+ All Categories
Home > Documents > Psihologie judiciara (2)

Psihologie judiciara (2)

Date post: 09-Dec-2014
Category:
Upload: leancaa
View: 294 times
Download: 5 times
Share this document with a friend
Description:
Psihologie judiciara (2)
364
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Transcript

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

CUPRINS

CAPITOLUL IEtiologia comportamentului deviant 13

I.1. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale (culturale)Teoria asociaţiilor diferenţialeTeoria conflictelor şi a codurilorTeoria subculturilor delincventeTeorii ale „reacţiei sociale“ faţă de delincvenţă

19

19212123

I.2. Factori socio-demografici si dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor devianteVârstaSexulNivelul de şcolarizareStarea civilă

24

25272828

I.3. Factori psihologici si dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor deviante

29

I.4. Factori de ordin psihopatologic şi dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor deviante

30

CAPITOLUL II Perspective psihologice ale infracţionalităţii

juvenile.34

II.1. De la predelincvenţă la delincvenţă 34

II.2. Delincvenţa juvenilă Influenţa factorilor neuro-psihici în dezvoltarea

comportamentelor delincvenţiale

3943

2

Influenţa factorilor familiali în dezvoltarea comportamentelor delincvenţiale

44

II.3. Metodologii de testarea predilecţiei spre delincvenţă

49

CAPITOLUL III Interpretarea delincvenţei fundamentată de

tipologii ale personalităţii70

III.1. Indici ai delincvenţei juvenile 74

III.2. Tipologii psihologice ale infractorilor 77

CAPITOLUL IV Victimă şi victimologie 10

2

IV.1. Conştientul, inconştientul şi stilul victimal 114

IV.2. Particularităţi ale diferitelor tipuri de victime

116

IV.3. Victimă şi strategii de prevenire a victimizării

123

CAPITOLUL V Mărturia judiciară şi implicaţiile ei în

demararea anchetei12

7

V.1. Ancheta judiciară – context şi constituenţi 128

V.2. Etapele ascultarii invinuitului sau inculpatului

139

V.3. Strategii psiho- tactice de ascultare a invinuitului sau inculpatului

141

3

V.4. Caracteristici esenţiale ale personalităţii anchetatorului

148

V.5. Aspecte psihologice cu privire la calităţile anchetatoruluiCalităţi psiho-intelectuale şi moral-afective ale

anchetatoruluiTipuri de anchetatori

152

15215

4

V.6. Infractor – portret şi influenţă asupra ancheteiElemente definitorii ale personalităţii infractorului

156

157

V.7. Analiza psiho-comportamentală a făptaşului în cadrul anchetei judiciare

163

V.8. Strategii generale de înlăturare a opozabilităţii şi a confruntării

180

V.9. Tipuri psihologice de martori 183

V.10. Strategii de prevenire a mărturiei mincinoase în cadrul anchetei judiciareTipuri de mărturii şi rolul lor în ancheta judiciarăMinciuna şi mărturia mincinoasă

185

18718

9

CONCLUZIE 198

BIBLIOGAFIE 20

4

4

5

Introducere

… da, e foarte greu, pare-se, să înţelegi o faptă

criminală, judecând-o numai după anumite puncte de vedere, pe baza unei concepţii prestabilite, căci filosofia unei fapte e cu mult mai dificilă decât s-ar crede(Dostoievski, 1960, p. 20-21).

Fenomenul devianţei implică o cauzalitate complexă, care presupune o analiză amănunţită a diferitelor aspecte, ceea ce determină emiterea unor explicaţii multifactoriale. Amploarea fenomenului variază, atât cantitativ, cât şi calitativ între factorii personali, caracteristici subiectului (nivel de dezvoltare, grad de sănătate mentală) şi cei sociali (contextul facilitator pentru actele infracţionale). Numeroase teorii susţin existenţa unei subculturi delincvenţiale, ceea ce explică creşterea gradului de infracţionalitate într-un anumit areal geografic. Astfel, sistemul de norme şi

6

valori, atitudini şi conduite specifice acestei subculturi contribuie la promovarea şi menţinerea fenomenului delincvenţial. În acest sens, amintim „teoria asocierii diferenţiale“ – conform căreia actul deviant survine în codiţii sociale favorabile: „situaţia adecvată ar rezulta din întâlnirea, asocierea a două elemente diferenţiale: înclinaţia unui individ spre fapte antisociale şi ignoranţa unui alt individ, lucru care poate facilita infracţiunea“

Formele punitive ale actelor delincvenţiale au drept obiectiv o reorientare valorică a individului în vederea diminuării tendinţelor de recidivă a faptelor, ceea ce ridică, implicit, problema reinserţiei sociale a infractorului. Ca o măsură de siguranţă pentru societate, izolarea şi excluderea infractorilor într-un spaţiu socio-cultural „marginal“ favorizează, într-un grad semnificativ, apariţia şi susţinerea unei subculturi delincvente, prin caracterul relaţiilor (formale şi informale) pe care deţinuţii le stabilesc în cadrul unor grupuri. Mai mult, experienţa comună împărtăţită de aceştia, valorile şi atitudinile infractorului faţă de lumea „de afară“, specificul penitenciarului reprezintă factori importanţi în explicarea acestei subculturi. Penitenciarul reprezintă un mediul socio-cultural care depersonalizează individul: acesta în plin proces de adaptare la noul mediu dezvoltă idei depreciative despre societatea exterioară şi, chiar, despre sine, ceea ce duce, din nou, la cultura delincvenţială. Dezamăgit şi părăsit de cei dragi, resimţind un acut sentiment de singuratate şi descurajare, deţinutul primar se află în faţa a două alternative: fie se adaptează la noul mediu, fie este izolat şi neajutorat. În mod obişnuit este aleasă prima opţiune, pentru că „este greu să fii singur“ (Florian, 1996), persoana privată de liberate acceptă stilul de gândire, judecăţile şi valorile specifice carcerei, ajungând treptat la o împăcare cu sine

7

şi cu situaţia în care se află. Atitudinea generală a deţinuţilor faţă de evenimentele din jur este cea a unui spectator pasiv, stare care nu implică tensiuni şi neconcordanţe axiologice, ci, mai degrabă, o stare de aşteptare: „…se aflau aici ucigaşi ocazionali şi ucigaşi de meserie, tâlhari şi şefi de bande tâlhăreşti pungaşi de buzunare şi vagabonzi meşteri în a şterpeli bani picaţi din senin sau de-ale mâncării. Mai erau şi unii despre care cu greu ţi-ai fi dat seama ce căutau printre ceilalţi, cum de nimeriseră într-un asemenea loc? Şi totuşi fiecare îşi avea povestea lui tulbure şi apăsătoare ca o mahmureală după o beţie grea. Ocnaşii vorbeau foarte puţin de trecutul lor; nu numai că nu le plăcea să şi-l povestească, dar căutau, pare-se, nici să nu se gândească la ce a fost.(…) ucigaşi atât de veseli şi fără grijă, încât ai fi pus rămăşag că niciodată conştiinţa nu le fusese tulburată de vreun gând de remuşcare. Întâlneai însă, şi chipuri mohorâte, întotdeauna taciturne“ (Dostoievski, 1960, p. 14).

Ca o alternativă a mediului carceral, dar cu efecte mult mai puţin devastatoare asupra personalităţii individului, serviciul de probaţiune reprezintă o metodă cu un pronunţat caracter socio-pedagogic, un echilibru între consiliere şi asistenţă. Fiind o metodă aplicată doar anumitor categorii de infractori, selectaţi în funcţie de particularităţile de personalitate ale individului, gradul de receptivitate a acestuia, precum şi tipul de infracţiune comis, are drept scop o reconfigurare a sistemului de valori ale individului, atitudinile şi conduitele faţă de societate, în general, ceea ce micşorează semnificativ riscul de a comite noi fapte penale. În acest mod, individului delincvent este sprijinit şi asistat pe toată durata procesului de reorientare a valorilor şi normelor sale, îi sunt protejate drepturile şi libertăţile civile, ceea

8

ce permite o reinserţie socială a acestuia mult mai validă decât în cazul individului eliberat din penitenciar.

Reinserţia socială a infractorului, privită din perspectiva celor două alternative punitive, dispune de grade variate de reuşită. În timp ce mediul penitenciarelor denaturează sistemul valoric al individului (este o adevărată şcoală pentru noi infracţiuni), probaţiunea prin serviciile de consiliere şi asistare a delincventului asigură acestuia o menţinere a cadrului familiar şi / sau familial, drept suport moral şi afectiv, ceea ce înlătură riscul stigmatizării sociale şi a menţinerii unei oarecare verticalităţi sociale. Mai mult, aflat în momentul de a părăsit penitenciarul, fostul deţinut suferă un nou proces de „readaptare“, de data aceasta la societatea exterioară. Resimţirea unor discrepanţe majore între cele două cadre sociale, îi deschid individului noi căi de recidivă, acesta reîntorcându-se în acel mediu apreciat ca securinzant. În sens opus, beneficiarii programelor de probaţiune reuşesc – prin consiliere de specialitate, sprijin din partea familiei şi a cadrelor competente – să işi menţină locul de muncă, să urmeze cursuri de calificare, perfecţionare profesională. Astfel, prin comparaţie, probaţiunea reprezintă un sistem complex şi bine adaptat la varietatea actelor antisociale, care prin natura serviciilor sale permite o facilă şi validă reintegrare socio-profesională a infractorului.

Problema reinserţiei infractorului, dar mai ales prevenirea recidivei evidenţiază nevoia imperioasă de schimbare atât a mentalităţii delincventului, cât şi a reprezentanţilor centrali ai sistemelor punitive, cu scopul de a reevalua specificitatea psihicului celui pedepsit, precum şi consecinţele condamnării lor, toate acestea reflectându-se ulterior în calitatea şi gradul de reintegrare socio-profesională.

9

CAPITOLUL I Etiologia comportamentului deviant.

Factorii bio-psiho-sociali şi rolul lor în apariţia comportamentului antisocial

Sistemul axiologic actual este extrem de labil şi fluctuant, iar incertitudinea unei grile de valori autentice are efecte nefaste şi stagnante pentru evoluţia subiectului individual, astfel există riscul de a dezvolta diferite reacţii de inadaptare. Cauzele psihopatologice pălesc în faţa celor psihosociale, corelate cu un amplu complex cauzal. În acest tablou social este lesne de intuit o creştere semnificativă a tendinţei spre comportamente antisociale, cu diferite forme şi grade. Cunoaşterea acestora, precum şi a factorilor „predispozanţi“ reprezintă un prim pas pe linia prevenirii şi a combaterii a ceea ce în

10

limbaj curent este recunoscut ca „acte antisociale“, „devianţă“, „infracţionalitate“, „criminalitate“. Diferenţierea dintre variatele pattern-uri comportamentale deviante ţine seama mai ales de indicii teoretici, întrucât în realitatea cotidiană sunt implicaţi numeroşi factori adiacenţi care diversifică şi mai mult taxonomiile. Pornind de la aceste observaţii, Voinea M (1999, p. 10) face o diferenţiere între comportamentele deviante în funcţie de gradul lor de implicare la nivel social. Astfel considerăm, pe de o parte, categoria comportamentelor antisociale de natură instituţională şi formală, care include toate acele manifestările care sunt deviate de la normele şi regulile instituţionalizate (sistemul normativ emis de către organele şi instituţiile publice), iar pe de altă parte, întâlnim grupa comportamentelor antisociale cu caracter neoficial şi informal care cuprind conduitele şi atitudinile semnificativ asimetrice faţă de regulile neinstituţionalizate (regulile de convieţuire socială, bunele maniere, principiile morale generale).

Voinea consideră că diferenţa majoră între cele două categorii constă în efectul resimţit la nivel social: în timp ce comportamentele întâlnite în prima grupă periclitează echilibrul social, conduitele şi atitudinile neoficiale, cele care vizează relaţionarea dintre indivizi sunt caracterizate printr-un grad crescut de toleranţă ş nu afectează „bunul mers al lumii“. Cum aminteam mai sus, diferenţierea dintre aceste devianţe este preponderent teoretică, întrucât în procesul complex al evoluţiei psiho-sociale se constată o varietate a caracterelor formale, respectiv informale atribuite devianţei în funcţie de specificul etapei: la un moment dat unele norme şi reguli pot fi evaluate ca fiind formale, instituţionale, ca într-o

11

etapă ulterioară acestea să fie apreciate drept informale şi neoficiale.

Comportamentele antisociale cuprind un vast grup de manifestări individuale sau colective puternic abătute de la ceea ce este considerat normal, sănătos şi moral. Acestea sunt interferate cu conduite recunoscute ca devianţă, comportament anomic, conduită aberantă, criminalitate. Devianţa, cu întreg ansamblul cauzal, poate fi privită ca o abatere semnificativă, îndepărtarea sau nonconformismul indivizilor de la o valoare, normă socială dată. În acest sens, o serie de autori consideră acest fenomen social ca fiind alcătuit din comportamente care violează normele (scrise sau nescrise) ale unui sistem social. Putem considera devianţa ca fiind un comportament „atipic“ (Bulgaru M, 2002, p 233) care se abate de la poziţia standard şi încalcă normele recunoscute ca definitorii pentru o anumită societate, incluzând „asimetrii“ comportamentale de la sistemul normativ-legislativ. Pornind de la criterile de definire a devianţei, putem să elaborăm o formă o uzuală taxonomie a comportamentelor şi conduitelor deviante:

a) Natura devianţei : Devianţa pozitivă care are o finalitate

optimă şi utilă pentru societate: nonconformismul, abaterea de la ceea ce-i comun poate avea ca rezutat creativitatea, inventivitatea,

Devianţa negativă care este îndreptată împotriva unui grup social şi are ca rezultat infracţionalitatea.

b) Forma de manifestare a devianţei : Devianţa „deschisă“ identificată de către

instituţiile de profil în vederea menţinerii unui control social,

12

Devianţa „închisă“ caracterizată cel mai adesea prin „patologii sexuale“ sau acte de corupţie.

c) Tipul de devianţă : Devianţă penală (infracţiunile), Deviaţă sexuală (delictele sexuale), Devianţă politică (terorism), Devianţa religioasă (fanatismul religios), Devianţa autoagresivă (acţiuni autolitice), Devianţa familială (violenţa domestică)

d) caracterul individual sau de grup al devianţei – dacă în cazul devianţei strict „individuală“ ne raportăm doar la un caz singular de „patologie socială“, de multe ori psihopatologia având un loc semnificativ; în cazul devianţei „de grup“este prezentă aderarea la o subcultură la baza căreia se găsesc norme, valori şi stiluri de viaţă puternic asimetrice faţă de cele moral - normativ (de pildă: reţele de prostituţie, reţele teroriste, subcultura de penitenciar etc),

e) caracterul „normal “ sau „patologic“ al actului de devianţă. Normalitatea din punct de vedere al subiectului de faţă este constituită din acele elemente recunoscute şi admise de către semeni ca fiind fireşti, având o largă acoperire socială. De pildă, în societatea românească aflată într-o permanentă perioadă de tranziţie, fumatul, consumul de alcool, relaţiile sexuale timpurii etc, sunt privite cu o oarecare toleranţă, dată fiind frecvenţa crescută a acestor conduite. Spre deosebire de devianţa „normală“ care este destul de acceptată şi susţinută uneori (a se vedea numărul mare de fumători, cât şi vârsta timpurie la care este însuşit acest comportament), devianţa cu caracter patologic este respinsă, întrucât implică un conflict cu morala publică şi general acceptată, creând un puternic sentiment de insecuritate psiho-socială (pentru a înţelege mai bine acest concept,

13

propun a se lua în calcul atitudinea generală faţă de exhibiţionişti etc).

Întrucât fenomenul devianţei implică o cauzalitate complexă nu poate fi analizată unifactorial, dimpotrivă, ceea ce determină emiterea unor explicaţii multifactoriale. Pornind de la interconexiunea factorilor psihologici cu cei sociali, cu predominanţa unora sau a altora, putem privi devianţa ca un pe continuu, unde la o extremă se găsesc factorii individuali (cum ar fi cazul bolnavilor psihici cu diferite niveluri de evoluţie, care provin din diferite medii defavorizate şi care comit infracţiuni), iar la celălalt capăt se află „facilitatorii sociali“, între cele două extreme se pot identifica diferite forme şi grade de comportamente antisociale ce au la bază factori psihologici (înclinaţiile psihologice deviante ale individului), componente de ordin biologic, moral afectiv şi fiziologic. Acestea din urmă reprezintă rezistenţe care sunt „depăşite“ de individul în cauză şi astfel are loc infracţiunea.

C = în care

C = comportament antisocial,R = rezistenţele întâmpinate,T = tendinţele antisociale,S = situaţia favorizantă.

Există situaţii în care fracţia este supraunitară, unde R are valoare mai mare decât T şi S, ceea ce reprezintă un indice clar că infracţiunea nu mai are loc; însă dacă ponderea lui R este mai scăzută decât a celorlalte două, atunci are loc comportamentul antisocial.

14

I. Oancea (1998) în urma unei analize detaliate elaborează o diferenţiere a cauzelor comportamentelor infracţionale, după cum urmează:

cauze generale (cele care fac referire la mediu, cele legate de persoana infractorului),

cauze speciale (vizează doar un anumit sector), cauze parţiale (vizeaza un segment dintr-un şir

cauzal), cauze obiective (derivate din aspecte obiective,

de exemplu: consum excesiv de alcool), cauze subiective (privesc aspectele psihice ale

actului infracţional), cauze principale (cele care deţin ponderea cea

mai însemnată în declanşarea actului deviant), cauze secundare (un rol scăzut în declanşarea

acţiunii), cauze determinante (cu un rol primordial în

comiterea infracţiunii), cauze declanşatoare (cele care facilitează

trecerea comportamentul deviant), cauze ereditare şi cauze de dezvoltare (cele din

urmă sunt intersectate cu factorii educaţionali, de mediu şi condiţiilor sociale în care se dezvoltă persoana deviantă).

Oancea propune o analiză detaliată a fiecărei cauze declanşatoare a unui comportament deviant, precum şi a interacţiunilor tuturor factorilor implicaţi, această evaluare fiind realizată atât la nivelul individual cât şi la nivelul social şi impactul acestuia la nivel comunitar.

În general, în studiu asupra comportamentului deviant se ţine seama de aspectul individual al fenomenului (trăsăturile individului), precum şi de cel social (devianţa privită ca fenomen social în cadrul

15

comunităţii). În acest sens, studiul la nivel individual a ţinut seama de acele trăsături definitorii ale deviantului (Voinea, 1999), aspecte corporale propriu zise: cap, trunchi, membrele persoanei înclinate spre acte antisociale. Ulterior s-a demonstrat ca aceşti indici nu pot fi consideraţi ca fiind definitorii, întrucât respectivele trăsături fizice pot fi intâlnite şi la indivizi care nu prezintă comportamente indezirabile social. Un element considerat semnificativ pentru studiile în domeniu îl reprezintă nivelul de normalitate al sistemului endocrin. Mai exact, tulburările sistemului glandular au cauzat adesea comportamente deviante. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre epilepsie, tumori, atrofii sau procese inflamatorii. Sunt cercetători care susţin strânsa corelaţie între structura genetică şi comportament deviant, dar acest lucru nu a fost confirmat pe deplin de studii practice în domeniu.

I.1. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale (culturale)

Delincvenţa, indiferent de nivelul şi gravitatea sa, de vârsta făptuitorului poate fi evaluată drept o formă de „ conflict cultural“, care se datorează, conform opiniilor lui T. Sellin, antagonismului existent între normele de comportament şi conduita diferitelor grupe sociale. Preluând ideea socializării şi „învăţării negative”, A. Cohen consideră delincvenţa drept un atribut reprezentativ pentru anumite „subculturi“ sociale, unde diferiţi indivizi acuză faptul că perspectivele şi căile de acces spre diferite bunuri şi valori sociale le sunt obturate, datorită „neşansei existenţiale“. În consecinţă, la nivelul acestor grupuri se elaborează şi dezvoltă un sistem culturalo-normativ propriu, antitetic celui social, facilitând prin această opozabilitate, practicarea unor

16

activităţi ilicite şi ilegale, ceea ce are drept finalitatea atingerea unui anumit prag de satisfacţie socio-economică.

Aceste paradigme teoretice permit conturarea un set larg de indicatori, în funcţie de care variază frecvenţa criminalităţii: • sexul, • vârsta, • clasa socială, • categoria socio-profesională, etc. Astfel, dezvoltarea într-un anumit grad al „culturii delincvenţiale“ poate fi apreciată, fără a exagera, drept o consecinţă a interacţiunii directe dintre specificitatea existenţială şi culturală a eşantionului şi cea fenomenului infracţional (Preda, 1998)

Teoria asociaţiilor diferenţialeE. A. Shutherland este cel care a formulat această

paradigmă în urma analizei delincvenţi în arealul urban; acesta consideră comportamentul criminal condiţionat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci de specificul comunicării din interiorul grupului de referinţă, de unde individul „absoarbe” cultura şi se conformează regulilor şi normelor sociale şi legale. Autorul consideră că pentru a evalua obiectiv şi exhaustiv comportamentului infracţional trebuie să se ţină seama de următoarele determinări:

situaţionale - prin care se iau în considerare elementele care intră în joc în momentul comiterii delictului;

istorice sau genetice - vizează elementele care au influenţat anterior situaţia şi viaţa delincventului;

În consecinţă, comportamentul deviant este rezultat din „învăţarea socială“, acesta nu reprezintă o componentă „a-priorică“. Sutherland pune în evidenţă şi aspectele ce includ acest proces:

învăţarea tehnicilor de comitere a delictelor; orientarea mobilurilor, tendinţelor impulsive

şi atitudinilor agresive şi indezirabile ale

17

dispoziţiilor legale: se conturează astfel grupuri sociale care interpretează regulile sociale ca norme ce trebuie respectate şi alte grupări ce interpretează aceleaşi norme de pe poziţiile înclinate spre violarea, transgresarea lor;

în cazul în care interpretările defavorabile ale regulilor sociale devin preponderente faţă de cele favorabile, se acoperă principiul „asocierii diferenţiale“: indivizii devin criminali prin contactul preponderent cu modele criminale, eliminându-le pe celelalte;

comportamentul criminal nu se structurează printr-un proces de „imitaţie“, ci individul este atras şi canalizat de anumite grupuri spre „învăţarea“ şi exprimarea tehnicilor antisociale ( socializare negativă).

Teoria conflictelor şi a codurilorÎntemeiată de T. Sellin, această teorie creează o

extensie mare fenomenului de „conflict cultural“ prin considerarea următoarelor faze:

conflicte între „codurile culturale” ale diferitelor grupuri;

conflictele între „ normele de comportament şi conduită ale diferitelor grupuri.

În mod obişnuit, conflictele culturale sunt rezultate fireşti ale diferenţelor semnificative dintre diferite grupuri, acestea cauzând conturarea unor clasificări şi diferenţieri între diferitele colectivităţi sociale specifice, fiecare deţine un ansamblu normativ şi cultural specific, cu particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o atitudine refractară faţă de normelor aparţinând altor grupuri. Existând reguli de conduită

18

divergentă, ce guvernează viaţa particulară a individului, acestea generează conflicte între norme reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor norme şi valori duale, generatoare de comportamente agresive sau distructive, tocmai prin această dualitate.

Teoria subculturilor delincvente A. K. Cohen, având drept reper teoretic anumite

norme într-o cultură, a elaborat o paradigmă care urmăreşte identificarea grupurilor defavorizate, neprivilegiate sau frustrate; acest fapt este rezultatul comparării sistemului normativ specific acestor categorii sociale, pe care autorul le numeşte „subculturi delincvente“, cu norme sau valori general valabile pentru restul societăţii. În urma analizei acestei problematici: condiţiile „favorizante“ dezvoltării acestor subculturi, Cohen evidenţiază următoarelor situaţii:

dezvoltare economică mai redusă, chiar precară,

existenţa unor bariere şi interdicţii sociale, prezenţa unor nivele sociale cu statut

marginal, periferic, existenţa unei stări de spirit specifică cu

sentimente de izolare, frustrare şi insatisfacţie individuală şi socială.

În urma acestor predominării acestor situaţii, individul va dezvolta reacţii respingere şi contestare a normelor şi valorilor societăţii globale şi îşi va construi propriul sistem normativ. Cohen indica drept izvor al apariţiei acestor subculturi reacţia de protest faţă de normele şi valorile societăţii, precum şi dorinţa anihilării frustrărilor şi anxietăţilor de status marginal, indivizii acestor subculturi consideră că le sunt „închise“ căile de acces spre valori şi statusuri elitare şi, în consecinţă recurg la mijloace ilicite, devenind potenţiali delincvenţi.

19

Analizând aceste subculturi, Cohen trasează profiluri specifice ale membrilor grupurilor, descifrând următoarele trăsături:

non – utilitarismul – cu o frecvenţă destul de crescută, membri acestei subculturi acced la activităţi delictogene, nu în raţiuni utilitare, ci ca un mod de exprimare a solidarităţii,

maliţiozitatea – actul delincvenţial este cauzat nu numai de satisfacerea unei necesităţi materiale, ci mai ales ca o formă de „răutate“, o „sfidare“ a celorlalţi,

negativismul - este reflectat atât de setul de reguli specifice grupului de aparteneţă, acestea au un conţinut contradictoriu normelor sociale, cât şi de o „polarizare negativă“ în raport cu acestea,

versalitatea - (nestatornicia) datorată specificului activităţilor ilicite, în practică se întâlnesc nu doar o singură manifestare, ci se practică un ansamblu de acţiuni delincvente, fără a se specializa în mod expres într-o formă de manifestare,

autonomia grupului - presupune solidaritatea între membrii grupului, faţă de presiunile exercitate de alte subculturi.

Teorii ale „reacţiei sociale“ faţă de delincvenţă

Din perspectiva acestor paradigme, un rol semnificativ în declanşarea unui comportament delincvenţial este jucat de reacţia de răspuns şi contra-răspuns a individului în diferite contexte sociale. Conform acestor teorii, delincvenţa nu este o trăsătură intrinsecă actului sau acţiunii unui individ, ci mai curând o însuşire conferită prin etichetarea unui grup sau individ de către cei care deţin puterea.

Pentru a explica mecanismul definirii şi etichetării delincvenţei, adepţii acestei teorii analizează

20

interacţiunea dintre norme şi comportamente sociale, considerând că în orice societate sunt indivizi ce încalcă normele prescrise şi indivizi care se pronunţă asupra conduitelor celor care violează normele. În acest sens, norma reprezintă, de fapt, etalonul în funcţie de care conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ; normele impun sau interzic anumite acţiuni evaluând la modul impersonal în ce măsură un individ poate sau nu să îndeplinească un anumit rol social, în funcţie de poziţia lui socială.

În funcţie de modelul normativ care întruchipează faptele tradiţionale, de sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin norme şi de rolurile efective jucate, grupurile vor aprecia şi sancţiona diferitele comportamente ca fiind legitime sau nelegitime. Reacţia celor etichetaţi poate fi de acceptare sau de respingere, neutralizare, adoptând alte conduite. K. T. Erikson, subliniind rolul agenţilor de control social, apreciază că efectul produs de etichetare are de multe ori canalizare către o carieră criminală, pe care o acceptă ca singura alternativă posibilă.

I.2. Factori socio-demografici si dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor deviante

Comiterea unor acte indezirabile ori blamate social, după cum am precizat şi în rândurile de mai sus, ţine atât de specificul socio-economic, dar mai ales de carateristicile psihice ale individului. Astfel de fapte se pot întâlni la diferite categorii sociale, cu grade diferite de instruire şi apartenenţă sexuală etc. Studiile în domeniu au putut trasa o netă diferenţă între actele antisociale comise de bărbaţi şi cele comise de femei. Diferenţa poate fi identificată atât la nivel calitativ cât şi la nivel cantitativ: în timp ce barbaţii sunt inclinaţi mai

21

mult spre acte de violenţă, sau cele intectuale, femeile fac uz de creativitate, sexualitate, etc. Urbanizarea are efecte devastatoare asupra sentimentului de siguranţă şi intimitate al individului. În acest sens, în mediul urban controlul social scade foarte mult, apare „miopia socială“ (T. Pitulac, 2000), astfel că tendinţa spre acte antisociale creşte foarte mult. De asemenea, aglomerarea oraşelor, având ca urmare limitarea libertăţii şi a spaţiului de mişcare intensifică tendinţa de agresiune, tensiuni în relaţiile sociale. Oraşul, ca areal socio-geografic, impune anumite norme şi reguli care pot fi greu de asimilat de către indivizii din mediul rural şi care sunt de curând veniţi în urbe. Din punct de vedere al nivelului de instruire se pot stabili diferenţe doar din punct de vedere calitativ: actele antisociale, caracterizate prin violenţă, agresiune, în cazul indivizilor superior şcolarizaţi sunt înlocuite cu cele intelectuale. Totodată, este incontestabil faptul că numărul persoanelor deviante este mai mare în rândul celor cu o pregătire sumară, spre deosebire de absolvenţii de studii universitare. De asemenea, starea civilă a individului reprezintă un indice semnificativ în analiza comportamentului antisocial. Studii în domeniu demonstrează faptul că ponderea crescută de persoane deviante, posibil infractoare este mai mare în rândul celor necăsătorite. Din rândul celor căsătoriţi, mai predispuşi spre acte indezirabile social sunt persoanele care nu au copii (prezenţa copiilor conferă un plus de responsabilitate care, de obicei, atrag adultul de la alte preocupări adiacente). Persoanele divorţate prezintă şi ele o tendinţă destul de acctentuată spre acte antisociale, în special indivizii cu un număr crescut de divorţuri. Pe lângă toate aceste elemente amintite anterior se ţine seama şi de gradul sănătate mentală pe care o prezintă individul. Aceasta

22

influenţează atât maniera de studiu al cazului, cât şi metoda de intervenţie care este folosită.

VârstaComponenta incontestabilă în încercarea de

analiză a comportamentului deviant o reprezintă latura psihologică a persoanei: nivelul de dezvoltare intelectuală, gradul de dezvoltarea afectiv-volitivă, caracterul, temperamentul, locus of control (intern sau extern), trăsături psihopatice sau nevrotice etc. Pe lângă factorii psihici, semnificativi în analiza fenomenologiei devianţei sunt şi cei care ţin de aspectul sociodemografic: vârsta, sexul, urbanizarea, nivelul de instruire şcolară şi starea civilă. Din punct de vedere al stadialităţii ontogenetice (Dragomirescu, V., 1976) putem vorbi de devianţă abia în jurul pubertăţii şi adolescenţei (12 – 18 ani) pe fondul formării şi dezvoltării personalităţii, până la această vârstă putându-se identifica doar o serie de predispoziţii spre comportamente antisociale; fiecare acţiune corectivă fiind caracteristică vârstei copilului (până la 14 ani minorul nu răspunde penal, între 14 şi 16 ani răspunde juridic doar dacă se constată prezenţa discernământului, iar între 16 şi 18 ani se consideră că acesta este conştient de faptele sale şi trebuie să răspundă corespunzător în faţa legii). Puberul este semnificativ orientat spre comportamente deviante, acum se înregistrează frecvente devianţe comportamentale, ca apoi în prima etapă a adolescenţei (14 – 16 ani) sistemul axiologic, deprinderile şi atitudinile sociale să fie restructurate, toate acestea fiind întărite de creşterea responsabilităţii faţă de propria persoană, dar şi faţă de semeni. Cu toate aceste, mai apar totuşi unele conduite deviante: sustragerea de la anumite sarcini, înşelăciunea, minciuna. În această etapă ontogenetică se poate remarca

23

o pregnantă dorinţă de integrare în „gaşcă“, de a petrece ore întregi în stradă, ceea ce poate reprezenta un climat social favorizant dezvoltării unor conduite puternic deviante: furt, huliganism etc. Tot în această perioadă au loc primele experienţe sexuale, acestea schimbând oarecum optica asupra unor valori şi norme sociale (Răşcanu, R, 1994). De pildă, o formă de manifestare a unor valori specifice primei etape a adolescenţei o reprezintă tatuarea (care prezintă în mod curent o simbolistică aparte: fie cea de sexualitate: nuduri, inimi străpunse, texte obscene, fie dominante agresive: arme, animale sau păsări răpitoare etc.). Moda piercing-ului a revenit pregnant în rândul tinerilor, dar utilitatea acestuia este cu mult schimbată faţă de timpurile istorice. Marea diferenţă constă în faptul că acum ea este văzută ca o alegere personală şi un mod de exprimare a propriei personalităţi (http://en.wikipedia.org/wiki/Body_piercing).

Odată cu atingerea primei tinereţi, precum şi a maturităţii se acordă o importanţă deosebită activităţilor prin care se asigură satisfacerea anumitor trebuinţe (atât cele primare: foame, sete, somn, cât şi cele superioare care privesc latura socială şi profesională a individului). Această etapă ontogenetică este caracterizată printr-o înclinaţie deosebită spre devianţe precum delapidări, escrocherii, afaceri frauduloase etc. Referitor la această etapă de vârstă, E. Verzea şi U. Şchiopu (1995) identifică o serie de comportamente penalizabile, şi nepenalizabilelegate legate de interrelaţiile sociale. La vârsta senectuţii, actele deviante împotriva celorlalţi scad în frecvenţă, în schimb cresc cele îndreptate împotriva propriei persoane, pe fondul pierderii partenerului de viaţă, ieşirea la pensie, marginalizarea socio-profesională; dar de cele mi multe ori actele autolitice

24

întâlnite la această etate sunt considerate mai degrabă ca fiind aberante decât antisociale.

SexulStudiile desfăşurate asupra semnificaţiei

apartenenţei sexuale şi natura infracţiunii, a actului deviant săvârşit au evidenţiat că genul reprezintă unul din cei mai semnificativi indici de diferenţiere a infractorilor de neinfractori (Voinea, 1999). Evaluarea actelor antisociale din perspectiva acestui factor au permis identificarea unor importante diferenţe atât din perspectivă calitativă (bărbaţii sunt inclinaţi preponderent spre infracţiuni bazate pe forţă, în timp ce femeile „agrează“ în mod special furturile, înşelăciunile, infracţiuni legate de viaţa sexuală etc), cât şi cantitativă (numărul femeilor care săvârşesc acte antisociale este semnificativ mai redus comparativ cu cel al bărbaţilor). Cu toate acestea, odată cu modificarea statutului femeii în structura societăţii, imagine „sexului slab“ începe tot mai mult să fie anulat de o serie de acte infracţionale comise de femei, fapte caraterizate printr-un nivel crescut de agresivitate şi violenţă, astfel că rata actelor deviante feminine tinde să se apropie semnificativ de nivelul infracţional masculin.

Nivelul de şcolarizareStudiile efectuate în domeniu au evidenţiat faptul

că nivelul de şcolarizare al persoanei deviante influenţează doar aspectele calitative ale actului infracţional, dar nu şi aspectul cantitativ. Astfel, putem afirma că există o corelaţie invers proporţională între nivelul de şcolarizare şi gradul violenţei şi agresivităţii specifice unui anumit act infracţional. Totodată, este cunoscut faptul că frecvenţa infractorilor cu un nivel scăzut de educaţie şcolară este net superior celor cu studii liceale şi mai mult, a celor cu studii superioare.

25

Starea civilăStatutul marital al individului reprezintă un factor

semnificativ în analiza actului infracţional; rezultatele statistice subliniază o superioritate numerică a infractorilor necăsătoriţi faţă de cei căsătoriţi. Din rândul celor căsătoriţi, cei care nu sunt părinţi sunt semnificativ mai înclinaţi spre acte deviante, copiii reprezintă un plus de responsabilitate şi abaterea individului de la eventuale acte delincvenţiale.

De asemenea, din rândul celor divorţati se poate efectua o clasificare: cei care au divorţat de mai mult ori prezintă o frecvenţă net superioară a actelor infracţionale. Toate aceste aspecte subliniază importanţa familiei atât ca suport socio-afectiv pentru individ, dar mai ales aceasta reprezintă sursă de educaţie şi modele pentru individ.

I.3. Factori psihologici si dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor deviante

Dezvoltarea unor comportamente antisociale implică, fără îndoială, toate structurile psihice începând cu cele cognitive şi motivaţionale până la cele afective. Numeroşi autori consideră că acţiunile deviante reprezintă tulburări în diferite grade a proceselor emoţionale şi volitive manifestate mai ales prin „lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, incapacitatea de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe cu riscul unor sancţiuni, insuficienţa controlului emoţional, insuficienţa judecăţii, a autocriticii, a utilizării experienţei trecute“ (Voinea, 1999, p. 31).

O înţelegerea aprofundată a factorilor psihologici cauzatori ai comportamentelor antisociale manifestate de diferiţi indivizi presupune o analiză detaliată asupra

26

fiecăreia, cele mai incriminate fiind: imaturitate intelectuală şi afectivă, complexele de inferioritate, precum şi frustrarea.

imaturitatea intelectuală – acea particularitate a personalităţii infractorului manifestată prin „incapacitatea acestuia de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale [...] capacitatea redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional, trecerea la infracţiune făcându-se cu prudenţa minimă faţă de pragurile de toleranţă socială a conduitelor în fapt“ (T. Bogdan, 1983, apud Voinea, M, 1999);

imaturitatea afectivă – latura hedonică este prioritară pentru individul deviant; acesta apelează în mod frecvent la o serie de comportamente infantile (accese de plâns, crize) pentru a obţine acele mici şi insignifiante plăceri. În faţa problemelor obiective ale realităţii, acest individ manifestă o atitudine inconsecventă, este lipsit de critică şi autocritică autentică, este nerealist şi manifestă o semnificativă instabilitatea afectivă. Această deficienţă este deosebit de gravă, mai ales în cazul în care pot exista asocieri cu imaturitatea intelectuală ceea ce predispune la manifestărea unor comportamente antisociale grave;

complexul de inferioritate – individul resimte o incapacitate personală în raport cu anumite realităţi obiective; acesta se dezvoltă în urma unei infirmităţi reale sau imaginate, toate acestea fiind potenţate şi de către dispreţul şi dezaprobarea manifestate de către cei din jur. Acestă stare de conflict puternic resimţit de către individ implică de cele mai multe ori mobilizarea resurselor cu scopul de a obţine anumite rezultate deosebite în diferite domenii, fie dezvoltarea

27

unor comportamente de „tip inferior“: despotismul, brutalitate şi alte acţiuni prejudicioase pentru semeni;

frustrarea – este resimţită drept o stare de criză, predominant afectivă şi apare în urma unor privări de unele drepturi, recompense, variate satisfacţii. Manifestările comportamentale în cazul frustrării pot varia pe un continuu, de la cele de toleranţă la frustrare (abţinere) până la cele violente, agresive (în general, indivizii frustraţi au tendiţa de a-şi pierde controlul şi recurg la o serie de reacţii dezorganizate, haotice care facilitatează violenţa şi diferite acte sociale).

I.4. Factori de ordin psihopatologic şi dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor deviante

Alături de factorii caracteriali, cognitivi, afectivi şi volitivi cu un rol semnificativ în dezvoltarea unor comportamente şi conduite deviante şi antisociale se cunosc şi o serie de componente psihopatologice cu impact major: epilesia, encefalita, schizofrenia, psihopatiile şi alcolismul.

epilepsiile – datorită descărcărilor neuronale necontrolate, pacienţii cu această tulburare comit infracţiunile în condiţiile legate de apariţia crizelor (aceste fapte trebuind să preceadă sau să urmeze accesul). Actele epilepticului aflat în stare de obnubilare a conştiinţei variază de la furt, fals şi înşelăciune, până comportamente agresive, tentative de crimă şi crimă. Actele comise de epileptic în timpul episoadelor sunt caracterizate printr-un grad crescut de cruzime, însă patologia acestor acte constă în absenţa unor motive plauzibile şi pertinente, precum şi discordanţa semnificativă între conduita bolnavului în mod obişnuit şi cea din timpul crizelor. Acest lucru este dovedit şi de atitudinea bolnavului faţă de fapta comisă, nu caută să

28

ascundă actul deviant sau să evite contactul cu organele competente de drept;

encefalita – în mare, se rezumă sub forma unor stări confuzionale însoţite de halucinaţii, irascibilitate exagerată, impulsivitate cu tendinţa agresive, bolnavul se află în imposibilitatea de a se controla. În aceste condiţii, persoana comite furturi, escrocherii, mitomanie, nesupunere şi vagabondaj, perversiuni sexuale însoţite de agresiuni;

schizofrenia – nu determină în mod special comportamente infracţionale, indivizii diagnosticaţi cu acest tip de tulburare manifestând mai degrabă un caracter bizar, absurd şi nemotivat. Aceştia acţionează nedeliberat, sub impulsul momentului, fără a evalua consecinţele, putând comite crime din cele mai odioase, dar este cunoscut faptul că particularităţile acestor acte denotă caacteristicile tulburării psihice. Acele crime minuţioase, executate cu sânge rece şi rafinament sunt dovada carenţelor afective şi volitive precum şi a sugestibilităţii crescute, toate acestea reprezentând o parte din tabloul clinic al schizofreniei. Aceasta explică lipsa de regret al acestor bolnavi pentru faptele comise, precum şi apelarea la unele explicaţii puerile şi nepertinente cazului dat;

psihopatiile – sunt regăsite în personalităţile dizarmonice, anormale în care individul fie se auto-pedepseşte, fie îi face pe semenii săi să sufere, această tulburare fiind considerată mai mult o boala a caracterului decât a psihicului. Aceşti indivizi, instabili şi excesivi de iritabili, comit fapte antisociale în deplin discernământ, cu luciditate şi interes, orientându-se cu precădere spre furt, escrocherii, înşelăciune agesiuni, denunţuri calomniale etc. O categorie aparte a

29

psihopaţilor o reprezintă perverşii sexuali, care pot varia în diferite forme şi grade: de la exhibiţionism şi fetişism, până la acte sadice, crime şi mutilarea cadavrului, necrofilie etc.

alcoolismul – reprezintă o caracteristică frecventă a societăţii actuale, consumul de alcool fiind frecvent invocat de către cei care comit diferite acte infracţionale. Cu toate acestea, studiile de specialitatea au demonstrat că alcoolismul în mod singular, neasociat cu alţi factori nu constituie o sursă semnificativă a faptelor antisociale, acestea se manifestă în cazul asocierii acestei devianţe cu anumite particularităţi ale personalităţii individului: temperament predominant coleric, carenţe intelectuale şi, bineînţeles, caracteristicile mediului în care există individul. Şi în cazul alcoolismului se face simţită nevoia de a realiza distincţia între alcoolismul ocazional şi cel cronicizat, primul facilitează exacerbarea anumitor senzaţii, sentimente şi porniri instinctuale ceea ce poate determina apelarea la unele comportamente deviante dar de slabă intensitate (insulte, jigniri etc). În cazul cronicizării acestei tulburări, individul manifestă o serie de deliruri sistematizante, halucinaţie şi epilepsie alcoolică, toate acestea favorizează dezvoltarea unor idei delirante, de persecuţie sau de gelozie, toate acestea pot duce la tentative sau chiar crime propriu- zise.

30

Capitolul II. Perspective psihologice ale infracţionalităţii juvenile.

