CULTURA VIŢEI DE VIE ŞI VINIFICAŢIA ÎN SISTEM ECOLOGIC

CUPRINS

INTRODUCERE

Modul I. MANAGEMENTUL FERMEI ECOLOGICE

1.1. Supravegherea şi controlul punerii în aplicare a reglementărilor în vigoare 1.1.a Conversia la ferma ecologică 1.1.b Organisme de certificare (după standardele UE şi IFOAM) 1.1.c Forme oficiale în relaţia cu organismul de certificare 1.1.d Sprijin pentru agricultura ecologică

1.2. Planificarea, monitorizarea şi controlul producţiei 1.2.a Istoria culturilor 1.2.b Evaluarea cerinţelor plantelor 1.2.c Incidenţa dăunatorilor şi cerinţele nutriţionale

Bibliografie

Întrebări şi răspunsuri

Modulul II. COMERCIALIZAREA PRODUSELOR ECOLOGICE

2.1. Planificarea şi gestionarea achiziţiilor 2.1.a Selectarea furnizorilor 2.1.b Alegerea canalelor de distribuţie

2.2. Comercializarea produselor viticole ecologice 2.2.a Selectarea clienţilor 2.2.b Vânzarea produselor ecologice

Bibliografie Întrebări şi răspunsuri

Modulul III. NORME DE CULTIVARE A VIŢEI DE VIE ÎN SISTEM ECOLOGIC 3.1. De ce viticultură ecologică?

3.1.a Importanţa policulturii; 3.1.b Fertilitatea solului; 3.1.c Managementul dăunătorilor;

3.2. Proiectarea, realizarea şi controlul producţiei 3.2.a Evaluarea cerinţelor plantei; 3.2.b Rezistenţa soiurilor de viţă de vie la condiţii climatice şi boli; 3.2.c. Înfiinţarea plantaţiei de viţă de vie; 3.2.d. Sisteme de conducere şi susţinere; 3.2.e. Lucrări de îngrijire a viţei de vie; Lucrările solului; Fertilizare;

Tăiere şi dirijare; Buruieni, boli şi dăunători – biologie şi control;

3.2.f. Recoltarea şi transportul produselor viticole ecologice; 3.2.g. Comercializarea produselor viticole ecologice;

Bibliografie Întrebări şi răspunsuri

INTRODUCERE Acest curs este rezultatul muncii comune a unui grup de centre de pregătire din Spania (Instituto de Formación y Estudios Sociales – IFES), Austria (Amadeus Verein), Italia (Biocert), Suedia (Lantbrukarnas Riksförbund - LRF), Germania (BFW - Competenz Centrum Europa) şi Portugalia (Escola Superior Agrária de Ponte de Lima), în colaborare cu o organizaţie de fermieri din Spania (Unión de Pequeños Agricultores y Ganaderos – UPA), a unei organizaţii de formare profesională din Italia (Istituto Nazionale di Istruzione Professionale Agricola – INIPA) şi a două departamente ale Universităţii Complutense din Madrid/Spania (Teoria şi istoria educaţiei şi cercetare şi diagnoză în Educaţie), desfăşurată în cadrul proiectului FORECOLOGIA, număr de referinţă ES/03/B/F/PP-149080, finanţat cu sprijin de la Comisia Europeană prin programul „Leonardo da Vinci”. "Leonardo da Vinci" este un program de finanţare al Uniunii Europene (U.E.), care sprijină proiectele care au ca scop formarea profesională. De asemenea, cursul a fost tradus în limba română, corectat şi adaptat situaţiei din România de Dr. ing. Ion TONCEA (modul I şi II) şi Dr. biolog Aurora Maria RANCA (modul III), specialişti în agricultură ecologică şi membri ai Asociaţiei Române pentru Agricultură Durabilă (ARAD). În acest curs vom folosi, peste tot când este vorba de agricultură şi produse agricole şi alimentare, termenul „agricultură ecologică, respectiv „produse agricole şi alimentare ecologice”, deoarece termenul „agricultură ecologică” este protejat şi atribuit de U.E. României pentru definirea acestui sistem de agricultură şi este similar cu termenii „agricultură organică” sau „agricultură biologică” utilizaţi în alte state membre. Această publicaţie prezintă punctele devedere ale autorilor şi Comisia nu poate fi trasă la răspundere pentru informaţiile din acest curs. Scopul proiectului "FORECOLOGIA" Proiectul „FORECOLOGIA” a urmărit instruirea producătorilor din agricultura ecologică, pentru a putea să-şi adapteze activitatea la cerinţele producţiei ecologice. De asemenea, participanţii la acest curs trebuie să fie profesionişti, care lucrează deja în sectorul agricol, în principal mici fermieri. Acest curs este deci, un material de recalificare, de instruire permanentă. În acest context, cursul a fost împărţit în 3 module, iar fiecare modul în mai multe unităţi didactice, după cum urmează: Modulul I „MANAGEMENTUL FERMEI ECOLOGICE” conţine aspecte privind conversia la ferma ecologică, certificarea conform standardelor U.E. şi IFOAM, sarcinile organismelor de inspecţie şi certificare şi instrumentele de sprijinire a fermelor ecologice. Urmare a particularităţilor planificării producţiei agroecologice, acest modul cuprinde, de asemenea, istoria cultivării terenurilor şi evaluarea cerinţelor plantelor cultivate, inclusiv prezentarea incidenţei bolilor şi dăunătorilor şi a necesarului de elemente nutritive. Modulul II „COMERCIALIZAREA PRODUSELOR ECOLOGICE”, conţine informaţii privind selectarea furnizorilor de inputuri ecologice şi alegerea canalelor de distribuţie. De asemenea, cuprinde noţiunile de bază privind instruirea în domeniul comercializaâării produselor agricole şi alimentare ecologice, cu referire la selectarea clenţilor şi vânzarea produselor ecologice. Modulul III „NORME DE CULTIVARE A VIŢEI DE VIE ÎN SISTEM ECOLOGIC””, se referă la particularităţile teoretice şi aplicative ale culturii viţei de vie: consideraţii

filozofice, importanţa policulturii, fertilitatea solului şi managementul dăunătorilor, respectiv evaluarea cerinţelor, cunoaşterea rezistenţei soiurilor la factori climatici şi boli, înfiinţarea plantaţiei, instalarea sitemelor de conducere şi susţinere, lucrările de îngrijire, precum şi recoltarea, transportul şi comercializarea produselor viticole ecologice. În incheierea acestui curs, se prezintă, pe scurt, calculatorul. Aceasta prezentare va fi folosită pentru instruirea de bază în folosirea calculatorului şi a tehnologiilor informatice şi de comunicare, precum şi în ceea ce priveşte potenţialul acestora pentru fermele ecologice.

Modul I. MANAGEMENTUL FERMEI ECOLOGICE

1.1. Supravegherea şi controlul punerii în aplicare a reglementărilor în vigoare Producătorii agricoli au şansa de a exploata o multitudine de oportunităţii economice, care decurg din programul detaliat elaborat de către Comisia Europeană în sectorul agriculturii ecologice. Acest program are ca scop, de fapt, integrarea protecţiei mediului în agricultură şi promovarea şi gestionarea calităţii şi siguranţei producţiei alimentare. În special, REGULAMENTUL (CE) NR. 834/2007 AL CONSILIULUI din 28 iunie 2007 privind producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice, precum şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 şi REGULAMENTUL (CE) NR. 889/2008 AL COMISIEI din 5 septembrie 2008 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al Consiliului privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice., prevăd în detaliu cum să se gestioneze producţia agricolă ecologică în statele membre (Regulamentul 834/2007 şi Regulamentul 889/2008 se află pe siteul Uniunii Europene (U.E.): http//:europa.eu.int/eur-lex şi al Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR): www.mapam.ro) Merită, de asemenea, subliniat faptul că normele cu privire la produsele ecologice se întemeiază pe un sistem bazat pe voluntariat, astfel că, pentru a identifica produsele ecologice poate fi folosit logo-ul U.E. al agriculturii ecologice, coroborat sau nu cu logo-urile naţionale sau private. Pentru a eticheta un produs ca fiind ecologic, trebuie sa se respecte in totalitate Regulamentul Cosiliului nr. 834/2007 şi Regulamentul Comisiei nr. 889/2008, care conţin un minimum de norme cu privire la producţia, procesarea şi importul produselor ecologice, inclusiv procedurile de inspecţie, etichetare şi marketing pentru întreaga Europă. Logo–ul pentru produsele ecologice a fost stabilit încă din anul 2000 la nivel UE şi poate fi folosit în întreaga zonă UE. Această etichetă poate fi folosită doar de către producătorii ale căror sisteme de producţie şi produse au fost inspectate de organismele de inspecţie şi din rapoartele de inspecţie reiese că satisfac cerinţele regulamentului UE. Acest logo poate fi folosit numai dacă produsele ecologice conţin, cel puţin, 95% ingrediente ecologice şi dacă aceste produse au fost procesate, ambalate şi etichetate în U.E. sau în alte ţări non – U.E. care au un sistem de inspecţie echivalent.

În România, alături de sigla comunitară poate fi folosită şi sigla natională „ae. Sigla ,,ae , proprietate a MAPDR , garantează că produsul, astfel etichetat, provine din agricultura ecologică şi este certificat de un organism de control. Regulile de utilizare a siglei ,,ae” sunt cuprinse în anexa nr.1 la Ordinul comun pentru modificarea şi

completarea Anexei la Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 317/2006 şi al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr.190/2006 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice. Dreptul de utilizare a siglei ,,ae” pe produsele, etichetele şi ambalajele produselor ecologice îl au producătorii, procesatorii şi importatorii înregistraţi la MAPDR şi care deţin un contract, cu un organism de control aprobat de către MAPDR.

O altă prioritate a Comisiei Europene a fost elaborarea conceptului de trasabilitate (posibilitatea de a urmări „traseul” unui produs alimentar de la început până la vânzarea sa şi invers). Încă din ianuarie 2005 prin regulamentul nr. 178/2002 a fost adoptat sistemul obligatoriu de trasabilitate a alimentelor. Acest regulament prevede principiile generale şi cerinţele legii alimentului, instituie înfiinţarea Autorităţii Europene pentru Siguranţa Alimentară si stabileşte procedurile legate de siguranţa alimentului. Trasabilitatea a devenit obiectul unei atenţii speciale în rândul operatorilor din industria alimentară, instituţii sau consumatori, datorită asocierii sale cu probleme, precum siguranţa produselor alimentare (ne putem gândi la criza provocată de Encefalopatia Spongiformă Bovină - BSE) şi „garantarea originii” (ne putem gândi la contaminarea cu Organisme Modificate Genetic). Abilitatea de a lua rapid măsuri efective şi sigure ca răspuns la urgenţele privind sănătatea de-a lungul întregului lanţ de producere a alimentelor este de maximă importanţă (putem, de asemenea, vorbi de trasabilitatea responsabilităţilor). Trasabilitatea lanţului alimentar se referă la toate informatiile care rezultă „din câmp până la masa consumatorului” cu scopul de a merge în profunzime la variabilele productive şi calitative. Toată aceste informaţii trebuie gestionate printrun adevărat „sistem informational al lanţului alimentar” cu puncte variate de acces, de exemplu la public, la Autoritatea de sănătate, la organismele de certificare, la personalul tehnic responsabil şi la gestionarea afacerii având drept scop crearea unui sistem perfect transparent. Pentru a atinge acest scop, sunt necesare următoarele documente principale:

a) Regulament tehnic (sau manual) al trasabilităţii, al cărei principiu este descrierea a tot ceea ce se face (si, binenţeles, de a face cea ce este scris) pentru a garanta trasabilitatea lanţului alimentar;

b) Documentarea privind sistemul de producţie, care conţine proceduri operaţionale, proceduri tehnice, instrucţiuni specifice de lucru şi măsurile pe care o firmă din lanţul alimentar trebuie să le adopte pentru a garanta funcţionarea corecta a sistemului de urmărire;

c) Schema de certificare, care punctează regulile prin care agenţia de reglementare şi operatorii acestui lanţ trebuie să interacţioneze între ei şi să garanteze conformitatea produsului cu normele de referinţă;

d) Diagrama procesului , este o schiţă unde sunt prezentate diferite faze ale producţiei. De asemenea, în această schiţă se subliniază şi fazele în care trasabilitatea poate fi pierdută. Este deci documentul care

descrie istoricul produsului (înţeles ca fiind cel mai apropiat de unitatea de vânzare);

e) Planul de control, este un document prin care se stabileste tipul şi modul de realizare a operaţiunilor de verificare a produsului in timpul ciclului de producţie (colectarea de probe, analize chimice, laboratoare, etc.). Astfel de verificări sunt efectuate, în mod normal, atât de către conducerea firmei de producţie alimentară cât şi, în cazul certificării, de un alt organism specializat. De bună seamă că, pentru lanţul alimentar agro-ecologic, este esenţială activitatea depusă de către Organismele de inspecţie şi certificare, autorizate de către Autoritatea naţională în conformitate cu Reg. nr. 834/2007 şi Reg. nr. 889/2008. Aceste organisme îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu manualele operaţionale de specialitate, iar activitatea lor este planificată în aşa fel incat sa garanteze controlul întregului lanţ alimentar în toate fazele sale.

1.1.a Conversia la ferma ecologică Operatorii agricoli care optează pentru a produce conform metodelor ecologice, trebuie să-şi planifice cu grijă planul de conversie a fermelor lor, atât din punct de vedere tehnic cât şi birocratic, prin respectarea în totalitate a standardelor şi supunerea fermei controlului unui Organism de inspecţie şi certificare acreditat de către Autoritatea Naţională competentă. Din punct de vedere tehnic, conversia este perioada în care o fermă convenţională stabileşte bazele pentru aplicarea corectă şi profitabilă a metodelor agroecologice. Prin urmare, această perioadă poate fi denumită "conversie birocratică", deoarece în perioada de conversie produsele agricole şi alimentare nu pot fi comercializate ca ecologice, şi "conversie agronomică”, deoarece unul din obiectivele acestei perioade este optimizarea metodelor agricole ecologice, din punct de vedere tehnic . Normele comunitare care reglementează agricultura ecologică cer ca ferma care doreste să adopte metodele ecologice să urmeze o perioadă de conversie de doi ani pentru culturile anuale şi de trei ani pentru culturile perene. Organismul de inspecţie poate prelungi sau scurta acest termen, în funcţie de istoria fermei susţinută de documente justificative. În nici un caz, conversia nu se poate face în mai puţin de un an. De asemenea, toate planurile trebuie să fie aprobate în prealabil de către organismul de inspecţie, începând cu planificarea conversiei. Conversia unei ferme la agricultura ecologică înseamnă toate măsurile de îmbunătăţire a fertilităţii solului şi de reechilibarea a ecosistemelor agricole. Scopul „planului de conversie” este să călăuzească producătorii ecologişti în perioada de conversie şi să-i ajute să realizeze obiectivele pe care şi le-au propus. Un plan de conversie este o „fotografie” a unităţii agricole făcută pe baza analizei şi examinării încrucişate a tuturor datelor existente, în vederea stabilirii soluţiilor tehnice. Aşadar, planul de conversie presupune evaluarea atentă a următoarelor aspecte:

Istoria câmpului/fermei; Este o sarcină importantă pentru fermierul (producătorul) ecologist care presupune colectarea tuturor informaţiilor posibile privind practicile agronomice, problemele din procesul de producţie şi recoltele obţinute; Starea de fertilitate a solului; Este un pas important pentru programul de fertilizare care se materializează prin efectuarea cartării agrochimice şi dacă se poate, pedologice; Mediul social;

În perioada de conversie, orice producător agricol trebuie să cunoască bine comunitatea în care îşi desfăşoară activitatea şi dacă în zona respectivă mai sunt alte unităţi agro-ecologice, sau se desfăşoară proiecte de protecţie a mediului. În acest fel el poate face schimb de informaţii şi primeşte sugestii folositoare şi nu se simte ca un pionier. De asemenea, el trebuie să afle unde sunt punctele de vânzare sau/şi agenţii care comercializează produse şi servicii de interes pentru agricultura ecologică şi să cunoască comercianţii care ar putea pot sa-i cumpere produsele. Producătorii agricoli care nu deţin toate echipamentele necesare este bine să-i cunoască pe ceilalţi operatori sau procesatori din zonă care ar putea să le dea echipamente şi consultanţă şi să se oferă voluntar pentru a executa orice operaţie de care au nevoie. Nivelul de pregătire teoretică şi aplicativă a producătorului; Aceste aspecte joacă un rol important în stabilirea timpului şi a metodelor pentru introducerea noutăţilor în fermă şi pentru a se asigura sprijinul tehnic necesar. Motivaţia producătorului este cel mai important factor de succes, astfel încât dacă un producător nu este convins sau nu a „digerat” îndeajuns o propunere, această iniţiativă are şanse să nu reuşească. Este, de asemenea, adevărat că persoanele care au alte preocupări, în special cele din afara fermei, cum ar fi procesatorii, urmăresc mai degrabă propriile interese decât pe cele ale fermei. Dotarea cu echipamente şi dorinţa de a investi; Timpul necesar pentru implementare opţiunilor agronomice depinde nu doar de convingerea operatorului exprimată anterior dar şi de inputurile şi echipamentele disponibile în fermă şi în teritoriu. Dorinţa operatorului de a investi bani în fermă are, de asemenea, o influenţă asupra timpului de implementare a planului de conversie. Sfaturile experţilor vor sugera desigur soluţii alternative temporare care, pe de o parte, vor convinge producătorul că operaţiile sunt practicabile şi că merită investiţia, iar, pe de altă parte, nu vor întârzia excesiv deciziile tehnice importante ale acestuia. Constrângeri; Câteva restricţii de natură organizatorică şi de mediu, pot afecta foarte mult opţiunile tehnice şi pot cere chiar mai multă atenţie în acţiunile care trebuie efectuate pentru atingerea obiectivelor. Cele mai frecvente sunt: restricţiile de mediu şi politice, autostrăzile şi alte surse de poluare din vecinătate, lipsa serviciilor de specialitate, nerecunoaşterea prin planurile regionale.

Toate aceste informaţii adunate şi bine analizate, vor ajuta producătorul să elaboreze un plan de conversie care va include soluţii tehnice considerate ca cele mai adecvate pentru ferma/compania sa. Un plan de conversie este necesar şi pentru a evidenţia faptul că în agricultura organică nicio acţiune nu se termină de la sine şi întotdeauna vizează mai multe obiective. Acţiunile vor fi eficiente în măsura în care echilibrul solului şi al ecosistemului agricol este asigurat şi respectat. Pentru ca un plan de conversie să fie eficient, trebuie analizate principalele aspecte luate în considerare de către producător. 1.1.b Organisme de inspecţie şi certificare (după standardele UE şi IFOAM) Normele U.E. prevăd că fiecare stat membru trebuie să înfiinţeze propriul sistem de inspecţie şi certificare care va opera prin desemnarea unei autorităţi de control ce va asigura supravegherea organismelor de inspecţie şi certificare (anexa 1) şi trebuie să îndeplinească cerinţele internaţionale privind standardele de calitate EN 45011 sau ISO 65.

Conform anexei 1.1, la începutul anului 2008, în România erau înregistrate 14 organisme de inspecţie şi certificare, dintre care numai „ECOINSPECT” este originar din România. Orice operator care produce, prepară sau importă bunuri produse conform metodelor ecologice trebuie să informeze autoritatea competentă din statul membru în care îşi desfăşoară activitatea, despre activitatea sa. Organismul de inspecţie şi certificare solicită producătorului să facă o descriere completă a unităţii de producţie, să identifice spaţiile de depozitare, zonele de recoltare, precum şi spaţiile de ambalare. Odată ce acest raport a fost efectuat, producătorul trebuie să anunţe Organismul de inspecţie şi certificare asupra programului său anual de producţie. Sistemul de certificare constă în audit şi aprobarea procesului de gestionare a producţiei pus în aplicare de către operatorul care doreşte să obţină produse ecologice, urmate de monitorizarea permanentă a conformităţii procesului de producţie şi analizarea probelor luate, atât din producţie / prelucrare sau de la piaţă. Certificarea – cadru, prin evaluare iniţială şi monitorizare ulterioară, are rolul de a oferi clienţilor o asigurare independentă şi demnă de încredere, prin certificarea producţiilor conform cerinţelor legislaţiei actuale cu privire la produsele din fermele ecologice. Activitatea organismelor de inspecţie şi certificare este finanţată prin taxele de inspecţie pe care operatorii trebuie să le plătească. Valoarea acestor taxe este în funcţie de dimensiunea şi tipul afacerii, precum şi de numărul de specializări ale unităţii de producţie. În toate cazurile, această taxă asigură acoperirea costurilor pentru activităţile de inspecţie şi certificare. De asemenea, trebuie să avem în vedere că "organic, biologic sau ecologic" nu înseamnă acelaşi lucru în întreaga lume şi că, la nivel internaţional, standardele de producţie şi de prelucrare a alimentelor ecologice nu sunt armonizate între ţări. În acest context, Federaţia Internaţională de Mişcărilor de Agricultură Ecologica (IFOAM), în "normele (standardele) de bază" defineşte modul cum produsele ecologice trebuie să fie obţinute, prelucrate şi distribuite (Standardele IFOAM se găsesc pe siteul IFOAM: www.ifoam.org şi în publicaţia1)

Acestea sunt prezentate ca principii generale în anexa 1.2 şi reflectă stadiul actual al producţiei ecologice şi al metodelor de prelucrare, oferind un cadru pentru organismele de inspecţie şi certificare şi organizaţiile de standardizare din întreaga lume. În particular, aceste standarde au rolul de a preveni folosirea standardelor naţionale ca bariere comerciale. IFOAM susţine elaborarea standardelor regionale care sunt elaborate conform obiectivelor de bază ale IFOAM. După aprobarea de către IFOAM, standardele regionale au şansa de a se armoniza cu cele internaţionale. Un ghid armonizat cu privire la producţia agricolă a fost elaborat şi de Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). Ghidul FAO & OMS este o sursă utilă pentru stabilirea setului de reguli pentru furnizorii publici şi producătorii, care doresc

să dezvolte regulamente în acest domeniu. În special, Codex Alimentarius, o combinare a programului de Standarde Alimentare FAO şi OMS, care a fost iniţiat în anul 1991 (cu participarea de observatori din partea diferitelor organizaţii, inclusiv din partea IFOAM şi U.E.) pentru a elabora ghidul de producţie agricolă, procesare, etichetare şi marketing al alimentelor ecologice. Cerinţele acestui Codex sunt în acord cu standardele de bază IFOAM şi regulamentul U.E. pentru alimente ecologice. Îndrumările cu privire la comerţul alimentelor ecologice au în vedere şi pun preţ pe câteva norme şi reguli existente care operează în mai multe ţări (regulile U.E. având rol prioritar). De asemenea, aceste îndrumări definesc natura producţiei de alimente ecologice şi previn plângerile ce ar putea surveni datorită inducerii în eroare a consumatorilor cu privire la calitatea produsului şi modul său de obţinere. Acest Codex constituie o bază relevantă pentru armonizarea regulilor internaţionale, în vederea sporirii încrederii consumatorului. Acesta este important şi pentru hotărâri echivalente supuse regulilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO). Conform prevederilor din Codex, îndrumările pentru alimentele produse ecologic vor fi în mod regulat revizuite, cel puţin odată la 4 ani (Informaţii suplimentare se găsesc pe www.codexalimentarius.net şi pe siteul FAO: www.fao.org/organicag/). Merită menţionat că în câteva ţări din U.E. au fost elaborate regulamente, cât şi logo-urile naţionale pentru produsele ecologice. Nu este neobişnuit că acest gen de regulamente asupra producţiei ecologice, apărute mult înaintea regulamentului UE, a revenit în actualitate. În câteva ţări europene, asociaţiile de fermieri au formulat deja standardele lor private şi schemele de etichetare mult înainte ca regulile europene şi naţionale să revină în actualitate. Aceste etichete şi branduri (de ex. din Anglia, Italia, Danemarca, Austria, Ungaria, Suedia şi Elveţia) sunt, de obicei, de încredere pentru consumatori. Pentru ca etichetele private pentru produsele ecologice să fie acceptate, este necesar ca toţi operatorii străini (producători, procesatori şi comercianţi) să îndeplinească atât cerinţele regulamentelor U.E. sau cele naţionale, dar, să se supună şi standardelor private de etichetare. Acele etichete private sunt supuse unei verificări suplimentare privind competenţa şi certificarea. Câteva organisme de inspecţie europene acreditate de Ministerul Agriculturii al SUA şi Japoniei, pot să ofere certificate valide şi recunoscute pentru operatorii europeni de produse ecologice, care vor să exporte aceste produse în ţările respective. Astfel de certificări sunt: NOP - Programul Naţional de Agricultură Organică al SUA (Anexa 1.3 şi www.ams.usda.gov/nop/indexIE.htm) şi JAS – Standardul Japonez de Agricultură (Anexa 1.4 şi http://www.maff.go.jp/soshiki/syokuhin/hinshitu/e_label/index.htm).). Serviciul Internaţional de Acreditare Ecologică (IOAS) este o organizaţie independentă, non-profit înregistrată în Delaware, SUA care oferă supraveghere internaţională pentru certificarea ecologică, printr-un proces de acreditare voluntar prin organismele de certificare active din sectorul agriculturii ecologice (http://www.ioas.org). IOAS implementează programul IFOAM de acreditare care este un mecanism care se bazează pe garantarea globală a integrităţii ecologice, neîmpovărat de bariere naţionale şi care este implementat de un organism care nu are alte interese. 1.1.c Forme oficiale în relaţia cu organismul de certificare Din punct de vedere administrativ, cea mai importantă însuşire a sistemelor de agricultură ecologică este gama largă de angajamente ale producătorilor, precum documentaţia care trebuie prezentată cu ocazia inspecţiilor periodice ale organismelor de certificare acreditate. Pentru a certifica produsele obţinute prin metode ecologice, este obligatoriu a fi parcursă următoarea procedură:

1. Înştiinţarea privind producţia prin metode ecologice; Această notificare trebuie depusă la Autoritatea şi organismul de certificare numite la nivel naţional. Conţinutul documentaţiei depuse trebuie actualizat ori de câte ori au loc schimbări în activitatea de producţie, sau în cazul apariţiei unor probleme administrative, precum achiziţiile sau renunţarea/schimbarea titlurilor de proprietate.

2. Primul document de evaluare Organismul de certificare efectuează prima evaluare a documentaţiei care este depusă de către fermier. Dacă rezultatul evaluării este negativ (ex. documentaţie incompletă sau inadecvată), producătorul va fi rugat să furnizeze, intrun timp bine stabilit, documente suplimentare, pentru a nu fi exclus din sistemul de producţie ecologică.

3. Începerea vizitei de inspecţie Tehnicienii organismului de inspecţie şi certificare trebuie să verifice dacă întreaga organizaţie şi procesele de producţie corespund normelor agriculturii ecologice. De asemenea, ei au sarcina de a-l îndruma pe fermier să-şi îndeplinească angajamentele asumate.

4. Admiterea în sistemul de control Comisia de certificare evaluează documentele fermierului şi rapoartele vizitelor de inspecţie. În consecinţă, aceasta decide dacă va admite ferma în sistemul de producţie ecologică.

5. Declaraţia de conformitate Acest pas are ca obiectiv specificarea evaluării pozitive, tipul producţiei, numărul de înregistrare în registrul de control al operatorilor şi data de începere şi încetare a valabilităţii atestării.

6. Planul anual de producţie Acest document trebuie trimis organismului de certificare de către responsabilul unităţii de producţie până la 31 ianuarie a fiecărui an. Orice schimbare substanţială privind culturile agricole, susprafaţa sau producţia estimată, care a survenit după trimitirea planului anual de producţie, trebuie notificată organismului de inspecţie şi certificare.

7. Planul anual de procesare Acest document trebuie să conţină toate produsele pe care operatorul intenţionează să le proceseze în ferma sa, într-o unitate terţă sau în numele unei unităţi terţe, în conformitate cu normele agriculturii ecologice.

8. Certificarea produselor şi emiterea autorizaţiei de etichetare; Emiterea autorizaţiei pentru etichetarea oficială a produsele ecologice, poate fi cerută de orice operator care a fost acceptat în sistemul de inspecţie. Operatorul supus inspecţie trebuie să respecte regulamentele naţionale şi comunitare privind agricultura ecologică, să furnizeze documentaţia cerută de sistemul de inspecţie, să permită accesul angajaţilor organismului de inspecţie la locurile de producţie, la registrele de casă şi la alte documente (ex. facturi, registrele de TVA etc.). De asemenea, operatorul trebuie să permită echipei de inspecţie accesul la produsele de origine vegetală şi animală şi la toate incredientele de origine agricolă şi neagricolă pentru a stabili dacă sunt cele dorite şi trebuie să le notifice dacă s-au schimbat substanţial. 1.1.d Sprijin pentru agricultura ecologică Uniunea Europeană sprijină fermele ecologice prin măsurile de Agro-Mediu, la început prin regulamentul Consiliului (CEE) no. 2078/1992 şi apoi prin regulamentul Conciliului (CEE) No. 1257/1999.

În anul 2003, programele de agro-mediu au sprijinit cu fonduri circa jumătate din suprafaţa cultivată în sistem ecologic în cele 15 ţări membre. De acest sprijin au beneficiat 86000 ferme certificate ecologic şi în conversie, care, procentual, reprezintă circa 64% din numărul total de ferme ecologice (2). Regulamentul prevede că pentru a beneficia de sprijin comunitar, fermele trebuie să se angajeze că vor practica agricultura ecologică timp de 5 ani, iar acest sprijin se face anual şi în funcţie de suprafaţă şi tipul culturii. Valoarea maximă a fondurilor care pot fi primite de la Uniunea Europeană (U.E.) variază între 600€/ha la culturile anuale, 900€/ha la culturile perene specializate şi 450€/ha pentru alte folosinţe prevăzute de Regulamentul No. 1257/1999 şi sunt semnificativ mai mari decât cele prevăzute prin regulamentul No. 2078/1992. De asemenea, U.E. preferă sprijinirea financiară a organizaţiilor de producători agricoli, deoarece:

- sectorul ecologic se dezvoltă rapid şi primirea informaţiilor/instruirea producătorilor agricoli este sigură numai în cazul structurilor asociative de producători agricoli;

- multe canale de piaţă sunt accesibile numai organizaţiilor de producători;

- mulţi procesatori de produse agricole cooperează cu asociaţii de producători specializate;

- organizaţiile de producători reprezintă interesele fermierilor ecologişti în sfera publică;

1.2. Planificarea, monitorizarea şi controlul producţiei Conform definiţiei din Codex Alimentarius, „agricultura ecologică este un sistem de management holistic al producţiei care promovează şi îmbunătăţeşte sănătatea agroecosistemelor, inclusiv biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului, prin metode ecologice de producţie care prioritizează practicile de management care se bazează pe folosirea resurselor interne ale fermelor şi pe sisteme locale adaptate condiţiilor regionale. Aceasta se poate realiza prin folosirea, unde este posibil, de metode agronomice, biologice şi mecanice care exclud materialele sintetice şi asigură funcţionarea completă a sistemului” Activităţile umane au contribuit semnificativ la dispariţia progresivă a mediilor naturale originale. Una din consecinţe este deteriorarea calităţii mediului teritoriilor locuite de om şi scăderea biodiversităţii acestora. În teoria agricolă, această simplificare a ecosistemelor este corelată cu creşterea numărului de probleme în managementul activităţilor productive (ex. folosirea inputurilor exterme în circuitul productiv al fermei). În agricultura ecologică se reface complexitatea ecosistemelor. Calea sistemică este considerată optimă când ferma combină: diversitatea plantelor cultivate cu rotaţia şi nivelul producţiei cu normele teritoriale, creşterea animalelor, elementele naturale şi cu managementul bun al terenului. Aceste combinaţii ale producţiei asigură un profit optim din resursele naturale disponibile şi procesele naturale regulatoare. Agricultura ecologică este o metodă şi nu o simplă acţiune de înlocuire a îngrăşămintelor chimice şi a altor produse chimice cu substanţe naturale.

