Victtoria Marina

CLARA DE ASSISI

Traducere din limba italiană

2

Capitolul I: FAMILIA Era spre sfârşitul toamnei. În ultima vreme cerul era încărcat cu nori grei şi cenuşii, devenea tot mai întunecat. Vântul şuiera aprig printre clădiri şi mătura străzile pustii. Astăzi, ceva mai mult ca ieri, copacii de pe alei au frunzele îngălbenite. E una din acele zile mohorâtele toamnă în care locuitorii din Assisi chiar înainte de căderea serii se închid în casă şi îşi deapănă unii altora amintirile zilelor însorite de vară. Aceeaşi atmosferă o aflăm şi la castelul contelui Monaldo, situat în piaţa San Rufino din Assisi. Poarta cea mare dinspre apus e încuiată şi şapte oameni înarmaţi stau de pază zi şi noapte, având cu ei şi câini. Acest obicei de a păzi porţile palatelor cu soldaţi şi câini era la modă în acea vreme: erau timpuri tulburi, lupte la tot pasul şi orice familie nobilă,cum era şi aceea a Clarei, avea destui duşmani pentru a se teme de eventuale ravagii nocturne care ameninţau din toate părţile. De altfel, orice zi aducea război în câte o familie. Clara provenea din familia conţilor Offreduccio, descendenţi din mari feudali. Tatăl Clarei, contele Favarone, a murit pe neaşteptate lăsând patru copile, Clara fiind cea mai mare. Clara a văzut lumina zilei pentru prima dată la 16 iulie 1193. Mama Clarei, doamna Ortolana, contesa de Sassorosso, rămasă văduvă a fost luată sub protecţia sa de către contele Monaldo, fratele contelui Favarone. El s-a angajat să aibă grijă de cumnata sa ca şi de cele patru fetiţe ale ei: Clara, Agneza, Penenda şi Beatrice. Contele Monaldo, unchiul Clarei avea faimă de om teribil şi o merita pe deplin: era primul responsabil al luptelor dintre castele, el schimba primarii, el declara război şi încheia tratatele de pace, el provoca zâzanie între localităţi, el, în sfârşit, a transformat palatul său din piaţa San Rufino într-un adevărat cartier general. Cavaler neînfricat, asculta cu meticulozitate de codul Onoare, specific acelei epoci, şi ţinea foarte mult la ceea ce avea atunci trecere în ochii lumii: prestigiul, armele, puterea, bogăţia, dârzenia şi impunerea voinţei proprii în probleme sociale. Doamna Ortolana se comporta ca o doamnă nobilă: era înţeleaptă, preocupată îndeaproape de binele familiei, era harnică şi foarte credincioasă. Deşi erau în casă destui servitori şi cameriste, era mereu preocupată de ea şi de alţii, dar mai ales de cele patru fetiţe ale ei. Dintre toate o prefera pe Clara şi îşi amintea mereu că înainte de a o naşte în timp ce se ruga în faţa crucifixului, auzise o voce misterioasă: "Nu te teme, femeie! Vei naşte o lumină care va străluci în lumea întreagă". Îngrijite cu atâta zel, cele patru fete şi-au însuşit un comportament potrivit domnişoarelor de rang înalt: nu ieşeau niciodată din castel decât însoţite şi numai pentru a merge la Liturghie sau în vizită la rude. De asemenea, învăţau să scrie, să citească, să socotească - şi asta într-o epocă în care studiul îi era negat femeii; învăţau să manevreze războiul de ţesut, să brodeze, să gospodărească o casă. Se pregăteau în vederea unei viitoare vieţi de familie, convinse că trebuie să facă şi ele ce face mama lor şi că trebuie să facă totul bine. Îşi cunoşteau rostul în societate; aveau încredere în sfaturile mamei; se sforţau chiar să devină mereu mai bune şi erau fericite să se ştie stimate de toţi. O

3

viaţă simplă, ţesută de lucruri mici, cu regim aproape de închisoare. Puţine lucruri puteau să le facă fericite pe cele patru fete: o vizită, o prietenă, o gustare luată la pajişte, refrenul unui cântec ocazional, sosirea vreunui comerciant ambulant, o ştire de dincolo de zidurile castelului... Doamna Ortolana cumpăra cu precădere de la negustori bucăţi de stofă, pânză, bijuterii, şaluri, încălţăminte, scufii, etc. In înţelegere cu contele Monaldo, ea făcea totul pentru ca cele patru fiice ale ei să nu ducă lipsă de nimic; amândoi le voiau frumoase, bine îmbrăcate şi fericite; amândoi se gândeau la viitorii soţi ai fetelor: trebuiau să se mărite cu soţi demni de rangul lor, nobili, bogaţi şi iluştri. Într-adevăr, cele patru fiice erau frumoase. Când mama Ortolana le ducea cu ea pe străzile din Assisi ori la biserică, poporul le privea cu deosebită atenţie şi admiraţie; iar pentru o mamă nu poate exista o mai mare bucurie decât aceasta. Doamna Ortolona intră în camera în care lucrau fetele. Se aud de departe râsetele şi palavrele lor. Au mereu mii de lucruri de a-şi povesti, mai ales atunci când se afla vre-o prietenă în vizită, iar astăzi au venit Bona şi Pacifica, prietenele lor preferate. - Mamă, pentru ce unchiul Monaldo se ceartă atât cu negustorii? întrebă Agneza cu curiozitatea oricărui copil. - Ştii prea bine că un nobil nu poate să cadă de acord cu un negustor! o tăie scurt mama Ortolana. - Şi de ce? - Pentru că nobilul e nobil, adică un om de arme şi de prestigiu, un om de onoare, pe când negustorul... deh, negustorul este prea preocupat să-şi vândă marfa, să câștige bani şi cu asta..., basta! - Vrei să spui că negustorii nu sunt oameni de onoare? - Nu sunt... sau cel puţin nu dau dovadă! - Prin urmare, negustorii nu se bat, nu sunt oameni de arme? - Eu nu cred asta, interveni Clara, eu am auzit vorbindu-se că şi negustorii ştiu să lupte. - Şi cine anume ar putea fi aceşti negustori care ştiu să se lupte, şi de unde ştii tu asta? încheie mama râzând. Copilele se îmbujorau la faţă: nici una nu are curaj să dea un răspuns la întrebare. Mama însă aştepta. Agneza se decide să vorbească în numele celorlalte cu capul plecat asupra broderiei la care lucra pentru a ieşi mai uşor din încurcătură: - Am auzit că unul dintre ei e Francisc, fiul lui Pietro Bernardone. - Şi cine va spus asta? De această dată tăcerea se prelungeşte şi mai mult, semn că încurcătura e şi mai mare. După un oftat prelung, Pacifica îşi ia inima în dinţi şi se decide să vorbească ea: - Eu le-am spus, căci l-am văzut. Le-am văzut înarmat ca un cavaler şi plecând la război. Era foarte frumos. Părea un nobil. Mama Ortolana găseşte motiv să se distreze şi să le necăjească pe fete. - Asta-i bună! Cum aşa? Vă preocupă negustorii! Vai de pielea voastră dacă află unchiul Monaldo! Vai de voi dragele mele, Bona şi Pacifica, dacă află părinţii voştri... Nu negustorii trebuie să fie în centru preocupărilor voastre, să vă preocupe mai degrabă tinerii din neamul Marescotto, ori fiii lui Rigolo, sau cei din casa Lupo şi Barisiano. Aceştia da, merită să vă fie soţi. Pe când negustorii... şi pe deasupra

4

francez cum este acest tânăr uşuratic Francisc, care se ocupă cu de toate, iar acum o mai face şi pe cavalerul, nu poate să facă nicidecum cinste. Fetele tac. Pacifica însă mai are de spus: - Totuşi Francisc a mers cu adevărat la război, alături de Carroccio, comandantul nostru militar; şi se spune că s-a purtat bine, cu un curaj demn de invidiat chiar de un nobil cavaler. - Ajunge, fetelor! Ajunge! Decât să pierdeţi timpul cu flecăreli, mai bine luaţi seamă la broderiile cu care îi veţi împodobi pe viitori voştri soţi, la care se gândesc părinţii, la care de asemenea se gândește unchiul Monaldo. Dacă ar fi după voi, în felul în care pălăvrăgiţi, ar fi sortite moliilor toate mătăsurile şi bijuteriile pe care vi le-am cumpărat. - Mamă, intervine Agneza cu o voce precipitată, am impresia că te gândeşti la un soţ pentru fiecare dintre noi încă de la naştere! - Da, fiindcă aşa e bine: aşa a făcut şi mama mea pentru mine. Când va sosi ceasul să încheiaţi contractul căsătoriei nu vreau să mi se ofere ocazia de a mă ruşina pentru vreuna dintre voi! Nu vreau să v-o ia altele înainte! Zestrea voastră trebuie să stârnească invidia întregii nobilimi, atât prin raritatea lucrurilor, cât şi prin măiestria lucrăturii. Si toţi să ştie că sunt lucrate de mâinile voastre. Totul trebuie să fie bine pus la punct pentru soţul pe care Dumnezeu vi-l va trimite. In opt zile oricine se poate logodi şi mărita dacă totul este bine pus la punct! Fetele izbucniră în râs. Le venea atât de greu să creadă că în opt zile un tânăr le-ar putea deveni soţ. Si gândul acesta năstrușnic le provoca într-adevăr râsul. Şi Clara a râs. Însă în timp ce râdea, devenea din ce în ce mai împurpurată la faţă. Se înroşi ca para focului când i se vorbea de soţ şi de căsătorie. Nu ştia nici ea de ce. Se simţea pierdută şi deziluzionată. Visa cu totul altceva pentru ea, dar nu ştia ce anume; cu siguranţă însă nu reuşea să se vadă în rochie de mireasă, în postură de mamă, de castelană. "Îmi dau seama că trebuie să fac ceva cu mult mai măreţ - îşi zicea ea - dar ce anume ?"

Capitolul II: UN CÂNTEC ÎN NOAPTE - Gata, fetelor, hai, strânge-i faţa de masă şi daţi firimiturile la păsărele; apune îndată soarele şi trebuie să ne întoarcem acasă! Mama Ortolana nu-şi afla locul. Se preocupă de toate, chiar şi de firimiturile pentru păsărele. Până la urmă tot ea strânge faţa de masă. Tocmai isprăviră gustarea pe care au avut plăcerea să o servească la iarbă verde, în mijlocul naturii. A fost o zi de mare bucurie şi veselie pentru fete; au aşteptat-o cu nerăbdare tot sezonul rece cât au fost nevoite să stea în casă. De câte ori nu o plictiseau pe mama Ortolana cu această întrebare: "Mamă, nu-i aşa că vom merge la iarbă verde când se va face vreme frumoasă?" Şi mereu acelaşi răspuns încurajator: "Vom merge, vom merge, dacă unchiul va fi mulţumit de purtarea voastră..." Iată că a sosit şi ziua mult aşteptată şi chiar a fost foarte frumoasă. Pajiştea în care au poposit era dominată de parfumul primelor viorele. Oraşul Assisi, căţărat pe spinarea muntelui Subasio, percepea cel dintâi vântul de primăvară şi se pregătea cu măiestrie să ofere ochiului încântătorul spectacol al florilor de migdal. Ce linişte şi

5

pace! Ce bucurie să serveşti masa într-un astfel de cadru! Fetele ar fi dorit ca ziua aceasta să aibă măcar o sută de ore, însă mama Ortolana le readusese la realitate. - Grăbiţi-vă căci soarele este deja la asfinţit şi drumul până acasă e lung! Nu e bine să te întorci acasă pe întuneric: atâţia bandiţi mişună prin ţinut, gata să-ţi scuture buzunarele şi să-ţi răpească fetiţele! Avea dreptate mama. Însă fiicele cu greu se supuneau poruncii ascultării, fiecare străduindu-se să inventeze ceva pentru a mai prelungi şederea în acest sublim paradis. Agneza a fost cea dintâi care a găsit un pretext serios: - Aţi observat priveliştea de deasupra? Ploile din această primăvară au umplut albia Maroggiei şi Clitunnului. Vor avea din ce să adape pajiştile noastre ca să ne dea iarbă şi flori din belşug! Întreaga adunare îşi îndreptă privirea pe direcţia indicată de Agneza: oraşul Assisi se desfăşoară în întregime sub ochii lor, amplasat în terase de-a lungul povârnișului. Se vedeau bine liniile celor două străzi mari, ba chiar şi ale celor mai mici, toate cu legătură între ele. Toate străzile, fie mari, fie mici, duceau spre biserică ori spre centru, înmănunchindu-se în unica piaţă, San Rufino. Clara a contemplat îndelung această armonie arhitectonică şi a zis: - Aceste străzi par de a fi nişte creaturi care merg către Dumnezeu! Era plăcut să stai acolo sus şi să pălăvrăgeşti cu ceilalţi. Unchiul Monaldo părea bine dispus, iar mama Ortolana dădea impresia că a uitat de desăvârşire de ameninţările tâlharilor nocturni. La un moment dat intervine în acest concert de voci un glas nou, provenind dintr-un boschet din apropriere. Cânta un cântec într-o limbă diferită de cea vorbită în Assisi. Era un cântec dulce şi solemn în acelaşi timp; părea un cântec de dragoste şi de rugăciune. Bona recunoaşte îndată această voce şi zice emoţionată: - Cred că e Francisc Bernardone... Cântă în provensală (un dialect al limbii franceze). - Nebun a fost mereu şi nebun şi acum! rânjeşte satisfăcut de gluma sa contele. - Să spun câteva despre acest Francisc! îl apără Agneza, vrând prin aceasta să arate că ea nu dădea crezare tuturor flecărelilor răutăcioase făcute pe seama lui. Unchiul Monaldo însă nu pierde ocazia de a-l ponegri pe Francisc. Când a terminat cu batjocora îndreptată asupra persoanei lui, trece la familia lui şi la tot neamul negustoresc. Dar ceea ce avea mai important de spus a păstrat în inima lui şi, la momentul potrivit, a atacat: - Apropo, domnişoarelor, nu e acesta cavalerul vostru preferat, acela care călărea solemn alături de Carroccio şi era atât de frumos în armură încât dădea impresia că e un nobil? - Nu e cavalerul "nostru" preferat! A ripostat dulce dar precipitată Agneza. Totuşi trebuie să fi fost într-adevăr frumos, căci a spus-o Pacifica, care l-a văzut cu ochii ei... - Atunci, cum se face că acest strălucit cavaler stă aici după boscheţi în timp ce Assisi geme sub povoara armelor? Fetele nu ştiură ce să răspundă. Dar Pacifica, a mai murmurat: - De când sa întors din bătălie, Francisc s-a schimbat. Merge să se roage în toate bisericile, se aşează în genunchi chiar în mijlocul străzii. Se spune că vizitează bisericile intrate în paragină şi părăsire şi că stă multă vreme acolo în meditaţie.

6

- Asta-i bună! Rugăciuni şi meditaţii la un asemenea filfizon! Auzi la el: rugăciuni după impresia proastă pe care a făcut-o! Voia să se facă cruciat, el, un pui de negustor bădăran! El cruciat, alături de cei mai buni cavaleri ai Umbriei! A plecat la primul sunet al trompetei şi s-a întors îndată înapoi cu coada între picioare! A împrăştiat zvon că s-a îmbolnăvit, că febra la ţinut la pat! Dar eu îi cunosc bine boala: se cheamă frică, iată cum se cheamă! L-a apucat febra fricii! Nu-i suficientă o armură frumoasă, o sabie şi un cal, pentru a fi cavaler! Cavalerul se naşte... Aşa s-a încheiat aceea frumoasă zi la iarbă verde. Masa copioasă pe care mama Ortolana a pregătit-o cu atâta grijă începea să capete un gust amar. Contele Monaldo a reuşit să le întărâte pe fete încât le-a dispărut orice urmă de timiditate, iar Pacifica a îndrăznit chiar să riposteze: - Mie mi s-au relatat cu totul alte lucruri despre Francisc! - S-auzim şi noi! - Mi s-a spus că Francisc s-a luptat cu vitejie la Collestrada, că a apărat podul San Giovanni cu înverşunare, că acolo a fost rănit, că a suportat durerea, carcera şi lanţurile fără a se plânge... şi că s-a întors de acolo bolnav, că febra l-a lovit atât de violent încât toţi se aşteptau să moară din moment în moment. Ne-au spus toate acestea nişte femei care duceau doamnei Pica medicamentele necesare fiului ei. Acum el nu mai suportă vorbindu-i-se despre război, şi numai de pace vrea să audă; cu toate acestea, în război s-a purtat bine. Am auzit-o din gura atâtor cavaleri care au luptat alături de el. - Bine! Acest Francisc e mult mai şiret decât vă puteţi închipuiţi! A salvat aparenţele în ochii tatălui său care a cheltuit o avere pentru a-i cumpăra armura de cavaler. Nu se poate admite ca un tată să facă o asemenea cheltuială pentru echipament militar, ca apoi cel care va purta să se dovedească a fi laş şi rebel. Trebuia deci să-l facă pe bătrân să creadă că odrasla lui e cât de cât înscrisă între eroi! Oricum, rănit ori nu, bolnav ori sănătos, important e că a făcut o impresie destul de profundă în oraş. Ar fi mai bine pentru el acum să stea în banca lui, să-şi ajute tatăl, şi să nu mai bată câmpii cântând aiurea. Contele însă nu sfârşeşte ceea ce avea de spus că o voce caldă din boschet făcu să vibreze pădurea în ritmul versului provensal. - Ce voce frumoasă! exclamă Beatrice, cea mai mică dintre fete. Urmă un moment de tăcere după care mama Ortolana zise hotărâtă: - Gata, sus toată lumea! Nu mai purtaţi atâta interes pentru acest Francisc! Nu este el pentru voi; el face ce vrea ca toţi ceilalţi de teapa lui. Să nu mai vorbim de el! Clara fixă cu privirea pe mama Ortolana, se vedea clar că o dezaprobă; în tot timpul discuţiei ea nu a scos un cuvânt. Ii ascultase pe toţi. În final spuse: - Vorbim despre el fiindcă are şi el un suflet de mântuit şi are nevoie de rugăciunile noastre... Mama Ortolana se emoţionă descoperind atâta spirit religios în fiinţa ei şi spuse puţin ruşinată: - Tu, Clara, eşti într-adevăr "lumină" şi vorbeşti bine. Trebuie să ne rugăm pentru sufletele celor dezorientaţi. Trebuie să căutăm oiţa pierdută şi să o readucem la staul. Era spre sfârşitul lunii mai şi teii din grădină răspândeau un miros îmbătător. Parfumul lor pătrundea peste tot, în fiecare ungher al casei. Se înnoptase de-a binelea. Aflată în dormitor, cu lumina stinsă, Clara nu reuşeşte totuşi să adoarmă: e neliniştită. Prin fereastra deschisă pătrundeau înăuntru razele clare ale lunii, o lună mare şi galbenă ca aurul.

7

"Oare de ce sunt atât de agitată? Porţile palatului sunt bine încuiate, iar soldaţii le păzesc înarmaţi până în dinţi. Atunci de ce mă tem? Nici un rău, nici un pericol nu mă poate paşte...!" Aude mersul sacadat al gărzii de noapte din faţa Catedralei. "Somnul nu vrea să vină şi această primăvară e atât de frumoasă! Oare surorile mele dorm? Dar prietenele mele: Pacifica, Bona, Cristina şi Filipa? Despre câte am vorbit astăzi! Cristina ar vrea să se mărite cu cel mai tânăr din conţii Lupo... Ce voi face dacă nu reuşesc să dorm? Mai bine mă scol şi ies în balcon. E noapte şi nu mă poate vedea nimeni..." Se ridică din pat şi iese tiptil în balcon. Nu se cădea ca o fată să facă acest lucru, mai ales noaptea. Cât de frumos eşti, Assisi, sub bătaia luminii! Lumina ei galbenă învăluie Catedrala ca o mantie de aur. Şi câte stele sunt pe cer... şi cât de dulce e parfumul teilor! Ce vântişor răcoros: îmi aduce miros de iarbă proaspătă. Suntem în plină primăvară de acum: ce minunat ne face bunul Dumnezeu!" Şi iată, abia perceptibilă, răsună o voce. Apoi cântecul se conturează mai clar şi Clara îl asculta cu răsuflarea tăiată. Numai două cuvinte din acel cântec le înţelegea: "chanson" şi "rossignol", ceea ce înseamnă "cântec" şi "privighetoare". Era un cântec provensal. Un singur om din Assisi cunoştea această limbă: Francisc. El învăţase limba franceză de la dona Pica, mama lui care era franţuzoaică. Negustorul Pietro Bernardone a cunoscut-o în Province, cu ocazia unei călătorii în acel ţinut. A luat-o în căsătorie şi a adus-o în Italia, la Assisi. Acolo s-a născut unicul lor fiu, botezat în baptisteriul bisericii parohiale cu numele de Ioan. Totuşi nu i s-a spus niciodată aşa. Tatăl lui a voit să i se spună Francisc, adică fiu al Franţei. Şi aşa i s-a spus până la sfârşit. Şi lumea comenta: "Ce prostie! Să botezi un fiu cu numele de Ioan pentru a-l chema apoi Francisc..." Însă Pietro Bernaedone nu se sinchisea de gura lumii. În sinea lui era mulţumit: acest nume constituia un semn de iubire faţă de soţia sa. Ne putem închipui cât de greu i-a fost la începutul doamne Pica să trăiască pe un pământ străin, într-un popor cu limbă şi obiceiuri diferite, departe de părinţi şi cunoscuţi... Până la urmă, după multe greutăţi, s-a adăpat la situaţie; era foarte delicată, iubită şi respectată, pricepută în a îndulci caracterul puţin posac al soţului. Fapt că se prăpădea din cauza nostalgiei după Province a ei, nu constituia un secret pentru nimeni. Aşa se explică faptul că l-a învăţat pe fiul ei limba ei de baştină, aşa că se poate conversa în doi, să-şi spună toate acele fleacuri care fac fericită pe o mamă şi un copil, mai ales în acele zile sau săptămâni în care tatăl era constrâns de afaceri să stea afară de ai săi. Şi Francisc iubea mult provensala. O folosea mai ales în momente de nelinişte ori tensiune, şi asta pentru el un fel de recurgere la ajutorul mamei. De asemenea, cânta mult şi aproape numai cântece provensale. Pe atunci acestea erau cele mai frumoase dintre toate. "Privighetoarea" - acesta era cântecul interpretat de acea voce nocturnă. Clara a ascultat tot cântecul. Vibraţia caldă a vocii se împletea armonios cu foşnetul teilor, ştia că era vocea lui Francisc. La un moment dat cântatul a tăcut, a făcut o scurtă pauză şi a început alt cântec. Pe acesta l-a înţeles mai bine Clara: vorbea despre iubire, spunea că iubirea e un fel de foc care arde pe dinăuntru. Cântecul e întrerupt de câteva glasuri: - Francisc, Francisc! Cui îi cânt această serenadă?

