1. Conceptul de integrare economică1

Etimologie; evoluţia semnificaţiei conceptului de integrare Noţiunea de integrare provine din latinescul integro, integrare respectiv

integratio care înseamnă a pune la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui întreg, a restabili, a întregi; în această situaţie, părţile constitutive devin părţi integrante.

Preluat iniţial din matematică, termenul de integrare a căpătat o largă utilizare în diferite domenii ale ştiinţelor socio-umane, inclusiv ştiinţele economice, acoperind o gamă foarte largă de procese şi fenomene.

După Concise Oxford Dictionary şi Chambers Essential Dictionary, integrarea este combinarea părţilor într-un întreg şi uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părţi ori a unor membri. Astfel, integrarea este procesul de atingere a stadiului de uniune.

Larousse Dictionnaire defineşte integrarea ca intrare într-un subansamblu, iar Dictionnaire des sciences economiques subliniază că integrarea evocă într-o manieră generală, fie încorporarea unui element străin într-un ansamblu, fie trecerea de la o stare difuză la una conştientă; totdeauna, în noţiunea de integrare este inclusă cea de unitate – ceea ce este dispersat se uneşte. La fel ca Dictionnaire economique et financier, acesta consideră integrarea ca un aspect al concentrării, viziune îngustă, care nu mai corespunde evident prezentului.

Integrarea a devenit din ce în ce mai mult un domeniu de interes pentru

majoritatea economiştilor, putând remarca, astfel, concepţia lui J. Tinbergen, care defineşte integrarea drept crearea unei structuri optime a economiei internaţionale, prin înlăturarea barierelor artificiale din schimburile comerciale. De asemenea, G.R. Denton sesizează virtuţile integrării şi anume, de a maximiza bunăstarea sau de a îndepărta discriminările economice.

G. Myrdal prezintă integrarea ca realizarea vechiului ideal vestic de egalitate a posibilităţilor. Z. Kamecki apreciază integrarea tot din punct de vedere economic, ca formare, pe baza unei noi structuri, a unui organism economic format dintr-un grup de şări separate de econmia mondială.

Alţi autori caracterizează integrarea astfel: - obţinere, în cadrul unui anumit teritoriu, a unui „sentiment de comunitate”

şi a unor instituţii suficient de puternice, precum şi a unor practici răspândite, care să asigure pentru un timp îndelungat „schimbări paşnice” între statele respective (Karl W. Deutsch);

- proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale sunt convinşi să-şi modifice lealitatea, speranţele şi activităţile politice, spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă ori pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente (Ernest B. Haas);

- o distribuire de puteri constituţionale, un set de condiţii pe linia prescrisă de o teorie federală (concepţiile federaliste);

1 Emilian M. Dobrescu – Integrarea economică, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2001, p. 1-12

- punerea la un loc a mai multor operaţii, efectuate de aceeaşi firmă (integrare verticală) sau de firme diferite încorporate aceleiaşi unităţi economice (integrare orizontală) (Francois Perroux);

- procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent politica internă şi cea externă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor noi organe centrale; procesul prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi activităţile politice către un nou centru (Leon N. Lindberg).

În mod curent, prin integrare economică se înţelege un proces complex,

caracteristic etapei contemporane de dezvoltare a societăţii, care constă în esenţă în intensificarea interdependenţelor între diferite state, proces condiţionat de un ansamblu de factori, din rândul cărora un rol important revine revoluţiei tehnico-ştiinţifice.

G. Haberler defineşte integrarea drept relaţie ecoomică mai strânsă între arii aflate în legătură, iar B. Balassa, ca ansamblu de măsuri destinate să suprime discriminările între unităţi economice aparţinând diferitelor ţări particpante, presupunând absenţa oricărei forme de discriminare între economiile naţionale respective. După Balassa, integrarea economică „totală”, generală, presupune înfiinţarea unei autorităţi supranaţionale, ale cărei decizii să fie obligatorii pentru statele membre.

Fr. Perroux a fost printre primii care au considerat integrarea economică un proces, un ansamblu de realizări dinamice, în care forţele de expansiune sunt singurele decisive, adică acele forţe care, prin definiţie, scapă schemelor statice ale concurenţei complete. J. Csillaghy socoteşte integrarea economică drept intrarea unei unităţi suplimentare într-un ansamblu economic, într-un sistem economic determinat şi subliniază că este destul de dificil de realizat integrarea a două sisteme diferite, menţionându-se caracteristicile contradictorii ale fiecăruia dintre ele. Trebuie deci operată o distincţie între aspectul calitativ şi aspectul cantitativ al integrării; aspectul calitativ se referă la condiţiile de bază ale integrării, la existenţa unui sistem economic prevăzut cu tripla comunitate a pieţelor, preţurilor şi plăţilor, iar cel cantitativ, la crearea acestor condiţii pe plan economic regional.

În concluzie, putem spune că mecanismul integrării economoice cuprinde: crearea unui spaţiu economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci când există o piaţă comună; consumarea resurselor împreună, cu eficienţă economică şi socială maximă; realizarea unei uniuni vamale; realizarea unor politici comune în domeniul economic, monetar, financiar şi social.

Expresia „integrare economică” poate lua sensuri diferite după contextul în care este utilizată. Ea poate să exprime şi diverse grade de cooperare economică, într-un număr de domenii, precum: comerţul, mobilitatea forţei de muncă şi a capitalurilor, plăţilor, politicii fiscale şi monetare, securităţii sociale şi coordonării planurilor de investiţii.

Putem vorbi de: - integrarea ţărilor cu economie de piaţă – după A.H. Robertson, aceasta se

refră la un proces prin care anumite state europene încearcă să depăşească stadiul „cooperării”, prin înfiinţarea de instituţii cu caracter supranaţional, care pot duce, în cele din urmă, la federalizarea lor. Integrarea – continuă el – este un proces şi un ţel, acre presupun totuşi un transfer de competenţe de la nivel naţional, către instrumente şi organisme cu acracter supranaţional.

- integrarea ţărilor cu economie planificată a rezultat, de regulă, din coordonarea planurilor naţionale ale ţărilor respective, ţările mărginindu-se să-şi coordoneze planurile naţionale încheind acorduri de cooperare şi specializare în producţie pentru o gamă limitată de produse. Exemplul cel mai interesant de integrare economică între ţările cu economie planificată a fost furnizat de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

În paralel cu preocuparea din ultima perioadă de timp faţă de procesele

integraţioniste din economia mondială au fost create şi sunt utilizate o serie de concepte ajutătoare, derivate, folosite pentru evidenţierea teoretică şi practică a ideilor concepute în diferite modele de integrare propuse:

- concepte derivate cu rang mediu de generalitate: Planul Schuman - pace mondială, realizări concrete, solidaritatea faptului, fuziunea intereselor esenţiale; Strategia Delors – construcţia europeană, marea piaţă, coeziunea economică şi socială, diferenţiere pozitivă, Europa cu două viteze, Europa cu geometrie variabilă, spaţiu economic unic; alţi termeni – apropiere, armonizare, convergenţa politicilor, piaţă internă, piaţă interioară deschisă, politică comună, unificare, uniformizare etc.

- concepte derivate cu rang înalt de generalitate: cooperare – conjugarea eforturilor mai multor parteneri pentru rezolvarea unor probleme de interes comun; colaborare; conlucrare; nu presupune un transfer de competenţe, iar deliberările partenerilor nu leagă statele între ele decât în limitele stricte ale consimţământului lor; federalizare – unirea unor organisme sau entităţi care îşi păstrează individualitatea lor specifică în cadrul uniunii repsective.

Stadii ale procesului de integrare: zona de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea economică şi monetară,uniunea politică – note de curs

Avantaje şi dezavantaje ale procesului de integrare economică – note de curs

2. Teoria uniunii vamale – note de curs

3. Procesul de integrare economică în Europa

3.1 Europa în căutarea unei noi identităţi2

Identitate europeană Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la

afirmarea lor economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-au dominat existenţa. Divizarea politică, economică si religioasă a continentului european constituie o permanenţă. Totuşi, deşi divizată, Europa prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei.

Comunitatea civilizaţiei nu semnifică, însă, uniformitate. Ceea ce o caracterizează nu este asemănarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila aceleaşi idei. Comunitatea civilizaţiei europene stă în capacitatea comună a europenilor de a simţi, de a reacţiona, de a asimila.

Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional şi cultural; şi dacă instituţiile sunt “obiectivarea culturii”3, rezultă că Europa unită se datorează apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiaşi sistem de valori. Definirea culturii europene este esenţială pentru stabilirea apartenenţei la Europa, într-un moment în care aceasta se redefineşte şi se caută.

Mult timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică şi uneori chiar numai cu partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul esenţial ţine de sciziunea bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul.

Optica s-a modificat însă după Reforma protestantă şi mai ales prin contribuţia lui Nietzsche4. Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei cultural şi este formată din “acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism.”

Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte: “conceptul grec al individualităţii”, “conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului” şi “conceptul biblic al persoanei umane”5. Comunitatea este astfel dată de umanismul şi raţionalismul greco-latin, îmbogăţit prin creştinism. Specificarea culturii europene s-a făcut prin desprinderea de Orient, apoi de Africa şi – în timpurile moderne – de America. Proudhon, Goethe, Baudelaire, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche vorbesc chiar de o despărţire de vechea Europă, începând cu Renaşterea; este momentul în care individul începe să fie animat mai mult de raţiune şi să se îndepărteze în acţiunile sale de etică şi morală. Din acest motiv, Renaşterea este considerată a marca o criză a conştiinţei europene; ea semnifică însă şi o

2 Gabriela Pascariu – Integrare economică europeană, note de curs 3 Andrei Marga, “Filosofia unificarii europene”, Colectia “Studii europene”, Cluj 1995, p. 25. 4 Manfred Riedel, “Herkunft und zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit”, în Studia Universitatis “Babeş-Bolyai”, Philosophia, 1, Cluj, 1991, p. 9 -12., după Andrei Marga, op. cit., p.28. 5 André Philip, “For a European Policy”, în The Absent Countries of Europe, Schriftenreihe der Osteuropa, Strasbourg, 1958, p.258.

revoluţie intelectuală care se va transmite în plan economic, social şi politic şi care va face din Europa “principala scenă pe care s-a desfăşurat istoria universală”.

Europa nu mai înseamnă însă Europa capitalismului modern, sistemul mondial modern al lui Wallerstein, ci Europa unităţii spirituale, constând din autonomia valorilor şi recunoaşterea de legi şi reguli generale care susţin valoarea fundamentală a solidarităţii. Accentul în identificarea Europei cade în prezent pe conceptele de solidaritate şi de identitate. Europa se clădeşte pe cultivarea sentimentului de identitate europeană, de apartenenţă la un sistem comun de valori care dă specificarea Europei, se constituie în baza progresului individual şi social şi permite manifestarea solidarităţii ca expresie a opţiunii pentru un “bine comun european”.

Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru a se putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenenţei şi din conştientizarea faptului că Europa unită nu mai poate fi susţinută doar la nivelul elitelor. Obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acţionează pentru manifestarea în fapt a unui “cetăţean european” având identitate proprie, conştient şi convins că aparţine unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie să-l protejeze şi să-l promoveze.6

Europenii îşi dau foarte bine seama că fără sentimentul larg al apartenenţei la o identitate comună europeană, mai importantă decât identitatea naţională, nu se poate asigura solidaritatea şi voinţa politică necesară construcţiei europene; că fără acceptarea existenţei unui “bine comun” european, Europa riscă să devină cu mult mai puţin decât este astăzi.

Dar, dacă pentru a merge mai departe în procesul unificării europene, este nevoie de o mutaţie de proporţii în plan cultural, comunitatea civilizaţiei dată de valorile spirituale comune a pliat identitatea europeană pe identităţile naţionale, oferind justificare şi forţă procesului de integrare.

Pe acest fond, manifestarea în fapt a unui “bine comun” european în anii ’50 dat de acceptarea unui real pericol ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a unui pericol de hegemonie din partea SUA şi a unui pericol de conflict armat ca urmare a războiului rece, a făcut posibilă unificarea europeană. Fundamentată pe comunitatea economică, construcţia europeană presupune un efort constant de a menţine unitatea diversităţilor. De modul în care identitatea europeană se va transmite în planul acţiunilor umane depinde esenţial viitorul continentului european.

De la idee la Tratatele constitutive Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au

supravieţuit în istorie tuturor antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa într-o Europă unită, de la Atlantic la Urali şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului.

O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe universalismul creştin, constituie, însăşi ideea de Europa.7 Ea este cea care a animat spiritele luminate ale secolului XIX şi le-a făcut să simtă posibilitatea unităţii în diversitate pe spaţiul european. Sub forma unor simple idei şi, nu de puţine ori, a unor proiecte concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi- 6 Michael Dufranc, Confédération - fédération et identité, les Cahiers Universitaires Paneuropéens, nr.1, Paris, 1994, p. 45. 7 Ioana Mustata, George Uscatescu, “Pledoarie pentru Europa”, Edit. Roza Vânturilor, Bucuresti, 1990, p. 94-95.

au prezentat speranţele şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrări religioase, scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815), discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry despre spiritul european (1817-1945).8

Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea creării unei Europe unite, Edouard Gruter prezintă într-o colecţie de texte privind ideea de integrare europeană:9

- proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713);

- principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814);

- proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene – Victor Hugo (1842);

- argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon (1863);

- concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene (1831);

- argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea avea în rezolvarea diferendelor între statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii - Bakunin (1902).

Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate determinant de factori politici, respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea; proiectele propun o unificare politică într-un domeniu restrâns, în cadrul unor alianţe confederative care să respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianţă presupune opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea unei limitări a suveranităţii; se propun instituţii independente, cu reprezenanţi ai statelor membre, dar care să acţioneze în favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun care se va impune ţărilor membre; uniunea va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limiteazăşi independenţa şi suveranitatea ţărilor membre. Practic, se regăsesc în aceste proiecte idei şi principii care şi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de integrare, ce-i drept, după două secole.

În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de evenimente care intră prin natura lor în istoria proceselor de integrare vest- europeană.

În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena “mişcarea Pan-Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii europene pe fondul reconcilierii franco-germane în scopul apărării de două pericole: unul politic la Est (Rusia Sovietică) şi unul economic la vest (Statele Unite ale Americii).

Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea prezentată de Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături federale între popoarele europene. Climatul specific începutului de deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; a rămas totuşi, ca 8 Combes, Jean -“L’Europa de la prehistoire à nos jours”, Horvath, Ecully, 1991, p. 3-4, 45-138, 195-196. 9 Gruter, Edouard - “ L’idée européenne”, Armand Colin, Nancy, 1971, p. 6-24.

moment de referinţă, un fel de debut în planul procesului de constituire a Comunităţii Europene.

Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare. Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi afectată suveranitatea naţiunilor. Aşadar, o legătură federală care să nu aducă atingere drepturilor suverane ale statelor membre.

Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în Europa Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiată la 25 iulie 1921. Îi urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale reciproce.Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce la semnarea în 1944 între cele trei ţări a unei Convenţii vamale şi în 1958 la încheierea tratatului de constituire a Benelux, ca o uniune economică cu un ridicat nivel de integrare.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea însă statele europene în faţa unei situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi economice, dislocarea profundă a întregului aparat productiv, divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea războiului rece. Metropolă a geniului uman, centru economic al lumii până la al doilea război mondial, Europa vedea pierdut rolul său de centru de putere mondială. Cele două conflagraţii şi tensiunile provocate de factori economici şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile pentru a face faţă noii conjuncturi internaţionale. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt. Sprijinul american a fost grăbit însă de decizia Marii Britanii, luată în februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat Greciei şi Turciei, ajutor la care se angajase după război pentru a întări linia de rezistenţă în faţa presiunilor sovietice10.La propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia şi Turcia în eforturile de “a rezista intenţiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni externe”, George Marshall (secretar de stat) răspunde cu iniţierea unui plan de ajutor al Europei. Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unui nou tip de relaţii internaţionale: “a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”.11 SUA erau interesate în ajutorarea Europei nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o soluţie la recesiunea economică prin care treceau.

Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contribuţii la un efort european de relansare economică. Se solicita ţărilor europene elaborarea unui plan comun pe baza evaluării resurselor şi deficitelor existente. Şaisprezece ţări ale Europei Occidentale şi Rusia sovietică (reprezentată de Molotov) se întâlnesc la Paris. Refuzul sovieticilor de a participa la un program de ansamblu contrar suveranităţii naţiunilor este urmat de refuzul sateliţilor URSS şi se produce astfel ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar ţările Europei Occidentale care, pentru a răspunde ofertei făcute de americani, semnează la Paris în 1948 Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind OECE (Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică).

Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a Europei de Vest este părerea lui Monnet despre această organizaţie, exprimată într-o scrisoare către Georges Bidoult, preşedintele Consiliului Europei: “Efortul diferitelor ţări, în

10 Ignat, Ion -“ Uniunea Economica si Monetara Europeana, Ed. Synposion, 1994, Iasi, p. 13. 11 Monnet, Jean - “Memoires”, Fayard, Paris, 1976, p. 383.

cadrele naţionale actuale, nu va fi după părerea mea suficient. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite în timp rezolvarea problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”. Într-o altă scrisoare, către R. Schuman, precizează după o perioadă de şedere în SUA: “Nu mă pot opri să fiu uimit de natura relaţiilor care riscă să se stabilească între această mare ţară dinamică şi ţările Europei, dacă ele se menţin în forma şi mentalitatea actuală: nu este posibil, după părerea mea, ca Europa să rămână dependentă mult timp şi aproape exclusiv, privind producţia sa, de creditele americane, şi privind securitatea sa, de forţa americană, fără consecinţe aici şi în Europa”. Soluţia, în viziunea lui Monnet, nu putea fi decât o federaţie a Vestului.12

Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le aveau cu privire la Germania, aceasta începea să reprezinte din nou un pericol pentru Europa şi mai ales pentru Franţa. În această conjunctură, singura soluţie era considerată o acţiune imediată asupra unui punct esenţial. Acest punct a fost găsit în producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei.

Reconcilierea celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în menţinerea păcii pe continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea existentă în acest domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca aici să se întrevadă soluţia. La 9 mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui Monnet, propune Germaniei plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională deschisă participării şi altor ţări ale Europei.Şase ţări au acceptat planul şi au semnat la Paris la 18 aprilie 1951 tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Prin instituţiile şi mecanismele de funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima realizare concretă pe drumul unificării Europei pe baze federale.

Un alt eveniment deosebit de important al anului 1950- invadarea, la 25 iunie, a Coreei de Sud de către nord-coreeni, determină o altă reacţie franceză. Teama de pericolul comunist i-a făcut pe americani să propună acceptarea înarmării Germaniei pentru a se apăra împotriva unei eventuale agresiuni din partea Uniunii Sovietice. Francezii se simt ei înşişi ameninţaţi şi duşi de istorie spre un destin fatal. Reacţia lor se concretizează în planul Pleven. Un rol important revine şi de această dată lui Jean Monnet, care se adresează lui René Pleven, preşedintele Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente şi constructive pentru a crea un front comun european de apărare. Planul Pleven cuprindea propunerea de a înfiinţa, pentru apărarea comună, o armată europeană, sub conducerea unei autorităţi europene politice şi militare unice. Aceleaşi şase ţări care au semnat Tratatul C.E.C.O. semnează la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene de Apărare (CEA). Însă dorinţa de a constitui o armată europeană s-a dovedit a fi prematură şi a dăunat unirii Europei. Controverselor între federalişti şi naţionalişti din cadrul acestui organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale EURATOM şi ale Comunităţii Economice Europene a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorităţi a C.E.C.O.13 CEA s-a soldat cu un eşec general şi a creat o breşă puternică între cei ce sperau în integrarea politică a Europei şi cei care optau pentru menţinerea stării de fapt sau cel mult într-o “Europă a patriilor” de tip confederal.

12 Ibid., p.393. 13 Maurice Duverger, “Europa de la Atlantic la Delta Dunarii”, Omegapres, Bucuresti, 1991, p. 75-80.

Această primă etapă a construcţiei europene ne permite să precizăm factorii care au stat la baza procesului de integrare: menţinerea păcii şi stabilităţii pe continentul european, teama de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorinţa statelor vest-europene de a se desprinde de dependenţa americană şi de a-şi recăpăta locul pierdut pe scena politică şi economică internaţională.

Două cauze principale par a fi determinante în eşecurile înregistrate: contradicţia existentă între federalişti şi naţionalişti şi încercarea de a unifica ţările europene pe baze politice.

O nouă etapă începe în 1955 prin iniţiativa lui Monnet de constituire a unui Comitet de acţiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea că simpla cooperare între state suverane nu este suficientă şi se impune ca statele să delege o parte din puterile lor unor instituţii federale europene. În acelaşi timp, dorita unitate politică depindea de realizarea efectivă a uniunii economice. Factori economici se împletesc cu cei politici deja menţionaţi şi orientează acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite.

Prima sesiune a Comitetului de acţiune s-a ţinut la Paris la 18 ianuarie 1956. Rezultatul unui an de dezbateri a fost o declaraţie prin care se cerea crearea unei comunităţi în domeniul energiei nucleare după modelul C.E.C.O. Comitetul a însărcinat pe belgianul Paul Henri Spaak cu elaborarea a două proiecte de tratat: unul vizând crearea unei comunităţi într-un domeniu restrâns (energia atomică) şi altul, mai amplu, de realizare a unei pieţe comune.

Şase ţări (Benelux, Franţa, Germania şi Italia) vor semna la Roma, în martie 1957, două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politică a Europei.

Federalism şi cooperare interguvernamentală în construcţia politică a

Uniunii Europene Uniunea Europeană este un proces de integrare deplina, economică, socială,

instituţională şi, prin „forţa lucrurilor” (expresie folosită de către specialişti cu referire la manifestarea unei legi cumulative de integrare – odată început, procesul continuă în mod obiectiv, dacă există voinţă politică), un proces de integrare politică. Uniunea s-a construit politic în cadrul unui proces caracterizat de confruntarea între două orientări: federală şi confederală.

Curente fundamentale în integrarea politică a Europei Începând cu prima Comunitate Europeană (CECO - 18 aprilie 1951), s-a

putut constata tendinţa vest-europenilor de a crea o structură de tip federal care, progresiv, să se substituie vechilor state. Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe, prin oferta făcută guvernului R.F. Germane, nu făcea altceva decât să demareze procesul construirii unei federaţii europene, indispensabilă păstrării păcii.14 Pentru prima dată, o instituţie – Înalta Autoritate , compusă din

14 Christian Philip - Textes institutifs des communautés européenes. Presses Universitaires de France, Paris, 1984, p.5.

membri independenţi, era însărcinată cu puteri supranaţionale şi urma să acţioneze conform intereselor Comunităţii. CECO avea să fie astfel prima etapă a constituirii federaţiei europene.

Federalismul european, inspirat din tradiţia democrat-creştină şi experienţa germană, este un federalism prin integrare. Scopul este atingerea unei mai mari eficacităţi, nerealizabilă într-un cadru naţional. Datorită acestui fapt, pentru federalişti pare absurdă dorinţa naţiunilor de a crea o “Europă unită”, conservând în acelaşi timp structurile vechi şi refuzând renovarea acestora. Federaliştii detestă naţionalismul pentru că separă oamenii de alţi oameni şi-l consideră piedică în calea manifestării solidarităţii umane. Federalismul îi face pe oameni mai responsabili şi liberi, stimulându-le iniţiativa civică. În acelaşi timp, el este singurul care asigură coexistenţa paşnică a grupurilor diferite, respectându-le identitatea şi eliminând orice formă de asimilare a minorităţii de către majoritate (situaţie caracteristică naţiunii).

Spre deosebire de federaţie, confederaţia e o simplă asociere de state pe baza unui tratat, pentru realizarea în comun a unui obiectiv, de obicei apărarea; confederaţia e situată la jumătatea drumului între superstat şi alianţă.15 Fiind o “asociaţie contractuală între suverane”, confederaţia reprezintă o categorie a dreptului internaţional (spre deosebire de federaţie, care emană din dreptul public intern).16 În cadrul Confederaţiei, statele membre îşi păstrează toate competenţele, menţinându-se principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice. Obiectivele sunt, aşadar, urmărite în baza regulilor cooperării interguvernamentale.

Din punct de vedere politic, confederaliştii combat opţiunea federală în integrarea Europei cu argumente ce ţin, îndeosebi, de naţiune şi de identitate. Naţiunile Europei sunt puternice iar naţionalismul, chiar în Europa de Vest, nu ţine de domeniul trecutului; ele dau culturii continentului bogăţia şi diversitatea. Naţiunile alcătuiesc cadre politice adânc înrădăcinate în istorie şi în conştiinţa popoarelor şi conferă indivizilor identitate, sentimentul de apartenenţă. Un sistem confederal coordonează entităţile, conservându-le personalitatea, suveranitatea, în timp ce sistemul federal lasă componentelor sale o autonomie limitată. Europa politică nu poate fi în consecinţă decât confederală. Doar astfel poate să cuprindă şi ţările din centrul şi estul continentului, care prin cultură şi istorie sunt ataşate valorilor europene.

Metoda comunitară în procesul construcţiei europene Integrarea europeană a evoluat printr-un proces conflictual axat pe cuplul

supranaţional-interguvernamental, având drept consecinţă în plan practic un dualism instituţional acuzat astăzi ca fiind cauza ”slăbiciunilor” Europei politice. Dorinţa europenilor de a crea o uniune europeană s-a lovit mereu de o anume ambiguitate cu privire la definirea formei acesteia, practic la finalitatea procesului de integrare. Formula ”Statele Unite ale Europei”, lansată cu mult timp în urmă de către Victor Hugo, a coalizat energiile în direcţia construcţiei politice a Europei unite în primii ani postbelici. A fost însă rapid abandonată în favoarea unor formule mai suple - ”Europa naţiunilor”, ”Europa popoarelor”, ”Europa cetăţenilor”, ”Federaţia europeană”, fără însă un efort de definire a formei şi a modului de realizare. 15 Christine Gouaud - Refléxions sur le concept de conféderation, les Cahiers Universitaires Paneuropéens, nr.1, 1994, Paris, p.21. 16 Eliza Campus - Ideea federala în perioada interbelica, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1993, p.16-18.

Tratatele s-au limitat la a preciza că ţările semnatare îşi propun ”o uniune tot mai strânsă între ţările membre”. Ambiguitatea conceptuală s-a transmis şi în planul acţiunilor, ducând la frecvente crize în planul integrării politice. Proiectul european a beneficiant însă de un element de continuitate – metoda funcţionalistă. A integra prin economic, cu paşi mărunţi, într-un model de cooperare care să permită accentuarea interdependenţelor şi dezvoltarea solidarităţii, altfel spus, „învăluirea politicului printr-o strategie economică de creştere funcţională”17 în baza unei logici cumulative de integrare şi respectând ritmul de evoluţie specific fiecărui stat membru constituie esenţa metodei funcţionaliste, comunitare.

Metoda comunitară a permis, indiscutabil, progrese pe calea aprofundării integrării europene şi orientarea, astfel, a proiectului european în direcţia unificării politice. Plasarea în comun a producţiei de cărbune şi oţel, apoi a energiei atomice, crearea pieţei comune, moneda unică au pus, pas cu pas, bazele construcţiei politice a Europei şi au menţinut viu interesul pentru adâncirea gradului de integrare între ţările membre. Cu toate acestea, fiecare etapă de progres pe calea integrării economice nu a fost posibilă decât printr-o voinţă politică fermă. Economicul s-a dovedit insuficient pentru a stimula statele participante să parcurgă etapele unei integrări depline, în aşa fel încât, integrarea politică să fie doar consecinţa ultimă a logicii cumulative de integrare.

De altfel, proiectul european este un proiect politic, în care economicul nu joacă decât rolul de instrument. Ideea europeană nu a decurs dintr-o filosofie materialistă, cantitativistă, ci este mai curând de esenţă filozofică, idealistă. În plus, dacă ne gândim la argumentele fondatorilor, Europa Unită s-a construit politic în jurul obiectivului securităţii şi păcii pe continentul european şi din dorinţa de a se menţine pe scena politică a lumii ca leagăn al culturii şi civilizaţiei moderne. Astăzi, după ce procesul de integrare europeană a avansat atât de mult din punct de vedere economic, obiectivul iniţial îşi păstrează forţa de atracţie şi menţine în joc naţiuni cu puncte de vedere diferite asupra finalităţii integrării. Nivelul ridicat de prosperitate, solidaritatea antrenată prin metoda comunitară de integrare, modelul social promovat de europeni şi extrem de atractiv într-o lume aflată în plină criză a valorilor morale, plasată sub ”domnia cantităţii”, sunt puncte de sprijin, repere valorizante pentru susţinerea procesului de integrare. Dar, dacă metodei comunitare îi revine meritul de fi salvat ideea de Europa unită, în prezent, ea se dovedeşte incapabilă, cel puţin din anumite perspective, să se constituie în suport ”tehnic”, metodologic, pentru unificarea politică. Adepţii unei uniuni sub formulă federativă sunt de părere că se impune un salt în planul metodei de la funcţionalism la politic. Funcţionalismul s-a dovedit eficient pentru etape intermediare de integrare economică, un număr relativ redus de ţări şi cu niveluri, în general, apropiate de dezvoltare economică. Dar, utilitatea lui în planul integrării politice şi al democratizării Europei s-a dovedit a fi limitată18. Acolo unde ţările membre au considerat că le este mai favorabil, au refuzat participarea la un mecanism de integrare (spre exemplu, moneda unică, Europa socială, spaţiul Schengen), ducând la o Europă cu geometrie variabilă. Într-un anume fel, tocmai această flexibilitate a făcut posibil acordul politic al atâtor ţări cu opţiuni şi interese divergente de avansare pe calea integrării economice. În acelaşi timp, însă, o diferenţiere din ce în ce mai puternică, pe măsura aprofundării integrării şi a extinderii, pe fondul limitelor 17 Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1999, p.113. 18 Joschka Fischer, De la Confédération a la Fédération: réflexion sur la finalité de l’intégration européenne, Discurs pronunţat la Universitatea Humbold, Berlin, 12 mai 2000.

sistemului instituţional comunitar actual, riscă să se transforme într-un factor de dezintegrare. Deja, metoda comunitară a permis o accelerare a procesului de integrare economică, provocând un decalaj faţă de integrarea politică. Europa economică a evoluat către cel mai ridicat nivel de integrare – uniune monetară, cu un număr impresionant de politici comune, fără o reformă instituţională. Conceput pentru funcţionarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe comune, sistemul instituţional comunitar a suportat doar câteva ”cosmetizări”. Ele şi-au adus contribuţia la depăşirea ”crizelor Europei”, dar Uniunea Europeană va trece în actualul deceniu de la 15 membri la cel puţin 27. Creşterea numărului de membri, pe fondul amplificării competenţelor comunitare pentru asigurarea funcţionalităţii uniunii economice şi monetare, ridică două probleme importante: eficacitatea şi reprezentativitatea democratică. Este evident că, pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb, înainte de a se extinde, Uniunea trebuie să devină puternică, dotată cu mecanismele şi instrumentele necesare gestionării unui ansamblu de peste 500 milioane de locuitori, sisteme economice, sociale, politice, culturale diferite, într-o lume supusă tot mai puternic competiţiei globale. În faţa provocării unei extinderi rapide, Uniunea are drept singură soluţie pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb sau cel mult o piaţă comună, trecerea în ultima etapă a integrării – unificarea politică printr-o reformă fundamentală la nivel conceptual şi instituţional. Problema este însă de a defini uniunea politică şi de a găsi cea mai potrivită formulă pentru o Europă extinsă în aşa fel încât să se conserve realizările de până acum şi să se menţină capacitatea de acţiune a Uniunii pe scena politică a lumii.

Scenarii politice europene La 11 decembrie 2000, Conferinţa interguvernamentală de la Nice a lansat

oficial dezbaterile asupra perspectivelor politice ale Uniunii Europene prin adoptarea Declaraţiei cu privire la viitorul Uniunii. Declaratia propunea ca dezbaterile să aibă loc în jurul a patru teme prioritare: delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre; definirea statutului ”Cartei drepturilor fundamentale” proclamată la Nice; simplificarea tratatelor; definirea rolului parlamentelor naţionale în arhitectura instituţională europeană. La 15 decembrie 2001, Consiliul european de la Laeken a adoptat ”Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”, afirmând că Uniunea are nevoie de o nouă concepţie, adaptată extinderii şi capabilă să facă faţă dublei provocări: pe plan intern, limitele sistemului instituţional, acuzat de lipsă de transparenţă, eficacitate şi reprezentativitate democratică şi pe plan extern, un mediu tot mai mondializat, aflat în căutarea unui nou echilibru. Europa îşi doreşte un rol de prim plan, stabilizator, pe măsura trecutului său istoric, şi a valorilor pe care le-a transmis umanităţii, ”o Europă comunitară clară, transparentă, eficace şi democratică, respectând specificităţile naţionale şi regionale, capabilă să găsească soluţii şi să-şi asume responsabilităţi în rezolvarea unor probleme concrete, îndeosebi asigurarea cadrului pentru o calitate mai bună a vieţii”. Dincolo de cuvinte, ideea centrală a Declaraţiei este că ”Europa” nu mai poate funcţiona ca până acum. Metoda comunitară şi sistemul instituţional bazat pe cei trei piloni – unul comunitar – Piaţa Comună – şi doi interguvernamentali - politica externă şi de securitate şi afacerile interne şi justiţia - au permis evoluţia integrării într-un proces cu un număr redus de state şi într-o perioadă în care nivelul de integrare a fost relativ redus. În prezent, ţările membre se află deja în faza unificării monetare, iar Uniunea trebuie să-şi asigure mijloacele necesare integrării în această fază şi a tărilor

candidate, fără riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate. In acest scop, se impune căutarea unor soluţii pentru:

• asigurarea celei mai bune definiri şi repartiţii a competenţelor comunitare

• simplificarea instrumentelor şi mecanismelor de integrare. • conferirea de mai multă democraţie, transparenţă, eficacitate

Uniunii.; • elaborarea unei Constituţii care să confere mai multă legitimitate

Uniunii. Două opţiuni fundamentale au dominat în dezbaterile care au avut loc în

special la nivel politic înalt: metoda franceză – interguvernamentală şi metoda germană – federală, inspirată din federalismul german.