1.2.a Istoria cultivăriii terenurilor Pentru planificarea producţiei este foarte important să colectăm, pentru fiecare parcelă de teren, cât mai multe informaţii privind rotaţia şi succesiunea culturilor în ultimii 4 – 5 ani şi, în particular, despre:

tipurile de îngrăşăminte, erbicide, insectofungicide şi de alte substanţe chimice folosite, precum şi doza şi metoda de aplicare a acestor produse;

lucrările solului; corelaţiile dintre plantele cultivate şi condiţiile pedo-climatice; cele mai importante buruieni; cei mai importanţi patogeni; alte probleme specifice înregistrate în fermă; producţia medie la diferite culturi cerealiere; genotipurile cultivate şi adaptarea lor la microclimatul local;

1.2.b Evaluarea diferitelor cerinţe ale plantelor Evaluarea istoriei culturale a terenurilor va ajuta cultivatorul să stabilească opţiunile agronomice şi în consecinţa îl va ajuta să elaboreze un plan adecvat de cultivare a terenurilor (rotaţia, succesiunea şi amplasarea culturilor şi tehnologia de cultivare) care poate preveni apariţia unor probleme. Este clar că este bine să cultivăm speciile şi genotipurile locale, deoarece, de obicei, acestea sunt rezistente la bolile şi dăunătorii din regiune. Înainte de a le cultiva, trebuie însă verificat dacă sunt cerute de piaţă.

1.2.c Incidenţa bolilor şi dăunatorilor şi cerinţele nutriţionale; Refacerea echilibrului natural al ecosistemului agricol este adesea suficientă pentru a menţine dezvoltarea bolilor şi dăunătorilor sub pragul de dăunare, prag care variază în funcţie de specificul fiecărei exploataţii în parte. Astfel, este necesară o monitorizare constantă a bolilor şi dăunătorilor culturilor agricole prin observaţii de câmp şi colectarea de probe. De asemenea, trebuie acordată atenţie buletinelor agro-meteorologice şi de avertizare care conţin informaţiile de care este nevoie pentru a se asigura o monitorizare satisfăcătoare a celor mai periculoase boli şi dăunători. De asemenea, în agricultura ecologică, fertilizarea nu înseamnă doar „furnizare de nutrienţi” ci are un înţeles mult mai larg deoarece se referă la îmbunătăţirea calităţii şi vieţii solului. Se preferă amelioratorii organici ai solului deoarece susţin mai mult procesele de humificare decât pe cele de mineralizare. În consecinţă, chiar dacă furnizarea imediat a nutrienţilor asimilabili este mai mică, se îmbunătăţeşte calitatea şi creşte fertilitatea pe termen lung a solului. Introducerea tehnologiilor raţionale de cultivare a terenurilor nu este foarte dificilă. De exemplu dacă terenul dintre rândurile de viţă de vie sau de pomi este înierbat, disponibilitatea unor nutrienţi poate chiar să crească. Trebuie notat că rezervele de azotat într-un sol de fertilitate medie sunt de aproximativ 2000 kg/ha, rezervă care poate să crească ulterior ca urmare a inierbării sau a îngrăşămintelor verzi de leguminoase şi că pentru majoritatea culturilor de câmp cerinţele pentru azot scad la minimum în perioada anului când mineralizarea materiei organice este maximă. De aceea momentul când trebuie făcută fertilizarea este mult mai important decât cantitatea nutrienţilor furnizaţi plantelor. Azotul şi potasiul în exces împiedică procesele metabolice din plantă ceea ce determină o mai mare susceptibilitate la bolile criptogamice şi la atacul insectelor cu aparat bucal de rupt şi supt. De aceea, înainte de a începe fertilizarea culturilor agricole este recomandată examinarea atentă a plantelor cultivate şi a covorului vegetal de dedesubt, lucru care furnizează adesea indicaţii semnificative cu privire la fertilitatea solului. Agricultura ecologică (organică, biologică) are ca scop reducerea la minimum a utilizării inputurilor (materii şi materiale) din afara fermei (sunt admise numai în mod excepţional şi sub controlul organismului de inspecţie) şi, în acelaşi timp interzice folosirea oricărei substanţe obţinute prin procese chimice de sinteză. Pentru a nu avea dubii în ceea ce priveşte inputurile care pot fi folosite în agricultura ecologică

din Uniunea Europenă, comisia a elaborat lista îngrăşămintelor şi amendamentelor (anexa 1.5) şi a pesticidelor (Anexa 1.66) autorizate în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 şi menţinute conform articolului 16 alineatul (3) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 834/2007 şi a celor autorizate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 834/2007.

Bibliografie:

1. The IFOAM norms for Organic production and processing; Ed. IFOAM, Bonn, 2005 (www.ifoam).; 2. European Commission Report (G2 EW – JK D(2005) “Organic farming in the

European Union– Facts and Figures”, Bruxelles, 3th November 2005;

Anexa 1.1

LISTA

organismelor de inspecţie şi certificare aprobate de către M.A.D.R., în anul 2008, pentru efectuarea inspecţiei şi certificarea produselor agroalimentare ecologice pe teritoriul

României, în conformitate cu O.M. nr. 688/2007

Cod: RO-ECO- 001 BCS OKO-GARANTIE GmbH Germania Reprezentanţa în Romania: ,,BCS OKO GARANTIE ROMANIA" S.R.L Adresa: Tg.Mures, str.Belsugului nr.24, ap.1, jud.Mures Telefon: 0265250846; Fax: 0265250928 Responsabil: Szabo Alexandru Telefon: 0745 474879 e-mail: a.szabo.ro@bcs-oeko.com ; bcs-romania@clicknet.ro Cod: RO - ECO – 002 QC&I GmbH-Germania Reprezentanţa în România: ,, QC&I ROMANIA’’ Adresa: Timisoara, str.Listz nr.1, parter, Ap.1 Telefon/Fax: 0256241562 Responsabil: Victor Scorodeti Telefon: 0730591663 e-mail: victor_scorodeti@yahoo.com Cod: RO-ECO- 003 SUOLO e SALUTE srl Italia Reprezentanţa în România: ,,SUOLO E SALUTE ROMANIA S.R.L” Adresa: Bacau, str.Nicolae Balcescu nr.5,sc.G,ap.9 Fax: 0234206166 Responsabil: Daniel Ciubotaru Telefon:0743018285 e-mail: danielciubotaru@yahoo.com Responsabil: Alessandro D’Elia e-mail: info@suoloesalute.it Cod: RO - ECO – 005 Instituto per Certificazione Etica ed Ambientale (ICEA) Italia Reprezentanţa în România: ,,ICEA ROMANIA” S.R.L Adresa: Valu lui Traian, str. Dacia nr.16 Telefon/fax :+40 241230015 Responsabil:Gabriela Mitrea e-mail: icea.romania@icea.info Cod: RO - ECO – 007 SC ECOCERT ESE – Franta Reprezentanţa în România: „ECOCERT SA” Adresa: Bucuresti , Str. Poet Alexandru Sihleanu, sect. 3 Tel: 00 40 21 321 20 11 Fax: 00 40 21 321 20 58 Responsabil: Abdelaziz Messai Telefon:: 00 40 742 99 21 43 e-mail: abdelaziz.messai@ecocert.com www.ecocert.com

Cod: RO-ECO- 008 ,,S.C Ecoinspect S.R.L” Romania Adresa:Cluj Napoca, str.Horia, nr.75, Ap.5, jud.Cluj Telefon/Fax: 0264536324 e-mail: ecoinspect@mail.from.ro Director: Lorincz Piroska Cod: RO - ECO – 009 BIOS S.r.l Italia Reprezentanţa în România: „BIOS S.R.L Italia SUCURSALA ROMANIA” Adresa: Bucuresti, B-dul Unirii nr.57, bloc E4, scara 4, ap.102, sector 3 Tel : 021 3270005 Fax 021 3270005 Responsabil: Ene Luminita Gabriela Tel: 0723265554 e-mail: luminitamicu@yahoo.com Cod: RO - ECO – 010 LACON s.r.l Germania Reprezentanţa în România: „LACON s.r.l Germania SUCURSALA ROMANIA” Adresa: Bucuresti, sect 4, str Stanjenelelor, nr 1, bl 54, sc B, ap 57. Responsabil: Mariana Gheorghe Tel: 0724248435 Cod: RO – ECO – 012 SC BioInspecta AG Elvetia Reprezentanţa în România: „BIOINSPECTA ROMANIA SRL” Adresa: Cluj-Napoca, str. Gurghiu, nr.2, ap. 9 Tel /Fax: 0264-573546 Responsabil: Monika Zimmermeier e-mail: monika.zimmermeier@bio-inspecta.ch Cod: RO - ECO – 013 Institut fur Marktokologie Elveţia Reprezentanţa în România: ,,IMO CONTROL s.r.l Romania” Adresa: Sighisoara, str. Crizantemelor, nr.7, Ap.51, jud. Mures Responsabil: Razvan Popa e-mail: poparazvand@yahoo.com Tel: 0744825809 Cod: RO - ECO – 014 CERES GmbH Germania Reprezentanţa în România: ,,CERES HAPPURG GmbH Sucursala Iernut” Adresa: Iernut, str.1 dec.1918, Bl.3, Sc.A, etaj 1, Ap.5, jud. Mures Responsabil: Amelia Rachită Tel: 0740591529 e-mail: ameliarachita@yahoo.com Cod: RO – ECO – 015 Agreco R.F GODERZ GmbH Germania Reprezentanţa în România: ,,Agreco R.F GODERZ GmbH Germania Sucursala Romania”Adresa: Ploiesti, str.Magurii nr.4, Bloc 33, Sc.C Ap.16 Tel: 0244561615 Responsabil: Richard Goderz Tel: 0722561819 e-mail: info@agrecogmbh.de

Cod: RO -ECO – 016 BIOAGRICERT SRL ITALIA Reprezentanţa în România: ,,BIOAGRICERT ITALIA SRL SucursaLa România” Adresa: Iasi, str. Aleea Mihail Sadoveanu nr.32 A Tel/fax +40 232311411 Responsabil: Dan Grosu Tel:+40745790276 e-mail: dan.grosu@bioagricert.org Cod: RO – ECO – 017 Certification Services International CSI GmbH Germania Reprezentanţa în România:,,Certification Services International CSI GmbH Germania Sucursala Romania” Adresa: Bucuresti, str. Reconstructiei nr.6, Bloc 28, Sc.2, etaj 1, ap 50, sect.3 Tel./fax +40 216475983 Responsabil: Adrian Siceanu Tel: 0744655136 e-mail: beeswoborders@yahoo.com

Anexa 1.2

Principiile IFOAM privind agricultura ecologică

După un intens proces participativ, în septembrie 2005, Adunarea Generală a IFOAM, de la Adelaide – Australia, a aprobat noile „Principii ale Agriculturii Ecologice*. Aceste principii sunt ,,rădăcinile” pe care agricultura ecologică creşte şi se dezvoltă. Principiul sănătăţii Agricultura ecologică trebuie să susţină şi să sporească sănătatea solului, plantelor, animalelor, omului şi a planetei ca un tot unitar şi indivizibil. Acest principiu indică faptul că sănătatea indivizilor şi comunităţilor nu poate fi separată de sănătatea ecosistemelor - solurile sănătoase produc culturi sănătoase, care la rândul lor furnizează sănătate animalelor şi oamenilor (Sănătatea Omului este reflexia sănătăţii Pământului – Heraclit, 500 Av.J.C.). Sănătatea se referă la totalitatea şi integritatea sistemelor vii. Nu este pur şi simplu lipsa bolii, ci menţinerea stării fizice, psihice, sociale şi ecologice de bunăstare. Imunitatea, rezilienţa şi regenerarea sunt caracteristici cheie ale sănătăţi. Rolul agriculturii ecologice în producţia primară agricolă, prelucrare, distribuţie sau consum, este de a susţine şi de a spori sănătatea ecosistemelor şi a organismelor de la cele mai mici din sol pana la fiinţele umane. Agricultura ecologică este destinată, în special, producerii de alimente de o înaltă calitate, hrănitoare, care să contribuie la prevenirea si protecţia sănătăţii şi a bunăstării. Având în vedere acest lucru, în agricultura ecologică trebuie interzisă folosirea de îngrăşăminte chimice şi pesticide, de medicamente la animale şi de aditivi alimentari care pot avea efecte negative asupra sănătăţii.

Principiul ecologiei Agricultura ecologică trebuie să se bazeze pe sistemele ecologice vii, să lucreze cu ele, să le stimuleze şi să le susţină. Acest principiu are rădăcini în sistemele ecologice vii şi, ca atare, prevede că producţia ecologică se bazează pe procese ecologice şi reciclare. Alimentatia şi bunăstarea rezultă din ecologia mediilor de producţie specifice. De exemplu, în cazul culturilor agricole mediul de producţie este solul viu, la animale, ecosistemul fermei iar la peşti şi organismle marine, mediul acvatic. Agricultura ecologică, sistemele pastorale şi colectarea din floră şi faună trebuie să corespundă ciclurilor şi echilibrelor ecologice din natură. Aceste cicluri sunt universale, dar funcţionarea lor este specifică fiecărui teritoriu. Managementul ecologic trebuie să fie adaptat la condiţiile locale, ecologice şi de cultură. Inputurile trebuie reduse prin refolosirea, reciclarea şi gestionarea eficientă a materialelor şi a energiei, cu scopul de a menţine şi îmbunătăţi calitatea mediului şi de a conserva resursele. Agricultura ecologică ar trebui să atingă echilibrul ecologic, prin proiectarea de sisteme agricole, înfiinţarea de habitate şi menţinerea diversităţii genetice şi agricole. Cei care produc, procesează, comercializează sau consumă produse ecologice trebuie să protejeze şi să îmbunătăţească mediul înconjurător, inclusiv peisaje, clima, habitatele, biodiversitatea, aerul şi apa. Principiul echităţi Agricultura ecologică trebuie construită pe relaţii care asigură corectitudinea cu privire la mediul comun şi şansele vietii. Echitatea este caracterizată de corectitudine, respect, justiţie şi solidaritate pana la sfarsitul lumii, atât în rândul oamenilor, cât şi în relaţiile lor cu alte fiinţele vii. Acest principiu subliniază faptul că cei implicaţi în agricultura ecologică ar trebui să gestioneze relaţiile umane într-un mod care să asigură echitatea, la toate nivelurile şi între toţi participanţii la procesul de producţie - fermieri, muncitori, procesatori, distribuitori, comercianti si consumatori. Agricultura ecologică ar trebui să asigure tuturor celor implicaţi, o calitate bună a vieţii şi posibilitatea de a contribui la siguranţa alimentară şi la reducerea sărăciei. Aceasta are scopul de a produce suficiente alimente şi alte produse de bună calitate. Acest principiu prevede ca animalelor să li se asigure condiţii şi oportunităţi de viaţa conform cu cerinţele lor fiziologice, de comportament natural şi bunăstare. Resurse naturale şi de mediu, care sunt folosite pentru producţie şi consum trebuie gestionate corect din punct de vedere ecologic şi social şi menţinuţe la un nivel corespunzător nevoilor generaţiilor viitoare. Corectitudinea

presupune sisteme de producţie, distribuţie şi de comerţ care sunt deschise şi echitabile şi necesită costuri reale de mediu şi sociale. Principiul precauţiei Agricultura ecologică trebuie gestionată într-o manieră responsabilă şi de precauţie pentru a proteja sănătatea şi bunăstarea generaţiilor actuale şi viitoare şi a mediului înconjurător. Agricultura ecologică este un sistem dinamic de viaţă, care răspunde cerinţelor şi condiţiilor interne şi externe. Practicieni din agricultura ecologică pot îmbunătăţi eficienţa şi creşte productivitatea, dar acest lucru nu trebuie să pericliteze sănătatea şi bunăstarea. În consecinţă, noile tehnologii trebuie să fie evaluate şi metodele existente revizuite. În cazul înţelegerii incomplete a ecosistemelor şi a agriculturii, trebuie să fim foarte atenţi. Acest principiu prevede ca precauţia şi responsabilitatea sunt preocupările cheie în managementul, dezvoltarea şi alegera tehnologiei în agricultura ecologică. Este, de asemenea, necesar ca ştiinta să asigure că agricultura ecologică este sănătoasa, sigură şi corectă din punct de vedere ecologic. Cu toate acestea, numai cunoştinţe ştiinţifice nu este suficient. Experienţa practică, înţelepciunea acumulată şi cunoştinţele tradiţionale şi indigene oferă soluţii valabile, testate de timp. Agricultura ecologică ar trebui să prevină riscurile semnificative prin adoptarea de tehnologii adecvate şi respingerea celor imprevizibile, precum ingineria genetică. Deciziile trebuie să reflecte valorile şi nevoile tuturor celor care ar putea fi afectaţi, prin procese transparente şi participative.

Anexa 1.3

NOP - Programul Naţional de Agricultură Ecologică al SUA

Programul Naţional de Agricultură Ecologică (NOP) al SUA a intrat în vigoare pe 21 octombrie, 2002 şi este coordonat de serviciului de marketing, o ramură a Departamentului pentru Agricultură al SUA (USDA). Acest program a fost elaborat la cererea Congresului S.U.A. după ce, în anul 1990, a fost votată Legea privitoare la producţia de alimente ecologice (OFPA). NOP este o lege federală care cere ca toate produsele alimentare ecologice să îndeplinească aceleaşi standarde şi trebuie să fie certificate în conformitate cu acelaşi procese de certificare. Bazele Programului Naţional de Agricultură Ecologică (NOP) NOPul conţine standardele naţionale de agricultură ecologică şi programul de certificare a produselor ecologice pe baza recomandărilor a 15 membri ai Comitetului pentru Standarde (Norme) Ecologice Naţionale (NOSB). NOSBul este numit de către Ministrul Agriculturii şi este format din reprezentanţi ai următoarelor categorii: agricultori/cultivatori; manipulanţi/procesatori; distribuitori cu amănuntul; consumatori/de interes public; ecologişti; oameni de ştiinţă şi entităţi de certificare. În plus faţă de recomandările NOSB, pentru formularea acestor reglementări, USDA ţine cont şi de programele de certificare ecologică de stat, particulare şi străine. Reglementările NOP sunt suficient de flexibile pentru a se potrivi cu o gamă largă de operaţiuni şi produse, existente în fiecare regiune a Statelor Unite. Care este conţinutul reglementărilor NOP? Reglementările NOP interzic folosirea ingineriei genetice, a radiaţiilor ionizante şi a nămolurile de la staţiile de epurare în producţia ecologică de bunuri agricole şi alimentare ecologice. Ca regulă generală, toate substanţele naturale (non-sintetice) sunt permise în producţia ecologică şi toate substanţe sintetice sunt interzise. Lista naţională de substanţe non-sintetice şi sintetice permise şi interzise, este una din secţiunile acestor reglementări, care conţine şi excepţiile de la această regulă. Standardele (normele) de producţie şi manipulare se referă la producţia vegetală ecologică, colectarea din flora spontană, creşterea animalelor şi la prelucrarea (procesarea), transportul şi depozitarea produselor agricole ecologice. Culturile ecologice sunt cultivate fără a fi folosite pesticidele convenţionale, îngrăşămintele chimice şi nămoluri de la staţiile de epurare. Animalele crescute în sistem ecologic trebuie hrănite cu furaje ecologice şi crescute în aer liber. De asemenea, acestora nu li se dau antibiotice sau hormoni de creştere. Standardele (normele) de etichetare se aplică produselor agricole şi alimentare care conţin îngrediente ecologice şi se referă la procentul de ingrediente ecologice din produs: − Produs „100% ecologic”, trebuie să conţină numai ingrediente produse în sistem ecologic; −Produs „ecologic”, trebuie să conţină cel puţin 95% ingrediente produse în sistem ecologic; Produsele care îndeplinesc cerinţele de „100% ecologic” şi „ecologic” pot fi etichetate „USDA organic”. − Produsele procesate care conţin cel puţin 70% ingrediente ecologice pot fi etichetate „produse cu ingrediente ecologice”, menţionându-se cel mult trei dintre ingredientele sau grupele de alimente ecologice componente. De exemplu, supa cu cel puţin 70% ingrediente ecologice sau legume ecologice poate fi etichetată ca „obţinută din mazăre, cartofi şi morcovi ecologici” sau numai „obţinută din legume ecologice”. Sigla USDA nu poate fi folosită oriunde şi oricum. Pentru încălcarea acestor norme se aplică o penalizare de până la 11,000 $, oricărei persoane care vinde sau etichetează, în cunoştinţă de cauză, ca ecologic, un produs care nu este obţinut şi procesat conform reglementărilor NOP. − Produseleprelucrate care conţin mai puţin de 70 la sută componente organice nu pot fi etichetate „ecologic”, dar pe etichetă pot fi menţionate componentele care sunt produse în sistem ecologic.

Standardele (normele) de certificare stipulează cerinţele pe care sistemele ecologice de producţie şi manipulare trebuie să le îndeplinească pentru a fi acrediate de către agenţii de certificare autorizaţi de către USDA. Informaţiile pe care un solicitant (aplicant) trebuie să le prezinte agentului de certificare includ planul de activitate în sistem ecologic. Acest plan conţine, în afară de multe alte lucruri, informaţii privind practicile şi substanţele folosite în producţie, procedeele de întocmire a documentaţiei, practicile de prevenire a amestecului dintre produsele ecologice şi convenţionale, tipul operaţiilor care urmează a fi certificate, istoria tratamentelor solului. Normele de certificare se referă, de asemenea, la inspecţia internă. Fermele şi unităţile care realizează vânzări de produse agricole ecologice a căror valoare nu depăşeşte 5,000 $/an sunt scutite de certificare. Acestea pot eticheta produsele ca ecologice dacă îndeplinesc standardele ecologice, dar nu pot folosi sigla „USDA organic”. De asemenea, sunt scutite de certificare şi unităţile de distribuţie şi comercializare a produselor agro-alimentare ecologice, cum ar fi băcăniiile, magazinele şi restaurantele. Standardele (normele) de acreditare stabilesc cerinţele pe care un solicitant (aplicant) trebuie să le îndeplineasacă pentru a deveni agent de certificare acreditat de USDA. Normele sunt concepute pentru a fi siguri că toţi agenţii de certificare acţionează consecvent şi imparţial. Solicitanţii de succes vor angaja personal calificat, vor demonstra experienţa lor în certificarea producătorilor şi a distribuitorilor ecologici, vor preveni conflictul de interese şi vor menţine strictă confidenţialitatea. Durata de acreditare a agenţilor de certificare este de 5 ani, şi fiecare dintre aceşti agenţii sunt obligaţi să se supună unei inspecţii anuale de actualizarea a activităţii lor de certificare. Produsele agricole ecologice importate pot fi vândute în SUA numai dacă au fost certificate de către agenţi de certificare autorizaţi de USDA. USDA are agenţi de certificare acreditaţi în mai multe tări şi numeroase cereri de acreditatre. În locul acreditării USDA, un agent de certificare străin poate fi recunoscut, dacă USDA stabileşte că guvernul ţării respective poate acredita agenţi de cerificare, cu respectarea cerinţelor programului NOP al USDA.

Anexa 1.4

JAS - Standardul japonez de agricultură ecologică

Standardele (normele) JAS pentru produsele agricole şi alimentele ecologice prelucrate au fost stabilite în anul 2000, in baza Liniilor directoare pentru producţia, prelucrarea, etichetarea şi comercializarea produselor ecologice alimentare, care au fost adoptate de Comisia Codex Alimentarius. Sistemul JAS a fost completat în noiembrie 2005 cu Standardele (normele) JAS pentru produsele animaliere ecologice, alimente ecologice procesate de origine animală şi furaje ecologice pentru animale. Unităţile comerciale certificate de organisme din Registrul Japonez de organisme de certificare sau Registrul de organisme care supraveghează certificarea sunt acelea care produc sau prelucrează alimente sau furaje ecologice conform Standardelor (normelor) JAS şi sunt capabile să pună sigla JAS pe produsele lor. Reglementările JAS pentru produsele ecologice solicită ca, începând de la 1 aprilie 2001 (extins la 2002), toate produsele etichetate ca ecologice trebuie să fie certificate de către un organism Japonez de certificare (RCO) sau de un organism străin de certificare (RFCO), înregistrat la Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Pescuitului (MAFF), care afişează eticheta JAS şi numele organismului de certificare. Logo-ul JAS, ca marcă de calitate, a fost introdus pentru protejarea pieţii şi a consumatorilor japonezi. Acest sistem a fost recunoscut oficial ca echivalent al reglementărilor europene, cu excepţia hidroxidului de calciu, un produs pentru tratament foliar la meri, permis de Regulamentele (CE) nr 834/2007 şi 889/2008. Pe scurt, pentru operatorii care doresc să îşi exporte produsele ecologice în Japonia sub marca JAS echivalenţa înseamnă că criteriile de certificare şi standardele de referinţă de producţie/prelucrare/ambalare, sunt aceleaşi cu cele adoptate în cadrul Comunităţii Europene, în conformitate cu Reg. (CEE) Nr 2092/91. Cu toate acestea, regulamentele JAS au unele particularităţi. De exemplu, ele nu se referă la băuturi alcoolice şi produse de origine animală (inclusiv produse apicole). Normele impun ca numai prelucrarea (etichetarea) şi operaţiile de introducere pe piaţă să fie controlate de un organism de certificare japonez sau străin recunoscut de MAFF. Cu toate acestea, în cadrul Comunităţii respectarea regimului de control, atât al producătorilor şi în final, al vânzătorilor, trebuie să se asigure ca, de asemenea, furnizorii de ingrediente şi sub-contractanţii de "materii prime” sunt certificaţi în conformitate cu Regulamentul Cosiliului nr. 834/2007 şi Regulamentul Comisiei nr. 889/2008. Comparativ cu Regulamentul Cosiliului nr. 834/2007 şi Regulamentul Comisiei nr. 889/2008, reglementările privind etichetarea JAS, prezintă următoarele diferenţe:

- În cazul în care produsul finit conţine atât componente organice cât şi în conversie, eticheta trebuie să indice clar care sunt ecologice şi care, în conversie. În schimb, U.E. nu permite utilizarea de materii prime în conversie pentru prepararea unui produs alimentar ecologic;

- Întotdeauna, eticheta trebuie să conţină sigla JAS. În cazul în care sigla JAS nu este afişată, pe etichetă nu trebuie făcută nicio menţiune precum: ecologic, organic, produs biologic, 100% ecologic, produs ecologic străin, X% ecologic, sau orice altă menţiune referitoare la metoda de agricultură ecologică;

- În cazul în care produsul finit nu are sigla JAS, dar componentele sale o au, va fi posibil să se scrie, de exemplu, "salată care conţine legume ecologice" sau "ketchup făcut din roşii ecologice".

Sarcina persoanei responsabile cu Notarea Produsului este de a decide care grup sau loturi de produse au fost obţinute cu adevărat în conformitate cu metoda de agricultura ecologică prevăzută în normele JAS şi care nu, indiferent de motiv. Prezenţa unei astfel de persoane responsabilă este de dorit de asemenea, pentru a îndeplini cerinţele Regulamentul Cosiliului nr. 834/2007 şi Regulamentul Comisiei nr. 889/2008, care prevede cerinţele minime de control, situaţia în care operatorul este obligat să ofere informaţii organismului de certificare pentru a înlătura orice îndoială în legătură cu conformitatea produsului şi suspendarea comercializării produsului, până la constatarea conformităţii.

Anexa 1.5

Îngrășăminte și amendamente pentru sol prevăzute la articolul 3 alineatul (1) Notă:

A: autorizate în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 și menținute conform articolului 16 alineatul (3) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 834/2007 B: autorizate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 834/2007

Autorizația Denumirea Descriere, cerinţe de compoziție, condiții de

utilizare A Produse compuse sau produse

care conțin numai materiale enumerate în continuare: Gunoi de grajd

Produs care conține un amestec de excremente animale și substanțe vegetale (așternut pentru animale); Proveniența din exploataţii fără sol interzisă

A Gunoi de grajd uscat și gunoi de păsări deshidratat

Proveniența din exploataţii fără sol interzisă

A Compost din excremente de animale, inclusiv gunoi de păsări și compost de gunoi de grajd

Proveniența din exploataţii fără sol interzisă

A Excremente lichide de animale Utilizate după fermentarea controlată și/sau diluția corespunzătoare Proveniența din exploataţii fără sol interzisă

A Deșeuri menajere compostate sau fermentate

Produs obținut din deșeuri menajere triate pe sursele din care provine care au fost supuse operațiunii de obținere a compostului sau fermentării anaerobe pentru producția de biogaz. Numai deșeuri menajere vegetale și animale Numai în cazul în care sunt produse într-un sistem de colectare închis și monitorizat, acceptat de statul membru Concentrațiile maxime în mg/kg de materie uscată: cadmiu: 0,7; cupru: 70; nichel: 25; plumb: 45; zinc: 200; mercur: 0,4; crom (total): 70; crom (VI): 0

A Turbă Utilizare limitată la horticultură (grădinărit, floricultură, pomicultură, pepinieră)

A Deșeuri provenite din cultivarea ciupercilor

Compoziția inițială a substratului trebuie să fie limitată la produsele din prezenta anexă

A Dejecții provenite de la viermi (vermicompost) și de la insecte

A Guano A Amestec compostat sau fermentat

de materii vegetale Produs obținut din amestecuri de materii vegetale, care au fost supuse operațiunii de obținere a compostului sau fermentării anaerobe pentru producția de biogaz

A Produse sau subproduse de origine animală menționate mai jos: făină de sânge făină de copite făină de coarne făină de oase sau făină de oase degelatinate făină de pește făină de carne făină de fulgi, păr și „chiquette” lână blană

Concentrația maximă în mg/kg de materie uscată de crom (VI): 0

păr produse lactate

A Produse și subproduse organice de origine vegetală pentru îngrășăminte

Exemple: făină de turtă de oleaginoase, coajă de cacao, radicele de malț

A Alge și produse din alge Obținute în mod direct doar prin: (i) tratamente fizice incluzând deshidratarea, congelarea și măcinarea; (ii) extracție cu apă sau cu soluții apoase acide și/sau bazice; (iii) fermentare.

