Caietele Sextil Pușcariu, IV, 2019, Cluj-Napoca, p. 229‒247

SIMONA POP

COMPLEMENT. CIRCUMSTANȚIAL.

COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL

1. În această lucrare vom expune felul în care complementul/complementul și

circumstanțialul este prezentat/sunt prezentate în lucrări reprezentative pentru diferite tipuri de gramatici. Vom urmări câte specii de complement/de complement și de cir-cumstanțial sunt avute în vedere. Totodată, vom reține motivul/criteriul care i-a de-terminat pe autorii lucrărilor consultate de noi să considere că există două feluri de complemente: complementele necircumstanțiale și complementele circumstanțiale sau două feluri de funcții sintactice: complementele și circumstanțialele.

Scopul lucrării este acela de a răspunde la două întrebări: 1. Se justifică clas-ificarea complementului în complement (propriu-zis/necircumstanțial) și comple-ment circumstanțial, chiar dacă complementul circumstanțial are multe subspecii, iar, dintre acestea, multe nu arată circumstanțe? și 2. Se justifică apariția în grama-tica limbii române a părții secundare de propoziție numită circumstanțial, alături de atribut și de complement?

2. Gramatica tradițională

2.1. În gramatica limbii române, complementul este clasificat după ceea ce exprimă el față de termenul determinat. Astfel, potrivit autorilor GLR II, lui Gh. Constantinescu-Dobridor și Mioarei Avram, există două categorii de comple-mente: (1) complemente necircumstanțiale (direct, indirect și de agent) și (2) com-plemente circumstanțiale (de loc, de timp, de cauză, de scop, de mod, instrumental, sociativ, de relație, condițional, concesiv, opozițional, cumulativ și de excepție) (GLR II, p. 149–150; Constantinescu-Dobridor 1994, p. 197, 209; Avram 2001, p. 362). La acestea, Gh. Constantinescu-Dobridor și Mioara Avram adaugă com-plementul circumstanțial de consecință/rezultativ (Constantinescu-Dobridor 1994, p. 209, 230)/consecutiv (Avram 2001, p. 362).

Autorii GLR II notează faptul că nu toate complementele numite circum-stanțiale exprimă circumstanțe, însă acestea au fost denumite astfel/încadrate în această categorie printr-o extensiune/extrapolare (GLR II, p. 150):

„Circumstanțe sau împrejurări propriu-zise (exterioare) exprimă numai unele dintre acestea, de exemplu complementele circumstanțiale de loc și de timp, mai puțin cele de mod, care caracterizează o acțiune sau o însușire, și încă și mai puțin cel de relație, care arată la ce se limitează o acțiune sau o însușire” (GLR II, p. 150).

Gh. Constantinescu-Dobridor și Mioara Avram au o părere similară în ceea

ce privește diferența dintre complementele necircumstanțiale și complementele cir-

cumstanțiale. Gh. Constantinescu-Dobridor scrie:

Simona Pop

230

„Sunt complemente necircumstanțiale acele complemente care nu exprimă cir-

cumstanțe, împrejurări, ci fac referire la acțiuni, însușiri, caracteristici. Ele sunt strâns

legate de termenii determinați și au un conținut mai abstract decât al celor cir-

cumstanțiale și mai greu de definit [s.a.]” (Constantinescu-Dobridor 1994, p. 197).

„Sunt complemente circumstanțiale acele complemente care exprimă circums-

tanțe, împrejurări. Ele sunt mai slab legate de termenii determinați decât cele necircum-

stanțiale, au un conținut mai concret decât al acestora și sunt mai ușor de definit [s.a.]”

(Constantinescu-Dobridor 1994, p. 209).

În același sens, Mioara Avram afirmă:

„În general, complementele necircumstanțiale au un conținut mult mai abstract

(și de aceea mai greu de definit, în special în cazul complementului direct și al celui

indirect); de asemenea, ele sunt compliniri cerute de termenul determinat pentru

întregirea construcției (de aceea, chiar când lipsesc, ele pot fi subînțelese, presupuse ca

existând) și dependente de felul acestui termen (de aceea în definițiile lor se dau amă-

nunte cu privire la felul verbelor determinate: tranzitive în cazul complementului direct,

pasive la cel de agent)” (Avram 2001, p. 362).

„Complementele circumstanțiale au de obicei un conținut concret și de aceea mai

ușor de definit, în special atunci când arată circumstanțe propriu-zise (locul, timpul,

cauza, scopul, modul, instrumentul, condiția, concesia), și nu constituie compliniri ce-

rute neapărat de un termen determinat” (Avram 2001, p. 362).

2.2. Considerăm că în acest punct al lucrării este important să amintim defi-

nițiile/explicațiile pe care dicționarele explicative ale limbii române le dau cuvin-

telor circumstanță și circumstanțial:

circumstanță = „Împrejurare în care are loc o întâmplare, un fapt, o acțiune sau

un fenomen” (DEXI, s.v. circumstanță);

circumstanțial = „1 Care depinde de o circumstanță. 2 (gram.) Complement cir-

cumstanțial [...] = complement care arată în ce împrejurări se petrece o acțiune sau cum

se prezintă o însușire ori o acțiune” (DEXI, s.v. circumstanțial).

2.3. Dumitru Irimia, în lucrarea Structura gramaticală a limbii române, sta-

bilește că există complementul, circumstanțialul și complementul corelativ (Irimia

1983, p. 5–6).

Autorul este de părere că funcția de complement cuprinde complementele

obiectului/obiectuale (complementul direct și complementul indirect), complemen-

tul de reciprocitate, complementul comparativ și complementul de agent (Irimia

1983, p. 108–109).

Conform lui Dumitru Irimia, circumstanțialul include circumstanțialele spa-

țial, temporal, modal, consecutiv, de progresie, instrumental, cauzal, de finalitate,

de condiție, concesiv și circumstanțialul referinței (Irimia 1983, p. 6).

Complementul corelativ înglobează, după cum consideră Dumitru Irimia,

complementele sociativ, cumulativ, de excepție și opozițional (Irimia 1983, p. 6).

Complement. Circumstanțial

231

Dumitru Irimia afirmă că, spre deosebire de complement, care este o compli-

nire obligatorie a termenului regent, circumstanțialul și complementul corelativ

sunt compliniri facultative (Irimia 1983, p. 108, 134, 181).

Observăm că pentru Dumitru Irimia desprinderea circumstanțialului din com-

plement nu este motivată de faptul că antinomia obligatoriu vs facultativ este în mă-

sură să „rupă” funcția tradițională de complement din moment ce, în opinia lingvis-

tului, există complementul (obligatoriu) și complementul corelativ (facultativ).

Totodată, Dumitru Irimia constată că există situații în care realizarea unei

funcții obligatorii este facultativă (Irimia 1983, p. 132) (de exemplu, complementul

de agent: „De câte ori era chemat la interogatoriu i se atrăgea atenția să scrie mai

citeț” (M. Eliade, În curte la Dionis, București, Cartea Românească, 1981, p. 230,

apud Irimia 1983, p. 132)), iar realizarea unei funcții facultative este obligatorie

(Irimia 1983, p. 134, 182) (de exemplu, circumstanțialul spațial: „Casa lui se afla [la

marginea pădurii]” (Irimia 1983, p. 134); complementul sociativ: „El s-a întâlnit ieri

[cu mine]” (Irimia 1983, p. 182), „El a stat de vorbă [cu ea]” (Irimia 1983, p. 182)).

