

şi persoana care primeşte şi înregistrează plângerea între cel care preia

2

3

cazul spre cercetare şi martori, între avocaţi şi magistraţi şi părţile în

proces, între condamnat şi personalul însărcinat cu reeducarea ş.a.m.d.

Nu se pot ignora însă, dincolo de acest aspect mecanismele intime

subiective determinate ale actului infracţional, nu se poate trece peste

eventualele repere de ordin psihopatologic implicate, după cum nu se va

putea desconsidera ipostaza detenţională a autorului faptei.

SCURT ISTORIC

Fondatorul de facto al psihologiei judiciare este considerat

francezul Alfred Binet (1857-1911), iniţiatorul primelor cercetări în

domeniul psihologiei mărturiei. Încă din 1897, în lucrarea „La description

d’un objet” a atras atenţia asupra dificultăţilor pe care le întâmpinăm

atunci când suntem în situaţia de a descrie cu exactitate un obiect şi a

demonstrat că, într-un interogatoriu, sugestibilitatea întrebărilor este

direct proporţională cu exactitatea lor. Cu alte cuvinte, cu cât întrebările

sunt mai precise cu atât conţin mai multe elemente de sugestie care induc

erori, acestea afectând veridicitatea relatărilor. Binet a insistat asupra

faptului că cercetările vizând mărturia trebuie începute cu problemele

memoriei formulând în acest sens două legi aparent paradoxale: 1) o

amintire poate fi foarte precisă şi în acelaşi timp complet falsă; 2)

exactitatea unei amintiri nu este proporţională cu forţa ei de revenire

(T.Bogdan, p. 148).

Investigaţii asupra mărturiei a întreprins şi W.Stern (1871-1935) în

Germania la începutul secolului trecut. Analizând relatările unor subiecţi

la 14 respectiv 21 de zile după ce le-a prezentat pentru scurt timp o serie

de tablouri, Stern a concluzionat următoarele: a) exactitatea amintirilor

4

este o excepţie şi nu o regulă; b) uitarea la bărbaţi este mai accentuată

decât la femei; c) amintirile femeilor sunt de cele mai multe ori inexacte.

Stern a stabilit şi tipurile de întrebări care, adresate martorilor,

includ grade diferite de sugestibilitate. De exemplu:

TIPUL DE ÎNTREBARE GRAD DE SUGESTIBILITATE

Determinativă - (ex.: Ce culoare avea haina agresorului?)Complet disjunctivă- (ex.: Agresorul avea haină sau nu?)

Nesugestive

Incomplet disjunctivă- (ex. Haina agresorului era neagră sau albastră?

Puternic sugestivă (sugerează că în mod cert agresorul avea haină)

Expectativ – pozitivă- (ex.: Nu-i aşa că agresorul purta o haină neagră?)Expectativ – negativă- (ex.: Nu-i aşa că agresorul nu avea nici o haină pe el?)

Extrem de sugestive

De asemenea el a identificat şi sursele de fals din răspunsurile la

o întrebare:

1) – întrebarea provocată în mod mecanic o asociaţie falsă la

subiecţi;

5

2) – întrebarea, vizând o posibilă lacună din memoria martorului îl

determină pe acesta să o acopere fie printr-un procedeu logic fie prin

diverse alte posibilităţi iar rezultatul să nu fie conform cu realitatea;

3) – răspunsul poate fi un produs al fricii sau sugestiei şi nu

rezultatul unei convingeri;

4) – răspunsul este denaturat cu intenţie (apud, T.Bogdan, p 149).

Cu privire la erorile cuprinse în mărturii, Stern a considerat că

acestea pot fi: a) substanţiale şi b) accidentale.

Erorile substanţiale pot merge de la simple omisiuni până la

negarea categorică a unor date. Dacă omisiunea apare de regulă în cadrul

relatării libere, negarea apare în cazul interogării. Tot în categoria erorilor

substanţiale intră şi adaosul de date determinat de fantezia martorului în

relatările libere şi de sugestie în cadrul interogatoriului.

Erorile accidentale se referă la alterarea proporţiilor cantităţilor,

calităţilor şi a raporturilor dintre ele. Tot Stern a evidenţiat că printre

factorii vizuali din cadrul mărturiei cele mai mari devieri de la realitate,

deci erori, se referă la culori, apoi la relaţiile spaţiale şi relaţiile

cantitative.

Din sinteza rezultatelor cercetărilor efectuate de Stern au rămas

câteva teze dintre cale de reţinem pe cele mai semnificative (cf.

T.B.p.150):

a) În cazul identificării de obiecte sau persoane, se recomandă

prezentarea simultană electivă, care este mai puţin sugestivă.

b) Depoziţiilor făcute de copii trebuie să li se acorde puţin credit.

Copii sub 7 ani, sub nici un motiv nu sunt capabili de a depune mărturie.

Când într-un proces singura dovadă este depoziţia unui copil, declaraţiile

acestuia nu pot constitui o bază pentru o sentinţă de condamnare.

c) Relatările cu privire la exteriorul persoanelor, în special culoarea

părului, forma bărbiei, felul îmbrăcămintei etc., dacă în momentul

6

perceperii lor nu au fost urmărite cu atenţie conştientă, nu prezintă nici un

fel de garanţie de fidelitate.

d) Aprecierea timpului în care a decurs o acţiune de obicei tinde să

fie denaturată. Astfel, orice fapt care durează mai puţin de 5 minute tinde

să fie subapreciat, subaprecierea fiind cu atât mai mare cu cât durata

evenimentului a fost mai scurtă.

În privinţa duratelor între 5 şi 10 minute nu există tendinţe de sub

sau supraapreciere, în schimb, evenimentele care în realitate au durat mai

mult de 10 minute sunt obişnuit supraapreciate de martori.

O serie de cercetări în domeniu, îndeosebi asupra mărturiei iniţiază

şi Ed Claparede. În centrul ocupărilor sale stă problema memoriei

involuntare şi cea a recunoaşterii. El a demonstrat (încă din 1906) că

putem percepe de nenumărate ori acelaşi fenomen, fără ca acesta să ne

rămână întipărit în memorie. Nu reţinem, spre exemplu anumite detalii de

pe faţada unei clădiri în care am intrat în repetate rânduri, nu reţinem dacă

la intrare sunt trei sau patru trepte, nu ne putem descrie cu precizie, fără

să ne uităm la cadratul propriului ceas de mână ş.a.m.d. Claaparede a

introdus termenul de capacitate testimonială care îşi are limitele ei

naturale. Două dintre concluziile sale au fost reţinute de posteritate:

a) în mărturie nu este suficient numai să reţii ci să-şi dai seama

exact şi de ceea ce nu ai reţinut;

b) valoarea mărturiei nu este în raport cu numărul martorilor, căci

adesea o infimă minoritate poate avea dreptate în raport cu imensa

majoritate (apud T.Bogdan, p. 152).

Hans Jurgen Eysenck (n.1916 Berlin, stabilit la Londra) cu

preocupări ce au vizat studiul personalităţii abordate într-o viziune

tipologică, s-a ocupat şi de personalitatea infractorului pe care o

portrerizează într-o manieră oarecum convenţională. El a explicat şi aşa

numitul „paradox criminal” conform căruia omul deşi orientat spre

7

confort, plăcere, satisfacţie comite totuşi acte aducătoare de consecinţe

total neplăcute. Autor, între altele al lucrărilor „Dimensiunile

personalităţii” şi „Crimă şi personalitate” în care îşi expune pe larg

teoria.

J.Pinatel (francez), abordează problematica infractorului şi a

infracţiunii dintr-o perspectivă psiho-socială.

Vede criminalitatea ca o maladie socială, a progresului iar pe

infractor ca o persoană atinsă de aceeaşi maladie. Introduc conceptul de

PRAG DELINCVENŢIAL şi dezvoltă o teorie a persoanelor

infractoare.

A scris (între altele) „Societatea criminogenă”

E.Mira y Lopez spaniol, cu studii şi cercetări asupra motivaţiei

demonstrează că încălcarea legii nu este niciodată un act totalmente

spontan, impulsiv dar nici totalmente premeditat şi evidenţiază fazele

actului infracţional (acelaşi ca ale oricărui act uman).

Preocupări româneşti

Fl.Ştefănescu Goangă (1881-1958) fot profesor de psihologie la

Universitatea Cluj-Napoca, preocupat de psihologia experimentală

comparată şi aplicată a dedicat unele studii fidelităţii martorului.

Al. Roşca, de asemenea prof. univ. la Cluj a publicat lucrări de:

- psihologie generală;

- psihologie industrială;

- experimentală

a făcut studii asupra fidelităţii martorilor.

Printre concluziile sale, cele mai interesante sunt cele privind

fidelitatea mărturiei.

Astfel,

* coeficientul de fidelitate cel mai ridicat (peste 90%) se

întâlneşte când conţinutul datelor relatate se referă la:

8

- persoane, animale, obiecte şi relaţii spaţiale;

* un coeficient mediu de fidelitate (între 80-90%) se întâlneşte

când relatarea se referă la calităţi şi acţiuni.

* coeficient scăzut de fidelitate (sub 80%) când se relatează

despre:

- culori, nume;

De asemenea a descoperit o corelaţie între capacitatea de a aprecia

dimensiuni mari şi capacitatea de a aprecia dimensiuni mici.

Totodată a demonstrat prin cercetări că depoziţia prin relatare

liberă este superficială în raport cu interogatoriul.

T.Bogdan, profesor la Universitatea din Bucureşti a realizat un

experiment prin care demonstrează că realitatea obiectivă a unei fapte

poate fi reconstituită prin „mozaicare” prin intermediul relatării

spontane şi a interogării simple. Este autorul mai multor articole şi

lucrări de psihologie judiciară între care cea mai importantă: „Probleme

de psihologie judiciară” apărută la Editura Ştiinţifică din Bucureşti în

1973.

I.Ciofu, psiholog experimentalist, cercetător la Institutul de

Psihologie al Academiei, s-a ocupat de comportamentul simulat şi

detecţia acestuia prin apelul la modificările de ordin fiziologic survenite

pe fondul emoţiei induse.

T. Butoi – specialist în detecţia comportamentului simulat, cu

succese răsunătoare în soluţionarea unor cauze de omor deosebit de

dificile, autor al unor lucrări pe această problematică. Între lucrările sale

cităm: „Poliţist la capitală”, „Vânătoare de hoţi”, „Criminali în serie”.

„Femei ucigaşe”, „Psihologia interogatoriului judiciar”, „Tratat de

psihologie judiciară” ş.a.

9

N.Mitrofan, profesor la Universitatea din Bucureşti, are preocupări

şi studii în domeniul psihologiei penitenciare şi judiciare, autor al

numeroase lucrări, coordonator al unui tratat de psihologie judiciară.

I.Buş – profesor la Universitatea din Cluj, autor al unor studii şi

publicaţii în domeniul psihologiei judiciare.

A.Ciopraga, profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din

Iaşi, are numeroase cercetări asupra mărturiei, autor al unei lucrări de

referinţă în domeniu „Evaluarea probei testimoniale în procesul

penal”.

Dr. Fl.Gheorghe – cu o temeinică experienţă şi cercetări inedite şi

de mare acurateţe şi profunzime în domeniul psihologiei penitenciare,

autor al unor lucrări cum sunt Psihologia penitenciară, Fenomenologie

penitenciară, ş.a.

2. Aspecte psihosociale ale săvârşirii infracţiunii

2.1. Factorii (endogeni şi exogeni) implicaţi în săvârşirea

infracţiunii:

În linii generale se poate afirma că după cum un infractor este un

om ca toţi oamenii, tot astfel activitatea infracţională este o formă a

activităţii omeneşti, sau aşa cum remarca un autor “aceleaşi mecanisme

psihologice intervin în executarea actelor legale şi în executarea actelor

infracţionale”. Ceea ce deosebeşte şi particularizează activitatea şi

comportamentul infracţional de celelalte activităţi şi comportamente

umane rezidă printre altele în faptul că reprezintă o încălcare a normelor

şi regulamentelor legale cât şi modul în care se face trecerea la

acţiunea infracţională. Aceasta constituie de fapt deosebirea esenţială, din

10

punct de vedere psihosocial, dintre infractor şi noninfractor; în timp ce

primul declanşează această acţiune, cel de-al doilea o inhibă.

Trecerea la act, la săvârşirea sau nu a infracţiunii este în ultimă

instanţă rezultatul interacţiunii dintre factorii ce structurează personalitatea

individului şi factorii externi lui.

În ce priveşte factorii interni, endogeni, aşa cum am văzui, individul

poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin

favorabil comportamentului infracţional conturând sau nu o personalitate

infracţională. împrejurările exterioare la rândul lor pot fi favorabile şi

incitante la infracţiune constituind o situaţie specifică, de pericol, sau pot

fi nefavorabile acesteia desemnată cu termenul de situaţie amorfă.

între cele două categorii de factori pot fi câteva tipuri do infracţiuni

mai semnificative astfel:

a) structura de personalitate nefavorabilă infracţiunii şi

situaţie nepericuloasă (amorfă), nu avea loc trecerea la

activitatea infracţională. Un exemplu îl poate constitui

situaţia în care un cetăţean cu o comportare corectă trece

noaptea prin faţa magazinului închis şi asigurat;

b) structura de personalitate nefavorabilă infracţiunii

situaţie periculoasă; este cazul aceluiaşi cetăţean care

trece prin faţa magazinului uitat deschis - în cazul în

care tentaţia este mai puternică decât inhibiţia,

infracţiunea va avea loc, dacă raportul dintre cei doi factori

este invers, infracţiunea nu va avea loc;

c) structura de personalitate la infracţiune (nucleu

infracţional central foarte consistent şi activ), situaţie

periculoasă, infracţiunea poate avea loc, este situaţia

cetăţeanului care intenţionează să comită o spargere şi

11

întâmpină o situaţie favorabilă în acest sens;

d) personalitate predispusă la infracţiune şi situaţie

nepericuloasă (amorfă) - este situaţia persoanei care şl-a

propus să comită o spargere dar găseşte magazinul închis,

încuiat şi bine păzit; în acest caz va crea el situaţia

periculoasă forţând sistemul de închidere.

Aşadar, trecerea la săvârşirea actului infracţional depinde de

rezultatul dintre factorii individuali şi extraindividuali care exercită o

anumită pulsiune spre un comportament antisocial pe de o parte şi factorii

individuali şi exteriori care dimpotrivă luptă împotriva acestei pulsiuni.

Hotărârea este rezultanta factorilor interni şi externi ce se opun incitaţiei

de a trece la efectuarea actului antisocial.

2.2. Dinamica trecerii la actul infracţional

După cum s-a arătat, trecerea la act este momentul critic, nodal,

care deosebeşte infractorul de neinfractor. Această trecere reprezintă o

procesualitate care cunoaşte însemnate variaţii în desfăşurarea ei. Întrucât

majoritatea infracţiunilor nu se desfăşoară nici total spontan şi impulsiv şi

nici total premeditat şi elaborat. Între aceşti doi poli există o multitudine

de aspecte intermediare. În cele ce urmează vom prezenta o schemă

operaţională de principiu privitoare la modul în care se derulează prima

fază a săvârşirii actului infracţional, cea premergătoare infracţiunii (faza

preinfracţională) care se încheie cu decizia individului sau grupului de a

efectua sau nu infracţiunea.

În cursul acestui proces trebuie depăşite o serie de bariere

psihomorale şi sociale.

12

O primă barieră este de natură esenţial morală. Problema depăşirii ei apare

într-o primă fază care începe cu acceptarea atenuată a săvârşirii

infracţiunii şi se încheie cu acceptarea clară, explicită a acesteia. Pentru

a ajunge aici, individul potenţial infractor trebuit să înfrângă bariere de

ordin etic, să se împace cu ideea că va fi etichetat ca infractor, cu toate

consecinţele de moral ce decurg de aici. Principala forţă propulsoare în

această direcţie o constituie egocentrismul.

A doua barieră ce se opune săvârşirii infracţiunii este do natură

juridică. Această fază se caracterizează prin oscilaţia viitorului infractor

între dorinţă şi teamă mai ales datorită faptului că se prefigurează riscul

pedepsei pe care ar urma sa o suporta Dar datorită speranţei optimiste că

actul va fi executat cu succes, viitorul infractor depăşeşte şi această

bariera penala şi trece la acţiunea propriu-zisă.

Următoarea barieră ce se interpune săvârşirii actului, infracţional

este de natură organizatorico-materială, ea apare în perioada care se

încheie cu acceptarea deplina a realizării acestuia. Aceasta este o fază de

criză deosebit de solicitata din punct de vedere psihic şi fiziologic.

