JACQUES PHÌUPPE

C A U T A

A

Mic t r a t a t a s u p r a p ă c i i inimii

S ! U R M E A Z O

serafica

JACQUES PHILIPPE

C A U T Ă P A C E A Ş I

U R M E A Z - O

MIC TRATAT ASUPRA PĂCII INIMII

i ^ - i s p m p c a

Nihil obstat pr. Ion Ciuraru Ministru Provincial

Descrierea CÏP a Bibliotecii Naţionale a României

PHILIPPE, JAQUES Caută pacea şi urmeaa-o: niic tratat asupra păcii

inimii / Pr. Jaques Philippe; trad. Va ie ri a Budău. - Roman: Editura Serafica, 2004.

110 p.; !2cmt8,5cm. - (Reînnoiţi în Duhul Sfânt; 1) Tit. orig. (&e): Recherche Ia paix et poursuis-la. Petit

traite sur !a paix du coeur. ISBN 973-7820-07-X

CîP: 248

I BUDĂU, VALER1A (trad.)

^aJMcere Vaieria Budău corector: Paula Iosif

Daniela-Maria Bodea

OEditions des Béatitudes Société des Oeuvres Communautaires, 1991

'& Editura Serafica str. Ştefan ce! Mare 268B 611040, Roman/NEAMT Tel. 0233/742374

Ê,.

PREZENTARE

Pacea /M/ JowMea^că fn z'Hfwf/e voa-s^rg (Col 3,15)

Experienţa vă va arăta că pacea, care va revărsa în sufletul vostru caritatea, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, este calea cea dreaptă spre viaţa veşnică. (Juan de Boniila, XVI)

Timpul nostru este unul de agitaţie şi de nelinişte. Această tendinţă, evidentă în viaţa cotidiană a contem-poranilor noştri, se manifestă adesea şi în domeniul vieţii creştine şi spirituale: căutarea lui Dumnezeu, a sfinţeniei, a slujirii aproapelui, este în mod frecvent şi ea agitată şi neliniştită, în loc să fie încrezătoare şi paşnică, aşa cum ar trebui să fie, dacă am avea o atitu-dine de copii, cum o cere Evanghelia.

Totuşi, este fundamental pentru noi să înţelegem într-o zi că drumul spre Dumnezeu şi spre perfecţiunea care ne este cerută este cu mult mai eficient şi mai scurt, mult mai uşor, atunci când omui ştie să înveţe puţin câte puţin să-şi păstreze în toate circumstanţele pacea profundă a inimii sale. Atunci el devine ascultă-tor faţă de Duhul Sfânt şi Dumnezeu face în el, prin harul său, mai mult decât ar reuşi omul prin propriile sale eforturi.

7

iată ce am dori să clarificăm în consideraţiile din prima parte. Vom trece apoi în revistă un întreg ansam-blu de situaţii în care ne găsim în mod frecvent, încer-când să explicăm cum să le înfruntăm în lumina Evan-gheliei, în aşa fel încât să ne păstrăm pacea interioară.

în tradiţia Bisericii, această învăţătură este abor-dată adesea de către maeştrii spirituali. Cea de-a treia parte este o selecţie de texte ale unor autori din epoci diferite care reiau şi ilustrează variatele teme ce vor fi evocate.

PACEA INTERIOARĂ -DRUM DE SFINŢENIE

1 - Fără mine nu puteţi să faceţi nimic

Pentru a înţelege cât de necesară este pentru trăirea vieţii creştine străduinţa de a dobândi şi de a păstra cât mai mult posibil pacea inimii, primul lucru de care trebuie să Hm foarte convinşi e că tot binele pe care noi putem să-1 facem vine de la Dumnezeu şi numai de la El. wfwe MM p M ^ ' /ace Mz'mfc" a spus Isus (In 15,5). Nu a spus: voi nu puteţi face mare lucru, ci "voi nu puteţi face nimic". Este esenţial să fim convinşi de acest adevăr. Vom avea adesea nevoie de numeroase eşecuri, încercări şi umitiri per-mise de Dumnezeu pentru ca acest adevăr să ni se impună, nu numai la nivelul inteligenţei dar şi ca o experienţă a întregii noastre fiinţe. Dumnezeu ne-ar îndepărta, dacă ar putea, de toate aceste încercări, dar avem nevoie de ele pentru a ne convinge de neputinţa noastră absolută de a face binele prin noi înşine. Aşa cum dau mărturie toţi sfinţii, este necesar pentru n o i ^

9

ajungem ia această cunoaştere. Ea este, de fapt, pre-ludiu! necesar tuturor faptelor mari pe care le va face Domnul în noi prin puterea harului său. De aceea Sfânta Tereza a Pruncului Isus spunea că cel mai mare lucru pe care 1-a făcut Domnul în sufletul său a fost acela "de a-i fi arătat micimea sa, neputinţa sa"

Dacă luăm în serios cuvântul Evangheliei lui Ioan citat mai sus, atunci înţelegem că problema fundamen-tală a vieţii noastre spirituale este următoarea: cum să-1 las pe Isus să acţioneze în mine? Cum să permit harului lui Dumnezeu să lucreze în mod liber în viaţa mea?

Noi nu trebuie să tindem, deci, în primul rând spre a ne impune să facem o mulţime de lucruri, oricât de bune ni s-ar părea ele, cu inteligenţa noastră, după proiectele noastre, cu capacităţile noastre, etc. Trebuie mai curând să încercăm să descoperim stările sufletu-lui nostru, atitudinile profunde ale inimii, condiţiile spirituale care-i permit lui Dumnezeu să acţioneze în noi. Numai aşa vom putea aduce rod, şi un " w J care yă (In 15,16).

La întrebarea: "Ce trebuie să facem pentru a lăsa ca harul lui Dumnezeu să acţioneze liber în noi?", nu există un singur răspuns, o reţetă unică. Pentru a da un răspuns complet, ar trebui făcut un întreg tratat de viaţă creştină, în care să se vorbească despre rugăciune (în principal despre rugăciunea inimii, fundamentală în această privinţă...), sacramente, purificarea inimii noastre, ascultarea faţă de Duhul Sfânt, etc. şi despre toate mijloacele prin care harul lui Dumnezeu poate să pătrundă profund în noi.

10

în această mică lucrare nu vrem să abordăm toate acest teme. Vrem să ne fixăm asupra unui singur ele-ment al răspunsului la întrebarea pusă mai sus. Am ales să vorbim despre el deoarece este de o importanţă fundamentală. în plus, este foarte puţin cunoscut şi luat în consideraţie în viaţa concretă de cea mai mare parte a creştinilor, chiar şi de cei foarte generoşi în credinţa lor.

Adevărul esenţial pe care am vrea să-1 prezentăm şi să-1 dezvoltăm este următorul: pentru a permite harului lui Dumnezeu să acţioneze în noi şi să producă în noi (bineînţeles, în cooperare cu voinţa, inteligenţa şi capacităţile noastre) toate aceste fapte bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai înainte, ca să umblăm întru ele (Ef. 2,10), este foarte important ca noi să ne străduim să obţinem şi să păstrăm pacea interioară, pacea inimii noastre.

Pentru a face înţeles acest fapt, putem să folosim o imagine, (să nu "forţăm" prea tare, asemenea tuturor comparaţiilor) care ar putea fi edificatoare. Să ne gândim la suprafaţa unui lac deasupra căruia străluceşte soarele. Dacă suprafaţa lacului este calmă şi liniştită, soarele se va reflecta în mod aproape per-fect în lac şi, cu cât lacul va fi mai calm, cu atât va reflecta mai bine imaginea soarelui. Dimpotrivă, dacă suprafaţa apei este agitată, în mişcare, imaginea soare-lui nu se va putea reflecta în el.

Cam acelaşi lucru se întâmplă în ceea ce priveşte sufletul nostru în relaţia cu Dumnezeu: cu cât sufletul nostru este mai calm şi mai liniştit, cu atât Dumnezeu se reflectă în el, cu atât imaginea sa se imprimă în noi,

11

cu atât har ut său acţionează prin noi. Dimpotrivă, dacă suftetul nostru este agitat şi tulburat, harul lui Dumnezeu va acţiona în el cu mult mai greu. Orice bine pe care noi putem să-1 facem este o oglindire a acestui Bine esenţial care este Dumnezeu. Cu cât suflctu! nostru este mai liniştit, mai statornic, mai abandonat; cu aţâţ acest Bine se comunică nouă şi, prin noi celorlalţi; Domnul tărie poporului său va 3a, Domnul va binecuvânta pe poporul său cu pace, spune Scriptura(Ps. 29/28, 11).

Dumnezeu este Dumnezeul păcii. El nu vorbeşte şi nu acţionează decât în pace, nu în tulburare şi agi-taţie. Să ne amintim de experienţa profetului Ilie la Horeb: Domnul nu era nici în uragan, nici în cutremu-rul de pământ, nici în foc, ci într-o adiere lină de Vânt (cf. ! R g l 9 ) !

Adesea ne agităm şi ne neliniştim dorind să rezolvăm^totul prin forţele noastre. Ar fi mult mai efi-cient să rămânem liniştiţi sub privirea iui Dumnezeu şi săjl iăsam pe El"să acţioneze şi să lucreze în noi cu înţelepciunea şi puterea sa, infinit superioare aior noastre. Căcf a.ya z/ce Dow/m/ DwMMeze;/, .S/rM/n/ /o/ /.s/'ae/.' (Vacă vă fnfoarce^' .sMH e//' vă ve^' /zAăv/'; /mfy^ea .yz năJe/Jea .SMM/ vz'r^ea waj^ră. Dar vo: n-a^;' vrM? .să a^cM^a^f/ (Is 30,15)

Bineînţeles, discursul nostru nu este o invitaţie la iene şi ia inactivitate. Este o invitaţie la acţiune, la a acţiona mult chiar, dar sub imboldul Duhului lui Dumnezeu, care este blând şi paşnic. Nu trebuie să acţionăm în acest spirit de nelinişte, de agitaţie, de grabă care ne caracterizează adesea. Zelul nostru,

12

chiar şi pentru Dumnezeu, este adesea rău luminat. Sfântul Vicenţiu de Paul, persoana pe care nu putem nicidecum să o bănuim de lene, spunea: "Binele pe care Dumnezeu îl face, se face prin sine însuşi, aproape fără să ne dăm seama. Trebuie să fim răbdă-tori".

2 - Pace interioară şi rodnicie apostoiică

Această căutare a păcii interioare ar putea să pară egoistă pentru unii: cum să propunem acest fapt drept unul dintre principalele scopuri ale eforturilor noastre, când există atâta suferinţă şi mizerie în lume?

La aceasta, trebuie mai întâi să răspundem arătând că pacea interioară de care este vorba este aceea a Evangheliei; ea nu are nimic în comun cu nepăsarea, pierderea sensibilităţii, indiferenţa rece, închisă în ea însăşi, aşa cum ne dau impresia statuile lui Budha sau anumite atitudini din yoga. Dimpotrivă, aşa cum vom vedea în continuare, ea este corolarul necesar al unei iubiri, al unei sensibilităţi adevărate în faţa suferinţei aproapelui şi al unei compasiuni autentice. Căci numai această pace a inimii ne eliberează de noi înşine, sporeşte sensibilitatea noastră pentru celălalt şi ne face disponibili faţă de aproapele.

Trebuie să adăugăm că numai omul care se bucură de această pace interioară poate să îl ajute în mod eficient pe fratele său. Cum să comunic celorlalţi pacea dacă eu nu o am? Cum să fie pace în familii, în societate, între persoane dacă nu există pace mai întâi în inimi?

13

"Dobândeşte naosajntenoară si mulţi îşi vor găsi mântuirea prin tine" spunea sfantu! Serafim de Sarov. Pentru a obţine această pace interioară, el s-a străduit să trăiască un mare număr de ani în convertire a inimii şi în rugăciune neîncetată. Şaisprezece ani călugăr, şaisprezece ani eremit şi apoi şaisprezece ani închis într-o celulă, a început să aibă o strălucire vizibilă numai după patruzeci şi opt de ani din momentul în care şi-a dăruit viaţa Domnului. Şi ce roade apoi: mii de pelerini care veneau la el şi plecau încurajaţi, elib-eraţi de îndoielile şi neliniştile lor, luminaţi asupra vocaţiei lor, vindecaţi în trupul şi în sufletul lor.

Fraza sfântului Serafim nu face decât să dea măr-turie despre experienţa lui personală, identică cu aceea a altor sfinţi. Dobândirea şi păstrarea păcii interioare, imposibilă fără rugăciune, ar trebui să fie considerată o prioritate pentru orice persoană, mai a!cs pentru cine pretinde că doreşte să facă un bine aproapelui său. Altfel, cel mai adesea, nu va face altceva decât să transmită propriile nelinişti şi agitaţii.

3 - Pacea şi lupta spirituală

Trebuie să afirmăm totuşi şi un alt adevăr, care nu este mai puţin important decât cel enunţat mai sus. Viaţa creştină este o luptă, un război fară sfârşit. Sfântul Paul, în Scrisoarea către Efeseni, ne invită să îmbrăcăm armura lui Dumnezeu pentru a lupta nu împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva Stăpânilor, împotriva Stăpânitorilor întunericului aces-tui veac, împotriva Duhurilor răutăţii, care sunt în văz-

14

duhuri (Ef. 6, 10-17), şi el detaliază toate componen-tele acestei armuri pe care trebuie să o îmbrăcăm.

Fiecare creştin trebuie să fie convins că viaţa sa spirituală în nici un caz nu poate fi o desfăşurare liniştită a unei vieţi fără istorie, dar ca trebuie să Re locul unei lupte constante şi uneori dureroase, care va sfârşi o dată cu moartea noastră: lupta împotriva rău-lui, a tentaţiilor, a păcatului care este în sine. Această luptă este inevitabilă, dar trebuie înţeleasă ca o reali-tate în cel mai înalt grad pozitivă. Căci "fără război nu există pace" (sfânta Ecaterina de Siena); fară luptă, nu există victorie. Această luptă este chiar locul purificării noastre^ al creşterii noastre spirituale, locul unde învăţăm să ne cunoaştem pe noi înşine în slăbici-unile noastre şi să-! cunoaştem pe Dumnezeu în nemărginita sa milostivire; această luptă este de fapt locul transfigurării şi ai glorificării noastre.

Dar lupta spirituală a unui creştin, atât de aspră uneori, nu este în nici un caz lupta disperată a cuiva care se zbate în singurătate şi pe orbecăite, fără nici o siguranţă în ceea ce priveşte ieşirea din această înfruntare. Este bătălia celui care luptă cu certitudinea absolută că victoria este deja obţinută, căci Domnul a înviat: 'WM ^M^gg. a /gM/ JfH ^ g m ^ ' a /Mf /M&z" (Ap. 5,5). El nu se luptă prin forţele sale, ci prin cele ale Domnului, care zice: "/n &,'/<? Jg a/M/M- /K/n/J wgM, wea se Je.săvârye,şfe fn sM&i'cfMne" (2 Cor. 12,9), şi principala sa armă nu este fermitatea naturală a caracterului sau abilitatea umană, ci cre-dinţa, această adeziune totală la Cristos, care îi permite să se abandoneze cu o încredere oarbă, chiar şi în cele

12

mai grele momente, Celui care nu-) poate părăsi. "Toafe /e yocf f^ Ce/ care /wă fw^ăre^^e" (Fii. 4,13); "Dow/FM/ /MWMa .y/ wea, Jg CMe wă w / ^we?" (Ps.27/26)

Deci creştinul acţionează uneori cu îndârjire, chemat fiind să "reziste până la sânge în lupta cu păcatul" (Ev. 12,4), dar el luptă cu o inimă liniştită şi lupta sa este cu atât mai rodnică, cu cât inima sa este mai liniştită. Căci, aşa cum am spus, tocmai această pace interioară îi permite să lupte, nu prin forţele sale, care ar fi repede epuizate, ci folosind ajutorul !ui Dumnezeu.