8

- Iubitei mele! răspunse Francisc prietenilor săi care-l acostau astfel. - Şi cine e iubita ta? - Domniţa sărăcia. Şi Francisc îşi reluă cântecul; vocea se auzi din ce în ce mai slab până se pierdu definitiv în negura nopţii. Clara a rămas în balcon. Surorile ei dormeau. Se apropie de paturile lor. În bătaia lunii, buclele lor răspândite pe obraji le făceau atât de gingaşe! Voi să le mângâie, dar renunţă îndată pentru a nu le trezi din somn. "Mă simt ca şi cum ar trebui să plec la un drum lung, într-o călătorie necunoscută". Se aruncă în pat hotărâtă să adoarmă; dar somnul nu vine nicicum. A simţit că ceva s-a schimbat în fiinţa ei: surioarele, mama, nu mai constituiau toată lumea ei. Se simţea deja despărţită de ele, o lume mult mai mare, cu orizonturi mult mai vaste o cheamă... Această senzaţie de înstrăinare şi integrare într-un univers necunoscut o umplu de spaimă. Însă era o senzaţie sigură.

Capitolul III : TREBUIE SĂ-L ÎNTÂLNESC PE FRANCISC - Clara, tu eşti o fată frumoasă şi trebuie să te măriţi, că doar nu ai să te faci călugăriţă... Am pus ochii pe un cavaler cu nume bun, care s-ar simţi onorat să te ceară in căsătorie! - Unchiule, iartă-mă! bolborosi cu totul pierdută Clara. Nu mă mărit aşa de repede! - Ce atâta amânare, fata mea? Vârsta legală o ai. Mama ta pe când era ca tine avea deja doi copii. - Dă-i răgaz să se obişnuiască cu ideea asta, cumnate! interveni doamna Ortolana bănuind ce se petrece în sufletul fiicei sale. E nevoie de timp pentru a se obişnui cu ideea că trebuie să aibă un soţ, să fie femeie... Contele Monaldo se îndreptă nemulţumit. Nu-i plac tărăgănările. Din firea lui e operativ. Pe lângă aceasta, nu era obişnuit să fie contrazis. Totuşi nu voia să nota, nu voia să-i zică despre el că e un tiran cu cei din casa lui. Datorită acestor considerente, s-a decis să mai aştepte câtva timp. Gândea că la nuntă îşi va putea face cunoscută tuturor marea sa generozitate, şi nu numai tirania de care era acuzat. Bona intră gâfâind în casa prietenelor ei. Văzând-o aşa de tulburată surioarele o înconjurară curioase: - De ce eşti aşa de agitată? Povesteşte! Povesteşte! - Întregul oraş vorbeşte despre asta iar voi nu ştiţi? Francisc nu vrea să se mai întoarcă la casa părinţilor săi... - Cum? Ce ai spus? - Ssst! Să vorbim mai încet! le avertizează Penenda pe surioarele ei. - Vă spun că Francisc a părăsit casa părintească. Acum stă într-o bisericuţă din preajma oraşului. O cunoaşteţi, e San Damiano. - Dar e departe, e rece şi aproape dărâmată! exclamă uimită Clara. - Exact, continuă Bona. Iar Francisc s-a hotărât să o refacă cu propriile puteri. Se spune că a vândut tot ce avea: ceva stofe, haine, şaluri chiar şi hamurile. Și tot ce

9

a luat pe ele a împărţit la cei săraci. S-a îmbrăcat cu o manta de pânză aspră de sac, s-a legat cu o frânghie la mijloc şi colindă împrejurimile oraşului pentru a cere pomană. Ştrengarii râd de el, aruncă cu pietre şi noroi după el. Însă el nu le spune nimic, nu schiţează nici un gest de supărare. Poartă cu el un cărucior cerşind pomana unei cărămizi pentru San Damiano. Zice că trebuie să pregătească această casă pentru "doamnele sărace" care vor merge într-o bună zi să locuiască acolo. - E nebun cu adevărat! exclamă o slujitoare care auzise întreaga relatare. - Şi mai spunea că "doamnele sărace" care vor locui la San Damiano vor avea atâta lumină de la Dumnezeu încât vor lumina lumea întreagă. Clara asculta, reflecta şi în acelaşi timp tremura toată. Înţelegea că era vorba şi de soarta ei. Ştia că Francisc nu era nebun, că orice ar fi făcut, avea motive serioase, neînţelese oamenilor de rând. Bona vorbea şi iar vorbea repetând de sute de ori aceleaşi cuvinte. O preocupa în special acea lumină de care îi vorbea Francisc. Apoi, deodată, ca o lovitură de trăsnet, mai în glumă, mai în serios, zise: - Francisc vorbeşte de o lumină; ori Clara, numele tău înseamnă "lumină"! - Lumina de care vorbeşte Francisc e lumina lui Dumnezeu! răspunse Clara. Francisc nu se poate gândi la mine; nu mă cunoaşte. Pe lângă aceasta, e mai mare cu 12 ani decât mine, nu am copilărit împreună şi nici nu provenim din familii prietene. Ce legătură vreţi aşadar să existe între numele meu şi lumina despre care vorbeşte Francisc? - Tu, Clara, crezi că ar putea fi nebun? O întrebă în cele din urmă Bona. - Nu e nebun. E un om care l-a aflat pe Dumnezeu, l-a întâlnit. E un om copleșit de credinţă... un om pătruns de Dumnezeu poate fi şi profet, poate să prezică faptul că la San Damiano vor merge să locuiască "Doamnele sărace". Poate el reconstruieşte această bisericuţă pentru a face din ea un lăcaş al unei eventuale mănăstiri... - Ce bine ar fi, Clara, dacă toţi ar gândi ca tine în acest oraş! Numai că acum Francisc a ajuns obiect de batjocoră pentru toţi... - Râd de el pentru că nu-l înţeleg. Îşi găsesc motiv de batjocoră pentru că se tem de adevăr. Şi Francisc e revelaţia adevărului divin... - Dacă te-ar auzi cineva vorbind astfel Clara, ar zice că ai înnebunit şi tu! - Dacă ceea ce gândește şi face Francisc se cheamă nebunie, atunci, într-adevăr sunt şi eu nebună... Cele relatate de Bona erau adevărate. Francisc părăsise casa părintească şi îmbrăcase o tunică aspră de sac. Precum odinioară a impresionat cetatea natală cu excesele vieţii sale uşuratice şi prin risipa nechibzuită a banilor, la fel acum o uimea prin pocăinţa aspră pe care şi-o impunea, prin ciliciul care îi mărginea mădularele trupului. Doamna Pica se străduia din răsputeri să-şi apere fiul iubit, vorbind când în provensală, când în italiană populară: "Fiul meu, zicea ea, a fost bolnav. Voi nu ştiţi cât suferă; micuţul meu se va face bine... da, el nu este nebun..." Dar Francisc nu se mai vindeca, cel puţin în felul în care se gândea mama lui, pentru simplu motiv că nu era bolnav. Au venit momente şi mai penibile pentru Pietro Bernardone, şi pentru Dona Pica: îl vedeau pe Francisc trecând pe stradă prin faţa casei lor, îmbrăcat în sac. Ii vedeau pe foştii lui prieteni cu care cheltuise atâta amar de bani la distracţii, cum îşi băteau joc de el. Vedeau cum cerşea şi cum i se arunca pe fereastră ca la un câine resturi de mâncare, oase; iar Francisc se punea în genunchi, culegea acele resturi, le săruta şi mulţumea în numele surioarei sărăcia.

10

- Nu pot suporta un om ca aceasta, mor de durere! urla Pietro Bernardone; de cum călca pragul prăvăliei auzea îndată sumedeniile de batjocuri la adresa fiului său devenit piaţă publică. Nu e posibil, gândea el, ca un tată să-şi piardă fiul aşa, pentru compania nespălaţilor, a leproşilor, cea mai năstruşnică născocire numită "viaţă evanghelică!" Se învârtea în jurul casei bătându-se cu pumnii peste cap, văicărindu-se: - Nu-l înţeleg deloc pe acest copil. Să mă ia naiba dacă îl înţeleg! Dacă ar fi bolnav la cap, dacă ar fi nebun, l-aş putea ierta. Dar dacă e sănătos să înceteze odată! Ajutaţi-mă să-l recuperez pe fiul meu, oameni buni! Toţi trebuie să mă ajutaţi... Am dreptul de tată asupra lui, nu pot fi nepăsător la ruşinea familiei. Nu pot să mă las arătat cu degetul ca o piaţă de iarmaroc; mă duc la autoritate, iată, mă duc la episcop. El poate şi trebuie să mă ajute. Totuşi pentru a face apel la judecata episcopului era nevoie de o cauză precisă, iar Francisc nu făcuse nici un rău. Bernardone a alergat mânios la soţia sa: - Îl acuz! Îl denunţ! - Nu, nu! Să nu faci una ca asta! îl ruga dona Pica. Şi pentru ce anume să-l denunţi? - Ştiu eu pentru ce. Îl acuz de furt. Tot ce a vândut pentru a da pomană săracilor era proprietatea mea. A risipit averea mea, capitalul meu! Şi iată-l pe Francisc că trebuie să dea cont în faţa episcopului de Assisi. Asculta acuzaţiile aduse de tatăl său, se apără liniştit, apoi foarte calm, se dezbracă de haine şi restituie tatălui său până şi cămaşa care îi acoperea goliciunea trupului. Apoi spune: - Iată, tată, e marfa ta! Renunţ de bună voie la tot ceea ce mi s-ar cuveni ca moştenire. Până acum te-am numit pe tine "tatăl meu"... de azi înainte îl voi numi "Tată" numai pe Dumnezeu. Surpriză şi stupoare în asistenţă! Episcopul se ridică şi acoperă cu mantaua sa pe tânărul Francisc care s-a despoiat de toate din iubire faţă de Dumnezeu. Întâmplarea a făcut curând ocolul cetăţii şi cea mai mare parte a locuitorilor s-a scandalizat: - Dar e de-a dreptul nebun! Auzi, să se dezbrace neruşinatul, în faţa episcopului! În pielea goală, auzi! S-a mai văzut ceva asemănător de când e lumea asta... Curată nesimţire! La urma urmei, ce ştie Francisc despre săraci? El care n-a dus niciodată lipsă de ceva... Ce ştie el despre mizeria, el, care mereu a avut mereu bani de aruncat? Bietul tată, câte are de tras! Să creşti un copil, să-l pui pe picioare şi apoi să-l vezi condamnându-se la moartea leproşilor! - E bolnav la cap, nu v-am spus eu? Eu îi cunosc pe nebuni, zicea satisfăcut unchiul Monaldo. Astfel cum vă puteţi explica toate curiozităţile din partea lui? Cavaler, cântăreţ, cerşetor şi apoi... gol în public! E nebun săracul! Clara asculta şi se gândea: trecerea lui Francisc de la o viaţă uşuratică de mai înainte la viaţă ascetică a zdruncinat puternic închipuirea şi inima tinerei. Era sigură că Dumnezeu a primit rugăciunile pe care ea le-a făcut pentru el. Era sigură că Francisc va avea curajul să trăiască acele idealuri religioase care, deocamdată, se manifestau confuz în el. Era sigură nu numai de faptul că Francisc avea dreptate, dar într-un fel îl precedase, învăţându-l ce să facă. Tot ceea ce el făcea acum, ea voise mai înainte şi se rugase pentru asta... Pietro Bernardo plăti scump acel acces de furie care-l condusese la Episcop: îl pierdu pe Francisc pe Francisc pentru totdeauna!

11

Cum putea Francisc să fie înţeles de concetăţenii săi din moment ce nici părinţii, nici rudele lui nu-l înţelegeau? Intr-adevăr, modul de viaţă ales de el putea să apară în ochii tuturor - chiar şi celor de bună voinţă - foarte curios, dacă nu eretic. Însă el era pe deplin conştient de ceea ce făcea. Urmase chemarea irezistibilă a lui Cristos, aceea de a-i repara Casa, adică Biserica, trăind o adevărată viaţă evanghelică, în spirit de sărăcie şi iubire. Prin urmare, trebuie neapărat să se întâmple ceva extraordinar pentru ca lumea să înceapă a-l privi pe Francisc cu alţi ochi, cu încredere, ceva mult prea important care să-i miște şi pe increduli. Şi acel "ceva" s-a întâmplat... Primele întâmplări care-i dădură dreptate lui Francisc au fost constituite de fuga altor tineri care, ca şi el, primiseră mesajul evanghelic de umilinţă şi sărăcie. Aceştia vândură totul, renunţară la toată înţelepciunea lumii pe care o câştigaseră prin studiul cărţilor şi îmbrăcară haina de sac a cerşetorilor... Primul tovarăş al lui Francisc a fost Bernardo da Quintavale; au urmat apoi pe rând: Pietro Catani, Ioan da Capella şi Egidio. Încetul cu încetul numărul lor a ajuns la doisprezece, ca şi apostolii lui Isus. Văzând aceste răsturnări de situaţii survenite în viaţa unor tineri dintre cei mai bogaţi şi cu şanse de viitor, lumea din Assisi începu să cadă pe gânduri: un nebun, treacă de la noi; dar doisprezece nebuni, asta-i prea de tot! Era prea evident faptul pentru a face pe oricine să înţeleagă că ceva supranatural se petrecea acolo. O lumină supranaturală intervenise în viaţa acestor tineri şi le schimbase drumul destinului. Cu siguranţă, Francisc poseda în fiinţa lui de o astfel de lumină. - De azi înainte - a spus el - ne vom numi "fraţi minori", pentru ca însuşi numele să ne aducă aminte mereu că trebuie să fim săraci şi umili, după exemplul lui Isus Cristos, Mântuitorul nostru. Noua familie de fraţi îşi stabili cartierul general într-un bordei părăsit, în apropiere de Assisi. Aici duceau o viaţă de rugăciune intensă şi muncă, într-o atmosferă de bucurie şi de pace sufletească. Umblau fără încălţăminte, îmbrăcaţi cu o manta de sac, încinşi cu un cordun. Îngrijeau pe leproşi, ajutau pe ţărani la munca câmpului şi tuturor le vorbeau despre iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele ca singură şi fundamentală condiţie a împlinirii omului pe acest pământ şi în viaţa de dincolo, din veşnicie. În acelaşi timp, Francisc a simţit necesitatea unei recunoaşteri oficiale din partea Bisericii pentru noul mod de viaţă creştină pe care a promovat-o el. Simţea nevoia ca Biserica să fie aceea care să-i zică dacă se află pe drumul cel bun şi dacă a înţeles bine cuvântul Evangheliei. Nu voia să întreprindă nimic în afară şi fără consimţământul Bisericii, al cărei fiu devotat se considera, căci numai Biserica are de la Cristos puterea de a conduce şi confirma orice iniţiativă de viaţă spirituală. Şi într-o zi, după ce a cerut binecuvântarea Episcopului de Assisi, comunitatea celor doisprezece sărăcuţi porni la drum spre Roma pentru a cere de la Sfântul Părinte aprobarea regulii sale de viaţă. A fost o călătorie pe care noi, cei de azi, cu greu ne-o putem imagina: pe jos, fără vreun bagaj, hrăniţi cu credinţă şi pomeni, fericiţi precum copiii, în deplină libertate. Toţi care îi vedeau gândeau că sunt nebuni, că nu se puteau prezenta astfel în faţa Papei, că nu vor fi primiţi, că-i va ocărî şi-i va alunga ca pe nişte vagabonzi. Însă, din contra, papa i-a primit, i-a ascultat şi în cele din urmă le-a aprobat verbal viaţa şi regula lor. Le-a spus să meargă în lume, să trăiască în

12

umilinţă şi sărăcie, precum singuri au ales, să predice iubirea evanghelică. Nu le dădu deocamdată nici un document scris, dar i-a asigurat de protecţia sa, Francisc a învins! Papa Inocenţiu III i-a binecuvântat şi i-a încurajat în iniţiativa lor. De acum Francisc nu se va mai teme de nimic; de acum înainte poate molipsi cu nebunia lui lumea întreagă, fără ca Dumnezeu să-i facă vreun reproş, căci nu e nebunie,ci credinţă... Cu câtă bucurie în suflet s-au întors cei doisprezece la Assisi! Francisc, neobositul trubadur, pe drum la întoarcere, cânta mereu laude lui Dumnezeu şi simţea deja în inima lui vibraţiile acelor note ale inegalabilului cânt care, mulţi ani mai târziu, va fi compus în grădina surioarei Clara: Fratello sole... Sorella luna...

Deocamdată însă, Francisc nu ştie nimic de ea. Aprobarea verbală şi binecuvântarea specială primită de la Inocenţiu III îi făcu pe toţi să-l privească pe Francisc şi pe însoţitorii săi cu alţi ochi. Fiul negustorului nu era aşadar un nebun, ci un om inspirat de Dumnezeu, fondatorul unui nou ordin religios, care a primit de la însuţi Vicarul lui Cristos misiunea de a predica Evanghelia pretutindeni. După întoarcerea sa la Assisi, Francisc a fost invitat de Episcop să predice în Catedrala San Rufino. Vă puteţi imagina ce înghesuială a fost în biserica aceia la celebrarea Liturghiei în care Sărăcuţul avea să-şi susţină prima predică! Lumea curgea şuvoi din toate părţile. Atâta publicitate s-a făcut asupra persoanei lui Francisc încât toţi voiau să-l vadă şi să-l audă vorbind. Era în anul 1211. Şi Clara? Putem să ne imaginăm lesne cu câtă nelinişte a urmărit călătoria lui Francisc la Roma şi cu câtă tulburare îl aştepta întoarcerea. Bucuria de a-l şti învingător a fost în sufletul ei mai mare decât la alţii, căci ea a fost cea dintâi care l-a înţeles. Şi în seara aceea a anului 1211 a alergat într-un suflet la San Rufino ca să-l audă vorbind pe acest trubadur al lui Dumnezeu. După ce l-a ascultat, deja nu mai avea nici o neclaritate cu privire la menirea ei şi îşi zise hotărâtă: "Trebuie să-l întâlnesc pe Francisc! Trebuie să-i vorbesc! Numai el mă poate ajuta..."

Capitolul IV: VOI FI LAMPA CE NU SE VA STINGE NICIODATA Când Clara i-a făcut cunoscut Bonei ce are de gând, aceasta rămase uluită. - Vrei să-l întâlneşti pe Francisc? Ai înnebunit? Nu poţi face una ca asta! - O pot face, o vreau din tot sufletul. Până la acest moment, Bona a crezut că prietena sa glumeşte. Însă faţa ei senină, radioasă, ochii ei limpezi ca azurul, arătau clar că nu e vorba de o glumă... - Tu nu ai avut niciodată toane ca acum! - Dar nu e vorba de un capriciu, Bona! Te rog să mă crezi!

13

- Şi chiar dacă, să zicem, eu aş reuşi să-i duc un mesaj lui Francisc, dacă aş reuşi să stau de vorbă cu el, cum vei proceda tu ca să ieşi din acest palat în care totul e păzit cu străşnicie de soldaţi înarmaţi cu câini? Cuvintele Bonei erau desigur justificate. Clara avea 18 ani şi trăia în casa aceea ca o prizonieră. Întreținerile, discuțiile, erau permise numai cu cei ai casei şi cu vreo prietenă de încredere. Clara s-a supus acestei discipline dure fără a murmura, fără a scoate măcar un cuvânt de nemulţumire. Casa unchiului fusese pentru ea unica şcoală; aici învăţase să citească şi să scrie - lucru care era permis numai odraslelor nobilimii. Au deprins de asemenea de la mama Ortolana câteva practici necesare unei bune gospodine, cum ar fi cultivarea florilor, ţesutul, cusutul, brodatul, gătitul, preocuparea compoturilor şi multe altele. - Eu pretind - zicea adesea contele Monaldo - ca fetiţele să crească şi să fie educate în spiritul rangului lor social! Sunt din neamul Offreduccio, nu trebuie să uităm asta! Şi, insinuat, nu au de împărţit nimic cu negustorii! Bona, cunoscând toate aceste probleme existente în familia Clarei, se întrebă pe bună dreptate: - Cum vei face să ieşi din palat? - Am nevoie de ajutorul tău, Bona; mi-l oferi? Prietena, fiică a familiei Guelfucci, la fel de renumită şi severă, cum era cea a Clarei, ezită să spună "Da" şi încercă să o convingă pe Clara să renunţe la ideea ei. - Ce te face pe tine să rupi legământul ascultării? Atâta timp pereţii casei acestea te-au păzit, te-au ocrotit, iar acum vrei să faci un lucru necuviincios? - Eu ascult glasul lui Dumnezeu. Şi El nu poate să-mi sugereze lucruri necuviincioase. - Dar nu te poţi întovărăşi cu Francisc; nu-ţi voi permite asta niciodată! - Eu nu mă alătur lui cu legături pământeşti, dar cu lanţurile iubirii lui Dumnezeu. - Totuşi pentru ce ţii neapărat să-l întâlneşti? - Pentru că simt nevoia ca el să citească înăuntrul meu. Simt nevoia să aud din gura lui ce anume vreau şi ce vrea Dumnezeu de la mine. Iţi mai aduci aminte ce mi-ai spus cândva, anume că eu voi fi lumină deoarece numele meu e "Clara"? Ei bine, nu te înşelai. Numele meu vrea într-adevăr să însemneze "lumină", dar adevărata lumină vine de la Francisc, iar la Francisc vine de la Dumnezeu. Mama Ortolana intră pe neaşteptate şi le surprinde pe cele două tinere într-o discuţie foarte aprinsă şi încordată, de parcă ar fi pus la cale ceva foarte periculos şi ilegal. Puţin speriată, puţin curioasă, întrebă: - Ce mai spune trestia noastră gânditoare? De câtva timp i s-a dat Clarei şi acest nume, iar ea nu s-a supărat din cauza asta. Ii plăcea să gândească mult, să se izoleze de tot ce o înconjura şi să călătorească pe căile inefabile ale imaginaţiei şi contemplaţiei. Acum o fixează cu privirea pe mama Ortolana, fără a răspunde la întrebare. Bona s-a simţit obligată să-i sară în ajutor: - Clara spunea că lumina, adevărata lumină, vine de la Dumnezeu... Mama se linişteşte. Puţin după aceea plecă şi Bona purtând în inimă marele secret şi dificila misiune încredinţată de Clara. S-a întors curând şi i-a şoptit prietenei ei la ureche: - Francisc te va primi!