În al patrulea rând trecerea la actul infracţional impun, depăşirea

unei bariere de ordin afectiv. Indiferent de natura infracţiunii, furt,

delapidare, viol, asasinat, etc., pentru ca aceasta. să fie realizată este

fundamental necesar ca făptaşul să nu să lase impresionat de suferinţa

fizică, morală, materiala, cât şi de consecinţele de altă natură pe care

victima le îndură.

Prezentarea procesului de depăşire a diferitelor bariere ridicat în faţa

individului ce trece la săvârşirea infracţiunii evidenţiază încă o dată rolul

hotărâtor al trăsăturilor ce constituie nucleul central al personalităţii

infractorului, rolul deosebit al indiferenţe, afective.

Cu toate acestea, indiferenţa afectivă nu este suficienta în sine

pentru trecerea la actul infracţional „ea nu îmbracă întreaga influenţă

13

criminologică decât în funcţie de condiţiile egocentrismului, labilităţii şi

agresivităţi” (Pinatel).

Trecerea la actul infracţional implică, în afară de depăşirea barierelor

amintite şi o serie de alte demersuri de ordin psihologic care dau contur şi

consistenţă mai multor faze ale etapei preinfracţionale şi anume:

1. înţelegerea sau gnoza, adică naşterea ideii infracţiunii;

2. transformarea ideii în tendinţă sau dorinţă;

3. deliberarea sau ezitarea, al cărei conţinut îl reprezint; lupta

motivelor; este de fapt perioada crizei;

4. intenţia ocazia sau infracţiunea potenţială sau amânata, viitorul

infractor îşi imaginează când şi cum va acţiona, alege

momentul, mijloacele, locul care să asigure succesul

acţiunii;

5. decizia reprezintă ultima şi cea mai importantă etapă,

reprezintă delimitarea dintre infracţiunea reala şi cea

potenţială, dintre idee şi infracţiunea propriu-zisa.

Procesul de depăşire a barierelor ce se ridica in faţa

executării acţiunii infracţionale cât şi succesiunea fazelor

intrapsihice ale acestuia prezintă interes criminologie şi operativ atât

pentru că permite înţelegerea cât şi pentru prevenirea şi

împiedicarea comiterii acesteia deoarece fiecare bariera şi fiecare

etapă oferă posibilităţi în acest sens.

Etapele săvârşirii infracţiunii

Prima etapă a demersului infracţional o reprezintă cea

preinfracţională al cărei conţinut şi principale subetape au fost

înfăţişate mai sus.

14

Cea de a doua etapă o constituie etapa executam practice a

acţiunii ilicite în care are loc transpunerea în practică, mai mult sau

mai puţin reuşită sau adecvată a schemelor acţionale elaborate pe

plan psihic în etapa anterioară. Aceasta este etapa hotărâtoare în

care se relevă în toată plenitudinea şi modul cel mai pregnant

caracterul antisocial al personalităţii infractorului, trăsăturile şi

atitudinile sale cele mai negative.

Este o etapă de activitate febrilă şi tensionată, caracterizată din

punct de vedere psihologic şi prin aceea că unele secvenţe acţionale

se desfăşoară fără controlul scoarţei cerebrale, ci sub cel al centrilor

talamici (talamusul şi hipotalamusul), în mod automat deci fără ca

infractorul să fie conştient de ele. Aceasta explică în bună măsură,

pe de o parte, de ce infractorul simte nevoia ca după săvârşirea

infracţiunii să se întoarcă la locul faptei pentru a verifica dacă nu au

rămas urme şi indicii, dacă nu a comis abateri de la planul iniţial

care l-ar putea demasca iar, pe de altă parte, explică de ce nu este

posibilă crima perfectă.

Etapa postinfracţională are o configuraţie foarte variata conţinutul

său fiind determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat etapa

anterioară.

În general există două alternative:

prima - etapa infracţională este ratată, infractorul fiind

împiedicat să o realizeze sau este prins în flagrant;

a doua - etapa executării infracţiunii, infracţiunea s-a

desfăşurat cu succes şi, în acest caz, când infractorul după o

stare de satisfacţie şi „uşurare" regretă cele petrecute şi nu

mai comite alte infracţiuni sau, stimulat de acest „succes", se

dedă în continuare la activităţi ilicite.

15

În cazul în care, în ambele situaţii, infractorii rămân nedescoperiţi, şi

asemenea situaţii există, ei vin să îngroaşe aşa-numita „cifră neagră" a

criminalităţii reprezentată de totalitate; infracţiunilor care rămân

nedescoperite de organele de urmărire penală. În varianta în care

infracţiunile devin cunoscute şi infractorii sunt depistaţi, aceştia îşi

primesc sancţiunea penală sau de alta natură după care o mare parte a lor

îşi încetează activitatea infracţională, în timp ce alţii recidivează.

Obsesia faptei săvârşite, ideea descoperirii lor iminente, gândul că

poliţia este pe urmele lor, teama de brutalităţile acesteia, de arestare, de

judecată şi de severitatea sancţiunii instalează îndeosebi la nerecidivişti o

stare de anxietate care în unele cazuri se accentuează până la limita

suportabilităţii, fapt ce poate aduce în prim plan problema

autodenunţului.

Autodenunţul, departe de a fi echivalent cu mărturisirea, cu

recunoaşterea faptei în faţa organului de cercetare penală, este un fapt

liber, spontan, neprovocat decât de propria state de spirit. Întrucât vine

în contradicţie cu un elementar instinct de protecţie şi conservare,

autodenunţul indică serioase suspiciuni legate de veridicitatea sa.

E.Altavilla apreciază că doar 20% dintre autodenunţuri se fac pe fond

de raţionalitate şi luciditate deplină, restul de 80% fiind determinate de

o stare de morbiditate psihică, pot fi legate de o serie de situaţii şi

condiţii de patologie mintală între care menţionăm:

- Starea de degenerescenţă mentală: ex. psihopaţii egocentrici,

animaţi de o vanitate patologică, morbidă, se pot autoacuza de crime

reale, eventual cu autori necunoscuţi sau de fapte imaginare, de regulă

16

grave din dorinţa de notorietate din dorinţa de a deveni eroul zilei, de a fi

personajul principal al jurnalelor de ştiri, al gazetelor, al tabloidelor etc.

Stare de degenerescenţă mentală prezintă şi personalităţile de tip obsesiv

care îşi pot imagina o faptă infracţională gravă, se gândesc apoi insistent

(obsesiv) la ea – practic nu şi-o mai pot scoate din minte – după care,

treptat se autoconving de culpabilitate în raport cu tema obsesiei lor

până ajung să simtă nevoia imperioasă de autoacuzare şi autodenunţ.

Cazurile sunt totuşi extrem de rare.

- Melancolia (marea depresie): marii depresivi au în general tendinţa de

a se autoînvinovăţii şi autoacuza de tot ce se întâmplă rău în jurul lor. Se

pot autodenunţa pentru fapte reale săvârşite de cei apropiaţi lor sau în

cel mai bun caz se autoacuză de culpă morală.

- Isteria – istericii au tendinţa de a se autoacuza (în fond ei se

laudă) de infracţiuni predominant sexuale. Prietenii sau cunoştinţele unui

violator pot face acest lucru fie pentru a atenua vinovăţia făptuitorului fie

pentru a pune în evidenţă calitatea joasă a victimei.

- Alcoolismul – în urma unor halucinaţii specifice condiţiei

alcoolicului sau a unor fenomene onirice puternice, alcoolicii pot ajunge

la convingerea fermă că au săvârşit o crimă simţind apoi nevoia să se

autodenunţe.

- Psihozele – printre cei care recurg la autodenunţ se pot întâlni şi

suferinzii unor forme de schizofrenie, paranoicii sau cei cu psihoze de

involuţie (demenţele senile).

- Debilitatea mentală – cei cu diferite forme de debilitate mentală,

adesea sugestionabili şi uşor de manipulat, sub presiunea unor sugestii

interesante şi bine dirijate pot să se autodenunţe pentru fapte reale care le

aparţin sau nu, ori pentru fapte imaginare.

17

În privinţa conţinutului, autodenunţul poate cuprinde – fapte reale

sau imaginare. Cele reale pot fi imputabile autoacuzatorului,

neimputabile, şi imputabile dar amplificate şi agravante de către acesta.

Dacă motivaţia autodenunţului în cazul persoanelor aflate într-o

stare de degenerescenţă mentală stă în însăşi condiţia lor psihică alterată

autodenunţurile persoanelor normale (circa 20% din total) au o motivaţie

cât se poate de raţională. Dacă faptele sunt reale şi imputabile celui în

cauză motivele autodenunţului pot fi dorinţa evitării unor circumstanţe

agravante, de remuşcări, sau de iminenţa condamnării unei persoane

inocente. În cazul în care faptele au fost premeditate motivele

autodenunţului pot izvorî din nevoia de adăpost şi hrană oferite de un

penitenciar în timpul sezonului rece, din dorinţa de a abate atenţia de la

alte fapte mai grave sau din nevoia de evidenţiere a pericolului unor

răfuieli din partea unor adversari.

Autodenunţurile false când faptele sunt reale dar nu sunt

imputabile celui în cauză) motivaţia poate sta de exemplu în dorinţa de

salvare a autorului real (cazul bărbatului care se autodenunţă pentru un

accident grav, eventual cu victime săvârşit în realitate de către fiul, fiica

sau soţia sa).

4. Aspecte privind psihologia delincventului juvenil

În zilele noastre există o considerabilă cantitate de lucrări destinate

studiului fenomenelor de devianţă la copii şi tineri. Fenomenul este

etichetat sub diferite denumiri: minori delincvenţi (termen de esenţă

juridică); tineri cu tulburări de comportament (termen medical); tineri

inadaptaţi, copii problemă (termen sociologic) etc. Toţi aceşti termeni se

referă la tineri care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele

18

disciplinare, morale sau juridice, valabile pentru comunitatea (cultura sau

subcultura) în care trăiesc, cu precizarea ca această situaţie conflictuală să

nu fi apărut în urma unei maladii (nevroză sau psihoză) şi nici în urma

unei deficienţe senzo-motorii sau intelectuale. Cu alte cuvinte, avem în

vedere orice deviere de comportament (a unui tânăr copil neafectat de

vreo boală sau deficienţă) faţă de ceea aşteaptă şi aprobă grupul uman în

care acesta trăieşte.

Concepţia asupra delicventului minor a evoluat, de la considerarea

lui ca un criminal adult „în miniatură”, apoi ca o fiinţă demnă de milă,

victimă a nedreptăţilor sociale, ulterior mulţi considerându-l copil

inadaptat, bolnav sau anormal (psihopat); mai nou însă, câştigă teren ideea

că e victima a unei familii bolnave (dezorganizate) şi, recent de tot, ea este

un produs al unei societăţi bolnave (Pinatel). Dar în linii generale, ceea ce

se cheamă delicvenţă juvenilă nu este un fenomen social.

Faptul că alături de formele „clasice" ale delincventei (minorilor

- vagabondaj, furt, prostituţie, complicitate cu adulţii –mai recent s-au

adăugat noi forme: furtul din marile magazine, furtul de auto vehicule,

violurile în grup, consumul de substanţe halucinogene etc, toate fiind

efecte ale unor mutaţii ce au loc în societatea actuală. Iată câteva din

aceste mutaţii care, pe lângă caracterul lor pozitiv, au şi un efect criminogen:

apariţia şomajului, noutatea şi varietatea bunurilor care se oferă în diverse

magazine, deficienţele în viaţa familială (absenţa fizică sau psihică a

părinţilor din mijlocul copiilor), relativitatea valorilor morale, timpul

liber comercializat, anonimatul oferit de traiul în aglomerările urbane,

uşurinţa deplasărilor, etc. Toţi aceşti factori generează sau facilitează

19

infracţionismul printre acei tineri a căror educaţie a fost deficitară, în

sensul că nu pot rezista la multiple tentaţii mereu prezente şi aleg „calea

scurtă”, infracţionismul, pentru a dobândi cele râvnite cât mai repede şi cu

cât mai mic efort.

Trecând în revistă seria de acte reprobabile săvârşite de copiii şi

tinerii consideraţi devianţi, ne surprinde gama extrem de variată a

acestora. Pe de o parte, întâlnim aici aşa-zisele „delincvente de

statut", adică fapte specifice vârstei şi statutului devianţilor, cum ar fi

fuga de acasă, chiulul de la şcoală, insubordonarea şcolară etc, iar pe

de altă parte, acţiuni deviante care intră în categoria infracţiunilor grave,

săvârşite nu o dată cu multă cruzime.

Din punct de vedere psihologic primează comiterea actelor şi nu

descoperirea lor de autorităţi. De aceea, statisticile oficiale în acest

domeniu - alcătuite în fiecare ţară pe criterii eterogene nu le lămuresc în

esenţă. în schimb, aplicând chestionare pe principii autoconfesive (self-

reporting), ne putem da seama de aspecte chiar inedite ale fenomenului.

Practica aplicării acestor chestionare este astăzi mult răspândită în lume.

Rezultatele obţinute de elveţianul B. Meili arată că cei chestionaţi

- cu o singură excepţie - au recunoscut că au comis d( repetate ori unul sau

mai multe din actele reprobabile menţionate în chestionar (furt din

buzunarele părinţilor, strecurarea fără bilet la cinema, consumarea de

droguri, însuşirea temporară de motorete etc). Autorul constată că în

privinţa comiterii actelor reprobabile, ca şi în privinţa frecvenţei

comiterii nu există nici o deosebire semnificativă între subiecţii

aparţinând diferitelor clase sociale. în schimb, există o corelaţie ridicată

între frecvenţa şi gravitatea actelor comise şi slabele performanţe

şcolare. De asemenea copiii provenind din familii dezorganizate sau având

ambii părinţi în producţie au la activul lor multe şi mai grave acte

20

reprobabile, tot aşa sunt reprezentaţi cu un număr mai mare de acte grave

şi acei subiecţi care frecventează prieteni din lumea interlopă.

J. Selosse, referindu-se la unele cercetări, atrage atenţia asupra

faptului că băieţii din categoria delincvenţilor recidivişti care în pofida

sancţiunilor suferite, persistă în activităţile lor deviante, se

caracterizează prin nivel intelectual scăzut, agresivitate mărită şi

provin din medii sociale defavorizate economic şi cultural,

majoritatea lor aparţinând unor familii disociate. Cu alte cuvinte, avem

de-a face cu interferenţa unor date socio-economice defavorabile, care

acţionează pe un fond deosebit de vulnerabil sub aspectul

particularităţilor psihice, toate acestea având drept rezultate formele

extreme de comportament deviant: infracţionalismul.

Cercetări aprofundate în domeniul devianţilor minori efectuate

în S.U.A. arată că: delincvenţii ca grup se disting de nedelicvenţi din

următoarele puncte de vedere:

1. din punct de vedere fizic, delincvenţii sunt cu precădere de

constituţie mezomorfică (solizi, bine legaţi, musculoşi);

2. ca temperament: sunt energici, neastâmpăraţi, impulsivi,

extravertiţi, agresivi, distructivi (adesea sadici);

3. au atitudini ostile, sfidătoare, sunt plini de resentimente, de

suspiciuni, sunt încăpăţânaţi, dornici să se afirme în grup, cu spirit

de aventură, neconvenţionali, nesupuşi autorităţilor;

4. psihologic: tind spre exprimări directe, iar socio-cultural provin în

proporţie mare din familii neafective, instabile, lipsite de ţinută

morală etc. Tendinţa lor de a-şi exprima energia fără nici o frână

este adânc ancorată atât somatic, cât şi psihic şi mai ales în

deformările caracteriale dobândite în primii ani ai vieţii.

21

J.S. Peters (după T. Bogdan, 1983), prelucrând statistic cazuri de

delincventă la tineri, găseşte o seamă de caracteristici (mai ales

atitudinale) şi factori psihodinamici la minori şi tinerii care au venit în

conflict cu normele legal-morale. Tinerii din aceasta categorie au atitudini

nefavorabile faţă de legi şi faţă de munca, la fel cum manifestă atitudini

necorespunzătoare atât faţă de ei înşişi, cât şi faţă de părinţi şi alte

persoane. Delincventul - spune J.P. Peters - e un individ care aparent are un

surplus de experienţe neplăcute şi care simte că trăieşte într-o lume

disconfortantă, ameninţătoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare să

fii; subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau chiai

încarcerat. Neavând vreun statut social de apărat, teama de a pierde nu-l

motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai

mult încă: fie că a avut prea multe contacte; neplăcute cu alţi oameni, fie că

pe toţi îi consideră asemănători lui, el nu-i apreciază pe alţii şi din această

cauză nici nu pune prei pe opinia lor. Acest set de atitudini face să fie

extrem de dificila stabilirea de contacte cu el în vederea încercării de a-l

reeduca

Şi cercetători din ţara noastră au ajuns la stabilirea aceloraşi

caracteristici. Astfel, T. Bogdan arată că „mediul (do provenienţă) viciat

acţionează direct, hotărâtor asupra evoluţiei fizice şi psihice a minorului.