2.4. În articolul Sunt circumstanțiale complementele opozițional, cumulativ

și de excepție, precum și subordonatele corespunzătoare?, D. Crașoveanu vrea să

demonstreze că complementele enumerate în titlu și propozițiile subordonate cores-

punzătoare acestora nu sunt circumstanțiale. Lingvistul observă, în primul rând, că

complementele/completivele opozițional/ă, cumulativ/ă și de excepție nu arată

circumstanțe/împrejurări și, în al doilea rând, că ele stabilesc, după cum reiese din

definițiile lor, o relație semantică de opoziție, de cumul sau de excepție cu părți, de

cele mai multe ori, necircumstanțiale de propoziție. Mai mult, D. Crașoveanu re-

marcă faptul că aceste trei raporturi (opozițional, cumulativ și de excepție) sunt

echivalente semantic cu raporturi de coordonare (raportul opozițional, cu raportul

de coordonare adversativă, iar raportul cumulativ, cu raportul de coordonare copu-

lativă; în ceea ce privește raportul de excepție, acesta poate fi transformat în raport

de opoziție, raport echivalent, după cum am mai notat, cu raportul de coordonare

adversativă) (Crașoveanu 2005, p. 54–57, 60–67).

Un alt argument pe care D. Crașoveanu îl invocă în sprijinul teoriei sale se

referă la prepozițiile/locuțiunile prepoziționale din structura complementelor/com-

pletivelor opozițional/ă, cumulativ/ă și de excepție (în locul, în loc de, afară de, în

afară de, în afara, pe lângă etc.). Potrivit autorului, aceste elemente relaționale,

subordonatoare fiind, fac ca complementele/completivele opozițional/ă, cumula-

tiv/ă și de excepție să fie considerate termeni subordonați, dar ele sunt atât de

abstractizate încât nu își mai actualizează valoarea circumstanțială (D. Crașoveanu

(2005, p. 58) propune o comparație între „În locul lui, am plecat eu” și „În locul

ales pentru casă am săpat o fântână” (ibidem); între „Pe lângă Ion, a mai venit și

Dumitru” (ibidem) și „Pe lângă casă curge un pârâu” (ibidem)). D. Crașoveanu

susține că raportul sintactic de subordonare a complementelor/completivelor opozi-

țional/ă, cumulativ/ă și de excepție față de termenul lor regent se estompează deoa-

rece elementele relaționale în atenție exprimă și raportul semantic de coordonare la

Simona Pop

232

care ne-am referit în paragraful anterior. În plus, același lingvist consideră că ad-

verbe precum și, încă și, mai, mai și etc., care formează cupluri corelative cu pre-

poziția compusă pe lângă și cu locuțiunile prepoziționale ale complementului/

completivei cumulativ/ă, subliniază și mai mult ideea de cumul și, astfel, anulează

valoarea circumstanțială a prepoziției/locuțiunilor prepoziționale din structura com-

plementului/completivei cumulativ/ă. De asemenea, potrivit lui D. Crașoveanu,

aceste adverbe corelative au în contextul dat caracter coordonator și, de aceea, ele

atenuează valoarea subordonatoare a prepoziției/locuțiunilor prepoziționale ale

complementului/completivei cumulativ/ă (Crașoveanu 2005, p. 57–67).

D. Crașoveanu conchide că, date fiind cele de mai sus, în gramatica limbii

române ar trebui să se vorbească despre funcții sintactice precum: complementul

opozițional, complementul cumulativ, complementul de excepție (stabilesc o relație

semantică cu o parte de propoziție necircumstanțială), complementul opozițional

circumstanțial, complementul cumulativ circumstanțial și complementul de excep-

ție circumstanțial (stabilesc o relație semantică cu o parte de propoziție circumstan-

țială) (Crașoveanu 2005, p. 59–60, 62, 63, 65, 66).

În articolul Ipostaze ale subiectului, D. Crașoveanu susține că, atunci când se

referă la subiect și deci se află într-o relație de coordonare semantică cu acesta,

complementele opozițional, de excepție, cumulativ și sociativ sunt ipostaze ale

subiectului (Crașoveanu 2005, p. 153–165).

3. Gramatica structuralistă

În partea a doua a lucrării Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări,

Valeria Guțu Romalo expune ca poziții sintactice subiectul, predicatul, numele pre-

dicativ, predicativul suplimentar, complementul direct, complementul indirect și

determinanții prepoziționali (Guțu Romalo 1973, p. 109–208).

În capitolul Alte poziții sintactice – determinanți prepoziționali al lucrării

amintite în paragraful anterior, Valeria Guțu Romalo afirmă că „Realizarea adver-

bială poate servi drept caracteristică pentru clasa determinanților «circumstan-

țiali». [s.a.]” (Guțu Romalo 1973, p. 185) (punctul 2.0.). Lingvista prezintă în acest

capitol, la același punct, circumstanțialul de loc (poate fi exprimat prin adverbul

unde) (subpunctul 2.1.), circumstanțialul de timp (când) (subpunctul 2.2.), circum-

stanțialul de mod (cum) (subpunctul 2.3.) și circumstanțialul cantitativ (cât) (sub-

punctul 2.4.) (Guțu Romalo 1973, p. 185–190).

Apoi, la un alt punct (3., subpunctul 3.1.), Valeria Guțu Romalo scrie despre

circumstanțialul concesiv, care poate fi realizat prin adverbul totuși, adverb care,

spre deosebire de adverbele unde, când, cum și cât, nu este interogativ (Guțu

Romalo 1973, p. 191–192). Valeria Guțu Romalo consideră că

„Această particularitate situează în mod oarecum diferit circumstanțialul conce-

siv între pozițiile sintactice definite adverbial” (Guțu Romalo 1973, p. 191).

La subpunctul 3.2., Valeria Guțu Romalo scrie că

Complement. Circumstanțial

233

„O situație specială au în cadrul clasei construcțiilor prepoziționale cele care prin

definițiile semantice sunt atribuite complementelor circumstanțiale de cauză și de scop

[s.a.]” (Guțu Romalo 1973, p. 192)

Aceeași lingvistă notează:

„Complementele de cauză și de scop prezintă unele particularități comune, care

le apropie, diferențiindu-le în același timp față de celelalte «circumstanțiale»” (Guțu

Romalo 1973, p. 193).

Cercetătoarea precizează că,

„dacă acceptăm că gruparea de ce (De ce ai venit? De ce se grăbește?) constituie

o locuțiune adverbială [s.a.], putem afirma că aceste poziții sintactice se definesc

adverbial și se încadrează în aceeași clasă de constituenți cu complementele de loc, timp

și mod” (Guțu Romalo 1973, p. 193).

Valeria Guțu Romalo notează că, admițând o singură realizare adverbială (de

ce), complementele de cauză și de scop se deosebesc de complementele de loc, de

timp și de mod, care cunosc un număr mare de realizări adverbiale (Guțu Romalo

1973, p. 194).

La punctul 4. (subpunctul 4.0.), Valeria Guțu Romalo afirmă că

„O largă categorie de construcții prepoziționale nu intră în raport de substituție

nici cu un nume la un caz determinat, nici cu un adverb” (Guțu Romalo 1973, p. 195).

Potrivit lingvistei,

„În această situație sunt «circumstanțialele» de relație, opozițional, cumulativ, de

excepție, precum și complementul de agent și cea mai mare parte dintre construcțiile

prepoziționale înregistrate de obicei la complementul indirect” (Guțu Romalo 1973,

p. 195).