4 - Pacea, miza frecventă a luptei

Trebuie să precizăm încă un lucru. în orice luptă, oricât de dură ar fi, credinciosul se va strădui să-şi păstreze pacea inimii pentru a-1 lăsa pe Dumnezeul Oştirilor să lupte în el. Dar, în plus, el trebuie să fie avertizat în această privinţă: pacea interioară nu este numai o condiţie a luptei spirituale, ci ea este, de cele mai multe ori, însăşi miza acesteia. Cel mai des, lupta spirituală constă exact în acest fapt: a apăra pacea inimii împotriva duşmanului care se sileşte să ne-o răpească.

De fapt, una din strategiile obişnuite ale diavolu-lui pentru a îndepărta un suflet de Dumnezeu, pentru a întârzia progresul său spiritual, este de a încerca să-1 facă să-şi piardă pacea interioară. Iată ce spune Lorenzo Scupoli, unul din marii maeştrii spirituali ai sec. XVI, foarte apreciat de sfântul Francisc de Salle : "Demonul face tot ce-i stă în putinţă pentru a alunga

16

pacea din inimile noastre, deoarece ştie că Dumnezeu locuieşte în pace şi în pace El înfăptuieşte lucruri măreţe".

Este absolut necesar să ne amintim acest fapt, căci adesea, în desfăşurarea zilnică a vieţii creştine, se întâmplă să ne înşelăm în privinţa luptei, dacă putem spune aşa, să orientăm greşit eforturile noastre. Luptăm pe terenul unde diavolul ne antrenează în mod subtil şi unde poate să ne învingă, în loc să luptăm pe adevăratul câmp de bătălie unde, dimpotrivă, cu harul lui Dumnezeu, suntem totdeauna siguri de victorie. Şi acesta este unul din marile "secrete" ale luptei spiri-tuale: a nu ne înşela asupra bătăliei, a şti să discernem, în ciuda şiretlicurilor adversarului, care este adevăra-tul câmp de luptă, împotriva a ce trebuie să luptăm cu adevărat, încotro trebuie să îndreptăm eforturile noastre.

De exemplu, credem că a câştiga in lupta spiritu-ală înseamnă a învinge toate defectele noastre, a nu mai fî doborâţi de ispite, a nu mai avea lipsuri şi slăbi-ciuni. Dar pe acest teren suntem cu certitudine învinşi! Căci cine dintre noi poate pretinde că nu cade nicio-dată? Şi cu siguranţă nu aceasta ne cere Dumnezeu, căci El ştie din ce suntem făcuţi şi îşi aminteşte că nu suntem decât cenuşă (Ps. 102/101).

Dimpotrivă, adevărata luptă spirituală, mai curând decât goana după o invincibilitate sau după o infailibilitate cu totul peste puterile noastre, constă în principal în a învăţa să acceptăm să cădem uneori, totuşi fără a ne descuraja, să nu ne pierdem pacea inimii atunci când ni se întâmplă să cădem lamentabil, să nu ne întristăm peste măsură de înfrângerile noastre

17

şi să ştim să profităm de căderile noastre pentru a ne înălţa mai mult... Acest fapt este mereu posibil, dar cu condiţia de a nu ne îngrozi şi de a rămâne în pace...

Am putea, deci, pe bună dreptate, să enunţăm următorul principiu: scopul prim ai luptei spirituale, acela spre care trebuie să tindă în primul rând efor-turile noastre, nu e;ste de a obţine mereu victoria (asupra tentaţiilor şi a slăbiciunilor noastre) ci, mai degrabă, de a învăţa să păstrăm inima noastră în pace în orice circumstanţă, chiar în caz de înfrângere. Numai aşa vom putea atinge celălalt scop: eliminarea căderilor, a defectelor, a imperfecţiunilor, a păcatelor noastre. Căci această victorie trebuie să o dorim şi să o urmărim, dar ştiind bine că nu propriile noastre forţe o vor obţine; şi, deci, nu trebuie să pretindem a o obţine în mod imediat. Numai harul lui Dumnezeu ne va obţine victoria, iar acţiunea acestui har va fi cu atât mai puternică şi mai rapidă cu cât noi vom şti să menţinem interiorul nostru în pace şi într-o aban-donare încrezătoare în mâinile Tatălui nostru din Cer.

5 - Motivele pentru care ne pierdem pacea sunt totdeauna motive reie

Unul dintre aspectele dominante ale luptei spirituale este lupta la nivelul gândurilor. A lupta înseamnă adesea a ne opune gândurilor care provin din propriul nostru spirit sau din mentalitatea care ne înconjoară, uneori chiar de la Duşman (nu are importanţă originea lor...) şi care ne împing spre tulburare, teamă, descurajare,

18

gânduri care pot să ne reconforteze şi să ne redea pacea. în vederea acestei lupte, fericit omul care a ştiut să-şi umple tolba (Ps 127/126) cu acele săgeţi care sunt gândurile bune, adică acele convingeri solide bazate pe credinţă, care hrănesc inteligenţa şi întăresc inima în momentele de încercare.

Printre aceste săgeţi în mâna eroului, una dintre afirmaţiile de credinţă care trebuie să ne călăuzească în permanenţă este că toate motivele pe care le avem de a ne pierde pacea sunt motive rele.

Desigur, această convingere nu se poate bâza pe certitudini umane. Nu poate fi decât o certitudine de credinţă, bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Isus ne-a spus clar că ea nu se bazează pe motivaţii umane: "Pace vă /a.s voMă, pacea Mea o &3M voMă, MM precMTM ăă /M/nea vă JaM FM. 5'ă MM .se ?M/&Mre fnwia voa3?ră, M/c; .să .se M/r/coyeze" (In 14,27).

Dacă noi căutăm pacea "cum o dă lumea", dacă aşteptăm pacea noastră din motivaţiile lumii, motivaţii pentru care, conform mentalităţii care ne înconjoară în mod normal, am putea fi în pace (pentru că totul merge bine, că nu întâmpinăm opoziţii, că dorinţele noastre sunt pe deplin satisfăcute, etc.), este sigur că nu vom fi niciodată în pace sau că pacea noastră va fi extrem de fragilă şi de scurtă durată.

Pentru noi, credincioşii, motivaţia esenţială în vir-tutea căreia putem fi totdeauna în pace nu vine de la lume. "îfMpără^a wea MM e.s/e (Rn acea.s/ă /MM!e" (In 18,36). Ea vine din încrederea în Cuvântul lui Isus.

19

Când Domnul afirmă că ne iasă pacea, că ne dă pacea sa, acest cuvânt este unui divin, cuvânt care are aceeaşi forţă creatoare ca şi aceia care a făcut să se ivească din neant cerui şi pământul, aceeaşi greutate ca şi cuvântul care a potolit furtuna, care a vindecat bol-navii şi a înviat morţii. Pentru-că Isus ne declară, chiar de două ori, că ne dă pacea sa, noi credem că această pace nu va fi niciodată retrasă: "Căcz JarMr;7e /m DMMmezeM MM se po? /Ma fMapof" (Rm 11,29). Noi sun-tem cei care nu ştim totdeauna să le primim sau să le păstrăm. Pentru că adesea ne lipseşte credinţa...

"^cas'fea v; /e-am grăz? ca fM rM w;'?!<? pace să ave^'. /M /Mme ve^' avea MecazMn; afar M răzM/Y/. FM aw fMVîMs /M?%ea" (In 16,33). în Isus putem rămâne tot-deauna în pace pentru că El a învins lumea, pentru că a înviat din morţi. Prin moartea sa a învins moartea, a anulat sentinţa de condamnare ce cântărea greu asupra noastră. El a manifestat bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de noi. Ş i " Jacă DMWMezeM e CM Mof, cwe e fwpo^nva Moa.sf/'ă... CfMg Me va Jespărp' pe Mo: Je Crf^os?" (Rm 8,31.35).

Pomind de la acest adevăr de neclintit al credinţei, vom examina acum câteva situaţii în care ni se întâm-plă să ne pierdem mai mult sau mai puţin pacea inimii. Vom căuta să scoatem în evidenţă, în lumina credinţei, cât este de inutil să ne tulburăm în acest fel.

Mai întâi este necesar să facem câteva remarci, pen-tru a preciza cui se adresează şi pentru cine sunt vaiabile consideraţiile pe care le vom expune pe această temă.

20

6 - Bunăvoinţa, condiţie necesară a păcii

Bineînţeles, pacea interioară, despre care este vorba, nu o pot avea toţi oamenii, independent de ati-tudinea lor faţă de Dumnezeu.

Omul care se opune lui Dumnezeu, care fuge de El, mai mult sau mai puţin conştient, ori evită anumite chemări sau exigenţe ale sale, nu va putea fi în pace. Când un om este aproape de Dumnezeu, îl iubeşte şi doreşte să îl servească, strategia obişnuită a diavolului este de a-1 face să-şi piardă pacea inimii, în timp ce Dumnezeu, dimpotrivă, îi vine în ajutor pentru a i-o dărui. Dar această lege este inversată pentru o per-soană a cărei inimă este departe de Dumnezeu, care trăieşte în indiferenţă şi în păcat: diavolul încearcă să o liniştească, să o menţină într-o falsă linişte, în timp ce Dumnezeu, care doreşte mântuirea şi convertirea sa, îi va tulbura şi nelinişti conştiinţa pentru a încerca să o conducă la căinţă.

Un om nu poate fî într-o pace profundă şi durabilă dacă este departe de Dumnezeu, dacă voinţa sa intimă nu este orientată în întregime spre El: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi inima noastră este neliniştită până nu se va odihni în Tine" (sfântul Augustin).

O condiţie necesară a păcii interioare este deci ceea ce am putea numi voinţa cca hună Putem să o mai numim şi curăţie a inimii. Este acea dispoziţie fermă şi constantă a omului care este decis sa-! iubească pe Dumnezeu mai mult decât orice, care doreşte în mod sincer să pună în toate circumstanţele voinţa lui Dumnezeu tpai presus de voinţa sa. Ce) ce

21

nu vrea să-i refuze nimic in mod conştient !ui Dumnezeu. Poate că (şi chiar în mod sigur...) în viaţa de toate zilele, comportamentul său nu va fi în armonie perfectă cu această dorinţă, cu această intenţie. Vor exista imperfecţiuni în împlinirea acestei dorinţe. Dar el va suferi din această cauză, va cere iertare lui Dumnezeu, va încerca să se îndrepte. După eventuale căderi, el se va strădui să revină la această stare natu-rală de a vrea să spună da lui Dumnezeu în orice situ-aţie, fără excepţie.

Iată ce înseamnă buna voinţă. Nu înseamnă per-fecţiunea, sfinţenia desăvârşită, pentru că ea poate coexista foarte bine cu ezitările, cu imperfecţiunile, chiar cu greşelile. Dar acestea fac parte din drum, căci exact această atitudine obişnuită a inimii (al cărui fun-dament se află în virtuţile credinţei, speranţei şi iubirii) permite harului lui Dumnezeu să ne poarte încetul cu încetul spre perfecţiune.

Această bunăvoinţă, această dorinţă firească de a spune totdeauna da lui Dumnezeu în lucrurile mari, ca şi în cele mici, este o condiţie (?M<3 no/: a păcii interioare. Atât timp cât noi nu am atins această nevoie, o anumită nelinişte şi o anumită tristeţe nu vor înceta să ne locuiască: neliniştea de a nu iubi pe Dumnezeu aşa cum ne invită El să-1 iubim. Este acea tristeţe de a nu fi dăruit încă totul lui Dumnezeu. Căci omul care a dăruit voinţa sa lui Dumnezeu, într-un anumit fel, a dăruit totul. Nu putem fi cu adevărat în pace atât timp cât inima noastră nu şi-a găsit astfel uni-tatea; iar inima nu este unificată decât atunci când dorinţele noastre sunt subordonate dorinţei de a-1 iubi pe Dumnezeu,

22

de a-i plăcea lui şi de a împiini voinţa sa. Aceasta implică, bineînţeles, şi o căutare normală de a ne detaşa de tot ce ar putea fi contrar lui Dumnezeu. Iată în ce con-stă buna voinţă, condiţie necesară a păcii sufletului.

7 - Bunăvoinţa, condiţie suficientă a păcii

în acelaşi fel, putem afirma că această bunăvoinţă este suficientă pentru a avea dreptul de a ne păstra inima în pace. Chiar dacă, în pofida acestui fapt, avem încă multe defecte şi slăbiciuni: "Pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă", cum spunea textul latin al Vulgatei.

De fapt, ce ne cere Dumnezeu, dacă nu această bunăvoinţă? Ce ar putea să pretindă mai mult de la noi, El care este un Tată bun şi compătimitor, decât de a-şi vedea copilul dorind sa-1 iubească mai presus de toate, suferind de a nu-1 iubi suficient şi fiind dispus, chiar dacă se ştie incapabil de aceasta, de a se detaşa de ceea ce i-ar fi împotrivă? Nu este atribuţia lui Dumnezeu însuşi să intervină acum şi să ducă la bun sfârşit aces-te dorinţe pe care omul, prin propriile sale forţe, este neputincios să le realizeze în mod complet?

în sprijinul a ceea ce am spus, pentru a şti că buna voinţă este suficientă spre a ne face plăcuţi lui Dumnezeu şi, deci, pentru a fi în pace, iată un episod din viaţa Sfintei Tereza a Pruncului Isus relatat de sora ei Cetina:

"într-o împrejurare în care Sora Tereza îmi arătase toate defectele, eram tristă şi puţin descumpănită. Eu, care doream atât de mult să fiu virtuoasă, gândeam că sunt foarte departe de ea, îmi doream atât de mult să

23

fiu blândă, răbdătoare, umilă, iubitoare, dar, ah! nu voi ajunge niciodată la aceasta!... Totuşi, seara la rugăciu-ne, am citit că sfânta Gertuda exprimând aceeaşi do-rinţă, Domnul Isus i-a răspuns: "în orice lucru şi mai presus de orice, să ai bunăvoinţă, această singură dis-poziţie va da sufletului tău strălucire şi meritul special al tuturor virtuţilor. Oricine are bunăvoinţă, dorinţă sinceră de a procura slava mea, de a-mi aduce mulţu-mire, de a participa la suferinţele mele, de a mă iubi şi de a mă sluji cât toate creaturile împreună, acela va primi fără nici o îndoială recompense demne de dărni-cia mea şi dorinţa sa îi va fî uneori mai rodnică decât le sunt altora faptele lor bune."

"Foarte bucuroasă de aceste cuvinte, continuă Celina, cu totul în avantajul meu, le-am împărtăşit scumpei noastre mici Stăpâne (Tereza) care a făgăduit mai mult şi a adăugat: Aţi citit ceea ce se spune în viaţa Părintelui Surin? El făcea un exorcism şi diavolul îi spuse : Noi venim de hac tuturor, numai acestui câine care este buna voinţă nu putem nicio-dată să-i rezistăm! Ei bine, dacă nu sunteţi virtuoasă, aveţi "o căţeluşă" care vă va salva din toate pericolele; consolaţi-vă, ea vă va duce direct în Paradis! - Ah! care este sufletul care nu doreşte să posede virtutea! Este dorinţa comună! Dar cât de puţine sunt celé care acceptă să cadă, să fie slabe, care sunt mulţumite văzându-se la pământ privite de alţii care să le descopere aşa!" (Sfaturi şi amintiri ale Sorei Genevieva)

Aşa cum vedem în acest text, concepţia pe care Tereza (cea mai mare sfântă a timpurilor modeme,

24

după mărturia Papei Pius al Xl-lea) o avea despre per-fecţiune nu este chiar aceea pe care o avem noi în mod spontan! Dar vom reveni asupra acestui punct. Să ne mulţumim pentru moment să reţinem ceea ce se referă la bunăvoinţă. Şi să trecem la ceea ce am prezentat, adică la examinarea diferitelor motive pentru care pierdem în mod frecvent pacea inimii noastre.

