CIG - Curs Dreptul Uniunii Europene ID - Nelly Militaru - An II

Academia de Studii Economice Facultatea de contabilitate si Informatică de Gestiune

Catedra de DreptTema: Apartenenta la Uniunea Europeana. Statutul de cetatean al UE de la tratatul de la Maastricht la tratatul de la Lisabona.

Dreptul Uniunii EuropeneCurs destinat studenţilor de la învăţământul la distanţă

Anul II de Studiu – Semestrul II

Lector. dr. Ioana Nely Militaru- Catedra de Drept - ASE

1

Bucuresti 2010

Prezentarea generală a cursului

► Din punct de vedere formal, ,,Dreptul Uniunii Eurepene,, este o ramură a

dreptului public, ce cuprinde normele juridice, care au, în principiu, caracter de

proritate, de efect direct si de aplicabilitate directă, ce reglementează conduita

statelor membre, a persoanelor fizice si juridice din staele membre, a institutiilor

Uniunii Europene si a Uniunii însăsi.

► Prezentul ,,Îndrumar de studiu individual – SI,, oferă studentilor reperele

principale de învătare, întelegere, autoverificare, fond de timp, cuvinte cheie, date

bibliografice (cuprinse în modulul ,,Dreptul Uniunii Europene,,).

►Modulul ,,Dreptul Uniunii Europene este structurat în,, ,,unităti de învătare,,

cuprinse în programa analitică a disciplinei, si corespunzătoare acesteia. La finele fiecărei

unităti de învătare sunt prezente:

- întrebări cu rol de autoevaluare;

- ,,cuvintele cheie1,, ce corespund principiilor, definitiilor, conceptelor prezentate în

Curs;

- fondul mediu de timp alocat, pentru studiu Individual –SI;

,,Unitătile de învătare,, sunt prezentate rezumativ în sectiuni si subsectiuni;

- date bibliografice, cu paginatia corespunzătoare acesteia.

►Uneori sunt mentionate doar enumerări, spre exemplu, în cazul

competentelor institutiilor Uniunii Europene, în acest caz, studentul trebuie să

caute ,,aceste competente,, în vederea aprofundării lor, în bibliografia indicată la

finele unitătii de învătare corespunzătoare.

Întrebările cuprinse în autoevaluare nu sunt limitative, ele au rol

exemplificativ. Prin urmare, pot fi formulate si alte întrebări, inclusiv la sectiunile si

subsectiunile care nu prezintă întrebări.

►Atentie: aprofundarea ,,Dreptului Uniunii Europene,, nu poate fi realizată doar

pe baza acestui curs, care se prezintă sub forma unui ,,îndrumar,, FIIND ABSOLUT

1 ,,Cuvinte cheie,,si ,,întrebări pentru autoevaluare,, se găsesc si la finele fiecărei sectiuni din Unitatea nr. 6, deoarece este cea mai mare ca întindere, datorită problematicii anlizate.

2

NECESARĂ STUDIEREA ATENTĂ A BIBLIOGRAFIEI RECOMANDATE ȘI A

TRATATELOR CE STAU LA BAZA UNIUNII EUROPENE, în spetă, TRATATUL DE

LA LISABONA.

PENTRU ÎNSUȘIREA NOTIUNILOR CORESPUNZĂTOARE DREPTULUI UNIUNII

EUROPENE NU ESTE SUFICIENTĂ SIMPLA LECTURARE A PREZENTULUI

ÎNDRUMAR.

CUPRINS

Unitatea I. Constructia Europeană. Istoric

Sectiunea 1. Precursorii integrării europene

Subsecţiunea 1. Precizări prealabile

Subsecţiunea 2. Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

Subsecţiunea 3. Instituirea Comunităţii Economice Europene şi a

Comunităţii Europene a Energiei Atomice

Sectiunea 2. De la Europa celor ,,6 state,, la o Europă deschisă spre o Uniune

Europeană. Uniunea Economică şi monetară


Subsecţiunea 2. Tratatele subsecvente tratatelor ce instituie Comunităţile

Europene

Subsecţiunea 3. Tratatul de la Lisabona – tratat de reformare a Uniunii

Europene

Unitatea II. Uniunea Europeană – etapă nouă în procesul de integrare europeană

promovat prin crearea Comunităţilor Europene.

Sectiunea 1. Structurile sociale ce au stat la baza Uniunii Europene


Subsecţiunea 2. Comunităţile Europene

Subsecţiunea 3 Cooperarea Politică Europeană

Subsecţiunea 4. Consiliul European

Sectiuna 2. Uniunea Europeană potrivit Tratatului de la Lisabona

Sectiuna 3. Aderarea de noi state la Uniunea Europeană

3

Subsecţiunea 1. Condiţiile pe care statele membre trenuie să le

îndeplineaască în vederea aderării la Uniunea Europeană

Secţiunea 4. Statutul de membru al Uniunii Europene

Unitatea III. Definiţia, specificul şi principiile dreptului uniunii

Sectiunea 1. Definiţia şi specificul dreptului uniunii

Sectiunea 2. Principiile dreptului uniunii

Subsecţiunea 1. Ordinea juridică a Uniunii Europene

Subsecţiunea 2. Principiul priorităţii dreptului uniunii

Subsecţiunea 3. Caracterul direct aplicabil al dreptului uniunii

Subsecţiunea 4. Principii ce guvernează sistemul de competenţe în Uniunea

Europeană

Unitatea IV. Izvoarele dreptului uniunii

Sectiunea 1. Definirea izvoarelor dreptului uniunii

Subsecţiunea 1. Dreptul primar

Subsecţiunea 2. Dreptul derivat

Subsecţiunea 3. Principiile generale ale dreptului

Subsecţiunea 4. Acordurile încheiate de Uniunea Europeană

Subsecţiunea 5. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Unitatea 5. Obiectivele Uniunii Europene

Sectiunea 1. Obiectivele fundamentale ale UE potrivit Tratatului de la Lisabona

Sectiunea 2. Modalităţile principale de realizare a obiectivelor Uniunii Europene

Unitatea 6. Instituţiile Uniunii Europene

Sectiunea 1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene şi principiile ce

guvernează structura instituţională a Uniunii

Subsecţiunea 1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene

Subsecţiunea 2 Principii referitoare la structura instituţională

Sectiunea 2. Parlamentul European (PE)

4

Subsecţiunea 1. Reglementarea şi organizarea Parlamentului European (PE)

Subsecţiunea 2.Colaborarea PE cu alte instituţii ale Uniunii Europene

Subscţiunea 3. Atribuţiile Parlamentului European

Sectiunea 3. Consiliul Uniunii Europene

Subsecţiunea 1. Reglementarea şi organizarea Consiliului UE

Subsecţiunea 2. Modul de luare a deciziilor în cadrul Consiliului

Subsecţiunea 3. Atribuţiile Consiliului UE

Sectiunea 4. Comisia Europeană

Subsecţiunea 1. Reglementarea şi organizarea Comisiei Europene

Subsecţiunea 2. Funcţionarea Comisiei Europene

Subsecţiunea 3. Atribuţiile Comisiei Europene

Sectiunea 5. Curtea de Justiţie Uniunii Europene (CJUE)

Subsecţiunea 1. Reglementarea şi funcţiile CJUE

Subsecţiunea 2. Competenţa CJUE

Subsecţiunea 3. Organizarea CJUE

Subsecţiunea 4. Funcţionarea CJUE

Subsecţiunea 5. Acţiunile ce se derulează în faţa CJUE

Subsecţiunea 6. Tribunalul /Tribunalul de Primă Instanţă (TPI)

Subsecţiunea 7. Camerele jurisdicţionale/ Tribunalul Funcţiei publice

Sectiunea 6. Curtea de Conturi a Uniunii Europene

Subsecţiunea 1. Reglementarea Curţii de Conturi a Uniunii Europene

Subsecţiunea 2. Atribuţiile Curţii de Conturi a Uniunii Europene

Sectiunea 7. Banca Centrală Europeană (BCE)

Subsecţiunea 1. Reglementarea BCE

Subsecţiunea 2. Compunerea şi competenţa BCE

Unitatea 7. Alte organisme ale Uniunii Europene

Secţiunea 1. Comitetul Economic şi social (CES) şi Comitetul Ştiinţific Euratom

Secţiunea 2. Comitetul Regiunilor

Secţiunea 3. Banca Europeană de Investiţii (BEI)

Unitatea 8. Piata internă. Libertăţile fundamentale ale Uniunii Europene

Secţiunea 1. Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană

5

Secţiunea 2. Libera ccirculaţie a persoanelor în Uniunea Europeană

Secţiunea 3. Libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor în Uniunea Europeană

Secţiunea 4. Libera circulaţie a serviciilor în Uniunea Europeană

Unitatea 9. Mijloacele financiare ale Uniunii Europene

Sectiunea 1. Precizări prealabile

Sectiunea 2. Continutul bugetului

Sectiunea 3. Procedura bugetară

Sectiunea 4. Executia si descărcarea bugetului

Unitatea 10 Politica Economică si Monetară

Sectiunea 1. Precizări prealabile

Sectiunea 2. Politica economică

Sectiunea 3. Poltica Monetară

Cuprins

Unitatea nr. 11 Relatiile externe ale Uniunii Europene

Sectiunea 1. Actiunea externă a Uniunii.

Subsectiunea 1. Politica externă si de securitate comună (PESC)

Subsectiunea 2. Politica de securitate si apărare comună (PSAC)

Sectiunea 2. Acordurile internationale

Sectiunea 3. Relatiile Uniunii cu organizatiile internationale si cu tările terte si

delegatii ale Uniunii

Sectiunea 4. Politica Comercială comună

6

Cuprins

Unitatea I. Constructia Europeană. Istoric.

Sectiunea 1. Precursorii integrării europene


Subsecţiunea 2. Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

Subsecţiunea 3. Instituirea Comunităţii Economice Europene şi a

Comunităţii Europene a Energiei Atomice

Sectiunea 2. De la Europa celor ,,6 state,, la o Europă deschisă spre o Uniune

Europeană. Uniunea Economică şi monetară


Subsecţiunea 2. Tratatele subsecvente tratatelor ce instituie Comunităţile

Europene

Subsecţiunea 3. Tratatul de la Lisabona – tratat de reformare a Uniunii

Europene

Unitatea I. Constructia Europeană. Istoric

Sectiunea 1. Precursorii integrării europene.

Subsecţiunea 1. Precizări prealabile. ,,Ideea europeană,, prin folosirea sintagmei ,,Statele

Unite ale Europei,, este destul de veche (1849). De-a lungul anilor ea a fost preluată şi

folosită în diverse împrejurări. Astfel, la 19 septembrie 1946, Winston Churchil în discursul

său de la Universitatea din Zűrich, afirma necesitatea constituirii Statelor Unite ale

Europei, iar ca primă etapă a acesteia, realizarea unui parteneriat Franţa-Germania.

→ La 5 mai 1949 a fost creat Consiliul Europei ,,având ca membri fondatori 10

state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda,

Norvegia şi Suedia. Rolul principal s-a circumscris domeniului social şi cultural, nu

militar şi economic.

→ La 7 iunie 1947, în plan economic, George Marschal anunţă oficial lansarea unui

vast program de sprijin economic – peste 10 miliarde de dolari – numit Planul Marschal.

→ La 16 aprilie 1948 a Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană

(OCEE). S-a înfiinţată ca organizaţie permanentă de coordonare a politicilor economice

7

naţionale, a fost însărcinată cu repartizarea ajutorului american, nu a realizat în fapt un

început de înlăturare a barierelor economice şi comerciale între ţările membre .

→ La 4 aprilie 1949, în plan politico-militar, se înfiinţează Organizaţia

Atlanticului de de Nord – NATO având ca membri fondatori 12 state, inclusiv S.U.A.

→ La 9. 05. 1950 Ministrul Afacerilor de externe (al Franţei) Robert Schuman,

lansează un proiect cuprins într-o declaraţie, la Paris, cu privire la construcţia europeană.

Subsecţiunea 2. Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – CECO

→ Următoarele evenimente, au marcat instituirea Tratatului CECO, astfel :

- pe data de 10 iunie 1950 declaraţia lui Schuman a fost urmată de negocieri

deschise la Paris;

- la 20 iunie 1950 a avut loc tot la Paris o Conferinţă care a avut ca scop elaborarea

Tratatului instituind CECO;

- la 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris Tratatul CECO;

- la 25 iulie 1952 Tratatul CECO a intrat în vigoare, după ratificarea lui de cele 6

state: Franţa, Italia, R.F.Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Tratatul a fost

încheiat pentru o perioadă de 50 ani. La 10 februarie 1953 se deschide Piaţa comună,

pentru cărbune, iar la 10 mai 1953, pentru produse siderurgice. Prin Tratatul de la Paris se

înfiinţează patru instituţii comunitare cu puteri de decizie: Înalta autoritate, Adunarea

parlamentară, Consiliul Special de Miniştri, Curtea de justiţie.

Subsecţiunea 3. Instituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii

Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom)

La 20 mai 1955, Benelux-ul propune într-un memorandum creearea unei Pieţe

comune cu o dimensiune economică mult mai largă decât producţia de cărbune şi oţel –

aceea propusă de Tratatul CECO

La 25.03.1957, la Roma, au fost pregătite pentru semnare două tratate: Tratatul ce

instituie o Comunitate Europeană a Energiei Atomice –TCEEA, vizând promovarea

utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice şi dezvoltarea unei puternice industrii

nucleare, şi Tratatul ce instituie o Comunitate Economică Europeană –numit şi Tratatul

Pieţei comune.

8

La 8 aprilie 1965, la Bruxelles se produce o simplificare în plan instituţional, prin

semnarea aşa numitului Tratat de Fuziune a executivelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1967,

dată de la care Comunităţile Europene au comune, pe lângă cele două instituţii Adunarea

Parlamentară şi Curtea de Justiţie (comune din 1967), şi Consiliu şi Comisia.

În zilele de 1-2 decembrie 1963, la Haga a avut loc reuniunea şefilor de stat şi de

guvern prin care s-a luat hotărârea de a deschide negocierile între Comunităţi şi statele

care au înaintat cereri de aderare.

Autoevaluare. Intrebări: 1. Care sunt organismele premergătoare instituirii CECO, şi

căror domenii s-au circumscris ele? Care a fost mesajul lui Robert Schuman în

Declaraţia de la 9. 05. 1950?

2.Ce fel de integrare a realizat Tratatul CECO? Care sunt, pe scurt, competenţele

instituţiilor create de acest Tratat?

3.Pe ce durată s-au încheiat TCEE şi TCEE, şi ce fel de integare îşi propunsă realizeze?

Care sunt caracteristicile pieţei comune, instituită de TCEE? Prince se caracterizează

zona comercială iberă instituită de AELS? În ce constă Uniunea Vamală?

Cuvinte cheie: CECO, CEE, CEEA, integrare, piată comună, AELS, Uniune Vamală, zonă

comercială liberă,

Bibliografie: Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2009, p. 15-25.

Sectiunea. 2.

De la Europa ,,celor 6 state” la o Europă deschisă spre extindere, spre o Uniune

Europeană. Uniunea Economică şi Monetară

Subsecţiunea 1. Precizări prealabile.

La 22 decembrie 1972, la Bruxelles, are loc semnarea Tratatului de aderare a Marii

Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei la Comunităţile Europene. Tratatul intră în

vigoare la 1 ianuarie 1973. Norvegia n-a aderat la Comunităţi deoarece n-a ratificat

Tratatul, ca urmare a referendumului negativ din 24 septembrie 1972. Aderarea celor trei

state a fost denimită ca fiind ,,prima lărgire a Comunităţilor Europene

9

A doua lărgire a Comunităţilor Europene a fost iniţiată de Grecia care a cerut

aderarea la 12 iunie 1975, ea a fost admisă la 1 ianuarie 1981. Cu Spania şi Portugalia,

care au formulat cereri de aderare la 28 martie, respectiv, 28 iulie 1977, şi care au fost

admise de 1 ianuarie 1986, Comunităţile Europene numărau în 1986, 12 state membre.

▪ În zilele de 9 şi 10 decembrie 1974, la Paris, şefii de stat şi de guvern din ţările

membre ale Comunităţilor Europene hotărăsc să se întâlnească de cel puţin de trei ori pe an

în cadrul unei Reuniuni politice numită Consiliu European.

În zilele de 1-2 decembrie 1969, la Haga, şefii de stat şi de guvern sunt de acord

să primească noi membri şi să realizeze treptat o uniune economică şi monetară până

în anul 1980.

În 1985 au fost semnate Tatatele de aderare ale Spaniei şi Portugaliei la CE, care

au intrat în vigoare la 01.01. 1986. Aceasta reprezintă a III-a lărgire a C.E

Autoevaluare. Întrebări: Ce îşi propane planul de realizare a Uniunii Economice şi

Monetare şi ce misiune a avut cursul de schimb ,,Şarpele valutar,,?

Cuvinte cheie: Uniune Economică si Monetară, sarpele valutar, lărgiri ale Comunitătilor

Europene.

Subsecţiunea 2. Tratatele subsecvente Tratatelor ce instituie Comunităţile Europene

► Actul Unic European (AUE)

→ Actul unic a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie şi la Haga la 28 februarie

1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

→ La 1 ianuarie 1990 se înfiinţează oficial Banca Europeană pentru Reconstrucţie

şi Dezvoltare - BERD, cu sediul la Londra.

Autoevaluare. În ce a constat obiectivul AUE, şi ce presupune piaţa internă?.

Cuvinte cheie: tratat subsecvent, AUE, piata inernă,

► Tratatul de la Mastricht - Tratatul asupra Uniunii Europene

→ La 7 februarie 1992 cei 12 membri ai Comunităţilor Europene au semnat la

Mastricht Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, care a intrat în vigoare la 1

10

noiembrie 1993. Uniunea europeană, potrivit Tratatului de la Mastricht, este întemeiată pe

următorii piloni sau fundamente: Comunităţile Europene, primul pilon; Politica externă şi

de securitate comună, denumit prescurtat PESC, al doilea pilon; Cooperarea în domeniul

justiţiei şi al afacerilor interne, denumit prescurat, JAI - al treilea pilon.

→ La 1993 încep negocierile de aderare cu Austria, Finlanda şi Suedia. În acelaşi

an, în noiembrie, Norvegia a înaintat cerere de aderare, dar a retras-o în urma unui

referendum negativ. Aderarea celor trei ţări la U.E. a devenit efectivă la 1 ianuarie 1995 .

Prin această a IV-a lărgire U.E. numără 15 state membre.

Întrebări: Care sunt pilonii Uniunii Europene, prin tratatul de la Maastricht? Ce statut

dobîndeşte, prin acest Tratat, Curtea de conturi?

Cuvinte cheie: pilon al UE, JAI, PESC,

► Tratatul de la Amsterdam (TA)

A fost semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam, urmare a conferinţei

interguvernamentale deschisă la Torino la 29 martie 1996. Tratatul a intrat în vigoare la 1

mai 1999. Tratatul de la Amsterdam, denumit în continuare TA cuprinde trei părţi:

→ La 1 ianuarie 1999, s-a infiinţat Banca Centrală Europeană; a fost introdusă

moneda unică ,,euro,, pentru 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergenţă

în decontările scriptice.

→ La 15 02. 2000 încep negocierile de aderare între U.E. şi România, Letonia,

Lituania, Slovacia, Malta, şi Bulgaria. Momentul efectiv de începere a negocierilor a fost

28 martie 2000.

Întrebări: Care sunt modificările aduse de TA instituţiilor comunitare? Ce loc ocupă în

cadrul preocupărilor UE politicile comunitare, potrivit TA?

► Tratatul de la Nisa. Noi extinderi ale Uniunii Europene

→ Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001, şi a intrat în vigoare la 1.

02 2003.

11

→ La 15 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare cu cele 10 state

candidate care au încheiat negocierile în vederea dobândirii statului de membre ale Uniunii

Europene, şi anume: Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Estonia, Letonia,

Lituania, Cipru şi Malta. Prin aderarea celor 10 state la 1 mai 2004, se realizează a V-a

lărgire a Uniunii Europene, care numără 25 de state membre.

→ La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, a fost semnat Tratatul de aderare a României

şi Bulgariei la Uniunea Europeană (după obţinerea avizului pozitiv al Comisiei, din 13

aprilie 2005, şi a avizului conform al Parlamentului European din 13 aprilie 2005). A

derarea acestor state s-a realizat la 1 ianuarie 2007. Uniunea numără în prezent 27 de

state.

Autoevaluare: Care sunt cele mai importante modificări aduse de Tratatul de la

Nisa Tratatelor Comunitare?

Subsecţiunea 3. Tratatul de la Lisabona – Tratat de reformare a Uniunii Europene

► Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a Tratatului asupra Uniunii

Europene, (TUE - nou) şi Tratatului asupra Comunităţii Europene (TCE) acesta este

redenumit Tratatul privind funcţionarea U.E. (T.f.U.E.) Cele două tratate, modificate

conform Tratatului de la Lisabona, reprezentă tratatele de bază ale Uniunii, au aceeaşi

valoare juridică. De asemenea, Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice (Euratom), rămâne în vigoare.