14

Unde s-a întâlnit pentru prima oară Clara cu Francisc? Nu se ştie exact. Poate în liniştea dulce a bisericuţei San Damiano, aceea pe care Francisc a restaurat-o cu atâta trudă; poate la Poţiuncula, unde Francisc cu însoţitorii se adunau seara pentru a cânta laudele divine... Nu se ştie ce a făcut sau spus Clara pentru a putea ieşi din castel; nu se ştie cum a reuşit să treacă peste cordonul de oameni înarmaţi care vegheau la poarta palatului şi care, cu siguranţă, nu ar fi lăsat-o să treacă fără însoţitor căci se temeau de contele Monaldo. Această stare de lucruri ne ajută să înţelegem cât de convinsă şi hotărâtă era Clara. În acest moment crucial al vieţii ei se dovedeşte a fi ea însăşi: nu porumbiţa timidă şi ascultătoare, fără voinţă proprie, ci o tânără energică, hotărâtă să obţină ceea ce simte că i se cuvine. Din acest moment Clara nu mai ştie ce e teama. Voinţa ei irevocabilă de a vorbi cu Francisc, toate deciziile grave pe care le va lua în continuare pentru sine şi pentru alţii, cu curaj care sfidează orice etichetă, familia, poporul şi pe oricine nu vrea să priceapă că unicul glas pe care ea îl ascultă e glasul lui Dumnezeu... toate acestea ne uimesc şi ne fac să ne punem în mod firesc întrebarea cum de a fost posibil un atare miracol? Sosi aşadar Clare, împreună cu Bona, la locul de întâlnire. Francisc care era însoţit de Fratele Filip o cântări îndelung cu privirea sa blândă şi, pricepându-se să citească în sufletul oricărui om, zise: - Tu vei fi aurora unei noi ere creştine în lume! Şi Clara a răspuns cu însufleţire: - Şi tu vei fi soarele care va lumina orizontul meu! Aşadar, s-au înţeles chiar din primul moment. Francisc a fost impresionat de credinţa şi frumuseţea Clarei. Avea ochi albaştri, senini, mari şi profunzi, faţa ei era de un oval perfect, părul lung şi blond îi cădea peste umeri, îmbrăcămintea era nobilă, gesturile manierate, vocea caldă. Purta o vestă scumpă, frumos ornamentată. Ce putea el să-i spună unei domnişoare nobile care-l numise "soarele meu"? - Vezi, surioară, eu nu ştiu dacă te-aş putea ajuta cu adevărat. Sunt un suflet simplu şi nu am nici o învăţătură proprie... - Tu eşti sămânţa, iar eu sunt planta firavă ce răsare din tine, răspunde ea. Vorbiră apoi îndelung despre Dumnezeu şi despre bunătatea divină care se manifestă în toate creaturile. Francisc o îndemnă să răspundă la chemare vieţii evanghelice, să-l urmeze cu bucurie pe Cristos printr-o viaţă de sărăcie şi umilinţă. Apoi concluzionă: - Iţi făgăduiesc, chiar dacă sunt persoană umilă, că voi fi focul ce va arde mereu pentru tine. - Iar eu îţi făgăduiesc că voi fi făclia ce nu se va stinge niciodată. Bona şi Fratele Filip, prezenţi la întrevederea celor două fiinţe extraordinare, ascultau uimiţi schimbul acesta de replici; nu vor uita niciodată acest dialog şi vor da mărturie în acest sens ceva mai târziu, la procesul de beatificare. Aceste colocvii ale Clarei cu Francisc s-au prelungit pe durata unui an. E într-adevăr miraculos faptul că reuşea să iasă at-t de des din palat fără ca cineva s-o oprească ori să-i descopere planurile. Despre ce vorbeau aceşti sfinţi la întâlnirile lor? Primul biograf al Sfintei Clara, Toma de Celano, scrie aşa:

15

"Părintele Francisc o îndemna să dispreţuiască lumea demonstrându-i prin cuvinte vii că speranţa pusă în fericirea lumii este deşartă, iar frumuseţea trupului e înşelătore şi de moment. O sfătuia să-şi consacre comoara fecioriei, să o închine acelui Mire Divin care s-a făcut om din iubirea pentru noi". Clara medita în inima ei la aceste cuvinte sfinte, care-i păreau "de foc" şi I se contura din ce în ce mai clar convingerea că Dumnezeu o chemă să calce pe urmele lui Francisc. Iar Francisc observă cum încolţea în această tânără sămânţa aruncată de el. Era convins că ea tindea spre acelaşi ideal de umilinţă şi sărăcie care îl determinase ceva mai înainte şi pe el să părăsească totul, casă şi avere. Însă pentru Clara situaţia nu era aşa de simplă precum ni se pare. Perspectiva totalei renunţări i se părea teribilă. Teama pentru viitorul ei, lupta inevitabilă cu familia, o înfiorau. În aceste momente de vădită slăbiciune se încredinţa lui Francisc: - Frate, ce trebuie să fac? Mă simt fără putere. Simt că mor. - Trebuie mai întâi să murim, surioară, pentru a învia apoi cu Cristos. Să murim pentru noi ca să trăim o altă viaţă: cu şi pentru Cristos...

Capitolul V: MOMENTUL DECIZIEI

Era prin luna martie a anului 1212, în vigilia duminicii Floriilor. Dulceaţa primăverii deja se simţea. Soarele încălzea blajin pămîntul, trezind la viaţă gîzele şi alte gîngănii. Primele flori făceau risipă de parfum. Francisc o invită pe Clara la ultimul colocviu. - Surioara mea dragă, a sosit şi pentru tine momentul să decizi. Trebuie să iei marea hotărîre. De aproape un an îţi analizezi credinţa şi aptitudinile. Acum consider că ştii cu certitudine ce vrea Dumnezeu de la tine, în ce constă chemarea ce ţi-a fost adresată. - Inima mea tresaltă de bucurie, frate, ascultînd vocea lui Dumnezeu care mă cheamă. Sunt gata să-i împlinesc voinţa. - Dar nu uita că această voce e exigentă. Iţi cere mult, enorm de mult; de azi înainte va trebui să începi un alt mod de viaţă: o viaţă trăită în sărăcie pentru a putea iubi cu adevărat. - Sunt gata, frate Francisc. - Vei avea de luptat cu foamea şi cu setea, cu frigul şi singurătatea... - Nu mă voi teme de nimic, dacă tu mă vei ajuta. - Vei avea ca locuinţă o chilie modestă; ca îmbrăcăminte o haină aspră de sac; ca podoabă numai crucea. - Numai să te am şi pe tine, frate Francisc ca să mă susţii... - Surioară Clara, va trebui să străbatem drumurile ca cerşetori predicînd iubirea lui Dumnezeu. - Dacă vom străbate împreună drumurile acestui pămînt, vom ajunge în acelaşi cer. - Ascultă, surioară: va trebui să uiţi casa în care te-ai născut. Va trebui să o părăseşti pentru totdeauna. Va trebui să-ţi uiţi neamul ca şi cum nu l-ai fi cunoscut niciodată . - Sunt gata să împlinesc tot ceea ce voieşti şi când voieşti tu. - Chiar mâine, surioară Clara.

16

Clara simte cum un fior îi brăzdează fiinţa. Momentul despărţirii era aşa de aproape! - Mâine va fi, frate Francisc... În Assisi, duminica Floriilor era una dintre cele mai importante zile de sărbătoare. Această sărbătoare religioasă era şi o sărbătoare a naturii, trezită la viaţă după agonia iernii. Era şi ziua în care apăreau în public fetele de măritat care primeau şi o binecuvântare specială. Cu această ocazie, erau la iveală haine noi, în culori vesele, în sintonie cu anotimpul. Cel puţin în prezentarea externă, oamenii îndrăzneau parcă să se asemene cu florile. În duminica Floriilor, aşadar, tinerele ieşeau la plimbare frumos împestriţate ca să fie admirate. Mamele se străduiau să-şi împodobească odraslele cât mai frumos. Chiar şi fata cea mai săracă îmbrăca o rochie nouă în această zi. Biserica San Rufino se transforma - am zice noi astăzi - într-un salon de modă, iar altarul devenea o vertibilă scenă, la care apăreau rând pe rând domnişoarele pentru a primi din mâna episcopului ramura de palmier. Ceremonia religioasă creştea în solemnitate datorită strigătelor de admiraţie, de laudă ori critică la adresa vreuneia dintre tinere, ce se înălţau din naveta bisericii. Nu puţine căsătorii fericite se încheiau cu această ocazie, iar altele se plănuiau... Clara avea 19 ani. Purta un splendid costum de catifea şi bijuterii foarte scumpe. Părul ei lung şi blond, strâns cu o bronşă de aur era şi el împodobit cu numeroase perle. Surorile ei, la rândul lor, erau îmbrăcate îngrijit de mama Ortolana le ducea la biserică foarte bucuroasă şi mândră de ele. S-au deslănţuit diverse comentarii la trecerea Clarei prin piaţă: "Cum se face că până la vârsta asta nu şi-a găsit un soţ? Cine ştie ce pretenţii are! Ori poate au considerat-o nevrednică cei care au cerut-o în căsătorie... Probabil că toată vina o poartă unchiul ei care niciodată nu e mulţumit... Ar putea fi şi vina ei căci, după cum se vorbeşte, s-a îndrăgostit tainic de un sărac nebun!... Sau poate sunt şi banii la mijloc; fără bani nici un soţ nu ar părea vrednic în ochii ei..." Clara cunoştea toate aceste clevetiri. Unele ajunseseră la urechile ei mai demult, altele şi le-a închipuit. In acel moment se hotărî să nu le ia în seamă. S-a aşezat în genunchi pentru rugăciune. Nici spre Bona, prietena ei care îi cunoştea foarte bine gândurile sufletului, nu mai ridica privirea. Ultimile cuvinte ale lui Francisc o ardeau la inimă: "Vei avea de suferit foame şi sete, frig şi singurătate... Va trebui să uiţi casa în care te-ai născut, să laşi totul..." "Va să zică - gândea ea - mă aflu pentru ultima oară împreună cu surioarele mele; ultima oară când primim împreună ramura de palmier; ultima oară când sunt însoţită de toate slujnicile şi de mama... După asta voi fi singură... singurică, singurică! Ce se va spune despre mine? Mulţi nu-mi vor mai pronunţa numele niciodată; alţii mă vor blestema. Dar ei nu ştiu cât de mult îi iubesc! Nu-şi dau seama cât mă costă pe mine acest fapt. Nu pricep că am ales o iubire mai mare, iubirea faţă de Cristos! Nu ştiu cât de deficil este să spui adio la toate... Frate Francisc, mi-e teamă, ajută-mă! Simt că mor..." - "Surioară Clara, trebuie mai întâi să murim, ca să ne putem renaşte..." Liturghia acelei duminici era celebrată de cardinalul Ugolino. Era o liturghie solemnă şi întreaga biserică răsuna de cântări şi rugăciuni. Clara, cufundată în meditaţie, nu a sesizat sosirea momentului în care se împărţeau ramurile de palmier: nu a sesizat că credincioşii ieşiau deja din bănci şi se

17

îndreptau spre episcop ca să primească trofeul simbolic, ramura de palmier binecuvântată. Una după alta ieşiră din bancă mama Ortolana, surorile şi slujnicile, însă Clara rămase locului ca o statuie. "Nu pot! Ramura aceasta înseamnă pace, ori eu urmează să aduc război în familie!" Momentul de ezitare al Clarei a atras atenţia mulţimii. Ochii tuturor o priveau curioşi. Si cu cât se ştia mai mult scrutată de privirile iscoditoare, cu atât creştea şi tulburarea ei şi devenea vizibilă; dădu poruncă picioarelor să se mişte, dar nu voiau să o asculte: parcă înţepeniseră. Simţi la un moment dat cât de greu atârna pe ea acest veşmânt strălucitor, cât de insuportabile erau bijuteriile,privirile mulţimii. Acceptase să se îmbrace astfel pentru a face plăcerea mamei, pentru a nu supăra pe nimeni; dar acum se străină, incomodă... În jur s-a aşternut o tăcere încordată. Oare ce-şi închipuia lumea? "De ce nu se aproprie Clara de altar? Probabil are vreun păcat de moarte pe suflet... Trebuie să fie vinovată de ceva grav... sau poate e bolnavă... Nu e bolnavă, ci îngâmfată! Mai mult decât mândră, e capricioasă!... Poate veşmântul pe care-l poartă nu i se pare destul de frumos... Ba nu, ea ştie prea bine că e frumoasă; face acest apectacol în mod ostentativ, ca să atragă atenţia asupra ei! Nu s-a mai pomenit aşa ceva, atâta vanitate într-o femeie ! O atare sfidare faţă de un cardinal!... Ce scandal!... Ce timpuri, Domnule!... Ce tineret needucat!..." Cardinalul Ugolino a înţeles însă că ceva neaşteptat se petrece în sufletul tinerei. Insuşi Francisc îi vorbise despre vocaţia deosebită a Clarei; chiar el îi dăduse lui Francisc permisiunea de a o întâlni şi de a sta de vorbă cu ea. Ba chiar şi cardinalul o întâlnise vorbise cu ea, se interesase îndeaproape dacă Clara era cu adevărat chemată de Dumnezeu; ştia cât de legată era fata asta de familiea ei şi câte dificultăţi avea de înfruntat... O încurajase şi el cu cuvinte asemănătoare celor spuse ei de Francisc. Cardinalul ştia de asemenea şi momentul în care Clara va face ruptura definitivă de lume; ştia că puţine ceasuri o mai despart de acel moment. Totuşi voia din tot sufletul să nu se dea naştere la scandal, ca totul să se petreacă în tăcere. fără a irita, dacă e cu putinţă, chiar şi pe contele Monaldo... Prin urmare, cum să nu înţeleagă el şovăiala Clarei? Era nevoie de intervenţia cuiva, care să o ajute să se hotărască; şi acest ajutor deocamdată numai el, cardinalul, i-l putea oferi. Mulţimea căscă ochii mari văzându-l pe Excelenţa sa coborând de la altar şi îndreptându-se agale către Clara, căreia îi oferi ramura de palmier cu un surâs binevoitor; apoi o binecuvântă. A fost suficient acest gest din partea episcopului, ca şi cum i-ar fi spus: "Nu te mai îndoi, mergi înainte, ai ales drumul cel mai greu şi cel mai drept totodată. Eu sunt de parte ta, nu vezi?" Iar Clara, cu lacrimi în ochi, sărută acea ramură de palmier. Pentru a înţelege greutatea aceste scene, trebuie să ne întoarcem cu şapte secole în urmă la mentalitatea acelor timpuri. Atunci era motiv de mare scandal ca cineva să se abată de la eticheta comportamentală, mai ales în biserică în timpul unei cremonii religioase. Respectul faţă de celebrant era la fel de sacru ca şi respectul faţă de ritul în de sine. Clara nu respectase nici pe celebrant şi nici ceremonia... După sfârşirea Sfintei Liturghii, nimeni nu mai era interesant - ca de obicei - de comentariile referitoare la vestimentaţie; aceasta au trecut pe ultimul plan în ordinea priorităţilor. Toată lumea vorbea despre evenimentul inedit al acelei zile ieşi din comun al Clarei. "Oare cine se crede ea că este? Vrea să fie omagiată, domnişoara! Si ce a ieşit! Fata mai mare a familiei Offeduccio vrea să intre în gura lumii! S-a pus la întrecere cu fiul lui Pietro Bernardone! Mai întâi el a făcut-o pe nebunul, acum a

18

început ea... Oricum, aşa ceva nu stă bine unei tinere,... şi curios lucru: cardinalul nu i-a zis nimic". Clara ieşi din biserică având parcă capul cuprins de flăcări. Se apropie tulburată de mama şi îi spuse: - Vreau să-mi schimb hainele... - Faci cum crezi! i-a răspuns mama Ortolana mâhnită. Visase atât de mult să o vadă pe fiica ei mai mare îmbrăcată astfel; dar nu o poate obliga... Si apoi, de ce sa purtat atât de straniu în biserică? - Începi să-mi dai de gând, Clara. Nu te mai înţeleg. Trăieşti şi te comporţi cu noi ca şi cum nici nu am fi prezenţi. Iţi vorbim, iar tu parcă nici nu auzi. Ce se întâmplă cu tine, trestie gânditoare? Mă îndoiesc că unchiul Monaldo te-ar trata cu mai multă bunăvoinţă decât mine; el zice că îţi trebuie un soţ bun şi că a sosit momentul să-l ai. - Nu mi s-a întâmplat nimic, mamă! spuse Clara aproape plângând. Am nevoie doar de multă linişte. Purta în inimă o mare greutate în a-i spune tot adevărul. Ceva mai târziu, unchiul Monaldo, ca un atotştiutor ce se credea, veni să-şi cosoleze cumnata: - Nu lua în seamă capricile fetelor. Toate trec prin asemenea crize înainte de a se mărita, chiar de natură mistică; toate trec printr-un moment de viaţă în care vor să se călugărească ! Işi pun ciliciu la şolduri, dar se gândesc la măritiş... Sunt păsărele trecătoare, dragă cumnată, specifice vârstei. Si Clara nu face excepţie de la această regulă. Dar o vom mărita curând şi o să-i treacă... Doamna Ortolana nu părea prea entuziasmată de aceste explicaţii. Simţea în inima ei de mamă că se va întâmpla ceva. Ceva care să-i zguduie pe toţi. Ce lungi au fost pentru Clara orele de aşteptare! Ca să treacă timpul mai repede, s-a apucat de cusut ceva la întâmplare. - Clara, azi e ziua Domnului, nu lucra! - Ai dreptate, mamă, răspunse ea încurcat, de noua ei gafă. În sfârşit, iată că binecuvântatul soare coboară la asfinţit. Cu tulburare în suflet, Clara priveşte cum încet, încet se lasă întunericul. Nu reuşi din cuza emoţiei să mănânce nimic. Se ridică de la masă, spuse tuturor "noapte bună" şi se retrase. - Noapte bună, Clara! răspunse Agneza ca în fiecare seară. - Noapte bună, Agneza! repetă maşinal Clara. Insă în inima ei, cuvintele acestea aveau altă rezonanţă: "Surioară dragă, adio!" Adio tuturor! Inima îi bătea în piept cu putere: "Oare ce ar face familia asta a mea dacă ar afla ce am de gând? Oare mă vor ruga să rămân? Nu mai pot rămâne! Unchiul Monaldo vrea să mă vadă mireasă... Nu mai pot sta în casa asta... Simt că mă sufoc... Mor!" Si din nou vocea lui Francisc îi sună în urechi: "Trebuie mai întâi să mori, surioară, pentru a te naşte din nou în Cristos!" Si a început să repete această maximă la nesfârşit... Încetul cu încetul, în palatul Offeduccio s-au stins toate luminile, a încetat orice zgomot. A sosit momentul despărţirii. Clara se ridică, aranjează patul la loc şi coboară.