25

CUM SĂ REACŢIONĂM FAŢĂ DE CEEA CE NE FACE

SĂ NE PIERDEM PACEA

1 - Grijiie vieţii şi teama de iipsuri

Cauza cea mai frecventă pentru care ne pierdem pacea este teama provocată de unete situaţii care ne ating în mod persona) şi în care ne simţim ameninţaţi: neliniştea în faţa dificultăţilor prezente sau viitoare, frica de a fi lipsiţi de ceva important, de a nu reuşi într-un proiect anume, etc. Exemplele sunt infinite şi ating toate sectoarele vieţii noastre: sănătate, viaţă familială şi profesională, viaţă morală, chiar şi viaţa spirituală.

De fapt, de fiecare dată este vorba de un bine de natură foarte diferită: bine material (bani, sănătate, forţă), moral (capacităţi umane, stimă, afecţiunea din partea anumitor persoane), chiar spiritual; bine pe care îl dorim sau pe care îl considerăm necesar şi ne este frică să nu-1 pierdem sau să nu-1 obţinem sau

27

care ne lipseşte în mod efectiv. Iar neliniştea cauza-tă de lipsă sau de teama de a fi lipsiţi ne face să ne pierdem pacea.

Ce ar putea să ne permită să rămânem totdeauna în pace faţă de acest gen de situaţii? Resursele şi înţelepciunea umană, cu precauţiile ei, cu previziunile, cu rezervele şi asigurările de tot felul, în mod sigur nu sunt suficiente. Cine poate să-şi garanteze sieşi stăpânirea certă a unui bine, oricare ar fi el, oricare ar fi natura sa? Nu prin calcule şi prin îngrijorări vom ajunge la un rezultat, "y: cme J/r^re vo/, fMgr//7??o'M-.sg,

.să aăaMge .s/a^/rn' .sa/e MM co/?" (Mt 6,27). Omul nu este niciodată asigurat că va obţine ceva şi tot ceea ce ţine în mâinile sale poate să-i scape de la o zi la alta, nu are nici o garanţie pe care să se poată baza în mod absolut... Şi cu siguranţă, nu aceasta este calea pe care ne-o propune Isus. Dimpotrivă, el spune: "Că cme va vo/ .să-y/ ycape .SM//e^/ f/ va pz'erJe"(Mt 16,25).

Putem chiar spune că mijlocul cel mai sigur de a pierde pacea este tocmai acela de a căuta să ne asi-gurăm propria viaţă doar prin preocuparea umană, prin proiecte şi decizii personale sau sprijinindu-ne pe altcineva. în ce frământări şi revolte se transpune per-soana care caută să "se salveze" în acest mod: date fiind neputinţa noastră, forţele noastre limitate, imposibilitatea de a prevedea atâtea lucruri, decepţiile ce ni le pot provoca persoanele pe care contăm.

Nu avem decât o soluţie pentru a păstra pacea în plin hazard al existenţei umane: să ne sprijinim numai pe Dumnezeu, cu o încredere totală în El, ca în acest "7a/ă Om Cer care .ş 'e & ce aveO' nevo:'e" (Mt 6,32).

28

A*M vă fMgr//%/peM/rM SM//e/M/ vos^M ce veZ/ /MăMca, M/c/peMZrM ZrMpM/ ws/rM CM ce vă vep' fw^răca; MM es/e ,sM//e/t;/ vosZrM Mia; wu// Jeeă/ AraMa y/ ZrMpM/ ăecâ/ fw^răcă/M/M/ea? Pr/MY/ /a păsăr//e cerM/M/, că MM seaM!ă-wă M/c/ MM seceră, M/c/ MM aJMMă â? //c/M//e y/ 7aZă/ vos/rM Ce/ ceresc /e ArăMeyfe. Oare MM SMMZe/ vo/ CM WM//* /wa/ Jeeă^ e/e? -Ş/ c/Me J/MZre vo/, /Mgr//'/M-ăM-se poafe să aăaMge .s/a/Mr// sa/e MM co/? 7ar <r/e fM!/?răcăMi/M/e ăe ce vă LMa / seawa /a cr/M// căM!pM/M/ CMM! cresc.' MM se O.S'/eMC.S'C, M/c/ MM /orc. vă spMM voMă că M/c; ^o/owoM, fw foa/ă wăr/rea MM s-a MM^răca/ ca MMM/ J/M/re acey//a. /ar ăaeă ;'ar&a căw-pM/M/, care asZăz/ esZe y/ wă/Me se arMMcă ?M CMp/o/; DMWMezeM as//e/ o fm&racă, oare MM CM M!M// ma; WM/Z pe vo/, pM^M creJZMcZoyz'/or? Dec/, MM ăMce Z gr;)'ă. spMMaMă ce vow wăMca, or/ ce vow /?ea, or/ CM cc voM! M?!/)răca? Că ăMpă /oa/e aces/ea se -s/răăM;'e,sc MeawMrZ/e; y/Ze ăoar 7aZă/ vosZrM Ce/ ceresc că ave// Mevo/e ăe e/e. CăM/a/; wa; /M/ă/ /wpără/7a /M/ DuMiMezcM y/ JrepZaZea /M/ yZ Zoa/e ace,s/ea se vor aăăMga voMă. vă ;Mgr;'/'//;' ăe z/Ma ăe wă/Me, căc/ z/Ma c/e wă/Me se va /MgrZ/7 c/e a/e sa/e. f/MMge z//eZ răMZaZea e/ (Mt 6,25-34).

Desigur, Isus nu vrea să ne interzică să facem tot ce e necesar pentru a ne câştiga hrana, îmbrăcămintea şi pentru a avea grijă de toate celelalte nevoi ale noas-tre. Dar Ei vrea să ne elibereze de grija care macină şi duce ia pierderea păcii.

Totuşi, mulţi sunt şocaţi de aceste cuvinte şi nu le acceptă în totalitate, sunt chiar scandalizaţi de această

29

manieră de a vedea lucrurile. Şi de câte suferinţe şi revoite inutile s-ar scuti dacă ar iua în serios acest cuvânt care este al lui Dumnezeu, cuvânt de iubire, de mângâiere şi de tandreţe extraordinară.

Aici este drama noastră cea mare: omul nu are încredere în Dumnezeu şi atunci caută să rezolve totul prin propriile forţe şi îşi provoacă singur nefericirea, în loc să se abandoneze cu încredere în mâinile blânde şi sigure ale Tatălui său Ceresc. Şi totuşi, cât de hejusti-ficată este această lipsă de încredere! Nu este absurd ca un copil să se îndoiască în acest fel de Tatăl său, când acest Tată este cel mai bun şi cel mai puternic dintre câţi pot exista, când El este Tatăl din Ceruri...

în ciuda acestui fapt, trăim deseori în această absurditate. Să ascultăm acest reproş plin de blândeţe pe care ni-1 adresează Domnul prin gura sfintei Ecaterina de Siena:

"De ce nu ai încredere în mine, Creatorul tău? De ce te bizui pe tine-însuţi? Nu sunt fidel şi loial faţă de tine?... Răscumpărat şi restaurat în har prin puterea sângelui unicului meu Fiu, omul poate să spună că a experimentat fidelitatea mea. Şi totuşi se pare că el se mai îndoieşte că eu sunt atât de puternic încât să-1 ajut, atât de tare încât să-1 însoţesc şi să-1 apăr împotriva duşmanilor săi, atât de înţelept încât să luminez ochiul inteligenţei sale sau că am atâta îndurare pentru a vrea să-i dăruiesc ceea ce-i este necesar pentru mântuire. Pare să creadă că nu sunt suficient de bogat pentru a-i dărui bogăţie, nici suficient de frumos pentru a-i reda frumuseţea; s-ar putea spune că îi este teamă că nu găseşte la mine pâine pen-tru a-1 hrăni, nici îmbrăcăminte pentru a-] îmbrăca." (Dialog, ch. 140, Ed.Tequi)

30

Câţi tineri, de exemplu, ezită să ofere în totalitate viaţa lor lui Dumnezeu pentru că nu au suficientă încredere că El este capabil să-i facă pe deplin fericiţi. Ei încearcă să-şi asigure propria fericire prin ei înşişi şi devin trişti şi nefericiţi!

Aceasta este marea victorie a Tatălui întunericului, a Acuzatorului: când el reuşeşte să pună în inima unui copil al lui Dumnezeu neîncrederea faţă de Tatăl său!

Totuşi, venim în lume marcaţi de această neîn-credere: este păcatul originar. Şi toată viaţa noastră spirituală constă exact într-un lung proces de reedu-care în vederea regăsirii acestei încrederi pierdute, prin harul Duhului Sfânt care ne face să-i spunem din nou lui Dumnezeu: "Abba, Tată!"

Dar este adevărat că această "întoarcere la încre-dere" este pentru noi foarte dificilă, lungă şi obositoare. Există două obstacole principale.

2 - Dificultatea noastră de a crede în Providenţă

Primul obstacol este faptul că, atât t imp cât noi nu am experimentat în mod concret această f ideli tate a Providenţei divine de a se îngriji de nevoile noastre esenţiale, ne este greu să credem în ea şi să ne abandonăm ei. Suntem încăpăţi-naţi, cuvântul lui Isus nu ne este suficient, vrem să vedem măcar puţin pentru a crede! Or, noi nu-1 vedem acţionând în jurul nostru într-un mod clar... Cum să-1 experimentăm atunci?

31

Este important să ştim un lucru: nu putem să experimentăm acest ajutor al lui Dumnezeu decât dacă îi lăsăm spaţiul necesar în care El să se poată exprima. Aş vrea să iau un exemplu: atât timp cât o persoană care trebuie să sară cu paraşuta nu s-a aruncat în gol, ea nu va simţi că frânghiile paraşutei o poartă, deoarece aceasta nu a avut încă posibilitatea de a se deschide. Trebuie mai întâi făcut saltul şi abia după aceea se va simţi purtată. Tot astfel este şi în viaţa spi-rituală: "Dumnezeu dă în măsura în care noi aşteptăm de la El" spune sfântul loan al Crucii. Şi sfântul Francisc de Sales: "Măsura Providenţei divine asupra noastră este încrederea pe care noi o avem în ea". Aici se află adevărata problemă. Mulţi nu cred în Providenţă pentru că nu au experimentat-o niciodată, dar ei nu fac această experienţă pentru că nu fac nicio-dată saltul în gol, pasul credinţei, nu-i lasă niciodată posibilitatea să intervină: ei calculează totul, prevăd totul, caută să rezolve totul bazându-se pe ei înşişi în loc să se bazeze pe Dumnezeu. Fondatorii ordinelor religioase merg înainte cu îndrăzneală în acest spirit de credinţă, ei cumpără case fără a avea un ban, îi primesc pe cei săraci deşi nu au cu ce să-i hrănească: atunci Dumnezeu face miracole pentru ei, cecurile sosesc, hambarele se umplu. Dar foarte adesea, câteva generaţii mai târziu, totul este planificat, contabilizat, nu se face nici o cheltuială fără a fi sigur în prealabil că se va putea plăti. Cum ar putea Providenţa să se man-ifeste? Şi acest lucru este valabil şi pe plan spiritual.

32

Dacă un preot îşi redactează toate predicile şi confer-inţele până la cea mai mică virgulă pentru a fi sigur că niciodată nu va fi luat pe nepregătite în faţa auditori-ului său şi fără a avea niciodată curajul să înceapă să predice având ca singură pregătire rugăciunea şi încrederea în Dumnezeu, cum ar putea el să facă această experienţă atât de frumoasă a Duhului Sfânt care vorbeşte prin gura sa, după cuvintele Evangheliei: 'WM vă f^gr///// CM772 A2M CC ve/Z căc/ ,S'<? Va Ja t'OMă f/j cea.s'M/ ace/a ce .să vor/)///,y?/wJcă MM vo/ .VMW-/e/Z care vor/?///, c; DM^M/ 7a/ă/:n s'O-s/rt; e.s'fe ce/ care gră/e^/e /M vo/" (Mt 10,19b-20). Să fim bine înţeleşi: evident, noi nu vrem să spunem că este un lucru rău faptul de a fi prevăzător, de a avea un buget sau de a-şi pregăti predicile. Capacităţile noastre naturale sunt şi ele instrumente în mâinile Providenţei! Dar totul depinde de starea de spirit în care noi acţionăm. Trebuie să înţelegem bine că există o diferenţă enormă de atitudine a inimii între acela care, de teamă că va fi luat din scurt şi pentru că nu crede în intervenţia lui Dumnezeu în favoarea celor care au încredere în El, programează totul dinainte până în cele mai mici amă-nunte şi nu se angajează decât în măsura exactă a posi-bilităţilor sale actuale, şi acela care desigur face ceea ce este legitim, dar se abandonează cu încredere lui Dumnezeu pentru a se îngriji de tot ce îi va cere şi de ceea ce depăşeşte posibilităţile sale. Şi tot ceea ce Dumnezeu cere este totdeauna dincolo de posibilităţile noastre naturale!

33

3 - Teama de suferinţă

Celălalt mare obstacol în calea abandonării este prezenţa suferinţei în viaţa noastră cât şi în lumea care ne înconjoară. Chiar şi în cazul celor care i se încredinţează, Dumnezeu permite suferinţa. El îi lasă să fie lipsiţi, uneori în mod dureros, de anumite lucruri. în ce sărăcie a trăit familia micii Bemadeta de la Lourdes! Nu este aici o neîmplinire a cuvântului Evangheliei? Nu, căci Domnul poate să ne lase să fim lipsiţi de anumite lucruri (considerate uneori ca indis-pensabile în ochii lumii), dar nu va lăsa niciodată să fim lipsiţi de ceea ce este esenţial: de prezenţa, de pacea sa şi de tot ceea ce este necesar pentru realizarea deplină a vieţii noastre după planul pe care îl are cu noi. Dacă El permite suferinţa, atunci forţa noastră constă în a crede, cum spune Tereza de Lisieux, că "Dumnezeu nu permite suferinţe inutile."

în acest domeniu al vieţii noastre personale ca şi în cel al istoriei lumii, trebuie să fim convinşi, dacă vrem să mergem până la capătul credinţei noastre creştine, că Dumnezeu este destul de bun şi de puter-nic pentru a folosi orice rău, oricare ar fi el, orice suferinţă, oricât de absurdă şi de inutilă ar părea, în favoarea noastră. Nu putem avea nici o certitudine matematică sau filosofică asupra acestui fapt, fiind vorba de un act de credinţă. Dar tocmai la acest act de credinţă ne invită proclamarea învierii lui Isus, înţe-leasă şi primită drept victoria definitivă a lui Dumnezeu asupra răului.

34

Rău) este un mister, un scandai, şi va rămâne aşa totdeauna. Trebuie tăcut tot posibilul pentru a-1 elimi-na, pentru a uşura suferinţa, dar el va rămâne mereu prezent în istoria noastră personală şi a lumii. Locul său în economia Mântuirii reievă înţelepciunea lui Dumnezeu, care nu este cea a oamenilor, ea păstrând mereu ceva de neînţeles: "C&igwicA^f/c' A7e/g HM .swi/ ca gă^M/Y/e voasfre y/ căZ/e A/e/e ca a/c voastre, z/ce DcwzMM/. y/ că/ Je JeparZe cerMr//c Je pă^/â^Z, a.,sa Je ăeparZe .s/z Z că//e Mc/e c/e că//e wasZre yZ CMgefe/e me/e c/c CMgeZe/e voasZre"(Is 55,9).