► Tratatul de la Lisabona care modifică tratatul asupra Uniunii Europene

(TUE –nou)

Uniunea Europeană dobândeşte personalitate juridică (art.48), va substitui

Comunitatea Europeană şi o va succeede (art. 1 par. 3, TUE-nou, ca urmare a Tratatului de

la Lisabona). Temeiul juridic al Uniunii este TUE-nou şi TfUE, care au aceeaşi valoare

juridcă; Uniunea se întemeiază pe valorile care sunt comune statelor membre. Uniunea

instituie o piaţă internă, care acţionează pentru o dezvoltare durabilă a Europei (…), şi o

uniune economică şi monetară, a cărei monedă este euro (potrivit art. 2 alin. 3 şi 4);

Relaţia, Uniune şi state membre, este guvernată de principiul cooperării loiale (art.

3a). Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii, exercitarea

12

acestor competenţe fiind reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art.

3b, care înlocuieşte art.5). Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute

în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost

adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care au aceeaşi valoare juridică cu cea a

tratatelor (art. 6 alin. 1); Uniunea, aderă la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamental, (art. 6) Uniunea dezvoltă relaţii privilegiate cu ţările

învecinate, în sensul posibilităţii de a încheia, cu ţările în cauză, acorduri speciale, şi de a

realiza acţiuni în comun (art. 7a nou). Cetăţenia Uniunii, ce aparţine oricărei persoane ce

are cetăţenia unui stat membru, se adaugă cetăţeniei naţionale, fără să o înlocuiască.

Potrivit principiului democraţiei reprezentative, pe care se întemeiază funcţionarea Uniunii,

cetăţenii Uniunii se bucură de anumite drepturi, în această calitate (art. 8A); TUE- nou,

defineşte clar noţiunea de cetăţenie, iar drepturile şi obligaţiile cetăţenilor Uniunii sunt

prevăzute în tratate (în art. 8A şi 8B din TUE-nou, corobotate art. 17 alin. 2 TfUE).

Parlamentele naţionale au un rolul activ în funcţionarea Uniunii (art. 8C);

Instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European, Consiliul (anterior tratatului,

Consiliul U.E.), Comisia Europeană (denumită în continuare ,,Comisie”) Curtea de

Justiţie a Uniunii Europene (anterior tratatului, CJCE), Curtea de Conturi, la care

adaugă, cu statut de instituţii, Consiliul European ( organul politic al UE), Banca

Centrală Europeană. Reforma instituţională realizată de Tratatul de la Lisabona, pentru

fiecare instituţie în parte, constă în următoarele:

● Parlamentul European (art. 9A) este implicat într-o mai mare măsură: în

procesul legislativ, în exercitarea funcţiilor bugetare şi de control politic şi consultative,

împreună cu Consiliu. Alege preşedintele Comisiei (art. 9A). Numărul membrilor

Parlamentului European – reprezentanţi ai cetăţenilor Uniunii - nu poate depăşi şapte sute

cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional

descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat

membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.

● Consiliul European (art. 9B) dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii; îşi alege

un preşedinte stabil cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani şi jumătate (faţă de

şase luni), cu posibilitatea de a fi reînnoit. Aceasta conferă Uniunii continuitate în definirea

orientărilor şi priorităţilor politice generale., ţinând seama de complexitatea crescută

13

a ,,problemelor europene” rezultată, atât din extinderea Uniunii Europene (de la 15 la 27 de

state, în numai trei ani) cât şi din creşterea numărului domeniilor de competenţă a UE.

Noua durată a mandatului va permite statului membru aflat la preşedenţie să-şi coordoneze

mai bine startegiile şi să urmărească efectele acestora.

● Consiliu Uniunii Europene (art. 9C). Se extind domeniile în care deciziile se

adoptă de către Consiliu cu majoritate calificată:

Excepţiile de la principiul majorităţii calificate în luarea deciziilor sunt prevăzute

de tratate.

Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul de vot - prin extinderea principiului

majorităţii calificate – astfel, pentru adoptarea unei decizii este nevoie de acordul favorabil

a 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre aceştia, şi

reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Cel puţin

patru membri ai Consiliului pot constitui minoritatea de blocare, în caz contrar se consideră

majoritate calificată. Majoritatea sistemului de vot va intra în vigoare la 1 noiembrie 2014.

Sistemul de preşedenţie rotativă a Consiliului nu dispare, dar se schimbă.

Preşedenţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe, este asigurată de

reprezentanţii statelor membre în cadrul Consuliului după un sistem de rotaţie egal, potrivit

art 201b din T.f.U.E.

● Comisia Europeană (art. 9D). Se reduce numărul comisarilor europeni de la 27

în prezent la două treimi din numărul statelor membre, urmând ca ţările să fie reprezentate

printr-un sistem de rotaţie, începând cu 1 noiembrie 2014. Aceste ,,două treimi” sunt

compuse dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reperezentant al

Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Reducerea numărului de comisari,

ce a avut ca punct de plecare dificultatea obţinerii unui acord între cei 27 de comisari, ar

putea crea probleme de ligitimitatea în privinţa deciziilor, deoarece în anumite momente

unele state nu vor avea reprezentant în Comisie.

● Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde: Curtea de Justiţie, Tribunalul

- denumit anterior Tribunal de Primă Instanţă, tribunale specializate, înfiinţate pe lângă

Tribunal de către Parlamentul European şi Consiliu care hotărăsc în coformitatate cu

procedura legislativă ordinară.

14

● Banca Centrală Europeană dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii. Aceasta

are personalitate juridică fiind singura abilitată să emită moneda euro.

Articolul 49A, introduce posibilitatea pentru orice stat membru, potrivit

normelor sale constituţionale, să se retragă din Uniune. TUE - nou, prevede pentru

statul retras, posibilitatea, de a depune o nouă cerere de aderare.

► Tratatul de la Lisabona care modifică Tratatul de instituire a Comunităţii

Europene denumit Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene.

Prin Tratatul de la Lisabona Uniunea Europeană dobândeşte calitatea de subiect de

drept cu evidente capacităţi de acţiune pe scena internaţională.

Competenţele Uniunii se împart în trei categorii:

1. competenţă exclusivă,

2. competenţă partajată cu statele membre în domenii determinate, în care atât

Uniunea cât şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punt de vedere

juridic, fără ca aceste competenţe să se suprapună (art. 2A alin. 2).

3. competenţă de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre,

fără a înlocui prin aceasta competenţele statelor în domeniile respective (art. 2E).

Coordonarea politicilor economice în cadrul Uniunii este de competenţa statelor

membre, Consiliul adoptând măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor politici.

Coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre şi, în

special, prin definirea orientărilor acestor politici este asigurată prin măsuri luate de

Uniune.

Uniunea dezvoltă o ,,cooperare judiciară în materie civilă (cu incidenţă

transfrontalieră), penală, respectiv în domeniul poliţiei”.

În domeniul penal, pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere intereselor

financiare ale Uniunii, pornind de la Eurojust, Consiliul, poate institui, un Parchet

European, care, după caz, în colaborare cu Europol, are competenţa de a cerceta, de a

urmări şi de a trimite în judecată autorii şi coautorii infracţiunilor.

În domeniile menţionate statele pot stabili o formă de cooperare consolidată

(potrivit art. 69 E alin. 1 par. 3 şi art. 280 D alin. 1).

15

Autoevaluare. Întrebări: Care sunt principalele modificări aduse de Tratatul de la

Lisabona Tratatului asupra Uniunii Europene (TUE) şi Tratatului ce instituie

Comunitatea Europeană (TCE), acesta din urmă a devenit Tratatul de funcţionare a

Uniunii Europene? Cum se împart competenţele Uniunii Europene, potrivit TfUE? În ce

constă cooperarea consolidată, potrivit TfUE?

Cuvinte cheie: clauză de solidaritae, cooperare consolidată, Consiliul European

Bibliografie: Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2009, p. 29- 64

Fondul mediu de timp pentru ,,Studiu individual (SI) este de 2 ore.

Cuprins

Unitatea II

Uniunea Europeană – etapă nouă în procesul de integrare europeană promovat prin

crearea Comunităţilor Europene.



Subsecţiunea 2. Comunităţile Europene

Subsecţiunea 3 Cooperarea Politică Europeană


Sectiunea 2. Uniunea Europeană potrivit Tratatului de la Lisabona

Sectiunea 3. Aderarea de noi state la Uniunea Europeană

Subsecţiunea 1. Condiţiile pe care statele membre trenuie să le îndeplineaască în

vederea aderării la Uniunea Europeană

Secţiunea 4. Statutul de membru al Uniunii Europene


Subsecţiunea 1. Precizări prealabile. Înainte de TUE, statele membre ale

Comunităţilor Europene aveau să ajungă la o ,,juxtapunere a două structuri sociale,

legate între ele printr-un organism comun”:

16

a. pe de o parte Comunităţile Europene (CEE, Euratom, CECO), denumite

organizaţii de integrare, ale căror decizii sunt luate de către instituţii distincte de ale statelor

membre;

b. de cealaltă parte Cooperarea politică europeană (CPE), în domeniul politicii,

esenţialmente externe, cu excluderea domeniului apărării, încredinţată, printr-un acord între

state, unor reuniuni ai miniştrilor statelor membre, guvernate de principiul unanimităţii.

Comun celor două structuri se prefigurează Consiliul European, care reunind şefi

de stat sau de guvern avea să-i succeadă aşa numitele ,,întâlniri la nivel înalt” – samituri.

Subsecţiunea 2. Comunităţile Europene.

Comunităţile s-au născut prin tratate multilaterale, negociate pe parcursul

conferinţelor internaţionale, semnate de către plenipotenţiarii celor 6 state fondatoare

ratificate şi intrate în vigoare după principiile clasice ale dreptului tratatelor.

Prin tratatul TUE denumirea Comunitatea Economică Europeană – CEE –este

înlocuită cu termenii Comunitatatea Europeană – CE pentru a exprima lărgirea domeniilor

de competenţă comunitară, de la cele economice la cele ne-economice. Consecinţele acestei

,,înlocuiri” sunt:

- competenţele economice ale CEE sunt dezvoltate (se extind competenţele

comunitare la noi domenii economice;

- competenţele ne-economice sunt adăugate (se extind competenţele comunitare la

domenii ne-economice) la acestea;

- politica monetară capătă amploare, marcată, în mod esenţial de creearea unei

monede unice.

Subsecţiunea 3. Cooperarea politică europeană

Raportul Davignon din 27 octombrie 1970 a impus ca statele membre să-şi

armonizeze a punctele lor de vedere“ şi să definească metodele de cooperare politică

europeană,,;

Mecanismul cooperării politice, deşi acoperă, în principal, politica externă, are în

vedere atât o cooperare tehnică în domeniul poliţiei în materie de luptă împotriva actelor

de terorism cât şi o cooperarece ce vizează instaurarea treptată a unui spaţiu judiciar

17

european, începând cu domeniul penal pentru reprimarea actelor de terorism (care

reuneşte regulat Miniştrii de Justiţie). La Summitul de la Paris din 1974, şefii de stat şi

de guvern hotărăsc să se întâlnească de trei ori pe an în Consiliu European pentru a

dezbate în acelaţi timp cu problememle comunitare şi chestiunile cooperării politice.

La aceste acte se adaugă dispoziţiile Actului Unic European, cu privire la ,,cooperarea

europeană în materie de politică externă” care ,,instituţionalizând şi codificând, fără să

comunitarizeze practicile interguvernamentale anterioare ale cooperării politice”

înlocuiesc Declaraţiile (Rapoartele) de la Luxemburg, Copenhaga şi Londra.

Cooperarea astfel concepută, extinsă şi în privinţa aspectelor politice şi

economice, prefigurează viitorul Uniunii Europene.


Cadrul organizatoric ce stă la originea Consiliului European este reprezentat de

întâlnirile la cel mai înalt nivel ale şefilor de stat şi de guvern, denumite summit-uri,

practicate între anii 1961 şi 1974, Cele mai importante summit-uri au fost considerate cele

de la Haga (decembrie 1969) şi Paris (octombrie 1972).

→ Existenţa Consiliului European a fost juridic consacrată prin Actul Unic

European, care prevede în art. 2 că, acesta reuneşte şefii de stat sau de guvern din statele

membre, precum şi pe preşedintele Comisiei. Aceştia sunt asistaţi de miniştri de externe

şi de un membru al Comisiei. Prin Tratatul de al Lisabona Consiliul European

dobândeşte statut de instituţie a Uniunuii Europene (art. 15 TUE - nou, art. 235 -236

TfUE), oferind Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi definindu-i

orientările politice generale. Consiliul European, potrivit art. 15 TUE – nou., nu exercită

funcţii legislative. El este compus din şefi de stat sau de guvern ai statelor membre,

precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei (art. 15 par. 2 TUE- nou). Consiliul

European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelul său. Atunci

când situaţia o impune, preşedintele Consiliului European are dreptul să convoace o

reuniune extraordinară a acestei instituţii. La lucrările Consiliului European participă

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate.

18

Autoevaluare. Întrebări: Care sunt competenţele economice dezvoltate prin TUE? Care

sunt competenţele adăugate prin TUE? Care este cadrul organizatoric al Consiliului

European? Care este statutul şi atribuţiile Consiliului European prin Tratatul de la

Lisabona?

Cuvinte cheie: competente economice, orientări politice generale, functii legislative,

Summit, Cooperare Politică Europeană


Lex, Bucureşti, 2009, p. 64-97

Sectiunea 2. Uniunea Europeană potrivit Tratatului de la Lisabona

Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană depăşeşte cadrul conceptual –

politic - dobândind prin succesiune de personalitatea juridică a Comunităţii Europene (art.

48 TUE-nou), cu toate prerogativele ce decurg din aceasta - capacitatea de reprezentare

şi de a deveni membră al unei organizaţii interanţionale.

→ Personalitatea juridică a Uniunii Europene se manifestă în special prin acţiunea

acesteia pe scena internaţională, şi are la bază principiile care au inspirat crearea,

dezvoltarea şi extinderea sa. Acţiunea externă a Uniunii urmăreşte realizarea obiectivelor

acesteia, şi anume:

În cadrul acţiunii externe Uniunea are competenţă în:

1. materie de PESC: prin definirea orientărilor generale; prin adoptarea deciziilor

care definesc: acţiunile care trebuie întreprinse de Uniune, poziţiile care trebuie luate de

Uniune, modalităţile de punere în aplicare a acestor acţiuni şi decizii; prin consolidarea

cooperării sistematice dintre statele membre privind orientarea politicii acestora.

În domeniul PESC, Uniunea poate încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau

organizaţii internaţionale (art. 24 TUE- nou).

Parte integrantă a PESC este PSAC Pentru punerea în aplicare a P.S.A.C., statele

membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru a contribui la

obiectivele definite de Consiliu. În acest scop se înfiinţează Agenţia Europeană de

Apărare, sub autoritatea Consiliului (art. 28 A, alin. 3, par. 2).

2. în materie de politică comercială comună. În această materie Uniunea

negociază şi încheie acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori organizaţii internaţionale,

19

în condiţiile art. 188 N, TfUE (fost 300 TCE, modificat), astfel: acorduri în domeniul

comerţului cu servicii şi al aspectelor comerciale ale proprietăţii intelectuale, precum şi în

cel al investiţiilor directe (art. 188 C, alin. 4, par. 2); acorduri în domeniul comerţului cu

servicii culturale şi audiovizuale, în cazul în care aceste acorduri riscă să aducă atingere

diversităţii culturale şi lincvistice a Uniunii (art. 188 C, alin. 4, par.3, pct. a); în domeniul

comerţului cu servicii sociale şi de sănătate, în situaţia în care aceste acorduri pot să

perturbe în mod grav organizarea acestor servicii la nivel naţional şi să aducă atingere

răspunderii statelor membre pentru prestarea acestor servicii (art. 188, alin. 4, par.3, pct. b).

3. în materia cooperării pentru dezvoltare. Obiectivul principal al Uniunii în

acest domeniu îl reprezintă reducerea şi, în cele din urmă, eradicarea sărăciei (art. 188 D,

TfUE. Pentru realizarea acestui obiectiv Uniunea poate încheia cu ţările terţe şi cu

organizaţiile internaţionale competente orice acord util pentru realizarea obiectivelor

acesteia (prevăzute la art. 10 din TUE şi la art. 188 D, TfUE). În acest sens Uniunea:

desfăşoară acţiuni de cooperare economică, finanaciară şi tehnică, inclusive de asistenţă, în

special în domeniul financiar, cu ţări terţe, altele decât ţările în curs de dezvoltare – fără a

aduce atingere celorlalte dispoziţii ale tratatelor, în special articolelor 188 D - 188G TfUE

(188 H alin. 1, fost art. 181 A, modificat, TCE); acordă asistenţă şi ajutor populaţiei din

ţările terţe, victime ale unor catatstrofe naturale sau provocate de om, precum şi să le

protejeze pentru a face faţă nevoilor umanitare care apar în aceste situaţii diferite. În acest

sens acţiunile Uniunii şi ale statelor membre se completează şi se susţin reciproc (art. 188 J,

T.f.U.E.).

4. în domeniul măsurilor restrictive adoptate de Consiliu; în cazul în care o

decizie, adoptată în conformitate cu titlul V cap. 2 din TUE-nou (,,Dispoziţii speciale

privind PESC”), prevede întreruperea sau restrângerea, totală sau parţială, a relaţiilor

economice şi financiare cu una sau mai multe ţări terţe, Consiliul (…) adoptă măsurile

necesare, considerate ,,restrictive”; în aceleaşi condiţii, Consiliul poate adopta măsuri

restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără caracter

statal (art. 188 K, TfUE).

5. în domeniul acordurilor internaţionale; Uniunea poate încheia încheia

acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale, în cazul în care se

prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie este necesară pentru

20

realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie

este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii, fie poate influenţa normele

comune ori poate modifica domeniul de aplicare a acestora (art. 188 L, alin. 1). Acordurile

încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituţiile Uniunii şi pentru statele membre

(art. 188 L, alin. 2, TfUE).

6. în domeniul relaţiilor Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi cu ţările terţe

şi delegaţii ale Uniunii; Uniunea stabileşte orice formă de cooperare utilă cu organele

Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu instituţiile sale specializate, cu Consiliul Europei, cu

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi cu Organizaţia pentru Cooperare şi

Dezvoltare Economică (art. 188 P, alin. 1, titlu VI, TfUE). Uniunea asigură, de asemenea,

legăturile oportune cu alte organizaţii internaţionale.

7. în domeniul punerii în aplicare a clauzei de solidaritate; Uniunea şi statele

sale membre acţionează în comun, în spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru

face obiectul unui atac terorist, ori al unei catastrofe natuarle sau provocate de om (art. 188

R, titlu VII, TfUE).

Autoevaluare: Care sunt modificările aduse de Tratatul de la Lisabona Uniunii

Europene, prin TUE-nou şi TFUE?

Cuvinte cheie: personalitate juridică, politică comercială comună, cooperrae pentru

dezvoltare, măsuri restrictive


Bucureşti, 2009, p. 91/97

Sectiunea 3. Aderarea de noi state la Uniunea Europeană

Subsecţiunea 1. Condiţiile pe care statele membre trebuie să le îndeplinească în

vederea aderării la Uniunea europeană. Statutul de membru la UE

► Condiţii ce privesc statele membre. Procedura unică de aderare la U E care

este prevăzută în art. O din TUE - devenit art. 49 TUE, care transpune la nivelul UE art.

237 CEE din redactarea provenită din Actul Unic European precizează:

21

- orice stat European care respectă principiile enunţate în art. 6 par. 1 şi care doreşte

să devină membru al UE poate solicita acest lucru adresând o cerere Consiliului;

- Consiliul se pronunţă în unanimitate după consultarea Comisiei şi după avizul

conform al Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritate absolută a voturilor

membrilor săi;

- dacă decizia este favorabilă, condiţiile şi adaptările pe care această admitere le

antrenează în privinţa Tratatelor pe care se întemeiază Uniunea, fac obiectul unui acord

între statele membre şi statul solicitant;

- acordul trebuie ratificat de către toate statele contractante potrivit regulilor

constituţionale din statele respective.