19

Capitolul VI: FUGA ÎN TOIUL NOPȚII Îmbrăcată într-o rochie de brocard alb, arăta ca o mireasă. Părul ei blond şi bogat, adunat în mănunchi, era prins cu o bronşă de aur, ornatată cu pietre scumpe şi perle, aceeaşi pe care o purtase şi la biserică. In mijloc era încinsă cu o cingătoare împodobită cu pietre preţioase, iar în picioare purta pantofi de catifea. Se simţea mireasă, mireasa lui Cristos; de aceea s-a îmbrăcat ca o mireasă. Coborî scările fără a face zgomot. Oare dormeau atunci oamenii de gardă de nu au auzit-o? Băuseră ceva mai mult ca de obicei, fiind zi de sărbătoare? Si câinii, oare dormeau şi ei? E un secret pe care Clara nu l-a destăinuit nimănui niciodată... Aşa îmbrăcată strălucitor, porni către acea parte a grădinii, unde iarba era netunsă şi lăstărişul mai înalt. De ce? Pentru a înţelege strategia Clarei, e bine să luăm la cunoştinţă în prealabil că palatele Umbrei erau dotate cu trei porţi. Toate trei dau în stradă. Prima poartă, considerată că principală, era deschisă numai vizitatorilor de vază, cum ar fi: episcopul, cardinalul, principele ori guvernatorul ţinutului. Mai era numită Poarta Miresei, căci se deschidea când o mireasă nouă pleca sau venea în casă. Era o poartă foarte mare, împodobită cu diferite sculpturi în lemn şi piatră. Era zăvorită prin interior şi legată cu lanţuri. Practic nu putea fi forţată din exterior intrarea pe această poartă. Uneori rămânea ani în şir închisă. A doua poartă, mult mai mică, era poarta obişnuită a palatului, pe care se intra şi se ieşea în timpul zilei. Era folosită atât de stăpânii casei, cât şi de slujitori, argaţi, negustori, prieteni, vizitatori ocazionali. Era poarta cea mai vulnerabilă la un eventual atac al agresorilor. De aceea, în timpul nopţii era păzită de soldaţi înarmaţi, adesea ajutaţi de câini. Orice atac din afară ar fi putut fi preîntâmpinat de către aceşti cavaleri plătiţi să apere casa. Cea de a treia era numită "poarta mortului" mică, strâmtă, aproape ca o nişă în zid. Servea pentru trecerea membrilor familiei, care făceau ultimul lor drum pe pământ. Exista un fel de superstiţie prin care se credea că neglijind această poartă, lăsând-o să-i ruginească balamalele şi zăvoarele, s-ar putea veni de hac morţii. În preajma acestei porţi se aruncau - din motivele aceleeaşi superstiţii - lucruri ieşite din uz, bucăţi de lemn, mobilier deteriorant, roţi stricate, fiare vechi, etc. Iarba era lăsată să crească în voie şi odată cu ea creştea şi un fel mărăciniş sălbatic. Grădinarii lucrau cu multă măiestrie grădina palatului, însă în preajma acestei porţi nu aveau voie să facă ceva. Acest mod bizar de a vedea lucrurile dădea o senzaţie de siguranţă şi bun augur, ca şi cum locuitorii acestei case ar fi avut de trăit o veşnicie... Clara aşadar a preferat această poartă din urmă: a ales poarta prin care ies morţii ca simbol al intrării într-o nouă viaţă. Oare cum a reuşit cu mânuţele ei delicate să-şi facă loc prin acel munte de deşeuri din preajma porţii? Cum a reuşit să desfacă lanţurile, să urnească din loc poarta, ale cărei balamale erau înţepenite de rugină? Si aceasta e o taină. Un singur lucru este evident: Clara a demonstrat o voinţă de fier, o credinţă care poate muta munţii din loc... Operaţiunea aceasta de degajare a terenului din preajma porţii, precum şi desfacerea lanţurilor şi a zăvoarelor a durat circa o oră, suficient ca Francisc, care o aştepta să se impacienteze şi să cadă pe gânduri... "Poate unchiul Molando a aflat

20

de planurile ei şi a încuiat-o. Sau poate a zărit-o cineva din gardă şi a dat alarma... E târziu totuşi... miezul nopţii a bătut de mult..." Neliniştea lui Francisc crescu într-atât încât hotărî să nu mai aştepte şi să trimită pe cineva ca să studieze terenul, să afle ce s-a întâmplat. Chemă pe fratele Rufino şi pe fratele Silvestru şi le zise: - Luaţi câte o torţă şi mergeţi în întâmpinarea tinerelor. Nu aş vrea să le ştiu rătăcite prin pădure din cauza întunericului! Într-adevăr, locul în care o aştepta Francisc pe Clara era în pădure, un loc foarte drag inimii lui, un cadou din partea Fraţilor Camaldulenzi din Subassio; ulterior va fi cunoscut cu numele de Porţiuncula. În acel colţişor de pădure se află o bisericuţă, în jurul căreia fraţii au construit nişte colibe pentru a se retrage la odihnă noaptea sau după obositoarele călătorii făcute în scopul evanghelizării sau cerşitului. In bisericuţa aceasta fratele Francisc a făcut un altar pentru celebrarea Sfintei Liturghii, iluminându-l cu făclii care ardeau zi şi noapte. Când, în sfârşit, poarta a cedat, scârţâind din toate încheieturile, la sforţările Clarei, ea ieşi repede şi se lăsă înghiţită de întuneric. Dar epuizată, înfierbântată, speriată din cauza tăcerii şi a fantasmelor care se contura vag pe perdeaua neagră a nopţii. Porni în grabă în direcţia unui boschet unde trebuia să fie prietena ei credincioasă, Bona. Biata fată aşteptase îndelung, cu sufletul la gură, tremurând toată. Și era normal să-i fie frică: stătea acolo singură, oricând în pericol de a fi descoperită de vreun trecător nocturn sau vreo santinelă aflată în rond... - Of, credeam cu nu ai să mai vii ! îi şopti ea Clarei. Cele două prietene se prinseseră de mână şi porniră în goană către Porţiuncula. - Ai închis bine poarta în urma ta? - Nu. - Nuuu? De ce? - Pentru că aşa, deschisă, acea poartă e un mesaj. Vor înţelege că sunt moartă pentru ei, că nu sre nici un rost să mă mai caute... - Eu nu am lăsat nici un "mesaj", dar vei vedea că ne vor căuta îndată pe amândouă! - Cred că Francisc este îngrijorat de soarta noastră; am întârziat mult... Respiraţia celor două tinere e din ce în ce mai precipitată. Si asta nu numai din cauza alergării; mai era şi durerea lăuntrică plecării, teama zilei de mâine, toate acele emoţii care însoţesc orice evadare în toiul nopţii... - Se văd două lumini în întuneric, opreştete! şopti Bona. - Am inpresia că sunt două torţe care vin spre noi! - Nu vă speriaţi, suntem noi, fratele Silvestru şi fratele Rufino; venim în întâmpinarea voastră ca să vă luminăm drumul. - Slavă Domnului ! exclamară uşurate cele două prietene. Simţeau cum încetul cu încetul teama, neliniştea, emoţiile le părăseau. Când fratele Francisc auzi cele patru voci apropiindu-se de "tabără" căzu în genunchi şi mulţumi Domnului: va să zică evadarea a reuşit! - Surioarele mele în Cristos! Acesta e ceasul binecuvântat pe care l-aţi aşteptat atâta timp... - Mulţumim, Frate Francisc! Fără tine, acest ceas poate nu ar mai fi sosit niciodată, răspunse Clara.

21

- Nu vă temeţi, sunteţi cu noi acum! Francisc care de felul lui era neîndemânatic în discuţii, voia să-i spună atâtea, dar nu reuşea. Voia să-i spună Clarei că nu ar fi reuşit să treacă de santinelele palatului, nu ar fi învins clevetirile, acuzele, brutalităţile, dacă nu ar fi protejat-o el însuşi de la distanţă... Acest lapidar "sunteţi cu noi" vrea să spună că el îşi asuma responsabilitatea de a o feri de răuvoitori. Simplă şi solemnă totodată a fost ceremonia intrării Clarei în ceata binecuvântată a călugărilor. Si-a desfăcut cordonul ornat cu pietre preţioase şi l-a predat fraţilor ca să-l vândă, iar banii obţinuţi să fie ajutaţi săracii. Si-a scos rochia albă şi a aruncat-o în mărăcini. A îmbrăcat o manta de sac, aspră şi închisă la culoare. Si-a scos din picioare pantofiorii frumoşi şi a încălţat o pereche de sandale grosolane. La urmă şi-a desprins încet clama de aur, iar părul ei blond se revărsă pe spate în toată splendoarea lui. Îşi înclină capul către Francisc iar acesta i-a tăiat podoaba capilară cu un foarfece de argint. A primit apoi vălul alb - semnul purităţii - şi unul negru - semnul despărţirii de lume. - Ce făgăduieşti tu, surioară Clara? - Promit că voi trăi în ascultare, sărăcie şi castitate până la moarte. Acesta a fost votul. Numai Bona şi câţiva fraţi auziseră cuvintele. Si odată pronunţat votul, tânăra Clara nu ami era acea domnişoară de curte ori casteleană; a devenit simplu "sora Clara". După cum era de aşteptat, familia Clarei nu putea trata cu indiferenţă acest eveniment. Francisc ştia prea bine că vor reacţiona şi încă în modul cel mai violent posibil. De aceea a exclus de la bun început posibilitatea cazării Clarei la Proţiuncula. Încă înaintea de depunerea voturilor, Clara a primit găzduire la călugăriţele benedictiene de la "Sant'Angelo", împreună cu Bona. Acesta era un loc consacrat şi, ca atare, oricine intra cu violenţă acolo era excomunicat. După ce a făcut profesiunea, Francisc şi fraţii o însoţiră pe Clara şi pe prietena ei la mănăstirea benedictienelor. - Să înfruntaţi cu curaj toate greutăţile ce se vor abate asupra voastră ! le-a spus Francisc la despărţire. - Să nu fii îngrijorat de noi, frate! Marea poartă a mănăstirii Sant'Angelo s-a închis în urma lor. Călugăriţa care le primise pe cele două tinere nu părea prea entuziasmată; credea căe vreun caprici la mijloc, specific domnişoarelor din înalta societate. Dacă domnişoara Clara vrea să se călugărească pentru ce fuge? Pentru ce nu se face benedictină la lumina zilei şi fără atâta spectacol? - Aceasta este chilia voastră! le spuse celor două tinere şi se îndepărtează grăbită. În acest moment au simţit singurătatea în plinătatea ei dezolată. Bona bolboroseşte speriată: - Încă puţin şi vor descoperi fuga noastră! - Știu. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Avem nevoie de rugăciune... - Clara, oare chiar am rupt orice legătură cu ceilalţi? Mi se pare înfiorător! - Am rupt orice legătură cu lumea pentru a ne lega sufletele numai cu Dumnezeu. Dacă vrei să afli curaj, roagă-te!

22

Capitolul VII: NU MA MAI CAUȚI S-a făcut dimineaţă în palatul Offreduccio. Totul decurgea deocamdată normal. Doamna Ortolana s-a trezit. De fapt, a adormit foarte puţin şi rău. Ceva o nelinişteşte. Salutul Clarei de aseară i s-a părut cam bizar. Poate ar fi mai bine să-i vorbească acum, până se trezesc fetele. Avea ceva aseară. Acum trebuie să clarifice anumite lucruri: de ce tot amână măritişul? Prietenele ei de aceiaşi vârstă sunt deja mame... Poate soţul pe care i l-a ales unchiul Monaldo nu-i este pe plac? Poate iubeşte vreun alt cavaler şi nu are suficient curaj s-o spună? Ar mai vrea să-i ceară explicaţii pentru comportamentul ei ciudat din ultima vreme, pentru diversele dispariţii... Incă reflectând la aceste întrebări care aveau să constituie subiectul discuţiei cu fiica ei mai mare, Domna Ortolana pătrunde în camera Clarei. Patul era nedesfăcut, iar în încăpere nu era nimeni. Crezând că e sculată deja, o strigă, în şoaptă, pe nume. Zadarnic insă. Vocea mamei Ortolana devine din ce în ce mai precipitată şi insistentă. Se scoală pe rând şi celelalte fete: Agneza, Penenda, Beatrice. - Unde este sora voastră? le întrebă cu o voce alarmantă mama Ortolana. Dar fetele nu ştiau nimic. S-au apucat s-o caute în toată casa. Au venit şi slujitorii; totul era mutat din loc. Clara nicăieri. După aproape un ceas de căutări minuţioase, apare gâfuâind o slujnică în capul scărilor: - Stăpână, Poarta Mortului e deschisă! Au alergat toţi într-acolo şi s-au umplut de groază în faţa tabloului apocaliptic ce se prezenta în fata ochilor lor: bolovanii mutaţi de la locul lor, lemnăria împrăştiată, lanţurile desfăcute, poarta larg deschisă... Mama Ortolana scoase un strigăt de durere şi izbucneşte într-un plâns disperat. - Asasinii! Mi-au răpit fiica! Mi-au luat-o pe cea mai frumoasă, pe cea mai dulce dintre fetiţele mele! Vreau răzbunare! Fac apel la toţi ca să apere onoarea familiei, la toţi! Nu mai contenia cu văicărelile. Striga în gura mare că trebuie să se pornească îndată pe urmele răpitorilor. Să fie prinşi şi pedepsiţi pentru a salva onoarea fiicei ei. Contele Monaldo fierbea de mânie. In viaţă sa nu a iertat o ofensă cât de mică... Dacă l-ar şti pe acela care a făcut o atare ruşine casei lui, l-ar hăcui cu spada inmediat! Insă un glas tainic îi spunea că nu e vorba de o răpire... Chemă la sine soldaţii care au fost de strajă în timpul nopţii. Aceştia s-au adunat oarecum speriaţi, aşteptându-se la orce din partea stăpânului: era evident faptul că nu-şi făcuse datoria. - Neam de imbecili, nătărăi adormiţi! Cum au furat-o pe nepoata mea fără ca voi să aveţi habar? Unde eraţi, beţivilor? Ce faceţi? De ce nu eraţi la posturile voastre, ai? Pentru ce vă plătesc, nătărăilor? O să vă coste scump neglijenţa asta, pe onoarea mea ! Sau, ştiu eu, poate sunteţi în legătură cu duşmanii casei mele?! Bieţii oameni, se jurau pe ce aveau mai scump încercând să-l convingă - dacă mai era cu putinţă - pe conte că niciunul nu dormise în acea noapte, că au vegheat înarmaţi, că nimeni nu a intrat în palat, că nu s-a auzit nici un zgomot, că nici câinii nu au sesizat ceva suspect... - Atunci, explicaţi-mi, drăguţilor, cine a dat bolovanii la o parte? Au plecat singuri de la locurile lor? Cine a desfăcut lanţurile? vântul? Să nu-mi spuneţi că o fată a fost în stare de o asemenea ispravă! Care dintre voi i-aţi dat o mână de ajutor? Hai, spuneţi-mi!

23

Din nou au izbucnit avalanşele de jurăminte: nimeni nu a ştiut nimic, nu a auzit nimic. Nu şi nu! - Mă credeţi copil? Tot de s-a întâmplat la Poarta aceea ar fi sculat şi morţii din groapă, iar voi nu aţi auzit nimic!... Gardă pe cinste am, să-mi trăiască! Plătesc de atâţia ani o ceată de haimanale, pe deasupra şi trădători! Careva dintre voi ştie cu siguranţă unde a plecat nepoata mea... Cineva i-a dat o mână de ajutor! - O mână de ajutor?! La ce? intervine contrariată mama Ortolana. - Nu eşti deşteaptă deloc, cumnată! Cineva a ajutat-o pe fiica ta să evadeze... - A fugit? Si unde crezi că ar fi putut să fugă? - Iţi spun îndată. Unde se retrage în ultima vreme toată floarea tinerimii din Assisi? Unde se duce să-şi chinuie viaţa într-un sac şi cu picioarele goale? La acel smintit salbimbanc, iată unde s-a dus Clara! Au priceput îndată cei de faţă că se referea la Francisc. - Ceată de tâlhari! - astfel îşi intitulează acum contele garda. Plecaţi îndată la acel scandalagiu şi forţaţi-l să vă spună unde este nepoata mea! Fluturând în aer un drapel al familiei, ceata a pornit îndată ca să execute ordinul. Unchiul Monaldo nu-şi mai găsea locul. Umbla furios de ici-colo, trântea tot ce întâlnea şi blestema de mama focului. - De ce ni s-a întâmplat tocmai nouă una ca asta? De ce această ruşine? Fata asta nu a fost o răsfăţată care să se fi dezgustat de atâtea plăceri şi să-şi fi căutat refugiul în sărăcie, în mizerie; e doar o copilă, prima fiinţă din neamul nostru care dă scandal; a săvârşit cea mai josnică crimă: trădare familiei! Cine va mai reuşi vreodată să ne curăţe de tot noroiul cu care Clara ne-a împroşcat acum? In câteva ore vom fi în centru discuţiilor şi bârfelor întregii cetăţi. Ba chiar întreaga Perugie îşi va bate joc de mine... Și toate celelalte cetăţi care acum se tem de mine... Vor râde de mine - eu care schimb primarii după bunul meu plac, iată că mă las batjocărât de o copilă obraznică Muţi, abătuţi, speriaţi, locatarii palatului Offreduccio simţeau cum fiori reci le brăzdau şira spinării ascultând monologul contelui. Se simţeau cu toţii acuzaţi, ameninţaţi. - Dar vă jur pe ce-i mai sfânt! urla contele, se va întoarce curând! Osă vedeţi că se va întoarce! Si va intra pe unde a ieşit, pe Poarta Morţilor va intra... în genunchi! Și-mi va săruta picioarele cerşindu-mi iertarea! Auzind prorocire Unchiului Monaldo, doamna Ortolana plângea şi repeta mereu; "Nu, nu!" Aânţeles în cele din urmă ce se întâmplase cu fata ei. Totuşi nu trebuia să fie maltratată, umilită, batjocorâtă... Mai întâi trebuia găsită şi întrebată... Tinea mult la Clara. Ceea ce acum dorea mai mult, ceea ce considera mai important era faptul de a o revedea, de a o îmbrățişa, de a o strânge la pieptul ei de mamă, ca atunci când era numai de o palmă, şi s-o mângâie. Spuse deci hătărâtă: - Nu, nu voi admite nici un fel de pedeapsă pentru Clara! Aminteşte-ţi cumnate, de acel fiu risipitor din Evanghelie... Isus ne învaţă cum trebuie să ne comportăm atunci când se întoarce acasă un fiu care era considerat pierdut. Eu însămi voi deschide poarta principală ca şi cum ar intra o mireasă. Si-i voi da haina cea mai frumoasă şi o voi primi cu braţele deschise. Între timp, Contele Monaldo şi-a adunat oamenii de încredere pentru o consfătuire gravă. Voia ca împreună să întreprindă tot ceea ce le era în putinţă pentru salvarea situaţiei, însă fără a comite vreo greşeală care să-i coste. De aceeaşi părere era şi tatăl Bonei care, la rându-i constatase să-i fugise şi fiica lui.

24

- Dacă aceste două copile au intrat în vreo mănăstire, nu se mai poate face nimic. Sunt protejate de legea bisericească şi civilă. - Nu, legea nu le face intangibile atâta timp cât încă nu au depus voturile călugăreşti. Şi, conform legilor, nu a putut face deocamdată acest lucru... - E adevărat, legea bisericească prevede ca voturile ca voturile să fie făcute în prezenţa episcopului şi e imposibil ca în această noapte să fi primit Excelenta sa voturile lor, căci nu s-a deplasat din palatul său nicăieri... - Dacă nu au depus voturile în faţa episcopului, asta înseamnă că din punct de vedere canonic ele nu se pot considera călugăriţe şi ca atare, nu se bucură de imunitate! - Poate că au depus voturile în prezenţa lui Francisc!... - Si cine e, mă rog, acest Francisc? Este el episcop? E abate? E un aventurier care şi-a adunat o ceată de teapă lui... Nu au nici un document care să-i legitimeze în scris ca ordin religios! - Într-adevăr, nu există nimic din toate cele legale. Francisc are doar promisiune de sprijin şi aprobare verbală de a predica, nicidecum să primească voturile. - Totuşi mai există şi o altă problemă care ne poate dezavantaja: dacă copilele se află într-o altă mănăstire, dacă sunt într-un teritoriu consacrat, riscăm să ne alegem cu excomunicarea intrând acolo cu forţa! Dar dacă cerem în mod politicos permisiunea să vorbim cu fiicele noastre refugiate acolo şi care "nu sunt" călugăriţe... treaba devine legală! - Aveţi dreptate, nu vom viola nici o lege aşa! - Văd că m-aţi înţeles! exclamă satisfăcut contele Monaldo. In momentul obţinerii permisiunii de a sta de vorbă cu fiicele noastre - şi nu ne vor putea refuza această permisiune întrucât ele nu aparţin mănăstirii, ci sunt doar găzduite acolo - iată momentul cel mai potrivit de a le lua acasă! Legea e de partea noastră... În timp ce puneau la cale această ingenioasă stratagemă, iată-i intrând grăbiţi pe mesagerii trimişi de contele Monaldo la Francisc. - Ce noutăţi ne aduceţi? - Porumbiţele pe care le căutaţi sunt la Sant'Angelo, în mănăstirea benedictienelor. Contele stătu o clipă pe gânduri, apoi zise: - Bine, să mergem aşadar acolo împreună, domnii mei! Acum! Au încălecat pe cai. Contele, înarmat până în dinţi, avea o privire întunecată, care nu prevestea nimic bun. Au ajuns acolo îndată. Contele înaintează solemn spre poartă şi bate De cum dădură cu ochii de el, călugăriţele se speriară şi alergară să se ascundă. Contele a cerut să vorbească cu superioara, căreia i-a înaintat pretenţia de a vorbi cu Clara. In finalul cererii a adăugat: - Nu aveţi datoria şi nici dreptul de a acorda protecţie unei tinere care nu poartă îmbrăcămintea ordinului vostru; ca atare, nu puteţi refuza cererea de a o vedea pe nepoata mea! A accentuat ultima afirmaţie pentru a o impresiona pe Superioară. Insă, seşi găsea la prima vedere juste argumentările contelui, ea nu s-a impresionat câtuşi de puţin. I-a cerut cavalerului să aştepte şi a plecat s-o anunţe pe Clara de vizita neaşteptată şi neobişnuită pe care o are. Nu vedea o altă posibilitate de a se descotorosi de acest om atât de teribil şi ofensat. Clara şi Bona, aşezate în genunchi pe pământul gol, în faţa Răstignitului, în chilia în care au petrecut noaptea ce tocmai s-a scurs, se rugau Bunului Dumnezeu

25

să le lumineze şi să le lumineze şi să le dea tărie în întâmpinarea vocaţiei lor. Când s-au auzit bătăile în uşă, inima Clarei a zvâcnit cu putere în piept: cineva se interesa de ele! - Soră Clara, se aude o voce, unchiul tău vrea să te vadă şi nu pot să-l împedic. - Nu-ţi fie teamă, Soră! Enormal să-l văd şi să-i vorbesc... - Te aşteaptă în vorbitor. - Spuneţi-i contelui Monaldo că-l voi aştepta în biserica Mănăstirii şi că numai acolo îi voi vorbi. Contele nu se aştepta, desigur, la acest prim afront; însă fu mulţumit şi măcar cu atât şi porni către biserica mănăstirii. Acolo îl aştepta Clara, dreaptă, cu palmele sprijinite pe altar - cu totul altfel decât şi-o închipuia el. A înţeles îndată că nepoata lui nu era acea copilă speriată şi neajutorată pe care sperase s-o domine şi s-o umilească. Trebuia deci să renunţe la forţă şi să apeleze la diplomaţia vorbelor dulci: - Clara, nu am de gând să-ţi arăt cât de furios sunt. Am venit aici fiincă vreau să te iert. Am venit aici, precum vezi, şi nu am de gând să-ţi cer socoteală pentru ceea ce ai făcut. Iată cât de îngăduitor sunt! Coboară de la altar şi vino cu mine acasă! Vom merge acasă fără prea mare tărăboi, iar mama ta va deschide poarta cea mare şi te va primi ca pe o mireasă. Clara însă nu s-a mişcat de lângă altar, ci a întins ostentativ mâinile pe pânza albă a mesei de altar, gest care voia să spună: "Nu mă atinge, sunt pe pământ sacru!" Contele a înţeles că nepoata lui are de gând să opună rezistenţă. Nu mai reuşi să-ţi mascheze mânia şi izbucni: - Să nu crezi cumva că ai să mă sperii! Îţi vreau binele, fetiţo! Dacă eşti nebună sunt lucruri şi mai eficiente pentru tine decât acesta... - Nu sunt nebună. Un an întreg am reflectat înainte de a face acest pas. Nu-mi place să te contrazic, însă sunt hotărâtă să nu mă mai întorc acasă nici pe poarta mică, nici pe cea mare. Am ieşit pe Poarta Morţilor ca să vă fac să înţelegeţi că am murit pentru familie şi pentru tot ce mi-a fost drag! - Care va să zică, noi nu mai suntem nimic în ochii tăi! - Ba da, însă iubirea lui Dumnezeu e mai mare decât tot ce există pe lumea aceasta... - Încetează a mai predica şi imita ca un papagal pe acel fanatic! Vino-ţi în fire înainte de a-mi perde cumpătul! Contele a scos sabia din teacă. - N-ai decât să mă loveşti, dacă asta intenţionezi. Nici o sabie nu va egala puterea Aceluia care m-a ajutat să-mi aflu calea în viaţă, calea cea dreaptă. - Ce drum, ce alegere? Te joci cu vorbele mari, tu care nu ai depus nici un vot în faţa episcopului. Clara se acest reproş şi ca atare era pregătită să-i dea răspunsul cuvenit. Inainte însă de a deschide gura, şi-a scos cele două valuri de pe cap şi a arătat contelui cum şi-a tăiat părul. Apoi a adăugat: - Am depus voturile înaintea lui Dumnezeu, cu mărturia fratelui Francisc. Nu mai sunt nepoata ta, ci sora Clara. Nu are rost să mai pierdeţi timpul căutându-mă. Dacă vrei trupul meu, poftim, ucide-mă! Insă sufletul meu niciodată nu-l vei putea avea, căci i l-am încredinţat lui Dumnezeu... Contele stupefiat de atâta îndrăzneală a decis să primească prima înfrângere. Greşise desigur tactica în lupta cu această copilă. Trebuia să caute alte mijloace, alte

26

cuvinte, dar la momentul de faţă e în criză totală de inspiraţie. Cade pe gânduri. Introduce sabia în teacă. Iese din biserică mai furios decât intrase. Incăpăţinarea Clarei nu era cu nimic mai prejos decât a lui. Cât priveşte cleveteala poporului va şti el cum să o înăbuşe. Frica e arma cea mai eficientă, iar contele Monaldo se pricepe de minune să mânuiască această armă...