La subpunctul 4.1., Valeria Guțu Romalo expune complementul de agent (a se ve-

dea Guțu Romalo 1973, p. 195–196), care

„poate fi caracterizat formal, pe de o parte, prin gruparea prepozițională de către

[…], iar, pe de altă parte, prin valoarea pasivă a elementului regent care poate fi pusă în

evidență prin posibilitatea de a transpune construcția (pasivă) cu complement de agent

într-o construcție activă” (Guțu Romalo 1973, p. 195–196).

La subpunctul 5.0., Valeria Guțu Romalo scrie că complementele opozițional, cu-

mulativ, de excepție și sociativ

„se caracterizează prin particularitatea că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor,

ocurența lor în comunicare implică nu numai prezența verbului, față de care sunt subor-

donate, ci și prezența unui alt component (enunțurile în care apar aceste componente nu

pot avea în general mai puțin de trei termeni)” (Guțu Romalo 1973, p. 196).

Cercetătoarea adaugă că

Simona Pop

234

„Această particularitate se suspendă când ideea de opoziție sau de cumul se

stabilește între complementele respective și predicat [s.a.]” (Guțu Romalo 1973, p. 197).

Complementul opozițional este prezentat de Valeria Guțu Romalo la subpunctul

5.1. (a se vedea Guțu Romalo 1973, p. 197–198), complementul de excepție, la

subpunctul 5.2. (a se vedea Guțu Romalo 1973, p. 198–200), complementul cumu-

lativ, la subpunctul 5.3. (a se vedea Guțu Romalo 1973, p. 200–201), iar comple-

mentul sociativ este prezentat la subpunctul 5.4. (a se vedea Guțu Romalo 1973,

p. 201–202). Conform Valeriei Guțu Romalo, enunțurile care conțin complemen-

tele amintite în acest paragraf sunt structuri derivate (Guțu Romalo 1973, p. 197–

202).

La punctul 6., Valeria Guțu Romalo descrie complementul prepozițional (a

se vedea Guțu Romalo 1973, p. 202–204). Lingvista afirmă că acestor construcții

prepoziționale le sunt proprii două aspecte:

„nu intră în raport de substituție cu realizări neprepoziționale” (Guțu Romalo

1973, p. 203) și „aparțin structurilor nederivate” (Guțu Romalo 1973, p. 203).

Valeria Guțu Romalo precizează că structurile pe care ea le reunește sub

denumirea de complement prepozițional corespund, în general, complementului

indirect și complementului de relație din alte tipuri de gramatici (Guțu Romalo

1973, p. 204, a se vedea și p. 205, 207).

Observația 1. Complementul prepozițional ar constitui o excepție de la principiul

unicității1 (a se vedea Guțu Romalo 1973, p. 204). Valeria Guțu Romalo dă ca exemple „Tu

ai renunțat la mare pentru munte. Maria a renunțat la acest post pentru Ion” (Guțu

Romalo 1973, p. 204).

4. Gramatica tradițională/clasică modernizată

În viziunea lui Corneliu Dimitriu, complementul și circumstanțialul sunt

două funcții sintactice distincte (Dimitriu 2002, p. 1374 (nota de subsol 606)) sau

două clase de funcții sintactice secundare distincte (Dimitriu 2002, p. 1374–1375,

1406–1407).

4.1.1. Potrivit lui Corneliu Dimitriu, „clasa complementului [s.a.]” (Dimitriu

2002, p. 1375) înglobează complementele direct, intern, de agent și indirect. Lin-

gvistul consideră că aceste complemente au în comun anumite caracteristici seman-

tice, morfologice și sintactice (a se vedea Dimitriu 2002, p. 1375).

Corneliu Dimitriu afirmă că

„regenții de tip verbal ai clasei complementului sunt insuficienți completiv […], adică

au valențe obligatorii […] pentru complementul direct, pentru complementul intern,

1 Folosim sintagma terminologică principiul unicității în accepțiunea propusă de G. G. Neamțu

în Curs: Limba română contemporană. Sintaxă (= „imposibilitatea unui al doilea termen subordonat

identic construcțional și funcțional cu unul dat și necoordonat cu acesta pe lângă un termen regent”).

Complement. Circumstanțial

235

pentru complementul de agent și pentru complementul indirect. [s.a.]” (Dimitriu

2002, p. 1375–1376)

Lingvistul precizează că

„distingerea clasei complementului de clasa circumstanțialului este convențională

[s.a.]” (Dimitriu 2002, p. 1376)

căci doar în general complementele nu pot fi substituite cu zero, iar circumstan-

țialele pot fi substituite cu zero. În particular, există complemente facultative (de exemplu, un complement indirect de tipul îi în propoziția „profesorul vorbește fru-

mos” (Dimitriu 2002, p. 1376)) și circumstanțiale obligatorii (de exemplu, un cir-cumstanțial de loc de tipul acolo în propoziția „*tânărul locuiește” (Dimitriu 2002,

p. 1376)) (Dimitriu 2002, p. 1376, 1407).

4.1.2. Conform lui Corneliu Dimitriu, clasa de funcții sintactice secundare numită circumstanțial cuprinde șaptesprezece funcții sintactice: circumstanțialele

de loc, de timp, de mod, de măsură, comparativ, concluziv, de cauză, de scop, con-secutiv, de mijloc, sociativ, de relație, concesiv, condițional, opozițional, cumulativ

și de excepție. Corneliu Dimitriu precizează că denumirea de circumstanțial este proprie numai pentru circumstanțialele de loc, de timp și de mod, însă această de-

numire a fost dată, prin tradiția gramaticii limbii române, și celorlalte funcții sintac-tice enumerate în acest paragraf (Dimitriu 2002, p. 1406–1407. A se vedea nota de

subsol 618, de la p. 1407). În opinia lui Corneliu Dimitriu, există „două subclase neizolabile rigid

[s.a.]” (Dimitriu 2002, p. 1408) de circumstanțiale: (1) circumstanțialele „propriu-zise [s.a.]” (Dimitriu 2002, p. 1408).

După cum susține Corneliu Dimitriu, acestea au, în general, ca regent ver-bul/adjectivul/adverbul/interjecția și arată o circumstanță („în accepția curentă”

(Dimitriu 2002, p. 1408)) facultativă (în majoritatea situațiilor) sau obligatorie (rar) pentru realizarea comunicării. Potrivit lui Corneliu Dimitriu, din această subclasă fac

parte, în totalitate, circumstanțialele de loc, de timp, de mod, de măsură („citește mult” (Dimitriu 2002, p. 1408)), concluziv („a venit, așadar, scadența” (Dimitriu

2002, p. 1408)), de cauză, de scop, consecutiv, de mijloc, de relație și condițional. În

concepția lui Corneliu Dimitriu, sunt, de asemenea, circumstanțiale propriu-zise „unele realizări ale circumstanțialelor de mai jos: realizarea adverbială a compara-

tivului (astăzi este mai frig decât ieri), a opoziționalului (în loc de azi, vino mâine), a cumulativului (pe lângă mâine, vino și poimâine) și a excepției (vino oricând, în

afară de mâine), precum și realizări ale circumstanțialului concesiv de felul în ciuda

primăverii, afară tot frig este [s.a.]” (Dimitriu 2002, p. 1408).