Condiţiile pe care un stat candidat trebuie să le îndeplinească în vederea aderării

rezultă nu numai din Tratatele institutive- reglementate însă destul de puţin - ci şi din

practica aderării a noi state (în perioada 1969-1972 sau diferit după 1993).

a. O primă condiţie pentru aderare este îndeplinirea criteriului teritorial, care

rezultă chiar din art. 49 TUE şi anume ,,orice stat European (…) poate solicita să devină

membru al Uniunii”.

b. A doua condiţie denumită în doctrina de specialitate criteriul tehnic înseamnă

că admiterea unui nou stat membru presupune fără îndoială o adaptare a tratatelor

institutive, care nu deschide calea unor renegocieri fundamentale a acestora. Criteriul se

exprimă în principiul acceptării acquis-ului comunitar, care s-a desprins cu toată

evidenţa din prima lărgire a Comunităţilor.

c. A treia condiţie cu privire la aderare vizează criteriul politic. În preambulul

Tratatului CEE, statele fondatoare invită să se alăture eforturilor lor şi alte popoare ale

Europei ,,care împărtăşesc idealurile lor”, adică, ,,care sunt hotărâte să întărească

idealurile lor de apărare a păcii şi libertăţii”.

d. A patra condiţie referitoare la aderare este îndeplinirea criteriului economic.

Cum integrarea a avut iniţial drept obiectiv şi câmp de cuprindere sfera economică era şi

firesc să fie inclusă drept condiţie de îndeplinit pentru statele ce doresc să adere la

structurile comunitare.

Pentru statele care au aderat până în anul 1990 (în cadrul primelor lărgiri) s-au

prevăzut perioade de tranziţie.

22

► Apartenenţa la Uniunea Europeană

Prin Tratatul de la Lisabona orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu

normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune. Retragerea presupune următoarea

procedură (art. 50 TfUE):

- statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului

European;

- în baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază cu statul respectiv

un acord care stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale

relaţii cu Uniunea. Acordul se negociază potrivit art. 188N alin. 3 din TfUE.

- acordul se încheie de către Consiliu în numele Uniunii, care hotărăşte cu

majoritate calficată, după aprobarea Parlamentului European.

Retragerea statului membru din Uniune nu este definitivă, deoarece TUE-nou,

prevede posibilitatea pentru acesta, în cazul în care se hotărăşte, să depună o nouă cerere de

aderare, în conformitate cu procedura prevăzută de art. 49 (TUE-nou).

Sectiunea 4. Statutul de membru al Uniunii Europene.

În prezent, Tratatele comunitare consacră statutul de membru, pur şi simplu (n. a.),

în principiu, titular de drepturi şi obligaţii, contrar anumitor organizaţii internaţionale

(UNESCO, OMS…), care admit membrii cu drepturi depline şi membrii cu drepturi

restrânse.

O situaţie aparte este creată şi consacrată de Tratatele comunitare, respectiv,

particularitatea acordării unui “regim special de asociere,, unor state, potrivit art. 182 TCE

(198 TfUE). Acorduri de asociere sunt prevăzute în art. 310 TCE (217 TfUE) şi art. 206

TEuratom. S-au încheiat acorduri de asociere ce au avut în vedere şi instaurarea

progresivă a unei uniuni vamale cu Comunităţile, de exemplu, acordurile de asociere cu

Cipru şi Malta.

De asemenea, au fost încheiate acorduri de asociere, ca o etapă pregătitoare

pentru aderare la Comunităţi (de exemplu, acordul cu Grecia), sau, au fost încheiate ca

acorduri de asociere de tip nou, ca urmare a trecerii ţărilor din Europa centrală şi de est la

economia de piaţă (este cazul acordurilor cu Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, România şi

Bulgaria).

23

Autoevaluare. Întrebări: Ce competenţă are Uniunea în materie de Politică Externă,

potrivit Tratatului de la Lisabona? În ce constă acceptarea acquis-ului comunitar? Care

este procedura de aderare la Uniunea Europeană? Care sunt condiţiile de îndeplinit

pentru un stat membru în vederea aderării la U.E.? În ce constă regimul special de

asociere al unor state la Uniunea Europeană, exemplificaţi?

Cuvinte cheie: aderare, acquis comunitar, apartenentă la UE, membru al UE, criteriu

tehnic, politic, economic.

Bibliografie: Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene, editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2009, p. 97-109.

Fondul mediu de timp locat pentru Studiu individual – SI, este de 2 ore

Cuprins

Unitatea III. Definiţia, specificul şi principiile dreptului uniunii



Subsecţiunea 1. Ordinea juridică a Uniunii Europene

Subsecţiunea 2. Principiul priorităţii dreptului uniunii

Subsecţiunea 3. Caracterul direct aplicabil al dreptului uniunii


Europeană


Dreptul uniunii reprezintă totalitatea normelor juridice, care au, în principiu,

caracter de prioritate, de efect direct şi de aplicabilitate directă, ce reglementează

conduita statelor membre, a persoanelor fizice şi juridice din statele membre, a

instituţiilor Uniunii Europene şi a Uniunii însăşi.

Elementele definiţiei sunt: normele dreptului uniunii, caracteristicile (sau

principiile dreptului uniunii, studiate într-o secţiune, ulterioară, separată) şi

destinatarii acestor norme.

24

Întemeiat pe tratate încheiate între state suverane, dreptul Uniunii, din punct de

vedere formal, aparţine dreptului internaţional public.

Dreptul uniunii se particularizează de dreptul internaţional public prin următoarele:

- este un drept intern al statelor membre. Normele uniunii, în principiu, devin

parte a dreptului naţional fără a fi necesară receptarea lor prin acte normative interne.

Aceasta se realizează prin ceea ce este specific ordinii juridice comunitare/a uniunii, şi

anume faptul că dezvoltă un proces de integrare, în timp ce ordinea juridică

internaţională se întemeiază în principal pe ideea de cooperare.

- subiectele dreptului internaţional public sunt statele, în timp ce subiectele

dreptului uniunii sunt statele membre, persoanele fizice/juridice, şi chiar instituţiile

uniunii;

- în dreptul internaţional public izvorul dispoziţiilor sale sunt tratatele care exprimă

voinţa suverană a statelor semnatare. În dreptul uniunii pe lângă dispoziţiile cuprinse în

tratate care reprezintă sursa primară a acestui drept, instituţiile exercită drepturi

suverane provenite de la statele membre, adoptând legislaţie în mod autonom, însă în

limitele prevăzute de tratate;

- curtea internaţională de Justiţie de la Haga, organ judiciar principal al O.N.U.,

este competentă să soluţioneze, în principiu, numai litigiile dintre state, competenţa ei

obligatorie fiind excepţională. Curtea de Justiţie este o jurisdicţie internă a unei

comunităţi de state, angajată într-un proces de integrare, fiind investită nu numai cu

garantarea respectării dreptului uniunii, dar şi cu garantarea unităţii de aplicare a acestuia.

Curtea de Justiţie este o jurisdicţie internă a Uniunii, după modelul jurisdicţiilor

statale – prin persoana justiţiabililor, prin natura litigiilor care îi sunt supuse spre

soluţionare şi prin procedura după care statuează;

Autoevaluare: Definiţi dreptul uniunii particularităţile acestuia.

Cuvinte cheie: jurisdictie internă, drept international public, organ judiciar


Bucureşti, 2009, p. 119-113

25


Subsecţiunea. 1. Ordinea juridică a Uniunii Europene

Ordinea juridică a uniunii europene reprezintă un sistem organizat de norme

juridice diversificate şi ierarhizate, cu particularitatea de a se integra în ordinea

juridică a statelor membre, dotat cu instituţii abilitate de a emite acte legislative, cu

proceduri apte de a le interpreta, a constata şi sancţiona încălcarea lor.

Transferul de suveranitate realizat de către statele membre instituţiilor

comunitare/uniunii, în scopul instituirii, iniţial a Comunităţilor Europene, şi ulterior, a

Uniunii Europene este considerat a avea natură ireversibilă. În vederea respectării

principiului egalităţii de tratament, prin raportare la statele membre, pe ansamblu. Au

fost evocate două caractere aparent în contrast ale ordinii juridice a uniunii:

1) este o ordine juridică de sine stătătoare, autonomă, independentă de diversele

sisteme juridice naţionale, care presupune:

a. autonomia izvoarelor dreptului uniunii;

b. autonomia noţiunilor de dreptul uniunii, în sensul că acestea nu depind de

calificările recunoscute prin dreptul naţional;

c. autonomia reglementărilor jurisdicţionale ale litigiilor prin implicarea organelor

de jurisdicţie ale uniunii, care au competenţe de atribuţie;

d. autonomia actelor legislative ale uniunii care nu pot fi lipsite de eficacitate prin

reguli de drept intern al statelor membre.

2) este o ordine juridică integrată în sistemul juridic al statelor membre, care

priveşte următoarele aspecte:

a. subiectele de dreptul uniunii; acestea fiind, după cum am arătat, nu numai statele

ci şi persoanele (fizice/juridice);

b. organele naţionale, inclusiv instanţele naţionale (de toate gradele) care aplică

regulile dreptulu iuniunii; acestea trebuie să aplice dreptul uniunii identic, în timp şi în

spaţiu, fără să contrazică unitatea şi uniformitatea regulilor uniunii.

Subsecţiunea 2. Principiul prioritatăţii / supremaţiei dreptului uniunii

Dreptul uniunii are forţa specifică de a se impune ca drept comun, propriu, tuturor

statelor membre. Acest drept nu numai că se înserează în ordinea internă a statelor membre,

26

ci posedă aptitudinea generală de a completa patrimoniul juridic al particularilor -

drepturile subiective şi/sau obligaţii, atât în raporturile cu alţi particulari cât şi în relaţiile cu

statul. Supremaţia sau prioritatea dreptului comunitar a fost consacrată implicit prin

tratatele institutive – care, prin contrast cu tratatele internaţionale obişnuite - au creat

o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre, din

momentul în care tratatul intră în vigoare şi pe care organele lor de jurisdicţie sunt

obligate să o aplice. Astfel că, în baza principiului priorităţii, regulile de drept

comunitar vor face inoperante orice reguli de drept naţional în vigoare sau viitoare, în

măsura în care ar fi contrare.

Subsecţiunea 3. Caracterul direct aplicabil al dreptului uniunii/comunitar

Se face distincţie între aplicabilitatea directă şi efectul direct, evidenţiind faptul

că norma direct aplicabilă are efect direct, în timp ce norma care are efect direct nu

este întotdeauna direct aplicabilă, şi reclamă adoptarea de acte naţionale complementare

de aplicare din partea puterii legislative sau executive, de exemplu,

regulamentele ,,incomplete,, sau anumite directive.

► Principiul aplicabiliăţii directe al dreptului uniunii

Referitor la acest principiu, Curtea a precizat că regulile de drept comunitar,

stabilite de tratatul însuşi sau de procedurile pe care le instituie, se aplică de plin drept în

acelaşi moment şi cu efecte identice pe întreaga întindere a teritoriului Comunităţii.

Statele membre, autorităţile naţionale, tribunalele nu posibilitatea de a interveni în

privinţa dispoziţiilor respective.

Nefiind prevăzută expres calificarea unui text ca direct aplicabil revine Curţii

de Judtiţie obligaţia de interpretare.

▪ Aplicabilitatea directă are în vederea ansamblul dreptului comunitar, atât dreptul

primar, cât şi derivat.

O consecinţă a aplicabilităţii directe al dreptului uniunii este efectul direct al acestuia.

► Principiul efectului direct al dreptului uniunii

Persoanele particulare – ca efect al interpretării – pot deveni titulare de drepturi

individuale chiar dacă ele nu sunt expres desemnate ca destinatari ai unei dispoziţii

comunitare.

27

De remarcat că pentru judecător, efectul direct al regulii comunitare,

înseamnă obligaţia de a aplica aceste texte, oricare ar fi legislaţia ţării de care aparţin.


Europeană

► Principiul competenţei de atribuţie (art. 5 alin. 1 TUE- nou, şi art. 13 alin 2

TUE-nou)

Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. În

temeiul acestui principiu Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost

atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste

tratate. Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care-i sunt conferite prin tratate,

în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea

► Principiul subsidiarităţii (art. 5 alin. 3 TUE –nou)

Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii

preconizatenu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central,

nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizatepot

fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.

► Principiul proporţionalităţii (art. 5 alin. 4 TUE-nou)

Acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru

realizarea obiectivelortratatelor. Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorităţi

trebuie să fie proporţionale cu scopul lor

Autoevaluare. Întrebări: Definiţi dreptul uniunii şi elementele componente ale definiţiei?

Enumeraţi normele dreptului uniunii şi destinatarii acestora?Definiţi princiliiile

supremaţiei şi al efectului direct al dreptului uniunii?În ce constau principiile

competenţei de atribuţie, al subsidiarităţii şi al proporţionalităţii?

Cuvinte cheie: ordine juridică, caracter direct aplicabil, sistem de competente, competentă

de atributie, proprortionalitate, subsidiaritate.

Bibliografie: Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene, editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2009, p. 113- 150

Fondul mediu de timp alocat pentru Studu individual – SI, este de 3 ore

28

Cuprins

Unitatea IV. Izvoarele dreptului uniunii

Sectiunea 1. Definirea izvoarelor dreptului uniunii

Subsecţiunea 1. Dreptul primar

Subsecţiunea 2. Dreptul derivat


Subsecţiunea 4. Acordurile încheiate de Uniunea Europeană


Sectiunea 1 Definirea izvoarelor dreptului Uniunii

În sens restrâns, din perspectivă, formală, dreptul Uniunii distinge două categorii

de izvoare: izvoare primare, în principiu, tratatele institutive (dreptul primar sau originar),

şi izvoare secundare, regulile juridice conţinute în actele adoptate de instituţii, în aplicarea

acestor tratate (dreptul secundar sau derivat).

* În sens larg, din ,,izvoarele dreptului Uniunii,, fac parte, alături de tratatele

institutive şi actele adoptate de instituţiile Uniunii şi:

a) regulile de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară: normele juridice

care rezultă din convenţiile statelor membre încheiate în aplicarea tratatelor

comunitare, izvoare nescrise, principiile generale de drept, jurisprudenţa Curţii de

justiţie;

b) regulile de drept a căror origine este exterioară ordinii juridice comunitare:

normele juridice care rezultă din relaţiile exterioare ale Comunităţilor.

Subsecţiunea 1 Dreptul primar

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona izvoare primare ale dreptului

uniunii vor fi în principiu ,,tratatele,, respectiv Tratatul asupra Uniunii Europene

(modificat), denumit - nou şi Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene

Subsecţiunea. 2 Dreptul derivat /Actele juridice adoptate de instituţiile Uniunii

(art. 288 – 292TfUE)

29

► Regulamentul

Regulamentul reprezintă principala sursă de drept derivat. Prin Regulament se

exprimă puterea legislativă a Comunităţii. Arătând efectele juridice ale regulamentului

Tratatul CE dă o definiţie completă, conferindu-i prin aceasta o natură şi eficacitate în

întregime comparabile cu cea a unei legi naţionale. Astfel, potrivit art. 288 TfUE şi art. 161

TEuratom, regulamentul are caracter general, este obligatoriu în toate elementele sale şi

este direct aplicabil în fiecare stat membru.

Regulamentul este adoptat de către Consiliu, Consiliu şi Parlament (în cadrul

procedurii codeciziei, potrivit art. 251 TCE), Comisie (în domeniile de competenţă proprie

sau ale celor delegate de Consiliu) şi Banca Centrală Europeană. Caracteristicile

regulamentului sunt: are caracter general, are caracter obligatoriu în toate elementele sale,

regulamentul dispune astfel de o putere normativă completă; are caracter direct aplicabil în

toate statele membre. Prin el însuşi, automat, fără nici o intervenţie din partea autorităţilor

naţionale, produce efecte juridice în ordinea juridică a statelor membre.

► Directiva

Potrivit art. 288 TfUE, Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru

destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale

competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele

Prin intermediul directivei redactorii Tratatelor au oferit instituţiilor un instrument de

uniformizare juridică, special adaptată funcţiei de apropiere de legislaţiile naţionale.

Caracteristicile directivei sunt: a. nu are aplicabilitate generală, ea nu obligă

decât ,,destinatarii,, săi care sunt, statele membre, adresabilitatea ei fiind limitată;

directivele vizează armonizarea legislaţilor, apropierea dispoziţiilor legislative, de

reglementare şi administrative a statelor membre, cu dreptul uniunii; b. obligă în privinţa

rezultatului; c. statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele pentru atingerea

rezultatului prevăzut în conţinutul directivei; nu are, în principiu, aplicabilitate directă;

directiva are efect direct.

30

► Decizia

Potrivit art. 288 TfUE, Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În

cazurile în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia.

Decizia poate fi adoptată de Consiliu sau Comisie. Potrivit tratatelor de la

Amsterdam şi Nisa, în anumite cazuri, decizia poate fi adoptată şi de Parlamentul European

împreună cu Consiliu UE prin procedura de codecizie. Caracteristicile deciziei sunt:

a) este un act individual. Decizia este asimilabilă unui act administrativ individual –

din dreptul intern – constituind în cadrul ,,instrumentelor,, autorităţilor comunitare,

unul de executare administrativă al dreptului comunitar;

b) este obligatorie în întregul ei.

► 4. Recomandarea şi avizul

Potrivit art. 288 TfUE, Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii.

Nu sunt obligatorii dar produc efecte juridice. În acest sens: art. 17 TUE-nou,

acordă Comisiei - pentru asigurarea funcţionării şi dezvoltării pieţei comune -

competenţa de a formula recomandări şi avize în materiile care fac obiectul Tratatului,

dacă acesta prevede în mod expres sau dacă Comisia le consideră necesare; artt. 167 TfUE,

Consiliul adoptă recomandări în vederea realizării obiectivelor prevăzute în acest articol,

referitor la Titlul XII ,,Cultură”; art. 97 alin. 3 TfUE, Comisia poate adresa recomandări

statelor membre în materie de taxe şi redevenţe percepute în transporturi.

► Motivarea actelor uniunii. Potrivit art. 296 TfUE, regulamentele, directivele şi

deciziile adoptate Parlamentul European împreună cu Consiliu, precum şi cele adoptate de

Consiliu sau Comisie trebuie să fie motivate şi să facă referire la orice propunere sau aviz

cerut obligatoriu în executarea prezentului tratat.

Astfel, preambulul actului respectiv trebuie să cuprindă în expunerea de motive

raţiunile de fapt şi de drept care au determinat adoptarea măsurii.

Declaraţia de motive trebuie să menţioneze faptele pe care măsura se bazează, ca

şi argumentarea acelor fapte care au fost decisive pentru adoptarea măsurii. Referitor la

motivarea legală, un act comunitar poate fi anulat, spre exemplu, atunci când instituţia

care a adoptat actul în discuţie nu a ales temeiul juridic corespunzător, fapt care a

31

generat încălcarea unor prerogative ale unei alte instituţii comunitare în procesul de luare a

deciziilor.

În ceea ce priveşte indicarea propunerilor şi avizelor obligatorii se consideră că

este suficient să se menţioneze dacă ele au fost cerute, fiind irelevant dacă au fost

favorabile sau nu.

► Intrarea în vigoare, publicarea şi notificarea a actelor uniunii.

Potrivit art. 297 TfUE, obligaţia de publicare priveşte:

- regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de Parlament şi Consiliu, împreună,

în cadrul procedurii de codecizie;

- directivele Consiliului şi Comisiei care sunt adresate tuturor statelor membre. În

lipsa acestei publicări, actele nu vor fi ,,aplicabile” (potrivit art. 26 TfUE), şi nu vor intra în

vigoare (art. 297 TfUE). Celelalte acte ale Consiliului şi Comisiei, adică toate deciziile

(cuprinzând deciziile care se adresează tuturor statelor membre, situaţie considerată, un

neajuns al tratatului) şi directivele adresate anumitor state membre trebuie numai să facă

obiectul unei notificări.

Notificarea fie, se trimite prin scrisoare recomandată, fie, prin remiterea notificării

unei persoane împuternicită în acest scop, în schimbul unei recipise de primire. Pentru

statele membre, notificarea se face, în principiu, prin intermediul reprezentanţilor lor

permanenţi la Bruxelles; pentru particulari – persoane fizice sau juridice – notificarea se

face, în principiu, prin scrisoare poştală, dar instituţiile comunitare optează să utilizeze

calea diplomatică, prin intermediul ambasadorilor acreditaţi pe lângă ele, în special pentru

notificările ce privesc întreprinderile ce intră sub incidenţa jurisdicţiei statelor terţe . Este

suficient ca actul notificat ,,să intre în sfera internă a destinatarului, de exemplu, să ajungă

la sediul societăţii”.

Referitor la regimul lincvistic, textele adresate statului membru sau unei persoane

particulare ce intră în jurisdicţia unui stat membru, trebuie notificate în limba statului

respectiv. Publicarea, potrivit dispoziţiilor din tratat, şi a deciziilor Consiliului UE, se face

în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

32

Actele pentru care se cere notificarea intră în vigoare în ziua notificării lor. Actele

care se publică, potrivit art. 297 TfUE întră în vigoare la data fixată în cuprinsul ei, sau în

lipsă, în a 20 zi de la publicare.