Metoda confederală urmăreşte menţinerea naţiunii ca perimetru optim al dezvoltării civilizaţiei europene într-un model european de integrare politică flexibil şi eficient. Ideea este de a crea o Europă a naţiunilor suverane, nu un super – stat european, care să conserve statul naţiune cu tradiţiile sale culturale şi democratice. Uniunea ar rămâne un simplu spaţiu de liberă circulaţie (cele patru libertăţi) cu un minim de reglementări necesare asigurării convergenţei naţionale şi regionale. Sistemul instituţional ar trebui conceput în aşa fel încât să conserve factorul naţional şi, astfel, specificitatea europeană. Metoda de integrare ar fi cea comunitară, pe fondul unei reforme instituţionale care să eficientizeze mecanismele decizionale şi să apropie Uniunea de cetăţeanul european. Un număr redus de state şi-ar putea asuma dimensiunea federală, având în vedere progresele obţinute pe calea integrării şi opţiunea politică pentru un sistem de organizare cu importante limitări ale suveranităţii naţionale. La baza federaţiei ar sta un tratat ad-hoc şi nu o Constituţie, federaţia urmând să fie reprezentată în Uniune, dar cu o anume separaţie instuţională (Consilii diferite, Parlamente diferite).

Metoda germană constă în adoptarea unui federalism construit pe împărţirea suveranităţii între Europa şi statul naţiune şi conservând diversitatea culturilor politice şi opiniilor publice naţionale. Din punct de vedere funcţional, Joschka Fisher propune un Parlament bi-cameral care să reprezinte atât Europa statelor naţionale, cât şi Europa cetăţenilor; un executiv puternic, format fie prin transformarea Consiliului european în guvern, fie pe structura actualei Comisii dar cu alegerea directă a Preşedintelui acesteia; un tratat constituţional care să reglemteze cu precizie repartiţia competenţelor între federaţie şi statele naţionale, lăsând însă federaţiei doar domenii esenţiale ale suveranităţii. Europa politică ar fi în această viziune o federaţie aflată la jumătatea drumului între stat naţional şi stat federal, o federaţie a statelor şi cetăţenilor, conservând statul naţional. Metoda de integrare va trebui să permită o diferenţiere a participării ţărilor membre la proiectul european, conformă cu ritmul propriu de evoluţie în plan economic, social, politic, dar având grijă ca această diferenţiere să nu ducă la o pierdere a identităţii europene şi la o incoerenţă care să blocheze procesul de integrare.

Momente principale în construcţia europeană -18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind construirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECA); -27 mai 1952, semnarea la Paris a tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare;

- 25 martie 1957, Tratatele de la Roma asupra Comunităţii Economice Europene (CEE) şi asupra Comunităţii Economice a Energiei Atomice (EURATOM); - 1 ianuarie 1959, declanşarea procesului de eliminare a barierelor vamale interne; - 4 ianuarie 1960, constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), grupând Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Austria, Elveţia, Portugalia, Danemarca; - august 1961, candidatura Marii Britanii şi a Danemarcei; - ianuarie 1962, acord asupra principiilor politicii agricole comune (PAC) şi crearea Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA); - 1 iunie 1964, intrarea în vigoare a Convenţiei de la Iaoundé care asociază la CEE optsprezece ţări africane şi Madagascar; - 8 aprilie 1965, tratatul de la Bruxelles de fuzionare a instituţiilor celor trei comunităţi ; - iunie 1965, Franţa adoptă politica “scaunului gol “; - ianuarie 1966, “compromisul de la Luxemburg” privind aplicarea regulii unanimităţii când sunt în joc interese vitale ale unui stat; - 1 iulie 1968, eliminarea tarifelor vamale interne; - 1 ianuarie 1973, intrarea în CEE a Irlandei, Marii Britanii şi Danemarcei; - 10 decembrie 1974, decizia ca Parlamentul european să se formeze prin sufragiu universal direct; - 28 februarie 1975, Convenţia de la Lomé între CEE şi statele ACP (Africa, Caraibe, Pacific); - 1 ianuarie 1981, intrarea Greciei în Comunitate; - 1 iunie 1985, Consiliul convoacă o conferinţă interguvernamentală însărcinată cu revizuirea Tratatului de la Roma şi se publică “Cartea Albă” asupra formării pieţei interne; - 1 ianuarie 1986, intră în CEE Spania şi Portugalia; -17 februarie 1989, semnarea Actului Unic European care relansează construcţia europeană; - 19 iunie 1990, acordul de la Schengen (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg) asupra liberei circulaţii a persoanelor; - 7 februarie 1992, Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană - CEE devine Uniunea Economică Europeană (UEE ); - 2 mai 1992, Acordul asupra Spaţiului Economic European (SEE) privind crearea unei zone de liber schimb între CEE şi AELS; - 1 ianuarie 1993, intrarea în vigoare a pieţei unice, consacrând libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi forţei de muncă; - 1 noiembrie 1993, intrarea în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene ; - 1 ianuarie 1994, intrarea în vigoare a SEE; - martie 1994, semnarea actelor de adeziune la UE de către Austria, Finlanda, Norvegia, Suedia; - 9 decembrie 1994, întâlnirea de la Essen prin care se decide extinderea UE; - 1 ianuarie 1995, intrarea în UE a Austriei, Finlandei şi Suediei în baza referendumurilor naţionale;

- 10 noiembrie 1997, Acordul Consiliului asupra strategiei de preaderare “Agenda 2000 - pentru o Uniune mai puternică şi mai largă” - decembrie 1997, Tratatul de la Amsterdam privind reforma cadrului instituţional al UE; - 12-13 decembrie 1999, Consiliul european de la Luxemburg; se decide începerea negocierilor cu 6 dintre cele 12 candidate la aderare - 30 martie 1998, lansarea procesului de adeziune a celor 10 ţări candidateee ale Europei Centrale şi de Est şi a Ciprului; - 31 martie 1998, intrarea Italiei în spaţiul Schengen; - 1-3 mai 1998, Consiliul miniştrilor de finanţe ai celor 15 şi Consiliul european, privind intrarea îna treia fază a instituirii monedei unice. - 1 ianuarie 1999, 11 ţări intră în a-3a fază a monedei unice; - 1 mai 1999 , intră în vigoare a Tratatului de la Amsterdam; - 10-11 decembrie 1999, Consiliul european de la Helsinki; se decide începerea negocierilor şi cu celelalte ţări care îndeplinesc criteriile de aderare; - decembrie 2000, Tratatul de la Nice privind reforma instituţiilor europene; - 26 februarie 2001, semnarea Tratatului de la Nice ; - 1 ianuarie 2002, intră în circulaţie Euro. ; - 28 februarie 2002, debutul Conventiei europene cu privire la viitorul Uniunii Europene; - dec 2002, Uniunea Europeana decide sa se extinda spre 10 din cele 12 tari cu care este in proces de negociere (mai putin Romania si Bulgaria) ; - febr.2003, intrarea in vigoare a Tratatului de la Nice ; - aprilie 2003, semnarea Tratatului de aderare intre UE si Republica Ceha, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria,; - iulie 2003, adoptarea de catre Conventie a proiectului de Constitutie ; - 4 octombrie 2003, inceprea celei de-a 6-a Conferinte interguvernamentale (Roma), cu scopul principal de a defini forma finala a unei prime Constitutii europene, in baza textului elaborat de Conventie; - 1 mai 2004, intrarea in vigoare a Tratatului de aderare a celor noi 10 tari membre ; - 5 mai 2004, aprobarea formala de catre Parlament a celor 10 noi comisari ; - iunie 2004, Consiliul european decide lansarea procedurilor de negociere cu Croatia; - 17-18 iunie 2004, Consiliul European de la Bruxelles, aprobarea Tratatului Constitutional - 22 iulie 2004, este aprobat de catre Parlament noul Presedinte al Comisiei - José Manuel Barroso ; - 24 octombrie 2004, semnarea la Roma a Tratatului Constitutional ; - 1 febr. 2005, intrarea in vigoare a acordului de asociere UE – Croatia ;20 febr. 2006, Spania este prima tara care organizeaza un referendum pentru aprobarea Tratatului Constitutional; - 13 aprilie 2005, acordul Parlamentului european privind aderarea Romaniei si Bulgariei in 2007; - 24 aprilie 2005, semnarea Tratatului de aderare a Romaniei si Bulgariei;

- 29 mai 2005, Franta spune NU Tratatului constitutional ; - 1 iunie 2005, Olanda spune NU Tratatului constitutional; - 3 octombrie 2005, deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia si Croatia; - 1 iulie 2006, Finlanda preia Presedintia Consiliului

3.2 Etape în evoluţia integrării europene19

După cel de-al doilea război mondial s-au format două opinii diametral

opuse cu privire la cooperarea europeană: - Prima consta în a realiza o simplă zonă vastă de liber schimb prin

eliminarea barierelor vamale şi a altor restricţii din calea schimburilor reciproce. - A doua opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a cărei

primă etapă ar fi fost “afirmarea unei personalităţi proprii prin realizarea unei uniuni vamale”, opinie aflată într-o dublă divergenţă faţă de prima: privind supranaţionalitatea şi privind deschiderea către restul lumii occidentale.20

Ca urmare a acestor două concepţii diferite, Europa Occidentală s-a scindat în două:

• ţările care au semnat la 4 ianuarie 1960 la Stockholm Convenţia de creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia);

• ţările care au format Comunitatea Economică Europeană (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg).

Comunitatea Economică Europeană Proiectul Comunităţii Economice Europene era mult mai ambiţios decât

AELS, vizând ca scop final uniunea politică, deşi fără precizări în acest sens. Nu era încă timpul şi europenii mai eşuaseră încercând să unifice Europa prin politic.

Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene, ţările semnatare îşi propuneau ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor lor economice, să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o creştere stabilă, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre (art. 3)21.

Articolul 4 al tratatului prevede şi căile de atingere a obiectivului propus22: a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor

cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi orice altă măsură cu efect echivalent;

b) stabilirea unui tarif vamal comun şi o politică comercială comună faţă de statele terţe;

c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;

d) instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii; e) instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor;

19 Gabriela Pascariu – Integrare economică europeană, note de curs 20 Pierre Guillaume ş.a., “Nouvelle histoire économique”, vol. II, Armand Colin, Paris, 1992, p. 289. 21 “L’Union européenne. Les traités de Rome et de Maastricht“, La documentation Française, Paris, p.9. 22 Ibidem, p.9-10.

f) stabilirea unui regim prin care concurenţa să nu fie îngrădită în cadrul pieţei comune;

g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale statelor membre şi de evitare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi;

h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune;

i) crearea unui Fond social european, în scopul ameliorării posibilităţilor de utilizare a forţei de muncă şi a ridicării nivelului de viaţă;

j) instalarea unei bănci europene de investiţii, destinată să faciliteze expansiunea economică a Comunităţii ;

k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare în vederea creşterii schimburilor şi pentru a urmări în comun efortul de dezvoltare economică şi socială.

Se poate observa cu uşurinţă că: 1) iniţiatorii tratatului au optat pentru formula pieţei comune, dar mai multe

dispoziţii (b, d, i privind politici comune şi f, g, h, i, j, k- referitoare la coordonarea politicilor economice) demonstrează dorinţa de a depăşi acest nivel de integrare;

2) sunt prevăzute două mari tipuri de acţiuni: - eliminarea obstacolelor în calea mişcării libere a mărfurilor,

persoanelor, serviciilor, capitalurilor (piaţa comună) şi - elaborarea de politici coordonate, armonizate sau comune

(caracteristici ale uniunii economice); 3) punctul de plecare pe calea integrării economiilor îl constituie libera

circulaţie a mărfurilor în interiorul Comunităţii – punctul a). Definirea obiectivului si modalitatile prin care tarile membre si-au propus sa-

l realizeze au suportat modificari semnificative prin Tratatul de la Maastricht. In prezent ele au fost reconsiderate prin propunerea de Constitutie.

In art 3, dedicat obiectivelor Uniunii, se stipuleaza: Scopul Uniunii este promovarea pacii, a valorilor sale (respectul demnitatii

umane, libertatea, democratia, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului, intr- o societate caracterizata de pluralism, toleranta, justitie, solidaritate si non discriminare – art 2) si bunastarea popoarelor tarilor membre.

Uniunea ofera cetatenelor si cetatenilor un spatiu de libertate, securitate si justitie fara frontiere interne si o piata unica unde concurenta este libera si ne-distorsionata.

Uniunea urmareste realizarea unei Europe a dezvoltarii durabile fondata pe o crestere economica echilibrata, o economie sociala de piata inalt competitiva, urmărind ocuparea deplină şi progresul social, un nivel ridicat de protecţie şi ameliorare a calităţii mediului. Ea promoveaza progresul stiintific si tehnic.

Combate excluderea socială şi discriminările, promoveaza justitia si protectia socila, egalitatea intre femei si barbati, solidaritatea intre generatii si protectia drepturilor copiilor.

Ea promoveaza coeziunea economica, sociala si teritoriala si si solidaritatea intre tarile membre.

Uniunea respecta bogatia diversitatii sale culturale si lingvistice si vegheaza la conservarea si dezvoltarea patrimoniului cultural european.

In relatiile cu restul lumii, Uniunea afirma si promoveaza valorile si obiectivele sale. Ea contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabila a planetei,

solidaritatea si respectul mutual intre popoare, la comertul liber si echitabil, la eliminarea saraciei si protectia drepturilor omului, in special a drepturilor copilului, ca si respectul strict si dezvoltarea dreptului international, indeosebi a Cartei ONU.

Aceste obiective sunt urmarite prin mijloace potrivite, in functie de competentele conferite Uniunii de prezenta Constitutie.

Principiul in baza caruia Uniunea isi exercita competentele este cel al

atribuirii (atribuite de catre statele membre, in baza principiilor de subsidiaritate si proportionalitate).

Determinată politic, integrarea europeană s-a realizat prin mecanisme complexe bazate pe libera circulaţie. S-au avut în vedere politici comune, armonizarea legislaţiilor, coordonarea politicilor naţionale, fonduri şi instituţii comune; o construcţie inedită ce urma să unescă naţiunile Europei într-un efort comun de progres şi prosperitate; o opţiune deschisă tuturor statelor ce împărtăşeau idealurile fondatorilor şi subscriau la obiectivele şi principiile comunitare.

În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare

deplină a economiilor naţionale într-o nouă entitate; elementele definitorii sunt: - declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor

tarifare şi netarifare din calea schimburilor comerciale; - integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile,

progresiv, etapizat, conform unei legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică; - principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele

sale; - o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a

legilor pieţei nu conduce la situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant şi a ansamblului în acelaşi timp.

*** Ţările semnatare ale Tratatului de la Roma, împreună cu cele care au aderat

ulterior (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca în 1973, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986, Suedia, Finlanda şi Austria în 1995) au parcurs un drum lung, conflictual şi controversat. De la Roma la Maastricht a curs un timp în care, în baza unei legităţi proprii şi prin voinţă politică, integrarea europeană a evoluat prin aprofundare şi prin extindere, apropiindu-se de obiectivul fundamental - unitatea politică.

Ţările comunitare s-au lansat în procesul integrării prin construirea unei uniuni vamale ca premisă esenţială formării pieţei comune şi conturării celorlalte politici economice necesare unificării.

Uniunea vamală Europenii şi-au propus formarea unei uniuni vamale între ţările membre într-

o perioadă de tranziţie de 12 ani (eventual 15 ani dacă se impunea), prin eliminarea

taxelor vamale, stabilirea unui tarif vamal comun şi eliminarea restricţiilor cantitative.23

Primul proces, derulat în trei etape, a fost unificarea tarifară realizată prin “dezarmarea tarifară” intra-comunitară liniar sau selectiv. O “clauză de accelerare” a permis adoptarea unui ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare într-un context economic favorabil. Taxele vamale interne au fost desfiinţate în totalitate şi aliniate la tariful vamal comun la 1 iulie 1968 cu doi ani mai devreme decât termenul prevăzut. Tariful vamal extern comun s-a stabilit la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate la 1 ianuarie 1957, în cele patru zone vamale ale Comunităţii (Benelux, Franţa, Italia, şi R.F.G.), cu câteva excepţii, îndeosebi pentru sectorul agricol.

Funcţionarea eficientă a Uniunii vamale a impus pe lângă eliminarea taxelor vamale şi tariful vamal comun, desfiinţarea celorlalte restricţii comerciale şi armonizarea reglementărilor naţionale.24 Ţările membre şi-au păstrat însă numeroase măsuri de politică comercială netarifară, în principal de natură fiscală, tehnică şi fito-sanitară, care s-au constituit în importante obstacole în calea schimburilor reciproce. După primii ani de succes, integrarea europeană a parcurs o perioadă de criză, fiind relansată la mijlocul anilor '80 printr-un program având drept scop "desăvârşirea pieţei comune" până în 1992.

Piaţa Comună Uniunea vamală a fost doar o primă etapă în liberalizarea pieţelor interne,

ţările comunitare considerând că trebuie să continue procesul integrării prin instituirea deplină a celor patru libertăţi fundamentale: a mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor. Ele dau conţinut unei alte forme de integrare, etapă a integrării totale, numită piaţa comună.

Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă fundamentul integrării economice. Condiţii specifice au determinat înregistrarea unor progrese rapide, taxele vamale fiind eliminate până la 1 iulie 1968, faţă de 1 ianuarie 1970, cât prevedea tratatul. Anii care au urmat au fost, însă, caracterizaţi de o relansare a practicilor protecţioniste, acceptate prin unele dispoziţii ale tratatului. Ele au fost generate de dificultăţi structurale înregistrate îndeosebi în industriile tradiţionale ale ţărilor membre, încetinirea creşterii economice, intensificarea concurenţei internaţionale.

Recurgerea la măsuri protecţioniste prezintă pentru un grup de ţări care se integrează cel puţin trei inconveniente 25:

- menţinerea unor preţuri mai ridicate pe piaţa internă antrenează un transfer de venit de la consumator la producător şi este la originea unor pierderi legate de dezvoltarea unor producţii mai puţin eficiente decât în condiţii de liber schimb ;

- protecţia limitează schimburile internaţionale, posibilităţile specializării şi deci ale unei mai bune exploatări a economiilor de dimensiune;

- se produce fragmentarea pieţei . “Cartea albă” distingea în 1985, pentru ţările europene, patru tipuri

principale de obstacole în realizarea pieţei unificate: preferinţe naţionale în cadrul pieţelor publice, frontiere fizice, frontiere tehnice şi frontiere fiscale26.

23 Vasile C. Nechita, “Integrarea europeană”, Editura Deşteptarea, Bacău, 1997, p.73. 24 I. Ignat, op. cit., p.36. 25 P. Maiellet, Ph. Rollet,op. cit., p.70.

În consecinţă, eforturile europenilor s-au concentrat asupra instituirii unei circulaţii libere reale a mărfurilor prin eliminarea obstacolelor existente şi armonizarea legislaţiilor naţionale.

Concomitent, s-a avut în vedere şi libertatea de mişcare a persoanelor. Împreună cu alte măsuri de armonizare socială, libera circulaţie a persoanelor asigură coeziunea socială necesară existenţei unui spaţiu unitar, integrat, solidar.

Libertatea de mişcare a lucrătorilor se detaşează ca importanţă datorită implicaţiilor asupra ocupării forţei de muncă, remunerării, condiţiilor de muncă şi drepturilor cuvenite. Tratatul de la Roma prevedea prin articolul 48 principiul liberei circulaţii a muncitorilor, “sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, securitate şi sănătate publică” şi neaplicabil ocupaţiilor din administraţia publică. În 1968 era deja eliminată orice restricţie privind sejurul muncitorilor şi familiilor acestora. Actul unic, acordul de la Schengen şi Tratatul de la Maastricht marchează momente decisive în realizarea a ceea ce vest-europenii numesc “Europa cetăţenilor”. Dar, urmare a disparităţilor naţionale încă existente, se impune continuarea eforturilor de apropiere a legislaţiilor şi întărirea competenţelor comunitare în scopul constituirii unui veritabil spaţiu intern fără frontiere.

Libera circulaţie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi libertatea de prestare. Realizarea ei presupune folosirea într-o măsură importantă a principiului recunoaşterii mutuale şi cel al armonizării minimale. Libertatea de stabilire presupune dreptul unei întreprinderi dintr-un stat membru de a implanta o filială sau orice alt tip de unitate în orice altă ţară parteneră. Orice discriminare pe criteriu de naţionalitate este interzisă. Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a presta servicii, oriunde în comunitate şi indiferent de naţionalitate. Dificultăţile înregistrate în acest domeniu ţin de progresele insuficiente în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi absenţa unui drept european al societăţilor 27.

Libera mişcare a capitalurilor presupune libertatea de prestaţie a serviciilor în domeniul financiar şi libera circulaţie a capitalurilor. Ea este consecinţa firească a mişcării libere a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor; completează şi sprijină integrarea comercială. Avantajele aşteptate în urma acestui proces sunt : scăderea costurilor intermediare; diversificarea ofertei; o mai bună organizare şi implicit posibilităţi ridicate de a face faţă concurenţei pe piaţa financiară internaţională; creşterea posibilităţilor de finanţare datorită mai bunei mobilizări a economiilor europene.

Piaţa internă unică a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul unic (numit şi Cartea Albă), adoptat în 1987 în scopul de a pregăti terenul pentru unificarea europeană, piaţa comună a putut deveni efectivă doar la 1 ianuarie 1993.

În 1985, Comisia europeană a emis un document intitulat Cartea albă. Documentul includea argumentele şi mijloacele necesare pentru o realizare mai rapidă a celor „patru libertăţi”. Propunând suprimarea frontierelor fiscale (diferenţele de TVA), tehnice (norme sanitare şi tehnice, monopoluri publice naţionale) şi fizice (controale vamale). Documentul a fost a semnat în februarie 1986, reprezintă Actul unic şi este de fapt actul de relansare a procesului de integrare, proces aflat în criză prin amplificarea barierelor netarifare în spaţiul comunitar. Ţarile memnbre se angajau într-un proces de armonizare legislaţiilor necesar într-un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi factorilor de producţie. 26 “Cartea albă” reprezintă un document al Comisiei europene, prezentat Consiliului European în 1985, cu privire la încheierea procesului de realizare a pieţei comune. Nu trebuie confundată cu “Cartea albă” adoptată de Consiliul de la Essen (1994) privind acquis-ul comunitar. 27 Ibidem, p.80.

Pentru a facilita procesul de armonizare, Actul unic a introdus principiul recunoaşterii mutuale şi a extins acordul cu majoritate calificată.

În 1979, hotărîrea Curţii de Justiţie a Comunităţii europene „Cassis de Dijon” a decis că un bun sau serviciu comercializat legal într-un stat membru trebuie să poată fi vândut fără restricţii în toate celellalte ţări membre. Acest principiu, al recunoaşterii mutuale permitea căderea întregului arsenal protecţionist pe care uniunea vamală nu l-a putut elimina şi care s-a dezvoltat pe fondul încetinirii creşteii, cu incepere de la mijlocul anilor 70. Aplicarea principiului se lovea însă de compromisul de la „Luxemburg” care însemna că în luarea deciziilor la nivelul Consiliului se practica procedura unanimităţii „cu o diferenţă rezonabilă”. Practic orice decizie putea fi pusă în discuţie printr-un veto al unui stat. Compromisul întârzia prin urmare procesul de liberalizare a pieţelor. Acordul unic a permis aplicarea efectivă a principiului recunoaşterii mutuale şi avansarea în procesul integrării.

Actul unic menţine parţial şi principiul armonizării dar pentru toate problemele referitoare la desăvârşirea pieţei unice, principiul votului cu majoritate calificată se substituie celui al unanimităţii. Se menţin deciziile unanime în domenii „sensibile”: fiscalitate, extindere, libera circulaţie a persoanelor, acţiuni noi. Până la sfârşitul lui 1995, cvasi-totalitatea celor 282 de directive de armonizare necesare desăvârşirii pieţei unice au fost adoptate; nu toate au fost transpunse însă în legislaţiile naţionale.

Uniunea economică În literatura de specialitate, piaţa comună şi uniunea economică sunt

prezentate ca forme distincte de integrare. Din analiza a ceea ce este în fapt o piaţă internă unică, se poate constata că

realizarea ei implică măsuri ce ţin, teoretic, de uniunea economică. Stabilirea unui moment în care un ansamblu de ţări trece de la realizarea între ele a unei pieţe comune la o uniune economică, este, credem, imposibilă. Piaţa comună pare mai curând o componentă a uniunii economice, un mijloc de realizare a acesteia.

În cadrul uniunii economice pot exista însă diferite nivele de integrare, în funcţie de: numărul de politici comune, gradul de armonizare al legislaţiilor, interdependenţa existentă între economiile participante.

Condiţiile considerate minime pentru reuşita unei uniuni economice sunt:28

- existenţa pieţei unice, cu cele patru libertăţi şi armonizarea fiscalităţilor indirecte (T.V.A., accize) ;

- o politică a concurenţei care să asigure buna funcţionare a mecanismelor pieţei; nu poate exista piaţă unică fără posibilitatea de a controla acordurile, monopolurile, concentrările şi ajutoarele publice ;

- politici comune în scopul realizării coeziunii economice şi sociale a uniunii ;

- coordonarea politicilor economice a statelor membre, obligatorie la un nivel al interdependenţei, când o măsură de politică economică a unui stat depăşeşte sfera acţiunii sale – spaţiul naţional;

- armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală.

28 M. Berthiaume şi R. Revol, lucr. cit., p.57.

Uniunea economică este un stadiu de integrare în care interdependenţele sunt atât de accentuate încât aproape toate politicile economice ies de sub elaborarea strict naţională. Statele membre îşi păstrează deplina libertate în elaborarea politicii monetare. Renunţarea la aceasta, un pas deosebit de dificil, se consideră un imperativ deoarece independenţa statelor membre în domeniul monetar limitează efectele favorabile ale constituirii pieţei unice. Fondatorii Comunităţii erau convinşi că realizarea pieţei comune va fi condiţionată de politici economice şi monetare comune. Era de la sine înţeles că instituirea progresivă a pieţei comune va antrena interdependenţe acentuate între economiile membre, obligând la armonizare şi coordonare într-o primă etapă iar apoi la adoptarea de politici comune. În momentul lansării procesului, poziţia adoptată a dovedit însă realism prin opţiunea pentru o formă de integrare ce nu aducea atingere principiului suveranităţii.

Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre care îşi asumau obligaţia de a urmări obiectivele stabilite la nivel comunitar în strânsă colaborare cu instituţiile CEE. Dar, exceptând agricultura- domeniu în care a fost pusă rapid în aplicare o politică comună, progresele în planul coordonării/arminizării au fost extrem de lente, întârziind şi chiar punând în pericol procesul de integrare. La Conferinţa de la Haga din 1969, statele membre au aprobat iniţierea unor măsuri pentru constituirea unei uniuni economice şi monetare. Măsurile propuse au dat conţinut planului Werner.29 Planul prevedea realizarea uniunii economice şi monetare în trei etape în care statele membre ar urma să-şi armonizeze politicile naţionale pentru a putea trece la politici comune. Rezultatul a fost un eşec iar procesul a fost relansat 20 de ani mai târziu prin planul Delors(1989). Adoptat în iunie 1989, planul a reprezentat baza acţiunilor ce au condus la Uniunea Europeană.

Uniunea economică şi monetară Preocuparea ţărilor membre CEE de a introduce o disciplină monetară

internă s-a datorat iniţial problemelor ridicate de interdependenţa ridicată a economiilor şi flotarea liberă a monedelor începând cu deceniul opt. Diferite etape s-au succedat până la decizia adoptării unei monede unice.30

Studiul literaturii privind integrarea monetară relevă două categorii de probleme: oportunitatea unei monede unice, în funcţie de avantajele şi dezavantajele instituirii acesteia şi modul concret de realizare a Uniunii Monetare.

Două optici diferite se desprind cu privire la oportunitatea monedei unice. a) Stabilirea unei monede unice este, în viziunea economiştilor care o susţin

fără rezerve, consecinţa firească a pieţei unice şi instrumentul indispensabil funcţionării acesteia. Ei au în vedere o serie de avantaje pe care moneda unică le-ar produce. Argumentele aduse pleacă de obicei de la rolul monedei într-o economie modernă. Iată ce ne spune în acest sens André Fourçans: “Moneda diminuează costurile de informare şi tranzacţii asociate schimburilor. În rolul său de unitate de cont, mijloc de schimb şi de rezervă, ea face dovada unei productivităţi economice şi sociale incomparabile. Ea reduce incertitudinea şi costurile inerente activităţii economice, diminuând resursele care ar trebui altfel investite pentru a obţine, utiliza şi stoca informaţia şi pentru a efectua tranzacţiile necesare proceselor de producţie şi

29 Pierre Werner, pe atunci preşedinte de guvern şi ministru al finanţelor în Luxemburg. 30 Chr. Bordes ş.a., “La coordination des politiques monétaires”, Revue d’économie politique, nr.1, 1991, p.1-17.

schimb (Brunner şi Meltzer, 1971). Aceste avantaje sunt cu atât mai importante cu cât domeniul de utilizare al monedei se lărgeşte (Mendel, 1961).”

Altfel spus, calitativ, argumentele în favoarea unei monede unice sunt aceleaşi cu cele în favoarea unei economii monetare faţă de economia de troc, chiar dacă, cantitativ, câştigurile sperate sunt mai mici. Concret, o singură monedă facilitează compararea preţurilor internaţionale fără a fi nevoie să se strângă şi să se producă informaţii privind ratele de schimb prezente şi viitoare, ca şi informaţii privind diferitele constrângeri şi reglementări ale pieţelor de schimb. Ea elimină incertitudinea legată de ratele de schimb, precum şi costurile de conversie asociate tranzacţiilor între devize. O monedă unică elimină operaţiunile de schimb neproductive pentru colectivitate în ansamblu său. O lume cu monede multiple, şi pentru care există un risc (potenţial sau real) de schimb, constituie un obstacol în integrarea pieţelor nu doar monetare şi financiare ci şi de bunuri şi servicii (Kenen, 1976).31

Avantajele considerate certe sunt: - U.E.M. este “complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare;

moneda comună este o contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de producţie (mai ales muncă şi capital) şi a pieţelor de bunuri”; uniunea monetară condiţionează şi determină creşterea mobilităţii bunurilor şi factorilor de producţie;

- cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină costurile datorate recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;

- se elimină costurile de tranzacţie datorate “trecerii de la o monedă la alta” (se estimează o reducere de 0,5 % din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă puternică şi 1% pentru ţările cu monedă slabă);

- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor dobânzii;

- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea cooperării economice;

- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma investiţiilor directe şi de portofoliu.

b) O altă concepţie despre oportunitatea monedei unice este dată de autorii care văd în aceasta o mare greşeală.

Spre exemplu, Philippe Lagayette ajunge la concluzia că “o piaţă unică nu include o monedă unică” deoarece nu există legătură logică între integrare economică şi unificare monetară. Problema principală a sistemelor monetare şi, îndeosebi a Sistemului Monetar European (SME), “nu constă în absenţa unei monede unice, ci în faptul că sunt fondate pe iresponsabilitate instituţională“. Un sistem de bănci libere în care oricine este liber să utilizeze orice monedă ar fi evident mult mai bun deoarece ar reintroduce responsabilitatea băncilor individuale. Existenţa pieţei comune este perfect compatibilă cu o multitudine de monede deoarece semnificaţia ei ar fi dereglementarea, concurenţa şi diversificarea.32

Argumentele aduse în general împotriva unei monede unice sunt : - moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face

mai dificile ajustările pe termen scurt ; - fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea

ratei de inflaţie şi arbitrarea între inflaţie şi şomaj) ; 31 A. Fourçans, “ L’Union monétaire de l’Europe : fondements théoriques, problèmes et propositions “, Revue d’économie politique, nr.1, 1991, p.130. 32 Philippe Lagayette, “ La dinamique de l’Union economique et monetaire “, Revue d’economie politique, nr.1, 1991, p.109-126.

- consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia aproape uniformă a salariilor nominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor periferice şi de mişcările de forţă de muncă şi de capital între regiuni; o politică de redistribuire a veniturilor, stimularea delocalizărilor de forţă de muncă spre regiunile periferice ar constitui soluţia eliminării acestui dezavantaj.

Mai multe concepţii s-au conturat în timp cu privire la modalităţile concrete

de unificare a unei zone monetare. Dintre ele, Tratatul de la Maastricht corespunde unei concepţii constructiviste de tip monetarist. Ea stabileşte drept condiţie fundamentală pentru unificarea zonelor monetare obţinerea unor diferenţe nule între ratele de inflaţie ale naţiunilor respective. Această viziune este completată prin definirea în cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice:

- inflaţia nu trebuie să fie mai mare de 1,5% faţă de media a trei state cele mai performante;

- deficitul public nu trebuie să depăşească 3% din PIB ; - datoria publică trebuie să fie cel mult 60 % din PIB ; - dobânda pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% media

primelor trei ţări membre cele mai performante. Alături de aceste criterii, se consideră a fi deosebit de importante pentru

stabilitatea unei uniuni monetare: convergenţa ritmurilor de creştere economică şi coerenţa fenomenelor de specializare.

Europa monetară 1957-1972 : cooperare monetară - crearea unităţii de cont agricole în 1962; - planul Barre (în 1969) pentru convergenţa politicilor naţionale pe termen

scurt şi asistenţa financiară a ţărilor cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi; - planul Werner (în 1970) privind constituirea unei uniuni monetare până în

1980; - acordul de la Washington (în 1971) pentru creşterea marjei de fluctuaţie în

SMI de la 1% (stabilită prin acordul de la Bretton Woods) la 2,25%. 1972-1979 : eforturi de stabilizare a cursurilor de schimb - “şarpele monetar european” (1972) - fixarea marjei de fluctuaţie între

monedele europene şi între acestea şi dolar la 2,25%; - crearea Fondului European de Cooperare Monetară (1973) şi adoptarea

unităţii monetare de cont europene cu valoare de 0,888 grame aur fin; - adoptarea în 1975 a unităţii de cont europene definită printr-un coş de

monede; - acordul de la Bremen din iulie 1978 privind crearea unui sistem monetar

european pentru a facilita convergenţa dezvoltării economice şi a impulsiona procesul de uniune europeană.

1979: constituirea Sistemului Monetar European: - marje de fluctuaţie de ±2,5% (6% pentru monedele slabe); - solidaritate prin FECOM în menţinerea stabilităţii; - adoptarea ECU pe baza uni coş de monede în funcţie de ponderea ţărilor în

PIB comunitar şi în schimburile intra-comunitare; - stabilirea unui curs pivot prin definirea monedelor în ECU. 1979-1990 :modificări ale compoziţiei ECU; - reajustări monetare, în special ale mărcii germane, francului francez şi lirei

italiene.

1990 : Consiliul european de la Madrid: statele membre decid asupra constituirii Uniunii Economice şi Monetare.