La rândul său, tânărul nu primeşte pasiv această influenţă, ci în mod activ,

măcar şi pentru faptul că, de obicei, foarte de timpuriu, minorul

delincvent trebuie să se descurce singur. Dar, mai mult decât atât,

minorul delincvent acţionează asupra mediului prin activitate vie,

infracţională, se adaptează activ mediului viciat şi contrazice activ

mediul social pozitiv. Factorul experienţei proprii, subiective, factorul

psihologic al achiziţiei specifice de influenţe negative, reuşita

infracţională, deprinderile şi obişnuinţele conflictuale contribuie

direct la structurarea personalităţii delincventului...

22

Ar fi greşit să considerăm că similitudinea factorilor

determinanţi generează un tip unitar de personalitate. în funcţie de

condiţiile specifice, fiecare copil şi tânăr aflat pe panta delincventei

este traumatizat şi depravat în alt grad, motiv pentru care cei care intră în

conflict cu ei trebuie să aibă în vedere necesitatea unui tratament

individual chiar din primele clipe ale anchetei şi trebuie să respecte un

vechi precept medical: “Primum non nocere, deinde curare”, adică să

acţioneze astfel încât să se asigure de la început ca nimic să nu fie nociv,

să nu adauge traume noi la cele vechi şi de-abia după aceea să-şi

desfăşoare munca prescrisă de lege.

5. Unele probleme ale delincvenţei feminine

Criminalitatea feminină a fost studiată intensiv încă de C.

Lombroso, care, împreună cu G. Ferrero a publicat o lucrare intitulată:

„Femeia criminală şi prostituţia". Ei au arătat existenţa unei criminalităţi

tipic feminine ce se manifestă prin infracţiuni care necesită mai puţină

forţă fizică şi calităţi intelectuale reduse. Acest fel de a vedea lucrurile

izvorăşte din poziţia de inferioritate socio-economică a femeilor dominantă

încă la sfârşitul veacului trecut, dar în egală măsură şi din concepţia

retrogradă a autorilor. Criminalitatea zilelor noastre arată o participare

feminină la toate formele de infracţiune, inclusiv la cele violente.

Un studiu criminologie efectuat de cercetătoarea elveţiană D.

Groman (1979) arată că deşi în materie de infracţiuni contra

patrimoniului femeile sunt aproape egal reprezentate cu bărbaţii, totuşi o

seamă de infracţiuni, cum ar fi: prostituţia, furtul din magazine,

otrăvirea soţului (a concubinului) constituie acte care în statistică arată

preponderenţă feminină. O analiză mai atentă însă ne relevă ca nici

23

prostituţia nu este o infracţiune comisă exclusiv de femei, deoarece

se cunoaşte azi şi prostituţie masculină, însă, din cauza prejudecăţilor

care încă mai persistă, prostituţia la femei este considerată moralmente

mai gravă. Contrazicerea aşteptării sociale faţă de femeie face ca rejectarea

femeii infractoare să fie mai accentuată.

Unul din cercetătorii moderni ai infracţionismului feminin D.

Pollak (1950), arată că nu este vorba de o proporţie mai mică de femei în

domeniul infracţional, ci de faptul că victimele tipice fiind soţul (amantul)

şi copiii, multe fapte reprobabile nu sunt aduse la cunoştinţa autorităţilor

Sursa psihologică a infracţionalismului feminin, susţine D. Pollak, este de

căutat în educaţia tipic feminină care cere ca femeia să ascundă cu grijă

instinctele agresive suferinţele menstruale şi activitatea sexuală, ceea

ce duce la formarea unui comportament duplicitar. În orice caz,

dependenţa socio-economică a femeii de bărbat, maternitatea, ca şi rolul

de „sex slab" atribuit femeilor, împrumută un specific infracţionismului

feminin, specific pe cale de dispariţie căci, o dată cu egalizarea reală a

femeii, infracţionismul feminin tinde să se apropie în proporţii şi

conţinut de infracţionismul masculin.

4. Tipologia infracţiunilor

Atât din considerente de ordin teoretic cât şi practic, operativ, o

sistematizare a infracţiunilor este necesară. În cele ce urmează vom

prezenta unul din demersurile mai cuprinzătoare făcute în acest sens care

distinge următoarele tipuri şi genuri de infracţiuni:

a. Infracţiuni primitive denumite astfel pentru că au la baza reacţii

psihice primare: furie, mânie, declanşate brusc de un anumit

24

stimul sau ca urmare a unor acumulări afective negative realizate

în decursul timpului. Acestea duc de regulă la reacţii explozive

spontane, necontrolate care relevă incapacitatea individului în

acel moment, de a reacţiona diferenţiat şi adecvat.

b. Infracţiunea (crima) utilitară sau profilactică al cărei specific

constă în faptul că cel ce o comite are convingerea că face un

bine victimei, că o fereşte în acest fel de o suferinţă mai mare .

Aşa sunt: uciderea unor persoane apropiate suferind de maladii

incurabile, falsa denunţare a unei persoane pentru o infracţiune

imaginară pentru a o împiedica să săvârşească o faptă antisocială

mai gravă, agresiunea preventivă săvârşită în acelaşi scop, etc.

c. Infracţiunea pseudojudiciară prin care autorul consideră că

faptul săvârşit este de dreptate. Fac parte din această categorie de

infracţiuni omuciderile pasionale (soţul ce îşi ucide soţia

surprinsă în flagrant de adulter), atentatele, răpirile, uciderile

executate de terorişti (considerând că îndeplinesc o datorie şi un

act justiţiar) delictele revendicative, etc.

d. După un alt criteriu, cel al formei, se disting infracţiuni

executate cu violenţă (omorul, tâlhăria, violul, ultrajul, loviturile

cauzatoare de moarte, etc.) caracterizate pe plan acţional prin

folosirea forţei fizice şi a diferitelor arme şi instrumente, iar din

punct de vedere psihologic printr-o accentuată agresivitate şi

indiferenţă afectivă şi infraciuni a căror execuţie presupune în

principal şiretenia şi viclenia. Din această categorie fac parte: furtul

din buzunare care implică agilitatea manuală şi spirit de observaţie,

furtul prin efracţie care solicită agilitate şi supleţe

psihomotorie ridicată precum şi stabilitate emoţională şi curaj,

escrocheria care presupune inteligenţă verbală şi socială relativ

bine dezvoltată dar şi relativitate, inventivitate, spontaneitate ş.a.

25

Ion Oancea propune următoarea clasificare:

1) delicte după obiectul acestora, adică după valorile sociale care sunt

lezate. Principalele categorii de delicte: delicte contra persoanei

contra patrimoniului public, privat, contra autorităţii, contra

bunelor moravuri, contra siguranţei instituţiilor de stat, delicte

economice. Fiecare din aceste grupe mari de delicte se împarte în

subgrupe omogene. Grupa care include delicte contra persoanei se

divide în delicte contra vieţii (omor, viol, vătămări corporale),

contra libertăţii (de privare de libertate) şi contra demnităţii

(insulta, calomnia);

În cercetările de criminologie s-a căutat să se cunoască proporţia

diferitelor grupe de crime după obiectul lor social. Statisticile arată că

cele mai multe crime se îndreaptă contra proprietăţii, aproape 65%, după

care urmează crimele persoanei, aproape 30% şi cu un procent de 6%

contra intereselor publice (S.T. Reid - Crime and Criminology, 1991).

Crimele contra proprietăţii sunt cele mai frecvente şi mai numeroase

mai cu seamă în perioadele istorice frământate. În această categorie intră:

furturi, distrugeri, tâlhării, înşelăciuni şi sunt legate de mijloacele

materiale de existenţă ale oamenilor, de starea economică a societăţii.

2) delicte după latura obiectivă (delicte comise prin acţiune, inacţiune,

delicte cu rezultat şi crime de pericol care conţin pericolul de a

produce un anumit rezultat).

3) delicte după latura subiectivă; în criminologie s-au identificat

crime după: vinovăţie, mobilurile ce au determina criminalul să

comită fapta şi scopul urmărit. Se disting:

crima cu intenţie (infractorul prevede rezultatul propriei

fapte şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei el

doreşte şi urmăreşte producerea ei).

crima din culpă (infractorul prevede rezultatul faptei sale dar

26

nu-l acceptă, considerând că nu se va produce).

crima cu premeditare (crima la care există pe lângă intenţie

şi premeditare, adică o pregătire materială sau morală; în

cazul acestei crime pericolul social este foarte mare).

crima cu scopuri speciale (pe lângă intenţia directă se

suprapune şi un scop special, ca de exemplu un câştig

material).

crima din mobiluri speciale (lăcomie, răzbunare, interes

material).

În cadrul acestui criteriu de clasificare a crimelor este introdusă şi

tipologia crimelor după stările psihice în care se găseşte criminalul

distingându-se trei forme: crima de reacţie primitivă (explozivă), crima

comisă sub imperiul unei crize, crima pseudojustiţiară.

Crima de reacţie primitivă (explozivă), cercetată de E.

Seeling, se caracterizează prin faptul că se produce ca o reacţie de

explozie emoţională, reprezentând o modalitate de descărcare nervoasă

apare într-o situaţie de conflict. Reacţia explozivă poate fi provocată subit

ca urmare a apariţiei unei stări de pericol, dar şi în urma unei acumulări

de tensiune nervoasă într-o perioadă mai lungă de timp. Di Tullio şi De

Greef au arătat că poate să apară în forma unui „scurt circuit nervos" la

persoane la care câmpul de toleranţă la o anumită frustrare e îngust. [...]

De cele mai multe ori e vorba de crima de răzbunare comisă într-un

moment de furie puternică, de disperare.

Crima comisă sub imperiul unei crize este legată de o situaţie

critică în care ajunge o persoană şi din care nu poate ieşi decât prin

comiterea crimei. Fapta se produce, deci, pentru ca persoana să iasă din

criza psihică în care se află. Situaţia critică presupune o situaţie obiectivă

de criză, dar şi trăirea şi simţirea acesteia ca fiind foarte grea. Ideea

omorului apare după perioada de conflict şi ameninţări şi devine

27

persistentă şi de neînlăturat. .J. Pinatel denumeşte această formă de crimă,

crima utilitară sau necesară.

O astfel de situaţie este cea în care soţia mereu bătură şi jignită

de soţul ei, nemaiputând suporta îi aplică soţului lovituri grave,

provocându-i vătămare corporală sau chiar moartea.

E. Seeling menţionează câţiva factori care determină apariţia unei stări

de criză:

a. stadiul de dezvoltare biologică produce starea de criză

postpubertală la băieţi şi criza menstruală la femei.

b) tendinţe achizitive exagerate.

c) instinctul de conservare dezvoltat exagerat.

Crima pseudojustiţiară este văzută şi simţită de autorul ei ca

un act justiţiar, de facere de dreptate, de apărare a unui interes. J. Pinatel

ilustrează acest tip de crimă prin crima pasională, crima ideologică, delictul

revendicator, liberator

1) delicte după subiect (crime cu un participant sau mai mulţi,

crima în grup).

2) delicte după intensitate, după gravitatea prejudiciilor:

crime uşoare, fără urmări sociale deosebite (insultă,

calomnie, furt);

crime calificate cu urmări negative mai pronunţate (furtul

calificat);

crime grave care pun în pericol viaţa şi sănătatea individului

(omor, trafic de droguri, etc).

1. Particularităţi ale personalităţii infractoare (delincvente)

28

Principala problemă care se ridică în legătură cu

personalitatea infractorului este aceea dacă între infractori şi

neinfractori există diferenţe esenţiale şi dacă există, prin ce se deosebesc

- sub aspect psihologic - unii de ceilalţi.

În legătură cu acest aspect s-au conturat două orientări generale.

Una mai apropiată de simţul comun, de percepţia omului obişnuit

conform căreia se apreciază că în general neadaptaţii, neintegraţii şi în

speţă infractorii se manifestă împotriva ordinii sociale pentru că „aşa sunt

ei”, „aşa sunt ei făcuţi”, „aşa le place lor să trăiască”, „aşa le este firea”

aşa le este felul” etc. Din toate aceste aprecieri transpare ideea unor

deosebiri certe dar fără precizări concrete între cei care încalcă (în mod

repetat) legea şi cei care, în principiu nu au probleme de acest gen.

Ideea unor deosebiri evidente între infractor şi noninfractor a fost

formulată pentru prima data într-un mod elaborat şi coerent dar apropiată

mai mult de simţul comun decât de rigoarea ştiinţifică, de către casare

Lombrozo (1835-1909) psihiatru şi antropolog italian, profesor de

medicină legală la Torino, apoi medic la Padova şi medic de penitenciar

în Calabria. În lucrările sale („teoria criminalului înnăscut”, „Omul

criminal”, „Femeia criminală” ş.a.). Lombrozo a susţinut că fenomenul

criminal este natural, el având o bază biologică iar infracţiunea este

legată de o construcţie anatomică specifică, mai precis de anumite

caracteristici somatice, de anumite particularităţi mai precis anomalii

corporale pe care le-a denumit „stigmate” şi care îl deosebesc pe cel în

cauză de restul semenilor. Iniţial Lombrozo a afirmat că până la 70% din

totalul infractorilor sunt reprezentanţi de astfel de persoane, ulterior

coborând procentul la aproximativ 35%.

Conform teoriei lui Lombrozo aceste stigmate se întâlnesc în

principal la nivelul anatomic (de exemplu asimetrii fizionomice şi

craniene, proeminenţe la nivelul sinusurilor frontale şi al mandibulei,

29

pavilioanele urechilor supradimensionate şi căzute, nas diform şi

disproporţionat, pilozitate accentuată sau inexistenţă disproporţii între

trunchi şi membre) dar se manifestă şi la nivel fiziologic (analgezie -

adică rezistenţa la durere şi suferinţă fizică, discromatopsii ş.a.) precum şi

la nivel psihologic (anomalii afective ca indiferenţă în faţa pericolelor

iminente şi chiar a morţii dar şi cruzime, cinism, ură şi poftă nestapânită

de răzbunare, înclinaţie spre obscen şi trivial, apoi nivel scăzut al

inteligenţei, incapacitate de efort fizic sau mental susţinut, înclinaţie spre

alcool şi tendinţă de a se asocia şi de a-şi petrece majoritatea timpului în

bandă.

În privinţa stigmatelor anatomice, cărora le-a acordat o atenţie

specială, acestea particularizează în opinia lui Lombrozo, diferitele

categorii de infractori. Astfel violatorul are urechile lungi, craniul

aplatizat, ochii oblici şi apropiaţi, nasul mare, bărbia excesiv de lungă şi,

desigur penisul supradimensionat; Ucigaşul ar avea un volum mic al

craniului, maxilarul alungit şi pomeţii proeminenţi în timp ce hoţul o

mobilitate accentuată a mimicii şi a membrelor superioare, ochii mici şi

cu o mobilitate permanentă, sprâncene dese şi lăsate pe ochi, nasul turtit,

barba rară, fruntea teşită, cu pielea groasă şi mobilă, pilozitate corporală

inexistentă.

Se poate aprecia că intuiţia lui Lombrozo a fost genială dar lui i-a

lipsit totuşi rigoarea ştiinţifică, eşantioanele pe care şi-a făcut studiile

fiind nereprezentative, constituite exclusiv din infractori calabrezi,

Calabria însăşi fiind o zonă în care particularităţi anatomice cum sunt

cele amintite întâlnindu-se la un procent ridicat din populaţie. Deşi teoria

sa a fost într-o oarecare vogă a fost şi aspru criticabilă încă de la apariţie,

ea adând şi uneele implicaţii în planul reacţiei sociale faţă de persoanele

cu particularităţile enumerate, Lombrozo rămâne totuşi întemeietorul

antropologiei criminologice.

30

O a doua orientare mai familiară specialiştilor aduce un element în

plus. Fără a ignora existenţa unor diferenţe individuale, semnificative dar

la nivelul conduitei, al comportamentului, în modul de a acţiona şi

reacţiona în spaţiul psihosocial şi implicit în modul de a rezolva situaţiile

conflictuale ce apar în acest spaţiu, la nivelul specialiştilor se consideră

că infractorii, în marea lor majoritate sunt totuşi oameni normali dar

neadaptaţi la sistemul de norme, reguli, principii etc. pe care societatea

îndeobşte îl instituie şi-îl impune tuturor membrilor săi. Din această

optică transpare ideea că şi societatea în sine ar putea fi responsabilă cel

puţin pentru o parte din actele infracţionale săvârşite, prin simplul fapt că

impune modele de conduită pe care nu toţi sunt dispuţi să le adopte.