(2) circumstanțialele „cu dependență și de un «nume» [s.a.]” (Dimitriu 2002, p. 1408).

Corneliu Dimitriu este de părere că aceste circumstanțiale au, de cele mai multe ori, doi regenți: unu de tip verbal (verb, adjectiv, adverb, interjecție) și unu

de tip nominal (substantiv, pronume, numeral întrebuințat pronominal) (Dimitriu 2002, p. 1408).

Simona Pop

236

Surprinzătoare este, din punctul nostru de vedere, și următoarea afirmație a

lui Corneliu Dimitriu:

„față de atributul circumstanțial/completiv, care depinde simultan de doi regenți

de tipuri diferite (unul verbal și altul nominal), acești doi regenți având, teoretic, aceeași

importanță […], la circumstanțialele din subclasa cu dependență și de un «nume»

regenții de cele două tipuri (unul verbal și altul nominal) au importanța inegală, regentul

de tip verbal (verbul, adjectivul, adverbul, interjecția) plasând-se pe primul loc, în raport

cu care regentul de tip nominal apare ca o «anexă» [s.a.]” (Dimitriu 2002, p. 1408).

Conform lui Corneliu Dimitriu, în această subclasă se încadrează

„circumstanțialul comparativ [băiatul (regent nominal) aleargă mai repede

(regent verbal) decât fata]; circumstanțialul sociativ [bunicul (regent nominal) călă-

torește (regent verbal) cu bunica]; circumstanțialul concesiv [în ciuda vârstei înain-

tate, el (regent nominal) lucrează (regent verbal) încă]; circumstanțialul opozițional [în

loc de prieteni, are (regent verbal) dușmani (regent nominal)]; circumstanțialul cumu-

lativ pe lângă nepot, a venit (regent verbal) și nepoata (regent nominal)]; circumstan-

țialul de excepție [nu lipsește (regent verbal) nimeni (regent nominal) cu excepția

șefului]” (Dimitriu 2002, p. 1408).

Considerăm că un termen subordonat are un singur termen regent și că ter-

menii regenți au aceeași importanță, adică nu există termeni regenți importanți și

termeni regenți mai puțin importanți.

4.2. Nicolae Felecan și Daiana Felecan amintesc că, în prezent, în gramatica

limbii române, complementele necircumstanțiale sunt numite doar complemente, iar

complementele circumstanțiale sunt numite doar circumstanțiale. Nicolae Felecan și

Daiana Felecan amintesc, de asemenea, că acestea, complementele și circumstan-

țialele, sunt socotite funcții sintactice diferite (Felecan 2010, p. 35). Această teorie

are la bază, potrivit celor doi specialiști, următorul raționament: în general, comple-

mentele sunt determinanți obligatorii ai verbelor, ai adjectivelor, ai adverbelor și ai

interjecțiilor, pe când circumstanțialele sunt, tot în general, determinanți facultativi

ai acelorași regenți (Felecan 2010, p. 35).

5. Gramatica structuralist-funcționalistă

5.1.1. Conform GALR II,

„Într-o perspectivă structural-ierarhică asupra componenței și a organizării gru-

purilor sintactice, complementul reprezintă componentul sintactic obligatoriu, cerut

matricial de centrul de grup (și, mai rar, de un specificator al centrului […]), com-

ponent intim legat de centru (sau de specificator), nu numai în sensul unei apariții sin-

tactic obligatorii, ci și în sensul unei coeziuni sintactico-semantice extrem de strânse,

manifestate, pe de o parte, prin restricții de formă (de caz, de prepoziție, iar, atunci

când complementul se realizează propozițional, și de conector conjuncțional), iar, pe de

altă parte, prin restricții semantice (de rol tematic), impuse de centru asupra compl-

inirii [s.a.]” (GALR II, p. 317).

Complement. Circumstanțial

237

Autorii GALR II afirmă că

„În proiecția grupurilor sintactice (indiferent de natura gramaticală a centrului de

grup), complementele [s.a.] apar la primul nivel de proiecție / de expansiune” (GALR

II, p. 317).

De aceea, complementele se opun circumstanțialelor (GALR II, p. 317), care sunt

„determinări sintactic facultative, necerute de sintaxa și semantica centrului, aflate, ca

atare, la alegerea semantic și pragmatic liberă a locutorului” (GALR II, p. 317).

În opinia acelorași autori, grupurile sintactice sunt organizate după următoa-

rea schemă: „GV / GAdj / GAdv / GInterj / GPrep → [[V-centru / Adj-centru /

Adv-centru / Interj-centru / Prep-centru + Complemente] + Circumstanțiale]]”

(GALR II, p. 317).

Autorii GALR II subliniază faptul că statutul de poziții obligatorii al comple-

mentelor se „traduce” printr-o obligativitate strict sintactico-semantică, nu prin ac-

tualizarea/prezența în orice enunț (GALR II, p. 317). Autorii GALR II adaugă:

„Obligativitatea poziției complement este impusă de sintaxa și semantica inerentă a

centrului de grup, complementul acoperind, ca virtualitate, o poziție de subcate-

gorizare a centrului” (GALR II, p. 317).

Observația 2. Conform GALR II, complementele îndeplinesc principiul unicității

(GALR II, p. 317) (= „un centru de grup, într-o organizare matricială, nu poate primi decât

un unic complement de același tip [s.a.] (îndeplinind, ca atare, aceeași funcție sintactică și

primind același rol tematic)” (GALR II, p. 317–318)).

În tratatul academic, scrie că există următoarele excepții aparente:

a) „cazurile extinderii aceleiași funcții-complement prin coordonare sau apo-

ziționare” (GALR II, p. 318);

b) „cazurile de restructurări sintactice ale grupului, al căror efect este «adu-

cerea» sub dominanța aceluiași centru a unor complemente cu «istorii» diferite,

unul matricial și altul provenit din reorganizări ierarhice ale grupului/grupurilor”

(GALR II, p. 318);

Autorii GALR II propun ca exemple „complementul de agent, complinire

reorganizată, adusă într-o poziție de complement prepozițional ca efect al reorga-

nizării pasive, poziție în care poate ajunge coocurent cu un complement prepo-

zițional matricial: De paparazzi și de alți răuvoitori, el este apărat de gărzile lui de

corp” (GALR II, p. 318) și „complementul posesiv, adus, prin reorganizare, în

vecinătatea unui verb, care poate primi, simultan, și un complement matricial în

dativ: El își oferă serviciile prietenilor” (GALR II, p. 318).

Potrivit GALR II, clasa complementelor cuprinde complemente prototipice

(= compliniri matriciale) și complemente obținute prin reorganizări sintac-

tico-ierarhice (= compliniri nematriciale) (GALR II, p. 318. A se vedea p. 318–

319, unde autorii GALR II justifică includerea complinirilor nematriciale în clasa

complementelor).

Simona Pop

238

Autorii GALR II propun următoarea clasificare a complementelor:

I. complemente matriciale vs complemente reorganizate (GALR II, p. 319–

320).

După cum scrie în GALR II, sunt complemente matriciale complementul

direct, complementul secundar, subiectul, complementul indirect, complementul

prepozițional, numele predicativ și complementul predicativ al obiectului (GALR

II, p. 319).

Observația 3. Autorii GALR II consideră că subiectul este un complement deoarece

apariția acestuia „este condiționată de capacitatea sintactică a verbului de a accepta un

nominal-subiect” (GALR II, p. 319). Totuși, potrivit acelorași lingviști, subiectul nu este un

complement oarecare, ci este „un tip special, «privilegiat» de complement [s.a.]” (GALR

II, p. 319).