Capitolul VIII: MAMA MÂHNITĂ ȘI DUIOASĂ Prima vizită a contelui la mănăstirea Sant'Angelo a fost urmată de multe altele. A făcut uz de graţii, promisiuni, ameninţări, linguşiri, curse pentru a o readuce pe Clara acasă. Nu era atât preocupat de soarta nepoatei sale cât mai ales de onoarea sa: voia să demonstreze oraşului întreg cât de puternic şi influient este. La una din vizite le-a luat cu el şi pe celălalte surori ale Clarei, pe mama Ortolana, rudele, prietenii. Voia ca presiunile asupra Clarei să fie cât mai insistente, aşa că copiliţa să cedeze. Urmărea, de asemenia, să-i provoce invidie faţă de surorile ei mai mici, procurându-le soţi dintre cei mai străluciţi. Începu cu Agneza: - Agneza, am o veste bună pentru tine. - S-aud unchiule! - Pariez că nici nu-şi trece prin minte cine e viitorul tău soţ! Te-am făgăduit nobilului... care a renunţat la o principesă romană pentru tine. - M-ai făgăduit? întrebă Agneza palidă la faţă. Nu are totuşi curajul să-i spună unchiului că nu-i face plăcere, că nu vrea să se mărite. Riscă prea mult acela care-l contrazice. Unchiul a dat din cap afirmativ şi a continuat: - Vom face o nuntă regală, vom invita notabilităţile Umbrei... Orice dorinţă a ta va fi lege pentru mine. Natural că o vom invita şi pe sora ta Clara; în calitate de prim-născut al familiei trebuie să vină. Agneza tace. Unchiul consideră tăcerea ei un semn bun; marea bucurie îi ea glasul. Agneza are doar 14 ani şi e o mare cinste pentru ea faptul de a fi cerută în căsătorie de un prinţ... De bună seamă - gândeşte unchiul Monaldo - s-a pierdut închipuindu-şi fericirea ce o aşteapta atât de tânără şi norocoasă totodată! Va veni desigur şi Clara; nu va putea face o aşa mare nedreptate surorii sale! S-au scurs 15 zile de când Clara a evadat din palatul familiei. Agneza, profund şocată de decizia Clarei, a reflectat mult la viitorul propriu şi i-a încolţit în suflet dorinţa de a se consacra şi ea cu totul lui Dumnezeu. Dorinţa aceasta a devenit hotărâre acum când i s-a propus explicit căsătoria. Ascultând de chemarea divină, fugi în secret de acasă şi se alătură surioarei ei mai mari. Aflând de noua evadare, contele porni îndată către mănăstirea Sant'Angelo însoţit de 12 oameni înarmaţi. Era sigur că acolo trebuie să fie refugiată şi Agneza. A bătut la poarta mănăstirii cu aroganţă; nu a mai parlamentat ca data trecută; nu a mai cerut permisiunea, nu a mai pierdut timpul cu justificări legale... Agneza, spre deosebire de Clara era o copilă. Nu avusese timp să-şi pregătească apărarea, nu a avut nici măcar posibilitatea să-l întâlnească pe Francisc spre a primi de la el haina religioasă. Pentru copiii capricioşi băţul e argumentul cel mai eficace, ei bine, contele era hotărât întru totul să apeleze la acest

27

argument. Agneza păcătuise mai mult decât Clara: era în joc promisiunea de onoare făcută unui cavaler că-i va da mâna nepoatei, iar cuvântul contelui era, de regulă, imutabil... "Nu sunt eu omul care să mă las făcut de râs de o mucoasă de 14 ani! Ce se va spune despre mine dacă nu o readuc la ascultare?" Întărâtat de aceste gânduri, contele pătrunde înarmat în biserică. Dezordinea provocată de oameni înarmaţi care au pătruns în incinta mănăstirii, ca şi tropoitul cailor, atraseră atenţia celor două surori claustrine la Sant'Angelo. Agneza a mirosit pericolul şi zise tremurând: - Au venit să mă ia cu forţa, vor folosi violenţa! - Numai Dumnezeu ne poate scăpa de violenţă. Roagă-te surioară! Eu nu voi înceta să mă rog pentru tine. Rugăciunea e mai puternică decât sabia... Copleşită de frică, Agneza apăru în faţa unchiului. Nu a apucat să scoatăun cuvânt: contele a apucat-o de păr şi a târât-o ca pe un sac către naveta bisericii. In momentul bruscării, se lovi cu capul de colţul unei bănci. Insângerată, vânătă, îngrozită, Agneza se ruga disperată: "Ajută-mă Clara, ajută-mă!" Clara însă nu s-a mişcat de la locul ei. Nu a schiţat nici un gest - asta nu din cruzime ori laşitate, ci din prudenţă: şi-a dat seama că nu poate nimic spre a opri furia dezlănţuită a unui om ca unchiul Monaldo. Nu putea să-l oprească, să-i ceară socoteală pentru gestul său, căci nu ar fi ascultat-o... Un singur lucru îi era cu putinţă: să ceară ajutor de la Cel Atotputernic. Cu această convingere în suflet, Clara a părăsit biserica şi s-a retras singură în chilia ei. "De data asta am învins. Voi învinge şi de acum înainte" îşi zicea satisfăcut contele. Însă el nu ştia câtă forţă obţinea în acele clipe Clara prin rugăciunile ce le înălţa în taină către Dumnezeu: "Doamne, salvează-mi surioara! Voi dormi pe pământul gol toată viaţa mea; voi posti până la limita posibilă unui om; voi renunţa la odihnă, la somn pentru a mă ruga ţie şi a te preamări. Iţi promit să fac toate acestea dacă o salvezi pe surioara mea, Agneza!" În acest timp Agneza, strivită şi plină de răni era târâtă cu brutalitate afară din biserică. Pentru a-şi descărca nervii, unchiul Monaldo se oprea din când în când şi îi administra câteva lovituri fie cu pumnii, fie cu picioarele. Aşa a scos-o din biserică, din mănăstire. - Acum nimeni, nici episcop, nici frate, nu mai poate să te scoată din ghiarele mele! De acum trebuie să asculţi numai de mine... ridică-te, urcă pe cal şi să ne reîntoarcem acasă. Acolo vom încheia socotelile... Agneza îl privi o clipă cu o groază pe conte, dar nu se mişcă din loc. Contele era gata s-o lovească cu biciul, dar îşi dădu seama că scena ar putea fi odioasă în ochii lumii şi renunţă. Ordonă oamenilor săi: - Ridicaţi-o pe cal! Dacă opune rezistenţă loviţi-o, biciuiţi-o, ucideţi-o! Numai să o văd în şa... Oamenii se strânseră în jurul sărmanei creaturi; o apucară de braţe şi de picioare. Însă Agneza, cu faţa plină de sânge cu părul răvăşit, toată sfâşiată şi murdară, şi-a înfipt unghiile în ţărână opunând astfel rezistenţă. In zadar se chinuiau oamenii să o ridice: era grea ca o stâncă... Contele crezu că oamenii conspiră împotriva lui simulind doar că vor să o ridice: nu-i venea să creadă că atâţia bărbaţi nu-s în stare să ridice de la pământ o copilă de 14 ani pe cal.

28

- Nătărăilor! Nu puteţi urni o copilă! Daţi-vă la o parte! Coborî de pe cal şi ridică braţul să o lovească pe Agneza. Fie că inima i-a fost istovită din cauza urii, fie din cauza rugăciunilor Clarei, care în acel moment îl implora pe Dumnezeu să-i salveze sora, fapt este că a fost apucat îndată de nişte dureri groaznice la piept şi a rămas cu braţul înţepenit, blocat de un fel de infract. A rămas câteva momente aşa, înţepenit, ascultând implorările bietei copile care, făcută una cu pământul, părea un amestec de cârpe şi sânge. Ura, durerea, furia, neputinţa de a-şi mai putea controla braţul, îl opriră pe conte de la săvârşirea faptei intenţionate. A strigat scârbit: - Ajunge! Lăsaţi-o în ţărână! Să fie mâncată de corbi ori culeasă de o mână mai miloasă; nu mă mai interesează de acum soarta ei! S-a urcat în şa ajutându-se de braţul sănătos. Dădu pinteni calului şi porni la galop. Era prea obişnuit cu lupta, cu războaiele ca să se văicărească sau să trădeze în vreun fel infirmitatea ivită pe neaşteptate. S-a stăpânit cu tăria omului de arme călit în lupte grele... Ceilalţi, muţi ca şi stăpânul, au încălecat şi au pornit pe urmele lui. Mulţimea nedumerită a privit încă multă vreme în direcţia în care au dispărut cruzii cavaleri. Când s-au convins că nu mai era nici un pericol, se apropiară de Agneza şi încercară să o aducă la viaţă. Clara ieşi în goană din mănăstire, se aşeză în genunchi lângă surioara ei şi o îmbrăcişă: - Au plecat, eşti liberă surioară! - Nu pot să mă mişc, sunt grea ca un bolovan, parcă am picioarele de piatră, braţele tot de piatră... Ce mi s-a întâmplat? Clara înţelese că intervenise Dumnezeu cu braţul său puternic şi că rugăciunile ei fuseseră ascultate. Răspunse încet: - Încearcă să te ridici şi vei vedea că nu mai eşti de piatră. S-a terminat. Dacă au plecat însemnă că nu se mai întorce. Agneza simţea dureri în tot trupul, însă reuşi să se ridice şi să se târască până la mănăstire. Acolo călugăriţele benedictiene o îngrijiră cu toată generozitatea, aşa cum se pricepeau ele mai bine. La palatul Offrenduccio însă atmosfera era cu totul alta. Contele Monaldo blestema de mama focului. Chemase pe cei mai străluciţi medici din Assisi şi toţi s-au dovedit neputincioşi în a-i reactiva braţul înţepenit. Ultimile întâmplări, care au tulburat liniştea şi pacea mănăstirii Sant'Angelo, le-au cam speriat pe călugăriţele de acolo. Cum aveau ele să ţină piept la două familii puternice şi influente cum erau aceea a Offreduccilor şi a Guelfuccilor? Cum vor putea să se apere de ameninţări, insulte? Pe de altă parte, se mai observa un fenomen: exemplul tacit al Clarei exercita o influienţă a fetelor din Assisi. Alături de Bona şi Agneza au mai venit Pilippa şi Pacifica, a căror plecare a generat o mare consternare în familiile lor. În această situaţie s-au văzut nevoite să ceară sfatul superioarei mănăstirii. - Ascultaţi, dragele mele - le zise aceasta - îmbrăcaţi haina benedictiană, consfinţiţi-vă sub protecţia Episcopului; astfel veţi deveni călugăriţe regulare şi nimeni nu va mai putea să vă deranjeze. Răspunsul Clarei a fost prompt: "Nu!" Nu era acela idealul vieţii de sărăcie şi umilinţă pentru care făcuse vot... Totuşi nu mai putea rămâne în găzduirea San'Angelo cu însoţitoarele ei. Prin urmare l-a chemat pe Francisc ca să le rezolve situaţia. Francisc a venit, a analizat situaţia şi a înţeles ce trebuie făcut. Pleacă la Episcopul Guido ca să-i ceară ajutor în rezolvarea problemei acesteia. Episcopul a donat o casă pentru cinci tinere datoare de viaţă evanghelică. Această "casă" era

29

bisericuţa "San Damiano" cu micul convent anexat ei. Astfel se împlini profeţia lui Francisc: "Repar casa aceasta pentru 'Doamnele sărace'"... Casa s-a restaurat; Doamnele sărace au sosit... Era un loc izolat, făcut parcă anume pentru rugăciune şi meditaţie. Era casa pe care Clara o visase întotdeauna. Astfel, într-o bună zi părăsi mănăstirea benedictinelor, îşi luă rămas bun de la surorile de acolo, fără a regreta, avea să fie de acum liberă, îşi va putea realiza adevărul ei ideal de sfinţenie. A aflat şi unchiul Monaldo evenimentul şi s-a gândit să-şi arate compătimirea: - Te vei lovi de greutăţi, te va chinui singurătatea, mizeria. Te va tortura foamea şi oboseala, obişnuită cum eşti cu comoditatea! Ce vei face când nebunia asta a ta se va sfârși? Dar în zadar te vei căi de pasul acesta şi în zadar vei dori să te întorci înapoi... Însă ceea ce nu ştia unchiul Monaldo era faptul că Clara nu trebuia şi nici nu avea să regrete vreodată pasul acesta eroic deoarece nu era efectul unei nebunii, ci mâna lui Dumnezeu era aceea care i-a urzit destinul... Această casă sărăcăcioasă o va adăposti peste 40 de ani. Deocamdată însă ea nu cunoaşte acest amănunt: singurul lucru pe care-l ştie şi este ferm hotărâtă să-l realizeze este acela: de azi înainte va începe o viaţă spirituală proprie. San Damiano a fost un model de clauzulă severă şi libertate absolută, totodată. Clauzură pentru orice duh din lume şi libertate în întâlnirea sufletelor aflate între zidurile ei cu Dumnezeu. Casa Doamnelor sărace se afla la o distanţă de aproximativ un kilometru de Porţincula, unde era "Cartierul general" al fraţilor lui Francisc. Acesta le vizita din când în când şi pe surori şi le îndemna la rugăciune, mortificaţie, cât mai multe jertfe pentru iertarea şi mântuirea lumii, iar ele primeau cuvintele sfântului lor părinte spiritual ca pe nişte porunci. Cu timpul numărul surorilor a crescut şi casa devenea din ce în ce mai neîncăpătoare. Cele două comunităţi - a fraţilor lui Francisc şi a surorilor Clarei - se considerau o singură familie. Relaţiile fraţilor cu surorile erau libere, bazate pe încredere, sinceritate, curate şi simple. Toţi lucrau plini de bucurie în Domnul. Francisc era sfântul cel mai vesel, bufonul lui Dumnezeu. Când se afla în mijlocul surorilor nou venite, le molipsea pe toate de această bucurie sfântă, care le stimula în iubirea lor faţă de Dumnezeu. După ce Episcopul le-a oferit tabăra de la San Damiano, numărul surorilor a crescut rapid. Au venit pe rând: Bunvenuta din Perugia, apoi Filippa, castelană din Sassorosso, apoi Agneza fiica moştenitorului Oportulo, Balbina din castelul Porţiano, Francisca, fiica comandantului militar al ţinutului şi multe altele. Ceva mai târziu a venit şi Beatrice, cea de-a treia soră a Clarei. Numai Penenda a acceptat să se mărite. Și cum vor trăi dacă nu au nimic? Vor munci, vor toarce, vor ţese, vor cerşi... Cine a observat-o atent pe Clara acum (ah! de i s-ar fi dat acest har şi contelui Monaldo) a descoperit în ea o fiinţă nouă, rezervată şi tăcută însă şi foarte puternică, energică şi fericită mai presus de toate... Francisc nu bănuise că, primind-o pe Clara ca soră atât de multe tinere o vor urma la San Damiano. Si acum, fiincă a crescut comunitatea lor, voi să ceară pentru ele aprobarea oficială din partea Bisericii. De acest lucru se va ocupa cardinalul Ugolino, protectorul fraţilor minori. Honoriu III recunoaşte oficial ordinul Clarei, care la început s-a numit "ordinul femeilor sărace". Caracteristica noului ordin era sărăcia absolută, atât individuală cât şi colectivă. Francisc şi Clara au fost "păzitori geloşi" ai acestui "sublim privilegiu".

30

Femeile care se retrăgeau din lume la San Damiano trebuiau să lase bunurile lor la săraci, căci nimic din toate acestea nu trebuia să treacă pragul mănăstirii. Intrând acolo, ele ştiau că se lipsesc de orice proprietate ori zestre, că se angajează să trăiască din muncă şi pomană, aruncându-se cu încredere filială în braţele lui Dumnezeu. Pentru ordinea şi disciplina sprituală în comunitatea "doamnelor sărace" de la San Damiano, Francisc a schiţat o primă regulă, foarte scurtă şi simplă care a fost mai apoi dezvoltată şi completată de Clara. Să spicuim câteva pasaje din regulă: "Surorile vor observa învăţăturile Sfintelor Evanghelii, vor trăi în ascultare şi curăţie. Nu vor deţine lucruri personale sau avere. Vor asculta de Clara, Maica lor. Tăindu-şi părul şi renunţând la îmbrăcămintea lumească, vor avea doar trei rase călugăreşti şi o manta pentru toată viaţa. Nici uneia nu i se va permite să iasă din mănăstire fără un motiv bine întemeiat... Surorile vor recita oficiul divin conform practicii fraţilor minori. Vor posti în orice timp. La Crăciun şi în alte momente în care Maica Superioară va crede de cuviinţă, surorile vor putea mânca de două ori pe zi. Nu sunt obligate să postească acele surori care suferă de vreo boală. Toate surorile sunt ţinute să se spovedească şi să se împărtăşească foarte des. Nu sunt permise relaţiile cu alte persoane decât dacă li s-a probat onestitatea. Numai Francisc are dreptul să aleagă pe capelanul ce va celebra Sfânta liturghie în mănăstire. Opt surori vor forma sfatul Maicii Stareţe. Se va respecta tăcerea absolută în biserică, în dormitor, în sufragerie, înainte de răsăritul şi după asfinţitul soarelui. Nici una dintre surori nu va avea personal; ca pelirine în această lume vor cerşi pomană pentru a putea trăi. Toate vor începe lucru la a treia oră (ora nouă) şi vor încheia la asfinţitul soarelui. Nu este permis nici unei surori să trimită scrisori sau să primească scrisori fără permisiunea Maicii stariţe. Toate vor sluji cu dragoste pe surorile bonlave aşa cum ele însele ar dori să fie slujite în situaţii asemănătoare. Nimic din duhul lumii nu va pătrunde în mănăstire. Poarta mănăstirii va sta închisă ziua şi noaptea. Numai stareţa şi portăreasa vor avea chei". Ajung aceste câteva secvenţe din regulă ca să înţelegem cât de aspră era viaţa pe care au îmbrăcişat-o surorile clarise; o viaţă profund religioasă orientată spre sacrificiu şi spiritualitate. Clara nu voia nuci un titlu. Totuşi Francisc a numit-o stareţă, adică maică superioară, responsabilă peste toate. Și iat-o pe Clara numită "maică" la numai 21 de ani! Toate mărturile rămase sin acele timpuri sunt de acord că a fost o maică înţeleaptă şi plină de iubire. Era cea dintâi care se scula dimineaţa, ultima care se culca; se angaja la muncile cele mai umile ca să lase surorilor timp pentru rugăcine. Supraveghea totul se îngrijea de toate, era promtă în a le ajuta pe surori în momentul de criză. A învăţat să folosească medicamentele şi diferite leacuri naturale pentru anumite boli; cultiva de asemenea plante medicinale. Intr-un cuvânt, Clara era mamă şi soră şi prietenă şi infirmieră, slujitoarea tuturor însoţitoarelor ei, maestră inegalabilă pe calea sfinţeniei. In fiecare clipă strălucea lumina spiritualităţii ei exemplare. Aceasta era adevărata Clara, prizonera de San Damiano, care se jertfea mereu cu bucurie din iubire pentru Dumnezeu şi aproapele.

