Date post: | 02-Dec-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | cristi-stoica |
View: | 81 times |
Download: | 1 times |
Dinamica grupurilor
Cursul 4
CONDUCEREA ÎN GRUPUL MIC.
MODELE ŞI TEORII ALE CONDUCERII
- fenomenul de conducere - subiect important de interes de-a lungul timpului în diferite
părţi ale lumii (Europa - Machiavelli - “The Prince”; China - Confucius - “The sayings of
Confucius” etc.)
- procesul conducerii - caracter psihosocial, deoarece se sprijină pe trei elemente
fundamentale: grupul, influenţa şi scopul
- conducerea oamenilor = „proces dinamic de grup, prin care o persoană reuşeşte să-i
determine, prin influenţă, pe ceilalţi membrii ai grupului, să se angajeze de bunăvoie în
realizarea sarcinilor sau scopurilor grupului, de-a lungul unei perioade de timp şi într-un
context particular organizaţional” (Gerald A. Cole)
- complexitatea fenomenului conducerii a determinat apariţia mai multor modele şi teorii
(complementare), multe dintre ele fiind încă de actualitate
PRINCIPALELE
MODELE
ASERŢIUNI DE BAZĂ
1. Modelul
personal /
modelul
trăsăturilor
- liderii sunt înnăscuţi, nu formaţi
- C=F(P) – conducerea este în funcţie de
personalitate
- conducerea vizează anumite calităţi intrinseci
ale celui care deţine funcţia de conducere
- model focalizat pe persoana în funcţie de
conducere
- modelul prezintă două teorii:
1. Teoria oamenilor mari
- anumiţi indivizi sunt nativ dotaţi cu
caracteristici care îi fac să se detaşeze de
ceilalţi; aceşti indivizi – oameni mari – pot
astfel să direcţioneze şi să conducă grupuri,
colectivităţi, mase (Machiavelli, Woods,
Pareto, Weber, Carlyle, Wiggam etc.)
- avantaj - dacă liderul este dotat cu o serie de
calităţi superioare care-l diferenţiază de alte
persoane, atunci este posibil să identificăm
aceste calităţi şi eventual să le măsurăm
(Sântion, 2000)
2. Teoria trăsăturilor
- atenţie focalizată numai pe persoana liderului
- comportamentul liderului - determinat de
calităţile sale personale, nu de particularităţile
situaţiei, grupului etc.
- contribuţii: cunoaşterea oamenilor mari, permite
studierea personalităţii şi a comportamentului
acestora, pentru a identifica trăsăturile de lider;
măsurând trăsăturile de personalitate
responsabile cu producerea comportamentului
de conducere, deşi nu se vor putea forma lideri
(ei sunt înnăscuţi), aceştia vor putea fi
identificaţi şi selectaţi în organizaţii
2. Modelul
funcţional
- abilităţile de conducere pot fi învăţate şi
dezvoltate
- model axat pe funcţiile şi responsabilităţile
funcţiei de conducere, pe ceea ce
conducătorul ar trebui să facă în funcţie de
caracteristicile grupului condus
- conducerea poate fi înţeleasă prin analiza
rolului și funcțiilor pe care trebuie să le
îndeplinească liderul;
- funcțiile liderului prezintă o pondere diferită
în situații diferite și în grupuri diferite
(abordare de tip dinamic)
- rol fundamental: modul în care liderul
influențează grupul;
- abilitățile liderului pot fi învățate, dezvoltate,
perfecționate;
- modelul ia în considerare natura grupului ca
întreg, dar și anumite particularități ale
membrilor grupului;
- cuprinde trei teorii importante:
Teoria funcțiilor liderului (David Krech şi
Richard S. Crutchfield,1948) – liderul trebuie
să îndeplinească 14 funcţii (8 de bază:
executor, planificator, elaborator al politicilor
grupului, expert, reprezentant al grupului în
exterior, controlor al relaţiilor interne,
responsabil cu disciplina, arbitru+mediator,
iar 6 - funcţii-accesorii: exemplu, simbol al
gruăpului, simbol al responsabilităţii
individuale, ţap ispăşitor, ideolog, imagine a
tatălui)
Teoria rolului managerului (Henry
Mintzberg, 1973) – managerul îndeplineşte
zece roluri manageriale, grupate în trei
domenii: interpersonal (formă
reprezentativă, liant, lider), informaţional
(monitor, distribuitor de informaţii, purtător
de cuvânt) şi decizional (factor de schimbare,
factor de protecţie, distrbuitor al resurselor,
negociator)
Teoria conducerii centrate pe acțiune
(John Adair, 1973) - pune accent pe
importanţa menţinerii unui echilibru între
eforturile depuse de lider pentru obţinerea
performanţei, cele îndreptate în direcţia
realizării sarcinii, cele îndreptate spre
satisfacerea nevoilor individuale şi cele
legate de menţinerea grupului, abilitatea
liderului de a lua în calcul toate aceste
necesităţi şi de a echilibra balanţa
reprezentând o condiţie fundamentală în a
deveni un adevărat manager şi lider
3. Modelul
categoriilor
comportament
ale şi al
stilurilor de
conducere
- se axează pe stilul de conducere (= manieră
relativ tipică de îndeplinire a funcţiilor
grupului şi de raportare la subordonaţi) şi pe
efectele pe care comportamentele liderilor le
prezintă asupra performanţelor grupului
- Tipologii ale stilurilor de conducere
- A. Stiluri de conducere funcţie de modul
de luare a deciziei
- una dintre cele mai cunoscute tipologii -
Kurt Lewin şi colaboratorii săi, ei
distingând trei stiluri de conducere:
- stilul autoritar (autocratic) -
scopurile grupului şi căile de a le
atinge sunt stabilite de
conducător ; activităţile de lucru
sunt prefigurate de către şef
pentru fiecare membru al grupului
şi pentru fiecare etapă; grupul nu
cunoaşte fazele următoare, care îi
sunt comunicate doar pe parcurs ;
liderul nu participă la viaţa
grupului, excepţie fac momentele
dedicate demonstraţiei ;
- stilul democratic (participativ) -
asocierea grupului la toate
demersurile: stabilirea ţelurilor, a
etapelor şi mijloacelor de
realizare ; liderul – care încearcă
sa fie un membru obişnuit al
grupului – sugerează anumite căi
de urmat, pe care colectivul este
liber sa le aleagă sau să le
respingă.