A Rumeguș și așchii de lemn Lemn netratat chimic după tăiere A Compost din scoarță de copac Lemn netratat chimic după tăiere A Fosfat natural moale Produs definit de punctul 7 din anexa IA.2 la

Regulamentul (CE) nr. 2003/2003 al Parlamentului European și al Consiliului (1) privind îngrășămintele Conținut de cadmiu inferior sau egal cu 90 mg/kg de P2O5

A Fosfat aluminocalcic Produs definit de punctul 6 din anexa IA.2 la Regulamentul (CE) nr. 2003/2003, Conținut de cadmiu inferior sau egal cu 90 mg/kg de P2O5 Utilizare limitată la solurile bazice (pH > 7,5)

A Zgură alcalină Produse definite de punctul 1 din anexa IA.2 la Regulamentul (CE) nr. 2003/2003

A Sare brută de potasiu sau kainit Produse definite de punctul 1 din anexa IA.2 la Regulamentul (CE) nr. 2003/2003

A Sulfat de potasiu posibil cu conținut de sare de magneziu

Produs obținut din sare brută de potasiu printr-un proces de extracție fizică, posibil conținând și săruri de magneziu

A Reziduu rezultat din distilarea alcoolului și extract din reziduu

Cu excepția reziduului amoniacal rezultat din distilarea alcoolului

A Carbonat de calciu [cretă, marnă, rocă calcică ulverizată, depozit de nisip cu alge impregnate de calcar, (marnă), cretă fosfatată]

Numai de origine naturală

A Carbonat de calciu și magneziu Numai de origine naturală cretă magnezică, rocă calcică magnezică pulverizată etc.

A Sulfat de magneziu (kieserit) Numai de origine naturală A Soluție de clorură de calciu Tratamentul frunzelor de meri, după

evidențierea unei carențe de calciu A Sulfat de calciu (gips) Produse definite la punctul 1 din anexa ID la

Regulamentul (CE) nr. 2003/2003 Numai de origine naturală

A Var industrial din producția de zahăr

Subproduse din producția de zahăr obținut din sfeclă de zahăr

A Var industrial din procesul de fabricare sub vid a sării

Produs secundar obținut din procesul de fabricare sub vid a sării din saramura din zonele muntoase

A Pucioasă Produse definite de punctul 1 din anexa ID la Regulamentul (CE) nr. 2003/2003

A Oligoelemente Micronutrienți anorganici enumerați în partea E din anexa I la Regulamentul (CE) nr. 2003/2003

A Clorură de sodiu Numai sare gemă A Praf de rocă și argile

Anexa 1.6

Pesticide – produse pentru protecția plantelor prevăzute la articolul 5 alineatul (1) Notă:

A: autorizate în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 și menținute conform articolului 16 alineatul (3) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 834/2007 B: autorizate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 834/2007

1. Substanțe de origine animală sau vegetală

Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de utilizare

A Azadiractina extrasă din Azadirachta indica (neem)

Insecticid

A Ceară de albine Agent de elagare A Gelatină Insecticid A Proteine hidrolizate Atractant, numai în aplicațiile autorizate în

combinație cu alte produse adecvate din prezenta listă

A Lecitină Fungicid A Uleiuri vegetale (ex: ulei de mentă,

ulei de pin, ulei de chimion) Insecticid, acaricid, fungicid și inhibitor de germinare

A Piretrine extrase din Chrysanthemum cinerariaefolium

Insecticid

A Lemn amar extras din Quassia amara

Insecticid, insectifug

A Rotenon extras din Derris spp. și Lonchocarpus spp. și Terphrosia spp.

Insecticid

2. Microorganisme utilizate în combaterea biologică a paraziților și a bolilor

Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de utilizare

A Microorganisme (bacterii, viruși și ciuperci)

3. Substanțe produse de microorganisme

Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de utilizare

A Spinosad I Insecticid Doar dacă se iau măsuri pentru minimizarea riscului pentru principalii parazitoizi și pentru minimizarea riscului de dezvoltare a rezistenței

4. Substanțe utilizate numai pentru capcane și/sau dozatoare

Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de utilizare

A Fosfat diamoniu Atractant, numai în capcane A Feromoni Atractant; perturbator de comportament

sexual; numai în capcane și dozatoare A Piretroizi (numai deltametrin sau

lambda-cihalotrin) Insecticid; numai în capcane cu atractanți specifici; numai împotriva Bactrocera oleae și Ceratitis capitata Wied.

5. Preparate destinate a fi dispersate pe suprafață, între plantele cultivate

Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de utilizare

A Fosfat feric [fier (III) ortofosfat] Moluscocid

6. Alte substanțe tradițional utilizate în agricultura ecologică Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de

utilizare A Cupru sub formă de hidroxid de

cupru, oxiclorură de cupru, sulfat (tribazic) de cupru, oxid de cupru, octanoat de cupru

Fungicid Până la 6 kg de cupru pe ha pe an Pentru culturile perene, statele membre pot, prin derogare de la paragraful alineatul anterior, să prevadă ca limita de 6 kg de cupru să poată fi depășită într-un an dat, cu condiția ca cantitatea medie utilizată efectiv pe o perioadă de peste 5 ani, constând în anul în curs și cei patru ani precedenți, să nu depășească 6 kg

A Etilenă Coacerea artificială a bananelor, a fructelor de kiwi și de kaki; coacerea artificială a citricelor doar în cadrul unei strategii pentru prevenirea atacării citricelor de către muște; inducerea înfloririi ananasului; inhibarea încolțirii cartofilor și a cepelor

A Sare de potasiu din acizi grași (săpun moale)

Insecticid

A Aluminat de potasiu (sulfat de aluminiu) (Kalinit)

Prevenirea maturării bananelor

A Soluție sulfo-calică (polisulfură de calciu)

Fungicid, insecticid, acaricid

A Ulei de parafină Insecticid, acaricid A Uleiuri minerale Insecticid, fungicid

Numai în pomii fructiferi, viţe-de-vie măslini și culturi tropicale (ex: banane)

A Permanganat de potasiu Numai în pomii fructiferi, măslini și viţe-de-vie

A Nisip de cuarț Insectifug A Sulfură? Fungicid, acaricid, insectifug

7. Alte substanțe

Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de utilizare

A Hidroxid de calciu Fungicid Numai în pomii fructiferi, inclusiv pepiniere, pentru a controla Nectria galligena

A Bicarbonat de potasiu Fungicid

Întrebări şi răspunsuri:

1. Cum se numeşte programul U.E. care finanţează formarea profesională? a. F.P. 7; b. Leonardo da Vinci; c. CHANNEL; 2. Care este scopul proiectului „FORECOLOGIA”? a. instruirea operatorilor (producătorilor) din agricultura ecologică; b. instruirea studenţilor de la facultăţile agricole;; c. conversia profesională a şomerilor; 3. Care sunt actele normative care reglementează producţia ecologică în România? a. Regulamentul (CEE) 2092/91; b. Regulametele (CE) nr. 834/2207 şi 889/2008; c. Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2000; 4. Care este sigla pentru produsele ecologice din Romania? a. 100% ecologic; b. a.e. c. organic farming; 5. Care sunt produsele care se subordonează direct conceptului şi normelor de trasabilitate? a. Alimentele; b. Produsele fitosanitare; c. Stimulatorii de creştere; 6. Care este durata minimă a perioadei de conversie în viticultura ecologică? a. 1 an; b. 2 ani; c. 3 ani; 7. Care este cea mai importantă activitate în perioada de conversie?

a. Selectarea organismului de inspecţie şi certificare; b. Elaborarea planului de conversie; c. Echilibrarea ecosistemului; 8. Care sunt cele mai importante standarde pentru agricultura ecologică?

a. Standardul naţional de agricultură ecologică; b. Codex Alimentarius; c. Standardele U.E., NOP şi JAS; 9. Care sunt principiile IFOAM de agricultură ecologică?

a. Principiul biodiversităţii; b. Principiul multifunţionalităţii; c. Principiul sănătăţii, ecologic, corectitudinii şi precauţiei; 10. Care este cea mai eficientă măsură pentru controlul dăunătorilor şi a nevoilor nutriţionale ale plantelor?

a. Refacerea echilibrului natural al agroecosistemelor; b. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice; c. Monitorizarea bolilor şi dăunătorilor şi a fertilităţii solurilor;

MODULUL II. COMERCIALIZAREA PRODUSELOR ECOLOGICE

Preţul scăzut al produselor agricole şi costurile mari de distribuţie, inclusiv în agricultura ecologică, determină fermierii să caute noi soluţii pentru menţinerea viabilităţii lor economice (1). Ca şi în cazul agriculturii convenţionale, la producător ajunge doar o mică parte a preţului final al unui produs ecologic plătit de consumator. Cea mai mare parte a preţului unui produs agricol şi alimentar este încasată de negustor şi comerciantul cu amănuntul. În acest context, contactul direct dintre consumator şi producător (fermier) reprezintă un avantaj considerabil pentru ambele părţi, în ceea ce priveşte preţul, schimbul reciproc de cunoştinţe şi îmbunătăţirea nivelului cultural. Crearea acestei perspective este un pas esenţial pentru dezvoltarea agriculturii ecologice ca o agricultură inovativă şi model de sustenabilitate.

Participarea la târguri este esenţială pentru fermierii şi ceilalţi producători de bunuri ecologice deoarece au posibilitatea să-şi expună produsele şi să încheie contracte şi alte acorduri comerciale. În continuare prezentăm căteva informaţii despre principalelor târguri ecologice din Europa: BIOFACH la Nuremberg în Germania şi SANA în Italia.

Nürnberg (Germania), februarie

Târgul internaţional de produse ecologice BioFach (http://www.biofach.de), se remarcă prin amploare, internaţionalitate şi putere inovativă. Acest eveniment adună, în fiecare an în luna februarie, la Nürnberg în Germania, aproximativ 2.100 de expozanţi, din care două treimi de peste hotare şi peste 37.000 comercianţi vizitatori din mai mult de 110 ţări. Târgul internaţional de la Nürnberg este responsabil cu organizarea expoziţiei BIOFACH sub autoritatea Ministerului Federal al Alimentaţiei, Agriculturii şi Protecţiei Consumatorului (BMELV) şi cu sprijinul Asociaţiei Germane a Industriei Târgurilor (AUMA). Sub patronajul IFOAM, BioFach aplică criterii stricte de participare pentru a garanta calitatea constant superioară a produselor expuse. Expoziţia profesională internaţională BioFach/Nürnberg cunoaşte pieţele, are experienţă şi oferă echipamente şi facilităţi adecvate. Conceperea târgului, oferă expozanţilor soluţii pentru toate problemele organizatorice şi tehnice legate de acest eveniment. Companiile din Asia, America de Nord şi America de Sud, interesate de piaţa produselor agricole şi alimentare ecologice, trebuie să se înscrie devreme pentru a fi sigure de un loc în pavilionul german, deoarece este o cerere foarte mare. Dezvoltarea pe termen lung de noi pieţe pentru produsele ecologice, reprezintă o oportunitate imensă şi o mare provocare pentru mute companii. Pentru a intra cu succes pe o piată ecologică dintr-o ţară străină, trebuie însă îndeplinite anumite condiţii. Fiecare ţară are cerinţe specifice, atâta timp cât structurile comerciale, îndrumările, legislaţia şi consumatori sunt interesaţi. O companie care aşteaptă să câştige un loc rapid şi sigur cu produsele sale peste hotare este sfătuită ca la început să obţină informaţii despre cerinţele specifice ale ţării respective.

Bologna (Italia), septembrie

Expoziţia internaţională SANA (http://www.sana.it) – ALIMENTAŢIE, SĂNĂTATE şi MEDIU este unul dintre cele mai importante evenimente pentru întreaga lume a produselor naturale: - 85.000 m2 spaţiu de expunere; - 16 pavilioane; - 1600 expozanţi, dintre care 400 din alte 45 ţări europene, SUA, Oceania, Africa; - 70.000 vizitatori, dintre care 50.000 de producători; - 3.500 comercianţi profesionişti; - 70 congrese - 900 jurnalişti; Ca urmare a importanţei mare pentru ALIMENTAŢIE, a rădăcinii istorice a expoziţiei, produselor certificate ecologic şi tipice le sunt alocate până la 7 pavilioane. Aici veţi găsi producători din toate regiunile Italiei şi delegaţii oficiale din diferite ţări străine, de la litera A, precum Argentina, până la litera U, precum Uganda, incluzând Austria, Brazilia, Germania, Tunisia etc. Cele 6 săli dedicate SĂNĂTĂŢII, includ toate produsele, tehnologiile şi instrumentele necesare pentru bunăstarea holistică realizată pe cale naturală: de la produse din plante şi fitoterapeutice la cosmetice naturale, de la medicina neconvenţională, la centre de sănătate. Trăind întrun „mod natural” înseamnă să dai atenţie mediului în care trăiesti şi muncesti, hainelor purtate şi impactului tuturor produselor şi instrumentelor de uz comun asupra mediului înconjurător. Tehnologii şi produse pentru clădiri eco-sustenabile, mobilier ecologic şi produse textile îşi găsesc expunerea perfectă în pavilonul SANA – MEDIU. Întrucât SANA urmăreşte atent promovarea educaţiei ecologice, a creat, în cooperare cu Bologna Fiere, primul salon expozitional dedicat în întregime pentru jocuri şi educaţie în armonie cu mediul, „SANALANDIA”. În interiorul unei grădini adevărate, sunt zone pentru joacă şi pentru efectuarea de activităţi specifice: laboratoare de reciclare, desen, sculptură, unde toate activităţile sunt făcute de copii pe întreaga perioadă a expoziţiei. Lecturi de carte şi spectacole pe teme ecologice au loc întrun teatru construit special, iar în interiorul unor cabane de lemn, asociaţii şi sponsori oferă şedinţe de degustare a alimentelor ecologice şi jucării executate din materiale care nu afectează mediul înconjurător. SANA, în afară de a fi un eveniment în care comerţul şi afacerile se împletesc strâns, are şi o valenţă culturală foarte puternică. În fiecare an calendarul evenimentelor găzduieşte zeci de congrese, workshopuri şi mese rotunde, atrăgând mii de comercianţi profesionişti din Italia şi de peste hotare şi numeros public. La acestea pot fi adăugate şi multe evenimente speciale, expoziţii care pun în lumină noile „Eco-tendinţe” şi sectoarele emergente. Capacitatea pentru expunerea tuturor produselor de calitate, valorile culturale ale spectacolului şi temele cu subiect de actualitate, atrag in fiecare an sute de ziarişti italieni şi străini. Aceştia asigură propagarea mesajelor SANA si a tuturor informaţiilor despre produsele naturale în ziare şi reviste şi prin radio, TV şi internet. SANA a năzuit, întotdeauna, să informeze consumatorii şi instituţiile despre noutăţile şi calităţile produselor ecologice şi a celor care nu afectează mediul, prin intermediul a mii de expozanţi si a sute de ziarişti şi lideri de opinie, prezentând teme globale şi asigurând prezentarea şi pătrunderea produselor ecologice pe piaţa naţională si internaţională. Producătorii, asociaţiile de producători şi o gamă largă de grupuri de distribuţie au nevoie acum să folosească toate strategiile necesare pentru a completa procesul pătrunderii şi menţinerii produselor ecologice în meniul consumatorilor. Cunoscând că succesul pieţei sustenabile a produselor naturale merge mână în mână cu

realizarea unui echilibru al mediului înconjurător, producţiei si al consumului bazat pe produse de calitate care pot fi cu adevărat identificate, apreciate şi valorificate prin canale eficiente de distribuţie, care garantează o securitate maximă, o gamă largă de produse şi preţuri competitive, se impune promovarea contactelor cu zone de producţie şi preţuri competitive.

Participarea la expoziţiile naţionale oferă, de asemenea, excelente oportunităţi de afaceri, iar în România cele mai reprezentative târguri pentru producătorii agricoli ecologişti autohtoni şi europeni sunt IndAgra Food&Drink şi IndAgra Farm de la Bucureşti, AGRARIA de la Cluj-Napoca şi ExpoAgroUtil de la Constanţa: IndAgra Food&Drink şi IndAgra Farm sunt două manifestări expoziţionale internaţionale anuale organizate de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a României în cadrul Centrului Expoziţional ROMEXPO Bucureşti.

IndAgra Food&Drink (http://www.indagra-food.ro) se desfăşoară în primăvară, în ultima decadă a lunii mai, pe o suprafaţă de circa 20 000 m2 şi reuneşte mai mult de 300 de expozanţi din care peste 40% sunt străini. În cadrul acestei manifestări sunt organizate mai multe saloane specializate: Salonul Industriei Alimentare, unde expun firme producătoare sau/şi de comercializare echipamente de prelucrare a produselor agricole, echipamente de muls şi de prelucrare a laptelui, cărnii şi a altor produse zootehnice, echipamente pentru panificaţie, paste şi confecţii etc., precum şi de o gamă diversificată de produse alimentare: lapte şi brânzeturi, preparate din carne şi alte produse animaliere, fructe şi legume, miere şi produse apicole, ulei şi grăsimi vegetale, conserve etc.; Salonul „Piscicultură”, cu expozanţi din domeniul pisciculturii şi al prelucrării şi comercializării produselor piscicole; Salonul „EcoAgricultura”, cu producători şi furnizori de produse ahgricole şi alimentare ecologice; Salonul „Vinuri”, cu producători şi comercianţi de vin; Salonul „Băuturi”, cu producători şi comercianţi de băuturi alcolice şi răcoritoare. IndAgra Farm (http://www.indagra-farm.ro) se desfăşoară în toamnă, în a doua parte a lunii octombrie, pe o suprafaţă de peste 30 000 m2 şi reuneşte mai mult de 500 de expozanţi din care peste 30% sunt străini. În cadrul acestei manifestări sunt organizate mult mai multe saloane specializate cu echipamente pentru cultivarea terenurilor şi creşterea animalelor şi cu produse agricole şi alimentare, inclusiv salonul „EcoAgricultura”. Cu ocazia acestui acestui târg, se organizează, de asemenea, o serie de simpozioane, workshopuri şi mese rotunde, din care nu lipsesc cele cu tematică de agricultură ecologică. AGRARIA (http://www.agraria.info.ro) este cel de-al doilea eveniment expoziţional cu profil agricol şi alimentar care se organizează în România. Acest târg este organizat anual, deobicei la începutul lunii mai, de către Expo Transilvania S.A. Cluj-Napoca, cel mai important centru expoziţional din Transilvania, cu sprijinul Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Cluj şi a altor companii importante din Cluj-Napoca. În cei peste 15 ani de activate, AGRARIA a contribuit constant la dinamizarea activităţilor economice din această zonă, inclusiv a agriculturii ecologice, ca urmare a participării, în fiecare an, a mai mult de 250 expozanţi din ţară şi străinătate şi a peste 100 000 vizitatori români şi străini. ExpoAgroUtil (http://www.expoconstanta.ro/expozitii/EXPOAGROUTIL/14/) este un târg naţional cu participare internatională organizat de Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa în prima decadă a lunii iunie, care cuprinde mai multe saloane specializate:

Salonul de tractoare, maşini şi echipamente pentru mecanizarea agriculturii; Salonul de substanţe chimice si biologice pentru fertilizarea si protecţia plantelor; Salonul de input-uri pentru agricultură şi industrie alimentară; Salonul de produse agro-alimentare ecologice şi tradiţionale; Salonul de apicultură; Salonul de flori; Salonul de finanţări şi asigurări, preponderant agricole; Reuniuni profesionale pe teme de actualitate.

Între anii 1990 – 2006 piaţa produselor agricole şi alimentare ecologice din Europa a crescut in medie cu 25% pe an atingând o cifra de afaceri de 11 miliarde de € în anul 2004 (2), ceea ce reprezintă circa 50% din valoarea pe piaţă a produselor ecologice din întreaga lume (23,5 miliarde €) (3). Germania a fost cea mai larga piaţă din Europa cu 3,5 miliarde de €, care înseamnă aproximativ 30% din volumul total al pieţei U.E. Alte pieţe naţionale cu produse ecologice cu mai mult de 1 miliard € sunt: Marea Britanie (1,6 miliarde €), Italia (1,5 miliarde €) si Franţa (1,2 miliarde €). În ceea ce priveşte consumul, Danemarca este pe primul loc cu o medie de cheltuieli pe consumator de peste 60 €, urmată de Suedia (45 €), Austria (41 €) şi Germania (40 €). În multe alte ţări din U.E. media cheltuielilor per consumator pentru produsele ecologice este de peste 20 €: Belgia (29 €), Olanda (26 €), Franţa (25 €), Marea Britanie (24 €) si Italia (24 €). Această evoluţie ascendentă a pieţei produselor agricole şi alimentare ecologice s-a datorat următoarelor motive:

- pierderea încrederii in produse alimentare neecologice după un şir lung de scandaluri alimentare;

- dorinţa consumatorilor de a evita reziduurile de pesticide din alimente; - dorinţa de a consuma alimente care nu conţin organisme modificate

genetic (OMGuri); - respectarea celor mai înalte standarde cu privire la bunăstarea animalelor; - protecţia şi îmbunătăţirea mediului înconjurător, inclusiv dorinţa de a

proteja mediul de contaminarea cu OMGuri; - încrederea în activitatea organismelor de inspecţie şi certificare şi în

standardele legale de producţie, cuprinzând toată producţia ecologică, inclusiv procesarea;

- asigurarea sănătăţii şi securităţii tuturor lucrătorilor din fermă şi din alimentaţie;

Propunerile principale ale Comisiei Europene din Planul European de Acţiune pentru Alimente Ecologice şi Agricultură Ecologică (4) sunt concentrate pe „dezvoltarea sistemului informaţional privind piaţa alimentelor ecologice” , prin creşterea nivelului educaţional al consumatorilor, furnizarea tuturor informaţiilor necesare consumatorilor şi producătorilor, stimularea folosirii siglei U.E., inclusiv pentru produsele din import, asigurarea transparenţei depline în cea ce priveşte standardele (normele) de producţie, îmbunătăţirea statisticii privind producţia disponibilă şi cererea şi oferta, ca instrumente politice şi de piaţă. Prima acţiune a Planului cu privire la piaţa alimentelor ecologice „modificările introduse prin Regulamentul Consiliului (EEC) nr. 2826/2000 (promovarea pieţei interne), dă Comisiei posibilităţi mai mari de a acţiona direct pentru a organiza campanii de informare şi promovare cu privire la agricultura ecologică. Acest lucru va fi posibil prin lansarea, la nivelul întregii U.E., a Campaniei multianuale de informare şi promovare pentru a informa, pe o perioadă de mai mulţi ani, consumatorii, cantinele instituţiilor publice, şcolile şi alţi actori cheie din lanţul alimentar, despre „meritele” agriculturii ecologice, în special beneficiile mediului înconjurător şi să educe consumatorii cum să recunoască produsele ecologice şi sigla U.E.

Mai mult, se vor lansa campanii de informare si promovare specializate pe tipuri bine definite de consumatori cum ar fi consumatorul ocazional si cantinele publice. De asemenea, cresc eforturile de cooperare ale Comisiei cu statele membre si organizaţiile profesionale pentru a dezvolta strategii pentru astfel de campanii”. 2.1. Planificarea şi gestionarea achiziţiilor Producători care doresc să adopte o metodă de producţie ecologică, trebuie să supună această metodă unui proces complex de control, care se desfăşoară de-a lungul tuturor fazelor „lanţului alimentar”. De asemenea, toţi trebuie să se supună sistemului de control U.E. Orice producător agricol sau de bunuri alimentare trebuie, în primul rând, să-şi selecteze furnizorii de materii prime şi materiale. De asemenea, este indicat a avea contracte ferme cu diferiţi furnizori, decât un acord verbal. În particular, acei producători care procesează bunuri folosind materii prime şi materiale care provin din alte întreprinderi, trebuie să-şi planifice cumpărăturile pentru a evita opririle neaşteptate ale producţiei. Deci, este posibil ca procesele de producţie să nu să oprească, chiar şi în cazul în care sunt probleme cu aprovizionarea de la un singur furnizor. Trebuie subliniat că, în sectorul agricol ecologic, nu se găsesc uşor materii prime şi în anumite perioade, când producţia scade, costurile pot înregistra creşteri relevante. În astfel de cazuri se recomandă, în prealabil, stabilirea preţurilor cu furnizori, precizând limitele între care se situează cel mai mic şi cele mai mare preţ (rezultate din evoluţia pieţei). Va fi, de asemenea, importantă planificarea aprovizionării cu materii şi materiale (seminţe, îngrăşăminte...) care nu se găsesc întotdeauna uşor, în special în zonele izolate. De fapt, în agricultura ecologică, pentru a se evita problemele tehnice şi birocratice, managementul cheltuielilor şi, în general, al tuturor fazelor procesului de producţie, trebuie să se bazeze pe o planificare riguroasă.

2.1.a Selectarea furnizorilor Pentru a se evita cumpărarea de bunuri care nu sunt produse conform normelor U.E. – întotdeauna în progres şi evoluţie – producătorii vor trebui să cumpere materii prime şi materiale de la furnizori specializaţi, capabili să dea sugestii calificate cât şi instructiuni de folosire. La nivel european, Regulamentul (CE) al Comisiei nr. 889/2008, anexele I, II şi V-X, listează toate intrările (materii prime şi materiale din afara fermei) permise în agricultura ecologică. Acestea, însă, pot varia considerabil de la ţară la ţară, deoarece aceste intrări şi folosirea lor sunt conforme cu legislaţia naţională şi anumite aspecte ale regulilor U.E. sunt interpretate sau implementate diferit în statele membre (5). Îngrăşăminte, seminţe, substanţe pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor şi echipamente corespunzatoare producţiei ecologice, pot fi însă dificil de găsit. În unele ţări, există registre oficiale cu producătorii şi distribuitorii de input-uri. De exemplu, Ministerul Agriculturii din Italia cere ca unităţile care produc sau distribuie îngrăşăminte şi amendamente sub sigla „Permise în agricultura ecologică” trebuie sa depună la Institutul de Cercetări pentru Nutriţia Plantelor (ICNP) o cerere specifică şi facsimilul etichetei produsului (6). Odată ce testele necesare au fost făcute, Institutul trebuie să actualizeze periodic lista companiilor şi produselor pentru care documentatia menţionată anterior a fost prezentată şi verificată. Această listă, numită „Registrul de îngrăşăminte şi amendamente pentru agricultura ecologică (F + SC)”, conţine acele inputuri

care au fost verificate de ICNP. Pentru a introduce noi companii şi produse în Registru (F + SC), se are în vedere actualizarea continuă. Există de asemenea baza de date web pentru inputuri, de exemplu „Organic x Seeds”, o bază de date a furnizorilor de seminţe ecologice din Europa administrata de un Consortiu de organizaţii (7). Pe internet se găsesc, de asemenea, Directorate ale furnizorilor certificaţi ecologic, precum BioEurope (8), imprimată in Italia, care conţin informatii detaliate asupra companiilor de input-uri ecologice. Este de subliniat că, referitor la procesarea în agricultura ecologică, materiile prime trebuie să fie produse în ferme certificate şi monitorizate în conformitate cu regulile U.E. În consecinţă, cand se cumpără un produs, este necesar să aibî certificat şi conţinutul acestuia va trebui menţionat în registrele fermei. În particular, când se cumpărară furaje şi seminţe, este important a avea şi certificarea că sunt libere de OMGuri. 2.1.b Alegerea canalelor de distribuţie Producătorii de bunuri agricole şi alimentare ecologice trebuie să opteze, de obicei, pentru magazinele mixte (conventionale/ecologice), datorită lipsei de magazine specializate în agricultura ecologică. În cazul comercianţilor situaţi la distanţă, este convenabilă cumpărarea cu ajutorul internetului. În acest caz, riscul privind calitatea şi conformitatea produsului cu standardele U.E. este mai mic, chiar dacă preţurile sunt mai mari datorită costurilor de transport. De obicei, pe internet este un formular cu descrierea produsului cautat.

2.2. Comercializarea produselor agricole şi alimentare ecologice Despre comercializarea produselor ecologice se discută de mult timp. La început, s-a discutat dacă a fost bună introducerea alimentelor ecologice în supermarket-uril. Astazi, cea mai mare parte a discuţiilor au ca subiect pieţele locale, cantinele publice (din şcoli, spitale etc.) şi târgurile. Autorităţile publice sunt consumatori majoritari în Europa, cheltuind 16% din Produsul Intern Brut (GDP) al U.E., sumă echivalentă cu jumătate din GDPul Germaniei. Folosind aceste fonduri pentru a cumpăra bunuri si servicii care respectă şi mediul, se poate aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea sustenabilă. Cumpărăturile „verzi” sunt, de asemenea, un exemplu şi un factor de influenţă a pieţei. Prin promovarea „achiziţiilor verzi”, autoritatiile publice pot încuraja industria pentru dezvoltarea tehnologiilor „verzi”. Pentru unele produse, lucrări si sectorul servicii impactul poate fi semnificativ, aşa cum achiziţiile publice controlează o mare parte a pieţei. Comisia Europeană a emis un Ghid (9) privind achiziţile publice prietenoase cu mediul, pentru a ajuta autorităţile publice în lansarea cu succes o politicii „achiziţiilor verzi (ecologice)”. Ghidul explică posibilităţile practice oferite de Legea Comunităţii Europene şi prezintă soluţii simple şi efective care pot fi folosite la achiziţionarea publică. Ghidul este disponibil pe website-ul Europa al Comisiei (10) privind achiziţii publice verzi (ecologice), care conţine informaţii practice, legături utile şi informaţii de contact. Agricultura ecologică este un contributor esenţial la creşterea economică şi diversificarea locală şi regională şi la dezvoltarea identităţii şi pieţei locale, contribuind astfel la revitalizarea comunităţiilor rurale si orăşăneşti. De exemplu, în Italia există o reţea numită „Citta del Bio„ (11), deschisă tuturor administraţiilor locale care au investit deja în politici de sprijinire a agriculturii ecologice.

Introducerea alimentelor ecologice în cantinele şcolare, va fi una din primele măsuri de aplicare a campaniei „Citta del Bio”, împreună cu alte acţiuni pe teme de educaţie alimentară si educaţia consumului. Reţeaua promovează, de asemenea, sectorul „Eco - Rural”, care nu este un nou organism administrativ, ci mai degrabă un organism de coordonare care are scopul de a atrage şi coordona noi investiţii în mediul rural. Este un instrument de programare larg participativ al instituţiilor publice şi private, care sunt implicate în sistemul local de producţie şi care au o putere mai mare de negociere cu privire la diferitele aspecte ale agriculturii ecologice, turismul rural, meştesuguri, micile industrii etc.

Un exemplu de promovare a agriculturii ecologice a fost şi iniţiativa Grupului IFOAM-UE care împreună cu Presedenţia Austriacă a Uniunii Europene, a organizat o săptămână ecologică în cantinele Comisiei Europene şi ale Consiliului European din Bruxelles. Evenimentul a avut loc în perioada 17 - 24 mai 2006. În acest interval de timp, oficialii U.E. si oaspeţii lor au avut posibilitatea de a gusta o gamă largă de preparate. Această initiativă public-privată a avut ca scop susţinerea folosirii alimentelor ecologice în cantinele publice şi subliniază rolul serviciilor de catering în dezvoltarea dinamică a agriculturii ecologice. Cantinele Comisiei si Consiliului, care oferă mii de preparate zilnice, pot fi un bun exemplu pentru întreaga Europa. Iniţiativa „săptămânii ecologice” a preşedenţiiei austriace şi a grupului de lucru IFOAM-UE, subliniază, de asemenea, importanţa implementării corecte a Planului European de Acţiune privind Alimentaţia şi Agricultura Ecologică. Sectorul privat a introdus preparatele ecologice în cantine, aşa cum este IKEA, cu 1 m preparate în 2006 şi hotelurile Scandinave sau banca WestLB cu 22% preparate ecologice. În Olanda, 10 mari ONGuri, cu un număr total de 4 milioane de membri, au semnat in 2005 un angajament de utilizare a catering-ului cu preparate ecologice. Aceste exemple arată că acest procedeul de producere şi furnizare a alimentelor ecologice poate contribui semnificativ la creşterea pieţei produselor ecologice şi instituţiile naţionale şi europene ar trebui să ia aceasta în calcul.

