Criticismul Junimist

Cuprins

• Informatii despre Junimea• Informatii despre Titu Maiorescu• Opera si influenta lui Maiorescu in cultura romana

– Eminescu si poeziile lui– Comediile domnului Caragiale– “Betia de cuvinte”– O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867– Directia noua in poezia si proza romana

Informatii despre Junimea“Junimea” a fost un curent cultural si literar, dar si o asociatie culturala

infiintata la Iasi in anul 1863.Societatea “Junimea” a luat fiinta la Iasi in anul 1863, din initiativa

unor tineri reintorsi de la studii din strainatate in frunte cu TituMaiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi si TeodorRosetti. Ei isi incep activitatea prin organizarea unor serii de prelegeripopulare.

Experienta este reluata in februarie 1864 cu puteri unite, in cursulaceluiasi ciclu abordand probleme dintre cele mai variate, Carp siPogor vorbesc de doua ori iar Titu Maiorescu de zece ori. Apoi“Prelectiunile populare” devin o lunga traditie a “Junimii” din Iasi.

Timp de 17 ani ele se urmeaza neincetat mai intai asupra unorsubiecte fara legatura intre ele, apoi din 1866 grupate in cicluri unitare,din 1874 pe interventia noilor membrii Lambrian si Gheorghe Panuasupra unor teme cum ar fi istoria si cultura nationala.

Activitatea Junimii se desfăşoară pe mai multe

etape: •I etapă în care se elaborează principiile estetice ale

societăţii. Este vremea în care Junimea provoacă

cele mai multe reacţii adverse, dar şi aceea în care,

prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui

Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Eminescu,

prestigiul începe să-i fie asigurat.

• A II-a etapă- în care şedinţele din Iaşi încep să fie

dublate de acelea de la Bucureşti (1874-1885). În

1885, Iacob Negruzzi se mută la Bucureşti luând cu

sine şi revista a cărei direcţie o păstrează singur

până în 1893.

• A III-a etapa- 1885-1900 este perioada în care

principiile estetice ale junimismului se dezvoltă în

mod deosebit. Această etapă a grupării şi chiar a

revistei are un caracter universal. Activitatea Junimii

va înceta în 1916, la Bucureşti.

Sediul ,,Junimii’’

Informatii despre Titu Maiorescu

In 1967 revista Familia publica in mai multe numere succesive studiul lui Ovidiu Cotrus Titu Maiorescu si cultura romana.

In studiul lui Cotrus sint pagini foarte interesante despre importanta culturii germane asupra formatiei maioresciene, influenta pe care autorul crede ca Maiorescu o datoreaza cu precadere lui Herbart si Kant si mai putin lui Hegel, asa cum sustinea intr-o renumita lucrare de critica poeziei Tudor Vianu, despre eseistica psihologica mai putin cunoscuta a lui Maiorescu (conferinte tinute la Bucuresti intre 1880-1883 si doua eseuri incluse in Critice). Studiul nu aduce noutati notabile cu privire la opera maioresciana, si Ovidiu Cotrus nici nu isi propune sa schimbe imaginea mentorului de la Junimea. Autorul e un adversar declarat al criticii impresioniste si poate ca punctul forte al textului sau sta tocmai aici, in incercarea de a depasi acest mod de a privi artistul si opera.

Studiul lui Ovidiu Cotrus pune in lumina nu doar un punct de vedere asupra operei si personalitatii lui Titu Maiorescu ci si o atitudine estetica promovata, considera I. Negoitescu, de intreg Cercul literar de la Sibiu.E o incercare de a oferi criticii literare un fundament cultural si mai ales filozofic serios, care sa o ajute sa treaca mai usor peste mizeriile istoriei acelor ani.

Eminescu si poeziile lui• “Eminescu şi poeziile lui” este un studiu de Titu Maiorescu. A fostpublicat în anul 1889, anul morţii lui Eminescu, şi este prima lucrare deanaliză / interpretare a operei eminesciene. Aşadar, Maiorescu devineprimul eminescolog (cercetător şi cuceritor al operei eminesciene).