- stilul laissez-faire (non-implicat)
- liderul lasă să se desfăşoare
lucrurile oarecum de la sine, nu ia
parte la viaţa grupului decât
atunci când este solicitat; ţelurile
sunt fixate de grup sau de anumiţi
indivizi, fără participarea şefului ;
nu se implică în discuţiile
colective, nu intervine în repartiţia
sarcinilor, îşi oferă informaţiile şi
ajutorul numai la cerere
- ! in situaţii diferite sunt mai
eficiente stiluri diferite
- ! fiecare stil determină efecte
specifice în comportamentul
membrilor grupului
- Norman R.F. Maier nuanţează această
tipologie, adăugând încă 3 stiluri
intermediale; el a imaginat un triunghi
echilateral, în vârfuri plasând stilurile de
conducere clasice, iar între acestea alte
trei stiluri:
- stilul majoritar – plasat între cel
autoritar şi cel democratic – se
bazează pe participarea grupurilor
şi pe dominarea grupului
minoritar de către o majoritate
- stilul paternal – între cel
autoritar şi cel laissez-faire;
liderul ia decizia dar ţine cont
într-o oarecare măsură şi de
părerile membrilor grupului
- stilul liber cu discuţii – între cel
democratic şi cel laissez-faire –
presupune o discuţie, dar fără a se
viza nici o acţiune organizată
- A.C. Brown – porneste de la stilul
autoritar si cel democratic pe care le
clasifica astfel:
- managerul autoritar :
- strict – tipul de lider
sever, dur, violent, în fata
caruia membrii grupului
nu au drept de replica
- binevoitor – asculta
opiniile membrilor
grupului dar face numai
ceea ce crede el de
cuviinta
- incompetent – despotic,
inegal si nesigur
- managerul democratic :
- democrat - consultativ –
solicita opiniile membrilor
grupului, dar ia decizia de
unul singur
- democrat – participativ –
implica grupul în mod
direct în adoptarea
deciziilor
- B. Stiluri de conducere bidimensionale
- O serie de cercetări realizate începând cu
jumătatea secolului XX au condus spre
identificarea a două categorii fundamentale
de lideri (conceptualizări diferite, dar ideea
este aceeaşi):
- lideri al căror comportament este
centrat pe producţie vs. lideri care prezintă
un comportament centrat pe angajat
(modelul Michigan)
- task leader – lider orientat către
sarcină vs. lider socio-emoțional (orientat
către oameni) (modelul Harvard)
- situaţia ideală: liderul – dublă ipostază:
specialist tehnic + specialist în probleme
socio-umane
C. Stiluri derivate din grila conducerii
- Robert Blake și Jane Mouton au analizat
conceptele de preocupare pentru producție și
preocupare pentru oameni, realizând şi un
instrument menit să identifice nivelul fiecăreia
din aceste două preocupări; grila managerială
măsoară pe o scală de la 1 la 9 preocuparea
pentru producţie (axa orizontală) şi preocuparea
pentru oameni (axa verticală), în urma
calculului fiind identificate 5 tipuri de
conducere (prima cifră vizând orientarea spre
sarcină a liderului, iar cea de-a doua – orientarea
spre oameni)
- 9,1 - preocupare puternică faţă de
rezultate şi slabă faţă de oameni;
problema - integrarea – preocuparea
faţă de rezultate nu ar trebui să aibă
drept efect neglijarea oamenilor care
trebuie sa obţina aceste rezultate
- 1,9 - preocupare puternică faţă de
oameni şi slabă faţă de rezultate - este
acordată prea multă atenţie oamenilor,
în detrimentul desfăşurării activităţilor
de producţie
- 1,1 - leadership pasiv sau apatic -
slabă preocupare faţă de oameni şi
producţie
- 5,5 - cel mai utilizat stil de leadership
în Europa şi America - abordare de
compromis în care o parte din fiecare
dimensiune este sacrificată ; creează
echilibru, caută să evite conflictele ;
rezultatele sunt la nivel mediu
- 9,9 - stilul ideal, cu cea mai mare
eficacitate - liderul încearcă, prin
încurajarea efortului întregii echipe, să
rezolve problemele ridicate de ambele
dimensiuni în acelaşi timp ; fiecare
membru al echipei este preocupat de
ambele dimensiuni, nu doar liderul