2.2.a Selectarea clienţilor Importanţa canalelor comerciale individuale este diferită în statele membre. Pe de-o parte, în Belgia, Germania, Grecia, Franţa, Luxemburg, Irlanda, Olanda, Spania, sectorul ecologic este dominat de vânzarea directă şi magazine specializate. În aceste ţări, în ultimii ani, vânzarea cu amanantul a crescut semnificativ. Pe de altă parte, în Danemarca, Finlanda, Suedia, Marea Britanie, Islanda, Ungaria şi Republica Ceha cele mai multe vânzării sunt concentrate in supermarket-uri (> 60%) şi în magazine nespecializate.

Specialistii sunt convinşi că acolo unde produsele ecologice sunt vândute, în principal, prin supermarket-uri, creşterea şi raspandirea pieţei acestor bunuri este (şi va rămâne) mai mare decât în alte state membre (12). Vanzarea directă, sub toate formele, reprezintă cel mai important canal de vânzare a produselor ecologice, atât pentru consumator cât şi pentru fermier. Avantajele consumatorului sunt următoarele: reducerea preţurilor, achiziţionarea de produse de sezon şi proaspete, cunoaşterea produselor şi a zonei de origine. Pentru producător, principalele avantaje sunt: creşterea profitului, relaţia directă cu consumatorii, un nou rol al fermierului, promovarea produselor /soiurilor locale. Exista două variante de vânzare directă: - „fermieri în oras”: pieţe locale, grupuri de cumpărători, evenimente

promoţionale etc.. - „orăşeni în fermă”: piaţa de la poarta fermei, ferme agroecoturistice etc. Comercializarea directă si pieţele fermierilor sunt foarte importante în zonele rurale, în special în asociere cu agroecoturismul şi restaurantele locale. Pieţele de desfacere cu amănuntul, pot valorifica mai multe produse decat magazinele cu hrană sănătoasă şi ecologică şi reprezintă un punct important de contact pentru mulţi consumatori cu produsele ecologice. Unele supermarket-uri au, de asemenea, iniţiative de sprijin pentru creşterea consumului de produse ecologice. Numărul supermarket-urilor ecologice continuă să crească. Cu toate acestea unii consumatori preferă alte pieţe de desfacere, pentru un contact mai apropiat cu producătorii şi scurtarea canalelor de comercializare (cu mai multe avantaje şi pentru fermier). A crescut şi cererea în sectorul de catering şi servicii alimentare: restaurante, cafenele şi baruri care servesc alimente ecologice. De asemenea, guvernele naţionale încurajează folosirea alimentelor ecologice în instituţiile publice şi un număr tot mai mare de şcoli au în meniurile lor ingrediente ecologice. 2.2.b Vânzarea produselor ecologice Furnizarea alimentelor ecologice este o activitate specifică impusă de consumator, consumatorii de alimente ecologice obisnuiti cerând mai multă transparenţă şi corectitudine cu privire la toate verigile lanţului de distribuţie. Un slogan care revine adesea este: cumpără produse locale, ecologice şi preparate corect (13). Trasabilitatea şi transparenţa sunt instrumente de marketing fundamentale pentru producţiile ecologice. În U.E., conform Regulamentul 178/2002, începând cu 01 ianuarie 2005, trasabilitatea sistemului alimentar este obligatorie. Comercializarea produsului agroindustrial „urmărit” se caracterizează prin furnizarea informaţiilor obţinute în timpul studiilor de trasabilitate, comunicarea eficientă a datelor trasabilităţii şi orice altă informaţie cu privire la produs la un cost scazut. Astfel, toate informaţiile culese de producător sunt disponibile şi pentru consumator, şi, eventual, ditribuitor. Toate acestea, sporesc valoarea adaugată a produsului final şi permit deschiderea de noi perspective în comercializare. Potenţialele sunt enorme, având în vedere imaginea şi valoarea transparenţei complete şi de documentare a produsului. Instrumentele tehnologice folosite pentru fructificarea serviciului se pot baza pe folosirea unui portal de navigare pe internet printrun sistem de căutare capabil să informeze consumatorii punându-i în gardă cu privire la produsele pe care sunt pe cale să le cumpere. În esenţă, acestea dau consumatorului

percepţia intrării virtuale în interiorul fermei, aruncând o privire asupra celui ce a realizat produsul pe care îl va pune pe masă. În agricultura traditională, înaintea industrializării, încrederea consumatorului s-a bazat pe contactul direct dintre producator şi consumator. Când cumpăra alimente, un orăşean ştia de unde provin şi adesea cine le-a produs. Globalizarea pieţei alimentare, a produs o distanţare fizică şi mentală între producători şi consumatori şi a creat o stare de îngrijorare printre consumatori. Această distanţă poate fi compensată prin instrumentele trasabilităţii. De asemenea, comerţul s-a schimbat mult de-a lungul anilor. Secolul XX a fost caracterizat de succesul producţiilor mari, cu scopul vânzării aceluiaşi produs la cât mai mulţi consumatori posibili. Noul secol este al produselor particularizate, individualizate „doar pentru tine”, care pot fi produse in cantitati mari şi mai mai ieftin, dar în versiune individuală şi cu ajutorul noilor tehnologii. Tendinţa actuală este de comercializare „unul la unul” care are ca scop vânzarea unui lot variat de produse unui singur consumator, unei singure familii. Folosirea internetului devine un procedeu general pentru contactul dintre partenerii de afaceri (B & B = bussines to busines), în achiziţii şi logistică. Astfel, siguranţa pieţei constă în personalizarea (particularizarea în masă şi preţuri dinamice) produselor si serviciilor. Scopul este să satisfacă cerinţele individuale, la preţuri individuale scăzute, determinate de avantajele productiei in masa (ex. E-commerce). Rezultatul acestei pieţe alternative constă în reducerea preţurilor pentru consumatori şi creşterea câştigului pentru fermieri. De asemenea, aceasta dă consumatorilor posibilitatea de a şti unde şi cum au fost obţinute produsele. Între formele de comercializare directă şi vânzarea spre o piaţă anonimă, există însă o diferenţă calitativă clară. Contactul direct cu consumatorii are o mare valoare, iar consumatorii care cumpară direct de la fermier capătă o legătură mai puternică cu pământul, sunt mai atenţi şi înteleg mai bine sistemul agricol. Miscarea ecologică din toată lumea demonstrează un interes crescut pentru toate procedeele de vânzare directă. De asemenea, se fac experimentări atât în ţări în curs de dezvoltare cât si dezvoltate, în unele cazuri cu sprijin guvernamental, iar IFOAM sprijină vânzarea directă prin dezvoltarea instrumentelor şi schimb de experienţă (14). Miscarea de agricultură ecologică din toată lumea demonstrează un interes crescut pentru toate procedeele de vânzare directă. De asemenea, se fac experimentări în ţări, atât în curs de dezvoltare, cât si dezvoltate, în unele cazuri cu sprijin guvernamental, iar IFOAM sprijină vânzarea directă prin elaborarea de instrumente şi schimburi de experienţă (14).

Bibliografie: 1. Cristina Grandi (IFOAM Liaison Office to FAO), Alternative Markets for Organic Product, Proceedings of International roundtable “Organic Agriculture and Market Linkages”, organized by FAO and IFOAM, Rome, November 2005. Trade fair activity (source: NürnbergMesse); 2. Commission Européenne - Direction Générale De L'agriculture Et Du Développement Rural, Report « Organic farming in the European Union – Facts and Figures » ,Bruxelles, 2005. 3. The World of Organic Agriculture 2006 - Statistics and Emerging Trends - 8th revised edition,Ed. IFOAM,Bonn, 2006 (www.ifoam.org). 4. COM(2004)415 final - Brussels, 10.06.2004.

5. The “Organic Inputs Evaluation” project is an EU Concerted Action project carried out under the Quality of Life Work Programme (5th Framework Programme) about the evaluation of inputs authorized for use in organic agriculture (www.organicinputs.org). 6. www.isnp.it/fertab_eng/index.htm 7. www.organicxseeds.com 8. www.biobank.it 9. Commission of the European Communities, Handbook on environmental public procurement, Brussels, 18.8.2004 – SEC(2004) 1050; 10. http://europa.eu.int/comm/environment/gpp/ 11. www.cittadelbio.it 12. European Commission Report (G2 EW – JK D(2005) “Organic farming in the European Union – Facts and Figures”, Bruxelles, 3th November 2005. 13. Nadia El-Hage Scialabba (Food and Agriculture Organization of the United Nations), Global Trends in Organic Agriculture Markets and Countries’ demand for FAO assistance, Proceedings of International roundtable “Organic Agriculture and Market Linkages”, organized by FAO and IFOAM, Rome, November 2005. 14. Cristina Grandi (IFOAM Liaison Office to FAO), Alternative Markets for Organic Product, Proceedings of International roundtable “Organic Agriculture and Market Linkages”, organized by FAO and IFOAM, Rome, November 2005.

Întrebări şi răspunsuri

1. Care este principala măsură pentru menţinerea şi sporirea viabilităţii economice a unităţilor producătoare de bunuri ecologice ?

a. Reducerea cheltuielilor de producţie; b. Creşterea volumului de produse agricole şi alimentare; c. Participarea la târguri naţionale şi internaţionale de profil; 2. Care este cauza principală a creşterii pieţei produselor ecologice?

a. Pierderea încrederii consumatorilor în produsele alimentare convenţionale; b. Diversificarea producţiei de bunuri agro-alimentare ecologice; c. Îmbunătăţirea mediului înconjurător;

3. Care este cea mai importantă activitate comercială în cazul unei ferme ecologice de succes?

a. Sporirea şi diversificarea producţiei; b. Planificarea riguroasă a tuturor activităţilor de aprovizionare şi desfacere;

c. Creşterea numărului de furnizori şi clienţi; 4. Care sunt principalii furnizori de inputuri ecologice? a. Furnizorii specializaţi; b. Supermarket-urile; c. Magazinele cu produse ecologice; 5. Care este nivelul de risc în cazul aprovizionării de pe internet? a. Mare; b. Mic; c. Mijlociu; 6. Care sunt consumatorii majoritari de bunuri ecologice în Europa? a. Autorităţile publice; b. Firmele private; c. Orăşenii; 7. Care este documentul de bază pentru achiziţiile publice de bunuri ecologice în U.E.? a. Regulamentul (CE) 834/2007; b. Regulamentul (CE) 889/2008; c. Ghidul (CE) privind achiziţile publice prietenoase cu mediul; 8. Care este cea mai importantă măsură de (in)formare a consumatorului de produse ecologice: a. Organizarea de seminarii, mese rotunde, workshopuri etc. tematice; b. Introducerea de meniuri ecologice în cantinele şcolare, muncitoreşti şi din instituţii publice şi în restaurante; c. Popularizare radio şi TV; 9. Care este cel mai important canal de distribuţie a bunurilor ecologice? R1. Vânzarea în supermarket-uri; R2. Vânzarea directă, de la producător; R3. Vânzarea în magazine specializate; 10. Care sunt elementele cheie pentru vânzarea cu succes a produselor ecologice? a. Trasabilitatea şi transparenţa; b. Calitatea şi cantitatea; c Diversitatea şi disponibilitatea;

MODULUL III. NORME DE CULTIVARE A VIŢEI DE VIE ÎN SISTEM ECOLOGIC

3.1. DE CE VITICULTURĂ ECOLOGICĂ? Fermierii care se angajează să treacă de la metodele de cultură convenţională a viţei de vie la cele ecologice ar trebui sa-şi revizuiască punctul de vedere cu privire la managementul multor operaţiuni din plantaţie. Procesul de reînvăţare a culturii viţei de vie ecologice presupune înţelegerea şi aplicarea conceptului de agricultură fară îngrăşăminte şi pesticide chimice de sinteză. Mai presus de toate, implementarea unei filozofii a managementului ecologic necesită un sistem adecvat care să integreze plantaţia în ecosistemul înconjurător. Aptitudininea de bun observator al unui manager furnizează o excelentă bază pentru întelegerea interacţiunilor complexe din natură. Această înţelegere devine fundamentul dezvoltării sistemului de management ecologic. O abordare filozofică diferită: unele dintre metode care devin parte ale acestui sistem par să contrazică conjceptul cu privire la cultivarea tradiţională a viţei de vie. O minte deschisă, receptivă la idei noi, este crucială pentru introducerea unei abordari diferite. Ceea ce se întamplă în plantaţiile de viţă de vie are implicaţii dincolo de pământul plantaţiei. Managerul trebuie să creadă că metodele ecologice vor proteja mai bine resursele naturale prin reducerea contaminării aerului, solului şi a apei cu substanţe sintetice şi materiale greu degradabile pe cale naturală. Implicit, muncitorii vor avea un mediu de lucru mai sănătos şi va rezulta un produs finit mai sigur pentru consumatori. 3.1.a Importanţa culturilor multiple Natura fucţionează ca o policultură, în care, pentru supravieţuire, fiecare organism este dependent de multe altele. În orice sistem natural există un echilibrului, care împiedică un organism de a-l elimina pe altul. Adesea, în cultura de viţa de vie convenţională, plantaţia este tratată ca o monocultură care nu poate coexista cu dăunatorii sau cu alţi factori negativi din zonele înconjuratoare. Un sistem agroecologic caută să copieze modelul (tiparele) naturii în care fiecare parte contribuie la întreg. Diversitatea în natură furnizează un ecosistem echilibrat unde mulţi factori contribuie la sănatatea fiecărei părţi componenteindividuale. Acest fel de diversitate poate fi promovată în plantaţiile de viţa de vie pentru a realiza un ecosistem mult mai stabil. Dezvoltarea culturilor multiple este importantă pentru îmbunataţirea fertilitaţii solului şi pentru managementul dăunatorilor. 3.1.b Fertilitatea solului Pentru a crea un sol ecologic şi fertil, acesta nu trebuie tratat ca şi „gunoi”. Solul reprezintă unul dintre cele mai fragile medii ale entitaţilor vii. Biodiversitatea solului este caracterizată atât prin prezenţa macroorganismelor ca de ex. râmele şi insectele cât şi de existenţa a multe alte microorganisme. Aceste organisme transformă materia organică şi compuşii minerali ai solului într-o formă pe care viţa o poate folosi. Dr. Robert Parnes, un fizician care a studiat solul ani de-a rândul, descria această relaţie după cum urmează: „solul este un furnal al vieţii unde materia organică reprezintă combustibilul, microorganismele solului reprezintă focul care consumă combustibilul şi nutrienţii plantelor reprezintă cenuşa combustiei”. Crearea unei bune fertilităţi a solului este fundamentală pentru sistemele ecologice, iar aprovizionarea cu materie organică este probabil cel mai important mijloc de îmbunatăţire a fertilităţii solului. O tehnică importantă de sporire a conţinutului de materii organice din sol este folosirea culturilor intercalate, care previn degradarea solului prin eroziune solară. Canalale rădăcinilor create de culturile intercalate crează deasemenea căi pentru eliminarea gazelor şi pentru penetrarea apei în sol. Compostul reprezintă o altă sursă excelentă de materie organică. Organismele din

sol consumă această materie organică, generând un reziduu care furnizează nutrienţi plantelor şi creşte capacitatea actiunii de schimb a solului. Fertilitatea solului şi activitatea biologică sunt deasemenea sporite atunci cand nu se fac arături excesive şi nu se administrează în exces aditivi puternici, ca de ex. îngraşaminte sintetice. Imbunătăţirea fertilităţii naturale a solului crează plante mai sănatoase care sunt mult mai rezistente la atacul dăunătorilor şi al bolilor.

Figura 3.1.a.1. Plantaţii cu culturi multipe comparate cu o plantaţie monocultură (centru stânga)

Sursa: Hofmann, Köpfer, Werner “Ökologischer Weinbau” 1995

3.1.c Managementul dăunătorilor Multe probleme din trecut cu privire la dăunatorii din plantaţiile de viţă de vie pot fi efect al modelului de management monocultural. Un sistem mult mai diversificat încurajează prădătorii naturali ca de ex. acarienii şi presupune întelegerea şi încurajarea controlului natural al populaţiilor. Făcând din plantaţia de viţă de vie o extensie a vecinataţilor sale naturale, mediul pentru insectele şi acarienii utili poate fi îmbunătăţit, multe culturi intercalate furnizând habitat şi sursa de hrană pentru aceşte insecte utile. Deoarece izbucnirea atacului de dăunatori poate apărea înainte ca cei utili să se instaleze, este posibil să fie nevoie de pesticide naturale în perioada de tranziţie – conversie la agricultura ecologică. Aceste pesticide sunt diferite faţa de cele convenţionale, prin aceea că cele ecologice au un efect rezidual minim. Astfel termenul limită de aplicare devine mult mai critic. Indiferent de tehnicile folosite, este rolul fermierului să decidă daca acest echilibru trebuie mentinut pentru a evita pierderi majore.

3.2. PROIECTAREA, REALIZAREA ŞI CONTROLUL PRODUCŢIEI In tranziţia la cultivarea sustenabilă sau ecologică a plantaţiilor de viţă de vie este necesară o conversie graduală. Schimbarea într-un sistem mult mai natural poate implica pierderi în timpul tranziţiei, iar conversia rapidă prin eliminarea bruscă a chimicalelor sintetice nu reprezintă o strategie înţeleaptă. Mulţi cultivatori convenţionali care au realizat cu succes conversia au început prin a folosi tehniciile de management integrat al daunătorilor înainte de a adopta în totalitate o abordare sustenabilă sau ecologică. De asemenea, pentru ca ecosistemul fermei să ajungă la echilibrul ecologic dorit e nevoie de timp pentru a căuta şi aplica sisteme diferite de abordare a fermei. Poate fi de ajutor experimentarea a noi tehnici într-o mică parte a fermei. Conversia la practici agricole sustenabile nu reprezintă o problemă dacă schimbarile din fermă sunt abordate la scară mică şi, apoi, extinse cu atenţie. 3.2.a Evaluarea cerinţelor plantei Diversitatea: Fermele diversificate sunt mai adaptabile din punct de vedere economic si ecologic. Prin cultivarea mai multor varietaţi, fermierii înlătură riscul economic fiind mai puţin susceptibili la fluctuaţiile radicale ale preturilor, asociate cu schimbari în cerere si oferta. In timp ce multi fermieri din ziua de azi duc lipsa de experientă şi echipament pentru a gestiona alte culturi, intr-un caz extrem, această strategie poate preveni pierderile în eventualitatea unei calamitaţi în plantaţia de vie. Un exemplu de acest fel este filoxera la viţa de vie, care a distrus viile în trecut, în prezent menţinându-se majoritatea viilor doar prin altoire pe portaltoi rezistenţi. De asemenea, gestionată corespunzator, diversitatea echilibra ferma viticolă din punct de vedere biologic. De exemplu, culturile intercalate pot furniza habitate şi o sursa alternativă de hrană pentru insectele utile, care ajută la controlul dăunătorilor importanti ca de exemplu lăcustele şi acarienii (exista puţine informaţii care demonstrează rolul culturilor alternative în managementul dăunătorilor la viţa de vie). Utilizarea diversităţii este, de asemenea, importantă în protejarea împotriva creşterii buruienilor şi atragerea unei game mai largi de insecte utile. Culturile intercalate necesită însă multă apă, dar în anumite perioade ale anului se seceră şi se lasă pe sol ca mulci pentru păstrarea umiditaţii solului.

Biodiversitate într-o podgorie în funcţie de sezon (Sursa : Hofmann, Köpfer, Werner “Ökologischer Weinbau” 1995)

3.2.b Rezistenţa soiurilor de viţă de vie la condiţii climatice şi la boli

Tabelul 3.2.1 Rezistenţa relativă a principalelor soiurilor de viţă de vie din Romania la factorii climatici şi la

atacul bolilor

SOIUL RG RS MA FA PC Alb aromat 4 Alicante Bousche 3 5 +++ + + Aligote 4 4 +++ ++ ++ Aromat de Iasi 4 4 +++ + +++ Astra 4 ? +++ ++ ++ Babească neagră 4 2 +++ +++ +++ Blauerzweigelt 4 ? +++ + +++ Burgund mare 3 4 +++ + +++ Busuioacă de Bohotin 3 ? +++ +++ + Cabernet Sauvignon 5 5 ++ + + Cadarca 4 3 +++ + + Chardonnay 3 5 +++ +++ +++ Chasselas Dore 2 3 ++ + + Columna 4 5 ++ +++ ++ Crâmpoşie 2 ? +++ +++ + Creaţa 3 5 ++ +++ +++ Fetească albă 4 ? +++ ++ +++ Fetească neagra 4 4 +++ + +++ Fetească regala 5 2 +++ + +++ Frâncusa 4 2 +++ + + Furmint 2 2 +++ +++ +++ Galbenă de Odobesti 3 2 +++ + +++ Grasă de Cotnari 4 2 +++ + +++ Gros Sauvignon 3 5 +++ +++ +++ Iordana 2 4 +++ + +++ Majarcă alba 3 4 +++ + + Mamaia ++ +++ ++ Merlot 3 3 +++ + +++ Mioriţa 5 ++ ++ + Muscat de Hambug 2 2 +++ ++ ++ Muscat Ottonel 4 2 +++ +++ ++ Mustoasă de Maderat 3 4 +++ +++ +++ Neuburger 2 5 +++ ++ ++ Oporto 4 5 +++ +++ +++ Plăvaie 2 3 +++ +++ +++ Pinot gris 5 5 +++ +++ +++ Pinot noir 4 5 +++ + ++ Rcatiteli 5 +++ ++ + Riesling italian 3 2 +++ +++ +++ Roşioară 3 ? +++ ++ +++ Saint Emilion 2 ? +++ ++ ++ Sangioveze 2 5 +++ +++ +++ Steinschiler roz 4 4 +++ ++ ++ Tămâioasă românească 2 2 +++ + +++ Traminer roz 3 2 +++ + +

Zghihara 3 5 +++ ++ +++ RS = rezistenţă la secetă şi RG = rezistenţă la ger: 1 – foarte sensibil, 2 – sensibil, 3 – uşor rezistent, 4 – moderat rezistent, 5 – rezistent, 6 – foarte rezistent; MA – rezistenţă la mană (Plasmopara viticola); FA – rezistenţă la făinare ( ); PC – rezistenţă la putregaiul cenuşiu (Botrytis): + uşor sensibil, ++ moderat semsibil şi +++ foarte sensibil;

3.2.c. Înfiinţarea plantaţiei de viţă de vie Alegerea locaţiei şi a soiului; Motivele economice impun adesea ce soi trebuie cultivat şi unde poate fi cultivat. De exemplu, în selectarea unui soi de struguri de vin, nevoile cramelor şi cerinţele pieţei determină adesea alegerea de catre cultivator a soiului. Când este posibil, soiurile şi/sau portaltoii ar trebui alese dupa rezistenţa la dăunători şi toleranţa la condiţiile solului şi ale zonei. Se au în vedere rezistenţa la: mană, molie, acarieni, cerinţe nutriţionale (in special de N, P, K, Zn) şi data dezmuguritului /recoltarii. Istoricul culturii din zonă Istoricul precedent al cultivarii: infiinţarea unei noi plantaţii de viţă de vie pe un amplasament unde cultura anterioară a permis creşterea filoxerei, nematozilor sau a buruienilor perene, va necesita mai târziu măsuri corective de control. Cultura anterioară poate de asemenea să fi epuizat nutrienţii din sol sau să favorizeze spalarea acestora. Urmatorii factori ai amplasamentului ar trebui luaţi în calcul înainte de plantare: Amplasarea corectă Amplasamentul ideal pentru vii este în general în plin soare, cu cea mai bună ciculaţie a aerului. Locaţia ideală nu este întotdeauna de gasit şi nici nu este întotdeauna identică, în toate situaţiile. De exemplu, în locaţiile sudice, unde intensitatea luminoasă este mai mare şi temperaturile pot atinge niveluri care afectează negativ viile, expunerea totală la soare nu este de dorit. Poate fi necesară furnizarea umbrei de dupa amiază sau de pozitionarea şi tăierea viţelor în aşa fel încât propriul furnizor să reducă efectele căldurii şi luminii solare asupra fructelor. Ales corect, amplasamentul are un efect important asupra sănătăţii viţei de vie. In cazul când un cultivator plantează viţe pe două amplasamente, într-o zonă înaltă în pantă cu o bună circulaţie a aerului şi într-o zonă joasă unde aerul nu circulă, deşi viţele sunt separate doar de căţiva metri, via de pe pantă a fost mai sănătoasă, nefiind nevoie de stropiri împotriva bolilor cu excepţia anilor nefavorabili, în timp ce via din locaţia joasă a fost bolnavă în majoritatea timpului, în afară de anii cei mai favorabili. Care a fost diferenţa? Buna circulaţie a aerului din via de pe pantă a menţinut lipsa de umezeală pe frunze, mediu favorizant pentru dezvoltarea ciupercilor patogene, precum şi a îndepartat sporii datorită circulaţiei aerului înainte de fixarea lor pe plante. Via din locaţia joasă este situată într-o zonă fără aer care permite ca roua şi umiditatea să persiste pe frunze şi sporii ciupercilor să se fixeze pe plante foarte uşor. Tratarea bolilor cu fungicide a constituit o soluţie posibilă, desigur, dar deoarece scopul cultivatorului a fost să evite stropirea, amplasamentul din zona joasă a fost nepotrivit. In mod similar, există o limită între permiterea circulaţiei libere a aerului şi amplasarea viilor în zone unde vânturile excesive pot rupe sau distruge lăstarii. Zona cu vânturi poate fi totuşi folosită în funcţie de perioada din an când vântul este cel mai activ şi cât de puternic suflă. Viile sunt foarte susceptibile la distrugerile provocate de vânt primavara şi vara timpuriu, când lastarii sunt fragili şi foarte uşor de rupt. Pe la mijlocul sezonului totuşi lăstarii sunt mai duri şi ataşaţi mult mai puternic de lemnul bătrân. Odată ce lăstarii au început să devină mai viguroşi, frunzele pot fi rupte de vânturile puternice înainte ca lastarii să fie rupţi. In general vânturile stabile rănesc mai puţin viţele decât cele instabile, în rafale, deoarece viţele se adaptează la suflul stabil prin producerea de lăstari elastici şi mai viguroşi. De

exemplu unele dintre cele mai bune vii din Europa sunt localizate în zone unde există o briza aproape constantă în timpul perioadei de creştere. Dacă amplasarea intr-o zonă cu vânturi este singura opţiune, sau dacă alţi factori îl fac de preferat, una dintre soluţii este înfiinţarea de perdele (agro)forestiere, de exemplu, din salcâm sau altă specie cu creştere rapidă. Această perdea poate fi plantată în acelaşi timp cu via, astfel încât copacii să fie îndeajuns de mari pentru a o proteja până când viţele tinere sunt gata de a fi susţinute de şpalieri. Dacă vântul reprezintă o problemă doar într-o anumită perioadă a anului, se are în vedere doar o barieră temporară (vezi mai jos). Construirea de bariere împotriva vântului este o optiune care permite cultivatorului să ridice rapid un obstacol împotriva vânului, putând fi dezasamblată când nu mai este nevoie de ea. Depinzând de mărimea zonei care trebuie protejată, stâlpi înalţi de 5 metri sau mai înalţi pot fi amplasati în partea dinspre care bat cele mai putenice vânturi. Dacă vântul vine din est, de exemplu, bariera trebuie să fie pusă de-a lungul laturii de est, având de obicei extensii pe laturile de nord şi sud. Un perete solid nu este întotdeauna o barieră eficientă împotriva vântului. Scopul nu este de o opri vântul în totalitate, ci de-al încetini. Viteza vântului este redusă proporţional cu apropierea de barieră, de aceea viţele situate in partea îndepartată faţa de barieră pot simţi aproape întrega forţa a vântului. In unele cazuri, construirea de sectiuni de bariere scurte care se suprapun reciproc, produce un efect care incetineste vantul mai mult decat o bariera continua. In zonele cu climat temperat, viile de pe pante au expunere sudică sau estică. Expunerile vestice sau nordice ale pantelor primesc soare prea târziu în cursul zilei. Roua şi aerul rece vor persista mai mult în vii, ceea ce poate facilita atacul bolilor interferând uneori şi cu polenizarea. In climatele extrem de calde, subtropicale şi tropicale situaţia poate fi inversă, locaţia de dorit fiind la adapostul unei pante nordice, necesară pentru a proteja viile de vânturile uscate şi arsurile luminii solare. Dacă este posibil, se observă o zonă cel puţin un an înainte de plantare. Se observă unde se colectează apa în timpul perioadelor ploioase şi unde se usucă pământul în perioadele de vreme uscată. Se cercetează parcelele unde iarba şi alte plante se usucă şi îşi schimbă culoarea în maron mai repede decât în alte parcele (aceasta poate indica superficialitatea solului). Observarea drenării apei poate ajuta la cunoaşterea în unele locuri, a curenţilor de aer. Locurile joase unde se colectează apa, tind să fie mai reci, cu curenţi de aer şi cu stagnări ale acesteia. Pentru analizarea şi corectarea problemelor potenţiale ale amplasamentului trebuie gândit că aerul rece acţionează ca un râu. De exemplu un pâlc de arbuşti şi pomi situaţi pe partea joasă a unui deal poate acţiona ca un zăgaz de aer rece „împiedicând aerul de pe pantă să curgă şi de aceea acesta va stagna în zona viţelor, de pe partea inferioară a pantei. Facând nişte deschizături în aceste „zăgazuri” se poate permite aerului rece să fie drenat în afară, conducând la reducerea şi eliminarea cavitaţilor îngheţate. Pe un teren plat, nivelarea terenului poate elimina cavităţile îngheţate local, înainte de a nivela (umple) aceste zone, trebuie verificat faptul că zona nu are probleme cu privire la sol, ca de exemplu multe gropi sau straturi dense care pot ţine suprafaţa solului umedă sau inundată chiar şi după nivelare. Observarea din timp a tipurilor de umbră şi de însorire este deasemenea importantă pentru evaluarea zonei. Dacă există pomi sau alte obiecte care înconjoară via, acestea pot face umbră în timpul unei perioade critice din an. O podgorie amplasată unde se ştie că sunt probleme datorită umbrei trebuie aşezată pe o pantă estică. In timpul primăverii soarele nu ajunge în varful dealului decât dimineaţa târziu. Datorită umbrei din cursul diminetii viţelor le-a luat mai mult timp să se usuce de ploaie şi de rouă. Umiditatea excesivă a interferat cu polenizarea în mai mulţi ani, iar viţele din

zona de umbră au avut ciorchini nedezvolaţi sau slab fixaţi pe coarde. Apar diferenţe între ciorchinii viţelor care sunt la mai puţin de 2 metri distantă între ele . In timpul verii zona afectată a fost expusă în plin soare mai toată ziua, dar la acel timp efectele negative aparuseră deja Cultivatorul ar fi putut evita această problemă prin observarea zonei cu un an întreg înainte de plantare. In cele din urmă, trebuie verificat dacă zona este frecventată de cerbi, iepuri, etc., se caută urme de copite, baligă de cerbi sau pomi cu coaja ruptă. De exemplu, o vie situată pe o terasa care se învecinează cu padurea în partea superioară şi cu apa în partea de jos este foarte probabil să facă parte din traseul regulat al cerbilor şi mistreţilor deoarece aceştia traversează via pentru a se adăpa Dacă se bănuieşte că animalele au un drum regulat prin zona ta va trebui facut un plan de control al lor de la bun început (animale ca dăunatori). Locaţia: trebuie luată în consideraţie orice problemă legată de circulaţia aerului, restrictionarea sau fertilitatea solului în partea inferioară, factori care pot creşte incidenţa bolilor sau pot cauza creşteri viguroase excesive.