Complemente cu statut reorganizat sunt complementul de agent, comple-

mentul posesiv și complementul comparativ, după cum se afirmă în GALR II

(p. 319).

Observația 4. Autorii GALR II atrag atenția asupra faptului că există contexte în

care complementele cu statut matricial apar, în mod excepțional, în ipostaze nematri-

ciale/restructurate. Este vorba despre situațiile în care un complement matricial apare ca

urmare a reorganizării sintactice (GALR II, p. 319–320) (De exemplu, „L-am făcut să

plângă., Îl consider nedrept., Părinții îl vor medic” (GALR II, p. 319); „Ioana trebuie să

fie ajutată., Problema se dovedește că este falsă” (GALR II, p. 320)).

Conform GALR II, și predicativul suplimentar poate să fie considerat un

„Tip special de complement reorganizat [s.a.]” (GALR II, p. 320) dacă „provine

din reorganizarea unei structuri bipropoziționale care include o subordonată com-

pletivă (completivă directă sau subiectivă, mai rar, și completivă prepozițională

[…])” (GALR II, p. 320). De exemplu, „El consideră că tu ești bună profesoară.

→ El te consideră bună profesoară., Se dovedește că ea este bună profesoară. →

Ea se dovedește bună profesoară., Mă uit că ea suferă. → Mă uit la ea că suferă”

(GALR II, p. 320).

II. Autorii GALR II stabilesc că, în funcție de natura lexico-gramaticală a

centrului de grup sintactic, există complemente ale verbului, complemente ale ad-

jectivului, complemente ale adverbului, complemente ale interjecției și comple-

mente ale prepoziției (GALR II, p. 320) („[Lângă mine], se află un mare hotel.,

Merge [cu tine]” (GALR II, p. 320)).

După cum se precizează în GALR II, complementele comparative sunt apar-

te pentru că sunt cerute de un specificator al centrului de grup adjectival sau adver-

bial (GALR II, p. 321).

III. „După posibilitățile de distribuție specifice fiecărui tip de centru”

(GALR II, p. 321), autorii tratatului academic susțin că există complemente comu-

ne și complemente specifice (GALR II, p. 321–322).

Complement. Circumstanțial

239

În GALR II se notează că sunt complemente comune complementele care

apar în structura mai multor grupuri sintactice, iar complemente specifice sunt cele

care apar în structura unui singur grup sintactic ori în structura a două grupuri sin-

tactice (GALR II, p. 321).

Autorii GALR II scriu despre complementul prepozițional al verbului, al

adjectivului, al adverbului și al interjecției, despre complementul indirect al ver-

bului, al adjectivului, al adverbului și al interjecției, deci complementele prepozi-

țional și indirect sunt comune mai multor centre de grup sintactic. În schimb, com-

plementul secundar și complementele predicative (numele predicativ și comple-

mentul predicativ al obiectului) sunt specifice doar grupului verbal, iar comple-

mentul comparativ, doar grupului adjectival și celui adverbial. Complementul

direct și subiectul, chiar dacă apar, rar și datorită analogiei interjecției cu verbul, și

în grupul interjecțional, caracterizează grupul verbal (GALR II, p. 321).

Observația 5. În GALR II se remarcă faptul că adjectivul dator poate avea în subor-

dine un complement direct: Îmi este datoare viața (GALR II, p. 322). După cum se susține

în tratatul academic, acest adjectiv este „legat formal și, aparent, semantic de verbul a da”

(GALR II, p. 322) și „prezintă caracteristicile tranzitivității slabe” (GALR II, p. 322):

„Dator acceptă, direct, o complinire substantivală (sau pronominală: dator ceva)

realizată printr-o formă nemarcată de caz, dar nu acceptă forma pronominală specifică

pentru cazul acuzativ: *dator mine, tine” (GALR II, p. 322).

IV. Folosind drept criteriu „tipul de «citire»/de interpretare semantică”

(GALR II, p. 322), autorii GALR II disting două tipuri de complemente: „com-

plemente esențial referențiale [s.a.]” (GALR II, p. 322)/complemente argumentale

și „complemente cu citiri esențial predicative [s.a.]” (GALR II, p. 322)/comple-

mente predicative (GALR II, p. 322).

Potrivit autorilor GALR II, complementele argumentale au, de cele mai

multe ori, citiri individuale, adică trimit la individ/la entitate. Potrivit acelorași spe-

cialiști, complementele predicative exprimă proprietăți ale entităților și relații între

aceste entități (GALR II, p. 322).

Sunt complemente predicative numele predicativ, complementul predicativ

al obiectului și realizările completive ale predicativului suplimentar, după cum

scrie în GALR II (p. 322).

Observația 6. În GALR II este semnalat faptul că există contexte în care comple-

mentele referențiale primesc citiri nonreferențiale (GALR II, p. 322–323) (de exemplu, „El

caută profesor de sport., Inginer străin caută profesoară tânără în vederea căsătoriei”

(GALR II, p. 323)) și contexte în care complementele predicative au citiri nonpredicative/

referențiale (GALR II, p. 323) (de exemplu, „Tu ești Ion./copilul meu., Cine ești?/‒ Sunt

eu, nu mă recunoști?., El s-a dat drept mine./drept Ion./drept copilul meu” (GALR II,

p. 323)).

V. În GALR II scrie că, „După tipul de relație sintactică” (GALR II, p. 323),

există „complemente angajate în relații binare [s.a.]” (GALR II, p. 323) și „com-

plemente angajate în relații ternare [s.a.]” (GALR II, p. 323).

Simona Pop

240

După cum se explică în tratatul academic, complementele angajate în relații

binare se definesc doar în raport cu centrul de grup, pe când definiția complemen-

telor angajate în relații ternare include nu numai centrul de grup, ci și un alt com-

ponent al grupului (GALR II, p. 323). Autorii GALR II consideră că numele predicativ, complementul predicativ al

obiectului, complementul secundar și complementul posesiv participă la relații ter-nare (GALR II, p. 323).

VI. Autorii GALR II realizează o ierarhie a complementelor matriciale refe-rențiale după gradul de coeziune (GALR II, p. 323).

Astfel, potrivit acestei ierarhii, subiectul și complementul direct sunt „com-plementele cel mai intim legate de verb [s.a.]” (GALR II, p. 323), însă „Dintre subiect și complementul direct, se detașează subiectul, ca tip de complement

«privilegiat» al verbului [s.a.]” (GALR II, p. 324). Conform autorilor GALR II, „poziția imediat următoare complementului direct este ocupată de complementul

indirect [s.a.]” (GALR II, p. 324), iar „mai slab legat de verb este complementul

prepozițional [s.a.]” (GALR II, p. 325)2.

Notă. Autorii GALR II expun manifestările comune diverselor feluri de comple-mente (a se vedea GALR II, p. 326–329).

Observația 7. În GALR II se relevă faptul că există circumstanțiale care au statut obligatoriu, sunt cerute de sintaxa și de semantica matricială a unei clase de verbe și par-ticipă la fenomenul atribuirii rolurilor tematice (GALR II, p. 330). În aceeași lucrare, sunt date ca exemple „circumstanțialele locative, temporale, modale, cantitative cu statut obliga-toriu, din construcții ca: Locuiește în București., Datează din secolul trecut., Procedează incorect., Cântărește mult” (GALR II, p. 330) și se precizează că includerea acestor poziții sintactice în clasa circumstanțialelor „s-a făcut pe baze strict semantice” (GALR II, p. 330).