în anumite momente, creştinul va fi, deci, în mod necesar invitat să creadă împotriva aparenţelor, să '7iăc/ă/'c/M/cMcă fwpoZr/va or/căre/ spe ra se" (Rm 4,18). Există în mod inevitabil circumstanţe în care noi nu putem înţelege de ce Dumnezeu a acţionat aşa. Căci intervine atunci nu înţelepciunea oamenilor, o înţelep-ciune la îndemâna noastră, uşor de înţeles, expiicabilă prin inteligenţa umană, ci înţelepciunea divină, miste-rioasă şi de nepătruns.

Şi noroc că nu putem înţelege totdeauna. Altfel cum ar fi posibil să iăsăm liberă înţelepciunea lui Dumnezeu să acţioneze după propriile sale planuri? Unde ar mai fi loc pentru încredere? Este adevărat că, pentru multe lucruri, noi nu am proceda aşa cum pro-cedează Dumnezeu! Noi nu am fi ales nebunia Crucii ca mijloc de Răscumpărare! Dar ce bine că înţelep-ciunea lui Dumnezeu şi nu a noastră este cea care diri-jează totul, căci ea este infinit mai puternică şi mai iubitoare şi, mai ales, mai milostivă decât a noastră.

35

Şi dacă înţelepciunea iui Dumnezeu este de neînţe-les în căiie sale, uneori foarte derutantă în modul său de a acţiona cu privire la noi, să spunem că acesta este semnul că ea va fi tot atât de neînţeleasă în ceea ce pregăteşte pentru cei care speră în ea: ceea ce ea pregă-teşte depăşeşte infinit în slavă şi frumuseţe ceea ce noi putem să ne imaginăm sau să concepem: 'Wo/ aHMH/ăwi ce/e ce oc/?/M/ n-a văzM/ .ş/ MrecAea w-a aMz/f, /a Zm'/Ma o/?? M/u/ MM .s-a ,SMZ/, pe acey/ea /e-a gă/Z/DM77wezeM ce/or ce-/ /M^eyc pe F/" (ICor 2, 9).

înţelepciunea omului nu poate produce decât lucruri pe măsura omului, numai înţelepciunea divină poate să realizeze lucruri divine, şi ea ne hărăzeşte măreţiiior divine.

Iată, deci, care trebuie să fie atitudinea noastră în faţa problemei răului: nu un răspuns filosofic, ci încredere de copii al lui Dumnezeu în Iubirea şi înţelepciunea sa, certitudinea că "Dumnezeu face ca totul să contribuie la binele celor care-1 iubesc" şi că "Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi" (Rm 8,18)

4-Pentru a creşte în încredere: o rugăciune de copi!

Cum să creştem în această încredere totală faţă de Dumnezeu, cum să o întreţinem şi să o hrănim în noi? Sigur, nu numai prin speculaţii intelectuale şi consi-deraţii teologice. Acestea nu vor fi suficient de puter-nice în momentui încercării, ci printr-o privire con-templativă asupra Iui Isus.

36

A-l contempla pe Isus care îşi dă viaţa pentru noi, a ne hrăni din această "prea mare dragoste" pe care El ne-o arată pe Cruce, aceasta inspiră într-adevăr încredere. Oare cum să nu poată această dovadă supre-mă a iubirii - "waZ /wa/*e Jragos/e ca acea,y/a MZweMZ MM arc, ca sM/?eZM/ să-/ pMMă peM/rM prZeZeMZZ A/Z" (In 15,13) - necontenit contemplată, cuprinsă de credinţă, să fortifice puţin câte puţin inima noastră într-o încredere de nezdruncinat? Cum am putea să ne îndoim de un Dumnezeu care ne-a arătat iubirea într-un mod atât de clar? Cum ar putea să nu fie pentru noi, în întregime şi în mod absolut în favoarea noas-tră, cum să nu facă totul pentru noi acest Dumnezeu prieten al oamenilor care "MM a crMZa/ peM/;*M MoZ pe proprZM/ .său F/M, p e caMaf MoZ era/M păcăZoyZ?" Şi "căMă DoM!MM/ e CM Mo/, cZMe e fwpoZrZva MoasZră"? Dacă Dumnezeu este în favoarea noastră, ce rău ar putea să ne atingă?

Vedem astfel necesitatea contemplaţiei pentru a înainta în încredere. La urma urmei, prea mulţi oameni sunt îngrijoraţi pentru că nu sunt contemplativi, nu-şi acordă timp pentru hrana inimii lor, pentru a-i reda pacea printr-o privire iubitoare îndreptată asupra lui Isus. Pentru a rezista fricii, tristeţii, trebuie ca prin rugăciune, printr-o experienţă personală a întâlnirii cu Dumnezeu, recunoscut şi iubit în rugăciune, să putem "gusta şi vedea cât de bun este Domnul" (Ps 34). Certitudinile pe care le pune în noi deprinderea rugă-ciunii sunt mult mai puternice decât acelea care rezultă din raţionamente, chiar de cea mai înaltă profunzime teologică.

37

Cât de stăruitoare sunt asalturile răului, gândurile de descurajare şi de neîncredere; şi pentru a le rezista, rugăciunea noastră trebuie să fie la fel de stăruitoare şi perseverentă. De câte ori nu mi s-a întâmplat să merg să fac ora de adoraţie zilnică a Sfântului Sacrament într-o stare de preocupare sau de descurajare şi, fără să se întâmple nimic deosebit, fără a spune sau a simţi lucruri speciale, am plecat de acolo cu inima uşurată. Situaţia exterioară rămăsese aceeaşi, probleme mereu de rezolvat, dar inima se schimbase şi putea din acel moment să le înfrunte în linişte. Duhul Sfânt îşi făcuse treaba în secret.

Nu se insistă niciodată suficient asupra necesităţii rugăciunii în tăcere, adevărat izvor de pace interioară. Cum să ne abandonăm lui Dumnezeu şi să avem încredere în El, dacă nu-1 cunoaştem decât de departe, din "spusele altora"? "D/H .sp/c.s'g/c Mwora y/ o//ora

c/aspre 71'ne, c/ar acM?M ocAm/ weM 7e-a văzM?" (lob 42, 5). Inima nu se trezeşte în faţa încrederii decât dacă se trezeşte faţă de iubire şi noi avem nevoie să simţim blândeţea şi tandreţea Inimii lui Isus. Aceasta nu se obţine decât prin deprinderea rugăciunii inimii, a acestei dulci odihne în Dumnezeu care este rugăci-unea contemplativă.

Să învăţăm, deci, să ne abandonăm, să avem încredere totală în Dumnezeu atât în lucrurile mari cât şi în cele mici, cu simplitatea unor copii. Şi Dumnezeu îşi va arăta tandreţea, grija, fidelitatea într-un mod uneori tulburător. Dacă în anumite momente Dumnezeu ne tratează cu o duritate aparentă, El are

38

pentru noi şi deiicateţi neprevăzute de care numai o iubire atât de tandră şi de pură ca a iui este capabiiă. Sfăntui Ioan ai Crucii, la sfârşitul vieţii sale, în drum spre conventul unde avea să moară, bolnav, epuizat, nemaiavând nici o forţă, are poftă de sparanghel, aşa cum mâncase în copilăria sa. Lângă piatra pe care se aşeză pentru a se odihni, se afla o cutie, în mod miracu-los pusă.

în mijlocul încercărilor noastre vom experimen-ta aceste deiicateţi ale Iubirii. Ele nu sunt rezervate numai sfinţilor. Ele sunt pentru săracii care cred cu adevărat că Dumnezeu este Tatăl lor. Ele vor fi pen-tru noi o puternică încurajare de a ne abandona, mult mai eficace decât toate raţionamentele. Şi eu cred că aici se află adevăratul răspuns asupra misterului rău-lui şi al suferinţei. Nu un răspuns filosofic, ci unul existenţialist. Făcând exerciţiul abandonării, experi-mentez în mod concret, în mod efectiv, "că merge", că Dumnezeu face ca totul să acţioneze spre binele meu, chiar şi răul, chiar şi suferinţa, chiar propriile mele păcate. Câte situaţii de care îmi era teamă, atun-ci când se mainifestau, îmi apăreau suportabile, iar în cele din urmă benefice, după primul lor impact dureros! Ceea ce eu consideram a fi împotriva mea s-a arătat a fi de fapt în favoarea mea. Atunci îmi spun: ceea ce Dumnezeu face pentru mine în infinita sa Milostivire, El face de asemenea pentru toţi ceilalţi, într-un mod misterios şi ascuns, El face totodată pen-tru lumea întreagă.

39

5 - Ne abandonăm în întregime sau deloc..

Este necesar să facem o remarcă în ceea ce priveşte abandonarea. Pentru ca abandonarea să fie autentică şi să genereze pacea, ea trebuie să fie totală. Să punem totul, fară excepţie, în mâinile lui Dumnezeu, fără să mai încercăm să administrăm, să "salvăm" prin noi înşine: nici în domeniul material, nici în cel afectiv, nici în cel spiritual. Nu putem să decupăm existenţa umană în sectoare: unele în care ar fi legitim să ne abandonăm lui Dumnezeu cu încredere şi altele în care dimpotrivă trebuie "să ne descurcăm" exclusiv noi înşine. Şi să ştim bine un lucru: orice rea-litate pe care nu am abandona-o, pe care am vrea să o administrăm prin noi înşine fără a-i lăsa "undă verde" lui Dumnezeu, va continua să ne îngrijoreze mai mult sau mai puţin. Măsura păcii noastre interioare va fi aceea a abandonării noastre, deci aceea a detaşării noastre.

Abandonarea cuprinde astfei o parte inevitabilă de renunţare şi acest fapt este cel mai greu pentru noi. Avem o tendinţă naturală să ne "agăţăm" de o mulţime de lucruri: bunuri materiale, sentimente, dorinţe, proiecte, etc. şi ne costă foarte mult să dăm drumul strânsorii, deoarece avem impresia că ne pierdem, că murim. Dar în acel moment trebuie să credem din toată inima în cuvântul lui Isus, în legea lui "cel care pierde câştigă", atât de explicită în Evanghelie: "Ca cmc va voZ .S'ă-.y/ scape sM/7e/M/ f/ va pZcrc/c; Zar c;'/?e fyZ va pZerăc sM/?e/M/ penfrM AV/' c f/ va a/7a" (Mt 16,25). Cel care acceptă această moarte prin detaşare, prin

40

renunţare, va găsi viaţa cea adevărată. Omu! care se prinde de ceva, care vrea să apere un domeniu al vieţii sale, oricare ar fi acela, pentru a-1 administra după cum îi convine, fară a-1 abandona în mod radical în mâinile lui Dumnezeu, face un calcul foarte prost: se încarcă de preocupări inutile, se expune neliniştii de a pierde. Dimpotrivă, cel care acceptă să pună totul în mâinile lui Dumnezeu, să-i permită a lua şi a da după bunul lui plac, acest om găseşte o pace şi o libertate interioară inexprimabile. "Ah, dacă am şti cât se câştigă renunţând la orice lucru!" spune Sf. Tereza a Pruncului Isus. Este calea fericirii, căci dacă noi îl lăsăm liber pe Dumnezeu să acţioneze în felul său, El este infinit mai capabil de a ne face fericiţi decât sun-tem noi, deoarece El ne cunoaşte şi ne iubeşte mult mai mult decât ne cunoaştem şi ne iubim noi înşine. Sfântul Ioan al Crucii exprimă acelaşi adevăr în alţi termeni: "Toate bunurile mi-au fost date din momentul în care nu le-am mai căutat". Dacă ne detaşăm de tot punând toate în mâinile lui Dumnezeu, Dumnezeu ne va înapoia mult mai mult, de o sută de ori mai mult, "în această viaţă" (Mc 10,30).

6 - Dumnezeu cere totul, dar nu ia neapărat totu!

în legătură cu ceea ce am spus mai sus, este im-portant să ştim să demascăm o şiretenie frecventă a diavolului pentru a ne tulbura şi a ne descuraja. în faţa anumitor bunuri de care dispunem (un bun material, o prietenie, o activitate pe care o iubim, etc.) diavolul, pentru a ne împiedica să ne abandonăm lui Dumnezeu,

41

ne face să ne imaginăm că, dacă noi punem totul în mâinile sale, Dumnezeu va lua totul în mod efectiv şi va "devasta" totul în viaţa noastră! Şi aceasta dă naştere unei terori care ne paralizează complet. Dar nu trebuie să cădem în capcană. Dimpotrivă, Domnul ne cere adesea numai o atitudine de detaşare la nivelul inimii, o dispoziţie de a-i dărui totul, dar El nu "ia" în mod necesar totul, ne lasă posesia liniştită a multor lucruri, atunci când ele nu sunt rele în ele însele şi pot servi planurilor sale; să ştim chiar să ne liniştim în faţa scrupulelor pe care le-am putea avea uneori folosind anumite bunuri, anumite bucurii umane, scrupule frecvente la cei care-1 iubesc pe Dumnezeu şi vor să facă voinţa sa. Trebuie să credem cu tărie că, dacă Dumnezeu ne cere o detaşare efectivă de o realitate sau alta, ne va face să înţelegem în mod clar la timpul cuvenit, ne va da forţa necesară şi această detaşare, chiar dacă este dureroasă pe moment, va fi urmată de o pace profundă. Atitudinea cea bună este, deci, să fim pur şi simplu dispuşi să-i oferim totul lui Dumnezeu, fără panică şi să lăsăm să se facă voia sa, într-o încredere totală.

7-Ce să facem când nu reuşim să ne abandonăm?

1-am pus această întrebare Martei Robin. Răspunsul său a fost: "Să ne abandonăm chiar şi aşa!" Este răspunsul unei sfinte, nu-mi permit să propun un altul. El se alătură cuvântului sf. Tereza a Pruncului Isus: "Abandonarea totală, iată singura mea lege!"

42

Abandonarea nu este naturală, este un har de cerut lui Dumnezeu. El ni-1 va da dacă i-1 cerem cu stăru-inţă: "Cere;/ yz v/ .se va da..." (Mt. 7,7)

Abandonarea este un rod al Duhului Sfânt, dar acest Duh, Domnul nu-1 refuză celui care-1 cere cu credinţă: "Dec/ c/acă vo/, ră/yZ/Mc/, y///Z S'ă c/af/////c7r voy/rz ofar^r/ &Mne, CM afă/ wa/ ww/f ?a/ă/ vo /rM ce/ J/M Ce/w/ va c/a Dzz/zz// S'/a/z/ ce/or care f/ cer c/e /a <57" (Lc 11,13).

8 - Domnu! e păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic

în Biblie, una dintre cele mai frumoase exprimări ale abandonării încrezătoare în mâinile lui Dumnezeu este Psalmul 22 (23):

Dom/w/ e păs/orM/ /weM, /VM vo/ c/Mce /zp.scZ c/e /z/'/M/'c.' /z/ pclsc/MZ verz/ w-a ayeza/, /a apa oc/z7?/zeZ w-a că/ăzzzz/,

f/7!/ /MvZorea^ă .szz//e//z/. A/a poar/ă pe cărăr//e c/rep/ă/// peM/rM MMwe/e .său.

C/z/ar c/e ay M/z/A/a pr/z? va/ea MM///reZ /Mor/ZZ MM wă vo/ /CMze c/e răM căc/ /M e.s/Z CM /z/Z/ze.

%rga /a ,}Z /oZagM/ /ăM, z5Ve f/n/ ac/zzc /wâMgâ/ere.

43

pregă/vY wasă wea ĂwpoZrfva ce/or ce ?7M /!ecă/'e.s*c,' M/is-az CM MH^e/ewn capM/ meM y; paAarM/ weM e <7e se revarsă. RM/îăZafea y; fwăMrarea wa vor fw.soZ; m Zoafe z;7e/e vieZf: we/e.' y/ vo/ /ocM/ M casa DowMM/M: z;7e măe/Mnga/e.

Vrem să revenim câteva momente asupra acestei afirmaţii din Scriptură, surprinzătoare de altfel, că Domnul nu ne Iasă să fim lipsiţi de ceva. Aceasta ne va servi să demascam o ispită, uneori subtilă, care este comună în viaţa creştină, în care mulţi cad şi care par-alizează enorm progresul spiritual.