In zona de pantă aerul rece este capturat de copaci şi arbuşti stagnând deasupra viei dar acesta se poate scurge în afară atunci când aceştia sunt înlăturaţi.

Panouri intrerupte pentru “ruperea” vantului

Perdea permanenta de arbori. Evaluarea solului

Tipul de sol şi adâncimea: tipul de sol influenţează dezvoltarea nematozilor, a filoxerei şi nutriţia viţei. Solurile superficiale sau cele cu drenaj slab, pot cauza probleme creşterii viţei şi măresc susceptibilitatea la boli şi dăunatori. Solul ideal pentru o mai bună creştere şi producţie a viţei de vie, în special pentru soiuri de masă, este format din humus, uşor lutos sau uşor nisipos. Solurile luto nisipoase din viile clasice sunt adesea invers: scheletice, mai degrabă soluri sărace care fac viţa să se „lupte”, de aceea vinurile vor dezvolta mai mult caracter şi aromă mai intensă. Totuşi strugurii se pot adapta la o mare varietate de soluri, de la nisipos la argilă grea, depinzând de soiul de struguri, climat şi de cum este lucrat solul. Nici solul pietros nu este un impediment. De fapt, solul pietros poate constitui un avantaj unde climatul este la limită; deschiderile sau suprafaţa pietrelor absorb căldura din timpul zilei eliberând-o noaptea, moderând temperatura ambientală a viţelor . Dacă esti un viticultor de mici dimensiuni şi în special dacă casa ta este nouă intr-o zonă cu construcţii noi, verifică starea solului înainte de a finaliza zona pentru plantat. Constructorii de case sunt renumiţi că lasă în urmă „mine de teren”. Constructorii scobesc adesea stratul de sus al solului, în timpul procesului de producţie şi împraştie un fel de „înlocuitor” deasupra solului rămas. Dacă pământul a fost greblat şi nivelat excesiv, poţi avea alternativ sol fertil atât la adâncime cât şi superficial sau fertil peste subsol sărac. Se pot descoperi cavitaţi ce conţin orice, de la stânci sau pietriş la globuri şi resturi de ciment. Pe scurt, trebuie săpate câteva gropi pentru testare, de 1-2 metri adâncime în jurul proprietaţii pentru a cunoaştre ce sol ai cu adevărat. Un bun magazin de închiriere ar trebui să aibă utilaje de putere pentru a săpa gropi sau burghie de sol care vor face munca îndeajuns de simplă, cu excepţia existenţei stâncilor . Când se evalueaza solul, trebuie să ai în vedere că nu toate soiurile de struguri tolerează acelaşi tip de sol, de exemplu: Columna, un soi de struguri alb tolerează pentru cea mai bună creştere solul luto-nisipos uşor şi fertil. Dacă cresc pe soluri care nu sunt pe placul acestor soiuri ele vor avea o vigoare slabă, boabe mici şi ciorchini mai puţin atractivi. In contrast, strugurii de vin Merlot sunt un exemplu de sortiment care va produce numai pe sol sărac şi nisipos capabil să extragă azot din orice sol fertil. Merlot va creşte luxuriant pe toate solurile în afară de cele mai sărace, dar va rodi puţin sau deloc pe solurile uşoare. Mai mulţi factori sunt implicaţi în a ajuta viţele să se adapteze la solurile „mai puţin ideale”. Adâncimea solului poate face o mare diferenţiere. Odată ce rădăciniile viţelor

au ajuns la cel puţin 1,5 – 2,5 metri în jos, nu mai este nevoie de irigaţie, deoarece solul conţine apă suficientă pentru a o furniza viţei de vie. In comparaţie cu solurile glaciale care sunt destul de sărace cu roca la 0,7 – 1,5 metri de la suprafaţă, în soluri aşa de sărace, încât nu există loc pentru un rezervor natural al soluţiei solului, irigaţia reprezinta o necesitate dacă în zonă nu există ploi regulate în timpul sezonului de creştere. Cei mai importanţi factori care ajută viţele să se adapteze sunt dezvoltarea si menţinerea structurii solului. Aceasta implică conservarea structurii solului si a fertilitaţii, şi în aceşi timp să se facă cât mai puţine pagube mecanice. Cea mai bună cale de a realiza aceasta este reducerea sau eliminarea cultivării solului, folosirea de mulci (sau posibilitatea folosirii erbicidelor pentru controlul buruienilor de sub rândul de vie) sau plantarea de covoare permanente între rânduri. Numai echipamentele mici şi uşoare vor fi folosite pentru secerare şi stropire. Toate acestea pot duce la reconstruirea structurii si fertilitaţii solului. Analiza solului Se face numai dacă aveţi motiv să credeţi că este ceva în neregulă cu privire la sol, testarea solului având valoare limitată. De exemplu, plantele de pe solurile cu conţinut de fosfor scazut sunt ajutate îndeajuns de biologia bună din sol, ca exemplu de ciuperca mycorrhiza, pentru că ea poate ajuta mai bine decât în cazul plantaţiilor cu niveluri de fosfor adecvate dar cu o viaţă scurtă a solului . Dacă vrei să testezi, foloseşte rezultatele ca pe o bază de comparaţie, după ce s-a dat atenţie mai mulţi ani stimularii biologice a formării solului şi materiei organice din via respectivă. Vei descoperi probabil faptul că performanţele viţelor întrec ceea ce testele solului spun că acestea ar fi capabile să facă. Cerinţele de pH Unele tipuri de viţe tolerează îndeajuns solurile acide (pH 5,5 sau mai mic) deşi în soluri cu aciditate înaltă viţele cresc încet şi pot să nu fructifice. Pe de altă parte, unele soiuri pot tolera condiţiile alcaline păna la pH = 8,0, dacă nu chiar şi peste. In general pH-ul cel mai bun este 6,5 – 7,2. Amenajarea zonei. Intr-o lume ideală, amplasamentul pe care l-ai ales pentru podgorie ar fi deja plantat cu covoare de culturi ce construiesc structura solului, iar tu ai fi capabil sa-ţi plantezi via cu pagube mici pentru sol. Insă, în cele mai multe cazuri, vei avea de-a face cu o vegetaţie existentă, nedorită, fapt care va implica un volum considerabil de săpături sau alte munci. Dacă amplasamentul nu a fost niciodată cultivat sau nu a fost desţelenit ani de-a randul, primul pas în pregatirea pentru plantare este de a scăpa de plantele perene existente. Dacă plantele perene sunt arbuşti sau pomi şi daca sunt doar câţiva, va trebui sa-i înlături prin săpare. Dacă sunt specii care nu lăstaresc din rădăcini sau cioturi şi sunt îndeajuns de mici poţi să le tai sau sa le tunzi cu cositoarea. E bine să foloseşti maşina de tuns iarba de câte ori este posibil deoarece macină cele mai multe vegetale într-o formă ce poate fi lăsata acolo pe loc, pentru a se adăuga materiei organice din sol. O strategie diferită este necesară pentru plantele perene care lăstaresc din cioturi sau rădăcini. Dacă nu poţi petrece mai mult de 2 ani pentru a pregati pământul, opţiunile uzuale sunt tunderi repetate ale ierbii, arătura, graparea şi aplicarea de ierbicide. Dacă tunzi iarba repetat la fiecare apariţie a lăstarilor sau a mugurilor, rădăciniile vor fi epuizate, iar plantele vor muri. Folosind un plug rotativ la cultivare, se aduc la suprafaţă rădăcinile permiţând uscarea şi moartea lor, omorându-le deasemenea pe

cele care au început să lăstărească. Erbicidarea sistematică poate ajuta la eradicarea plantelor lemnoase agresive. De exemplu, în unele zone coacăzului himalaian, Rubs Procerus, este o plantă extraordinar de dificil de înlăturat. Capabilă să se regenereze chiar şi din cele mai mici bucaţi de rădăcină, braţele rădăcinii putând atinge 6 metri sau mai mult în lungime se pot propaga ele însele prin întindere, permiţând chiar unei singure plante să acopere o foarte mare suprafaţă de teren în doar câţiva ani. Ai în vedere că, chiar şi ierbicidele cu spectru larg nu omoară întotdeauna plantele perene în întregime printr-o singură aplicare. Tunderea ierbii, cultivările repetate, săparea manuală, toate aceste operaţiuni iau mai mult de un an pentru a asigura o eradicare completă a acestor ierburi. Dacă vrei să petreci până la trei ani pentru pregătirea amplasamentului poţi îngradi capre pe amplasament pentru a mânca vegetaţia nedorită. Pentru aceasta, de obicei este necesar ca mai întâi să secerăm suprafaţa pentru a avea plante tinere - caprele pot ignora plantele mature. Pentru viile în suprafaţă de o jumătate de hectar sau mai puţin, solarizarea poate fi o optiune. Acest proces foloseşte căldura solară pentru a omori plantele şi seminţele. In timpul perioadelor însorite de vara, seceră iarba sau buruienile cât mai scurt posibil. Irigă bine zona. Acoperă amplasamentul cu folie de plastic transparentă şi fixeaz-o jos prin îngroparea capetelor. Aceasta nu este o treabă uşoară. Manual, este nevoie de doi oameni pentru a întinde o rola lată de 2,5 metri, 6 ml. plastic şi să o ţină pe poziţie în timp ce alţi doi muncitori îngroapă capatele. Maşinăriile din comerţ sunt capabile să întindă plasticul şi să acopere capetele cu o aratură de pămant astfel încât plasticul poate fi întins de unul sau doi oameni. Costul de închiriere a unei asemenea maşinării poate să merite comparând cu timpul şi munca economisite. Odată plasticul întins, soarele încalzeşte solul şi plasticul reţine căldura în masura în care plantele, seminţele şi micoorganismele sunt omorâte pâna la o adancime de 8 – 10 cm sau mai mare. Pentru acest proces e nevoie de 4 – 6 săptămâni sau mai mult pentru a asigura o eradicare totală, dar după ce este terminat, plantele pot fi plantate direct pe iarba moartă care va acţiona ca un mulci. In continuare dacă viţele sunt plantate direct prin plastic reţinerea căldurii solului ajutând viţele să înceapă să crească rapid. Tăiaţi un x în plastic şi plantaţi prin acesta. Ventilaţia se va face prin taietură astfel ca viţa să nu se supra-încălzească. Dacă plasticul este unul obişnuit, care nu opreşte razele ultraviolete, în mod normal se înlătură în sezonul urmator. Pregatirea terenului pentru plantare prin solarizare poate constitui un proces de 2-3 ani depinzând de climatul din zonă. In climatele reci terminarea sterilizarii solului se poate face târziu pentru a se şi planta, cu excepţia cazului în care plantarea de toamnă este posibilă în zona respectivă (sau dacă viţele au fost ţinute în ghivece nutritive gata de a fi plantate în cazul în care solul este pregătit). In sud ar fi posibil să fie solarizată la timp zona de plantare, dacă se plantează în ultima parte a primaverii. In asemenea caz, irigarea este probabil necesară. Irigarea cu picătura ar trebui să fie prima alegere, deoarece permite o udare profundă, care favorizează dezvoltarea rădăcinilor adânci. Orientarea rândurilor Direcţia rândurilor este foarte importantă (vezi desenul urmator). Dacă este posibil, rândurile ar trebui să fie paralele cu direcţia vânturilor dominante. Aceasta permite brizei să zvânte repede viţele după ploaie, reducând umiditatea şi îndepărtând umezeala de pe suprafaţa frunzelor, care ar putea ajuta sporii ciupercilor să germineze. Astfel, daca vânturile dominante sunt din vest, rândurile ar trebui orientate est-vest pentru a lăsa vântul să sufle printre ele. Dacă ai ambele orientari est-vest şi nord-sud, în anii neobişnuiţi de reci şi umezi, rândurile orientate nord-sud, perpendiculare pe vânturile dominante vor prezenta mai multe daune datorită

putregaiului cenusiu, faţa de cele orientate est-vest. Dacă în zonă sunt veri călduroase, rândurile orientate est-vest vor avea nevoie de un sistem de palisare care crează o acoperire de frunze peste fructe, în special pe partea sudică, pentru a preveni arsura solară. Pe un teren în pantă , încercaţi să plasaţi drumuri şi poteci în zona joasă; acestea vor acţiona ca şi canale de evacuare a aerului rece în afara viei. Rândurile de viţă pe conturul unui deal fară deschizături, căi de acces, poteci, vor avea tendinţa de a acţiona ca şi zăgaze, menţinând aerul rece, de aceea rândurile din partea mai joasă vor fi mult mai susceptibile la îngheţ decât în cazul în care ar exista canale de evacuare pentru aerul rece.

Rândurile viei trebuie orientate paralel cu vânturile dominante. Aceasta ajută viţele să se usuce mai repede după ploaie Distanţele de plantare Distanţa standard este de 1-1,2 metri între butuci pe rând şi de 2,0 – 3.0 metri între rânduri. Distanţele mai mari sunt de preferat pentru o mai buna cirulaţie a aerului cât şi pentru activitaţi ca de ex. cârnitul, în special dacă viţele sunt viguroase şi au tendinţa de a creşte în afara rândului în timpul verii. Dacă distanţa dintre rânduri este mai mare de 2,5 metri, este mai puţin probabilă prinderea lăstarilor şi ruperea lor în momentul când se lucrează printre rânduri (aceasta înseamnă adoptarea unui sistem de creştere în care lăstarii sunt aplecaţi sau li se permite creşterea în afara sârmelor de susţinere). Unii cultivatori palisează lastarii într-o “cortina” verticală pentru a prinde toate razele solare disponibile; ei pot aşeza rândurile la un metru distanţă. Oricum abordarea aceasta reprezintă un sistem avansat, intensiv de muncă, care necesită echipament specializat atât pe timpul tăierilor intense de vară cât şi ploilor. Nu este recomandat pentru cultivatorii casnici. Este posibil ca viţele să crească pâna la sârmă în acelaşi an în care au fost plantate, folosind irigarea cu picătura şi îngraşământ obişnuit, dar pentru crescătorul casnic este mai bine să lase viţa să crească nederanjată în primul an, pentru o vigoare mai bună. In anul doi, poate fi tăiată la doi ochi la sfarşitul iernii, lăsând ca vigoarea viţei să fie canalizată în acei noi lăstari care se vor fixa pe sistemul de susţinere în acest sezon.

Plantarea Cei mai mulţi cultivatori gasesc că este mult mai uşor de a planta noile viţe înainte de instalarea sistemului de susţinere, deoarece poate fi mult mai greu să lucrezi în jurul

sârmelor şi stâlpilor odată pozitionaţi. Deasemenea, odată plantată viţa, tutorii pot fi puşi mai aproape de viţe decât dacă viţele ar fi fost plantate după fixarea lor. Plantaţi viţele încât să fie aliniate pe rând. Dacă te uiti în josul rândului, butucii ar fi ascunşi în spatele stâlpilor. Dacă rândul este direcţionat est-vest viţele ar trebui să fie ascunse în aşa fel încât toate ar fi atât pe partea estică cât şi vestică a tutorilor. Aceasta face cultivarea mai uşoară, iar tutorii ajută la protecţia butucilor de rănile cauzate de tractorul care trece pe acolo în timpul lucrărilor. Cele mai multe viţe sunt vândute altoite pe portaltoi şi au nevoie de atenţie imediată la sosire. Inspectaţi viţele. Ele ar trebui să aibă un bun sistem radicular cu cel puţin două rădăcini mari şi un numar de rădăcini mici. Ar fi cel mai bine să fie netăiate, dar şi rădăcinile tăiate la 15 cm sunt acceptabile dacă sunt foarte multe şi dacă nu prezinta zone decolorate sau stricăciuni. Taie una pentru a vedea dacă este fermă şi uşor colorată în interior. Rădăciniile moi şi spongioase care prezintă culoare negru-maroniu sau aspect apos în interior pot să fi fost înghetate. O astfel de viţa ar putea să nu crească. Starea corditei tinerei viţe e mai puţin critică. O viţa poate avea la plantare o creştere a vârfului mai mica de 5 cm dar totuşi creşte bine dacă are un sistem radicular sănătos. Viţele noi nu au nevoie de altă operaţie decât tăierea rădăcinilor rupte şi a lăstarilor rupţi. Dacă rădăcinile rupte şi lăstarii sunt vii, se taie doar partea distrusă. Dacă viţa nu poate fi plantată imediat, se pune în sol sau la umezeală, în rumeguş vechi (rumeguşul proaspăt ar putea arde rădăcinile). Se înmoaie viţa în apă cu mai multe ore înainte de plantare pentru a înlocui pierderile de apă din timpul transportului şi depozitarii. Dacă plantarea din toamnă este posibilă în zona în care locuieşti va permite rădăcinilor viţei să crească până la înghetarea pământului, fortificând-o mai bine pentru o creştere rapidă în primăvara. Oricum, viţele nu sunt adesea disponibile decât iarna târziu pentru plantarea de primavară. Groapa de plantare ar trebui să fie îndeajuns de largă pentru a cuprinde toate rădăcinile şi viţa se plantează cu rădăcinile răsfirate uniform peste un mic muşuroi de pământ. Cât de adânc se plantează? Cultivatorii din climatele reci au descoperit că plantarea unui viţe adânc, la aproximativ 45 cm ajută la asigurarea ca unele radăcini şi muguri vor supravieţui chiar şi iernilor mai aspre care omoară partea superioară a viţei. Aceasta reprezintă deasemenea o bună strategie pentru alte climate, deoarece ajută vitele să-şi trimită rădăcinile în adâncime. Viţele inrădăcinate mai adânc supravieţuiesc mai bine secetei şi pot absorbi minerale din solul din profunzime. Nu se plantează viţele altoite foarte adânc. Punctul de altoire trebuie sa fie deasupra solului; în caz contrar, portaltoiului pe care e altoit soiul îi vor creste rădăcini proprii şi va anula efectul de altoire. Nu puneţi compost sau amendamente similare în groapa de plantare. Aceasta poate face viţa să-şi ţină rădăcinile acolo, ca şi cum a fost plantată într-un vas, rădăcinile devenind leneşe în a se extinde în zona înconjuratoare care conţine pământ netratat. In schimb, se folosesc doar cantitaţi mici de îngrăşământ solubil în groapă, punând amendamentele în partea superioară a solului ca şi mulci. Mai bine se adaugă puţin inocul de ciuperci, împrăştiindu-l pe rădăcini şi în groapă. Una sau două linguriţe la fiecare viţă este suficient. Aceste ciuperci încurajează creşterea rădăcinii, ajută la absorbţia nutrienţilor şi ajuta la protecţia rădăcinilor de boli. Se umple groapa, se tasează solul cu piciorul sau un baţ şi se udă şi fixează ferm în jurul rădăcinii. Acum este momentul de a folosi materie organică, aşa cum este compostul ca un mulci în jurul plantei atât pentru a ţine departe buruienile cât şi pentru a menţine umezeala solului. Nimic nu este mai greu pentru noile plante decât fluctuaţia de umiditate. Mulciul reprezintă o excelentă cale pentru a ajuta la asigurarea nivelului de umiditate între udări. Mai departe, materia organică de la

suprafaţă favorizează dezvoltarea râmelor care transportă material organic în profunzimea solului, aerându-l şi reconstruind structura sa.

Viţa nealtoită Viţa altoită

Plantarea vitei Udarea viţelor tinere Fertilizarea pentru viţele tinere nu este atât de importantă precum udarea. Cele mai multe viţe au nevoie de minim 2,5 -5 cm de apă pe săptămână în perioada de fixare. Se udă în adâncime pentru a încuraja rădăcinile să crească în jos. Rădăcinile adânci ajută la asigurarea viabilitatii viţelor, de a rezista la secetă mai târziu şi vor ajuta la accesarea mineralelor din profunzimea solului. Dacă trebuie să-ţi uzi vitele, alege irigarea prin picurare sau un umezitor al pământului. Evită udarea excesivă care udă frunzele si creşte umiditatea, doi factori care încurajează creşterea ciupercilor. Se înceteaza udarea pe la mijlocul verii sau cu minim o luna înainte de înghet, astfel încât viţele se pot matura şi coacerea fructelor nu va fi întârziată. Dacă ai de gând să nu irigi via, vei avea nevoie de o cale de a te asigura că vitele tinere nu se usucă pâna când sunt bine dezvoltate şi rădăcinile lor pot ajunge la umiditatea subsolului. Există mai multe căi de a face acest lucru. In primul rând în zonele unde iernile sunt blânde este îndeajuns să se planteze din toamnă. Aceasta implică de obicei folosirea stocului pentru plantare care a fost ţinut în pepinieră, deoarece stocul în stare latentă din seră nu este totdeauna disponibil la

timp. Viţele sunt plantate când încep ploile, de obicei când viţele devin inactive chiar dacă pot avea încă frunze. In acea perioadă, solul este încă îndeajuns de cald pentru ca rădăcinile să îşi continue creşterea şi ajută viţa la fixare, de aceea viţele sunt de obicei gata pentru palisare în primăvara următoare. Se poate economisi timp crescând viţe în ghivece şi palisând lăstarii în sus pe araci din bambus în interiorul vasului. Atunci când viţa este gata, lăstarii sunt de obicei îndeajuns de înalţi să ajungă la primul rând de sârme pentru palisare şi pot fi lăsaţi ca şi un nou butuc. Dacă iarna este rece lăstarul poate îngheţa, caz în care se reconstruieşte tulpina din doi ochi în primăvara. Aceasta tehnică de obicei economiseşte timp. A doua metodă este numita “driWater” apa este distribuită într-un container de tipul cutiei de lapte. Materialul este reprezentat de apa combinată cu un gel de îngroşare biodegradabil. Cartonul este deschis iar capătul este împins în sol lângă viţa tânără. Atunci când gelul se degradează se eliberează apa menţinând umiditatea viţei îndeajuns pentru a continua să crească până la 6 săptămâni. A treia cale este pur şi simplu de a transporta apa la viţa de vie. Puneţi un rezervor de apâ cu o ţeavă ataşată pe tractorul dvs. Cu acesta puteţi uda 40 de viţe per oră incluzând timpul de reumplere al rezervorului Fertilizarea (ecologică) Nu se dau îgrăşăminte decât în cazul în care simptomele deficienţei de nutrienţi încep să se arate (simptomele sunt prezentate ulterior). Fertilizarea corectă ajută lemnul viţelor să se matureze, făcându-le mai capabile de a rezista climatelor aspre. Există de asemenea dovezi îndeajuns de multe cu privire la faptul că viţele luxuriante, suprafertilizate atrag mai usor animalele şi insectele. Când fertilizaţi, aplicaţi cantităţi mici. Hrănirea abundentă se foloseste de obicei în creşterea viţelor tinere pentru a le aduce la dimensiuni normale. Viţele mature hrănite cu prea mult azot devin prea viguroase. De asemenea, azotul în exces „sfărâmă” inflorescenţele (cad florile), reducând fixarea boabelor. De fapt, viţele mature nu ar trebui să aibă nevoie de azot suplimentar când cresc pe un sol sănătos şi bogat în materie organică. O regulă bună, generală de fertilizare este folosirea unui mulci din compost bine descompus, care va furniza cantităţi mici dar regulate de nutrienţi esenţiali. Adăugarea regulată de materie organică în acest mod va transforma solul sărac întrunul cu un nivel foarte bun de nutrienţi. Dacă se cultiva viţe pe sol foarte greu, argilos care nu ar fi potrivit pentru aceasta, totusi viţele pot să prospere şi să suporte bine totul cu ajutorul aplicării regulate de mulci din compost. Nu se folosesc îngrăşăminte chimice în vii tratate cu ciuperci mycorrhizae; îngrăşămintele vor inhiba sau omorî ciupercile. Se folosesc doar îngrăşăminte ecologice moderate ca de exemplu emulsia sau granulele de peşte. Nu va fi niciodată nevoie să fertilizaţi viţele mature. Dacă o viţă maturată este sănătoasă şi nu arată semne de deficienţă nutritivă, nu este nevoie să se aplice nici un îngrăşământ, deşi aplicarea de materie organică, cum este compostul, este întotdeauna benefică pentru menţinerea structurii şi vieţii solului.

3.2.d. Sisteme de conducere şi susţinere

Două tipuri de stâlpi sunt necesari într-o vie, unul puternic, care sustine sârmele (spalierii) şi altul mai delicat care va sustine viţa (tutorii). Pentru formarea şi menţinerea în poziţie verticală a tulpinilor, acestea trebuie tutorate, iar tutorii viţelor se prind de sârma portantă, prin legare cu răchită sau alte materiale. În multe podgorii, viticultorii preferă folosirea tutorilor de metal pentru susţinerea individuală a viţelor. Sunt larg folosiţi, de durată şi atractivi. În plus, au puncte pentru ataşarea sârmelor şi sunt uşor de instalat cu maşina specială. Tutorii din lemn, trataţi la presiune, rotunzi reprezintă o alternativă la folosirea celor din metal.

Tutore vie an I Tutorii din lemn sunt, de obicei, mai ieftini decât cei din metal, dar se rup mai repede. Tutorii din lemn, trataţi la presiune, rotunzi reprezintă o alternativă la folosirea celor din metal. Sunt de obicei mai ieftini decât cei din metal, dar se rup mai repede. Dacă este posibil, înainte de a cumpăra, verificati starea tutorilor privind nodurile şi crăpăturile diagonale. Defecte ca acestea sunt semn că se pot rupe repede. Dacă se poate, obţineţi o garanţie de înlocuire de la vânzător. In ultimii ani s-au folosit în vii tutorii din bambus şi din plastic (tuburi din PVC), lungi de 1,2 m si cu un diametre cuprinse între 1-1,5 cm. Metoda cea mai eficientă de rigidizare a sistemului de susţinere cu ajutorul tutorilor a constat în executarea unui orificiu cu burghiul prin tutore şi apoi trecerea unui laţ de sârmă prin orificiu şi în jurul sistemului de sârme. Laţul a susţinut sistemul de sârme ca un ham, permiţând însă sistemului de sârme să alunece liber când era întins. Ca şi alegerea corectă a locaţiei, un sistem corect de sustinere este foarte important. In multe vii se întâlneşte sistemul de sustinere cu doua-trei sârme şi cu conducerea în cordoane. Cordonul este dirijat pe prima sârmă, la 0,6-0,8 metri, urmat de a doua sârmă la 40 cm deasupra acesteia. Pe masură ce lăstarii cresc, se agaţă de a doua sârmă. Lăstarii se pot lega de a doua sârmă pentru a nu se rupe. In continuare se va face o descriere detaliată a instalării sistemului de susţinere. Susţinerea viţei de vie se face pe suporţi artificiali: araci, şpalieri de diferite tipuri, bolţi etc. Aracii constituie mijlocul de susţinere cel mai vechi, răspândit mult în trecut în cultura viţei de vie, întâlniţi şi astăzi în multe vii de tip familial. Se folosesc araci cu lungimea cuprinsă între 1,50 şi 2,50 m, cu grosimea de la 3,0 la 5,0 cm . Aracii prezintă dezavantajul durabilitaţii lor reduse, precum şi faptul că nu permit o distribuire raţională a coardelor în spaţiu, mai ales când numarul acestora este mai mare; ca urmare a îngramadirii lăstarilor, aerisirea la nivelul butucului este deficitară, fapt ce favorizează atacul bolilor. Dintre tipurile de susţinere, spalierul a căpătat cea mai mare extindere, datorită numeroaselor avantaje pe care le prezintă: durabilitatea mare, posibilitatea asigurării pe butuc a unei încărcături mai mari, ce poate fi repartizată uniform, expunerea la

soare a frunzişului, îmbunătăţirea calităţii strugurilor, uşurarea efectuării lucrărilor de întreţinere în plantaţie, stabilitatea mai mare faţă de acţiunea vânturilor etc.

Sistem de susţinere în vie an I

Instalarea spalierului devine necesară din primăvara anului al II-lea. In practică se întâlnesc mai multe tipuri de spalier, în funcţie de forma de conducere a butucilor, tipul de taiere practicat, numarul de sârme etc. In general, se recomandă flosirea spalierului cu sârme duble , de o parte şi de alta a stâlpilor, pentru a uşura operaţia de dirijare a lăstarilor în cursul perioadei de vegetaţie (aceştia autosusţinându-se cu ajutorul cârceilor) şi a coardelor de rod la cercuit. In cazul conducerii semiânalte, primul rând de sârme se fixează la 0,75 m de la suprafaţa solului, iar urmatoarele la 1,10 si 1,15 şi, respec La conducerea înaltă a butucilor, amplasarea primului rând de sârme se face la 1,00 m înaltime faţă de sol, iar urmatoarele la 1,30 şi 1,35 m respectiv , 1,60 si 1,65 m. Pentru instalarea spalierului sunt necesare urmatoarele materiale : stâlpi (bulumaci) din beton precomprimat de 2,4 m lungime , sau din lemn, sârmă galvanizata cu diametrul cuprins între 2,2 si 3,0 mm, bride (coliere) din sârmă sau scoabe ancore sau contraforţe şi întinzătoare. Stâlpii pot fi confectionaţi şi din lemn de esenţa tare (stejar, salcam, etc) care au o rezistenţa mai mare la putrezire, sau din lemn de esenţă moale , plop, salcâm etc.) Stâlpii fruntaşi din lemn cei fixaţi înclinat , la capetele rândurilor ) au lungimea de 2,4 m, iar cei mijlocaşi (intermediari) – 2,2 m. Stâlpii din lemn au grosimea de 12-15 cm la bază şi 10-12 cm la vârf. Ei sunt tăiaţi oblic la capătul superior pentru a se scurge apa, iar la bază , pe porţiunea de 60-80 cm si se pârlesc sau se impregnează cu sulfat de cupru ( 5-6 % ), sau cu alte substanţe , ca şi în cazul aracilor, pentru a le mari durabilitatea. Stâlpii pot fi confecţionaţi şi din metal (ţevi cu diametrul de 4-5 cm sau bare cu secţiunea traversală în forma de ,,T ,,sau dublu T ) Stâlpii din metal se folosesc , în general , la instalarea pergolelor, bolţilor, sau altor forme artistice de sustinere a viţei de vie. Pentru un hectar de vie plantata la 2,2 m între rânduri şi la 1,2 m între viţe avem nevoie de 765 şpalieri.