31

Primul articol al regulei spunea că Clara datora ascultare Fratelui Francisc. Si a respectat această poruncă cu sfinţenie toată viaţa. Dacă nu putea sta de vorbă mai multă vreme, îşi scriau. Amândoi se sfătuiau, se ajutau în probleme dificile care apăreau în relaţiile ordinului cu lumea; mai ales se ajutau în problemele care priveau modalităţile de slujire cât mai meritorie a lui Dumnezeu. Trecerea anilor nu a schimbat, dar a maturizat această comuniune de spirit: Clara, planta firavă, s-a fortificat, a devenit mai sigură de sine, şi asta datorită spiritului primit de la Fratele Francisc. Uneori chiar ea devenea sprijin de nădejde pentru Francisc. Comunitatea fraţilor crescu la un moment dat atât de mult şi se răspândise în lume încât Francisc s-a văzut pus într-o mare încurcătură serioasă: nu reuşea să o conducă aşa de bine cum ar fi voit. Se întreba dacă viaţa pe care o duceau acum era cu adevărat aceea pe care Dumnezeu o voise pentru ordinul său şi pentru el însuşi. Clara, din contra, pe măsură ce timpul trecea şi se mărea efectivul comunităţii, cu atât creştea în sufletul ei şi certitudinea că s-a realizat. Surorile o ascultau, o înţelegeau. Stia să reverse în ele apa vie a spiritualităţii ei. Francisc însă începea să fie criticat de fraţii săi; spuneau că e depăşit, că nu se pricepe să ţină pasul cu evoluţia timpului şi a lucrurilor, cu sărăcia şi renunţarea absolută; nu garantau durabilitatea ordinului religios... Si în momentele de descurajare Clara era aceea care trebuia să-i dea curaj lui Francisc, să-l convingă că drumul pe care a apucat era cel drept.

Capitolul IX

O DORINTA ATIT DE MICA Poporul, se ştie, e răutăcios. Francisc nu putea suporta ca lumea să murmure ori să bârfească pe seama lui şi a Clarei. Ea însă nu se consuma: ştia că Dumnezeu, unicul Judecător drept, vedea şi aprecia curăţia gândurilor lor. Ne-a rămas o legendă foarte frumoasă, numită "a trandafirilor" din care reiese cum Clara a fost mişcată numai de o iubire spirituală şi curată în relaţiile ei cu Francisc. Într-o zi de iarnă, Francisc însoţit de Clara mergea să predice Evanghelia într-un ţinut îndepărtat. Au pornit la drum. Au poposit la Spelle, la o cârciumă, flămânzi şi însetaţi. - În numele lui Cristos, daţi-ne de pomană o coajă de pâine şi puţină apă! Cârciumarul, un om şiret, le pune pe masă apă proaspătă, pâine şi un cocoş rumen, abia scos de la grătar. Insă fiind o zi de vineri, Francisc a refuzat politicos carnea. Atunci se ridică de la masa vecină un client, probabil, puţin beat, şi spune cu glas tare că Francisc a refuzat carnea de cocoş deoarece, desigur, prefera un alt fel de carne. Făcea aluzie la Clara şi toţi izbucniră în râs. Francisc a suferit mult din cauza acestei glume grosolane; au băut apa în grabă şi cu pâinea în mână au ieşit iute în stradă, plecând mai departe. Faţa i se crispase de durere. In cele din urmă îi zise Clarei: - Soră Clara, ai auzit ce au zis despre noi? Clara era atât de tulburată încât nici nu putu deschide gura ca să răspundă. Continuă: - Trebuie să ne despărţim. Nu e bine să dăm ocazie de scandal. Iată, te vei porni pe drumul ce duce la San Girolamo, iar eu o voi lua în direcţia opusă...

32

Clara îi jurase ascultare. Și ca atare nu s-a opus. Se aşază în genunchi pentru a primi binecuvântare de la el şi apoi, docilă porni în direcţia indicată. După câţiva paşi, cu lacrimi în ochi, se întoarse şi întrebă: - Părinte Francisc, când ne vom mai vedea? Francisc scrută întinderea albă a zăpezii şi zărind în preajmă o tufă de trandafiri uscaţi şi troieniţi, zise: - Ne vom revedea, soră Clara, când vor înflori aceşti trandafiri - ceea ce voia să însemne că vor sta departe unul de celălalt cel puţin până la sfârşitul primăverii... Clara mai făcuse câţiva paşi şi iată că în jurul ei zăpada începea să se topească, iar pe marginea drumului o tufă de trandafiri înflori inmediat. Clara a cules un trandafir şi a alergat cu el într-un suflet pe urmele lui Francisc până l-a ajuns: - Părinte, Părinte, trandafirii au înflorit! Și a înţeles Francisc din acea minune că voinţa lui Dumnezeu era ca să nu o lase singură niciodată pe Clara... Mănăstirea de la San Damiano era totuşi mică şi neîncăpătoare pentru familia de surori care s-a format acolo. Cu consimţământul episcopului, ele au mai deschis un convent la Monticelli, aproape de Firenze. Superioară la acest nou lăcaş religios a fost numită Agneza, sora Clarei. La despărţire, cele două surori şi-au zis "adio" pentru aproape 40 de ani... Poate vă întrebaţi surprinşi: ce le determina pe aceste tinere să îmbrăcişeze o viaţă atât de austeră, de sărăcie absolut? Care era secretul atracţiei puternice pe care Clara o exercita asupra tineretului? Răspunsul ni-l dă Amata, fiica baronului Coccorano. După câte se ştia, această domnişoară frumoasă, dulce, drăguţă cu toţi, era sufletul tuturor sărbătorilor în castel, ea dădea tonul la modă, ea începea şi sfârşea orice dans. Toată lumea o admira, o iubea. Familia a hotărât să o mărite cu un strălucit cavaler. Pregătirile de nuntă erau în toi. Insă în ajunul nunţii, când totul era pus la punct, chiar şi coroana de flori pentru ceremonie era adusă, Amata se gândi să-i facă o vizită Clarei ca să primească de la ea binecuvântarea pentru pasul pe care-l face, ca să fie fericită în alegerea ei. - Vreau să-mi salut verişoara - se explică Amata faţă de cei de acasă. Să ştie şi ea cât de fericită sunt. S-a dus. Au vorbit despre viaţa de căsătorie, despre lume, despre îmbrăcăminte, despre viitoarea ei casă, despre fericirea unei tinere care poate trăi liberă, bucurându-se de tot ce-i oferă viaţa asta. Când Amata sfârşi de spus, Clara i-a zis: - Amata, rămâi cu mine măcar o zi şi vei înţelege cât de fericită sunt eu, deşi sunt închisă între aceste ziduri... - Amata a acceptat invitaţia ca pe o glumă: nu-şi putea închipui că putea exista fericire în acea închisoare. Ea gândea că între zidurile sumbrei ale mănăstirii e doar suferinţă, posturi, rugăciuni... Dar încetul cu încetul trebui să-şi schimbe ideile. A fost la urmă atât de compleşită de spiritualitatea Clarei, de pietatea ei, de fericirea ei interioară, de bucuria cu care făcea totul, de pacea care îi iradia pe chip şi-i păstra continuu buna dispoziţie încât începu şi ea să se convingă că totul era prostie şi deşertăciune în viaţa ei de casteleană. Amata a rămas la San Damiano. Soţului făgăduit nu i-a rămas decât o coroană de flori ca amintire... Vorbind de atracţia spirituală a Clarei scritorul Atal Salvatore zice: "Sunt suflete excepţionale care edifică, înalţă pe toţi cei din jur. Clara avea un atare suflet.

33

Fascinaţia irezistibilă pe care o exercita, urca spre înălţimi sufletele şi le purta către culmile iubirii divine. Domina pe orcine se apropia de ea..." Viaţa Clarei de la San Damiano nu a fost marcată de fapte extraordinare; însă fiecare moment trăit cu ea era marcat de eroism. O spun mărturile umanime date de cei care au cunoscut-o; o spune şi istoricul Toma da Celano, primul hagiograf al Clarei. Ceea ce merită în primul rând a fi scos în relief, e faptul că ea a inaugurat un nou mod de trăire a perfecţiunii evanghelice, după idealul fratelui Francisc... Clara îl considera ca părinte şi învăţător al ei şi-i purta atâta respect şi veneraţie încât atunci când trebuia să facă o mustrare, pentru eficacitate rostea această iaculatorie: "Pentru dragostea lui Dumnezeu şi a fericitului Francisc ..." Pentru Clara, "Doamnele sărace" şi Fraţii minori formau o singură familie. Într-o zi întorcându-se cu mâna goală de la cerşit şi în casă aflându-se numai o pâine, Clara o împărţi în două şi zise: - O parte pentru noi şi celălaltă pentru fraţii minori ai noştri... Francisc alegea duhovnicii surorilor. Aceştia au fost în ordine: Filippo, Angelo, Ginepro, Leon, Toma da Cedano. Ea a fost o copie a lui Francisc, după cum se spune azi, ci a fost sufletul geamăn; simţea şi suferea în mod identic. Am spus deja că Francisc se sfătuia cu Clara când trebuia să ia o decizie importantă. Odată se afla într-un dubiu grav şi l-a trimis pe fratele Masseo ca să-i ceară părerea Clarei: - Mergi şi întreab-o din partea mea: e bine ca să mă dedic într-un totul rugăciunii ori trebuie să continui a predica? - Mergi şi spune-i lui Francisc că Dumnezeu l-a chemat ca să cucerească sufletele şi astfel mulţi să fie salvaţi de el! Și fratele Francisc a înţeles că trebuie să continuie a predica. Clara, "făclia" în astfel de momente devenea "soarele"... Anii se scurgeau unul după altul, iar Clara făcea progrese mari în viaţa spirituală şi în sfinţenie; se perfecţiona mereu, făcea din fiinţa ei o creatură tot mai luminoasă şi plăcută lui Dumnezeu. Avea o capacitate atât de mare de a înţelege pe oameni şi de a le uşura poverile sufleteşti încât până şi un papă de talia lui Grigore IX venea să-i destăinuie necazurile şi dificultăţile proprii şi ale pontificatului. La 32 de ani, încă tânără, a contractat o boală care o va însoţi toată viaţa, obligând-o uneori să stea timp îndelungat la pat . Si totuşi, în ciuda suferinţelor care-i răscolea măruntaiele, era mereu surâzătoare, umilă, generoasă, preocupată de binele altora. Nemaifiind în stare să umble, lucra cu mâinile, repara veşmintele sacre din biserică, împletea ciorapi pentru surorile care erau mai sensibile la frig, confecţiona diferite articole de îmbrăcăminte pe care le vindea apoi spre a ajuta Conventul. Niciodată o altă femeie nu a fost chemată de Dumnezeu să facă atâtea jertfe pe un timp atât de îndelungat. Clara nu se plângea niciodată, nu se supăra, nu regreta niciodată alegerea făcută. Asprimea pocăinţei pe care şi-o impunea zilnic nu i-a răcit inima. Din contra, căldura ei devenea tot mai puternică. Nu cerea niciodată vreunei surori un sacrificiu pe care ea nu-l fi experimentat mai înainte personal. Dar - ne întrebăm - unde găsea ea atâta putere de a suporta durerile fizice care o chinuiau? Vom înţelege ascultând aceste mărturisiri ale ei: "Cel chemat de Dumnezeu trăieşte în lume, dar cu adevărat e străin în lumea asta. Lumea e doar un fel de trecătoare spre ţinta perelinajului său. Trebuie să se facă una cu voinţa lui Dumnezeu. Cine vrea să-l urmeze pe Isus cel răstignit, trebuie

34

să se ofere întreg, fără rezerve. Există o singură cale de mântuire şi viaţă: aceea a crucii". Într-o zi când Francisc îşi anunţa vizita la Convent - căci de mult nu se mai arătase pe acolo - surorile au început să alerge care încotro, pentru a-i face o primire cât mai bună. Francisc observă acest lucru şi avu impresia că le-a tulburat pacea sufletească . A intrat în biserică, s-a urcat la altar şi toate aşteptau în tăcere să-l audă vorbind. Însă el tăcea la rândul său şi le privea. Ce înseamnă acest gest ? Nici măcar Clara nu reuşea să-l înţeleagă . Francisc ceru atunci o găleată de cenuşă. O primi şi şi-o vărsă toată în cap. Apoi intonă cu voce vibrantă cântarea de pocăinţă: "Ai milă de mine, Dumnezeule!" Clara pricepu că era un cântec de adio. O spuse el însuşi înainte de a pleca: voia să se alăture cruciaţilor care mergeau în Orient, să se infiltreze printre sarazini, în speranţa că îl va aduce la staulul lui Cristos, ori va muri martir... Lucrul acesta s-a întâmplat înainte de îmbonlăvirea Clarei. Se obişnuise atât de mult să-l asculte, să-i urmeze sfaturile încât nici nu reuşea să exprime în cuvinte durerea ce i-a pricinuit-o în suflet această veste şi gândul că el va fi departe, între turci. Ea a dorit o favoare de la el, o favoare pe care el i-o refuza mereu, sensibil cum era la cleveteala lumii. Clara i-a scris o scrisoare: "Părinte, mi se pare că această rigiditate de care dai dovadă nu e compatibilă cu caritatea creştină. De ce nu asculţi o dorinţă atât de măruntă, aceea de a servi masa o dată împreună? Gândeşte-te că eu, sora ta, am părăsit totul pentru predica ta; într-adevăr, ar trebui să-mi asculţi şi tu această cerere, mai ales că e cea mai mare bucurie pe care ai putea să mi-o faci..." "O dorinţă atât de mică, cum e aceea de a servi o dată masa împreună..." Francisc primi invitaţia. Locul ales pentru această gustare la iarbă verde a fost Porţiuncula; era locul în care Clara se consfinţise lui Dumnezeu şi se bucura, cu siguranţă, să-l revadă. Întrucât nu putea ieşi dim mănăstire decât pentru motive grave şi justificate de interesele comunităţii, Francisc trebui să-i dea în scris învoirea de a părăsi mănăstirea San Damiano pentru acea zi. Clara ieşi însoţită de o soră. Ce prânz minunat a fost acela ! Stăteau împreună, două surori şi fraţii în mijlocul naturii pe care o iubeau atât de mult, ascultându-l pe Francisc care vorbea atât de dulce. Si au stat la discuţii până către asfinţitul soarelui, un apus purpuriu, de o frumuseţe cum rareori îi este dat unui om să vadă. Se spune că orizontul părea cuprins de flăcări; unii chiar alergau sus la Porţiuncula crezând că a luat foc vreun colţ al pădurii. Si cei care au alergat din oraş acolo, i-au văzut pe Clara şi pe Francisc împreună cu însoţitorii lor, scăldaţi de o lumină ciudată purpurie, care venea din cer; stăteau nemişcaţi, contemplând frumuseţea divină a acelui asfinţit în flăcări. Apoi se lasă noaptea şi Clara se întoarse la San Damiano, unde fu întâmpinată cu mare bucurie de celelalte surori. Primise suficientă lumină de la Francisc şi îşi dădea seama se trebuie să facă în timp ce el va fi plecat în Orient.

35

Capitolul X

DOUA SANDALE PENTRU FRANCISC Am urmărit succesiunea evenimentelor care le-au condus pe cele trei - Clara, Agneza, Beatrice - către idealul fratelui Francisc. Să încercăm acum să aflăm ce s-a mai întâmplat cu mama Ortolana. Ea trăia mereu cu speranţa că măcar una din ficele ei, măcar Beatrice, cea mai mică dintre cele trei plecate, se va întoarce acasă. Ce gol era acum palatul! Ce pustiu, ce tăcere! S-a terminat cu discuţiile, cu râsetele zglobii, cu glumele. Tot ce putea face mama Ortolana, afară de rugăciune, era să trimită din când în când nişte pâine de pomană la mănăstire. Insă ea dorea să-şi vadă odraslele lângă ea, să mănânce împreună acea pâine pe care le-o trimetea. Voia să le vegheze somnul, să le audă glasurile... Timpul trecea, iar ea se chinuia în singurătate. Oidee o obseda tot timpul: "Dacă vreau să le văd, atunci trebuie să merg să trăiesc cu ele!" Dar cum să lase totul? Cum să devină dintr-odată slujitoare umilă, ea care a fost obişnuită să comande, să aibă lucrurile cele mai frumoase şi mai scumpe, să-şi etaleze vanitatea fără oprelişti, cu succes? Zestrea pe care a adunat-o cu miglă ani de-a rândul pentru fiicele ei, acum zace ca o grămadă de flenduri, inutile şi o întristează ori de câte ori dă cu ochii de ea. Si palatul cu mobilierul lui luxos, cu bibelourile, ornamentele lui de tot felul - toate acestea sunt reci, nu-i pot alunga sentimentul dureros al singurătăţii... Doamna Ortolana s-a decis: a vândut totul, a dat la săraci tot ce avea şi s-a înfăţişat la San Damiano cu umilinţă specifică oricărei postulante. - Vino, soră Ortolana! îi zise Clara. Nu i-a spus "mamă" ceea ce a lovit puternic în sufletul postulantei. Nu mai era de acum mama Clarei, nici pentru Agneza, nici pentru Beatrice, nu mai era mamă. Era o "soră", o soră chiar şi pentru fiicele ei...Ea obişnuită să dirijeze, să încurajeze, să ajute, trebuia acum să se supună şi să asculte. Trebuia să renunţe la voinţa proprie; aşa a făgăduit în mod deliberat. I-a venit foarte greu să se împace cu statutul de "fiică" a Clarei, fiică a propriei sale fiice; până la urmă a reuşit să depăşească şi acest obstacol de la început. S-a supus Regulei din toată inima, cu toată dăruirea şi încrederea. Superioara a avut grijă de Doamna Ortolana să fie înconjurată cu toată stima şi respectul ce i se cuvine. Sfaturile "surorii Ortolana" erau preţioase, căutate. Ea începu curând să slujească, să îngrijească bonlavi, săvârşind chiar şi anumite vindecări miraculoase. Iar Clara atât de rezervată de sine, lăsa să se vorbească bine despre mama sa. Într-o zi când Francisc a adus la conventul surorilor un bonlav ca să fie îngrijit, Clara a spus îndată: - Nu mi-l aduceţi mie! Duceţi-l la Sora Ortolana; ea are mai mare putere asupra bolilor... Si aceasta a fost vindecare ieşită din comun pe care tradiţia o ţinea ca miracol. Atunci când realiza ceva în spirit de sărăcie şi umilinţă, în ton cu idealul fericitului Francisc, mama Ortolana se bucura de toată dragostea fiicei sale, însă o dragoste diferită, o iubire spirituală, care subordona totul lui Dumnezeu.

36

Din micul Convent de la San Damiano, lumina Clarei a ajuns foarte departe. Exemplul ei nu era urmat numai în Umbria şi Italia, dar chiar şi în alte ţări ale Eoropei. Regina Elisabeta a Ungariei a părăsit tronul pentru a trăi în sărăcie, legându-se cu o strânsă legătură de Clara. Cel mai strălucit exemplu de renunţare l-a dat Agneza, fiica regelui Boemiei, soţie făgăduită marelui împărat Frederic II pentru a îmbrăţişa idealul de perfectă sărăcie, şi iubire, după regula Ordinului Clariselor. A fondat şi ea o mănăstire de clarise la Praga. Agneza de Boemia a corespondat mult cu Clara, scrisori cu bogat conţinut spiritual care pot fi citite şi azi spre edificarea sufletească. Aceste două surori se încurajau reciproc, îşi comunicau tărie în credinţă, se ajutau în călătoria către perfecţiune, ţinta unică a atâtor sacrificii şi dureri. În luna iunie 1219, Francisc, însoţit de un mic grup de fraţi, pleacă în Orient ca să predice Evanghelia la musulmani. S-a îmbarcat pe o navă militară la Ancona. Aici sezvălui comandanţilor militari intenţia de a tece, cu un singur tovarăş, în tabăra musulmanilor spre a vorbi cu sultanul şi, eventual, să-l convertească la credinţa în Cristos, să-l convingă să formeze o singură familie, un singur imperiu cu creştini, având ca drapel Crucea mântuitoare. Francisc a obţinut aprobarea şi s-a îndreptat către frontul musulman împreună cu fratele Iluminate. Când au ajuns acolo au fost luaţi ca drept spioni şi au fost bătuţi de musulmani în mod zdravăn. Apoi au conduşi la sultan, unde Francisc a vorbit cu mult curaj, cu simplitate şi fervoare despre Isus Cristos, unicul salvator al omenirii. Modestia şi candoarea sărăcuţului i-au cucerit pe sultan. Acesta nu aumai că s-a opus consilierilor săi care cereau moartea celor doi, ci chiar l-a tratat cu demnitate ca pe un oaspete de onoare, iar la plecare i-a oferit multe daruri. Francisc a plecat apoi la Acri, unde-l aştepta fratele Elia. Avizitat împreună cu el locurile sfinte. S-a îmbarcat pe o navă a Republicii San Marco şi a pornit către Veneţia, unde a ajuns în primăvara anului 1220, cu o sănătate şubredă. De la Veneţia, folosindu-se de un măgăruş a pornit către Assisi, străbătând Podova, Ferrari şi Bolognia pe traseu. Lipsise de la Assisi aproape un an. Aici îl aşteptau o sumedenie de necazuri şi probleme complexe. Se discuta mai ales în sânul Ordinului problema sărăciei şi a organizării Ordinului. Câţiva fraţi "înţelepţi" ziceau că observarea Evanghelică aşa cum o cere Regula e prea rigidă, e prea dură şi inumană. Alţii voiau o organizare a Ordinului după sistemul altora, ca cel al benedictinilor, de exemplu, pentru a fi mai puternici şi mai multe case, mănăstiri, şcoli... Francisc nu voia să audă vorbindu-se despre aceste lucruri căci nu corespundeau idealului său. Intr-o zi îşi dezvălui amărăciunea sa înaintea Clarei: - Fraţii mei, zicea el, nu au nevoie de traistă, îmbrăcăminte, case, cărţi bani. Ei trebuie să fie oameni simpli, să trăiască precum ciocârliile cântând laudă lui Dumnezeu. Aşa i-am visat eu întotdeauna. Dacă au abandonat casele, familiile, averile pentru a trăi în sărăcie, ce rost are să caute acum alte bogăţii, să se preocupe a le dobândi. Suntem chemaţi ca martori ai Evanghelei, ori o astfel de mărturie nu vrea reguli ci numai dragoste... Clara l-a ascultat şi l-a înţeles. Situaţia era destul de dureroasă. Francisc a apelat şi la cardinalul Ugolino, prietenul şi protectorul Ordinului. Ugolino era un om cult, cu vederi largi şi clare. Urmase cândva cursurile Universităţii din Paris; e clar că considera cultura ca instrumentul cel mai util în predicare; ca atare a favorizat ideea înfiinţării şcolilor în sânul Ordinului Fraţilor Minori.