Abordarea corect, ştiinţifică a personalităţii infractorului presupune

clarificarea unor aspecte de ordin metodologic. În principiu există trei

nivele de abordare. Un prim nivel ar fi cel individual – concret cunoscut

şi sub denumirea de studiu de caz. Analiza vizează trăsăturile şi

manifestările unui caz singular (infractorul x, z sau z) situaţie în care

concluziile vor avea valabilitatea limitată la cazul în speţă.

Un al doilea nivel, cel categorial presupune studiul şi analiza unei

categorii distincte de infractori (hoţi, tâlhari, ucigaşi etc.) situaţie în care

concluziile, mai puţin ample decât în primul caz, rar relevă ceea ce este

specific unui număr mai mare de indivizi respectiv întregii categorii.

Un al treilea nivel, cel general abordând categorii diverse de

infractori în vederea studiului, reţine un număr mai restrâns de trăsături –

doar câteva dar acestea vor avea valabilitatea generală, vor fi comune

adică, majorităţii infractorilor. Acest nivel de abordare a permis

conturarea unui profil general al personalităţii infractorului dacă nu pe

deplin satisfăcător şi complet cel puţin sugestiv prin particularităţile pe

care le identifică în prim-planul structurii personalităţii generice ale

acestuia.

31

Din păcate nici cele mai elaborate studii nu s-au soldat decât, cel

mult, cu inventare mai mult sau mai puţin complexe de caracteristici

şi trăsături stabile înregistrate la majoritatea celor ce încalcă în mod

frecvent legea.

Astfel, una dintre cele mai frecvente particularităţi psihice ale

delincvenţilor o constituie instabilitatea emotiv - acţională. (T.

Bogdan, 1973). Accepţia termenului de instabilitate este foarte eterogenă şi

trebuie considerată cu prudenţă. Nu trebuie înţeles din acest context că

omul normal, nedelincvent are o stabilitate totală a atitudinilor şi

reacţiilor emotiv-afective pentru că acest fapt ar intra în contradicţie cu

principiul adaptării continue la multiplele şi variatele solicitări ale

ambianţei. La omul normal stabilitatea reacţiilor la mediu are totuşi un

caracter de relativitate realizându-se prin durata reacţiilor sale reglate voit

şi conştient, prin continuitatea lor, prin lipsa de oscilaţii excesive şi prin

constanţa lor care rămâne atât din puncte de vedere cantitativ cât şi

calitativ adecvate la stimulii care le-au declanşat.

În opoziţie cu aceasta, delincventul trădează în manifestările sale

discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă şi

imprevizibilitate în reacţiile sale faţă de stimuli.

O altă particularitate o constituie incapacitatea de a se conforma

cerinţelor sociale exprimate prin norme şi reguli care impun o anume

conduită. Inadaptabilii sunt refractari la orice influenţe social-educative

organizate, sunt greu educabili, creând permanent probleme în grupurile

lor de apartenenţă. Familia acestora ca grup de apartenenţă este şi ea, la

rândul ei, de cele mai multe ori o familie problemă, anamnezele

relevând fie deficienţele de structură (lipsa unui părinte ca urmare a

decesului, abandonului, condamnării sau divorţului) fie deficienţe

funcţionale, când familia este structural intactă dar lipseşte priceperea,

interesul sau preocuparea de a educa (socializa) corespunzător copilul, ca

32

urmare a nivelului socio-economic şi cultural scăzut, al alcoolismului unuia

sau ambilor părinţi, al preocupărilor cu tentă infracţională ş.a. Fără a

considera că situaţiile de acest gen constituie o fatalitate, astfel de

familii oferă totuşi un procent semnificativ de devianţi. Nu trebuie

excluse din acest context nici familiile bine structurate, cu nivel economic

şi cultural ridicat dar în care se consideră că educaţia copilului merge de

la sine eliminându-se orice grijă şi orice control asupra evoluţiei acestuia,

survenind cel mult eventuale corecţii şi sancţiuni sporadic, din timp în

timp şi numai când conduita depăşeşte anumite limite. Aproape unanim

se apreciază că acolo unde nu se acordă atenţia cuvenită normelor regimului

zilnic de viaţă a individului îndeosebi în etapele incipiente ale vârstei, se

pun pe nesimţite bazele unei inadaptări.

Deprinderea de a merge de timpuriu în consens, în contrasens

sau pe lângă linia impusă de normele sociale, este decisivă, deoarece

începând cu primii ani ai dezvoltării umane se fixează primele repere ale

conduitei. Dacă, spre exemplu, în perioada antepreşcolară şi cea şcolară

copilul are libertatea să vagabondeze, atunci prin natura lucrurilor i se

oferă posibilitatea de a parcurge evoluţia infracţională de la micile furturi

şi până la crimele agresive.

Vagabondajul, teren propice al evoluţiei criminale individuale,

constituie nu numai o formă concretă de inadaptare dar şi un mijloc şi o

cale sigură de fixare şi adâncire şi a altor deprinderi legate de inadaptare.

Lipsa aproape permanentă de la domiciliu înseamnă nu numai lipsa unor

influenţe pozitive ci, în primul rând, şi în mod necesar, o raliere la formele

organizate de activitate infracţională care o constituie bandele,

iniţial predelincvente iar mai târziu delincvente în toată regula. Atitudinile

rezultate din influenţele greşite în această perioadă nu sunt compatibile

cu ceea ce se numeşte conformare la norme şi, dacă nu sunt combătute

ferm cu forţa unei educaţii bine conduse, pot duce la înrădăcinarea unor

33

deprinderi negative care, ulterior, în condiţii şi ocazii favorabile se

reactualizează cu promptitudine, favorizând actele şi conduitele deviante,

infracţionale.

A treia caracteristică psihică a delincventului o constituie căutarea

satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune. Acţiunea

infracţională este, desigur, nocivă pentru societate, dar dincolo de acest

aspect, ea aduce sub toate formele ei, un anumit folos infractorului, îl

favorizează într-o anumită măsură, pe linte materială sau morală.

Rezultatul infracţiunii nu trebuie să fie numaidecât un beneficiu

material şi imediat, el poate fi un folos de ordin moral şi cu efecte mai

îndepărtate în timp. Mobiluri de interes imediat sau îndepărtat se pot

vedea la fel de bine şi în micile pungăşii şi în marile escrocherii şi

delapidări dar şi în crimele de mare violenţă. (T. Bogdan, 1973)

În fine, a patra trăsătură o reprezintă duplicitatea

delincventului. Pe deplin conştient de nocivitatea şi caracterul reprobabil

al actului său, infractorul observă, plănuieşte şi execută totul în taină, ferit

de ochii semenilor. Prudenţa sa permanentă, mina onestă pe care se

străduieşte mereu să o afişeze, strădania sa adesea obsesivă de a înlătura

orice eventuală suspiciune cu privire la persoana sa, devin cu timpul o

dominantă puternică a întregii lui activităţi psihice. Aceste eforturi

permanente conferă o notă de artificialitate întregii conduite a infractorului,

denaturându-i până şi actele şi faptele banale, cotidiene, fapt lesne de

sesizat pentru un observator avizat. Duplicitatea infractorului devine astfel

a doua lui natură.

Strădania sa de a evita să fie descoperit, creşterea tensiunii şi

concentrării psihice în momentul săvârşirii faptei pot acţiona adesea în

sensul pierderii controlului asupra unor gesturi mărunte, nesemnificative,

fapt ce se soldează cu greşeli adesea fatale pentru infractor, ele dând

posibilitatea organelor judiciare să-l identifice (urme lăsate neglijent la

34

locul faptei, obiecte uitate, etc). Cunoaşterea acestui fapt de către el

însuşi ca şi amnezia postinfracţională care îl supratensionează emoţional

îl determină să nu poată rezista impulsului imperativ de a se reîntoarce

la locul faptei, oferindu-se astfel de multe ori „pe tavă" poliţiei.

Interesante par în acest cadru şi unele concluzii rezultate din analiza

limbajului infractorilor. Studii făcute îndeosebi în S.U.A. arată că

gangsterii profesionişti nu folosesc în limbajul lor, decât cu mici

excepţii, alt timp decât cel prezent, iar pluralul este, de regulă, înlocuit

cu singularul.

2. Teoria lui H.J. Eysenck privind personalitatea

delincventului

Unul dintre cei care au efectuat cercetări fundamentale în domeniul

personalităţii umane este profesorul londonez H.J. Eysenck. Adept al

concepţiei pavloviene a reflexelor condiţionate, Eysenck consideră omul ca

fiind o fiinţă care, în esenţă, învaţă, în sensul că achiziţionează în

permanenţă deprinderi şi cunoştinţe care îi modifică atât atitudinile cât şi

conduita generală.

Baza observabilă a comportamentului uman este condiţionabilitatea

sau - altfel spus - capacitatea acestuia de a-şi forma (mai greu sau mai

uşor) reflexe condiţionate. Acesta este un dat nativ. în funcţie de această

condiţionabilitate, individul - considera Eysenck - se amplasează de-a

lungul unui continuum ale cărui extreme sunt introversiunea şi

extroversiunea, pe o poziţie care poate fi mai apropiată sau mai

îndepărtată fie de o extremă, fie de cealaltă. Astfel indivizii nu vor putea

fi decât introvertiţi (mai mult sau mai puţin) extravertiţi, (de asemenea

mai mult sau mai puţin) şi ambivertiţi, adică situaţi la mijlocul distanţei

35

dintre cele două extreme, având caracteristici relativ egal preluate dintr-o

parte şi din cealaltă.

După constatările lui Eysenck, infractorii se recrutează prioritar

din rândurile extravertiţilor, a căror caracteristică fundamentală - pe

plan psihofiziologic - o constituie dificultatea de a fi condiţionaţi, adică

educaţi şi socializaţi.

Extravertitul tipic, descris de Eysenck, reflectă în linii mari imaginea

oarecum convenţională a celor mai mulţi dintre cei care intră în conflict cu

legea. Astfel, el apare ca un element sociabil, căruia îi plac petrecerile,

care are mulţi prieteni simţind mereu nevoia de a avea în jur pe cineva

căruia să i se adreseze; îi displac lectura solitară sau studiul de unul singur.

Caută mereu noutatea, senzaţionalul, e gata în orice moment să-şi asume

riscuri şi, în genere este impulsiv acţionând sub impresia de moment.

Amator de farse, este oricând gata de replică şi caută permanent

schimbare, varietate. Este optimist, lipsit de griji, se pierde uşor cu firea

devenind agresiv şi incapabil de autocontrol privind propriile fapte şi

acte.

Această teorie a formării personalităţii dezvoltată de Eysenck zdruncină

o serie de idei despre om şi raporturile sale cu mediul în procesul formării

personalităţii sale. Aşa de exemplu, ideea provenienţei infractorilor din

medii viciate este acceptată de foarte multă lume. Ea este însă contrazisă -

şi nu de puţine ori - de cei care provin dintr-un mediu moralmente perfect

sănătos sau de cei care, provenind totuşi dintr-un mediu viciat, nu ajung

niciodată în conflict cu normele morale sau cele legale. În acest sens,

Eysenck atrage atenţia asupra faptului că în aprecierea unor cazuri

particulare se impune studierea interacţiunii individ - mediu în deplina

cunoştinţă de cauză a tuturor particularităţilor celor doi factori Astfel,

consideră el, o educaţie chiar foarte bună nu va avea efectele dorite în

cazul în care cel supus procesului educativ este un extravertit excesiv (deci

36

greu condiţionabil). în acest caz trebuie căutate mijloace educative mult

mai complexe decât cele obişnuite.

În ce îi priveşte pe infractorii care posedă caracteristicile

introvertiţilor tipici, Eysenck consideră că aceştia provin de regulă din

familii viciate care îşi exercită influenţele negative extrem de uşor,

întrucât principala caracteristică a introvertiţilor este marea lor

condiţionabilitate, adică facilitatea de a-şi forma reflexe condiţionate

constând în însuşirea unor deprinderi negative, mentalităţi, concepţii şi

atitudini retrograde, imorale, etc, care predomină în mediul respectiv.

Teoria lui Eysenck se referă şi la fenomenul de recidivă. Privind

acest aspect, el evită concluzia facilă conform căreia, în virtutea legii

condiţionării, o pedeapsă ca stimul negativ condiţionat, ar urma să-l

oprească pe infractor de la comiterea unor noi fapte. Şi aceasta

deoarece, aşa cum însuşi Pavlov atenţiona, formarea unui reflex

condiţionat nu presupune numai repetiţii în timp a asocierii stimulului

condiţionat cu cel necondiţionat, ci şi coincidenţa sau măcar proximitatea

temporală a celor doi stimuli. În cazul concret al infractorului, pedeapsa

ca stimul condiţionat, ar trebui să succeadă imediat actul infracţional pe

care să se realizeze condiţionarea, fapt care însă, în realitate nu are loc

decât destul de rar.

În acest context Eysenck şi-a propus să lămurească şi psihologia a

ceea ce el a numit „paradoxul criminal" şi anume, care sunt

mecanismele care îl determină totuşi pe infractor să comită actele sale

când el ştie că în cele din urmă va fi pedepsit.

În explicarea acestui paradox, Eysenck apelează la „legea secvenţei

temporale" stabilită de psihologul american O.H. Mowrer.

După acesta, un anumit act uman este determinat nu numai de

consecinţele lui, ci şi de apariţia în timp a acestor consecinţe Cu alte

cuvinte, când o acţiune are două consecinţe, una pozitiva (premiu, laudă,

37

apreciere) şi alta negativă (sancţiune), ambele fiind egale ca pondere,

atunci situaţia de conflict creată se rezolva în funcţie de consecinţa

probabilă cea mai apropiată. În cazul unui act infracţional, consecinţa

imediată este pozitivă (satisfacţia morală a reuşitei, sau materială a

dobândirii unor bunuri) în timp ce consecinţa negativă (sancţiunea legală)

este mai îndepărtata în timp şi comportă şi un grad de incertitudine.

3. Teoria lui J. Pinatel privind personalitatea criminală

Spre deosebire de Eysenck, care porneşte de la analiza

psihofiziologică în înţelegerea personalităţii infractorului, Jean Pinatel

se orientează spre analiza psihosocială.

Pornirile spre antisocialitate şi creşterea criminalităţii în genere,

ca fenomen social trebuie căutate, după Pinatel, în dezvoltarea

accelerată a societăţii şi a tehnicii, faţă de care credinţele, moravurile şi

ideile rămân în urmă. în aceste condiţii omul întâmpină dificultăţi de

adaptare; el nu poate intra în consonanţă cu o societate în care nimic nu

este stabil, totul este în mişcare şi schimbare. Accelerarea ritmului de viaţă,

tehnicizarea; stilului de viaţă, fac să dispară valorile fundamentale, acele

valori care răspund cel mai bine naturii fizice, intelectuale şi spirituale a

omului.

Plecând de la cadrul social care este prea puţin reconfortant şi optimist,

Pinatel vedea criminalitatea de azi ca o maladie morala a progresului. De

maladie morală nu poate suferi decât omul, iar cel atins de ea nu poate fi -

în concepţia lui Pinatel - decât ceea ce el numeşte o „personalitate

criminală". Aceasta nu este o variantă a speciei umane, un tip

antropologic ci, pur şi simplu, un model, un instrument, un concept

operaţional care permite cercetătorilor să se descurce în studiul

criminalilor şi să aprecieze gradul lor de periculozitate socială. Acest

38

model relevă faptul că delicvenţii deşi deosebiţi şi infinit variaţi, ca de altfel

toţi oamenii, au totuşi ceva comun, ceva care îi apropie şi îi aseamănă.

Continuând analiza, Pinatel constată că este inutil şi inoperant să

împărţim oamenii în buni şi răi, deoarece în circumstanţe speciale orice

om poate deveni delincvent.

Diferenţele dintre cei care comit totuşi fapte antisociale şi cei care nu

comit sunt diferenţele de grad ale unui prag delincvenţional.

La unii, pragul este foarte coborât, ei având nevoie de puţine

incitaţii exterioare pentru a trece la act, în timp ce pentru alţii, actul

survine numai în cazul unor înclinaţii deosebit de puternice, pragul având

în cazul lor o valoare ridicată. în aceste condiţii, ceea ce ne permite să

distingem delincventul de nedelincvent şi chiar delincvenţii între ei este

aptitudinea lor mai mult sau mai puţin pronunţată de a trece la act.