1990-1993 : prima etapă de formare UEM - definitivarea procesului de realizare a pieţei comune; - eforturi de convergenţă a performanţelor economice. 1994-1997 (1999): a doua etapă - atingerea criteriilor de convergenţă - stabilitatea preţurilor (rată a inflaţiei mai mică de 1,5% din rata medie a

primelor trei economii cele mai performante); - deficit public / PIB de maxim 3%; - datoria publică / PIB de cel mult 60%; - respectarea marjelor de fluctuaţie prevăzute de SME pentru cel puţin doi

ani fără devalorizare faţă de alte monede europene; - rată nominală a dobânzii cu cel mult 2% mai mare decât media celor mai

performante ţări membre; - instituirea Sistemului European de Bănci Centrale format din Banca

Centrală Europeană şi Băncile Centrale Naţionale; - coordonarea politicilor economice; - stabilirea ţărilor ce vor participa la EURO. mai 1998 : 11 ţări din cele 15 decid să participe la EURO (nu participă

Grecia, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia). 1 ianuarie 1999 : stabilirea parităţilor fixe. 1 ianuarie 2002 : intrarea în vigoare a monedei unice “EURO” prin

circulaţie în paralel cu monedele naţionale; 1 iunie 2002: trecerea definitivă la exprimarea operaţiunilor publice şi

private în euro Controversat încă, procesul unificării monetare funcţionează conform concepţiei

Europei cu geometrie variabilă. Doar 11 ţări membre (mai puţin Danemarca, Marea Britanie şi Suedia din EU15) au decis în mai 1998 să participe la EURO - viitoarea monedă unică (Grecia a aderat în 2002 iar Slovenia în 2007). La 1 ianuarie 1999 a avut loc stabilirea parităţilor fixe, de la 1 ianuarie 2002 EURO a circulat în paralel cu monedele naţionale, iar de la 1 iunie 2002 monedele naţionale au cedat locul în totalitate monedei comune.

3.4 Organizarea institutionala a Uniunii Europene33

3.4.1 Structura sistemului instituţional comunitar Sistemul instituţional comunitar actual cuprinde:

• şase instituţii (Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a UE, Curtea Europeană de Conturi, Ombudsmanul);

• trei organisme financiare (Banca Centrală Europeană, Banca Europeană

33 Ovidiu Stoica – Integrare financiar-monetară europeană, note de curs

• de Investiţii, Fondul European de Investiţii); • două organisme consultative (Comitetul Economic şi Social şi

Comitetul regiunilor); • două organisme interinstituţionale (Oficiul pentru publicaţii

oficiale şi • Biroul pentru selecţia personalului); • 19 organisme descentralizate, numite şi agenţii.

Situaţia juridică a Consiliului European este mai aparte, fiind o structură interguvernamentală şi nu o instituţie a Uniunii Europene, şi deci neavând un loc în structura de mai sus.

Din punct de vedere juridic, abordarea sistemului instituţional comunitar european este mult mai simplă, fiind concepută pe două paliere:

� pe primul palier, se află instituţiile fundamentale ale UE (cele la care se fac referiri în tratatele europene fundamentale), lor fiindu-le rezervate funcţii legislative, executive şi judecătoreşti, după modelul separaţiei puterilor în statul de drept. În această abordare, instituţiile fundamentale iniţiale au fost Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a UE, ulterior adăugându-li-se Consiliul European;

� pe al doilea palier, se regăsesc “celelalte”, instituţiile specializate (gen Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii), sau cele cu rol consultativ (Comitetul Economic şi Social şi Comitetul regiunilor), de importanţă mai redusă din punct de vedere juridic.

Spre deosebire de organismele internaţionale, instituţiile europene au personalitate juridică, obiectivele propuse sunt mai angajante şi dispun de puteri efective pentru a le pune în practică.

3.4.2 Instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene Parlamentul European Parlamentul European contemporan este rezultatul fuziunii Adunărilor

Parlamentare ale CECO, CEE şi CEEA, prin Convenţia din 25 martie 1957. Dacă, pentru instituţia creată atunci, denumirea utilizată a fost Adunarea unică, prin Rezoluţia din anul 1958 denumirea este schimbată în Adunarea parlamentară europeană, iar Rezoluţia din anul 1962 îi schimbă denumirea în cea actuală: Parlamentul European.

Numărul parlamentarilor europeni a crescut, în urma celor cinci extinderi, de la 78 iniţial (în 1951), la 732 în prezent. Tratatul de la Amsterdam (din 2 octombrie 1997) a stabilit, în perspectiva extinderii UE, un număr de maximum 700 de membri, însă acesta a fost majorat ulterior prin Tratatul de la Nisa (din 26 februarie 2001). Structura actuală a Parlamentului European şi în perspectiva extinderii UE din 2007, conform Tratatului de la Nisa, este prezentată în tabelul următor.

Numărul de locuri în Parlamentul European, pe ţări

Ţara 1999-2004 2004-2007 2007-2009

Austria 21 18 18

Belgia 25 24 24

Bulgaria - - 18

Cehia - 24 24

Cipru - 6 6

Danemarca 16 14 14

Estonia - 6 6

Finlanda 16 14 14

Franţa 87 78 78

Germania 99 99 99

Grecia 25 24 24

Irlanda 15 13 13

Italia 87 78 78

Letonia - 9 9

Lituania - 13 13

Luxemburg 6 6 6

Malta - 5 5

Marea Britanie 87 78 78

Olanda 31 27 27

Polonia - 54 54

Portugalia 25 24 24

România - - 36

Slovacia - 14 14

Slovenia - 7 7

Spania 64 54 54

Suedia 22 19 19

Ungaria - 24 24

Total (max.) 626 732 786

Sursa: European Commission, How the European Union works. A citizen’s guide to

the EU institutions, Brussels, 2003, p. 11. Orientarea politică a parlamentarilor le-a ghidat activitatea încă de la

începuturi, sub forma Adunării Parlamentare din cadrul CECO, astfel încât “aranjarea” membrilor în sala de şedinţe se face nu în funcţie de naţionalitate, ci de culoarea politică. În configuraţia actuală, Parlamentul European cuprinde, pe

lângă 39 de membri neînscrişi (independenţi), membrii a şapte grupuri politice europene:

Grupurile politice din Parlamentul European la data de 29 octombrie 2004

Grupul politic Abrevierea Număr de

locuri

1. Grupul Partidul Popular European (democrat- creştini) şi al Democraţilor Europeni

PPE - DE

268

2. Grupul Partidul Socialiştilor Europeni PSE 200 3. Grupul Alianţei Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa

ELDR

88

4. Grupul confederal al Stângii UnitareEuropene - Stânga Verde Nordică

SUE/NGL

41

5. Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană V/ALE 42 6. Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor UEN 27 7. Grupul pentru Europa Democraţiilor şi a Diversităţii

EDD

37

Sursa: http://www.europarl.eu.int/ Deşi membrii Parlamentului European sunt “reprezentanţii popoarelor din

statele reunite în Comunitate” (conform Tratatelor CECO, CEE, CEEA), abia la 7 iunie 1979 au avut loc primele alegeri ale parlamentarilor prin sufragiu universal. De atunci, o dată la cinci ani, cetăţenii europeni cu drept de vot îşi aleg parlamentarii, dar nu după reguli comune, ci după regulile fiecărui stat în materie electorală. La alegerile din vara anului 2004, au fost aleşi parlamentari şi din cele 10 ţări devenite membre la data de 1 mai 2004.

Parlamentul European îndeplineşte trei funcţii principale: 1. deţine, împreună cu Consiliul UE, puterea legislativă: orice

lege comunitară este nulă fără consultarea Parlamentului; 2. realizează, împreună cu Consiliul UE, procesul bugetar: anual, în

luna decembrie votează bugetul Uniunii (existând şi posibilitatea respingerii acestuia), bugetul devenind definitiv abia după semnarea sa de către preşedintele Parlamentului European;

3. controlul (politic) democratic asupra executivului (Comisia Europeană) şi asupra întregii activităţi instituţionale comunitare.

Organele de conducere ale Parlamentului sunt: 1. Preşedintele Parlamentului, reprezentantul instituţiei în exterior,

ales pentru doi ani şi jumătate, prezidează adunările plenare; 2. Biroul, format din Preşedinte, 14 Vicepreşedinţi şi 5 chestori

(cu responsabilităţi administrative şi financiare, aleşi dintre parlamentari); 3. Conferinţa Preşedinţilor delegaţiilor, formată din

Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice, pregăteşte calendarul şi ordinea de zi a sesiunilor şi fixează competenţele comisiilor parlamentare.

Preşedinţii Parlamentului European, de la înfiinţarea sa

Numele Ţara Perioada

Robert Schuman Franţa martie 1958 – martie 1960 Hans Fürler Germania martie 1960 – martie 1962

Gaetano Martino Italia martie 1962 – martie 1964 Jean Duvieusart Belgia martie 1964 – septembrie 1965 Victor Leemans Belgia septembrie 1965 – martie 1966

Alain Poher Franţa martie 1966 – martie 1969 Mario Scelba Italia martie 1969 – martie 1971

Walter Behrendt Germania martie 1971 – martie 1973 Cornelis Berkhouwer Olanda martie 1973 – martie 1975

Georges Spénale Franţa martie 1975 – martie 1977 Emilio Colombo Italia martie 1977 – iulie 1979

Simone Veil Franţa iulie 1979 – ianuarie 1982 Piet Dankert Olanda ianuarie 1982 – iulie 1984

Pierre Pflimlin Franţa iulie 1984 – ianuarie 1987 Lord Plumb of Coleshil Marea Britanie ianuarie 1987 – iulie 1989 Enrique Barön Crespo Spania iulie 1989 – ianuarie 1992

Egon Klepsch Germania ianuarie 1992 – iulie 1994 Klaus Hänsch Germania iulie 1994 - ianuarie 1997

José Maria Gil-Robles Spania ianuarie 1997 – iulie 1999 Nicole Fontaine Franţa iulie 1999 – ianuarie 2002

Pat Cox Irlanda ianuarie 2002 – iulie 2004 Josep Borrell Fontelles Spania din iulie 2004

Pentru organizarea activităţilor sale, Parlamentul European dispune de un

Secretariat General, condus de un secretar general, având în subordine aproximativ 3.500 de funcţionari (din care o treime translatori).

Reuniunile Parlamentului în sesiuni plenare lunare se desfăşoară la Strasburg (unde îşi are sediul) reuniunile (săptămânale) ale comisiilor şi sesiunile adiţionale la Bruxelles, iar birourile administrative (sediul Secretariatul general) sunt amplasate la Luxemburg.

Explicaţia că Parlamentul are trei sedii este de ordin istoric: CECO în 1952 şi-a stabilit sediul la Luxemburg, CEE şi CEEA, în 1958, au avut sediul la Bruxelles, iar Strasburg, ca sediu al Parlamentului European este simbolul reconcilierii franco-germane.

Activitatea curentă, pentru pregătirea sesiunilor plenare, se desfăşoară pe comisii parlamentare, care acoperă toate domeniile de activitate ale Uniunii. Dintre acestea, 17 comisii sunt dedicate politicilor interne:

1. comisia pentru agricultură; 2. comisia bugetelor; 3. comisia de control bugetar (cunoscută sub numele de COCOBU); 4. comisia pentru probleme economice şi monetare; 5. comisia pentru industrie, cercetare şi energie; 6. comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor; 7. comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi probleme sociale; 8. comisia pentru transporturi şi turism; 9. comisia pentru mediu, sănătate publică şi securitate alimentară; 10. comisia pentru cultură şi educaţie; 11. comisia pentru libertăţile civile, justiţie şi afaceri interne; 12. comisia pentru pescuit; 13. comisia pentru probleme constituţionale; 14. comisia pentru drepturile femeii şi pentru şanse egale; 15. comisia pentru probleme juridice; 16. comisia de dezvoltare regională; 17. comisia pentru petiţii. Parlamentul european are şi următoarele comisii pentru politica externă: 1. comisia pentru afaceri externe, cu două subcomisii:

� subcomisia pentru drepturile omului; � subcomisia pentru securitate şi apărare;

2. comisia pentru dezvoltare; 3. comisia de comerţ exterior. Pe lângă aceste comisii permanente, Parlamentul European poate crea şi

subcomisii, comisii temporare (de exemplu, Comisia temporară pentru probleme politice şi bugetare ale Uniunii lărgite, 2007-2013), comisii de anchetă sau comisii mixte (pentru relaţii cu Parlamentele ţărilor asociate).

Dezbaterile (ca şi toate documentele oficiale) parlamentare sunt traduse şi publicate în toate cele 20 de limbi oficiale ale Uniunii (ceha, daneza, engleza, estoniana, finlandeza, franceza, germana, greaca, italiana, letona, lituaniana, maghiara, malteza, olandeza, poloneza, portugheza, spaniola, slovaca, slovena şi suedeza), existând traduceri simultane.

Consiliul Uniunii Europene Consiliul Uniunii Europene este, prin puterile conferite de tratatele

europene în materie decizională, „executivul” în UE, dar rolul său este important şi pe linie legislativă, astfel încât este principalul organism decizional al UE.

Consiliul este format din câte un reprezentant guvernamental (membru al guvernului – ministru sau secretar de stat) al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze prin semnătura sa răspunderea guvernului. În cazuri excepţionale, reprezentarea se poate face printr-un funcţionar cu rang înalt.

De fapt, nu există membri permanenţi ai Consiliului, componenţa sa se schimbă frecvent, în funcţie de ordinea de zi: locul miniştrilor afacerilor externe este luat, după caz, de cei de finanţe, de cei ai agriculturii sau ai transporturilor, mediului sau miniştrii industriei. Spre deosebire de primul

consiliu, general, acestea din urmă sunt numite „consilii specializate” (sectoriale) şi se reunesc de aproximativ 80 de ori pe an, pentru a discuta probleme de competenţa lor. Cu toate aceste schimbări, Consiliul rămâne o singură instituţie. În total, există 9 configuraţii diferite ale Consiliului:

1. Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe; 2. Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare – ECOFIN; 3. Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne; 4. Ocuparea forţei de muncă, Politică socială, Sănătate şi

Problemele consumatorului; 5. Concurenţă (Piaţă internă, Industrie şi Cercetare); 6. Transport, Telecomunicaţii şi Energie; 7. Consiliul Agriculturii şi Pescuitului; 8. Consiliul Mediului; 9. Consiliul Educaţie, Tineret şi Cultură. Preşedenţia Consiliului UE este asigurată pe rând de către fiecare stat

membru, prin rotaţie, câte şase luni, cu schimbare la 1 ianuarie şi 1 iulie, în următoarea ordine: Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania, Finlanda, Portugalia, Franţa, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia.

În succesiunea statelor la conducerea Consiliului UE s-a avut în vedere principiul alternanţei între statele mari şi mici, iar pentru asigurarea continuităţii s-a constituit o “troikă”, formată pe lângă reprezentantul statului care asigură preşedenţia în acel moment, dintr-un reprezentant al statului care a deţinut preşedenţia şi un reprezentant al statului care va prelua preşedenţia.

În cadrul Consiliului UE deciziile se iau pe baza votului majorităţii,

după cum urmează: 1. în procedura majorităţii simple, fiecare stat dispune de un singur

vot. Procedura este utilizată în luarea deciziilor de mai mică importanţă, care se referă în principal la problemele organizatorice (reguli interne, organizarea Secretariatului Consiliului sau Comitetelor);

2. în procedura majorităţii calificate, cel mai des utilizată, numărul de voturi este ponderat, în funcţie de numărul locuitorilor (rotunjit în favoarea ţărilor cu o populaţie mai redusă). Din anul 2004, pentru obţinerea majorităţii calificate trebuie întrunite cumulativ următoarele trei condiţii:

� între 71 şi 74% din totalul voturilor (în funcţie de numărul de state membre la acel moment),

� votul favorabil al majorităţii statelor (în unele cazuri o majoritate de două treimi),

� să reprezinte minimum 62% din populaţia totală a UE. Ca o excepţie de la regula majorităţii, în prezent se aplică regula

unanimităţii de voturi, în probleme foarte importante (foarte sensibile), cum ar fi cele fiscale, care privesc libera circulaţie a forţei de muncă şi drepturile şi interesele salariaţilor, dreptul de azil sau politica externă şi de securitate comună. Tratatul de a Nisa a redus numărul domeniilor în care după extinderea UE va fi necesară unanimitatea de voturi.

Trebuie însă remarcat faptul că, indiferent de procedura de luare a deciziilor, în practică, în cadrul Consiliului UE se încearcă de fiecare dată să se ajungă la unanimitate.

Distribuţia voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene până la 1 mai 2004

şi conform Tratatului de la Nisa

Ţara

Nr. de voturi până la 1.05.2004

Nr. de voturi după

extindere

Ţara

Nr. de voturi după extindere

Franţa 10 29 Polonia 27 Germania 10 29 România 14

Italia 10 29 Cehia 12 Marea Britanie 10 29 Ungaria 12

Spania 8 27 Bulgaria 10 Belgia 5 12 Lituania 7 Grecia 5 12 Slovacia 4 Olanda 5 13 Cipru 4

Portugalia 5 12 Estonia 4 Austria 4 10 Letonia 4 Suedia 4 10 Slovenia 4

Danemarca 3 7 Malta 3 Finlanda 3 7 Irlanda 3 7

Luxemburg 2 4 Total 87 237 - 108 Total - 345

Fiecare stat membru are, la Bruxelles, unde este sediul Consiliului, o

delegaţie permanentă (reprezentanţă) pe lângă UE. Aceşti 25 de reprezentanţi permanenţi (ambasadori) care se reunesc săptămânal, alcătuiesc COmitetul REprezentanţilor PERmanenţi (COREPER) şi au drept misiune pregătirea lucrărilor Consiliului. Ca excepţie, pentru pregătirea lucrărilor Consiliului miniştrilor agriculturii, există un Comitet Special al Agriculturii (CSA). Aceşti ambasadori reprezintă şi apără interesele naţionale la nivel european.

Activitatea de ansamblu a Consiliului este susţinută de un Secretariat General (condus de un secretar general asistat de un secretar general adjunct), cu sediul la Bruxelles, care se ocupă de problemele administrative, pregătind reuniunile, asigurând în acelaşi timp şi serviciile de interpretariat şi traducere.

Din anul 1999 Javier Solana a fost numit secretar general al Consili ului, îndeplinind în acelaşi timp şi funcţia de înalt reprezentant pentru PoliticaExternă şi de Securitate Comună.

Consiliul UE are următoarele atribuţii: 1. pe linie legislativă, alături de Parlamentul European;

2. coordonarea politicilor economice ale statelor membre (vizând în principal ECOFIN);

3. pe linie bugetară, aprobarea bugetului comunitar, împreună cu Parlamentul European;

4. dezvoltarea PESC, pe baza direcţiilor trasate de Consiliul European (al doilea pilon al UE);

5. coordonarea cooperării în domeniul Justiţie şi Afaceri Interne (al treilea pilon al UE).

Consiliul European Consiliul European este o structură interguvernamentală creată în

decembrie 1974, prin voinţa şefilor de state sau de guverne (preşedinţii şi/sau prim-miniştrii) din ţările Uniunii Europene, care au hotărât să se întâlnească cu regularitate (de cel puţin două ori pe an, în ţara care deţine, la acel moment, preşedinţia - semestrială a - UE), dar întâlnirile lor informale datează din 1969. Recent, s-a convenit ca una dintre întâlnirile semestriale să aibă loc la Bruxelles.

La aceste întâlniri instituţionalizate se alătură miniştrii de externe, preşedintele şi un vicepreşedinte al Comisiei Europene, iar Preşedintele Parlamentului European este invitat să facă un expozeu în şedinţa de deschidere.

Deşi Consiliul European nu a fost prevăzut în tratatele institutive ale Comunităţilor Europene (CECO, CEE, CEEA), rolul său a crescut treptat, ajungând să reprezinte astăzi una din instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene.

Importanţa Consiliului European (în domeniul cooperării politice şi al impulsionării construcţiei comunitare) derivă din faptul că el fixează priorităţile Uniunii şi elaborează orientarea politicii de urmat.

Aceste întâlniri la cel mai înalt nivel – numite şi summit-uri – permit abordarea unor probleme sensibile, care presupun acorduri politice, şi pot conduce la deblocarea unor situaţii litigioase. Iată, de exemplu, două decizii luate cu ocazia întâlnirilor în cadrul Consiliul European: în iulie 1978, la Bremen, sunt puse bazele Sistemului Monetar European; în decembrie 1995, la Madrid, se hotărăşte scenariul de trecere la moneda unică, euro.

Consiliul Europei Consiliul Europei, cu sediul la Strasburg, nu face parte dintre

instituţiile comunitare, dar este în prezent unul dintre cele mai importante organisme europene.

Consiliul Europei a fost creat la 5 mai 1949, prin Tratatul de la Londra, şi are în prezent în componenţa sa majoritatea statelor europene (45 de state în 2004), faţă de 12 state iniţial. Membrilor fondatori, ţările UEO (Belgia, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda), şi Danemarca, Grecia, Irlanda, Italia, Norvegia, Suedia, Turcia, li s-au alăturat, pe rând, Islanda (1950), Germania (1951), Austria (1956), Cipru (1961), Elveţia (1963), Malta (1965), Portugalia (1976), Spania (1977), Lichtenstein (1978), San Marino (1988), Finlanda (1989), Ungaria (1990), Polonia (1991), Bulgaria (1992), Cehia, Estonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, România (1993), Andora (1994), Albania, Letonia, Moldova, Ucraina (1995), Croaţia, Rusia, fosta Republică Iugoslavă Macedonia

(1996), Georgia (1999), Armenia, Azerbaidjan (2001), Bosnia-Herţegovina (2002), Serbia şi Muntenegru (2003).

Rolul Consiliului Europei, în principal consultativ, este pe linia promovării şi respectării drepturilor şi libertăţilor individuale şi al consolidării democraţiei pluraliste. El este un organism interguvernamental, cu caracter politic, care elaborează recomandări pentru atingerea obiectivelor asumate.

Între realizările sale se numără Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi mai târziu Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

În componenţa Consiliului Europei intră următoarele trei instituţii: 1. Adunarea Parlamentară, instituţie consultativă, este formată din

reprezentanţi ai ţărilor membre şi reprezintă organul de deliberare al Consiliului. În urma dezbaterilor sale, rezultă recomandări către Consiliul de Miniştri.

2. Consiliul de Miniştri (de externe) ai ţărilor membre, este organul de decizie al Consiliului Europei. Dacă deciziile obişnuite presupun 2/3 din voturi, deciziile importante necesită o majoritate absolută.

3. Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale este format din două Camere, una pentru autorităţile locale şi alta pentru regiuni, acţiunile lor vizând întărirea democraţiei locale, în noul context în special a celor din Estul Europei.

Comisia Europeană Este unul din principalele organisme instituţionale comunitare, care se

regăsea în Tratatul de la Paris (în CECO) sub denumirea de Înalta Autoritate, iar din 1958 până la Actul Unic European din 1987 s-a numit Comisia Comunitară Europeană.

Comisia reprezintă organul executiv al Uniunii Europene. Termenul de “Comisie” se foloseşte cu două accepţiuni:

� cu trimitere la membrii Comisiei; � cu sensul de instituţie şi personalul acesteia. Comisia Europeană este formată în prezent din 27 de membri (numiţi

comisari), independenţi de guvern, cu mandat pe cinci ani. De regulă, aceştia au avut în ţările lor de origine, anterior, funcţii politice importante sau au fost membri ai guvernului.

Comisia Europeană şi extinderea Uniunii Europene Până la data de 1 mai 2004 Comisia Europeană a fost formată din 20 de

comisari. Din cele 20 de locuri, cele cinci state „mari” (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania) dispuneau de câte două locuri, iar celelalte zece state, „mai mici”, au câte un singur loc. În perspectiva extinderii UE, Tratatul de la Nisa prevăzuse câte un singur membru al Comisiei din partea fiecărui stat, pentru a nu afecta eficienţa procesului decizional.

Întrucât mandatul Comisiei condusă de Romano Prodi, investită în anul 1999 (cu cei 20 de comisari) expira la data de 31 octombrie 2004, şi având în vedere extinderea UE de la 1 mai 2004 (intrarea a zece noi state), s-a hotărât ca până la finalul mandatului să funcţioneze cu 30 de comisari. Celor zece comisari din ţările nou-

intrate nu li s-au repartizat atribuţii specifice, ei au fost repartizaţi pe lângă comisari aflaţi deja în funcţii.

Pentru mandatul 2004-2009, care era prevăzut să înceapă la 1 noiembrie 2004, au fost numiţi 25 de comisari, câte unul din fiecare stat membru.

Comisia, ca instituţie, este compusă din 36 departamente: � 23 de Direcţii Generale, fiecare responsabilă pentru o anumită

politică (Afaceri economice şi financiare; Întreprinderi; Concurenţă; Ocuparea forţei de muncă şi probleme sociale; Agricultură; Energie şi transporturi; Mediu; Cercetare; Societatea informaţiei; Pescuit; Piaţa internă; Politică regională; Fiscalitate şi uniune vamală; Educaţie şi cultură; Sănătate şi protecţia consumatorului; Justiţie şi afaceri interne; Relaţii externe; Comerţ; Dezvoltare; Extindere; Centrul comun de cercetare; EuropeAid – Biroul de cooperare; Biroul de ajutor umanitar)

� 13 Servicii specializate (Eurostat; Biroul Publicaţii; Oficiul de Luptă Anti-Fraudă (OLAF); Presă şi comunicaţii; Secretariatul general; Buget; Control financiar; Grupul consilierilor politici; Personal şi administraţie; Serviciul comun de interpretariat şi conferinţe; Serviciul de traduceri; Serviciul juridic).

Fiecare departament (Direcţie sau Serviciu specializat) are la conducere un director general, care răspunde în faţă unui comisar.

Lucrările Comisiei sunt coordonate de un Secretariat General. În ansamblu, pentru a-şi îndeplini sarcinile, Comisia are aproximativ

24.000 de angajaţi permanenţi, dintre care o cincime se ocupă de traducere şi interpretare. La aceşti funcţionari, se mai adaugă câteva mii de angajaţi temporari.

Preşedintele Comisiei este ales de Consiliul European şi confirmat de

Parlamentul European printr-un vot de investitură. Procedura numirii Comisiei este următoarea:

� în termen de 6 luni de la alegerea membrilor Parlamentul European, şefii de state şi de guverne ai statelor membre cad de comun acord asupra numelui viitorului preşedinte al Comisiei;

� preşedintele desemnat al Comisiei, împreună cu guvernele statelor membre, alege ceilalţi membri;

� dacă Parlamentul, în urma intervievării membrilor, îşi dă acordul favorabil, aceştia sunt numiţi pe o perioadă de 5 ani.

Preşedinţii Comisiei Europene, de la înfiinţare până în prezent

Numele Ţara Perioada

Jean Monnet (1) Franţa 10 august 1952 – 10 noiembrie 1954 René Mayer (1) Franţa 1 iunie 1955 –6 ianuarie 1958 Walter Hallstein Germania 6 ianuarie 1958 – 1 iulie 1967

Jean Riey Belgia 1 iulie 1967 – 2 iulie 1970 Franco-Maria Malfatti Italia 2 iulie 1970 – 21 martie 1972

Sicco Manscholt Olanda 21 martie 1972 – 31 decembrie 1972 François-Xavier Ortoli Franţa 31 decembrie 1972 – 5 ianuarie 1977

Roy Jenkins Marea Britanie 6 ianuarie 1977 – 6 ianuarie 1981

Gaston Thorn Luxemburg 6 ianuarie 1981 – 5 ianuarie 1985 Jacques Delors Franţa 5 ianuarie 1985 – 6 ianuarie 1995 Jacques Santer Luxemburg 6 ianuarie 1995 – 15 martie 1999 Romano Prodi Italia 15 martie 1999 – noiembrie 2004

José Manuel Durão Barroso

Portugalia noiembrie 2004 –

Notă: (1) Preşedinţi ai Înaltei Autorităţi, în cadrul CECO Fiecare comisar în parte dispune de un „cabinet”, format din şapte

funcţionari şi un personal de susţinere şi se ocupă de un sector repartizat de Preşedinte.

Atribuţiile comisarilor sunt exclusiv de natură tehnică, fără să se bucure de puterea politică, conferită miniştrilor.

Componenţa Comisiei Europene şi sectorul repartizat fiecărui comisar în Comisia

Prodi, după data de 1 mai 2004

Numele Ţara Atribuţii Romano Prodi Italia preşedinte

Neil Kinnock

Marea Britanie

vicepreşedinte Reforma administrativă

Layola de Palacio del

Valle-Lersundi

Spania

vicepreşedinte Relaţii cu Parlamentul European

Transport şi energie Mario Monti Italia Concurenţă

Franz Fischler Sandra Kalniete

Austria Letonia

Agricultură şi pescuit

Erkki Liikanen Ján Figel

Finlanda Slovacia

Întreprinderi şi societatea informaţiei

Frederik Bolkestein Olanda Piaţa internă Philippe Busquin Belgia Cercetare Joaquín Almunia

Slïm Kallas Spania Estonia

Afaceri economice şi monetare

Poul Nielson Joe Borg

Danemarca Malta

Dezvoltare şi ajutor umanitar

Günter Verheugen Janez Potočnik

Germania Slovenia

Extindere

Christopher Patten Marea Britanie Relaţii externe Pascal Lamy Franţa Comerţ

Danuta Hübner Polonia David Byrne Pavel Telika

Irlanda Cehia

Sănătate şi protecţia consumatorilor

Jacques Barrot Péter Balász

Franţa Ungaria

Politica regională

Viviane Reding Dalia Grybauskaité

Luxemburg Lituania

Educaţie şi cultură

Michaele Schreyer Markos Kyprianos

Germania Cipru

Buget

Margot Wallström Suedia Mediu Antönio Vitorino Portugalia Justiţie şi afaceri interne

Stavros Dimas

Grecia

Ocuparea forţei de muncă şi probleme sociale

Componenţa Comisiei Barroso

Numele Atribuţii Ţara José Manuel Barroso preşedinte Portugalia

Margot Wallström

vicepreşedinte Relaţii instituţionale şi strategia de

comunicaţii

Suedia

Günter Verheugen

vicepreşedinte Întreprinderi şi industrie

Germania

Jacques Barrot

vicepreşedinte Transport

Franţa

Siim Kallas

vicepreşedinte Probleme administrative, audit, anti-

Estonia

Franco Frattini

vicepreşedinte Justiţie, Libertate şi securitate

Italia

Viviane Reding Societatea informaţională şi media Luxemburg Stavros Dimas Mediu Grecia

Joaquín Almunia Probleme economice şi monetare Spania Danuta Hübner Politică regională Polonia

Joe Borg Pescuit şi probleme maritime Malta Dalia Grybauskaitė Programare financiară şi buget Lituania

Janez Potočnik Ştiinţa şi cercetare Slovenia Ján Figel' Educaţie, pregătire, cultură

şi multilingvism

Slovacia Markos Kyprianou Sănătate şi protecţia consumatorului Cipru

Olli Rehn Extindere Finlanda Louis Michel Dezvoltare şi ajutor financiar Belgia

László Kovács Impozite şi uniunea vamală Ungaria Neelie Kroes Concurenţă Olanda

Mariann Fischer Boel Agricultură şi dezvoltare locală Danemarca Benita Ferrero-Waldner Relaţii externe şi vecinătate europeană Austria

Charlie McCreevy Piaţă şi servicii interne Irlanda

Vladimir Špidla Ocuparea forţei de muncă,

probleme sociale, oportunităţi egale

Cehia Peter Mandelson Comerţ Marea Britanie Andris Piebalgs Energie Letonia Sursa: http://www.europa.eu.int Comisia Europeană are ca rol principal, într-o formulare foarte

generală, „exprimarea interesului comunitar şi asigurarea realizării acestuia”. Ea are şi atribuţii legislative, este organ executiv al UE, dar este şi apărătoarea tratatelor europene (controlând aplicarea lor şi având la dispoziţie o procedură de „urmărire” a unui stat comunitar care nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin Tratate – vezi Pactul de Stabilitate şi Creştere).

Ca organ executiv al UE, puterile Comisiei se referă la următoarele categorii de probleme:

1. Funcţia de supraveghere legislativă: veghează la respectarea, interpretarea şi aplicarea corectă a Tratatelor (legislaţiei comunitare), împreună cu Curtea de Justiţie.

2. Funcţia de iniţiativă legislativă: formulează propuneri, recomandări şi avize pe linie legislativă, iniţiază dezvoltarea legislaţiei comunitare; făcând propunerile legislative Parlamentului şi Consiliului UE, Comisia trebuie să ţină seama de principiul subsidiarităţii: dacă problema respectivă nu se poate rezolva mai bine la nivel local, regional sau naţional.

3. Funcţia de execuţie: exercită competenţele de execuţie conferite de Consiliul UE – execuţia bugetului UE, aplicarea legislaţiei, a programelor şi politicilor comunitare. În cele mai multe cazuri, punerea efectivă în practică revine autorităţilor naţionale, regionale sau locale, însă Comisia supervizează implementarea acestora.

Activitatea Comisiei Europene pe linia aplicării politicii în domeniul

concurenţei În luna martie 2004, Comisia Europeană a somat firma Microsoft să

distribuie pe piaţa europeană o versiune a sistemului de operare Windows fără Media Player incorporat, aplicându-i şi o amendă record de 497 milioane de euro pentru încălcarea legislaţiei europene anti-trust. Microsoft a contesta decizia Comisiei Europene în faţa Curţii de Justiţie a UE, iar procesul se estimează că ar putea dura cinci ani.

În luna septembrie 2004, Comisia Europeană a amendat cu 2,5 milioane de euro producătorii de bere Kronenburg (1,5 milioane de euro) şi Heineken (1 milion de euro) pentru o încercare de a controla piaţa franceză en-gros a berii. Printr-un acord încheiat în martie 1996 (dar care nu a fost pus niciodată în practică), cele două firme, care controlau 60%, respectiv 30% din piaţa franceză la acel moment, au convenit să-şi sisteze temporar achiziţiile şi să distribuie volume egale de bere prin reţelele proprii.

În luna octombrie 2004, după 5 ani de investigaţii privind încălcarea regulilor anti- trust (în urma reclamaţiei concurentei Pepsi), Coca-Cola şi Comisia Europeană au încheiat o înţelegere conform căreia Coca-Cola va renunţa la practica semnării unor acorduri de exclusivitate cu distribuitorii de băuturi răcoritoare, prin care le impunea şi băuturile mai puţin populare, cum ar fi Sprite.

4. Funcţia de decizie: are putere de decizie proprie şi ia parte la

adoptarea actelor de către Consiliul European şi Parlamentul European. 5. Funcţia de reprezentare: este abilitată în domeniul reprezentării interne

şi internaţionale a UE, negociind acordurile internaţionale între UE şi alte ţări, permiţând UE să vorbească “cu o singură voce”.

Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului European, care are posibilitatea să o demită, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.

Sediul Comisiei este la Bruxelles, dar există şi birouri la Luxemburg, reprezentanţe în toate ţările UE şi delegaţii în principalele capitale ale lumii.

Comisia se întruneşte săptămânal, de regulă în zilele de miercuri, la Bruxelles. Deciziile se iau pe bază de vot, fiind necesar votul majorităţii simple, însă o dată propunerea adoptată, ea trebuie sprijinită necondiţionat de către toţi membrii.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene Curtea de Justiţie a fost creată în anul 1952, pe baza Tratatului CECO,

fiind compusă din şase judecători, din cele şase ţări semnatare. În prezent, Curtea de Justiţie este compusă din 25 judecători (câte unul

pentru fiecare stat membru) şi opt avocaţi generali, numiţi de comun acord de statele membre pentru un mandat de şase ani, reînnoibil. În acest fel, s-a dorit o reprezentare echilibrată a tuturor şcolilor de gândire juridică din ţările UE.

În Europa lărgită, s-a păstrat principiul existent anterior, după care este numit un singur judecător din fiecare stat membru, dar pentru simplificare şi creşterea eficientei, există şi posibilitatea de a crea o “Mare Cameră”, formată din doar 14 judecători, în locul sesiunilor plenare la care să participe toţi judecătorii.

Judecătorii Curţii de Justiţie trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă şi în acelaşi timp să întrunească condiţiile curente pentru exercitarea, în ţara lor de origine, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, având o competenţă juridică recunoscută. În consecinţă, ei nu pot deţine funcţii politice sau administrative şi nici nu se pot angaja în vreo profesie, alta decât activitatea didactică sau de cercetare ştiinţifică în domeniul dreptului, activităţi ce pot fi desfăşurate doar după obţinerea unei dispense excepţionale.

Din rândul lor, judecătorii aleg, pentru un mandat de trei ani, preşedintele Curţii de Justiţie. Acesta conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi deliberările. La fiecare trei ani, are loc şi o înlocuire parţială a judecătorilor.

Curtea este asistată de avocaţi însărcinaţi cu prezentarea, într-o manieră imparţială şi independentă, concluziilor motivate privind cazurile deferite în faţa Curţii. Din aceşti avocaţi, întotdeauna patru aparţin marilor state (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie), iar ceilalţi sunt numiţi alternativ din celelalte state. Condiţiile de eligibilitate sunt aceleaşi care se aplică şi judecătorilor.

Atribuţiile fundamentale ale Curţii de Justiţie pot fi separate pe trei mari direcţii:

1. controlul respectării dreptului comunitar; 2. interpretarea legislaţiei comunitare; 3. dezvoltarea legislaţiei comunitare. Sentinţele date de Curtea de Justiţie prevalează asupra celor pronunţate de

instanţele naţionale. De fapt, însăşi raţiunea creării Curţii de Justiţie a fost aceea de a interpreta şi aplica în mod unitar legislaţia europeană (dreptul comunitar). În timp, între instituţiile europene, Curtea de Justiţie a avut un rol important, în special în ceea ce priveşte problemele constituţionale (frecvente) rezolvate.

Jurisprudenţa creată de Curtea de Justiţie poate fi invocată de cetăţenii europeni în faţa instanţelor naţionale. Este amintită în acest sens, în mod special, contribuţia sa la facilitarea liberei circulaţii a mărfurilor între ţările UE, prin vasta jurisprudenţă creată în domeniile comercial şi vamal.

Dar, Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor adoptate de Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană sau Banca Centrală Europeană.

În atribuţiile Curţii de Justiţie intră şi rezolvarea unor diferende între statele

membre, instituţiile europene, firme şi cetăţeni. De exemplu, când în noiembrie 2003 Comisia Europeană a apreciat drept ilegală hotărârea

Consiliului Uniunii Europene de a suspenda aplicarea Pactului de Stabilitate şi Creştere (de fapt neluând în seamă propunerea Comisiei Europene de a se declanşa procedura disciplinară împotriva Franţei şi Germaniei, pentru depăşirea deficitului bugetar de 3% din PIB), a fost sesizată Curtea de Justiţie. În complet de 14 judecători, câteva luni mai târziu, la sfârşitul lunii aprilie 2004, cazul s-a judecat, iar prin sentinţa pronunţată ulterior, suspendarea Pactului de Stabilitate şi Creşterea fost apreciată drept incorectă.

Tribunalul de Primă Instanţă Aplicarea principiului celerităţii (rapidităţii) în soluţionarea cauzelor

înfăţişate Curţii, în condiţiile creşterii substanţiale a numărului acţiunilor supuse judecăţii sale, a determinat în anul 1989 crearea Tribunalului de primă instanţă, ca organism asociat Curţii de Justiţie, care să se ocupe de cazurile de mai mică importanţă. Dacă la început competentele erau limitate, din 1993 Tribunalul a primit în competenţă toate recursurile directe ale persoanelor fizice sau juridice împotriva judecătorilor comunitari, sub controlul juridic al Curţii.

Tribunalul este format astăzi tot din 25 judecători numiţi de statele membre pentru un mandat de şase ani, organizarea fiind similară celei de la Curtea de Justiţie, cu excepţia inexistenţei avocaţilor generali, înlocuiţi în caz de nevoie de către unul din judecători, însărcinat să le îndeplinească atribuţiile. Până în prezent, această posibilitate a fost utilizată extrem de rar. Preşedintele Tribunalului este ales pe termen de trei ani, dintre judecătorii membri.

3.4.3 Alte instituţii ale Uniunii Europene Curtea Europeană de Conturi Curtea Europeană de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată, la

iniţiativa Parlamentului European, la data de 22 iulie 1975 şi şi-a început activitatea în octombrie 1977.

Cu toate acestea, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, ea nu a fost considerată o instituţie comunitară, ci organism complementar cu caracter tehnic, şi în consecinţă nu a beneficiat de statutul celor patru instituţii fundamentale iniţiale (Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie).

În componenţa Curţii intră 25 membri proveniţi din cele 25 de state comunitare, numiţi de Consiliul European, după consultarea Parlamentului European, pentru un mandat de şase ani reînnoibil, cu unanimitate de voturi. După extinderea UE, deşi s-a păstrat regula numirii unui singur membru din fiecare ţară, pentru eficientizarea activităţii, se pot înfiinţa “Camere”, cu câţiva membri fiecare, orientate pe tipuri de probleme.

Membrii Curţii de Conturi trebuie să provină din instituţiile de control financiar extern ale ţării de origine, să fie independenţi şi nu pot îndeplini alte funcţii (remunerate sau nu) pe timpul mandatului.

Preşedintele este desemnat de membrii Curţii de Conturi, dintre ei, pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii.

Importanţa Curţii de Conturi printre instituţiile comunitare derivă din misiunea sa, de a controla legalitatea obţinerii veniturilor şi utilizării cheltuielilor bugetului comunitar, vizând întărirea disciplinei financiare.

Conform dispoziţiilor Tratatelor (CECO, CEE şi EURATOM), Curtea de Conturi controlează legitimitatea şi legalitatea totalităţii veniturilor şi cheltuielilor bugetare comunitare, exercitând controlul şi asupra beneficiarilor fondurilor comunitare, fie ei instituţii (chiar private) sau state (comunitare), precum şi asupra oricărui organism comunitar, în măsura în care prin actul său constitutiv nu a fost prevăzut altfel.

Spre deosebire de Curţile de Conturi naţionale, Curtea de Conturi a UE nu poate aplica sancţiuni juridice în cazul constatării unor încălcări ale legislaţiei, singurul instrument disponibil fiind informarea organismelor comunitare responsabile şi publicarea în Jurnalul Oficial al UE. Rezultatele controalelor sunt materializate în Rapoartele Anuale, care sunt trimise spre informare şi examinare (înainte de publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene) instituţiilor comunitare. Pe baza aceluiaşi Raport Anual, Parlamentul European acordă descărcarea bugetară Comisiei Europene.

O latură esenţială a activităţii Curţii Europene de Conturi o reprezintă asistenţa acordată autorităţilor bugetare (Parlamentului şi Consiliului UE) în exercitarea funcţiilor de control asupra execuţiei bugetului, dar îşi prezintă opinia şi cu ocazia adoptării unor reglementări financiare de interes din perspectiva bugetului UE.

Aparatul propriu al Curţii de Conturi este format din peste 500 de salariaţi, dintre care jumătate sunt auditori, organizaţi în grupuri de audit, ei fiind cei care realizează controalele în instituţiile europene şi în ţările care primesc finanţări din bugetul comunitar, pregătind apoi proiectele de rapoarte ce vor fi prezentate de către Curte.

Comitetul Economic şi Social Este un organism consultativ al CEE şi EURATOM, cu sediul la

Bruxelles, înfiinţat în anul 1957 prin Tratatul de la Roma, format din 317 membri (consilieri), din toate statele membre UE, numiţi pentru un mandat de patru ani, reînnoibil, de către Consiliul UE, cu consultarea Comisiei Europene. Modificările prevăzute de Tratatul de la Nisa au avut în vedere în perspectiva extinderii UE un număr maxim de membri limitat la 350, fără ca numărul de consilieri din cele 15 ţări ale UE la acel moment să fie modificat.

Membrii CES reprezintă instituţionalizat diferitele categorii socio-profesionale (societatea civilă), în primul rând pe agricultori, pe transportatori, muncitori, comercianţi, meşteşugari şi liber-profesionişti, iar rolul lor este consultativ, pentru Consiliul UE şi Comisie, în procesul decizional şi pe linie legislativă. Tocmai de aceea, CES a fost considerat o punte de legătură între Uniunea Europeană şi cetăţenii ei, vocea societăţii civile, promovând o societate mai participativă şi mai democratică.

Deşi au fost propuşi de guvernele ţărilor de origine, în exercitarea atribuţiilor membrii CES trebuie să fie pe deplin independenţi şi să acţioneze în interesul general comunitar.

Comitetul Economic şi Social – repartizarea mandatelor pe ţări

Ţara Nr. membri Ţara Nr. membri Franţa 24 Polonia 21

Germania 24 România 15 Italia 24 Bulgaria 12

Marea Britanie 24 Cehia 12 Spania 21 Ungaria 12 Austria 12 Lituania 9 Belgia 12 Slovacia 9 Grecia 12 Estonia 7 Olanda 12 Letonia 7

Portugalia 12 Slovenia 7 Suedia 12 Cipru 6

Danemarca 9 Malta 5 Finlanda 9 Irlanda 9

Luxemburg 6 222 - 122

Total 344 Comitetul se întâlneşte în adunări plenare, iar conducerea este

asigurată de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, aleşi la fiecare doi ani. Comitetul regiunilor A fost înfiinţat în anul 1994 pe baza prevederilor Tratatului de la

Maastricht (art. G.76) ca un nou organism, cu caracter consultativ, şi este format din 317 membri, reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale europene (vocea administraţiei locale).

Ei sunt numiţi de Consiliul UE, la propunerea statelor membre şi cu acordul Comisiei, pentru un mandat de patru ani, reînnoibil. Numărul mandatelor pentru fiecare ţară, stabilit în funcţie de populaţia acesteia, este acelaşi ca în cazul CES, atât în prezent cât şi în perspectiva extinderii UE.

Comitetul regiunilor este consultat de Consiliul UE sau de Comisia Europeană:

1. când consideră necesar (consultare facultativă), 2. conform prevederilor Tratatelor (consultare obligatorie), când

problemele privesc formarea profesională, cultura, sănătatea publică, reţelele de transport transeuropean, infrastructura de transport, telecomunicaţii şi domeniul energetic coeziunea economică şi socială, politica ocupării forţei de muncă sau legislaţia socială, adică sunt probleme de interes direct şi la nivel local şi regional.

Dinte membrii săi, Comitetul Regiunilor numeşte un preşedinte, pentru o perioadă de doi ani. În fiecare an sunt organizate cinci sesiuni plenare, care sunt pregătite în cadrul a şase comisii:

1. Comisia pentru politica de coeziune teritorială (COTER); 2. Comisia pentru politică economică şi socială (ECOS); 3. Comisia pentru dezvoltare durabilă (DEVE); 4. Comisia pentru cultură şi educaţie (EDUC); 5. Comisia pentru probleme constituţionale şi administrare

europeană (CONST); 6. Comisia pentru relaţii externe (RELEX). Banca Europeană de Investiţii Banca Europeană de Investiţii a fost înfiinţată în anul 1958, în baza

prevederilor Tratatului de la Roma, ca o instituţie autonomă non-profit, menită să sprijine procesul de integrare europeană, prin finanţarea anumitor tipuri de proiecte de investiţii. Ulterior, din anul 1994, odată cu crearea Fondului European de Investiţii, a devenit acţionar majoritar al acestuia.

Statutul BEI a fost însă revizuit cu ocazia fiecărei extinderi a UE, astfel încât astăzi sunt membri ai băncii toate statele UE.

Participarea la capitalul BEI la data de 1 mai 2004 (în EUR)

Ţara Capital subscris Germania 26.649.532.500 Franţa 26.649.532.500 Italia 26.649.532.500 Marea Britanie 26.649.532.500 Spania 15.989.719.500 Belgia 7.387.065.000 Olanda 7.387.065.000 Suedia 4.900.585.000 Danemarca 3.740.283.000 Austria 3.666.973.500 Polonia 3.411.263.500 Finlanda 2.106.816.000 Grecia 2.003.725.500 Portugalia 1.291.287.000 Cehia 1.258.785.500 Ungaria 1.190.868.500 Irlanda 935.070.000

Slovacia 428.490.500 Slovenia 397.815.000 Lituania 249.617.500 Luxemburg 187.015.500 Cipru 183.382.000 Letonia 152.335.000 Estonia 117.640.000 Malta 69.804.000 Total 163.653.737.000

Sursa: http://www.eib.org/about/structure/department.asp?dep=108 Conform Protocolului asupra Statutului BEI (art. 8), conducerea revine

Consiliului guvernatorilor, Consiliului de administraţie şi Comitetului de direcţie.

1. Consiliul guvernatorilor, autoritatea supremă, este compus din miniştri, desemnaţi de statele membre (de regulă miniştrii de finanţe). Consiliul stabileşte coordonatele politicii de credit, decide majorarea capitalului subscris, aprobă raportul anual, bilanţul şi contul de profit şi pierderi, numeşte şi demite membrii Consiliului de Administraţie şi ai Comitetului de direcţie, autorizează banca să finanţeze proiecte în afara Uniunii.

Deciziile Consiliului guvernatorilor sunt adoptate cu o majoritate de voturi reprezentând cel puţin 50% din capitalul subscris, dar pentru câteva decizii importante este cerută unanimitate de voturi.

2. Consiliul de administraţie, prezidat de preşedintele BEI, are drept misiune aprobarea creditelor şi garanţiilor sau contractarea de împrumuturi şi condiţiile realizării acestora şi asigură conducerea în bune condiţii a băncii.

Din Consiliul de administraţie fac parte 25 de administratori (câte trei din Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie, câte doi din Spania şi unul în cazul celorlalte ţări) şi 13 supleanţi (câte doi desemnaţi de Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie, unul numit de comun acord de Spania şi Portugalia, unul numit de Belgia, Olanda şi Luxemburg, unul numit de comun acord de Danemarca, Grecia şi Irlanda, un supleant desemnat de comun acord de Austria, Finlanda şi Suedia şi unul desemnat de Comisia Europeană), numiţi pentru 5 ani de către Consiliul guvernatorilor, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.

3. Comitetul de direcţie este format dintr-un preşedinte şi şapte vicepreşedinţi, numiţi de Consiliul guvernatorilor pentru 6 ani (cu posibilitatea reînnoirii mandatului), la propunerea Consiliului de administraţie. Rolul său este de a asigura administrarea ordinară (zilnică) a băncii, pregătind deciziile Consiliului de administraţie şi formulând avize în cazul acordării creditelor şi garanţiilor sau al proiectelor de împrumuturi.

Pe lângă aceste organe de conducere, art. 14 din Statutul BEI face referire la un comitet, format din 3 membri numiţi de Consiliul guvernatorilor, care verifică anual regularitatea operaţiunilor şi registrelor băncii, confirmând bilanţul şi contul de profit şi pierderi.

În desfăşurarea activităţii sale, BEI cooperează cu alte instituţii ale UE, reprezentanţii săi având dreptul să participe la comitete ale Parlamentului

European, iar preşedintele băncii poate participa la întrunirile Consiliului Uniunii Europene.

BEI finanţează proiecte de investiţii atât în ţările membre (aproape 90% din total) cât şi în ţările candidate, dar ca excepţie pot fi finanţate proiecte şi din alte ţări (în ţările mediteraneene, în ţările ACP, în America Latină şi Asia). Proiectele eligibile pentru finanţarea BEI trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. să contribuie la îndeplinirea obiectivelor UE (creşterea competitivităţii industriei europene, crearea reţelelor trans-frontaliere de transport, telecomunicaţii şi energie, dezvoltarea sectorului TI, dezvoltarea durabilă, îmbunătăţirea serviciilor educaţionale şi în domeniul sănătăţii);

2. să fie în avantajul regiunilor mai puţin dezvoltate; 3. să contribuie la atragerea altor surse de finanţare. Resursele BEI pentru activitatea de creditare provin – într-o mică

măsură – din contribuţia ţărilor membre la capitalul social şi, în completare, din emisiuni de titluri pe piaţa financiară internaţională, ratingul excelent (AAA) dat de încrederea publicului în acţionarii săi, statele UE, permiţându-le să se împrumute la un cost al capitalului redus, inaccesibil clienţilor săi.

Ombudsmanul Ombudsmanul, cunoscut şi sub numele de mediatorul european,

(instituţie având drept echivalent românesc avocatul poporului) a fost creat prin Tratatul de la Maastricht în scopul protejării cetăţenilor europeni de eventualele abuzuri ale unor instituţii europene.

În acest sens, ombudsmanul primeşte plângeri de la cetăţenii europeni (ai statelor UE sau rezidenţi în UE), dar şi de la firme, asociaţii sau alte organisme înregistrate oficial în UE, şi încearcă să le soluţioneze reclamaţiile.

Ombudsmanul este ales de Parlamentul European pentru un mandat de cinci ani, reînnoibil, iar anual, prezintă un raport Parlamentului European privind rezultatele obţinute în soluţionarea plângerilor.

În activitatea sa trebuie să fie complet independent şi imparţial, nu poate cere sau accepta instrucţiuni de la guverne sau alte instituţii, şi nici nu poate exercita, pe timpul mandatului său, altă activitate profesională, remunerată sau nu.

În analiza cazurilor reclamate de “maladministraţie” (administrare necorespunzătoare – abuz de putere, discriminare, inechitate, procedură incorectă, întârzieri nejustificate, absenţa sau refuzul informării) pe care le investighează ombudsmanul, instituţiile şi organismele UE sunt obligate să-i ofere orice informaţie cerută şi să-i permită accesul la orice dosar, cu excepţia unor cazuri de confidenţialitate prestabilite.

3.4.4 Agenţiile comunitare

Sistemul instituţional al UE cuprinde şi 19 organisme descentralizate,

cunoscute sub numele de agenţii: � 15 agenţii specializate (numite şi comunitare, având în vedere

conexiunea cu “primul pilon” al UE);

� 2 agenţii în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comune (“al doilea pilon” al UE): Institutul european pentru studii de securitate şi Centrul de sateliţi al UE;

� 2 agenţii în cadrul cooperării organelor de poliţie şi judiciare în materie de infracţiuni (“al treilea pilon” al UE): Biroul european de poliţie (EUROPOL) şi Eurojust.

Cele 15 agenţii specializate sunt: 1. Centrul european pentru dezvoltarea formării profesionale; 2. Fundaţia europeană pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă; 3. Agenţia europeană de mediu; 4. Fundaţia europeană de pregătire profesională; 5. Centrul european de monitorizare pentru droguri şi dependenţi de

droguri; 6. Agenţia europeană pentru evaluarea produselor medicinale; 7. Oficiul pentru armonizarea pieţei interne (mărci de comerţ şi design); 8. Agenţia europeană pentru siguranţa şi sănătatea muncii; 9. Biroul comunitar pentru varietatea plantelor; 10. Centrul de traduceri; 11. Agenţia europeană pentru reconstrucţie; 12. Centrul european de monitorizare privind rasismul şi xenofobia; 13. Autoritatea europeană pentru siguranţa alimentelor; 14. Agenţia europeană pentru siguranţa maritimă; 15. Agenţia europeană pentru siguranţa aviatică. Deşi în denumirea lor se regăseşte atât denumirea de fundaţie, centru,

oficiu sau birou, toate aceste organisme sunt considerate agenţii ale Uniunii Europene.

4. UE - centru de putere în economia mondială

Vorbind despre Uniunea Europeană ca despre o entitate economică, se poate

afirma, fară riscul unei erori, că indicatorii săi de performanţă îi dau dreptul să aspire la rolul de copartener alături de SUA în gestionarea fluxurilor economice la nivel mondial. Bazându-se pe o industrie şi o agricultură performante şi pe un sector al serviciilor bine dezvoltat, UE îşi concentrează atenţia spre implementarea unor politici de coeziune care să omogenizeze spaţiul economic european pentru a-i conferi un surplus de performanţă. Oricum, chiar şi în condiţiile actuale, performanţele Uniunii Europene în întregime sau ale Zonei Euro sunt comparabile la nivel internaţional cu cele ale principalelor două state dezvoltate, SUA şi Japonia. Sub aspect sectorial, principalele dimensiuni ale forţei economice a UE sunt trasate de industrie, agricultură şi comerţul cu bunuri şi servicii. De asemenea, UE este o forţă şi în ceea ce priveste investitiile străina directe.

Odată cu dispariţia URSS-ului de pe harta lumii, a avut loc o reaşezare şi o redimensionare geostrategică, politică şi economică la nivel mondial. Modelul multipolar pe care se bazase economia mondială în ultimul sfert de veac a fost înlocuit în anii '90 cu unul tripolar construit pe rivalitatea între trei puteri: SUA, UE, Japonia. Aflate într-o perioadă de căutări şi restructurări, ultimele două, UE şi Japonia, au pierdut din ritm, sub aspect economic, de-a lungul ultimului deceniu al secolului XX. Dar chiar şi în aceste condiţii, ele au reuşit să-şi păstreze într-o oarecare măsură statutul de superputeri economice care contrabalansează cel puţin în domeniul economic ascensiunea americană la nivel global.

Care sunt resursele de care dispune la ora actuală UE, comparativ cu ale

SUA şi Japoniei? Intindere şi populaţie. Cu toate că populaţia şi aria geografică de întindere

sunt criterii secundare de ierarhizare a ţărilor, ele nu pot fi neglijate datorită potenţialului de dezvoltare pe care-l conferă. Este adevărat, există ţări cu populaţie redusă dar cu un output mai mare decât ţări cu populaţie de câteva ori mai numeroasă (de exemplu Japonia are o populaţie de 10 ori mai mică şi un PIB de cinci ori mai mare faţă de China), dar nuanţările asupra evoluţiilor viitoare trebuie să ţină cont şi de cei doi indicatori. Pentru că pot exista ţări cu un grad de dezvoltare ridicat dar în care ritmurile de creştere economică sunt extrem de reduse datorită îmbătrânirii populaţiei. Totodată trebuie ţinut cont ca unul din cei mai importanţi factori care au determinat în sec XVI - XVIII ascensiunea unor ţări precum Olanda şi Anglia a fost factorul demografic.

Cu o populaţie de 378 mii. locuitori, UE-15 ocupa o întindere de 3191 mii km , de 3 ori mai mică decât Statele Unite (9809 mii km ), dar mult mai mare faţă de Japonia (370 mii km2).

Densitatea populaţiei de 118 loc/km era mult mai ridicată decât în SUA (29 loc/km), dar mai mică decât în Japonia, care are una dintre cele mai mari densităţi de populaţie la nivel mondial (334 loc/km2). Rata mică de creştere a populaţiei, de doar 0,3%, a determinat o îmbătrânire a populaţiei, piramida vârstelor având o bază îngustă, fenomen ce poate afecta pe viitor potenţialul uman de dezvoltare economică. Marea majoritate a populaţiei este concentrată în zona urbană (80% în UE, 77% în SUA şi 79% în Japonia), aceasta fiind o rezultantă directă a gradului de industrializare a ţării sau regiunii respective.

Resursele naturale constituie un element important pentru dezvoltarea unei economii. De modul în care are loc aprovizionarea cu materii prime şi materiale depinde în bună parte calitatea şi cantitatea outputului obţinut. In condiţiile în care o economie nu-şi poate acoperi într-o pondere satisfăcătoare necesarul de materii prime, va fi extrem de vulnerabilă la oscilaţiile de pe pieţele specifice mondiale, ceea ce va afecta în mod negativ costurile de producţie şi va diminua în mod direct sau indirect puterea de cumpărare a consumatorilor.

Din punct de vedere al resurselor naturale, UE se află în aceeaşi poziţie de mijloc, fiind relativ săracă în materii prime şi mai ales în resursele petroliere care stau la baza oricărei industrii. Urmările acestei stări de fapt se resimt periodic în economia europeană extrem de sensibilă la variaţiile preţului petrolului de pe pieţele internaţionale. Spre deosebire de Statele Unite care-şi asigură 40% din necesarul de petrol din resurse proprii şi deţine resurse enorme în conservare, UE nu-şi poate satisface decât 20% din nevoi prin resursele proprii.

La cărbune, SUA realizează o producţie pe cap de locuitor de 2,5 ori mai mare decât UE şi de 574 ori mai mare decât Japonia. Situaţia nu se redresează când e vorba de minereurile feroase, producţia SUA fiind de 28 ori mai mare iar a Japoniei neglijabilă. La gaze naturale SUA are o producţie pe cap de locuitor de 4 ori mai mare decât UE.

Produsul Intern Brut. Unul dintre cei mai importanţi indicatori pentru

efectuarea de comparaţii internaţionale este PIB. Redând volumul valoric al tuturor bunurilor şi serviciilor create într-o anumită economie pe o anumită perioadă de timp de agenţii economici ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul acelei ţări, PIB-ul oferă o imagine de ansamblu a capacităţilor productive ale ţării respective.

Din punct de vedere al outputului realizat, UE ocupă aceeaşi poziţie de mijloc în cele mai multe cazuri. Cu un PIB de 6430,372 mld. euro la nivelul anului 2000, Zona Euro se află puţin înaintea Japoniei (5145,362 mld. euro) dar semnificativ în urma SUA (10.708,897 mld. euro) . Dacă luăm în considerare Europa celor 15, situaţia era substanţial mai bună, PIB-ul crescând la 8524,371 mld. euro în preţuri curente, ceea ce demonstrează că în perspectiva lărgirii Uniunii Monetare, Europa se apropie semnificativ de performanţele economiei americane.

In raport cu economia mondială, se poate spune despre Euro 12 că reprezenta o adevărată forţă, o populaţie ce reprezintă doar 5% din populaţia lumii reuşind să producă 15,9% din PIB-ul mondial. Informaţia este şi mai interesantă când se vorbeşte despre UE15: acesta producea 20,2% din PIB-ul mondial, cu doar 2,1 puncte procentuale mai puţin decât SUA şi cu 12,3 puncte procentuale mai mult decât Japonia.

O informaţie mai relevanta asupra nivelului de viaţă şi a standardelor de dezvoltare o conferă PIB pe cap de locuitor. Calculat la preţurile pieţei, pe primul loc se situează Japonia cu 40.593 euro/loc, urmată îndeaproape de SUA cu 38.888 euro/loc şi la o distanţă apreciabilă de UE-15 cu 22.523 euro/loc. Trebuie remarcat însă că media scăzută pentru Uniunea Europeană este o consecinţă a faptului că există diferenţe destul de mari între statele membre ale Uniunii.

Preţurile pieţei nu sunt deosebit de relevante pentru a determina indicatorii pe cap de locuitor ai unei ţări, existând o serie întreagă de diferenţe care fac irelevante asemenea demersuri. Aducând la acelaşi numitor produsul intern brut pe cap de locuitor, calculându-1 prin prisma parităţii puterii de cumpărare standard, ierarhia se modifică sensibil între primele două clasate, SUA şi Japonia.

Se poate spune că, pe cap de locuitor, americanii produceau în 2000 cu 53,8% mai mult decât europenii iar japonezii cu 11,1%. De această dată situaţia este mult mai apropiată de adevăr.

Privit prin prisma ratelor de creştere a PIB, ce arată starea economiei la momentul respectiv şi care pot oferi informaţii despre trendul activităţii economice din ţara respectivă, de-a lungul ultimului deceniu al secolului XX, Statele Unite au avut cea mai dinamică creştere, cu o rată medie de 3,3%, urmată de UE cu 2,1% şi la distanţă mare de Japonia aflată în criză, cu 1,3%.

Primii doi ani ai mileniului trei au adus o modificare de ierarhie, SUA intrând într-o perioadă de criză accentuată, după mai bine de 10 ani de creştere susţinută. Această criză a atras după sine şi economia mondială, determinând o recesiune la nivel global.

Ponderea în schimburile internaţionale. Mercantiliştii considerau ca bogăţia unei ţări este direct legată de volumul mărfurilor exportate. Chiar dacă teoriile moderne au revizuit această opinie, adăugând şi alte elemente care contribuie la bogăţia unei ţări, schimburile externe rămân extrem de importante pentru o ţară. Volumul exportului net este un indicator care, alături de alţi indicatori, poate exprima nivelul de dezvoltare şi competitivitatea economiei respective. Totodată, de nivelul exportului depinde rezerva valutară a statului respectiv. De nivelul importurilor depinde calitatea şi gradul de aprovizionare a pieţelor interne cu materii prime dar si cu produse finale. In contextul specializării internaţionale, comerţul internaţional a cunoscut o amploare deosebită. Aşadar, volumul său poate oferi informaţii şi despre gradul de specializare internaţională.

Europa exportă o mare parte din produsele sale, ocupând o pondere de 39,2% din totalul exporturilor la nivel global. Din acest punct de vedere, UE se situează net în faţa Statelor Unite (cu doar 13,6% din total exporturi) şi a Japoniei (cu 6%). Se poate afirma din acest punct de vedere că UE este cea mai mare putere comercială a lumii. Chiar şi în condiţiile în care se elimină schimburile intracomunitare, UE îşi păstrează o poziţie privilegiată, deţinând 18,8% din volumul schimbului cu bunuri şi 23,8% din volumul schimbului cu servicii, părăsind însă primul loc în favoarea Statelor Unite.

Cum se explică totuşi paradoxul că, deşi ca nivel al producţiei se află în urma SUA, exportă pe ansamblu mult mai mult decât aceasta?

• în primul rând este vorba de producţia firmelor multinaţionale, multe dintre ele având capital american sau japonez, a căror producţie finală este reorientată către pieţele dezvoltate ale ţărilor de origine a capitalurilor;

• în acelaşi timp, dacă se ia în considerare şi valoarea adăugată netă a exporturilor europene, diferenţa nu mai este atât de semnificativa. In timp ce produsele americane şi japoneze exportate au o valoare adăugată ridicată, incluzând tehnologie de vârf, exporturile nete ale UE sunt axate într-o pondere însemnată pe produse agricole, energie, textile şi îmbrăcăminte etc, adică produse cu un grad mai scăzut de prelucrare;

• mai poate fi vorba şi de puterea de cumpărare, care este cu aproximativ 50% mai mare în SUA decât in Europa;

• trebuie ţinut cont şi de faptul că o bună parte a schimburilor au loc la nivel intracomunitar. In viitor va fi necesar să se renunţe la contabilizarea schimburilor intracomunitare, care vor apare doar ca fluxuri interne, la fel cum apar în SUA, atunci cînd e vorba de acte de

vânzare-cumpărare între statele membre. Exporturile extracomunitare ale UE sunt mai mici decât cele ale SUA;

• ca argument final, deşi balanţa comercială a zonei euro arăta în 2001 un excedent net de 105 mld. dolari, venitul net a avut un sold negativ, de 22,1 mld dolari. Şi situaţia aceasta se perpetuează în mod constant de-a lungul ultimului deceniu. Aşadar, chiar dacă europenii exportă o cantitate mai mare de mărfuri, valoarea lor adăugată este mai scăzută, şi deci avantajul net poate fi de partea americanilor.

Dimensiunea monetară a puterii economice a Uniunii Europene Formarea Uniunii Monetare a contribuit fundamental la definirea Uniunii

Europene ca pol de putere pe harta economică şi politică a lumii. Nu puţine au fost cazurile în care specialiştii au considerat că UME este "cea mai importantă transformare a sistemului monetar internaţional de la tranziţia la ratele de schimb flexibile din anii 70, conferinţa de la Bretton Woods din 1944, înlocuirea lirei sterline cu dolarul ca monedă universală de schimb în perioada interbelică şi consolidarea etalonului aur din secolul XIX" (C. Randall Henning).

Constituind ultimul pas al integrării pe linie economică, moneda unică a trebuit să facă faţă unor piedici pe multiple planuri. Plecând de la teoria spaţiului optim al monedei a lui R. Mundell, ajungem la concluzia că oficialii europeni au trebuit să facă faţă unei alegeri extrem de dificile în a promova dezvoltarea comerţului şi a cooperării la nivel microeconomic între statele membre în defavoarea stabilităţii macroeconomice generate de eliminarea variaţiei ratelor de schimb şi a ratelor dobânzilor. Creşterea gradului de liberalizare a condus însă la o intensificare a schimburilor favorabilă evoluţiei monedei unice, promovând-o în postura de monedă internaţională. La ora actuală, euro îndeplineşte toate cerinţele unei monede internaţionale, fiind frecvent folosită atât în sectorul oficial cât şi în cel privat.

Chiar dacă, în continuare, dolarul rămâne cea mai importantă monedă internaţională, trebuie remarcat faptul că euro a devenit în numai câţiva ani a doua monedă ca importanţă în schimburile internaţionale. Ce anume ne determină să afirmăm acest lucru?

In primul rând factorul cantitativ: • Dimensiunea spaţiului economic ce foloseşte euro ca monedă de

schimb. El contabilizează 15,9% din PIB-ul mondial, ceva mai puţin decât principalul rival, SUA (22,3%), dar mai mult decât dublu faţă de Japonia (7,9%);

• Ponderea pe care o are zona euro în cadrul comerţului mondial, unde UE contabilizează 18,8% din comerţul cu bunuri şi 20,8% din comerţul cu servicii, faţă de 20,8% la bunuri şi 21,2% la servicii pentru SUA şi 8,8% la bunuri şi 8,2% la servicii pentru Japonia;

• Ponderea zonei euro în fluxul de investiţii străine directe, unde în anul 2000 deţinea 47% din totalul ieşirilor, faţă de cele 19,6 ale SUA şi 4,6% ale Japoniei.