37

În această situaţie, Francisc cedă conducerea Ordinului fratelui Ilie. Acesta era un om destul de înţelept şi practic. Ceea ce la determinat pe Francisc să renunţe la conducerea Ordinului nu era numai faptul că a ajuns la conflict de principii cu ceilalţi fraţi, ci şi starea precară a sănătăţii: era foarte bolnav, extenuat, scuturat de febră aproape orb. Și totuşi, în ciuda acestor încercări prin care trecea, Francisc se arăta mereu vesel şi bine dispus. Continua să predice iubirea lui Cristos, cânta laude lui Dumnezeu, aplana conflictele, încuraja şi întărea pe toţi aceia care veneau la el cu probleme. În rugăciunile lui repeta adesea: "O, bunul Dumnezeu, acolo unde este ură fă ca eu să aduc iubire; unde e discordie eu să aduc unire; unde-i desnădejde eu să aduc speranţă; unde e întristare eu să aduc bucurie: unde e ofensă, eu să aduc iertare..." În vara anului 1224 Francisc, însoţit de credinciosul frate Leon, urcă pentru ultima oară muntele Alverna, aproape de Arezza. Voia să petreacă aici un timp de pocăinţă, de intensă rugăciune şi contemplaţie. Aici Domnul Cristos i-a făcut un dar minunat: sfintele stigmate, rănile dureroase ale Răstignitului la mâini, picioare şi coastă. Astfel Francisc care-l imita pe Isus în viaţa sa, apăru în faţa lumii ca un alt Cristos, asemănător cu el până şi rănile pătimirii. La coborâre de pe munte şi-a dat seama că îi este imposibil să meargă datorită rănilor de la picioare. Atunci fratele Leon a împrumutat un măgăruş de la un ţăran şi cu ajutorul acestui animal a reuşit să-l coboare pe Francisc. Pe drum, către Assisi mulţimea se îmbulzea, alerga la el ca să primească binecuvântare şi să-i sărute rănile sfinte. A făcut o vizită la Madona de la Porţiuncula, apoi a plecat la San Damiano ca să o revadă pe sora Clara şi pe "Doamnele sărace". Sănătatea sa şubredă nelinişti pe surori, rana de la piept sângera mereu. Îi acorada îngrijiri medicale imediat. La insistenţele Clarei, sfântul a rămas un timp la San Damiano. În sfârşit Clara îl avea alături pe fratele ei ! Pentru ultima oară pe acest pământ ... Francisc nu a voit să fie într-o chilie, ci se mulţumi cu un culcuş în grădină. S-a pregătit acolo îndată o colibă din ramuri, unde se putea odihni şi ruga necontenit. Zicea că se simte mult mai bine în aer liber, în mijlocul naturii, însă Clara a priceput adevăratul scop al retragerii lui: nu voia să deranjeze pe surori şi nici să tulbure programul. Clara îi pregătea în fiecare dimineaţă bandajele şi ierburile medicinale. Într-o dimineaţă, pe când aurora se lumina prevestind apariţia soarelui pe boltă, Francisc a intonat un cântec pe care l-a dedicat surorii sale preaiubite, Clara. Era un cântec de laudă şi recunoştinţă adresat lui Dumnezeu pentru toate darurile primite: "Altissimi, onnipotenti, bon Signore..." (”Preaînalte, atotpuernice, bunule Domn...”). Le-a plăcut tuturor acest cântec, mai apoi a fost numit "Imnul creaturilor". Era drept să-l dedice aceluia care nu l-a părăsit niciodată, aceleia care a învăţat de la el bucuria de a trăi. Îngrijirea caritativă din partea Clarei îl întremă întrucâtva pe Francisc. Într-una din zile, simţindu-se mai bine îi spuse: - Soră, nu mai pot rămâne. Am în cap atâtea planuri, atâtea drumuri mă aşteaptă să le străbat pentru vestirea Evangheliei; chiar tu mi-ai spus că Dumnezeu m-a chemat să salvez sufletele! Clara nu l-a contrazis, nu i-a spus sănătatea lui şubredă nu-i permite să facă efort. Cusu cu mâinile ei o pereche de papuci de postav, unica încălţăminte pe care picioarele sfântului o puteau întrebuinţa, picioarele care în ciuda rănilor mereu deschise, voiau să străbată drumurile lumii acesteia. A fost ultimul gest de iubire din partea Clarei pentru Francisc. El a plecat lăsind-o singră. Unica lor punte de legătură a rămas rugăciunea.

38

Au mai trecut doi ani.Intr-o zi cineva o anunţă pe Clara că Francisc, aflat în acel moment la Porţiuncula era pe punctul de a trece în lumea celor drepţi. Clara şi-a manifestat imediat dorinţa ca Francisc să fie adus la San Damiano. Insă Francisc i-a trimis următorul răspuns: - Nu surioară, nu acum! Voi veni după aceia la tine... S-a opus cu fermitate insistenţelor venite din partea ei. O ştia foarte delicată şi voia să evite a-i provoca şi alte suferinţe. A acceptat în schimb să primească îngrijiri de a la sora Jacopa, care pe vremuri fusese o doamnă nobilă din aristocraţia romană, văduva unui principe din familia Frangipani. Acum îngrijea pe Francisc ca şi cum ar fi fost unul dintre fiii ei. Numai ea reuşea să-l determine să mănânce hrana mai consistentă pe care ea însăşi o pregătea. După cum el însuşi mărturisea, această soră prin spiritul matern cu care îl trata, îi amintea de mama lui, doamna Pica... Numai ea avea voie să părăsească mănăstirea San Damiano pentru a veni la Porţiuncula ca să-i acorde îngrijiri fratelui Francisc în ultimile sale licăriri de viaţă. În seara zilei de 3 octombrie 1227, fratele Francisc a simţit că i s-a apropiat sfârşitul. A cerut să fie aşezat pe pământul gol şi a intonat psalmul: "Către tine, Doamne, îmi înalţ glasul". Fraţii care îl înconjurat stând în genunchi continuară cântarea prin sughiţuri şi lacrimi. Când psalmul s-a sfârşit, Francisc şi-a trimis sufletul la Dumnezeu. Avea 46 de ani. A întâmpinat-o pe "sora moarte" cântând. Doamna Ortolana intrând în chilia Clarei plângând. Si alte surori plângeau. Atunci Clara pricepu că Francisc a murit şi din inima ei ţâşni un strigăt de durere şi de salut: "Adio, frate, adio pentru acest pământ! Tu, care mi-ai deschis ochii la chemarea lui Domnului, învăţătorul meu, cântăreţ a lui Dumnezeu, speranţa şi sprijin al sufletului meu, adio!" Surorile căutară să o consoleze: "Aminteşte-ţi de cuvintele lui: trebuie mai întâi să mori pentru a te naşte din nou". "Francisc, lumina mea, ai trecut această viaţă, ai scăpat de neînţelegeri, certuri, lupte, durere. Eu încă nu; eu abia încep, şi încă singură!" In decursul timpului s-au ivit multe goluri în viaţa Clarei, dar moarte lui Francisc a fost cu siguranţă golul cel mai dureros. Vestea morţii lui Francisc s-a răspândit iute: poporul din Assisi, înclinat spre devoţiune spontană porni în procesiune spre Porţiuncula cu cântări şi rugăciuni, dorind să-l venereze pe sfântul lor. Ministru general al Ordinului, fratele Ilie, printr-o scrisoare emoţionată anunţă pe fraţii răspândiţi în Italia şi Europa că Părintele lor serafic a murit. Scria: "Plângeţi cu mine, fraţii mei, aşa cum eu mă zbucium şi plâng: suntem orfani, fără tată; suntem lipsiţi de lumina ochilor noştri. Căci adevărata lumină era pentru noi Fratele şi Părintele nostru Francisc... Totuşi aşa compleşit de durere cum sunt, vă aduc şi o mare bucurie şi un miracol extraordinar: cu câtva timp înainte de a muri, Fratele şi părintele nostru Francisc a fost stigmatizat, purtând în trupul său cinci răni care corespund celor cinci răni pe care le-a avut Isus în timpul patimirii... Pe când încă mai trăia, arăta slăbit, faţa îi era consumată şi trupul măcinat de suferinţă. După moarte însă, înfăţişarea sa deveni strălucitoare, de o candoare impresionată. Ca atare, fraţilor mei, binecuvântaţi pe Domnul cerurilor şi proclamaţi-i măreţia căci ne-a compleşit cu milostivirea sa. Si păstraţi mereu vie amintire Părintelui vostru drag, Francisc..."

39

Episcopul, autorităţile civile şi locuitorii din Assisi căzură de acord ca trupul lui Francisc să fie dus dincolo de zidurile cetăţii şi să fie înmormântat cu mare cinste. Sosind ziua funeraliilor, cadravul a fost aşezat într-o urnă descoperită; s-a format un cortegiu imens de proţi şi popor. Întreg oraşul răsuna de cântări vocale şi instrumentale şi fiecare purta în mână o făclie sau ramură de măslin. Ajuns la San Damiano, cortegiu se opri. Pentru a împlini dorinţa defunctului, sicriul a fost introdus în bisericuţa mănăstiri de aici şi aşezat în faţa altarului la care se împărtăşeau zilnic "doamnele sărace". Astfel Clara şi surorile au putut venera pentu ultima oară pe Părintele şi Fratele lor. S-a împlinit spusa lui: "După aceea voi veni la tine..." Cine îşi putea închipui ce sentimente trăia atunci Clara? Ce era în sufletul ei? Saluta pentru ultima oară pe acel om minunat de la care a primit flacăra credinţei: el, care ia fost învăţător şi călăuză, tată şi frate, el care a făcut-o să înţeleagă rostul jertfei unei vieţi consacrate lui Dumnezeu... Clara, nemişcată, contempla acel trup stigmatizat, după cum Sfânta Fecioară privise cândva trupul Fiului ei coborât de pe cruce... Celelalte surori plângeau, se rugau, îşi exteriorizau durerea ce o simţeau pierzându-l... Apoi sicriul a fost scos din biserică; Clara s-a întors în chilia ei şi a reînnoit legământul de fidelitate faţă de Francisc ca şi în noaptea aceea de demult, a evadării din lume... Toate clopotele bisericilor din ţinut sunau de jale şi de bucurie totodată. Trupul neînsufleţit al Sărăcuţului a fost înmormântat provizoriu în Bazilica San Giorgio, până la zidirea noii bisericii în cinstea Sfântului.

Capitolul XI

PRIVILEGIUL SARACIEI Acum Francisc fiind mort, poporul aştepta, ba chiar reclama cu voce tare canonizarea lui. Insă pentru a putea fi proclamat sfânt era nevoie de probe, de mărturii, de documente. Francisc, cât a fost în viaţă, nu s-a îngrijit de aşa ceva. Zicea: "Dumnezeu va şti să scoată la lumină, dacă va voi, lucrarea mea". Spunea chiar şi Clarei care se preocupa mult pentru el. Ea i-a păstrat scrisorile, singurele care au ajuns până la noi. Clara fiind martorul cel mai autorizat, a fost invitată să-şi spună părerea. Si a vorbit din toată inima: "Francisc, acum nu mă mai poţi împedica să vorbesc despre tine: acum voi spune tuturor cum ai ajuns la sfinţenie". Între timp a ajuns pe tronul pontifical bătrânul cardinal Ugolino, cu numele de Grigore IX. El îl cunoscuse bine pe Francisc încă de când era episcop. I-a fost prietenul sfetnic, prieten şi admirator... Noul Papă a accelerat procedura juridică, mai ales că viaţa lui Francisc era atât de cunoscută şi admirată de atâta lume... În duminca din 16 iulie 1228, în Bazilica Sfântului Grigore din Assisi, Grigore IX făcu elogiul Sfântului Francisc citind cuvintele Scripturii: "Precum luceafărul de dimineaţă între nori şi precum soarele la amiază, aşa a strălucit el în casa lui Dumnezeu". Apoi într-o dezlnţuire impresionată a entuziasmului fraţilor şi al poporului, l-a declarat sfânt şi i-a fixat comemorarea pentru 4 octombrie. După vestirea solemnă,

40

Papa s-a aşezat cel dintâi în genunchi în faţa mormântului noului sfânt şi s-a rugat acolo îndelung cu lacrimi în ochi. Ziua următoare, Papa a binecuvântat piatra inaugurală a noii bazilici ce va străjui mormântul Sfântului Francisc. Locul ales pentru construirea noii bazilici a primit numele de "Colina Paradisului". Clara şi surorile ei, închise în convent nu au putut lua parte la celebrările solemne ocazionate de glorificare Sfântului Francisc, dar bucuria lor a fost mai mare şi aşa: îl simţeau aproape, prezenţa lui spirituală învăluind toată mănăstirea. Aşadar nu s-a înşelat Clara când, dând ascultare impulsului spiritual, a pornit pe urmele lui Francisc, deşi toată lumea o considera o nebună. Acum Papa, Biserica întreagă, principii şi orice om se pleacă în semn de veneraţie şi respect în faţa lui şi îi cer cu umilinţă ajutor, mijlocire în faţa lui Dumnezeu... Cât a stat Grigore IX la Assisi a vizitat-o de mai multe ori pe Clara. Chiar din acea îndepărtată dar neuitată duminică a Floriilor când a coborât de la altar ca să ofere ramura de palmier tinerei care nu îndrăznea să iasă din bancă, Suveranul Pontif a păstrat faţă de ea o profundă şi părintească stimă şi bunăvoinţă. Era preocupat de soarta ei, se îngrijea de sănătatea ei, voia să mai tempereze puţin austeritatea sărăciei ei, să-i mai îndulcească rigida penitenţă pe care şi-o impunea. La una din vizite i-a zis: "Totul e sărăcie şi mizerie în jurul tău. Trebuie să primeşti o bucată de pământ pentru mănăstire; trebui să primeşti un modest capital pentru subzistenţa şi a surorilor tale!" - Sfinte Părinte, dezleagă-mă de păcatele mele, dar nu şi de voturi ! Aţi venit la Assisi pentru Francisc, nu pentru mine. Ce-i drept moartea Sărăcuţului a adus o oarecare teamă, nesiguranţă în sufletul Clarei. Era momentul în care se punea în cumpănă existenţa însăşi a Conventului de la San Damiano. Tot felul de autorităţi se perindau pe acolo ca să-i dea Clarei sfaturi, să-i propună reforme, să-i conducă casa. Nu reuşiră însă să treacă peste refuzurile ei categorice. Clara îşi cunoştea bine drepturile şi le apăra împotriva acelora care credeau că au de a face cu o biată călugăriţă bună numai de scandal. Iată un exemplu: Episcopul le lua la un moment dat capelanul franciscan şi le trimise un preot secular pentru celebrarea Liturghiei. Clara, în mod politicos l-a trimis înapoi. Surorile au căzut de acord să renunţe un timp la Sfânta Liturghie mai degrabă decît la drepturile lor. Clara a apelat la Papă, citând acel punct din regulă în care se prevedea ca preotul capelan să fie frate minor. De fiecare dată cînd venea în vizită, Papa şi sora Clara vorbeau în grădiniţa Conventului, acolo unde se cultivau plantele medicinale. Dincolo de zid se întindea splendida vale a Umbrei, din care a pornit odată Francisc cu un mesaj de cea mai înaltă puritate creştină. Papa, om cu experienţă şi Clara, mai mult spirit decît materie, datorită mortificaţiilor şi rugăciunilor, vorbea despre Dumnezeu. El căuta parfumul şi harul păcii, însă totodată căuta să facă o breşă în inima ei: voia să-i dea ceva, să o ajute, aşa cum procedase mai înainte şi cu fraţii. Dar Clara refuza de fiecare dată cu amabilitate: - Sfinte Părinte, eliberează-mă de păcate, dar nu şi de votul sărăciei! Papa avea mare plăcere să ia masa împreună cu surorile, împărţind cu ele puţinul dobândit prin cerşit. Într-o zi, se spune, Papa ceru maicii Clara să binecuvânteze ea masa, căci era obiceiul ca pâinile să fie binecuvântate înainte de a fi consumate. Dar Clara refuză cu umilinţă: - Ah, nu Sfinte Părinte, nu sunt vrednică să binecuvântez!

41

Papa suspină ca un bun părinte care ştie să fie îngăduitor cu fiica sa predilectă şi zise: - Fiica mea, pe tine greu te convinge cineva; îndărădnicia te face mai înţepătoare decât un arici. De ce nu vrei să-ţi recunosc meritele pe care Dumnezeu deja ţi le recunoaşte? - Sunt nedemnă, Sfinte Părinte, nu am nici un merit... - Soră Clara, binecuvântează aceste pâini în spirit de ascultare! La cuvântul 'ascultare' ea tresări. Făcu semnul crucii asupra pâinilor şi deşi erau puţine, au fost suficiente pentru a sătura pe comeseni... Anii care au urmat au fost ani de înflorire a spiritualităţii Clarei. Cuvintele ei erau nişte cugetări, scrierile ei erau lumină călăuzitoare pentru viaţa religioasă. Când cineva deschidea o discuţie asupra miracolelor ei, zicea: - Sunt doar o slujitoare a Domnului! El se slujeşte de mine ca să arate oamenilor cum să răspundă mai bine la chemarea sa. Dacă un fapt supranatural realizat prin mine va face să se înalţe către Dumnezeu chiar şi numai o singură rugăciune în plus, atunci viaţa mea nu a fost zadarnică... Viaţa spirituală a Clarei era caracterizată de o arzătoare devoţiune faţă de misterele care ne revelează iubirea lui Cristos pentru noi, în special misterele naşterii Domnului, ale Pătimirii şi ale Euharistiei. Ea le contempla, le retrăia în spirit şi afla în ele forţa şi calmul necesar în mijlocul atâtor suferinţe. Mai târziu această pietate va deveni nota specifică spiritualităţii franciscane. Suferea mult atunci când, din cauza bolii, nu putea participa la Sfânta Liturghie, la Oficiul divin (rugăciunea Breviarului) şi la alte rugăciuni comune alături de celelalte surori. Primul ei biograf, Toma de Celano, relatează că într-o noapte de Crăciun în timp ce surorile erau adunate în biserică pentru Matutin (Oficiul Lecturilor din rugăciunea Breviarului), Clara se afla în chilie singură şi se tânguia lui Dumnezeu: "Doamne Dumnezeule, iatămă singură pentru Tine... Facă-se voia ta!" Și îndată îi apăru în faţă interiorul bazilicii San Francesco şi putu să audă ca şi cum ar fi fost prezentă acolo "cântarea fraţilor, acordurile de sărbătoare ale orgii; a putut contempla pe Pruncul Isus în iesle, să participe la Sfânta Liturghie şi să primească sfânta Impărtăşanie..." Când s-a făcut dimineaţă şi surorile s-au întors. Clara le zise cu emoţie în glas: "Să-l binecuvântăm pe Domnul împreună căci mi-a umplut inima cu mari mângâieri: în această noapte sfântă mi-a oferit privilegiul de a participa cu spiritul şi trupul la celebrările din Bazilica Sfântului Părinte Francisc..." Într-o zi i s-a adus la cunoştinţă Clarei că "sora Ortolana" e pe moarte. Clara cere să fie dusă în chilia muribundei. Acolo, cu mâna tremurândă a închis ochii mamei sale şi i-a împodobit sicriul ce cele mai frumoase flori. După moarte lui Francisc, aseasta a fost a doua mare durere pentru ea. La asfinţitul soarelui, în fiecare zi, puteau fi văzuţi trei fraţi mergând pe drumul ce ducea la San Damiano: erau Egidio, Filip şi Leon, primii tovarăşi ai Sărăcuţului. San Damiano era acum casa lor; aice se regăseau cu fraţii şi vorbeau despre anii de aur ai tinereţii lor spirituale... În ciuda insistenţelor, Papa Grigore IX a fost nevoit să respecte până la urmă voinţa Clarei de a nu avea nimic, şi înainte de a muri, i-a înmânat acel act scris pe care ea îl dorea atât de mult: confirmarea privilegiului sărăciei. Unul ditre princiipile fundamentale ale spiritualităţii ei era acesta: a suferi pe cruce cu Cristos.