Important - arată Pinatel - este studiul personalităţii în situaţia

dată. Există situaţii specifice sau periculoase când ocazia nu are nevoie să

fie căutată de către persoana cu aptitudini pronunţate de trecere la act,

dar şi situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie căutată.

În fine, rezumând cercetările efectuate asupra personalităţii

criminale, Pinatel arată că la majoritatea zdrobitoare a marilor delicvenţi

există un nucleu al personalităţii ale cărui elemente componente sunt:

egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă (J. Pinatel,

1971).

Egocentrismul reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la

el însuşi; el şi numai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor.

Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi

susceptibil. Se caracterizează printr-un permanent sentiment de suficienţă

prin acţiuni dominatoare şi chiar despotice. Egocentristul nu este capabil să

vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individ care

nu este capabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se

39

crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate

domeniile dreptate. Egocentricul îşi minimalizează defectele şi

insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte

în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.

Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifica fluctuaţia

emotivităţii, capriciozitatea şi, ca atare, o accentuata deschidere spre

influenţe. Individul nu-şi poate inhiba, domina dorinţele, este imprevizibil

şi se angajează în acţiuni fără a reflecta la consecinţele acestora.

Instabilitatea emoţională semnifică o insuficientă maturizare afectivă,

individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe

pornirile şi dorinţele nici în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale.

Agresivitatea apare atunci când individul este împiedicat să-şi

satisfacă dorinţele şi se manifestă cu un comportament violent şi

distructiv. Agresivitatea presupune canalizarea violenţei spre alţii. Ea se

manifestă prin forme multiple, între care vătămările corporale,

tentativa de omor, omorul deţin ponderea semnificativă.

Pinatel mai distinge două forme ale agresivităţii: ocazională şi

profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin

spontaneitate şi violenţă; este întâlnită cu precădere în crimele pasionale.

Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament

violent durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului,

acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, constant.

Indiferenţa afectivă este strâns legată de egocentrism şi mai poartă

numele de insensibilitate morală. Ea se caracterizează prin incapacitatea de

a înţelege durerile şi nevoile celorlalţi prin satisfacţia resimţită faţă de

suferinţele altora. Indiferenţa afectivă reflectă în fond stările de inhibare

şi dezangajare emoţională Această latură a personalităţii infractorului se

formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale

40

procesului socializării, un rol primordial deţinând în acest plan

funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, stilul educaţional

deficitar. De obicei nu este conştient de propria-i stare de inhibare

emoţională, ceea ce explică calmul şi sângele rece cu care sunt comise o

serie de infracţiuni cu violenţă deosebită. Legătura strânsă dintre

indiferenţa emoţională şi egocentrism constă în faptul că infractorului

îi este străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.

Aceste comportamente ale personalităţii infractoare se întâlnesc şi

la neinfractori, însă la aceştia ele nu sunt elemente dominante ale

personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnite la infractori, nu sunt

orientate spre infracţionalitate.

6. Clasificarea infractorilor; tipologii bazate pe criterii de ordin

psihologic şi psihosocial

NOTA: capitolul se va completa cu notele de curs

În mod constant, cei care s-au ocupat de problemele

criminalităţii au încercat, din motive practice, să sintetizeze, sa

ordoneze după diferite criterii infractorii. în domeniul criminalităţii au

fost elaborate o multitudine de tipologii şi, în general, aproape că nu

există criminolog remarcabil care să nu fi creat propria clasificare.

Aceste tipologii sunt instrumente de lucru pentru a sluji unor scopuri

practice, ele reprezintă ipoteze de lucru, mijloace ajutătoare care permit o

anumită direcţionare a activităţii do prevenire şi combatere a

comportamentelor infracţionale, precum şi individualizarea proceselor de

reeducare şi reintegrare socială.

41

Sub aspect normativ-juridic cele mai cunoscute clasificări sunt în

funcţie de vârstă, care îi împarte în minori şi majori, în funcţie de

repetabilitatea actelor infracţionale: în primari şi recidivişti etc.

Acestea sunt amplu descrise la disciplinele juridice.

Din punct de vedere criminologic şi psihologic, există un mare

număr de clasificări, dintre care vom trece în revistă pe cele mai

importante.

Una dintre cele mai interesante şi utile clasificări, îndeosebi din

perspectiva prevenirii infracţionalităţii, este cea care corelează

adaptabilitatea socială cu capacitatea infracţională. Această tipologie

este mult mai operaţională, întrucât ţine seama de două dimensiuni

esenţiale pentru trecerea la actul infracţional, de posibile combinaţii

ale acestora. Adaptabilitatea socială relevă gradul de integrare socială

a individului, iar capacitatea infracţională denotă potenţialul

infracţional al personalităţii individului şi se referă la nucleul

central al personalităţii infractorului. După felul în care se pot

combina cele două dimensiuni, au fost elaborate patru tipuri de

infractori: (Margen, 1967)

a. Tipul infractorului cu adaptabilitatea socială ridicată şi

potenţialul infracţional crescut. Acest tip este considerat a fi

cel mai periculos prin faptul că indivizii din cadrul lui sunt aparent

bine integraţi, ocupă poziţii sociale prestigioase, pozează în oameni

cinstiţi, de ţinută morală, intelectuală etc. Prestigiul şi statutul social de

care se bucură în diferite structuri sociale şi priceperii cu care se

strecoară prin angrenajul relaţiilor interpersonale, îngreunează

adesea declanşarea cercetării şi urmăririi penale împotriva lor.

b. Tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă şi potenţial

infracţional ridicat este mai puţin periculos decât cel anterior,

42

datorită faptului că indivizii din cadrul acestui tip atrag uşor atenţia

asupra lor sau sunt permanent ţinuţi sub observaţie, supravegheaţi.

Este cazul recidiviştilor şi a complicilor lor.

c. Tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă şi cu

potenţialul infracţional scăzut prezintă un pericol social şi mai

redus în comparaţie cu cele anterioare. Aceştia deşi fac parte din

societate, trăiesc undeva la limita ei şi, cu toate că prezintă un

potenţial infracţional scăzut, destul de mulţi din rândurile lor ajung

în conflict cu legea pentru fapte de regulă minore.

d. Tipul infractorului cu adaptabilitate socială ridicată şi potenţial

infracţional redus prezintă cel mai scăzut pericol social. În

general, aici este vorba de infractorii accidentali. În ciuda

potenţialului infracţional scăzut, asemenea indivizi pot comite

infracţiuni deosebit de grave, datorită reacţiilor emoţionale

explozive sau unor conjuncturi extrem de nefavorabile.

O altă perspectivă de clasificare – numită de către J. Pinatel

fenomenologică -, aduce în discuţie două categorii de infractori, respectiv

homotropi şi politropi.

Homotropii sunt cei care comit aceleaşi infracţiuni şi folosesc aceleaşi

moduri de operare. Aici se încadrează recidiviştii profesionişti pentru care

infracţiunea a devenit evident o sursă de existenţă, o „profesie", iar riscul de a

fi prins este considerat ca un risc profesional.

Politropii, nespecializaţi într-un gen anume, comit infracţiuni

diverse şi abordează moduri de operare diferite.

Una dintre tipologii (de fapt o sinteză a mai multor tipologii)

distinge următoarele categorii de infractori:

A. Cuprinşi în tipuri nedefinite:

43

a) caracteriali, a căror trăsătură esenţială o constituie

tulburările de conduită, de natură educaţionala psihopatică

sau neuropatică;

b) perverşii, caracterizaţi prin lipsa de afectivitate, de moralitate,

de intimidare cât şi prin nevoia de a face rău din plăcere, prin

egocentrism, orgoliu nelimitat, gelozie

c) debilii mintali care nu depăşesc din punct de vedere intelectual

vârsta de 10 ani (idioţii 0 - 2 ani, imbecilii 3 - 6 ani, debilii 7 -

10 ani), indiferent de vârsta cronologică. Debilii se

caracterizează prin instabilitate a atenţiei, lipsa de

discernământ, credulitate, sugestibilitate, etc. Dintre debili cu

potenţial infracţional prezintă numai cei deosebit de activi sau

agresivi;

d) alcoolicii şi toxicomanii.

B. În categoria tipurilor definite:

a) profesioniştii, echilibraţi temperamental, cu o dotare

aptitudinală care le permite să facă faţă unor situaţii complexe

iar din punct de vedere afectiv caracterizaţi prin superstabilitate,

insensibilitate, egocentrism;

b) ocazionali, indivizi socialmente adaptaţi, nu ajung să aibă de a face

cu justiţia decât în situaţii deosebite, în general aceştia nu

recidivează. Acest grup se subdivide în pseudocriminali,

indivizi care comit delicte involuntare, din neglijenţă, ignoranţă

sau în mod fortuit şi criminali pasionali.

44

2. Elemente de psihosociologie a mărturiei şi

psihologie a martorului

Nota: La acest material se adaugă în mod obligatoriu notiţele luate la

curs.

1.1.Mărturia veridică; premise psihologice ale mărturiei veridice

Sarcina principală a organelor de anchetă în cadrul demersului

judiciar o reprezintă reconstituirea sau restabilirea faptelor, în care un

rol de bază îl deţin relatările sau depoziţiile martorilor. Având deci în

vedere că de o mărturie depinde de regulă soarta unui om, problemele

care se ridică în acest context – „în principal în ce măsură relatarea este

obiectivă?" sau „este martorul de bună sau rea credinţă?” – devin

deosebit de delicate. Este, în acest sens, semnificativ faptul că, în

decursul istoriei toţi marii legislatori au fost călăuziţi de idea relativităţii

depoziţiei martorilor, idee care se menţine şi astăzi şi care se bazează pe

constatarea empirică, practică după care atât posibilităţile noastre de

recepţie senzorială cât şi cele intelectuale sunt adesea imperfecte,

limitate şi deci nu pot asigura o obiectivitate absolută a relatării cu

privire la un eveniment sau altul.

45

În general, relatarea unei persoane despre un eveniment oarecare

depinde de următorii factori:

1.de modul în care a perceput evenimentul;

2.de modul în care l-a păstrat în memorie;

3.de modul în care poate să şi-l amintească;

4.de modul în care poate să-l exprime;

5.de modul în care vrea sau este interesat să-l exprime.

Fiecare persoană – se ştie – prezintă diferenţe individuale atât la

nivelul percepţiei cât şi la cel al memoriei, al gândirii, ori al posibilităţilor

de exprimare. Dacă la aceasta adăugăm şi condiţiile exterioare, fizice care

pot favoriza sau îngreuna perceperea unui eveniment vom ajunge la

concluzia că şi relatarea sau mărturia pe care o pot face diferite persoane

despre acelaşi eveniment va prezenta diferenţe notabile de la caz la caz.

Din aceste motive, de multe ori, îndeosebi în situaţiile mai complexe

şi de regulă când o cere instanţa de judecată, examinarea

psihofiziologică, prealabilă a celor ce urmează să depună mărturie devine

aproape o necesitate, aceasta pentru a stabili cât mai precis posibilităţile

şi limitele capacităţii lor de a depune o mărturie. Examenul oftalmologie

şi audiologic se impune în situaţia relatărilor unor evenimente bogate în

elemente vizuale sau (şi) auditive iar examenul psihologic la funcţionarea

corectă a gândirii, memoriei, imaginaţiei, afectivităţii ori a personalităţii

în ansamblu. Martorul trebuie să fie cunoscut de asemenea şi sub aspectul

conduitei sale morale, al raporturilor sale cu fapte sau cu persoanele

implicate, cât şi în privinţa modului personal de a se manifesta în faţa

organelor judiciare.

A. Influenţa factorilor şi condiţiilor de ordin perceptiv asupra

mărturiei

46

Sub aspect psihologic momentul perceptiv este momentul iniţial al

unei mărturii, condiţiile în care acesta se desfăşoară influenţând poate în

cea mai mare măsură veridicitatea mărturiei. Revenind la percepţie,

aceasta se defineşte ca proces psihic complex generat de stimulări

senzoriale simultane vizuale, auditive, tactile, olfactive, etc.

Percepţia unui eveniment, fapte sau întâmplări este de regulă vizual

– auditivă putând să predomine de la caz la caz, fie factorul vizual fie

cel auditiv. Sunt situaţii în care ea poate fi completată şi de elemente

tactile, olfactive, gustative, termice sau dureroase după cum sunt şi

situaţii când aceasta este predominant gustativă, termică, dureroasă, etc.

Ne vom opri îndeosebi la factorii vizuali şi auditivi.

Mărturia bazată pe senzaţiile vizuale este cel mai frecvent întâlnită

şi de regulă preferată de cercetătorii penali. Posibilitatea reconstituirii

unor evenimente petrecute vizual este asigurată de însuşirile

analizorului, respectiv, capabil să perceapă o infinitate de aspecte din

mediul ambiant (forme, dimensiuni, poziţii, deplasări, culori, lumini,

umbre, etc.). Percepţia însuşirilor spaţiale şi cromatice ale stimulărilor

din mediu este condiţionată de nivelul parametrilor psihofiziologici ai

analizatorului sau ai organismului în ansamblu pe de o parte şi de

condiţiile în care are loc percepţia, pe de altă parte.

Raportându-ne la factorii psihofiziologici precizăm că percepţia

vizuală poate fi afectată de infecţii ale globului ocular, de starea de

oboseală a ochilor sau a întregului organism, de febră, de ingestia de

alcool sau unele tranchilizante puternice ca şi de unele tulburări ca

miopia, strabismul, etc., ori de viciile de cromorecepţie cum este, spre

exemplu, daltonismul.

În legătură cu condiţiile externe ale percepţiei menţionâm în primul

rând gradul şi calitatea iluminării mediului în care se desfăşoară

47

evenimentul. La lumina diurnă se percep corect formele, umbrele şi mai

ales nuanţele cromatice fie ale vestimentaţiei, fie ale pielii, părului sau

ochilor persoanelor. La lumina artificială îndeosebi cea de neon, dacă

formele şi umbrele se percep relativ corect, este afectată percepţia

cromatică. În condiţiile de intensitate scăzută a luminii (în zori sau

amurg) se perturbă de asemenea percepţia culorilor şi în plus cea a

spaţiului şi a mişcării.

Este de la sine înţeles că asemenea mărturii, bazate pe o percepţie în

lumină crepusculară şi în general într-un mediu slab luminat au o valoare

relativă. Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu relatările despre

fapte percepute în momentul imediat următor trecerii bruşte de la un

mediu vizual la altul, între ele existând grade disproporţionate de

luminozitate când percepţia este afectată de intrarea în acţiune a

mecanismelor adaptării senzoriale.

O altă condiţie care influenţează percepţia vizuală o reprezintă

distanţa dintre stimul şi receptor. Trebuie ţinut cont în acest context şi de

condiţiile meteo existente în momentul percepţiei ca şi de eventualele

fenomene cunoscute sub numele de iluzii. Astfel, jocul şi efectele

culorilor obiectelor sau vestimentaţiei persoanelor implicate în

evenimentul perceput reprezintă un factor cu efecte importante asupra

percepţiei vizuale. De exemplu, obiectele viu colorate apar mai apropiate

şi mai mari spre deosebire de cele cu nuanţe şi tonuri închise. Persoanele

îmbrăcate în alb sau alte culori deschise, par mai înalte şi mai corpolente

decât cele îmbrăcate în negru sau alte culori sumbre. Dungile verticale de

pe îmbrăcăminte dau impresia că persoana respectivă este mai înaltă în

timp ce dungile orizontale o fac să pară mai scundă.

Mărturia bazată pe senzaţiile auditive, în legătură cu aceasta, se

disting cel mai frecvent următoarele situaţii:

a. când martorul trebuie să identifice pe baza vocii persoana care

48

vorbeşte;

b. când martorul trebuie să reproducă fidel numere, cuvinte,

expresii, termeni, etc., rostite de o persoană sau alta în diferite

împrejurări;

c. când martorul trebuie să reproducă nu termenii sau nuanţele

unei conversaţii, ci sensul acesteia. (A. Ciopraga, 1979).

Fără îndoială că şi percepţia auditivă este influenţată de factori

interni, psihofiziologici şi de factori ce ţin de mediul extern în care are

loc percepţia, aspect de care organul de anchetă trebuie să ţină seama.

Factorii interni sunt în mare aceiaşi, integritatea analizatorului, starea de

sănătate, gradul de oboseală, etc. Un rol însemnat îl au – mai mult decât

în cazul percepţiei vizuale – gândirea şi inteligenţa, care asigură

înţelegerea semnificaţiei celor auzite şi apoi bineînţeles, memoria. O

memorie bună facilitează reţinerea unor termeni sau expresii al căror

sens nu este cunoscut, cum sunt de exemplu termenii argotici sau de

jargon. Important este gradul de cultură şi formaţia profesională.