II.1. De la predelincvenţă la delincvenţă

În rândurile anterioare am căutat să explicăm, fără a avea pretenţia de exhaustivitate, fenomenologia actelor deviante şi a cauzalităţii acestora. Am văzut cum devianţa poate fi normală sau patologică, ultima fiind acea formă care intră în conflict cu morala publică şi normele sociale, ameninţând securitatea şi stabilitatea socială. Cea mai frecventă şi mai pregnantă formă de abatere semnificativă de la media normalităţii din punct de vedere socio-legislativ o reprezintă delincvenţa care implică reacţii puternice de control social deoarece aceasta afectează puternic relaţiile şi valorile sociale, încălcând normele şi regulile social-juridice care îndeplinesc rolul de reper pentru conduita actorului

31

social. Delincvenţa reflectă o inadaptare la sistemul juridic şi moral al societăţii, fiind cea mai importantă dintre devianţele negative, care includ violarea şi încalcarea normelor de convieţuire socială, integritatea persoanei, drepturile şi libertăţile individului.

În literatura de specialitate se pot identifica o serie de trăsături caracteristice ale devianţei:

o violarea unei anumite legi care prescrie acţiuni împotriva celor care o încalcă,

o manifestarea unui comportament contrar normelor şi codurilor morale ale grupului,

o săvârşirea unei acţiuni antisociale cu efect nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.

Fenomenologia delincvenţei este extrem de complexă, prezentând forme şi grade diferite in funcţie de săvârşirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor penale comise de diferiţi indivizi, de aici putem elabora categorisirea lor:

a) delincvenţa reală recunoscută ca fiind „cifra neagră“ (Bulgaru, 2002, p 235) a fenomenului în cauză, alcătuită din totalitatea faptelor antisociale care s-au săvârşit în realitate,

b) delincvenţa descoperită reprezintă acele fapte antisociale săvârşite care au fost identificate de către instituţiile care menţin controlul social,

c) delincvenţa judecată cuprind faptele infracţionale care sunt analizate în instanţa de judecată.

Pornind de clasificarea anterioară suntem tentaţi să considerăm delincvenţa ca fiind un fenomen strict juridic - aceasta reprezintă o încălcare a sistemului normativ, faptaşii sunt supuşi unor pedepse corespunzătoare faptei etc. Cu toate acestea, dacă analizăm delincvenţa din perspectiva consecinţelor putem stabili caracterul pluridisciplinar al acesteia: acest

32

fenomen social prin abaterile sale afectează puternic relaţiile şi valorile sociale, creîndu-se permanent precedente care periclitează puternic sistemul axiolog şi, în ultimă instantă, viaţa comunităţii. Comportamentul adecvat normelor şi vieţii sociale este un comportament reflectat, gândit, este anticipativ (reprezentarea conţinutului şi consecinţelor faptelor proprii) şi exprimă libertatea de voinţă în alegerea soluţiilor optime într-o situaţie dată. Specialiştii descriu un trio-conceptual în geneza devianţei, concept ce reuneşte trei elemente: mediul de formare al personalităţii (mediul de provenienţă a individului), personalitatea delincventă (predispoziţiile) şi situaţiile care favorizează trecerea la actul antisocial. Primul element al trio-ului amintit, ce intervine în formarea delincvenţei îl reprezintă mediul de formare a personalităţii, fiind vorba în special de personalitatea agresivă. Se ştie că agresivitatea este un comportament câştigat (Bandura, 1977, apud Neculau, A., 1996, p 68) pe parcursul evoluţiei individului (ontogenetic) şi nu moştenit. Rezultă de aici existenţa unei multitudini de factori de mediu care determină apariţia şi manifestarea agresivităţii. Aceşti factori au fost împărţiţi în factori familiali şi de grup, sociali şi instituţionali (Durkheim), fiind descrisi ca o stare de anomie macrosocială (comunitatea), microsocială (familie), instituţională. Factorii familiali ce intervin şi facilitează formarea unui comportament delincvent sunt reprezentaţi în pattern-urile parentale defavorizante: carenţă afectivă maternă asociată cu lipsa modelului patern sau abuzul de autoritate al acestuia din urmă, cu posibilitatea de asociere a violenţei domestice, conflicte susţinute între părinţi etc. Un mediu familial dezechilibrat, lipsit de afectivitate, în special din partea mamei, va genera tulburări de adaptare şi de comunicare

33

a copilului în mediul social, tulburări ce pot lua forma depresiei, autismului, agresivităţii. Al doilea factor ce intervine în conturarea delincvenţei este reprezentat de personalitatea individului, mai exact este vorba de o personalitate anomică rezultată prin suprapunerea unor valori negative de personalitate, manifestată predominant prin inafectivitate, insensibilitate, impulsivitate, egofilie („Romanian Journal of Legal Medicine“ Vol. XIV, nr. 1, 2006). Ultimul element al conceptului triunic este definit de factorii situaţionali determinanţi ce realizează trecerea la actul antisocial propriu zis: consumul de alcool sau droguri, intoleranţă la frustraţii, incapacitatea de manifestare afectivă, impulsivitatea scăpată de sub control.

Dată fiind complexitatea fenomenologie delincvenţei este semnificativ ca în analiza acesteia să se ţină seama de întregul complex de determinare:

a) dimensiunea statistică – cu scopul de a evidenţia pe indicii spaţio-temporali a fenomenului delincvenţei,

b) dimensiune juridică – prin intermediul căreia este evidenţiat

- tipologia normelor juridice care au fost încălcate prin delincvenţă,

- gravitatea prejudiciilor aduse, - felul sancţiunilor aplicate,- metodele de reinserţie socio-profesională

a persoanei delincvente.c) dimensiunea sociologică – accentuează explicarea

şi prevenirea actelor delincvente în raport cu multiplele fenomene de dezechilibru şi dezorganizare existente la nivel social,

d) dimensiunea psihologică – evidenţiază profilul individului delincvent, precum şi atitudinea acestuia faţă de fapta comisă,

34

e) dimensiunea economică – indice care facilitează evaluarea pierderilor (directe şi indirecte) suferite în urma comiterii respectivei infracţiuni,

f) dimensiunea prospectivă care deţine un rol semnifcativ întrucât permite studiul asupra evoluţiei delincvenţei în viitor. Rândurile de mai sus demonstrază încă o dată, dacă mai era necesar, caracterul inter- şi pluridisciplinar al studiului asupra delincvenţei, indiferent de forma, gradul acesteia, sau vârsta infractorului. Ţinând seama de trăsăturile caracteristice domeniului, orice specialist interesat de fenomenologia delincvenţei nu poate omite câteva întrebări cheie:

1. Care sunt cauzele care-i determină pe indivizi să comită acte antisociale, delincvente?

2. Cum poate fi evaluată o conduită delincventă?3. Care sunt strategiile prin care se poate diminua şi

înlătura această componentă indezirabilă a tabloului social actual?

În dorinţa de a găsi răspunsul favorabil la aceste interogaţii nu putem să sfidăm opiniile care au existat în istorie vis a vis de acest fapt. Iniţial preştiinţific - curentul a caracterizat Evul Mediu European - delincvenţa era explicată prin concepţia „demonologică”. Conform acestei concepţii, spiritele „nefaste“ (diavoli, demoni etc.) îi îndemnau pe oameni să comită acte deviante. Ulterior în perioada iluministă, apar primele interpretări laice ale comportamentului criminal. În secolul XVIII, Cesar Beccaria, a fondat Şcoala Clasică de Criminologie. El a susţinut ideea că acţiunile delincvente nu sunt determinate divin, ci sunt raţionale şi ţin de responsabilitatea şi libertatea de alegere a individului. Sancţiunile trebuie adecvate delictului comis. Jeremy Bentham preia o parte din ideile lui Beccaria, dar în plus

35

introduce importanţa statului şi societăţii în slujba individului. Cauza delincvenţei ar fi decizia liberă şi calculul raţional al durerii şi plăcerii. Individul are un număr de alternative la alegere pentru îndeplinirea acţiunilor. Activităţile care urmează căi ce încalcă normele şi legile sunt urmate de pedepse ce produc durere mai mare decât plăcerea obţinută prin încălcarea normelor. Aceste explicaţii pot fi privite cu scepticism datorită gradului scăzut de obiectivitate. În ultimii ani de studiu în domeniu s-au putut infera diferite opinii în funcţie de latura bio-psihologică a individului, aspectele statistico-normative şi socio-economice ale individului, ca apoi să se accepte o aliantă între cele două perspective, ceea ce a determinat elaborarea teoriei cauzalităţii multiple. Acest lucru poate fi demonstrat prin analiza efectuată în rândurile de mai sus (a se vedea argumentele privind interconexiunea factorilor socio-economo-demografici cu cei psihologici şi culturali).

II.2. Delincvenţa juvenilă

Pentru a înţelege fenomenul delincvenţei juvenile putem efectua o paralelă conceptuală cu delincvenţa, în general, care reprezintă acel ansamblu de acte antisociale sancţionate de către instituţiile competente domeniului juridic; şi vom menţiona pentru cea juvenilă că acele fapte indezirable socio-juridice sunt comise de către minori până la vârsta de 18 ani, fiecare acţiune corectivă fiind caracteristică vârstei copilului (până la 14 ani minorul nu răspunde penal, între 14 şi 16 ani răspunde juridic doar dacă se constată prezenţa discernământului, iar între 16 şi 18 ani se consideră că acesta este conştient de faptele sale şi trebuie să răspundă corespunzător în faţa legii). „Delincventul este un individ care aparent are un surplus de experienţe neplăcute şi care simte că

36

trăieste într-o lume disconfortantă, ameninţătoare. Sentimentul lui de apreciere pare să fie subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat cau chiar încarcerat. Neavând un statut social de apărat, teama de a-l pierde nu-l motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult încă – fie că a avut prea multe contacte neplăcute cu alţi oameni, fie că pe toţi îi consideră asemănători – el nu-i apreciază pe alţii şi din această cauză nici nu pune prea mare preţ pe opinia lor. Acest set de atitudini face extrem de dificilă stabilirea de contacte cu el în încercarea de a-l reeduca“ (J.S. Peters 1957 apud Mitrofan, 2000, p. 347). De la această descriere generală asupra individului asimetric sistemului socio-normativ se poate contura un profil psihologic al minorului delincvent (Sheldon & Eleanor Gluck apud Mitrofan, 2000, p. 347).

Majoritatea delincvenţilor prezintă o serie de caracteristici psiho-somatice: punct de vedere fizic, aceştia au o structură mezomorfă; în timp ce particularităţile psihice (temperamentale, comportamentale) sunt uşor de recunoscut: sunt energici, neastâmpăraţi, impulsivi, extravertiţi, agresivi, distructivi (frecvent sunt sadici), au atitudini ostile, sfidătoare, sunt extrem de resentimentali, suspicioşi, încăpăţânaţi şi cu o avidă dorinţă de a se remarca în cadrul grupului, sunt nesupuşi în faţa autorităţilor, prezintă accentuate tendinţe spre o exprimare directă etc. Toate aceste partticularităţi psiho-somatice sunt favorizate de un mediu socio-cultural puternic carenţat: familii neînţelegătoare, instabile şi lipsite de afectivitate şi ţinută morală.

Infractorii minori, asemenea celor majori, pot fi clasificaţi după prezenţa sau absenţa unor indici calitativi,

37

- prezenţa sau absenţa intenţiei: actele comise au fost realizate fară o intenţie anume, ci au fost spontane, sau dimpotrivă, au fost premeditate,

- în funcţie de numărul infracţiunilor comise: prima abatere sau reidivism,

- în funcţie de grsdul de sănătatea psihică: anormal (prezintă şi manifestă o serie de tulburări psihice), normal,

- gradul de responsabilitate: perfect responsabil, intelect redus, intoxicaţie, dezorganizare psihică,

- în funcţie de valoarea mobilului ce stă la baza actului infracţional: predominant extrinsecă (urmăreşte, de regulă, intrarea în posesia unor bunuri materiale), sau predominant intrinsecă (acţiunea are un caracter antisocial semnificativ crescut).

În studiul acestui fenomen social s-au elaborat numeroase clasificări a factorilor care provoacă sau cauzează astel de comportamente indezirabile şi, uneori, periculoase din partea minorului. W.W. Wattenberg (V. Dragomisrecu, 1976, p. 75) subliniază importanţa relaţiilor şi a calităţii acesteia dintre copii şi părinţi. Gradul riscului de infracţionalitate creşte direct proporţional cu nivelul conflictului intrafamilial, neglijenţa sau abuzul copilului etc. Ulterior s-a emis o opinie conform căreia nivelul şi puterea economico-financiară ar fi un factor însemnat pentru studiul de faţă. Ulterior această ipoteză a fost înlăturată, întrucât s-a demonstrat că în cazul famiilor cu venituri medii spre mari gradul de infracţionalitate este mai crescut – „infracţionalitatea de bunăstare“, comparativ cu cele medii-paupere – „infracţionalitatea de necesitate“. O altă atitudine cognitivă vis á vis de această problemă socială o reprezintă influenţa mass-mediei asupra minorilor (filme, benzi animate, programe de ştiri extrem

38

de violente, atât în limbaj, cât şi în posturi care îşi atrag ratting-uri mari prin valoarea crescută a imaginilor extrem de agresive: de exemplu, ştirile de la ora 17 de pe orice canal TV va efectua un slalom printre diferitele „modele antisociale şi delincvente“ efectuate în diferite medii şi locaţii, cu diferite personaje). Studii tot mai aprofundate în domeniu au accentuat importanţa educaţiei în evoluţia „sănătoasă“ a individului. J.D.Lohman (apud Mitrofan, 2000, p. 350) facând referire la carenţele educative, consideră că sub aspect psihopedagogic delincventul minor este acel individ a cărui necesităţi biologice, afective, intelectuale, educative şi sociale nu au fost satisfăcute la timp şi în mod corespunzător normelor culturale existente. Alţi cercetători privesc delincvenţa ca o deficienţă a maturării sociale (V.Preda, 1981, p. 58) a cărei consecinţe reprezintă o semnificativă carenţa adaptativă a individului la cerinţele şi normele sociocultural, cu o conduită inacceptabilă din punct de vedere socio-juridic, dezvoltându-se adevărate disonanţe cognitive. Mucchielli (1965 apud. V.Dragomirescu, 1976, p. 75), plecând de la conceptul de insuficientă dezvoltare socio-morală a unor indivizi, a elaborat teoria disocialităţii care subliniază importanţa factorilor psiho-sociali în dezvoltarea delincvenţei juvenile. Astfel că disocialitatea poate fi exprimată în:

a. neacceptarea colectivităţii, a societăţii,b. falsa percepţie socială a celor din jur,c. lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a

consecinţelor actelor comise,d. respingerea rolului social ce i s-a acordat

înainte de a deveni delincvent şi pe care îl pretindea colectivitatea.

39

Unii cercetători susţin că în procesul actelor delincvenţiale sunt implicaţi fie factori externi (socio-culturali, socio-afectivi, economici, educaţionali caracteristici micro- sau macrogrupurilor), fie factori interni (cei care ţin de personalitatea individului, particularităţi neuro-psihice care s-au format sub incidenţa factorilor exteriori , familiali). N. Mitrofan (2000, p. 351) consideră că cei doi factori nu pot fi priviţi separat, dimpotrivă, ei interacţionează şi sunt interconectaţi, iar şansa de a comite o infracţiune depinde de „întâlnirea“ specifică dintre diferiţi factori în funcţie de fiecare caz în parte, ceea ce impune o analiză complexă atât a capacităţii neuro-intelectuală, cât şi a elementelor heredo-colaterale (atât biologice, dar şi socio-culturale), mediul de provenienţă etc.

Influenţa factorilor neuro-psihiciîn dezvoltarea comportamentelor delincvenţiale:

- disfuncţii cerebrale (s-a demonstrat unele anomalii ale traseelor bioelectrice care apar la unii delincvenţi) care pot cauza anumite întârzieri în maturarea socială, fie pot determina tulburări psihice,

- deficienţe intelectuale - studii în domeniu au arătat o netă creştere a şanselor spre acte antisociale de către cei cu capacităţi intelectuale reduse. Procentajul infractorilor cu deficienţe mentale este similar, ca şi frecvenţă, cu cel al indivizilor cu tulburări emotiv-active. Unii autori au subliniat un risc crescut spre infracţionalitate în cazul indivizilor unde deficienţa mentală este asociată cu acele carenţe emotiv-active (minorul trăieşte mai mult sub impulsul hic et nunc, cu un nivel scăzut al criticii raţionale, prezintă o slabă capacitate de anticipare a faptelor comise; de asemenea, manifestă o empatie şi simpatie defictară faţă de semeni, sunt extrem de sugestibili, dar cu o puternică inhibiţie

40

asupra tensiunilor şi tendinţelor spre a săvârşi acte antisociale etc). Cu toate acestea nu trebuie să ne limităm doar la această categorie socială, riscul de infracţiune creşte mai mult în rândul celor cu deficienţă, dar asta nu-i exclude şi pe cei cu nivel intelectual normal şi care comit numeroase fapte imorale;

- tulburări afective care sunt prezente sub forma unei imaturităţi sociale şi morale, cu stări de dereglare a afectelor (V. Preda, 1981, p. 72). Acest fapt cauzează o dependenţă afectivă şi în consecinţă o cotă crescută de sugestibilitate. Incompleta dezvoltare a unei autonomii afective va scădea şansele de control asupra reactivităţii afective, şi mai ales a celor socio-morale. A.M. Durea (apud Preda, 1981,p 75) a demonstra că în general delincvenţii prezintă o arierare a maturării afective de circa 2 ani comparativ cu cei nedelincvenţi de aceeaşi vârstă. În privinţa carenţelor afective, frustraţia ocupă un rol semnificativ şi poate facilita comportamente ce denotă instabilitate şi labilitatea afectivă, ambivalenţă până la indiferenţă şi absenţa emoţiilor, a inclinaţiilor altruiste (creşte foarte mult rata egocentrismului).

- tulburări caracteristice identificate prin imaturitate la acest segment al personalităţii manifestat prin: autocontrol insuficient, impulsivitate şi agresivitate, evaluarea superficială sau derizorie a actelor antisociale comise, indolenţă şi dispreţ faţă de muncă, tendinţe egocentrice cu semnifcative respingeri ale sistemului moral-normativ, dorinţa de a avea o viaţă uşoară, fără grija zilei de mâine, etc

Influenţa factorilor familiali în dezvoltarea comportamentelor delincvenţiale

Am remarcat şi în rândurile de mai sus importaţa mediului din care provine minorul infractor, de modelele

41

educaţionale pe care şi le înşuşeşte pe parcursul etapelor ontogenetice. Putem vorbi de delincvenţă abia după vârsta de 14 ani când se presupune că se dezvoltă conştiinţa morală şi discernământul. Pană la acestă etapă ontogenetică, rolul familiei este de necontestat; copiii reprezintă produsul familiei, este dovada vie a climatului din interiorul căminului. Climatul educaţional familial reprezintă o formaţiuniune complexă ce cuprinde stările psihice, caracteristicile relaţionării între membrii familiei, atitudini, opinii, valori. Această entitate se prezintă în viaţa copilului ca fiind un filtru între influenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate de către copil, acestea din urmă fiind de asemenea influenţate (stimulate şi susţinute sau inhibate şi ignorate) de către părinţi şi mediul familial. Climatul familial poate fi analizat prin prisma:

- relaţiilor între cei doi parteneri (maniera de raportare unul la celălalt, acordul sau dezacordul faţă de problemele cotidiene),

- sistemului de atitudini parentale vis a vis de diferite norme şi valori sociale,

- atitudinii şi raportarea părinţilor faţă de copil,- gradului şi maniera de manifestare a autorităţii

părinteşti (unitar, diferenţiat),- gradului de permisivitatea faţă de varietatea

comportamentală a copilului,- dinamicii apariţiei unor comportamente

tensionate, conflictuale,- manierei de aplicarea recompenselor sau

acţiunilor punitive,- gradului de deschidere şi sinceritate al

copilului faţă de părinţi.

42

Este lesne de înţeles că evoluţia unui copil depinde foarte mult de calitatea mediului familial în care creşte. Ne vom opri aici asupra familiei hiper-autoritare şi hiper-permisive.

climatul familial hiper-autoritar poate fi susţinut de către unul din părinţi, de obicei de către tată, sau chiar de căre amândoi: tatăl este agresiv cu mama, care la rândul ei manifestă conduite ostile faţă de copii. Mediul agresiv poate determina un întreg sindrom antisocial la copil, factorul principal fiind frustrarea acumulată în timp şi este afectată în primul rând latura atitudinal-relaţională care se manifestă prin stări de apatie, indiferenţă accentuată faţă de cei din jur, o atitudine de protest faţă de noile influnţe exercitate asupra sa. Studiind profilul familiei autorit-agresive, R. Vincent (N. Mitrofan, 2000, p. 368) identifică o serie de modele parentale:

a. tatăl dominator – caracterizat printr-o puternică personalitate, care ştie să se impună fără drept de apel în faţa celorlalţi şi se bucură de un prestigiu apreciabil. Este tipul de părinte care îşi consideră soţia şi copii ca fiind fiinţe slabe care trebuie conduse, pentru aceasta cere respect şi ascultare. Rezultatul unei astfel de pattern îl reprezintă copii înhibaţi, extrem de obedienţi, dar există şi situaţii în care se pot dezvolta analogii cu caracterul tatălui, între părinte şi copil dezvoltându-se grave reporturi, cu brutale rupturi relaţionale între cei doi, fiul fiind perceput ca rebel şi autoritar.

b. tatăl tiran – este o fire timidă, adesea slabă, dar care acţionează prin supracompensare. Episoadele de furie exagerată determină o scădere a respectului faţă de părinte, cu devalorizarea imaginii părinteşti, iar copilul reacţionează adesea prin stări de inhibiţie, teamă, labilitate, ceea ce poate dezvolta

43

dezechilibre mai profunde care pot apărea când copilul conştientizează mediocritatea comportamentală a adultului, iar pattern-ul încetează să mai fie un reper în evoluţia socială a fiului,

c. tatăl demisionar – este tatăl absent, care este preocupat de diferte alte ocupaţii; este acel părinte care nu se simte apt să aibă grijă de copilul său, iar lipsa controlului dezvoltă stări recalcitrante, lucru care permite copiilor să nu se încadreze în normele şcolare, mai întâi, apoi cele sociale şi morale.

K.Wolf (N. Mitrofan, 2000, p. 368) studiind climatul familial hiperautoritar a dezvoltat „profile de copii“ în funcţie de percepţia părinţilor asupra propriilor fii:

* copilul pitic – privită ca o fiinţă nedezvoltată, lipsită de valoare, care necesită o permanentă corectură prin admonestări,

* copilul marionetă – care trebuie să corespundă întru totul cerinţelor şi exigenţelor părinţilor: să fie cuminte şi ascultător etc,

* copilul sălbatic – care manifestă porniri şi comporamente indezirabile care trebuie reprimate prin dresaj.

Prin aceste raporturi părinţi –copii şansele de acte delincvenţiale sunt foarte mari: copilul în faţa unor părinţi hiperautoritari şi hiperagresivi nu poate răspunde decât cu obedienţă, însă în cazul raportării lui la alţi copii mai ,,slabi“ sau cei care pot reprezenta din nou „autoritatea“ (şcoala etc.), comportamentul învăţat în familie va fi foarte uşor aplicat: descărcări bruşte, forme de conduită agresivă şi explozivă. V. Dragomirescu afirma că majoritatea delincvenţilor provin din familii cu un sistem disciplinar haotic şi strict.

44

climatul familial hiper-permisiv – caracterizat printr-o exagerare a rolului parental care ,,sufocă“ posibilitatea de exprimare a voinţei, personalităţii copilului; toate aceste conduite „facilitează“ instalarea globului de cristal care protejează copilul, acesta devenind adultul-copil, întrucât are lor o detaşare între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale acestuia (se observă conduite de îngâmfare, tendinţe spre auto-suficienţă, dorinţa de a impune şi celorlalţi sistemul propriu de idei, opinii şi valori, chiar dacă acesta de multe ori nu are o bază reală). Ca şi în cazul modelului familial discutat mai sus, este necesar să menţionăm că cel mai frecvent model părintesc implicat în acest proces paideic este tatăl bomboană (Vincent apud N. Mitrofan, 2000, p. 369) – manifestă conduite şi atitudini materne, ceea ce înhibă şansele copilului de a accepta şi depăşi, mai târziu, frustrările pe care le întâmpină, sau nu vor şti să răspundă corespunzător disciplinelor. Din perspectiva acesto părinţi, copii sunt priviţi ca fiind fiinţe supranaturale – copilul idol – care şocheză prin puritatea lor şi care sunt adoraţi pentru puritatea lor. De asemenea, apare şi copilul rege care este prioritar şi orice dorinţa a lui este lege pentru părinţi. Aceste conduite dezvolate şi înreţinute de către părinţi nu pot decât să scadă foarte mult rezistenţa la frustrare a copilului, ulterior acesta fiind extrem de înclinat spre delincvenţă tocmai din motivul că lui nu i-a fost refuzat nimic.

Acestea reprezintă doar câteva aspecte ale vastului sistem delincvenţial, după cum s-a văzut acesta implică un complex sistem cauzal, fiind intercorelate multe subsisteme în sistem şi sisteme în context. Aşadar, în concordanţă cu principiul conexiunii, originea şi dinamica fenomenului infracţional nu poate fi rezultatul unui factor monocauzal şi nici al mai multor factori, ci

45

numai al interacţiunilor dintre aceştia, care îi dă configurarea şi care are un caracter obiectiv. Dificultatea demersului teoretic şi de investigare practică a etiogenezei fenomenului infracţional derivă tocmai din impedimentele ce se ridică în decelarea tipurilor de relaţii care acţionează în mod specific în acest domeniu. Apelarea la categoriile ,,posibilitate şi realitate“ mijloceşte surprinderea mecanismului sintezei între continuu şi discontinuu în trecerea de la o stare la alta în procesul determinării obiective a fenomenului infracţional. Realitatea acestuia surprinde tocmai starea sa de fapt existentă prin ansamblul infracţiunilor prezente şi trecute.

Spre deosebire de realitate, posibilitatea desemnează totalitatea stărilor virtuale prin care fenomenul infracţional poate trece, dar pentru care nu există încă suficiente condiţii de realizare. La nivelul acesteia se impune a fi localizată adevărata prevenire, care trebuie să aibă menirea tocmai de a împiedica sau elimina apariţia şi influenţa condiţiilor ce facilitează trecerea din sfera posibilului în cea a realului în cazul unei infracţiuni concrete. Intervenţia oportună şi eficientă este strâns condiţionată de înţelegerea faptului că dinamica interacţiunilor interne şi externe, actuale sau de perspectivă, a factorilor biopsihosociali marcaţi de influenţe criminogene, determină o gamă variată de posibilităţi prezente sau viitoare ale apariţiei şi manifestării fenomenului infracţional. Graniţele dintre posibilul şi imposibilul infracţional sunt relative, deoarece evoluţia stărilor de manifestare are un caracter concret şi reprezintă expresia conţinutului intern şi a variabilităţii gamei care favorizează ori suprimă unele direcţii. De asemenea, trebuie subliniat faptul că dacă anumite direcţii ţin de esenţa sistemului, altele se

46

cantonează la nivelul aspectelor accidentale ale acestuia. Primele sunt direcţii necesare şi se manifestă ca tendinţe principale şi dominante, pe când celelalte sunt întâmplătoare şi nu depind de condiţiile interne şi stabile, ci de condiţiile variabile neesenţiale.

II.3. Metodologii de testarea predilecţiei spre delincvenţă

Fenomenologia delincvenţei în general; şi a celei juvenile în particular, după cum s-a remarcat în rândurile anterioare, este caracterizată printr-o mare complexitate cauzală. Din acest motiv sunt vitale o serie de precizări pentru a putea clarifica şi mai mult metodologia folosită, evitând astfel posibilele „capcane“ de studiu. În primă instanţă trebuie ţinut seama de personalitatea cercetătorului: este necesară acceptarea temperată a trăsăturilor caracteristice acestuia, chiar dacă studiul ştiinţific presupune o mare obiectivitate şi operaţionalizare. Altfel spus, specialistul în calitatea sa de fiinţă umană este nemijlocit implicat în studiu cu toată subiectivitatea sa, aspect care poate constitui un plus pentru cercetare, multe aspecte socio-delincvenţiale putând fi elucidate prin comprehensiune (înţelegerea imediată). Cu toate aceste există riscul ca intuiţia să predomine ceea ce poate duce la rezultate eronate. Din acest motiv, metodologia utilizată în studiul delincvenţei trebuie să constituie un sistem instrumental riguros fundamentat ştiinţific, perfect adaptat şi pertinent studiului (nu putem folosi în analiza delincvenţei aceleaşi metode şi tehnici ca în studiul migraţiei forţei de muncă în perioade socio-economice de tranziţie). De asemenea, este necesară conştientizarea faptului că nu există o independenţă sau neutralitate a instrumentelor faţă de domeniul vizat, întrucât acestea, indiferent de gradul lor

47

de consistenţă internă, validitatea şi fidelitate, luate izolat nu pot conferi o viziune teoretică unitară şi clară: ar fi incompletă analiza efectuată asupra tendinţei spre violenţă a tinerilor amatori de genul punk-rock (se caracterizează prin rebeliune juvenilă, haine specifice, o varietate de ideologii anti-autoritariene şi prin atitudine DIY („do it yourself“ http://en.wikipedia.org/wiki/Punk_rock) fără a ţine seama de mediul familial din care provin, caracteristici ale copilăriei, pattern-uri educaţionale etc. Din acest considerent este insuficientă utilizarea doar a unui instrument de evaluare (chestionar, test, tehnică proiectivă), ci se recomandă elaborarea unei baterii, a unui dispozitiv metodic pertinent, consistent şi valid (S.M. Rădulescu, D. Banciu, 1990, p. 54).

În elaborarea acestor instrumente trebuie ţinut sema de gradul de validitate şi fidelitate al instrumentului, ulterior punându-se problema adaptării acestora la subiect. Informaţiile oferite de instrumentele de evaluare constituie predictorul, în timp ce reacţia subiectului, randamentul acestui reprezintă criteriul (C. Hăvârneanu, 2000, p. 28 - 30). La studiul de faţă, predictorul este sugerat de indicatorul potenţialului delincvenţial, în timp ce comportamentul infractorului reprezintă criteriul. Validitatea unui test utilizat în studiul psihicului uman poate fi considerat valid atunci când există o corelaţie semnificativă între predictor şi criteriu. Aceste două elemente fiind valide vor conferi testului calitatea de a fi fifel. Fidelitatea (reliability) reprezintă calitatea predictorului de a obţinerezultate relativ constante la o categorie diferită de subiecţi, sau sau acelaşi instrument, dar la o dată diferită. Fidelitatea prezintă mai multe forme (C. Hăvârneanu, 2000, p. 95 - 107):

48

e. fidelitatea test-retest – presupune aplicarea aceluiaşi instrument, dar la momente diferite şi calcularea coeficientului de corelaţie (r) a celor două scoruri (r = o atunci când scorurile adevărate nu corelaţionează cu cele eronate),

f. fidelitatea tip formă alternativă – presupune utilizarea a două instrumente similare (forme alternative) în momente diferite,

g. fidelitatea divizării în jumătate care presupune calcularea coeficientului de corelaţie dintre cele rezultatele obţinute la cele două jumătăţi ale instrumentului.

De asemenea, se recomandă o lărgire a ariei de instrumente folosite - este constrângător pentru rezultatul cercetării ca specialiştii să folosească doar „uneltele“ dintr-un singur domeniu, ci este semnficativă realizarea unei mixturi metodologice: nu folosim metode şi tehnici utilizate doar în psihologie, ci împrumutăm instrumente şi din sociologie, pedagogie, medicină, criminologie, drept, statistică, etc. Toţi aceste indici (personalitatea cercetătorului, utilizarea unei baterii de teste interdisciplinare adecvate şi pertinente studiului) reprezintă elemente cheie în demararea şi susţinerea cercetării, precum şi calitatea serviciilor de intervenţie oferite grupului ţintă. Din acest motiv se caută tot mai mult o îmbinare a tehnicilor şi metodelor de evaluare, întrucât delincvenţii prezintă o serie de trăsături psihocomportamentale net diferite de categoria subiecţilor „standard“, ceea ce ridică dificultăţi semnificative de testare pertinentă şi complexă a acestora (potenţial delincvenţial). Pe de altă parte, cunoscând caracteristicile infractorului apare problema elaborării unor „tratamente“ educative adaptate în vederea reeducării, recuperării şi reinserţiei sociale a

49

delincventului. Din aceste considerente e recomandat să uzăm atât de caracterul calitattiv dar şi cantitativ al instruemntelor necesare studiului de faţă.

În elaborarea prognozelor individuale se subscriu chestionarele ce au drept obiectiv analizele retrospective (anamnestice), schemele de prognostic şi tabele de predicţie (M.Voinea, 1999, p. 209 - 212).

- instrumentele anamnestice vizează decalarea şi evidenţierea antecedentelor unui individ, a acelor comportamente cu un puternic caracter criminogen şi care, totodată, pot constitui indicatori cu valoare de predictori pentru eventuale comportamente antisociale. Un astfel de instrument este Chestionarul Kwaraceus care are în structura sa următorii factori: • absenteismul şcolar, • gradul de indiferenţă, chiar ostilitate faţă de învăţătură, • atitudinea rebelă faţă de reprezenţanţii autorităţilor (organe de ordine, cadre didactice, directorul şcolii etc), • reacţii violente şi disproporţionate faţă de colegi, • înclinaţia accentuată spre acte decadente, • limbaj excesiv de licenţios, • preocupări precoce către sexualitate, • consum al producţiilor pornografice, • preferinţa către minciună şi câştiguri mărunte dar rapide prin furt etc.

- schemele de prognostic reprezintă tabele pe baza cărora, în raport cu numărul de factori criminogeni înrudiţi la un anume individ, se poate concepe un prognostic, cu o anumită probabilitate desigur, ca subiectul în cauză să comită acte antisociale. Pentru conceperea acestui instrument s-au intervievat un număr însemnat de sbiecţi (11000), iar din răspunsurile primite s-au selectat 15 factori cu cea mai mare frecvenţă: • tare ereditare, • criminalitate la ascendenţi, • nivel de şcolarizare scăzut, • condiţii educatice deficitare, • eşec şcolar asociat abandonului, • muncă neregulată, • delincvenţă precoce (înainte de 18 ani), • recidivă rapidă,

50

• psihopatii, • alcoolism, • relaţii sociale şifamiliale deficitare etc. Următorul pas în elaborarea acestor tabele predictive l-a reprezentat întocmirea unei scale în 6 trepte, fiecare conţinând procentul de recidivişti care aveau un anumit procent la o serie de factori dintre cei amintiţi, acest mod permite o bună predicţie asupra comportamentului infracţional. O altă variantă a acestui instrument este cea a lui Gerecke în care au fost selectionaţi nouă factori criminogeni, care în funcţie de semnificaţia lor criminologică. Erau înmulţiţi cu un copeficient între 1 şi 4.

Cu toate acestea, schemele prognostic şi-au dovedit o slabă aficacitate în munca practică, „s-a constatat că 20% din pronosticurile nefavorabile şi 40 din prognosticurile favorabile s-au dovedit a fi false“

- tabele de predicţie (elaborate între 1964 – 1966 de cărte soţii Glueck) urmăreşte „depistarea criminalilor potenţiali şi a celor socialmente serioşi (Pinatel). Pe baza acestui instrument s-au elaborat tabele care permit o predicţia asupra comportamentului chiar la vârste precoce de 6- 8 ani, în urma unor analize comparative între copii cu delincvenţi şi nedelincvenţi, s-au putut contura trei factori semnificativi pentru declanşarea şi întreţinerea comportamentelor antisociale. Factori sociali, factori psihologici şi factori psihiatrici. În cadrul fiecărei unităţi categoriale se găsesc 5 sub-factori, fiind stabilit 2-3 niveluri de manifestare a intensităţii. În urma unor investigaţii psihometrice adecvate elaborării unui instrument de evaluare psihologică s-a permis stabilirea a şapte ntervale între cele două extremităţi care să permită aprecieri şi estimări de tip prognostic. Acestea valori sunt specifice pentru fiecare dintre cei trei factori enunţaţi mai sus, însă cel mai pregnant este cel social, această tabelă fiind cea mai utilizată: de exemplu, un copil care provin

51

dintr-un mediu negijent, unde atitudinea părinţilor descrie un model educaţional de tip laisse-faire, în aceste condiţii copii care manifestă înclinaţii spre acte antisociale au toate şansele de a-şi amplifica orientarea comportamentală, dezvoltă conduite blamate şi indezirabile social etc. au existat încercări de predicţie a comportamentelor antisociale la vârste foarte mici (2 ani) astfel încât printr-o educaţie corespunzătoare, copii cu preocupări deviante să poată fi integraţi şi să-şi însuşească pe deplin normele sociale bazale.

În ciuda criticelor aduse, tabelele de predicţie rămân instrumente valide în evaluarea precoce timpurie a comportamentului antsocial, eficacitatea lor constă în faptul că au puţine grupe de indicatori, folosesc criterii autentice, nu conţin diagnoze şi sunt eficiente în practică.

Evaluarea calitativă şi cantitativă a studiului asupra delincvenţei juvenile nu poate fi realizată fără a se ţine seama de caracterul obiectiv şi subiectiv al infracţiunii:

o Caracterul obiectiv – identificarea condiţiilor juridice care pun în dependenţă conduita individului delincvent de reglementările legislative,

o Caracterul subiectiv – este determinat de particularităţile preocesului de dezvoltare bio-psiho-sociologică a individului: mediul de provenienţă – pattern-uri educaţionale, trăsăturile grupului de prieteni, anturaj etc.

Rezultatele acţiunii de măsurare a potenţialului delincvenţial, în special, poate avea drept obiective:

- identificarea predelincvenţilor pentru a fi supuşi unei acţiuni de „reorientare axiologică“,

- îmbunătăţirea deciziilor privind alternativele de reabilitare a delincvenţilor,

52

- identificarea celor indivizi condamnaţi şi elaborarea unor măsuri de supraveghere pertinente şi eficace,

- construirea unui program eficient de reabilitare şi prevenţie.

Definindu-se prin triplul ei caracter – explicativ-informaţional, predictiv şi operaţional, metodologia utilizată în evaluarea cantitativă şi calitativă al fenomenului delincvenţiat trebui să permită stabilirea unei relaţii fidele, constante între fapte, structuri de viaţă şi contexte de viaţă generatoare de conduite şi atitudini deviante şi antisociale, cât şi estimarea - predicţia anumitor tendiţe în baza cărora se pot elabora programe de prevenire şi / sau intervenţie. În timp ce aspectul cantitativ permite stabilirea controlabilă a unui profil de comportament al indivizilor aflaţi în aceleaşi situaţii / condiţii experiemntale, metodele calitative, prin natura lor descriptiv-narativ evidenţiază specificul individului, acea latură unică, personală şi irepetabilă. În aceste condiţii considerăm util să efectuăm o prezentare sumară a celor două mai categorii de instrumente utilizate în evaluarea fenomenologiei delincvenţiale.

- tehnici calitative:I. testele proiective, II. observaţia participativă, III. interviul semistructurat (convorbirea),IV. anamneza, („povestea vieţii“)

- tehnici cantitative:I. chestionare de personalitate,II. scale de atitudini etc

Este necesar să menţionăm că amploarea domeniului vizat în lucrarea de faţă nu permite o diferenţiere netă între cele două categorii de metode, întrucât acestea se întrepătrund, ele interrelaţionează.

53

Aceste instrumente vizând gradul de dezvoltare intelectuală a individului, caracteristicile de personalitate, atitudinile sociale şi maniera de relaţionare cu ceilalţi, locus of control etc, pot identifica şi gradul de propensiune spre delincvenţă.

A. 1. Făcând referire la testele proiective, Lawrence Frank (1977) le numeşte ca fiind „metodă de studiu al personalităţii care confruntă subiectul cu o situaţie la care el va răspunde în funcţie de semnificaţia acesteia pentru el“. În acest fel are loc acel transfer al unui proces subiectiv asupra unei situaţii obiective. Astfel de teste ce facilitează realizarea unor inside-uri, atât cu scop predictiv, cât şi de evaluare post- acţiune, sunt (M. Bulgaru, 2002, p 239 - 243):

a). Testul Rorschach – reprezintă testul petelor de cerneală (clasificate în trei categorii: pete negre cu nuanţe de gri, pete negre cu nuanţe de roşu şi pete colorate). Acest instrument cuprinde o serie de planşe care sunt prezentate subiectului, acesta trebuind să indice ce anume vede, semnificativ fiind atât forme percepută cât şi culoarea – de pildă,identificarea unei forme precise denotă o bună capacitate prosexică, pe când o imagine aflată în mişcare sugerează o tendinţă spre introversiune, imaginaţie şi productivitate interioară etc; la fel sugerarea anumitor culori poate sugera gradul diferite de extraversiune. După autorul amintit, caracterul ar consta într-o anumită proporţie din introversiune (mişcarea obiectelor) şi alta din extraversiune (culoarea lor). De asemenea, semnificativ în evaluarea rezultatelor obţinute este şi raporturile dintre forme şi culori care intervin în răspunsuri: (N. Mitrofan, 2000, p. 402)

o modul de aprehensiune (percepere)- se notează G = răspunsul global, D = detaliu normal, Dd = detaliu decupat arbitrar din pată, Ddl= detaliu alb, central sau

54

periferic, Do= detaliu minuscul sau parte care, de obicei, se consideră întreg, DG= răspunsuri confabulatorii, DblG= interpretare generală pornind de la un detaliu alb,

o determinanţii prin care se fac referiri la caracteristicile de formă,

o pentru conţinut se folosesc drept notaţii H=uman, A=animal, Anat= anatomic, Nat= evocări de natură etc.

o În ceea ce priveşte clar-obsucurul se ţine seama de relatarea fiecărei nuanţe, detalu de clar obscur, sau clar-obsur-difuz,

o Din răspunsurile de tip K raportate la culoare se stabileşte rezonanţa initimă

Plecând de la datele conferite de combinaţiile de culoare, formă, detaliu, clar-obsur, etc, Rorschach a elaborat următoare taxonomie:

a. intratensivi pentru care culoarea este mai puţin remarcată decât mişcarea, aceşti indivizi fiind caracterizaţi printr-o viaţă internă foarte bogată, voiţă, imaginaţie şi relaţii puternice,

- extratensivi pentru care predominate sunt culorile şi mai puţin mişcarea, fiind persoane extrem de sociabile, cu un dezvoltat simţ practic,

- ambiegali unde percepţia culorii şi cea a mişcării deţin aceeaşi proporţie, indivizii din această categorie prezentând o bună dotare interioară şi un echilibru psihic,

- coartaţi pentru care nu există nici culoare, nici mişcare caracterizaţi prin pedanţă, rezonanţă afectivă slabă, melancolie deprimare.

Instrumentul de faţă poate conferi o imagine clară şi completă asupra personalităţii individului, aupra conflictelor inter- şi intra personale, precum şi anumite tendinţe spre comportamente antisociale, delincvenţiale.

55

b. Testul de percepţie tematică (H.A.Muray 1935) este bazat pe aceaşi opinie ca şi testul Rorschach şi anume antecendentele persoanei îi influenţează percepţiile actuale şi viitoare. Constă într-un set de planşe care prezintă personajele într-o situaţie ambiguă, iar subiectul este invitat să elaboreze o poveste pentru fiecare tablou. Scopul testului este acela de a revela anumite tendinţe ascunse şi inhibate de care individul nu este conştient, astfel putându-se identifica trei niveluri ale personalităţi:

- tendinţe interioare,- gândire interiorizată,- comportament

Acest instrument poate fi interpretat din două perspective:

- in timp ce analiza formală permite dezvăluirea gradului de înţelegere a sarcinii şi a limbajului utilizat,

- analiza de conţinut permite identificarea unor tendinţe latente ale subiectului: forme de agresiune (auto şi / sau hetero-), dominaţie sau obedienţă, tendiţă spre independenţă sau ataşament dependent.