Grosimea sârmelor este de 2,8-3,0 mm pentru primul etaj (sârme portante) şi de 2,2-2,5 mm pentru etajele urmatoare. La taierea în verigi de rod, atât la conducerea joasă a butucilor, cât şi la cea semiînaltă şi înaltă, este bine să se folosească două sârme portante ,pe care urmeaza să se dirijeze coardele de rod. La tâierea în cordiţe sau cepi de rod, la primul nivel se instalează o singură sărmă portantă de care se palisează cordonul.

Intinderea sârmelor – vie an I

Pentru că sarma se vinde la colaci care se cântăresc, e bine de ştiut că într-un colac de 100 kg avem 1800 metri la sârma de 3.0 şi 2600 metri la cea de 2.5. Ancorele se folosesc pentru a asigura stabilitatea stâlpilor fruntaşi şi au rolul să mărească stabilitatea întregului rând al spalierului. Ele sunt formate din blocuri de piatra sau de beton, cu dimensiunile de 35/15 cm, introduse în sol la o adâncime de 50-60 cm. Aceste blocuri sunt încinse cu două sârme împletite, cu diametrul de 2,8 mm şi ancorate de stâlpul fruntaş. In acest caz, stâlpii fruntaşi se fixează înclinat spre exterior, sub un unghi de 60-650. In ultima vreme se recomandă utilizarea ancorei metalice cu rozetă , care asigură o mai bună rezistenţă, se monteaza rapid, determinând o reducere a necesarului de forţa de muncă pentru instalarea spalierului. Ultimul şpalier se poate pune vertical numai în cazul când este fixat cu o sârma interioară în interiorul rândului (vezi imaginea).

Spalierul fruntaş fixat cu ancoră trebuie înclinat înafară la 150 faţă de verticală.

Spalierul fruntaş poate fi fixat vertical dacă este întărit printr-o legătură oblică cu un ţăruş în interiorul rândului. Prinderea sârmelor duble se face lateral, de o parte şi de alta a stâlpului mijlocaş, cu ajutorul unor bride (coliere) confecţionate din sârmă şi prevazute cu ochiuri prin care trece sârma. Se întind apoi sârmele, care se fixeaza în mod provizoriu cu ajutorul scoabelor (la stâlpii din lemn) sau bridelor (la cei de beton).In continuare se întind sârmele începând cu cele de sus şi terminând cu cele de jos. Pentru aceasta, la unul din capete, sârma se înfaşoară strâns în jurul stâlpului fruntaş, iar la capatul celălalt , după întindere, se răsuceşte stâns după stâlp şi se fixează definitiv.

Bride din sârma

Pentru o buna întindere a sârmelor spalierului se recomnadă folosirea unor întinzatori simple construite pe principiul scripetelor sau al pârghiilor. Intinzătoarele se fixeză pe sârmă la unul din capete, după ce sârma a fost fixată de stâlpul fruntaş din celălalt capăt al rândului , cu ajutorul lor se întinde sârma prin înfaşurare.

3.2.e. Lucrările de îngrijire a viţei de vie Lucrările solului Este posibil să cultivi viţa de vie ecologic, aceasta însemnând să nu se folosească substanţe toxice pentru controlul dăunătorilor şi bolilor. Există numeroase strategii pentru a face aceasta, dar o abordare unitară nu este bună pentru toţi cultivatorii. Capitolul va acoperi principalele categorii de strategii şi punctează pentru cititor mai multe metode bune. Oricum, cultivarea ecologică a viţei de vie este un domeniu nou care se dezvoltă rapid. Noi substanţe şi metode pentru controlul bolilor şi insectelor sunt dezvoltate la o rată uimitoare, aşa de repede că în mai multe cazuri este posibil să se cunoască doar o fracţiune din ele. Baza cultivării ecologice o reprezintă întoarcerea la menţinerea sănătăţii vieţii solului. Într-un sol echilibrat şi sănătos o uimitoare reţea complexă de viaţă lucrează constant, creând o serie de procese chimice şi fizice de care depinde viaţa plantelor. În timp ce viţa de vie are nevoie de apă şi un număr de nutrienţi pentru a supravieţui şi prospera, cultivatorii gândesc de obicei că aplicarea îngrăşămintelor, mineralelor şi micronutrienţilor este tot ceea ce viţa de vie are nevoie pentru a creşte bine. Există în mod natural în sol un sistem multi-organism care furnizează plantelor nutrienţi când au nevoie într-o formă pe care plantele o pot utiliza. Unele dintre organismele din sol numite „reţeaua de hrană a solului” constituie pradă unul pentru celălalt. Altele în relaţie de simbioză, fac schimb de elemente de nutriţie complementare. Unele ciuperci, precum mycorrhizae fac schimb cu plantele datorită abilităţii lor de a obţine nutrienţi care altfel nu sunt disponibili pentru plante, luând zaharuri complexe şi alte substanţe produse de rădăcinile plantelor. În această „metropolă” de sub „podeaua” podgoriei, organismele din sol îşi trăiesc viaţa lor, se hranesc lor, elimină reziduuri, se înmulţesc, cresc şi eventual mor şi se descompun. Ei creează o reţea a vietii în sol. Cunoscând că o podgorie sănătoasă depinde de diversele feluri de organisme din sol, cultivatorul va reduce sau elimina folosirea pesticidelor şi erbicidelor care ar putea distruge microbii din sol, în felul acesta perturbând reţeaua de hrană a solului. Calea alternativă de construcţie a unei diversităţi microbiene corespunzătoare solului, pare de mare ajutor. Cu un sol sănătos în podgorie, folosirea stropirilor industriale şi a îngrăşămintelor chimice, poate fi mult redusă. Stropirile se vor face vor fi în doze mult mai mici care să poată fi consumate de viţe şi descompuse de bacteriile din sol. Pericolul atacurilor dăunătorilor şi cerinţele de nutriţie Managementul solului şi nutienţilor: în sistemele viticole durabile solul este văzut ca un mediu fragil şi viu care trebuie protejat şi hrănit pentru a asigura productivitatea şi stabilitatea sa pe termen lung. Metodele de protejare şi de îmbunătăţire a solului includ menţinerea suprafetei acoperită cu plante şi /sau mulci, utilizarea de compost sau gunoi de grajd, reducerea lucrarilor solului şi evitarea traficului pe cele umede. Aplicarea regulată de materie organică poate ajuta la îmbunătăţirea caracteristicilor solului cum ar fi filtrarea apei în stratul arabil şi fertilitatea. Un scop principal în agricultura durabilă îl reprezintă „micsorarea” ciclului nutrienţilor. Acesta implică minimizarea folosirii imput-urilor din afara fermei şi a nutrienţilor hipersolubili şi reducerea circulaţiei acestor nutrienţi la suprafaţă şi catre sursele de apa. Covorul de culturi de legume (de exemplu: măzăriche, trifoi) poate furniza viţelor cantitatea de azot adecvata, iar ierburile pot fi folosite pentru a fixa excesul de azot

din sol. Compostul este de asemenea o excelentă sursă de nutrienţi, ce se eliberează în timp. Reducerea folosirii imput-urilor din afara fermei: Multe imput-uri şi practici utilizate de fermierii convenţionali sunt de asemenea folosite în agricultura durabilă. Diferenţele principale constau în aceea că cultivatorii din agricultura durabilă se străduiesc să maximizeze folosirea imput-urilor care derivă din surse naturale, ale fermei Oricum, convertirea la practici durabile nu reprezintă simpla substituţie de materiale. Mai mult decat atat se cere o inlocuire a managementului şi a cunoaşterii ştiinţifice pentru imput-urile convenţionale, în special imput-urile chimice. Scopul este de a dezvolta un sistem în care să nu fie necesar un nivel relativ ridicat de imput-uri din afara fermei. Cultivatorii întreabă frecvent dacă substantele chimice sintetice sunt potrivite pentru sistemul de agricultură durabilă. Abordările „durabile” sunt reprezentate de cei care utilizează substantele mai puţin toxice, cu cele mai mici pagube aduse mediului înconjurător, care însă menţine productivitatea şi profitul. De aceea, ar putea exista situaţii unde folosirea substantelor sintetice ar fi mult mai „durabila” decât o abordare strict non chimică. De exemplu, câteva aplicări ale unui erbicid de contact cu spectru larg pe rândul de viţă de vie poate folosi mai puţină energie şi poate compacta solul mai puţin decât trecerile numeroase cu cultivatorul sau praşitorul Mai mult decât atât, aplicarea vechii tehnologii, poate fi singura metodă practică pentru solurile pietroase de pe dealuri. Folosirea erbicidelor preemergente pentru buruienele de pe rând, necesită şi mai puţină energie, dar acestea sunt persistente şi semintele lor se pot infiltra în apa de adâncime. În orice caz, toate celelalte strategii alternative şi de prevenire ar trebui să fie exploatate la maximum, înainte de a folosi imput-urile chimice. În timp ce fermierii care au adoptat practicile agriculturii durabile s-au confruntat cu unele trepte de reducere a productivităţii, în multe cazuri costurile imput-urilor sunt de regula mici sau nule în profitabilitate. Cu toate acestea, în prezent nu există un preţ bun pentru produsele cultivate în fermele „durabile”. Cultivatorii care aleg să folosească imput-uri de substante non sintetice, pot compensa de obicei potenţialele pierderi de producţie prin creşterea ecologică şi primind un preţ mai mare, deşi încă nu se comercializează suficient de mult vinurile ecologice. Fermierii ecologici certificaţi au regulamente stricte care le guvernează alegerea materialelor. Cu câteva excepţii, aceste materiale sunt obtinute doar din substante naturale. O populaţie sănătoasă de microbi din sol merge dincolo de simpla descompunere a substantelor aplicate. O populaţie diversă de bacterii, ciuperci şi alte organisme este de asemenea esenţială pentru prevenirea bolilor şi dăunătorilor plantelor prin câştigarea unui avantaj în teren. Imediat ce această diversitate este slăbită sau distrusă, organismele oportuniste ale bolilor preiau repede controlul, favorizand toate bolile plantelor şi stress-ul acestora. Singura cale de a ieşi din această spirală este restabillirea abundenţei şi diversitaii populaţiei de microorganisme care a existat şi care a prosperat în terenurile cultivate. Într-un sol sănătos, aproape că nu există organisme care declanşează boli: sunt practic înlăturate de simbioza de acolo. În plus, multe dintre ele produc substanţe care inhibă sau sunt mortale pentru microorganismele generatoare de boli. Experimentele arată că stropirea culturilor cu compost de ceai favorizează nivele înalte de microorganisme benefice care pot practic să blocheze zonele unde micoorganismele care produc boli ar putea intra. O atentie in plus privind reconstrucţia reţelei de hrană a solului, e cauzata de faptul ca filoxera nu atinge niciodată un nivel mare al populaţiei într-un sol cu o buna aprovizionare de compost (sau nivele ale materiei organice de peste 2,5 %) şi o bună viaţă microbiană. Un efect al ciupercilor mycorrhize care ţine sub control filoxera este abilitatea ciupercilor de a stimula dezvoltarea rădăcinilor. Pe când filoxera răneşte viţele prin

omorârea rădăcinilor sau opreste hrănirea rădăcinilor, stimularea viţelor de a produce mai multe rădăcini noi ar putea contribui la compensarea daunei făcute de aceste insecte. Un beneficiu adiţional al unei reţele de viaţă sănătoasă din sol este acela că ajută la stimularea ciupercilor care atacă şi omoară nematozii care distrug plantele, furnizând în schimb condiţii care conduc la o creştere a populaţiei de nematozi ucigaşi –care atacă şi omoară insectele şi artopodele periculoase din sol. În alte experimenţe, s-a descoperit că stropirea merelor cu soluţie de drojdie de zahăr reduce semnificativ incidenţa putrezirii fructelor. Se pare că celulele de drojdie le depăşesc numeric pe cele ale bacteriilor şi blochează punctele de intrare a putregaiului, pe unde acestea ar intra în mod obişnuit în fruct. În solurile sănătoase ciupercile mycorrhizae stabilesc o relaţie de simbioză cu rădăcinile plantelor, formând fire numite hife care alcătuiesc o reţea de interconectare între plante – chiar şi plante din specii diferite. Săpaţi la o rădăcină proaspătă, cu structură ramificată şi veţi observa că rădăcina este în mare măsură cuprinsă de o reţea de ciuperci mycorrhizae. Aceste ciuperci se întreţes şi penetrează rădăcinile, primind zaharuri şi alte molecule complexe în schimbul posibilităţii de a face disponibili nutrienţii esenţiali plantelor prin rădăcini. Întradevăr, s-a arătat că plantele care cresc pe sol sărac în fosfor dar care conţine ciuperci mycorrhizal cresc mai bine decât plantele care trăiesc pe acelaşi fel de sol dar fără ciuperci. Ciupercile furnizează de asemenea o substanţă pentru bacteriile care cresc în jurul hifelor, ajutând la preluarea şi conversia nutrienţilor în forme pe care ciupercile le pot folosi. Microartropodele cum sunt acarienii, călătoresc de-a lungul hifelor ciupercii, cărând nutrienţii din zone îndepărtate pentru plante în zona rădăcinilor lor. Ciupercile creează de asemenea condiţii pentru prevenirea distrugeri plantelor de către bacterii sau ca nematozii care distrug rădăcinile prin inhibarea dezvoltării lor în zona acestora. De exemplu, ciupercile produc compuşi antibiotici şi inhibitori care previn cauzele bolilor sau aparitia organismelor dăunătoare. În timp ce unele plante anuale pot creşte fără ajutorul ciupercilor mycorrhizal, viţele de vie şi multe alte plante perene cresc cel mai bine pe soluri dominate de ciuperci, din următoarele motive: Ciupercile produc acizi organici, care ajută la menţinerea pH-ului solului la 5,5 – 7,0. Ciupercile sunt mâncate de nematozi, largi specii de amoebae şi microartropode. Aceşti prădători de ciuperci eliberează azot într-o formă de amoniu pe care plantele o pot folosi. Deoarece ciupercile menţin pH-ul solului în zona acidă, bacteriile de nitrificare (cele care transformă amoniul în nitraţi sau nitriţi) sunt înlăturate din reţeaua trofica. Deci majoritatea cantităţii de azot din solurile dominate de ciuperci este prezentă sub formă de amoniu şi nu de nitrat. Viţele de vie cresc mult mai eficient când folosesc amoniu şi nu nitrat. Cercetarile de la Scoala de Oenologie a Universitatii din California (UC Davis) au aratat o relatie intre fermentatia vascoasa, lipicioasa si deficitul de azot al mustului din struguri. Mai departe, lipsa aromelor poate rezulta adesea din fermentaţia musturilor cu deficit de azot. Metoda uzuala de corectie a unor astfel de probleme o reprezintă de obicei aplicarea de azot mai mult în sol. Oricum, diversitatea microorganismelor din sol poate fi o cale mult mai eficace în a ajuta viţele să primească tipul de nutritie de care au nevoie. Organismele dintr-un sol sănătos produc o formă de azot (şi alţi nutrienţi) mai acceptabilă pentru plante (amoniu), aceasta gasindu-se în vecinatatea rădăcinilor, poate fi luată de plantă si folosită eficient. Deci, imbunatatirea nutriţiei viţei, ar putea fi mai bine realizată prin marirea populatiilor de ciuperci benefice, nematozii şi microartropode din sol. Cele mai bune două căi de realizare a acestora sunt inocularea cu ciuperci mycorrhizae şi folosirea compostului.

Chiar dacă în toate solurile se gasesc ciuperci mycorhizae native, nivelul de inoculare poate fi scăzut, mai ales în solurile săracite. Aplicarea de inoculum asigură faptul că acolo în sol există din belşug această primă legatură de hrană a solului. Cercetarea a izolat şi cultivat tulpini ale celor mai eficiente specii de ciuperci mycorrhizae, care pot ajuta la îmbunatătirea retelei de hrană din sol. Urmatorul pas îl reprezintă furnizarea de hrană şi a retelei de hrană a solului, sub formă de compost. Cramele produc un excelent material pentru compost din un semiprodus, ce rezultă din procesul de producere al vinului: tescovina, formată din rahis, pielite şi seminţe rămase după extracţia mustului. Un material aditional ar putea include resturi şi bucaţi de lemn provenite de la lucrările de întreţinere a viţelor, aceste materiale fiind adesea oferite pe gratis când via este aproape de locul de producere. Viticultorii ar putea de asemenea adauga la amestec resturile lemnoase de la taierea viţei de vie. Preparat corect prin transformare şi aerare, compostul ar trebui să se încălzească suficient până la aproximativ 57o C în timpul stadiilor iniţiale, fapt ce va duce la omorarea celor mai multe seminţe ale buruienilor, patogenilor umani, patogenii plantelor şi nematozilor care se hranesc cu rădăcini. Imprăstierea unui strat format din acest compost în plantaţia de viţa de vie înainte de jumătatea verii, poate întreţine mult timp rezerva de hrană a solului. Chiar dacă compostul poate fi împraştiat oricând, aplicarea sa mai devreme, în perioada de crestere,crează timp pentru ca organismele din sol să interactioneze cu el şi să înceapă eliberarea nutrientilor de care vita de vie are nevoie cel mai mult în perioada pornirii în vegetatie. Poate deasemenea să fie aplicat toamna, după recoltare, pentru a furniza viţelor nutrienţi adiţionali pentru îmbunataţirea sănatăţii plantelor şi pentru o mai bună rezistenţă pe timpul iernii.

Platforma cu compost din tescovina, Bordeaux

Reteaua de hrană din sol pare să recunoască faptul că plantele au nevoie de mai putin azot şi ajustează nutrientii furnizaţi plantelor, pentru a nu cauza o nouă creştere în timpul când planta ar fi trebuit să fie în stare latentă. O alta latură a dezvoltarii şi mentinerii retelei de hrană a solului implică reducerea sau eliminarea activitatilor care perturbă structura acestuia. Aşa cum microfauna hraneşte ciupercile, unele fiinţe care se hranesc cu ciuperci formează găuri sau compartimente pentru ele în sol. Aceste orificii adaugate structurii solului furnizează spaţii pentru dezvoltarea ulterioară a vieţii solului, iar când solul este cultivat, aceste zone sunt distruse sau compactate. In procesul de compactare, oxigenul din sol se epuizează, iar azotul poate fi volatizat de gazul anaerobic. Initial, aceasta determină o izbucnire în creştere a plantelor, în

principal a buruienilor, iar dupa aceea, o cantitate foarte mică de amoniu este creată deoarece rezerva de hrană a solului a fost distrusă. Alternativ, când solul este perturbat, cresterea bacteriilor se amplifică. Dacă compactarea apare, aceasta poate rezulta din creşterea bacteriilor nitrificatoare, care produc nitrati, schimbând forma dominantă de azot din sol în una care promovează creşterea vegetativă. Pe scurt deci, sistemul ideal pentru vii, este cel care lasă solul intact pentru a permite retelei de hrana din sol să se îmbunătatească şi să se rarefieze structura solului în beneficiul lui şi al plantei, an dupa an.

Evolutia solului într-o perioadă de tranziţie de 5 ani de la agricultura convenţională la cea ecologică:

Sursa: Hofmann, Köpfer, Werner (“Ökologischer Weinbau” 1995)

Fertilizarea Nu se aplică îngraşăminte decât când încep să se arate simptomele deficitului de nutrienti. Fertilizarea corectă ajută lemnul viţei de vie să se matureze, făcandu-l mai rezistent la climatul aspru. Exista multe dovezi că plantele de viţa de vie luxuriante, suprafertilizate sunt mult mai atractive pentru rozatoare şi insecte.

Când se fertilizează, îngraşamântul se aplică în strat subţire. Hranirea abundentă este recomandată viţelor tinere pentru a le aduce la maturitate. Viţele mature, hranite cu prea mult azot devin supraviguroase, iar creşterea densă poate fi greu protejată de boli. Deasemenea, excesul de azot produce meierea si margeluirea, reducând greutatea ciorchinilor. De fapt, viţele mature nu au nevoie de azot suplimentar când cresc în sol sănătos cu suficientă materie organică. O regulă generală bună în fertilizarea viţelor o reprezintă folosirea de mulci din compost foarte bine descompus, care va furniza cantităţi mici, dar regulate de nutrienţi esenţiali. Aplicarea regulată de materie organică în acest fel va transforma solul din unul sărac într-unul cu un nivel de nutienţi surprinzător. Nu se folosesc îngrăşămintele chimice la viţele tratate cu ciuperci mycorrhizae; îngrăşământul va inhiba sau omorî ciupercile. Folosiţi doar îngrăşăminte ecologice nu prea puternice precum emulsia de peşte sau pelete. În mod normal, viţele bine fortificate nu au nevoie de a fi fertilizate. Dacă o viţă matură este sănătoasă şi nu arată simptome ale deficienţei nutritive, nu este nevoie de a se aplica nici un fel de îngrăşămint, deşi aplicarea de materie organică, sub formă de compost este întotdeauna benefică pentru menţinerea structurii şi vieţii solului. Tulburările de nutriţie ale viţelor nu există dacă viţa creşte pe un sol sănătos. Microviaţa solului face ca nutrienţii să fie disponibili pentru plante, de aceea aceste tulburări apar rar. Oricum, atunci când deficienţele sunt posibile, în special în solurile neechilibrate, este de ajutor să se ştie cum arată simptomele dezechilibrului de nutriţie, în special pentru că unele simptome ar putea fi confundate cu acelea ale bolilor. Nutienţi care pot fi cel mai probabil deficienţi sunt: azot (N), potasiu (K), magneziu (Mg) şi bor (B). Nutrienţii cu deficienţe mai rar întâlnite sunt sulful (S), fosforul (P), manganul (Mn), zincul (Zn) şi fierul (Fe). Deficienţele de calciu (Ca), cupru (Cu) şi molibden (Mo) vor fi probabil neobservate. Toxicităţi probabile dau aluminiul (Al) şi manganul (Mn) în solurile acide şi borul (B).

Azotul: simptomele asociate deficienţei de azot care se referă la foliaj sunt culorile verde – pal spre galben verzui. Tipic, frunzele tinere din apropierea vârfului lăstarilor sunt de culoare galbenă, iar internodurile sunt scurte.

Dupa Tomoiaga, 2008

Producţia poate fi foarte mult redusă în cazul unei deficienţe foarte serioase. Deficitul de azot este întâlnit mai des pe soluri cu textură uşoară, unde cantitatea de materie organică este mică, sau în podgoriile unde între rânduri există covor de iarbă.

Potasiul: simptomele deficitului de potasiu devin evidente la începutul verii. Zonele galbene apar pe marginile frunzelor şi progresează în interior printre nervurile principale. Caracteristica frunzelor este că sunt lucioase. Inflorescenţele se pot scutura, majoritatea florilor căzând astfel încât ciorchinii rezultaţi vor fi răzleţi, având doar câteva boabe. Zona galbenă de pe frunze se poate transforma în brun roşcat sau roşu (pentru strugurii roşii), putând apărea de asemenea o arsură a marginilor frunzei cât şi o încreţire a acesteia.

Dupa Tomoiaga, 2008

Deficitul de potasiu se poate manifesta ca şi „frunză neagră”, când pe partea superioară a frunzei apar pete albastre –negre, pe la jumătatea sezonului. Cu o deficienţă severă de potasiu, creşterea lăstarilor este redusă şi frunzele pot cădea devreme. Partea cea mai de jos a rahisului se poate rupe, cauzând căderea boabelor. Simptomele deficienţei de potasiu pot fi confundate cu cele ale virusului rasucirii frunzelor .

Magneziul: deficienţa rezultă este cloroza (îngălbenirea) marginilor frunzelor bazale, în mijlocul sezonului. Cloroza înaintează spre interior printre nervurile primare şi secundare şi poate deveni de culoare crem-albă la soiurile de struguri albi. Arsurile de pe marginile frunzelor, ulterior se pot mări. La soiurile

cu struguri roşii, apare coloritul internervuric roşu, existând posibilitatea colorării în întregime în roşu, prin asociere cu stresul hidric. Deficitul de magneziu se întâlneşte se obicei în solurile nisipoase, îndeosebi unde s-au aplicat mari cantităţi de potasiu.

Este întâlnit de asemenea la viţele altoite, pe portaltoi rezistenţi la filoxeră, precum SO4.

Dupa Tomoiaga, 2008

Borul: simptomele foliare ale deficitului de bor apar la începutul verii. Frunzele tinere prezintă zone pestriţe decolorate între nervuri, care se pot dezvolta ca o cloroză severă internervurică. Când devine severă frunzele mai vechi vor prezenta necroze internervurice. Vârfurile lăstarilor mor de obicei, dezvoltându-se creşterea laterală internervurică. Cârceii şi internodurile din apropierea extremităţii lăstarilor prezintă benzi negre când sunt privite în lumină.

Dupa Tomoiaga, 2008 Se reduce extinderea rădăcinii, iar extremităţile sunt umflate şi cioturoase. Formarea ciorchinilor (fructelor) este redusă, iar printre boabele de mărime normală se găsesc de obicei boabe mici fără seminţe. Efectul deficitului de bor în deformarea frunzei şi a formării ciorchinelui poate fi confundat cu virusul rasucirii frunzelor. Crăpăturile longitudinale ale lăstarilor se asemăna şi cu cele ale virusului scoarţei ”corky bark”. Deficitul de bor se găseşte de obicei în solurile nisipoase, în special în cele cu pH scăzut. Deficienţa temporară este adesea asociată cu efectul de secetă. La viţa de vie limitele dintre cantitatea suficientă de bor şi cea toxică sunt foarte mici. De aceea, aplicarea îngăşămintelor cu bor ar trebui făcută cu o mare atenţie. Primul semn al toxicităţii borului sunt apariţia de pete maronii spre negru în jurul părţii din interior a marginii frunzei, care se pot de asemenea dezvolta spre centrul frunzei, printre nervuri . Tipic pentru frunzele tinere este forma de cupă. Când toxicitatea este foarte mare, cad toate frunzele în afară de cele foarte tinere. Se poate ajunge la nivele toxice ale borului prin apa de irigaţie cu concentraţie mare in bor sau prin aplicarea excesivă a îngrăşămintelor cu bor.

Alţi nutrienţi: deficitul de sulf şi bor duce la diverse forme de cloroză, în timp ce lipsa de zinc este numită obişnuit boala „frunzei mici”, deoarece este caracterizată de lăstari cu frunze mult mai mici decât normal. Remediul obişnuit al deficienţei de zinc este ca un lucrător care să-i urmeze pe cei care fac tăierile să tamponeze toate rănile rezultate la tăiere cu o cârpă îmbibată în soluţie de zinc. Astfel, se absoarbe suficient zinc de către viţe pentru a remedia deficienţa. Toxicitatea dată de mangan poate să apară pe solurile acide unde baltirea apei apare frecvent. Printre simptomele cele mai relevante ale conţinutului ridicat de mangan este dezvoltarea de benzi negre de-a lungul lăstarilor şi peţiolurilor; frunza este răsucită, cu necroze ale marginilor, iar caderea lor este frecventă. Producţia poate fi redusă sever. Nu există simptome caracteristice foliare asociate cu toxicitatea dată de aluminiu în exces, deşi creşterea rădăcinii este restricţionată, iar plantele tinere pot muri. Atât toxicitatea manganului cât şi cea a aluminiului pot fi evitate crescând pH-ul solului peste 6,0. Un remediu uşor pentru deficitul de potasiu şi bor sau al altor minerale îl reprezintă presărarea unei ceşti de cenuşă de lemn la baza fiecărei viţe în momentul înmuguririi. Dacă este nevoie de bor, împrăştiaţi o linguriţă de soluţie de borax sub fiecare viţă la fiecare 2 sau 3 ani. Aplicarea de borax prea des poate duce la toxicitate. Aplicarea de cenuşă de lemn asigură de asemenea o bună disponibilitate a mineralelor în cele mai multe zone. Dacă nu aveţi cenuşă disponibilă, praful de rocă şi cel mineral pot fi valoroase, în raport cu conţinutul lor de minerale. Este bine de cunoscut pH-ul solului şi natura apei folosita înainte de adăugarea de nutrienţi. În unele soluri, mineralele pot fi prezente, dar pot să nu fie disponibile pentru plante datorită pH-ului din sol. Tăierea şi dirijarea

Dacă tot ce doriti să faceţi este menţinerea producţiei constantă în fiecare an, se pot rări inflorescenţele la începutul sezonului, înainte de înflorire, fără a utiliza tăierile. Aceasta ar putea ajusta cultura astfel încât viţa nu ar fi supraîncărcată, menţinând calitatea înaltă a fructelor.

Desigur, după câţiva ani de rărire a fructelor în acest fel, viţa ar arăta ca o enormă încâlceală; în plus la ajustarea recoltelor tăierile menţin viţele sub control.

De ce este acesta un caz ? Aceeaşi muguri care produc fructe, produc de asemenea lăstari care vor forma frunze. Pe o viţă tăiată, numărul mai mic de muguri înseamnă un număr mult mai mic de noi lăstari care vor începe să crească primăvara. Până când frunzele de pe noii lăstari vor ajunge îndeajuns de mature pentru a produce hrană, viţele trăiesc din rezervele de hrană stocate. Chiar şi atunci este nevoie de ceva timp până când pe viţă vor fi îndeajuns de multe frunze mature pentru a compensa apa de ploaie din rezerva de hrană. De exemplu, o vie tăiată pentru a avea doar 24 de muguri va trebui să crească cu câteva săptămâni înainte ca primele frunze să fie gata de a produce hrană.

O viţă netăiată va avea cel puţin de 10 ori mai mulţi lăstari, 250 frunze producând hrană, faţă de doar 24 ale viţei tăiate. Dacă recolta din viţa netăiată a fost rărită, fiecare inflorescenţă ar avea de cel puţin 10 ori mai multe frunze care să o hrănească la începutul sezonului, exact în momentul înfloririi. Acest lucru constituie un salt mare

pentru viţa netăiată faţă de cea tăiată la începutul sezonului. Oricum, lăstarii viţei netăiate nu vor creşte prea mult în lungime. Energia viţei netăiate este împărţită între mai mulţi lăstari, astfel fiecare va putea creşte doar câţiva centimetri, în timp ce viţa tăiată trimite energia în puţinii lăstari, forţându-i să crească la o dimensiune finală mult mai mare. In final, lăstarii viţei tăiate cresc îndeajuns de lungi pentru a avea tot atât de multe frunze productive ca şi cea netăiată. Deci, în timp ce viţa netăiată poate ajunge viguroasă la începutul sezonului, cea tăiată o ajunge din urmă.