5.1.2. Autorii GALR II notează următoarea definiție:

„Circumstanțialele reprezintă un ansamblu eterogen de poziții (funcții) sintactice care se caracterizează preponderant semantic: circumstanțialele adaugă precizări de diferite tipuri referitoare la cadrul universului de discurs sau la diferite aspecte/secțiuni ale acestui cadru. Altfel spus, clasa circumstanțialelor cuprinde funcții delimitate cu pre-cădere semantic și denumite tradițional în raport cu precizarea («circumstanța» în sensul larg al cuvântului) adusă la/în cadrul situației comunicate: circumstanțialul de timp, de loc, de mod (modal), cantitativ, de relație, sociativ, instrumental, de cauză (cauzal), de scop (final), condițional, concesiv, consecutiv, opozițional, cumulativ, de excepție. [s.a.]” (GALR II, p. 487).

Conform GALR II, ținând cont de „criteriul semantico-pragmatic (privitor la tipul de informație transmis)” (GALR II, p. 487), există patru grupe de circum-stanțiale (GALR II, p. 487):

I. circumstanțialele situative: circumstanțialele de loc și de timp (GALR II, p. 487).

2 Situarea pe o anumită treaptă a pozițiilor sintactice menționate în acest paragraf are la bază

anumite fapte. Pentru explicații, a se vedea GALR II, p. 323–325.

Complement. Circumstanțial

241

Aceste circumstanțiale „asigură «ancorajul» spațio-temporal al proceselor

comunicate” (GALR II, p. 487).

II. circumstanțialele procesuale: circumstanțialele de mod propriu-zis, canti-

tativ și instrumental (GALR II, p. 488).

Ele „aduc precizări privitoare la procesul comunicat” (GALR II, p. 488).

III. circumstanțialele care „redau raporturi logico-semantice stabilite de

locutor [s.a.] – raporturi de cauzalitate, de consecință, de (non)implicație – între

diferite procese comunicate” (GALR II, p. 488): circumstanțialele de cauză, de

scop, condițional, concesiv și consecutiv (GALR II, p. 488).

IV. circumstanțialele care „centrează informația nouă («precizarea») pe

anumite secvențe ale enunțului [s.a.] din care fac parte” (GALR II, p. 488): cir-

cumstanțialele opozițional, cumulativ, de excepție, sociativ și de relație (GALR II,

p. 488).

După cum scrie în GALR II, „În general, circumstanțialele menționate «cir-

cumscriu» unele componente ale enunțului, altele decât cele care specifică proce-

sul” (GALR II, p. 488).

Autorii GALR II prezintă aspectele sintactice, sintactico-semantice și pe cele

comunicativ-pragmatice ale circumstanțialelor (GALR II, p. 488–494). Astfel,

potrivit lor,

(1) sintactic, circumstanțialele sunt facultative (GALR II, p. 488):

„Din punct de vedere strict sintactic, circumstanțialele prototipice sunt termeni

subordonați ai grupului verbal, situându-se la un alt nivel de organizare decât comple-

mentele. În organizarea enunțului – GV = [[V + complemente] + circumstanțiale] – cir-

cumstanțialele sunt, de regulă, componente/determinări «periferice» («marginale») ale

grupului [s.a.]” (GALR II, p. 488).

Observația 8. Potrivit GALR II, două circumstanțiale de același fel pot să apară în

același enunț, unul dintre ele raportându-se la întregul grup semantico-sintactic (GALR II,

p. 489). De exemplu, „[De câteva luni] circ. de timp 1 [se întâlneau zilnic circ. de timp 2 la fa-

cultate.]” (GALR II, p. 489).

Observația 9. Majoritatea circumstanțialelor participă la relații binare, însă unele

specii de circumstanțiale fac parte din structuri ternare (circumstanțialele cumulativ, so-

ciativ, de excepție și opozițional), după cum se precizează în GALR II (p. 489).

Observația 10. Afirmația din GALR II potrivit căreia

„Pentru circumstanțiale se consideră prototipică realizarea adverbială [s.a.]. În

consecință, în principiu, substituirea prin adverb reprezintă modalitatea de identificare a

poziției sintactice de circumstanțial. În enunțurile Marina este la munte., La ora trei

lucrează., Se luptă cu îndârjire., Au înghețat clanțele de frig., funcția de circumstanțial

este confirmată prin substituția cu adverbele interogative: Unde este Marina?, Când

lucrează?, Cum se luptă?, De ce (din ce cauză) au înghețat clanțele?. Unele circum-

stanțiale pot fi substituite cu adverbe noninterogative care reprezintă contrageri ale rea-

lizărilor propoziționale: Altminteri, /altfel nu rezistam. = Dacă ar fi fost alte condiții,

nu rezistam. etc. […] Realizarea prin adverb nu este însă comună tuturor circumstan-

țialelor. Nu permit substituirea prin adverb circumstanțialele integrate în structuri ter-

Simona Pop

242

nare (circumstanțialul cumulativ, circumstanțialul sociativ, circumstanțialul de excepție,

precum și cel opozițional), circumstanțialul consecutiv sau unele circumstanțiale de

relație [s.a.]” (GALR II, p. 489–490)

amintește de precizările pe care Valeria Guțu Romalo le face în lucrarea Sintaxa limbii ro-

mâne. Probleme și interpretări.

(2) sintactico-semantic, circumstanțialele sunt tot facultative (GALR II,

p. 490):

„Privite din punct de vedere sintactico-semantic, circumstanțialele sunt compo-

nenți facultativi ai enunțului și nu fac parte din structura tematică (de roluri) a verbului

[s.a.]” (GALR II, p. 490).

În GALR II se precizează că trăsătura facultativ se referă la gramaticalitatea

enunțului. Totodată, în aceeași lucrare, se observă faptul că există verbe care impun

prezența unui circumstanțial (GALR II, p. 491) și sunt propuse ca exemple:

„Statuia datează din secolul al XVII-lea, El locuiește la București, Veronica pro-

cedează bine, El se comportă corect” (GALR II, p. 491). Conform GALR II,

suprimarea circumstanțialelor din aceste enunțuri nu este posibilă fără pierderea

gramaticalității enunțurilor (GALR II, p. 491). Din acest motiv, autorii GALR II

consideră că unitățile evidențiate din exemplele citate în acest paragraf „fac parte

din structura tematică a verbului” (GALR II, p. 491), iar „Integrarea în structura

actanțială a verbului plasează circumstanțialele de loc, de timp, de mod obligatorii

[s.a.] […] la periferia subclasei din care fac parte” (GALR II, p. 491).

(3) comunicativ-pragmatic, circumstanțialele sunt obligatorii (GALR II,

p. 493):

„Sub aspect comunicativ-pragmatic circumstanțialele sunt componente necesare

ale enunțului. Deși în absența circumstanțialelor, enunțuri ca Andrei pleacă (la munte)

(mâine)., Ion călătorește (mult) (cu trenul). sunt corecte, totuși ele sunt incomplete din

punctul de vedere al intenției (strategiei) de comunicare. În consecință, dacă luăm în

considerare informația transmisă prin enunț, nu se poate vorbi de caracterul facultativ al

circumstanțialelor, ci, dimpotrivă, de caracterul lor necesar [s.a.]” (GALR II, p. 493).