În acest fel se pot evidenţia acele probleme interne cu care se confruntă subiectul, originea lor (atitudini faţă de propria persoană, faţă de părinţi, prieteni) relaţiile sociale frustrante, tendinţe şi motivaţii care domină conduita socială (tensiune, agresivitate, inerţie), dar se poate evalua şi gradul de adaptare a acestuia la diferite situaţii inter-individuale.

c. Testul Rosenzweig – permite evaluarea frustrării, instrumentul constând în prezentarea a 24 de planşe ce reproduc două personaje aflate într-o situaţie frustrantă: primul personaj îşi prezintă atitudinea faţă de situaţia dată, iar cel de al doilea (cel cu care urmează să

56

se identifice subiectul) urmează să-şi exprime opinia sa vis a vis de momentul dat. Din punct de vedere al graficii, acest instrument cuprinde două chenare, in primul este menţionată opinia persoanei frustrate sau frustrante, iar cel de al doilea chenar reprezintă spaţiul în care subiectul evaluat îşi va exprima reflecţia. Prin acest test se permite evaluatorului să identifice acele comportamente agresive şi masochiste. Sunt posibile trei direcţii de dirijare a agresivităţii:

1. extrapunitivă - este forma de pedeapsă îndreptată spre individul „interlocutor” care reprezintă sursa frustrării,

2. intrapunitivă – tipică individului care se auto-acuză,

3. impunitivă – în care este minimalizată situaţia frustrantă, evitându-se implicarea oricărei responsabilităţi.

Prin intermediul acestuitest pot fi evidenţiate dezechilibrele afective, la baza testului găsindu-se ipoteza conform căreia gradul de agresivitate este direct influenţat şi direct proporţional cu intenţia motivaţiei frustrante.

d. Testul Szondi – porneşte de la opinia că fiecare individ realizează inconştient o polaritate ascunsă care poate fi evidenţiată prin alegerea unor obiecte care-l atrag. Instrumentul constă în prezentarea celor 6 seturi de fotografii, fiecare cuprinzând câte opt imagini care reprezintă bolnavi psihici. Subiectului îi este prezentat fiecare set în parte fiind solicitat să aleagă din fiecare două fotografii care reprezintă chipurile care-i sunt dragi, precum si două imagini cu fizionomiile care-i sunt antipatice. În acest mod se vor obţine o combinaţie de 24 de imagini din care 12 reprezintă preferinţele, iar cealaltă jumătate aversiunile. Înregistrate pe o foaie

57

corespunzătoare, răspunsurile conferă posibilitatea conturării unei diagrame care va relava clar tendinţele fundamentale şi comportamentele antisociale ale individului (autorul testului consideră că fiecare individ va face alegerile în funcţie de prototipul său interior care-l va defini ca structură caracterială). Plecând de la considerarea pulsiunii ca fiind produsul dualismului, autorul testului a stabilit 4 grupe pulsionale – vectori pulsionali:

a. vectorul S – cu trebuinţa pulsională homosexualitate, sadism,

b. vectorul P – cu trebuinţa pulsională epilepsie, isterie,

c. vectorul Sch – cu trebuinţa pulsională schizocatatonică, schizoparanoică,

d. vectorul C – cu trebuinţa pulsională stare depresivă, manie.

Pentru psihodiagnostic, alegerea făcută de subiect este evaluată atât din prisma cantitativă, cât şi al direcţiei tendinţei:

a. reacţia medie (când alege 2-3 imagini ale unui factor), b. reacţia „vid“, sau 0 (zero) când nu se alege nici o imagine, c. reacţia plină (când alege cel puţin 4 imagini ale unui factor).

Această metodă are o largă utilitate in studiul psihologiei criminalilor.

2. Observaţia psihosocială utilizată în domeniul judiciar are marele avantaj de a oferi posibilitatea cercetătorului de afi „literalmente încojurat de obiectele cercetării lui şi că nu are decât să deschidă ochiipentru a observa în plină acţiune atât pe semenii săi – bărbaţi şi femei – cât şi instituţiile şi societăţile pe care aceştia le-

58

au creat“ (C.A. Mose 1967 apud M. Voinea, 1999, p. 184). Mai exact, observaţia permite specialistului să urmărească sistemetic şi atent, din exterior, faptele, conduitele şi stările afective ale indivizilor delincvenţi, permiţându-se astfel elaborarea unor concluzii cu privire fie la particularităţile comportamentale în condiţii de interacţiune, fie maniera în care un grup de indivizi, sau numai doi inşi care interacţionează, pot genera comportamente diferite de situaţiile individuale. Semnificativ pentru observaţia realizată asupra infractorilor este poziţia deţinută de specialist: pentru o reuşită a metodei este necesară poziţia „familiară“ - cercetătorul situat în mijlocul grupului ţintă, ceea ce permite o observaţie directă, nealterată asupra acesteia. Acest model poate fi intitulată „metoda observatorului sfidat“, mai exact subiecţii sunt familiarizaţi cu prezenţa specialistului care poate remarca discret conduita altora. Punctul nevralgic al acestei tehnici constă în lipsa aşa zisei „obiectivităţi“ care o dă eşantioanele, iar în această situaţie apare riscul ca subiectivitatea observatorului să influenţeze foarte mult rezultatele obţinute. De aceea trebuie inut seama de:

a. gradul de pregătire al acestuia (cât de pregătit este să observe),

b. trebuind să observe ceva din care „el însuşi face parte“ poate îngreuna distingerea a ceea ce este semnificativ reprezentativ mediului, mai mult, în aceste condiţii se pot activa sistemele şi grilele de evaluare tipice observatorului, ceea ce ar putea determina să fie remarcat doar ceea ce aşteaptă, sau vrea să vadă , există un risc crescut al proiecţiei asupra grupului studiat.

c. există un risc crescut asupra intervenţiei ecuaţiei personale a individului observator:

59

- tipul sintetic - va reda mai mult imaginea generală, de ansamblu asupra celor văzute, - tipul analitic – va reda elementele de „amănunt“ ale unui aspect, - tipul desciptiv – va reda observaţiile ca fapte izolate, fară a menţiona legăturile cauzale dintre ele, - tipul explicativ – faptele constatate vor fi exprimate într-o înlănţuire logică, cauzală, - tipul obiectiv – relatarea asupra celor observate se va face riguros, fără a se apela la interpretări, opinii, - tipul subiectiv – se va lăsa dominat de ceea ce îl impresionează cel mai mult, ceea ce va altera foarte mult acţiunea de observaţie.

Pentru a evita eventualele riscuri de influenţare şi alterare a „materialului“ observat se recomndă elaborarea unui plan al observaţiei, care trebuie să cuprindă:

a. scopul observaţiei,b. unitatea de observaţie,c. unitatea de înregistrare (un semn dat, un gest, o

expresie adresată cuiva ceea ce semnifică atingere sa),d. modalitatea de înregistrare a informaţiei (depinde

de scopul observaţiei, a poziţiei cercetătorului, de predominanţa calitativă sau cantitativă a obiectului de observat).

În ciuda punctelor nevralgice frecvent invocate de cercetătorii cantitativişti: este o tehnică inactivă, costisitoare (cere mult timp), este expusă la subiectivitatea specialistului, nu oferă o arie prea largă de generalizare, nu putem omite, sau sfida avantajele aduse de aceasta, mai ales in situaţii delicate şi greu de evaluat, cum ar fi cea a delincvenţei juvenile.

3. Interviul semistructurat presupune presupune un dialog pe baza unor întrebări „reper“ desfăşurat într-

60

un cadru nestandardizat de înregistrare a răspunsurilor. Această tehnică presupune (M. Voinea, 1999, p. 197):

a. interviul clinic – informaţiile sunt reţinute atât din ceea ce povesteşte subiectul cât şi din maniera sa de manifestare psiho-comportamentală: expresivitatea mimico-gestuală, postura, fluenţa şi debitul verbal, intonaţia, volumul şi nivelul vocabularului, coerenţa vorbirii şi a gândirii etc,

b. interviul anamnezic – sunt evaluate momentele semnificative din existenţa intervivatului, ceea ce permite conturarea unui profil actual al acestuia. În acest fel intervievatorul va solicita informaţii despre familia de de origine, mediul de provenienţă a subiectului, nivel de pregătire, evenimente semnificative din viaţa acestuia, putându-se întrezări eventuale tendinţ spre delincvenţă,

c. interviul focalizat – presupune o concentrare a dialogului în jurul unei teme date şi permite identificarea opiniilor intervievatului vis a vis de anumite realităţi: integrarea în muncă, interacţionarea cu cei din jur, satisfacţia profesională şi activităţi desfăşurate în timpul liber.

B. Cât privesc tehnicile cantitative, acestea pot fi

folosite, mai ales cu caracter predictiv, ţinând seama de larga paletă de particularităţi ale infractorilor. În acest sens amintim:1. Chestionarul de personalitate reprezintă o suită logică sau psihologică de întrebări, atent alese şi formulate (în prealabil este stabilită o consistenţă internă semnificativă, se stabileste o validitate şi fidelitate optimă), care permit evidenţierea şi evaluarea cât mai exactă a informaţiilor, opiniilor şi cunoştinţelor deţinute vis a vis de un anumit fenomen sociale, în cazul de faţă delincvenţa juvenilă. Prin conţinutul său, un chestionar permite evidenţierea

61

unui grile de evaluare a subiectul faţă de un subiect dat, dat şi tendinţa de faţadă. În acest sens, se recomandă utlizarea întrebărilor de control prin care se poate monitoriza gradul de sinceritate al subiectului. Vom prezenta în rândurile următoare un model de chestionar frecvent uzitat în domeniul psihologiei delincvenţiale (având rol predictiv, în special):

a. Inventarul Multifazic Minnesota (MMPI)– reprezintă un chestionat cu 550 de itemi, grupaţi în 26 de categorii, care permit identificarea principalelor trăsături de personalitate, nivelul de adaptabilitate al subiectului în diferite situaţii sociale – scopul general al instrumentului fiind depistarea acelor trăsături caracteristice unor deficienţe de natura psihopatologică. Consemnul constă în clasificarea fiecărui enunţ în trei categorii: adevărat, fals, nu ştiu, răspunsurile fiind grupate în 9 scale clinice, fieccare permitând sublinierea unor trăsături psihopatologce specifice: ipohondrie, depresie, isterie, psihopatie, masculinitate vs feminitate, paranoia, psihastenie, schizofrenie, hipomanie. Cu toate că aceşti indici au o predispoziţie de utilizare spre sindroame clinice, studiile practice în domeniu au demonstrat că acest instrument poate fi folosit şi în condiţii de normalitate. Interpretarea rezultatelor se va efectua prin raportarea notelor brute la o grilă standard care permite conturarea profilului subiectului, precum şi identificarea acelor tendinţe agresive şi deviante.

b. Inventarul de Personalitate pentru Copii(PIC) cuprinde 600 de itemi la care răspunde mama copilului intervievat, având drept scop idenţificare precoce a tencinţelor delincvenţiale, fiind delivat din Scala de Predicţie a Delincvenţei (DP Scale Hampton 1970). Există un număr aproximativ egal de itemi car epot fi cotaţi cu adevărat sau fals, precum si un număr

62

corespunzător de itemi subtili adăugaţi, evident la itemii care vizează comportamentele antisociale.dat fiind cota semnficativă în identificarea infractorilor (93%), se poate considera că această procedură este validă pentru identificarea potenţialului delincvenţial (N. Mitrofan, 2000, p. 409 - 411).

c. Chestionarul E.P.I.- H.J.Eysenck (1964) consideră că indivizii care prezintă un comportament indezirabil faţă de semeni prezintă valori mari la extroversiune şi neuroticism: în copilăria timpurie (perioadă considerată a fi critică în dezvoltarea conştiinţei unei persoane) individul extrovertit prezintă o slabă socializare cu ceilalţi, ulterior, la maturitate prezentând un comportament antisocial. Conform autorului, individul care prezintă un neuroticism crescut, asociat cu anxietate, diferă de ceilalţi fie prin delincvenţă, fie fie prin obedienţă exagerată în faţa legii (în funcţie de gradul extroversiunii). Adaăugând şi variabila psihoticism, Eysenck consideră că în acest mod se poate efectua facil deferenţierea între criminali şi cetăţenii normali ((N. Mitrofan, 2000, p. 411).

Studii ulterioare au demonstrat că gradul de edificare privind potenţialii infractori al chestionarului E.P.I este destul de scăzut, însă acesta asociat cu un alt instrument poate îmbunătăţi procedurile de reabilitare.

2. Scalele de atitudini pt stabilirea atitudinilor antisociale

Scalele de atitudi au un scop prepronderent previzional asupra delincvenţei atât pentru estimarea unor conduite şi tendinţe antisociale, cât şi pentru identificarea unor reacţii de evaluare în raport cu animite valori şi norme moral-juridice (M. Bulgaru, 2002, p. 245 - 248):

63

a. atitudini faţă de lege şi morală – a fost elaborată de M.R.Kanz (1931) şi constă într-o scală din 20 de itemi care vizează diferite judecăţi asupra legii şi a moralităţii, cum ar fi: „legea este duşmanul libertăţii şi al creativităţii“/ „legea este cea mai importantă instituţie“ / „morala reprezintă înţelepciunea celor vârstnici“ etc, asupra cărora subiectul îşi va exprima acordul sau dezacordul. Răspunsurile subiectului vor fi însumate într-un scor comun. Scorul individual reprezintă mediana valorilor pe scală a itemilor aprobaţi, scorurile înalte reprezintă atitudinile pozitive ale subiectului,

b. atitudini faţă de justiţie – a fost elaborată de E.A. Rundquist & R.F. Sletto (1936) şi reprezintă o scală sumativă de tip Lickert cu 5 grade de intensitate a răspunsurilor(5 = complet de acord, 1 = complet în dezacord) şi anume:

1. complet de acord,2. de acord3. nedecis,4. în dezacord,5. complet în dezacord.Scala cuprinde 22 de itemi ce vizează diferite

atitudini individuale faţă de sistemul justiţial-lege: judecători, instanţe de judecată, avocaţi etc. Subiecţii îşi vor exprima opinia personală alegând una din cele 5 trepte. Pentru itemii cu sens negativ scala va fi evaluată invers (treapa 1 devine polul pozitiv, iar cea de a 5a extrema negativă). Scorul subiectului îl reprezintă suma totală a alternativelor alese, scorul înal reprezintă o atitudine pro-justiţie.

c. atitudine faţă de lege şi justiţie – dezvoltată de N Watt & B.A. Maher (1958) reprezintă un chestionar de 8 itemi evaluaţi pe o scală Lickert în trei trepte (în acord, în dezacord, fără opinie), care-şi propun evaluarea

64

atitudinii generală faţă de lege şi justiţie. Scala este notată printr-un raport în cadrul căruia procentajul răspunsurilor este împărţit la suma procentajelor tuturor răspunsurilor (pozitive şi negative), valoareamaximă a raportului fiind de 1,0. se ridică aceeaşi observaţie ca şi în cazul scalei anterioare privind itemii negativi (evaluarea va fi inversată). Un scor crescut indică o atitudine pozitivă faţă de lege şi justiţie.

d. atitudini faţă de organisme juridice – a fost elaborată de A.W.Chapman (1960) şi este constituit dintr-o scală Lickert în cinci trepte de la complet zacord la complet dezacord. Scala este notată prin însumarea răspunsurilor ponderate la diferiţi itemi: răspunsului cel mai acceptabil din punct de vedere social (favorabil) i se vor acorda 5 puncte, în timp ce răspunsul indezirabil social (nefavorabil) va fi notat cu minim (1). Deoarece se consideră că acordul cu itemii negativi este mai puţin acceptabil, pentru a definitiva scorul se inverseză nota. Un scor ridicat indică o atitudinie favorabilă faţă de organismele juridice.

e. atitudinea faţă de delincvenţa juvenilă (W.E. Albert) – reprezintă o cale de evaluare a toleanţei vs intoleranţei diferitelor ersoane faţă de abaterile şi delictele comise de minori şi tineri, dar şi o cale de măsurare a gradului de severitate din şcolile de reeducare. Evaluându-se atitudinea generală faţă de infractorul minor ca persoană se permite elaborarea unor proiecte individualizate de intervenţie în vederea reeaducării şi, eventual, a rinserţiei sociale a acestuia. Instrumentul de faţă porneşte de la două prmise atitudinale:

o o atitudine severă şi intransigentp faţă de delictele şi abaterile înfăptuite de minori,

65

o o atitudine tolerantă, empatică pe tot parcursul procesului de reeducare.

Chiar dacă nu prezintă o imagine obiectivă asupra minorului infractor, ci doar un tip de atitudine: toleranţă / intoleranţă, acest instrument permite o primă orientare în rândul subiecţilor investigaţi

Toate instrumentele prezentate mai sus permit prezentarea destul de detaliată a personalităţii individului, putându-se asocia cu alte instrumente în vederea completării studiului efectuat asupra individului, facilitând emiterea unor predicţii asupra comportamentului individului în viitor. Cu toate acestea, trebuie recunoscut faptul că aceste metode nu au un caracter exhaustiv, conduita, opiniile şi atitudinile individului putând fi puternic afectate de situaţia experiemntală, de evaluare etc. Este recomandată utilizarea unei baterii complexe de teste în vederea obţinerii unor rezultate valide şi pertienente.

66

Capitolul III - Interpretarea delincvenţei fundamentată de tipologii ale personalităţii

În psihologie, sunt luate în calcul şi studiate temperamentul, aptitudinile şi caracterul, deoarece sunt considerate ca adevarate unităţi de bază ale personalităţii unui infractor, pot contribui la explicarea şi înţelegerea faptei concret săvârşite şi stabilirea cât mai corect a măsurilor de corectare adecvate.

Temperamentul exprimă dinamica generală a persoanei, disponibilul său energetic, care se manifestă şi imprimă o notă dominantă tuturor trăsăturilor şi comportarii sale (P.Popescu-Neveanu, 1978). Apreciindu-l ca fiind componentă bazală a personalităţii, Hipocrit determină existenţa a patru tipuri temperamentale: sangvinic, melancolic, coleric şi flegmatic. Psihologia modernă a completat această clasificare, iar din îmbinarea tipurilor amintite, a dedus existenţa mai multor tipuri de comportament: amorf, nervos, sangvin, coleric, apatic, sentimental, flegmativ, pasionat.

67

Colericul – cu o stare de nelinişte, uneori impulsiv, cu mişcări rapide, trăiri afective intense, dar inegale, reacţii explozive şi stăpânirea de sine destul de precară, somn agitat, este capabil de sentimente puternice şi durabile;

Sangvinicul - nobil, cu o mare capacitate de adaptare la orice fel de imprejurări, vesel, energic, receptiv la nou, are o vorbire clară, cu intonaţii, cu posibilităţi de păstrare a calmului;

Flegmaticul – este liniştit, lent în mişcări, nu are reacţii emoţionale vii şi rapide, pare deseori indiferent, vorbirea este monotonă, dar egală, îşi păstrează calmul în situaţii dificile;

Melancolicul – este cea mai slab temperament din punct de vedere a energiei psihice, individul prezintă o sensibilitate accentuată, este timid, interiorizat şi nehotărât, are o slabă rezistenţă la eforturile intelectuale, precum şi o scăzută capacitate de concentrare, se adaptează greu la situaţii noi, cu mare dificultate dezvoltă relaţii de prietenie cu ceilalţi.

În practică, tipurile temperamentale pure apar foarte rar; cel mai frecvent se întâlnesc comportamentele combinate în care predomină un anumit pattern. După concepţia lui C.G. Jung, există două orientări majore ale personalităţii :

- extravertitul, orientat cu precădere spre lumea exterioară, lumea obiectivă, este foarte sociabil, leagă cu mare uşurinţă relaţii cu ceilalţi, are multi prieteni, agrează riscul, astfel că acţionează sub inspiraţia momentului şi este impulsiv;

- introvertitul, este o persoană calmă, retrasă, foarte rezervată, preferă o cunoaşere destul de detaliată a activităţilor, îşi face planuri pentru viitor şi evită reacţiile spontane, de moment.

68

Este cunoscut faptul că temperamentul reprezintă doar o parte a personalităţii, puternic „modelabilă“ de către factorii exteriori, astfel că pe baza aceluiaşi tip de temperament se pot dezvolta caractere, atitudini şi comportamente cu totul diferite.

Aptitudinile reprezintă acele însuşiri ale individului care condiţionează reusita sau a căror lipsă poate explica nereuşita (P.Popescu-Neveanu, 1978). Şi sunt sub directa influenţă a condiţiilor de mediu.

Caracterul reprezintă ansamblul însuşirilor psihice şi morale ale individului, manifestate în comportamentul şi actiunile sale, în atitudinea şi pozitia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de societate şi de valorile unanim recunoscute ale acesteia ((P. Popescu-Neveanu, 1978). Caracterul este influenţat de temperament şi aptitudini, dar este determinat, în mod decisiv de condiţiile şi factorii de mediu în care trăieşte şi se formează individul (Butoi, T. 2004, p 35).

Deşi din punct de vedere teoretic distincţia dintre temperament şi caracter este suficient de clară: temperamentul reprezintă forma nativă de manifestare a conţinuturilor psihice, în timp ce caracterul constituie o structură deszvoltată în timp a sentimentelor în jurul unui obiect, persoane sau idei. Cu toatea aceste delimitări, atunci când se încearcă determinarea trăsăturilor de temperament sau de caracter, apar dificultăţi. De exemplu, inhibiţia poate fi apreciată drept o trăsătura de caracter, deoarece presupune un efort voluntar de a opri anumite reacţii, dar poate fi considerată şi o particularitate de temperament, o caracteristică a firilor introvertite. Aceeaşi problema există şi în ceea ce priveşte perseverenţa (Al. Roşca, 1943, p. 44).

În determinarea personalităţii făptuitorului, trebuie să se analizeze o serie de elemente precum:

69

- vârsta infractorului: reprezintă o caracteristică cu un grad foarte crescut de individualitate şi poate oferi indivii valoroase privitoare la gradul deşi coeficientul de dezvoltare bio-psiho-socială a individului. Evaluarea infracţiunii din prisma vârstei, atât cea cronologică, cât şi mentală, facilitează înţelegerea raţiunii actului infracţional, dar mai ales permite stabilirea mijloacelor corigibile. Se cunoaşte că o vârstă cu un crescut nivel infracţional este cea a adolescenţei şi a tinereţii, în timp ce odată cu atingerea maturităţii numărul făptaşilor scade simţitor.

În ceea ce priveşte latura calitativă a delincvenţei, se constată un anumit pattern infracţional direct determinat de specificul bio-psiho-cronologic: forţa fizică, capacităţi intelectuale crescute etc: la vârsta adultă sunt savarşite infracţiuni care cer mai multă prudenţă şi experienţă de viaţă.

Perspectiva psihologică de analiză a delincvenţei, încearcă să explice în ce măsură omul dispune de o capacitate intelectivă, afectivă, volitivă, capabilă să menţină un echilibru între satisfacerea necesităţilor – gen nevoi, aspiraţii, interese – şi mijloacele legitime de realizare a acestora. Pentru definirea delincveţei în unele analize teoretice centrarea se realizează pe conceptul de imaturitate socială, care generează comportamentul delincvent. Insuficienţa maturizare socială este sugerată de dificultăţile de integrare socială, de starea de conflict cu cerinţele unui anumit sistem valoric normativ, care destructurează raporturile sociale.

De pe aceste poziţii de abordare a delincvenţei se evidenţiază:

- insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor sociale. În acest caz putem afirma

70

că individul se găseşte într-un deficit, prezintă o crenţă semnificativă a laturii sociale.

- insuficienţa proceselor de acomodare (adaptare) la mediul social, relevată de comportamentul delincvent. Caracteristica acestor oameni este neechivalentă (disonantă) între maturizarea socială şi dezvoltarea personalităţii (Preda, V., 1998, p 72)

Astfel se înregistrează decalaje de dezvoltare pe următoarele planuri:

- între nivelul maturizării intelectuale pe de o parte, şi nivelul dezvoltări afectiv-motivaţionale şi caracterial – acţionale pe de altă parte;

- între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor sentimentale şi morale (Kohlberg, L., 1981).

III.1. Indici ai delincvenţei juvenileŢinând seama de aceşti indici ai delincvenţei,

putem privi fenomenul ca fiind definit prin: a. instabilitatea emotiv-acţională; b. inadaptare socială; c. căutarea satisfacţiei materiale sau morale

prin delict; d. duplicitatea comportamentului delincvent.

a. Instabilitatea emotiv – acţională - reprezintă caracteristica generatoare a unui profil ce face posibil un comportament delincvent. Acastă trăstură poate fi întâlnită şi la restul populaţiei, dar este necesar de subliniat faptul ca în cazul indivizilor conformişti sociale reacţiile emotiv-active sunt relativ stabile, acestea fiind determinate de sistemul axiologic valid, precum şi de mediul ambiant. În cazul reacţiilor negative, nonconformiste şi infracţionale sunt menţionaţi indivizii care prezintă o carenţă educţională semnificativă (deprinderi antisociale), precum şi o labilitate emotiv-

71

afectivă, cu reacţii inconsistente vis a vis de stimulii din jur.

b. Inadaptarea socială - este cauzată de o insuficientă maturare socio-afectivă asociată cu carenţe instructiv-educative, caracteristice grupurilor din care provine delincventul - medii dezorganizate: orfani, părinţi divorţaţi, părinţi infractori, părinţi alcoolici. Implicarea carenţelor educative care afectează dezvoltarea maturităţii sociale a fost analizată de R. Mucchielli prin teoria disociabilităţii (Preda, V., 1998, p 80) care se exprimă prin următoarele repere:

- neacceptarea colectivităţii, a societăţii; - falsa percepţie socială a celor din jur; - lipsa anticipării şi evaluării adecvate a

consecinţelor actelor comise; - respingerea rolului social acordat înainte de

a deveni delincvent şi pe care îl pretinde colectivitatea. c. Căutarea satisfacţiei materiale sau morale prin

infracţiune. În actuala situaţie socio-economică tendinţa de a

lua din bunul celuilalt este tot mai accentuată. Însă în cazul indivizilor care reuşesc să-şi depăşească tensiunile (a se vedea modelul teoretic asupra devianţei privită din perspectiva interconexiunii dintre trăsăturile individului şi facilitatorii sociali) se poate observa o rezistenţă semnificativ scăzută în faţa excitanţilor din mediul ambiant decât la ceilalţi indivizi. Stimularea excesivă provine din sensibilitatea deosebită a infractorului cât şi din forţa specifică a stimulului, în condiţiile în care lipsesc inhibiţiile pe linie socială.

d. Duplicitatea comportamentului delincvent – reprezintă comportamentul simulat al delincventului, care fiind conştient de caracterul antisocial, distructiv al faptelor sale, disimulează comportamentul pentru a scăpa

72

de pedeapsă (fie cea a comunităţii, fie cea a autorităţilor). Atât predelincvenţial şi / sau post-delincvenţial, infractorul poate juca rolul omului cinstit, cu preocupări care nu are legături cu actul comis. La nivelul proceselor psihice (de la cele primare - senzaţia, percepţia, reprezentările, până la cel e superioare memoria, imaginaţia, atenţia gândirea şi limbajul, voinţa, motivaţia, afectivitatea) mecanismele care generează comportamentul delincvent se descifrează prin motivaţie cu atributele ei mobiluri şi scopuri (acţiunea individului porneşte după apariţia unor impulsuri ori stimuli care devin trebuinţe. Literatura de specialitate foloseşte termeni similari: need (trebuinţă) şi drive (impuls), acestea fiind surse de activare). Aceste abordări psihologice privind implicaţia proceselor motivatoare în actul delincvent au la bază determinarea cauzală în condiţiile decalajului între cerinţe şi posibilităţi. Decalajul se resimte tensional şi în consecinţă apar blocaje, frustrări generate de privaţiuni. Unii autori emit ipoteze că toate frustrările creează o instigare internă sau motivaţională la agresiune. Ţinând seama de direcţia sursei motivaţionale a delincvenţei s-au conturat motive exogene-extrinseci ale delincvenţei şi motive endogene-intriseci:

- motivele exogene sut reprezentate de elemente cu influenţa socială, ambientală exercitată asupra omului. Pornind de aici putem numi ca motive altruiste acele conduite care îl determină pe individ să comită o infracţiune, cu scopul de a realiza un beneficiu pentru un terţ - de exemplu, teroriştii care comit acte atât împotriva semenilor cât şi a lor înşişi din dorinţa de a împlini „voinţa şi învăţătura“ liderului.

- motivele endogene-intrinseci ale delincvenţei îşi au sursa în ,,interioritatea fiinţei umane“. Se consideră că

73

interioritatea reacţiilor emoţionale primare (frica, mânia, atracţia sexuală şi posesivă puternică), este posibil să genereze un comportament violent. La nivelul personalităţii din perspectivă psihologică, se consideră că imaturitatea intelectivă şi afectivă generează comportamentul delincvent. Prin imaturitate intelectivă (intelectuală) se înţelege o capacitate redusă pentru stabilirea unui raport relaţional între câştiguri şi pierderi în cazul proiectării şi realizării unui act delincvent (analiza beneficiului şi a sancţiunii posibile).

III.2. Tipologii psihologice ale infractorilorDupă cum reiese din „teoriile comportamentului

deviant“ analizate mai sus, precum şi a factorilor prezentaţi, este lesne de înţeles că demersul de elaborare a unei taxonomii a delincvenţei trebuie să ţină seama de trăsăturile specifice infractorului. Tipologiile psihologice efectuate de specialişti în caracterizarea infractorilor au fost diferite în funcţie de criteriul uzitat, cum este corelaţia între structurile bioconstituţionale şi caracteristicile psihocomportamentale. O laborioasă tipologizare a infractorilor a fost făcută de L. Yeblonshi (1990 apud A. Zdrenghea, 1992) prin luarea în considerare a modului în care personalitatea infractorului afectează comportamentul deviant. Astfel, autorul împarte delincvenţii în: • criminali socializaţi,criminali nevrotici, • criminali psihotici, • criminali sociopaţi.

Criminali socializaţi, care în urma contactului cu mediile viciate cultural şimoral, aceştia îşi vor însuşi acele aspecte normative indezirabile, el va învăţa regulile şi valorile deviante. Prezentând tulburări emoţionale mai mult decât persoanele care nu au comis

74

infracţiuni, astfel de infractori apar mai mult drept violatori ai proprietăţii decât criminali violenţi;

Criminali nevrotici sunt cei care comit acte infracţionale datorită compulsiunilor nevrotice. Ei nu percep lumea distorsionat (aşa cum o percepe psihoticul), mai mult ei sunt conştienţi că există ceva rău în gândirea şi comportamentul lor; cei mai mulţi comit infracţiuni de tipul cleptomaniei, piromaniei. Comportamentul infracţional al acestor nevrotici se datorează distorsiunilor personalităţii sau distorsiunii asupra lumii din jur,

Criminali psihotici sunt indivizi cu dezordini severe ale personalităţii, care au o percepţie complet distorsionată a mediului social. Deşi nu-şi deliberează crimele, ei pot comite acte infracţionale grave ca urmare a perceperii denaturate, izolării socialului. Înclinaţia lor este în special spre acte violente lipsite de sens.

Criminali sociopaţi pot comite uşor acte grave de infracţiune dat fiind minimalizarea sentimentului de anxietate sau vinovăţie. Ei se caracterizează printr-o personalitate egocentrică, compasiunea lor faţă de alţii fiind limitată sau inexistentă.

Cu toate că mulţi delincvenţi prezintă elementul sociopatic, ar fi o exagerare să afirmăm că toţi indivizii care manifestă comportamente devianţe, sub diferite forme şi grade, sunt catalogaţi drept sociopaţi.

Analizând comportamentul delincvent V. Dragomirescu (1976, p 54) propune, cu scop de explicare a fenomenului, acesta considerând semnificative afecţiunile psihiatrice în predilecţia individului către comportamente antisociale, delincvente. Autorul amintit

75

sugerează următoarele tipuri de personalităţi care conturează comportamente delincvente:

a) personalitatea nevrotică caracterizată de inadaptare prin instabilitate, intoleranţă sau contracţie. Prezintă conduite agresive, fiindu-i teamă de propria violenţă şi dorinţă;

b) personalitatea dizarmonică sau psihopatică cu următoarele particularităţi:

- comportament delincvent prin inadaptări sociale;

- mare potenţial de asocialitate; - comportament delictual polivalent; - spontaneitate în acţiunile delictuale care

decurg nu din incapacitatea de deliberare, ci din cea de satisfacere imediată a pulsiunilor instinctiv-emoţionale şi imaturitate afectivă.

Acest tip de personalitate este caracterizat printr-o agresivitate exacerbată, un rol de inductor negativ, activ, sociopatic, tendinţa de bravare şi de simulare.

c) personalitatea psihotică dezvoltă o degradare a mecanismelor ce susţin funcţional viaţa psihică. În rândul psihoticilor cea mai gravă formă de manifestare este comportamentul melancolicilor, caracterizaţi printr-o formă ambivalentă de agresivitate care merge de pruncucideri la omucideri şi de la mutilări până la suicid. Un mare grad de periculozitate îl prezintă şi schizofrenicii paranoizi prin frecvenţa conduitelor deviante patologice şi actele agresive săvârşite cu ferocitate precum şi provocarea de leziuni multiple prin mijloace de atacare din cele mai diverse.

d) personalitatea demenţială - autorul consideră definitoriu în diagnosticarea degradării personalităţii în sensul unei regresiuni a eficienţei

76

proceselor psihice globale obiectivată în conduite predominant agresive impulsive, reactive sau instabile.

Pentru analiza şi , chiar, judecata faptelor comise de delincvenţi este extrem de semnificativ a se ţine seama de gradul de sănătate psihică a individului cu scopul de a stabili nivelul de responsabilitatea intelectuală şi volitivă (prezenţa / lipsa discernământului) a acestuia în momentul săvârşirii actului delincvent.

Aspectul intelectiv reprezintă gradul de conştientizare al persoanei asupra pericolul social al faptei comise, transgresarea normelor sociale şi a urmărilor produse.

Aspectul volitiv constă în procesul de pregătire a infracţiuniide către delincvent în vederea atingerii unor scopuri sau interese bine delimitate. Din perspectivă juridică răspunderea penală pentru delictul săvârşit, prevăzut de legea penală reprezintă o capacitate psihologică atât un aspect intelectiv cât şi unul volutiv (Dragomirescu, 1976, p. 71).

În absenţa implicării conştientizate a celor două aspecte (intelectiv şi volitiv) în plan psihologic ne aflăm în faţa unei incapacităţi psihofizice, iar în plan juridic a unei iresponsabilităţi sau a lipsei de răspundere penală, ambele prevăzute în legea penală. Este evident că incapacitatea psihofizică se constată extrajudiciar. Investigaţia pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei discernământului în momentul comiterii faptei prevăzută de legea penală şi ca urmare stabilirea incapacităţii psihofizice semnifică lipsa discernământului. Lipsa discernământului înlătură caracterul penal al faptei cu semnificaţie de iresponsabilitate în comiterea faptei. (Art. 48 Cod Penal, defineşte iresponsabilitatea: ,,nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penal, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza

77

alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele“). După cum se poate deduce, legiuitorul obligă specialiştii psiholog şi psihiatru să stabilească post-actum discernământul prin diagnosticarea capacităţii psihofizice sub aspect intelectual şi volutiv, a făptuitorului din timpul comiterii faptei.

În urma analizei anterioare se ridică întrebarea inevitabilă: care sunt elementele caracteristice şi diferenţiatoare ale personalităţii infractorului în raport cu personalitatea unui neinfractor? Numeroase studii de specialitate (Voinea, 1999) au evidenţiat unele diferenţe semnificative doar la nivel comportamental şi volitiv, în modul de a acţiona şi reacţiona într-un anumit cadru psiho-social şi în maniera de a soluţiona anumite conflicte apărute în acest areal, astfel că analizele asupra personalităţii infractorului au vizat în primul rând acele trăsături stabile înregistrate în cazul celor care emit o serie de acte împotriva semenului sau împotriva legii. O deosebire marcantă între personalitatea infractorului şi cea a individului obişnuit, nedeviant o constituie „instabilitatea emotiv-acţională“ (T. Bogdan, 1973, apud. Voinea, M 1999), mai exact incapacitatea celui dintâi de a dezvolta o continuitate compotamentală şi atitudinală, ceea ce determină salturi nemotivate de la o extremă la alta, o inconstanţă şi o semnificativă imprevizibilitate faţă de diferiţi stimuli. Acest fapt nu absolvă individul „normal“, nedeviant de anumite reacţii necontrolate sau de o un anumit nivel de instabilitate; dimpotrivă, însă în acest caz se remarcă un caracter de relativitate al reacţiilor faţă de stimuli realizat prin reglare voită şi conştientă, printr-o continuitate şi constanţă (calitativă şi cantitativă) puternică a acestora în timp, precum şi prin lipsa unor oscilaţii excesive.

78

Pe de altă parte indivizii care comit acte antisociale sunt caracterizaţi şi prin incapacitatea de a se conforma diferitelor cerinţe sociale, respectarea unui anumit sistem normativ care determină dezvoltarea anumitor conduite faţă de semeni, ceea ce cauzează o semnificativă inadaptare socială (Voinea, 1999). Aceşti indivizi sunt extrem de refractari la diferite forme de influenţe social educative organizate, de cele mai multe ori crează dificultăţi în grupul de apartenenţă. De cele mai multe ori, mediul de proveninţă al acestor indivizi este unul puternic carenţat educativ şi moral, având fie deficienţe structurale (familii dezmembrate, absenţa unui părinte ca urmare a decesului, divorţului, părăsirea căminului conjugal etc) fie deficienţe funcţionale (există structura completă a familiei, dar părinţii manifestă pattern-uri paideice predominante de tip laisse-faire, fie există carenţe culturale şi un nivel socio-economic deficitar, consum excesiv de alcool sau preocuparea părinţilor pentru acţiuni cu caracter infracţional etc.). Inadapatarea la diferitele norme sociale se manifestă sub diferite forme şi grade, cel mai frecvent mod este cel al vagabondajului care, de fapt, reprezintă o condiţie generatoare şi facilitatoare pentru alte comportamente deviante. Absenţa fecventă din mediul familial nu reprezintă doar lipsa unor modele educative, a unor influenţe pozitive, ci în primul rând o raliere la diferite grupări, benzi predelincvente, a căror structură şi reguli fac posibile devoltarea diferitelor comportamente antiscociale şi delincvenţiale.

O altă caracteristică a personalităţii infractorului este reprezentată de dorinţa de satisfacţie materială sau morală prin diferite acte delincvenţiale, rezultatul acestora poate să fie imediat sau după o anumită perioadă

79

de timp, diferenţa de temporalitate fiind dovedită de calitatea şi gravitatea faptei comise (Bogdan, 1973).

În mod obişnuit infractorul, mai mult sau mai puţin conştient de gravitatea faptelor sale, comite diferite acte antisociale în condiţii de mare discreţie, ferit de ochii celorlalţi, acest fapt reprezintă ceea ce specialiştii numesc „duplicitatea delincventului“. Prudenţa manifestată permanent, aproape obsesiv, prezentarea unei minti oneste, a unui comportament „obişnuit“ care să nu ridice nici cele mai mici suspiciuni faţă de persoana sa, reprezintă preocupări curente ale individului deviant, astfel că duplicitatea devine a doua natură a infractorului. Această străduinţă intensă are drept rezultat o artificializare a conduitei infractorului, apar scăpări banale, dar extrem de sugestive pentru un observator avizat. În aceste condiţii individul trăieste o intensă stare de tensiune care îi va îngreuna tot mai mult controlul asupra situaţiei, ajungând să facă unele greşeli, la prima vedere insignifiante dar care permit specialiştilor identificarea rapidă a infractorului (cele mai frecvente erori le constituie uitarea de diferite obiecte care le aparţin, urme lăsate neglijent la locul faptei etc.): cunoaşterea acestor mici detalii, precum şi amnezia postinfracţională intensifică semnificativ starea tensională resimţită de către individ, ceea ce-l determină, în mod obişnuit, să revină la locul faptei şi astfel să fie reţinut de organele competente.

La o primă evaluare se poate afirma că toate aceste trăsături reprezintă specificitatea personalităţii infractorului. Este necesar să atragem atenţia asupra faptului că aceste aspecte se pot întâlni şi la individului nedeviant; elementul semnificativ de separare a celor două categorii sociale reprezentând intensitatea şi frecvenţa de manifestare a fiecărei caracteristici. În unele

80

condiţii individul „obişnuit“ va apela la unele elemente duplicitare, sau va prezenta o stabilitate afectiv volitivă mai scăzută, dar aceast fapt nu reprezintă neapărat şi faptul că respectivul individ va comite acte infracţionale; în timp ce la delincvent aceste trăsături sunt întâlnite la intensitate semnificativă şi sunt extrem de „uzuale“, elementul nodal al diferenţierii este cel al trecerii sau nu la actul infracţional.

De la aceste caracteristici ale personalităţii infractorului se poate elabora o taxonomie a tipurilor de infractori, acest fapt putând fi realizat din perspectiva diferitelor discipline (Voinea, 1999, p 50 - 53). Sub aspect juridic, indicii cei mai frecvenţi de clasificare sunt cei referitori la vârsta infractorului: minori şi majori, reiterarea actelor delincvenţiale: recidivist vs nerecidivist (primari). Din prisma evaluării criminologice şi psihologice, clasificarea ţine seama de numeroase criterii, cele mai semnificative vizează gradul de profesionalism al infracţiunii comise, gradul de adaptare socio-afectivă a individului, precum şi diferitele fenomenologii delincvenţiale:

a. nivelul semnificativ acordat infracţiunii de către indizii devianţii îi împarte în delicvenţi profesionişti şi cei ocazionali. Cei dintâi se caracterizează printr-un nivel crescut al inadaptării şi al antisocialităţii, fiind mereu preocupaţi de organizarea riguroasă a actului infracţional, aceste reprezintă sensul vieţii lor, un mod de a exista. În mod curent, profesioniştii sunt inteligenţi, prevăzători, activi şi plini de iniţiativă, calmi şi hotărâţi. din punct de vedere afectiv, aceşti indivizi sunt glaciali, insensibili şi permanent nemulţumiţi, nu îşi pot amâna satisfacţiile imediate. Infractorii ocazionali reprezintă categoria indivizilor care sunt bine integraţi în sistemul socio-

81

normativ şi care intră sub incidenţa legii în urma unor circumstanţe nefaste (crime pasionale, accidente rutiere etc.). Aceştia se reitegrează social şi dispun de o imagine asupra consecinţelor infracţiunii comise, spre deoseabire de profesionişti.

b. gradul de adaptare socială specific infractorului în corelaţie cu capacitatea infracţională. Această tipologie ţine seama de contextul pentru comiterea actelor infracţionale, precum şi de posibilele combinaţii ale acestora; „adaptabilitatea socială relevă gradul de integrare socială a individului, iar capacitatea infracţională denotă potenţialul infracţional al personalităţii individului şi se referă la nucleul central al personalităţii infractorului“ (M. Voinea, 1999, p 51). Din îmbinarea celor doi factori au fost dezvoltate patru tipuri de delincvenţi:b1. tipul infractorului caracterizat printr-un nivel crescut al adaptabilităţii sociale, cât şi al capacităţii infracţionale. Aceşti indivizi sunt consideraţi extrem de periculoşi întrucât deţin resurse valide, au o poziţie socială însemnată, cu un „angrenaj relaţional“ optim şi pozează în oameni oneşti; toate aceste caracteristici îngreunând foarte mult depistarea şi pedepsirea lor corespunzătoare.b2. tipul infractorului caracterizat printr-un nivel scăzut al adaptabilităţii, însă o capacitate infracţională semnificativă reprezintă categoria recidiviştilor, în mod special, aceştia sunt uşor de identificat întrucât atrag mereu atenţia asupra lor sau sunt permanent supravegheaţi.b3. tipul delincventului slab adapatat social şi cu un potenţial infracţional redus reprezintă categoria indivizilor aflaţi la limita inferioară a societăţii care comit diferite infracţiuni doar din raţiuni de subzistenţă.