Tăierea: Forma joasă 1. Folosind foarfeci de tăiat, lucraţi de-a lungul rândului, tăind orice ştiţi că ar trebui înlăturat: lastarii lacomi de pe trunchi, lăstarii din rădăcină, lăstarii superiori de pe o ramificaţie care trebuie să fie înlăturată şi lemnul mort. Asigură-te că ai găsit lăstari care cresc la baza viţei: ei pot apărea chiar pe sol sau uşor dedesubtul liniei solului şi pot fi ascunşi de iarbă sau de sol. Omiţând unul, acesta poate creşte în afara trunchiului principal, redirecţionând energia în afara trunchiului. Când lucraţi, trageţi resturile de la tăiere pe intervalul dintre rânduri, pentru a nu bloca drumul. 2. Acum puteţi vedea ce a rămas pentru o tăiere finală a vitei, se caută corzi mari şi sănătoase. Deoarece aceste corzi vor fi îndepărtate după ce rodesc, nu trebuie să crească direct din trunchi; dacă este nevoie, se pot selecta corzile care cresc deasupra sfertului inferior al unei corzi roditoare mai vechi. Evitaţi să lăsaţi corzile foarte lungi şi cele cu diametrul foarte mare care sunt mult mai viguroase decât celelalte corzi, deoarece de obicei nu fac fructe. Corzile mari pot fi tăiate în scopul de a înlocui ramificaţiile. Numărul de corzi pe care îl veţi alege va depinde de soi, vârsta viţei, sănătatea şi vigoarea sa. Tăiaţi fiecare coardă la 10 – 15 ochi, lăsând un internod în plus dincolo de ultimul nod. Tăiaţi prin nod făcând o secţiune diagonală pentru a înlătura ochiul, dar lăsaţi o mică protuberanţă la sfârşit. 3. Alegeţi cel puţin un lăstar pentru a constitui un cep pentru fiecare coardă lăsată. Nu contează dacă lăstarul este mic în diametru, atâta timp cât este sănătos şi este situat cât mai aproape posibil de trunchi. Puteţi lăsa un al doilea cep dacă doriţi, pentru a avea mai multe corzi in anul următor. Ramificaţia ar trebui să fie orientată pe direcţia pe care doriţi să crească noua coardă, deci evitaţi să lăsaţi cepii care cresc în afara sârmelor. Tăiaţi cepul la doi ochi, cu ochiul superior orientat pe direcţia pe care vrei să crească viitoarea coardă. 4. Acum vei avea pe viţă rămase doar corzile roditoare şi cepii inlocuitori Încolăciţi corzile odată în jurul sârmei şi legaţi-o pe fiecare strâns la capătul terminal. Aici este momentul când protuberanţa lăsată la tăiere este folosită. Capătul corzii poate fi legat strâns de sârmă iar protuberanţa previne alunecarea sforii de pe capătul corzii. Cu două viţe alăturate pe acelaşi sistem de sârme, capetele corzilor pot fi adesea suprapuse şi legate în acelaşi timp. Se leagă cu sfoară sau cu bandă de plastic sau se foloseşte un pistol cu bandă. La viţele tăiate în cepi, tăiaţi partea superioară a vechilor ramificaţii şi lăstarii ataşaţi de ele, lăsând doar un lăstar plasat cât mai jos posibil pe ramificaţie. Câteodată, lastarii lacomi germinează la baza ramificaţiei, putând fi folosiţi ca o înlocuire completă a ramificaţiei. Profitaţi de acest lucru pentru a menţine cepul aproape de lemnul mai bătrân al tulpinii sau de braţul cordonului. Tăiaţi lăstarul la numărul corect de ochi. Ar trebui să aveţi acum o viţă doar cu lemn permanent şi cepi .

5. Să nu aveţi teamă să tăiati viţa de vie. Veţi cauza mai multe pagube tăind foarte puţin decât tăind prea mult. Veţi învăţa, dar nu veţi ajunge profesionişti fără experienţă.

Cepi orintaţi în sus sau în jos? Cum ar trebui să fie poziţionaţi cepii unei viţe de vie pentru formarea unui sistem de cordoane. Când lăstarii care vor deveni braţele unui sistem de cordoane sunt palisaţi prima dată pe sârme, jumătate din ochi sunt îndreptaţi în sus şi jumătate în jos. În şcoală se credea că cepii ar trebui orientaţi doar în sus, astfel încât toţi lăstarii porniţi din ochii orientaţi în jos erau înlăturaţi. Dar atunci greutatea noii creşteri ar putea răsuci braţul, de aceea cepii s-ar răsuci orientându-se în jos. A trebuit să legăm lăstarii în partea de sus pentru a fixa braţul să nu se rasucească. Aceasta a însemnat că sistemul a trebuit să includă sârme în plus deasupra cordonului pentru a furniza un suport de care să se poată lega lăstarii. Ultimele cercetări au arătat că expunerea părţii bazale a unui lăstar la lumina solară maximă, determină ca mugurii din aceea zonă să fie mult mai roditori, crescând potenţialul culturii pentru anul următor. Şi ce sistem furnizează cea mai multă lumină pentru baza lăstarilor? Cel în care cepii sunt orientati în jos, iar lăstarii tind să crească în jos ca o cortină. Ca în multe cazuri un sistem care merge bine este compromis funcţie de unde vor creşte strugurii. În zone cu o luminozitate a solului foarte mare şi călduri mari ale verii, este de obicei mai bună folosirea unui sistem cu cepii orientaţi în sus, astfel acolo va fi un frunziş foarte bogat care va ajuta la dezvoltarea fructelor, protejându-le de pagubele produse de soare. În zonele nordice, cu lumină slabă, cepii orientaţi în jos captează mai mult soare pentru a asigura fertilitatea mugurilor din anul următor şi

pentru a permite frunzelor să capteze cât mai multă lumină pentru producerea hranei necesară coacerii fructelor şi pentru creşterea rezistenţei pe timpul iernii. Există sisteme pentru viţa de vie care folosesc o combinaţie de cepi orientaţi sus sau jos. Unul dinte cele mai notabile implică palisarea diferită alternativă a viţelor, una cu lăstarii orientaţi în sus, următoarea cu lăstarii orientaţi în jos. Asta înseamnă că o viţă are braţul cordonului la o distanţă mică deasupra solului şi toţi lăstarii sunt palisaţi în sus într-o cortină verticală. Viţa următoare are braţul cordonului sus, cu cepii orientati în jos pentru a permite lăstarilor să fie palisaţi în jos. Cu acest sistem, baza lăstarilor este expusă la maxim luminii pentru a mări potenţialul de rodire al mugurilor pentru anul următor.

\

Rasucirea cordonului pe sarma portanta. Taierea oblica a ultimului mugure. Legarea.

Cepi orientati alternativ, in sus si in jos

Dirijarea cordoanelor cu cepi

Cordoane dirijate pe doua etaje

Dirijarea sub forma de “umbrela” Kniffen

Buruieni, boli şi dăunători – biologie şi control Controlul buruienilor în vii Buruienile reprezintă un important competitor al rezervei de apă din sol şi al nutrienţilor. Ele au însă şi efecte pozitive: cresc biodiversitatea şi protejează suprafeţele împotriva eroziunii la viile situate pe terenuri în pantă. Cele din Fam. Fabaceae (leguminoase) ) contribuie la fertilizarea solului şi îmbunătăţesc structura acestuia. Managementul buruienilor se realizează prin o combinaţie de tehnici: 1. Controlul mecanic – cu cultivatorul, pe interval şi cu prăşitoarea între plante, pe rând - se realizează înainte de înfloritul buruienilor Irigarea – forţează germinarea seminţelor buruienilor şi facilitează controlarea lor. 2. Mulcirea - împiedică fotosinteza se recomandă lăsarea plantelor tăiate la suprafaţă poate fi folosit rumeguş sau folie de plastic neagra de 1,5 – 4 mm 3. Masuri de prevenire a apariţei de noi specii de buruieni în vie: - spalarea maşinilor, daca acestea au fost folosite în alte plantaţii

- curaţarea canalelor de irigat pentru a nu aduce odată cu apa de irigat şi seminţe de buruieni în vie - folosirea seminţelor pure de leguminoase pentru îngraşămintele verzi compostul sa fie facut corect. 4. Reducerea rezervei de seminţe de buruieni : în sol există de regula > 60 semiţe / 100 cm3 sol. Tehnica irigarii si controlul mecanic scade numarul seminţelor din sol. 5. Arderea - se utilizează când buruienile sunt tinere - 2-3 frunze cu o instalaţie care funcţionează pe bază de propan : - nu se utilizează dupa ploaie – are eficienţă mai slabă - se evită folosirea în lunile foarte calde , - viteza de aplicare trebuie să fie mică – 3 – 5 km/h 6. Erbicide ecologice : nu au efect asupra microorganismelor din sol şi se aplică când plantele sunt tinere. Astfel de solutii sunt oţetul, acidul citric, NaHO3, gluten din porumb si produsele comerciale cum ar fi Kainite (59 % NaCl, 17 % KCl şi 16 % Mg SO4). 7. Culturi intercalate – rotaţia culturilor. In viticultură această tehnică este echivalentă cu utilizarea îngrăşământului verde. Cresc competiţia şi descresc în multe cazuri efectul allelopatic. Nu se foloseşte acelaşi tip de amestec de plante mai mulţi ani deoarece burienile au o mare adaptabilitate şi dupa 2-3 ani pot aparea probleme. E bine de folosit specii care se seamană timpuriu şi să se alterneze cu altele care se seamănă târziu. Plantele utilizate trebuie să aibă putere de acoperire mare a solului şi un ritm rapid de creştere încă de la început. Cantitatea de seminţe ar trebui să fie mai mare cu 20-30 %. Bolile viţei de vie Bolile parazitare specifice viţei de vie se împart în trei grupe: boli criptogamice produse de ciuperci, boli virotice produse de virusuri şi micoplasme şi boli bacteriene (bacterioze) produse de bacterii. Bolile criptogamice cuprind o primă grupa de prezenta relativ regulată în ţara noastra şi pentru care se întreprind an de an masuri de prevenire şi combatere. Acestea sunt: mana (Plasmopara viticola), fainarea (Uncinula necator) şi putregaiul cenuşiu al strugurilor (Botrytis cinerea Pers.). A doua grupă de boli criptogamice, pentru care se întreprind masuri de combatere, numai atunci când acestea devin necesare, cuprinde: antracnoza (Gleosporium ampelofagum) şi corioza (Pomopsis viticola Sacc.). Mana viţei de vie (Plasmopara viticola) este o ciupercă a viţei de origine americană,

care a fost introdusă accidental în Europa. Astăzi poate fi găsită oriunde este suficient de cald şi umed în timpul sezonului de creştere. Rezistenţa variază pe scară largă, Vitis Vinifera fiind cea mai susceptibilă la atac. Muscandia rotundifolia şi câteva forme ale Vitis Aestivalis prezintă cea mai mare rezistenţă la mană. Simptome: Toate părţile verzi ale viţei sunt atacate de ciupercă, care intră prin stomatele mature. Leziuni verzi-gălbui apar pe suprafaţa frunzei la 7 -10 zile de la infectare.

Plasmopora viticola, Sursa: Hofmann, Köpfer, Werner “Ökologischer Weinbau” 1995

Astfel, leziunea creşte, devine de culoare maro, uscată sau marmorată. În acelaşi timp, sporulaţia alb „pufoasă” a ciupercii apare pe partea inferioara a frunzei urmarind graniţele leziunii de pe partea superioară. Frunzele infectate sever se pot încreţi şi cădea pe lastari. Acest tip de defoliere este periculos deoarece poate afecta mugurii de iarnă, făcându-i mai sensibili la rănile provocate pe timpul iernii. Leziunile de pe frunzele mai bătrâne de la sfârşitul verii sunt câteodată uleioase, puţin colţuroase fiind localizate între nervuri. Leziunile pot deveni maronii, cu timpul necrozandu-se. Lăstarii tineri infectaţi şi codiţele ciorchinilor se pot deforma şi încreţi. Sunt acoperiţi frecvent cu o masă de spori albă. Boabele de pe ciorchinii bolnavi se colorează în maro şi eventual se pot stafidi. Părţile viţei afectate sever de boală se pot zbârci şi muri. Când boabele tinere sunt infectate pot fi în întregime acoperite de o creştere albă pufoasă a ciupercii. Astfel, atacul poate semăna cu fainarea, în special când vremea este umedă sau roua este prezentă. După ce fructele sunt îndeajuns de mature şi stomatele nu mai funcţionează o infecţie nouă nu va putea să se propage în ţesutul sănătos. Mai târziu boabele rămân tari şi îşi schimbă culoarea de la verde închis la roşcat purpuriu. Boabele infectate rămân ferme şi sunt uşor detaşabile de pe codiţe lăsând o cicatrice uscată. Managementul bolii: Ploaia şi umiditatea favorizează mana mai mult decât alţi factori, deci prima linie de apărare ar trebui să consta în practicile culturale care îmbunătăţesc drenajul din sol şi o bună circulaţie a aerului prin vie şi printre viţe. Dezvoltând structura solului prin practici ecologice prin aplicarea de compost şi inocularea cu ciuperci mycorrhizae se pot reduce mult stagnările de apă pe sol şi să păstreze în general sănătatea viţei de vie. Aplicarea la începutul primăverii de compost ca şi mulci va îngropa inoculumul pentru a reduce mai mult incidenţa bolilor care apar la începutul sezonului. Unele tipuri de fungicide sunt încă foarte necesar a fi utilizate pe toate soiurile, inclusiv pe cele foarte rezistente, în special în podgoriile unde se face tranziţia la ecologic. Pe viţele vinifera şi alte soiuri foarte sensibile aplicaţi stropiri de fungicide cu 2-3 săptămâni înainte de înflorire, în timpul înfloririi (dacă înflorirea este înceată), si după înflorire, 10-14 zile mai târziu şi la intervale de 10-14 zile până la pârga. Pe soiurile mai puţin sensibile, stropirea poate fi începută chiar înainte de înflorire. În ultimul rând ar trebui să se organizeze folosirea fungicidelor în funcţie de vreme. Dacă vremea este favorabilă (uscată şi care nu contribuie la boli), tratamentele pot fi aplicate mai departe separat. Fungicide ecologice recomandate: Serenade, sulfat bazic de cupru 50%, substante pe bază de cupru, ca de exemplu Kocide, fară a se depăşi cantitatea de 6 kg Cu/ha/an. Făinarea: (Uncinula necator) este o boală a viţelor din America care s-a răspândit în regiunile viticole din Europa. Această ciupercă, afectează toate părţile verzi ale viţei, dar se observa întâi pe frunze, cuprinzând apoi şi celelalte părţi ale viţei.

Simptomele: infecţia pe frunze apare pe partea superioară ca nişte pete prăfoase albe sau cenuşii. Mai târziu întreaga suprafaţă a frunzei poate fi acoperită de ciupercă. Infecţii severe ale frunzei pot rezulta prin atingerea frunzelor între ele. Frunzele bolnave se vor veşteji sau îsi schimbă culoarea în maro şi pot cădea. Boabele afectate rămân mici, de culoare mai închisă şi sunt de obicei acoperite cu pulbere. Infecţia fructului se opreşte atunci când conţinutul în zahăr ajunge la 8 grade Brix, la majoritatea fructelor. Când codiţele

ciorchinilor vor fi acoperite de ciupercă, se vor usca ducând la pierderi considerabile de recolta. Formele hibernante de spori apar ca pete negre pe zonele vechi afectate. Infecţia ciorchinilor la înflorit poate conduce la afectarea formarii boabelor iar infecţia mai târzie poate cauza craparea boabelor

Infecţia fructelor reduce calitatea vinului, lăsând un gust „de must” în vin. Rezistenţa variază funcţie de soi, nu numai ca şi severitate, dar de asemenea şi în privinta localizarii infecţiei. Rezistenţa afectează de asemenea mărimea coloniilor de pe frunze. Varietăţile imune nu vor avea această boală. Cele foarte rezistente pot prezenta doar mici pete unde ciuperca a germinat dar care nu vor creşte niciodată în mărime.

Dupa Tomoiaga, 2008 Coloniile pot fi de la colonii mici, limitate, care cresc încet ca simpli spori, până la colonii care acoperă întreaga suprafaţă a frunzei. Chiar şi atunci când unele soiuri pot avea toate frunzele infectate pot să nu prezinte multe simptome pe planta ca întreg. Ca mecanism, se pare că este o problemă privind cât de bine viţa poate bloca abilitatea iniţială a coloniei de a face spori şi de a produce infecţii secundare. Managementul bolii: Programele de management ar trebui să se desfaşoare începând din perioada de preânflorire şi până la formarea fructelor, în special dacă vremea este umedă. După perioada de formare a fructelor, infecţiile frunzelor sunt mult mai puţin serioase. Un bun management al infecţiilor frunzelor de la sfârşitul sezonului reduce de asemenea incidenţa bolilor pentru anul următor, prin limitarea numărului structurilor fertile de ciuperci care iernează în podgorie şi care devin în primăvară sursă de infecţie. Pentru un management eficace al făinarii, stropirea poate fi necesară când lăstarii au atins 5-8 cm şi nu ar trebui să fie întârziată dincolo de perioada preînfloririi la nici un soi. Nivelele înalte de atac din anul precedent cresc incidenţa bolii de la începutul sezonului şi consecutiv importanţa stropirilor de la începutul sezonului. Menţineţi protecţia cel puţin până la parga pentru a asigura calitatea maximă a strugurilor vitis vinifera şi a soiurilor hibride sensibile, şi pentru a evita defolierea prematură, care ar putea împiedica viţa de vie sa se pregateasca pentru iarnare. Un instrument adiţional pentru produsele comerciale împotriva fainarii, este Indexul de Risc al Făinarii al lui

UC Davis - un model de prognoză pe computer, care furnizează producătorilor informaţii zilnice despre evoluţia bolii. Utilizează temperatura, umiditatea şi parametrii de timp pentru a permite producătorilor să prevadă cât de severă va fi boala în viitorul apropiat si să determine care fungicide vor fi cele mai eficiente şi cât de mult timp să aştepte între stropiri. Cu acest instrument, producătorii pot adesea elimina 2 sau 3 tratamente în timpul sezonului şi pot realiza un control mai bun al bolilor. Rezumarea practicilor de cultură care pot reduce severitatea făinarii şi adesea să o prevină sunt: Plantarea pe amplasamente cu bună circulaţie a aerului şi expunere solară; Folosirea unui sistem de palisare care permite o bună mişcare a aerului printre viţe şi previne umbrirea excesivă; Plantarea de soiuri care au rezistenţă la făinare Fungicide ecologice recomandate: Serenade, Pulberea neagra a frunzelor, Sulf, Fungicide de gradina, AQ-10 Biofungicide, Ulei JMS Stylet, Kaligreen. Dacă folosiţi doar produse pe bază de sulf (praf, umectabil, lichid sau micronizat) pentru controlul făinării, începeţi tratamentul de la dezmugurit şi până când lăstarii au ajuns la 5 cm. Reaplicaţi la intervale de 7 zile dacă trataţi din două în două rânduri sau la intervale de 10 zile dacă trataţi toate intervalele. Reaplicaţi dacă sulful este spălat de ploaie sau de apa de irigaţie. Tratamentele pot fi oprite la strugurii de vin când fructele ating 12 grade Brix, dar ar trebui continuate până la recoltare la strugurii de masă. Antracnoza viţei de vie Boala este produsă de ciuperca Gleosporium ampelophagum . Sunt atacate toate organele aeriene ale viţei de vie, în special primavara sau la începutul toamnei. Pe lastar apar pete mici de culoare brună, care pe masură ce cresc, devin unghiuloase şi capată o culoare roşcată cu o bordură mai închisa. Ţesuturile din dreptul petelor sunt cufundate, având aspectul unor ulceraţii. Pe frunze boala apare sub forma unor leziuni punctiforme ca şi pe lăstar. Ţesuturile din dreptul petelor se necrozeaza, se sfâşie. Pe boabe, simptomele bolii devin vizibile înainte de intrarea în pârgă. Se observă la început numeroase pete punctiforme, care pe masură ce boala evoluează, cuprind zone mai mari din suprafaţa bobului, se adâncesc, afectează miezul, producând uscarea prematură a boabelor. Masuri de prevenire si combatere. Pentru a preveni atacul de antracnoză, se recomandă aplicarea în timpul repausului, pâna la umflarea mugurilor, stropiri cu zeama bordeleză 3% sau cu Dibutox 1%. In timpul perioadei de vegetaţie, după ce lastarul a atins 5-10 cm lungime, se fac stropiri repetate la avertizare, folosind unul din produsele: Polyrarn combi (0,2%), Orthocid 50 (0,25%) sau Ortophal-tan (0,2%). Rezultate bune se obtin şi prin folosirea zemei bordeleze în concentraţie e 0,5-0,75%. Putregaiul cenusiu – Botrytis cinerea

Se manifesta mai agresiv după intrarea în pârgă, începând cu schimbarea culorii pieliţei, când boabele au acumulat o cantitatea mai mare de zaharuri. Simptomatologie Botrytisul poate cuprinde porţiuni de ciorchine, sau strugurii în totalitate. Primele simptome apar pe boabe, sub forma de pete galbui-cenuşii, difuze. Apoi petele se extind, se brunifică şi se acopera cu un praf cenuşiu-brun-pulverulent (sporii ciupercii). Produce modificări importante în compozitia strugurilor şi a mustului. Managementul boli. In parcelele mai sensibile se aplică un tratament la pârgă, cu biopreparatul pe baza de Trichoderma viridae (micoparazit), ex.Trichodex 25 WP.

Dupa Tomoiaga, 2008

Boli bacteriene

Bolile bacteriene (bacteriozele) au ca reprezentant de temut cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens Smith şi Town/conn).

Crown Gall (Cancerul bacterian): este o boală bacteriană care apare oriunde în lume la peste 600 specii de plante. Există diferite biotipuri ale acestei bacterii, biotipul 3 fiind cel mai întâlnit la viţa de vie. Vitis vinfera reprezintă specia de viţă de vie cea mai sensibilă la boală, cu nivele variate de sensibilitate şi rezistenţă. Boala este caracterizată de tumori dure sau supra - crescute pe rădăcini, tulpină şi braţele butucului de viţa de vie; cele mai multe tumori se găsesc de obicei pe porţiunea inferioară a tulpinii, aproape de linia solului. În unele cazuri tumorile se pot forma rapid şi chiar cuprinde o tulpină tânără într-un singur sezon.

Dupa Dejeu, 2004

Tumorile de pe rădăcină pot întrerupe circulaţia apei şi a nutrienţilor în interiorul viţei de vie rezultand o creştere slabă, şi câteodată moartea întregului butuc. Tumorile sunt foarte comune în condiţiile în care apar răni pe lemn ca de exemplu în climatul

rece unde tulpinile pot fi afectate de frig, sau unde lucrătorii din vie nu îngrijesc pre mult şi rănesc viţele. Simptome: cel mai evident simptom al acestei boli îl reprezintă tumorile dure maro. Cele mai multe tumori apar aproape de linia solului, pe tulpina viţei, dar pot apărea de asemenea pe lăstarii de mai sus sau pe rădăcini. Tumorile de pe rădăcină pot fi identificate doar prin creşterea înceată şi slabă a lăstarilor. Dacă o tumoare înconjoară tulpina viţa poate muri deasupra acelui punct. Dacă viţa este pe rădăcini proprii poate fi de obicei salvată prin palisarea unui nou lăstar crescut de sub zona afectată. Managementul boli. Biotipul 3 este singurul tip întâlnit în mod obişnuit la viţe iar boala poate fi evitată prin plantarea vitei de vie pe port-altoi, intr-un sol sănătos pe care nu a mai fost plantată viţă de vie. Bacteria nu poate fi controlată prin chimicale deoarece trăieşte în sol. Când înfiinţaţi noi vii înlăturaţi toate viţele cu tumori. În viile deja existente tăiaţi viţele sub tumoare dacă este posibil. În prezent, doar un control biologic este disponibil Agrobacterium radiobacter, tulpina 84, vândut sub denumirea de Galltrol. Când a fost folosit ca şi soluţie utilizată pe butaşii înrădăcinaţi controlul acestei boli a fost de 90%, în timp ce rezultatele sale preventive sunt neconcludente. Aceasta este de asemenea o zonă în care construirea corectă a reţelei de hrană din sol care ar trebui să aibă beneficii clare stopând intrarea bacteriei în plantă şi de asemenea dand posibilitatea de a permite „inocularea” naturală cu A. radiobacter. Bolile virotice Bolile virotice sunt adesea dificil de a fi identificate la viţe. Unii viruşi pot infecta viţele fără o rănire aparentă sau chiar şi fără o afectare a plantei, producând simptome doar când soiul infectat este altoit pe un al doilea tip care este mult mai sensibil la acel virus. Alte plante infectate cu virus pot fi foarte viguroase dar au productivitate redusă. De cel puţin un secol se credea că singura cale prin care viruşii s-ar putea răspândi, este îmnulţirea prin altoirea portiunilor de corzi rezultate din taiere. Acum se ştie că nematozii şi unele insecte care înteapă tesuturile pot împrăştia viruşi, de obicei la o rată mică. Oricum, rata raspândirii nu este rapidă, deci prezenţa bolii în vie nu este o cauză de mare îngrijorare deşi ar trebui distrusă dacă este posibil, pentru a preveni folosirea sa ca şi sursă a resturilor de la tăiere sau să împiedice virusul de a fi transportat din acea zonă în zone cu viţe sănătoase. In Românai au fost semnalate, la viţa de vie, o serie de viroze, dintre care cele mai răspândite sunt scurtnodarea, îngalbenirea aurie, rasucirea frunzelor, boala lemnului striat, mozaicul nervurian, marmorarea. Scurt-nodarea viţei de vie scurtează longevitatea butucilor în plantaţii, influenţează negativ creşterea şi maturarea lăstarilor , iar producţia de struguri este diminuată în proporţie de 60-70 %. Simptomele sunt urmatoarele : creşteri reduse ale lastarilor, internoduri scurte, neuniforme, frecvent dispuse în zigzag, noduri duble, frunze deformate, meierea şi margeluirea exagerata a boabelor. Rasucirea frunzelor se manifesta prin răsucirea frunzelor spre faţa interioara, începând cu luna iulie, prin înroşirea ţesuturilor dintre nervuri, la soiurile cu struguri negri, rămânând verzi numai zonele din imediata vecinatate a nervurilor. La soiurile cu struguri albi, pe lânga râsucirea frunzelor apare şi o coloraţie galbenă prematură a ţesuturilor dintre nervuri. Strugurii ajung târziu la maturitate, acumulează cantităţi mici de zaharuri şi se colorează slab.

Strierea lemnului determină o pornire tărzie în vegetaţie a butucilor , creşterile anuale sunt diminuate, în zona punctului de altoire scoarţa altoiului se îngroaşă anormal şi devine spongioasa; prin îndepartarea scoarţei se observă pe suprafaţa tulpinii existenţa unor striuri longitudinale adânci şi sinuase. Mozaicul nervurian determină, începând cu luna iunie, apariţia unor benzi verzi-deschis sau galbui de-a lungul nervurilor principale ale frunzelor de la baza lăstarilor. Combaterea virozelor se bazează pe metode indirecte, şi anume: selecţia fitosanitară în plantaţiile de portaltoi şi în cele de coarde altoi, repaosul terenului minimum 4 ani, devirozarea materialului săditor viticol prin termoterapie ( supunerea plantelor la un regim termic de 380C, timp de 100-120 zile ), producerea de material saditor liber de viroze, prin culturi ,, in vitro,,. In prevenirea aparitiei si raspindirii virozelor se adoptă masuri indirecte ca: lichidarea focarelor de infecţie. Dăunătorii viţei de vie. Un număr surprinzător de insecte se hrănesc cu diferite părti din fructe sau părţi ale viţei de vie. De obicei, producătorii au de-a face cu una sau câteva specii în acelaşi timp. Cunoaşterea ciclurilor de viaţă a insectelor dăunătoare poate ajuta producătorii să găsească căi sigure şi uşoare pentru a minimaliza problemele apărute datorită insectelor. Filoxera (Phylloxera vastatrix) reprezintă unul dintre dăunatorii foarte periculoşi ai viţei de vie. A fost adusa în Europa din America, în secolul al XIX-lea, odată cu butaşii din diferite specii de viţe americane. Atacul ei a provocat distrugerea viilor europene, a căror refacere nu a fost posibilă decât prin folosirea la plantare a viţelor altoite pe portltoi din speciile americane rezistente la filoxeră.Trecerea de la înmulţirea prin butaşi la cea prin viţe altoite a însemnat schimbarea întregului sistem de cultură, fiind o etapă de răscruce în istoria culturii viţei de vie. Insecta traieşte şi se înmulţeşe pe radacinile şi frunzele viţelor americane şi hibrizilor direct producatori şi pe rădăcinile viţelor europene. Filoxera, forma radicicolă atacă rădăcinile viţelor americane şi ale celor europene. Aceasta se răspăndeşte cu uşurinţa în solurile grele, argiloase. Raspandirea ei este mult îngreunată în solurile nisipoase. In aceasta situaţie, soiurile Vitis vinifera se pot cultiva pe radacini proprii, nealtoite. Filoxera, forma galicolă, se întălneşte pe frunzele soiurilor de portaltoi şi de hibrizi direct producatori. Apar pe frunzele lăstarilor tineri,pe care le înţeapă şi le suge seva. Pe locul înţepaturii, celulele frunzei se înmulţesc neuniform, formăndu-se gale (excrescenţe) de mărimea unui bob de mazare, pe faţa interioară a frunzei, treptat frunzele se răsucesc şi se usucă. Ca masuri de protecţie, la înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare (V. Vinifera) se vor folosi numai viţe altoite pe portaltoi rezistenţi, cu excepţia viţelor plantate pe solurile nisipoase. Controlul biologic: O potenţială metodă este de a reconstrui reţeaua de hrană a solului astfel încât acolo există ciuperci antagoniste filoxerei, precum şi ciuperci pe care dăunătorul le poate prefera pentru a se hrăni. Construind viaţa din sol creşte de asemenea populaţia microfaunei pradatoare pentru filoxera.

Molia strugurelui

Molia bobului de strugure (Endopiza viteana Clemens), este un dăunător major al culturilor de viţă de vie, este originar din Europa apărând prima oară la viţele sălbatice. Forma adultă Molia adultă se formează din pupa de peste iarnă de la mijlocul până la sfârşitul lui mai, înainte de perioada de înflorire în concordanţă cu soiurile plantate în lume. Apariţia maximă a generaţiilor din pupe este la mijlocul lui iunie şi continuă la mijlocul lui iulie. Prima generaţie adultă începe să zboare la sfârşitul lui iulie, atingând un maxim la începutul lui august şi continuând să apara până la începutul lui septembrie. În cea mai mare

parte din zi, moliile se odihnesc pe viţe. Pe la mijlocul sau la sfârşitul după-amiezi devin active, zborul lor rapid şi în zigzag putând fi observat până după lăsarea serii. Ouăle La începutul primăverii ouăle se află singure pe muguri, codiţe sau pe boabele nou formate. Mai târziu cele mai multe sunt depozitate direct pe fructe. Depinzând de temperatură, ouăle incubează după 4 până la 8 zile. Ouăle sunt de mărimea unui bob de grăunte, alb opac, ovale, turtite pe o parte. Larvele

Dupa Tomoiaga, 2008

Noua larvă formată este alb crem cu un cap maro închis şi cu un scut toracic. Pe măsură ce larva creşte corpul său devine verzui schimbându-se eventual în purpuriu. Capul larvei mature este maro deschis dar scutul toracic rămâne de culoare închisă.