Un al doilea factor extrem de important care face din euro o veritabilă monedă internaţională este stabilitatea, care se reflectă în performanţele principalilor indicatori macroeconomici şi mai ales în rata redusă a inflaţiei corelată cu creşterea economică stabilă.

Al treilea factor îl reprezintă integrarea pieţelor financiare europene care face din euro o monedă cerută pe pieţele financiare internaţionale.

Folosirea monedei europene de către sectorul privat a beneficiat de o creştere continuă începând cu anul 2000. Inainte de introducerea la 1 ianuarie 2002 a bancnotelor şi monedelor în circulaţie, ponderea euro în intermedierea tranzacţiilor internaţionale era estimată la circa 17% din total. După 1 ianuarie 2002, această pondere a crescut semnificativ mai ales datorită dispariţiei monedelor naţionale în spaţiul unic. Acelaşi fenomen s-a înregistrat şi în privinţa folosirii euro ca mijloc de plăţi şi mijloc de raportare a plăţilor. Dacă în octombrie 2000 doar 24% din tranzacţiile internaţionale ale agenţilor rezidenţi erau denominalizate în euro, după 1 ianuarie 2002 ponderea a crescut la peste 53%. In domeniul finanţărilor şi al investiţiilor internaţionale, cota euro în denominalizarea instrumentelor financiare era, în septembrie 2001, între 22% şi 34%, în funcţie de instrumentul folosit, faţă de doar 19% în perioada 1994-1998. Centralizând aceste informaţii într-o concluzie, reiese că folosirea monedei unice de către sectorul privat la nivel internaţional a cunoscut o creştere semnificativă şi continuă după anul 2000, aducând euro în poziţia secundă la nivel mondial.

In ceea ce priveşte sectorul oficial, în 2003 cincizeci şi şase de state din afara spaţiului euro foloseau euro ca monedă de referinţă in determinarea ratelor de schimb. Printre aceste state se numără, în special, ţările candidate la aderare şi ţările din Europa şi Africa ce au intense legături comerciale cu UE. Euro a devenit şi o importantă monedă de rezervă. Raportul anual al FMI pe anul 2000 arată că euro este a doua moneda ca importanţă, după dolar, în constituirea rezervelor internaţionale, cu o pondere de 12,5%, faţă de 66,2% pentru dolar şi 5,1% pentru yenul japonez.15

Pe ansamblu, atât pentru sectorul privat cât şi pentru cel oficial, moneda europeană ocupă locul secund, după dolar. Există însă încă un mare decalaj între ponderile în care cele două monede sunt folosite în cadrul tranzacţiilor internaţionale, fapt ce poate conduce într-o analiză statică la concluzia că raportul de forţe nu justifică pretenţiile euro de a fi privită ca un concurent veritabil pentru rolul jucat de dolar în sistemul monetar internaţional. Intr-o analiză dinamică însă, evoluţiile pozitive ale monedei unice europene sunt în măsură să alimenteze optimismul oficialilor europeni şi speranţele unei alternative viabile la supremaţia incontestabilă a dolarului.

Relaţia viitoare între euro şi dolar trebuie privita unghiular, din două perspective:

Una pe termen mediu, ce se întinde de-a lungul fazei de tranziţie şi acomodare a economiei europene la moneda unică şi care nu va fi marcată de răsturnări spectaculoase de situaţie la nivel internaţional. De-a lungul acestei etape, dolarul va juca în continuare rolul principal în spectacolul financiar internaţional. De atitudinea pe care o vor adopta oficialităţile americane faţă de UEM va depinde, în bună măsură, ascensiunea economiei europene şi implicit a monedei unice în cadrul economiei mondiale. O eventuală rigiditate a SUA faţă de această ascensiune ar naşte stări conflictuale nebenefice pentru nici una din părţi. SUA trebuie să conştientizeze faptul că trebuie să facă unele concesii faţă de UE şi că o Europă puternică din punct de vedere economic nu reprezintă un pericol ci un stimulent pentru economia americană.

Una pe termen lung, analizată într-un context monetar bipolar, în care moneda euro va putea fi aşezată pe picior de egalitate cu dolarul, atat la nivelul sectorului privat cât şi al celui oficial şi, implicit, în cadrul organismelor financiare internaţionale, dominate incontestabil la ora actuală de către puterea dolarului. In contextul crizelor ce au dominat scenele financiare în ultimul deceniu, un parteneriat

între cele două monede ar putea conduce la o mai mare stabilitate a pieţelor financiare internaţionale şi implicit la diminuarea fluctuaţiilor din economia mondială, actualmente extrem de sensibile la oscilaţiile economiei americane. Fenomenul de contagiune a economiei mondiale la problemele economiei americane ar putea fi diminuat sau chiar stopat în situaţia în care ar exista o monedă euro puternica si stabila care să preia efortul de echilibrare a pieţelor internaţionale în cazul destabilizării dolarului.

Relaţiile viitoare dintre SUA şi UE vor fi marcate de o creştere a cooperării pe plan economic şi monetar, deoarece introducerea monedei unice conduce la o creştere a costurilor unor eventuale stări conflictuale. Ambele regiuni vor încerca să întărească şi să extindă cooperarea regională. Intărirea euro va determina o accentuare a dolarizării economiei sud americane şi va accelera procesul de integrare a continentului nord american în cadrul NAFTA, deoarece dolarul, aşa cum am văzut din cifrele prezentate mai sus, îşi pierde în bună parte sfera de influenţă în Europa, trebuind să compenseze printr-o presiune mai mare în alte regiuni.

Un rol foarte important în intensificarea conlucrării între cele două părţi îl vor juca firmele multinaţionale, cu extinse interese la nivel global şi care nu-şi pot permite să piardă datorită unor stări ostile între două regiuni şi două monede atât de puternice. Presiunea pieţei va conduce la o disipare a tensiunilor născute din raporturile de forţă şi va impune necesitatea apariţiei compromisului de ambele părţi.

5. Integrarea economică regională în America Latină

5.1. Privire de ansamblu asupra procesului de

integrare în America Latină În măsura în care instituţiile economice şi politice determină rolul

internaţional al unei regiuni, America Latină este comparabilă cu naţiunile de pe ţărmul Atlanticului de Nord. Sistemele sale politice sunt democratice; economiile sunt tot mai mult orientate spre piaţă iar disputele intervenite între statele regiunii sunt soluţionate de cele mai multe ori prin negocieri sau arbitraj. În America Latină, mai mult decât în oricare altă zonă, cheltuielile militare sunt cele mai reduse ca pondere în PIB, iar războaiele între ţările regiunii sunt practic excluse. Ţări ca Argentina, Brazilia, Mexic „intră în lumea globalizată şi demonstrează succesul principiilor democraţiei şi pieţelor libere”. Mai există însă o Americă Latină în care prăpastia dintre bogaţi şi săraci se adânceşte tot mai mult iar accesul la tehnologiile avansate şi la Internet este practic nul.

Timp de trei decenii, după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, America Latină a fost o regiune a regimurilor autoritare, multe dintre ele militare, unele menţinându-se la putere prin metode represive. Începând cu anii 1980, civilii aleşi pe baza votului universal au înlocuit conducătorii militari iar parlamentele şi-au recăpătat puterea de a emite iniţiative legislative. În aceeaşi perioadă, în Argentina, Brazilia, Mexic şi Chile, guvernele centrale şi cele ale provinciilor din întreaga emisferă au privatizat numeroase întreprinderi şi s-au adaptat exigenţelor economiei de piaţă. Inflaţia a fost redusă în mare măsură, competitivitatea globală s-a îmbunătăţit mult iar schimburile comerciale libere au devenit, cel puţin formal, obiectivul tuturor ţărilor din regiune.

La începutul anilor 1990 America Latină a înregistrat progrese importante pe calea integrării economice odată cu negocierea şi punerea în practică a unor noi acorduri multilaterale de mari proporţii cum ar fi: Tatatul de constituire a Pieţei Comune a Sudului (Mercosur), Acordul de Liber Schimb Nord – American (NAFTA), constituirea Grupului celor Trei (Columbia, Mexic şi Venezuela), precum şi cu reactivarea unor acorduri anterioare, ca de exemplu, instituirea de către ţările Grupului Andin a tarifului extern comun (TEC), constituirea unor subgrupări în cadrul Pieţei Comune a Americii Centrale sau încheierea a numeroase acorduri bilaterale în cadrul Asociaţiei Latino-Americane de Integrare (ALADI). Acest ansamblu de acorduri regionale a condus la o accentuare a procesului de liberalizare a schimburilor economice iar prin ritmul şi amploarea sa, este fără precedent în eforturile de integrare economică.

Integrarea latino-americană a fost caracterizată printr-o puternică subregionalizare în timpul anilor nouăzeci ai secolului trecut. Vechiul proiect de constituire a unui mare spaţiu economic regional prin mijlocul unei pieţe comune latino-americane a fost substituită printr-o subregionalizare a integrării în jurul a doi poli: unul sud-american promovat prin Piaţa Comună a Sudului (Mercosur) şi unul caraibian în jurul Asociaţiei Statelor Caraibelor (AEC). Ca urmare, Piaţa Comună Central-Americană (MCCA), Comunitatea Caraibelor (CARICOM) şi Grupul celor Trei (G-3) au promis o convergenţă graduală în interiorul AEC. Cu toate că AEC nu a înlocuit initiativele subregionale deja existente, crearea sa a fost

prima acţiune care a vizat punerea în practică a unui nou regionalism caraibian, caracterizat prin promovarea mecanismelor de cooperare şi integrare între toate statele Bazinului Caraibe, prin antrenarea unei politici de depăşire a vechilor percepţii etno-culturale care au separat de multe ori ţările regiunii.

Celălalt pol al integrării se derulează în conul sudic latino-american. El se referă la Mercosur, schema care a avut cel mai mare succes în istoria integrării regionale a acestei părţi a continentului. Majoritatea obiectivelor pe care conducerea Mercosur-ului le-au prevăzut în Tratatul de la Asunción în anul 1991 au fost îndeplinite. Mercosur este o zonă de liber schimb şi o uniune vamală imperfectă. Succesul grupării Mercosur a convins ţările sud-americane să iniţieze negocierea de acorduri de liber schimb şi asociere economică cu această schemă de integrare. Este cazul unor state precum Chile şi Bolivia, care au semnat acorduri cu Mercosur în iunie şi decembrie 1996. Mercosur şi Comunitatea Andină au derulat de asemenea negocieri pentru crearea unei zone de liber schimb care să includă toate statele membre. Rezultatele acestor negocieri a fost semnarea unui acord cadru între cele două grupări de integrare. În ciuda dificultăţilor apărute în cadrul negocierilor care au urmat acestui acord, integrarea sud-americană nu a fost întreruptă. Brazilia a semnat un tratat de liber schimb cu ţările andine în iunie 1999, considerat ca primă acţiune pentru crearea unei Arii Sud-Americane a Liberului Schimb (ASLEC, abrevierea în limba franceză). Mai mult, ţările andine şi alte state membre ale Mercosur au continuat negocierile pentru liberalizarea schimburilor comerciale.

Succesul acestor grupări subregionale demonstrează pe de altă parte nereuşita strategiei de integrare multilaterală latino-americană lansată odată cu Asociaţia Latino-Americană de Liber Schimb (ALALE), între anii 1960-1980 şi Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI), în 1980. Eşecul grupărilor ALALE şi ALADI au convins guvernele statelor membre că realizarea unei pieţe comune este un ţel încă dificil de atins. Cele două grupări au demonstrat că există o diversitate de factori care împiedică crearea unei pieţe comune latino-americane. Printre aceştia, pot fi menţionaţi:

- Slăbirea interdependenţei economice dintre ţările Americii de Sud şi Mexic, America Centrală şi Caraibe;

- Dependenţa Mexicului şi a ţărilor Bazinului Caraibelor de Statele Unite ale Americii;

- Strategia de diversificare a pieţelor pentru a deveni Global Traders pusă la cale de ţări precum Brazilia şi Chile în timpul anilor 1970-1980;

- Problemele de comunicaţii şi de infrastructură care există între conul de sud, Bazinul Caraibe şi Mexic;

Toţi aceşti factori au determinat guvernele să îşi modifice strategia de integrare de la multilateralismul latino-american la subregionalism şi bilateralism. Experienţa Mercosur şi reactivarea cu succes a MCCA, CARICOM şi Pactul Andin, demonstrează, cel puţin pentru moment, superioritatea strategiilor de integrare subregională; integrarea subregională ar putea fi considerată ca primul pas în acţiunea de creare a unei pieţe comune. Într-un context de regionalism deschis, diversele scheme subregionale vor putea converge spre o mare piaţă comună latino-americană.

Deşi ideea de construire a unui spaţiu regional a devenit secundară la ora actuală, ea nu a dispărut din discursurile integraţioniste. În primul rând, în documentele finale ale summit-urilor preşedinţilor Grupului de la Rio se fac adesea referiri la piaţa comună latino – americană. În al doilea rând, există întotdeauna o instituţie care încurajează crearea unei piaţe comune: ALADI, recunoscută ca suport

pentru realizarea acestui obiectiv, în ciuda multor eşecuri înregistrate. Pe lângă această strategie de dezvoltare subregională, ţările au lansat şi o strategie complementară pentru favorizarea schimburilor comerciale şi anume, acordurile bilaterale de liber schimb, care au devenit foarte numeroase în ultimii ani, astfel încât ele pot fi considerate o a doua strategie de integrare după politica subregională. Trebuie subliniat faptul că strategia referitoare la crearea pieţei comune latino-americane nu a fost eliminată, în viitor fiind practic exclusă o fragmentare a integrării latino-americane şi caraibiene.

Deschiderea pieţelor spre exterior s-a realizat pe trei căi: • reducerea unilaterală a taxelor vamale şi a altor restricţii din calea

schimburilor, • acordurile internaţionale • integrarea regională.

Primul mijloc a avut cel mai mare efect, atât prin operativitate cât şi prin amploarea liberalizării schimburilor. În anul 1985, taxele vamale se situau în medie la 35% şi puteau fi majorate până la 100%. Câţiva ani mai târziu, în 1992, taxa medie era de 14% iar cea maximală de 22%. Această evoluţie a taxelor vamale se observă în principal în Argentina şi Brazilia. În momentul luării primelor măsuri de liberalizare (anii 1988 şi 1989), taxele maximale erau de 65% în Argentina şi 105% în Brazilia iar taxele vamale medii se situau la nivelul de 39%, respectiv 51%. În anul 1993, taxele maximale s-au diminuat la 30% şi 35% iar cele medii au devenit 15%, respectiv 14%.

Pe plan internaţional, ţările Americii Latine au aderat toate la acorduri şi sunt în prezent membre ale OMC, ceea ce presupune că s-au angajat să elimine barierele comerciale, să promoveze libertatea schimburilor şi să aibă un mai mare acces la piaţa mondială.

În ceea ce priveşte integrarea regională, ea a urmat în mod firesc celorlalte două căi, accentuând procesul de liberalizare a pieţelor prin ansamblul de acorduri bilaterale şi multilaterale. Ţările continentului sunt apropiate în plan politic - aproximativ toate au un regim democratic - şi în plan economic – unde toate urmează orientări asemănătoare.

Progresele integrării regionale se adaugă proceselor mult mai largi de reforme structurale angajate de către ţările Americii Latine, care se înscrie ea însăşi în direcţia privatizării, liberalizării şi mondializării activităţii economice. Ţările din regiune au diminuat tot mai mult intervenţia statului în viaţa economică şi depun eforturi permanente pe plan extern pentru ocuparea unei poziţii cât mai avantajoase în economia mondială.

În America Latină şi Caraibe procesul de cooperare şi integrare economică regională a înregistrat o largă extindere; organizaţiile de integrare multisectorială au avut şi au ca scop liberalizarea comerţului şi dezvoltarea industrială regională. Continentul sud-american a avut o evoluţie singulară, în care influenţa puternicului vecin de la sud a fost de cele mai multe ori hotărâtoare, reuşind să schimbe nu odată ci de mai multe ori destinele integrării economice regionale, atât în nordul cât şi în sudul celor două Americi.

Pe continent, prima organizaţie de integrare a fost Asociaţia Latino

Americană a Comerţului Liber (ALALC) creată la 18 februarie 1960 prin Tratatul de la Montevideo. Aceasta includea următoarele state: Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Peru, Uruguay şi Paraguay. Ulterior la gupare au aderat şi: Columbia şi Ecuador (1961) Venezuela (1966) şi Bolivia(1967). Tratatul prevedea ca într-o

perioadă de tranziţie de 12 ani, progresiv, barierele vamale ale statelor membre să fie limitate. Datorită unor tarife protecţioniste care au continuat să fie practicate, pe plan internaţional progresele au fost mai lente iar schimburile comerciale între statele membre au fost mai dezvoltate şi în anii următori, în domeniul produselor primare. Integrarea în cadrul ALALC a generat unele insatisfacţii care în anul 1961 au determinat înlocuirea vechii asociaţii prin Asociaţia Latino Americană de Integrare (ALADI) iar în anul 1969, ţările mici din ALALC au constituit Grupul Andin, în urma acordului încheiat la Cartagena.

ALADI şi Grupul Andin şi-au orientat obiectivele spre accelerarea ritmului liberalizării comerţului şi promovării unei dezvoltări industriale echilibrate în regiune. Succesele au fost limitate datorită unor puternice tendinţe protecţioniste din partea unor membri. Deşi a înlocuit termenul de „piaţă comună” cu cel de „sistem de integrare globală”, Grupul Andin nu a reuşit încă să adopte un tarif vamal comun.

5.2. Mercosur – un actor global al pieţei latino – americane Mutaţiile fundamentale înregistrate în toate domeniile de activitate reprezintă

una din caracteristicile cele mai importante ale epocii contemporane. Numeroaselor evenimente politice li se pot adăuga performanţele ştiinţifice şi tehnice fără precedent, internaţionalizarea activităţilor, externalizarea investiţiilor, dezvoltarea fluxurilor mondiale de producţie şi comercializare, modificările importante ale structurilor sociale, informatizarea activităţilor etc. În acest context, mondializarea economiilor şi liberalizarea pieţelor se realizează pe diferite căi şi modalităţi printre care şi acordurile bilaterale sau multilaterale precum şi experienţele integrării regionale.

Piaţa Comună a Americii de Sud constituie al patrulea spaţiu comercial al lumii după: Europa, America de Nord şi Asia de Sud-Est şi reprezintă o piaţă potenţială de aproximativ 200 milioane consumatori. Ea a fost creată la 26 martie 1991, prin Tratatul de la Asunciòn între Brazilia, Argentina (între aceste ţări existau încă din 1985 un acord bilateral), Paraguay şi Uruguay.

Fişă de prezentare a MERCOSUR: - limbi oficiale: limba spaniolă şi limba portugheză;

- indicatorii sintetici de la momentul constituirii MERCOSUR sunt prezentaţi în tabelul următor:

MERCOSUR în cifre, anul 1991

Pentru realizarea unei imagini complete asupra structurii Mercosur în

momentul creării grupării, tabelul următor prezintă repartiţia indicatorilor pe principalele ţări membre:

Sursa: Mercosur, statistical information; UNCTAD, Hand Book of

International Trade and Development Statistics, 1999. Din datele prezentate se observă că la momentul creării grupării, ponderea

cea mai mare în indicatorii sintetici ai Mercosur o deţinea Brazilia, cu 71,62% din suprafaţă, 79,08% din populaţie şi 74,86% din PIB, urmată de Argentina, Paraguay şi Uruguay, ultimile două state fiind de dimensiuni foarte mici. Datele statistice din toate documentele care fac referire la Mercosur evidenţiază faptul că Brazilia a continuat să fie “vioara întâi” în cadrul grupului, nu numai prin ponderea sa economică în totalul blocului comercial ci şi prin dorinţa acesteia de impulsionare a procesului de integrare.

Iniţial zonă de liber schimb, apoi uniune vamală iar, în final, piaţă comună, Mercosur a înregistrat evoluţii spectaculoase pe scena mondială a integrării regionale. “Obosit” să mai aştepte accesul, de mult timp promis, la NAFTA, statul Chile a făcut demersuri pentru a a deveni membru asociat al Mercosur, alături de alte ţări precum Bolivia, Venezuela, Columbia şi Peru care şi-au manifestat interesul deplin. Ca orice bloc comercial nou apărut, Mercosur susţine că nu are intenţii discriminatorii, deşi realitatea este diferită uneori.

Una din caracteristicile definitorii ale unui bloc comercial este faptul că barierele sale interne sunt mai reduse comparativ cu cele externe; poziţia lui în cadrul negocierilor cu partenerii externi depinde de capacitatea sa de a acorda sau retrage unele beneficii (avantaje), de care proprii membri se bucură de drept.

Obiectivele declarate ale Mercosur sunt : - libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi a factorilor de producţie; - instituirea unui tarif extern comun (TEC); - coordonarea politicilor macroeconomice şi sectoriale; - armonizarea legislatiei ţărilor membre. Structura organizatorică a Mercosur În articolul al 9-lea al Tratatului de la Asunción se prevede că activitatea

Mercosur va fi coordonată de două organisme: Consiliul Pieţei Comune şi Grupul Pieţei Comune. Prima instituţie constituie cel mai important organ politic al grupării şi este responsabil de aprobarea deciziilor pentru îndeplinirea obiectivelor înscrise în Tratat şi de conducerea/coordonarea politică a Mercosur. Al doilea organism este instituţia executivă şi are în principal următoarele atribuţii:

• de a realiza recomandări pentru implementarea şi executarea conţinutului Tratatului;

• de a coordona activitatea subgrupurilor de lucru; • de a face propuneri pentru aplicarea programului de liberalizare a

comerţului care constă într-un sistem gradual de eliminare a restricţiilor sau a măsurilor echivalente, fiind stabilite prin negocieri laborioase, produs cu produs.

În figura următoare este prezentată organigrama grupării Mercosur:

Evoluţii economice ale MERCOSUR

Ţările Mercosur au depus eforturi susţinute pentru liberalizarea comerţului şi crearea unui tarif vamal comun. Începând cu iunie 1991 când Programul de liberalizare a comerţului a fost pus în aplicare, schimburile economice intra-Mercosur s-au dezvoltat remarcabil; comparativ cu anul precedent comerţul intra-regional a crescut cu 24% iar în anul 1992 cu 39%. Deci decizia creerii unei grupări regionale de integrare în America de Sud a fost una justă. În Brazilia, după aplicarea acestui acord, exporturile destinate ţărilor membre Mercosur au crescut cu 75% şi respective 78,8% în anii 1991-1992, în condiţiile în care în anii 1989 şi 1990 s-au redus semnificativ. În Argentina, exporturile intra-Mercosur au crescut de asemenea în perioada 1991-1992 cu 7,9% şi respectiv 12,6%.

Exporturile celorlalte două ţări, Paraguay şi Uruguay s-au diminuat în primii ani de analiză.

Din datele prezentate se constată că în structura comerţului Mercosur, predomină schimburile Argentinei şi Braziliei cu ponderi foarte mari, celelalte două state având o importanţă foarte mică în comerţul intra-regional, date fiind şi dimensiunile spaţio-demografice reduse. Aceeaşi tendinţă se menţine şi în prezent.

Comerţul liber a fost instituit pentru aproximativ 85% din cele 9000 produse înscrise în termenii acordului, 15% dintre acestea, în special bunuri de echipamente, informatică şi chimie facând obiectul unui regim tranzitoriu până în anul 2006, la cererea Braziliei, care doreşte pregătirea sectoarelor economiei pentru libera concurenţă.

Prevederile Tratatului de la Asunción de creare a unei uniuni vamale până în anul 1995 deşi păreau foarte ambiţioase au fost respectate, astfel că la începutul anului prevăzut, a fost adoptat un tarif vamal comun pentru 85% din poziţiile tarifare. Comerţul intra-regional a fost integral liberalizat, fiecare stat având posibilitatea să îşi menţină unele bariere la un nomenclator redus de produse pentru a-şi proteja propria economie (de exemplu, Brazilia pentru protecţia aplicată mijloacelor şi echipamentelor de producţie, automobile şi calculatoare etc.). Datele din tabelul următor evidenţiază impactul integrării regionale asupra schimburilor comerciale ale Mercosur până la crearea uniunii vamale.

MERCOSUR: Exporturile intra-regionale şi spre restul lumii în perioada 1990 - 1995

Din datele prezentate se observă creşterea semnificativă a schimburilor în

interiorul grupării analizate, astfel că în anul 1995, volumul exporturilor a fost de aproximativ patru ori mai mare comparativ cu cel al anului premergător înfiinţării grupării. În aceeaşi perioadă au crescut şi exporturile Mercosur în afara grupării, însă ritmul de creştere a fost mai lent (o creştere de 1,5 ori în anul 1995 faţă de anul 1990). Rezultă că s-au produs modificări şi în structura exporturilor grupării, în sensul creşterii de la 8,8% în anul 1990 la 20,5% în anul 1995 a schimburilor intra-

regionale. Creşterea fără precedent a exporturilor ţărilor membre s-a datorat efectului favorabil al liberalizării comerţului la nivelul grupării.

Ponderea exporturilor de produse manufacturate ale statelor membre în ansamblulgrupării MERCOSU în perioada 1980-1995

Liberalizarea pieţelor, progresele integrării şi mondializării activităţii

economice au concurat la dezvoltarea exporturilor, important factor de creştere în America Latină. Pe ansamblul regiunii, exporturile au evoluat mai repede decât producţia destinată pieţelor interne. De remarcat este faptul că pentru majoritatea ţărilor membre Mercosur, a crescut ponderea exporturilor de produse manufacturate în totalul schimburilor comerciale. Piaţa regională a fost cea mai dinamică pentru această categorie de bunuri, tendinţă ce a condus la creştere interesului statelor pentru accelerarea şi adâncirea procesului de integrare. Ponderea cea mai mare în schimburile comerciale regionale o deţine Brazilia. Dinamica şi structura comerţului intra-regional depinde într-o măsură importantă de capacitatea de absorbţie a statelor membre, precum şi de structura producţiei interne. După crearea sa, Brazilia a devenit inima Mercosurului nu numai prin ponderea economică semnificativă în ansamblul blocului comercial ci şi prin eforturile susţinute pe care le depune pentru impulsionarea procesului de integrare regională.

Structura exporturilor Mercosur pe ţări

În literatura de specialitate, când se scrie despre evoluţia şi consolidarea

Mercosur, se poate observa un optimism debordant generat de punerea în aplicare a tarifului vamal extern, însă excepţiile convenite în funcţie de mărimea ţării, se aşteaptă a fi eliminate integral, conform previziunilor, până în anul 2006 (Paraguay înregistrează cel mai mare număr de excepţii de la tariful vamal comun); totodată au fost încheiate şi angajamente între membrii grupării, care au determinat înregistrarea de progrese ale acordului dincolo de aspectele comerciale: mutaţii ale factorilor de producţie, în principal forţă de muncă şi capital tehnic.

Primii ani ai deceniului trecut s-au caracterizat prin imposibilitatea respectării angajamentelor stabilite iniţial, deoarece evoluţia economică a Mercosur-lui a fost larg condiţionată de evoluţia economică a fiecărui stat membru. În Argentina, de exemplu, fluctuaţiile macroeconomice au fost foarte mari, fapt pentru care s-a adoptat planul de stabilizare economică prin menţinerea stabilităţii ratei de schimb a monedei naţionale în raport cu dolarul american (currency board). Anul 1994 a fost o perioadă de stabilizare şi de creştere economică în special pentru Brazilia şi Argentina, însă această evoluţie nu a fost de durată iar fluctuaţiile cauzate de criza “Tequila” au impus luarea de măsuri pentru menţinerea în limite acceptabile a ratelor de schimb. Când o economie se simte ameninţată, ea adoptă măsuri, în special comerciale, împotriva partenerilor săi, respectiv, suspendarea parţială sau totală a tarifului extern comun. Pornind de la efectele crizei “Tequila”, aici s-a instaurat taxa “estadística “ prin care era posibilă adăugarea unei cote de 5% la tariful vamal comun. În anul 1996, Brazilia a impus restricţii cantitative la importul de automobile iar în anul 1997, ca urmare a declanşării crizei asiatice, ţări precum Argentina, Brazilia, Uruguay au majorat tariful vamal cu 3%. Această taxă a avut un caracter temporar iar aplicarea sa a fost prevăzută până în anul 2001. Mai mult, odată cu devalorizarea real-ului în anul 1999, s-a asistat la schimbări în relaţiile dintre ţările membre, în măsura în care această subevaluare a făcut ca produsele argentiniene să devină mai puţin competitive pe piaţa braziliană, fapt ce a antrenat o creştere a produselor exceptate de la tariful vamal comun. Cel mai important aspect este acela că, în anii 1990, cu excepţia Paraguayului, celelalte state membre Mercosur, au adoptat măsuri de protecţie în raport cu restul lumii, însă nu şi la nivel regional.

În anul 2001, datorită deficitului din balanţa de plăţi, Argentina a modificat structura tarifară asupra bunurilor de consum, în special asupra echipamentelor de producţie deoarece întâmpina probleme de competitivitate iar rata de schimb supraevaluată afecta exporturile proprii. Totodată, a modificat şi tariful vamal pentru a putea importa echipamente şi mijloace de producţie la preţuri mai avantajoase

decât al celor provenite din Brazilia. Pentru anul 2001 a fost întocmit cel mai pesimist raport din istoria Mercosur; fostul Ministru al economiei din Argentina şi-a exprimat o poziţie ambiguă în raport cu evoluţia Mercosur şi interesul pentru negocieri cu SUA în defavoarea grupării din care face parte. Abia în anul 2003 s-a aşteaptat şi s-a înregistrat o uşoară creştere pentru unele ţări membre Mercosur, inclusiv pentru Argentina.

5.4 Efectele sociale generate de crearea grupării Mercosur Liberalizarea pieţelor şi deschiderea economiilor naţionale spre concurenţa

internaţională generează modificări şi în structura ocupării populaţiei active, în sensul creşterii relative a efectivelor în sectoarele cu producţie destinată exportului precum şi în domeniile cu producţie concurată de importuri. Se înregistrează o reducere a locurilor de muncă în activităţile care nu participă la susţinerea concurenţei internaţionale sau care implementează tehnologii moderne, intensive în forţă de muncă şi o creştere a ocupării în domeniile care fac obiectul investiţiilor internaţionale sau care lansează noi produse. Efectul net pe termen lung al utilizării forţei de muncă locale depinde de gradul de investire şi de punere în practică a politicilor de formare activă şi de reconversie a populaţiei apte de muncă.

Analizele statistice indică faptul că, în ciuda liberalizării economiilor şi a creşterii susţinute a exporturilor, în America Latină nu s-a observat un efect dinamic asupra locurilor de muncă, ci mai degrabă o reducere progresivă a gradului de ocupare a populaţiei calificate. Mai mult, odată cu angajarea pe calea integrării, prin eliminarea taxelor vamale şi a obstacolelor netarifare, ţările Americii Latine au adoptat măsuri de ajustare macroeconomică, printre care unele au avut drept efect reducerea gradului de ocupare a forţei de muncă, creşterea numărului locurilor de muncă cu calificare inferioară şi chiar reducerea salariilor reale. Impactul pozitiv pe care l-ar fi putut avea, a fost diminuat de apariţia şi accentuarea recesiunii economice în unele ţări avansate, la începutul deceniului trecut. Se speră că odată cu intensificarea proceselor de integrare regională şi a “inserţiei” ţărilor Americii Latine în economia mondială, bilanţul social al ocupării să înceapă să se îmbunătăţească.

Comparativ cu cazul economiilor centralizate care erau protejate total de concurenţa internaţională, condiţiile economice ale naţiunilor democrate s-au transformat profund în cazul liberalizării pieţelor. Posibilităţile de intervenţie şi de regularizare a pieţei muncii sunt limitate şi mai slabe pentru categoriile sociale vulnerabile. Concurenţa internaţională este cea care fixează limitele negocierilor şi a convenţiilor colective, tributare exclusiv producţivităţii muncii şi costurilor de producţie. Într-un astfel de regim economic – în care forţele pieţei decid - remunerarea şi ocuparea forţei de muncă depind de eficacitatea ei în raport cu concurenţa.

Crearea Pieţei Comune a Conului de Sud a deschis posibilitatea dezvoltării schimburilor comerciale, producţiei şi a muncii în statele membre. Preocuparea Mercosur a fost de a crea condiţii pentru stimularea şi atragerea investiţiilor, astfel încât să se deschidă mai multe câmpuri de colaborare şi în planul social al ocupării populaţiei active. Problemele generate de stabilitatea macroeconomică, dezechilibrele intervenite în Brazilia şi Argentina, au demonstrat că orice fenomen negativ manifestat într-o ţară poate avea un impact extrem de puternic asupra

schimburilor comerciale, investiţiilor, producţiei şi ocupării populaţiei active a întregii regiuni. Tabelul următor prezintă evoluţia indicilor preţurilor de consum şi a ratelor reale de schimb (cu ritmuri foarte pronunţate în Argentina şi Brazilia), care nu pot decât să se reflecte direct în preţurile, competitivitatea, investiţiile şi fluxurile comerciale ale zonei.

Pentru a preveni dezechilibrele economice, generate de fluctuaţiile foarte

mari ale celor două referinţe, ţările Mercosur trebuie să coopereze foarte intens în scopul armonizării economice şi creării condiţiilor de stabilitate în scopul atragerii investitorilor străini. În ultimii ani se observă o mare dezvoltare a întreprinderilor latino- americane cu capitaluri mixte sau exclusiv regionale. Acest fenomen relativ nou, poate contribui, prin extensie, la adâncirea integrării şi la stimularea investiţiilor străine care ar antrena nu numai mutaţii ale capitalului etnic ci şi mutaţii ale resurselor umane, asistându-se la internaţionalizarea pieţei muncii.