82

b4. tipul deviantului caracterizat printr-un nivel optim al adaptabilităţii social şi un potenţial infracţional redus reprezintă, în general, acei indivizi care comit infracţiuni în mod accindental, chiar dacă gravitatea acestor fapte este semnificativă din cauza reacţiilor emoţionale explozive.

c. J Pinatel a clasificat infractorii din prisma fenomenologiei, astfel dezvoltând tipul homotropilor (indivizii care comit acte delincvenţiale urmând acelaşi „tipar“, pentru care infracţiunea a devenit un mod de viată, o „profesie“, iar prinderea lor este percepută de către aceştia drept un „eşec profesional“, aceştia în general recidivează) şi al politropiilor (infractori care comit diferite infracţiuni prin diferite mijloace). Aceştia din urmă sunt clasificaţi pe de o parte în tipuri definite, iar pe de altă parte în tipuri nedefinitec1. tipurile definite de politropi cuprinde grupul profesioniştilor (dotaţi intelectual, cu resurse pentru a se adapta diferitelor situaţii, insensibili şi egogocentrici etc.), precum şi cel al infractorilor ocazionali (nerecidivişti, destul de bine integraţi în sistemul social, aceşti indivizi pot fi catalogaţi fie criminali pasionali, fie pseudocriminali, cei care comit delicte în mod involuntar, prin neatenţie, ignoranţă etc.)c2. tipurile nedefinite de politropi care vizează categoria caracterialilor (indivizi cu tulburări de conduită de natură educaţională, psihopatică sau neuropatică), a perverşilor (lipsiţi de afectivitate, de intimitate şi de moralitate, aceşti indivizi manifestă tendinţe antisociale însemnate, egocentrism, orgoliu nemărginit şi tendinţe de gelozie semnificative) cât şi cea a debililor mentali (indivizi caracterizaţi prin deficienţe intelectuale şi

83

prosexice majore, neavând discernământ sunt extrem de naivi şi creduli).

În practică se constată că fiecare infractor poate fi considerat drept un caz particular, fiecare dispune de o serie de caracteristici fiziologice, psihologice şi atitudini sociale care nu se repetă întocmai la ceilalţi infractori. Astfel în timp ce un infractor dat este definit prin anumite tentaţii şi dorinţe (materiale, hedonive etc), un altul poate urmări o afirmare de sine, combaterea sau supunerea adversarului. Tocmai acesă paletă largă de profile psiho-caracteriale îngreunează semnificativ elaborarea unor concluzii generale cu privire la remediile criminalităţii.

Practica şi legea penală au solicitat să se ţină seama de existenţa unor tipuri de infractori cum sunt infractorii minori - infractorii majori, infractorii primari - infractorii recidivişti. În aceasta situaţie, criminologia modernă a recurs la ştiinţa tipologiei „care se ocupă cu clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se fac“ (P-Popescu-Neveanu, 1978), cu descrierea tipurilor şi metodelor prin care aceştia pot fi reperaţi şi evaluaţi. Astfel, se preconizează existenţa unor grupe de persoane, a unor categorii de infractori, iar persoanele care alcătuiesc un asemenea grup prezintă trăsături asemănătoare; aceşti indivizi aparţin aceluiaşi tip, mai exact:a) o totalitate de trăsături moral-psihologice;b) trăsăturile sunt caracterizante; cel care le întruneşte are un anumit profil;c) trăsăturile sunt comune unui grup de oameni.

Există o tipologie juridică după felul infracţiunilor juridice:

a. cei care săvârşesc infracţiunii contra vieţii: - ucigaşi, asasini,

84

b. cei care săvârşesc infracţiuni contra bunurilor - hoţi, tâlhari, delapidatori,

c. cei ce săvârşesc infracţiuni de fals - falsificatori. Aceasta tipologie juridică penală este utilă, dar totuşi

incompletă. Din perspectivă criminologică este necesară o caracterizare şi o tipologie a criminalilor din interior, după datele şi trăsăturile caracteristice ale infractorilor, datorită cărora au săvârşit anumite infracţiuni şi nu altele. Prin urmare, s-a ajuns la anumite feluri de tipuri de infractori, la o tipologie criminologic.

A. O prima delimitare pune în evidenţă diferenţele dintre infractorii organizaţi şi infractorii dezorganizaţi. Astfel, infractorii organizaţi (cei care îşi premeditează acţiunea) au, de obicei, inteligenţa peste medie, metodic şi viclean, iar crimele lui sunt bine gândite şi cu atenţie pregătite. Crima este, de obicei, comisă în afara zonei unde locuieşte sau lucrează, autorul dispune şi dovedeşte o crescută mobilitate, călătorind mai mulţi kilometri decât o persoană obişnuită.(Butoi T., 2003, p. 184)

Pentru a dispune de o imagine mai completă asupra acestei tipologii infracţionale, propunem în continuare analiza comparativă asupra profilului comportamental specific la celor care „operează“ ad-hoc, respectiv cei care dezvoltă adevărate strategii în vederea atingerii unui profit maxim

Organizat NeorganizatScor ridicat al inteligenţei Scor scăzut al inteligenţeiCompetenţă socială Inadecvat socialCalificare profesională NecalificatCompetenţă sexuală Incompetent sexualStatut social ridicat Statut social scăzutLoc de muncă stabil (tatăl) Fără loc de muncă (tatăl)Educaţie inconsecventă în Educaţie dură în copilărie

85

copilărieTip controlat în timpul comiterii faptei

Tip anxios

Consum de alcool Consum minim de alcoolStres situaţional crescut (agitaţie)

Sters situaţional minim

Coabitează cu un partener Trăieşte singurMobilitate mare (maşina buna)

Trăieşte sau lucrează în apropierea locului crimei

Urmăreşte crima (în presă)

Interes minim faţă de eveniment

Îşi poate schimba locul de muncă / oraşul

Schimbare semnificativă de comportament (abuz de droguri / alcool, religiozitate)

Diferenţele majore între cele două categorii de infractori nu se regăsesc doar la nivelul particularităţilor sociale (educaţie, pregătire profesională etc), cât mai ales la nivel comportamental:

Organizat NeorganizatPlănuieşte atacul Atac spontanVictima / locul este necunoscut

Victima / locul este cunoscut

Personalizează victima Depersonalizează victimaControlează conversaţia Conversaţie minimaLocul crimei reflectă pierderea controlului

Locul crimei este neingrijit, întâmplator

Caută victime docile Victima este aleasă aleatorConstrânge victima Constrângere minimăViol agresiv înainte de moartea victimei

Actul sexual după moartea victimei

Cadavrul este ascuns Cadavrul este lăsat la vedere

86

Arma / urme absente Arma şi urme prezenteTransportă cadavrul Cadavrul rămâne la locul

crimei

Victimele sunt indivizi uşor manipulabili şi / sau dominaţi, de obicei sunt străini cu care făptaşul are ceva trăsături comune. Infractorul este considerat sociabil şi foloseşte abilităţile verbale pentru a-şi manipula victimele şi pentru a prelua controlul asupra lor. Este conştient de gravitatea faptei săvârşite şi este încrezător în abilităţile sale în confruntarea cu anchetatorii. Mai mult, urmăreşte reportajele de ştiri privind crima şi frecvent ia un obiect personal al victimei pe care îl poate folosi pentru a retrăi evenimentul sau pentru a-şi continua fantezia (a se vedea comportamentul violatorilor care de multe ori păstrează lenjeria victimei şi îi atribuie valoare de fetiş). Controlul sexual asupra victimei joacă un rol important în scenariul său; evită să lase dovezi şi, de obicei, ăşi aduce propria armă.

Cum am văzut şi în tabelul de mai sus, în cazut criminalului organizat, acesta obişnuite să-şi mute victima de la locul crimei pentru a preveni descoperirea şi o transportăfoarte bine ascuns, ferit de privirile poliţiştilor sau a altor persoane.

Infractorii neorganizaţi sunt caracterizaţi, în mod obişnuit, de abilităţi intelectuale sub medie, este singuratic, necăsătorit, trăieşte fie singur, fie cu o rudă, în vecinătatea locului crimei. Are semnificative dificultăţi în stabilirea şi menţinerea relaţiilor cu ceilalţi şi este descris ca un inadaptat social. Acesta acţionează impulsiv şi,în general, îşi selectează victima din proximitatea sa geografică, nu dispune de un vehicul şi evită oamenii, astfel că este apreciat de către cei din jur drept un incompetent din punct de vedere sexual, locul crimei va

87

fi dezorganizat. Depersonalizarea victimei reprezintă o mutilare facială sau o rănire în exces, iar actele sociale au loc, în mod obişnuit, după moartea victimei (comportament necrofil). Locul morţii şi locul crimei coincid în general şi, de obicei, nu există nici o încercare de a ascunde cadavrul. În cazul mutilării cadavrului, este posibil ca autorul să poziţioneze victima într-o manieră specială, care are semnificaţie pentru el. De cele mai multe ori arma crimei este lăsată la locul faptei.

S-a incercat conturarea portretului personalitatii criminale şi în funcţie de alte criterii (Butoi, T. 2004):

a) în funcţie de gradul de constientizare şi control al comportamentului: ♪ infractori normali; ♪ infractori anormali.

b) în funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale: ♪ infractori recidivişti; ♪ infractori nerecidivişti.

c) în funcţie de gradul de pregătire infracţională: ♪ infractori ocazionali; ♪ infractori de carieră.

B. În funcţie de modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentul lui criminal, L.Yablonski diferenţiază următoarele categorii de criminali :

1. Criminali socializaţi – sunt cei care prezintă tulburări emoţionale, sunt foarte uşor influenţabili de aspecte indezirabil social, ei devin criminali sub influenţa mediului în care sunt promovate norme şi conduite deviante în general, sunt mai mult violatori de proprietăţi decât criminali violenţi;

2. Criminali neurotici – ajung să comită fapte infracţionale datorită compulsiunilor neurotice, de altfel sunt conştienţi de caracterul imoral şi antisocial al gestului lor;

88

3. Criminali psihotici - sunt indivizi cu dezordini severe ale personalităţii care au o percepţie complet distorsionată asupra societăţii, acţionează brusc, fără o planificare prealabilă şi pot comite cele mai bizare şi lipsite de sens acte criminale;

4. Criminali sociopaţi – manifestă o accentuată tendinţă egocentrică, lipsită de empatie sau afecţiune faţăd e ceilalţi, nu esimt decât arareori sentimentte deteamă sau culpă.

V. Dragomirescu consideră că structura personalităţii poate să aparţină uneia dintre urmatoarele categorii :

- personalitate matură;- personalitate nevrotică – structuri neadaptate, cu

o amare labilitate afectivă, comportamente contradictorii şi tendinţe de agresivitate asociate ori disimulate;

- personalitate psihopatică – specific individului puternic neadaptat şi deviat social

- personalitate psihotică;- personalitate demenţială – caracterizat printr-un

comportament agresiv, compulsiv şi imprevizibil.

C. În funcţie de gradul de pregătire infracţională, L. Yablonski diferentiaza două categorii de infractori :

1. Criminalii situaţionali - caracterizaţi prin faptul că:

- se confruntă cu o problemă care solicită acţiunea;

- aleg acţiunea care constituie o violare a legii;- au fost prinşi, arestaţi, condamnaţi şi li s-a oferit

statutul de criminali;- până la comiterea infracţiunii s-au supus

sistemului normativ al societăţii.

89

- Criminalii de cariera - se caracterizează prin următoarele trăsături :

- crima este mijlocul principal de asigurare a traiului;

- îşi formează deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune pentru comiterea infracţiunilor asupra proprietăţii;

- îşi dezvoltă atitudini favorabile pentru infracţiune şi nefavorabile pentru societate;

- meduil privativ este apreciat drept o şcoala a crimei;

- din punct de vedere psihologic nu prezintă caracteristici care să-l diferenţieze de non-criminali.

Referitor la crima prin violenţă, Yablonski stabileşte următoarele categorii ale structurilor de violenţă:

1. violenţa legală aprobată raţională (acţiuni de apărare a ţării în perioadă de război);

2. violenţa ilegală, aprobată, raţională (crimele pasionale);

3. violenţa ilegală, neaprobată, raţională (hoţiile pentru satisfacerea trebuiţelor primare - hoţii).

4. violenţa ilegală, neaprobată, iraţională (acte criminale lipsite de sens sau utilitate).

D. Ion Oancea realizeaza o tipologizare care cuprinde următoarele categorii de infractori :

1. Criminalul agresiv (violent) este adeptul crimelor violente, brutale şi cu consecinte multiple: omoruri simple sau calificate, lovituri cauzatoare de moarte, vătămări corporale cu grade diferite de gravitate, incendii intenţionate, unele calomnii grave, unele violenţe morale continue care imping victima la

90

sinucidere. Aceşti faptuitori sunt caracterizaţi printr-o acută sărăcie afectivă, dezvoltă cu uşurinţă diferite tipuri de manii, şi prezintă un comportament ostil şi violent faţă de ceilalţi (Oancea,I, 1998, p. 247).

2. Criminalii achizitivi comit crime contra proprietăţii, contra bunurilor, valorilor pecuniare: hoţi (pentru furt), tâlhari (pentru tâlharie), şarlatani (pentru înşelăciune), delapidatori (delapidare), falsificatori (pentru fals), mituitori, traficanţi (acte de corupţie). Prin comportamentul prezentat de aceşti infractori se umăreşte:

a) desfăşurarea acelor acţiunice privesc bunurile şi valorile materiale;

b) acţiunile constau în luarea, însuşirea şi folosirea acestora bunurilor sustrase;

c) în scop de câştig, de apropiere, în folos propriu.3. Criminalul caracterial prezintă structuri şi

tulburari ale vietii afective şi active. Caracteristici :a) o anumită tendinţă sau impulsiune afectivă

(ex:agresivitatea) se dezvoltă în mod pronunţat şi domină întreaga personalitate, iar voinţa şi controlul de sine nu le pot opri.

b) există o tulburare parţială a psihicului persoanei;

c) din punct de vede mental, infractorul este conştient de indezirabilitatea faptelor sale

În literatura de specialitate criminalii caracteriali sunt de mai multe feluri :

a) Criminali psihopatici :- tipul orgolios (paranoic) caracterizat prin

orgoliu, trufie; comite acte de violenţă;- tipul pervers, nemilos; comite acte infracţionale

cu multă cruzime;

91

- tipul nervos (hiperemotiv) caracterizat prin iritabilitate excesivă; comite acte de conflict;

- tipul oscilant, agitat şi schimbător caracterizat printr-o stare de agitaţie; comite acte de violenţă sau neglijenţă.

- tipul schizoid (introvertit) comite acte de imprudenţă;

b) Criminali psihonevrotici :- tipul psihostenic caracterizat prin stări de

indoială, teamă, inacţiune;- tipul neurostenic, sensibil la oboseală,

ipohondru;- tipul isteric.4. Criminalul lipsit de scrupule sexualeInfracţiunile în legatură cu viaţa sexuală sunt cele

mai periculoase şi cu urmări individuale şi sociale dezastruase: violul, „raportul social de orice natură cu o altă persoană prin constrângerea acesteia sau în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa“ (art. 197 Cod Penal), raportul sexual cu o minoră, incestul produc indignare.Aceste fapte sunt săvârşite de persoane lipsite de simt moral şi grija faţă de victimă, de către persoane brutale.

În ceea ce privesc infracţiunile cu carcater sexual, există o largă taxonomie:

- cei care au contact sexual cu minori;- cei care săvârşesc fapta faţă de persoane aflate în

imposibilitatea de a se apăra (inconştienţă cauzată ce motive medicale, sau induse: băuturi alcoolice, substanţe psihotrope, hipnoza etc);

- cei care comit fapta faţă de rudele apropiate (incest);

- cei care agresează un partener de acelaşi sex.

92

Criminalii care utilizeaza procedee şi mijloace anormale şi patologice sunt: ♪ sadicul şi ♪ masochistul.

5. Criminalul profesional actul infracţional reprezită sursa de existenţă; aici întâlnim două categorii

a) Criminalul profesional pasiv – reprezintă acel individ care comite aleator diferite acte infracţionale, fără să se pregătească sau să muncească; se caracterizează printr-un nivelul scăzut de inteligenţă, o capacitatea deficitară de rezolvare a dificultăţilor zilnice;

b) Criminalul profesional activ – este un individ cu u nivel normal de dezvoltare, uneori chiar peste medie şi comite acţiuni cu un risc crescut pentru victimă, dar şi pentru societate: trafic de femei, falsificarea de bani, uz de fals.

Îndiferent de graduld e implicare în săvârşirea actului antisociali, criminalii profesionişti prezintă o permanentă stare de iritabilitate, au o accentuată tendinţă spre vagabondaj şi aventuri, ceea ce explică într-o oarecare măsură incapacitatea de a se încadra într-o activitatea socio-profesională susţinută, sunt foarte bine ancoraţi în prezent, sunt mari amatori de alcool, au cutezanţă nemăsurată, se supraapreciază, sunt insensibili şi egocentrici, sunt lipsiţi de scopuri sociale superioare şi proiectate în timp şi se eschivează de sub orice coerciţie moral-socială (Bogdan T., 1973).

6. Criminalul ocazional comite crime sub influenţa tentaţiilor provocate de mediul exterior, acest fapt este explicat prin conduita bună până la comiterea faptei; săvârşesc actul antisocial datorită împrejurărilor şi, mai ales, nu recidivează.

7. Criminalul debil mintal este acel infractor cu un potenţial nativ foarte limitat, nu este conştient de gravitatea faptei sale şi, odată prins asupra infracţiunii neagă realitatea. De asemenea acesta nu poate proiecta

93

rezultatele acţiunii sale întrucât este caracterizat printr-o gândire infantilă, se descurcă greu în activitatea sa, este egocentric, vede totul prin prisma proprie, nu se poate transpune în situaţia altuia, are un control puternic deficitar asupra propriilor reacţii şi, în general, este izolat social;

8. Criminalul recidivist este cel care comite în mod repetat crime, este înregistrat în registrul de cazier judiciar sau a fost reţinut pentru un timp într-un spaţiu punitiv (la penitenciar). În cazul recidivului nu puitem susţine tendinţele native spre acte antisociale ci, mai degrabă, este vorba de o serie de deprinderi dobândite, energii canalizate spre o direcţie criminală. Conform taxonomiei legal-juridice avem două tipuri de recidivişti: ♪ recidivisti postcondamnatorii - cei care după ce au săvârşit pentru prima dată o infracţiune ajung să comită alte fapte infracţionale şi ♪ recidivisti post executorii - după ce au executat pedepse pentru prime infracţiuni, comit din nou alte infracţiuni.

9. Criminalul ideologic (politic): individul care execută o pedeapsă, de cele mai multe ori privatoare de liberate, din cauza unor convingeri politice, ştiinţifice sau religioase, ravitatea acestor acte resimţindu-se la nivel sociale, întrucât pot afecta o serie de legi existente într-un stat. La baza acestor conduite se găseşte dorinţa de a schimba un anumit regim social, mult mai puţin fiind urmărite interesele personale (să ne amintim de victimele regimului comunist, unde nueroşi intelectuali, preoţi şi tineri erau apreciaţi ca fiind „duşmani ai poporului“ din cauză că manifestau o atitudine pro-democratică)

10. Criminalul alienat: din cauza gradului crescut de inconştienţă nu poate răapunde penal, considerându-se că în timpul comiterii infracţiunii nu era în deplinătatetea facultăţilor mentale. Din acest motiv se recomandă

94

asigurarea unor măsuri de prevenire, măsuri medicale prevăzute de lege. Se caracterizează prin tulburări grave care cuprind întreaga lor viaţă psihică; nu este stăpân pe dorinţele şi emoţiile sale, nu are control de sine şi nici conştiinţa stării lui astfel încât este iresponsabil şi nu raspunde penal:

- criminalul paranoic - psihoza paranoică;- criminalul schizofrenic – schizofrenia,- criminalul maniaco-depresiv - psihoza maniaco-

depresiveE. În functie de modul de operare se distinge :a) infractori de ocazie – sunt cei care comit

spontan infracţiunea, sub presiunea satisfacerii anumitor dorinţe, astfel că profită de unele situaţii accidentale şi ajung să-şi însuşească lucrul pierdut, să fure unele bunuri nesupravegheate sau să lovească o persoană etc. toate aceste conduite îi conferă infractorului o stare de agitaţie emoţională ceea ce îl determină să comită numeroase greşeli care fac facilă depistarea şi prinderea lui de către organele competente.

b) infractorii de obicei – sunt cei care îşi câştigă existenţa de pe urma infracţiunilor comise, îşi caută victimele şi contextele favorabile, aici se subliniază existenţa unui stip personal de „operare“(modus operandi). Fiind obişnuiţi cu actele antisociale deţin un control de sine destul de bun, folosesc diferite tertiăuri pentru a putea tergiversa ancheta sau de a o conduce spre o pistă greşită.

Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite atât organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reintegrare în societate, cât şi posibilitatea anchetatorilor de a stabili adevărul.

95

Cerşetorul apelează la sensibilitatea semenilor şi acţionează prin intermediul rolului jucat verbal, printr-o mimiă şi construcţie adecvată şi se urmăreşte înduioşarea acestuia pentru a obţine bunuri materiale: mâncare, hrană, bani. Pentru a atrage atentia utilizează metode precum: modularea vocii, invocarea unor mari necazuri. Eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grija şi apoi fie etalate ostentativ, fie sugerate discret. Acest tip de infractori profită de orice sentiment sau interes al publicului, fiind un bun cunoscator empiric în sesizarea şi exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc;

Hoţul este cel care printr-undezvoltat spirit de observaţie şi mijloace de operare rapide şi ingenioase urmăreşte însuşirea unor bunuri de la diferite victime. Inclinaţia spre risc este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori mizează pe elemente cu extrem de puţine şanse de reuşită. În cazul în care este prins imediat părăseşte obiectul sustras şi fuge imediat;

Spărgătorul face parte dintr-un grup infracţional, banda de la bloc este cea mai frecventă formă şi apelează în mod obişnuit la forţă pentru apărare ssau imobilizarea victimei,pe această cale se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri, de hoţi;

Tâlharul – apelează cu uşurinţă la violenţă şi cruzime, deşi recurge la asasinat doar în caz de nevoie şi de multe ori în scop defensiv;

Infractorul intelectual - escrocul, falsificatorul, şantajistul, uzează cu preponderenţă minciuna pentru a-şi ascunde faptele, dispune de o mare elasticitate a minţii, îşi „citeşte“ cu uşurinţă victima, indentifică rapid punctele vulnerabil ale acesteia, se eschivează cu mare persuasiune, astfel că pot scăpa rapid de încurcătură;

96

Asasinul – reprezintă forma cea maigravă de infractor, prezintă o accentuată insensibilitate faţă de semeni, este orientat predominant către sine, doreşte să-şi domine victima, prezintă o capacitate de raţionalizare scăzută, este instabil şi superficial în contactul afectiv. Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situaţii conflictuale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.

Continuarea analizei asupra tipului de infracţiune şi inceprcarea elaborării unei taxonomii cât mai detaliate şi pertinente, ne duce cu gândul al tipologiile deţinuţilor în mediile privative de libertate. Administraţia penitenciarului primeşte în custodie două categorii de deţinuţi (Mitrofan, 2000, p 393):

a). cei care se consideră vinovaţi b). cei care neagă orice vinovăţie. Interpretarea lor asupra faptelor este diferită şi

mai ales comportamentul în timpul detenţiei. Cei din urmă au frecvente crize depresive cu toate consecinţele ce decurg de aici. Problema justificărilor infracţionale şi cea a recidivei sunt prezentate pe larg, accentuându-se diferenţele dintre diversele categorii de condamnaţi.

A doua distincţie este determinată de nivelul cultural al deţinuţilor: cei cu studii sunt mai socializaţi, compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii, depun eforturi pentru a se menţine la un nivel acceptabil de civilizaţie (vorbire elegantă, îmbrăcăminte curată, politeţe cu cei din jur, legături strânse familia, abonaţi la presă, deschişi la dialog etc.). Ceilalţi sunt marcaţi de eşecurile existenţiale înregistrate până atunci, pentru ei viaţa nu mai e o construcţie permanentă ci o supravieţuire pur şi simplu - mulţi dintre ei ar putea fi numiţi „cei care nu au ce pierde“(Florian, 1996, p 54), pentru că nu au „carte“, nu au o calificare, nu au o familie, nu au casă, nu

97

au sănătate, nu au prieteni etc.A treia remarcă are în vedere dinamica stării de

sănătate psihică pe timpul executării pedepsei: o prima categorie îşi păstrează echilibrul sufletesc datorită unor caracteristici de forţă a Eu-lui (diagnosticaţi eficient cu „Inventarul de Personalitate California“); a doua categorie sunt cei care intră în penitenciar cu dezarmonii ale personalităţii, care se accentuează, deşi uneori deţinuţii au certe beneficii din acest refugiu în tulburarea psihică; a treia categorie se referă la cei care, pe un fond de normalitate, au căderi depresive în care nevoia lor de ajutor trebuie satisfăcută în mod calificat.

Indiferent de categoria de infractori, toţi au tendinţa de a se sustrage identificării. Tensiunea resimţită în urma comiterii actului infracţional precum şi teama de a nu fi descoperiţi declanşează un disstres semnificativ ce cauzează o lipsă a controlului asupra comportamentului propriu, ceea ce explică acele scăpări şi greşeli devastatoare pentru cel în cauză, care de multe ori reprezintă piste valoroase pentru justiţie. Pentru a-şi atinge scopul, infractorul adoptă mai multe strategii : fie îşi construieşte discursuri prin care să susţină că e imposibil ca el să fie făptasul, îşi crează alibiuri care să dovedească ca era imposibil ca el sa fi săvârşit infracţiunea, înlătură probele care-l incriminează, pleacă de la domiciliu sau îşi înscenează unele infracţiuni ori comite infracţiuni mai puţin grave. Remuşcările sunt specifice la infractorii de ocazie şi uneori la cei din obişnuinţă, iar mărturisirile le fac din proprie iniţiativă, dar de cele mai multe ori se prezintă sub forma de confesiuni făcute unor persoane apropiate, rude, prieteni. Trebuie subliniat că psihologia infractorului, acel ansamblu de mijloace teoretice şi de evaluare practică a factorilor care determină un anumit comportament, este

98

deseori puternic influenţată de impresia pe care i-o face anchetatorul, cum, de altfel poate fi afectată chiar de conduita acestuia: evaluarea de către infractor a unei superiorităţi a anchetatorului ca un specialist bine pregătit, obiectiv şi cu o înaltă moralitate, va opta pentru recunoaşterea imediată a faptei comise, dimpotrivă în cazul în care făptaşul sesizează unele inconsistenţe în discursul anchetatorului: superficialitate, nepregătire, etc. rezultatul va fi contrar. Astfel, determinarea corectă a tipului de infractor şi cunoaşterea acelo particularităţi a personalităţii acestuia de către anchetator este esenţială pentru stabilirea adevărului.

Capitolul IV – Victimă şi victimologie

O perioadă însemnată, în diferite contexte analitice, evaluarea delincvenţei lua în calcul doar problema infractorului şi mult mai puţin cea a victimei. Detalierea relaţiei dintre „atacator“, „inculpat“ şi „parte vătămată“ (Codul de procedură Penală, art. 24) a evidenţiat faptul că „reacţia victimei la acul agresional este dependentă de potenţialul de receptivitate al acesteia, diferit de la individ la individ, fiind condiţionat de sex, vârstă, grad de cultură şi inteligenţă, aspect bio-psihic, grad de obişnuinţă faţă de pornirile agresive, stabilitate sau instabilitate“ (B. Mendelsohn, 1973 apud T. B. Butoi, 2008, p. 9). Termenul de „victimă“ a înregistrat mai multe înţelesuri, mai mult sau mai puţin profunde, direct dependente de unghiul de analiză: • fiinţă sacrificată în semn de prinos unei divinități, • persoană sau grup care a suferit un prejudiciu sau i s-a adus o vătămare fie a intereselor proprii, fie a integrităţii corporale, • fiinţă

99

lezată ca urmare a declanşării unei stări emoţionale intense. În declaraţia Naţiunilor Unite „victime sunt persoanele care, individual sau colectiv au fost afectate fizic, psihic, emoţional , economic sau persoane cărora li s-au lezat drepturile fundamentale prin acţiuni sau omisiuni care violează legile, inclusiv cele care prescriu abuzul de putere“ (apud Butoi, 2008, p 10). În contextul social actual termenul de victimă a fost extins pe diferite arii existenţiale, astfel că putem să amintim de victime ale Holocaustului, de victime ale traficului de persoane, ale cancerului, ale injustiţiei, ale accidentelor etc., toate acestea subliniază că individul este prejudiciat de forţe net superioare acestuia în faţă cărora nu deţine suficiente resurse pentru a le combate, nefiind responsabil pentru ceea ce i se întâmplă. În vremurile tulburi pe care le trăim putem deveni cu uşurinţă victimă, atât a sistemului tehnologic tot mai evoluat, a cerinţelor de piaţă tot mai exigente, accidente de muncă, un stil de viaţă nesănătos. Pentru analiza de faţă este important faptul că putem cu uşurinţă deveni victime în urma unei acţiuni (conştiente ori inconştiente) a „celuilalt“. Este necesar să subliniem că victima poate fi şi persoana care suferă de pe urma propriilor ei acţiuni. Aceste variaţii de optică asupra victimei invită la realizarea distincţiei dintre victima primară a unui act antisocial şi victima secundară, cea dintâi dobândind în mod nemjlocit caracterul de victimă, ceea ce afectează indirect pe cea de a doua. De exemplu, victima unui atentat va fi persoana reţinută, lovită, a cărei viaţă este pusă în pericol, iar victimele secundare pot fi membrii familiei, prietenii etc.

Nevoia de cunoaştere detaliată a victimei (vârstă, sex, profesie, nivel de educaţie, stare civilă, condiţii materiale, stare de sănătate mentală, raporturi întreţinute cu agresorul: ocazionale sau frecvente etc), a

100

background-ului infracţional (timpul, locul, modalitatea de comitere a infracţiunii) a creionat anumite teorii şi strategii de analiză. Victimologia este studiul victimei (din latinescul victima şi grecescul logos) ce aduce informaţii în sprijinul evaluării şi explicaţiei motivelor săvârşirii anumitor categorii de infracţiuni care se produc cu o anumită frecvenţă (crime, violuri, jafuri etc.); reprezintă ştiinţa personalităţii şi a comportamentului victimei raportată la conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale actului infracţional asupra victimei (Zamfir, Vlăsceanu, 1998) Toate aceste date corelate sub forma unui model predictiv cu caracter victimologic permit demararea unor acţiuni preventive împotriva eventualelor acte antisociale. În prezent, victimologia deţine o pondere însemnată în analizele criminalistice, în studiile medicinei legale, precum şi în cercetările psihosociologice în domeniul delincvenţei, mai ales aşa numitele anchete sociale cu privire la „victimizare“ care îşi propune estimarea numărului de infracţiuni contra persoanelor sau bunurilor materiale nedeclarate ori trecute sub tăcere de către victimă pe fondul unui sentiment de ruşine, teamă sau culpă resimţit faţă de infractor. Datele culese pe această cale permit o evaluare cantitativă, dar mai ales calitativă a tendinţelor fenomenului infracţional care nu sunt consemnate în statisticile oficiale.

Karmen (1992, apud Butoi, 2008, p. 10) propune termenul de „victimologie judiciară“, „studiul ştiinţific al victimizării, inclusiv al relaţiei dintre victimă şi infractor, al interacţiunilor dintre victimă şi sistemul legal – poliţia, tribunalele şi personalul implicat în sistemul corecţional – precum şi al interacţiunilor dintre victimă şi alte grupuri sociale sau instituţii, cum ar fi media sau mişcările sociale“.

101

Interesul faţă de victimă s-a manifestat încă din antichitate, unde în culturile vremii se practicau diferite rituaşuri cu caracter compensator, de răscumpărare sau îmbunare a forţei divine în vederea restabilirii echilibrului, de redresare a balanţei dreptăţii. Studiul actual asupra victimei a părăsit aceste optici primare şi s-a orientat tot mai mult spre identificarea infractorului şi evaluarea rolului jucat de victimă în comiterea actului infracţional. Dacă la începutul secolului trecut, victima era apreciată drept parte civilă a unui act antisocial, situaţia sa fiind separată de cea a infractorului, iată că în anii ’40 - ’50, studiile îşi reconfigurează optica şi consideră victima drept un element valoros al anchetelor criminalistice, ele apar ca jumătate a „diadei“ infractor-victimă. Printre primii victimologi sunt Mendelsohn care în 1947 subliniază contribuţia victimei la crimă; Hans von Hentig (1948 – The criminal and his victim) care atrage atenţia asupra gradului de vulnerabilitate a unor categorii sociale: cei foarte tineri, bătrânii, emigranţii recenţi, cei de etnie minoritară, cei cu diferite forme de deficienţă şi / sau tulburări psihice etc.; idei continuate de către Marvia Wolfgang care consideră că există un anumit grad de victimizare în funcţie de o serie de factori psiho-socio-biologici ale indivizilor: vârsta, sexul, rasa etc. ale căror acţiuni au contribuit la moartea violentă a subiecţilor evaluaţi. Aceste poziţii faţă de victimă au facilitat dezvoltarea unor atitudini noi faţă de infractor în anii ’60 - ’70, unde victimologii şi criminologii au concluzionat că însăşi făptaşii au fost victime ale sărăciei, pregătirii şcolare şi profesionale precare, lipsa unui loc de muncă, discriminare, relaţii familiale dezorganizate şi insecurizante etc.

Astfel, „victimologia reprezintă ştiinţa despre activitatea şi comportamentul specific prin care este

102

relevată trăirea victimei în cadrul raportului cu agresorul, respectiv ştiinţa despre etapele procesului agresional pornind de la geneza, structura şi finalitatea acestuia“ (Butoi, 2008, p. 18), ceea ce relevă o semnificativă contingenţă între victimă –agresor şi agresiune şi finalitate, altfel spus este reprezentată cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei, ordinea în care acestea se produc, precum şi limita reducerii acestora, întrucât maiera în care victima se raportează, înţelege, acceptă sau se opune violenţei actului infracţional are valoare pentru stabilirea lanţului cauzal al faptelor antisociale. În acest sens, G. Gulotta (ibidem) susţine faptul că actul infracţional produce numeroase efecte victimogene, iar prin victimologie se permite „studiul victimei unui delict, al personalităţii sale, al caracteristicilor sale biologice, psihologice, morale şi socio-culturale, al relaţiilor sale cu delincventul şi al relaţiilor pe care le-a jucat geneza delictului“

În contextul socio-temporal actual, victima apreciată ca fiind jumătate din „perechea infracţională“ este evaluată di prisma cadrul social, al stării de sănătate mentală, relaţia dintre agresor şi victimă, efectele actului infracţional asupra acesteia etc. Acest fapt este susţinut de către E. A Fatah în lucrarea „Victima este vinovată“ şi consideră că victimologia are ca obiect „elaborarea – printr-un studiu aprofundat al victimei - a unui ansamblu de reguli generale, de principii comune şi de un alt tip de cunoştinţe, putând contribui la dezvoltarea, evoluţia şi progresul fenomenului criminal, al procesului criminogen, a personalităţii şi caracterului periculos al delincventului (ibidem).

Victimologia poate fi apreciată ca fiind o ramură a criminalităţii ce evaluează consecinţele actelor antisociale de orice fel resimţite acut de către societate,

103

populaţie, victimele infracţiunii (I.G. Brădet, 1993), însă raportul dintre cele două elemente ale perechii infracţionale: victimă, respectiv infractor , nu trebuie apreciate ca fiind antagonice, ci dimpotrivă, acestea dezvoltă „un cuplu penal şi psihologic“, devenind complementare (V. Stanciu apud. A. Popa, 2007, p.84). Mai mult decât atât, victimologia poate fi apreciată ca demers de explicare a cauzelor actului infracţional, „studiază victima fără a planifica şi realizează o politică a acesteia“ (J.A.R. Calderon, apud Butoi 2008, p. 37), întrucât pentru prevenirea infracţionalităţii este necesară stabilirea relaţiei care există între făptuitor şi „partea vătămată“, mai exact creionarea profilului victimei, comportarea acesteia, despăgubirea ei, eventual evaluarea criminalului în calitate de victimă etc.

Victimologia trebuie să reprezinte un sistem de concepte, de principii şi reguli, construit pentru a apăra drepturile „părţii vătămate“, ceea ce va permite dezvoltarea unor măsuri socio-morale şi punitive pentru restabilirea situaţiei anterioare producerii actului antisocial.

În dorinţa de a aprofunda specificul cauzelor şi a contextului în care au loc diferite acte infracţionale cu anumite victime s-a simţit nevoia clarificării conceptului de victimă, a gradelor de receptivitate pentru victimă, precum şi a factorilor predispozanţi. Astfel, victima este persoana care „fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfită în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale“ (Butoi, 2008. p. 17),, această optică pune accentul pe natura umană a victimei, chiar dacă acest concept este aplicabil oricăror fiinţe vii: victime umane, zoovictime şi / sau fitovictime. Un accent aparte cade pe gradul de conştiinţă, respectiv acceptare a acţiunii făptaşului de către „partea vătămată“. Astfel ni se

104

permite o primă diferenţiere: victime active (care prin comportamentul lor stimulează, activează, declanşează instinctele violente) şi victime pasive (care nu stimulează în nici un fel comportamentul victimelor, ele devin victime în mod întâmplător), ceea ce influenţează semnificativ actele de prevenţie: dacă în primul caz este uşor de eleborat şi dezvoltat strategii evitare şi înlăturare a eventualelor acte antisociale, ceea ce nu putem spune despre cele secundare, unde prevenţia este operantă într-o măsură destul de mică. Alături de aceste două tipologii victimologice, este necesar să amintim şi de victima terţiară (generală) ce reprezintă întreaga societate umană.

Un prim criteriu de clasificare a tipologiilor de victime este cel referitor la natura agresiunii exercitate: hetero- sau auto-provocată, asociat consecinţelor resimţite de către „partea vătămată“, acceptate sau impuse acesteia: • victimă reală, • semivictimă, • pseudovictimă,

Victima reală reprezintă individul care suportă în mod direct consecinţele indezirabile şi nefaste ale acţiunii heteroagresive, pe care nu le acceptă, dar nu are puterea să le combată, astfel că este obligată să o suporte împotriva voinţei proprii. Pentru a clarifica şi mai mult această categorie a „părţii vătămate“ este necesar să menţionăm faptul că victima reală este o fiinţă umană aflată în viaţă, acţiunea traumatizantă este asupra unei persoane vii şi nu asupra cadavru sau a unui obiect, un lucru material. Totodată, victima, din cauza unor deficienţe psiho-motorii sau intelectuale, a unor boli organice sau a conjuncturii psiho-somatice (stare de comă, hipnoză, somn profund) nu poate preveni sau înlătura acţiunea nefastă a răufăcătorului, fiind obligată să suporte acţiunea traumatizantă prin constrângere fizică

105

(bătaie, arsuri) sau psihică (ameninţare, ironie, jignire etc)

În funcţie de gradul deimplicare al victimei, nivelul de conştiinţă a a cesteia faţă de actul infracţional putem diferenţia:

a. subiectul activ – reprezintă individul asupra căruia se exercită o presiune crescută atât de la un semen, cât si de la un animal sau un fenomen meteorologic etc. în urma acţiunii directe sau indirecte, cu praeterintenţie,

b. subiectul pasiv – este acel individ care suferă consecinţele nefaste ale actului, făr să fie responsabil pentru acţiunea agresorului: b1. subiect pasiv imediat şi individualizat – victima, unică sau multiplă (grup) suferă direct trauma indiferent de specificul etnic, cultural, socio-profesional, de vârstă sau sex, convingeri politice sau religioase; b2. subiectul pasiv mediat – suferă îndirect urmările traumei prin asocierea cu victima primară, fiind în relaţii intime(familie) sau apropiate (de anturaj) cu aceasta.

Din caracteristicile de mai sus reiese un aspect semnificativ pentru a diferenţia tipologiile vitictimologice: victima reală este cea care suportă agresiunea sau acţiunile indezirabile fără a putea contesta într-un fel sau altul, în timp ce persoanele care consimt în mod expicit sau implicit actul cu un oarecare potenţial victimizant, în diferite scopuri nu pot fi apreciate decât ca fiind semivictime. De exemplu, există o diferentţă netă între individul care este forţat să urce într-un avion care va deveni un instrument de terorism, şi acea persoană care consimte pe deplin să îşiu pună viaţa în pericol pentru un principiu (de exemplu teroristii musulmani). Semivictima reprezintă acea persoană capabilă se înţeleagă realitatea faptică şi care suportă „în mod real,

106

autentic, consecinţele neplăcute ale unor traume hetero-provocate, pe care le acceptă, în mod explicit sau implicit şi , faţă de care nu se poate apăra, ori pe care este obligată să le îndure împotriva voinţei sale liber exprimate“ (Butoi, 2008, p 45). Semnificativ pentru semivictime este capacitatea psihică de a discerne, de a înţelege realitatea şi de a prevedea eventualele consecinţe ale faptelor sale, de aici şi acordul implicit sau explicit faţă de situaţia dată (de exemplu medicii legişti, bacteriologi, anatomo-patologi sunt expuşi permanent la îmbolnăvirilor din cauza mediului de activitate, la fel sportivii care practică sporturi extreme sau violente: box, alpinism, bungee junping cu un risc vătămător mult mai mare etc.).

O categorie aparte de victime este cea a auto-agresorilor, la diferite niveluri de vătămare. Psudovictima poate fi considerată orice fiinţă umană care suportă în mod real consecinţele neplăcute ale unor traume pe care şi le provoacă singură fără a fi obligată de o altă persoană (Butoi, 2008, p. 46). Aceasta este categoria persoanelor care, în urma propriei decizii, îşi provoacă singure diferite leziuni, mai mult sau mai puţin grave, del al leziuni traumatice elementare (smulsul părului, de pildă) la masochism sau până la forma extremă: suicidul. Spre deosebire de semivictime unde există discernământ, în cazul pseudovictimei, conştiinţa poate exista sau nu, de aici şi scăzuta responsabilitate juridică.

Ca o concluzie asupra acestei clasificări, putem sublinia faptul că victima reală nu doreşte şi nici nu acceptă trauma victimizantă, semivictima nu doreşte dar acceptă (are un acord asumat), în timp ce pseudovictima si doreşte şi acceptă actul traumatizant şi victimizant.