Este vorba mai precis de ispita de a crede că, în situaţia noastră (personală, familiară...), ne lipseşte ceva esenţial şi din această cauză progresul nostru, posibilitatea de a înflori spiritual ne este refuzată.

De exemplu, sunt bolnav şi atunci nu reuşesc să mă rog cum cred că ar trebui să o fac. Sau cei din fami-lie, care mă înconjoară, mă împiedică să-mi organizez activităţile spirituale cum aş vrea eu. Sau încă nu am calităţile, forţele, virtuţile, darurile care consider eu că mi-ar fi necesare pentru a putea realiza ceva frumos în planul vieţii creştine. Nu sunt mulţumit de viaţa mea, de persoana mea, de condiţiile mele şi trăiesc cu senti-mentul constant că atât timp cât lucrurile vor rămâne aşa, îmi va fi imposibil să trăiesc cu adevărat şi intens. Mă simt defavorizat în comparaţie cu alţii şi port în mine nostalgia permanentă a unei alte vieţi, mai bune, mai rodnice, în care, în sfârşit, aş putea face lucruri valabile.

44

Am sentimentul, după expresia iui Rimbaud, că "adevărata viaţă e în altă parte", în aită parte decât în viaţa care este a mea şi că aceasta din urmă nu este o viaţă adevărată, că ea nu-mi oferă, din cauza anumitor suferinţe sau limite, condiţiile unei adevărate împliniri spirituale. Sunt concentrat asupra a ceea ce este nega-tiv în situaţia mea, asupra a ceea ce îmi lipseşte pentru a fi fericit; aceasta mă face nemulţumit, invidios şi descurajat şi astfei nu înaintez: adevărata viaţă este în altă parte, îmi spun, şi uit pur şi simplu să trăiesc.

Uneori ar fi suficiente foarte puţine lucruri pentru ca totul să fie diferit şi ca să progresez cu paşi de uriaş: o altă privire, o privire de încredere şi de speranţă asupra situaţiei mele (bazată pe certitudinea că nimic nu-mi va lipsi). Şi atunci mi se vor deschide uşi, posi-bilităţi nesperate de creştere spirituală.

Trăim adesea în această iluzie: am vrea ca cei care ne înconjoară să se schimbe, ca circumstanţele să se schimbe, cu impresia că atunci totul va merge mai bine. Dar adesea este o eroare: nu circumstanţele exte-rioare trebuie să se schimbe, ci inima noastră trebuie să se schimbe mai întâi, să se purifice de retragerea în sine, de tristeţea sa, de lipsa de speranţă: "Fen'cifi cc;' CMra/Z CM z'Tn'wM, că acez'a vor vec/ca /a/a /M;' DMWnezeM" (Mt 5,8). Fericiţi, deci, cei a căror inimă este purificată prin credinţă şi speranţă, care îşi consid-eră viaţa cu o privire animată de certitudinea că, din-colo de aparenţele defavorabile, Dumnezeu este prezent, are grijă de nevoile lor esenţiale şi, deci, că nimic nu le lipseşte. în acest caz, dacă ei au această credinţă, îl vor vedea pe Dumnezeu: vor experimenta

45

această prezenţă a tui Dumnezeu care îi însoţeşte şi îi îndrumă, vor vedea că atâtea circumstanţe pe care ie socoteau negative şi dăunătoare pentru viaţa lor spiri-tuală sunt, de fapt, în pedagogia lui Dumnezeu mijloace puternice pentru a-i face să progreseze şi să crească. Sfântul Ioan al Crucii spune că "sufletul câştigă şi profită mai mult exact acolo unde crede ade-sea că pierde". Acest lucru este foarte adevărat.

Suntem uneori atât de întunecaţi de ceea ce nu merge, de ceea ce (după criteriile noastre!) ar trebui să fie diferit în situaţia noastră, că uităm sensul ei pozitiv şi, în plus, nu ştim să tragem foloase din toate aspectele situaţiei noastre, chiar şi din aspectele aparent negative, pentru a ne apropia de Dumnezeu, a creşte în credinţă, iubire, umilinţă. Ne lipseşte mai ales convingerea că "dragostea lui Dumnezeu scoate un profit din toate, din binele ca si din răul pe care-1 găseşte în mine" (sfânta Tereza a Pruncului Isus, inspirându-se din Ioan al Crucii). Câte din imperfecţi-unile noastre, în loc de a ne plânge şi de a vrea să ne debarasăm cu orice preţ de ele, ar putea fi ocazii splen-dide pentru a progresa în umilinţă şi încredere în milostivirea lui Dumnezeu şi, deci, în sfinţenie.

Problema de fond este că noi avem în prea mare măsură criteriile proprii asupra a ceea ce este şi asupra a ceea ce nu este bine şi nu avem suficientă încredere în înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu; nu credem că El ar fi capabil să folosească totul pentru binele nostru şi că niciodată, oricare ar fi circumstanţele, nu ne va lăsa să fim lipsiţi de esenţial, adică, în cele din urmă, de ceea ce ne permite să iubim mai mult.

46

Căci a creşte, a fi împliniţi în viaţa spirituală înseam-nă a învăţa să iubim. Atâtea situaţii pe care le consid-er dăunătoare ar putea, de fapt, să fie pentru mine, dacă aş avea mai multă credinţă, ocazii preţioase de a iubi mai mult: de a fi mai răbdător, mai umil, mai blând, mai milostiv, de a mă abandona mai mult în mâinile lui Dumnezeu.

Să fim deci convinşi de acest fapt şi el va fi pen-tru noi o forţă imensă: Dumnezeu mă poate lăsa une-ori să fiu lipsit de bani, de sănătate, de capacităţi, de virtuţi, dar nu mă va lăsa niciodată să fiu lipsit de El însuşi, de asistenţa şi milostivirea sa, şi de ceea ce poate să-mi permită să mă apropii fără încetare mai intim de El, de a-1 iubi mai intens, de a-mi iubi mai mult aproapele şi de a ajunge la sfinţenie.

9 - Atitudinea faţă de suferinţa ceior care ne sunt apropiaţi

O situaţie frecventă în care riscăm să ne pier-dem pacea sufletului este aceea când o persoană care ne este apropiată se află într-un moment dificil. Uneori suntem chiar în mai mare măsură afectaţi şi preocupaţi de suferinţa unui prieten, a unui copil, decât de propria noastră suferinţă. în sine, acesta este un lucru frumos, dar nu trebuie să devină prilej de dis-perare. Câte nelinişti, uneori excesive, stăpânesc unele familii când unul dintre membri este încercat în sănătatea sa, se află în şomaj, trăieşte un moment de depresie, etc. Câţi părinţi nu se consumă de griji cauzate de o problemă ce-1 priveşte pe unul dintre copiii lor...

47

Totuşi, Domnul ne invită în asemenea cazuri să nu ne pierdem pacea interioară, pentru toate motivele pe care le-am evocat în pasajele precedente. Durerea noastră este legitimă, dar ea trebuie să rămână liniştită. Domnul nu ne va abandona: "Oare o /ewez'e MzYă pe prMMCM/ ef <7e roc&/pânfeceM e: n-are ea ym/a? CAfar eânJ ea f? va M/Ya, Ea MM ?e vo: MzYa pe (Is 49,15).

Un aspect asupra căruia am vrea să insistăm se referă le faptul că este important să ştim bine a dis-tinge între adevărata şi falsa umilinţă, între adevărata căinţă, liniştită şi încrezătoare, şi falsa căinţă, remuşcarea neliniştită care paralizează, trebuie să ştim să facem deosebirea între ceea ce am putea numi ade-vărata şi falsa compasiune.

Este adevărat că, pe măsură ce înaintăm în viaţa creştină, creşte şi compasiunea noastră. Chiar dacă sun-tem în mod natural atât de duri şi indiferenţi, specta-colul mizeriei lumii, suferinţa fraţilor lor, le smulge lacrimi sfinţilor, cărora intimitatea cu Isus le-a făcut inima "lichidă", după cum spunea Parohul de Ars. Sfântul Dominic îşi petrecea nopţile în rugăciune şi în plânset pentru a-1 implora pe Domnul: "Milostivirea mea, ce se va alege de cei păcătoşi!" Am fi îndreptăţiţi să ne îndoim cu adevărat de valoarea vieţii spirituale a unei persoane care nu ar manifesta o compasiune crescândă.

Dar mila sfinţilor, chiar dacă ea este profundă şi gata să primească orice suferinţă şi să o uşureze, totuşi este mereu blândă, calmă şi încrezătoare. Ea este un rod al Duhului.

48

Compasiunea noastră este adesea neliniştită şi tul-burată. Avem o modalitate, care nu este totdeauna dreaptă, de a ne implica în suferinţa celuilalt, care provine uneori mai mult din egoism decât din iubirea adevărată pentru celălalt. Şi credem că este justificat faptul de a ne preocupa în mod excesiv de cineva aflat în dificultate, fiind vorba de un semn al iubirii pe care o purtăm acelei persoane. Dar acest lucru este fals. Adesea în această atitudine se află ascunsă o mare iubire de noi înşine. Nu suportăm suferinţa celuilalt pentru că ne este nouă înşine frică să nu suferim. Pentru că, de asemenea, nu avem încredere în Dumnezeu.

Este normal să fim atinşi în mod profund de sufe-rinţa cuiva care ne este drag, dar dacă din această cauză ne tulburăm până la a ne pierde pacea, aceasta înseamnă că iubirea noastră pentru acea persoană nu este încă pe deplin spirituală, nu este încă după cum vrea Dumnezeu. Este o iubire încă prea umană şi fară îndoială egoistă, care nu se bazează suficient pe o încredere nestrămutată în Dumnezeu.

Pentru a fi cu adevărat o virtute creştină, mila tre-buie să provină din iubire (care constă în a vrea binele unei persoane, în lumina lui Dumnezeu şi în acord cu planurile sale) şi nu din teamă (frica de suferinţă, frica de a pierde ceva). Dar, de fapt, mult prea des atitudinea noastră faţă de cei care suferă în jurul nostru este mai degrabă condiţionată de frică decât bazată pe iubire.

Un lucru e sigur: Dumnezeu iubeşte infinit mai mult decât noi toţi pe cei apropiaţi nouă şi infinit mai bine. El doreşte ca noi să ne încredem în această iubire

49

şi să ştim, de asemenea, să abandonăm fiinţele care ne sunt dragi în mâinile sale. Şi acesta va fi adesea un lucru mult mai eficient pentru a le ajuta.

Fraţii şi surorile noastre care suferă au nevoie în jurul lor de persoane liniştite, încrezătoare şi pline de bucurie şi vor fi ajutaţi mult mai bine de acestea din urmă decât de persoane preocupate şi neliniştite. Falsa noastră compasiune adesea nu face decât să adauge o tristeţe alteia, o confuzie alteia. Nu este izvor de pace şi de speranţă pentru cei care suferă. Aş vrea să dau un exemplu concret pe care l-am întâlnit foarte recent. Este vorba de o tânără care suferea mult de o formă de depresie, cu temeri şi angoase care o împiedicau ade-sea să iasă singură în oraş. Am vorbit cu mama sa des-curajată, în lacrimi, care insista să ne rugăm pentru vindecarea ei. Respect foarte mult durerea de înţeles a acestei mame. Şi, bineînţeles, ne-am rugat pentru fiica ei. Dar ceea ce m-a frapat este faptul că, atunci când, mai târziu, am avut ocazia să vorbesc cu tânăra însăşi, mi-am dat seama că ea îşi trăia suferinţa în pace. îmi spunea: "Sunt incapabilă să mă rog, dar singurul lucru pe care nu încetez să i-1 spun lui Isus sunt cuvintele din Psalmul 23: Tu eşti păstorul meu, nu-mi lipseşte nimic". Mi-a mărturisit că vedea roadele pozitive ale bolii sale, în particular în tatăl său care, altădată foarte dur cu ea, şi-a schimbat atitudinea acum.

Am văzut adesea cazuri de acest gen; o persoană este la încercare, dar ea trăieşte mai bine această încer-care decât anturajul său, care se agită şi se nelinişteşte! Există uneori o modalitate de a multiplica rugăciunile de vindecare, chiar de eliberare, de a căuta toate

50

mijloacele posibile şi imaginabile pentru a obţine vin-decarea persoanei, fără a ne da seama că mâna lui Dumnezeu se află asupra ei în mod evident. Nu spun că persoanele care suferă nu trebuie însoţite printr-o rugăciune perseverentă şi că nu trebuie să cerem vin-decarea lor, nici că nu trebuie să facem ceea ce este uman şi spiritual posibil pentru a obţine aceasta. Bineînţeles, este o datorie a face acest lucru. Dar într-un climat de pace şi de abandonare încrezătoare în mâinile lui Dumnezeu.

10 - în orice persoană care suferă se află Isus

Raţiunea care ne poate determina şi ajuta cel mai mult să înfruntăm în linişte drama suferinţei se află în convingerea că trebuie să luăm foarte în serios mis-terul întrupării şi pe cel al Crucii. Isus a luat trupul nostru, El a luat cu adevărat asupra sa suferinţele noas-tre şi, în Secare persoană care suferă, Isus este cel care suferă. în Evanghelia după sfântul Matei, capitolul 25, în relatarea Judecăţii de apoi, Isus le spune celor care i-au îngrijit pe cei bolnavi sau i-au vizitat pe pri-zonieri: "7b/ ceea ce a/z /aci;/ MMM/a <r/Z77/re ace-y/Za ywZcZ, ?nZe /MZ-a/ZyScM/." Aceste cuvinte ale Domnului ne învaţă că "în seara vieţii vom fi judecaţi în privinţa iubirii" (sf. Ioan al Crucii) şi în mod particular în ceea ce priveşte iubirea pentru fraţii noştri aflaţi în nevoie. Este un îndemn la compasiune. Dar aceste cuvinte ale lui Isus nu ne invită oare să recunoaştem urmele sale, prezenţa sa în toţi cei care suferă? Ele ne invită să ne angajăm cu toate forţele noastre să uşurăm această

51

suferinţă, dar şi să avem asupra ei o privire plină de spe-ranţă. în orice suferinţă, se află un germene de viaţă şi de înviere, pentru că în ea este prezent Isus în persoană.

Dacă, în faţa unei persoane care suferă, avem convingerea că Isus suferă în ea, că El completează în ea ceea ce lipseşte Pătimirii sale, ca să vorbim ca sfântul Paul, cum să fim disperaţi în faţa acestei suferinţe? Cristos nu este viu? Pătimirea sa nu este răscumpără-toare? "7VM vă ca cez care MM aM /?âJe/7/e.'" (1 Tes. 4,13).

11 - Defectele ş! lipsurile aitora

Am evocat ca fiind motivul cel mai frecvent în pierderea păcii interioare neliniştea în cazul unui rău, oricare ar fi, ce ameninţă sau atinge propria noastră persoană sau pe cei apropiaţi nouă.

Răspunsul este clar: abandonarea încrezătoare în mâinile lui Dumnezeu care ne mântuieşte de orice rău sau care, dacă-1 permite, ne dă forţa să-1 suportăm şi îl întoarce în folosul nostru.

Acest răspuns rămâne valabil pentru toate cele-lalte lucruri care ne fac să ne pierdem pacea, de care ne vom interesa acum şi care sunt cazuri particulare. Este bine totuşi să vorbim despre ele, căci dacă singu-ra lege este abandonarea, această practică a aban-donării ia forme diferite, în funcţie de ceea ce se află la originea tulburărilor şi neliniştilor noastre.

Se îiltâmplă des să ne pierdem pacea, nu pentru că o suferinţă ne atinge sau ne ameninţă personal, ci, mai degrabă, din cauza comportamentului unei persoane

52

sau a) unui grup de persoane care ne îndurerează şi ne îngrijorează. Este vorba atunci de un bine care nu este al nostru - dar la care totuşi ţinem: binele comunităţii noastre, al Bisericii sau mântuirea unei anumite persoane.