Curtea de justiţie a precizat că, prin ,,ziua publicării” se înţelege, nu ziua în care

Jurnalul Oficial devine disponibil pe teritoriul fiecărui stat membru, ci ziua în care este

disponibil la sediul Oficiului de publicaţii oficiale ale Uniunii Europene, care coincide,

cu data pe care o are Jurnalul Oficial ce conţine textul regulamentului; alte soluţii sunt

considerate a compromite unitatea şi aplicarea uniformă a dreptului comunitar,

impunându-se că întrarea în vigoare a unui regulament survine la aceeaşi dată în

toate statele membre.

Atunci când termenul de intrare în vigoare prezintă un caracter de urgenţă, adică

este fixat înainte de a 20- a zi de la publicare, dar nu înainte de 3 zile, se apropie de acela

utilizat Jurnalul Oficial pe ansamblul teritoriului Comunităţilor.

În privinţa termenului de intrare în vigoare imediată, adică în aceeaşi zi a

publicării în Jurnalul Oficial, acesta ,,trebuie utilizat în caz de necesitate imperioasă, în

scopul evitării unui vid legislativ sau al unor interpretări divergente unor texte comunitare,,.

Acest tip de intrare în vigoare se efectuează, în plus, sub controlul Curţii de Justiţie, care

solicită autorului actului să probeze că ,,a avut raţiuni serioase în a considera că orice

termen între publicare şi intrarea în vigoare ar fi putut fi, în speţă, prejudiciabil pentru

Comunitate. În privinţa directivei, precizăm a nu se confunda data intrării în vigoare

(data notificării sau, în principiu a 20-a zi ce urmează publicării) cu data transpunerii,

adică data (fixată chiar în directivă) punerii în aplicare în ordinea juridică internă. Numai

nerespectarea acestei ultime date - a transpunerii - constituie o încălcare ce determină

posibilitatea invocării în justiţie.


► Precizări prealabile

Deosebim patru categorii de principii pe care Curtea le aplică şi cu care se

confruntă atât în privinţa identificării cât şi a stabilirii compatibilităţii lor cu ordinea

juridică comunitară:

33

1. principiile generale de drept, comune sistemelor juridice, naţionale şi

internaţionale;

2. principiile generale de drept internaţional public;

3. principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre;

4. principii proprii dreptului comunitar: supremaţia, efectul direct aplicabil, şi

aplicabiliatatea directă a dreptului comuniatar, cooperarea loială, echilibrul instituţional,

libera circulaţie, nediscriminarea bazată pe naţionalitate, etc.

► Principiile aplicate de către Curtea de justiţie şi forţa lor juridică Principiile

aplicate de Curte sunt:

a. drepturile fundamentale ale omului. Potrivit art. 6 par. 1 TUE –

nou ,,Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12

decembrie, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor. Mai mult,

par. 2, din acelaşi atricol, precizează că, Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru

apărarea drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale.

b. Principiul respectării dreptului la apărare are multiple aspecte:

dreptul de a fi audiat, dreptul de asistenţă din partea autorităţilor naţionale, dreptul

de asistenţă şi reprezentare legală.

c. Principiul egalităţii.

d. Principiul securităţii juridice.

e. Principiul autorităţii de lucru judecat.

f. Principiul loialităţii.

Subsecţiunea 4. Acordurile (convenţiile) încheiate de Uniunea Europeană

(Normele juridice ce rezultă din relaţiile exterioare ale Uniunii Europene)

Dintre aceste acorduri enumerăm, în vederea studierii lor:

- acordurile încheiate de Comunităţi cu state terţe sau organizaţii

internaţionale.

- actele unilaterale adoptate de organele instituite de către anumite acorduri

externe ale Comunităţilor

34

- acordurile încheiate de către statele membre cu state terţe.

Acordurile internaţionale încheiate de Comunitate, în numele ei, se integrează, ca

orice act al acesteia, în ordinea juridică comunitară/a uniunii, reprezentând, prin urmare

izvoare de drept. Se consideră că aceste acorduri internaţionale au o valoare normativă

inferioară dreptului primar, şi principiilor generale ale dreptului şi superioară

dreptului derivat, sau că ele prevalează asupra actelor de drept derivat (potrivit

jurisprudenţei uniunii), ca şi asupra acordurilor dintre statele membre şi acordurilor între

aceste state şi statele terţe care obligă Uniunea (în speţă Comunitatea).


Jurisprudenţa (denumită şi practica judecătorească), este alcătuită din totalitatea

hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele. Rolul jurisprudenţei

este acela de a interpreta şi aplica la cazuri concrete legea. Deşi, în această lumină,

jurisprudenţa nu poate avea efect creator, nu poate fi izvor de drept, în practică se constată

de multe ori faptul că instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi

aplicarea unui text de lege. Jurisprudenţa Uniunii a fost considerată izvor de drept, şi

datorită lipsei de reglementare, sau reglementării lacunare, din materia concurenţei, de

exemplu. Pe cale jurisprudenţială însă au fost create principiile priorităţii/supremaţiei

dreptului comunitar/al uniunii, al efectului direct şi al aplicabilităţii directe al acestuia,

principii care se regăsesc în constituţiile statelor membre.

Autoevaluare. Întrebări: Definiţi dreptul primar şi dreptul derivat. Definiţi

caracteristicile actelor legisltive ale U.E. Cum se realizează intrarea în vigoare pentru

fiecate act legislativ al Uniunii? Enumeraţi principiile de drept ce au calitatea de izvor de

drept al dreptului Uniunii? Acordurile încheiate de Uniune sunt ivoare de drept pentru

dreptul Uniunii, precizaţi care sunt acestea, inclisiv rolul lor în ordinea juridică a

Uniunii? Arătaţi dacă jurisprudenţa este izvor de drept pentru dreptul uniunii, şi locul şi

rolul acesteia în cadrul ordinii juridice a Uniunii.

Cuvinte cheie: izvor de drept, drept primar, drept derivat, regulament, directivă, decizie,

aviz, recomandare, principii de drept, jurisprudentă.

35


Bucureşti, 2009, p. 150- 209

Fondul mediu de timp alocat pentru studiu individual este 3 ore

Cuprins

Unitatea V. Obiectivele Uniunii Europene

Sectiunea 1. Obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene potrivit Tratatului de la

Lisabona

Sectiunea 2. Modalităţile principale de realizare a obiectivelor Uniunii Europene

Sectiunea 1. Obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene potrivit Tratatului de la

Lisabona

Obiectivele fundamentale ale UE sunt precizate în art. 3 şi în art. 8, 10, respectiv,

TUE- nou şi TfUE.

Obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene, prin raportare la art. 3 din TUE

sunt formulate în art. 8 şi 10 din TfUE. Astfel, prin instituirea unei pieţe interne şi a unei

uniuni economice şi monetare a cărei monedă este euro şi prin punerea în aplicare a

politicilor sau acţiunilor comune avute în vedere la art. 7, 9 şi 10 din TfUE, inclusiv în art.

13 şi 21 TUE-nou, Uniunea are drept misiune:

1. promovarea păcii, a valorilor sale şi a bunăstării popoarelor sale;

2. oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere

interne, prin garantarea liberei circulaţii a persoanelor (…);

3. dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi

pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate;

4. ocuparea deplină a forţei de muncă, în veederea realizării progresului social;

5. îmbunătăţirea calităţii mediului;

6. promovarea progresului ştiinţific şi tehnic;

7. combaterea excluziunii sociale şi discriminările

8. promovarea justiţiei şi a protecţiei sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi,

solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului;

36

9. promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, precum şi solidaritatea

între statele membre

Iar din preambulul TfUE se poate observa că, în general, obiectivul urmărit este

integrarea economiilor statelor membre.

Sectiunea 2. Modalităţile principale de realizare a obiectivelor Modalităţile principale

de realizare a obiectivelor sunt: instituirea unei pieţe interne (prin Tratatul de la Lisabona,

respectiv prin TUE – nou, ,,Uniunea instituie o piaţă internă, şi a unei uniuni economice şi

monetare în art. 3 par. 3.); punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor comune avute în

vedere la art. 13 şi 21(TUE- nou).

,,Piaţă internă,, destinată a se institui în mod progresiv, cuprinde un spaţiu fără

frontiere interne in care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi

capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile Tratatelor (Art. 26 alin. 2

TfUE.). Măsurile destinate realizării Pieţei interne au fost prezentate în 1985 de către

Comisia Europeană, într-un document intitulat ,,Cartea albă privind Piaţa Internă,, care

stipula atingerea acestui obiectiv până la 31. 12. 1992.

Punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor comune avute în vedere la art.

13 şi 21 TUE-nou.

Obiectivele amintite au evoluat progresiv, de-a lungul anilor, de atât de la, şi în

cadrul Comunităţii Euopene, spre, şi în cadrul normativ al Uniunii Europene, iar în prezent,

prin adăugarea, la cele existente, de politici comune noi. Elaborarea acestor politici

comune se explică prin necesităţi economice, sociale şi politice de esenţă a Uniunii, dar

şi prin superioritatea, în termeni de eficienţă, a unor acţiuni comune, prin comparaţie

cu cele realizate separat la nivelul fiecărui stat membru.

Autoevaluare. Întrebări: care sunt obiectivele Uniunii, şi modalităţile de realizare a

acestora? În ce constă Piaţa internă şi care sunt măsurile de realizare a acesteia?

Cuvinte cheie: obiectiv fundamental, modalitate de realizare a obiectivelor, spatiu fără

frontieră


Bucureşti, 2009, p. 209 -218

37

Fondul de timp mediu pentru Studiu Individual este de o oră

Cuprins UnitateaVI. Instituţiile Uniunii Europene

Sectiunea 1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene şi principiile ce guvernează

structura instituţională a Uniunii




Subsecţiunea 1. Reglementarea şi organizarea Parlamentului European (PE)

Subsecţiunea 2.Colaborarea PE cu alte instituţii ale Uniunii Europene

Subscţiunea 3. Atribuţiile Parlamentului European


Subsecţiunea 1. Reglementarea şi organizarea Consiliului UE

Subsecţiunea 2. Modul de luare a deciziilor în cadrul Consiliului

Subsecţiunea 3. Atribuţiile Consiliului UE



Subsecţiunea 2. Funcţionarea Comisiei Europene


Sectiunea 5. Curtea de Justiţie Uniunii Europene (CJUE)

Subsecţiunea 1. Reglementarea şi funcţiile CJUE

Subsecţiunea 2. Competenţa CJUE

Subsecţiunea 3. Organizarea CJUE

Subsecţiunea 4. Funcţionarea CJUE

Subsecţiunea 5. Acţiunile ce se derulează în faţa CJUE

Subsecţiunea 6. Tribunalul /Tribunalul de Primă Instanţă (TPI)

Subsecţiunea 7. Camerele jurisdicţionale/ Tribunalul Funcţiei publice


Subsecţiunea 1. Reglementarea Curţii de Conturi a UE

Subsecţiunea 2. Atribuţiile Curţii de Conturi a UE


38

Subsecţiunea 1. Reglementarea BCE

Subsecţiunea 2. Compunerea şi competenţa BCE

Sectiunea 1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene şi principiile ce guvernează

structura instituţională a Uniunii


Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale,

urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor

membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi acţiunilor

sale. Instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia

Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de

Conturi (art. 13 TUE-nou).

Cadrul de organizare instituţional nu se conformează separaţiei tradiţionale a

puterilor între sferele legislativă, executivă şi judecătorească, ci mai degrabă cel al

reprezentării intereselor. Astfel, Curtea de Justiţie asigură respectarea dreptului; prin

intermediul Consiliului, compus din ,,câte un reprezentant din fiecare stat membru (...),

statele intervin în funcţionarea Comunităţii; Comisia reprezintă interesul general al

Comunităţii, iar Parlamentul European, interesul popoarelor. Fiecare instituţie acţionează

în limitele atribuţiilor ce îi sunt conferite prin Tratat (art 13 alin. 2 TUE -nou)

iar ,,delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii (art. 5 alin 1

TUE –nou).

Structura instituţională arătată se completează cu organisme comunitare care

îndeplinesc funcţii consultative sau cu caracter tehnic ori financiar. Unele dintre

acestea sunt prevăzute chiar de Tratatele comunitare, în timp ce altele sunt create de

instituţii în vederea exercitării atribuţiilor conferit. Exemplificăm următoarele organisme:

Comitetul reprezentanţilor permanenţi – COREPER, (art. 207 TCE); Comitetul Politic

şi de Securitate (art. 25 din TUE), Comitetul economic şi social (ECOSOC) şi

Comitetul regiunilor (parag. 2 din art. 7 TCE); Agenţia de aprovozionare Euratom (art.

54 TEuratom), Banca Europeană de investiţii, (art. 9 TCE) .

39

Fondurile structurale (art. 159 – 162 TCE). În această categorie se includ: Fondul

european de dezvoltare regională (FEDER), Fondul european de orientare şi de garantare

agricolă (FEOGA), Fondul de coeziune, Fondul social european.

Pe lângă sistemul instituţional comunitar clasic prezentat, prin Tratatul de la

Maastricht s-a stabilit în cadrul TCE o structură organizatorică specifică uniunii

monetare. Aceasta cuprinde Sistemul european al băncilor centrale (SEBC), compus din

Banca centrală europeană (BCE, 13 TUE - nou ) şi băncile centrale naţionale a cărei totală

independenţă este recunoscută prin Tratat (CE).


Principiile referitoare la structura instituţională: principiul echilibrului instituţional,

al autonomiei instituţiilor, şi al cooperării loiale între instituţii.

Principiul echilibrului instituţional guvernează raporturile dintre instituţiile

comunitare. Principiul pune în lumină îndeosebi ,,triunghiul instituţional,, creat de

Consiliu, Comisie şi Parlamentul European, care participă la mecanismul decizional.

Principiul autonomiei instituţiilor presupune că instituţiile comunitare îşi pot

adopta ele însele, în baza tratatelor, regulamentul interior. Principiul cooperării loiale

între instituţii. De exemplu, cooperarea între instituţii, în special în cadrul procesului

decizional, de exemplu, procedura codeciziei în care sunt implicate instituţiile Consiliului

şi Parlamentului European, sau procedura de încheiere interinstituţionale, care urmează să

completeze tratatele.

Autoevaluare: Prezentaţi cadrul instituţional al uniunii si particularitatea lui faţă de

acela al statelor membre? Care sunt principiile ce stau la baza structutii instituţionale

a Uniunii Europene?

Cuvinte cheie: institutie, cooperare loială, structură institutională, autonomia

institutiilor, echilibru institutional.


Bucureşti, 2009, p. 218- 225

40


Subsecţiunea1. Reglementarea şi organizarea Parlamentului European (PE)

Parlamentul European este compus din reprezentanţii popoarelor statelor

membre Comunităţilor europene, reunite în cadrul acestora (art. 14 TUE – nou, şi

art. 223 – 234 TfUE). Reprezentanţii în Parlamentul European ai popoarelor reunite în

Comunitate vor fi aleşi prin vot universal direct. Mandatul lor este de 5 ani. Numărul

membrilor PE a fost modificat succesiv, în prezent acesta fiind de 785 de deputaţi.

Numărul de locuri alocat fiecărui stat membrii în PE a fost fixat astfel încât să

asigure o reprezentare satisfăcătoare, bazată atât pe criterii demografice, cât şi pe criterii de

apartenenţă politică.

Structura organizatorică a Parlamentului European curpinde: preşedintele

Parlamentului, care este ales pe o perioadă de doi şi jumătate, adică jumătate din

legislatura parlamentară; reprezentanţii/deputaţii înPE; comisiile parlamentare;

delegaţiile PE; organele de conducere ale PE sunt: Conferinţa preşedinţilor, biroul şi

chestorii; Secretariatul General.

Subsecţiunea 2. Colaborarea PE cu alte instituţii. Parlamentul European lucrează în

strânsă colaborare alte instituţii ale Uniunii, respectiv, Comisia Europeană, şi cu Consiliul

Uniunii Europene.

În esenţă, colaborarea între Comisia Europeană, în calitate de gardian al

tratatelor şi de organ executiv şi Parlamentul European, se materializează astfel:

- Comisia prezintă, explică şi susţine propuneri legislative în faţa comisiilor

parlamentare şi este obligată să ţină seama de modificările solicitate de Parlament;

- Comisia participă la toate şedinţele plenare ale Parlamentului European şi trebuie

să îşi justifice politicile atunci când un deputat solicită acest lucru;

- Comisia este obligată să răspundă întrebărilor scrise şi orale ale deputaţilor.

În privinţa colaborării Parlamentului European cu Consiliului Uniunii

Europene, sintetizăm următoarele:

- Consiliul Uniunii Europene participă la lucrările Parlamentului.

- poate interveni în oricare dintre dezbaterile din cadrul şedinţelor plenare ale

Parlamentului, reprezentat de Preşedintele său.

41

- Preşedintele Consiliului Uniunii Europene (la începutul fiecărui mandat) îşi

prezintă programul în faţa Parlamentului European reunit în şedinţă plenară şi iniţiază o

dezbatere cu deputaţii. La sfârşitul celor 6 luni de mandat, Preşedintele prezintă în faţa

Parlamentului European bilanţul său politic.

La sfârşitul fiecărei reuniuni la nivel înalt, Preşedintele Consiliului European

prezintă Parlamentului un raport cu privire la rezultatele activităţii acestuia.

Subsecţiunea 3. Atribuţiile Parlamentului European

► Evoluţia atribuţiilor PE. Cu fiecare tratat ulterior tratatelor institutive,

Parlamentul European a dobândit puteri noi, întărite, pornind de la ,,cele consultative şi de

supraveghere (până la AUE) continuând cu procedura de cooperare instituţională

(introdusă prin acest AUE) şi procedura codeciziei - introdusă prin TUE, extinsă şi

simplificată prin Tratatul de la Amsterdam.

O creştere a rolului Parlamentului European în mai multe domenii a început şi a

continuat în mod progresiv în şi din anii 1970.

Astfel, în domeniul bugetar se stabileşte un sistem de resurse proprii ale

Comunităţilor Europene, în cadrul căruia Parlamentul dobândeşte importante prerogative.

În acest sens prin Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970, Parlamentul European

are posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Comisie , iar

în privinţa cheltuielilor neobligatorii (denumite astfel pentru că nu decurg din Tratat sau din

acte adoptate de instituţii) dispune de ultimul cuvânt.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, Parlamentului European are dreptul

de a respinge în bloc bugetul şi de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la

execuţia bugetului.

Actul Unic European introduce o nouă procedură numită de cooperare în procesul

legislativ, iar în acordurile de aderare şi de asociere i se recunoaşte Parlamentului un drept

de aviz conform.

Prin TUE cele două proceduri introduse de AUE au fost extinse şi la alte domenii,

instituindu-se totodată şi procedura codeciziei, care se caracterizează prin, acordarea

dreptului de veto PE, iar în caz de dezacord, se creează posibilitatea unui dialog direct între

PE şi Consiliu în cadrul unui comitet de conciliere. Cu toate că TA extinde şi simplifică

42

procedura codeciziei în procesul de adoptare a actelor legislative comunitare, lărgindu-se

astfel rolul PE în procesul legislativ comunitar, funcţia legislativă în cadrul Uniunii, revine

în principal Consiliului, Parlamentul European având drepturi limitate de codecizie, chiar şi

în urma modificărilor aduse pri Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa.

► Enumerarea atribuţiilor PE

1. Potrivit art. 14 din TUE - nou, Parlamentul:

- participă la procesul ce duce la adoptarea de acte comunitare prin exercitarea

atribuţiilor sale în cadrul procedurilor definite art. 292 TfUE şi art. 300 TUE -nou, prin

elaborarea de avize conforme şi prin adoptarea de avize consultative;

- la solicitarea majorităţii membrilor săi, poate cere Comisiei să-i prezinte orice

propunere corespunzătoare asupra problemelor care par să necesite elaborarea de

acte comunitare pentru punerea în aplicare a Tratatului (art. 300 TUE - nou;

2. Parlamentul exercită atribuţii de supraveghere şi control politic în special cu

privire la Comisie (art. 230 TfUE, art. 233 şi 234 TfUE)

3. Participă la procesul de adoptare a bugetului Uniunii, împreună cu Consiliul,

şi controlează implementarea acestuia (art. 313 şi 315 TfUE), având un drept decizional

individual.

4. Parlamentul poate constitui comisii temporare de anchetă pentru a examina

pretinsa încălcare a normelor de drept sau cazurile de administrare defectuoasă de către

instituţii sau alte organe comunitare (art. 226 TfUE).

5. Orice cetăţean al Uniunii, precum orice persoană fizică sau juridică rezidentă

sau având sediul său statutar într-un stat membru are dreptul să adreseze petiţii

Parlamentului privind orice subiect relevant din domeniile de activitate ale Comunităţii

(art. 227 TfUE).

6. Parlamentul numeşte Mediatorul European, denumit şi ombudsman, (art.

228 TfUE)

7. La numire, membrii Comisiei şi preşedintele Comisiei se supun, în calitate de

colegiu, votului de aprobare al Parlamentului (art. 17 TUE –nou)

8. Statutul jurisdicţional al Parlamentului, este determinat de posibilitatea

intervenţiei pe cale judecătorească a acestei instituţii în cazurile aflate pe rol în faţa Curţii

de Justiţie a CE.