„Potenţialul de receptivitate victimală“ este direct determinat de • factorii personali (grad de dezvoltare a

107

capacităţilor intelectuale, nivel de educaţie , nivelul de sănătate psiho-somatic, vârsta şi genul subiectului) şi • factorii situaţionali (indici spaţiali şi temporali, contextul social, grupul etc.).În ecat sens, amintim de tipologia bazată pe factorii fiziologici a lui Hans von Hentig: • victime predestinate ereditar, • victime recidiviste, • victime neputincioase, • victime false, • victime imune, • victime ce devin infractori, • disperaţii, • tinerii, • femeile, • handicapaţii mentali, • emigranţii, • minorităţile, • oamenii cu o pregărite culturală şi profesională deficitară, • oprimaţii, • iresponsabili, • alcoolicii etc. Asociind şi factorul contextual, Hentig elaborează o nouă clasificare:

- victime nevârstnice – care prezintă un risc semnificativ de victimizare prin lipsa unor reacţii ori conduite de apărare: cerşit, viol, răpire etc;

- victime femei – prin specificul biologic al femeii – o slabă capacitate de apărare dinamică, sensibilitate însemnată etc – sunt victimele unor infracţiuni cu caracter sexual (viol) sau material;

- victime vârstnice – prin slaba abilitate de adaptare a comportamentului la cerinţele actuale pot fi uşor agresaţi: viol, tâlhărie, vătămare corporală etc.

- imigranţii – şocul cultural resimţit de către aceştia cauzează slabe abilităţi comunicaţionale, un slab echilibru psiho-social ceea ce facilitează dezvoltarea unor acte antisociale;

- etnicii – manifestă dificultăţi în dezvoltarea unor abilităţi solicitate de către un anumit nivel al societăţii;

- indivizii normali, dar cu o inteligenţă redusă – au o slabă capacitate de anticipare a rezultatelor comportamentului lor în raport cu solicitările mediului;

108

- indivizii temporar deprimaţi – slaba motivaţie şi sentimentul acut de inferioritate cauzează o scăzută adaptabilitate la mediu, de evaluare corectă a acţiunilor celuilalt;

- indivizii achizitivi – are drept urmare absolutizarea nevoii de profit, vinarea şi exploatarea oricărei posibilităţi;

- desfrânaţi şi destrăbălaţi – sunt caracterizaţi prin semnificative tulburări comportamentale şi psihice ceea ce are drept consecinţă manifestarea unei inerţii de la regulile sociale şi morale;

- singuraticii – are loc o modificare a comportamentului prin absolutizarea izolării;

- chinuitorii – depăşirea liniei de normalitate psihică prin aplicarea unor comportamente şi atitudini care degradează reguulile şi raporturile interindividuale;

- indivizii blocaţi şi cei nesupuşi – care îşi elaborează o anumită grilă comportamentală proprie, iar în momentul apariţiei unor contradicţii acceptă soluţiile infractorului sau datorită caracteristicilor psihice, nu se vor lăsa victimizaţi.

Aplicarea unor noi grile de evaluare a aduus în atenţia specialiştilor victimologi noi factori de analiză şi anume specificitatea victimei, respectiv a făptaşului, raportul dintre victimă şi agresor / infractor, esenţa etică a actului agresional desprins din normele şi regulile comunităţii, necesitatea reintegrării sociale a victimei etc.; toate acestea fost creionate de către Şcola de la Mainz (1947 - 1961). Mai mult, Filippo Gramatica (1961) susţine că profilaxia victimală este dependentă în primul rând de capacitatea de refacere individuală, de restabilire a unor relaţii cu semenii, respectiv reintegrare în comunitate.

109

În următorii ani (’66) E.A. Fatah în Quelques problemes poses a la justice penale par la victimologie lansează o variabilă extrem de valoroasă pentru studiul victimei: gradul de implicare al „părţii vătămate“ în comiterea infracţiunii, ceea ce determină dezvoltarea unei noi tipologii: • victimă latentă, • victimă participativă, • victimă predispusă, • victimă provocatoare, • victimă neparticipantă, la baza acestei taxonomii se găseşte opinia că actul agresional exercită o presiune însemnată asupra victimei, ceea ce o constrânge să se implice în derularea actului antisocial.

Thorsten Sellin şi Marvia Wolfgang în The Resurement of Delinquency (1970) clasifică: • victimizare primară (reprezintă consecinţele oricărui act antisocial împotriva unui individ), • victimizare secundară (vizează situaţiile de despăgubire a unei societăţi comerciale), • victime terţiare (infracţiunile ce au drept obiect coabitarea sociale ori administrarea publică), şi • victimizarea juvenilă (pe fondul reflectării unor factori sociali pertumabatori asupra contextului socio-temporal, relaţia dintre minor şi mediu este una instabilă, insecurizantă) alături de • participarea mutuală (fie vctima acceptă să participe la delict, fie adoptă de atitudine de „confidenţialitate a victimizării“).

În 1977, criminologul Stephen Schafer introduce o nouă abordare a victimizării şi anume, răspunderea „părţii vătămate“ în funcţie de raportul avut cu agresorul: • victimă fără relaţii anterioare cu agresorul, • victime provocatoare (gradul de vinovăţie este apreciat în funcţie de nivelul de conştientizare a victimei asupra comportamentului propriu), • victime incitative (cea care provoacă şi participă la declanşarea actului infracţional), • victime slabe din punct de vedere biologic (nepuntincioase să se apere de actele agresorului), •

110

victime slabe din punct de vedere social (iresponsabile social, incapabile să se adapteze schimbărilor survenite in sistem), • victime politice şi • alte victime.

Gradul de implicare al victimei în desfăşurarea unui act infracţional a fost evaluat şi din perspectivă afectivă şi economică; astfel Wolf Moddendorf (1988) enumeră: • victima generoasă (infractorul profită de pe urma naivităţii şi disponibilităţii arătate de victimă), • victima „ocaziei bune“ (infractorul oferă spre vânzare produse, obiecte valoroase sustrase sau devalorizate), • victima afectivităţii şi devoţiunii (are la bază comportamente şi acte pentru purificare; de exemplu oferire de bani către cerşetori).

Ca o concluzie a tipurilor de victimă care se pot dezvolta în funcţie de diferiţi factori este clasificarea elaborată de victimologul român I. G. Brădet (1993): • victime care de la naştere prezintă diferite maladii sau malformaţii care îi fac vulnerabili în faţă infractorilor, • victimele ale mediului familial violent, puternic carenţat socio-afectiv, • victime ale sistemelor socio-politice, • victimele ale legii şi sistemelor juridice, • victime ale terorismului şi genocidului, • victime ale tehnicii avansate, victime ale propriilor fate dorite sau nu.

După cum se poate observa clasificare tipurilor de victime poate fi continuată mereu prin adăugarea unui nou element care permite o aprofundare a analizei, întrucât studiul victimei nu poate fi limitat l ao anumită arie disciplinară, dimpotrivă.

IV.1. Conştientul, inconştientul şi stilul victimal

Voinţa directă a victimei, intenţia manifestată de a activa în raportul agresional determină responsabilitatea acesteia, concepţia pe care s-a fundamentat conţinutul

111

victimizării (I. Tănăsescu, 2003, p. 184-185). Acţiunile sau inacţiunile victimei pot fi conştiente, circumscrise regulilor sociale, sau inconştiente, în afara voinţei sale directe, modul de determinare a acestora regăsindu-se în scopul urmărit de victimă. Fiecare acţiune va trebui să corespundă unui scop individual astfel încât, dacă acest scop se regăseşte în urma fiecărei acţiuni-inacţiuni, ca o particularitate constantă, va determina stilul victimal.

Conştientul victimal. Acţiunea-inacţiunea victimei, rezultat al raportului dintre instinct şi inteligenţă, prezintă caracteristici diferenţiate de la individ la individ, aflate într-o structură unitară, generalizatoare. În esenţa comportamentală victimală se constată încercarea victimei de a anticipa rezultatul acţiunii agresionale a infractorului;

Inconştientul victimal. Fixat în ereditate, inconştientul comportamental stabileşte forma concretă de asimilare şi de integrare a individului în mediul social. Relaţia instinctuală programată ereditar nu va putea fi prevăzută de individ şi nu va reprezenta un comportament individual constant de natură asociativ-previzibilă. În relaţia cu agresorul conduita victimei este dată de structura conştient-inconştient. Voinţa victimei în răspunsul la agresiune poate fi născută în baza coordonării inteligenţei şi experienţei personale, sau poate fi înlăturată prin exerciţiul spontan al instinctelor;

Stilul victimal. Determinarea condiţiilor necesare adaptabilităţii victimei la realitatea conflictului agresional va releva exerciţiul spontan sau măsura adaptabilităţii la mediul respectiv. Trebuinţele, impulsurile, instinctele pot să fie rezultatul unei programări ereditare sau a unei învăţări în stadiile evoluţiei de adaptare la mediul înconjurător;

112

Inhibiţia victimală. Aptitudinea victimei de a evalua posibilităţile sale de adaptare la conflictul agresional depinde şi de calitatea senzaţiilor şi percepţiilor, şi de structura sistemului său nervos. Reacţia receptorilor victimei este influenţată de intensitatea şi calitatea stimulentului. Victimele care prezintă un grad de slăbiciune nervoasă îşi formează cu prioritate reflexele negative, îşi impun condiţii stabil şi manifestă dificultăţi în transformarea reflexelor inhibitorii în reflexe pozitive, astfel încât procesul de inhibiţie este mai puternic decât procesul de excitaţie.

Cunoaşterea acestor elemente are importanţă şi pentru ştiinţa dreptului poliţienesc. Lipsa de combativitate faţă de agresor, modalitatea de conştientizare sau de nepercepere a stării victimale determină măsurile preventive sau recuperatorii faţă de victimă. Conştientizarea efectului victimal sau indiferenţa producerii acestuia poate explica raportarea victimei faţă de exigenţele sociale. Atunci când diferenţele între activitatea agresională şi atitudinea victimală sunt foarte greu de făcut un rol deosebit îl are modul în care se poate individualiza inhibiţia victimei în realizarea unor elemente care ajută, stagnează sau împiedică producerea unor efecte antisociale.

IV.2. Particularităţi ale diferitelor tipuri de victime

Analiza detaliată a victimei, cel de al doilea membru al diadei juridice: infractor-victimă, cunoaşterea tipului de victimă ce poate declanşa anumite acte delincvente şi, mai ales, facilitează demersul de prindere şi pedepsire a infractorulului. Cunoaşterea locului şi rolului jucat de victimă în comiterea unei infracţiuni , precum şi în activitatea judiciară (depistarea şi

113

sancţionarea răufăcătorului) permite conceperea unor conduite preventive şi autoprotective în raport cu pericolul victimizării, pe de o parte; şi o corectă şi pertinentă aplicare a acţiunilor punitive în cazul infracţiunilor, pe de altă parte.

Din perspectiva psihologiei judiciare victima reprezintă „orice persoana care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale“ (N. Mitrofan, 2000, p. 91). După cum reiese şi din diferitele clasificări enumerate mai sus, există câteva categorii sociale care prezintă un risc crescut de vulnerabilitate, indifernt de etalonul aplicat pentru evaluare: femeile, copiii şi bătrânii.

Victimizarea femeii De-a lungul istoriei statutul femeii a marcat

schimbări însemnate; dacă în perioada antică şi medievală femeia îndeplinea doar roluri casnice: soţie şi mamă, fără prea multe posibilităţi de evoluţie şi de recunoaştere socială, obligată la o obedienţă faţă de soţ, desconsiderată şi uneori maltratată de către acesta, în perioada modernă, în urma diferitelor mişcări în vederea validării egalităţii sociale, a dreptului la cultură şi opinie etc, femeia s-a „transformat“ dintr-un element mai mult sau mai puţin decorativ într-o fiinţă competentă, independentă, cu reale abilităţi manageriale etc, fără să-şi ştirbească din caracteristici: sensibilitate, senzualitate, inteligenţă analitică, aptitudini educaţionale etc.

Cu toate acestea, femeia este extrem de vulnerabilă în faţa forţei fizice specifice bărbatului, fiind uneori „corectată“ prin tratamente violente, izolare de ceilalţi, impunerea unor vestimentaţii deloc comode (acoperirea integrală a corpului, inclusiv a feţei, purtarea centurilor de castitate etc.) sau privită ca o formă facilă de satisfacere a plăcerilor. Cea mai frecventă formă de

114

victimizare a femeii o reprezintă violul – acel „raport sexual cu o parteneră, prin constrângerea sau profitând de imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa“ (Mitrofan, 2000, p.102 ). M. Minovici (1928, p 93) a elaborat o clasificare a diferitelor forme de viol:

a. aplicarea unor lovituri vătămătoare de către agresor ce urmăresc diminuarea capacităţii de apărare a victimei sau administrarea unor substanţe ce îngustează câmpul conştiinţei (somnifere, tranchilizante, alcool), ameninţarea cu arma, toate acestea cauzează un dezechilibru însemnat între cele două părţi;

b. constrângerea morală care urmăreşte înspăimântarea victimei şi diminuarea capacităţii de apărare,

c. violuri prin abuzuri de situaţie,d. profitarea de starea psiho-patologică a femeii

care alterează discernământul.O altă formă gravă de victimizare a femeii o

reprezintă maltraterea şi uciderea acesteia de către soţ. Cauzele unui astfel de comportament vătămător sunt multiple: consumul de alcool, infidelitatea soţiei sau suspiciunea şi gelozia soţului, tulburări psihice etc. O situaţie aparte e ce a în care soţia, în urma numeroaselor ameninţări şi maltratări ajunge să-şi ucidă soţul, astfel că femeia victimizată ajunge să victimizeze, iar gradul de culpă pentru fiecare dintre cei doi parteneri într-o astfel de situaţie este greu de stabilit. Mai mult decât atât, există situaţii în care femeia poate provoca nefastul act prin comportamente iritante, ceea ce declanşează acţiuni violente din partea bărbatului, iar ca formă de răzbunare, aceasta ajunge să-l ucidă.

Victimizarea minorilor Copiii reprezintă o altă categorie socială cu un risc

crescut de victimizare, acest fapt putând fi lesne înţeles

115

prin trăsturile specifice acetora. Mizând pe naivitatea şi imaturitatea afectivă şi socială, pe scăzuta capacitatea fizică de autoapărare, prin vorbe mincinoase şi manipulatoare, numerosi infractori implică minorul în acte antisociale oferindu-i acestuia recompense modice.

Cele mai frecvente forme de victimizare asupra copilului sunt bătaia şi incestul, ambele cu urmări însemnate pe plan social şi afectiv. Bătaia este o practică frecventă de „educarea“ copilului, fiind numeroşi părinţi care consideră că bataia e ruptă din rai, iar comportamentele indezirabile: minciuna, furtul, ignoranţa faţă de şcoală (urmată de note mici), fuga de acasă, coalizarea cu „gaşca din cartier“ pot fi îndreptate doar prin aplicarea unor lovituri mai mult sau mai puţin grave. Motivele unor astfel de comportamente, precum şi mediul social în care putem întâlni astfel de „tehnici paideice“ sunt extrem de variate şi de numeroase, motiv pentru care numeroşi specialişti au căutat dezvoltarea unor alternative şi, mai mult, implementarea unor strategii preventive.

De asemenea, incestul reprezintă o formă de abuz sexual grav asupra minorului, în mod obişnuit cele mai frercvente victime fiind fetiţele. Dincolo de un anumit grad de patologie, motivele care cauzează astfel de comportamente din partea părinţilor sunt încă un subiect demn de analiză pentru psihologi, pedagogi, avocaţi etc.

Ambele forme de abuz asupra copilului pot lăsa sechele semnificative asupra personalităţii viitorului adult; este unoscut faptul că minorii proveniţi din familii în care s-au practicat violenţa ori comportamente promiscue la vârsta maturităţii vor fi mult mai înclinaţi spre atitudini şi conduite decadente.

Victimizarea bătrânilor

116

Vârsta senectuţii implică numeroase modificări psiho-somatice - accentuarea fenomenelor de sclerozare, diminuarea acuităţii funcţionale a organelor senzoriale şi a sistemului nerovos, reducerea rapidităţii şi a dinamismului, cu o reducere a potenţialului adaptativ la cerinţele sociale; este etapa pensionării şi a reconfigurării priorităţilor ocupaţionale, toate acestea declanşând acute sentimente de insecuritate, creşterea gradului de dependenţă faţă de ceilalţi, orientarea predominant spre trecut şi evaluarea prezentului prin prisma lui, scăderea dinamismului, toate acestea fiind uneori asociate unor puseuri depresive.

Labilitatea psiho-socială a bătrânilor face din aceştia o victimă uşoară pentru diferite categorii de infractori, procesul de persecuţie poate avea loc atât în cadrul familiei de origine, cât şi în afara acesteia. Cel mai frecvent motiv ce are drept urmare victimizarea bătrânilor îl repezintă jaful, nu puţine sunt cazurile prezentate pe diferite canale media în care bătrânii sunt loviţi, brutalizaţi, uneori chiar agresaţi sexual doar pentru a ceda pensia ori bunurile tezaurizate pentru înmormântare. O altă formă de victimizare a bătrânilor este aceea de a le impune acestora să cerşească sub directa ameninţare cu bătaia sau chiar cu moartea, precum şi exploatarea financiară, agresiunea psihică, neglijarea şi ignorarea momentelor de boală a acestora, privarea de hrană şi medicamente etc.

Studiul amănunţit asurpa diferitelor cauze şi forme de maltratare a bătrânilor a evidenţiat faptul că victima tipică este femeia peste 60 de ani, singură şi bolnavă, iar cel mai adesea agresorii sunt membrii ai familiei primare: soţ, copil sau frate, mult mai puţin fiind ginerele, nepoţii, veri, acest fapt are loc mai ales dacă cele două generaţii locuiesc în aceeaşi casă: bătrânii

117

izolaţi şi ignoraţi, devin depresivi, ceea ce declanşează serii de comportamente agresive din partea celor care îi îngrijesc.

Toate aceste aspecte indezirabile au determinat specialiştii în domeniu (gerontologii, psihologii, terapeuţi etc) să dezvolte sisteme viabile de prevenire şi combatere a abuzului asupra acestei categorii sociale.

Suicidul – formă de autovictimizare Sinuciderea reprezintă forma cea mai gravă a

actului autolitic. E. S. Shneidman (1980) definea suicidul ca fiind ,,un act uman de încetare din viaţă, cu substanţe autoprodusă şi cu intenţie proprie“. Se poate detalia aceasta definiţie ca fiind „actul auto-oprimării existenţei, desfăşurat într-un moment de tensiune afectivă sau de perturbare a conştiinţei“. Din punct de vedere psiho-sociologic, fenomenului suicidar i se acordă semnificaţii multiple, ca aceea a urmării singurătăţii, a răzbunării, ca ultima sau unica soluţie a unei situaţii intolerabile, înlăturării dependenţei.

O alta semnificaţie este aceea a menţinerii onoarei; se consideră că suicidul poate fi sursa de uşurare. În funcţie de semnificatiile suicidului întâlnim: • suicidul altruist (ce poartă marca sacrificiului de sine); • suicidul egoist (a cărui intenţie şi semnificaţie nu corespund scopurilor grupului social, ci se manifestă în detrimentul acestora); • suicidul anomic - descris de E.Durkheim (1897)- realizat ca urmare a pierderii statutului ori a schimbării rolului social.

Reacţia catastrofală a individului exprimă neputinţa de a se adapta la situaţia dată; ultimul eşec al existenţei se transformă în eşecul vieţii, fapt ce poate constitui un moment de ruptură, o criză de sens, gestul

118

suicidar nefiind o opţiune, ci mai degrabă negarea totală a posibilităţilor de a alege.

Fiind o tulburare a instinctului de conservare, suicidul se prezintă ca o realitate complexă a carei fenomenologie poate lua forme diverse:

conduite suicidare - având ca variante suicidul propriu-zis, tentativa de suicid, sindromul presuicidar şi ideile suicidare;

echivalente suicidare - autorăniri, anomalii de conduita (simularea unei boli, refuzul ingrijirii medicale, unele renunţări la viaţa socială, abandonarea rolului social, diverse toxicomanii, alcoolism), accidente de supărare dintr-o eroare sau prin desconsiderarea pericolului.

Între cauzele cele mai frecvente ale acestui comportament distructiv putem enumera abandonul, doliul, separarea, eşecul sentimental, schimbări în situaţia socială.

Formele actului suicidar dezvăluie background-ul emoţional ce facilitează orientarea spre astfel de conduite autolitice: suicidul emotiv - care rezultă dintr-o mare anxietate,

fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei emoţii puternice (teama);

suicidul pasional - care este mai curând o conduită de disperare, a individului care încearcă astfel să se elibereze de o durere morală insuportabilă;

echivalente suicidare - sunt frecvente în mediul penitenciar datorită beneficiilor secundare aduse de îngrijirile medicale.

În general aceste conduite sunt considerate ca un şantaj fără a se da o semnificaţie deosebită faptului că

119

individul îşi foloseşte moartea ca o moneda de schimb, trecându-se destul de uşor peste toate conduitele de revendicare ale deţinuţilor. Trebuie făcută distincţia între şantaj cu sinucidere şi sinuciderea şantaj. În primul caz individul scontează că va obţine beneficiul inainte de trecerea la act, în cel de al doilea caz, după ce va muri.

Ceea ce trebuie estimat în fiecare caz în parte este intensitatea dorinţei de a muri şi nu a gestului propriu-zis. De obicei, soluţionarea la un individ cu intenţie sau tentativă suicidară este dificilă, deoarece acesta se prezintă ca o victimă cu mare aviditate afectivă greu de satisfacut de anturaj, dar mai ales pentru că subiectul are tendinţa de a reproduce în relaţiile sale cu terapeutul modul sau obişnuit de revendicare (şantaj). Cheia inţelegerii subiectului este luarea adecvată a legăturilor dintre actul suicidar şi modul de viaţă care-l conduc la aceasta reacţie de demisie.

IV.3. Victimă şi strategii de prevenire a victimizării

Cauzele şi mijloacele diferitelor forme de victimizare, cu implicaţii mai mici sau mai mari atât la nivel individual, cât şi social permit conturarea unor strategii şi tehnici profilactice variate. Deţinerea detaliilor despre actul infracţional, despre victimă şi agresor permit dezvoltarea unor programe adecvate cu rol prevenitor pentru întreaga comunitate.

Toate strategiile de prevenire şi combatere a actelor de victimizare pot fi împărţite în două categorii: • pe de o parte sunt măsurile care revin organelor competente, instituţiilor statului etc, acestea conferind o securitate la nivel social, comunitar prin pedepsirea infractorilor; • iar pe de altă parte, sunt măsurile de autoprotecţie care

120

presupun diferite conduite şi atitudini practicate de individ în vederea diminuării pe cât posibil a pericolului.

a. În ceea ce priveşte securitatea socială, la nivel comunitar, un rol aparte revine sistemului judiciar, legiutorului, direct responsabil cu menţinerea unui nivel oarecare de siguranţă alături de partea executivă ce are rolul de a pune în mişcare acele mecanisme administrative care să o transpună în realitate. Este lesne de înţeles că în funcţie de tipul de tipul şi gravitatea actului antisocial, sunt implicate şi alte instituţii ale statuluice au drept scop protejarea victimelor, în cazuri de victime minore, victime ale abuzului în familie, persoane cu handicap etc. Protecţia la nivel social conferă un oarecare confort psihic individului, acest fapt apare în urma reţinerii infractorilor periculoşi în spaţii speciale (mediul carcecarl) cu carater punitiv (S. L. Wrightsman apud Mitrofan, 2000, p. 103 - 105), la toate acestea se adaugă şi competenţa organelor specializate de a aprecia corect gravitatea pericolului prezentat , precum şi administrarea şi aplicarea corectă şi promptă a normelor penale, sancţionarea infractorilor, ceea ce are drept rezultat inhibarea comportamentului delictual la potenţialii agresori. În cazul unei infracţiuni ce are drept mobil sustragerea unor bunuri, ca formă de descurajare a infractorului să încerce o nouă tentativă, organele specializate returnează lucrurilor furate.

b. Într-o măsură însemnată, îi revine şi persoanei rolul de a menţine un nivel scăzut al eventualelor acte antisociale, toate comportamentele sale reprezentând „rodul unor influenţe organizate, şi mai puţin instinctuale“ (Butoi, 2006, p 67): asigurarea intrărilor în locuinţe şi imobile, evitarea locurilor periculoase, evitarea companiilor îndoielnice, reţinere în privinţa situaţiei materială deţinută, evitarea introducerii

121

persoanelor străine în casă, mai ales pentru cei singuri, ignorarea străinilor care caută să lege o conversaţie, mai ales noaptea în locuri retrase etc.

Un prim pas spre combaterea eventualelor acte antisociale îl constituie informarea pertinentă a cetăţeanului cu privire la fenomenele sociale care au loc în arealul socio-geografic proxim, de aici derivă acele conduite prevenitoare:

evitarea zonelor aglomerate: pieţe, supermarketuri, staţii pentru mijloacele de transport, care reprezintă adevărate avantaje pentru hoţii de buzunare sau înşelarea cumpărătorilor,

evitarea persoanelor consumatoare de băuturi alcoolice sau a celor care manifestă un comportament violent (care apelează cu uşurinţă la obiecte tăioase ori contondente) şi / sau prezintă tulburări de comportament,

educarea copiilor să nu primească în casă persoane străine, indiferent cine se recomandă a fi, astfel se poate evita cu uşurinţa situaţia în care sunt sustrase bunuri şi / sau din casă, alterarea obiectelor etc

atenţionarea copiilor să nu accepte invitaţiile din partea persoanelor străine; datorită naivităţii şi credulităţii specifice, mulţi copii riscă să devină victime ale agresiunilor sexuale (viol, perversiuni sexuale);

refuzul femeilor tinere să participe în locuri inedite fiind invitate de către necunoscuţi; în acest fel se poate preveni situaţia în care acestea ar putea fi violate, agresate sau chiar sechestrate),

se recomandă o oarecare discreţie în privinţa realizărilor materiale ori a avutului din casă, astfel se vor evita jafurile, stricăciuni în casă etc,

122

menţinerea lucrurilor de valoare sau bani în locuri special amenajate (bănci, seif),

neacceptarea autoinvitaţiei persoanelor străine în apartament, care pot fi infractori ce urmăresc să evalueze starea bunurilor ca ulterior să săvârşească diferite infracţiuni,

adoptarea unui comportament decent şi asertiv care să nu instige la acte antisociale; în cazul unei interacţiuni inopinate cu infractorul (agresorul) trebuie apelat la trucuri care să denote siguranţă, să fie strigată o altă persoană, ca şi cum ar fi în apropiere, ameninţarea cu spray paralizant, arme etc.

Toate aceste tactici şi strategii nu pot fi evaluate cu uşurinţă privind eficacitatea lor, deoarece este dificil de prevăzut situaţiile exacte, particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante, şi asta pentru că există modalităţi numeroase şi foarte variate prin care un infractor poate comite aceeaşi faptă. Anumite strategii de reducere a riscului pot fi eficiente până la un nivel clar observabil dar care nu poate fi şi prompt cuantificabil.

123

Capitolul V Mărturia judiciară şi implicaţiile ei în demararea anchetei

Evaluarea gravităţii şi a periculozităţii actului antisocial, consecinţele acestuia la nivel comunitar, este posibilă atât prin măsurarea pagubelor materiale şi sociale, dar mai ales prin depoziţiile victimei cu privire la contextul socio-temporal în care a avut loc infracţionea, ceea ce constituie probe însemnate pentru ancheta organelor competente. Mărturia părţii vătămate permite o analiză psihologică a modului de interpretare a evenimentului, ceea ce califică acest indiciu judiciar ca fiind veridic, fals ori eronat, aici facem referire la aspectul subiectiv al victimei care este direct interesată de diminuarea prejudiciilor aduse. Sunt situaţii în care din vari motive, persoana lezată ascunde acţiunea infractorului sau omite intenţionat o serie de detalii

124

semnificative pentru anchetă; această atitudine de aparentă indiferenţă are drept consecinţă o reiterare a actului infracţional ori aplicarea unei pedepse necorespunzătoare, urmările fiind resimţite atât la nivel familial, dar mai ales comunitar. Să luăm exemplul adolescentei care evită să depună plângere împotriva fratelui mai mare care o agresează sexual. Care vor fi repercusiunile unei astfel de atitudini? Fratele va continua să abuzeze de soră, dar îşi poate orienta interesul şi spre alte tinere din comunitate, transformându-le în victime sigure.

Tocmai din aceste considerente se doreşte o informare cât mai detaliată cu privire la circumstanţele în care a decurs infracţiunea (aspecte spaţio-temporale), numărul persoanelor care u participat la infracţiune şi rolul îndeplinit de fiecare în parte, relaţiile avute cu infractorul şi / sau alte persoane implicate precum şi valoarea pagubelor suferite. Toate aceste detalii sunt obligatorii pentru buna desfăşurare a investigaţiei desfăşurate de „către un organ de stat (anchetator) organizată ştiinţific, în vederea culegerii de date, de informaţii despre o faptă antisocială, apoi a prelucrării şi verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs şi pentru a stabili răspunderile“ (Voinea, M., Dumitrescu, F. 1999, p. 130), recunoscute sub denumirea de anchetă. În cadrul acestei investigaţii se dezvoltă o anumită relaţie între specialistul anchetator şi cel suspectat, diferenţa între cei doi priveşte maniera de percepere a adevărului: în timp ce anchetatorul doreşte descoperirea veridicităţii, reflectarea deplină a infracţiunii, respectiv confirmarea unor ipoteze, cel anchetat îşi doreşte ascunderea adevărului, tergiversarea schiţării unei pedepse etc. La baza oricărei anchete juridice se găseşte prezumţia de nevinovăţie ceea ce

125

menţine un nivel crescut de obiectivitate din partea specialistului, ceea ce presupune rigoare şi corectitudine, chiar dacă acestea îngreunează semnificativ munca depusă.

V.1. Ancheta judiciară – context şi constituenţi

Prin urmare, este clară sublinierea unei pregătiri corespunzatoare inainte de interogatoriu, a corectitudinii şi integrităţii profesionale în timpul acestuia. Modelul recomandat consta intr-o serie de operaţii codificate sub denumirea de PEACE (Butoi, 2000, p 145) . P - pregatire şi planificare (proceduri premergatoare interogatoriului), E - angajarea şi explicarea (la inceputul interogatoriului se încearcă o stabilire a raportului şi asigurarea unei schiţe a motivelor interogatoriului), A - contabilizarea (stadiul în care a ajuns declaratia); C - closure (interogatului i se da posibilitatea de a pune intrebari, este informat în legatură cu ceea ce se va întâmpla la urmatoarea şedinţă); E - evaluare (dupa fiecare interogatoriu, informaţia obţinută este corelată cu contextul speţei).

Pentru planificarea interogatoriului sunt recomandate urmatoarele principii :

1. Înţelegerea scopului interogatoriului.2. Schiţarea obiectivelor interogatoriului.3. Recunoaşterea şi inţelegerea aspectelor legale

ale probei.4. Evaluarea necesităţii unei probe şi de unde

poate fi obţinută.5. Analiza probei care deja este la indemână.6. Inţelegerea Codului de Procedură.7.Abordarea flexibilă a interogatoriului

126

Cum am amintit şi mai sus, principalul scop al interogatoriului judiciar este de a obţine cât mai multe informaţii şi relatări faptice de la cei intervievaţi. Scopul şi natura interviului va depinde de cazul investigat, de circumstanţele şi particularităţile sale; unele vor cuprinde doar descrierea directă a evenimentului, cel intervievat va face o prezentare libera a ceea ce a observat; în timp ce alte interogatorii sunt mai extinse, informatia implica descrieri ale unor evenimente de anvergura, sunt solicitate relatăţi asupra emotiilor, gândurilor şi intenţiilor, toate acestea reprezintă indici inestimabili pentru evaluara corectă a celui anchetat (Butoi T. 1994 / 2000).

Atât literatura de specialitate cât şi practica de zi cu zi evidenţiază existenţa diferitelor modalităţi de desfăşurare a interogatoriului, ceea ce permis creionarea unor posibile erori:

a. Relatarea obţinută este incompletă sau falsă,b. Când circumstanţele şi natura interogatoriului

împiedică amiterea în instanţă a declaraţiei obţinute;c. Când o serie de erori judiciare subminează

încrederea cetăţenilor în sistemul justitiei penale;d. Când oamenii reacţionează la interogatoriu cu

ostilitate, deoarece au convingerea că au fost presaţi să dea o declaraţie;

e. Când anchetatorul nu reuşeşte să obţină declaraţii de la cei care refuză să coopereze,

f. Când interogatul suferă tulburări de stres post-traumatic, în urma interogatoriului.

Interogatoriul din cadrul unei anchete judiciare prezintă o serie de caracteristici aparte • opozabilitatea intereselor, • inegalitatea statului, • tensiunea comportamentului expresiv, • demers rectiliniu,

127

neuniform, • intimitatea, stresul şi riscul (Butoi, 2004, p. 42).

1. Opozabilitatea intereselor - spre deosebire de anchetator care este motivat de prestigiul profesional, de aflarea adevărului cu privire la faptă şi făptuitor, suspectul este motivat de apărarea libertăţii şi diminuarea responsabilităţii sale în cauza respectiva.

2. Inegalitatea statutului - suspectul apare în poziţia celui care a săvârşit infracţiunea, în poziţia celui care încălcând legea trebuie să suporte consecinţele. Anchetatorul este investit cu autoritatea de stat, cu prerogativele proprii funcţiei pe care o exercita. Are posibilitatea de a ţine sub un permanent control pe cel interogat, de a observa indicii psihologice caracteristice stărilor de emotivitate, de a observa modul de comportament în vederea identificării momentelor psihologice de alternare şi diversificare a procedeelor tactice de ascultare. De asemenea, organul judiciar se poate folosi şi de „elementul surpriza“ atunci când deţine informaţii şi date, zdruncinând rezistenţa opusă.

Aspectul de inegalitate şi avantaj pentru suspect constă şi în aceea că în timp ce organul de urmărire penala foloseşte în exclusivitate mijloace legale, făptaşul se poate folosi de orice mijloace, chiar şi ilegale fără a fi sancţionat în mod expres.

3. Tensiunea comportamentului expresiv - în timpul interogatoriului, învinuitul îşi dirijează comportamentul în mod conştient, ţinând seama de situaţia prezentă şi de consecinţele faptelor sale.

În timpul interogatoriului, anchetatorul trebuie să ţină seama de anumite categorii de manifestări :

a) trăsăturile de comportament ale învinuitului în momentul când este introdus în camera de intervievare;

128

b) expresiile emoţionale (modificări de paloare, spasm glotic);

c) gândirea (raţionamentele şi judecăţile pe care le face invinuitul, argumentele emise);

d) atitudinea socială a suspectului este evidenţiată de comportamentul pe care îl are faţă de anchetator şi modul în care răspunde la întrebări (T. Bogdan, 1976, p.65).

4. Demers rectiliniu, neuniform Supuşi unei tensiuni resimţite acut, de obicei

făptaşii, mai ales ocazionali, mărturisesc faptele comise, dar cel mai frecvent reiterează ceea ce au declarat, negând cu înverşunare sau făcând recunoşsteri incomplete mai ales atunci când îl percep pe anchetator ca fiindu-le inferior, fie ca posibilitate de gândire, fie în raport cu datele şi dovezile pe care acesta le deţine.

5. Intimitatea, stresul şi riscul.Însala de interogare nu trebuie să pătrundă alte

persoane, camerele trebuie să fie izolate fonic, să aibă luminozitate şi confort minim. Anchetatorul trebuie să câştige încrederea invinuitului astfel încât acesta să depăşească sentimentul de ruşine, starea de teamă.

Un element semnificativ în ancheta juridică îl reprezintă situaţia psihologică a victimei, mai exact este recomandată colectarea declaraţiilor complete, ulterior se va diviza în material factologic şi concluzii. Alături de informaţiile referitoare la contextul socio-temporal, este extrem de util ca specialiştii să efectueze o analiză a particularităţilor psihice ale victivei: temperament, afectivitate, voinţă, capacităţi senzorio-perceptive, abilităţi mnezice şi raţionale, toate acestea conferă un caracter aparte conţinutului depoziţiilor. Astfel procesul

129

de culegere a datelor relatate de către victimă cuprinde 4 etape: • cea senzorial-perceptivă a evenimentului, • sintetizarea, prelucrarea şi decodarea, • stocarea şi memorarea informaţiei, • reactualizarea informaţiei

Cea dintâi etapă orientată predominant spre estezie, vizează culegerea cât mai multor detalii despre eventiment, la bază acesteia se găsesc procesele senzorial-perceptice. Calitatea receptării este determinată de mai mulţi factori: starea organelor de simţ, vârsta persoanei (copiii şi bătrânii au capacitatea de a recepta prin prisma unor imagini greşite), diverse deficienţe. Calitatea percepţiei va fi determinată de:

- activitatea sistemului nervos central - unele deficienţe psihice (dezvoltare intelectuală deficitară) pot diminua integritatea percepţiei;

- perfecţiunea organelor de simţ - o acuitate scăzută a (hipo-estezie, afecţiuni ale globului ocular) acestora va determina crearea unei informaţii lacunare;

- fenomenele cunoscute vor fi percepute mai complet, în timp ce elementele inedite vor fi înregistrate distorsionat, cu omiteri sau adăugiri de detalii;

- iluziile perceptive vor cauza deformări subiective ale distanţelor, timpului, dimensiunilor;

- aspecte temporale - o percepţie de durată a obiectului, a fenomenului va da o imagine mai adecvată, una care a dispus de mai puţin timp va fi eronată şi incompletă;

- capacitatea prosexică - persoanele cu o atenţie dezvoltată vor percepe mai complet, cu mai multe detalii;

- apercepţia - calităţile profesionale vor facilita percepţia (un individ care şofează frecvent va aprecia cu mult mai multă uşurinţă viteza de deplasare a unui vehicul decât un conducător auto ocazional, cum de altfel, un specialist în domeniul tehnic va aprecia cu mult mai multă uşurinţă dimensiunile unei încăperi decât un

130

filolog etc);- diverse distorsiuni - apercepţia afectivă, efectul hallo,

reprezentările, stereotipiile greşite, consumul de alcool sau substanţe psihotrope etc.

Mărturia judiciară comportă grade diferite de certitudine, de pildă, recunoaşterea este mult mai precisă atunci când relatările celui intervievat corespund cu detaliile reale şi obiective. Cu toate acestea, sunt situaţii în care depoziţia conţine foarte multe omisiuni cu privire la persoanele implicate sau asupra faptelor comise de acestea; în asemenea situaţii se pot manifesta două fenomene negative ale actului memorării: déjà vu (subiectul apreciază faptele ca fiind cunoscute, chiar dacă acestea nu s-au petrecut până atunci, adică le „vede“ acum pentru prima data, dar susţine că le-a mai văzut) sau jamais vu (iluzia că ar vedea pentru întâia dată fapta, deşi ea a fost prezentă în momentul incidentului).

În etapa a doua are loc sintetizarea, prelucrarea şi decodarea informaţiei receptate la nivel cortical. Ele capătă un înveliş verbal, se structurează după sens, din care rezultă un conţinut inteligibil, adecvat stimulului. La acest nivel se evidenţiază rolul experienţei, învăţării, inteligenţei. Distorsiunile involuntare care apar la această etapă ţin de reflectarea timpului, spaţiului, vitezei (timpul se scurge încet în starea de aşteptare, viteza pare mai mare când ne străduim să evităm obiectul, spaţiul mai restrâns când pericolul e evident). Pentru a testa veridicitatea în acest caz este nevoie de control al posibilităţilor de înţelegere a mesajelor.

Etapa a treia vizează stocarea informaţiei, memorarea şi păstrarea în memorie a sensului evenimentelor. Faptele memorate anterior se modifică pe măsura acumulării unor date noi, reamintirii unor momente (fenomenul reminescenţei). Reproducerea

131

ulterioară poate fi uneori cu mult mai precisă decât cea dintâi. Dar capacităţile mnezice pot fi influenţate de particularităţile individului: de forma şi calitatea memoriei, de gradul de influenţare şi de gradul de sugestibilitate al lui etc.

Etapa a patra ţine de reactualizarea informaţiei ce presupune redarea sau evocarea evenimentului petrecut cu o semnificaţie juridică. Se referă la recunoaşterea obiectelor, persoanelor sau a situaţiilor receptate, sau la reproducerea verbală a lor; presupune existenţa unor reprezentări, imagini, care, reactualizate fiind, vor putea fi comparate cu obiectul, persoana etc. care a servit ca sursă, sau vor fi furnizate în formă verbală (orală) sau scrisă; evocarea orală poate fi făcută în mod liber (spontan) sau poate îmbrăca forma unor răspunsuri la întrebările puse de participanţii la proces. Cu cât persoana intervievată deţine mai multe imagini, cu atât mai fidelă va fi actualizarea; iar lipsa lor va provoca nesiguranţă, ezitări, incertitudine, încercări de a completa logic lacunele. De mare importanţă este ca cel intervievat să redea în depoziţia sa evenimentele în succesinea lor cronologică. în cazul în care acesta omite unele evenimente, se vor adresa întrebări ajutătoare.Pentru a actualiza informaţia se recurge la asocieri, asemănări, repere (cercetarea la locul unde a decurs evenimentul infracţiunii). În cazul unor trăiri afective puternice actualizarea este afectată de uitare, care poate chiar lua forma unei amnezii. Uitarea poate surveni şi din intervalul de timp lung care s-a scurs de la eveniment. O altă distorsiune este cea legată de sex, mai exact bărbaţii în general sunt mult mai obiectivi şi orientaţi spre o descriere punctuală, schematică, în timp ce femeile, mai sentimentale şi mai poetice, oferă numeroase detalii mai mult sau mai puţin obiective cu o tendinţă accentuată

132

spre interpretare şi semnificaţii (apare latura emoţională). Sugestibilitatea poate rezulta şi din QI redus, conformismul persoanei, aprecierea înaltă a statusului altuia în raport cu subaprecierea personală.

Toate acestea etape ne permit să amintim de clasificarea lui Alexandru Rosca care, citandu-l pe A. Binet, prezinta cinci tipuri psihologice de martori: - Tipul descriptiv – reprezintă individul care descrie lucrurile pe care le-a văzut şi ţine seama de caracterele lor cele mai aparente, fără să le o confere o semnificaţie aparte;- Tipul observator îl reprezintă pe cel care îşi fixează atenţia îndeosebi asupra subiectului scenei; - Tipul emoţional – este cel care descrie emoţia ce se degaja din subiect; - Tipul erudit - care preferă să descrie toate analogiile pe are le dezvoltă pe marginea subiectul respectiv deaât să relateze obiectul însuşi,- Tipul imaginativ (poetic, idealist) - care prezintă în mod eronat realitatea, înlocuind-o cu elemente poetice.

Indiferent de tipul de martor agreat de către cel intervievat, anchetator are datoria supremă de a menţine un echilibru între expectanţele anchetei – descoperirea infractorului şi pedepsirea lui – şi starea de bine a martorului. Raportul dintre cele două „elemente“ ale cercetării judiciare este unul de dependenţă, modul principal de anchetare, de interacţiune dintre cei doi îl constituie convorbirea, un proces deosebit de complex şi anevoios, în spatele căruie mocneşte o stare conflictuală profund tensionată în care cei doi „protagonişti“ caută să-şi atingă fiecare obiectul vizat: anchetatorul urmăreşte descoperirea devărului şi pedepsirea celui vinovat, în timp ce anchetatul îşi doreşte o reţinere sau denaturare a faptelor şi astfel sabotarea anchetei.