- stilul managerial preferat în aproape
toate situatiile este stilul 9,9 :
productivitatea şi starea de spirit,
moralul echipei sunt în echilibru la un
nivel optim ; este atins prin alcătuirea
unei echipe în care sunt implicaţi toţi
angajaţii ; munca este divizată, iar
managerii implică un număr cât mai
mare de oameni în planificare,
stabilirea de obiective şi adoptarea de
decizii ; oamenilor le sunt furnizate
toate informaţiile relevante, li se
încredinţează sarcini importante şi se
simt utili şi necesari
4. Modelele
situaţionale şi
modelul
contingent
- se centrează pe importanţa situaţiei
- analizează interacţiunile dintre
particularităţile situaţiei şi personalitatea /
comportamentul liderului
- consideră că nu există un stil superior de
conducere
- se bazează pe noţiunea plauzibilă că, în
circumstanţe diferite, sunt necesare forme
diferite de conducere
- 1. teoria contingentă a lui Fred Edward
Fiedler - un stil de conducere este
dependent de 4 variabile contingenţionale:
puterea poziţiei liderului, structura grupului,
sarcina şi relațiile lider-membrii grupului -
este mai uşor să numeşti într-o funcţie un
lider care se potriveşte cu situaţia dată, decât
să adaptezi un lider dat la situaţia respectivă
- 2. teoria decizie - conducere (Victor
Vroom – Phillip Yetton – Arthur Jago) -
stilul de conducere și decizia trebuie să țină
cont de gradul de participare la adoptarea
deciziilor
- 3. teoria cale-scop (Robert J. House) -
activităţile cele mai importante ale liderilor
sunt considerate cele legate de clarificarea
rutelor spre diferitele obiective care prezintă
interes pentru membrii grupului
- 4. teoria situațională a conducerii (teoria
maturităţii subordonaţilor / teoria ciclului
de viaţă al leadership-ului) – Paul Hersey
și Kenneth Blanchard - comportamentul
liderului este necesar să se adapteze, în
funcţie de două variabile principale,
respectiv îndemânarea tuturor membrilor
grupului şi îndeplinirea sarcinilor
5. Modelul
tranzacţional /
al schimbului
social
- subliniază rolul relaţiei lider-membru al
grulului - liderul şi membrii grupului se
influenţează reciproc; conducerea = o
tranzacţie între conducător şi membrii
grupului, fiecare oferind şi primind câte ceva
- examinează beneficiul mutual într-o relaţie
bazată pe avantaje reciproce: liderul oferă
lucruri clare (ex. resurse sau recompense), în
schimbul recunoaşterii de către membrii
grupului a autorităţii acestuia
- 1. teoria conducerii tranzacţionale (Edwin
Hollander) - conducerea reprezintă un
proces dinamic de evaluări continue realizate
de lider şi membrii grupului; în cadrul acestei
tranziţii, liderul oferă în permanenţă viziunea
şi direcţionarea în sarcină, precum şi
recunoaşterea membrilor grupului, aceştia
oferind la rândul lor liderului recunoaşterea
autorităţii şi a calităţii sale de expert, putere,
status, prestigiu, apreciere socială şi laude
- 2. modelul legăturii diadice verticale
(George Graen şi colaboratorii săi) -
studierea proceselor prin care diadele lider-
membru al grupului dezvoltă relaţii de rol şi
a consecinţelor modalităţilor prin care
acestea apar - liderul şi membrii grupului
parcurg un proces de stabilire a rolurilor în
care negociază termenii colaborării lor
- 3. teoria schimbului lider-membru (LMX)
- o conducere eficientă depinde de abilitatea
liderului de a dezvolta relaţii personalizate de
schimb, de calitate, cu fiecare membru în
parte al grupului
6. Modelul
interacţional
- se axează pe interacţiunile generate de lider,
pe modul în care acesta se adaptează
particularităţilor membrilor grupului şi
situaţiei, dar şi pe modalitatea în care acesta
reuşeşte să îşi modeleze membrii grupului
- liderul carismatic / strategic /
transformaţional – reuşeşte în anumite situaţii
favorabile / provocate să atingă alături de
adepţii săi performanţe extraordinare