43

► Coopearea Parlamentului European cu parlamentele naţionale

Între Parlamentul European şi parlamentele naţionale au fost stabilite legături

formale de cooperare, materializate îniţial, prin întâlniri sistematice între preşedinţii

parlamentelor naţionale, şi ulterior, prin întâlniri sistematice ale fracţiunilor şi comisiilor

parlamentare.

Printr-o Decalaraţie (nr. 14 la TCE), TUE a prevăzut că, atunci când este nevoie,

Parlamentul European şi parlamentele naţionale să se reunească sub forma ,,Conferinţei

parlamentelor,, urmând ca acest for să fie consultat în privinţa principalelor orientări ale

UE, fără a se aduce atingere competenţelor Parlamentului European şi parlamentelor

naţionale.

În 1989 a fost creat, la o reuniune de la Madrid, COSAC – Conferinţa inter-

parlamentară a organismelor specializate în afaceri europene, la care membrii

parlamentelor naţionale ale statelor membre ale UE au convenit să consolideze rolul

parlamentelor naţionale în raport cu problemele comunitare prin reunirea lor în Comitete

pentru Afaceri Europene.

COSAC a fost recunoscut în mod oficial într-un Protocol la Tratatul de la

Amsterdam, care a fost încheiat de către şefii de stat sau de guvern în luna iunie 1997.

Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în UE a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Autoevaluare: Cum sunt aleşi, pe ce peioadă, şi cum se grupează reprezentanţii în PE?

Cum se organizează comisiiile PE? Care sunt delegaţiile PE? Enumeraţi atribuţiile PE?

Cuvinte cheie: mediator european, comitet de conciliere, codecizie, aviz conform, aviz

consultativ, codecizie, deputat european, comisie parlamentară.


Lex, Bucureşti, 2009, p. 225 - 257


Subsecţiunea 1. Reglementarea şi organizarea Consiliului (art. 237-243 TfUE şi art.

16 TUE – nou)

Consiliul este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui

stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat membru. Prin urmare, Consiliul

44

Uniunii este organul de reprezentare a statelor membre şi a intereselor naţionale. Sediul

Consiliului Uniunii se află la Bruxelles, iar în lunile aprilie, iulie, octombrie, şedinţele

Consiliului au loc la Luxemburg.

Structura organizatorică a Consiliului Uniunii cuprinde:

►reprezentanţii (în Consiliu) care trebuie să fie împuterniciţi să angajeze guvernul

statului membru, deci nu numai titularii portofoliilor ministeriale, (deşi numai ei

înfăptuiesc politica naţională a unui stat într-un anumit domeni). Se exclude în principiu

reunirea Consiliului ,,la nivel de şefi de stat şi de guvern,, din statele membre, cu excepţia

cazului în care chiar Tratatul prevede expres acest lucru (este vorba despre art. 121 şi 140

TfUE);Componenţa Consiliului variază în funcţie de ordinea de zi a lucrărilor, respectiv,

de subiectul în discuţie, chemând astfel diferiţi titulari ai departamentelor ministeriale să

facă parte succesiv din Consiliu. Consiliul se întruneşte în formaţiunea (sau configuraţie)

Consiliul pentru afaceri generale şi în formaţiuni sectoriale. Consiliul pentru Afaceri

generale au primit rolul de coordonator al acestor formaţiuni sectoriale.

Lista formaţiunilor este fixată de Consiliu, potrivit ultimei liste, Consiliul poate fi

convocat.

►Preşedenţia Consiliului este exercitată pe rând de fiecare stat membru al

Consiliului, pe o perioadă de şase luni, în ordinea fixată de Consiliu, care hotărăşte în

unanimitate. De regulă, preşedenţia Consiliului se schimbă la 1 ianuarie şi 1 iulie al

fiecărui an.

►Pe lângă Consiliu funcţionează un Comitet al reprezentanţilor permanenţi ai

statelor membre, denumit prescurtat, COREPER, care are obligaţia să pregătească

lucrările Consiliului şi să îndeplinească sarcinile care îi sunt încredinţate de acesta (art. 240

TfUE), dar, mai ales, de a cenzura, modifica şi aproba în unanimitate orice propunere sau

iniţiativă, luată cu majoritate în Comisie, şi care urmează să devină act comunitar.

►Consiliul este asistat de un Secretariat general, aflat sub conducerea unui

Secretar general, Înalt Reprezentant pentru politică externă şi de securitate comună,

asistat de un Secretar general adjunct însărcinat cu gestiunea Secretariatului general.

Secretarul general şi Secretarul general adjunct sunt numiţi de Consiliu, care hotărăşte cu

unanimitate de voturi. Organizarea secretariatului general intră în sarcina Consiliului.

45

Secretariatul general est un organism logistic care gupează mai mult se o sută de

funcţionari, constituind ,,un şef de cabinet colectiv al preşedintelui,, ce asigură permanenţa

acestuia şi garanţia continuităţii sale.

Subsecţiunea 2 Modul de luare a deciziilor în cadrul Consiliului

Adoptarea hotărârilor presupune majoritatea, unanimitatea va fi cerută

numai pentru luarea deciziilor în problemele de maximă importanţă. Votul în Consiliu

se exprimă de reprezentantul fiecărui stat, în ordine alfabetică. Pentru adoptarea deciziilor

este necesară majoritatea simplă, calificată sau unanimitatea voturilor.

Consiliul hotărăşte, potrivit art. 238 TfUE, cu majoritatea membrilor săi, cu

excepţia dispoziţiilor prezentului tratat..

► Majoritatea simplă (50% + 1) – fiecare stat are un singur vot - este prevăzută ca

regulă în procesul decizional, dar având în vedere numeroasele derogări exprese de la

aceasta, apare ca o excepţie.

► Potrivit art. 14 TUE - nou ,,pentru adoptarea unui act al Consiliului este

necesară o majoritate calificată, având la bază un sistem de ponderare a voturilor,

fiecărui stat fiindu-i atribuit un anumit număr de voturi. Pentru adoptarea actelor

Consiliului sunt necesare cel puţin:

a. 62 de voturi când, potrivit TCE, ele trebuie adoptate la propunerea Comisiei;

b. 62 de voturi care exprimă acordul a cel puţin 10 membri, în celelate cazuri.

a. Pentru actele care se adoptă la propunerea Comisiei, criteriile de ponderare a

voturilor pentru obţinerea unei majorităţi calificate se reflectă astfel (art.16 TUE-nou):

Atunci când o decizie urmează să fie adoptată cu majoritate calificată, un

membru al Consiliului poate să ceară o verificare în sensul că statele membre

constituind această majoritate reprezintă cel puţin 62% din populaţia Uniunii. Dacă

această condiţie nu este îndeplinită, decizia în cauză nu este adoptată.

b. Pentru celelalte cazuri, pentru adoptarea hotărârii, care nu se bazează pe

propunerea Comisiei, vor fi necesare 258 de voturi exprimate favorabil de cel puţin două

treimi dintre membri, în condiţiile unei Uniuni formată din 27 de state. (Aceasta însemnă

că decizia trebuie adoptată cu 62 de voturi exprimate de către cel puţin 10 membri, ceea ce

reprezintă 2/3 dintre membrii Consiliului).

46

► Unele decizii ale Consiliului se adoptă pe baza principiului unanimităţii de

voturi. Astfel, potrivit art. 16 TUE- nou: abţinerile din partea membrilor prezenţi

personal sau reprezentaţi nu vor putea împiedica adoptarea de către Consiliu a

actelor pentru care se cere unanimitate,, Unanimitatea înseamnă aprobarea hotărârii de

către toţi membrii. În anumite domenii considerate sensibile pentru statele membre,

Consiliul trebuie să se pronunţe în unanimitate, deşi majoritatea calificată a devenit treptat,

prin modificările succesive ale TCE, prin AUE, TUE, TA şi Tratatul de la Nisa, cvorumul

predominant în cadrul pilonului I – al Uniunii europene, respectiv, Comunităţile Europene.

Subsecţiunea 3. Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

Consiliul UE are următoarele atribuţii necesare realizării obiectivelor stabilite de Tratat

(TCE):

1. asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre (290

si 291 TfUE, art. 16 TUE -nou);

2. dispune de putere de decizie (290 si 291 TfUE, art. 16 TUE -nou);

3. acţionează în calitate de legislator (art. 240 TfUE); are competenţa de a

adopta actele menţionate la art. 288 TfUE;

4. conferă Comisiei, prin actele pe care le adoptă, atribuţii de executare a

normelor stabilite de Consiliu.

5. încheie acorduri internaţionale care au fost negociate de Comisie, potrivit

art. 218 TfUE.

6. adoptă bugetul cu contribuţia legislativă a Parlamentului European (art. 314

TfUE)

7. are competenţa să hotărască impunerea de amenzi într-un cuantum

determinat, în procedura prevăzută la art. 126 TfUE, privind deficitele bugetare; are

competenţa de a aplica sancţiuni în condiţiile art. 6 par. 2 şi 3 TUE-nou;

8. are dreptul să adreseze recomandări statelor (spre exemplu: art. 99 par. 4

TCE – la recomandarea Comisiei; art. 149 par. 4 TCE – la propunerea Comisiei);

9. are atribuţii în pilonul II, şi III al Uniunii Europene, respectiv, PESC şi

CPJP;

47

10. are rol decisiv în procesul de modificare a tratatelor (art. 48 alin. 1, par. 2

alin. 2 din TUE-nou) precum şi în decizia de primire de noi membri în Uniune (art.

49 alin. 1 din TUE-nou).

11. are competenţe în compunerea şefilor de state şi de guverne.

12. are competenţa de a cere Comisiei să realizeze orice studiu considerat

oportun pentru realizarea obiectivelor Uniunii şi să prezinte orice propunere

adecvată (art. 241 TCE şi 122 TEuratom).

13. are competenţe privinţa mecanismelor interne ale Consiliului

Autoevaluare. Întrebări: Care este structura organizatorică şi componenţa Consiliului

UE? Care este rolul COREPER în cadrul Consiliului? Arătaţi, pe scur, modul de luare a

deciziilor în cadrul Consiliului?Enumeraţi atribuţiile Consiliului?

Cuvinte cheie: configuratie, formatiune, COREPER, decizie, unanimitate, majoritate.


Bucureşti, 2009, p. 257- 280



Denumită şi ,,gardian al tratatelor,, Comisia prin membrii săi, care îşi exercită

funcţiile în totală independenţă, este organul care exprimă interesul general al Uniunii

(art. 245 par. 2 TfUE).

În prezent, Comisia se compune din 27 de membrii (denumiţi comisari), aleşi pe

baza competenţei lor generale şi care oferă toate garanţiile de independenţă, potrivit (art.

245 TfUE). Durata mandatului comisarilor este de 5 ani, mandatul acestora putând fi

reînnoit. Numirea are loc în termen de şase luni de la alegerile Parlamentului European.

Procedura de numire a comisarilor se desfăşoară potrivit art. 17 TUE-nou, sub rezerva

art. 234 TfUE dacă este cazul, după cum urmează:

1. Guvernele statelor membre desemnează, de comun acord, persoana pe carte

intenţionează să o numească preşedinte al Comisiei.

2. Guvernele statelor membre, de comun acord cu preşedintele desemnat,

desemnează celelalte persoane pe care intenţionează să le numească membri ai Comisiei.

48

3. Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei astfel desemnaţi sunt supuşi, ca

organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European.

4. După aprobarea Parlamentului European, preşedintele şi ceilalţi membri ai

Comisiei sunt numiţi, de comun acord, de guvernele statelor membre.

Dintre membri astfel desemnaţi, Comisia numeşte unul sau doi vicepreşedinţi (art.

248 TfUE).

Subsecţiunea 2. Funcţionarea Comisiei Comisia funcţionează ca organ colegial, potrivit

dispoziţiilor Regulamentului de procedură, îndeplinindu-şi misiunea cu respectarea

orientărilor politice stabilite de preşedintele său (art. 250 alin. 1 TfUE, coroborat cu art. 1

din Regulamentul său).

În funcţionarea Comisiei, preşedintele un are rol determinant. Potrivit art. 4 din

Regulamentul de procedură, deciziile Comisiei sunt adoptate: în şedinţă (5 -11 din

Regulament) sau, prin procedură scrisă (art. 12 din Regulament), prin procedură de

abilitare (art. 13 din Regulament), prin procedură de delegare (art. 14 din Regulament).

Coordonarea generală a structurilor interne ale Comisiei este asigurată de

Secretariatul General, care se ocupă de pregătirea şi ţinerea reuniunilor săptămânale ale

Comisiei. Secretariatul general este condus de Secretarul general, care răspunde direct în

faţa preşedintelui.

►Serviciile Comisiei (art. 19-21 din Regulament). Pentru pregătirea şi

desfăşurarea acţiunilor sale, Comisia dispune de servicii, structurate în direcţii generale şi

servicii asimilate. Serviciile şi direcţiile generale ale Comisiei care obligatoriu trebuie

consultate sunt: serviciul juridic, direcţia generală responsabilă pentru probleme de buget,

de personal, de administraţie, direcţia generală însărcinată cu controlul financiar, pentru

documentele anterior prezentate, în măsura în care este nevoie.


Atribuţiile Comisiei Europene sunt prevăzute, într-un cadru general, în art. 17

TUE-nou, care prevede că ,,Pentru asigurarea funcţionării şi dezvoltării pieţei comune,

Comisia:

49

- veghează la aplicarea dispoziţiilor prezentului tratat (este vorba despre TCE) şi a

măsurilor luate de instituţii în virtutea acestuia; această atribuţie corespunde calităţii

Comisiei atât de utilizate în doctrina juridică de ,,gardian al tratatelor comunitare

(Uniunii, n. a),,.

- formulează recomandări sau avize în materiile care fac obiectul TCE, dacă acesta

prevede în mod expres sau dacă Comisia le consideră necesare;

- dispune de putere de decizie proprie şi participă la procesul de formare a actelor

Consiliului şi Parlamentului European, în condiţiile prevăzute de TCE;

- exercită atribuţiile conferite de Consiliu (Uniunii Europene, n. a) pentru aplicarea

normelor stabilite de acesta.

De asemenea, TCE detaliază în numeroase dispoziţii ale sale aceste atribuţii şi nu în

ultimul rând în diverse dispoziţii prezentate exhaustiv adaugă alte atribuţii ale Comisiei

Europene.

Autoevaluare: În ce constă calitatea de ,,gardian al tratatelor ,, şi craacterul

supranaţional al Comisiei Europene? Prezentaţi procedura de numire a comisarilor?

Cum sunt adoptate deciziile Comisiei? Enumeraţi atribuţiile Comisiei?Arătaţi în ce

constă participarea Comisiei la formarea actelor Coniliului şi Parlamentului? Ce

este ,,practica utilizării comitetelor în procesul de execuţie,, sau ,,comitologia,,?

Cuvinte cheie: gardian al tratatelor, comisar european, organ colegial, procedură de

delegare, procedură de abilitare.


Bucureşti, 2009, p. 280 – 307

Sectiunea 5. Curtea de Justiţie Uniunii Europene

Subsecţiunea 1. Reglementarea şi funcţiile Curţii de Justiţie a UE. Curtea de Justiţie

prevăzută în art. 13 al TUE-nou, are misiunea de a asigura interpretarea şi aplicarea

unitară a dreptului comunitar, şi un rol proeminent în sistemul de protecţie

jurisdicţională stabilit de TCE.

50

► Funcţiile Curţii de Justiţie a EU. Curtea de Justiţie îndeplineşte următoarele funcţii: este

jurisdicţie internaţională, interstatală, constituţională, administrativă, supremă (a unei

federaţii de state), şi instanţă de arbitraj.

Subsecţiunea 2. Competenţa Curţii de Justiţie (CJUE)

Pe plan material, aplicarea dreptului uniunii este partajată între instanţele

naţionale şi jurisdicţia uniunii; pe plan funcţional, interpretarea dreptului uniunii este,

cel puţin în ultim resort, monopolizată de către Curte.

Subsecţiunea 1. Competenţa materială. Curtea de Justiţie are o competenţă de

atribuire, expres prevăzută în tratat. Astfel că, litigiile dintre Comunităţi şi state sau

persoane fizice sau juridice nu sunt date în competenţa Curţii în mod automat,

neexcluzându-se prin urmare competenţa instanţelor naţionale, acestea din urmă fiind

ridicate, în consecinţă, la rangul de instanţă de drept comun pentru aplicarea dreptului

uniunii.

► Competenţa funcţională. Competenţa funcţională priveşte două aspecte:

- primul aspect se referă la interpretarea obiectivă care este rezervată CJUE,

abilitată să interpreteze dreptul uniunii şi să examineze validitatea actelor

instituţionale (potrivit art. 267 TfUE şi 150 TEuratom);

- al doilea aspect presupune aplicarea concretă, aplicare ce intră în sarcina

judecătorului intern..

Subsecţiunea 3. Organizarea Curţii de Justiţie UE

► Curtea de justiţie – instanţă reprezentativă

Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi asistată de 8 avocaţi generali.

Ei sunt de altfel obligaţi să acţioneze în totală independenţă. O funcţie nouă şi

necunoscută în numeroasele sisteme juridice naţionale este dată de prezenţa avocaţilor

generali. Aceştia sunt însărcinaţi cu „prezentarea publică în toată imparţialitatea şi în

toată independenţa a concluziilor motivate asupra cauzelor supuse Curţii de Justiţie,

în vederea asistării acesteia la realizarea misiunii sale“ (art. 252 TfUE).

Subsecţiunea 2. Statutul membrilor Curţii de Justiţie

51

Statutul judecătorilor şi avocaţilor generali le permite acestora să-şi îndeplinească

misiunea cu continuitate şi deplină independenţă. Durata fixată pentru funcţiile lor este de 6

ani, cu posibilitatea de a fi reînnoiţi. Curtea îl numeşte dintre avocaţii generali pe prim

avocatul general, pe o perioadă de un an, astfel încât pe durata mandatelor de şase ani

aproape toţi avocaţii generali vor putea îndeplini această funcţie. El va prezida întrunirile

acestora şi va încredinţa fiecare cauză unuia dintre ei de îndată ce a fost desemnat

judecătorul raportor. Pe timpul exercitării mandatului lor, judecătorii şi avocaţii generali

se bucură de privilegii şi imunităţi.Judecătorii îşi aleg dintre ei Preşedintele Curţii, prin

vot secret, pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire.

► Colaboratorii Curţii de Justiţie

Pe lângă Curte funcţionează grefa deservită de un grefier şi de grefierul asistent.

Grefierul este numit pentru 6 ani de către Curte. Funcţiile sale sunt de două categorii. Se

reliefează, în acest context, funcţionarii şi agenţii Curţii, din care cea mai mare parte o

constituie serviciul lingvistic al acesteia. Fiecare judecător (inclusiv Preşedintele) şi

avocatlgeneral este asistat de trei referenţi, jurişti calificaţi, în mod obişnuit doctori în

drept, aleşi intuitu personae.

► Camerele

În interiorul Curţii au fost instituie camere. Art. 16 din Statutul Curţii de Justiţie

prevede formarea unor camere compuse din 3 sau 5 judecători (potrivit reglementării

precedente Tratatului de la Nisa – art. 221 TCE – se puteau constitui şi camere din 7

judecători). Curtea a creat în practică, pe lângă formaţia în plen sau mare plen, micul

plen format de obicei din 7 sau 9 judecători în funcţie de importanţa şi dificultatea cazului.

Din reunirea a două camere de 3 şi 5 judecători, plus preşedintele Curţii, se formează micul

plen. Judecătorii îşi aleg dintre ei preşedinţii camerelor. Preşedinţii camerelor compuse

din cinci judecători sunt aleşi pentru 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură

dată. Marea cameră cuprinde unsprezece judecători şi este prezidată de preşedintele

Curţii. Astfel, din marea cameră fac parte: preşedinţii camerelor formate din cinci

judecători şi alţi judecători desemnaţi în conformitate cu condiţiile prevăzute în Regulile de

procedură.

52

Subsecţiunea 4. Funcţionarea Curţii de Justiţie.

Datele şi orele şedinţelor Curţii, respectiv ale camerelor, sunt fixate de preşedintele

Curţii sau de preşedintele fiecărei camere, după caz.bŞedinţa în plen presupune în mod

obligatoriu un cvorum de 9 judecători şi de 3 sau 5 judecători pentru camere. În prezent,

cvorumul este de 3 judecători în camere, 9 judecători în marea cameră şi de 11 judecători

pentru şedinţa în plen.

Curtea nu poate delibera valabil decât în număr impar (art. 15 din statut), iar

preşedintele nu are vot preferenţial. Deliberarea Curţii sau camerelor are loc în camera de

consiliu şi numai între judecătorii care au participat la faza orală a procedurii; avocatul

general nu este prezent. În lipsa consensului, deciziile sunt luate printr-un vot majoritar.