133

Un alt pas semnificativ în ancheta judiciară este cea a aprecierii în ansamblu a materialului strâns şi formularea concluziilor. Claparede arată că faţă de un material ce urmează a fi judecat se poate stabili existenţa a trei perechi de tipuri de judecare :

a) tipul decis - tipul ezitant;b) tipul prudent - tipul pripit - nepasator;c) tipul obiectiv - tipul subiectiv.Cu privire la răspunsul final Claparede susţine că

există trei chestiuni fundamentale :a) Acuzatul a comis în realitate actul încriminat?

(presupune printr-o judecată temeinică a probelor materiale şi testimoniale ce alcătuiesc dosarul cauzei)

b) Actul incriminat este pedepsit de Cod şi în care din prevederile codului s-ar putea încadra faptul? (răspunde clar codul penal, presupunând că s-a răspuns la prima întrebare cu maximum de inteligenţă şi corectitudine.)

c) Este acuzatul chiar vinovat de a fi comis actul încriminat? (răspunsul depinde în mare măsură de atitudinea anchetatorului faţă de invinuit sau inculpat (Butoi T., 2003)

Modul de desfăşurare al anchetei poate fi apreciat în funcţie de gradul de cunoaştere a detaliilor, mai exact cât cunoaşte anchetatorul, dar şi anchetatul despre actul infracţional şi despre evoluţia cercetării juridice. În acest sens C. Mamali (1974 apud Voinea, 1999, p. 131) propune 4 posibilităţi: • cadranul deschis, • cadranul orb, • cadranul ascuns şi • cadranul necunoscut

Inculpatul Ştie Nu ştie

134

Anc

heta

toru

l

Ştie Deschis: atât anchetatorul cât şi cel anchetat deţin sate despre infracţiune

Orb: motivaţia anchetei este cunoscută doar anchetatorului (deţine probe materiale şi informaţii cunoscute doar de specialist)

Nu ştie

Ascuns: datele despre infracţiune sunt cunoscute doar de către cel anchetat

Necunoscut: nici una din părţile implicate nu deţin informaţii despre eveneimentul infracţional

După cum se poate înţelege în fiecare din cele patru situaţii se permite dezvoltarea unor comportamente din partea anchetatorului care să faciliteze demararea anchetei; astfel, dacă în cadranul deschis analiza se realizează cu „cărţile pe faţă“, unde se instituie un oarecare raport de egalitate între cele două părţi, în cadrul unghiului orb specialistul poate apela lao serie de tertipuri care să îngreuneze situaţia suspectului care va resimţi o tensiune acută la gândul: „ce ştie despre mine?“, „ce dovezi deţine“ etc, încordare care îl va împinge pe cel bănuit să comită o serie de greşeli devastatoare pentru el. Cel de al treilea sector necesită o experienţă semnificativă în derularea anchetelor judiciare, de aici se pot extrage o serie de avantaje pentru anchetator în cazul în care cel anchetat prezintă o oarecare labilitate afectivă. Cel din urmă cadran poate reprezenta o punte pentru însemnate întoarceri de situaţie şi necesită o dibăcie deosebită din partea celui care anchetează.

În fiecare din cale patru unghiuri de anchetare putem găsi infractori primari (la prima abatere penală) sau recidivişti, adulţi precum şi minori, cooperanţi sau

135

reclacitranţi, care au fost prinşi în flagrant sau post –factum, care au acţionat individual sau în grup organizat, cu diferite niveluri de dezvoltare psiho-somatică, femei sau bărbaţi de diferite vârste etc.

Chiar de la inceputul anchetei este important stabilirea unei punţi între specialist şi martor, astfel că odată ce datele psiho-demografice au fost stabilite (vârstă, pofesie, statut marital etc.) se stimulează cel anchetat să relateze cât mai clar şi detaliat aspectele evenimentului infracţional. Este indicat ca cel care relatează să fie sprijinit în actul mărturiei, acest fapt fiind realizat printr-o atitudine nonverbală cooperantă, un ton al vocii favorabil conversaţiei. Este contraindicată întreruperea intervievatului, se respectă tempo-ul acestuia, chiar şi pauzele mai lungi trebuie acceptate (individul se poate pregăti spre a mărturisi un fapt cu o mare încărcătură afectivă), neluarea acestora în seamă poate avea urmări nefaste pentru anchetă: înhibarea martorului, relaterea unor date redundante, abateri în descrierea evenimentului şi a datelor cronologice reale etc.

V.2. Etapele ascultarii invinuitului sau inculpatului

Audierea invinuitului sau inculpatului presupune mai multe etape (N.Mitrofan, 2000, p. 186):

1. Verificarea identităţii civile a martorului această etapă presupune adresarea unor întrebări de către anchetatori cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, locul de muncă, ocupaţie, domiciliul, antecedente penale, toate acestea permit creionarea situaţiei civile a interviavatului, astfel încât să se preîntâmpine erorile judiciare.

136

Suspectului i se aduce la cunoştinţă fapta care face obiectul cauzei, fiind înştiinţat că trebuie să declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi invinuirea care i se aduce în legătura cu aceasta. Această etapă este extrem de importantă, ddetermină modul cum se va desfăşura activitatea organului judiciar. Totodată, verificarea identităţii constituie o modalitate prin care anchetatorul poate analiza comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care se află, modul în care reacţionează la întrebări, starea de tensiune sau calmul pe care îl afişează.

2. Ascultarea relatării libere începe cu adresarea unor întrebări cu caracter general, anchetatul este solicitat să declare tot ceea ce ştie în legătură cu învinuirea ce i se aduce: Sunteţi acuzat că aţi săvârşit infracţiunea de tâlhărie, mai exact în data de ..., la orele ... l-aţi ameninţat pe numitul ..., să vă dea toţi banii ce-i avea asupra sa. Ce puteţi declara cu privire la această învinuire? În această situaţie, cel suspectat prezintă faptele în succesiunea lor firească, iar anchetatorul are posibilitatea să-l studieze şi să sesizeze ezitările şi contrazicerile din declaraţia acestuia, fără să-l întrerupă, să-l aprobe sau să-l dezaprobe, dându-i posibilitatea de a se exprima în mod liber.

3. Adresarea de intrebări şi ascultarea răspunsurilor invinuitului sau inculpatului - după relatarea suspectului cu privire la învinuirea ce i se aduce, anchetatorul îi adresează o serie de întrebări referitor la fapta ce constituie obiectul cauzei şi invinuirii. Există o serie de condiţii cu privire la formularea şi adresarea întrebărilor (Bieltz, Gheorghidiu, 1998, p. 88):

- să fie clare şi concise;- să fie formulate în raport cu nivelul de înţelegere al

suspectului;- să evite a sugera răspunsul aşteptat de anchetator;

137

- să nu presupună acordarea unui răspuns monosilabil: da sau nu (răspunsuri ddate în cazul întrebărilor închise, care au predominat rol verificator);

- să nu-l încurce pe intervievat, mai ales atunci când acesta este interesat să afle adevărul.

Alegerea întrebărilor depinde de poziţia pe care învinuitul o adoptă cu privire la acuzarea ce i se aduce şi care poate consta în recunoaşterea faptei, negarea, diminuarea invinuirii prin recunoaşterea partială sau refuzul de a face declaraţii.

Întrebările pot fi clasificate în : - întrebări „temă“ care au un caracter general cu privire la faptă în ansamblul ei; - întrebări „problema“ care vizează lămurirea anumitelor aspecte ale faptei săvârşite; - întrebari „detaliu“ care au un caracter limitat la anumite amănunte ce pot fi verificate.

În funcţie de atitudinea invinuitului întrebările pot fi: de control, de completare, de precizie sau de detaliu, cu ajutorul cărora anchetatorul încearcă să obţină cât mai multe amănunte cu privire la fapta comisă sau să verifice anumite informaţii pe care le deţine.

V.3. Strategii psiho- tactice de ascultare a invinuitului sau inculpatului

Prin deţinerea detaliilor referitoare le condiţiile în care a fost săvârşit actul antisocial şi identitatea persoanei suspecte anchetatorul poate stabili strategii tactice de ascultare, ţinând seama de personalitatea şi de poziţia celui ascultat, precum şi de complexitatea dosarului. Conform practicii judiciare, exista mai multe strategii tactice de ascultare a invinuitului (T.Butoi, 2003, p. 169):

1). Folosirea intrebărilor de detaliu – folosite în mod special în cazurile declaraţiilor contradictorii, aceste

138

întrebări vizează demonstrarea netemeiniciei declaraţiei celui anchetat şi obtinerea anumitor date cu privire la împrejurările comiterii faptelor ce pot fi verificate. În practică, acest procedeu este utilizat mai ales în cazul recidiviştilor care deşi îşi pregătesc cu atenţie declaraţiile, comit totuşi erori;

2). Ascultarea repetată are la bază ideea că oricât de bine pregătite ar fi răspunsurile intervievatului, declaraţiile mincinoase nu vor putea fi repetate identic. În aceasta situaţie, cel suspectat este interogat cu privire la aceleaşi fapte şi imprejurări la perioade diferite de timp. Se mizează pe procesul de uitare, ceea ce va determina apariţia în declaraţiile neadevărate a contradicţiilor, nepotrivirilor cauzate fie de adăugiri, fie de omisiuni;

3). Ascultarea sistematică se utilizează atât în situaţia suspectului sincer, pentru a-l ajuta să-şi amintească detalii cu privire la fapta săvârşită, cât şi în cazul celui mincinos care refuză să mărturisească fapta comisă. Acest model de ascultare presupune adresarea unor întrebări problemă celui suspectat, sprin care se solicită relatarea acelor detalii asupra unor activităţi care îi aparţin lui sau altor participanţi cu privire la detalii ale modului în care au acţionat. În situaţia în care cel invinuit a săvârşit mai multe infracţiuni, anchetatorul este cel care se decide dacă ascultarea începe cu infracţiunea cea mai uşoară sau cea mai gravă. În cazul în care infracţiunea a fost săvârşită în grup, fiecare participant va fi audiat separat, astfel se va putea efectua o analiză detaliată a propriei sale activităţi şi asupra acţiunii celorlalţi participanti (N. Mitrofan, 2000, p. 195);

4). Ascultarea încrucişată prin acest procedeu se urmăreşte înfrângerea sistemului de apărare al învinuitului nesincer care neagă fapta săvârşită şi este efectuată prin implicarea a doi sau mai mulţi anchetatori.

139

Este necesară respectarea anumitor condiţii: o cunoaştere şo o colaborare autentică între intervievatori, dosarul să fie foarte bine cunoscut vis-á-vis de algoritmul probator, iar imprejurările cauzei să fie elucidate. Avantajul utilizării acestei tehnici este acela că suspectul nu mai are posibilitatea să-şi construiască răspunsul, întrebările fiind adresate alternativ de către anchetatori. Cu toate acestea, procedura de faţă prezintă şi un dezavantaj – în cazul unei persoana cu o structură psihică slabă, o astfel de intervievare poate avea efect puternic înhibitor şi chiar şi anchetatorii se pot încurca reciproc atunci când nu toţi cunosc imprejurările cauzei;

5). Tactica complexului de vinovăţie este aplicată mai ales în cazul persoanelor sensibile şi presupune adresarea alternatiă a unor întrebări ce nu au legatură directă cu cauza şi a unor intrebări critice. Astfel, pentru început are loc o discuţie de „adaptare“ în care sunt consemnate răspunsurile spontane ale anchetatului, gradul de participare şi iniţiativă, reacţiile nonverbale (gesturi, mimică), toate acestea permit creionarea unei concluzii asupra comportamentului general al suspectului. Următorul pas este cel în care anchetatorul abordează o problematică fictivă de aceeaşi natură cu subiectul critic, dar relevantă pentru aprofundarea personalităţii martorului / suspectului. După epuizarea acestei etape se abordeaza direct problematica critică, în această etapă pot apărea modificări comportamentale, inhibiţii, evitarea privirii, schimbări vebgetariene (paloare, transpiraţie, ritmul respiraţiei mai alert etc), perioade de latenţă în răspunsuri, tremurul vocii, toate aceste transformări comportamentale reprezintă indivi valabili şi semnificativi asupra culpabilităţ şi simulării celui învinuitului (T. Butoi, 2004);

140

6). Folosirea probelor din dosar pentru a creşte eficienţa acestui procedeu este necesar să fie respectate câteva reguli: - anchetatorul trebuie să cunoască bine probele din dosar, legăturile dintre acestea şi fapta săvârşită de invinuit; - să cunoască valoarea fiecărei probe existente; - să determine momentul potrivit pentru prezentarea probelor; - să abilitatea de a adresa întrebărilor care vor însoţi prezentarea probelor.

În funcţie de atitudinea învinuitului, anchetatorul poate să utilizeze prezentarea frontală sau prezentarea progresivă. Astfel, dacă infractorul e pentru prima dată într-o astfel de situaţie, se recomanda utilizarea probelor de la cele mai puţin importante spre cele cu o însemnătate majoră, cele doveditoare, cu impact asupra invinuitului. Dacă infractorul este recidivist, se utilizează procedeul prezentării frontale a probelor, această categorie de suspecţi manifestă o tendinţă accentuată spre disimulare, duplicitate, iar opinia că nu există dovezi împotriva sa îi va permite să ofere declaraţii false, asunzând adevărul despre fapta comisă.

7.) Ascultarea unui invinuit sau inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la săvârşirea infractiunii – procedeu presupune o evaluare graduală, de la cel mai puţin eficient pentru grup, „veriga slabă“ (copii, femei) care prezinte motive reale să mărturisească, căreia i se induce ideea că activitatea interesează cel mai puţin pe anchetator. Cu toate acestea, există riscul ca cel audiat să nu fie dispus întotdeauna să colaboreze cu anchetatorul, să existe înţelegeri stabilite înainte cu privire la comportamentul învinuiţilor dacă vor fi descoperiţi (a se vedea acele infracţiuni comise în grup

141

organizat). O cale optimă de înlăturare a acestui dezavantaj este cea de izolare a suspecţilor, astfelk că aceştia neştiind dacă ceilalţi au mărturisit sau nu, fiecare va încerca să afle din anchetă care este poziţia celorlalţi suspecţi, ceea ce va facilita obţinerea declaraţiilor doveditoare ce vor putea fi ulterior confruntate cu declaraţiile fiecărei persoane anchetate, stabilindu-se astfel gradul de sinceritate a celor implicaţi în cauză şi, implicit, obţinerea unor rezulate pozitive;

8). Procedeul justificării timpului critic – vizează durata activităţilor care au precedat săvârşirea infracţiunii, a acţiunilor care caracterizează executarea actului antisocial precum şi perioada imediat post-infracţională. Acest procedeu este utilizat în cazul suspecţilor care oferă declaraţii mincinoase sau în cazul celor care refuză să mărturisească, cei care sunt somaţi să declare unde se aflau în momentul comiterii faptei, sursa mijloacelor de existenţă, provenienţa bunurilor găsite în urma percheziţiilor. În urma verificării datelor obţinute, anchetatorul va stabili gradul de sinceritate al invinuitilor. În cadrul acestui procedeu este utilizat conceptul de alibi prin care se înţelege acel „construct mental cognitiv-demonstrativ, parţial acoperit faptic, prin care persoana bănuită urmăreşte:

a) în timp, să rămână cât mai aproape de timpul comiterii faptei;

b) în spaţiu - să se plaseze cât mai departe de locul comiterii faptei;

c) să-şi facă simţit prezenţa (T. Butoi 2004, p.89).De fiecare dată când învinuiţii se vor apăra pe

spaţii de timp critic îndepărtate în timp prin apelarea la martori, bilete de tren, chitanţe, procese-verbale, note de cazare, se va ridica suspiciunea cu privire la păstrarea acestora, justificarea timpului critic şi cu privire la

142

precizia detaliilor, mai ales că intră în schemă procesul de uitare care poate eroda şi deforma factorul timp (Butoi, T. 1994 / 2000)

9). Interogatoriul psihanalitic respectă „integral demnitatea, drepturile şi libertăţile cetăţeanului din perspectiva prezumţiei de nevinovăţie, este un joc al inteligenţei prilejuit preponderent de o simplă discuţie asupra cazului şi care dă posibilitatea individului de a se apăra cu toate mijloacele - legale sau ilegale“ (T. Butoi, 1994, p. 145). Interogatoriul psihanalitic presupune identificarea comportamentului duplicitar, înteles ca „efort conştient întreprins cu perseverenţă de către subiectul interogat în timpul interogărilor pentru a masca, a tăinui unele stări sufleteşti, intenţii, acţiuni, fapte, date şi probe cu scopul de a induce ancheta judiciară pe piste greşite“ (Stănoiu R., 2003, p. 98). Iniţiatorul curentului psihanalitice, S. Freud, consideră că anumite insuficienţe ale factorilor psihice exprimate, prin acte în aparenţă neintenţionate, se dovedesc a fi motivate şi determinate de raţiuni care scapă conştiinţei umane (T. Butoi, V. Zdrenghea, 1991, p. 123)

Procesele psihice care preced şi insotesc săvârşirea infracţiunii, precum şi cele care succed sunt integrate structurii Eu-lui persoanei interogate, sub forma unui pattern infracţional implementat în scoarţa cerebrală sub forma matricei infracţionale, iar cunoaşterea acestor detalii de către anchetator îi va permite adoptarea unor strategii care să stimuleze acele forme clare sau acte simtomatice din partea persoanei anchetate, care scăpând cenzurii constientului va demasca adevăratul făptaş. Demersul psihanalitic este o necesitate a viitorului nu doar din perspectiva necesităţii de a nu brutaliza fizic şi psihic persoana interogată, ci mai ales pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor celui intervievat, urmărindu-se

143

pe această cale creşterea eficacităţii anchetei juridice. Potrivit opiniilor specialiştilor, condiţia interogatoriului psihanalitic constă în realizarea atmosferei de intimitate din care se poate obţine starea de confianţă, ceea ce permite Eu-lui social, matricei morale, să se armonizeze cu tensiunile rezultate prin actul mărturisirii, acceptării comiterii faptei şi pedepsei (T. Butoi, V. Zdrenghea, 1991, p 132). Interogatoriul psihanalitic presupune existenţa a mai multor categorii de factori ce pun în evidenţă conduita duplicitară:

a) lăsarea obiectelor nu este o oarecare omisiun, nu este întâmplătoare, ci reprezintă dorinţa confuz exprimată a eu-lui de autodenunţare, de revenire la locul crimei, toate acestea reprezintă veritabili indici orientativi ce permit identificarea faptuitorului;

b) revenirea la locul faptei este determinată de dorinţa făptuitorului de a retrăi mental, sub forma reveriei cele întâmplate;

c) lapsus-ul apare de obicei fără legatură directă cu crima, în mod obişnuit este determinat de existenţa unui gând ascuns sau din cauza unei stări generale contradictorie celei afirmate verbal,

d) uitarea cuvintelor şi a numelor proprii ce au legătură directă cu cauza; anchetatorul poate iniţia apela la o serie de tertipuri, cum ar fi să găsească un nume familiar persoanei anchetate şi care să fie asemănător, cel puţin fonetic cu numele omis şi i se cere să îşi amintească numele respectiv. În cazul în care apar ezitări sau unele deformări se dovedeşte existenţa unui indiciu (R. Stănoiu, 2003, p. 147);

e) erorile de lectură şi de scris sunt determinate ca şi în cazul lapsus-ului de existenţa unui gând ascuns.; în această situaţie este de apreciat practica unor

144

anchetatori de a-i face pe acuzaţi să-şi citească propriile declaraţii, ca ulterior să le interpreteze erorile de lectură;

f) actele simptomatice sunt mărturisiri involuntare ale unor gânduri ce scapă de sub controlul Eu-lui conştient, existând o diferenţă semnificativă între ceea ce dorim şi ceea ce trebuie sa facem;

g) asociatiile de idei (T. Butoi, V. Zdrenghea, 1991, p 134).

Practica judiciară atrage atenţia ca modul cum invinuitul reacţionează faţă de un cuvant oarecare, arată care este starea sa sufletească şi permite anchetatorului să pătrundă indirect în subconstientul lui.

Un caz aparte îl reprezintă interogarea individului care nu a participat direct la actul antisocial, semnificaţia acestuia fiind tangenţiala, de aceea este indispensabil în această situaţia apelarea la foarte multă răbdare, tact şi abilităţi analitice net superioare, pentru că altfel se pot comite mari erori judiciare care vor constitui sechele de neînlăturat pentru cel în cauză. Toate aceste detalii subliniază încă o dată, dacă mai era cazul, importanţa care trebuie acordată perioadei de pregătire a interogatoriului, evitând tehnicile de constrângere agresare vizică sau verbală a martorului, indiferent de gradul de suspiciune proiectat asupra sa.

Toate acestea evidenştiază importanţa tactului necesar desfăşurării unei anchete judiciare, bazate pe principiile unei democraţii, unde constrângerea, agresarea sau violentarea martorului nu ,ai poate fi agreată. O anchetă valabilă este cea în care sunt apelate acele însuşiri native ale anchetatorului, abilităţi testate şi investigate, pe o pregătire corespunzătoare înalt calitativă, precum şi o organizare riguroasă a planului de intervievare.

145

V.4. Caracteristici esenţiale ale personalităţii anchetatorului

Pe toată durata desfăşurării anchetei judiciare, un rol aparte revine personalităţii intervievatorului apelat să afle adevărul, să creioneze o soluţie temeinică şi legală. În acest sens, fără a exagera, este necesar să amintim de acele particularităţi psihologice ale unui anchetator: să aibă înţelepciunea lui Solomon, logica lui Aristotel, răbdarea lui Hristos, generozitatea ştiinţifică a lui Pasteur şi inventivitatea lui Edinson (Voica, M, 1999, p. 137).

Analiza asupra personalităţii anchetatorului, în contextul tacticii interogatoriului, trebuie precizat că nu doar nivelul înalt de pregătire profesională prezintă importanţă dar mai ales gradul de autocunoaştere şi de adaptare a trăsăturilor şi resurselor în funcţie de fiecare situaţie cu care se confruntă.

Cum am amintit mai sus, un pas important în demararea anchetei este cel al ascultării când anchetatorul este obligat să dea dovadă de corectitudine, răbdare, atenţie, demnitate şi înţelegere; trebuie să deţină abilitatea de a recunoaşte şi de a-şi controla anumite tendinţe care pot influenţa sau afecta desfăşurarea anchetei: nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calităţi, tendinţa de exagerare, de suspectare a oricarei persoane audiate, indiferent de calitatea acesteia (T. Bogdan, 1976, p. 90-93)

Alături de o riguroasă pregătire de specialitate, anchetatorul trebuie să deţină o serie de resurse psiho-sociale superior dezvoltate, de calitatea acestora depinde eficienţa anchetei: a) Creativitatea în gândire se recomandă evitarea utilizării predominante a schemelor fixe, a şabloanelor,

146

analiza trebuie desfăşurată în jurul ideii de unicităţii fiecărei persoane care poate fi suspect sau martor la un act infracţional; b) Capacitatea de prelucrare cu obiectivitate şi simt critic toate informaţiile şi detaliile care se pot obţine în timpul urmăririi penale; c) Capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultată; d) Evitarea exagerărilor în interpretarea declaraţiilor sau a pozitiei adoptate de persoana ascultată în calitate de învinuit; e) Controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie faţă de cel ascultat în calitate de invinuit sau inculpat. Alături de un foarte bun control asupra reacţiilor psihologice proprii, anchetatorul trebuie să evite pe cât posibil a acelor stereotipii profesionale cauzate de „defectele profesionale“ care pot cauza o incompletă analiză sau, dimpotrivă, o exagerare în interpretări a celor declarate sau a atitudinilor celor intervievaţi care pot apărea involuntar în urma unei stări tensionale extreme (bâlbâiala, neclaritate în expunere). De asemenea, este foarte important ca intervievatorul să-şi controleze simpatiile, respectiv repulsiile faţă de cel anchetat (cazul unei femei care din victimă s-a transformat în agresor, pentru anchetator femeie poate fi un motiv de simpatie pentru infractor, cum de altfel ancheta unui criminal antropofag declanşează repulsia imediată), ambele situaţii trebuie evitate pe cât posibil pentru a nu afecta ascultarea, respectiv analiza gravităţii faptei comise.

În cadrul unei anchete judiciare, odată cu dezvoltarea unei anumite relaţii între cele două părţi poate apărea tendinţa de a-l analiza pe celălalt. De altfel, trebuie precizat că există o anumită permisivitate - acea acceptare conştientă sau inconştientă a unui individ de a

147

fi studiat psihologic de către interlocutorul său, această conduită fiind direct influenţată atât de prima impresie creată asupra celuilalt, cât mai ales de maniera în care este abordat cazul - cel interogat îl studiază pe anchetator, uneori cu o mult mai accentuată decât aceea cu care este studiat învinuitul de către anchetator. Astfel, un anchetator competent, perseverent, ferm, cu experienţă face parte din categoria celor consideraţi „periculosi“ de către infractori care sunt familiarizaţi cu ancheta. Astfel, cel care conduce ascultarea trebuie permită cât mia puţin posibil să fie studiat de cel suspectat, în acest fel se poate evita nedoritele tendinţe de manipulare de către infractor (acesta urmăreşte să vadă ce reacţii are asupra intervievatorului declaraţiile sale, sau să deducă ce informaţii deţin organele competente asupra sa).

În principal, munca anchetatorului are două etape fundamentale:a) stabilirea adevarului prin administrarea probelor materiale şi testimoniale;b) aprecierea în ansamblu a materialului acumulat.

Ancheta juridică presupune parcurgerea unor paşi bine stabiliţi, pentru fiecare fiind solicitate o serie de resurse psihice de înaltă evoluţie: calităţile perceptive, observative, imaginative, cele mnezice şi cele de gândire, fiecare anchetator dezvoltând un stil personal: predominant analitic, sugestiv, orientat spre exerienţa anterioară şi capacitatea de a valorifica această experienţă, ceea ce evidenţiază prezenţa „ecuaţiei personale“. Mai exact, chiar din primul moment al perceperii elementelor cu care va lucra (urme, indicii, documente), orice anchetator va sesiza diferenţiat esenţialul de neesenţial, va adăuga sau va elimina o seride detalii la realitatea concretă, fapte şi date în

148

conformitate cu tipul perceptiv, observativ şi asociativ caruia îi aparţine.

Demersul anchetei judiciare are la bază schiţarea unei ipoteze apoi se desfăşoară o serie de investigaţii care au drept scop verificarea sau anularea predicţiei, mai mult se reţin acele elemente plauzibile care apoi devin premise pentru concluziile finale (Bogdan T, 1973). Pe parcursul acestei etape se remarcă perseverenţa, căutarea neobosită a adevărului şi nu încăpăţânarea în a-şi justifica cu orice preţ propriile presupuneri cu care verifică (Rosca, Al., 1967), cu maximum de rigurozitate, toate variantele pentru a putea exclude cu certitudine orice posibilitate de eroare şi mobilitatea în gândire care îi permite, în orice fază s-ar afla, să abandoneze unele ipoteze şi să adopte altele.

V.5. Aspecte psihologice cu privire la calităţile anchetatoruluiDupă cum reiese şi din rândurile de mai sus,

activitatea de anchetator presupune o serie de calităţi indispensabile, evaluate şi testate prin intermediul cărora se menţine un nivel optim de obiectivitate şi se evită astfel nafastele erori judiciare:

a. Exigenţele legale cer anchetatorului cunoaşterea temeinică a dispoziţiilor legii penale şi procesual penal, a drepturilor fundamentale ale omului, a modului în care legislaţia permite abordarea procedeelor de tactică şi metodica în efectuarea anchetei judiciare;

b. Exigenţele morale vizează raportarea reală şi sinceră a anchetatorului la valorile umane cu privire la adevăr, dreptate, justiţie, bună-credinţă,

149

c. Exigeneţele de competenţă se referă la pregătirea modernă de specialitate, experienţa şi abilitatea anchetatorului de a utiliza tehnologia judiciară în soluţionarea cauzelor judiciare.

Calităţi psiho-intelectuale şi moral-afective ale anchetatorului

Este lesne de înţeles că munca în domeniul judiciar implică o serie de abilităţi care sunt mult mai puţin solicitate în alte ramuri profesionale, mai mult, este necesară o autocunoaştere profundă şi o stăpânire de sine a celui care desfăşoară anchete care au drept obiectiv identificarea infractorului, pedepsirea acestuia, dar şi asigurarea victimei cu privire la îndepărtarea percolului. În rândurile ce urmează vom prezenta câteva din procesele psihice care implică o dezvoltare net superioară:

a. Gândirea în cazul anchetatorului, abilităţile intelectuale sunt cele care permit o analogie rapidă, o aprofundare a cazului, cu care intervievatorul „devine capabil să depăşească limitele hic et nunc ale percepţiei şi să pătrundă mai adânc, nu atât constatativ, cât mai ales comprehensiv-explicativ în esenţa realităţii” (Golu M., 1975, p. 156);

b. Memoria este ceea ce se obţine în urma operaţiilor de stocare şi conservare a informatiei despre stările surselor externe şi despre acţiunile şi trăirile subiective în raport cu ele. Memoria ocupă un loc distinct şi esenţial în procesul de coroborare şi verificare a probelor, acest fapt reprezentând o cale foarte eficace de a combate tendinţele duplicitare şi de simulare a unor comportamente care au drept scop abaterea anchetei de la tema centrală; astfel că anchetatorul trebuie să fie capabil să reţină cât mai multe detalii şi mai ales formulări

150

verbale pe care le va reproduce abia după încheierea interogatoriului, notând fiecare informaţie în forma în care a fost relatată (acest procedeu este aplicat când nu există posibilitatea uilizării aparaturii moderne de înregistrare audio-video).

c. Integritatea sensorială are în vedere condiţia fiziologică normală a analizatorilor anchetatorului, fiind cunoscut faptul ca „valorile funcţiei sensibilităţii sunt supuse unor oscilaţii ca urmare a fenomenelor de adaptare, depresie, oboseală, involuţie, evoluţie sau a celor de sensibilizare, contrast, învăţare“ (Golu, M 1975, p 132).

Prin urmare, anchetatorul trebuie să aibă o stare de sănătate corespunzătoare, să dispună de o mare capacitate de efort voluntar şi să fie lipsit de prejudecăţi sau de sentimente de duşmănie faţă de persoana anchetată. Buna-credinţă trebuie să conducă la soluţii temeinice şi legale atât în activitatea de urmărire penală, cât şi în cea a instanţelor judiciare; acest fapt se manifestă prin:

- intenţia dreaptă: cazul va fi soluţionat doar pe probe valide, obiective şi certe;

- diligenţa: cazurile vor fi soluţionate prin comportamente care respectă drepturile oamenilor, principiile democratice, fără a apela la diferite forme şi grade de abuzuri;

- licitatea: utilizarea în ancheta judiciară doar a probelor admise de lege; respectarea garanţiilor procesuale, a prezumţiei de nevinovăţie, a drepturilor omului;

- abţinerea de la producerea prejudiciilor: sesizarea şi înlăturarea posibilelor vicii în activitatea de urmărire penală (Butoi T., 2004, p. 187).

Tipuri de anchetatori

151

Perspicacitatea, spiritul de observaţie, insistenţa, subtilitatea deducţiilor şi sintezelor, rapiditatea sesizării unor relaţii şi forţa argumentării logice formează intuiţia profesională. Un bun anchetator trebuie să fie o persoană cu reale abilităţi de lucru cu oamenii, să manifeste cu uşurinţă empatia, să reuşească să câştige încrederea şi respectul celui ascultat. Totodată, persoana cu un asemenea rol dispune de optime capacităţi de exprimare verbală, să discute pe teme mai mult sau mai puţin dificile şi, mai mult, să adopte atitudinea în raport cu categoriile de invinuiţi: vanitoşi, orgolioşi, sensibili la flatare.

Printre calităţile profesionale ale anchetatorului se remarcă: obişnuinţa de a privi interlocutorii în ochi pe tot parcursul ascultării, urmăreşte şi evaluază corect reacţiile comportamentale, deprinderea de a asigura anchetei liniştea şi intimitatea necesară; deprinderea de a avea încredere în capacitatea personală, de a fi calm şi echilibrat, precum şi tăria morală de a mai insista atunci când s-a ajuns la concluzia că totul este în zadar.

În urma studierii comportamentului anchetatorilor au fost stabilite principalele tipuri de anchetatori :

Anchetatorul temperat - prezintă un comportament de o mare „naturaleţe“, firesc, manifestă un real interes faţă de interlocutor pe care îl ascultă cu atenţie, calm şi răbdare;

Anchetatorul amabil - manifestă o oarecare transparenţă în relaţia cu interlocutorul; printr-un comportament jovial creează o atmosferă degajată care permite celuilalt să se manifeste firesc, fără constrângeri, acest context social facilitează un minuţios studiu psihologic asupra co-participantului;

Anchetatorul autoritar – scopul central urmărit de acesta este intimidarea interlocutorului, fără a face

152

analize psihologice, prezintă o atitudine rigidă, gravă care nu permite prezumţii de negociere sau chiar înşelare;

Anchetatorul vorbăreţ- prezintă un nivel scăzut de eficienţă în desfăşurarea anchetei, urmăreşte mereu să se facă remarcat, motiv pentru care întrerupe mereu interlocutorul, având intervenţii inoportune şi ineficiente, ceea ce poate compromite ancheta;

Anchetatorul cabotin – este orientat predominant spre aţiuni actoriceşti, spre reacţii teatrale;

Anchetatorul patern - adoptă un comportament blând în ancheta ce poate fi speculat de infractorii recidivisti;

Anchetatorii violenţi – reprezintă modelul torţionar care aparţine strategiilor vechi de anchetare care urmăreau constângerea anchetatului, prin mijloace violente, în vederea mărturisirii; acest pattern nu mai este utilizat în sistemul judiciar actual, întrucât a fost dovedită ineficienţa acestei maniere de anchetare (este cunoscut din istorie cum numeroşi martori ajungeau să mărturisească ceea ce dorea anchetatorul doar pentru a scăpa de cruzimea torturii).

Este necesar să menţionăm că aceste pattern-uri nu pot exista în stare pură, în mod obişnuit ele se interferează, în funcţie de specificul anchetei, de particularităţile celui anchetat, specialistul apelează la un anumit „profil“, putem afirma de predominanţa unei anumit tip doar din perspectiva frecvenţei de manifestare.

V.6. Infractor – portret şi influenţă asupra anchetei

În cadrul unei anchete este dificil de stabilit cât din ceea ce este mărturisit reprezintă actul faptic, cât de obiectivă este relatarea celui anchetat, este martorul de bună credinţă sau nu. Toate acestea reprezintă variabile

153

greu de controlat, mai ales că orice pentru înţelegerea „exteriorului“ fiecare individ face apel la ecuaţia personală ceea ce influenţează • maniera în care este perceput evenimentul, • modul în care a fost memorat, respectiv reamintit, • modalitatea de exprimare, de expunere şi, mai ales, • cât anume, subiectul este dispus sau interesat să exprime.

Această subiectivitate în perceperea, evaluarea şi interpretarea faptului exterior poate avea influenţa semnficative asupra anchetei, atât din perspectiva „lărgimii“ (volumul de informaţie acumulat), dar în special al profunzimii (descoperirea unor faţete ascunse, analiza faptelor în esenţa lor). Din acest motiv, în cazul unor anchete laborioase, se recomandă o testare a martorilor atât din punct de vedere al dezvoltării şi sănătăţii mentale, cât şi din perspectivă senzorială (examen oftalmologic şi audiologic pentru situaţiile încărcate în elemente audio- sau video-senzoriale). Pe de altă parte, o atenţie deosebită trebuie acordată laturii etice şi morale a martorului, a raportului cu persoanele implicate, precum şi maniera de raportare la personalul judiciar.

Elemente definitorii ale personalităţii infractorului

Determinarea cauzelor şi condiţiilor infracţiunii concrete pe de o parte şi a infracţionalităţii în ansamblu pe de alta parte, este esenţială pentru a se identifica căile şi mijloacele adecvate în vederea combaterii fenomenului criminalităţii. Prin ultilizarea unor mijloace care oermit un studiu şi o analiză multilaterală, specialiştii în psihologie judiciară reuşesc să aprofundeze tot mai mult personalitatea criminală: procesul de formare, trăsături şi caracteristici ale infractorului, cauze generatoare a unui comportament antisocial, dar mai ales căile şi metodele

154

de reesucare şi reinserţie socială (Butoi T, 2004). Această evaluare amănunţită asupra personalităţii persoanei „antisociale“ facilitează atât distincţia între delincvenţi şi non-delincvenţi, ci şi între diferitele categorii de infractori.

O primă examinare a personalităţii infractorului ni-l dezvăluie ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe însemnate de integrare socială, care intra în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care traieşte.

Studierea diferitelor categorii de infractori poate duce la stabilirea unor caracteristici psihologice ale celor care incalca prevederile legale.

1). În primul rand, orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social, ceea ce reprezintă rezultatul unor acţiuni de selecţie a societăţii, sunt elemente a căror educaţie s-a efectuat în condiţii deficitare. Nu este de mirare faptul că prin analize anamnezice este evidenţiată, în majoritatea cazurilor, provenienţa infractorilor: familii dezorganizate (orfani, semi-orfani, familii monoparentale, părinţi infractori, părinţi alcoolici) unde nu există condiţii sau preocupare susţinute pentru educaţia morală corespunzătoare a copiilor care să le faciliteze integrarea în sistemul social general. Alături de familie asociem şi anturajul, grupul de prieteni care constituie factori esenţiali ce-i influentează personalitatea şi comportamentul (să ne amintim de cazurile în care „copii buni, din familii bune“ ajuns să se asocieze la diferite găşti, urmând să asiste sau chiar să participe la infracţiuni mai mult sau mai puţin grave, în grup sau individual). Lipsa influenţării educative se mai manifestă şi prin neasigurarea stabilităţii şi continuităţii în îndrumare. În perioada preşcolară şi şcolară copilul manifestă accentuate tendinţe spre vagabondaj, iar lipsa

155

unei supravegheri şi corectări facilitează dezvoltarea deprinderilor infracţionale, de la cele minore: micile hoţii necesare satisfacerii trebuinţelor primare, urmând ulterior acte antisociale cu un mare impact asupra individului, dar şi asupra societăţii: crime violente, agresive.

Referitor la aceasta problemă, G. Guilherment preciza: „Numărul tinerilor criminali şi delincvenţi creşte în mod înspăimântător... în sufletele fragede ale tinerilor se găsesc fermenţii corupţiei, pe care mediul social le favorizează... cei în faţa cărora se deschide viitorul, cei care trebuie să posede iluziile reconfortante ale speranţei, nu ar trebui să cunoască dezamăgirea urii. Şi totuşi, există crime comise de copii, există sinucideri în rândul copiilor“ (G. Guilherment,1924, apud Mitrofan 2000, p. 111 ).

Pe fondul unei educaţii socio-morale puternic deficitare asociate unor experienţe nefaste, cu multă rapiditate se creionează deprinderile negative, indezirabile, asfel că infractorul reprezintă acel individ foarte labil emoţional, cât şi acţional, reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă în reacţii, slaba dezvoltare a emoţiilor, fapt ce determină lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată, lipsa de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.

2). Căutarea satisfacţiei materiale sau morale prin săvârşirea unor acte infracţionale, cu gravitate variată. Abaterea de la lege, pe lângă faptul că reprezintă un pericol pentru societate (reprezintă un simptom de inadaptare din punct de vedere etiologic pe de o parte şi o reacţie atipică pe de alta parte), se mai caracterizează şi prin aceea aduce o serie de beneficii morale sau materiale făptaşului. În mod obişnuit, actele delincvenţiale,

156

indiferent de gravitatea lor (mici abateri până la marile delapidări) sunt dominate de ideea unui câştig imediat, rare fiind delictele unde beneficiile sunt „aşteptate“ după o anumită perioadă de timp, la aceste mobiluri fiind asociate şi atitudinile şi comportamentele agresive. Este necesar să subliniem că există situaţii în care rezultatul nu îl constituie neapărat unul de factură materială, el poate reprezenta un folos de ordin moral cu efecte mai îndepărtate în timp. Şi toate acestea au loc sub o puternică influenţă a mediului ambiant care are rol stimulator spre acţiuni antisociale, iar gradul de „sensibilitate“ spre acte infracţionale asociat carenţelor morale determină caracterul atipic al reacţiilor.

3). A treia caracteristică a comportamentului infractorului este duplicitatea. Conştientizarea caracterului puternic antisocial şi periculos al actelor sale, infractorul observă, plănuieşte şi execută pe ascuns infracţiunea. Legat de reacţiile delincventului în timpul comiterii abaterii penale se ridică două probleme semnificative: a. „scăpările“ – acele lacune, omisiuni din planul infracţional care devin dovezi incriminatorii (lichid seminal în cazul violurilor, haine, amprente, arma crimei etc.) şi b. reintoarcerea la locul faptei – aceasta denotă nesiguranţa infractorului, acesta nu-şi poate aminti dacă totul a fost pus la punct, dacă nu cumva a comis o greşeală, ceea ce îi îndeamnă să se reîntoarcă la locul infracţiunii, gest ce poate fi de rău augur, în marea majoritate a cazurilor. Dacă cea din urmă conduită a infractorului reprezintă o formă de verificare a locului, din dorinţa de a-şi muşamaliza tot mai mult identitatea, în cazul lacunele trădătoare în planul de execuţie pot însemnafie dorinţa de a fi prins, fie o oarecare nesiguranţă şi grabă. Duplicitatea infractorului este o trăsătură esenţială a comportamentului său; el nu-şi

157

dirijează atitudinea doar în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot timpul; se prezintă de multe ori în cadrul social drept un om integru, onest, cu preocupări din cele mai variate.

Preocuparea excesivă a tăinuirii, atenţia excesivă acordată reacţiilor comportamentale şi verbale, evidenţiază o serie de caracteristici specifice ce deosebesc infractorul de omul obişnuit, în timp ce persoana ne-infracţională apelează la formulări verbale care implică diferite timpuri verbale – povestesc cu multă nonşalanţă elemente semnificative pentru ceilalţi, în mod obişnuit delincvenţii nu folosesc un alt timp decât prezentul, iar plurarul este întotdeauna înlocuit cu singularul (Damon Runyen, apud Bogdan, T. 73, p. 156).

4). Frustrarea este acut resimţită de către infractor atunci când constată că este privat de unele drepturi şi recompense, mai ales în situaţia în care consideră că i se cuvin sau când în calea obţinerii acestor drepturi se interpun obstacole. Este cunoscut că delincvenţii au pattern-uri personale de a reacţiona în faţa frustraţiei: de la amânarea satisfacţiei până la apelarea la unele comportamente agresive, specific indivizilor cu un scăzut autocontrol, de aici şi acele reacţii atipice, inconstante şi violente (Butoi T., 2003)

5). Imaturitatea afectivă – delincventul apelează cu multă uşurinţă la comportamente infantile (accese de plâns, crize) pentru obţinerea unor plăceri imediate, minore şi uneori nesemnificative;

6). Complexul de inferioritate – caracterizat prin acel sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. J.Pinatel a dezvoltat o amplă teorie asupra personalităţii criminale; plecând de la cele trei instanţe ale psihicului conform teoriei psihanalitice: Sinele (inconştientul,

158

complex de instincte şi tendinţe reprimate sau refulate), Eu-l (nucleu al personalităţii care reprezintă dimensiunea psihică a cunoştinţelor şi imaginilor despre sine, precum şi atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de cele mai importante interese şi valori) şi Supra- Eu-l (instanţa supremă a moralităţii, expresia existenţei sociale a individului).