Datele statistice evidenţiază că în ultimii ani, populaţia Mercosur a crescut într-un ritm mediu anual de 1,6% comparativ cu 1,8% pentru ansamblul Americii Latine, iar populaţia activă a crescut într-un ritm mediu anual de 2,8%. Acest fapt a condus la creşterea cererii pentru locuri de muncă. Problema ocupării la nivelul grupării nu este determinată numai de deficitul locurilor de muncă ci şi de calitatea acestora. Aproximativ 95% dintre acestea au fost create în domeniile cu productivitate redusă. În comerţ şi servicii, cererea de forţă de muncă a crescut odată cu dezvoltarea schimburilor comerciale. În activităţile productive orientate spre comerţul internaţional, dimpotrivă, întreprinderile s-au orientat în special spre creşterea productivităţii şi competitivităţii, spre reducerea locurilor de muncă şi a timpului lucrat în scopul diminuării costurilor de producţie. O măsură de politică economică aplicată a fost aceea de substituire a fostului personal, relativ costisitor datorită vechimii mari în muncă cu personal tânăr, mai puţin experimentat însă mai bine calificat datorită formării sale profesionale şi în consecinţă, şi mai puţin costisitor. De asemenea, orientarea a fost spre noile tehnici de lucru în care

echipamentele şi utilajele preiau în mare măsură responsabilităţile şi sarcinile angajaţilor. Se observă o extensie a gradului de ocupare pe durată determinată şi în sistem part-time, ca rezultat al măsurilor legislative luate în ultimii ani, pentru a stimula aceste forme de angajare. Evoluţia pieţei muncii în ţările Mercosur în prima jumătate a secolului trecut poate fi caracterizată prin:

-creşterea semnificativă a ofertei de muncă, datorată în mare măsură creşterii perioadei active (în special pentru femei);

-reducerea locurilor de muncă în sectorul public şi creşterea cererii de muncă în sectoarele private moderne;

-creşterea salariilor reale a fost inferioară creşterii productivităţii muncii în majoritatea sectoarelor de activitate, de unde a rezultat un câştig de competitivitate în sistemul internaţional al schimburilor;

-formarea şi reconversia profesională face parte din politica Mercosur de asigurare a personalului calificat pentru activităţile destinate exporturilor de bunuri, de absorbţie a tinerilor, categorie socială defavorizată.

Alături de Uniunea Europeană, Mercosur constituie una din cele două uniuni vamale regionale ale lumii. Crearea sa, deşi iniţial părea pur formală, a devenit treptat o realitate. Numai în perioada 1990-2000 comerţul intra-Mercour a crescut cu peste 300%. Mercosur este până în prezent primul bloc comercial al lumii a treia care a cunoscut succesul.

În ciuda dezvoltării sale viguroase în domeniul comercial, Mercosur este departe de a cunoaşte o dezvoltare la fel de rapidă în sectorul social. Drepturile sociale şi politice nu figurează în tratatele constitutive ale grupării, decât în mod sporadic.

6. Integrarea economică regională în America de Nord

6.1. Aprecieri generale privind integrarea regională în America de Nord

Extinderea procesului de regionalizare la scară planetară prin aparitia unor noi

grupări de cooperare şi integrare economică, a determinat ţările dezvoltate din America de Nord să se gândească şi ele la o formă de asociere care sa le reprezinte mai bine interesele şi să le acopere de risc în relaţiile economice cu celelalte state ale lumii, aflate şi ele în astfel de raporturi. Se ştie că grupările regionale promovează relaţiile dintre statele partenere iar în raport cu terţii, în funcţie de nivelul de integrare, adoptă o politică diferenţiată. Ori, lipsa perspectivei constituirii unei astfel de grupări între ţările continentului nord-american, ar fi condus la pierderi considerabile în relaţiile comerciale cu parteneri precum Uniunea Europeană sau ASEAN care au liberalizat schimburile economice între statele membre şi au impus restricţii faţă de terţi, prin politica comercială promovată. Primul pas în rezolvarea acestei probleme regionale l-a reprezentat semnarea unui acord privind liberalizarea comerţului între Statele Unite ale Americii şi Canada, cu efecte încă din 1 ianuarie 1989. Treptat, până în anul 1999, au fost eliminate toate taxele vamale asupra mărfurilor şi serviciilor între cele două state. Deşi Mexicul era un stat cu economie în curs de dezvoltare, aderarea la principiile fundamentale ale comerţului liber a constituit una din deciziile cele mai importante pe care trebuia să o adopte după o lungă perioadă de protecţionism. Această hotărâre a fost luată datorită oscilaţiilor importante ale preţului petrolului, datoriilor externe foarte mari şi nivelului redus al eficienţei muncii. Încă din anul 1987, taxele vamale au fost reduse la 50%, restricţiile cantitative au fost în mare parte eliminate, ca de altfel şi controlul asupra preţurilor.

Un motiv al creerii NAFTA l-a reprezentat şi dificultăţile întâmpinate de GATT în definitivarea negocierilor referitoare la reducerea taxelor vamale şi a protecţionismului. Semnarea documentelor la nivelul şefilor de state din SUA, Canada şi Mexic la 17 decembrie 1992 a precedat ratificarea din noiembrie 1993 a Acordului Nord American de Liber Schimb (NAFTA) şi intrarea sa în vigoare la termenul stabilit, ianuarie 1994. Această zonă reuneşte economii cu stadii de dezvoltare diferite şi oferă, în opinia multor experţi occidentali, noi perspective în comerţul regional internaţional.

Scopul iniţial al realizării unei grupări de integrare, a fost acela de a crea o zonă de liber schimb, cu funcţia prioritară de alternativă şi contraponderare la cea vest–europeană.

Prin acest acord s-a urmărit crearea unei puternice alianţe economice, cu un potenţial uriaş de utilizare a forţei de muncă în condiţii de înaltă productivitate şi randament, care să determine creşterea nivelului de trai şi căreia să i se alăture în viitor şi alte state astfel încât să genereze efecte deosebite asupra relaţiilor economice cu alte ţări sau grupări regionale.

NAFTA vizează stimularea schimburilor comerciale şi a investiţiilor directe între ţările semnatare, cuprinzând nu numai un program foarte ambiţios de eliminare a taxelor vamale şi de reducere a barierelor netarifare, ci şi dispoziţii explicite asupra guvernării afacerilor în zona de liber schimb. Aceste dispoziţii includ în special reguli cu privire la investiţii, servicii, proprietatea intelectuală, concurenţă şi şederea temporară a oamenilor de afaceri pe teritoriul unui stat membru.

Efectele creării NAFTA vor avea implicaţii deosebite atât asupra relaţiilor economice cât şi asupra celor politice şi sociale ale ţărilor nord-americane. Pe plan mondial, ele vor genera în acelaşi timp modificarea raportului de forţe dintre statele Uniunii Europene şi Asiei de Sud-Est (în special al Japoniei) şi vor conduce la constituirea unei zone cu un potenţial comercial până acum greu de imaginat. Acordul va produce schimbări importante de atitudine în relaţiile SUA - Japonia - Piaţa Comună a UE şi se apreciază că NAFTA va asigura condiţiile ca SUA să atragă un volum tot mai mare de capital şi know-how japonez în emisfera occidentală.

NAFTA este o grupare în curs de acţiune despre a cărei constituire nu se poate spune că a fost un succes de răsunet sau un eşec total. Integrarea unor economii cu stadii diferite de dezvoltare nu este un proces uşor şi nici simplu, iar obiectivele iniţiale pot sau nu să fie validate în timp. Acest Acord este un conglomerat eterogen de state, inegale ca putere economică, potenţial şi ofertă.

Schimburile comerciale la nivel de zonă au crescut, luând o amploare fără precedent. Pentru Canada, SUA reprezintă cel mai important partener comercial, cu care derulează peste două treimi din importurile şi exporturile totale. La nivel bilateral, SUA şi Canada dezvoltă cele mai importante relaţii pe plan mondial. Şi pentru Mexic, SUA constituie principalul partener comercial, în timp ce schimburile economice Mexic-Canada sunt mai reduse ca amploare. După intrarea în vigoare a NAFTA, economia canadiană a crescut cu o rată medie anuală de 3,8%, permiţând încă de atunci Canadei să se plaseze între fruntaşii Grupului ţărilor industrializate dezvoltate. Acest spor a fost şi efectul creerii a aproximativ 2,1 milioane locuri de muncă, reprezentând o creştere cu aproximativ 16% comparativ cu numărul slujbelor existente înainte de constituirea NAFTA.

Deşi schimburile comerciale la nivelul grupării au crescut, luând o amploare fără precedent, totuşi, s-au înregistrat şi foarte multe probleme încă de la început. Producătorii americani au fost nemulţumiţi şi au protestat împotriva eliminării taxelor vamale şi importului de fructe din Mexic la preţuri mult mai mici, care au afectat semnificativ propriile vânzări; unele sindicate au protestat pentru reducerea locurilor de muncă, drept efect al transferului unei părţi din producţia indigenă pe teritoriile mexicane care ofereau costuri de producţie mult mai reduse. Aceeaşi temere pentru pierderea slujbelor s-a manifestat şi în Canada. În Mexic au existat unele suspiciuni cu privire la pierderea suveranităţii odată cu crearea NAFTA. Ulterior, toate temerile s-au aplanat, fiecare stat membru înregistrând creşteri economice importante ca efect al dezvoltării schimburilor comerciale.

După intrarea în vigoare a Acordului, la 1 ianuarie 1994, volumul total al comerţului şi investiţiilor între Canada, SUA şi Mexic a crescut an de an. În anul 2000, comerţul cu mărfuri Canada-SUA a înregistrat 588,7 miliarde USD. Schimburile comerciale bilaterale între Canada şi Mexic s-au dublat după anul 1994, ajungând în 2000 la 14,1 miliarde USD. Din punct de vedere structural, 86,6% din exporturile totale

ale Canadei sunt destinate partenerilor NAFTA. După 1 ianuarie 1998, aproape toate taxele aplicabile schimburilor comerciale dintre Canada şi SUA au fost eliminate. Unele taxe continuă să fie aplicate totuşi la diferite grupe de produse. NAFTA a prevăzut eliminarea aproape completă până la 1 ianuarie 2003 a tuturor taxelor vamale aplicabile comerţului cu produse de origine între Canada şi SUA. De asemenea, începând cu ianuarie 2001 s-au convenit reduceri tarifare “accelerate”, până la eliminarea totală a taxelor la produsele chimice, farmaceutice etc. provenite din Mexic. Din 1 ianuarie 2001, taxele vamale mexicane aplicate produselor canadiene variază între 0 şi 4%, menţinându-se un nivel mai ridicat pentru anumite produse agricole (porumb, orz, boabe uscate comestibile, păsări etc.) care sunt supuse contingentelor tarifare.

Crearea zonelor de liber schimb implică fără dubii şi sacrificii mari din partea membrilor. Consecinţele sunt de multe ori dureroase:

1) unele sectoare economice care nu sunt competitive în plan global ar putea fi eliminate;

2) multe locuri de muncă ar putea fi reduse iar pentru unele societăţi ar putea exista riscul falimentării datorită deplasării resurselor economice spre zone care oferă avantaje comparative mai mari;

3) beneficiile devin adesea efectul calităţii înalte a produselor şi al reducerii costurilor, ceea ce ar putea determina o redefinire a noţiunii de producţie internă şi o accentuare a externalităţilor.

Susţinătorii cei mai înfocaţi ai constituirii NAFTA au fost corporaţiile transnaţionale care sunt pregătite cel mai bine să facă faţă oricărei concurenţe, astfel că, şi-au putut extinde afacerile extrem de uşor în ţările membre. Mexicul, unde producţia industrială nu s-a bazat pe tehnologii foarte performante, a oferit o mare oportunitate pentru companiile străine, în relaţia productivitate-cost de producţie. NAFTA a creat producătorilor canadieni posibilitatea de a-şi utiliza integral potenţialul, extinzându-şi sfera de activitate pe o piaţă nord-americană foarte vastă, mai bine integrată şi mai eficientă. Producătorii din zona de liber schimb au acces la mărfuri şi produse intermediare de cea mai bună calitate, la preţuri rezonabile şi scutiri de taxe pentru produsele provenite din toată America de Nord, astfel că, cererea consumatorilor este satisfăcută acum de produse şi servicii de cea mai bună calitate .

Accesul tot mai liber la piaţă, stabilirea unor reguli explicite asupra comerţului şi investiţiilor străine directe, au făcut din NAFTA o regiune foarte atractivă pentru membrii săi dar şi pentru companiile multinaţionale din afara zonei. Efectele NAFTA sunt multiple; unul dintre acestea este legat de promovarea tendinţelor liberale asupra comerţului în toată America Latină. Chile a negociat, încă de la crearea grupării, un acord cu NAFTA. Multe alte state au incheiat acorduri bilatarale sau multilaterale pentru reducerea treptată a taxelor vamale. După cum s-a mai precizat, ele pregătesc terenul pentru un proiect foarte ambiţios, respectiv, crearea unei zone de liber schimb care să includă toate statele americane. Remarcând succesele înregistrate de Mexic în special în relaţia cu SUA, multe ţări în curs de dezvoltare sprijină această idee.

6.2. Necesitatea constituirii NAFTA

Preocupările privind proiectul de creare a unei zone de liber schimb în America de Nord au deţinut mulţi ani un loc central în politica americană şi canadiană. Niciodată de la introducerea tarifelor Smoot-Hawley, dezbaterile unui proiect de lege comercială nu au polarizat atât de mult atenţia opiniei americane. Nici conţinutul Acordului, nici efectele sale sau consecinţele probabile aşteptate nu pot explica ardoarea acestor dezbateri.

Necesitatea de a contrabalansa evoluţiile fără precedent ale procesului de integrare regională din alte zone ale globului - în special Europa de Vest - a condus la ideea creerii unei zone de liber schimb în America de Nord, sub numele de NAFTA, care a fost exprimată public pentru prima dată la 10 iunie 1990, cu ocazia întâlnirii preşedinţilor statelor: SUA, Canada şi Mexic. S-a constatat că ţările cu democraţie deja consacrată au înregistrat şi evoluţii fără echivoc în procesul de asociere regională, cu principalul scop de a promova propriile interese în raport cu restul grupărilor concurenţiale.

Negocierile privind încheierea Tratatului NAFTA au mers paralel şi relativ în aceeaşi direcţie cu cele din cadrul Rundei Uruguay a GATT. Concordanţa temporală dintre cele două acorduri este simbolică şi subliniază procesul simultan al celor două tendinţe din comerţul internaţional: regionalismul la scară zonală şi multilateralismul la scară planetară.

Decizia SUA - incontestabila superputere a lumii - de a renunţa la exclusivitatea multilateralismului în favoarea regionalismului a fost surprinzătoare. Reorientarea opţiunii americane este rezultatul progreselor sub aşteptări realizate de multilateralism şi lipsa de perspectivă a acestuia, corelată, în paralel, cu convingerea că dezvoltarea regională creează condiţiile pentru rezultate mult mai performante. NAFTA a apărut, se pare, ca o replică de forţă la UE şi totodată ca rezultat al insatisfacţiei mediilor de afaceri americane faţă de efectele comerciale întârziate ale GATT.

O bună perioadă de timp, procesul de liberalizare comercială prin Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) nu a cuprins o serie de sectoare dinamice precum: serviciile, investiţiile, dreptul asupra proprietăţii intelectuale iar în alte domenii, rezultatele nu au fost cele aşteptate (de exemplu, în agricultură). Această situaţie a generat nemulţumiri şi a creat condiţiile pentru orientarea atenţiei spre noi alternative, respectiv regionalizare la scară planetară, care în opinia unor autori ar putea impulsiona într-o mai mare măsură şi negocierile privind comerţul internaţional în cadrul actualei OMC.

Apariţia şi extinderea Uniunii Europene a constituit mult timp subiect de discuţie pentru mediile economice şi politice americane. Vehicularea ideii conform căreia SUA trebuie să îşi dezvolte comerţul numai pe baza clauzei naţiunii cele mai favorizate şi de a nu se integra într-o grupare sau alta pentru a evita discriminările în relaţiile cu terţii a devenit perimată, se pare, odată cu crearea Uniunii Europene prin care fluxurile comerciale ale ţărilor membre au dobândit o tentă regională în special, afectând astfel volumul exporturilor americane care au devenit mai scumpe datorită taxelor vamale practicate de membrii Uniunii Europene în raport cu terţii. În aceste condiţii, a devenit firească necesitatea integrării statelor nord-americane într-un bloc comercial pentru a nu pierde în raport cu concurenţii din interiorul grupărilor deja create (unele de dimensiuni importante).

NAFTA s-a dorit a fi o sursă de beneficii durabile pentru toţi partenerii. În primele şase luni ale guvernării sale ca preşedinte, Bill Clinton şi-a creat moştenirea cea mai durabilă, sprijinind liberalizarea schimburilor economice pe continentul american. În anul 1993, Clinton a „păstorit” ratificarea de către Congres a Acordului Nord American de Liber Schimb (NAFTA), negociat şi susţinut şi de către predecesorii săi, Ronald Reagan şi George Bush. Într-un important discurs rostit cu ocazia întâlnirii la nivel înalt de la Miami în luna decembrie 1994, preşedintele american a evidenţiat necesitatea extinderii unor astfel de acorduri economice la nivelul întregii emisfere vestice, respectiv necesitatea asigurării liberului schimb între cele două Americi; Clinton a descris NAFTA ca pe un prim pas vital pentru un nou tip de comunitate a naţiunilor, constituit pe o bază comună de valori democratice, stimulat de liberul schimb al bunurilor, serviciilor şi capitalului, devotat drepturilor omului şi protecţiei mediului înconjurător.

Definirea globalizării în termeni de sistem comercial mondial ajută la înţelegerea dorinţei tot mai puternice a multor ţări în curs de dezvoltare fie de a adera la una din marile grupări regionale, fie de a-şi crea ele însele una. Ecoul favorabil generat în aproape întreaga Americă Latină de către iniţiativa „Entreprise for Americas”, lansată încă din timpul Administraţiei Bush în 1990 care trebuia să extindă Acordul Nord American al Liberului Schimb la aria Americii Latine, este un relevant exemplu. Intenţiile şi demersurile pentru integrare regională sunt numeroase: de la crearea zonei de liber schimb a celor două Americi până la „ unificarea NAFTA cu Mercosur şi Uniunea Europeană într-o zonă atlantică de liber schimb”.

6.3. Caracterizare succintă a Acordului Nord American de

Comerţ Liber (NAFTA) La 12 august 1992 şefii de stat ai SUA, Canadei şi Mexicului au semnat

Tratatul de Liber Comerţ al Americii de Nord (TLCAN), cunoscut sub denumirea de NAFTA, după iniţialele în limba engleză ale documentului “North American Free Trade Agreement”.

După ce a fost ratificat de parlamentele celor trei ţări (de Congresul SUA la 17 noiembrie 1993), Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

În cele 22 de capitole şi anexe, Tratatul de Comerţ Liber reglementează derularea tranzacţiilor comerciale dintre SUA, Canada şi Mexic în perspectiva eliminării barierelor tarifare şi netarifare. Prevederile documentului se referă la 7 domenii importante de activitate: accesul pe pieţe, reguli de origine, reglementări comerciale, comerţul cu servicii, investiţii, reguli pentru asigurarea proprietăţii intelectuale şi soluţionarea controverselor.

Obiectivul major al NAFTA îl constituie crearea unei zone de comerţ liber între membrii săi prin:

- promovarea competiţiei loiale; - creşterea oportunităţilor de investiţii în teritoriul părţilor; - recunoaşterea şi protejarea eficientă a dreptului de proprietate pe teritoriul

fiecărei ţări semnatare;

- cunoaşterea procedurilor eficace pentru aplicarea reglementărilor Tratatului şi soluţionarea eventualelor controverse;

- stabilirea strategiei pentru dezvoltarea cooperării trilaterale, regionale şi multilaterale, în perspectiva aderării la Tratat şi a altor ţări din regiune. Mai multe state latino-americane au manifestat interesul de a adera la NAFTA, dar nivelul scăzut de dezvoltare a acestora, pe de o parte, şi imposibilitatea administraţiei SUA de a negocia în regim “fast trak”, pe de altă parte, îndepărtează acestă perspectivă. NAFTA asigură reducerea sau suspendarea taxelor vamale între ţările membre,

dar fiecare dintre acestea menţine un tarif vamal şi măsuri protecţioniste proprii în relaţiile cu terţii. Spre deosebire de Uniunea Europeană, statele NAFTA nu au o poziţie comună faţă de terţi în domeniul taxelor vamale şi totodată, îşi menţin independenţa propriilor lor economii naţionale.

Potrivit prevederilor NAFTA, taxele vamale urmau a fi eliminate în termen de 5 ani pentru majoritatea produselor industriale, de 10 ani pentru servicii şi de 15 ani pentru o categorie de produse denumite sensibile, inclusiv textile şi agricole.

Pe lângă desfiinţarea barierelor comerciale, Tratatul mai conţine o serie de angajamente în materie de servicii de telecomunicaţii şi financiare, investiţii, proprietate intelectuală, agricultură etc., precum şi norme comerciale de salvgardare, antidumping şi compensatorii. Fac excepţie de la liberalizare sectoarele energetic şi petrochimic mexicane care, potrivit constituţiei, pot fi exploatate şi valorificate numai de către proprii cetăţeni.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului, SUA şi Canada au desfiinţat barierele tarifare la exporturile mexicane în proporţie de 84% şi respectiv 79%. Conform principiului asimetriei prevăzut în Tratat, Mexicul a desfiinţat barierele tarifare pentru 43% din importurile din SUA şi 41% pentru cele provenite din Canada.

Printre efectele imediate şi pe termen mediu ale intrării în vigoare a NAFTA pot fi amintite:

- consolidarea stabilităţii economice în regiune; - sporirea considerabilă a fluxurilor comerciale şi de capital între statele

semnatare; - asigurarea condiţiilor pentru menţinerea capacităţii concurenţiale a

firmelor americane şi canadiene în competiţia cu cele europene şi asiatice prin folosirea mâinii de lucru ieftine mexicane;

- creşterea globală a producţiei în regiune şi sporirea numărului locurilor de muncă, îndeosebi în Mexic;

- dezvoltarea tehnologică a Mexicului şi creşterea capacităţii sale de a atrage investiţii străine directe, atât de pe pieţele SUA şi Canadei, cât şi în general, de pe pieţele internaţionale;

- potenţarea rolului politic al Canadei pe plan regional şi a capacităţii sale de a-şi consolida statutul de stat federal;

- sporirea considerabilă a capacităţii concurenţiale a Mexicului. Pe acestă bază, Mexicul a fost în măsură să încheie acorduri de liber schimb cu

unele ţări latino-americane (Chile, Columbia, Venezuela şi unele ţări din America Centrală), precum şi un accord similar NAFTA cu Uniunea Europeană (la presiunea europenilor, interesaţi să asigure firmelor europene pe piaţa mexicană condiţii similare

celor oferite firmelor americane şi canadiene). Se apreciază că pentru a avea acces la piaţa NAFTA, ţările cu o dezvoltare economică medie, inclusiv România, vor trebui să se orienteze cu precădere spre Mexic, al cărui nivel de dezvoltare este similar.

Sectoarele cele mai afectate de intrarea în vigoare a Tratatului vor fi în special cele aferente produselor pentru care au fost eliminate tarifele vamale între ţările semnatare, în condiţiile menţinerii de taxe vamale ridicate faţă de terţi (industria de textile, automobile, maşini- unelte, produse agricole etc.)

6.4. Opinii privind oportunitatea creării NAFTA Acordul Nord American de Liber Schimb este o grupare de integrare având ca

principală particularitate gradul diferit de dezvoltare a membrilor săi: SUA este prima putere economică a lumii cu venituri pe locuitor foarte mari, Canada este şi ea o ţară dezvoltată, dar cu un potenţial economic mai mic, iar Mexic este ţară în curs de dezvoltare cu diferenţe economice majore comparativ cu celelalte două state. Această grupare de integrare orientează procesul de regionalizare pe axa Nord-Sud, respectiv ţări dezvoltate - ţări în curs de dezvoltare.

Scopul creării Acordului a fost dorinţa de dezvoltare a economiilor ţărilor membre, intensificarea schimburilor economice şi redinamizarea creşterii economice în Mexic. Chiar dacă la început obiectivele propuse nu au condus la rezultatele aşteptate (în Mexic s-a declanşat criza economică şi financiară iar comerţul Statelor Unite şi Canadei cu această ţară a înregistrat un important declin), pe parcursul anilor următori, NAFTA a demonstrat că instituirea sa nu a constituit o greşeală.

În ciuda succeselor înregistrate, există şi grupuri de interese care susţin că iniţiativa creării Acordului Nord American a fost o eroare; în special unii lideri de opinie americani sunt de părere că prin constituirea grupării, efectele economice şi sociale au fost dintre cele mai negative: delocalizarea întreprinderilor americane spre unele zone din Mexic a condus la scăderea gradului de ocupare a forţei de muncă în SUA, afectând în special populaţia necalificată; schimburile comerciale SUA - Mexic s-au redus ca intensitate şi mai mult, a crescut deficitul comercial al SUA cu Mexic; criza financiară din Mexic ar fi fost cauzată exclusiv de acest acord etc.

O analiza în detaliu a efectelor amintite demonstrează că NAFTA nu a constituit o cauză a declinului economic în regiune ci o soluţie a revigorării creşterii economice, factorul esenţial al relansării economiei Mexicului. Cât priveşte standardul de viaţă al populaţiei celor trei state membre, trebuie menţionat faptul că gruparea este interesată în ridicarea acestuia fără preferinţe, fiind un deziderat constant al tuturor ţărilor. NAFTA a apărut ca o reacţie de nemulţumire, în special din partea SUA, după cum am mai precizat, faţă de procesul de liberalizare comercială promovat de GATT, ca o consecinţă a lipsei de rezultate concrete în unele domenii (servicii, dreptul de proprietate, agricultură, investiţii). SUA, susţinător înflăcărat al multilateralismului şi clauzei naţiunii cele mai favorizate au ajuns la concluzia că acţiunile regionale pot oferi progrese mult mai mari comparativ cu negocierile multilaterale.

Un alt motiv, evocat deja, care a stat la baza iniţiativei de creere a NAFTA l-a constituit adâncirea procesului de integrare în Europa: SUA au conştientizat că nu mai

reprezintă o soluţie dezvoltarea comerţului internaţional numai pe căi bilaterale, deoarece grupările regionale asigură un regim preferenţial statelor membre. Ori în aceste condiţii exportatorii americani pierdeau mult în lupta concurenţială pe piaţa vest–europeană. Adâncirea procesului de integrare în Europa a reprezentat un stimulent pentru statele americane, care au conştientizat necesitatea integrării într-un bloc comercial regional pentru a contracara relaţiile concurenţiale ale grupărilor deja constituite.

Relatiile de productie şi fluxurile investiţionale între SUA şi Canada aveau o mare amploare şi înainte de lansarea procesului de integrare regională. Crearea de filiale sau sucursale americane în Canada a condus la creşterea volumului schimburilor comerciale între cele două state şi implicit, la necesitatea adoptării unor măsuri de politică comercială care să asigure avantaje economice ambilor parteneri, în condiţiile în care o mare parte din tranzacţii, include produse intermediare obţinute şi utilizate prin activităţile de coproducţie şi subproducţie americano-canadiene.

Crearea unei zone de liber schimb a fost motivată şi de dorinţa SUA de a dezvolta relaţiile cu Mexicul. Două motive au stat la baza acestei iniţiative. În primul rând, acordul s-a dorit a fi o „frână” în calea reacţiilor Mexicului de a escalada protecţionismul oridecâteori economia naţională va intra într-un proces de criză, afectând astfel exporturile americane şi canadiene. Al doilea motiv ar fi de natură politică. Interesul Mexicului de a adera la o zonă de liber schimb a evidenţiat dorinţa acestuia de a amplifica relaţiile comerciale cu SUA, faţă de care mult timp a manifestat o stare de „răceală”. Ori această oportunitate nu trebuia pierdută din vedere. Cu toate restricţiile existente până atunci, relaţiile SUA cu cel de-al treilea stat nord-american, au fost importante din punct de vedere economic. Încă înainte de constituirea NAFTA, în zonele de graniţă ale Mexicului, au fost create aşa-numitele „maquiladora”, zone de liber schimb prin care produsele intermediare pătrundeau pe teritoriul ţării fără plata taxelor vamale de import, erau prelucrate aici, iar ulterior se reexportau, aplicându-se taxe vamale doar asupra plusului de valoare nou creată (valoare adăugată).

Crearea NAFTA a stimulat activitatea între SUA şi Mexic. Ea a fost percepută ca un mijloc de promovare a investiţiilor şi exporturilor întreprinderilor americane în Mexic.

Atitudinea ţărilor membre în politica de creare a NAFTA În ce priveşte atitudinea SUA, un motiv care a venit în sprijinul creerii NAFTA,

a fost acela de a demonstra viabilitatea „opţiunii regionale”, pentru a oferi o mai mare greutate poziţiei americane în negocierile GATT pe de o parte şi în relaţiile bilaterale cu principalii parteneri comerciali din Europa şi Asia, pe de altă parte.

Un alt motiv l-a constituit dorinţa de a face din Mexic un „model” pentru alte ţări în curs de dezvoltare ale Americii Latine ca şi pentru alte state, prin reformele sale ambiţioase pe plan intern şi extern şi prin acceptul său de a include serviciile, drepturile de proprietate intelectuală şi reducerea obstacolelor pentru investiţii, într-un acord comercial cu SUA.

În ciuda poziţiei SUA de a frâna fluxurile migratorii provenite din Mexic sau de a mai reduce riscul ca unele dificultăţi economice durabile şi/sau instabilitatea politică din Mexic să nu descindă într-o explozie de emigranţi - valul migraţiilor ilegale continua să persiste. Reformele agrare promovate de Mexic în anul 1991 au condus de

asemenea la creşterea fluxurilor de emigranţi ca urmare a pierderii locurilor de muncă iar liberalizarea schimburilor agricole în cadrul NAFTA a determinat creşterea exodului rural în Mexic. În aceste condiţii, gruparea creată ar fi trebuit să conducă pe de o parte la creşterea productivităţii muncii în Mexic iar pe de altă parte la o creştere economică susţinută care să compenseze presiunile migratorii.

Creşterea interesului administraţiei americane pentru negocierea creerii NAFTA a fost determinată şi de dorinţa de a proteja şi promova fluxul investiţiilor şi exporturilor americane în Mexic. SUA au estimat că pe termen lung o astfel de grupare va asigura o eficacitate sporită şi o creştere economică mai susţinută la nivelul Americii de Nord. Această ipoteză se baza nu numai pe ideea unei expansiuni a pieţei regionale şi a creşterii economiilor de scară ci şi pe accentuarea concurenţei dintre marile companii pe fiecare segment de piaţă şi a tendinţei fiecărei ţări de a se specializa în bunuri şi servicii pentru care deţine sau pot deţine un avantaj comparativ. Aceste creşteri de eficienţă la nivelul zonei nord-americane ar urma să amelioreze balanţa comercială cu restul lumii, printr-o sporire suplimentară a exporturilor în favoarea NAFTA.

In concluzie, fiecare din cele trei state membre a avut motive bine întemeiate pentru crearea unei regiuni de integrare, care să le promoveze interesele de grup atât în interiorul grupării cât şi în relaţiile cu ceilalţi parteneri.

Argumente pro şi contra în procesul de integrare nord-american Dorinţa de a crea o grupare regională la ansamblul continentului american este

incontestabilă. Modul de realizare a acesteia şi nivelul de integrare posibil de atins implică eforturi uriaşe, datorită contextului economic, social şi politic din regiune. Ţări cu economii diferite ca structură şi grad de dezvoltare se află într-un proces de transformări profunde, care presupun permanente redefiniri ale politicilor şi criteriilor de integrare. Unii analişti sunt de părere că neluând în considerare coeficientul de integrare pe care îl suportă fiecare economie, ritmul schimbărilor structurale interne şi internaţionale, precum şi necesitatea stabilirii unor etape de parcurs, arhitectura integraţionistă în emisfera vestică poate fi expusă eşecului. Mai mult, nu toate transformările politico-economice înregistrate în această regiune sunt efectul creerii unor zone de liber schimb.

Politica preşedintelui G. Bush de lărgire a sferei de cuprindere NAFTA la nivelul întregii emisfere, prin constituirea Zonei de Liber Schimb a Americii (FTAA), a fost primită cu entuziasm de către multe state din regiune. Un acord comercial preferenţial cu cea mai mare economie de piaţă din emisfera vestică, din punctul de vedere al potenţialului de absorbţie – SUA - devine tentant pentru orice naţiune care îşi propune o evoluţie în plan economic.

NAFTA este o grupare regională aflată în plină evoluţie, care se diferenţiază de alte grupări integraţioniste prin faptul că nu dispune de organe executive cu acţiune permanentă (cum este cazul Comisiei din Uniunea Europeană, de exemplu) deoarece s-a dorit diminuarea până la limita minimă a dimensiunii politice a procesului. Prin comparaţie cu Uniunea Europeană, NAFTA nu dispune nici de mecanisme de gestionare a transferului de resurse dinspre economiile mai dezvoltate către cele mai slabe, deoarece crearea lor ar fi contravenit Canadei şi Statelor Unite ale Americii. NAFTA este o zonă în care nu s-a pus problema liberei circulaţii a factorilor de producţie prin crearea unei pieţe comune. Dacă produsele şi capitalul pot circula fără

restricţii, în ceea ce priveşte forţa de muncă, Acordul nu face astfel de referiri. Cele două mari puteri, Canada şi SUA, nu promovează ideea liberei circulaţii a persoanelor, deoarece forţa de muncă mai puţin calificată din Mexic este mult mai ieftină şi ar putea ameninţa stabilitatea multor locuri de muncă ale populaţiei indigene, cu atât mai mult cu cât numeroase voci sonore atenţionează asupra costurilor sociale exorbitante generate de „fuga capitalurilor” în Mexic care afectează şi aşa o bună parte din locurile de muncă americane.

Cu toate restricţiile impuse, statisticile arată că emigraţia forţei de muncă mexicane a atins dimensiuni foarte mari în ultimii ani. Mulţi autori sunt de părere că reducerea locurilor de muncă în oricare stat al regiunii, nu trebuie pusă exclusiv pe seama unei singure cauze: procesul de integrare. După cum s-a constatat în paginile precedente şi procesul de globalizare prin delocalizarea activităţilor generează importante modificări în structura cererii şi ofertei de muncă. Soluţia nu constă în evaluarea pierderilor de locuri de muncă dintr-un motiv sau altul, ci mai degrabă în investigarea modului de rezolvare a problemelor complexe apărute. Documente recente ale Organizaţiei Mondiale a Muncii remarcă faptul că tendinţa de reducere a locurilor de muncă nu este caracteristică numai unei regiuni, ea este continuă şi constantă datorită multiplilor factori de acţiune şi cauzelor generatoare. Diminuarea timpului de muncă (duratei zilei lucrătoare) şi reducerea salariilor medii, ar putea asigura o mai mare stabilitate şi siguranţă a locurilor de muncă. În acelaşi timp, reducerea costurilor de producţie, ca efect al globalizării şi integrării regionale, s-ar reflecta pozitiv asupra populaţiei, deoarece puterea de cumpărare nu s-ar reduce, dimpotrivă, ar putea creşte dacă ritmurile de creştere ale celor două coordonate (salariul mediu şi costul de producţie) ar fi diferite şi ar înclina în favoarea salariului mediu.