Printre condiţiile externe se află, în principal distanţa dintre sursă

şi receptor, particularităţile meteo şi sonore ale ambianţei în care are loc

percepţia, intensitatea vocii celui care vorbeşte şi particularităţile

pronunţiei acestuia.

În aplicarea depoziţiei martorului auditiv trebuie să se ţină cont şi

de influenţele defavorabile datorate iluziilor. Iluziile acustice pot fi

cauzate, printre alte, îndeosebi de stările afectiv-emoţionale (nelinişte,

surescitare, frică, spaimă, etc.) declanşate de evenimentul la care asistă

persoana martor.

B. Influenţa factorilor socioprofesionali si socio-demografici

asupra mărturiei

49

O influenţă semnificativă asupra veridicităţii mărturiei o are

profesiunea sau preocupările extraprofesionale (hobby-urile) martorului.

Există profesii care presupun operaţii de măsurare a distanţelor sau a

dimensiunilor cum sunt cei ce lucrează în construcţii, transporturi, unii

sportivi, unii militari, etc.

La aceste categorii socioprofesionale, aptitudinea de a aprecia

distanţe ori dimensiuni este net superioară în raport cu alte categorii.

Conducătorii auto profesionişti sau amatori cu experienţă, precum şi

anumiţi tehnicieni din domeniul transporturilor fac aprecieri de mare

exactitate în ceea ce priveşte viteza de deplasare a unor vehicule în cazul

că depun mărturie legată de un eveniment rutier.

De asemenea, un vânător sau armurier poate deosebi cu uşurinţă

zgomotul unei arme de foc de alte zgomote asemănătoare sau va putea

face aprecieri relativ exacte cu privire la calibrul armei cu care eventual

s-a tras.

Veridicitatea mărturiei este influenţată şi de sexul persoanei martor.

Bărbaţii sunt în general mai obiectivi, ei relatând descriptiv evenimentele

pe care le percep cu o relativ slabă participare emoţională. Sunt mai puţin

preocupaţi de semnificaţiile faptelor şi nu au tendinţa să le interpreteze.

Spre deosebire de aceştia, femeile participă intens la diferite fapte,

evenimente, etc., sunt uneori obsedate de aceştia şi sunt înclinate să le

dea diferite înterpretări căutându-le sensurile şi semnificaţiile. Din acest

motiv şi mărturiile lor poartă un grad mai mare de subiectivitate. Unele

cercetări au demonstrat că precizia mărturiilor masculine este, global, cu

cea 25% mai mare decât a mărturiilor feminine.

Trebuie precizat, de asemenea, faptul că bărbaţii au o mai mare

capacitate de a percepe o situaţie generală în raport cu femeile care

percep mai exact detaliile.

50

În legătură cu influenţa vârstei se apreciază că, atât copiii, cât şi

bătrânii nu pot fi martori demni de încredere. Copiii sunt extrem de

sugestionabili în timp ce vârstnicii (peste 70 de ani) au serios afectate

capacităţile perceptive şi cele de memorie.

C. Influenţa formei mărturiei asupra veridicităţii sale

Depoziţiile martorilor pot fi obţinute în trei forme, respectiv în

forma relatării spontane, în forma interogatoriului şi în forma depoziţiei

scrise. Forma în care este obţinută o mărturie influenţează semnificativ

valoarea sa, aceasta afectându-i fie întinderea fie fidelitatea.

Analizând cele trei forme vom descoperi că relatarea spontană este

cea mai demnă de încredere, ea prezentând un grad ridicat de fidelitate.

Relatarea spontană protejează martorul de influenţa sugestiei, el

evocând nealterat doar acele fapte care s-au păstrat în memorie şi de care

îşi aminteşte fără eforturi. Lipsa de întindere, ca principalul neajuns al

mărturiei spontane, se poate datora nu neapărat dificultăţilor de

reproducere, ci în bună măsură faptului că martorul minimalizează

ponderea unor aspecte în soluţionarea cauzei.

Interogatoriul se utilizează în mod obişnuit pentru a completa şi

preciza unele aspecte ale relatării libere.

Mărturia obţinută prin interogatoriu câştigă în întindere, dar pierde

din fidelitate. Interogatoriul are efect stimulator asupra memoriei,

forţând evocarea evenimentelor minimalizate de către martor sau a celor

care păreau uitate. Martorul devine mai comunicativ şi mai volubil

„descoperind” că poate să vorbească şi despre alte aspecte ale

evenimentului trăit, motiv pentru care el comite şi un număr mai mare de

erori. Erorile pot fi determinate însă şi de unele întrebări greşit formulate

51

(ex. întrebările sugestive, în construcţia cărora intră fie parţial fie integral

şi răspunsul).

Pentru că cele două forme se completează reciproc sub aspectul

întinderii şi fidelităţii în practica judiciară depoziţiile se solicită în forma

combinată, interogatoriul succedând relatării spontane a faptelor.

Depoziţia (declaraţia) scrisă se solicită când martorul are dificultăţi

în a expune oral faptele sau din considerente de ordin tactic, atunci când

există temeri că martorul ar putea, din diverse motive să retracteze

declaraţia iniţială, să nu o recunoască, în practica noastră juridică toate

depoziţiile se finalizează în formă scrisă.

Depoziţia scrisă are multe elemente asemănătoare cu depoziţia orală

spontană. Depoziţia scrisă are însă dezavantajul că este mai puţin

spontană decît cea orală şi uneori din cauza preocupării de a găsi

cuvintele cele mai potrivite sau de a scrie într-un stil cât mai elegant,

suferă pe latura fidelităţii.

Erorile sau denaturările posibile într-o depoziţie, indiferent de forma

ei, pot fi determinate de adiţie sau adăugire, de omisiune de transformare

şi de substituire sau înlocuire.

Oricare ar fi forma de depunere a unei mărturii, aceasta este în

ultimă instanţă o comunicare de informaţii necesare stabilirii unui adevăr.

O modalitate secundară, subsidiară de obţinere de informaţii în cadrul

anchetei o constituie recunoaşterea. Aceasta poate avea ca obiect

persoane, cadavre şi fotografii. Recunoaşterea persoanelor se face după

înfăţişare, voce, mers sau miros, acesta din urmă putând fi profesional

sau al săpunului, deodorantului, ori tutunului preferat.

1.2. Mărturia mincinoasă

52

În esenţă minciuna este o abatere de la adevăr, comisă conştient şi

cu o anumită intenţie.

Despre rolul şi ponderea minciunii în viaţa societăţii umane s-a scris

şi s-a vorbit mult. În orice caz, cert este că oamenii se mai folosesc uneori

de minciuni pentru că adevărurile pot adesea să provoace suferinţe, să

jignească, să descurajeze, să rupă prietenii, într-un cuvânt să perturbe

armonia relaţiilor interpersonale. Multe drame reale pot fi evitate printr-o

simplă acoperire, falsificare sau evitare a unor date, a unor adevăruri.

Din păcate însă, sunt şi oameni la care minciuna are cu totul altă

motivaţie şi alte scopuri. Aceştia îşi fac din minciună o adevărată armă; o

armă de atac, de apărare, de obţinere de servicii, de înlesniri, de învoiri,

amânări, scutiri – în principal de obţinere de avantaje. De la simpla

încercare de a evita un adversar prea dur pentru a menaja pe cineva, ori

pentru a evita uneori o tragedie care nu este necesar să se producă şi până

la obişnuinţa de a mistifica, dezinforma şi deruta pe ceilalţi în vederea

atingerii unor scopuri individuale înguste şi meschine este o mare

distanţă. La un capăt se află omenia, nobleţea, iar la celălalt infamia.

În mărturie minciuna poate avea cauze dintre cele mai diverse: -

dorinţa de răzbunare, - raportul de rudenie sau prietenie cu inculpatul, -

interesul material, - spiriritul de solidaritate cu inculpatul, - simpatia sau

antipatia faţă de acesta, - dorinţa de a se remarca în ochii auditoriului, -

teama de şantaj sau represalii din partea familiei inculpatului, - dispreţul

faţă de organul de anchetă.

A. Metode şi tehnici de depistare a minciunii

Abaterea constantă de la adevăr, efortul de a-l ascunde, dublat

permanent de teama de a fi demascată, provoacă la persoana care minte

stări emoţionale foarte puternice concretizate în manifestări şi modificări

viscerale şi somatice. Astfel, se accelerează bătăile inimii, creşte

53

presiunea sanguină, apar fenomene de vasoconstricţie sau vasodilataţie,

se intensifică respiraţia, se reduce salivaţia, etc. Această fenomenologie

se manifestă în exterior prin stare de agitaţie sau prin blocarea funcţiilor

motorii prin modificarea mimicii, a pantomimicii, prin dereglarea vocii,

prin „roşirea” feţei ori pălirea (paloarea) acesteia, prin transpiraţie,

mobilitate crescută a ochilor, uscăciunea buzelor, creşterea frecvenţei

clipitului, tremurul mâinilor ş.a.

La copilul care minte sau la o persoană mai emotivă aceste

fenomene sunt uşor de perceput. La persoanele pentru care minciuna a

devenit o obişnuită aceste manifestări sunt controlabile, deşi anumite

senzaţii lăuntrice de indispoziţie sau teamă se fac totuşi simţite,

îndeosebi dacă sunt cercetate pentru infracţiuni grave. În aceste condiţii a

apărut ideea posibilităţii de a stabili adevărul prin măsurarea variaţiilor –

în momentul mărturiei – a unor parametri fiziologici imperceptibili.

Astfel s-au născut o serie întregală de tehnici şi aparate care,

perfecţionându-se de-a lungul anilor, aduc astăzi servicii însemnate

organelor de cercetare de pretutindeni.

Printre tehnicile mai simple se înscriu observaţia, bateriile de

loialitate şi testul asociativ-verbal, incluse în majoritatea testelor de

personalitate, constau în întrebări care se referă la unele situaţii în care

majoritatea oamenilor sunt de acord că au comportament mai puţin

controlat. Cei care au tendinţa să mintă în general se desconspiră prin

modul în care răspund.

Testul asociativ-verbal conţine o listă de cuvinte între care unele au

o semnificaţie obişnuită, neutră, iar altele sunt profund semnificative din

punctul de vedere al infractorului. La fiecare cuvânt pronunţat de

anchetator, subiectul trebuie să dea contra cronometru o replică verbală.

La cuvintele neutre replicile vin prompt, în timp ce la cuvintele

afectogene care îi sugerează elemente legate de infracţiunea comisă (ex.:

54

„bani”, „sânge”, „topor” etc.) inculpatul se inhibă şi întârzie răspunsul,

dovedind astfel prezenţa unei tensiuni interne legată de evenimentul

investigat. Latenţa sau întârzierea răspunsului, asocierea pe care

anchetatul o face ca şi reacţiile ulterioare care apar la reluarea testului

sunt de natură să ofere anchetatorului indicii preţioase legate de

implicarea celui cercetat în fapta supusă cercetării.

Din rândul metodelor complexe de depistare a minciunii fac parte

tehnica poligrafului şi metodele bazate pe suprimarea cenzurii conştiente.

Poligraful sau „detectorul de minciuni" este un aparat complex

destinat înregistrării oscilaţiilor unor parametri fiziologici în condiţii de

„moment psihologic” creat în cursul unei anchetări.

În principal poligraful înregistrează modificările de tensiune

arterială, puls, respiraţie şi reflexul electrodermal. Persoana anchetată ia

loc pe un fotoliu, după care i se fixează un tub pneumograf în jurul

toracelui sau abdomenului, un manşon de tensiune arterială la unul din

braţe, iar la suprafeţele palmare şi dorsale ale mîinii un set de electrozi.

Tubul pneumograf se întinde la fiecare respiraţie, contractându-se la

expiraţii. Succesiunea de întinderi şi contracţii este înregistrată în forma

unei sinusoide înscrisă pe o panglică de hârtie de către o peniţă

inscriptoare.

Modificările tensiunii arteriale acţionează asupra manşonului din

jurul braţului care la rândul său va acţiona o altă peniţă.

Modificările conductanţei electrice a pielii palmare provocate de

transpiraţie vor permite trecerea prin electrozi a unui curent galvanic ce

va acţiona de asemenea o peniţă, în condiţii de echilibru, de confort

psihic toate peniţele au o evoluţie uniformă, aceasta modificându-se

brusc, atunci când apare o tensiune emoţională chiar minimă. Dacă

subiectul este vinovat, în momentul în care i se pune o „întrebare şoc” sau

i se prezintă un cuvânt afectogen legat de fapta comisă, înregistrarea

55

modificărilor parametrilor amintiţi va oferi unele indicii în legătură cu

vinovăţia. De menţionat că datele obţinute prin intermediul poligrafului

nu constituie elemente probatorii în instanţa de judecată, ele

coroborându-se întotdeauna cu rezultatele altor investigaţii.

Suprimarea cenzurii conştiente asigură din partea anchetatorului

un automatism al tuturor reacţiilor solicitate, deci şi al răspunsurilor la

întrebări, acestuia fiindu-i practic paralizată voinţa de a ascunde sau

denatura informaţia pe care o poartă în memorie şi pe care, în aceste

condiţii o dă fără rezerve. Suprimarea cenzurii se realizează de regulă

prin hipnoza, prin privare de somn, prin utilizarea unor preparate

farmaceutice sau prin descărcări electrice în creier (electroşocuri).

Hipnoza este o stare asemănătoare cu somnul, ea fiind provocată în

mod artificial prin intermediul sugestiei. Starea hipnotică se realizează de

obicei într-o cameră liniştită, puţin luminată în care trebuie să existe un

fotoliu confortabil sau chiar un pat. Hipnotizatorul sugerează celui

anchetat elemente care caracterizează starea obişnuită de somn (greutatea

pleoapelor, senzaţie de moleşire etc.) cu o voce cât mai calmă şi mai

monotonă. Totodată el poate netezi fruntea subiectului cercetat care poate

fi pus – în cazul că starea hipnotică se instalează mai greu – să privească

un obiect strălucitor sau să asculte bătăile unui metronom. Adormită

parţial, persoana hipnotizată poate comunica între anumite limite cu

hipnotizatorul, fiind în măsură chiar să execute diverse comenzi ale

acestuia. Desigur că în această situaţie se pot obţine unele relatări sau

declaraţii care în condiţii normale sunt evitate.

Trebuie menţionat faptul că starea hipnotică nu poate fi indusă de

oricine, pentru aceasta fiind nevoie de unele calităţi speciale, de mult

exerciţiu. De asemenea, nu orice persoană – îndeosebi cele foarte

echilibrate, greu sugestionabile - se pretează la inducţia hipnotică.

56

Privarea de somn, reprezentând mai degrabă o metodă de

constrângere, are în ultima instanţă aceleaşi efecte asupra autocenzurii

persoanei cercetate ca şi starea hipnotică. Privarea de somn duce la stări

confuzionale, la halucinaţii, la lipsa controlului critic şi a

discernământului şi uneori chiar la stări delirante pe fondul cărora se pot,

de asemenea, recolta date şi informaţii la care, în condiţii obişnuite, este

mult mai greu dacă nu imposibil de ajuns.

O metodă mai simplă de a suprima controlul conştient o reprezintă

utilizarea unor preparate farmaceutice, care acţionează de regulă în

sensul inhibării sau blocării anumitor centri nervoşi din scoarţa cerebrală.

Aceste substanţe făcând parte din aşa-numita grupă „a hipnagogelor”

provoacă, după administrare, stări de somnolenţă, ameţeală, buimăceală,

stări care sunt – de regulă – propice obţinerii unor informaţii. O substanţă

des utilizată – îndeosebi în timpul războiului – pentru necesităţile de

anchetarea spionilor a fost scopolamina.

Descărcările electrice în creier obţinute prin tehnica electroşocului,

deşi folosit mai mult în tratarea unor boli mintale, pot fi utilizate – dacă

avem în vedere suprimarea stării de conştiinţă pe care o provoacă – şi în

cadrul unei anchete. Electroşocul se obţine prin aplicarea în regiunea

temporală a unor electrozi, prin care se lasă să treacă un curent cu o

intensitate de 200-250 mA. Convulsiile care apar pot fi fatale bolnavilor

cardiaci sau hipertensivilor, motiv pentru care se impune în prealabil un

control medical amănunţit.

Aspru criticate şi condamnate de către unii jurişti şi psihologi,

deoarece prin ele se încalcă dreptul de apărare a individului în faţa

organelor judiciare, metodele de suprimare a cenzurii conştiente sunt

interzise de către justiţia noastră cu atât mai mult cu cât ele au şi serioase

limite.