În partea întâi, criticul fixează sumar câteva date din biografia luiEminescu, arătând că acesta s-a născut la Botoşani, a studiat laCernăuţi, Viena şi Berlin, a fost inspector şcolar, bibliotecar; a murit în1889. Titu Maiorescu critica « mitul » cum ca Eminescu s-ar fi imbolnavitspre sfarsitul vietii din cauza vietii sale dezordonate "De altminteri siîn vremea, în care spiritul lui era în vigoare, felul traiului sau facuse peamici sa se teama de rezultatul final. Viata lui era neregulata; adesease hranea numai cu narcotice si excitante; abuz de tutun si de cafea,nopti petrecute în citire si scriere, zile întregi petrecute fara mâncare, siapoi deodata la vreme neobisnuita, dupa miezul noptii, mâncaruri sibauturi fara alegere si fara masura; asa era viata lui Eminescu. Nuaceasta viata i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnascut acauzat aceasta viata. Ceea ce o dovedeste, este, ca toate încercarile,adeseori si cu staruinta repetate de unii prieteni ai sai, între altii si demine, nu au fost în stare sa-l aduca la un trai mai regulat.”

• Remarcabil este portretul de "om altimpului modern" pe care criticul i-l face cuexacta intuitie: "Eminescu este un om altimpului modern, cultura lui individuala stasub semnul culturei europene de astazi. Cuneobosita lui staruinta de a ceti, de a studia,de a cunoaste, el isi inzestra fara pregetmemoria cu operile insemnate din literaturaantica si moderna. Cunoscator al filozofiei, inspecial a lui Platon, Kant si Schopenhauer, sinu mai putin al credintelor religioase, mai alesal celei crestine si buddaiste, admirator alVedelor, pasionat pentru operele poetice dintoate timpurile, posedand stiinta celorpublicate pana astazi din istoria si limbaromana, el afla in comoara ideilor astfelculese materialul concret de unde sa-siformeze inalta abstractiune care in poeziile luine deschide asa de des orizontul fara marginial gandirii omenesti." Versurile lui Eminescuarata "profunda lui emotiune asuprainceputurilor lumii, asupra vietei omului,asupra soartei poporului roman."

• In partea a doua a studiului, TituMaiorescu vorbeste despre idealul poetuluide a gasi femeia perfecta, lucru care seragaseste si in poeziile lui. Cuvintele deamor fericit si nefericit nu se pot aplica luiEminescu în acceptiunea de toate zilele.Nici o individualitate femeiasca nu-l puteacaptiva si tinea cu desavârsire în marginireaei. Ca si Leopardi în Aspasia, el nu vedea înfemeia iubita decât copia imperfecta a unuiprototip nerealizabil. Îl iubea întâmplatoareacopie sau îl parasea, tot copie ramânea, siel cu melancolie impersonala îsi cautarefugiul într-o lume mai potrivita cu el, înlumea cugetarii si a poeziei.

Concluzia criticului nu poate fi decat unasingura, remarcabila prin adevarul ei denecontestat, confirmat peste timp: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pecat se poate omeneste prevedea, literaturapoetica romana va incepe secolul al XX-leasub auspiciile geniului lui, si forma limbeinationale, care si-a gasit in poetul Eminescucea mai frumoasa infaptuire pana astazi, vafi punctul de plecare pentru toatadezvoltarea viitoare a vestmantului cugetariiromanesti."

Comediile domnului Caragiale

• „Comediile domnului Caragiale” este al studiu în care sunt prezentate ideile

estetice ale lui Titu Maiorescu, după „O cercetare a poeziei româneşti de la

1876”. Acum criticul îşi propune să explice din punct de vedere estetic raportul

dintre artă şi realitatea socială, răspunzând în acelaşi timp la întrebarea dacă

arta are sau nu o misiune moralizatoare.

În privinţa primei probleme, cea a raportului dintre artă şi realitate, criticul

remarcă: „Lucrarea domnului Caragiale este originală; comediile sale pun pe

scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele

lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării

lor în situaţii anume alese de autor”.

Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea

din partea ei comică”, prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi

situaţiilor chiar din miezul unei părţi a vieţii noastre sociale, fără imitare sau

împrumutare din literaturi străine”.

O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este ceareferitoare la moralitatea comediilor lui Caragiale. Criticulafirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă misiunemorală şi că orice operă artistică adevărată o îndeplineşte,deoarece „orice emoţie estetică [...] face pe omul stăpânitde ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine capersoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”.