Există opinii care critică omisiunea din Tratatul Nord-American a liberei circulaţii a factorilor de producţie; deşi argumentele sunt juste, în sensul că este firească o deplasare liberă a forţei de muncă în interiorul grupării, de vreme ce pentru capital se prevede un asemenea drept, această idee, nu întruneşte acordul tuturor membrilor, cel puţin până în prezent.

NAFTA este un proces în evoluţie, ale cărui obiective se vor valida sau nu în timp. În primii ani de funcţionare, efectele au fost vizibile: comerţul între cei trei membri a înregistrat o evoluţie dinamică. Însă, criza monetară din Mexic, încetinirea creşterii economice şi evoluţia alarmantă a şomajului în Canada, precum şi alte evoluţii contradictorii au adus numeroase critici la adresa NAFTA, care a fost considerată de unii oponenţi la ideea liberalizării, cauza tuturor evenimentelor economice negative. Chiar şi în aceste situaţii economice, o analiză obiectivă arată că fluxurile comerciale au crescut mai repede la produsele aflate sub incidenţa aranjamentelor de liber schimb. Ca orice proces nou, şi NAFTA este o grupare care nu s-a abătut de la critici, deşi succesele ulterioare au mai domolit spiritele.

6.5. Conţinutul Acordului de Liber Schimb al Americii de Nord Acordul are un conţinut foarte vast, cu multe detalii şi explicaţii. O mare parte

din spaţiu este alocată aranjamentelor cu privire la procesul de constituire a zonei de

liber schimb, datorită numeroaselor sectoare sensibile la concurenţă, pentru care procesul de liberalizare poate dura între 10 şi 15 ani. El se prezintă sub forma unui document final structurat în opt părţi (capitole), după cum urmează:

Partea I: Dispoziţii generale; Partea a II a: Comeţul cu produse; Partea a III a: Obstacole şi tehnici comerciale; Partea a IV a: Pieţe publice; Partea a V a: Investiţii, servicii şi probleme conexe; Partea a VI a: Proprietatea intelectuală; Partea aVII a: Dispoziţii administrative şi instituţionale; Partea a VIII a: Alte dispoziţii. Preambulul documentului se referă la direcţiile comune de acţiune convenite

între Guvernele Canadei, Statelor Unite ale Americii şi Mexicului. În linii generale, rolul celor trei membri este :

- de a consolida relaţii privilegiate de prietenie şi de cooperare între naţiunile membre;

- de a contribui la progresul şi dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial precum şi la extinderea cooperării internaţionale;

- de a crea o piaţă mai vastă şi mai sigură pentru produsele şi serviciile realizate pe teritoriile statelor membre;

- de a reduce incidentele/distorsiunile comerciale; - de a stabili o reglementare clară şi mutual avantajoasă a schimburilor

comerciale; - de a asigura un mediu comercial previzibil şi favorabil investiţiilor; - de a stimula competitivitatea întreprinderilor proprii pe piaţa internaţională; - de a favoriza creativitatea şi inovaţia şi de a promova comerţul cu produse şi

servicii care fac obiectul dreptului de proprietate intelectuală; - de a crea noi posibilităţi de angajare şi îmbunătăţire a condiţiilor de muncă

precum şi a calităţii vieţii, pe teritoriile statelor membre; - de a promova dezvoltarea durabilă, de a asigura protecţia şi conservarea

mediului; - de a apăra, dezvolta şi a face să fie respectate drepturile fundamentale ale

angajaţilor etc. Acordul este foarte direct în ceea ce priveşte prezentarea evoluţiei şi

particularităţilor procesului de integrare regională; detaliile, însoţite de aranjamente între statele membre sunt incluse în anexele la capitolele principale. Se pare că opţiunea pentru plasarea problematicii perioadei de tranziţie în anexele Acordului şi nu în conţinut a fost aleasă cu scopul de a facilita în viitor negocierile şi cu alte state candidate. Acestea vor putea negocia obligaţiile proprii din punctul de vedere al perioadei de tranziţie după ce în prealabil au acceptat documentul principal.

Acordul prezintă numeroase prevederi cu privire la comerţul reciproc cu servicii, telecomunicaţii, fluxuri de capital, politicile în domeniul concurenţei şi protejarea dreptului de proprietate intelectuală.

Deşi gradul de integrare al NAFTA este total diferit de cel al Uniunii Europene (care constituie exemplul concludent de integrare pluridimensională a unei regiuni) se constată că sfera de cuprindere a textului Acordului este foarte largă. Documentul

final cuprinde o serie de detalii cum ar fi: procesul de realizare a zonei de liber schimb pe grupe de produse, armonizarea normelor sanitare şi de securitate, armonizarea reglementărilor cu privire la achiziţiile guvernamentale, aplicarea clauzei naţiunii cele mai favorizate şi a clauzei regimului naţional în cazul investiţiilor străine directe etc.

Conţinutul Acordului prezintă şi unele limite, cum ar fi absenţa unor reguli comune de contracarare a practicilor neloiale - dumpingul şi subvenţionarea exporturilor -măsuri justificate de pe poziţia liberului schimb, constituind o deviză pentru producători şi având drept scop contracararea concurenţei terţilor mai competitivi.

Canada, un susţinător fervent al practicilor antidumping, şi-a exprimat dorinţa de transformare a NAFTA într-un spaţiu perfect al liberului schimb din punctul de vedere al măsurilor de retorsiune. SUA, în ciuda nivelului avansat de dezvoltare, continuă să practice politici comerciale protecţioniste faţă de ceilalţi doi membri ai acordului; legislaţia americană cu privire la dumping nu solicită obligativitatea dovedirii prejudiciului în cazul depunerii unor plângeri din partea exportatorilor canadieni şi mexicani. Totuşi s-au înregistrat unele evoluţii pozitive prin diminuarea taxelor anti-dumping la unele importuri şi prin relaxarea legislaţiei şi procedurilor sale în domeniu. Se pare că NAFTA postulează mai degrabă comerţul mai liber decât comerţul liber. Acordul conţine şi unele prevederi cu privire la prelungirea protecţiei anumitor sectoare.

O limită importantă a documentului final al NAFTA, în condiţiile în care este lansat pe termen lung, are drept sursă protecţionismul implicit, care derivă din aplicarea regulilor de origine, în principal în cazul textilelor, confecţiilor şi autovehiculelor. Regulile de origine pot deveni foarte uşor măsuri protecţioniste eficiente; ele sunt absolut necesare într-o zonă de liber schimb, pentru a preveni devierea fluxurilor de import spre ţări cu o protecţie mai scăzută, în scopul reexportului ulterior.

Problemele existente în cadrul Acordului sunt încă multe şi complexe. Există argumente care susţin necesitatea creării unei uniuni vamale în America de Nord. În ciuda numeroaselor deficienţe, negocierea şi intrarea în vigoare a NAFTA a fost o realizare deosebită.

Comerţul reciproc între cei trei membri a devenit treptat mult mai liberalizat. Schimburile comerciale şi investiţiile directe intraregionale au crescut depăşind chiar şi cele mai optimiste aşteptări; problemele de mediu şi ale pieţei forţei de muncă sunt tot mai mult dezbătute în cadrul reuniunilor comune ale celor trei state iar structura instituţională a NAFTA tinde să devină din ce în ce mai elaborată. Percepută iniţial drept o căsătorie imposibilă între bogaţi şi săraci, NAFTA a devenit un succes răsunător. Mexicul se bucură deja de o relaţie specială cu SUA şi reprezintă cel de-al doilea partener comercial al acestora. Schimburile comerciale ale SUA cu Mexicul le depăşesc pe cele cu Japonia şi cu întreaga Europa. Peste 70% din exporturile Mexicului sunt orientate spre SUA. Accesul garantat de NAFTA pe piaţa nord-americană a promovat şi un influx substanţial de capital în SUA.

NAFTA s-a dovedit a fi o sursă de beneficii durabile pentru fiecare dintre parteneri. Această tendinţă se va extinde la scară mult mai largă, dacă va fi pus în aplicare liberul schimb între ţările membre NAFTA şi cele ale Americii Latine. NAFTA constituie o încununare a politicii externe, mai ales dacă principiile sale pot fi acum extinse la dimensiunea întregii emisfere vestice.

6.6. Aprecieri privind activitatea NAFTA

Cu ocazia reuniunii membrilor Comisiei responsabile cu liberul schimb în cadrul

grupării NAFTA, desfăşurată la Montreal (Canada) pe data de 7 octombrie 2003, cu prilejul aniversării a 10 ani de la constituirea grupării regionale nord-americane, reprezentanţii celor trei state membre au dat publicităţii o declaraţie comună referitoare la rezultatele activităţii acesteia, de la înfiinţare şi până în prezent.

În urma evaluării realizate, s-a constatat că NAFTA a fost un mare succes pentru toate părţile implicate, reflectat în principal prin beneficiile obţinute în urma punerii în aplicare a politicilor de liberalizare a schimburilor economice, care au condus la creşterea bogăţiei şi competitivităţii în regiune, precum şi la avantaje comparative pentru consumatori, angajaţi şi întreprinderi. Toate aceste rezultate determină conducerile statelor membre să continue demersurile pentru promovarea în nordul Americii a unui mediu de afaceri şi a unei politici din ce în ce mai integrate.

După intrarea în vigoare a NAFTA, la 1 iunie 1994, valoarea schimburilor trilaterale a crescut de peste două ori, comerţul intrazonal fiind în anul 2002 de peste 620 miliarde dolari USA. Investiţiile străine directe (ISD) efectuate de către alţi parteneri ai NAFTA în cadrul grupării, de asemenea s-au dublat, depăşind 299,2 miliarde dolari USA în anul 2000.

Data de 1 ianuarie 2004 marchează şi împlinirea a 10 ani de la intrarea în vigoare a Acordului nord american de cooperare în domeniul mediului şi Acordului nord american de cooperare în domeniul muncii. Aceste acorduri au condus, după cum precizează declaraţia amintită, la obţinerea unor rezultate satisfăcătoare în domeniul mediului şi la multiplicarea eforturilor depuse pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.

Unul din obiectivele viitoare ale NAFTA este, pe lângă stimularea comerţului şi investiţiilor la nivelul grupării şi extinderea în alte domenii a colaborării şi cooperării trilaterale. Principalele direcţii de acţiune propuse pentru anii următori pot fi sintetizate astfel:

1. o primă propunere constă în creşterea transparenţei şi eficacităţii procesului de reglementare a diferendelor în domeniul investitiilor;

2. s-a constatat că actualele taxe vamale nu afectează comerţul cu produse agricole în America de Nord, însă în viitor vor fi întreprinse unele demersuri pentru armonizarea taxelor vamale, o mai mare liberalizare a regulilor de origine şi adoptarea de noi măsuri care să faciliteze şi mai mult comerţul cu mărfuri în interiorul grupării;

3. s-a propus liberalizarea comerţului cu textile şi confecţii până la sfârşitul anului 2004 şi găsirea unor soluţii pentru eficientizarea acestor industrii pentru creşterea competitivităţii pe piaţa mondială;

4. între cele trei state a fost încheiat un acord de recunoaştere mutuală a profesiei şi sistemului contabil astfel încât titlurile de competenţă să fie atestate oriunde în NAFTA. Acceptând că acest acord încurajează schimburile transfrontaliere de servicii, reprezentanţii NAFTA au subliniat necesitatea stimulării şi altor asociaţii profesionale pentru a încheia alianţe şi a stabili norme şi criterii mutuale care să permită eliberarea de permise şi atestate furnizorilor de servicii profesionale.

5. o altă propunere a vizat constituirea unui comitet nord-american al comerţului cu oţel al cărui obiectiv ar urma să fie promovarea cooperării între cele trei state în materie de politică internaţională în domeniul oţelului. Această instituţie va fi un mecanism consultativ prin care se va asigura schimbarea permanentă de informaţii şi evaluarea progreselor realizate în ce priveşte problemele de interes comun şi reducerea distorsiunilor care mai există încă pe piaţa nord-americană.

6. la nivelul grupării mai există diferende comerciale private, fapt pentru care s-a propus adoptarea „Legii tip a CNUDCI privind concilierea comercială internaţională” prin care se va facilita rezolvarea eficientă a problemelor comerciale private, ca efect al armonizării cadrelor legislative în zona NAFTA.

În cadrul acestor dezbateri s-a evidenţiat rolul esenţial al liberalizării continue a schimburilor comerciale şi a investiţiilor stăine directe în promovarea creşterii economice şi reducerea sărăciei în lume, precum şi rolul de „cap de serie” pe care l-ar putea juca această grupare la nivel global. De asemenea, s-a subliniat faptul că pentru dezvoltarea oricărei naţiuni este necesară şi intensificarea eforturilor pentru revigorarea procesului de dezvoltare multilaterală a comerţului, care poate fi favorabilă pentru toate statele participante, precum şi a negocierilor din cadrul reuniunilor şefilor şi miniştrilor comerţului din cadrul APEC.

Cu ocazia declaraţiei omagiale s-a reafirmat angajamentul privind crearea Zonei de Liber Schimb a Americilor (FTAA) şi încheierea până în ianuarie 2005 a negocierilor pentru ajungerea la un acord multilateral general, care să includă atât reguli de acces la pieţe cât şi reguli comune, în scopul adâncirii procesului de integrare în această emisferă, creşterea şi dezvoltarea economică aşteptată.

6.7. Relaţiile României cu ţările NAFTA în condiţiile aderării la Uniunea Europeană

În termeni economici, relaţia dintre Uniunea Europeană şi SUA rămâne cea mai

importantă din lume, chiar dacă nu este autentificată printr-un instrument juridic special care să confere părţilor avantaje deosebite în raport cu terţii. Deşi în scădere, comparativ cu tendinţele de acum 20 de ani, când aproximativ o treime din exportul SUA era destinat pieţei Europei de Vest, în prezent piaţa Uniunii Europene continuă să absoarbă peste 20% din exporturile SUA. SUA continuă să ramână principalul debuşeu al exporturilor comunitare, cu o pondere de circa 18% . Situaţia este similară şi la import, unde Uniunea Europeana deţine o proporţie de 17% din importul total al SUA, iar SUA stau la originea a aproximativ 17% din importurile extracomunitare ale UE în ansamblul ei. Chiar dacă dinamica schimburilor transatlantice este mai redusă decât cea a comerţului desfăşurat de către UE sau SUA cu alte regiuni ale lumii, cele două economii vor continua sa ramână puternic interdependente. Un argument în acest sens este oferit de fluxurile reciproce de investiţii directe: peste jumătate din valoarea cumulată a investiţiilor străine directe ale economiei americane provine din UE, iar 40% din totalul investiţiilor străine receptate de UE îşi au originea în SUA. Peste 3 milioane locuri de muncă americane sunt rezultatul investiţiilor provenite din statele membre UE,

iar filialele vest-europene ale firmelor americane realizează o cifră de afaceri de peste 700 miliarde dolari în UE.

Cei doi actori globali împărtăşesc un set comun de valori în plan economic şi politic: respectarea principiilor sistemului democratic de guvernare, respectarea drepturilor omului, credinţa fermă în virtuţile economiei de piaţă etc. Rezultă că relaţia transatlantică are atât o componentă bilaterală cât şi una multilaterală, cei doi parteneri acţionând de cele mai multe ori în mod concertat în cadrul forurilor internaţionale pentru promovarea principiilor egal împărtăşite.

Între cele două puteri există şi unele divergenţe, în special sub forma dezacordurilor pe teme comerciale, considerate drept „războaie comerciale”. Din anul 1994, cele două mari puteri au convenit punerea la punct a unor mecanisme comune de „avertizare timpurie” care să le permită identificarea din primele stadii a ariilor problematice pentru rezolvarea lor rapidă.

Încheierea perioadei războiului rece, a conferit relaţiilor transatlantice un dinamism revigorant, menit să dezvolte noi mecanisme de cooperare în scopul soluţionării provocărilor lansate de noua ordine mondială. Un pas important în direcţia cristalizării obiectivelor şi mecanismelor parteneriatului transatlantic a fost făcut odată cu adoptarea în cadrul Summit-lui de la Madrid (3 decembrie 1995) a Agendei Transatlantice care propunea crearea unui Spaţiu Economic Transatlantic, prin reducerea progresivă până la o posibilă eliminare a barierelor care mai stânjenesc încă fluxurile reciproce de bunuri, servicii şi capitaluri.

Agenda Transatlantică include un foarte cuprinzător Plan Comun de Acţiune, ale cărui principale obiective imediate în domeniul relaţiilor economice bilaterale se referă la:

- negocierea eliminării treptate a barierelor tarifare şi netarifare din calea comerţului cu tehnologii informatice;

- accelerarea eforturilor depuse pentru soluţionarea unor aspecte rămase în suspensie după încheierea Rundei Uruguay, în principal în ceea ce priveşte liberalizarea serviciilor de telecomunicaţii si transport maritim;

- încheierea unui acord pentru recunoaşterea reciprocă a procedurilor de testare şi certificare a îndeplinirii standardelor tehnice, ca un pas important în direcţia eliminării „barierelor tehnice” din calea comerţului cu bunuri;

- continuarea şi adâncirea cooperării între autorităţile competente în materie de aplicare a politicilor de concurenţă şicooperare ale cărei baze au fost puse printr-un acord bilateral datând din anul 1991;

- extinderea cooperării în domeniul serviciilor financiare; - stabilirea unui acord de recunoaştere care să includă procedurile de certificare

şi testare; acest acord va fi stabilit pentru anumite sectoare cât mai curând posibil; - adoptarea unei înţelegeri cu privire la cooperarea vamală în spaţiul

transatlantic, care să cuprindă prevederi referitoare la: cooperarea vamală, simplificarea procedurilor vamale, computerizarea datelor, schimburi de informaţii, acces comun la datele de bază, consultaţii în cadrul unor organisme internaţionale, metode de lucru, asistenţă mutuală, protejarea drepturilor intelectuale, fraudele comerciale, comerţul cu restricţii severe în domeniul produselor chimice, schimburi de experienţă etc;

- în domeniul transporturilor se doreşte stabilirea unui grup de lucru pentru consultaţii cu privire la implementarea Sistemului Global de Navigaţie prin Satelit,

dezvoltarea cooperării între SUA şi UE în domeniul traficului aerian, dezvoltarea seminariilor referitoare la siguranţa transporturilor maritime şi calificării echipajelor;

România nu are relaţii directe cu NAFTA şi încă nu îşi propune încheierea unui angajament cu această grupare, dar din punct de vedere economic, continentul nord-american reprezintă pentru România una din primele zone geografice de interes, schimburile comerciale cu statele din această parte a lumii deţinând o pondere însemnată în comerţul exterior al ţării. România, în calitate de membru al UE, va participa activ la implementarea măsurilor prezentate, deoarece SUA şi statele NAFTA constituie o organizaţie la fel de puternică precum Uniunea Europeană. România a militat în permanenţă pentru consolidarea relaţiilor economice şi dezvoltarea schimburilor comerciale cu SUA, Canada şi Mexic prin crearea cu cele trei ţări membre ale grupării, a unui cadru juridic corespunzător, înfiinţarea de reprezentanţe economice oficiale pe lângă ambasadele României, organizarea de delegaţii pe diverse domenii, participarea la manifestările internaţionale din zonă, înfiinţarea de comisii mixte etc.

NAFTA acoperă o piaţă de peste 375 milioane consumatori şi o suprafaţă de 21,3 milioane km2, cu perspective de extindere şi mai spre sudul continentului american. Având în vedere că SUA este cel mai puternic membru al NAFTA, relaţiile României cu aceste ţări vor fi privite în principal prin prisma relaţiilor cu SUA, însă nu trebuie să se înţeleagă că importanţa celorlalte state este foarte redusă. În comerţul cu SUA nu se întrevede o reglementare pe cale bilaterală, în sensul unei zone de liber schimb. Deci într-o primă fază România va aplica la importurile SUA, taxele GATT, ceea ce va genera elemente de discriminare în relaţiile bilaterale. Soluţionarea acestei probleme este posibilă prin încheierea unui acord de liber schimb între UE şi SUA sau NAFTA. România, în calitatea sa de membru al UE va beneficia de toate drepturile ce vor decurge din astfel de înţelegeri la nivelul grupărilor regionale.

Concluzii: - NAFTA este un acord de liber schimb de mare anvergură, fiind un model de

cooperare de tip interguvernamental, fără a dispune de organisme supranaţionale; - Tatatul nu are obiective de natură politică; - Prin acest acord s-a urmărit instaurarea unei puternice alianţe economice, cu un

uriaş potenţial de utilizare a forţei de muncă şi de creştere a nivelului de trai, căruia este posibil să i se alăture în viitor şi alte ţări din occident şi care va avea efecte deosebite asupra relaţiilor cu alte state industrializate;

- Beneficiile NAFTA au fost multiple; unul dintre acestea a fost promovarea tendinţelor liberale de comerţ în toată America Latină;

- Prin crearea NAFTA, statele membre şi-au lărgit posibilităţile de desfacere a produselor şi şi-au îmbunătăţit competitivitatea propriilor produse, ca urmare a deplasării producţiei spre zonele geografice care oferă forţă de muncă mai ieftină şi bine calificată;

- Multe alte state au încheiat acorduri bilaterale sau multilaterale pentru reducerea treptată a taxelor vamale; ele pregătesc terenul pentru un proiect foarte ambiţios până în anul 2005: crearea unei zone de liber schimb care să includă toate statele americane. Multe ţări în dezvoltare sprijină această idee, observând avantajele obţinute de Mexic în relaţiile cu SUA;

- NAFTA este un conglomerat eterogen de state, inegale ca putere economică şi ofertă;

- Efectul creării NAFTA va avea implicaţii deosebite, atât asupra relaţiilor economice cât şi asupra relaţiilor politice şi sociale ale ţărilor Americii de Nord. Ea va produce în acelaşi timp modificarea raportului de forţe faţă de ţările UE şi Japonia şi va determina crearea unei zone cu potenţial comercial greu de imaginat;

- NAFTA va permite SUA atragerea unui volum tot mai mare de capital şi know-how japonez în emisfera occidentală etc.

7. Procesul de integrare economică regională

în zona Asia – Pacific În ultimile decenii, în zona Pacificului se asistă la un proces profund de

regionalizare, de creare a unor sisteme productive care gravitează în jurul Japoniei şi includ ţări recent industrializate precum: Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore, Taiwan, Filipine, Thailanda şi Indonezia, la care s-ar putea adăuga state ca Australia, Noua Zeelandă sau China. Aşa-numitul „bloc asiatic” în curs de fomare în zona Pacificului, reprezintă una dintre cele mai dinamice şi prospere regiuni ale lumii, ca urmare a creşterii economice impresionante înregistrate de Japonia în ultimile decenii şi a ritmurilor susţinute de dezvoltare manifestate începând din anii '60-'70 în Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong şi Singapore, ţări sugestiv denumite „Cei patru dragoni asiatici” sau „Tigrii mari”. Ulterior, în anii '80, Malayezia, Thailanda şi într-o măsură mai mică Indonezia şi Filipine, ţări cunoscute sub numele de „Micii dragoni asiatici”, au urmat acelaşi trend de creştere economică. În interiorul acestui bloc economic de state s-a manifestat tot mai pregnant tendinţa de liberalizare a fluxurilor comerciale, de capitaluri şi de forţă de muncă.

Evoluţia contextului global demonstrează din ce în ce mai mult că participarea efectivă a fiecărui stat la procesul de cooperare şi integrare economică este indispensabilă într-o economie mondială caracterizată prin internaţionalizarea producţiei şi a pieţelor de capitaluri, prin promovarea tehnologiilor avansate şi creşterea rolului societăţilor transnaţionale în ansamblul activităţilor economice.

Procesul de revitalizare a mecanismelor regionale şi subregionale este amplu susţinut de noile programe de liberalizare a comerţului, de dezvoltare a sectorului privat la scară mondială, concomitent cu încorporarea conceptuală a unor elemente tot mai complexe prin care să se asigure o convergenţă deplină a politicilor şi a obiectivelor naţionale cu cele regionale.

7.1. APEC - prezent şi perspective Dincolo de dificultăţile conjuncturale ale uneia sau alteia dintre ţări, regiunea

Asia-Pacific a cunoscut, timp de peste 30 de ani, o dezvoltare economică de excepţie care a determinat spectaculoase mutaţii în structura echilibrelor şi fluxurilor comerciale zonale ca şi un impact semnificativ la nivel mondial.

Cu trei state „gigant”: Japonia, una din cele mai importante naţiuni din punct de vedere economic, cu o economie mai puternică decât cea a tuturor statelor istorice din Europa, SUA- cel mai mare donator financiar al ţărilor în curs de dezvoltare şi China, ţara care înregistrează în prezent unul din cele mai ridicate ritmuri de creştere economică din lume, APEC tinde să devină în următorii ani, un principal pol economic, politic şi geo-strategic în care fiecare entitate îşi va găsi soluţionarea propriilor probleme.

În opinia unor reputaţi analişti, diversitatea tradiţiilor culturale şi a regimurilor politice, disproporţia sistemelor economice şi a nivelurilor de dezvoltare, fac din aceste ţări membre, de dimensiuni foarte diferite, un forum mai puţin omogen iar realizarea pe criterii comune a obiectivelor, se apreciază că va necesita tratative îndelungate.

În ultimii ani, Statele Unite ale Americii doresc consolidarea relaţiilor economice cu APEC, una dintre cele mai dinamice zone ale planetei; Japonia şi-a propus ancorarea cât mai rapidă a SUA de Asia în scopul realizării unei zone a păcii politice în regiune, nedominată de o putere cadru a Asiei, care să asigure menţinerea deschisă a imensei pieţe americane pentru exporturile lor. Datele statistice evidenţiază în ultimii ani, o tendinţă de extindere a relaţiilor americane cu regiunea Asia-Pacific.

Noua putere economică a lumii, considerată de unii economişti deja „superputere”, denumită deocamdată „Marea Chină”, are şanse considerabile să controleze treptat „jocul” în zonă şi să îşi afirme interesele la nivel global. Cei trei „dragoni asiatici” în care populaţia chineză predomină - Hong-Kong, Singapore şi Taiwan - au reuşit ca împreună să eclipseze Japonia, cel mai important investitor, ani la rând, pentru Asia-Pacific. Adăugând la aceasta şi afacerile controlate de chinezi în ţările regiunii în care ei constituie o minoritate (de exemplu, în Indonezia 35%, în Thailanda 10%) puterea economică a acestei etnii devine şi mai importantă. Dacă se adună importurile şi exporturile Chinei, Hong-Kongului şi Taiwanului, „Marea Chină” devine a treia putere comercială a lumii, după SUA şi Germania dar înaintea Japoniei. Totodată, China este un imens rezervor de forţă de muncă ieftină. Într-un recent raport apărut sub egida „ Pacific Economic Cooperative Council” este ilustrat faptul că, Australia şi SUA consideră China drept „piaţa cu dezvoltarea cea mai rapidă pe plan mondial”.

Ţinând cont de creşterea economică susţinută a regiunii şi de accelerarea spontană a schimburilor economice, orizontul anului 2020 este reţinut în declaraţia comună a ţărilor membre APEC ca termen limită pentru realizarea liberalizării totale a schimburilor economice. „Obiectivul politic cu şanse economice reale este de a realiza o integrare economică progresivă a zonei prin reducerea treptată a taxelor vamale între statele membre şi prin punerea în practică prin intermediul unui comitet pentru comerţ şi investiţii (Committee on Trade and Investments - CTI) a unor serii de măsuri care să vizeze armonizarea şi informatizarea nomenclatorului şi procedurilor vamale în scopul definirii standardelor şi testelor de calitate comune”. Pe ansamblul APEC, realizarea obiectivelor de anvergură va necesita adoptarea unui grup de măsuri practice, care să stimuleze activitatea politico-economică a fiecărei ţări membre, printre care:

-Egalitatea tratamentului, în cazul statelor membre, pentru întreprinderile cu capital integral naţional cu cel al întreprinderilor străine implantate pe teritoriul acestora (adoptarea unei legislaţii comune pentru întreprinderile locale şi pentru cele cu capital străin);

-Asigurarea transparenţei în legislaţia cu privire la investiţiile străine şi la demersurile ocazionate de procedurile tehnice;

-Crearea unor bănci comune de date pentru economiile ţărilor membre; -O mai profundă echitate în procedurile legale de arbitraj, în deciziile publice de

expropriere, în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi certificatelor de calificare; -Crearea (la cererea SUA) a unei instituţii financiare de arbitraj care să analizaze

diferitele proiecte de investiţii destinate dezvoltării infrastructurii ţărilor regiunii;

-Adoptarea unor norme legale comune în domeniul protecţiei mediului; -Liberalizarea procedurilor de emigrare etc. În plus, unele ţări în dezvoltare,

reclamă pentru următorii ani, măsuri de liberalizare în domeniul transferului de tehnologii.

În ceea ce priveşte liberalizarea totală a schimburilor economice între statele membre, preconizată pentru anul 2020, ea se va realiza în trepte, aşa după cum se stipulează în documentele APEC. Astfel:

- Pentru anul 2010 se prevede deschiderea totală a pieţelor pentru ţările industriale avansate: SUA, Canada, Australia, Noua-Zeelandă, Japonia, Mexic, Chile, Singapore şi Hong-Kong.

- În cea de-a doua etapă, anul 2015, noile ţări industrializate vor ajunge la liberalizarea totală a schimburilor: Coreea de Sud, Malayezia, Taiwan, Brunei etc.

- În anul 2020 se preconizează liberalizarea întregii regiuni. În aprecierea specialiştilor, acest scenariu presupune o viteză de integrare foarte

lentă, datele reţinute urmând să fie reanalizate în funcţie de evoluţia conjuncturală a regiunii în principal, şi a economiei mondiale în general. În cazul unor ţări, principiile alese pentru stabilirea calendarului de integrare au fost şi sunt contestabile.

Din datele statistice se remarcă tendinţa accentuată de dezvoltare a comerţului intraregional în zona Asia-Pacific. Dacă în anul 1970, comerţul intraregional reprezenta 29,70% din totalul comerţului regiunii, în anul 1980 acesta s-a situat la 32,70% iar în prezent este de cca. 40%.

Experţii Comisiei Economice şi Sociale a ONU pentru regiunea Asia-Pacific au realizat numeroase studii cu privire la evoluţia şi tendinţa fluxurilor intraregionale de capitaluri şi mărfuri în regiunea Asia-Pacific. Conform datelor publicate, ponderea ţărilor în curs de dezvoltare din regiune în volumul total al investiţiilor străine directe a crescut de la an la an. Nouă ţări (Hong Kong, Singapore, Taiwan, Republica Coreea, Malayezia, Filipine, Thailanda, Indonezia şi China) atrag în prezent peste 40% din totalul investiţiilor străine directe orientate spre ţările în curs de dezvoltare din regiune.

Dacă în anii '70 - '80 ai secolului trecut, ISD erau orientate în principal spre domenii precum industria textilă, industria de prelucrare a lemnului, electronică sau industria chimică, începând cu anii '90 se constată o concentrare a acestora în special în domeniul serviciilor (de exemlu, ponderea investiţiilor americane şi japoneze în domeniul serviciilor este de aproximativ 80% în ţări ca Singapore şi Hong Kong). Faţă de acest tablou, există însă mari diferenţe de la o ţară la alta.

În ce priveşte originea ISD se observă două tendinţe: ţările în curs de dezvoltare din regiunea Asia-Pacific se orientează cu precădere spre fluxurile de capitaluri intraregionale, în timp ce ţările dezvoltate depind în mai mică măsură de politca investiţională a zonei, punând accent în principal pe ISD extraregionale.

Cel mai important investitor tradiţional în economia ţărilor Asia-Pacific este Japonia, al cărui volum total al capitalurilor investite în perioada 1995-2000 depăşeşte 100 miliarde dolari. Pe ţări, repartiţia (aproximativă) a ISD japoneze este următoarea: Australia (25%), Indonezia (17%), Hong-Kong (14,5%), Singapore (10%), Thailanda (7%) etc.

Atragerea capitalului japonez pe aceste pieţe a fost determinată de existenţa forţei de muncă ieftine şi de posibilităţile de consolidare a poziţiei în regiune prin creşterea volumului schimburilor de mărfuri şi servicii.

În opinia specialiştilor, capitalurile japoneze amplasate în Asia sunt mult mai rentabile decât cele orientate spre ţări din Europa şi America, deşi Asia-Pacific nu se constituie ca principal recipient investiţional al Japoniei. Pe primul loc în volumul total al investiţiilor japoneze se situează SUA, urmate de ţările Europei Occidentale şi Asiei de Est.

Fluxurile japoneze de ISD în ţările ASEAN sunt orientate cu precădere spre domenii ca: industria textilă şi a confecţiilor, electronică, industria chimică, industria de extracţie a petrolului şi minereurilor, industria de celuloză şi hârtie etc.

Importanţi investitori în zona Asia-Pacific sunt „dragonii”: Hong Kong, Taiwan şi Singapore iar principalii beneficiari ai capitalului investit sunt: China, Taiwan, Japonia, Malayezia, Indonezia, Filipine, Vietnam. În ultimii ani se observă o tendinţă de modificare a structurii fluxurilor de ISD atât sub aspectul structurii cât şi al repartiţiei geografice.

Dinamica susţinută, pe termen lung, a comerţului, investiţiilor şi a altor fluxuri economice în zona devenită noul centru de greutate în economia internaţională are o importanţă definitorie în determinarea creşterii economice deosebite a regiunii. În ultimile decenii, cu excepţia sfârşitului de secol XX, economiile din Asia de Est s-au caracterizat printr-o creştere economică dinamică şi susţinută comparativ cu celelalte regiuni.

Stadiul actual al integrării economice în Bazinul Pacificului este rezultatul eforturilor îndelungate depuse, cu toate că Forumul de Cooperare Asia-Pacific a luat fiinţă abia în anul 1989. APEC reprezintă un proiect semnificativ pentru al doilea val de integrare regională. În prezent această instituţie cuprinde principalele economii ale regiunii, cu un PNB global de peste 16 500 miliarde dolari şi 44% din comerţul mondial. Obiectivele Forumului devin tot mai îndrăzneţe şi ample odată cu trecerea timpului. Rezultatele evoluţiei acestui proiect curajos de integrare se analizează sintetic cu ocazia reuniunilor anuale care se desfăşoară între statele membre, prilej cu care se fac şi noi propuneri pentru îmbunătăţirea agendei de lucru în perioada viitoare.

7.2. Rolul Comisiei Economice şi Sociale pentru Asia şi Pacific (CESAP) în definirea şi consolidarea procesului de regionalizare

La nivel regional, Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC)

tinde să devină cea mai cuprinzătoare piaţă mondială, „miracolul asiatic” reuşind uneori, să plaseze celelalte forumuri de cooperare zonală în rolul de „combatant în retagere”. An de an, până în 1997, când criza financiară a declanşat un puternic colaps în regiune, datele statistice depăşeau cu mult aşteptările cele mai optimiste ale analiştilor economici, ale oamenilor de afaceri sau ale politicienilor dar şi pe cele mai pesimiste, care anticipau mult mai curând „obosirea motorului asiatic”.