Pinatel consideră că există o diferenţă marcantă de grad între personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului, la baza acestei opinii se bezează pe acea transformare a asentimentului temparat în asentiment tolerat şi apoi trecerea la act. Mai mult decât atât, autorul amintit susţine că nici una din trăsăturile infractorului (egocentrism, labilitate afectivă, izolare socială etc) nu reprezintă o cauză principal generatoare a comportamentului delincvenţial, însă reunirea lor într-o anumită formă conferă personalităţii un caracter specific, cu o anumită orientare. Pinatel menţionează unele forme de evoluţie psihică şi socială, în sensul că persoana uneori parcurge un proces care duce la deplina maturizare. La unii infractori se observă o stare de imaturizare socială care se manifestă prin neînţelegerea şi necunoaşterea răspunderii sale faţă de alţi oameni, prin neluarea în seamă a intereselor celorlalţi (hoţul, agresivul, violatorul, nu inţeleg, nu admit că şi victima are anumite drepturi). Pinatel avanseaza ideea ca în circumstanţe excepţionale orice om poate deveni delincvent, însă diferenţa dintre delincvenţi şi nondelincvenţi este pusă în evidenţă de pragul delincvenţional: unii dintre nondelincvenţi au nevoie de presiuni grave pentru a le provoca o reacţie antisocială (crimele pasionale), în timp ce alţii trec la acţiunea de incitaţie exterioară foarte uşor (indivizii recalcitranţi, alcoolicii etc.). Spre deosebire de aceştia, infractorii

159

inveteraţi nu aşteaptă ivirea unei ocazii ci şi-o procură, şi-o formează singuri.

De asemenea, pe această filieră a personalităţii criminale este necesar să amintim de teoria procesului criminogen, al trecerii la actul infracţional, la baza acestei paradigme găsindu-se opinia lui Greef (apud Stănoiu R., 2003) conform căruia evoluţia psihică a individului care comite o infracţiune gravă, cuprinde trei faze :

a) faza asentimentului temperat : reprezintă stadiul în care individul, în urma unor experienţe nefaste, suferă o serie de degradări progresive a personalităţii: este convins de inegalitatea şi nedreptatea societăţii, consideră că nu merită respectate acele convenienţe de coabitare cu ceilalţi, totul reprezentă o situaţie fără ieşire;

b) faza sentimentului formulat individul acceptă comiterea unui act antisocial, a crimei, consideră că e singura cale de „rezistenţă“ în faţa „sorţii crude“

c) faza de criză în cursul creia este acceptată eliminarea victimei, este căutată ocazia favorabilă pentru aplicarea planului de atac.

Deţinerea a cât mai multe detalii despre infractor, mediul de provenienţă, caracteristici psiho-socio-demografice, nivel de pregătire, surse de trai etc. permit nu doar o reperare imediată a acestuia şi aplicarea unor forme punitive adecvate, dar mai ales toate aceste amănunte facilitează dezvoltarea unor politici sociale de prevenire a infracţionalităţii şi diminuarea tendinţelor de reiterare a acteolr antisociale (recidivă).

V.7. Analiza psiho-comportamentală a făptaşului în cadrul anchetei judiciare

160

Ancheta, spre deosebire de obişnuitele interacţiuni sociale, reprezintă acea relaţie unde actanţii indeplinesc deţin un statut bine definit; în timp ce anchetatorul este elementul moral legal care acţionează pentru apărarea colectivităţii, fiind îngrădit de lege în acţiunea lui, anchetatul sau inculpatul acţioneaza liber; între cei doi există o mare tensiune psihologică (Bogdan, T, 1973, p 125)

Pe toată durata acestei investigaţii anchetatorul deţine un avantaj de poziţi conferit de atributiile sale legale, având posibilitatea de a-l observa pe invinuit în situaţii în care acesta manifestă diverse tulburări mimice, neuro-vegetative: roşiri, respiraţie accelerată, tremur, vibraţii ale vocii etc. Aceste tulburări de rtm şi fluenţă pot fi provocate şi prin arma surprizei - prezentarea neaşteptată a unei noi dovezi sau punerea subită a unei întrebări fără legătură aparentă cu discuţia anterioară.

O problemă aparte, pe toată durata anchetei, o reprezintă acei făptaşi care preferă să păstreze tăcerea, iar anchetatorul nu dispune de nici unmijloc pentru a-l determina să mărturisească sau să îşi prezinte „varianta“ pentru a se autoapăra. În unele cazuri singura lor manifestare se rezumă susţinerea nestrămutată a nevinovăţiei lor. Asemenea cazuri se întâlnesc la infractorii politici care adoptă această tactică pentru a nu da nici un fel de reper organelor de ancheta şi pentru a acoperi complicii. De asemenea, în urma înhibiţiei create de anchetă şi de povara faptului comis, o astfel de atitudine este agreată uneori de către infractorii de drept comun, cauza constituind-o elementele puternic inhibante precum povara faptului comis şi

Atitudinea infractorului în cadrul anchetei este o atitudine voluntară, îşi dirijează comportamentul în mod conştient, acest fapt se dezvoltă în concordanţă cu

161

situaţia concretă, fiind influenţată şi de urmările actelor sale. În cadrul interviului juridic, infractorul abordează un anumit comportament la baza căruia se găsesc o serie de indicatori şi motive care se cuprind în (Butoi T., 2004):

1). Sistemul de legături ce alcătuiesc habitudinile sociale, evidenţiate în concepţia despre lume şi viaţă a persoanei resspective, ceea ce reprezintă chintesenţa existenială a individului şi cuprinde:a) imaginea propriei persoane - sentimentele, idealurile, deprinderile individuale;b) imaginea societăţii.

2). În timpul desfăşurării anchetei, făptaşul este constrâns de habitudinile sociale, de dominanţă, ceea ce are drept urmare dezvoltarea unei atitudini defensive. Atitudinea celui anchetat în cabinetul de anchetă reprezintă un moment important pentru activitatea post infracţională. Mai mult se consideră că actul de recunoaştere şi de dezvăluire a afptei comise reprezintă primul pas din cadrul procesului de reinserţie socială.

3). Un alt factor important pentru buna desfăşurare a anchetei îl constituie caracteristicul infracţiunii: dacă înfractorii pasionali mărturisesc cu multă uşurinţă fapta săvârşită, cei habitudinali sunt mai refractari în uşurinţa mărturei, în timp ce făptaşii actelor teroriste, sau cu un pronunţat caracter politic preferă să îndure tacă pentru a nu compromite gruparea sau pentru a tergiversa reperarea celorlalţi din mişcarea anarhistă.

4). Caracteristicile psihice ale anchetatului: activitatea nervoasă superioara, temperamentul şi caracterul reprezintă indici valoroşi în profunzimea anchetei, a timpului necesar pentru elucidarea adevărului etc.

162

Alături de datele externe ale anchetei: contextul spaţio-temporal în care a avut loc infracţiunea, indispensabil pentru eficacitatea anchetei este studiul asupra comportamentului manifestat de subiect, atât cel declarat, dar mai ales cel nonverbal şi paraverbal. Toate acestea reflectă trăsăturile temperamentale (motricitatea, timpul de reacţie în timpul intervievării), diferite expresii emoţionale, manifestate involuntar sau provocate (femeile apelează frecvent la plânsete sau afecte ce au drept scop sensibilizarea comisiei), specificul cognitiv-intelectual al individului, precum şi atitudinea anchetatului faţă de intervievator şi faţă de întreaga anchetă. Toate aceste detalii pot fi reţinute printr-o observaţie susţinută în urma căruia se vor înregistra simptomatica labilă - aspectele dinamice ale corpului, pantonima - ţinuta, mersul, gesturile, mimica - expresiile feţei, modificările vegetative, vorbirea (Mocanu, L. 2009, p.80 - 90).

ţinuta sau atitudinea permite exprimarea de către individ a răspunsului său faţă de o anumită situaţie, În mod obişnuit, poziţia generală a corpului este edificatoare pentru trăirea psihică a individului în momentul respectiv, astfel că o postură „apăsată“ (umeri „căzuţi“, trunchi înclinat în faţă, maini cazute pe lângă cop, capul orientat în jos) denotă în mod cert oboseală acumulată în urma unei activităţi epuizante sau o stare maladivă (depresivă). În anumite contexte, temporale, această postură poate sugera o stimă de sine precară, atitudine defensivă, etc. la polul opus este postura în care pieptul este bombat, capul sus, umerii drepţi, picioarele larg depărtate, mâinile evoluând larg pe lângã corp, toate aceste denotă bucurie, încredere în sine, tendinţe dominatoare sau de provocare etc.

163

Bineînţeles că aceste conduite şi atitudini sunt direct intersectate cu o serie de aspecte contextuale sau de anumite caracteristici ale individului (de pildă, un individ astenic are o postură uşor „încovoiată“, în timp ce un indivd minion din dorinţa de a vedea mai bine ceea ce este în faţa sa va apela la posturi drepte, ferme).

mersul – permite o identificare rapidă a dispoziţiei individului, precum şi a stării de sănatate mentală a acestuia. Indicii de evaluare a acestuia ţin de viteză, ritm, fermitate, de unde şi clasificările de merg greoi, lent, greu, nehotărât sau timid, energic, ferm,suplu etc. Este cunoscut faptul că mersul reprezintă un indicator semnficativ al stării neuropsihice; mersul denotă oboseala sau vivacitatea individului

Principalele criterii prin prisma cărora poate fi categorisit mersul sunt: viteza, elasticitatea şi fermitatea. Pe baza acestora se disting urmãtoarele tipuri de mers: lent şi greoi; lent şi nehotãrât, timid; rapid, energic, suplu şi ferm. Aceste tipuri de mers au semnificaţii psihologice distincte, tempo-ul psihologic, nivelul energetic caracteristic individului va fi exprimat prin viteza cu care acesta se deplasează (dimineaţa când individul este odihnit acesta va prezenta un mers rapid, uşor, în timp ce în cursul zilei, odată cu acumularea oboselii acesta devine tot mai lent, rigid şi greoi.). o situaţie similară se constată şi în cazurile de boală: când individul este sănătos are un mers sprinten, ferm, elastic, în timp ce în cazul bolnavilor are loc o „economie energetică“, ceea ce le imprimă un mers cu totul diferit. De asemenea, mersul constituie şi un semn al coloraturii afective a trăirilor individului (Răşcanu, 2003, p 67). Tonusul psihic ridicat, bucuria şi entuziasmul au drept corespondent un mers săltăreţ, dinamic, ferm, cu paşi mari, în timp ce tristeţea,

164

dezamăgirea sunt asociate cu mersul lent, cu paşi mici, un „pas abătut“.

- mersul lent şi greoi sugerează o lipsă acută de energie şi mobilitate motorie, iar în condiţiile asocierii cu o oarecare lentoare în vorbire şi în gesturi se constată un deficit ridicat de vigoare psihică. Cum deja se cunoaşte, în aprecierea modalităţii de mers trebuie ţinut seama de o serie de particularităţi contextuale (spaţio-temporale) sau personale ale individului: în cazul persoanelor cu o constituţie mai masivă această lentoare şi greutate poate fi privită ca „normalitate“ sau indivizii cu un temperament predominat flegmatic, în timp ce indivizii astenici pot suferi de o anumită maladie. O situaţie similară este şi în cazul bătrânilor, unde greutatea mersului reprezintă o caracteristică naturală (scăderea rezervelor energetice psiho-fizice),

- mersul lent, nehotãrât, timid – cu multă uşurinţă sugerează o acută lipsă de încredere, o stimă de sine scăzută şi / sau o emotivitate crescută. Este necesar în evaluarea acestui pattern comportamental dacă aceasta reprezintă o caracteristică a individului sau este o consecinţă a confruntării acestuia cu o anumită situaţie (de exemplu o stare de tensiune, o stare de inferioritate resimţită în condiţiile comiterii unei greşeli la locul de muncă). Fără dubii, acest tip de mers reprezintă o stare de defensivă a indiviului şi este caracteristică temperamentului melancolic,

- mersul rapid, energic, suplu şi ferm este specific vârstei tinereţii, denotă multă voiciune, încredere în forţele proprii, precum şi un echilibru emoţional şi intelectual optim. Este specific indivizilor sancvinici, sau „colericilor educaţi“

gesturile – un alt mijloc foarte sugestiv a stăriii psihice a individului, precum şi raportul acestuia

165

cu lumea exterioară. Prin mişcările mânii individul caută să stabilească un oarecare echilibru între lumea sa proprie, interioară lşi „lumea din jur“ sau, dimpotrivă, acestea pot reprezenta un mijloc de autoprotecţie în faţa factorilor indezirabili. Gesturile pot fi împãrţite în trei mari diviziuni: instrumentale, retorice şi reactive.

1. gesturile instrumentale – permit executarea anumitor sarcini, implică mişcări de la cele de o fineţe şi precizie aparte (mişcări predominant digitale),până la ce grosiere: de tragere, susţinere, împingere, apucare, lovire etc, sunt cele prin intermediul cãrora se efectueazã o anumitã activitate. Existã gesturi instrumentale generale şi specifice:

1.a. g esturile instrumentale generale – reprezintă acele mişcări ale mânii care permit realizarea unor activităţi de interes general,cum ar fi cele casnice, cele de nutriţie igienă, scris, citit etc; acestea sunt similare la toţi indivizii , indiferent de provenienţa lor, gradul de educaţie şi statut socio-economic. Varietatea acestor gesturi constă în: viteza, frecvenţa, intensitatea, amplitudinea, planul de efectuare, precizia cu care acestea sunt defăşurate, de aici rezultă calitatea şi efienţa rezultatului final. Toate aceste caracteristici ale acestor gesturi sunt dependente de vârsta subiectului (bătrânii nu au aceeşi viteză şi precizie a mişcării comparativ cu persoanele adulte), gradul de pregătire al acestuia (o persoană care desfăşoară predominat activităţi fizice nu va avea aceeaşi viteză şi precizie a scrisului, de exemplu etc), precum şi preominanţa temperamentală (un coleric va fi mult mai rapid decât un flegmatic,dar precizia celui din urma poate fi mai cresută). Cu cât practica exercitãrii unor gesturi instrumentale, chiar generale, este mai mare, cu atât viteza efectuãrii lor este mai mare. În evaluarea acestor gesturi trebuie ţinut seama şi de viteza de

166

desfăşurare şi manifestare a acestora, mai ales că în urma unor repetiţii susţinute poate determina atât un timp foarte scurt de execuţie dar şi o precizie considerabilă:

- gesturile rapide, dar de o precizie mediocră- în general sugerează o anumită stare de tensiune, de hiperexcitaţie. Dacă pentru temperamentul coleric astfel de reacţii motrice reprezintă o caracteristică generală, în cazul celorlalte tipuri temperamentale, acestea constituie o dovadă clară a tensiunii emoţionale (pozitive sau negative),

- gesturile promte, sigure şi precise denotă calm, stăpânire de sine, încredere în sine, prezenţă de spirit etc.

- gesturile lente, dar sigure şi precise sunt întâlnite la indivizii meticuloşi care acordă o atenţie deosebită amănuntelor, urmărind mereu atingerea unui anumit nivel calitativ, în ciuda situaţiei temporale. Este caracteristică individului cu un temperamnet flegmatic, iar sub forma unor manii poate manifesta şi melancolicul.

- gesturile variază ca viteză, dar sistematic lipsite de precizie sugerează într-o manieră clară neîndemânarea, lipsa de interes a subiectului pentru respectiva acţiune, lipsă de experinţă sau chiar simţ practic.

1.b. gesturile retorice în mod obişnuit aceste reacţii motrice însoţesc mesajul verbal şi au drept scop persuadarea interlocutorului fie pentru a obţine ceva sau a declanşa o anumită stare emoţională. Acest fapt dovedeşte, încă o dată gradul crescut de implicare a nonverbalului în comunicarea interumană, prin diferite mijloace non-verbale pot fi exprimate direct emoţii, stări de teamă, de furie, tristeţea sau veselia etc. Alături de exprimarea verbală, acestea conferă o greutate suplimentară mesajului transmis. Ca urmare a celor spuse mai sus, semnificaţiile gesturilor retorice sunt tot aşa de

167

numeroase şi variate ca şi cele ale vorbirii propriu-zise. O serie de concluzii psihologice pot fi desprinse în primul rând din caracteristicile de ordin formal ale gesturilor, cum sunt: frecvenţa, amplitudinea, energia, planul de efectuare etc. Astfel:

- gesturile rare, „moi“, de mică amplitudine, reprezintă acele gesturi reţinute, mâinile sunt lipite sau pe lângă corp şi denotă stări de teamă, de defensivă sau un nivel scăzut al energiei psiho-fizice sau, dimpotrivă, apatie, dezinteres, tendinţă de izolare, este întâlnit la indivizii cu temperament melancolic. În cazurile tulburărilor psihice, aceste gesturi sunt specifice stărilor maladive sau depresive,

- gesticulaţia bogată, impetuoasă, largă – caracteristică în mod special persoanelor colerice, cu fizionomii predominant de tip picnic. Cu multă uşurinţă denotă stări de stenie sau hiperastenie (veselie, bună dispoziţie, jovialitate, voluptate etc.) şi are drept urmare o antrenare a celorlalţi în implicarea într-o situaţie dată.

- gesturile repezi, violente – sunt manifestate în situaţii ale comunicării tensionate, în general sunt îndreptate în „înainte“ şi sugerează o nervozitate crescută, tendinţă de dominare, exercitarea conştientă a autorităţii etc.

Alături de aceste semnificaţii derivare şi / sau asociate altor comportamente verbale, non-verbale sau paraverbale, gesturile pot deţine unele sensuri prin conţinutul lor semantic, unele pot sugera acţiunea (legănatul, taiatul lemnelor, cântatul la un instrument, conducerea masinii etc.). Alte gesturi exprimă emoţii: frică, spaimă, oroare etc. sau chiar sentimente: dragoste, ură, dispreţ, îngâmfare etc. După cum este lesne de înţeles, între comunicarea verbală şi cea gestuală nu există o dependenţă, gestrule pot transmite un mesaj fără

168

să fie necesară prezenţa verbalizarea lui sunt , viceversa. Aceste raporturi, predominanţa unuia sau a altuia este direct influenţată de specificul situaţiei sau de particularităţile psiho-intelectuale şi afective ale individului. Unele persoane găsesc mult mai uşoară comunicarea gestuală, acest fapt denotă anumite deificultăţi de conceptualizare a mesajului, pe de altă parte, la unii predomină latura verbal-noţională (Răşcanu, 2003), iar gestica este redusă semnificativ (o dezvoltare intelectuală superioară). Indiferent de pattern-ul comunicaţional predominant, este necesară identificarea rapidă, respectiv cunoaşterea specificului interlocutorului, în felul acesta se permite o optimă adaptare la cazul dat, este o cale viabilă şi eficientă de înlăturare a blocajelor comunicaţionale.

Cum este lesne de înţeles, gestica permite cu multă uşurinţă exprimarea anumitor emoţii, stări şi trăiri afective resimţite la un moment dat. Astfel, observarea atentã a gesturilor retorice ale oamenilor poate aduce importante precizãri cu privire la tipurile cãrora ei le aparţin: inert, apatic, amorf, emotiv-depresiv, emotiv-activ, nervos, pasionat etc. Întrucât gestul reprezintă o „legatură de tranziţie cu limbajul până la momentul acţiunii şi ca pe un fenomen care reprezintă continuitatea vieţii sociale umane şi intraumane“ (G. H. Mead apud Dan, M, 2004, p. 93),acesta are adeseori un caracter spontan care sugerează gradul de sinceritate, uimire, bucurie, teama resimţite de persoana dată.

1.c. g esturile reactive – reprezintă răspunsul oferit de individ la diferite situaţii, respectiv solicitări;acestea sunt caracterizate printr-un grad sporit de spontaneitate, ele nu sunt elaborate conştient, de multe ori scopul apelării la astfel de mişcări are drept scop apărarea personală. Şi aici putem evalua detaliat acest

169

comportament gestual prin prisma vitezei, a amplitudinii, a promptitudinii a frecvenţei de apariţie şi manifestare etc. Toţi aceşti indivizi reprezintă surse valide în analiza comportamentului individual, gradul de sănătate neuro-psihică subiectului, resursele energetice, dar mai ales caracteristicile reactivităţii emoţionale, de la stări de hiperasternie (bucurie crescută, dinamism, voiciune, avalanşă de mişcări, acţiuni cu o organizare foarte scăzută, tensiuni puternic resimţite) până la stări de hipostenie (blocaj şi incapacitate de a reacţiona).

mimica - reprezintã ansamblul modificărilor expresive la care participă părţile mobile ale feţei: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii (Răşcanu, 2003, p. 65). Cu siguranţă că în acţiunile expresive ale feţei se adaugă şi caracteristicile statice ale fizionomiei: culoarea părului şi a ochilor, conformaţia feţei şi formatul ochilor, înălţimea frunţii, grosimea buzelor etc., orecum şi relaţia dintre acestea creând profilul unic al fizionomiei individului. Expresivitatea feţei depinde cel mai mult de elementele mobile, astfel încât noţiunile de mobilitate şi expresivitate sunt cu referire în mimică aproape sinonime. Nu este necesar să amintim de existenţa acelor teorii şi ipoteză cu privire la anumite particularităţi de fizionomie şi un anume comportament. Studii recente au dovedit o slabă corelaţie între anumite trăsături de la mimicii, respectiv profilului fiziologic şi comportamentul antisocial.

Un rol covârşitor în expresivitatea facială este deţinut de către mişcarea ochilor, a comisurilor gurii, precum şi direcţia privirii. Expresia tradiţională: „ochii sunt oglinda sufletului“ face referire al controlul destul de scăzut şi slaba conştientizare a modalităţii de a „privi“, de aici şi caracterul spontan, direct şi sincer al expresivităţii lor.

170

Expresivitatea facială este foarte variată, ea putând sugera starea de bucurie sau tristeţe, uimire şi mirare, mânie sau tandreţe, toleranţă sau autoritate etc. În mod obişnuit semnficiaţia diferitelor modalităţie expresive este generală, neexistând diferenţe marcante chiar şi în cazul cei doi actanţi provin din culturi diferite. În acest fel există o serie de „indicii“ care permit o mai facilă decodificare a mesajului transmis:

- gradul de deschidere a ochilor – reprezintă o cale foarte eficientă de a afla starea în care se află subiectul; astfel , pe de o parte acest model mimic sugerează atitudinea individului faţă de afluxul informaţional, iar pe de altă parte ni se evidenţiază cantitatea de informaţii furnizate.

Astfel, în timp ce ochii larg deschişi reprezintă un viu interes pentru ceea ce spune interlocutorul, lipsa sentimentului de culpă sau teamă; ochii întredeschişi denotă o atitudine de neîncredere, suspiciune, căutarea sensurilor ascunse ale interlocutorului, plictiseală sau tendinţa de eschivare în faţa unei situaţii date.

În general, se poate vorbi de un raport direct proporţional între gradul de deschidere a ochilor şi cantitatea informaţiilor recepţionate sau emise de către individ: cu cât creşte numărul mesajelor informaţionale receptate sau emise, cu atât gradul de deschidere a ochilor creşte corespunzător (Răşcanu, 2003).

- direcţia privirii deţine un rol covârşitor în comunciarea interumană, sugerează direct atitudinea actanţilor despre mesajul primit, precum şi starea în care aceştia se găsesc la un moment dat, de aici si o serie de expresii: „privirea în gol“ ceea ce denotă descumpănire, uimire, neştiinţă etc. De asemenea, „privirea ezitantă“ este specifică indivizilor extrem de timizi şi retraşi sau, dimpotrivă, se apelează la ea pentru a ascunde ceva,

171

sentimene de ruşine, de vină etc. Dacă privirea orientată spre pământ denotă ruşine, compexe de inferioritate, privirea peste capul interlocutorului sugerează lipsă de respect pentru acesta, aroganţă. În cazul în care cei doi interlocutori se privesc direct în ochi, aceştia dovedesc sinceritate, hotărâre, iar în condiţii de admonestare se transmite asprime, atitudinea autoritară, uneori chiar provocarea.

În strânsă legătură cu direcţia, este necesar să se ia în considerare:

- mobilitatea privirii – cu toţii am cunoscut interlocutori care să privească mereu pe lângă noi, sau să le fugă privirea peste tot, fără să îşi fixeze privirea într-un punct anume, ceea ce denotă o lipsă de fermitate, tendinţă de evitarea şi eschivare, de a-şi ascunde gândurile, intenţiile, sentimentele. La polul opus se găseşte privirea fixă, individul parcă priveşte prin noi, cee ce denotă o oarecare ruptură de lumea reală, de mute ori este un indice a unor tulburări de personalitate.

Astfel, după cum se poate remarca, studiul atent al privirii poate dezvălui nu doar comportamentul, cât şi atitudinea neexprimată a interlocutorului, astfel, în cazul când doi oameni se privesc, iar unul dintre ei coboară sau schimbă sensul privirii sugerează retragerea sau adoptarea unei atitudini defensive.

- mimica săracă - reprezintă acea fizionomie imobilă, cu o scăzută expresivitate şi cu o mobilitate deficitară a muschilor faciali, specifică individului caracterizat printr-un temperament flegmatic. Uneori, o mimică sărăcăcioasă denotă a structură psihică primară, amorfă.

- Mimica predominant depresivă se caracterizază printr-o orientare meditativă dată de muşchii feţei „căzuţi“, ceea ce denotă fie apartenenţa la tipul

172

temperamental melancolic, fie faptul că individul se află sub influenţa unui eveniment neplăcut.

- Mimica mobiă reprezintă starea de bine, stări emoţionale pozitive, reconfortante, un tonus crescut. Este o mimică caracteristică sangvinicilor.

- mimica excesiv de mobilă specifică clovnului, denotă o însemnată labilitate psihică. Asociată unui debit verbal crescut şi o gestică amplă şi rapidă, acest pattern este caracteristic colericilor. În cazuri extreme, astfel de comportamente întâlnim la pacienţii diagnosticaţi cu tulburări de comportament, şi hipermaniacii.

În cadrul unei anchete judiciare o importanţă covârşitoare, alături de declaraţia verbală faptică, precum şi limbajul non-verbal, se găseşte vorbirea vorbirea -calea netă spre studiul psihismului individual. Din perspectiva comunicării este vorba de aspectul paraverbal, care face referire la intensitatea sunetelor, fluenţa mesajului exprimat, debitul sau viteza exprimării, intonaţia, pronunţia. Ca şi în cazul analizei limbajului nonverbal, şi în cazul exprimării paraverbale este necesar să se ţină seama de detaliile contextuale, de particularităţile individuale ale individului, caracteristicile culturale etc.

- Intensitatea medie a sunetelor constituie un indice al fondului energetic al individului, dar şi al unor însuşiri psihice, precum: hotărârea, autoritatea, calmul, încrederea în sine. Astfel, în timp ce vocea scăzută denotă neîncredere, teamă, emotivitate, sau oboseală şi boală, o voce energică, puternică sugerează energie, vitalitate, hotărâre, sau tensiune, iritare şi iritabilitate,

- Fluenţa - respectiv caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii - constituie un indice direct al mobilităţii proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare, de ideaţie. Vorbirea fluentă (continuă,

173

curgătoare) este un mod evident de a demonstra abilitatea individulu de a-şi găşi cuvintele, precizie, rapiditate, stimă de sine optimă, dezvoltare înaltă a unor procese psihice interconectate cu capacitatea intelectuală: memorie, voinţa, atenţia,, precum şi un neuropsihism ridicat. La polul opus se găseşte vorbirea lipsită de fluenţă (discontinuă, întreruptă frecvent de pauze) reprezintă dezvoltare deficitară a capacităţilor intelectuale, dificultăţi de conceptualizare, respectiv de găsirea cuvintelor adecvate demersului. Aceste tulburări ale fluenţei poate fi rezultatul şi simptomologia unor tulburări neuropsihice, sau a unor factori contextuali şi personali: tonus neuro-psihic scăzut, oboseală cronicizată, lipstă de încredere în potenţialul propriu, teamă. O formă specială a lipsei de fluenţă o reprezintã aşa-numita „vorbire în salve“ (Răşcanu, 2003). Aceasta se caracterizează prin grupuri de cuvinte rostite precipitat, dar cu pauze relativ mari între ele, prezentând de regulă şi multe aspecte de incoerenţã - cel puţin din punct de vedere gramatical. Aceasta denotă adesea o reactivitate emoţională crescută.

- Debitul sau viteza exprimării – reprezintă un indice foarte clar asupra stării de tensiune resimţite de individ. În mod obişnuit, oamenii când se găsesc într-o situaţie unde pot resimţi acut un nivel crescut al stresului caută să-şi expună problema într-o manieră foarte rapidă mai ales femeile. Aceasta, constituie cel mai adesea o caracteristică temperamentală: astfel, în vreme ce colericul vorbeşte mult şi repede, flegmaticul se exprimă folosind un debit deosebit de redus. Pe de altă parte, debitul depinde de gradul de cunoaştere a obiectului discuţiei, de relaţia afectivă în care se află individul care vorbeşte cu interlocutorul său. Astfel, cu cât cunoaşterea obiectului este mai amplã, cu atât debitul va fi mai mare.

174

De asemenea, debitul este mai mare atunci când relaţia dintre indivizii între care se poartă discuţia are caracteristicile unor afinitãţi între persoane. Relaţia de respingere, se manifestă prin reducerea sau chiar suspendarea comunicării verbale dintre indivizii în cauză.

- Intonaţia reprezintă poate cel mai bun mijloc de exprimare a trăirilor afective resimţite de individ. Şi aceasta poate avea o varietate crescută de forme şi grade de manifestare Astfel, intonaţia bogată în inflexiuni este caracteristicã indivizilor cu un fond afectiv bogat şi care în acelaşi timp tind, conştient sau mai puţin conştient, să-şi impresioneze (afectiv) interlocutorii. În schimb, intonaţia plată, monotonă, săracă în inflexiuni poate denota fie un fond afectiv deficitar sau inhibiţii în comportamentul social precum: incapacitatea exteriorizãrii propriilor sentimente, dificultăţi în stabilirea de contacte cu oamenii din cauza timidităţii etc.

- Pronunţia depinde pe de o parte de caracteristicile neuropsihice, iar pe de altă parte de nivelul de cultură generală şi profesională a individului. Ca tipuri se disting: pronunţia deosebit de corectă (reflectând o grijă pentru corectitudine mergând până la pedanterie), pronunţie de claritate şi corectitudine medie, pronunţie neclară, neglijentă. Cel mai frecvent, forme defectuoase de pronunţie pot fi întâlnite la temperamentele extreme, la colerici şi la melancolici. Astfel, colericii din pricina grabei deformează unele cuvinte, iar pe altele chiar le elimină, „mănâncă" din vorbire, înlocuindu-le cu gesturi sau prin expresii de mimică. Pe de altã parte, la melancolici se constată adesea scăderea sensibilă a sonorităţii şi contopirea în sunete confuze a unor sfârşituri de cuvinte sau de frază În strânsă legãtură cu pronunţia trebuie sã fie luate în

175

considerare eventualele particularităţi sau chiar defecţiuni de limbaj. Acestea pot servi pe de o parte la identificarea vocii, în absenţa imaginii interlocutorului (în comunicaţiile telefonice etc.); iar pe de altă parte, ele pot da şi unele indicaţii asupra trăsăturilor sale psihice. De exemplu, în cazul manifestãrilor de bâlbâială se poate presupune, fără mari riscuri de a greşi, că individul respectiv se caracterizează şi printr-o reactivitate emoţională sporită.

Este vital pentru a înţelege pe deplin mesajul tenasmis pe căi nonverbale să fim foarte atenţi, iar pentru a preveni anumite aspecte indezirabile este necesar să adresăm întrebări clarificatoare. În caz contrar, suntem foarte uşor înclinaţi să apelăm la clasicile stereotipuri sociale legate de înterpretarea gesturilor sau , mai rău, aprecim după propria grilă şi putem declanşa un comportament care pentru interlocutor poate fi inconfortabil sau acesta poate resimţi puternice stări de disonanţă. Harta nu este teritoriul! Astfel, în baza observaţiilor desfăşurate pe toată durata anchetei, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în special mimica invinuitului care evidenţiază stări, sentimente şi dispoziţii sufleteşti a căror interpretare corectă este necesară. Prin urmare, anchetatorul trebuie să fie atent asupra componentei voluntare a comportamentului expresiv prin care învinuitul încearcă să-şi ascundă adevăratele stări sufleteăti pe timpul ascultării. Invinuitul poate simula stăpânirea de sine, calmul, nedumerirea, unele stări de suferinţă, atitudinea de revoltă sau protest, cu scopul de a impresiona sau de a intimida pe anchetator.

Literatura de specialitate evidenţiază acele gesturi involuntare care nu pot fi mascate şi provocate într-un scop anume : modificări de paloare, creşterea volumului

176

vaselor sanguine, spasmul glotic, tremurul vocii, frământatul mâinilor, perioada de latenţă în răspunsuri, evitarea privirii anchetatorului, culegerea unor scame imaginare şi contraîntrebări. Experienţa demonstrează nu greutatea de a surprinde aceste aspecte, ci dificultatea de a fi interpretate corect, întrucât unele dintre ele nu sunt mereu similare cu vinovăţia. De exemplu, pentru anchetarea persoanelor sincere, dar labile emoţional (copii, femei, bătrâni, cei aflaţi în convalescenţă) este necesară creearea unui climat securizant şi de încredere reciprocă, altfel există posibilitatea alterării relaţiei dintre cei doi actanţi, iar mărturia fie să fie trunchiată, să nu furnizeze datele necesare aprofundării analizei recunoaste sau, mai rău cel anchetat să mărturisească fapte pe care nu le-a savarsit.

Gesturile de nervozitate, ticurile sau ridicarea tonului, pe lângă faptul că semnifică lipsa de profesionalism a anchetatorului, pot influenţa gândirea şi stările sufleteşti ale invinuitului emotiv (Butoi, 2004). În cazul în care în persoana invinuitului se află chiar autorul faptei, discuţiile introductive nu mai prezintă importanţă, chiar dacă i se ofera posibilitatea destinderii, e preocupat de ceea ce bănuieşte că va urma dupa aceasta.

Lipsa de participare, starea de disconfort psihic, teama şi suspiciunea continuă îl deosebeşte de invinuitul care nu a săvârşit fapta ce i se impută, a cărui atitudine presupune încredere, participare la discuţie, spontaneitate. De regulă, persoana sinceră îşi spune părerea deschis şi chiar dacă nu bănuieşte pe o persoana anume, oferă totuşi, păreri plauzibile, în timp ce invinuitul care a comis infracţiunea nu are puterea de a bănui pe cineva.

177

V.8. Strategii generale de înlăturare a opozabilităţii şi a confruntării

După cum am menţionat şi în rândurile anterioare, pe toată durata anchetei între cei doi actanţi: anchetatorul şi martorul se dezvoltă o relaţie, a cărei profunzime, şi lărgime este dependentă de comportamentul şi atitudinea manifestată de cei doi. De exemplu, afişarea de către organele judiciare a unei superiorităţi, un autocontrol desăvârşit, promtitudine în reacţii şi în analiza declaraţiilor, conferă celui anchetat o anumită optică asupra faptei comise (de cele mai multe ori o regretă), va fi mult mai afectat de ea, ceea ce va determina o recunoaştere într-un timp scurt a faptei antisociale sau, dimpotrivă, în cazul unui infractor recidivist această conduită din partea intervievatorului va cauza o atitudine de indiferenţă şi disimulare.

Pentru a evita eventualele reacţii ineficiente şi indezirabile pentru ancheta judiciară, este necesară abilitatea de a identifica rapid şi cu destul de mare precizie personalitatea individului, de a-i contura în mare portretul, ceea ce va conferi o superioritate clară anchetatorului şi va putea aborda strategii de influenţare a anchetei în vederea edificării adevărului.

În ceea ce priveste utilitatea cunoaşterii structurii psihologice a infractorului se pot determina două situaţii (Butoi, T. 2004):

- pe de o parte, acesta poate manifesta o mare stăpânire de sine, fiind rezistent la anchetă, este calm, liniştit, analizează cu multă răceală interogaţiile anchetatorului, foloseşte raţionamente loice pentru a-şi susţine nevinovăţia, astfel că la o primă vedere poate fi catalogat drept nevinovat;

- pe de altă parte poate dispune de o mică rezistenţă la interogatoriu, având o mimică şi gestică ce

178

trădează nelinişte, teamă, are o exprimare ilogică şi incoerentă, este puţin cooperant, această conduită îl poate incrimina foarte uşor

Tocmai pentru a conferi o cât mai mare acurateţe procesului de anchetă este necesar ca organele judiciare să menţină un echilibru între factorii externi (detalii legate de specificul contextual al interogatoriului) şi factorii psihologici: emotivitate, extroversia, introversia, gradul de sociabilitate, stăpânirea de sine, toate acestea vor permite evidenţierea adevărului. În faţ invinuitului caracterizat prin hipo-emotivitate şi indiferenţă afectivă, nu pot fi utilizate mijloace de influenţare de natura psiho-emoţionala, ci mijloace logico-emoţionale (Zdrenghea, V. 2000, p. 141).

În literatura de specialitate există o serie de tactici de intervievare care au drept scop facilitarea contactului verbal între interlocutori (Bogdan T., Sintea I, Dragan Cornianu R, 1988, p. 185):

1). Analiza comportamentului nonverbal (mimică, gesturi, ţinută vestimentar etc.) este mult mai uşor remarcată decât latura verbală (mai întâi suntem priviţi şi apoi suntem ascultaţi)

2). exprimarea clară, inteligibilă a interlocutorului este obligatorie;

3). înainte de a vorbi, trebuie să ştim să observăm şi să ascultăm; anchetatorul, chiar de la primul contact cu cel pe care îl bănuie, trebuie să îl examineze mai întâi în ansamblu, ca apoi să evalueze ficare mişcare necontrolată manifestată în momentul când este reamintită acuzaţia;

4). se recomandă adoptarea unei atitudini deschise de către interlocutor, să permită dezvoltarea unei punţi care să confere martorului sentiment de siguranţă şi de înlăturare a pericolului;

179

5). invinuitul sau inculpatul trebuie să fie convins că este ascultat cu atenţie de către anchetator;

6). faţă de interlocutor se recomandă a avea o atitudine echilibrată, calmă şi răbdătoare;

7). În relaţia cu cel anchetat se recomandă adoptarea unuei conduite empatice, să se facă apel al acele expresii care să stimuleze mărturia (gesturi de prietenie, sfaturi, proverbe), se face apel la unele experienţe personale

Interogarea celui suspectat de un act antisocial trebuie desfăşurată într-un cadru (cabinetul de interogatoriu) care să permită un control foarte bun asupra anchetatului, o facilă observare a tuturor reacţiilor verbale şi non-verbale şi mai mult decât atât, un cadru neutru prin care intervievatul să nu poată obţine inforaţii despre probele ce există împotriva sa. Pe toată durata anchetei se observă şi se înregistrează toate detaliile comportamentului non-verbal, mai ales în cazul înfractorilor primari (situaţia se schimbă destul de mult în cazul recidivişilor, care, eventual au şi experienţa penitenciarului, îşi vor perfecţiona tot mai mult tehnicile de disimulare), astfel că la prima audiere, cel anchetat este rugat să relateze ceea ce ştie despre fapta investigată, fără să fie întrerupt, ci doar încurajat prin diferite gesturi sau mişcări ale capului să continue, aşteptând ca odată încheiat monologul, să se ajungă la dialogul critic. Acest lucru îl va ajuta pe anchetator să elaboreze ulterior o tactică adecvată situaţiei.

V.9. Tipuri psihologice de martoriExperinţa practică în domeniul anchetei judiciare

evidenţiază numeroase portrete ale martorilor implicaţi în diferite cercetări penale, iar criteriile de clasificare sunt extremd e variate, in funcţie de indicatorii psiho-juridici

180

aleşi: gradul de sănătate mentală şi somatică, gradul de evoluţie cultural-intelectuală, mediul de provenienţă, tipul infracţiunii comis, experienţa infracţională (primari sau recidivişti), atitudinea faţă de anchetă şi intervievator, mărturia mincinoasă sau sinceră etc. (Voinea, M. 1999, p. 152 - 154).

Pentru a evita confuziile, cel mai frecvent se apelează la două mari criterii de clasificare a martorilor: ♪ atitudinea faţă de adevăr şi ♪ calităţile psiho-intelectuale a celui anchetat

A. atitudinea faţă de adevăr reprezintă gradul de sinceritate în mărturia depusă, ceea ce permite aprecierea martorilor ca fiind de bună credinţă sau de rea credinţă:- martorul de bună credinţă – mărturiseşte cu multă sinceritate detalii despre infracţiunea anchetată, chiar este dispus să ofere cât mai multe detalii care să elucideze ancheta. Cu toate acestea este necesar să se facă distincţia între acele detalii reale, care au existat cu adevărat şi cele percepute eronat sau chiar imaginate, mărturisite cu scopul de a denatura adevărul;- martorul de rea credinţă – este orientat predominant spre declaraţii false, ireale, prin care se urmăreşte muşamalizarea delictului; în spatele unei astfel de conduite se găsesc interese personale, relaţii afective, teamă, răzbunare etc. Acest tip de mărturie atrage după sine încadrarea în rândul infracţiunilor, conform normelor juridice.

B. nivelul de dezvoltare intelectuală a martorului influenţează direct graduld e înţelegere a situaţiei şi, evident, calitatea mărturiei:- martorul inteligent – este acel individ care reuşeşte cu mult tact să se facă înţeles, dispune de un limbaj coerent, inteligibil, bazat pe conexiuni logice, se limitează la elementele principale, fără a încerca să stabilească unele

181

concluzii. Răspunde promt la detaliile solicitate fără a emite analize sau judecăţi de valoare,- martorul neinteligent – reprezintă acel individ atras de latura spectaculoasă a situaţiei infracţionale, asfel că este foarte tentat să reţină detalii nesemnificative, ceea ce îngreunează mult anchetarea ui, mai ales că mărturia acestuia constituie un amestec de detalii disparate care nu permit creionarea unui situaţii concrete asupra actului delincvenţial.

Clasificarea tipurilor de martori poate fi continuată din perspectiva gradului de implicare a martorului în actul infracţional:

a. martorul identificat la locul faptei – de obicei este de bună credinţă, va oferi date şi amănunte semnificative pentru anchetă,

b. martorul care va depune mărturie din proprie iniţiativă, se recomandă o atenţie deosebită acestor date, multe dintre ele pot fi denaturate intenţionat ,tocmai pentru a tergiversa prinderea făptaşului,

c. martorul identificat pe parcursul anchetei şi care pot oferi perspective inedite asupra situaţiei ceea ce poate permite soluţionarea cazului,

d. martori indicaţi de către una din părţile implicate, de obicei sunt de rea credinţă şi oferă informaţii puternic denaturate, fie din complezenţă, fie sub presiunea celorlalţi,

e. martorii târâţi, cei care prezintă diferite deficienţe şi care sunt implicaţi forţat, declaraţiile lor trebuie evaluae cu mare prudenţă,â

f. martorul –victimă – reprezintă persoana care a suferit agresiunea şi care este tentată să ofere ddetalii exagerate, acest fapt fiind explicat prin tensiunea afectivă resimţită de aceasta,

182

Bineînţeles că aceste tipare de martori sunt pur didactice, în practică ele sunt interconectate: un martor neinteligent poate fi buna credinta, după cum poate fi târât de către părţile implicate şi să depună o mărturie falsă, ceea ce îl transformă într-un martor de rea credinţă. Înţelegerea şi aprofundarea acestor tipare reprezintă un element indispansabil pentru soluţionarea cazului cercetat, dar mai ales pentru prevenirea erorilor judiciare care pot avea repercursiuni devastatoare asupra unor martori nevinovaţi sau forţaţi să participe la procesul penal.