O femeie poate fi neliniştită pentru că nu vede venind convertirea atât de dorită a soţului său. Un superior al unei comunităţi poate să-şi piardă pacea pentru că unul din fraţii sau surorile sale face contra-riul a ceea ce el aşteaptă de la ei. Sau, pur şi simplu, în viaţa de toate zilele ne irităm pentru că un apropiat nu se comportă cum considerăm noi că ar trebui să o facă. Câte enervări nu se datorează acestui gen de situaţii!

Răspunsul este acelaşi ca mai înainte: încredere şi abandonare. Trebuie să fac ceea ce sunt dator pentru a-i ajuta pe alţii să se îndrepte, cu calm şi blândeţe, şi să las restul în seama Domnului, care va şti să scoată un bine din toate.

Dar cu privire la aceasta vrem să enunţăm încă un principiu general care este foarte important în viaţa spirituală de fiecare zi. Şi care este punctul de care ne izbim în cazurile evocate mai sus. Domeniul său de aplicaţie este, de altfel, mult mai larg decât acest aspect al toleranţei faţă de defectele aproapelui.

Iată care este principiul: noi trebuie să veghem nu numai la a vrea şi a dori lucrurile bune în ele însele ci, de asemenea, la a le dori şi a le căuta sub o formă bună. Să fim atenţi nu numai Ia ceea ce vrem dar şi la maniera în care vrem. De fapt, foarte frecvent noi păcătuim în acest fel: vrem un lucru care este bun, chiar foarte bun, dar î! vrem într-o modalitate care este rea. Pentru a ne face înţeleşi, să reluăm unul

53

tre cazurile evocate mai sus: este normal ca superiorul unei comunităţi să vegheze asupra sfinţeniei celor care-i sunt încredinţaţi. Este un lucru excelent, con-form cu voinţa lui Dumnezeu, dar dacă acest superior se supără, se irită şi îşi pierde pacea în faţa imperfecţi-unilor sau a fervoarei scăzute a fraţilor săi, cu sigu-ranţă nu este însufleţit de Duhul Sfanţ. Şi adesea avem

- această tendinţă: pentru că lucrul pe care îl vrem este bun, uneori cu siguranţă voit de Dumnezeu, ne credem îndreptăţiţi să-1 vrem cu tot mai multă nerăbdare, nemulţumire, în caz că el nu se realizează. Cu cât un lucru ni se pare mai bun, cu atât ne agităm şi ne pre-ocupăm să-1 realizăm!

Trebuie, deci, aşa cum am spus, nu numai să ne asigurăm că lucrurile pe care le vrem sunt bune în ele însele, ci, de asemenea, şi că modalitatea noastră de a le voi, dispoziţia inimii în care noi le dorim sunt bune. Adică, voinţa noastră trebuie să rămână blândă, calmă, răbdătoare, detaşată, aban-donată lui Dumnezeu. Nu trebuie să fie o voinţă nerăbdătoare, foarte grăbită, neliniştită, iritată. în viaţa spirituală, atitudinea noastră este adesea defectuoasă: nu suntem dintre aceia care ar vrea lucruri rele, împotriva lui Dumnezeu; vrem lucruri care sunt bune, în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Dar noi le vrem într-o modalitate care nu este încă "modalitatea lui Dumnezeu", adică aceea a Duhului Sfânt, duh care este blând, calm, răbdător, ci într-o modalitate umană, încordată, grăbită, descurajată, în cazul în care nu ajunge imediat la punctul spre care ea tinde.

54

Toţi sfinţii insistă în a spune că trebuie să ne tem-perăm dorinţele, chiar şi pe cele mai bune. Căci, dacă noi dorim în felul oamenesc pe care l-am descris, aceasta tulbură sufletul, îl nelinişteşte, îi înlătură pacea şi, deci, împiedică lucrarea lui Dumnezeu în el şi în aproapele.

Acest principiu se aplică în toate, chiar propriei noastre sfinţiri. De câte ori nu ne pierdem pacea pen-tru că ni se pare că sfinţirea noastră nu progresează prea repede, că avem încă atâtea defecte! Dar aceasta nu face decât să întârzie lucrurile! Sfântul Francisc de Sales merge până la a spune că "nimic nu întârzie mai mult progresul într-o virtute decât voinţa de a o atinge cu prea multă grabă!" Dar vom reveni asupra acestui punct într-un capitol ulterior.

în concluzie, să reţinem următoarele: în ceea ce priveşte toate dorinţele noastre, voinţa noastră, semnul că suntem în adevăr, că ceea ce dorim este conform cu Duhul Sfânt, nu este doar ca lucrul dorit să fie bun, tre-buie, de asemenea, să fim stăpâniţi de pace. O dorinţă care te face să-ţi pierzi pacea, chiar dacă lucrul dorit este excelent în sine, nu este de la Dumnezeu. Trebuie să vrem şi să dorim, dar într-un mod liber şi detaşat, lăsându-i lui Dumnezeu realizarea acestor dorinţe, cum va vrea El şi când va vrea El. Este foarte impor-tant pentru progresul spiritual să ne educăm propria inimă în acest sens. Dumnezeu este cel care face să crească, El converteşte, nu agitaţia, preocuparea şi neliniştea noastră.

51

12 - Răbdare faţă de aproapele

Să aplicăm acestea ia dorinţa noastră ca cei din jurul nostru să se poarte mai bine: această dorinţă tre-buie să fie calmă şi lipsită de îngrijorare. Să ştim să rămânem calmi chiar şi atunci când cei din jurul nos-tru acţionează într-un mod care ni se pare eronat, nedrept. Să facem, bineînţeles, ceea ce ţine de noi pen-tru a-i ajuta, chiar a-i dojeni şi a-i corecta, în funcţie de eventuala responsabilitate pe care ne-am asumat-o în ceea ce-i priveşte, dar totul să fie făcut cu blândeţe şi în pace. Acolo unde noi suntem neputincioşi, să rămâ-nem liniştiţi şi să-1 lăsăm pe Dumnezeu să acţioneze.

Câte persoane nu-şi pierd pacea pentru că vor cu orice preţ să-i schimbe pe cei care-i înconjoară! Câte persoane căsătorite nu se agită şi nu se irită pentru că ar vrea ca partenerul lor să nu mai aibă cutare sau cutare defect! Domnul ne cere, dimpotrivă, să suportăm cu răbdare defectele aproapelui.

Trebuie să acceptăm ideea că dacă Domnul încă nu a transformat o anumită persoană, nu i-a îndepărtat o imper-fecţiune sau alta, o suportă aşa cum este! Că aşteaptă cu răbdare momentul potrivit. Atunci şi eu trebuie să pro-cedez asemenea iui. Trebuie să mă rog şi să am răbdare. De ce să fiu mai exigent şi mai nerăbdător decât Dumnezeu? Cred uneori că zelul meu este motivat de iubire. Dar Dumnezeu iubeşte infinit mai mult decât mine şi totuşi El este mai puţin grăbit: fwăe/MMg-răMăfon,

yra&Vo?; până /a ve<wi?a /a/ă, p/Mga7*M/ ay/eap-?ă roaJa cea scM/wpă a pămân^M, fnJe/MMg-răMă?oz; până ce /Mimeze p/oa/'a //wpun'e y/ /ârz/e." (Iacob, 5,7)

56

Această răbdare este cu atât mai importantă, cu cât ea înfăptuieşte în noi o purificare absolut indis-pensabilă. Noi credem că vrem binele celorlalţi, sau pro-priul nostru bine, dar această voinţă este deseori ames-tecată cu o ascunsă căutare de sine, cu impunerea propriei voinţe, cu ataşamentul faţă de concepţiile personale înguste şi limitate, la care totuşi ţinem atât de mult şi pe care vrem să le impunem şi altora şi uneori chiar lui Dumnezeu. Trebuie să fim eliberaţi cu orice preţ de aceste îngustimi ale inimii şi de prejudecăţi, pentru ca să se realizeze nu binele pe care-1 imaginăm, ci acela care corespunde planului lui Dumnezeu, atât de vast şi de frumos.

13 - Răbdare faţă de propriile noastre greşeli şi imperfecţiuni

Când o persoană a parcurs un oarecare drum în viaţa spirituală, când ea doreşte într-adevăr să-1 iubească pe Dumnezeu din toată inima, când a învăţat să-i acorde încredere şi să se abandoneze în mâinile sale în mijlocul dificultăţilor, îi rămâne totuşi o cir-cumstanţă în care ea riscă adesea să-şi piardă pacea şi liniştea sufletească şi de care diavolul profită frecvent pentru a o descuraja şi a o tulbura.

Este vorba de imaginea propriei mizerii, expe-rienţa propriilor greşeli, a căderilor pe care le are încă în cutare sau cutare domeniu, în ciuda bunăvoinţei sale de a se îndrepta.

Dar şi aici este necesar să ne dăm seama că tris-teţea, descurajarea, neliniştea sufletului, pe care le re-

37

simţim după o greşeală, nu sunt bune şi că trebuie, dimpotrivă, să facem totul ca să rămânem in pace.

Iată principiul fundamental care trebuie să ne ghideze în experienţa zilnică a mizeriilor şi a căderilor noastre: nu este atât vorba să facem eforturi supra-umane pentru a elimina în totalitate imperfecţiunile şi păcatele noastre (ceea ce oricum este peste puterile noastre!), cât de a şti să regăsim cât mai repede posi-bil pacea atunci când am căzut într-d greşeală sau când am fost tulburaţi de experienţa imperfecţiunilor noas-tre, evitând tristeţea şi descurajarea.

Aceasta nu înseamnă delăsare, nici resemnare în faţa mediocrităţii, ci, dimpotrivă, un mijloc de a ne sfin-ţi mai repede. Pentru aceasta există suficiente motive.

Cel dintâi este principiul fundamental pe care l-am enunţat deja în mai multe rânduri: Dumnezeu acţio-nează în pacea sufletului. Nu prin propriile noastre forţe vom reuşi să ne eliberăm de păcat, numai harul lui Dumnezeu va face aceasta. Decât să ne agităm împotriva noastră înşine, este mai eficient să ne regăsim pacea pentru a-1 lăsa pe Dumnezeu să acţioneze.

Al doilea motiv este că aceasta îi face mai multă plăcere lui Dumnezeu. Ce îl mulţumeşte mai mult pe Dumnezeu: când, după o cădere, ne descurajăm şi ne tulburăm sau când reacţionăm spunând: "Doamne îţi cer iertare, iar am păcătuit, iată ce sunt eu în stare să fac prin propriile mele forţe! Dar mă abandonez cu încredere milostivirii şi iertării tale, îţi mulţumesc că nu ai permis să păcătuiesc şi mai grav, mă abandonez ţie cu încredere căci ştiu că într-o zi mă vei vindeca în întregime şi, aşteptând, îţi cer ca experienţa mizeriei

58

mele să mă facă să fiu mai umil, mai blând cu alţii, mai conştient că nu pot nimic cu propriile mele forţe, dar că trebuie să aştept totul numai de la iubirea şi milostivirea Ta"? Răspunsul este clar.

Al treilea motiv este că neliniştea, tristeţea, descu-rajarea pe care le resimţim după eşecurile şi greşelile noastre sunt foarte rar pure, în foarte puţine rânduri ele sunt pur şi simplu durerea de a-1 fi ofensat pe Dumnezeu. Se amestecă aici o bună parte de orgoliu. Suntem trişti şi descurajaţi nu atât pentru că a fost ofensat Dumnezeu, cât pentru că imaginea ideală pe care o avem despre noi înşine este brusc zdruncinată. Adesea durerea noastră este aceea a orgoliului rănit! Această durere excesivă este un semn că ne-am pus încrederea în noi înşine, în propriile noastre forţe şi nu în Dumnezeu. Să-1 ascultăm pe Laurenţiu Scupoli, deja citat:

"Un om orgolios se crede sigur de a fi atins neîn-crederea în el însuşi şi încrederea în Dumnezeu (aces-tea sunt fundamentul vieţii spirituale şi trebuie să ne străduim să le atingem), dar este o eroare de care ne dăm seama cel mai bine numai atunci când cădem. Căci atunci, dacă ne agităm, ne întristăm, dacă ne pier-dem orice speranţă de a face noi progrese în virtute, este un semn că ne-am pus toată încrederea nu în Dumnezeu, ci în noi înşine; şi cu cât tristeţea şi dispe-rarea sunt mai mari, cu atât trebuie să ne considerăm mai vinovaţi.

Căci cel care se apără de sine însuşi şi se încrede mult în Dumnezeu, dacă săvârşeşte câteva greşeli, nu se mai miră, nu mai are nici nelinişte, nici întristare, pentru că vede bine că

59

sunt un efcct al slăbiciunii sale şi al grijii scăzute pe care a avut-o de a-şi pune încrederea în Dumnezeu. Căderea sa, dim-potrivă, îl învaţă să nu se încreadă în propriile forţe şi să se încredinţeze mai mult ajutorului Celui care singur are puterea: el îşi detestă păcatul mai presus de orice lucru; condamnă pasi-unea sau obiceiul vicios care a fost cauza acestuia; are o durere profundă de a-1 fi ofensat pe Dumnezeul său, dar durerea sa mereu liniştită nu-1 împiedică să revină la primele sale preocupări, să susţină deprinderile sale şi să-i urmărească până la moarte pe cruzii săi duşmani...

O altă iluzie obişnuită este aceea de a atribui unui sentiment de virtute această teamă şi această nelinişte pe care le resimţim după păcat: căci, deşi neliniştea care urmează păcatului este totdeauna însoţită de durere, ea nu provine decât dintr-un fond orgolios,

"decât dintr-o înfumurare secretă, cauzată de încrederea prea mare pe care o avem în propriile forţe. Astfel, deci, cineva care se crede înrădăcinat în virtute şi care dispreţuieşte ispitele descoperă, prin trista experienţă a căderilor, că este fragil şi păcătos ca şi ceilalţi, se miră de aceasta ca şi de un lucru care nu ar fi trebuit să se mai întâmple; şi, lipsit de slabul sprijin pe care con-tase, se lasă cuprins de tristeţe şi de disperare.

Această nefericire nu li se întâmplă celor umili, care nu se mai încred în ei înşişi şi care nu se mai spri-jină decât pe Dumnezeu: căci, atunci când au căzut, nu sunt nici surprinşi, nici tulburaţi, pentru că lumina ade-vărului care-i conduce îi face să vadă că acest fapt este un efect natural al slăbiciunii şi al lipsei lor de perse-verenţă." (Le Com&a? ch. 4 şi 5)

60

14 - Dumnezeu poate să scoată un bine chiar şi din greşelile noastre

Al patrulea motiv pentru care această tristeţe şi această descurajare nu sunt bune ţine de faptul că nu trebuie să luăm prea în tragic propriile greşeli, căci Dumnezeu este capabil să scoată un bine din ele. Mica Tereza a Pruncului Isus iubea foarte mult această frază a sfanţului Ioan al Crucii: "Iubirea ştie să scoată un profit din orice, din binele ca şi din răul pe care-1 găseşte în mine şi transformă orice lucru în sine".

încrederea noastră în Dumnezeu trebuie să ajungă până a nutri convingerea că El este atât de bun şi atât de puternic, încât să poată să scoată un profit din orice, chiar din greşelile şi infidelităţile noastre.

Când citează fraza sfântului Paul: "Totul concură spre binele celor care-1 iubesc pe Dumnezeu", sfântul Augustin adaugă: "Btiam peccata": chiar şi păcatul!