Generaţia a 2-a mult mai dezvoltată ajunge pe pământ, unde se va transforma în pupele care vor ierna între frunzele căzute. Pupa Molia strugurelui iernează în stadiu de pupă. Pupa este mai mică de 0,7 cm lungime fiind de culoare maro deschis cu o tentă verde pe abdomen sau în întregime negru închis. Pagube Răul provocat de prima generaţie de larve poate fi destul de important. O singură larvă poate distruge o aproximativ o duzină de boabe. Adesea o pată roşiatică înconjoară punctul de intrare al larvei. Control ecologic Dipel (B acillus fhreningiensis), benzile de feromoni care disturbă împerecherea şi îndepărtarea manuală a ciorchinilor afectaţi sau a altor părţi pot fi de mare ajutor. Erinoza – boala produsă de acarianul Eriophies vitis – cunoscută sub numele popular ca băşicarea frunzelor - apare frecvent în toate regiunile viticole ale României.

Practicile culturale sunt foarte importante în reducerea rezervei biologice :

- aplicarea corectă a tăierilor în uscat - strângerea şi arderea coardelor tăiate - arătura de toamnă cu îngroparea resturilor

vegetale - menţinerea curată a terenului8 - înierbarea – asigurarea unui microclimat

pentru insectele utile – acarofagi: Coccinelidae, Tripsi, etc.

Tratamente: efectul secundar al sulfului aplicat pentru controlul bolilor criptogamice este suficient pentru limitarea populaţiei sub pragul Economic de Daunare (PED).

Dupa Tomoiaga, 2008

Insecte utile în plantaţiile viticole

- coleoptere zoofage prădătoare: coccinelidele – larvele şi adulţii consumă acarieni şi afide

- ploşniţele zoofage: un singur individ poate consuma 4000 de acarieni si 500 de păduchi.

- Urechelniţele – Forficulidaele – redutabil pradător al moliilor.

Dupa Tomoiaga, 2008

Calendarul lucrarilor la vita de vie Ianuarie - se procura materialele necesare pentru plantarea vitei de vie, ca: araci, sarma, etc; - se repara principalele unelte necesare lucrarilor viticole; - se desfunda terenul pentru plantarile din primavara; Februarie - se face controlul viabilitatilor ochilor in viile roditoare si celelalte lucrari din luna ianuarie care nu s-au facut. Martie - daca timpul permite, se face dezgropatul timpuriu, dezmusuroitul sau debilonatul

butucilor; - se verifica spalierul, aracii, etc.; - se controleaza starea de viabilitate a mugurilor la cultura vitei de vie in forma joasa si inalta; - se incepe taiatul si copcitul vitei de vie; - se incepe dirijarea si legatul coardelor taiate; - se face completarea golurilor din plantatiile de vita de vie; - se asigura mranita necesara pentru plantatul vitelor de vie; - se executa aratura adanca sau sapa mare. Aprilie - se planteaza vita de vie altoita si nealtoita in locul definitiv; - se termina taiatul si copcitul vitei, dupa care se executa aratul sau sapa mare; - se face controlul saptamanal al musuroaielor de la vita de vie plantata in primavara si se intretin pana la aparitia tuturor lastarilor. Mai - se continua controlul musuroaielor si spargerea crustei in plantatiile nou infiintate; - se face plivitul lastarilor de vita de vie fara rod, pentru echilibrarea butucilor; - se executa primele tratamente impotriva manei, fainarii, precum si pentru moliile de struguri. In anii cu precipitatii normale si infectii numeroase de mana, tratamentele de prevenire se executa mai des; - se face prima legare a vitei de vie, daca lastarii au atins lungimea de circa 40 de cm; - se aplica ciupitul lastarilor in preajma infloritului. Iunie - se continua tratamentul impotriva manei si fainarii; - se face primul copcit in plantatiile tinere; - se face legatul al 2-lea al lastarilor; - realizarea prasilelor, pe rand si intre randuri - se continua cu plivitul, ciupitul si legatul lastarilor; - se aplica primul copilit (cand lastarii au 6-7 frunze se scurteaza la 4-5 frunze); - se poate executa o fertilizare foliara. Iulie - se continua legarea lastarilor; - se continua tratamentele impotriva manei, a fainarii, a putregaiului cenusiu, a moliilor si a celorlalti daunatori; - carnitul la soiurile de masa cu coacere timpurie si extratimpurie; - repetarea prasilelor de vara; - copcitul al 2-lea la viile tinere; - se continua copcitul; - se poate aplica a 2-a si a 3-a ingrasare extraradiculare (foliara); - incepe recoltatul strugurilor la soiurile de masa extratimpurii. August - se aplica ultimele tratamente in plantatiile de vii; - se executa ultimele prasile; - se efectueaza ultimul legat; - se face carnitul viilor roditoare prin indepartarea varfului cu 8-10 frunze; - se face al 3-lea copcit in plantatiile tinere, copca ramanand deschisa; - se executa desfrunzitul partial al soiurilor de masa; - se recolteaza strugurii de masa la soiurile cu coacere mijlocie; - se pregateste inventarul pentru culegerea strugurilor si pentru prelucrarea lor; - se desfunda terenul pentru noile plantatii de vita de vie.

Septembrie - se continua recoltarea strugurilor de masa si incepe culesul celor de vin; - soiurile de struguri rosii se culeg la circa 10-15 zile dupa cele albe, iar cele aromate se culeg cu circa 10 zile mai tarziu decat cele rosii; - culegerea strugurilor se face pe timp frumos si uscat, dupa ce s-a ridicat roua, separandu-se strugurii sanatosi de cei stricati. Octombrie - se aplica aratura de toamna sau sapa mare; - se desprind coardele de pe araci sau spaliere si se ingroapa butucii la cultura clasica, ca si coardele de pe cepii de siguranta la butucii condusi pe forme semiinalte si inalte. Noiembrie - se executa aratura de toamna sau sapa mare; - se termina ingropatul, musuroitul sau bilonatul butucilor; - se face plantarea de toamna a vitei de vie. Decembrie - se transporta aracii, stalpii, sarmele pentru instalarea mijloacelor de sustinere si, eventual, se planteaza stalpii si ancorele. 3.2.f. Recoltarea şi transportul produselor viticole ecologice Recoltarea strugurilor pentru vin se face printr-o singură selecţie. Deci maturarea trebuie să fie determinată cu exactitate; corectitudinea sa influenţează foarte mult calitatea produsului – în funcţie si de soi sau soiurile cultivate. Cu cât soiul are potenţial calitativ, cu atât mai importantă este maturarea corectă. Strugurele pentru vin este copt atunci când atinge o compoziţia chimică şi fizică care este optimă pentru soiul şi mediul respectiv, pentru obţinerea unui anume sortiment de vin care se intentioneaza a se produce. Strugurii din aceeaşi plantaţie variază în privinţa maturării, diferenţa fiind datorată în cazul aceleaşi podgorii tipului de sol, fertilităţii şi permeabilitaţii apei. Chiar şi viţele de aceeaşi vârstă şi vigoare care au fost tăiate diferit vor avea dată de maturare diferită, datorită tipurilor diferite din cultivare. Dincolo de aceste diferenţe, există efecte ale condiţiilor de temperatură regionale şi sezoniere care pot afecta foarte mult echilibrul compoziţional al fructului la un anumit stadiu de maturare; strugurii maturaţi într-un climat cald sau în sezonul cald conţin mai mult zahăr si au o aciditate mai mică decât cei maturaţi în zonele reci. Recoltarea probelor din podgorie Datorită variabilităţii compoziţiei fructului, este evident că maturitatea trebuie cercetată în toate zonele podgoriei. Practic, în aceleaşi condiţii de câmp, fiecare soi trebuie testat separat. Dacă un soi este plantat în mai multe locuri, maturarea va fi testată în fiecare parcelă. Recoltarea de probe ar trebui să înceapă cu două sau trei săptămâni înainte de data probabilă a recoltării. Probele de struguri ar trebui colectate randomizat de la viţele raspândite de pe toată suprafaţa câmpului. Viţelor de lângă copaci nu ar trebui să li se recolteze probe. Ar trebui să se determine gradele Brix, aciditatea titrabilă şi pH-ul. Ar trebui stabilite valori limită pentru fiecare din acestea, cât şi pentru raportul aciditate – grade Brix. Când se atinge minimul de grade Brix, celelalte valori ar trebui verificate cu atenţie. Aceasta va asigura faptul că strugurii vor avea zahăr îndeajuns pentru a furniza conţinutul necesar de alcool în momentul fermentaţiei şi în acelaşi timp va preveni lăsarea lor in camp până când aciditatea titrabilă va fi prea scăzută sau pH-ul şi raportul aciditate – grade Brix va fi prea crescut pentru a conduce la calitatea dorită a vinului. Fiecare cramă ar trebui să determine valorile optime ale

acidităţii, gradele Brix, pH-ul şi proporţia aciditate - Brix pentru condiţiile şi soiurile proprii. Criterii pentru recoltare Aşa cum s-a arătat, cel mai semnificativ criteriu pentru determinarea maturării strugurilor îl reprezintă determinarea zahărului, acidităţii, pH-ului şi raportul aciditate- Brix din mustul proaspăt presat. Criteriul cel mai uzual pentru a determina data recoltării îl reprezintă determinarea conţinutului de zahăr.

Se determină conţinutul de substanţe solide solubile totale folosind refractometrul. Chiar dacă acest test nu este aşa de specific pe cât s-ar putea dori, este capabil să furnizeze rezultate consistente dacă aparatul este corect calibrat; dacă temperatura este măsurată şi dacă mustul este limpede şi este plasat într-un cilindru mare. Refractometrul trebuie să fie

păstrat curat. Refractometrul cu termometru ataşat facilitează corectarea temperaturii măsurate. Mustul trebuie să fie limpede. Pieliţele sau resturile vor împiedica refractometrul de a ajunge la un echilibru corect. Deşi solidele solubile totale sunt în general importante în determinarea momentului recoltării, ar trebui să se dea o atenţie şi acidităţii. Poate fi necesar un compromis, nivelul dorit de compusi solubili totali şi nivelul total al acidităţii la acel timp, pentru a preveni ca aciditatea să scadă prea mult, în special dacă vremea este variabilă din punct de vedere al căldurii in timpul perioadei de coacere. Calitatea maximă a vinului poate fi sigură doar dacă nivelul acidităţii totale este urmărit ca un ghid pe timpul maturării, pentru a stabili data recoltării. Într-o măsură limitată pH-ul a fost folosit ca singura informatie pentru determinarea datei recoltării. Este adevărat că pH-ul este important pentru gustul şi culoarea strugurilor de masă, dar vinurile sunt făcute pentru a băute, nu doar pentru a fi privite. Aroma şi conţinutul in alcool reprezintă de asemenea factori critici în determinare calităţii. Deci dezvoltarea aromelor este de asemenea mai mult sau mai puţin paralelă cu cea a zahărului şi nici un vin nu atinge aroma completă, caracteristică, distinctivă până când nu ajunge la 20 grade Brix sau mai mult. Raportul aciditate - Brix s-a găsit a fi o bază mult mai solidă decât conţinutul în zahăr luat singur, pentru determinarea momentului recoltării. Din această cauză, este mai bun decât orice criteriu bazat pe un singur element constituent al strugurelui. Motivul este că raportul reuneşte doi dintre principalii factori care dau gustul dulce şi acru în afară de a fi bazat pe doi constituenţi compoziţionali prezenţi în cantitatea cea mai mare. Aceasta are o valoare care indică relaţia dintre conţinutul în zahăr şi aciditate pe măsura avansării spre maturitate a strugurilor. În contrast cu strugurii de masă, cei pentru vin sunt recoltaţi de obicei în momentul când strugurele a ajuns la maturitate, a atins 200-250 Brix. Majoritatea soiurilor trebuie să atingă acest nivel al maturităţii, dacă vinurile produse din ele trebuie să posede aroma, buchetul şi echilibrul caracteristice. Datorită acestei maturări avansate, în special în regiunile calde şi ca rezultat al prelungirii perioadei calde din timpul coacerii, conţinutul de acid scade atât de mult încât calitatea fructelor se poate deteriora. Un efect similar rezultă din supraproducţii care întârzie maturarea. Având în vedere aceşti factori şi pericolul care îi însoţeşte cu privire la dezechilibrul

principalilor constituenţi, cu cât este mai mare raportul aciditate –Brix (cu o aciditate favorabilă) cu atât mai bună este calitatea vinului. Maturitatea corectă Pentru a fi consideraţi gata de recoltare, strugurii ar fi trebuit să atingă un stadiu de dezvoltare unde relaţia dintre diferiţii componenţi ai fructului – zahăr, aciditate, pH şi în special raportul aciditate –Brix, sunt optime pentru producerea unui vin de calitate de tipul dorit. Fructul trebuie de asemenea să fie sănătos şi să aibă calităţile necesare pentru a ajunge la cramă în stare bună. Această apreciere este legată de promptitudinea recoltării, de faptul că fructele care au ajuns la maturare corespunzătoare în podgorie trebuie să fie acceptabile când ajung în cramă. Un alt motiv important îl reprezintă atenţia în manipulare. Strugurii pot fi loviti prin manipulare mai ales la maturitatea deplina . Desigur gradul de maturare diferă între soiuri, dar supracoacerea strugurilor tuturor soiurilor îi fac pe aceştia să fie foarte susceptibili la rănile mecanice. Trebuie să se ia în considerare şi distanţa de transport până la cramă. Strugurii pot fi recoltaţi când ajung la un stadiu de maturare mai avansat când sunt distanţe mai mici de transport, decât pe distanţe lungi. Grijă la recoltat şi manipulat Procedura prin care se face recoltarea reprezintă un factor important pentru menţinerea în stare bună a strugurilor. La desprinderea ciorchinelui, boabele ar trebui rănite nu mai mult decât este necesar. Aceasta, necesită tăierea individuală a codiţelor, iar ciorchinele să nu fie aruncat în căldarea folosită pentru a-i strânge. Aruncând ciorchinele, cum se face câteodată, multe din boabe se sparg, creând condiţii favorabile dezvoltării putregaiului care, ulterior tratat cu neglijenţă pot împiedica foarte mult producerea vinurilor sănătoase şi de calitate. Când containerele în care se strâng strugurii sunt încărcate, acestea trebuie duse cât mai repede posibil la cramă. Relaţia dintre temperatura strugurilor şi dezvoltarea putregaiului este trecută cu vederea sau neglijată de unii producători. Cu toate ca facilităţile actuale pot fi excelent utilizate de către proprietarii de crame pentru a menţine scăzută temperatura de fermentare, ei dau adesea o foarte mică importanţă pericolului temperaturilor înalte 27-32o C, ale ciorchinilor sparţi sau parţial zdrobiţi, când strugurii nu sunt protejaţi de microorganismele nedorite. Permiterea acestor microorganisme de a se înmulţi suficient pe struguri va face sarcina producătorului mult mai dificilă şi produsul mai puţin bun. Mărimea remorcii tractorului ar trebui să fie proporţională cu mărimea echipei care recoltează. Tractoristul ar trebui să ţină pasul cu culegătorii, astfel încât în momentul în care remorca s-a umplut să ducă strugurii la zdrobitorul din cramă cât de repede posibil. O remorcă foarte mare induce tentaţia irezistibilă de a aştepta umplerea sa, în ciuda faptului că livrarea se întârzie şi în conformitate cu cele mai multe condiţii, strugurilor li se permite preluarea de energie termică suplimentară. Procedura de recoltare Au fost dezvoltate numeroase dispozitive pentru mecanizarea recoltatului, iar cu câteva dintre ele manipularea strugurilor s-a făcut destul de economic, dar încă destul de brutal. Metodele actuale acceptate angajează în general unul din următoarele dispozitive vechi sau noi: cutia pentru câmp de 20 kg ; containerul de 1 tonă; containerul detaşabil de 2 tone şi containerul montat de 3-5 tone cu mână de recoltare. Cutia pentru câmp: aceasta reprezintă un container tradiţional pentru transportul strugurilor de la viţe la zdrobitor (presă). Are 53 cm lungime, 35 cm lăţime şi 23 cm

adâncime. Strugurii sunt manipulaţi doar o dată – de la viţe direct în cutii – şi dacă sunt atent culeşi pot fi livraţi în stare bună. Un alt avantaj al acestui dispozitiv îl reprezintă dimensiunea sa mică. Este nevoie de o perioadă scurtă de timp pentru a fi umplută, strugurii putând fi livraţi în scurt timp de la culegere la zdrobitor . Containerul de 1 tonă: măsoară aproximativ 122 cm / 122 cm , cu o adâncime de aproximativ 106 cm. Este construit din tablă metalică sudată solid, fiind tratată în interior cu lacuri rezistente la temperaturi înalte, pentru protecţia împotriva coroziunii. Acest container a fost în general destul de utilizat în zonele de coastă unde spaţierea dintre rânduri este prea mică pentru a trece un tractor cu remorcă. În situaţia aceasta, containerele sunt dispuse din loc în loc, la distanţă convenabilă pentru primirea strugurilor de pe 8 sau 12 jumătăţi de rânduri. Strugurii celorlalte jumătăţi de rânduri se depun în containerele dispuse la celălalt capăt. Strugurii sunt culeşi în căldări largi sau în cutii, fiind transportaţi cu ajutorul acestora la container, golindu-se în interiorul acestuia. Containerul detaşabil de două tone: este confecţionat dintr-o tablă nu foarte grea de oţel, fiind acoperit în interior cu un strat de lac rezistent la temperaturi înalte, pentru protecţia împotriva coroziunii. Are aproximativ 2,5 m lungime, 1,25 m lăţime şi 1,00 m adâncime. Este prevăzut cu belciuge deasupra părţii superioare în zona de mijloc a fiecărei laturi, pentru cârligele dispozitivelor de ridicare. Pentru a fi umplute aceste tancuri sunt fixate pe o remorcă îngustă pe două roţi, care poate fi trasă printre rânduri de un tractor mic. Cele două rânduri de viţe nelegate pe sârme situate de-o parte şi de alta a aleii prin care este tras containerul, sunt culese şi strugurii depozitaţi în el, aceasta deplasându-se de-a lungul lor. Doar un rând de viţe legate pe sârme situat de aceeaşi parte a containerului este de obicei recoltat o singură dată. Strugurii sunt culeşi în căldări care apoi sunt golite în container. De obicei lucrează împreună 5-6 culegători. Când containerul este plin, tractorul pleacă cu încărcătura, iar un alt cu un container gol reia aceeaşi poziţie. Containerul montat de 3-5 tone – numit gondolă. Este confecţionat din oţel greu, fiind permanent montat pe o semiremorcă cu 4 roţi. Remorca este trasă prin vie de un tractor mic şi de un mic camion pe strada principală; semiremorca necesită un tractor special care este folosit atât printre rânduri cât şi pe drum. Containerele au 1-2 m lăţime fiind prevăzute cu roţi sub fiecare colţ, putând să treacă printre rânduri cu distanţa dintre ele de 2 - 3,5 m fără a distruge viţele. Containerul este montat pentru a permite golirea sa în zdrobitor cu ajutorul unui dispozitiv de ridicare. O latură rămâne pe peretele zdrobitorului, iar cealaltă este ridicată de un dispozitiv mecanic. În unele podgorii, containerele sau benele sunt tractate prin spaţiile dintre rânduri, pe măsură ce strugurii sunt recoltaţi de pe 3 sau mai multe rânduri adiacente de viţe nedirijate pe sârmele situate de-o parte şi de alta a lor. Strugurii sunt culeşi în căldări care se golesc în container. La un container sau gondolă pot lucra 6-8 culegători. Containerul plin este preluat de tractor şi un altul gol îi ia locul. Containerul plin este transportat direct la cramă pentru golire. Când distanţa dintre podgorie şi cramă este mai mică de 20 km, intervalul de timp scurs intre cules şi zdrobire nu trebuie să depăşească 1-2 ore. In intervalul dintre culegerea strugurilor si zdrobire, ei trebuie să se păstreze proaspeti. Nu se permite nici un moment dezvoltarea de rebuturi post-recoltare. Containerele montate pe remorci cu 2 roţi cu capacitatea de 1-2 tone sunt de asemenea des folosite în multe vii. Acestea sunt tractate de tractoare uşoare, fiind umplute aproximativ la fel cu celelalte. După umplerea containerului, acesta este mutat într-o margine a viei fiind înlocuit de unul gol. Conţinutul micului container plin este transportat în containerul bena, cu care se transportă strugurii la cramă. Micile containere sunt ridicate cu un dispozitiv, conţinutul lor fiind golit în containerul gondolă. În ambele cazuri strugurii sunt descărcaţi pe o bandă transportatoare care

le ridică în containerul gondolă. În ambele cazuri strugurii sunt manipulaţi foarte brutal, multe boabe spărgându-se sau detaşându-se de pe rahis. Acest tratament nu favorizează livrarea de struguri în stare foarte bună. Maşini pentru recoltat strugurii de vin Recoltarea mecanică a strugurilor a primit atenţie într-un număr de ţări producătoare - Australia, Franţa, Germania, Italia, Rusia, USA etc. Fiecare a avansat idei, cum ar fi bara tăietoare, tăietorul rotativ, aspirare, impactori, vibratori. Recoltarea mecanică a fost acceptată, nu pentru că lumea este mulţumită de performanţele prezentate, ci datorită necesităţii de a avea o mai mare eficienţă. Atentia asupra folosirii echipamentelor tehnice inteligente în agricultura ecologică este mai mare decât în cea convenţională. Tractoare de dimensiuni speciale ar trebui examinate cu întrebarea ”ce tip de combustibil sau ulei au nevoie?”. Tractorul ar trebui selectat în funcţie de următoarele aspecte: Motorul: Motor economic, cu posibilitatea de a funcţiona cu ulei de rapiţă, catalizator, filtru de funingine, lubrifiant pe bază de plante. Hidraulica: Ulei hidraulic biologic Greutatea: Cât mai mică posibil Tracţiunea: Roţi cu volum mare, cu reglare antiderapare, cu tracţiune pe toate roţile. Recoltarea ecologică ideală este cea executată manual. Dar în multe cazuri podgoria este prea mare pentru a ignora folosirea oricărei maşini.

3.2.g. Comercializarea produselor viticole ecologice

Întrebarea „unde să vinzi produsul final al viţei de vie?” este pentru orice manager de vie, la fel de importantă precum toate întrebările cu privire la producerea vinului. Ca toate celelalte pieţe economice, sunt valabile următoarele principii de bază ale pieţei.

Calitatea determină preţul Cantităţile prea mari conduc la căderea preţurilor

Ca şi producători de vin, trebuie să vă orientaţi singuri spre canalele de distribuţie existente sau să creaţi portiţe noi pentru a scăpa de regulile de bază ale pieţei menţionate. Pentru a găsi noi canale de distribuţie, este necesară o estimare a propriei situaţii, ca şi o cercetare a pieţei, urmată de o evaluare a acestor date. Deşi din nefericire cantitatea influenţează preţurile mai mult decât calitatea, vânzarea poate fi sigură doar cu o calitate stabilă a produsului. Atitudinea producatorilor trebuie adaptata în aşa fel încât să facă posibilă evadarea din mecanismul de piaţă existent (cerere şi ofertă). Selectarea consumatorilor Câştigarea de noi consumatori este de 10-15 ori mai scumpă decât păstrarea celor existenţi. Luând în consideraţie aceasta, este înţelept de a investi în relaţiile cu clienţii existenţi şi de se afla cum pot fi satisfăcuţi mai bine. Folosirea datelor existente, a facturilor, cardurilor de client, etc. face posibilă aflarea de lucruri noi cu privire la obiceiurile cumpăratorilor. Transmiterea directa prin poşta de informaţii către client face posibilă gestionarea mai eficientă a stocurilor. Pentru a rezuma: Este mai ieftin de a te îngriji de clienţii existenţi decât de atragerea unora noi; Clienţii satisfăcuţi ar trebui transformaţi în lideri de opinie; Aceşti clienţi (lideri de opinie) vor recomanda noi clienţi. Cum să vinzi struguri de vin ecologici Piaţa vinurilor depinde în general de tehnicile de producţie folosite de fiecare producator în parte. Datorită metodelor de producţie şi posibilităţilor de distribuţie diferite, ar trebui calculată cantitatea disponibilă pentru comercializare. Exemplu de calcul pentru cantitatea acoperită: Unitatea = 1 ha de vie Estimarea cantităţii vandabile Producţia netă în litri = 9000 kg struguri x 75% = 6750 litri must - 7% depozitarea - 470 litri - 0,5 % manipularea - 35 litri Cantitatea vandabilă 6245 litri - o,5 % manipularea la îmbuteliere - 35 litri Cantitatea vandabilă în sticle îmbuteliate 6210 litri Producţia netă este influenţată de cantitatea recoltei cât şi de schimbările de preţuri de pe piaţa vinului. Costurile variabile Acestea reprezintă totalul intrărilor legate de comercializarea vinului. Aceste costuri sunt următoarele:

Îmbogăţirea strugurilor care depinde de legislaţia ţării respective (zahăr). Tratamente ale vinului ca sulfitarea, neutralizarea, stabilizarea; Sticlele: sticlele pentru vin pot fi folosite de aproximativ 20 de ori, iar 5% revine

sticlelor sparte; Costurile pentru spălarea sticlelor pentru vin; Costurile pentru umplerea sticlelor; Costurile pentru dopuri; Costurile pentru etichete;

Analizarea vinului; Costurile pentru maşini şi energie; Costurile pentru marketing: dacă vinul este vândut de la producător nu se

calculează costuri de distribuţie. Dacă vinul este livrat, trebuie avute în vedere următoarele costuri (estimativ): Sticlele de 2 litri = 80 % din ele sunt livrate către alţi comercianţi; Sticlele de 1 litru = 50 % din ele sunt livrate utilizatorului final; Sticle de 0,75 litri = 30% din ele sunt livrate utilizatorului final; Căi alternative de distribuire a produselor ecologice. Dacă produceţi vin ecologic, aveţi un produs special în cantitate limitată dar de calitate „ecologică”. Intrarea pe canalele de distribuţie normală va fi foarte greu de făcut, iar preţurile vor fi negociate sub aşteptările voastre. O soluţie o reprezintă construirea propriului canal de distribuţie prin livrări la domiciliu pentru clienţii voştri. În multe oraşe, legumele ecologice şi alte produse sunt vândute pe această cale. Stabiliţi un program de livrare, concepeţi un cupon de comandă sau puneţi un formular de comandă pe website – ul vostru. Dacă vă obişnuiţi clienţii să primească la domiciliu vinul pe care –l vor la fiecare 2 săptămâni, veţi avea repede o cerere mai mare pentru produsele voastre atâta timp cât livrarea este demnă de încredere. În oraşele mai mari, fermierii ecologici pun într-un coş produsele lor actuale pentru clienţii lor, în fiecare săptămână, astfel încât clientul nu trebuie să se gândească ce produs ecologic este gata pentru a fi livrat la acel moment. Puteţi proceda la fel cu vinul vostru. Faceţi pur si simplu gratis comandarea şi livrarea la domiciliu.

Concluzii finale Studiile comparative cu privire la viticultura convenţională, bio-ecologică şi bio-dinamică analizează diferite metode pentru producerea strugurilor (convenţionale, tratament minim, sistem bio-dinamic, sistem bio-ecologic şi sistem semi-biologic). Analizează deasemenea, pe lângă calitatea producţiei de must şi vin, atacul bolilor şi dăunătorilor şi costurile de producţie. Cu privire la ecologie, se poate constata că viticultura tradiţională poate fi echivalentă cu metodele alternative de producţie. Costurile de producţie (pe kg de struguri), erau oricum mai mari în sistemele alternative. Făcând tranziţia: un program de tranziţie de succes trebuie clădit pe un plan bine gândit. Ar trebui făcută o evaluare realistă a riscurilor care se pot ivi. Cel mai bine este a se începe cu o mică porţiune din vie; în acest fel riscurile sunt limitate iar informaţia se poate dezvolta pentru a ajuta la ghidarea fazelor de tranziţie viitoare. Este vital ca fermierul să evite tentaţia de “a lasa balta” totul şi să revină la o metodă non-ecologică în faţa adversităţilor. Trebuie întreprinsă o planificare substanţială pentru anticiparea şi prevenirea problemelor; ideea este mai degrabă de a controla problemele decât de a le rezolva. Fermierul trebuie să cunoască via, timpul probabil, severitatea problemelor şi planul pentru eventualitatea lor. În cele mai multe cazuri, costul va fi de 750 la 1500 euro/ha pentru trecerea de la convenţional la ecologic. Deoarece scopul este îmbunătăţirea calitatăţii, protejarea mediului şi furnizarea de produse garantate (sigure) şi nu simpla reducere a costurilor, planificarea trebuie să fie completă şi precisă, sau în caz contrar acest scop nu va fi îndeplinit.

Bibliografie:

1. Lon J. Rombough (2003): „Producătorul de viţă de vie: ghid pentru viticultura ecologică” Universitatea Cornell din New York. Programul de Management Integrat al Dăunătorilor 2. http://nysipm.cornell.edu/factsheets/grapes/default.asp 3. Dejeu L. (2004): „Viticultura practica”. 4. Tomoioaga L. (2008): „Ghidul fitosanitar al viticultorului” 5. www.gradinamea.ro. Calendarul lucrarilor la vita de vie 6. www.ec.europa.eu/agriculture/organic 7. Hofmann, Köpfer, Werner (1995 ): “Ökologischer Weinbau”

Întrebări şi raspunsuri:

1. Care este rolul microorganismelor din solul unei plantaţii viticole? a. Afânarea solului; b. Infestarea solului; c.Transformarea materiei organice în compusi minerali; 2. Care sunt mijloacele de creştere a fertilităţii naturale a solului? a. Culturile intercalate şi fertilizarea cu compost; b. Aplicarea la timp a îngrăşămintelor chimice; c. Efectuarea de lucrari de întreţinere de calitate; 3. Cum se păstrează biodiversitatea într-o plantaţie viticolă? a. Plantarea mai multor soiuri de viţă de vie cu coacerea strugurilor eşalonată b. Inierbarea permanentă, taluzuri cu vegetaţie spontană, pâlcuri de arbuşti c. Asigurarea sănătaţii plantelor de viţă de vie 4. Ce efect poate avea un pâlc de arbuşti situat la baza pantei unei vii? a. Pozitiv b. Negativ c. Nici un efect 5. Cum se aşează rândurile de viţă de vie faţă de vânturile dominante? a. Paralel cu direcţia lor b.Perpendicular pe direcţia lor c. Indiferent 6. La plantarea viţelor în ce zona a gropii se aplica ingrasamantul organic? a. La bază, în contact cu rădăcinile b. La suprafaţă. Printre rânduri c. Deasupra radacinilor îngropate, la jumătatea înăţimii gropii. 7. Ce rol au tutorii într-o plantaţie de viţă de vie? a. Susţin tulpina viţei b. Reprezintă jaloane pentru o corectă plantare a viţelor c. Susţin sârmele 8. Ce este mulcirea?

a. Tehnică de control a bolilor într-o plantaţie b. Acoperirea cu resturi vegetale a rândului de viţă de vie c. Erbicidarea

9. Care sunt principalele boli criptogamice ale viţei de vie? a. Făinarea. Erinoza, Scurt nodarea b. Antracnoza. Cancerul bacterian. Mana c. Mana, Făinarea şi Putregaiul cenuşiu

10. Când este momentul optim de recoltare a strugurilor? a. Când cantitatea de zahar în must este maximă b. Când raportul aciditate-grade Brix este optim c. Când aciditatea este foarte scăzută