În cadrul sesiunilor Comisiei Economice şi Sociale pentru Asia şi Pacific (CESAP) au loc importante dezbateri cu privire la evoluţia APEC, la succesele şi/sau eşecurile înregistrate de la înfiinţare şi până în prezent şi se adoptă o serie de programe şi măsuri a căror aplicare, se aşteaptă să impulsioneze şi mai mult procesul de cooperare şi integrare la nivelul statelor membre. Dinamismul economic al Asiei de Sud-Est,

perspectivele optimiste în domeniul reformelor economice angajate de majoritatea statelor din regiune, tendinţa de creştere a fluxurilor comerciale, investiţionale şi tehnologice intraregionale, pe fondul general al unui climat favorabil vor face din Asia-Pacific un important pol de creştere economică.

APEC a devenit cadrul principal de promovare a cooperării economice şi a comerţului liber în zonă. Recentele programe adoptate de CESAP vizează în principal soluţionarea dificultăţilor existente în regiune şi promovarea unor căi viabile de acţiune care să stimuleze creşterea economică în statele în curs de dezvoltare, mediu avansate, insulare sau fără litoral, precum şi a economiilor recent industrializate. La unele dintre aceste programe se va face referire în continuare.

Comisia Economică şi Socială pentru Asia-Pacific acordă o deosebită importanţă consolidării cooperării între CESAP şi organizaţiile subregionale, în scopul facilitării schimburilor de experienţă şi informaţii, astfel încât să se asigure sprijinirea statelor cu economii în dezvoltare în acţiunile întreprise în domeniul intensificării schimburilor economice, fluxurilor de investiţii şi transferului de tehnologii. Totodată, Comisia susţine energic consolidarea parteneriatului între guverne, organizaţii neguvernamentale şi sectorul privat, în diverse domenii, în special în cadrul programelor vizând reducerea sărăciei, egalitatea socială a circa 300 milioane persoane cu handicap din regiune şi dezvoltarea economiilor dezavantajate. În contextul noilor principii de dezvoltare, unde accentul este pus pe întărirea rolului forţelor pieţei în luarea deciziilor economice şi pe dependenţa tot mai pronunţată de proprietatea privată, este unanim acceptat faptul că guvernele vor îndeplini întotdeauna un rol esenţial în dezvoltarea economică, prin adoptarea unui set de măsuri şi crearea unui cadru juridic de reglementări transparent şi stabil care să vizeze promovarea investiţiilor străine directe, realizarea unei infrastructuri solide, creşterea gradului de pregătire a resurselor umane, dezvoltarea durabilă a continentului asiatic etc.

În elaborarea la scară regională a unor ample proiecte de program, CESAP a jucat întotdeauna rolul de catalizator în orientarea politicilor naţionale şi consolidarea capacităţilor endogene în materie de dezvoltare durabilă. Astfel, deteriorarea echilibrului ecologic, generată de creşterea permanentă a necesităţilor economice de resurse energetice, de supraexploatarea solurilor şi de politicile neviabile în domeniul defrişărilor forestiere, constituie un fenomen grav, căruia CESAP îi acordă o atenţie considerabilă. În cadrul directivelor adoptate cu privire la protecţia mediului, se subliniază ideea conform căreia, este absolut necesară promovarea unor politici economice prudente, raţionale care să comporte măsuri ecologice adecvate precum şi planificarea şi luarea în calcul a tuturor problemelor de dezvoltare durabilă la ansamblul regiunii Asia-Pacific.

Acţiunile întreprinse în domeniul energetic sunt multiple şi au necesitat adesea misiuni consultative speciale cu privire la acordurile de exploatare şi utilizare a hidrocarburilor. S-au realizat studii sectoriale privind cererea de energie electrică, s-au acordat consultaţii privind utilizarea energiei eoliene în cadrul cooperării tehnice între toate ţările aflate în dezvoltare, s-au desfăşurat seminarii şi activităţi de formare a serviciilor consultative în domeniul tehnologiilor de exploatare a cărbunelui, gazelor naturale şi strategiilor naţionale de conservare a mediului. Programul Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (PNUD) a precizat că CESAP reprezintă principalul

organism de realizare a Programului asiatic de cooperare pentru energie şi mediu (PACE-E).

În domeniul resurselor minerale, organismele de profil urmăresc realizarea unor evaluări globale a potenţialului resurselor geologice şi minerale în regiunea Asia-Pacific propunându-şi ca principale obiective: stimularea investiţiilor străine în industria minieră, acordarea de asistenţă în elaborarea strategiilor naţionale de punere în valoare a resurselor minerale, integrarea cunoştinţelor geo-şiinţifice la dimensiunea zonei etc.

În domeniul resurselor marine sunt întreprinse, de asemenea, acţiuni continue care vizează o mai bună gestionare a regiunii. Numeroasele seminarii naţionale şi la nivel de grupare (Bangkok, Hanoy, Bickek; Tachkent s.a.) au evidenţiat necesitatea protecţiei mediului marin şi utilizării raţionale a resurselor de apă prin elaborarea unor proiecte şi planuri de acţiune pentru protecţia mediului înconjurător şi marin.

Un alt jalon important în politica CESAP îl constituie demersurile realizate în domeniul transportului şi telecomunicaţiilor. Proiectul de dezvoltare a infrastructurii de transport terestru în Asia (DITTA) a avut ca efect consolidarea reţelelor de transport continentale. Anumite norme şi programe vizeză crearea unei baze de date prin care să se realizeze previziuni în domeniul transporturilor, constituirea unor servicii consultative pentru dezvoltarea şi consolidarea capacităţilor naţionale în domeniul transportului multimodal sau cooperarea ţărilor membre în scopul îmbunătaţirii infrastructurii subregionale şi regionale în zona Asia-Pacific.

O altă problemă de actualitate, de mari dimensiuni care se ridică în cadrul întâlnirilor consultative la nivelul CESAP o constituie dezvoltarea socială regională, Comisia apreciind că sărăcia continuă să domine regiunea Asia-Pacific afectând în principal grupele defavotizate ale populaţiei: femeile, copiii, persoanele cu handicap, minorităţile, vârstnicii, emigranţii şi refugiaţii. În scopul eradicării acestui flagel, CESAP a adoptat Planul de la Jakarta referitor la punerea în valoare a resurselor umane, care serveşte ca directivă în formularea şi aplicarea în practică a unor politici, planuri şi programe specifice, parte integrantă a dezvoltării generale a regiunii. În acest sens, au fost propuse o serie de măsuri dintre care se evidenţiază:

-Reducerea sărăciei în special prin adoptarea unui proiect privind strategiile de angajare a forţei de muncă, primii beneficiari ai acţiunii de punere în valoare a resurselor umane apte de muncă fiind grupurile nefavorizate (şomeri, femei, tineri, grupe minoritare, persoane „fără pamânt”etc.) ;

-Dezvoltarea cooperării intersectoriale între forurile publice, organizaţiile neguvernamentale şi sectorul privat;

-Dezvoltarea şi consolidarea capacităţilor naţionale prin promovarea politicilor de punere în valoare a resurselor umane care participă efectiv la creşterea economică, astfel încât să se favorizeze dezvoltarea permanentă a competenţei şi competitivităţii;

-Promovarea egalităţii între sexe (idee susţinută şi la Congresul internaţional al femeilor desfăşurat în China în anul 1995 dar şi cu multe alte ocazii);

-Facilitarea şi asigurarea schimburilor intraregionale de date şi experienţă prin intermediul reţelei CESAP a agenţilor de coordinaţie, în scopul punerii în valoare a resurselor umane;

-Creşterea competenţei personalului din administraţie şi sectoarele neguvernamentale, din domeniul planificării şi prestaţiilor de servicii, pentru îmbunătăţirea pregătirii profesionale a forţei de muncă etc.

În rezoluţia sa cu privire la amenajarea aşezărilor urbane, Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific a adoptat „Planul regional de acţiune pentru urbanizare” (problemă discutată pentru prima dată la Conferinţa ministerială privind urbanizarea, desfăşurată la Bangkok în data de 1 noiembrie 1993 iar apoi frecvent readusă în actualitate cu ocazia altor întruniri), în cadrul căruia s-a propus:

-crearea la nivel regional, naţional şi local a unor forumuri de urbanism compuse din reprezentanţii departamentelor ministeriale şi ai altor servicii administrative competente, reprezentanţi ai sectorului privat, ai asociaţiilor comunitare şi ai unor organizaţii neguvernamentale, în scopul instituţionalizării cooperării şi colaborării în contextul formulării unor planuri concrete de urbanizare;

-înscrierea proiectelor de urbanizare în cadrul programelor educative de dezvoltare şi a politicilor macro - economice regionale etc.

În ceea ce priveşte cooperarea economică subregională în Asia de Nord - Est, CESAP a militat pentru constituirea în Asia şi Pacific a unor „zone economice de creştere”, etapă importantă în soluţionarea problemelor practice de integrare regională între membrii cu drepturi depline şi cei asociaţi, aflaţi în stadii variate de dezvoltare economică şi cu sisteme economice diferite. Punctul de plecare în această iniţiativă l-a reprezentat constatarea că ţările sub-regiunii Asia de Nord–Est prezintă notabile complementarităţi tehnologice, iar pe de altă parte, dispun de mână de lucru şi resurse naturale abundente.

Rolul CESAP este foarte important în regiunea Asia-Pacific; comisia vizează cooperarea regională în domeniul comerţului, investiţiilor, transportului şi comunicaţiilor, mediului înconjurător etc., cu scopul final al unei dezvoltări durabile în zonă.

Ca element principal în cadrul programelor de cooperare economică regională se înscriu şi planurile de acţiune pentru cooperare în domeniul transferului de tehnologii, care include probleme cu privire la: restructurarea industrială, dezvoltarea tehnologică, promovarea investiţiilor şi competenţelor, consolidarea rolului sectorului privat etc. Nu de puţine ori, CESAP a evidenţiat importanţa transferurilor de tehnologie legate de investiţii, în optica unei dezvoltări economice durabile şi consolidării capacităţilor tehnologice endogene la nivelul tuturor statelor din regiune în condiţiile în care acest domeniu ocupă un rol tot mai important la scară mondială.

Programele de cooperare economică în regiunea Asia – Pacific includ acţiuni şi demersuri importante în multe alte domenii. Acestea vizează:

-creşterea rolului întreprinderilor mici şi mijlocii şi consolidarea poziţiei sectorului privat;

-consolidarea asistenţei tehnice în domeniul comerţului şi al investiţiilor intraregionale (prin oferirea de informaţii cu privire la diversificarea pieţelor şi a produselor, acţiuni de promovare a exporturilor de produse manufacturate, intensificarea fluxurilor comerciale intraregionale);

-participarea activă a femeilor la dezvoltarea industrială; -planificarea populaţiei în contextul global de dezvoltare socială şi economică durabilă a regiunii (egalitatea în drepturi a persoanelor cu handicap, integrarea persoanelor în vârstă în dezvoltarea economică, preocupări mai susţinute în domeniul sănătăţii, lupta împotriva drogurilor şi a infectării cu virusul HIV etc.).

Şi pentru economiile defavorizate, aflate în tranziţie, CESAP a trasat importante direcţii de acţiune de care aceste naţiuni trebuie să ţină seama în realizarea reformelor:

- realizarea şi menţinerea stabilităţii macroeconomice; - substituirea economiei dirijate cu un climat competitiv, specific economiei

de piaţă; - restructurarea şi promovarea unor reforme la nivelul întreprinderilor din toate

sectoarele economice; - diminuarea costurilor sociale ale reformelor etc. Comisia a adoptat în ultimii ani importante declaraţii cu privire la consolidarea

cooperării regionale în Asia şi Pacific iar membrii APEC şi-au reafirmat dorinţa comună de atingere a obiectivului de dezvoltare durabilă şi de punere în practică a infrastructurilor socio-economice proprii, în scopul creşterii economice susţinute şi îmbunătăţirii calităţii vieţii în regiune. Conştientă de existenţa unor complementarităţi între economiile zonei Asia – Pacific, CESAP şi-a declarat dorinţa de intensificare a acţiunilor colective de cooperare economică în special în domeniile: comerţ, investiţii, transfer tehnologic, turism şi infrastructură.

7.3. Criza din Asia de Sud-Est APEC şi criza financiară asiatică Criza financiară asiatică începuse să se manifeste deja, când liderii APEC s-au

întâlnit la Vancouver (Canada) cu ocazia reuniunilor anuale pentru reactualizarea prevederilor din planurile individuale de acţiune. Anul 1998, puternic marcat de criza financiară, a continuat tendinţele de liberalizare în Bazinul Pacificului, mai mult la nivel de discuţii şi de intenţii.

Statele membre, cu precădere cele puternic afectate în primele faze ale crizei, au subliniat necesitatea implicării Fondului Monetar Internaţional în atenuarea efectelor acesteia şi şi-au exprimat consensul general asupra faptului că această criză nu trebuie să însemne un imbold pentru crearea de noi bariere în calea comerţului regional ci voinţa politică de a continua liberalizarea schimburilor economice conform graficelor stabilite.

Criza asiatică a orientat atenţia statelor membre asupra pieţelor financiare regionale şi a lansat o serie de iniţiative referitoare la modernizarea pieţelor de capital, ca de exemplu, programe comune de formare profesională pentru o serie de participanţi la tranzacţiile de pe piaţa interbancară şi de pe cea bursieră. Totodată, agenţiile de finanţare a exporturilor din ţările APEC şi-au exprimat acordul asupra necesităţii de a spori cooperarea în ceea ce priveşte finanţarea proiectelor privind infrastructura şi în general afacerile promovate de întreprinderile mici şi mijlocii. În cadrul şedinţelor pe comisii de lucru a fost analizat şi impactul crizei asupra activităţii agenţiilor de rating din zonă precum şi asupra pieţei muncii.

Ca o concluzie, se poate afirma că gruparea APEC este interesată de toate problemele macroeconomice cu care se confruntă lumea în general şi regiunea în special, şi încearcă să identifice căile de acţiune pentru punerea în practică, fără compromisuri, a obiectivelor fixate. Convingerea liderilor APEC este că experienţa în

domeniul afacerilor şi resursele existente poate constitui cheia succesului grupării în ansamblu, şi a fiecărei economii membre în parte.

Menţinerea stabilităţii politice, economice şi sociale în regiune este un obiectiv permanent urmărit. Programele adoptate de CESAP - în timpul conferinţelor şi reuniunilor - au vizat în principal soluţionarea dificultăţilor existente în regiune, promovarea unor căi viabile care să stimuleze creşterea economică şi în statele în curs de dezvoltare, mediu avansate, fără litoral sau insulare precum şi a economiilor în tranziţie.

Scurtă caracterizare a crizei asiatice Criza asiatică, declanşată în anul 1997 a luat prin surprindere aproape întreaga

lume. Chiar şi scepticii analişti, P.Krugman, P. Hirst sau G.Thompson, care au anticipat o încetinire a ritmurilor de creştere economică în Asia de Sud-Est în viitor, nu au prevăzut o asemenea cădere a indicatorilor macroeconomici atât de curând.

La începutul anului 1997 au apărut primele semne vizibile care marcau încetinirea „motorului asiatic”. Ratele de creştere ale exporturilor au scăzut considerabil; exporturile a şase „Tigri asiatici” au înregistrat în anul 1997, rate de creştere de numai 3,5%, comparativ cu 14,5% în anul 1995 şi o rată medie de creştere între anii 1990-1996 de 10%1. Şi evoluţia PIB-ului a înregistrat un ritm mult mai lent în anumite ţări asiatice, scăzând de la o rată de creştere de 9% în anul 1995 la 7% în anul 1996. Unele state asiatice au marcat la mijlocul anilor '90, niveluri foarte ridicate de datorii externe, sub forma de împrumuturi pe termen scurt la bănci private, şi într-o mai mică măsură investiţii de portofoliu. Între anii 1994 şi 1996, afluxul de capital a dat naştere unui deficit de cont curent din ce în ce mai mare, acesta fiind alimentat de împrumuturile substanţiale ale băncilor comerciale străine: fluxul împrumuturilor bancare în regiune a crescut da la 24 miliarde USD în anul 1994 la 56 miliarde USD în anul 1996. Până în anul 1997, „Dragonii asiatici” au continuat să se împrumute fără să se alarmeze de deteriorarea performanţelor economice.

Criza asiatică nu poate fi comparată cu alte crize monetare, precum cea din anii '80 din America Latină sau dereglarea mecanismului european de schimb monetar din 1992. În cazul Asiei, după cum demonstrează Krugman, aceasta nu a generat o creştere semnificativă a şomajului iar criza monetară nu a precedat explozia nejustificată a preţurilor activelor ci a fost consecinţa acesteia2. Autorul susţine că într-o mare măsură, împrumuturile riscante realizate în ţări precum Thailanda sau Indonezia au grăbit declanşarea crizei.

În una din lucrările sale, Manuel Montes explică originea şi desfăşurarea crizei în Asia de Sud - Est, punând un accent mai mare pe evoluţia acesteia în ţările cele mai afectate. În Thailanda, în opinia autorului, creşterea datoriilor externe şi eşecul încercărilor de control efectiv au fost consecinţele imediate ale „dublei liberalizări gemene” ale sistemului financiar intern şi ale controalelor externe de capital şi de cont curent. Ca efect al liberalizării, s-a renunţat la controlul cursurilor de schimb valutar în Thailanda şi s-a asistat la promovarea pieţelor de capital nebancar, mai mult, s-a renunţat la impozitarea dobânzii şi la regulile de repartiţie a capitalului. Intermediarii financiari au profitat de aceste relaxări ale politicilor financiare, împrumutând valută cu dobânzi externe mai scăzute. Afluxul de capital a ajuns la valoarea maximă de 12,3% din PIB în anul 1995, din care 11,6% reprezentau investiţii de portofoliu şi fluxuri de

acţiuni pe termen scurt, investiţiile străine directe pe termen lung deţinând o pondere mai redusă. Astfel, fluxurile de investiţii străine nu au contribuit la creşterea reală a producţiei interne sau la modernizarea industriei interne, ci la creşterea artificială a preţurilor activelor. O parte importantă din ISD era reprezentată de investiţii prin achiziţii şi fuziuni. Erorile grave înregistrate pe piaţa financiară şi de capital au determinat devalorizarea monedelor naţionale în ţările asiatice cu mari creşteri economice până atunci. Astfel, între 1 iulie 1997 şi luna ianuarie 1998, bahtul thailandez s-a devalorizat cu 54% faţă de dolarul american, ringitul malayzian s-a devalorizat cu 44,9% faţă de dolar, rupia indoneziană cu 83,65 iar peso-ul filipinez cu 39,4%. Prăbuşirea pieţelor de titluri de valoare, ca urmare a devalorizării monedelor naţionale, a afectat deosebit de mult sistemele financiare interne: în statele amintite bursa a scăzut cu 59% în Thailanda, 61% în Malayezia, 53% în Indonezia, 53% în Singapore şi cu 42% în Coreea. Reducearea valorii activelor a slăbit puterea băncilor şi a altor companii iar datoriile în dolari au mărit semnificativ costurile interne pentru întreţinerea lor. În Indonezia, din cauza măsurilor de austeritate impuse de FMI asupra cererii interne, efectele au fost şi mai dramatice. Economişti consacraţi precum Joseph Stiglitz (1997) şi Jeffrey Sachs (1997, 1998) au criticat vehement acest for internaţional pentru impunerea unor condiţii de auto-protejare care au îngreunat şi mai mult plata datoriei externe.

La nivelul Asiei de Sud-Est, şocurile suferite de cursul de schimb valutar, au determinat extinderea crizei, fiecare efect negativ asupra unei variabile economice generând noi efecte şi devenind factor multiplicator. Criza s-a generalizat în scurt timp şi a afectat sectoare diverse, datorită reacţiilor în lanţ. Principalii creditori ai primelor cinci ţări foarte afectate de criză, au fost băncile japoneze şi cele din Uniunea Europeană, datoriile totalizând apoximativ 100 miliarde USD pentru fiecare. Deţinătorii interni de acţiuni au efectuat demersuri pentru transformarea monedelor interne în active externe, conştienţi fiind de instabilitatea economică. Aşa cum remarcă Lester Thurow „primii investitori care se retag – în cazul crizelor - sunt întotdeauna investitorii locali, cel mai bine informaţi dintre toţi”1.

După cum mulţi alţi analişti au arătat deja, astfel de crize financiare datorate împrumuturilor externe excesive au mai existat până acum şi în alte părţi.

Mai mult, acestea nu reprezintă efectul unic al pieţelor financiare globale care au apărut începând cu sfârşitul anilor 1980. Principalii creditori ai Asiei au fost băncile comerciale, care se fac responsabile pentru împrumuturile excesive acordate Americii Latine în anii '70 ai veacului trecut.

Împrumuturile pe termen scurt sunt în mod special problematice, ele neaducând (precum ISD) expertiză şi tehnologie străină. Dacă garantarea drepturilor de proprietate este sigură şi comerţul funcţionează, investitorii direcţi nu au de ce să se teamă de fluctuaţiile majore ale cursului valutar. Scopul lor prioritar este de a profita de nivelul scăzut de salarizare (cazul Indoneziei) sau de avantajele regionale (cazul Singapore, de exemplu). Aceste ţări cu un nivel scăzut al fluxurilor monetare pe termen scurt în raport cu ISD au fost mai puţin afectate. În Malayezia, raportul dintre investiţiile străine directe şi împrumuturile pe termen scurt a fost mai ridicat decât în Thailanda şi în ciuda unei devalorizări puternice şi a unor dezechilibre importante pe piaţa titlurilor de valoare, acest stat nu a necesitat sprijin financiar de la FMI. Singapore a fost în primul rând ţară beneficiară de fluxuri externe sub formă de ISD, chiar unul dintre cei mai

importanţi beneficiari. Rezervele valutare substanţiale ale statului Singapore permiteau intervenţia pe piaţă, acceptând o oarecare slăbire a activităţii economice datorată creşterii dobânzilor.

Taiwanul, teoretic, a fost neafectat de criza financiară, datorită grijii pe care a avut-o de a nu se îndatora excesiv, ca şi politicii de subvenţionare din surse interne a sistemului industrial.

În esenţă, criza asiatică a fost una a „lichidităţilor”, o criză a sistemului financiar. Efectele sale au fost resimţite la ansamblul regiunii dar şi la nivel mondial. Toate fluxurile au avut de suferit semnificativ. Previziunile optimiste cu privire la creşterile economice susţinute ale Asiei de Sud-Est care ar fi plasat-o în scurt timp în poziţia de leader mondial au fost „demontate” mai curând decât s-ar fi aşteptat cea mai mare parte analiştilor. „Miracolul asiatic” a fost în parte demistificat. Mai mult, Krugman susţine în lucrările sale că de fapt nu a existat nici un „miracol economic”, ci numai rate de investiţii foarte mari şi interese deosebite pentru creşterea calităţii şi cantităţii forţei de muncă industriale, prin asigurarea pentru prima dată, a pregătirii liceale susţinute a maselor. Krugman şi Young au adus numeroase argumente pentru discreditarea teoriei de „mit asiatic”, fapt ce a stârnit multe controverse în literatura de specialitate. Indiferent de opinii, pro sau contra, cert este că Asia a înregistrat ani la rând creşteri economice fără precedent iar istoria ar putea să se repete într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.

Henry Kissinger arăta în lucrarea sa „Are nevoie America de o politică externă?” că „o privire asupra hărţii politice şi economice a Asiei este suficientă pentru a ne da seama de importanţa şi complexitatea regiunii”. În această regiune este inclusă o ţară industrializată, mult mai avansată din punct de vedere economic decât orice stat vest-european - Japonia, trei ţări de dimensiuni continentale - India, China şi Japonia; două ţări care se apropie ca nivel de dezvoltare de capacitatea tehnologică şi economică a statelor industrializate avansate - Singapore şi Coreea de Sud; două arhipeleaguri cu mii de insule – Filipine şi Indonezia - ce deţin controlul asupra unor căi maritime importante, Thailanda şi Birmania, două ţări importante ca dimensiune a populaţiei, Coreea de Nord - un producător de arme nuclerare şi rachete cu rază lungă de acţiune; Malayezia şi Indonezia, state cu populaţie musulmană foarte importantă; Vietnamul – un brav luptător, de un naţionalism violent în războaiele de apărare. Această regiune are mai mult decât o conotaţie economică. Statele Unite ale Americii, leaderul mondial de necontesat, are interesul de a-şi menţine prezenţa aici, pentru a împiedica formarea unui bloc asiatic ostil care combină cea mai mare populaţie din lume, resurse naturale bogate şi o forţă de muncă harnică, cu o conştiinţă înaltă. Economia Asiei este tot mai importantă pentru SUA ca şi pentru întrega lume. Totuşi, deşi este conectată la economia gobală, Asia nu dispune de o structură regională care să micşoreze riscul turbulenţelor economice şi financiare.

Criza financiară din anul 1997 a demonstrat mai ales vulnerabilitatea economiilor de dimensiune medie sau mică faţă de variaţiile ratei dobânzilor, a cursurilor monetare naţionale, faţă de scurgerile de capital speculativ, asupra cărora aceste ţări nu aveau aproape nici un control.

Kissinger susţine ideea că nivelurile de dezvoltare ale ţărilor asiatice sunt prea diferite pentru a permite constituirea în următorii ani a unei zone asiatice echivalente Uniunii Europene. Poate doar o altă criză financiară importantă ar accelera eforturile

ţărilor din regiune pentru crearea unui omolog asiatic al sistemelor regionale existente, care să apere destinele economice şi politice ale statelor membre .

7.4. Asociaţia Naţiunilor Unite din Asia de Sud-Est (ASEAN) Consideraţii cu privire la procesul de integrare regională în Asia de Sud-Est Până la criza financiară din anul 1997 Asia de Sud-Est s-a caracterizat printr-o

creştere economică fără precedent. Cel mai spectaculos eveniment petrecut în evoluţia economiei mondiale în ultimile două decenii ale secolului trecut a fost transferarea graduală a puterii economice din Europa şi America de Nord către Asia de Sud–Est şi Japonia.

Asociaţia Naţiunilor Unite din Asia de Sud-Est (ASEAN) este considerată o enigmă economică; în timp ce în Asia de Nord-Est, nu au existat scheme de integrare regională între ţările cu economie de piaţă în perioada postbelică, în zona de sud-est au fost multe tentative. Înfiinţată în anul 1967 prin Declaraţia de la Bangkok, gruparea ASEAN a avut o importantă dimensiune politică (pe fondul escaladării tensiunilor în Indochina): stoparea avansului doctrinei comuniste în regiune şi apărarea în faţa ameninţării vietnameze, aşezând la masa negocierilor regimuri care se opuneau expansiunii comunismului1. Iniţial, problemele referitoare la cooperarea economică nu au stat în centrul preocupărilor statelor membre. Ulterior, în anul 1977, a fost semnat un acord cu privire la Aranjamentele Comerciale Preferenţiale. În anul 1987, acesta a fost lărgit printr-un nou protocol prin care se prevedea adoptarea de măsuri pentru stimularea şi dezvoltarea schimburilor economice intraregionale prin:

- extinderea preferinţelor tarifare; - liberalizarea barierelor netarifare; - contracte pe termen lung asupra volumului fizic al schimburilor; - susţinerea financiară prin rate preferenţiale ale dobâzii la creditele atrase: - alte măsuri. Aranjamentele comerciale preferenţiale urmau sa acţioneze pe trei direcţii:

alcătuirea unor liste unilaterale de produse ce intrau sub incidenţa preferinţelor tarifare, negocierea pe cale bilaterală şi după principiul de la produs la produs a unor concesii tarifare şi reducerea substanţială a taxelor vamale la bunurile de import cu o valoare în vamă de minim 50 000 dolari. În ciuda prevederilor stimulative pentru schimburile comerciale, gruparea a avut cel puţin până la începutul anilor '90 un succes limitat.

Principala piedică în calea dezvoltării comerţului intraregional au constituit-o strategiile diferite ale statelor membre în privinţa politicilor comerciale. În timp ce Singapore a renunţat la strategia de industrializare prin substituirea importurilor, celelalte ţări fondatoare au păstrat trendul pretecţionist, renunţând târziu la această tactică.

În ultimii ani, autorităţile din ţările membre ASEAN promovează politica de deschidere spre economia mondială, prin reducerea gradului de protecţie vamală şi prin înlăturarea sau restrângerea barierelor netarifare. Se constată totodată o renunţare, în mai multe ţări, la obstacolele netarifare şi paratarifare şi practicarea unor taxe moderate. Pe ţări, situaţia prezintă diferenţieri relativ importante, în funcţie de interesele naţionale,

care impun anumite trepte de protecţionism comercial. Ca bariere netarifare în regiune, se remarcă în special, marcajele si regulile de origine, extrem de stricte.

Paralel cu lansarea cooperării pe planul schimburilor comerciale, statele membre ASEAN au iniţiat şi programe pentru dezvoltarea relaţiilor intraregionale în domeniul cooperării industriale, ca de exemplu, ASEAN Industrial Projects Programme, creat în anul 1977. Efectele acestui program industrial au apărut relativ târziu, începând cu anul 1984, şi cu toate eforturile depuse de statele membre şi sprijunul financiar japonez, la scurt timp, au început să se manifeste divergenţe cu privire la derularea proiectelor şi în final, unele ţări s-au retras.

În anul 1981, ca urmare a dorinţei comune a statelor membre, a fost creată o corporaţie financiară regională, prin participarea a 140 de bănci comerciale şi acţionari individuali, care şi-a propus ca obiectiv promovarea cooperării economice la nivelul grupării ASEAN. Acestă instituţie nu a avut însă succesul aşteptat, astfel că în anul 1988 s-a transformat în bancă comercială, având ca principal obiect de activitate acordarea de fonduri pentru realizarea unor proiecte ASEAN şi stimularea exporturilor.

Din scurta prezentare, se constată că „startul” acestei grupări nu a fost foarte bun, ASEAN confruntându-se cu multe eşecuri în plan economic. După mai bine de un sfert de veac de funcţionare se constată că un progres vizibil a înregistrat sfera politică şi cea instituţională. În primii ani ai deceniului a nouălea al secolului trecut, până la criza financiară din anul 1997, Asia de Sud-Est s-a caracterizat printr-o creştere economică fără precedent. Avântul economic al noilor ţări industrializate (NIE) din Extremul Orient şi Asia de Sud-Est au transformat Asia în „motorul” dezvoltării şi catalizatorul transformărilor tehnologice, financiare şi social-economice. Cel mai spectaculos eveniment petrecut în evoluţia economiei mondiale, în ultimile două decenii ale veacului trecut a fost transferarea graduală a puterii economice din Europa şi America de Nord către Asia de Sud-Est şi Japonia.

Liberalizarea treptată, demonopolizarea, stimularea investiţiilor străine, acordarea de facilităţi în schimburile economice internaţionale etc., au devenit linii directoare în politicile guvernamentale ale ţărilor din Asia de Sud-Est.

În tabelul de mai jos este realizată o prezentare sintetică a evoluţiei principalilor indicatori comerciali ai ASEAN, în perioada 1997-2001, pentru a evidenţia rolul grupării în dezvoltarea schimburilor economice.

ASEAN -Evolutia principalilor indicatori economici, în perioada 1997-2001

Din datele prezentate, se constată că pe ansamblu, ponderea exporturilor intra-

ASEAN în totalul exporturilor grupării (17,93-19,85%) a fost inferioară ponderii importurilor intra-ASEAN (19,56-27,55%). O concluzie ar fi aceea că politica comercială promovată în cadrul grupării nu a exercitat o influenţă deosebită asupra comerţului între ţările membre, deşi pe parcursul celor nouă ani de analiză, comerţul intraregional a deţinut doar o cincime în totalul comerţului ASEAN, comparativ cu Uniunea Europeană, unde comerţul intraregional depăşeşte 65%. Mai mult, se constată că toţi indicatorii valorici şi-au incetinit ritmurile de creştere după criza financiară din anii 1997-1998.

Rata inflaţiei a crescut în anul 1998 comparativ cu anul 1997 de 4,5 ori, fapt reflectat nefavorabil asupra tuturor indicatorilor valorici, precum şi asupra calităţii vieţii (PIB/locuitor s-a redus de la 1419 dolari la 941 dolari, datorită diminuării puterii de cumpărare a monedei naţionale). În ultimii doi ani ai analizei se constată o uşoară revenire a trendului, la majoritatea indicatorilor.

După cum se ştie, Asia de Sud-Est a fost celebrată ca un „miracol al creşterii economice”, timp de aproximativ 15 ani. Acest raţionament s-a fondat pe paradigma general acceptată conform căreia, ţările din primul val (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Hong Kong) şi ţările celui de-al doilea val (Malayezia, Thailanda, Indonezia) reprezintă etalonul economic pe care alte ţări în dezvoltare din Asia, Africa, America Latină şi Pacific ar trebui să încerce să îl imite. După anul 1997 crizele financiare, ecologice şi sociale au generat efecte negative în special asupra ţărilor din al doilea val dar şi asupra noilor aspirante. Criza financiară din Asia a început prin devalorizarea monedei naţionale a Thailandei şi a avut ulterior consecinţe nefavorabile asupra tuturor categoriilor sociale, gulerelor albe şi albastre, copiilor şi femeilor etc., a intensificat sărăcia, şomajul, tensiunile rasiale şi etnice, violenţa familială şi societală, atât în regiunile urbane cât şi în cele rurale. În acest context s-a impus necesitatea

trecerii imediate la reforme economice şi politice care să găsească soluţiile pentru un viitor optimist al Asiei.

Zona de comerţ liber a ţărilor ASEAN - plusuri şi minusuri În ultimii ani s-a dezvoltat ideea creerii unor „zone economice subregionale”

care să contribuie la adâncirea procesului de integrare economică. La începutul anilor '90 s-a incercat constituirea unei zone de liber schimb (AFTA), prin semnarea în anul 1992 la Singapore a unui acord în acest sens. Atunci s-a pus problema creerii unui sistem unic preferenţial de taxe vamale în cadrul ASEAN, sistem care urma sa fie pus în aplicare începând cu 1 ianuarie 1993 pe parcursul urmatorilor 15 ani. Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei, până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate şi au subliniat necesitatea reducerii protecţiei netarifare. Acest model de creare a unei zone de comerţ liber nu a precizat clar şi mecanismele de punere în aplicare, astfel că efectele aşteptate nu au fost vizibile.

Fluxurile de ISD au crescut în regiune nu datorită politicii comune a grupării ASEAN ci mai curând „meritelor individuale” ale statelor membre care şi-au dorit o creştere economică susţinută.