Hotărârea pronunţată nu comportă nici o precizare asupra modalităţii de vot folosită

(unanimitate sau majoritate de voturi). Deciziile Curţii sunt deci colective şi îi angajează în

întregime.

Subsecţiunea 4. Acţiunile în faţa Curţii de Justiţie – potrivit competenţei acesteia.

Acţiunile potrivit competenţei Curţii sunt:

- controlează legalitatea actelor uniunii, atribuţie realizată îndeosebi pe calea

acţiunii în anulare (art. 263 TfUE şi 14 TEuratom), a excepţiei de ilegalitate (277 TfUE

şi 156 TEuratom) şi pe calea acţiunii în carenţă (art. 265 TfUE).

- interpretează regulile comunitare sau să examineze validitatea actelor

instituţiilor (art. 267 TfUE), art. 150 TEuratom) pe calea trimiterii prejudicire.

● soluţionează acţiunile cu privire la repararea pagubelor cauzate de instituţiile

comunitare sau de funcţionarii, agenţii acestora (art. 268 şi 340 TfUE, art. 151

TEuratom);

● soluţionează acţiunile introduse de funcţionarii publici comunitari (art. 270

TfUE );

● poate deveni instanţă arbitrală (potrivit art. 272 TfUE, art. 153 TEuratom),

soluţionând acele litigii care îi sunt încredinţate spre rezolvare ca urmare a unei clauze de

arbitraj (compromisorie) cuprinsă într-un contract încheiat de, sau în numele comunităţilor.

53

● examinează recursurile introduse împotriva deciziilor Tribunalului de

Primă Instanţă (TPI), care sunt limitate, potrivit art. 256 TfUE şi art. 56 din Statutul

Curţii, la aspectele de drept. Curtea acţionează prin urmare ca instanţă de recurs.

● reexaminează în mod excepţional deciziile date de TPI, atât în cauzele ce

privesc contestarea deciziilor camerelor jurisdicţionale create potrivit art. 256 TfUE (fost

225 introdus prin Tratatul de la Nisa), cât şi în procedura privind trimiterile pentru

pronunţarea unei hotărâri prejudiciare, potrivit condiţiilor prevăzute de Statut, când există

un risc serios de natură a afecta unitatea şi coerenţa dreptului comunitar.

● soluţionează orice litigiu între statele membre care priveşte obiectul Tratatului,

dacă litigiul îi este supus potrivit unui compromis încheiat de părţi (art. 273 TfUE, art. 154

TEuratom); reglementează litigiile dintre Comisie şi statele membre (art. 258 TfUE, art.

141 TEuratom), ori dintre statele membre (art. 259 TfUE şi art. 143 TEuratom). În aceste

ipoteze, Curtea se prezintă ca o instanţă internaţională.

● are competenţă consultativă, care-i permite să emită avize asupra propunerilor

referitoare la revizuirea tratatelor şi la compatibilitatea acordurilor externe cu prevederile

tratatelor comunitare, potrivit art. 218 TfUE (fost 300 lit. c. TCE)..

În privinţa competenţei „ratione personae“, Curtea de Justiţie este abilitată să

soluţioneze litigii între statele membre, între acestea şi instituţii comunitare – Comisie, Consiliu,

precum şi dintre instituţiile comunitare, respectiv Comisie, Consiliu, Parlament. Ea are, de

asemenea competenţa să soluţioneze litigii şi între particulari, persoane fizice sau juridice,

resortisanţi ai statelor membre şi aceste state membre, sau între particulari şi organele

comunitare.

► Acţiunea în anulare

Acţiunea în anulare este o acţiune directă îndreptată împotriva unui act adoptat de

o instituţie comunitară. Pe această cale se contestă validitatea actului şi se urmăreşte

anularea lui.

► Excepţia de ilegalitate

54

Particularii (persoane fizice şi persoane juridice) nu pot ataca acte generale

comunitare cu valoare normativă – decizii sau regulamente – prin intermediul acţiunii în

anulare. Dar, cu ocazia punerii în discuţie a unei decizii individuale nerespectate, ei pot

invoca ilegalitatea actelor sus menţionate, indirect, prin intermediul excepţiei de ilegalitate

a actului general pe baza căruia a fost emisă decizia individuală.

Excepţia de ilegalitate este prevăzută de articolele 277 TfUE şi 156 TEuratom în

termeni foarte generali: orice parte poate, cu ocazia unui litigiu ce pune în discuţie un

regulament al Consiliului sau Comisiei, să invoce inaplicabilitatea acestui regulament

pentru toate motivele susceptibile de a fi invocate în sprijinul acţiunii în anulare.

► Acţiunea în carenţă.

Acţiunea în carenţă permite sancţionarea unei rezistenţe ilegale a Consiliului,

Comisiei sau Parlamentului, iar prin Tratatul asupra Uniunii, a fost adăugată la această listă

şi Banca Centrală Europeană.

Subsecţiunea 4. Acţiunile în plină jurisdicţie Acţiunile în plină jurisdicţie sunt:

- acţiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligaţiilor ce

le revin prin Tratatele comunitare. Curtea de Justiţie are competenţa exclusivă, potrivit

art. 258-260 TfUE, art. 141-143 TEuratom, de a judeca statele membre pentru

neîndeplinirea obligaţiilor impuse de Tratate şi de dreptul comunitar în general.

- acţiunea împotriva sancţiunilor pecuniare. Dreptul de a impune sancţiuni

pecuniare este acordat Comisiei de către Consiliu în TfUE (fost TCE), prin regulamentele

adoptate în diverse materii (în special în materie de concurenţă).

- acţiuni introduse de funcţionarii publici comunitari. Acţiunea este prevăzută

în art. 270 TfUE şi 152 TEuratom. Categoria funcţionarilor publici comunitari cuprinde

oficialii comunităţilor şi alţi funcţionari.

- acţiunea în responsabilitate extracontractuală a Comunităţilor Europene.

Acţiunea pentru acordare de despăgubiri este deschisă statelor sau persoanelor fizice şi

juridice într-un termen de cinci ani, ce curge din momentul producerii prejudiciului,

împotriva instituţiei care este autoarea actului prejudiciabil.

► Recursul împotriva deciziilor Tribunalului de Primă Instanţă

55

Curtea de Justiţie este şi instanţa de recurs. Potrivit dispoziţiilor art. 256 par. 1

TfUE, deciziile pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă în cauzele avute în vedere

de articolele 263 TfUE (acţiune în anulare), 265 TfUE (acţiune în carenţă), 268 TfUE

(acţiune în răspunde extracontractuală), 300 TfUE şi 313 TfUE precum şi în cazul altor

categorii de acţiuni care sunt prevăzute în statutul Curţii de Justiţie.

► Trimiterea prejudicară în faţa Curţii de Justiţie.

Potrivit art. 267 TfUE, ,,Curtea de Justiţie este competentă să hotărască cu titlu prejudiciar:

a. asupra interpretării prezentului tratat;

b. asupra validităţii şi interpretării actelor adoptate de instituţiile

Comunităţii/Uniunii şi de către Banca Centrală Europeană;

c. asupra interpretării statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului dacă

respectivele statute prevăd aceasta;

Când o astfel de problemă este ridicată în faţa unei instanţe a unui stat membru,

aceasta poate, dacă apreciază că o decizie asupra respectivei probleme este necesară pentru

a pronunţa soluţia sa, să ceară Curţii de Justiţie să statueze asupra acelei probleme.

Când o astfel de problemă este ridicată într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe

naţionale ale cărei decizii nu sunt susceptibile de recurs jurisdicţional de drept intern,

această instanţă este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie.

Subsecţiunea 6. Tribunalului de Primă Instanţă (TPI) - Tribunalul

TPI a fost creat prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1988 în condiţiile în care

volumul de activitate al Curţii devenise incompatibil cu exigenţele unei bune administrări a

justiţiei.

► Organizarea şi funcţionarea Tribunalului

Tribunalul este format din 27 membri (judecători). Ei sunt desemnaţi după

modalităţile fixate de regulamentul de procedură. Ca şi membrii Curţii, membrii TPI sunt

numiţi de comun acord pentru 6 ani de guvernele statelor membre. Reînnoirea parţială a

membrilor se face la trei ani, ei putând fi realeşi. Membrii Tribunalului desemnează dintre

ei un preşedinte pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea de a fi reînnoit. Tribunalul

îşi are sediul pe lângă Curte. Independenţa sa funcţională este garantată de existenţa unei

grefe distincte, la conducerea căreia Tribunalul numeşte grefierul, căruia îi fixează

statutul.

56

► Competenţa Tribunalului de Primă Instanţă

Competenţa materială a Tribunalului ca fiind o competenţă de atribuire.Există

însă categorii de acţiuni şi proceduri ce intră în competenţa Tribunalului, care necesită o

examinare de fapte complexe.

Consiliul, statuând în unanimitate asupra cererii Curţii de Justiţie şi după

consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, fixează categoriile de acţiuni în primă

instanţă ce intră în competenţa Tribunalului. Astfel, Art. 168 A, în versiunea AUE,

autoriza transferul către TPI a tuturor acţiunilor formulate de către persoanele fizice sau

juridice.

De asemenea, TPI este instanţă de apel în privinţa deciziilor camerelor

jurisdicţionale (art. 257 TfUE).

Subsecţiunea 7. Camerele Jurisdicţionale. Tribunalul Funcţiei Publice.

Prin tratatul de la Nisa, în art. 257 TfUE, s-a preconizat instituirea unor camere

juridicţionale independente şi specializate în unele litigii tehnice, competente să

soluţioneze în primă instanţă litigiile între Comunitate şi funcţionarii săi. Ca urmare a

Declaraţiei - anexă la Tratatul de la Nisa referitoare la art. 257 TfUE, a fost adoptată

Decizia Consiliului Nr. 2004 din 2 nov. 2004 care reglementează instituirea

Tribunalului Funcţiei Publice, renunţându-se la denumirea de cameră jurisdicţională.

Acesta se organizează pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă.

Autoevaluare. Întrebări: Ce cuprinde jurisdicţia Uniunii? Care sunt funcţiile Curţii de

Justiţie, şi încercaţi să le definiţi ? Ce instanţe aplică dreptul Uniunii, şi care instanţe îl

interpretează? Din ce este compusă Curtea de Justiţie şi prezentaţi statutul membrilor şi

colaboratorilor Curţii? Arătaţi care sunt acţiunile ce pot fi deduse în faţa Curţii de

Justiţie, potrivit competenţei materiale a acesteia? Definiţi fiecare acţiune, arătaţi care

sunt actele ce pot fi atacate la Curte şi tipurile de reclamanţi, pentru fiecare acţiune în

parte?

Cuvinte cheie: competentă materială, comptentă functională, impartialitate, avocat general,

referent, anulare carentă, reexaminare, recurs, trimitere prediciară, exceptie de ilegalitate


Bucureşti, 2009, p. 307- 363.

57


Subsecţiunea 1. Reglementarea şi organizarea Curţii de conturi (art. 285 – 287 TfUE).

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene, Curtea de conturi dobândeşte statutul de

instituţie a Comunităţilor Europene. Curtea de Conturi este compusă dintr-un

reprezentant al fiecărui stat membru, al cărui mandat este de şase ani cu posibiliatea de

a fi reînnoit. Potrivit art. 271 TfUE, ,,membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre persoanele

care fac parte sau au făcut parte din instituţiile de control extern din ţările lor ori care au o

calificare speicală pentru această funcţie. Ei trebuie să ofere toate garanţiile de

independenţă,,. Membrii Curţii de conturi sunt numiţi de Consiliu, care hotărăşte în

unanimitate, după consultarea Parlamentului,,. Membrii Curţii de Conturi desemnează

dintre ei preşedintele Curţii de Conturi, pe o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate

fi reînnoit.

Subsecţiunea 2. Atribuţiile Curţii de Conturi

,,Curtea de conturi asigură controlul conturilor (art. 285 TfUE),, este dispoziţia care

exprimă în esenţă competenţa instituţiei, pentru ca, în articolele următoare să detalieze în ce

constă controlul pe care-l efectuează. Potrivit art. 287 TfUE, competenţa de control a

Curţii de conturi constă în faptul că:

1. examinează conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii, inclusiv, ale

oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest

control.

2. examinează legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna

gestiune financiară. Curtea de Conturi are competenţa de a întocmi un raport anual după

încheierea fiecărui exerciţiu financiar. Acest raport este transmis celorlalte instituţii ale

Comunităţii şi este publicat în JOUE, alături de răspunsurile formulate de aceste instituţii la

observaţiile Curţii (art. 287 par. 4 alin. 1 TfUE).

Curtea de conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, mai ales sub

forma rapoartelor speciale, asupra uanor chestiuni specifice şi poate emite avize la

cererea uneia dintre celelalte instituţii ale Comunităţii (art. 287 par. 4 alin. 2 TfUE).

58

Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă cu majoritatea membrilor

Curţii de Conturi. Curtea de conturi:

- asistă Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de control

privind executarea bugetului, emiţând la cererea acestora avize consultative şi opinii de

specialitate, în probleme legate de încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.

- sesizează Curtea de justiţie cu o acţiune în anularea actelor adoptate cu

încălcarea prerogativelor sale, potrivit art. 263 alin. 3 TfUE.

- are competenţe decizionale, astfel că, art. 287 par. 4 alin. 5 TfUE prevede dreptul

Curţii de conturi de a-şi stabili Regulamentul de procedură.

Autoevaluare. Întrebări: Din ce este compusă Curtea de Conturi, şi care sunt atribuţiile

acesteia?

Cuvinte cheie: raport anual, aviz, raport special




Subsecţiunea 1 Reglementarea Banca Centrală Europeană (art. 13 TUE – nou), –

denumită prescurtat BCE - a fost înfiinţată la 1 iunie 1998, după modelul Băncii Federale

Germane - Deutsche Bundesbank. Are sediul la Frankfurt (Germania). Politica monetară a

Uniunii Europene se realizează prin Sistemul European al Băncilor Centrale - SEBC,

Eurosistemul şi Banca Centrală Europeană- BCE. SEBC include BCE şi băncile

centrale naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene, indiferent dacă au adoptat sau

nu moneda euro (art. 129 alin. 1 TfUE). Eurosistemul include BCE şi băncile centrale

naţionale ale statelor membre care au adoptat moneda euro (formează aşa numită zonă

euro).

Subsecţiunea 2. Compunerea şi competenţa Băncii Centrale Europene

Potrivit art. 129 TfUE, BCE are personalitate juridică. Banca Centrală Europeană

este condusă de către Consiliul guvernatorilor şi Comitetul director. Începând cu etapa a

III a UEM s-a constituit în cadrul BCE, Consiliul general al BCE.

59

Banca Centrală Europeană are următoarele atribuţii:

- are dreptul exclusiv să autorizeze emisiunea de bancnote în

Uniune/Comunitate. BCE şi băncile centrale naţionale pot emite asemenea bancnote.

Statele membre pot emite bancnote metalice, sub rezerva aprobării volumului emisiunii de

către BCE. De asemenea, BCE poate adopta măsuri pentru armonizarea valorilor

unitare şi specificaţiilor tehnice ale tuturor monedelor metalice destinate circulaţiei, în

măsura necesară pentru asigurarea bunei lor circulaţii în interiorul Uniunii/Comunităţii (art.

128 TfUE);

- adoptă regulamente privind constituirea de către instituţiile de credit din

statele membre de rezerve obligatorii la BCE şi la băncile centrale naţionale (art. 132

par. 1);

- ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor conferite de SEBC, în baza

Tratatului CE şi a statutului SEBC (art. 132 par. 1 TfUE);

- emite recomandări şi avize care nu au forţă obligatorie (art. 132 par. 2 din

TfUE şi art. 34 din Statutul SEBC şi BCE)

- prezintă avize instituţiilor sau organismelor comunitare competente sau

autorităţilor naţionale (art. 127 par. 4 TfUE şi art. 4 din Statutul SEBC şi BCE).

- participă la instituţii monetare internaţionale şi stabileşte relaţii cu băncile

centrale şi instituţiile financiare din alte ţări, precum şi cu organizaţiile

internaţionale.

Autoevaluare: Din ce se compune Sistemul European al Băncilor Centrale? Care sunt

atribuţiile Băncii Centrale Europene?

Cuvinte cheie: eurosistem, institutii financiare, rezerve.



Fondul mediu de timp alocat pentru studiu Individual –este de 7 ore.

Cuprins

60

Unitatea 7. Alte organisme ale Uniunii Europene

Secţiunea 1. Comitetul Economic şi social (CES) şi Comitetul Ştiinţific Euratom


Secţiunea 3. Banca Europeană de Investiţii (BEI)

Organele consultative ale Uniunii sunt: Comitetul Economic şi Social şi

Comitetul regiunilor; în art. 308, 309, este reglementată Banca Europeană de Investiţii

(TfUE în art. 300- 307).

Secţiunea 1. Comitetul Economic şi Social (al CES) şi Comitetul Ştiinţific al Euratom

► Reglementarea Comitetului Economic şi Social. Comitetul Economic şi social

asigură legătura dintre Comunităţi şi diferitele categorii socio-profesionale ale vieţii

economico-sociale, în vederea implicării acestora în actul de decizie comunitară sub

forma consultării în situaţia în care se urmăreşte adoptarea unor decizii cu implicaţii

economice, sociale, legate în special de condiţiile de viaţă.

Comitetul Economic şi Social este reglementat de art. 157-262, Regulamentul său

de procedură intrat în vigoare de la data de 1 august 2002 şi de Statutul membrilor

Comitetului Economic şi Social adoptat la 11 decembrie 2003. Sediul CES se află la

Bruxelles.

► Compunerea şi competenţa Comitetului Economic şi Social - denumit

prescurtat, CES.

Potrivit art. 273 TfUE, Comitetul Economic şi Social are caracter consultativ.

Misiunea sa este de a asista Consiliul şi Comisia (art. 3 par. 2 TUE- nou). Este compus

din 344 membri, reprezentanţi ai diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale, mai

ales ai producătorilor, agricultorilor, transportatorilor, lucrătorilor, comercianţilor şi

meşteşugarilor, ai profesiunilor liberale şi ai reprezentanţilor interesului general (art. 300

alin. 2 TfUE). Dintre membrii săi, Comitetul îşi desemnează preşedintele şi biroul, pentru

o perioadă de doi ani. Comitetul cuprinde secţii specializate pentru principalele domenii

reglementate de Tratatul CE.

Comitetul îşi stabileşte Regulamentul intern, care la rândul lui, stabileşte modul

de compunere şi regulile de competenţă ale secţiilor specializate şi subcomitetelor.

Comitetul este consultat în mod obligatoriu de Consiliu sau de Comisie

61

în cazurile prevăzute de Tratatul CE, sau ori de câte ori aceste instituţii consideră oportună

o astfel de consultare.

Comitetul are un drept de iniţiativă în a emite avize în toate cazurile în care

consideră oportun. În acest sens, Consiliul sau Comisia fixează un termen pentru a-şi

prezenta avizul, care nu poate fi mai scurt de o lună. Comitetul Ştiinţific al EURATOM

îşi desfăşoară activitatea în domeniul specific al energiei atomice. Acest Comitet este

consultat obligatoriu de Consiliu Uniunii sau de Comisie, atunci când se intenţionează

adoptarea unui act comunitar în domeniul său de comptenţă.


► Reglementarea Comitetului Regiunilor. Reglementarea acestui organism este

asigurată de dispoziţiile art. 305-307 TCE şi de Regulamentul de procedură al Comitetului

Regiunilor din 6 decembrie 2006, intrat în vigoare din 1 februarie 2007. Ca şi CES,

Comitetul Regiunilor are caracter consultativ, fiind compus din reprezentanţi ai

comunităţilor regionale şi locale, care fie sunt aleşi în cadrul unei autorităţi regionale sau

locale, fie răspund din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese (art. 305 TfUE, fost

art. 263 alin.1 TCE, modificat prin Tratatul de la Nisa). Sediul comitetului regiunilor este la

Bruxelles.

► Compunerea şi competenţa Comitetului Regiunilor. Comitetul Regiunilor

este compus dintr-un număr de membrii şi tot atâţea supleanţi. Numărul membrilor

Comitetului nu poate depăşi 350 de persoane, în prezent acesta fiind de 344. Fiecare stat

membru are un anumit număr de locuri, repartizarea lor fiind asemănătoare cu aceea din

cadrul CES. Membrii Comitetului sunt numiţi pe o perioadă de patru ani de către Consiliu,

care hotărăşte în unanimitate, la propunerea statelor membre. Mandatul lor poate fi

reînnoit. Comitetul îşi stabileşte regulamentul intern.

Comitetul regiunilor îşi desemnează dintre membrii săi preşedintele şi biroul,

pentru o durată de doi ani. Preşedintele, biroul, adunarea plenară şi comisiile, asigură

conducerea Comitetului Regiunilor.