Bineînţeles, trebuie să luptăm cât mai energic împotriva păcatului şi să ne corectăm imperfecţiunile. Dumnezeu îi respinge pe cei comozi şi nimic nu răceşte atât de mult iubirea ca resemnarea de a trăi în mediocritate (resemnarea este de altfel o lipsă de încredere în Dumnezeu şi în capacitatea sa de a ne sfinţi!). Trebuie, de asemenea, când am fost cauza unui rău, să încercăm să îl reparăm, în măsura în care este posibil. Dar nu trebuie să ne întristăm peste măsură de greşelile noastre, căci Dumnezeu, o dată ce ne-am întors la El cu o inimă căită, este capabil să facă să izvorască din ele un bine. Aceasta ne-ar face să

61

creştem în umilinţă, ne-ar învaţa să ne punem mai puţin încrederea în propriile forţe şi mai mult în El.

Atât de mare este milostivirea lui Dumnezeu, încât El foloseşte propriile noastre greşeli în avantajul nostru! Ruysbroek, un mistic flamand din Evul Mediu, spunea că: "Domnul, în marea sa milostivire, a vrut să întoarcă păcatele noastre împotriva lor înseşi şi pentru noi; a găsit mijlocul de a ni le face utile, de a le con-verti în mâinile noastre în instrumente ale mântuirii. Aceasta nu trebuie să micşoreze cu nimic teama noas-tră de păcat, nici durerea noastră de a fi păcătuit. Dar păcatele noastre au devenit pentru noi un izvor de umilinţă."

Să adăugăm, de asemenea, că ele pot deveni şi un izvor de blândeţe şi de milostivire faţă de aproapele nostru. Eu, care cad atât de repede, cum îmi permit să-1 judec pe fratele meu? Nu trebuie să fiu milostiv faţă de el aşa cum Domul a fost faţă de mine?

Deci, după o greşeală, oricare ar fi ea, în loc de a rămâne la nesfârşit concentraţi asupra noastră înşine în descurajare şi de a ne ceme amintirile, trebuie să ne întoarcem imediat cu încredere la Dumnezeu şi chiar să-i mulţumim pentru binele pe care milostivirea sa va fi capabilă să-1 scoată din această greşeală!

Trebuie să ştim că una dintre armele pe care le foloseşte diavolul în mod obişnuit pentru a împiedica drumul sufletelor către Dumnezeu este tocmai faptul de a căuta să le facă să-şi piardă pacea şi să le descu-rajeze prin reamintirea păcatelor lor.

Trebuie să ştim sa distingem adevărata căinţă, adevărata dorinţă de a ne îndrepta, care este mereu

62

blândă, calmă, încrezătoare, de falsa căinţă, de acea remuşcare ce tulbură, descurajează şi paralizează. Nu toate reproşurile care vin din conştiinţa noastră sunt inspirate de Duhul Sfânt! Unele vin din orgoliul nos-tru sau de la diavol şi trebuie să învăţăm să le dis-cernem. Iar pacea este un criteriu esenţial în dis-cernământul spiritelor. Sentimentele care vin de la Duhul lui Dumnezeu pot fi foarte puternice şi pro-funde; cu toate acestea, ele nu ne fac să ne pierdem liniştea. Să-1 ascultăm iarăşi pe Scupoli:

"Pentru a ne păstra inima într-o linişte perfectă, mai este nevoie de a stăpâni anumite remuşcări inte-rioare, care par să vină de la Dumnezeu pentru că sunt reproşuri pe care conştiinţa noastră ni le face asupra unor adevărate defecte dar care vin de fapt de la duhul cel rău, după cum putem vom vedea în continuare. Dacă remuşcările conştiinţei servesc pentru a ne umili, dacă ne fac mai fervenţi în practicarea faptelor bune, dacă nu micşorează încrederea pe care trebuie să o avem în milostivirea divină, trebuie să le primim cu aduceri de mulţumire, ca daruri venite din Cer. Dar dacă ne cauzează tulburări, dacă ne abat curajul, dacă ne fac leneşi, timizi, lenţi în a ne îndeplini datoriile, trebuie să considerăm că sunt sugestii ale duşmanului şi să mergem pe calea obişnuită, fără a le asculta." (Combat Spirituel, ch. 25)

Să înţelegem de aici că, pentru omul de bunăvoinţă, este grav în păcat nu atât greşeala în ea însăşi, cât tristeţea în care se cufundă. Cel care cade, dar care se ridică imediat, nu a pierdut mare lucru. Mai degrabă a câştigat: în umilinţă, în experienţa

63

milostivirii. Cei care rămâne trist şi abătut pierde mai mult. Semnul progresului spiritual nu este atât de a nu mai cădea, cât de a fi capabil de a te ridica repede din căderile tale.

15 - Ce să facem când am păcătuit?

Din tot ceea ce am spus, rezultă pentru noi o regu-lă de conduită foarte importantă de urmat atunci când ni s-a întâmplat să cădem în unele greşeli. Trebuie să resimţim durerea de a fi păcătuit, să cerem iertare lui Dumnezeu şi să-1 implorăm cu umilinţă să ne acorde harul de a nu-1 mai ofensa astfel, să luăm hotărârea de a ne spovedi la momentul potrivit. Dar fără să ne întristăm şi fară să ne descurajăm, regăsindu-ne cât mai repede posibil pacea, în virtutea consideraţiilor arătate mai sus, şi să ne reluăm viaţa spirituală nor-mală, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu cât ne vom regăsi mai repede pacea, cu atât va fi mai bine! Vom progresa mult mai bine astfel decât enervându-ne împotriva noastă înşine!

Un exemplu concret, foarte important, este urmă-torul: atunci când cădem în vreo greşeală, cuprinşi de tulburare, suntem adesea tentaţi de a slăbi viaţa noas-tră de rugăciune, de a nu mai merge, de exemplu, să petrecem timpul obişnuit de rugăciune în tăcere. Şi găsim justificări bune: "Cum aş putea eu, care tocmai am căzut în păcat, care l-am ofensat pe Domnul, să mă prezint în faţa lui în această stare!" Şi avem nevoie uneori de mai multe zile pentru a relua obiceiurile

64

noastre fireşti de rugăciune. Dar aceasta este o eroare gravă; nu este decât falsă umilinţă, inspirată de diavol. Nu trebuie în nici un caz să schimbăm ceva în obi-ceiurile noastre de rugăciune, dimpotrivă. Unde vom găsi vindecarea de greşelile noastre dacă nu la îsus? Păcatele noastre nu sunt decât un rău pretext pentru a ne îndepărta de el, căci cu cât suntem mai păcătoşi, cu atât mai mult avem dreptul să ne apropiem de Cel care a spus: "</VM ce/ săwă/oy/ <3M nevo/e c/e c/oc/oz* c/ ce/ Ăo/-?MvZ... ca MM awi vewZZ să c/zew pe ceZ JrepZZ, cZ pe păcăZo.yZ /a pocăZwZă". (Mt 9,12-13)

Dacă aşteptăm să fim drepţi pentru a avea o viaţă de rugăciune regulată, putem să aşteptăm îndelung. Dimpotrivă, acceptând să apărem în faţa lui Dumnezeu în starea noastră de păcat, vom primi vin-decarea şi vom fi transformaţi puţin câte puţin în sfinţi.

Trebuie să vorbim de o iluzie importantă care se află aici. Noi considerăm că nu putem să ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu decât atunci când suntem curaţi şi pieptănaţi, şi mulţumiţi de noi! Dar în ceastă atitu-dine se află mult orgoliu! în cele din urmă, am vrea să ne debarasăm de milostivire. Dar care este natura aces-tei pseudo-sfinţenii la care aspirăm uneori inconştient şi care face ca noi să nu mai avem nevoie de Dumnezeu? Adevărata sfinţenie este de a recunoaşte din ce în ce mai mult că depindem în mod absolut de milostivirea sa!

în concluzie, să cităm un ultim pasaj din Cow&aZ -SpZrZZMe/ care reia tot ceea ce am spus şi care ne indică linia directoare pe care trebuie să o urmăm atunci când am căzut în orice fel de greşeală. El poartă titlul "Ce

65

trebuie să facem atunci când am primit o rană în Lupta Spirituală!"

"Atunci când vă simţiţi răniţi, adică atunci când vedeţi că aţi făcut o greşeală, fie din pură fragilitate, fie gândit şi cu Şiretenie, nu vă întristaţi prea mult pentru aceasta; nu vă lăsaţi cuprinşi de durere şi de nelinişte; dar adresaţi-vă imediat lui Dumnezeu şi spuneţi-i lui cu o încredere umilă: Acum, Domnul meu, eu fac să se vadă ceea ce sunt: căci ce s-ar putea aştepta de la o creatură săracă şi oarbă ca mine, decât rătăcire şi căderi? Opriţi-vă puţin asupra acestui fapt, pentru a vă cufunda în voi înşivă şi pentru a da dovada unei dureri vii, provocată de greşeala voastră.

Apoi, fără a vă tulbura, întoarceţi întreaga voastră mânie împotriva patimilor care vă domină, mai ales împotriva aceleia care a fost cauza păcatului vostru.

Doamne, veţi spune, aş fi comis crime şi mai mari, dacă, prin infinita ta bunătate, nu m-ai fi atenţionat.

Aduceţi apoi mii de mulţumiri acestui Tată plin de milostivire; iubiţi-1 mai mult ca niciodată, văzând că, în loc să se mânie de jignirea pe care tocmai i-aţi adus-o, el vă întinde încă mâna, de teamă să nu cădeţi din nou într-o dezordine asemănătoare.

în sfârşit, plini de încredere, spuneţi-i: "Arată, Dumnezeul meu, ceea ce eşti; fa-1 pe un păcătos umilit să simtă milostivirea ta divină; iartă-mi toate greşelile; nu permite să mă despart, nici să mă îndepărtez vreun pic de tine; întăreşte-mă cu harul tău, astfel încât să nu te mai ofensez niciodată."

După aceasta, nu veţi mai cerceta dacă Dumnezeu v-a iertat sau nu; deoarece înseamnă că vreţi să vă

66

neliniştiţi fără rost, înseamnă a pierde timpul; în acest mod de ă proceda există mult orgoliu şi viclenie a diavolului, care, prin neliniştirea sufletului, încearcă să vă facă rău şi să vă tulbure. Astfel, abandonaţi-vă milostivirii divine şi continuaţi-vă exerciţiile cu tot atâta linişte ca şi cum n-aţi fî comis nici o greşeală. Chiar şi atunci când l-aţi ofensat pe Dumnezeu de mai multe ori în aceeaşi zi, nu vă pierdeţi încrederea în El. Puneţi în practică ceea ce vă spun, a doua, a treia, ultima dată ca şi prima dată... Acest mod de a-1 combate pe diavol este acela de care el se teme cel mai mult, pentru că ştie că place mult lui Dumnezeu şi pentru că îi provoacă mereu o mare confuzie, văzându-se supus chiar de acela pe care el 1-a învins cu uşurinţă în alte întâlniri...

...Deci, dacă o greşeală, în care din nefericire aţi căzut, vă cauzează tulburări şi vă abate curajul, pri-mul lucru pe care trebuie să-1 faceţi este de a vă stră-dui să redobândiţi pacea sufletului vostru şi încre-derea în Dumnezeu..."

Pentru a încheia acest capitol, am vrea să adăugăm o remarcă: este adevărat că este periculos să facem răul şi că trebuie să facem totul pentru a-1 evita. Dar să recunoaştem că, aşa cum suntem făcuţi, ar fi periculos pentru noi să nu facem decât bine!

De fapt, marcaţi de păcatul originar, avem o ten-dinţă atât de înrădăcinată spre orgoliu, încât ne este foarte greu şi chiar inevitabil să facem un bine fară a ni-1 însuşi măcar puţin, fară să-1 atribuim măcar în parte capacităţilor, meritelor, sfinţeniei noastre! Dacă Domnul nu ar permite ca, din când în când, să facem câte un rău, să cădem în unele imperfecţiuni, am fi în

67

mare pericol! Am cădea repede în aroganţă, în dis-preţuirea aproapelui, am uita că totul vine de la Dumnezeu în mod gratuit.

Şi nimic nu împiedică mai mult adevărata iubire decât acest orgoliu. Pentru a ne ieri de acest mare rău, Domnul permite uneori un rău mai mic, aceia de a cădea în unele defecte, şi trebuie să-i mulţumim pentru aceasta, căci fară această pavăză, am fi în mare pericol să ne pierdem!

16 - Neliniştea când trebuie să luăm decizii

Ultimul motiv pe care-1 vom examina şi care ne face să ne pierdem liniştea în mod frecvent este incer-titudinea, neliniştea conştiinţei puse la încercare atunci când trebuie luată o decizie pe care nu o întrevedem. Ne este teamă să nu ne înşelăm, să nu fie o decizie cu consecinţe neplăcute, ne este teamă că nu vom împlini voinţa lui Dumnezeu.

Situaţii de acest fel pot fi destul de dificile şi pot provoca unele dileme foarte neliniştitoare. Atitudinea generală de abandonare şi de încredere de care am vor-bit, această încredinţare totală în mâinile lui Dumnezeu, care face să nu "dramatizăm" niciodată nimic (nici chiar consecinţele pe care le pot avea ero-rile noastre!), ne va fi în mod particular foarte preţioasă în aceste situaţii de incertitudine.

Vrem totuşi să facem câteva observaţii utile pentru a păstra pacea interioară atunci când avem de luat decizii.

Primul lucru de spus (şi acesta este cu totul în armonie cu ceea ce am spus până în prezent) este că,

68

în faţa unei decizii importante, unul din defectele de evitat este, bineînţeles, zelul excesiv şi precipitarea. O oarecare încetinire este adesea necesară pentru a analiza bine lucrurile şi pentru a lăsa inima noastră să se orienteze în linişte şi cu calm spre soluţia cea bună. Sfântul Vicenţiu de Paul, după reflexii chibzuite (şi mai ales rugăciuni!), lua deciziile care i se prezen-tau, în aşa măsură, încât unii dintre apropiaţii săi îl considerau foarte lent în luarea hotărârilor. Dar pomul se judecă după roadele sale!

înainte de a lua o decizie, trebuie făcut tot ce se cuvine pentru a o întrezări şi a nu decide în grabă sau arbitrar: să se analizeze situaţia şi diferitele ei aspecte, să considerăm propriile noastre motivaţii pentru a decide cu o inimă pură şi nu în funcţie de interesele personale, să ne rugăm pentru a cere lumina Duhului Sfânt şi harul de a acţiona în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu şi, în sfârşit, să cerem, eventual, sfatul unor persoane care pot să ne lumineze pentru această decizie.

în legătură cu aceasta, trebuie să ştim că orice per-soană va întâlni, mai ales în viaţa spirituală, anumite situaţii în care nu va putea să fie luminată şi va fi inca-pabilă să acţioneze cu discernământ şi să se hotărască în pace, fără,a recurge la un ghid spiritual. Domnul nu vrea să fim auto-suficienţi şi face parte din pedagogia sa să permită ca uneori să ne aflăm în imposibilitatea de a găsi lumina şi pacea prin noi înşine; nu vom putea să le primim decât prin intermediul unei alte persoane faţă de care ne deschidem. în această atitudine a inimii, privind la întrebările pe care ni le punem sau

69

dilemele pe care le avem, se află o atitudine de umilin-ţă, de încredere, care îi place mult Domnului şi deza-morsează frecvent capcanele pe care duşmanul le întinde pentru a ne înşela sau a ne tulbura. Această pace interioară, aşa de preţioasă, de care am vorbit atât, este bine să ştim că în anumite momente ale vieţii noastre nu o vom putea găsi singuri, fără ajutorul cuiva, căruia noi să ne deschidem sufletul.

Sfântul Alfons de Liguori era un director spiritual fără pereche, dar pentru ceea ce ţinea de propria viaţă spirituală, era deseori incapabil să se orienteze fară ajutorul unei persoane faţă de care se deschidea şi de care asculta.