V.10. Strategii de prevenire a mărturiei mincinoase în cadrul anchetei judiciare

Practica în domeniul psihologiei judiciare dovedeşte pe deplin acea abilitate de adaptare a anchetatorului la specificul individului intervievat. Mai exact, fiecare specialist uzează un algoritm pentru a obţine o mărturie, însă numeroase detalii pot fi obţinute sau omisiunile înlăturate prin aplicarea unor strategii adaptate şi / sau modelate după specificul suspectului (acest mijloc este aplicat mai ales în cazul recidiviştilor).

Este cunoscut faptul că o mărturie a celui anchetat este puternic dependentă sau influenţată de • maniera în care a fost perceput evenimentul; • modul cum a fost memorat, • în ce mod poate fi reamintit, • posibilitatea de exprimare, • gradul de interes pentru a dezvălui (Voinea, M, 1999, p. 140).

Alături de aceste condiţii, este necesar să amintim şi de aspectele psihologice: perceptive, psiho-profesionale, nivelul de sănătate mentală etc. toate acestea influenţează semnificativ atât calitatea şi cantitatea celor mărturisite, dar mai ales veridicitatea lor. Un exemplu în acest sens îl reprezintă abilităţile

183

perceptive ale celui intervievat: unele tulburări de vedere: strabism, miopie, daltonism (polidaltonism), infecţii ale globului ocular, oboseala, consumarea unor băuturi alcoolice sau administrarea unor tranchilizante ori substanţe psihotrope, toate acestea afectează semnificativ calitatea detecţiei şi identificării stimulului. De asemenea, condiţiile externe: condiţiile meteorologice, distanţa receptorului faţă de stimul etc reprezintă factori majori în facilitarea dezvoltării acelor iluzii perceptive, de unde şi mărturii nerelavante pentru ancheta desfăşurată. Pe de altă parte, aspectele psiho-profesionale ale celui intervievat reprezintă indicii valoroase în aflarea adevărului. Există profesii unde abilităţile de evaluare ochiometrică este foarte bine dezvoltată (sunt martori care cu o mare precizie pot spune înălţimea infractorului, dimensiunea unui anumit spaţiu, a distanţei dintre două elemente semnificative pentru anchetă, un vânător sau un armurier poate discerne cu uşurinţă zgomotul unui pistol de al unei carabine, de exemplu). Abilitatea perceptivă este direct conectată cu recunoaşterea, astfel că mărturia bazată pe acele senzaţii auditive implică noi situaţii de anchetă: • recunoaşterea pe baza vocii a persoanei suspectate; • reproducerea de către martor a unor numere, expresii sau mesaje formulate de infractor, • martorul trebui să reproducă sensul celor expimate (A. Ciopraga 1979, apud Voinea, M, 1999, p. 143).

Bineînţeles, alături de aceşti factori este indispensabil să amintim şi de stradiul de dezvoltare mentală şi intelectuală a individului, capacitatea mnezică şi prosexică, pe nivelul său de pregătire profesională şi culturală, pe gradul de sănătate mentală. Este uşor de înţeles că un individ cu o inteligenţă peste medie şi un nivel cultural net superior masei va dispune de o memorie şi o atenţie apreciabilă, toate acestea crescând

184

calitatea mărturiei judiciare, chiar dacă există un risc destul de crescut de omisiune intenţionată sau disimulare (un individ cu astfel de profil comite, de obicei, infracţiuni financiare şi reuşeşte cu detsul de multă dibăcie să ascundă sau să orienteze ancheta într-o altă direcţie). De asemenea, trebuie subliniat şi abilitatea individului de a-şi controla trăirile afective şi / sau sensibilitatea faţă de situaţiile care se abat simţitor de la starea generală, astfel că în cadrul anchetei se ţine seama şi de poziţia celui intervievat în momentul infracţiunii: ca victimă se trăiesc anumite afecte, în timp ce poziţia de martor ocular declanşează alte emoţii.

Tipuri de mărturii şi rolul lor în ancheta judiciară

Toate aceste particularităţi influenţează considerabil forma în care se poate obţine o mărturie în cadrul unei anchete judiciare. Este necesar să subliniem că forma de mărturie agreată de către cel anchetat influenţează semnificativ valoarea sa, atât din punct de vedere al lărgimii (cantitatea de amănunte relatate), cât şi profunzimea acestora.

Ancheta judiciară poate fi privită ca un ansamblu stadial care porneşte de la elemente liber mărturisite care urmează să fie detaliate prin intrebari suplimentare şi care ulterior vor fi consemnate. Pe de altă parte, toate aceste etape pot fi privite ca tipuri de intervievare a martorului:

a. relatarea spontană – reprezintă acea povestire de către martor a elementelor faptice, acele detalii pe care şi le aminteşte; limita principală a acestui tip de mărtie constă tocmai în sărăcia de detalii semnificative, acest fapt fiind explicat prin tendinţa martorului de a

185

minimaliza valoarea anumitor amănunte, esenţiale de altfel pentru soluţionarea anchetei;

b. interogatoriul – are drept scop completarea şi detalierea aspectelor faptice, ceea ce conferă o imagine mult mai amplă asupra cazului dat. Limita acestei etape sau tip de interogare constă în pierderea fidelităţii celor relatate. În acest moment, subiectul este solicitat să-şi amintească tot mai multe aspecte ale evenimentului trăit, ceea ce poate fi sursă unor mari erori: emoţiile şi disstresul reimţit ot afecta foarte mult calitatea şi veridicitatea acelei mărturii, cum de altfel utilizatrea unor întrebări greşit formulate pot sugera răspunsul sau să completeze cu detalii nerealiste;

c. depoziţia scrisă- este folosită în situaţia în cae martorul nu poate expune oral evenimentul trăit sau din motive tactice, când există riscul ca martorul să relateze o anumită „variantă“ pe care ulterior o poate modifica sau chiar să nu o mai recunoască. Limita acestui tip de marturie constă în atenţia cordată găsirii cuvintelor cele mai potrivite, cu o formulare cât mai elevată, iar fidelitatea celor relatate să scadă. De altfel, este o tehnică rigidă, lipsită de dinamism şi spontaneitate, iar adăugirile, omisiunile, înlocuirile şi sibstituirile afectează semnificativ calitatea mmărturiei, ceea ce poate cauza erori judiciare sau răsturnări de situaţie.

Tocmai pentru a preveni eventuale neajunsuri se recomandă îmbinarea celor trei, precum şi solicitarea martorului să recunoască unele elemente cheie – probele: diferite fotografii, înregistrărietc.

Minciuna şi mărturia mincinoasăDespre denaturarea adevărului se cunosc suficient

de multe detalii, cum de altfel este acceptată şi o anumită latură utilă a minciunii: cea prin care se urmăreşte

186

menajarea celuilalt aflat într-o situaţie mai puţin dezirabilă. În cazul unei drame este de preferat să fie folosite formule mai „blânde“ decât o prezentare tranşantă a situaţie, prevenind astfel unele comportamente disperate şi autolitice (această tactică este folosită mai ales de medici care evita să îşi informeze pacienţii asupra unor boli pentru a nu-i declanşa un disstres suplimentar).

În cadrul anchetei judiciare, minciuna şi mărturia mincinoasă reprezintă acea abatere de la adevăr exprimată intenţionat şi cu un anumit interes individuale şi mescine, ceea ce are drep urmare dezinformarea şi derutarea anchetatorului. Cauzele care stau în spatele unei astfel de conduite sunt dintre cele mai diverse: răzbunare (mai ales în cazul relaţiilor de rudenie), interes material, solidaritatea martorului cu cel suspectat, simpatia sau antipatia faţă de acesta, dorinţa de a se face remarcat în ochii auditorului, teama de şantaj sau alte represalii din partea familiei celui acuzat, dispreţul faţă de anchetator etc (Voinea, M, 1999, p. 147).

Pentru prevenirea acestor situaţii indezirabile şi ineficiente anchetei judiciare se recomandă aplicarea diferitelor strategii prin care se urmăreşte diminuarea şi / sau înlăturarea tendinţelor de falsificare. În acest sens se vor utiliza atât tehnici predominant calitative, cât şi cele cantitative. O tehnică indispensabilă pe toată durata desfăşurării anchetei este observaţia, „metodă de explorări atente a faptelor obiective într-un anumit scop şi prin mobilizarea cunoştinţelor anterioare“ (P.Popescu Neveanu, 1978); mai exact analiza detaliată a tuturor modificărilor neuro-vegetative, comportamentale şi atitudiniale ale celui anchetat pe toată perioada investigaţiei.

187

Ancheta judiciară, indiferent de gradul de evaluare la care se găseşte reprezintă un factor de disstres puternic, astfel că în acest context cel suspectat, mai ales, cât şi martorul interogat resimt o mare tensiune, somatizată sub diferite forme, mai ales în omentul adresării unor întrebări cheie pentru cercetare: agitaţia sau blocarea funcţiilor motorii prin modificarea mimicii şi pantomimei, modificarea vocii (voce guturală sau, dimpotrivă, subţiată), paloare sau roşeaţă în obraji, mobilitatea crescută a ochilor, uscăciune a buzelor, creşterea frecvenţei clipitului, tremurul mâinilor, toate acestea pot constitui repere spre a deconspira infractorii. Există situaţia în care cel intervievat deţine un control foarte bun asupra propriilor reacţii, cu toate că anumite senzaţii lăuntrice care crează un disconfort sunt slab monitorizate, tocmai aceste mici „greşeli“ imediat observate vor fi în avantajul specialistului anchetator.

Tocmai pentru acest tip de reacţii „ascunse“ se aplică o serie de tehnici psiho-judiciare de înaltă performanţă. În acest sens, amintim de Testul Asociativ Verbal, instrument care cuprinde o listă de cuvinte cu o semnificaţie generală, neutră, precum şi itemi care deţin o însemnătate aparte pentru infractor. Astfel, la fiecare cuvânt enunţat de anchetator, cel cercetat trebuie să dea un răspuns verbal, totul este contracronometru - factorul timp în evaluarea psihologică de acest tip este foarte sugestiv – astfel că la cuvintele fără o semnificaţie aparte, subiectul răspunde promt, cu multă uşurinţă, în timp ce la acele cuvinte afectogene (cu mare încărcătură) suspectul se inhibă, timpul de reacţie este tot mai prelung, construieşte cu greu răspunsuri, toate acestea dovedesc existenţa unei tensiuni interne legate de subiectul anchetat.

188

O altă metodă folosită uneori în cadrul anchetei judiciare o constituie suprimarea cenzurii conştiente care are drept scop împiedicarea individului suspectat să disimuleze sau să ofere răspunsuri lacunare, cu multe omisiuni, acest fapt are lor prin automatizarea reacţiilor şi răspunsurilor la diferite întrebări, fără ca cel intervievat să poate să modifice într-un fel sau altul mărturia. La baza acestei tehnci se găsesc strategiile hipnotice, prin privarea de somn o anumită perioadă de somn sau prin administrarea anumitor preparate farmaceutice şi prin descărcări electrice în creier (electroşocuri). Fiecare dintre modelele de cenzura a conştiinţei sunt aspru criticate, mai ales că fiecare dinrte ele au unele limite semnificativ indezirabile pentru ancheta judiciară. De pildă, hipnoza – acea stare asemănătoare cu somnul, provocată artificial în cadrul căreia controlul conştient asupra propriei conduite şi contactul cu realitatea slăbesc, acţiunile celui hipnotizat fiind supuse voinţei hipnotizatorului (pot fi induse în timpul transei hipnotice diferite comportamente) – necesită anumite condiţii spaţio-temporale (o încăpere mai puţin luimnată, izolată de stimuli perturbatori, dotată cuun mobilier adecvat). Transa hipnotică nu poate fi realizată de către orice membru al echipei judiciare, este nevoie de o serie de abilităţi şi foarte mult exerciţiu. Cu toate acestea, considerăm că principala limită a acestei tehnici investigative este predominanţa subiectivismului al celui care o desfăşoară. Cenzura conştiinţei poate fi realizată şi prin administrarea unor preparate farmaceutice cu ro înhibitor pentru anumiţi centri nervoşi - de exemplu hipnagogele a căror administrare cauzează o stare de sonolenţă, ameţeală, stări facilitatoare pentru obţinerea de informaţii. Tot astfel, electroşocul constituie o cale facilă de documentare în cadrul anchetei judiiare. Astfel,

189

se vor aplica în zona lobilor temporali a doi electroi prin care vor trece curent electric cu ointensitate între 200 şi 250 mA. Această tehnică ridică foarte mari probleme pentru acele persoane anchetate ce acuză diferite probleme de sănătate, fiind contraindicată mai ales pentru bolnavii cardiaci, pentru care poate fi fatal un astfel de tratament.

Cum enunţam şi mai sus, tehnicile de suprimare a cenzurii conştiente sunt aspri criticate atât pentru limitele lor calitative, dar mai ales pentru faptul că sunt vehement încălcate drepturile omului, ceea ce a determinat în ultimii ani înlăturarea acestor stratejii din cadrul anchetei judiciare.

O modalitate eficientă şi frecvent utilizată în investigaţiile diferitelor acte antisociale, fiind considerată o cale commplexă de depistare a minciunii, este cea a poligrafului. Cunoscut şi sub denumirea de „detector de minciuni“, acesta este un aparat complex ce are drept scop înregistrare precisă a a oscilaţiilor unor indici fiziologici într-un anumit moment creat special în cadrul anchetei, mai exact înregistrează modificările de tensiune arterială, puls, respiraţie, reflexul electrodermal. Toate acestea modificări sunt înregistrate prin intermediul unor dispozitive speciale ataşte e individ care este invitat să se aşeze confortabil pe un fotoliu:

la nivelul toracelui sau a abdomenului se fixează un tub pneumograf - cel care se întinde la fiecare respiraţie, contractându-se la expiraţii, iar succesiunea de întinderi şi contracţii este înregistrat sub forma unei sinusoide,

pentru evaluarea măsurii arteriale şi înregistrarea tuturor modificărilor intervenite se fixează pe braţul stâng un manşon,

190

la suprafeţele palmare şi dorsale ale mâinii se vor fixa un număr de elecrozi sensibili la modificările conductanţei electrice a pielii palmare provocată de transpiraţie.

Toţi cei trei indicatori neuro-vegetativi, în condiţii obişnuite, lipsite de faptori stresori, sunt inregistraţi ca având o evoluţie uniformă, însă în condiţii tensionate, chiar şi cea mai mică modificare este înregistrară de către poligraf. Pornind de la aceste detalii tehnice, specialiştii în domeniu aplică un set de întrebări celui investigat, respectând întru totul ordinea iemilor: pentru început se adresează întrebări generale, cu o însemnătate neutră, urmând apoi „întrebările şoc“; în cazul în care persoana intervievată este vinovată, orice întrebare cu caracter afectogen legată de fapta investigată va cauza modificări semnificative ale traiectoriilor celor trei indici amintiţi.

În ciuda sensibilităţii şi exactităţii cu care înregistrează răspunsurile celui investigat, poligraful nu poate constitui o probă unitară în cadrul unei anchete judiciare, pentru a creşte eficacitatea investigaţiei şi a grăbi pedepsirea infractorului se recomandă asocierea acestei tehnici cu rezultatele altor investigaţii.

Toate aceste tehnci amintite au drept scop diminuarea tendinţei de disimulare şi orientare a cercetării penale spre o pistă greşită. În continuare ne propunem să analizăm comportamentul celui anchetat în cazul unei mărturii a faptei comise, mai exact recunoaşterea de către făptaş a infracţiunii comise. În acest caz se două situaţii:

1) invinuitul sau inculpatul îşi recunoaşte sincer vinovăţia pentru că el este cel care a săvârşit fapta. Recunoaşterea poate fi determinată de diferite motive : - regretul, căinţa, mustrarea de cuget; dorinţa de a dobândi liniştea sufletească (Ciopraga A, 1996, p. 168);

191

- nevoia de uşurare interioară, nevoia de a se elibera; - nevoia de a se confesa, de a se destăinui (tendinţă specifică celor care au săvârşit infracţiuni sub stăpânirea unor puternice sentimente; nu rezistă tentaţiei de a explica mobilul care l-a impins la comiterea faptei, astfel că într-un scop defensiv caută modalităţi de a se scuza); - convingerea de inutilitatea negării unor fapte ce pot fi dovedite; - regretul provocat de posibilitatea condamnării pe nedrept a unei persoane nevinovate (mărturisirea poate interveni atât în cursul urmăririi penale, cât şi în timpul judecăţii cauzei sau după pronunţarea hotărârii de condamnare; - orgoliul nemărginit.

2) invinuitul sau inculpatul recunoaşte în tot sau în parte învinuirea care i se aduce, dar declaraţiile nu sunt sincere. Sinceritatea sau falsitatea în actul recunoaşterii este uşor de stabilit prin confruntarea declaraţiilor celui investigat cu celelalte probe ale cercetării în cauză. De asemenea, există riscul negării şi retragerii celor deja declarate, acest comportament fiind destul de frecvent agreat de către infractoprii recidivişti sau de către inculpaţii de rea credinţă (făpaşii abili, cu experienţă în diferite acte infracţionale, prin mărturisirea faptelor urmăresc să determine trimiterea lor în judecată fără ca recunoaşterea să fie sprijinită şi de alte probe, pentru ca ulterior, în faţa instanţei de judecată, să retracteze declaraţiile în scopul sustragerii de la răspunderea penală.

O situaţie aparte este cea în care infractorul nu recunoaşte învinuirile ce i se aduc, aici existând două situaţii

192

1). invinuitul sau inculpatul nu-şi recunoaşte fapta, iar declaraţiile oferite de către acesta sunt de rea credinţăi

2) invinuitul sau inculpatul nu recunoaşte faptele sale, dar declaraţiile sale sunt sincere pentru ca nu el este autorul faptei.

În practica judiciară există cazuri în care cel învinuit îşi recunoaşte în întregime sau doar parţial vina ce i se aduce, iar declaraţiile nu sunt sincere, acestea fiind false recunoaşteri. Cauzele care stau la baza unei astfel de conduite sunt:

- motive altruiste; devotamentul faţă de adevăratul făptuitor (a se vedea cazurile în care cei doi soţi se „acoperă“ unul pe celălalt sau când părinţii iau asupra lor vina propriilor copii);

- situaţia în care o persoană recunoaşte săvârşirea unei infracţiuni mai uşoare pentru a scăpa de răspunderea unui act delincvenţial mai grav (de pildă învinuitul recunoaşte infracţiunea de furt pe care nu a comis-o pentru a scăpa de răspunderea infracţiunii de viol);

- constrângerea exercitată de către adevăratul făptuitor sau de către organul judiciar (situaţie întâlnită mai ales în cazul infracţiunilor săvârşite în grup, unde liderul caută să muşamalizeze actul săvârşit de el, somându-l pe cel mai puţin potent membru al „echipei“ să ia vina asupra sa);

- falsa convingere că este autorul faptei.Pentru a dezvălui caracterul fals al mărturisirii,

anchetatorul are la dispozitie câteva posibilităţi : atunci când recunoaşterea este integral falsă,

constatarea discordanţei dintre realitate şi declaraţiile date constituie dovada falsităţii mărturisirii;

193

mărturia mincinoasă, la fel ca şi cea sinceră, trebuie să cuprindă cât mai multe elemente de detaliu pentru a se putea demonstra caracterul fals al mărturisirii,

cea mai frecventă atitudine a celuiînvinuit aflat în plin proces de interogare este cea de nerecunoaştere a învinuirii aduse, iar faţă de un acuzat ce manifestă tenacitate, rezistenţă la efort prelungit, perseverenţă în minciună, anchetatorul trebuie să adopte o linie directă, energice, pe măsura rezistenţei opuse. Aceeaşi metoda se utilizează şi în cazul inculpatului nervos, care poate fi dominat cu uşurinţă, cât şi în cazulî nvinuitului abil, inteligent, care contracarează cu motive plauzibile;

în cazul infractorului lipsit de stări de culpă, neemoţional car enu are mustrări de conştiinţă se recomandă adresarea unor întrebări bazate pe o analiză detaliată a faptelor, pe o prezentare riguroasă a probelor încriminatoare;

organul judiciar trebuie să aibă o imagine foarte clară asupra întregii anchete şi să ştie exact ce probe trebuie prezentate, numărul acestora, modalitatea şi momentul în care vor fi aduse la cunoştinta invinuitului urmărindu-se pe acestă cale constrângerea inculpatului să mărturisească fapta,

pentru eficientizarea anchetei este indispensabil cunoaşterea motivelor ce explică rezistenţa celui anchetat; negarea faptelor poate fi determinată de cauze cum ar fi :

- convingerea că împotriva sa nu sunt probe suficiente;

- dorinţa de a nu dezvălui identitatea participanţilor la infracţiune, dacă printre aceştia se află persoane apropiate lui.

Toate aceste tactici de intervievare sunt strâns legate de acele particularităţi ale acuzatului: gradul său

194

de sănătate, de dezvoltare mentală, de evoluţia ascultării, de caracterul şi forţa probantă a dovezilor care vor fi prezentate, precum şi o oarecare previziune asupra comportamentului pe care îl va avea cel intervievat; dezvăluirea probelor trebuie făcută în împrejurări ce trebuie luate în considerare la determinarea momentului potrivit pentru efectuarea acestei activităţi. Pentru a creşte calitatea momentului, prezentarea probelor trebuie raportat la caraceristicile faptice, precum şi împrejurările a căror existenţă sau inexistenţă o dovedesc. În condiţiile persistenţei în minciună a inculpatului, specialiştii recomandă două tipuri de prezentare a probelor incriminatoare: procedeul progresiv şi procedeul frontal, alegerea unuia sau a altuia depinde de atât de probele existente, cât şi de atitudinea invinuitului.

În cursul audierii sunt întâlnite şi situaţii când prezentarea unor probe este considerată inoportună, însă din motive ce ţin de ordin tactic este indicat ca invinuitului să-i fie sugerată existenţa acestora. Etica profesională impune o comportare coerentă, corectă, incompatibilă cu inducerea în eroare a invinuitului sau inculpatului şi bazată în totalitate pe respectarea prevederilor legale.

CONCLUZII

O societate insecurizantă, cu perioade de tranziţie acut resimţite de către indivizi facilitează dezvoltarea unor conduite indezirabile social: consum excesiv de alcool, violenţă în diferite medii sociale, nivel de trai destul de scăzut ceea ce îndeamnă la apelarea la acte infracţionale pentru a satisface acele nevoi primare. Alături de aceasta asistăm şi la o alterare a sistemului axiologic în rândul tinerilor, unde nivelul de cultură, de pregătire profesională pălesc în faţa mărcii de maşină

195

condusă sau a posibilităţilor financiare net superioare masei. Toate aceste frustraţii şi momente de disstres resimţite afectează conduita socială a multor indivizi, mai ales pe cei proveniţi din medii educaţionale şi economice deficitare, astfel că aceştia dezvoltă cu uşurinţă conduie antisociale, acte deviante cu grade diferite de gravitate, reprezentând un real pericol pentru ceilalţi.

Devianţa reprezintă un întreg ansamblu cauzal, o abatere mai mică sau mai mare de la conduita apreciată drept normală, obişnuită, care poate deţine fie o însemnătatea constructivă (devianţa pozitivă a artiştilor) sau, dimpotrivă ovalenţă negativă (devinaţa privită ca act delincvenţial) prin care sunt violate normele şi valorile dintr-un sistem socio-economic. Cauzele unei astfel de comportări, indiferent de mediul la care ne referim, sunt extrem de numeroase şi de variate, ceea ce îngreunează simţitor dezvoltarea unor strategii de diminuare şi combatere a comportamentului antisocial. Dată fiind varietatea crescută a mediilor de desfăşurare a delincvenţei, a genului şi vârstei „făptaşului“, a nivelului de pregătire asociat tipului de infracţiune (gradul de dezvoltare intelectuală şi culturală influenţează direct tipul de infracţiune săvârşită: indivizii cu un nivel scăzut de instruire comit în general acte care vizează câştiguri imediate, cu o valoare financiară variată, în timp ce infractorii cultivaţi folosesc adevărate stratageme care urmăresc câştiguri însemnate şi pe o durată îndelungată) etc, nu putem să ne limităm doar la analiză din perspectivă strict juridic-penală, ci este indispensabilă analiza pluridimensională: psiho-socială, economică etc. Pentru a creşte eficacitatea evaluării este necesară construirea unei baterii de instrumente, o îmbinarea a elementelor cantitative, standardizate cu acele detalii irepetabile, unice specifice fiecărui individ în parte, ceea

196

ce constituie latura calitativă, acest mixt va permite dezvoltarea unui control destul de bun asupra acelor elemente implicate, precum şi diminuarea sau chiar înlăturarea „variabilelor parazite“ care pot tergiversa ancheta ori să o conducă pe căi ineficiente. Totodată este util să se ţină seama şi de tipicitatea evaluatorului, a anchetatorului, personalitatea acestuia, experienţa pe care o deţine, capacitatea de a aprofunda unele detalii care pot fi trecute cu vederea, precum şi gradul de subiectivitate. Din acest motiv, metodologia utilizată în studiul delincvenţei trebuie să constituie un sistem instrumental riguros fundamentat ştiinţific, perfect adaptat şi pertinent studiului, cu elemente puternic interconectate, prin a căror specificitate psihometrică: consistenţă internă, validitate, fidelitate conferă o imagine completă şi detaliată asupra întregii situaţii penale. Apelarea la o astfel de procedură de evaluare a actelor antisociale permite dezvoltarea unor strategii de diminuarea a actelor infracţionale cu risc crescut de recidivă.În cazul unei analize asupra actului delincvenţial care drept rezultat final diminuarea infracţionalităţii, este indispensabilă analiza asupra victimei – specificul psiho-social al acesteia, a contextului spaţio-temporal, tipul de agesiune suferit etc. Termenul de „victimă“ a înregistrat de-a lungul timpului mai multe valenţe, cu grade diferite de profunzime, direct dependente de unghiul de analiză: • fiinţă sacrificată în semn de prinos unei divinități, • persoană sau grup care a suferit un prejudiciu sau i s-a adus o vătămare fie a intereselor proprii, fie a integrităţii corporale, • fiinţă lezată ca urmare a declanşării unei stări emoţionale intense. Detalierea relaţiei dintre „atacator“, „inculpat“ şi „parte vătămată“ (Codul de procedură Penală, art. 24) a evidenţiat faptul că „reacţia victimei la actul agresional este dependentă de potenţialul

197

de receptivitate al acesteia, diferit de la individ la individ, fiind condiţionat de sex, vârstă, grad de cultură şi inteligenţă, aspect bio-psihic, grad de obişnuinţă faţă de pornirile agresive, stabilitate sau instabilitate“ (B. Mendelsohn, 1973 apud T. B. Butoi, 2008, p. 9). În contextul socio-temporal actual, victima apreciată ca fiind jumătate din „perechea infracţională“ este evaluată din prisma cadrul social, al stării de sănătate mentală, relaţia dintre agresor şi victimă, efectele actului infracţional asupra acesteia etc. Acest fapt este susţinut de către E. A Fatah în lucrarea „Victima este vinovată“ şi consideră că victimologia are ca obiect „elaborarea – printr-un studiu aprofundat al victimei - a unui ansamblu de reguli generale, de principii comune şi de un alt tip de cunoştinţe, putând contribui la dezvoltarea, evoluţia şi progresul fenomenului criminal, al procesului criminogen, a personalităţii şi caracterului periculos al delincventului. Cunoaşterea particularităţilor bio-psiho-sociale şi socio-economice ale victimei facilitează demararea unor acţiuni de identificare a agresorului şi factorilor generatori de acte antisociale, mai exact vor eficientiza ancheta judiciară. Evaluarea gravităţii şi a periculozităţii actului antisocial, consecinţele acestuia la nivel comunitar, este posibilă atât prin măsurarea pagubelor materiale şi sociale, dar mai ales prin depoziţiile victimei cu privire la contextul socio-temporal în care a avut loc infracţionea, ceea ce constituie probe însemnate pentru ancheta organelor competente. Mărturia părţii vătămate permite o analiză psihologică a modului de interpretare a evenimentului, ceea ce califică acest indiciu judiciar ca fiind veridic, fals ori eronat, aici facem referire la aspectul subiectiv al victimei care este direct interesată de diminuarea prejudiciilor aduse. Tocmai din aceste considerente se doreşte o informare

198

cât mai detaliată cu privire la circumstanţele în care a decurs infracţiunea (aspecte spaţio-temporale), numărul persoanelor care u participat la infracţiune şi rolul îndeplinit de fiecare în parte, relaţiile avute cu infractorul şi / sau alte persoane implicate precum şi valoarea pagubelor suferite. Toate aceste detalii sunt obligatorii pentru buna desfăşurare a investigaţiei desfăşurate de „către un organ de stat (anchetator) organizată ştiinţific, în vederea culegerii de date, de informaţii despre o faptă antisocială, apoi a prelucrării şi verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs şi pentru a stabili răspunderile“ (Voinea, M., Dumitrescu, F. 1999, p. 130). Un element semnificativ în ancheta juridică îl reprezintă situaţia psihologică a victimei, mai exact este recomandată colectarea declaraţiilor complete, ulterior se va diviza în material factologic şi concluzii. Alături de informaţiile referitoare la contextul socio-temporal, este extrem de util ca specialiştii să efectueze o analiză a particularităţilor psihice ale victivei: temperament, afectivitate, voinţă, capacităţi senzorio-perceptive, abilităţi mnezice şi raţionale, toate acestea conferă un caracter aparte conţinutului depoziţiilor.

Pe toată durata cercetării penale, anchetator are datoria supremă de a menţine un echilibru între expectanţele anchetei – descoperirea infractorului şi pedepsirea lui – şi starea de bine a martorului. Raportul dintre cele două „elemente“ ale cercetării judiciare este unul de dependenţă, modul principal de anchetare, de interacţiune dintre cei doi îl constituie convorbirea, un proces deosebit de complex şi anevoios, în spatele căruie mocneşte o stare conflictuală profund tensionată în care cei doi „protagonişti“ caută să-şi atingă fiecare obiectul vizat: anchetatorul urmăreşte descoperirea devărului şi pedepsirea celui vinovat, în timp ce anchetatul îşi doreşte

199

o reţinere sau denaturare a faptelor şi astfel sabotarea anchetei. Demersul anchetei judiciare are la bază schiţarea unei ipoteze apoi se desfăşoară o serie de investigaţii care au drept scop verificarea sau anularea predicţiei, mai mult se reţin acele elemente plauzibile care apoi devin premise pentru concluziile finale (Bogdan T, 1973). Pe parcursul acestei etape se remarcă perseverenţa, căutarea neobosită a adevărului şi nu încăpăţânarea în a-şi justifica cu orice preţ propriile presupuneri cu care verifică (Rosca, Al.,1967) cu maximum de rigurozitate, toate variantele pentru a putea exclude cu certitudine orice posibilitate de eroare şi mobilitatea în gândire care îi permite, în orice fază s-ar afla, să abandoneze unele ipoteze şi să adopte altele. După cum se poate remarca, studiul actelor infracţionale reprezintă parcurgerea unorstadii bien creionate a căror ordine şi detaliere este indispensabilă pentru atingerea obiectivului central: identificarea şi pedepsirrea făspataşului şi, dezvoltarea unor modalităţi valide de diminuare a infracţionalităţii.

În actuala societate românească traversată de o permanentă şi interminabilă tranziţie, cu o nesiguranţă a locurilor de muncă, nivel de trai insuficient, cu discrepanţe uriaşe între cele două mari clase sociale: cea a „gulerelor albe” (indivizii cu potenţial financiar crescut, cu posibilităţi mărite spre a-şi satisface nevoile) şi cea a celei „de jos“ (persoane nevoiaşe, cu abilităţi intelectuale şi sociale deficitare), într-un mediu în care cultura este considerată o variabilă ineficientă şi uneori chiar redundantă, unde modelele promovate sunt reprezentate de persoane mai mult sau mai puţin îndoielnice, apariţia şi dezvoltarea unor comportamente antisociale poate fi privită ca o consecinţă directă a prezentei situaţii socio-economice sau un element adiacent, unde lupta împotriva

200

corupţiei, a crimei organizate, menţinerea unei „linişti sociale“ poate reprezenta un deziderat greu de atins. Cu toate acestea, este de datoria specialiştilor să disemineze informaţii valide pe diferite canale media realizând astfel o educaţie socio-morală prevenitoare a eventualelor infracţiuni. Pe de altă parte, menţinerea unei corectitudini juridice din partea organelor specializate, dezvoltarea sistemelor punitive cu scop corigibil real, precum şi elaborarea şi potenţarea structurilor sociale de reinsertie socială a celor „certaţi cu legea“ reprezintă căi posibile de diminuarea a infracţionalităţii şi a altor conduite indezirabile.

BIBLIOGRAFIE

Aioniţoaie, C. & Sandu, E.I., coord. (1992): Tratat de tactică criminalistică. Ed. „Carpaţi“, Bucureşti,

Amza, T. - Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Editura „Lumina Lex“, Bucureşti, 2000

Arbuthnot, J., Gordon, D.A. & Jurkovic, G.J. -Personality - în H.C.Quay (Ed.), Handbook of

201

juvenile delinquency, Ed. „John Wiley“, New York, 1987

Banciu, P.D., Rădulescu, M.S. & Voicu, M. - Introducere în sociologia devianţei. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985,

Banciu, D. - Control social şi sancţiuni sociale. Ed. „Hyperion XXI“, Bucureşti, 1992,

Banciu, D. - Sociologie juridică, Editura „Hyperion“, Bucureşti, 1995,

Barland, H.G. - The Polygraph Test-Lies, Truth and Science, Sage Publication, 1988,

Basiliade, G. - Probleme criminologice ale recidivei în „Revista de ştiinţă penitenciară“ 1990, 3-4,

Bieltz, Gheorghidiu - Logica judiciară, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 1998,

Bocancea, C, Neamţu, G. - Elemente de asistenţă socială - Editura „Polirom“, Iasi, 1999

Bogdan T., Probleme de psihologie judiciara, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973,

Bogdan T., - Curs de Psihologie judiciara, Tipografia Învăţământului, Bucureşti, 1975,

Bogdan T., Sintea I, Dragan Cornianu R, -Comportamentul uman în procesul judiciar, Ed. MI, Bucuresti, 1983,

Bogdan, T. & Sântea, I. - Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1988

Brezeanu, O. - Minorul şi legea penală - Editura „Ali Beck“, Bucuresti, 1998

Bulgaru M. – Metode şi tehnici de cercetare şi prevenire a delincvenţei – Centrul Editorial al USM, Chişinău 2002,

202

Burnett, R - One to one ways for promoting desistence, in „Search of an Evidence Base“,2004

Butoi T. - Psihanaliza crimei, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1994,

Butoi T. - Note de curs, Facultatea de Drept “Spiru Haret”, 1994 / 2000,

Butoi, T. - Suicid şi agresivitate, Editura „Polirom“, Iaşi, 2000

Butoi T. - Criminali în serie - psihologia crimei, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003,

Butoi, T - Psihologie judiciară – curs universitar, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003,

Butoi T., Victimologie, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2004,

Butoi T. – Interogatoriul. Psihologia confruntarii în procesul judiciar, Ed. Pinguin Book, Bucuresti, 2004,

Butoi, T. Victimologie şi psihologie victimală – compendiu universitar, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2008,

Buş, I. - Psihologie judiciară, Ed. „Presa Universitară Clujeană“, Cluj-Napoca, 1997

Buş, I. - Psiho-detecţia comportamentului simulat, Ed. „Ingram“, Cluj-Napoca2000

Cioclei, V. - Criminologie etiologică, Ed. „Actami“, Bucureşti, 1996

Cioclei, V. - Manual de criminologie, Ediţia a III-a, Ed „All Beck“, Bucureşti, 2005

Ciofu, I. -Comportamentul simulat, Ed. Academiei, Bucureşti, 1974

Ciopraga A. - Criminalistica.Tratat de tactică, Ed. Gamma, Bucureşti, 1996,

203

Crăciun, A. - Legislaţie în asistenţa socială, voI. I-II, Ed. „Naţional“, Bucuresti, 2000

Dafinoiu, I. - Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi interviul, Ed. „Polirom“, Iaşi, 2002

Dragomirescu V. - Psihologia comportamentului deviant - Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedica, Bucuresti, 1976,

Dragomirescu, V. - Problematică şi metodologie medico-legală.,Ed. „Medicală“, Bucureşti, 1980,

Doron, R., Parot, F., coord. - Dicţionar de psihologie (trad), Ed. „Humanitas“, Bucureşti, 1999,

Dostoievski, F.M. - Amintiri din casa morţilor, Ed. „biblioteca pentru toţi“, Bucureşti, 1960

Dumitrescu, F. - Curs de psihologie judiciară, Ed. „Atheneum“, Bucureşti, 1991

Durkheim, E. - Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974

Fattah, E. - Toward a criminological classification of victims în International Criminal Police Review, 1967, 209, 162-169,

Gheorghiu – Brădet, I. - Criminologia generală românească, Ed. Tipocart, Brasov, 1993,

Gibbs, J.C. - Social processes in delinquency: The need to facilitate empathy as well as sociomoral reasoning in W.M.Kurtines & J.L.Gewirtz (Eds.), Moral Development throught social interaction, Ed. „John Wiley“, New York, 1987,

Golstein, A.P. & Glick, B. - Aggression replacement training: A comprehensive

204

intervention for aggressive youth. Champaign, IL: Research Press, 1987,

Golu M. - Principiile psihologiei cibernetice, Ed. Stiintifica şi Enciclopedica, Bucureşti 1975

Havârneanu C. – Cunoaşterea psihologică a persoanei – Ed. Polirom, Iaşi 2000

Iacobuţă, I. - Criminologie,Ed. „Junimea“, Iaşi 2002

Kaplan, H.B. - Deviant behavior in defense of self - Academic Press, New York, 1980

Lohman D.J. – Delinquency prevention, Ed W.E. Lamborn, L. - Toward a victim orientation in criminal theory în Rudgers Law Review, 1968, 22, 733-768,

Amosand C.F.Wendford, Pretince Hall, Englewood Cliff, New Jersezy 1967,

Miclea, M., coord. - Psihologie judiciară – curs postuniversitar, Cluj-Napoca: Universitatea ,,Babeş-Bolyai“,2002-2003

Minovici M. - Tratat Complect de Medicină legală; volumul I şi II, Ed. Socec Bucureşti. 1928,

Minulescu, M. - Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică, Garell Publishing House, Bucureşti, 1996

Minulescu, M - Teorie şi practică în psihodiagnoză, Ed.Fundaţiei „România de mâine“, Bucureşti, 2003

Mitrofan N. – Psihologie judiciară- Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 2000,

Mocanu, L, Leancă, A. - Psihologia Comunicării, Ed. Rovimed, Publishers, Bacău, 2009,

205

Oancea, I - Probleme de criminologie, Ed. All Educaţional, Bucuresti, 1998,

Păunescu, C. - Agresivitatea şi condiţia umană. Ed.Tehnică, Bucureşti, 1994,

Preda V. – Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială – Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1981,

Piéron, H. - Vocabularul psihologiei (trad.), Ed. „Univers Enciclopedic“, Bucureşti, 2001,

Pinatel, J. - La société criminogene”. Ed.Calman-Lévy, Paris, 1971

Pirozynski, T., Scripcaru, G. & Berlescu, E.M. -Psihopatologie relaţională, Ed. „Junimea“, Iaşi, 1996

P.Popescu-Neveanu - Dictionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti , 1978,

Pitulescu, I. - Delincvenţa juvenilă, Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti, 1995

Popescu-Neveanu, P. - Dicţionar de psihologi,. Ed.Albatros, Bucureşti, 1978

Preda, V. - Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

Prună, T. - Psihologie judiciară, Ed. Fundaţiei „Chemarea“, Iaşi, 1994

Quay, H.C. - Patterns of delinquent behavior in H.C.Quay, Handbook of juvenile delinquency, Ed. „John Wiley“, New York, 1987

Radu, I., Iluţ, P., Matei, L. - Psihologie socială, Ed. „Exe“ SRL, Cluj-Napoca, 1994

206

Rascanu, R. - Devianţă, criminalitate şi patologie social, Ed. „Lumiona Lex“, Bucureşti, 1999

Rascanu, R. - Psihologie medicală şi asistenţă socială, Ed. Ştiinţă şi Tehnica, Bucureşti, 1997

Rădulescu S.M., Banciu, D. - Introducere în sociologia delincvenţei juvenile (Adolecenţa între normalitate şi devianţă),: Ed. Medicală, Bucureşti, 1990,

Rădulescu, M.S. - Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994,

Rădulescu, M.S. - Sociologia crimei si criminalităţii, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa“, Bucuresti, 1996,

Rădulescu, M.S. - Sociologia devianţei, Ed. „Victor“, Bucureşti, 1998,

Roşca, Al. - Motivele acţiunilor umane, Editura Institutului de Psihologie al Universităţii din Cluj 1943,

Rosca, Al. - Creativitate, modele, programe, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967,

Rutter, M. & Giller, H. - Juvenile delinquenc,: Trends and perspectives, Ed. „Guilford“, New York, 1984

Schafer, S. - Victimology. The victim and His Criminal, Pretice-Hall Company, Reston, Virginia, 1977

Scripcaru, Gh., Astărăstoaie, V. - Criminologie clinică,: Ed. „Polirom“ Iaşi, 2003

Stănoiu, R. - Criminologie, Ed. Oscar Print, 2003,

207

Thio, A. - Deviant behavior, Harper Collins Publishers Inc., 1988

Tucicov-Bogdan, A. - Psihologie generală şi psihologie socială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973

Voinea M., Dumitrescu F. – Psihosociologie judiciară – Ed Sylvi, Bucureşti 1999,

Zamfir, C., Vlasceanu, L - Dictionar de Sociologie, Ed. Babel, Bucureşti 1998,

Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. – Criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003,

***

Codul Penal al României (1996, Grupul de Edituri „Tribuna“, Braşov

Codul de Procedură Penală (1996), Grupul de Edituri „Tribuna“, Braşov,

,,Ghid de practici institutionale în instrumentarea cauzelor cu minori“- editat de Asociaţia „Alternative Sociale“ Iaşi, 2005,

Home Office : A handbook for Evaluating Probation Work with Offenders - National Standards for the Supervision of Offenders in the Comunity 2000,

Home Office Research Study : Reducing offending: an assesment of research evidence on ways of dealing with offending behaviour London Home Office,

Legea nr. 129/ 2002 privind Organizarea şi Funcţionarea Serviciilor de Reintegrare Socială şi Supraveghere

208

O.U.G. nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului Penal şi Codului de Procedură Penală,

209


Recommended