Comisiile Comitetului sunt constituite la începutul fiecărui mandat de adunarea

plenară, care îi stabileşte componenţa şi atribuţiile. Comisiile sunt conduse de un

preşedinte, un vicepreşedinte şi cel mult doi vicepreşedinţi. La nivelul Comitetului exista

62

încă trei alte structuri de lucru: delegaţiile naţionale, grupurile politice şi grupurile

interregionale.

Delegaţiile naţionale grupează toţi membrii Comitetului care provin din aceeaşi

ţară. Ele sunt conduse de un preşedinde ales de membrii delegaţiei şi la acest nivel se

stabileşte şi organizarea lor internă (art. 2 din Regulamentul de procedură).

Comitetul este consultat, în mod facultativ, de Consiliu sau de Comisie în

cazurile prevăzute de Tratatul CE, sau, ori de câte ori aceste instituţii consideră oportună o

astfel de consultare.

Comitetul îşi prezintă avizul, pentru care Consiliul sau Comisia fixează un

termen, care nu poate fi mai mic de o lună, socotit de la data la care preşedintele primeşte

comunicarea ce îi este adresată în acest scop.

În anumite cazuri, Comitetul poate fi consultat şi de Parlamentul European.

Comitetul poate emite un aviz şi din proprie iniţiativă, în cazurile în care consideră acest

lucru. Avizul Comitetului împreună cu procesul-verbal al deliberărilor sunt transmise

Consiliului şi Comisiei.

Secţiunea 3. Banca Euopeană de Investiţii

► Reglementarea şi compunerea Băncii Europene de Investiţii

Este reglementată de art. 308-309 TfUE. Banca europeană de investiţii este

organism financiar care se autofinanţează, fiind independentă de bugetul Uniunii Europene.

Banca este finanţată prin împrumuturi de pe pieţele de capital, le reorientează apoi, fără

scop lucrativ, în direcţia investiţiilor prioritare ale Uniunii.

BEI are personalitate juridică, acţionează în limitele ce-i sunt conferite prin TfUE şi

prin statutul prevăzut în Protocolul anexă la Tratat (art. 308 TfUE).

Membrii Băncii sunt statele membre. Acţionarii băncii – statele membre ale Uniunii

Europene – subscriu colectiv la capitalul băncii, iar contribuţia fiecărei ţări reflectă puterea

economică a acesteia în Uniune. BEI este este organizată după cum urmează:

a. Consiliul guvernatorilor, asigură conducerea BEI;

b. Consiliul de administraţie

c. Comitetul de direcţie.

d. Comitetul de verificare, numit de Consiliul guvernatorilor.

63

►Competenţa Băncii Europene de Investiţii

BEI cooperează cu instituţiile UE, reprezentanţii săi participă în comitetele

Parlamentului European, iar Preşedintele BEI participă la reuniunile Consiliului, atunci

când se întâlnesc miniştrii economiei şi finanţelor din statele membre. Apelând la pieţele de

capital şi la resursele sale proprii, BEI are misiunea să contribuie la dezvoltarea

echilibrată şi neîntreruptă a pieţei comune în interesul Comunităţii (art. 309 TfUE).

În acest scop, Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi garanţii şi fără a

urmări un scop lucrativ, finanţarea, în toate sectoarelor de activitate a numeroase

proiecte.

De asemenea, BEI facilitează finanţarea programelor de investiţii, conjugată cu

asistenţa acordată de fondurile structurale şi de alte instrumente financiare ale

Comunităţii

Autoevaluare. Întrebări: Ce funcţii îndeplinesc organismele Uniunii? Arătaţi atribuţiile

fiecărui organism?

Cuvinte cheie: consultativ, regional, sectii specializate, regulament inter, competentă.


Bucureşti, 2009, p. 368-377

Fondul mediu de timp mediu alocat pentru Studiu Individual – este de o oră.

Cuprins

Unitatea 8

Piata internă a Uniunii Europene. Libertăţile fundamentale ale Uniunii Europene

Secţiunea 1. Libera circulaţie a mărfurilor în UE

Secţiunea 2. Libera ccirculaţie a persoanelor în UE.

Secţiunea 3. Libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor în UE

Secţiunea 4. Libera circulaţie a serviciilor în UE

Secţiunea 1. Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Eurpeană

64

Scopul dispoziţiilor Tratatelor ce instituie această libertate este de a crea în statele

membre o piaţă unică, liberă de orice restricţii interne asupra comerţului, prezentând o

poziţie comercială unică în reşaţiile cu statele terţe. Petru aceste considerente Tratatul a

urmărit:

- Realizarea unei uniuni vamale prin desfiinţarea între statele membre a taxelor

vamale asupra importurilor şi exporturilor, a taxelor cu efect echivalent, precum şi

adoptarea de tarife comune cu statele terţe (deci o politică comercială comună).

- Eliminarea între statele membre a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea

mărfurilor, ca şi a tuturor celorlalte ,,măsuri cu efect echivalent,,. Aceste prevederi se aplică

atât produselor industriale cât şi a acelor agricole originare din Uniune sau prodes în libera

practică.

Autoevaluare. Întrebări: În ce constă uniunea vamalăşi barierele fiscale? Ce este tariful

vamal comum?Enumeraţi regulile aplicabile măsurilor privind importurile şi exporturile

între statele membre ale Uniunii Europene ? Definiţi ,,măsurile cu efect echivalent,,

restricţiilor cantitative? Ce sunt mponopolurile de stat cu caracter comercial?

Secţiunea 2. Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană. Concept şi

domeniu de aplicaţie

În conţinutul libertăţii de circulaţie a persoanelor sunt incluse două domenii bine

delimitate. Primul se identifică cu un ansamblu de drepturi privind circulaţia fizică sau

teritorială căci, deşi, libertatea fizică de deplasare

şi rezidenţa apar doar menţionate în art. 54 TfUE (fost art. 48 TCE), oricare dintre cele

patru libertăţi economice implica ,,un ansamblu de drepturi de mişcare fizică: o libertate de

circulaţie, în sensul cel mai riguros al termenului care apare ca substrat comun celor patru

libertăţi ale Uniunii,,. În al doilea , conceptul de libertate de circulaţie a persoanelor conţine

un mandat de interzicere a discriminării pe motiv de naţionalitate, care, formulat în mod

pozitiv, se traduce, în legătură cu aspectele apărute în dreptul uniunii, printr-o echivalare

legală a ,,străinului comunitar,, cu ,,naţionalul,, în aplicarea principiului general de

tratament egal.

65

Autoevaluare. Întrebări: Definiţi următoarele noţiuni: ,,lucrător (salariat),, în dreptul

uniuni, premisul european de muncă. Care sunt condiţiile obţinerii cărţii de şedere?

Definiţi dreptul de rezidenţă, respectiv, noţiunea de rezident? Definiţi următoarele

expresii: dreptul de a acircula, dreptul de arezida, dreptul la muncă.

Secţiunea 3. Libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor

Pentru a asigura libera circulaţie a capitalurilor, statele membre trebuie ,,să

abolească între ele însele toate restricţiile asupra circulaţiei capitalului aparţinând

persoanelor rezidente în statele membre şi orice discriminare bazată pe cetăţenia sau locul

rezidenţei părţilor sau pe locul unde un astfel de capital investit,,.Beneficiarii acestei

libertăţi sunt cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene (potrivit art. 25 TfUE, care

interzice orice discriminare fondată pe cetăţenie), precum şi cetăţenii aparţinând unor terţe

state care au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru al UE în conformitate cu directiva de

liberalizare din anul 1988 (Directiva 361 din 24 iunie 1988), de vreme ce directiva de

liberalizare din 1988 extinde câmpul de aplicare a articolului 63 TfUE (fost 56 TCE).

Stabilirea criteriilor după care se acordă dreptul de reşedinţă persoanelor fizice sau juridice

revine legislaţiei proprii fiecărui stat membru al UE.

Autoevaluare. Întrebări: Definiţi regimul juridic al ,,mişcărilor de capitaluri,,. În ce

constă: ,,prevenirea spălării banilor,, disciplina instituţiilor financiare

Secţiunea 4. Libera circulaţie a serviciilor în UE. Dreptul de stabilire a nesalariaţilor.

Libera circulaţie a bunurilor este prelungită de libertatea de stabilire a celor care

produc (industriaşi, comercianţi), denumiţi nesalariaţi. Libertatea de stabilire a

nesalariaţilor se aplică persoanelor fizice dar şi societăţilor. Nu se poate separa libertatea

prestărilor de servicii de libertatea de stabilire a nesalariaţilor. Dreptul de stabilire a şi

aplicare a tratamentului naţional nu presupune uniformitatea legislaţiilor, înlătură

particularităţile naţionale.

66

Libertatea de stabilire include, dreptul de a începe şi continua activităţi ca persoane

nesalariate (independente), ceea ce înseamnă dreptul de acces la asemenea activităţi, de a

înfiinţa şi administra întreprinderi, companii şi firme, principalul stabiliment pe teritoriul

Uniunii.

Libertatea de stabilire presupune interzicerea discriminării având drept criteriu de

referinţă condiţii de stabilitate pentru proprii resortisanţi de legea ţării unde se efectuează

acea stabilire.

Autoevaluare. Întrebări: Care sunt măsurile legislative, considerate clauză de poliţie,

care permit să se impună străinilor formalităţi de poliţie, cu excluderea restricţiilor care

ar avea un caracter economic?

Cuvinte cheie: marfă, persoană, capital, plăti, servicii, libertate fundamentală, măsuri cu

efect echivalent.

Bibliografie: Florentina Camelia Stoica, Dreptul Uniunii Europene. Libertăţile

Fundamentale, Editura Universitară, Bucureşti, 2009.

Fondul mediu de timp alocat pentru Studiu Indvidual –SI, este de 3 ore.

Cuprins

Unitatea 9. Mijloacele financiare ale Uniunii Europene

Sectiunea 1. Precizări prealabile.


Sectiunea 3. Procedura bugetară


Sectiunea 1. Precizări prealabile. Regulamentele financiare ce reprezintă baza

legislativă a finantelor Uniunii sunt adoptate de Parlamentul European si Consiliu, care

hotărăsc în conformitate cu procedura legislativă ordinară, după consultarea Curtii de

Conturi.

Regulamentele financiare privesc:

- normele financiare care defines în special procedura care trebuie adoptată pentru

stabilirea si executia bugetului si pentru predarea si verificarea decontărilor,

67

- normele de organizare a controlului răspunderii participantilor la executia

bugetului, în special a ordonatorilor si contabililor.

Parlamentul European, Consiliul si Comisia asigură disponibilitatea mijloacelor

fiananciare care permit Uniunii să îsi îndeplinească obligatiile juridice fată de terti.

Toate veniturile si cheluielile Uniunii trebuie estimate pentru fiecare exercitiu

bugetar si trebuie înscrise în buget.

Bugetul anual al Uniunii este stabilit de Parlamentul European si de Consiliu.

Veniturile si cheltuielile bugetare trebuie să fie echilibrate.


►Resursele proprii ale Uniunii se compun din:

- impozite, prime, sume suplimentare sau compensatorii, ori comisioane si alte

obligatii stabilite sau de stabilit de către institutiile Uniunii cu privire la comertul cu statele

nemembre în cadrul politicii agricole comune si, de asemenea, contributii si alte obligatii

prevăzute în cadrul organizării commune de piată în domeniul zahărului;

- taxe prevăzute în tariful vamal comun si alte taxe stabilite sau de stabilit de către

institutiile Uniunii cu privire la comertul cu statele nemembre;

- rata uniformă aplicată pentru toate statelemembrela bazele de evaluare a taxei pe

valoarea adăugată armonizată, determinată potrivit regulilor Uniunii (baza de evaluare de

luat în calcul în acest scop nu trebuie să depăsească 50% de produsul intern brut pentru

fiecare stat membru).

- rata – de determinat potrivit procedurii bugetare în lumina totalului tuturor

celorlalte venituri – aplicată la suma tuturor produselor nationale brute, venituri provenind

din orice noi obligatii financiare introduce în cadrul unei politici comun (cu conditia ca să

fi fost urmată procedura stabilită de art. 311 TfUE).

►Chltuielile sunt de natură administrativă si operativă (functională).

Cheltuielile administrative sunt destinate functionării institutiilor si altor organisme

ale Uniunii, incluzând cheltuielile de personal, iar cheltuielile operationale sunt cheltuieli

ale Comisiei pentru scopuri economice si sociale, cum ar fi cele destinate: Fondului Social

European, Fondului European Agricol de Garantie, Fondului de Dezvoltare Regională

68

Sectiunea 3. Procedura bugetară (art. 313 – 314 TfUE)

Exercitiul bugetar începe la 1 ianuarie si se încheie la 31 decembrie.

Parlamentul European si Consiliul, hotărând potrivit cu o procedură legisaltivă

specială, adoptă bugetul anual al Uniunii.

Fiecare institutie a Uniunii, cu exceptia Băncii Centrale Europene, întocmeste,

înainte de 1 iulie, o situatie estimativă a cheltuielilor sale pentru exercitiul bugetului

următor.

Propunerea care cuprinde proiectul de buget se prezintă de către Comisie

Parlamentului European si Consiliului până la data de 1 sepetmbrie a anului care precede

anul executiei bugetului. Comisia are dreptul să modifice proiectul de buget în cursul

procedurii până la convocarea comitetului de conciliere.

Consiliul adoptă pozitia sa asupra proiectului de buget si o transmite Parlamentului

European până la 1 octombrie a anului care precede anul exectiei bugetului.

Consiliul informează Parlamentul European asupra motivelor care l-au condus la

adoptarea pozitiei respective.

În termen de 42 de zile de la transmitere, Parlamentul are următoarele posibilităti:

- să aprobe pozitia Consiliului, caz în care bugetul este adoptat,

- să nu ia o hotărâre, si în acest caz bugetul este considerat aprobat,

- să adopte amendamente cu majoritatea membrilor care îl compun. Proiectul astfel

modificat se transmite Consiliului si Comisiei. Presedintele Parlamentului European, în

consens cu presedintele Consiliului, convoacă fără întârziere comitetul de conciliere.

Comitetul de conciliere are misiunea de a ajunge, pe baza pozitiilor Parlamentului

European si al Consiliului, la un acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată

a membrilor Consiliului sau a reprezentantilor lor si cu majoritatea membrilor reprezentând

Parlamentul European, în termen de douăzeci si una de zile de la data convocării sale.

La încheierea procedurii bugetare, presedintele Parlamentului European constată că

bugetul este adoptat definitiv.


69

Comisia, în cooperare cu statele membre, execută bugetul. Statele membre

cooperează cu Comisia astfel încât creditele să fie folosite în conformitate cu principiile

bunei gestiuni financiare.

Regulamentul financiar în materie prevede obligatiile de control si de audit ale

statelor member în executia bugetului, precum si răspunderile care decurg din acestea.

În cadrul bugetului, Comisia poate proceda, în limitele si conditiile prevăzute de

regulamentul financiar, la transferarea de credite dintr-un capitol în altul sau dintr-o

subdiviziune în alta.

Comisia prezintă anual Parlamentului European si Consiliului conturile exercitiului

încheiat, aferente operatiunilor bugetare. De asemenea, aceasta le comunică un bilant

financiar care descrie activul si pasivul Uniunii.

Parlamentul European adoptă, la recomandarea Consiliului, descărcarea Comisiei

de executia bugetară. În acest scop, Parlamentul European analizează, ulterior Consiliului,

conturile, bilantul financiar, raportul de evaluare si raportul annual al Curtii de Conturi

însotit de răspunsul institutiilor controlate la observatiile Curtii de Conturi si raporturile

special corespunzătoare ale Curtii de Conturi.

Înainte de a da descărcare Comisiei sau în orice alt scop care se încadrează în

exercitarea atributiilor acesteia în matrie de executie bugetară, Parlamentul European poate

cere să audieze Comisia cu privire la efectuarea cheltuielulor sau la functionarea sistemelor

de control financiar. Comisia prezintă Parlamentului European, la cererea acestuia, orice

informatie necesară.

Comisia depune toate eforturile pentru a da curs observatiilor cae însotesc deciziile

de descărcare si celelalte observatii ale Parlamentului European cu privire la executarea

cheltuielilor, precum si a comentariilor care însotesc recomandările de descărcare adoptee

de Consiliu.

La cererea Parlamentului European sau a Consiliului, Comisia face un raport

referitor la măsurile luate pe baza acestor observatii si comentarii si, în special, cu privire la

instructiunile date serviciilor însărcinate cu executia bugetară. Aceste rapoarte se transmit

si Curtii de conturi.

►Cadrul financiar multianual si bugetul anual se stabilesc în euro.

70

Autoevaluare: Din ce se compune bugetul Uniunii si cine îl stabileste? Cine adoptă

bugetul Uniunii europene? Cine execută bugetul Uniunii?

Cuvinte cheie: finante, regulamente financiare, buget annual, cheltuieli bugetare, venituri

bugetare, taxă, tarif vamal, procedură bugetară, descărcarea bugetului.

Fondul mediu de timp alocat pentru Studiu Individual este de 2 ore

Bibliografie:

1. O. Manolache, Tratat de drept comunitar, Editia a -5-a, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2006,

p. 161 – 167

2. Tratatul de la Lisabona

Cuprins.

Unitatea 10

Politica economică si monetară

Sectiunea 1. Precizări prealabile.


Sectiunea 3. Politica monetară

Sectiunea 1. Precizări prealabile. Pentru realizarea obiectivelor prevăzute la art. 3

TUE- nou, actiunea statelor membre si a Uniunii Europene presupune instituirea unei

politici economice întemeiatepe strînsa coordonare a politicilor economice ale statelor

member, pe piata internă si pe definirea obiectivelr comune si conduse în coformitate cu

principiul unei economii de piată deschise, în care concurenta este liberă.

Această actiune presupune o monedă unică, euro, precum si definirea si aplicarea

unei politici monetare unice si a unei politici unice a cursurilor de schimb, al căror obiectiv

principal îl constituie mentinerea stabilitătii preturilor si, fără a adduce atingere acestui

obiectiv, sustinerea politicilor economice generale în Uniune, în conformitate cu principiul

unei economii de piată deschise, în care concurenta este liberă.

Actiunea statelor si a Uniunii impune respectarea următoarelor principia directoare:

preturi stabile, finante publice si conditii monetare sănătoase, precum si o balantă de plăti

stabilă.

71


Prin Tratatul de la Maastricht s-a introdus o separare netă, distinct, între politica

economică si cea monetară, dar care presupun o anumită convergentă a lor, legată de

obiectivele d eîndeplinit, tinând cont de faptul că uniunea monetară trebuie să se întemeieze

pe o coerentă în dezvoltarea economică si peun anumit grad de coordonare a politicilor

economice aferente uniunii economice, având în vedere si marile orientări ale politicilor

economice ale statelor member ale Uniunii.

Politica economică si politica monetară se conditionează reciproc, neputând fi

concepute de sine stătător.

Politica economică este fundamentată pe dispozitiile din TfUE art. 120-126.

Statele membre îsi conduc politicile economice pentru a contribui la realizarea

obiectivelor Uniunii definite în art. 3 din TUE- nou si în contextul orientărilor generale

mentionate în art. 121 alin. 2 (pe care îl vom prezenta în continuare). Statele membre si

Uniunea trbuie să actioneze cu respectarea principiului unei economii deschise de piată, în

careconcurenta este liberă, favorizând o alocare eficace a resurselor

Orientările generale mentionate de art. 121 alin 2 din TfUE sunt:

- statele membre trebuie să considere politicile lor economice ca o chestiune de

interes comun si de a le coordona în cadrul Consiliului (art. 121 par. 1 TfUE);

- obligatia general de coordonare (cu referire la art. 121 par. 1TfUE), ân cadrul unor

mari orientări, care iau forma unor recomandări, lipsite de orice fortă juridică, potrivit

art.121 par. 4. Consiliul având în vedere imperativul mentionatare dreptul să elaboreze

marile orientări ale politicilor economice ale statelor membre, formulând în acest scop,

potrivit art.121 par. 2 un proiect pe baza recomandării Comisiei, după a cărui adoptare va fi

înaintat Consiliului European. Marile orientări ale politicilor economice ale statelor

membre si ale Uniunii astfel stabilite si recomandate, constitie fundamentul politicii

economice a Uniunii pe termen lung. Deciziile luate în acest sens au un pronuntata caracter

politic, fiind implicat si Consiliul European;

-în scopul de a asigura o coordonare mai strânsă a politicilor ecnomice si o

convergentă sustinută a performantelor economice ale statelor membre, Consiliul, pe baza

72

rapoartelor prezentate de Comisie va supraveghe evolutia economică în fiecare dintre

statele membre si din Uniune, ca si conformitate politicilor economice cu marile orientări

avute ăn vedere mai sus, si va proceda în mod regulat la o evaluare de ansamblu (art.121

par. 3. fraza 1 TfUE).