Potrivit GALR II, din punct de vedere comunicativ-pragmatic, există (GALR

II, p. 493):

a) circumstanțiale propriu-zise/prototipice (GALR II, p. 493); de exemplu,

Ion vine mâine;

b) circumstanțiale metadiscursive (GALR II, p. 493); de exemplu, De

curiozitate, Ana a mai ajuns la acea conferință?.

La punctul rezervat concluziilor referitoare la circumstanțiale, autorii GALR

II afirmă că au identificat trei trăsături prototipice pentru clasa circumstanțialelor

(GALR II, p. 494):

1) „neintegrarea în structura tematică a verbului” (GALR II, p. 494);

2) „realizarea propozițională cu joncțiunea manifestată prin conectori specia-

lizați” (GALR II, p. 494);

Complement. Circumstanțial

243

3) „posibilitatea de a funcționa discursiv și metadiscursiv” (GALR II, p. 494).

Însă, după enumerarea acestor trăsături care ar fi comune circumstanțialelor și

care, astfel, ar justifica instituirea unei clase de poziții sintactice, și anume clasa cir-

cumstanțialelor, autorii GALR II expun situația reală a circumstanțialelor: cele mai

multe dintre ele se sustrag de la o trăsătură/de la unele trăsături (GALR II, p. 494).

5.2. Gabriela Pană Dindelegan, în articolul Noutăți în GALR. Se justifică

introducerea unui complement predicativ al obiectului (CPO)?, scrie că între com-

plement și centrul de grup există o relație mai strânsă, iar intre circumstanțial și

centrul de grup există o relație mai laxă (Pană Dindelegan 2006, p. 16).

5.3. Elena Dănilă aderă, de asemenea, la teoria conform căreia complemen-

tele și circumstanțialele nu pot reprezenta o singură funcție sintactică, complemen-

tele fiind compliniri obligatorii, iar circumstanțialele, compliniri facultative (Dănilă

2006, p. 77).

Observația 11. Atât Gabriela Pană Dindelegan, în articolul Noutăți în GALR. Se

justifică introducerea unui complement predicativ al obiectului (CPO)?, cât și Elena

Dănilă, în articolul Circumstanțialul de excepție – probleme, soluții, susțin că există com-

plemente suprimabile și circumstanțiale nesuprimabile (Pană Dindelegan 2006, p. 22;

Dănilă 2006, p. 80). De exemplu, sunt nesuprimabile circumstanțialele din enunțurile

„Locuiește în București, Valorează mult, Datează din vechime, Se comportă incalificabil”

(Pană Dindelegan 2006, p. 22) și circumstanțialele cumulative, opoziționale, de excepție și

comparative realizate adverbial (Dănilă 2006, p. 80); sunt suprimabile complementele

directe în enunțul „Astăzi copilul a scris ѵ și a citit ѵ și numai după aceea s-a jucat” (Pană

Dindelegan 2006, p. 22), complementele indirecte în enunțurile „Mama pregătește un ceai

ѵ., Profesoara prezintă rezultatele ѵ.” (Pană Dindelegan 2006, p. 22) și, în cazul diatezei

pasive cu se, complementul de agent într-un enunț precum „Cartea se citește” (Dănilă

2006, p. 80 (nota de subsol 30)).

5.4.1. După cum reiese din cuprinsul GBLR și din tabelul prin care se

recapitulează complementele din aceeași lucrare (GBLR, p. 522–524), în grupul

nominal există funcția sintactică de complement, în grupul adjectival și în cel ad-

verbial, funcția sintactică de complement comparativ, iar în grupul verbal apar, în

calitate de complemente matriciale, subiectul, complementul direct, complementul

secundar, complementul indirect, complementul prepozițional, numele predicativ,

complementul predicativ al obiectului și complementele circumstanțiale; tot în

grupul verbal întâlnim, ca poziții sintactice apărute prin reorganizare, complemen-

tul posesiv, complementul de agent și predicativul suplimentar (a se vedea cuprin-

sul GBLR).

Observația 12. Potrivit GBLR, predicativul suplimentar poate fi considerat com-

plement reorganizat doar atunci când, în structura de bază, ocupă poziția de nume predi-

cativ (GBLR, p. 524).

În glosarul din GBLR apar următoarele informații despre complement:

Simona Pop

244

„Constituent strâns legat de un centru predicativ (verb, adjectiv, adverb, prepo-

ziție, substantiv relațional ori de proveniență verbală sau adjectivală) care se supune res-

tricțiilor gramaticale (cazuale, prepoziționale) și semantice (de rol tematic) impuse de

centru. Complementele se caracterizează prin obligativitate sintactico-semantică, ceea

ce înseamnă că sunt conținute în matricea oricărui centru, nu și că sunt obligatoriu

exprimate/lexicalizate. În exemplul Ion citește apare verbul tranzitiv a citi al cărui

complement direct, deși obligatoriu din punct de vedere sintactico-semantic (a citi

ceva), nu este exprimat. Complementul apare în GV (Mănânc un măr), în Ginterj (Vai

de voi!), în GAdj (util elevilor), în GAdv (departe de tine), în GN cu centru substantiv

relațional sau de proveniență verbală ori adjectivală (sora Mariei, citirea cărții,

fericirea voastră), în GPrep, situație în care nu poate fi neexprimat (despre voi)”

(GBLR, p. 658).

5.4.2.În GBLR sunt avute în vedere următoarele specii de circumstanțiale: de

loc, de timp, de mod, de modalitate („A plecat, probabil, la mare” (GBLR, p. 594,

în tabel)), cantitativ, instrumental, sociativ, de relație, de cauză, de scop, condițio-

nal, concesiv, consecutiv, opozițional, cumulativ și de excepție (a se vedea cuprin-

sul GBLR).

În glosarul din GBLR sunt definite circumstanțialul, circumstanțialul meta-

discursiv și circumstanțialul obligatoriu/complementul circumstanțial (GBLR,

p. 657).

Astfel, circumstanțialul este un „Constituent sintactic facultativ, aparținând

celui de-al doilea nivel de proiecție, neimplicat în matricea sintactico-semantică a

centrului; se realizează ca GAdv (Vine azi; a veni azi), GPrep (A venit de ieri), GN

(Citește nopțile), propoziție subordonată (Vine când poate). Funcția sintactică de

circumstanțial corespunde poziției sintactice de adjunct” (GBLR, p. 657).

Circumstanțialul metadiscursiv este un „Circumstanțial care face referire la

actul enunțării, situându-se în alt plan enunțiativ (Din câte știu, nu a plecat la

Paris; Nu a avut chef să lucreze, ca să spun așa). În raport cu grupul verbal, pot

avea utilizare metadiscursivă circumstanțialele: de mod propriu-zis, instrumental,

de cauză, de scop, condițional, concesiv” (GBLR, p. 657)

Circumstanțialul obligatoriu/complementul circumstanțial este un „Constitu-

ent sintactic obligatoriu, care are statut asemănător complementelor, dar care, din

punct de vedere semantic, se apropie de circumstanțiale: de loc (Locuiește la țară),

de timp (Vasul datează din secolul I), de mod (El se comportă impecabil), can-

titativ (Broșa asta valorează o avere)” (GBLR, p. 657).