57

1.3. Psihologia martorului

Cu toate eforturile de discreţie din partea autorilor de acte

antisociale, acestea reuşesc să atragă şi atenţia altor persoane, cu alte

cuvinte să se desfăşoare în prezenţa unor martori.

Martorul poate fi definit ca persoană fizică cu posibilităţi normale

de percepere, memorie şi redare a evenimentelor cu care vine în contact

şi care este solicitată de către justiţie ca prin relatările sale, să contribuie

la stabilirea adevărului într-o cauză penală.

Modul în care o persoană aflată în poziţie de martor percepe,

memorează şi redă un eveniment este în strânsă legătură cu însuşirile

stabile ale personalităţii. Astfel, legat de temperament se apreciază că

persoanele echilibrate (sanguinicii, flegmaticii) chemate să depună

mărturie reuşesc să redea un volum relativ mare de date. Faptul

demonstrează că echilibrul proceselor nervoase asigură nu doar o

percepţie amplă dar şi o memorizare eficientă. Dimpotrivă, persoanele

neechilibrate (colericii şi îndeosebi melancolicii) datorită sensibilităţii şi

implicit intensităţii trăsăturilor pot să nu-şi aibă atenţia concentrată

asupra unor evenimente, tocmai în momentele cele mai importante ale

desfăşurării lor. Aceasta duce la o percepţie defectuoasă şi ulterior la

includerea, în locul lacunelor din declaraţiile lor, a unor date inventate

care, desigur, nu vor corespunde adevărului. Melancolicii, sub influenţa

sentimentalismului care le este specific sunt înclinaţi să favorizeze peste

măsură prin declaraţiile lor victima sau chiar pe învinuit în cazul că

acesta le face o impresie deosebită.

Capacitatea unei persoane de a depune mărturie se află în strânsă

dependenţă şi cu aptitudinile sale. Inteligenţa generală a unui martor va

permite acestuia să facă o relatare clară şi s-o prezinte eventual şi în

câteva din implicaţiile şi efectele ei posibile. Aptitudinile verbale pot da

58

culoare, relief şi desigur, completitudine şi precizie depoziţiilor unei

persoane.

Dincolo de orice, utilizarea unei mărturii depinde, poate în cea mai

mare măsură, de modul în care martorul vrea să relateze despre un

eveniment. Răspunzătoare de unul sau altul dintre modurile de a voi sunt

sistemele de motive, interese şi scopuri, în ultimă instanţă sistemul sau

structura caracterială. Atitudinea faţă de societate, semeni, muncă şi

propria persoană, va determina la persoanele care o posedă şi atitudini

juste faţă de infractori şi de manifestările antisociale, mărturiile unor

astfel de persoane fiind făcute de cele mai multe ori din proprie iniţiativă

şi constituind servicii deosebit de preţioase pentru organele de ancheta.

Dimpotrivă, persoanele cu formule caracteriale structurate negativ, sau

anumite tipuri de personalitate cum ar fi cea paranoidă, schizoidă,

mitomană sau isteroidă sunt cele mai susceptibile de a depune mărturii

false. Este interesant de menţionat, în acest context, că tipurile de

personalitate psihastenică, îndeosebi tipurile obsecţionale printre

caracteristicile cărora se înscrie în primul rând autocenzura, manifestă o

puternică dorinţă de a spune adevărul în situaţia când devin martori,

autocontrolul asigurând totodată şi mai multă veridicitate relatărilor lor.

A. Tipuri de martori

În general nu există o unitate de criterii în stabilirea unei tipologii a

martorilor, în cele ce urmează sunt descrise câteva dintre cele mai

frecvente tipuri întâlnite în practica muncii de anchetare. După criteriul

atitudinii faţă de adevăr martorii sunt de bună credinţă sau de rea-

credinţă.

Martorul de bună-credinţă, orientat către adevăr, relatează despre

faptele investigate conform modului în care le-a perceput şi le-a păstrat în

59

memorie. Este important de menţionat că declaraţiile martorului de bună-

credinţă pot conţine în afară de date exclusiv reale şi date susceptibile de

unele inexactităţi sau chiar unele total eronate. Trebuie ca plecând de la

acest aspect, anchetatorul să ştie să facă distincţia între posibilitatea ca

evenimentul să fi fost perceput parţial sau eronat sau aceea ca martorul să

intenţioneze a denatura adevărul. Aşa cum am văzut, sunt mulţi infractori

care pot influenţa negativ o depoziţie, majoritatea martorilor aflându-se în

situaţia de a nu putea reda fidel evenimentele cu care vin în contact. În

aceste condiţii nimic nu îndreptăţeşte pe un anchetator să se grăbească să

încadreze un martor în categoria celor rău intenţionaţi.

Martorul de rea-credinţă este persoana care face în mod intenţionat

declaraţii ireale, prezentând fapte mincinoase drept adevărate. Motivele

denaturării adevărului, cum s-a amintit deja pot fi multiple: interesul,

corupţia, afecţiunea, teama, răzbunarea etc.

Normele juridice încadrează mărturia făcută din rea-credinţă în

rândul infracţiunilor.

După criteriul calităţilor psiho-intelectuale ale celui care depune

mărturie distingem martorul inteligent şi martorul neinteligent.

Martorul inteligent face parte din categoria persoanelor care reuşesc

să se facă înţelese de la primele cuvinte, depoziţia acestuia distingându-

se prin claritate, coerenţă, concluziune şi logică. De regulă martorul

inteligent se rezumă doar la a prezenta faptele sau evenimentele şi se

abţine de la concluzii, lăsând acest aspect organului de anchetă.

Martorul neinteligent se prezintă într-o mare varietate de forme şi

profile. În general martorul lipsit de inteligenţă nu surprinde aspectele

semnificative ale unor fapte, evenimente etc., ci este atras în primul rând

de latura spectaculoasă a acestora. Depoziţiile sale sunt în mod obişnuit

un amalgam de amănunte lipsite de coerenţă şi mai degrabă se prezintă

60

ca un şir de opinii sau chiar sugestii şi indicaţii date organului de

cercetare (C. Nicola, 1970).

În altă ordine de idei se disting:

– martorii identificaţi la faţa locului, care sunt în măsură – în cazul

că sunt de bună-credinţă – să ofere datele cele mai apropiate de

adevăr;

– martorii ce se prezintă de bunăvoie pentru a da declaraţii care,

pot fi bine intenţionate sau rău intenţionate, fapt ce impune

verificarea lor;

– martorii identificaţi ulterior declanşării cercetărilor, care

reprezintă cel mai mare procent întâlnit în practică şi care adesea

pot contribui la soluţionarea unor probleme care iniţial păreau

fără rezolvare;

–martorii indicaţi sau aduşi de una din părţile implicate în cauză,

care pot fi de rea-credinţă sau care fac declaraţii de complezenţă,

ireale;

– martorii taraţi (orb, surzi, infirmi, mutilaţi) ale căror declaraţii

trebuie reţinute cu rezervele cuvenite;

– martorii-victimă asupra cărora s-a produs infracţiunea,

accidentul, etc. Declaraţiile martorului - victimă se deoasebesc,

în principiu, de cele ale altor categorii de martori, ele apărând de

regulă cu denaturări prin adiţie. Asemenea denaturări îşi au

explicaţia în condiţiile profund tensionate în care are loc

perceperea faptei. O persoană asupra căreia s-a comis o tâlhărie

spre exemplu, percepe infractorul ca fiind mult mai înalt şi mai

puternic decât este în realitate.

– În practica anchetării desigur că se întâlnesc o sumedenie de

tipuri de martori. Printre aceştia se pot aminti: martorul vanitos,

martorul timorat, martorul deschis, sincer, martorul laconic,

61

martorul superficial, martorul indiferent ş.a.

Fără îndoială că în condiţiile societăţii noastre, un anchetator nu

poate fi conceput în afara unor cunoştinţe temeinice privind psihologia

unor situaţii şi contexte sociale ori psihologia personalităţii. Omul cu

manifestările şi faptele sale, mai ales dacă acestea contravin normelor

sociale nu poate fi înţeles şi ajutat fără să fie cunoscut.

Poate nu este exagerat să apreciem că în multe situaţii de anchetă,

cunoaşterea psihologică se poate institui în chiar o metodă de anchetare

cu mai mari posibilităţi de stabilire a adevărului. Or, stabilirea adevărului

în situaţia în care sunt în balanţă destine umane, este o necesitate absolută

conformă celor mai elementare exigenţe ale oricărei democraţii.

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE JUDICIARĂ

Noţiunea de responsabilitate

Noţiunea de responsabilitate are sensuri diferite în funcţie de

criteriile utilizate. A fi responsabil de un act, semnifică faptul că trebuie

să justifici şi să-ţi asumi acest cat şi să suporţi consecinţele sale.

Responsabilitatea poate fi morală, juridică, socială sau medicală.

Omul normal este de regulă şi responsabil; conceptul de normalitate fiind

asociat cu cel de responsabilitate, este definit, într-o anumită privinţă, în

sens negativ, prin absenţa caracteristicilor care definesc

iresponsabilitatea. În sensul acesta, conceptul de iresponsabilitate se

asociază cu cel de anormalitate.

Responsabilitatea se defineşte pe baza a două criterii: liberul

arbitru şi determinismul.

62

Teoria liberului arbitru susţine că omul este intrinsec liber să alegă,

dintre diferite posibilităţi pe care le are la dispoziţie, pe cea pe care o

consideră cea mai adecvată pentru acţiunile sale care îi aparţin în

totalitate.

Din perspectiva tezei determinismului, se apreciază că omul este în

mod necesar determinat, în actele pe care le îndeplineşte, de condiţiile

anterioare, care i-au fost impuse sau care i-au oferit, la fel cum în cazul

acţiunilor din natură fizică acestea sunt supuse principiului cauzalităţii.

Dacă teza liberului arbitru justifică legislaţia penală; teza

determinismului, dacă ca individul să fie absolvit de răspundere.

C.Lombroso, Feri şi Garofalo suprimă teza responsabilităţii,

stabilind de la bun început ideea de iresponsabilitate în cazul conduitei

criminale.

Majoritatea oamenilor normali se consideră în mod ferm, liberi de a

hotărî ei înşişi asupra diferitelor căi care li se oferă în a-şi exercita

acţiunile. De aici rezultă că ei pot enunţa şi aprecia motivele actelor lor.

Apar două situaţii: la oamenii normali, actele nu sunt decât puţin sau

chiar deloc previzibile; la bolnavii psihici, actele sunt previzibile atât la

modul general cât şi în detaliile lor. Actele alienaţilor, modul lor de a se

comporta în viaţă, apar drept consecinţe necesare, stereotipii anticipative

ale stării lor morbide (H.Verger).

Întrucât legea penală defineşte delictele ca fiind direct legate de

„faptul material” şi de „voinţa delictuală”, stările de alienaţie mintală sunt

exceptate de la incidenţa legii penale.

Pentru a putea fixa cât mai exact sfera culpabilităţii şi cea a

iresponsabilităţii, se impun stabilirea limitelor alienaţiei mintale, în raport

cu starea de normalitate. Responsabilitatea este, în mod necesar, legată de

integritatea funcţiilor mintale din punct de vedere medico-biologic, deci

de normalitate. Relaţia dintre motivaţie şi scop este realizată printr-o

63

acţiune. Legea stabileşte că exercitarea unei acţiuni sau desfăşurarea

unui comportament decurg în mod liber, subiectul deliberând anterior,

printr-o evaluare critică a raportului dintre motive şi scop sau dintre

intenţie şi consecinţele acţiunii sale. Fiind liber, el acţionează conform

propriei sale voinţe. Din acest motiv, individul răspunde permanent de

faptele sale şi de consecinţele acestor fapte.

Expertul trebuie să stabilească dacă, în momentul comiterii actului

sau faptei, subiectul era sau nu în deplinătatea facultăţilor sale mentale.

Expertiza trebuie să stabilească, deci, libertatea de decizie a subiectului şi

consecinţa acesteia privind caracterul delictual al urmăririlor acţiunii sale.

În această situaţie conceptul de demenţă sau de alienaţie mintală

are în primul rând o semnificaţie juridică şi nu se suprapune pe cel al

conceptelor nosologiei psihiatrice. Gradul de alienaţie mintală este cel din

care decurge şi stabilirea stării de responsabilitate a subiectului faţă de

acţiunea sa. Din acest motiv, trebuie făcute nişte precizări:

discernământul este capacitatea de a aprecia exact intenţia şi motivaţia

acţiunii; responsabilitatea este capacitatea de a răspunde de consecinţele

acţiunii sale.

Expertiza va face aprecieri şi asupra persoanei infractorului; în

această privinţă există două teorii:

a) C.Lombroso consideră că toţi criminalii sunt personalităţi

degenerate care reprezintă tare fizice caracteristice unei constituţii psihice

particulare corespunzătoare; absenţa milei şi a respectului faţă de alţii,

impulsivitate malignă, inadaptare socială.

b) Lacassagne şi Tarde, consideră că orice criminal este expresia

unei anumite forme de „boală socială”, care apare pe un anumit teren

constituţional (bio-psiho-tip), reproducând trăsăturile specifice

sociopatiei.

Expertiza psihiatrică

64

Conform prevederilor articolului 117 din Codul de procedură

penală „efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie ori de câte

ori organul de urmărire penală sau instanţa de judecată au îndoieli asupra

stării psihice a învinuitului sau inculpatului”. În mod deosebit aceasta se

impune în cazul infracţiunii de omor calificat dar şi în cazul unor

tentative de omor.

Psihiatrul şi psihologul sunt cei chemaţi să-şi dea avizul asupra

stării de sănătate mintală a unei persoane în cadrul următoarelor forme de

expertiză. Expertiza capacităţii civile; expertiza răspunderii penale;

expertiza în vederea stabilirii daunelor; expertiza capacităţii profesionale.

Obiectivele expertizei psihiatrice se bazează pe câteva criterii:

a) punerea în evidenţă prin examenul psihiatric al subiectului, a

unor tulburări psihice ;

b) dacă actul antisocial este în raport cu acele tulburări psihice;

c) dacă subiectul prezintă un pericol social;

d) dacă se poate aplica subiectului o sancţiune penală;

e) dacă subiectul poate fi tratat şi recuperat;

Expertiza medico-legală psihiatrică pune câteva probleme, după

cum urmează:

a) examinează subiectul din punct de vedere medico-psihiatric şi

stabileşte dacă discernământul acestuia, legat de acţiunile sale, este

păstrat, diminuat sau pierdut;

b) stabileşte dacă subiectul este: responsabil de actele sale;

iresponsabil de actele comise; dacă este parţial responsabil şi în ce

măsură este el responsabil;

c) în cazul în care subiectul este iresponsabil stabileşte dacă el

trebuie internat şi tratat într-o instituţie psihiatrică cu regim de

supraveghere special.

65

Expertiza psihiatrică se efectuează în instituţii sanitare de

specialitate. În acest sens, organul de cercetare penală, cu aprobarea

reprezentantului Ministerului Public sau instanţa de judecată dispun

internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar. Această măsură

este executorie şi în caz de opunere se aduce la îndeplinire de către

organele de poliţie.

Examenul medical al unui bolnav sau presupus bolnav necesar

pentru expertiza psihiatrică se face fără excepţie în conformitate cu

normele medicale aplicabile oricărui bolnav psihic dintr-o clinică de

psihiatrie.

Psihopatologia judiciară (după diverşi autori sinonimă în psihiatria

judiciară) fiind o ramură integrantă a psihiatriei, examenul se face cu un

plus de atenţie întrucât medicul examinator nu se limitează doar la

stabilirea diagnosticului, a etiologiei şi patologiei tulburărilor psihice în

scopul indicării corecte a tratamentului necesar, ci mai mult decât atât el

trebuie să stabilească în ce măsură există o legătură între fapta comisă şi

tulburările psihice, în ce măsură aceste tulburări au putut determina sau

favoriza comiterea faptei.

O foaie de observaţie medicală, mai ales în psihiatrie şi în mod

deosebit cea întocmită de un serviciu de psihiatrie judiciară se prezintă cu

maximum de detaliere deoarece, pe lângă rolul de instrument ultim

medicului curant, ea urmează să fie folosită şi ca unul legal (medico-

legal) pentru stabilirea responsabilităţii penale sau civile a bolnavului.

Aşadar, deosebit de importantă pentru cerinţe medicale, judiciare şi

sociale, întrucât se pot cere şi stabilirea capacităţii de exercitare a

drepturilor civile sau punerea sub interdicţie – foaia de observaţie trebuie

să cuprinsă un vast ansamblu de date care merg până la cele mai aparent

nesemnificative detalii.