42

Făcea pocăinţă severă; folosea ciliciul, practica postul, dormea pe pământul gol, renunţa la tot ce i s-ar fi cuvenit. Voia să fie tot mai desăvârşită, tot mai purificată prin suferinţă; considera suferinţa drept un foc sacru care arde dinăuntru tot putregaiul, toate rezidurile. Iată un exemplu din care deducem ce aspră suferinţă îşi impunea Clara. A primit într-o zi o scrisoare de la Agneza, abatesa de la Monticelli. Aceasta îi spunea că, ajutată de harul Domnului, a rămas credincioasă voturilor făcute şi a rezistat tuturor tentativelor din afară care voiau să o determine să înfiinţeze un patrimoniu modest pentru mănăstire. O singură dorinţă avea acum: să o revadă pe Clara. Clara rămase un timp cu scrisoarea între degete. Ii scria Agneza, surioara ei ! Işi aminteşte scena aceea din preajma mănăstirii, când contele Monaldo cu soldaţii au maltratat-o în mod sadic; îi apare înaintea ochilor imaginea ei cum striga disperată, cu lacrimi în ochi: "Salvează-mă, surioară!"... Si totuşi Clara a dat un răspuns negativ. Pentru a suferi, pentru a renunţa la o bucurie pământească, a scris cu mâna ei Agnezei: "Nu sunt vrednică de privilegiul acestei revederi. Ne vom revedea când va sosi momentul să ne despărţim pentru totdeauna..." Din zi în zi îi apărea tot mai evident că viaţa ei aluneca spre asfinţit; ca atare, intensifică rugăciunea, oferea de sine lui Dumnezeu. O linişte cerească s-a coborât asupra ei, i-a umplut inima şi privat sufletul de orice tulburare cauzată de durerile fizice. Sosise timpul să-şi pregătească testamentul spiritual. Iată cum sună: "Harul cel mai de preţ e acela al vocaţiei. Și cu cât chemarea e mai mare şi mai perfectă, cu atât mai mult cresc şi obligaţiile faţă de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a orânduit ca exemple şi oglinzi pentru alţii... Plecându-mi genunchii, mă închin cu umilinţă la picioarele Sfintei Maici Biserica, Sfântului Părinte, Cardinalului protector al Ordinului Fraţilor Minori şi al nostru. Excelenţei Sale îi încredinţez spre ocrotire toate surorile mele prezente şi viitoare. Să fie toate obligate a observa sărăcia făgăduită Domnului. Si deoarece mi lea dat pe fericitul Părinte Francisc ca fondator, recomand pe surorile mele prezente şi viitoare succesorului Părintelui Francisc şi tuturor fraţilor Ordinului ca ei să le ajute să progreseze în bine. Iubiţi-vă între voi cu iubirea lui Cristos! Iar această iubire arătaţi-o prin faptele voastre! Rog pe acele surori care vor conduce această familie să fie exemple de virtute şi sfinţenie a vieţii. Să fie discrete şi prudente ca nişte mame bune pentru fiicele lor; să preîntâmpine nevoile comunităţii cu acele pomeni pe care, cu voia Domnului, le va primi. Toate şi în orice moment să-şi amintească faptul că au renunţat la propria voinţă pentru iubirea lui Cristos şi de aceea să asculte de Maica lor..."

Capitolul XII

MERGI SUFLETE AL MEU ÎN PACE ! Deşi izolate în conventul lor, Clara şi surorile ei nu erau străine de evenimentele timpului şi ale ţinutului. Papa Grigore IX, cel care vizita deseori şi le destăinuia multe din necazurile sale, le vorbea desigur şi despre luptele pe care trebuia să le poarte împotriva împăratului Frederic II, pe care istoria ni-l prezintă ca un bătăuş şi neliniştit.

43

Când a murit Papa Grigore, lupta lupta dintre biserică şi imperiu ajunsese la culme: armatele lui Frederic erau la porţile Romei... A asediat Roma şi era hotărât să ocupe toate teritoriile papale, mai ales Umbria. Armata care a ocupat oraşul Assisi în 1243 era condusă de Vitale di Aversa. Soldaţii, în cea mai mare parte, erau sarazini. Toţi locuitorii cetăţii, în stare să ţină o armată în mână, după ce şi-au pus familiile la adăpost s-au grupat în diferite fortăreţe pentru a se opune invadatorilor. Dar nimănui nu i-a trecut prin cap să întreprindă ceva pentru a le apăra pe surorile de la San Damiano. Acestea ştiau prea bine ce înseamnă să fii captiv la sarazini; s-au speriat atât de tare încât Clara a fost nevoită să facă apel la autoritatea ei pentru a le calma. Verifică dacă lanţurile şi zăvoarele de la poarta conventului şi de la uşa Bisericii sunt rezistente şi asigurate - ordonă ea surorii care deţine cheile de la intrări. Aduceţi apoi la mine în chilie ostensorul cu Sfântul Sacrament; voi retrăgeţi-vă în tăcere şi rămâneţi în aşteptare! S-a aşezat dinaintea ferestrei ce dădea spre cimitir. De aici putea scruta bine drumul ce ducea către oraş de la poarta Conventului. A aşteptat clipa tragică a întâlnirii cu sarazinii ţinând ostensorul în mână. Și iată că soldaţii începură să urce spre San Damiano; neştiind dacă Clara pe care o zăriseră la fereastră era o persoană vie sau o statuie de ceară, îi adresară câteva gesturi şi vorbe urâte, apoi încercuiră Conventul. Nu se auzea nici un glas. - Nu cred să fie vreo femeie! zice un soldat. Dacă ar fi fost aici femei s-ar fi auzit strigătele lor de spaimă... Au mai aşteptat un timp, apoi s-au îndepărtat. Și San Damiano era salvat! După ce a trecut pericolul cel mare, surorile au năvălit în chilia Clarei şi au căzut la picioarele ei strigând că s-a petrecut o minune. Întregul Assisi de astfel striga că s-a petrecut o minune, căci într-adevăr supranaturală a fost forţa care i-a mânat pe sarazini mai departe fără a atăca conventul de la San Damiano, atac pe care toţi îl considerau ca inevitabil. Însă Clara nu voia să primească elogiile nimănui pentru ceea ce s-a întâmplat: - M-am comportat ca oricare castelană asediată - zicea ea - care se încrede în soţul ei şi de la care aşteaptă salvarea... Eu am cerut ajutorul Mirelui meu divin. Si iată că El ne-a salvat pe toate... Totuşi nu putea nega faptul că a fost la mijloc şi un gest eroic din partea Clarei. Nimeni, cunoscând cât de sălbatici erau sarazinii, nu ar fi cutezat să le stea în cale, cu atât mai puţin o femeie, pe deasupra şi călugăriţă ! Clara a făcut acest gest ridicându-şi în mod conştient viaţa. Acesta a fost ultimul episod strălucitor din viaţa ei. După aceea, nimic deosebit, pentru că jertfa ei de dăruire şi călătoria cătrer asfinţit s-au consumat în tăcere... Succesorul Papei Grigore IX, Inocenţiu IV îşi stabili curtea la Perugia; a repetat şi el tentativele antecesorului său de a o face pe Clara să accepte ajutoare, un sprijin material pentru întreţinerea sa şi a surorilor. Dar Clara a repetat vechiul refren: Sfinte Părinte, eliberează-mă de povoara păcatelor mele, dar nu de votul pe care l-am făcut!" Noul cardinal protector al Ordinului se chema Rinaldo. Si el o vizita adesea pe Clara şi se întreţinea cu ea în discuţii. Intr-o zi pe când acesta o îndemna părinţeşte să aibă multă răbdare în suferinţă, Clara i-a zis cu seninătate:

44

- Fratele meu scump, de când am cunoscut harul Domnului prin mijlocirea slujitorului său Francisc, nici o mâhnire nu mi s-a părut insuportabilă, nici o pocăinţă prea aspră, nici o boală prea grea... Spiritualitatea Clarei îi cucerea din ce în ce mai mult: ea ştia să ofere atâta lumină şi speranţă chiar şi acelora care veneau la ea cu gândul de a o ajuta, consola... Cardinalul a sesizat cel dintâi când Clara a ajuns la limita puterilor. Surorile, obişnuite s-o vadă suferind fără a se tângui cât de puţin nu puteau să-şi dea seama. Cardinalul a trimis un sol la Monticelli, la Maica Agneza. Aceasta a venit repede. S-a aşezat la căpătâiul Clarei: - Surioară, am venit. - Ai venit? Asta înseamnă că a sosit momentul să ne despărţim pentru totdeauna. Câte amintiri s-au succedat la această revedere! Câtă bucurie, duioşie închisă atâţia ani în inimă. De cum sosi Agneza, se părea că-i merge bine Clarei; însă nu-şi făcea iluzii... - Aş vrea să-ţi încredinţez testamentul meu. - Dar mai e vreme, soră Clara! zise Agneza gândindu-se la ameliorarea situaţiei ei. - Nu, eu ştiu că timpul călătoriei mele prin lumea asta s-a sfârşit... A mai adăugat ceva la testament şi i l-a încredinţat Maicii Agneza, terminând cu aceste cuvinte: "Vouă scumpele şi iubitele mele surioare, prezente şi viitoare, vă las această scrisoare spirituală ca să o purtaţi mereu în semn de binecuvântare a lui Dumnezeu, a fericitului Părintele Francisc şi a mea, mama şi slujitoarea voastră". Acum Clara, nemişcată pe patul ei aspru, era ca o umbră. Într-o zi fratele Leon şi fratele Angelo veniră să-i anunţe vizita papei Inocenţiu IV. Vestea aceasta a umplut-o de bucurie şi emoţie. Papa intră în chilie şi priveşte umilit în jur: era o mizerie de nedescris: pereţii erau plini de egrasie, ca mobilier nu avea decât un scăunaş ros de carii, care-i servea ca suport pentru cartea de rugăciuni. Lumina de citit era prea slabă... Clara nu avea nici măcar o pătură. Stătea pe o saltea sărăcăcioasă din paie, acoperită cu rasa călugărească. Intuind ce are de gând să-i spună, Clara i-o luă înainte: - Sfinte Părinte, dacă vreţi să-mi faceţi un favor, atunci confirmaţi-mi privilegiu sărăciei. Faceţi-mi această favoare cât sunt încă în viaţă. Daţi-mi această mângâiere! În semn de ascultare şi supunere, Clara sărută piciorul Sfântului Părinte, care nereuşind să o facă fericită altfel, îi înmână documentul de recunoaştere a privilegiului sărăciei. Acelaşi Pontif i-a administrat Clarei ultimile sacramente şi, când muribunda îi ceru din nou să-i ierte păcatele, papa dădu din cap zicând: - S-ar bucura Dumnezeu dacă şi eu m-aş putea prezenta în faţa lui cu un suflet atât de curat cum e al tău, surioară... Câtă bucurie - zicea ea surorilor şi fraţilor - câtă bucurie să poţi spune că ai toată viaţa credincioasă voturilor tale! Faţa ei radia de fericire: ţinea documentul papal în mână zi şi noapte şi nimeni nu îndrăznea să i-a ia.

45

Ministrul general al fraţilor minori, auzind că Clara era pe moarte, alergă la căpătâiul ei şi o îndemnă să mănânce ceva, căci îi adusese multe bunătăţuri. Dar Clara nu mai era în stare să mănânce ori să bea ceva. Atâţia ani de post sever o epuizaseră. Agneza plângea. - Surioară, suferi atât de mult! - Nu, nu te teme, nu sufăr, răspundea Clara. Era o calitate bine cunoscută a Clarei aceea de a suferi în tăcere, fără a se văicări, fără ai face pe alţii să sufere pentru ea. - De ce plângi, Agneza? Nu trebuie să plângi, căci simt cum mă apropii de Dumnezeu! Agneza, stareţa mănăstirii de la Monticelli de aproape 40 de ani, suferea acum pentru sora ei muribundă: suferea gândindu-se la surorile ce vor rămâne orfane; suferea mai ales din cauza unei presimţiri care o obseda: "Tu nu te vei mai întoarce la Monticelli!... Clara uneori surâdea, alteori răpită de viziuni cereşti, repeta cuvintele lui Francisc: "Vreau să urmez exemplu de viaţă şi de sărăcie al Domnului nostru Isus Cristos şi aşa să perseverez până la sfârşit..." - Cum se mai simte sora noastră? întrebă fratele Angelo intrând în chilie împreună cu fratele Egidio şi cu fratele Ginepro. Agneza, căci ei îi fusese adresată întrebarea, îi privi fără a şti ce să răspundă. Când vizitatorii au deschis uşa, a pătruns înăuntru o rază de lumină. Clara a întins palmele ca să o prindă în palme. Vorbea încet, cu ochii îndreptaţi spre cer. Cuvintele, neînţelese de cei din jur, nu erau adresate fraţilor şi surorilor care o înconjurau plângând, ci Dumnezeului ei care o iubise atât de mult şi care acum îi voia sufletul. La un moment dat îi privi pe toţi şi cu un surâs calm: "Mergi, suflete al meu, mergi în pace!" Si a plecat capul într-o parte, mâinile au căzut fără putere pe lângă trup, eliberând din strâmtorarea palmelor documentul papal: toată moştenirea ei. Era în ziua de 11 august a anului 1253. Călătoria pământească a Clarei s-a încheiat. Fraţii i-au aşezat mâinile pe piept împreună cu o cruce de lemn. Agneza i-a închis ochii şi i-a aşezat pentru ultima dată vălul pe faţă. A cules şi câteva flori pentru ea din grădină. A făcut acest gest pios aşa cum Clara l-a făcut de atâtea ori în viaţa ei pentru fiecare fiică a ei care pleca la Domnul. Ceea ce s-a întâmplat după aceea, uimi pe sărăcuţii şi pe Agneza însăşi. Clara, aşa rezervată şi umilă în viaţa ei, a avut strajă tot timpul în jurul sicriului formată din cavaleri înarmaţi: autorităţile cele mai de vază ale ţinutului au colaborat pentru pregătirea funeraliilor; au fost aduse cele mai frumoase flori. - Asta-i samavolnicie! Ce ştie despre Clara toată această lume străină care invadează mănăstirea? ziceau fraţii supăraţi. "Clara e a noastră!" voiau să strige fraţii. "Noi cunoaştem atât de multe despre ea pe care le ignoraţi..." Si totuşi se învârteau neputincioşi în mijlocul unei mulţimi care-i asalta şi nu le recunoştea nici un drept... Nu puteau înţelege că sora Clara aparţinea Bisericii, adică lumii întregi... Acelaşi papă, Inocenţiu IV a celebrat funeraliile. Corpul neînsufleţit al Clarei a fost purtat în procesiune prin afara zidurilor cetăţii şi depus apoi la biserica San Giorgio, unde cu 27 de ani în urmă fusese depus

46

şi Sfântul Francisc. Surorile o salutară pentru ultima dată pe "Maica" lor. Parcă încă mai suna vocea ei blândă care le chema: "Preaiubite, dragi fiice..." Doi ani mai târziu papa Alexandru IV, succesorul lui Inocenţiu IV, fostul cardinal protector al Ordinului, Rinaldo, va decreta maxima glorificare pământească pentru Clara de Assisi. Papa PIus XII în 1958 o numi pe Sfânta Clara ca patroană cerească a reţelelor de televiziune în amintirea acelui privilegiu de care s-a bucurat în acea Noapte de Crăciun când nevoită fiind în chilia ei, a fost transportată în spirit în Bazilica Sfântului Francisc. După câteva luni, la 16 noiembrie 1253, plecă la Domnul şi sora Agneza. La fel şi ea, imitându-i pe Francisc şi pe Clara a parcurs drumul acestei vieţi în nevinovăţie, sărăcie şi dragoste faţă de Dumnezeu. După moarte trupul ei a fost pus alături de cel al Maicii Clara. A fost şi ea proclamată sfântă de către Biserică. Cât de minunate sunt planurile Providenţei Divine...

Capitolul XIV

MAI LUMINOASA DECÂT NUMELE Iată cum prezintă figura strălucitoare a Sfintei Clara scriitorul Salvatore Attal: "Clara clarior nomine - Clara mai luminoasă decât numele". Aceasta e concluzia documentelor care vorbesc despre ea. Viaţa ei apare într-adevăr ca o singură şi prelungită zi luminată de o lumină intlterabilă. O viaţă pătrunsă toată de dragoste, călită în încercări şi dureri, mereu pătrunsă de sentimentul măreţ al bucuriei în Domnul. A exercitat o influenţă colosală asupra epocii ei şi a celor imediat următoare. Ea a copletat opera lui Francisc acolo unde el nu a mai fost în stare. Poate că fără ea statura trascendentă a sfântului nu ar fi ajuns la dezvoltarea completă. Ea a fost aceea care l-a întărit pe seraficul Părinte în momentele de îndoială. Ea i-a deschis ochii asupra realităţii vocaţiei lui avertizându-l că Dumnezeu l-a ales nu numai pentru propria mântuire ci şi pentru salvarea altora... Întreaga ei viaţă a fost un miracol de trăire evanghelică. Nimeni vreodată nu a mai reuşit să dea iubirii pământeşti o atât de curată formă divină... Întreaga ei viaţă a fost un sublim imn de laudă şi de iubire faţă de Creator, un act sublim de iubire faţă de Francisc şi faţă de opera lui. Pentru ea ca şi pentru puţinele suflete care simt cu adevărat iubirea divină, creatura era oglinda în care se reflecta imaginea Creatorului... Aceasta ne-ai învăţat tu pe noi, soră Clara, mai clară decât însuşi numele. Fă aşadar să pătrundă în ochiul nostru, după ce va fi curăţat de mizeria păcatului, raza pură a sfinţeniei tale..." (Attal S., San Francesco d' Assisi, Padova). Pentru a înţelege mai bine profunda spiritualitate a Clarei, Considerăm util să reproducem ultima scrisoare pe care sfânta a scris-o cu câteva luni înainte de a muri fericitei Agneza de Bosmia: "Aceleia care este mai presus de sufletul meu, preaiubitei fecioare Agneza, maică şi fiică a mea, îi adresez eu, Clara, slujitoarea nevrednică a lui Cristos şi a surorilor sale care trăiesc în mănăstirea San Damiano, urări de sănătate... O, maică şi fiică, mireasă a Regelui veşnic, să nu te mire faptul că nu ţi-am scris aşa de des, aşa cum sufletul meu şi al tău ar fi dorit, şi să nu te îndoieşti

47

nicidecum de autenticitatea iubirii pe care ţi-o port. Aşa cum te iubea sânul mame tale, la fel te iubesc eu. În calea corespondenţei noastre stă un singur obstacol: lipsa mijloacelor de a duce mesajele, precum şi prezenţa numeroaselor pericole de pe traseu. Dar acum fiindcă am ocazia să-ţi scriu tresalt împreună cu tine şi mă bucur înbucuria Duhului Sfânt, o mireasă a lui Cristos! Căci aşa cum Agneza cea dintâi a fost unită cu Mielul Nepătat, la fel se va întâmpla şi cu tine: ce fericită eşti! Ți-a fost dat să te bucuri de comunitatea cerească a Mielului, comunitate care umple de uimire armatele de îngeri, care atrage la sine totul, culme a bunătăţilor pregătite nouă de Dumnezeu, care învie morţii cu parfumul său, a cărui vedere glorioasă face fericiţi pe locuitorii Ierusalimului ceresc, care este splendoarea gloriei, lumină a luminii veşnice şi oglindă frapantă. Priveşte-te în fiecare zi în această oglindă, o regină şi mireasă a lui Cristos, şi contemplă-ţi măreţia. Imbracă-te cu florile virtuţilor - haina cea mai potrivită pentru o fiică şi mireasă a Regelui Suprem. Apropie-te şi vezi în această oglindă înainte de toate pe Isus, abandonat în iesle, în cea mai mare sărăcie, înfăşat în scutece ieftine! O, minunată umilinţă şi sărăcie uluitoare! Regele îngerilor, Domnul cerului şi al pământului s-a lăsat aşezat într-o iesle. In centru acestei oglinzi priveşte fericita sărăcie a sfintei umilinţi pe care a îmbrăcişat-o din iubire Acela care a îndurat atâtea pentru mântuirea neamului omenesc! La marginea oglinzii, în sfârşit, priveşte iubirea invincibilă cu care El vrea să se urce pe lemnul crucii şi acolo să plece în întâmpinarea unei morţi infame. Sub semnul crucii stă scris un avertisment pentru acela care trec indiferenţi pe acolo: "O, voi toţi, care treceţi pe drum, opriţi-vă şi vedeţi dacă mai e vreo suferinţă asemănătoare cu a mea...!" Cuprinse de o atare ardoare, să alergăm împreună, o regina mea, suspinând necontenit după iubirea profundă a Regelui: "Condu-ne direct la tine, oferă-ne parfumul iubirii tale!" .................................................................................................................................. Adio, draga mea! Adio îţi spun ţie şi tuturor fiicelor tale până la întâlnirea din cer, în gloria lui Dumnezeu. Amin.

48

CÂNTECUL FRATELUI SOARE de Sfântul Francisc

Stăpâne puternic, prea bun şi etern La tronu-ţi de slavă umil mă prostern Venind să te-ador pentru tot ce-i în lume Deşi nu-ndrăznesc să rostesc al tău Nume. Să fii preamărit pentru fratele soare Ce-nvăluie lumea cu sfânta-i splendoare Izvor de căldură, lumină şi viaţă. In el recunoaştem icoana-ţi măreaţă. Frumoasă e luna, iubita mea soră Ce noaptea pe boltă pe tine te-adoră Frumoasă nespus e mulţimea de stele Mărire şi cinste ţi-aduc pentru ele. Să fii preamărit pentru fratele vânt Ca şi pentru aer şi norii ce sunt Intinşi în văzduh, pentru cerul curat, Să fii pentru toate în veci lăudat. Te laud şi pentru izvorul de apă Curat şi cuminte; în el se adapă Fiinţele toate când sunt însetate, Ce drag mi-e izvorul, smeritul meu frate! Fii, Doamne, slăvit pentru fratele foc Ce pâlpâe vesel, de-i prins parcă-n joc; E-atât de frumos, de energic şi tare, Din jurul lui noapte şi bezna dispare.

Pământul ne este şi mama şi sora Ce viaţă şi hrană ne dă tuturora; Ne-ncântă privirea cu flori fel de fel; Fii, Doamne, de-apururi slăvit pentru el!" Fii, Doamne, slăvit pentru cei ce la ură

49

Renunţă şi iartă şi-ofense îndură, Căci cei ce în pace trăiesc împreună Primi-vor pe frunte-a răsplăţii cunună.

Dator e tot omul cu-o moarte să moară. O, moarte iubită, tu-mi eşti surioară. O simt lângă mine, mă mângâie, iat-o! Să fii, Doamne, veşnic slăvit că mi-ai dat-o!

De cel care moare-n păcat, fără har Nu-ncape-ndoială, e vai şi amar. Dar cel ce-a ştiut al tău jug ca să-l poarte Nu are-a se teme de veşnica moarte.