Supravegherea evolutiei economice în fiecare stat, constituie un element component

al sistemului de supraveghere multilaterală, care astfel, dobândeste regimul unui sistem

global.

Dacă se constată că, în cadrul procedurilor de mai sus, politicile nu sunt conforme

marilor orientări sau când ele riscă să compromită buna functionare a Uniunii economice si

monetare, Consiliul, statuând cu majoritate calificată la recomandarea Comisiei, poate să

adreseze recomandările necesare statului membru în cauză.

- dispozitiile tratatului (TfUE)reglementează unele aspect financiare si bugetare ale

politicii economice a Uniunii, instituindu-se în principal unele obligatii negative. Astfel, se

interzice Băncii Centrale Europene si băncilor centrale ale statelor membre (bănci centrale

nationale) să pună la dispozitie facilităti de credit fără acoperire (,,descopeit decont,,) si

orice alt tip de facilităti de credit, institutiilor sau organismelor Uniunii, autoritătilor

regionale sau locale, altor autorităti publice, altor organism sau intreprinderi publice ale

statelor membre.

- statele membre trebuie să evite deficitele publice excesive si în acest scop, prin

art. 126 TfUE, este instituit un sistem de supraveghere de către Comisie a evolutiei situatiei

bugetare si a datoriei publice în statele membre în vederea decelării erorilor evidente.

Urmează o preocedură instituită de art. 126 TfUE, la încheierea căreia Consiliul

adresează recomandări statului membru în cauză pentru ca acesta să pună capăt acestei

situatii într-un termen dat, ele putând fi făcute publice dacă statul nu a actionat ca răspuns

la acele recomandări prescrise.

Dacă statul membru nu se conformează unei decizii luate, Consiliul poate hotărî să

seintensifice una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

- să ceară statului membru respective să publice informatii suplimentare, de precizat

de către Consili, înainte de a emite obligatii si titluri;

- să invite Banca Europeană de Investitii să-si revadă politica sa de împrumuturi în

privinta statului în cauză;

73

-să ceară statului membru respeciv să facă, pe lângă Uniune, un deposit nepurtător

de dobândă, de o mărime corespunzătoare, până ce, în opinia Consiliului, deficitul excesiv

va fi ameliorat;

- să impună amenzi de mărime corespunzătoare.

Sectiunea 2. Politica monetară

Obiectivul realizării Uniunii economice si monetare implică definirea si punerea în

practică a politicii monetare a Uniunii, această atributie fndamentală revenind Sistemului

European al Băncilor Centrale – SEBC, potrivit art. 127 TfUE.

Obiectivul fundamental al SEBC este mentinerea stabilitătii preturilor. (art. 127

par. 1 teza 2 TfUE).

Misiunile fundamentale care urmează a fi îndeplinite prin intermediul SEBC sunt:

-definirea si punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;

- efectuarea operatiunilor de schimb valutar potrivit Tratatului (este vorba despre

art.119 din TfUE);

- detinerea si administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;

- promovarea bunei functionări a sistemului de plăti.

SEBC este compus din Banca Centrală Europeană, institutie a Uniunii Europene, si

din băncile centrale nationale. SEBC este condus de organelle de decizie ale Băncii

Centrale Europene, care sunt:

- Consiliul guvernatorilor, si

- Comitetul executiv.

Statutul SEBC si al Băncilor Centrale Europene – BCE, este definit într-un protocol

anexat TfUE.

Banca Centrală Europeană trebuie să fie consultată:

- cu privire la orice act al Uniunii propus în domeniile care tin de competentele sale;

- de autoritătile nattionale, cu privire la orice proiect de reglementare în domeniile care sunt

de competenta sa, dar în limitele si în conditiile stabilte de Consiliu.

În domeniile care tin de competenta sa, BCE poate prezenta avize respectivelor

institutii, organe, oficii sau agentii ale Uniunii sau autoritătilor nationale

►Competenta SEBC:

74

- contribuie la buna desfăsurare a politicilor promovate de autoritătile competente în

ceea ce priveste supravegherea pudentială a institutiilor de credit si stabilitatea sistemului

financiar;

- are misiuni specifice privind politicile în domeniul supravegherii prudentiale a

institutiilor de credit si a altor institutii financiare, cu exceptia întreprinderilor de asigurări.

Aceste misiuni specifice sunt încredintate de Consiliu, care hotărăste în unanimitate prin

regulamente, în conformitate cu o procedură legislativă special, după consultarea

parlamentului European si a Băncii Centrale Europene.

- este singura abilitată să autorizeze emisiunea de bancnote euro în Uniune. BCE si

băncile centrale nationale pot emite astfel de bancnote.

Bancnotele emise de BCE si de băncile centrale nationale sunt singurele care au

statutul de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii.

BCE, băncile centrale nationale sau membrii organelor lor de decizie îsi exercită

competentele, misiunile si îndatoririle conferite prin Tratate si prin Statutul SEBC si al

BCE.

BCE, băncile centrale nationale sau membrii organelor lor de decizie nu au dreptul

să solicite si nici să accepte instructiuni din partea institutiilor, organelor sau agentiilor

Uniunii, a guvernelor statelor membre sau oricărui alt organism.

Fiecare stat membre este obligat să asigure compatibilitatea legislatiei sale interne,

inclusiv a statutului băncii sale central nationale, cu tratatele (TUE –nou si TfUE) si cu

Statutul SEBC si al BCE.

Banca Centrală Europeană:

- regulemente, potrivit art. 132 TfUE,

- deciziile necesare îndeplinirii misiunilor încredintate SEBC în conformitate cu

tratatele si cu Statutul SEBC si al BCE;

- recomandări si avize.

Banca Centrală Europeană poate decide publicarea deciziilor, recomanfărilor ssi

avizelor sale.

75

Autoevaluare: Din ce este format Sistemul European al Băncilor Centrale? Ce instituíe

autorizează emisiunea de bancnote euro în Uniune? Cine are dreptul emite astfel de

bancnote? Ce presupune competenta SEBC ?

Cuvinte cheie: monedă unică, euro, orintări generale, stabilitatea preturilor, rezerve

valutare, sistem de plăti, supraveghere multilateral.

Fondul mediu de timp alocat pentru Studiu Individual este de 2 ore

Bibliografie: Octavian Manolache, Tratat de Drept comunitar, Editura CH Beck, Bcuresti,

2006, p. 447 -472

Tratatul de la Lisabona

Cuprins

Unitatea nr. 11 Relatiile externe ale Uniunii Europene


Subsectiunea 1. Politica externă si de securitate comună (PESC),

Subsectiunea 2. Politica de securitate si apărare comună (PSAC),




Sectiunea 4 Politica Comercială comună


Actiunea Uniunii pe scena internatională, are la bază principiile, urmăreste

realizarea obiectivelor si se desfăsoară potrivit regulilor generale din TUE (Titlul 5

Capitolul 1,) potrivit art. 205 TfUE.

Uniunea depune eforturi pentru a dezvolta relatii si a construi parteneriate cu tările

tertte si cu organizatii internationale, regionale sau globale care împărtăsesc următoarele

principii:

- democratia,

- statul de drept,

- universalitatea,

76

- indivizibilitatea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale,

- respectarea demnitătii umane,

- principiile egalitătii si solidaritătii,

- respectarea principiilor Cartei Oganizatiei Natiunilor Unite si a dreptului

international. În acest scop Uniunea defineste si desfăsoară politici comune si actiuni.

Consiliul European este institutia Uniunii care identifică interesele si obiectivele

strategice ale acesteia. Consiliul European, la recomandarea Consiliului, hotărăste în

unanimitate pentru fiecare domeniu în parte.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politică de securitate, în

domeniul PESC, si Comisia, pentru celelalte doemnii ale actiunii externe, pot prezenta

Consiliului propuneri comune.

Actiunea externă a Uniunii, asa cum este reglementată de tratatul de la

Lisabona cuprinde: Politica externă si de securitate comună si Politica de securitate si

apărare comună

Subsectiunea 1.1. Politica externă si de securitate comună (PESC) , art. 23 – 41 TUE

Competenta Uniunii în materie de PESC include toate domeniile politicii externe,

si toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a

unei politici de apărare comună. Politica de securitate comună este definită si pusă în

aplicare de Consiliul European si de Consiliu, care hotărăste în unanimitate (cu exceptia

cazului în care tratatele dispun altfel).

PESC este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe

si politică de securitate. Statele membre au rol activ si sprijină fără rezerve politica externă

si de securitate.Uniunea, în problemele referitoare la PESC este reprezentată de Înaltul

Reprezentant pentru politică exeternă si de securitate comună. Acesta desfăsoară dialogul

politic cu tertii, în numele Uniunii, si exprimă pozitia Uniunii în cadrul organizatiilor

internationale si al conferintelor internationale.

Orice stat membru, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politică

de securitate sau Înaltul Reprezentant cu sustinerea Comisiei cu privire la orice chestiune

de politică externă si de securitate comună îsi poate prezenta initiative sau propuneri

Consiliului. Statele membre îsi coordonează actiunea în cadrul organizatiilor internationale

77

si cu ocazia conferintelor internationale. În cadrul acestor institutii, statele membre apără

pozitiile Uniunii. Misiunile diplomatice si consulare ale statelor membre si delegatiile

Uniunii în tările terte si la conferintele internationale, precum si reprezentantii acestora pe

lângă organizatiile internationale, cooperarează pentru a asigura respectarea si punerea în

aplicare a deciziilor care definesc pozitiile si actiunile Uniunii. Acestea îsi aprofundează

cooperarea prin schimbul de informatii si prin evaluări comune.

În domeniul PESC si PSAC, Uniunea poate încheia acorduri cu unul sau mai multe

state sau organizatii internationale.

Se înfiintează un Comitet Politic si de Securitate care situatia internatională în

domeniile care tin de PESC. Acest Comitet exercită, sub autoritatea Consiliului si a

Înaltului Reprezentant, controlul politic si conducerea strategică a opratiunilor de

gestionare a crizelor (referitoare la PSAC). Consiliul poate autoriza Comitetul ca, în

vederea unei operatii de gestionare a crizei si pe durata acesteia, în conformitate cu cele

stabilite de Consiliu, să ia deciziile corespunzătoare de control politic si de conducere

strategică a opratiei. În acest domeniu, Consiliul adoptă o decizie de stabilire a normelor

privind protectia persoanelor fizice în ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter

personal de către statele membre, în exercitarea activitătilor care fac parte din domeniul de

fată, precul si a normelor privind lbera circulatie a acestor date. Respectarea acestor norme

face obiectul controlului unor autorităti independente.

Subsectiunea 1.2. Politica de securitate si apărare comună (PSAC ), 42 - 46 TUE

PSAC face parte integrantă din PESC. Aceasta asigură Uniunii o capacitate

operatională bazată pe mijloace civile si militare.

Pentru a asigura mentinerea păcii, prevenirea conflictelor si întărirea securitătii

internationale, în conformitate cu principiile Cartei ONU, Uniunea poate recurge la

mijloacele civile si militare ăn cadrul misiunilor în afara Uniunii. PSAC include definirea

treptată a unei politici de apărare comune a Uniunii. Aceasta va conduce la o apărare

comună după ce Consiliul Europei hotărăste aceasta în unanimitate. În acest caz, Consiliul

recomandă statelor membre să adopte o decizie în conformitate cu normele lor

constitutionale. PSAC nu aduce atingere caracterul specific al politicii de securitate si de

apărare a anumitor state membre, respectă obligatiile care decurg din Tratatul Atlanticului

78

de Nord pentru anumite state membre care consideră că apărarea lor comună se realizează

în cadrul Organizatiei Atlanticuluide Nord (NATO) si este compatibilă cu politica comună

de securitate si de apărare stabilită în cadrul acesteia.

Pentru a pune în aplicare PSAC, statele membre punla dispozitia Uniunii capaciăti

civile si militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu. În acest scop s-a

înfiintat Agentia din domeniul dezvoltării capacitătilor de apărare, cercetare, achizitii, si

armament denumită Agentia Europeană de apărare, care:

- identifică necesitătile operationale,

- promovează măsurile necesare satisfacerii acestora,

- contribuie la identificare, si după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile

pentru întărirea bazei industriale si tehnologice în sectorul de apărare,

- participă la definirea unei politici europene în maerie de capacităti de armament si

sprijină Consiliul în evaluarea îmbunătătirii capacitătii militare.

Deciziile referitoare la PSAC, inclusiv cele cu privire la lansarea unei misiuni, în

domeniu, se adoptă de Consiliu, care hotărăste în unanimitate, la propunerea Înaltului

Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politică de securitate sau la initiativa unui

stat membru.


Uniunea poate încheiea acorduri cu una sau mai multe tări terte sau organizatii

internationale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea

unui acord:

- fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre

obiectvele stabilite prin tratate,

- fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii,

- fie poate influenta normele comune ori poate modifica domniu de aplicare

aacestora.

Acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru institutiile Uniunii si pentru

statele membre.

► Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe tări terte sau organizatii

internationale, pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi si obligatii reciproce,

79

de actiuni comune si proceduri speciale.

► Acordurile dintre Uniune si tările terte sau organizatii internationale, fără a

aduce atingere dispozitiilor speciale ale art. 207 TfUE care se aplică încheierii de acorduri

în cadrul politicii comerciale comune, sunt negociate si încheiate în conformitate cu

următoarea procedură (art. 218 TfUE):

- Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere,

autorizează semnarea si încheie acordurile.

Dacă acordul priveste exclusiv sau în principal PESC, Comisia sau Înaltul

Reprezentant pentru afaceri externe si politică de securitate prezintă recoamndări

Consiliului care adoptă o decizie de autorizare a începerii negocierilor si desemnează

negociatorul sau seful echipei de negociere a Uniunii.

În această procedură Consiliul:

- poate adresa directive negociatorului si poate desemna un comitet special,

negocierile trebuind să fie conduse în consultare cu acest comitet;

- adoptă o decizie, la propunerea negociatorului, care autorizează semnarea

acordului si, după caz, de aplicare a sa ci titlu provizoriu înainte de intrarea în vigoare;

- adoptă o decizie, la propunerea negociatorului, cu privire la încheierea acordului.

Cu exceptia cazului în care acordul se referă exclusv la PESC, Consiliul adoptă decizia

privind încheierea acordului:

I. după aprobarea Parlamentului în următoarele cazuri:

1. acorduri de asociere,

2. acord privind aderarea Uniunii la Conventia europeană pentru apărarea

drepturilor omului si a libertătilor fundamentale,

3. acorduri de instituire a unui cadru institutional specific prin organizarea

procedurilor de cooperare,

4. acorduri care au implicatii bugetare importante pentru Uniune,

5. acorduri în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară sau

procedura legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea Parlamentului

European.În caz de urgentă, Parlamentul European si Consiliul pot conveni un termen de

aprobare.

80

II. după consultarea Parlamentului European, în celelalte cazuri.

Parlamentul European emite avizul într-un termen în care Consiliul îl poate stabili

în functie de urgenta problemei.

În absenta unui aviz emis în acest termen, Consiliul poate decide.

În anumite cazuri, derogatorii de la art. 218 alin. 5, 6, 9, Consiliul poate împuternici

negociatorul să aprobe, în numele Uniunii, modificare acordului, în cazul în care acesta

prevede ca aceste modificări trebuie doptate conform unei proceduri simplificate sau de

către un organism creat prin respectivul acord.

Pe parcursul întregii proceduri, Consiliul hotărăste cu majoritate calificată.

Un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia poate obtine avizul

Curtii de Justitie cu privire la compatibilitatea unui acord preconiozat cu dispozitiile

tratatelor. În cazul unui aviz negativ al Curtii, acordul respectiv poate intra în vigoarenumai

după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor.

►Prin derogare de la procedura instiuită mai sus (de art. 218 TfUE) Consiliul poate

încheia acorduri formale privind un sistem al cursului de schimbal monedei euro în raport

cu monedele statelor terte:

- fie la recomandarea Băncii Centrale Europene

-fie la recomandarea Comisiei si după consultarea Băncii Centrale Europene în

vederea realizării unui consens compatbil cu obiectivul stabilitătii preturilor.

Consiliul hotărăste în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

Consiliul poate adopta, modifica sau renunta la cursurile centrale ale euro în

sistemul cursurilor de schimb:

- fie la recomandarea Băncii Centrale Europene

-fie la recomandarea Comisiei si după consultarea Băncii Centrale Europene în

vederea realizării unui consens compatbil cu obiectivul stabilitătii preturilor.

Fără a aduce atingere competentelor si acordurilor Uniunii în domeniul uniunii

economice si monetare, statele member pot negocia în cadrul organismelor internationale si

pot încheia acorduri internationale

81



►Uniunea stabileste orice formă de cooperare utilă:

- cu organele Organizatiei Natiunilor Unite si cu institutiile sale specializate

- cu Consiliul Europei,

- cu Organizatia pentru Securitate si Cooperare în Europa,

- cu Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economică

Uniunea asigură, de asemenea, legăturile opportune cu alte organizatii

internationale.

Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate si

Comisiei le revine responsabilitate de a pune în aplicare această aceste legături.

►Delegatiile Uniunii în tările terte si pe lângă organizatiile internationale asigură

reprezentarea Uniunii.

Delegatiile Uniunii se află sub autoritatea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru

afaceri externe si politica de securitate. Delegatiile acttionează în strânsă cooperare cu

misiunile diplomatice si consulare ale statelor member.

Sectiunea 4 Politica Comercială comună

Prin stabilirea unei Uniuni Vamale, Uniunea contribuie, la interesul comun, la

dezvoltarea armonioasă a comertului mondial, la eliminarea treptată a restrictiilor în calea

schimburilor comerciale internationale si a investitiilor externe directe si la reducerea

barierelor vamale si de altă natură.

Principiile uniforme pe care se întemeiază politica comercială comună privesc:

- modificările tarifare,

- încheierea de acorduri tarifare si comerciale privind schimburile de mărfuri si

servicii si aspectele comerciale ale proprietătii intelectuale,

- investitiile străine directe,

- uniformizarea măsurilor de liberalizare,

- politica exporturilor,

- măsurile de protectie comercială, printre care si cele care se adoptă în caz de

dumping si de subventii.

82

Măsurile care definescvcadrul în care este pusă în aplicare politica comercială

comună îmbracă forma regulamentelor, adoptate de către Parlamentul European si

Consiliu, în conformitate cu procedura legislativă ordinară.

Dacă trebuie negociate si încheiate acorduri cu una sau mai multe tări terte sau

organizatii internationale, sunt aplicabile dispozitiile at. 218, prezentat mai sus, sub rezerva

dispozitiilor speciale impuse de art. 207 din TfUE, cu privire la politica comercială

comună.

Consiliul hotărăste, de asemenea în unanimitate, negocierea si încheierea de

acorduri:

- în domeniul comertului cu servicii cultural si audiovizuale, în cazul în care aceste

acorduririscă să aducă atingere diversitătii cultural si lincvistice ale Uniunii,

- în domeniul comertului cu servicii sociale, de educatie si de sănătateîn care aceste

acorduri pot să perturbe în mod grav organizarea acestor servicii la ivel national si să aducă

atingere răspunderii statelor member pentru prestarea acestor servicii.

Negocierea si încheierea de acorduri internationale în domeniul transporturilor sunt

reglementate înTitlul VI si art. 218 din TfUE.

Autoevaluare: 1. Înce constă actiunea externă a Uniunii? 2. Ce reprezintă PESC si

PSAC. Care sunt acordurle internationale pe care le poate încheia Uniunea? Ce institutii

negociază si încheie aceste acorduri?

Cuvinte cheie: afaceri externe, politică de securitate, Înalt Reprezentant al Uniunii pentru

PESC, PSAC, PESC, delegatii ale Uniunii, accord intenational, tară tertă, organizatie

internatională.

Fondul mediu de timp alocat pentru Studiu Individual- SI este de 2 ore.

Bibliografie:

1. O. Manolache, Tratat de drept comunitar, Editia a -5-a, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2006,

p. 605 – 661.

2. Tratatul de la Lisabona

83

Bibliografie

1. Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene. Pentru Învăţământul Superior

Economic. Cronologie. Izvoare. Principii. Instituţii., Editura Universul Juridic ed II, 2011,

Bucuresti

2. Florentina Camelia Stoica, Dreptul Uniunii Europene. Libertăţile Fundamentale,

Editura Universitară, Bucureşti, 2009.

3. Cornelia Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Editura Economică,

Bucureşti, 2003.

4. Tratatul de la Lisabona semnat la 13 decembrie 2007, intrat în vigoare la 1 decembrie

2009, ratificat prin Legea nr. 13/2008 (M. Of. nr. 107/12 februarie 2008), prin care se

modifică:

- Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană, acesta devenind Tratatul de functionare a

Uniunii Europene,

- Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht), pe care îl denumim în textul

Cursului TUE – nou.

84

85

Date post:	28-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	ioana-braniste
View:	66 times
Download:	6 times

CIG - Curs Dreptul Uniunii Europene ID - Nelly Militaru - An II

Documents