66

Nu este cazul să prezentăm structura unei astfel de foi, dar câteva

repere pe care le poate urmări orice poliţist implicat în munca de

cercetare penală şi care doreşte să se edifice rapid asupra condiţiei psihice

a unui inculpat suspect de dezordini mentale nu pot fi decât binevenite3.

- în primul rând fapta va fi descrisă amănunţit – apoi discuţia se ca

centra pe antecedentele ereditare şi personale ale inculpatului, precum şi

condiţiile în care acesta s-a dezvoltat, a trăit şi trăieşte, aceste date trebuie

reţinute detaliat în acest sens interesează dacă părinţii inculpatului sunt

sănătoşi, dacă au suferit cândva de o boală psihică sau în general de o

boală a sistemului nervos, dacă este în familie cineva care a suferit de

tuberculoză, sifilis sau alte boli infectocontagioase;

- se va acorda atenţie modului în care a decurs şcolaritatea: ce

înclinaţii a avut, a fost sociabil sau reticent, cum au fost relaţiile cu

colegii, a fost repetent, a fost o persoană ştearsă care nu a atras prin nimic

atenţie sau dimpotrivă, a manifestat anumite particularităţi sau curiozităţi

ale caracterului şi manifestărilor etc.;

- modul în care s-a realizat integrarea socială, profesională

familială după terminarea studiilor; i-a plăcut meseria pe care şi-a ales-o a

învăţat-o greu sau uşor, nu a învăţat nici una, a schimbat numeroase

locuri de muncă, a avut conflicte cu colegii, a avut numeroase relaţii cu

sexul opus sau a avut probleme pe această linie, a intenţionat să se

căsătorească, a fost respins, nu şi-a propus să se căsătorească cum îşi

cheltuieli banii, etc.

- plângerile sau destăinuirile persoanei merită o atenţie specială: se

simte urmărit, persecutat, ameninţat, are senzaţii anormale, dureri,

înţepături, furnicături, are halucinaţii vizuale, auditive sau tactile (vede,

aude sau simte pe corp atingerea unor persoane, animale sau insecte), are

coşmaruri etc. Desigur, nu se exclude ipoteza simulării.3 După Dănescu, D. Şi Tomorug E. – Probleme judiciare în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1973, p. 153 şi urm.

67

- multe dintre datele observaţionale pot oferi indicii sau sugestii

semnificative privind existenţa unei tulburări sau afecţiuni psihice majore

răspunzătoare de eventualele implicaţii în fapte şi acte antisociale. Astfel,

un prim element de orientare îl reprezintă atitudinea generală a persoanei

cercetate: ţinuta, gesturile, mersul şi mimica. Faptul că este vesel sau trist,

agitat sau liniştit, indiferent sau atent, că ne priveşte binevoitor sau

rezervat ori ostil este în strânsă dependenţă de afecţiunea sau de starea

psihică pe care o pare în momentul respectiv.

Vestimentaţia persoanei este, de asemenea un indiciu al unor

eventuale tulburări psihice. Îmbrăcămintea corectă sau dezordonată,

murdară sau curată pieptănătura atent aranjată sau total neglijată,

îndeosebi la femei, veşmintele în culori stridente, aprinse, existenţa unor

însemne şi decoraţii, mai mult sau mai puţin improvizate pe piept pot să

orienteze către ideea unei stări patologice.

O serie întreagă de amănunte în aspectul sau manifestările

persoanei cercetate corect interpretate constituie indicii sau simptome ale

unor tulburări concrete precis delimitată simptomatologic. Le vom

prezenta la finalul capitolului.

AFECŢIUNI NEÎNCADRABILE ÎN CLASIFICĂRILE

TRADIŢIONALE

Epilepsia

Epilepsia este un sindrom a cărui etiologie încă nu este pe deplin

clasificată. În esenţă boala se caracterizează prin crize sau accese care se

prezintă sub formă de convulsii (atac convulsiv) sau echivalenţe

epileptice însoţite de cele mai multe ori de o pierdere completă a

cunoştinţei.

Criza epileptică poate să înceapă brusc sau poate fi precedată de

alte fenomene. Un acces complet este compus din patru faze:

68

1- fază prodromală, care precede accesul şi poate dura de la câteva

ore până la câteva zile;

2 – aura care anunţă apariţia accesului propriu-zis, aceasta având o

simptomatologie diversă şi durată foarte scurtă de câteva secunde;

3 – accesul convulsiv – compus din faza tonică şi cea clonică;

4 – faza de rezoluţie.

Există forme diverse de epilepsie, între care unele sunt mai uşoare

cu accesul incomplet, limitat doar la apariţia aurei, eventual însoţită şi de

o altă fază.

Sub denumirea de echivalenţă epileptică se cuprind manifestări, în

general de scurtă durată, însoţite de obnubilare şi de pierderea de scurtă

durată a cunoştinţei.

Tulburările psihice în epilepsie se pot categorisii în:

- tulburări în raport cu accidentele convulsive;

- echivalenţe epileptice (absenţe, stări crepusculare, episod auric,

episod de excitaţie, de presiune, delir de prejudiciu, fugă, acte

necontrolate);

- starea psihică de fond a epilepticilor (legată de caracter,

moravuri, mentalitate etc.);

- demenţă epileptică.

De importanţa epilepsiei în psihiatria judiciară şi de caracterul

infracţiunilor comise de epileptici s-a ocupat pentru prima data la noi

C.I.Parhon. Autori ca Regis au susţinut că epilepsia este afecţiunea care

determină cel mai mare număr de agresiuni, crime şi în general delicte

patologice.

Statistici întocmite de serviciile de psihiatrie4 confirmă întrucâtva

acest aspect, 20 până la 30% din totalul trierilor pentru observaţii şi

expertiză la Spitalul „Dr.Gh.Marinescu” reprezentându-l bolnavii cu

4 Veyi G.Dănescu şi E.Tomorug, op.cit, p. 180

69

epilepsie sau echivalenţe- în ce priveşte agresiunile, tentativele de omor şi

omorurile rezultă că acestea sunt, în proporţie de aproximativ 50%

săvârşite de persoane având diferite forme de epilepsie.

Caracteristicile epilepticului constau în ceea ce generic poartă

numele de tulburări de comportament: susceptibilitate exagerată,

irascibilitate, impulsivitate, sensibilitate specială la alcool, cu tendinţe la

beţie patologică, sau chiar demenţă epileptice la consumul ridicat.

Infracţiunile epilepticilor, săvârşite fie în perioada care precede sau

chiar în intervalul accesului, se desfăşoară, de regulă, pe un fond de

obnubilare a conştiinţei, fapt ce explică şi amnezia completă sau doar

hipomnezia care survin ulterior.

Infracţiunile acestei categorii de bolnavi sunt variate, predominând

lovirile şi agresiunile de diverse tipuri, exhibiţionismul, agitaţia publică,

scandalurile, furturile, înşelăciunile, delapidare, falsul şi uzul de fals. Sunt

situaţii când deşi exceptaţi de la îndeplinirea obligaţiilor militare, mii de

epileptici nedepistaţi sau neconfirmaţi la timp, îndeosebi cei cu crize rare,

rămân totuşi în serviciul militar unde pot comite acte de nesupunere,

refuz de executare a ordinelor, dezertare, acte de terorism individual ş.a.

O notă distructivă o prezintă omorurile săvârşite de epileptici care

au adesea un caracter de cruzime şi violenţă ieşite din comun, ei mutilând

exagerat şi fără motiv cadavrul victimelor. De fapt cvasitotalitatea actelor

legate de crizele epilepticului – sunt lipsite de motive plauzibile şi nu

concordă cu comportamentul obişnuit al bolnavului. În aceasta constând,

în fond şi caracterul lor patologic.

În general epilepticii nu sunt preocupaţi să-ţi ascundă faptele

săvârşite, chiar dacă acestea sunt de mare gravitate şi nici să-şi ia măsuri

pentru a împiedica descoperirea lor ca autori. Descoperiţi, declară

aproape fără excepţie că în momentele care li se impută se aflau sub

influenţa alcoolului şi nu-şi aduc aminte nimic din cele petrecute. Rareori

70

recunosc acuzaţiile – îndeosebi acestea sunt mai puţin grave (ex.: injurii,

insulte, agresiuni fizice minore ş.a.) dar consideră că nu şi-au putut ţine

sub control pornirile.

În legătură cu responsabilitate epilepticilor trebuie precizat că

simpla existenţă a bolii nu conferă neresponsabilitate.

Din acest punct de redare5 se operează o distincţie între a)

epilepticii care beneficiază de neresponsabilitate totală; b) cei cu

circumstanţe atenuante şi c) cei integral responsabili. Nu toţi epilepticii

cu acces de echivalenţe sau absenţe consideră autori citaţi – prezintă

tulburări psihice atât de însemnate încât acestea să ducă la săvârşirea unor

acte de care bolnavul să nu fie conştient.

În general, neresponsabilitatea se declară în condiţiile în care fapta

a fost săvârşită într-unul din momentele: a) care preced accesul; b) în care

se desfăşoară accesul; c) care succed accesul. Aceste momente sunt de

regulă asociate cu tulburări psihice semnificative: stări confuzive,

halucinatorii ş.a.

Anumite situaţii în care se pune problema responsabilităţii

epilepticului trebuie corelate şi cu neglijenţele privind încadrarea sa în

muncă. Astfel, de actele unor epileptici care contrar celor mai elementare

precauţiuni au fost încadraţi ca şoferi, măcelari, educatoare, infirmieri,

paznici, lucrători cu publicul, lucrători cu valori sau cu documente

delicate ori admişi să-şi satisfacă serviciul militar, sunt responsabili, în

primul rând, cei care la încadrare sau încorporare au neglijat obligaţia de

a se edifica pe deplin asupra stării psihice a solicitantului.

Se întâmplă uneori în practica judiciară a unii bolnavi epileptici să

invoce boala pentru a motiva o infracţiune în ideea că vor fi declaraţi

neresponsabili sau vor beneficia măcar de circumstanţe atenuante. În

astfel de situaţii se au în vedere următoarele aspecte:

5 Op.cit., p. 181

71

a) dacă în examenul medical şi judiciar rezultă că este vorba de un

epileptic cu accese rare, fără tulburări psihice în intervalul dintre accese

cu o viaţă socială şi o activitate profesională normală iar actul infracţional

a fost premeditat săvârşit pe un fond de luciditate şi pus în slujba unor

scopuri sau interese personale, acesta nu va putea fi declarat

neresponsabil;

b) dacă investigaţiile confirmă că făptuitorul prezintă accese

obişnuite sau echivalente cu tulburări psihice specifice epilepsiei cum

sunt irascibilitatea şi impulsivitatea accentuate iar fapta nu a fost

premeditată şi nu a servit interese personale materiale sau de alt gen, pot

fi acordate circumstanţe atenuante;

c) dacă se constată că cel în cauză are într-adevăr accese frecvente

cu tulburări psihice permanente, că infracţiunea a avut debut brusc,

imprevizibil şi a fost comisă fie la apariţia fie la încetarea accesului iar

bolnavul prezintă echivalente epileptice (cu acte automate), se optează

pentru neresponsabilitate. În acest caz se iau, desigur şi măsuri de

siguranţă corespunzătoare.

Indicii ale unor tulburări psihice observabile în conduita persoanei cercetate:

- atitudinea rezervată, bănuitoare, mimica ostilă, întrebările şi

revendicările de tot felul, mai mult sau mai puţin motivate mai ales dacă

fapta cercetată a constat în asasinat sau lovire pot sugera existenţa unui

delir sistematizat (paranoia) sau nesistematizat.

- proeminenţa globilor oculari - exoftalmia poate fi indiciu pentru

anumite stări afective dar şi pentru boala Baselow după cum poate trăda

şi o hipertensiune craniană, existenţa unor tumori cerebral, hidrocefalie

ş.a.;

- absenţa clipitului, pareza convergenţei sau diminuarea mişcărilor

de lateralitate ale globilor oculari sunt indicii clare pentru encefalită.

72

Lipsa reflexului pupilar de acomodaţie (contracţia pupilei când se

priveşte un obiect apropiate şi dilataţia când se priveşte unul îndepărtat)

este un element diagnostic care conformă existenţa leziunilor sifilitice ale

centrilor nervoşi iar inegalitatea pupilară este simptom al sifilisului

cronic.

- strălucirea specială (plumburie) a ochilor se întâlneşte la

epileptici;

- incapacitatea de a distinge culori şi nuanţe care i se pot prezenta

la un moment dat în cursul anchetei indică desigur o discromatopsie dar

la fel de bine poate confirma şi suspiciunea unei forme de oligofrenie.

Există oligofreni care nu numai că nu disting culorile dar nici nu posedă

noţiunea de culoare.

Simptom al oligofreniei este şi lipsa de reacţie simplă sau

discriminare la stimulările gustative. Acestea se pot realiza cu uşurinţă,

chiar în condiţii minime, oferind, spre exemplu, persoanei cercetate

diferite soluţii sau substanţe alimentare – preferabil lichide în variantele

dulce, acru, sărat, amar, pe care le va degusta cerându-i-se să identifice

gustul

De mare importanţă diagnostică, pentru specialistul în psihiatrie

judiciară în primul rând dar şi pentru anchetator, este observarea şi

interpretarea mişcărilor, atitudinilor şi poziţiei persoanei cercetate, a

mimicii, a vorbirii şi în general a întregii comportări a acesteia. De

exemplu:

- mişcările lente, inhibate, încadrate sau tendinţa de a păstra timp

îndelungat aceeaşi poziţie la care se adaugă mimica exprimând suferinţă,

durere semnifică melancolie accentuată sau o stare intens depresivă;

- poziţiile incomode, izbitoare prin lipsa de naturaleţe, prin

extravaganţă sau caracter bizar, expresia feţei asemănătoare cu o mască

încremenită într-un fel de grimasă, mimica artificială şi stranie sau

73

neconcordanţa între expresia verbală şi cea mimică (paramimia) – sunt

simptome ale schizofreniei;

- faţa ca o mască, lipsită de orice expresie se poate datora parezei

musculaturii faciale care apare în paralizia generală;

- rigiditatea musculaturii faciale şi implicit imobilitatea feţei al

cărei aspect nu este totuşi lipsit de sens, ochii păstrând o expresie vioaie

este caracteristică parkinsonismului.

O semnificaţie nu lipsită de interes prezintă şi studiul motilităţii

involuntare: ticuri, spasme, convulsii. Astfel:

- râsul şi plânsul involuntar (spasmodic) pot fi întâlnite în

arterioscleroză, tumori cerebrale şi uneori în paralizia generală. Bolnavii

rând sau plâng incapabili să invoce un motiv şi în imposibilitatea de a se

abţine. La bolnavii cu tumori cerebrale la care tulburările psihice sunt

semnificative se poate observa în expresia feţei o obnubilare profundă sau

somnolenţă.

- mimica şi gesturile extrem de animate şi variate sau de mare

amplitudine şi adesea cu elemente obscene, exprimând o bună dispoziţie

ce pare a depăşi limitele normalului, sunt expresia stării de excitaţie

maniacală din cadrul psihozei maniaco-depresive.

Multe alte tulburări psihice majore sunt diagnosticabile prin

interpretarea particularităţilor sau trăsăturilor de ansamblu ale feţei.

Astfel:

- în manie se observă un facies care exprimă satisfacţie, suficienţă,

o expresie de superioritate;

- la paranoia – un facies neîncrezător, dispreţuitor;

- la melancolicii depresivi – facies îndurerat şi trist;

- la deliranţii mistici – facies în extaz şi transă;

- în stările confuzionale - facies nedumerit şi obnubilat;

- la demenţi – facies stupid şi nătâng.

74

În multe cazuri6 psihiatrul expert ca şi anchetatorul se pot orienta

după aspectul general pe care îl are bolnavul:

- aspectul de excitaţie: bolnavul este neliniştit, logoreic, prezintă

fugă de idei, râde sau plânge uşor, în general este vesel şi bine dispus;

- aspectul depresiv: bolnavul este trist, anxios, răspunde greu la

întrebările puse;

- aspectul confuzional, bolnav confuz, astenic;

- aspectul delirant: delirurile urmează o temă anume, putând fi de

natură religioasă, erotice, de persecuţie, ipohondrice ş.a. Bolnavul caută

să-l convingă pe examinator că are dreptate şi că cele susţinute de le sunt

reale;

- aspectul fobic: stări obsesive şi fobice;

- aspectul demenţial: înfăţişarea generală ca şi răspunsurile

pledează pentru demenţă sau oligofrenie.

6 Dănescu Gh., Tomorug E. – Probleme judiciare în psihiatrie, Editura medicală, Bucureşti, 1973, p. 166

75