Pornind de la opera lui I.L.Caragiale, Titu Maiorescudemontează, punct cu punct, acuzaţiile aduse pieselorcomedianului şi, apelând la opera acestuia, îşi construieşteargumentaţia pe baza unor idei filosofice pe care lestăpâneşte foarte bine. Având scopul de a desfiinţaafirmaţiile adversarilor scriitorului, Titu Maiorescu apeleazăla unele procedee oratorice, dintre care nu lipsesc structuraordonată şi logică a ideilor, folosirea unor formule prin carese realizează legătura dintre părţi.

“Betia de cuvinte”

În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană” carelăuda unii autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee, foloseau oinşiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează discrepanţa dintreformă şi fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de patologie literară”.

Acest studiu reprezintămodelul unei analize stilistice laborioase care disecăfiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o facechiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă.

Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prismaopiniilor exprimate, ci şi a modului în care acestea erau exprimate. TituMaiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau “spiritul propriu naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a ficei mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu rigoareaîn demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi, bineînţeles,criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele ,patologiei literare".

Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o face chiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă.

Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare, economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea vreme.

O reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de cuvinte", a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei româneşti.

Titu Maiorescu

O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867

Articolul a fost scris pentru o antologie a poeziei romane de pana atunci, realizata ca obiectiv al activitatii societatii „Junimea”. Articolul are doua parti: „Conditiunea materiala a poeziei” si „Conditiunea ideala a poeziei”.

In acest articol, Titu Maiorescu defineste frumosul ca „manifestarea ideii in materie sensibila”. Maiorescu isi propune sa arate care este deosebirea dintre o poezie buna si o poezie proasta. Isi propune sa alcatuiasca o antologie cu cele mai bune poezii care s-au scris pana atunci. Pentru aceasta el trebuie sa foloseasca anumite principii estetice pentru ca poemele respective nu trebuiau selectionate la intamplare sau pe baza bunului gust.

In prima parte, Titu Maioresu arata ca spre deosebire de pictura, sculptura, muzica, poezia nu are in cuvant conditia sa materiala ci trebuie s-o creeza prin imagini artistice. Pentru realizarea conditiei materiale, poetul utilizeaza o serie de procedee: simbolul, epitetul, personificarea si metafora.

In capitolul al doilea, autorul se ocupa de fondul poeziei. Fondul nu trebuie inteles ca idee propriu-zisa, ci ca sentiment sau pasiune: „Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simtamant sau o pasiune si niciodata o cugetare intelectuala”. O poezie trebuie sa exprime neaparat sentimente, trairi sufletesti si nu rationamente sau idei politice. Pentru a transmite mesajul sau afectiv poetul utilizeaza mai multe procedee: „O mai mare repejune a miscarii ideilor”, „O exagerare sau cel putin o marire si o noua privire a obiectelor sub impresiunea simtamantului si a pasiunii”, „O dezvoltare grabnica si crescanda spre o culminare finala sau spre o catestrofa”. El da exemple din Heine, Alecsandri, Lessing, Goethe, poezia pupulara, Horatiu. Rolul criticii este „sa arate modelele bune cate au mai ramas si sa le distinga de cele rele.”

Directia noua in poezia si proza romana

Studiul publicat in 1872 este structurat, aşa cum anticipă şi titlul, în două parti: poezie şi proză. Prima parte porneşte de la câteva întrebări referitoare la viitorul României, la cultura ţării şi la posibilităţile de continuare a ceea ce fusese început de câţiva scriitori. Răspunsul acestor întrebări, după cum afirmă Maiorescu "atârnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi", iar manifestarea acestei direcţii este literatura " în sensul cel mai larg al cuvântului".Este prezentat apoi si contextul politic al vremii, unul tulbure, confuz si întunecat prin "tendinţele lipsite de princip". In acest cadru nesanatos işi face timid loc şi literatura, incă nerecunoscută si "jună", dar cu un spirit "sigur şi solid". Aceasta dă astfel o speranţă pentru viitor, dar realitate poate deveni doar cu conditia de a fi inteleasă si primită de public, punându-se accent mai ales pe tineri. Prin cateva referiri la condiţia anterioară a literaturii româneşti se trece la noua direcţie ce e caracterizată de "simţământ natural", adevar, înţelegerea ideilor, valorificarea elementului naţional.