6. În această lucrare am amintit că partea secundară de propoziție numită

complement este clasificată după conținut. Inevitabil, ne actualizăm informația că

atributul este clasificat după partea de vorbire prin care se exprimă. Apoi, remar-

căm faptul că în clasificarea atributului este folosit, în mod evident, un criteriu mai

clar, mai obiectiv și mai potrivit gramaticii decât cel folosit în clasificarea comple-

mentului. Adică substantivul, de exemplu, e substantiv pentru oricine, dar obser-

văm cât e de greu să spunem ce înseamnă circumstanță. În plus, calificativele

Complement. Circumstanțial

245

direct și indirect nu exprimă conținuturi așa cum exprimă calificativele de agent

(agentul), de loc (locul), de timp (timpul) etc. Credem că și complementul ar trebui

să fie clasificat și subclasificat după criteriile și după subcriteriile aplicate atribu-

tului. Însă scopul lucrării nu este realizarea unei astfel de clasificări.

În tradiția gramaticii românești, părțile secundare de propoziție sunt definite

în funcție de termenul lor regent. Astfel, atributul este partea secundară de propo-

ziție care determină un substantival (substantiv, pronume, numeral „cu valoare sub-

stantivală”), iar complementul este partea secundară de propoziție care determină

un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție. Altfel spus, atributul și comple-

mentul își împart părțile de vorbire care pot să apară în ipostaza de termeni regenți

lor. Așadar, instituirea părții secundare de propoziție numită circumstanțial s-ar

suprapune complementului.

În gramatica tradițională, acum, din Ion scrie acum., este complement cir-

cumstanțial de timp. Această denumire o explicăm astfel: este complement pentru că

determină un verb, este circumstanțial pentru că arată o circumstanță și este de timp

pentru că arată timpul. Cu alte cuvinte, repetăm un criteriu când, de fapt, am putea să

spunem că este complement de timp, acceptând că este de prisos să îi fixăm în denu-

mire informația că timpul este o circumstanță. Despre un atribut exprimat prin pro-

nume nu spunem că este atribut substantival pronominal, gândindu-ne că este atribut

pentru că determină un substantival, este substantival pentru că este exprimat

printr-un substantival și este pronominal pentru că, dintre părțile de vorbire reunite

sub denumirea de substantival, este exprimat prin pronume.

Generalizând, putem afirma că există două grupe de lingviști: unii care

disting între complemente necircumstanțiale și complemente circumstanțiale și alții

care disting între complemente și circumstanțiale. Și unii, și alții formulează expli-

cații precum: complementele necircumstanțiale/complementele sunt obligatorii, în

vreme ce complementele circumstanțiale/circumstanțiale sunt facultative; comple-

mentele necircumstanțiale/complementele sunt strâns legate de termenii regenți, pe

când complementele circumstanțiale/circumstanțiale sunt mai slab legate de terme-

nii regenți; complementele necircumstanțiale/complementele depind de felul ter-

menului determinat, pe câtă vreme complementele circumstanțiale/circumstanțiale

nu depind de felul acestui termen; complementele necircumstanțiale/complemen-

tele au un conținut mai abstract, iar complementele circumstanțiale/circumstanțiale

au un conținut mai concret etc. Dintre aceste perechi de trăsături antinomice, prima

este cea mai vehiculată. Însă, toți specialiștii care o invocă nu întârzie să prezinte

contextele în care complementele necircumstanțiale/complementele sunt facultative

și pe cele în care complementele circumstanțiale/circumstanțialele sunt obligatorii.

Așadar, suntem de părere că în cadrul sintaxei, o disciplină care nu are ca

obiect de studiu sensul, complementul ar trebui clasificat nu după conținut, ci după

partea de vorbire prin care se exprimă, apoi, după mijlocul de subordonare. Totuși,

dacă acest lucru nu este posibil, atunci considerăm că ar trebui să vorbim despre

complement de loc, complement de timp, complement de mod etc.

Simona Pop

246

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE. SIGLE

Avram 2001 = Mioara Avram, Gramatica pentru toți, Ediția a III-a, București, Humanitas, [2001].

Constantinescu-Dobridor 1994 = Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, București,

Editura Științifică, 1994.

Crașoveanu 2005a = D. Crașoveanu, Sunt circumstanțiale complementele opozițional, cumulativ și de

excepție, precum și subordonatele corespunzătoare?, în Idem, Studii și articole de gramatică,

Timișoara, Editura Mirton, 2005, p. 53–67.

Crașoveanu 2005b = D. Crașoveanu, Ipostaze ale subiectului, în Studii și articole de gramatică,

Timișoara, Editura Mirton, 2005, p. 153–165.

Dimitriu 2002 = Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a Limbii Române, 2 Sintaxa, [Iași], Institutul

European, 2002.

Dănilă 2006 = Elena Dănilă, Circumstanțialul de excepție – probleme, soluții, în Gabriela Pană

Dindelegan (coord.), Limba română – Aspecte sincronice și diacronice –, Actele celui de al

5-lea colocviu al catedrei de limba română (8–9 decembrie 2005), [București], Editura Uni-

versității din București, 2006, p. 75–83.

DEXI = Eugenia Dima (coord.), DEXI Dicționar explicativ ilustrat al limbii române, Arc și Gunivas,

[2007].

Felecan 2010 = Nicolae Felecan, Daiana Felecan, Cu privire la unele complemente (necircum-

stanțiale), în „Dacoromania”, serie nouă, XV, 2010, nr. 1, p. 35‒47.

GLR II = Al. Graur, Mioara Avram, Laura Vasiliu (coord.), Gramatica limbii române, vol. al II-lea,

ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Academiei Republicii Populare Române,

1963.

Guțu Romalo 1973 = Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări, Bucu-

rești, Editura Didactică și Pedagogică, 1973.

GALR II = Valeria Guțu Romalo (coord.), Gramatica limbii române, volumul II, Enunțul, Tiraj nou,

revizuit, București, Editura Academiei Române, 2008.

GBLR = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române, București, Editura

Univers Enciclopedic Gold, 2010.

Irimia 1983 = Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Iași, Editura Junimea,

1983.

Neamțu 2912–2013 = G. G. Neamțu, Limba română contemporană. Sintaxă. Curs susținut la

Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, în anul universitar 2012–

2013.

Pană Dindelegan 2006 = Gabriela Pană Dindelegan, Noutăți în GALR. Se justifică introducerea unui

complement predicativ al obiectului (CPO)?, în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Limba

română – Aspecte sincronice și diacronice –, Actele celui de al 5-lea colocviu al Catedrei de

limba română (8–9 decembrie 2005), [București], Editura Universității din București, 2006,

p. 15–24.

COMPLEMENT. OBJECT COMPLEMENT.

CIRCUMSTANTIAL COMPLEMENT

(Abstract)

By the given article related to the Romanian language grammar, I have focused on the reason

for which some linguists claim that there are two types of complements: an object complement and a

Complement. Circumstanțial

247

circumstantial complement and the reason for which other linguists consider the object complement

to be a syntactic function distinct from the complement.

We have tried to show that according to the the grammar of the Romanian language we

should talk about a time complement, a place complement etc., if the classification of the complement

by its content is followed.

Cuvinte-cheie: complement, circumstanțial, complement circumstanțial, circumstanță, clasifi-

care.

Keywords: complement, object complement, circumstantial complement, circumstantial, classify-

cation.

Universitatea Babeș-Bolyai

Facultatea de Litere

Cluj-Napoca, str. Horea, 31

pop_simona8@yahoo.com