Acestea fiind spuse, este important de reţinut un lucru: oricare ar fi măsurile de precauţie (rugăciune, reflexie, sfat...) de care se foloseşte o persoană pentru a afla lumina înainte de a lua o decizie şi pentru a fi sigură că împlineşte voinţa lui Dumnezeu (este o dato-rie a lua aceste măsuri de precauţie, deoarece nu avem dreptul, mai ales în domenii importante, să decidem cu uşurinţă), ea nu va avea mereu această lumină într-un ^ mod clar şi evident. Dacă în faţa unei situaţii date ne întrebăm (şi trebuie să o facem mereu!): "ce trebuie să fac, care este voinţa Domnului?", nu vom avea întot-deauna răspunsul!

Când facem acest efort de a discerne şi căutăm vo-inţa lui Dumnezeu, adesea Domnul ne vorbeşte pe căi diverse şi ne face să înţelegem într-un mod clar cum tre-buie să acţionăm. Atunci luăm decizia noastră în pace.

Dar se poate întâmpla ca Domnul să nu ne răspundă. Şi acest fapt trebuie considerat normal!

70

Uneori ne lasă pur şi simplu liberi; uneori, din motive care-i aparţin, nu se manifestă. Se constată adesea că unele persoane, de frică să nu se înşele, să nu cumva să nu facă voia lui Dumnezeu, caută, cu orice preţ dovada unui răspuns: îşi înmulţesc rellexiile, rugăciu-nile, deschid Biblia de zece ori pentru a cere un text şi a avea lumina dorită. Şi toate acestea tulbură şi neliniştesc mai mult decât alte lucruri: şi, totuşi, nu văd mai clar; au un text, dar nu ştiu cum să-1 inter-preteze.

Când Domnul ne lasă astfel în incertitudine, tre-buie să acceptăm în mod liniştit. în loc să "forţăm lucrurile" şi să ne tulburăm inutil, deoarece nu avem un răspuns evident, e mai convenabil să urmăm acest principiu pe care ni-1 indică Sora Faustina:

"Când nu ştim ce este mai bine, trebuie să reflec-tăm, să analizăm şi să cerem sfatul, pentru că nu avem dreptul să acţionăm în incertitudinea conştiinţei. în incertitudine (dacă aceasta rămâne), trebuie să ne spunem: orice voi face va fi bine, cu condiţia să am intenţia de a face bine. Dumnezeu acceptă şi consideră ca bun ceea ce noi considerăm a fi bun. Să nu ne întris-tăm dacă, după un anumit timp, vom vedea că aceste lucruri nu sunt bune. Dumnezeu priveşte intenţia cu care începem şi va acorda recompensa conform acestei intenţii. Este un principiu pe care trebuie să-1 urmăm." (jMrMa/ .spfrffMe/, n 799, editura Jules Hovine)

Adesea ne tulburăm în mod excesiv în legătură cu deciziile noastre. Aşa cum există o falsă umilinţă, o falsă milă, putem să spunem, de asemenea, că, în ceea ce priveşte alegerile noastre, există ceea ce am putea

71

numi o "falsă ascultare" faţă de Dumnezeu: am vrea să fim mereu siguri că îndeplinim voinţa lui Dumnezeu în toate alegerile noastre, am vrea să nu ne înşelăm niciodată. Dar în această atitudine se află ceva care nu este prea just. Din diferite motive.

Pe de o parte, această dorinţă de a şti ce vrea Dumnezeu ascunde uneori dificultatea de a suporta o stare de incertitudine: vrem să fim feriţi de a decide noi înşine. Dar foarte des, voinţa lui Dumnezeu este ca noi să ştim să ne decidem, chiar dacă nu suntem abso-lut siguri că această decizie este cea mai bună. De fapt, în această capacitate de a decide în incertitudine, făcând ceea ce ni se pare mai bine şi fară să petrecem ore întregi tergiversând, există o atitudine de încredere Şi de abandonare: "Doamne, am reflectat şi m-am rugat pentru a vedea care este voinţa ta, nu o văd prea clar, dar totuşi nu mă tulbur şi nu voi pierde ore întregi să-mi frământ mintea: decid următorul lucru deoarece, analizând-1 bine, mi se pare lucrul cel mai bun de făcut. Abandonez totul în mâinile tale. Ştiu bine că, chiar dacă mă înşel, tu nu te vei supăra, deoarece am acţionat cu o intenţie dreaptă. Şi, dacă m-am înşelat, ştiu că vei fi capabil de a scoate un bine din această eroare. Ea va fi pentru mine sursă de umilinţă şi voi trage o învăţătură din aceasta!" Şi rămân în pace...

Pe de altă parte, am vrea să fim infailibili, să nu ne înşelăm niciodată, dar în această dorinţă există mult orgoliu şi, de asemenea, teama de a fi judecaţi de ceilalţi. Cel care, dim-potrivă, acceptă cu calm să se înşele din când în când şi este de acord ca ceilalţi să-şi dea seama de aceasta, manifestă o adevărată umilinţă şi o adevărată iubire de Dumnezeu.

72

Să nu avem o falsă idee asupra a ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi: Dumnezeu este Tată, bun şi milostiv, care cunoaşte infirmităţile copiilor săi, limitele judecăţii noastre. Ne cere bunăvoinţă, intenţie dreaptă, dar în nici un caz nu ne cere să fim infailibili şi ca toate deciziile noastre să fie perfecte! Şi, în plus, dacă toate deciziile noastre ar fi perfecte, aceasta ne-ar face, fără îndoială, mai mult rău decât bine! Foarte repede ne-am considera un supraom.

în concluzie, Domnul îl iubeşte mai mult pe cel care ştie să se decidă fără să tergiverseze, chiar atunci când este în incertitudine şi se abandonează lui cu încredere în ceea ce priveşte consecinţele, decât pe acela care îşi nelinişteşte fără sfârşit sufletul pentru a şti ce aşteaptă Dumnezeu de la el şi care nu se decide niciodată. Căci în prima atitudine există mai multă abandonare, încredere şi, deci, iubire decât în a doua. Dumnezeu îi iubeşte pe cei care înaintează în liber-tatea duhului şi care nu "chiţibuşăresc" prea mult asupra detaliilor. Perfecţionismul nu are nimic de-a face cu sfinţenia...

Este important, de asemenea, să ştim să distingem bine cazurile în care este necesar să acordăm timp pen-tru a discerne şi a decide, atunci când sunt decizii care ne angajează pentru întreaga viaţă, de exemplu, şi invers, cazuri în care ar fi absurd şi împotriva voinţei lui Dumnezeu de a lua prea mult timp şi măsuri de pre-cauţie înainte de a ne decide, când nu există prea multe diferenţe între o parte şi cealaltă. Aşa cum spune sfan-ţul Francisc de Sales, "dacă este normal să cântărim cu multă grijă lingourile de aur, atunci când este vorba de

73

monede, ne mulţumim să facem o evaluare rapidă". Diavolul, care caută mereu să ne tulbure, ne face să ne întrebăm pentru cea mai mică decizie dacă este într-adevăr sau nu voinţa lui Dumnezeu să procedăm în acel iei şi trezeşte nelinişti, scrupule şi remuşcări de conştiinţă inutile.

Trebuie să avem o dorinţă profundă şi constantă de a-1 asculta pe Dumnezeu. Dar această dorinţă va fi într-adevăr conformă Duhului Slant dacă va fi însoţită de pace, de libertate interioară, de încredere şi de abandonare şi nu dacă va fi izvor de nelinişte care paralizează conştiinţa şi o împiedică să decidă liber.

Este adevărat că Domnul poate permite momente în care această dorinţă de a-1 asculta ne cauzează ade-vărate tulburări; poate exista şi cazul persoanelor scrupuloase prin temperament, încercare foarte dureroasă de care Dumnezeu nu totdeauna eliberează în întregime.

Dar rămâne ca, în mod obişnuit, noi să ne stră-duim să înaintăm, în libertate interioară şi în pace. Şi să ştim, aşa cum am spus, că Diavolul încearcă mult să ne tulbure: este şiret şi foloseşte dorinţa pe care o avem de a face voinţa lui Dumnezeu pentru a ne neli-nişti. Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi. Când cineva este departe de Dumnezeu, Duşmanul îl ispiteşte prin rău: îl atrage la lucruri rele. Dar când cineva este aproape de Dumnezeu, îl iubeşte, nu doreşte nimic altceva decât să-i placă lui şi să-1 asculte, diavolul, dacă îl încearcă încă prin rău (acest lucru este uşor de recunoscut), îl încearcă mai mult prin bine. Aceasta înseamnă că el se foloseşte de dorinţa noastră de a face

74

binele pentru a ne tulbura. Suscitând scrupule sau prezentându-ne un anumit bine pe care ar trebui să-1 realizăm, dar care este mai presus de forţele noastre actuale sau care nu este acela pe care Dumnezeu ni-1 cere, aceasta pentru a ne descuraja sau a ne facc să ne pierdem pacea! Vrea să ne convingă că nu facem sufi-ciente lucruri sau că ceea ce facem nu o facem într-adevăr cu iubire faţă de Dumnezeu, că Dumnezeu nu este mulţumit de noi, etc. De exemplu, ne va face să credem că Domnul ne cere un anume sacrificiu, de care noi nu suntem capabili şi aceasta ne tulbură mult. El suscită tot felul de scrupule şi de nelinişti ale conştiinţei pe care noi ar trebui pur şi simplu să le ignorăm, aruncându-ne în braţele lui Dumnezeu ase-meni copiilor mici. Când ne pierdem pacea din motive asemănătoare celor pe care tocmai le-am evocat, să ne spunem că diavolul trebuie să-şi fi băgat coada, să căutăm să ne regăsim calmul şi, dacă nu reuşim sin-guri, să ne deschidem unei persoane spirituale. Simplul fapt de a vorbi cuiva va fi în general suficient, pentru a face să dispară neliniştea şi a ne reda pacea.

Referitor la acest spirit de libertate, care trebuie să ne anime în toate acţiunile şi deciziile, să încheiem ascultându-1 pe sfântul Francisc de Sales:

"Ţineţi inima voastră deschisă şi mereu încre-dinţată Providenţei divine, fie pentru lucrurile mari, fie pentru cele mici, şi adunaţi din ce în ce mai mult în inima voastră duhul blândeţii şi al păcii." (Doamnei de la Flechere, 13 mai 1609)

"Cuvântul pe care vi l-am spus atât de des, că în exerciţiul virtuţilor nu prea trebuie să ne şicanăm, ci

75

să mergem în cerc, pur şi simplu, cu naivitate, ca într-un oraş francez, în voie, în bună credinţă, gro^o woJo. Mi-e teamă de spiritul de constrângere şi de melancolie. Doresc să aveţi o inimă mare şi largă, în drum spre Domnul Nostru." (Doamnei de Chantal, 1 noiembrie 1604)

17 - Calea regală a iubirii

De fapt, de ce această modalitate de a înainta, bazată pe pace, libertate, abandonare încrezătoare în Dumnezeu, acceptare liniştită a infirmităţilor noastre şi chiar a căderilor noastre, este calea demnă de reco-mandat? De ce este ea mai dreaptă decât căutarea voinţei lui Dumnezeu care se face prin preocupare, scrupule, dorinţă încordată şi neliniştită de perfecţi-une?

Pentru că singura perfecţiune adevărată este aceea a iubirii şi în prima modalitate de a proce-da există mai multă iubire adevărată faţă de Dumnezeu decât în a doua. Sora Faustina spunea: "Când nu ştiu ce să fac, întreb iubirea, ea mă sfătuieşte cel mai bine!" Domnul ne cheamă la perfecţiune: "Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru Ceresc desăvârşit este!" Dar este desăvârşit conform Evangheliei nu acela care se comportă ireproşabil, ci cel care iubeşte mai mult.

Conduita perfectă nu este cea care core-spunde imaginii pe care ne-o facem uneori despre perfecţiune, ca fiind un comportament

76

impecabil, infailibil şi ireproşabil. Este aceea în care se află cea mai multă iubire dezinteresată faţă de Dumnezeu şi cea mai puţină căutare orgolioasă de sine însuşi. Acela care acceptă să fie slab, mic, să cadă adesea, să nu fie nimic în propriii săi ochi, nici în cei ai altora, dar fără să se preocupe de aceasta în mod excesiv, deoarece este animat de o mare încredere în Dumnezeu şi ştie că iubirea sa este infinit mai importantă şi cântăreşte mult mai mult decât propriile imper-fecţiuni şi greşeli, acela iubeşte mai mult decât cel care împinge preocuparea faţă de propria perfecţiune până la nelinişte.

"Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor este împărăţia Cerurilor": fericiţi cei care, luminaţi de Duhul Sfânt, au învăţat să nu mai facă o dramă din sărăcia lor, ci să o accepte cu bucurie, căci ei îşi pun toată speranţa nu în ei înşişi, ci în Dumnezeu. Dumnezeu, El însuşi, va fi bogăţia lor, va fi perfecţiunea lor, sfinţenia lor, virtuţile lor... Fericiţi cei care ştiu să îşi iubească sărăcia, deoarece ea este ocazia minunată oferită lui Dumnezeu de a manifesta imensitatea Iubirii şi a Milostivirii sale. Vom fi sfinţi în ziua în care incapacitatea şi nimicnicia noastră nu vor mai fi pentru noi un subiect de tristeţe şi de nelinişte, ci unul de pace şi de bucurie.

Această cale a sărăciei, care este şi cale a iubirii, este cea mai eficientă pentru a ne face să creştem, pentru a ne face să atingem în mod pro-gresiv toate virtuţile, pentru a ne purifica de

77

greşelile noastre. Numai iubirea este izvor de creştere, numai ea este rodnică, numai iubirea purifică de păcat în profunzime: "Focul iubirii purifică mai mult decât focul purgatorului" (Tereza de Lisieux). Această cale de urmat baza-tă pe acceptarea cu bucurie a propriei sărăcii nu este deloc o resemnare în faţa mediocrităţii, o abdicare de la aspiraţia spre perfecţiune. Ea este calea cea mai rapidă şi mai sigură care ne con-duce spre aceasta; deoarece ne pune în situaţii de nimicnicie, de încredere, de abandon prin care suntem în întregime încredinţaţi în mâinile lui Dumnezeu, care atunci poate să acţioneze prin harul său şi să ne poarte El însuşi, prin pură milostivire, spre această perfecţiune pe care noi n-am şti în nici un caz să o atingem prin propriile noastre forţe.

18 - Câteva sfaturi în loc de concluzie

Să căutăm, deci, a pune în practică tot ceea ce a fost spus. Cu răbdare şi perseverenţă şi, mai ales, fără a ne descuraja dacă nu ajungem în mod perfect la aceasta! Dacă aş putea să-mi permit o exprimare puţin paradoxală, aş spune că nu tre-buie în nici un caz să ne pierdem pacea pentru că nu reuşim întotdeauna să rămânem în pace, oricât am vrea! Reeducarea noastră este lentă, avem nevoie de multă răbdare cu noi înşine pen-tru aceasta.

Deci, un principiu fundamental: "Niciodată

78

nu mă voi descuraja!" Este încă o frază a micii Tereza, cea care este modelu! desăvârşit ai aces-tui spirit pe care noi am încercat să-! descriem în aceste pagini. Şi să reţinem şi un cuvânt ai celei mari, Tereza de Avila: "Răbdarea obţine totul".

Un alt principiu practic foarte folositor este următorul: dacă nu sunt capabil să fac lucruri mari, nu mă voi descuraja, dar voi face lucruri mici! Uneori, nefiind capabili să facem lucruri mari, acte eroice, le neglijăm pe cele mici, care sunt la îndemâna noastră şi care totuşi sunt atât de rodnice pentru progresul spiritual şi sunt izvor de atâtea bucurii: "Bt'ne, s/Mgă &MM<3 y; cre^Mcfoa-să, pesfe pM^me af /os? cre^Mcfoasă, pesfe ?e vot' fwZră fn ^MCMr/a

fân". (Mt 25,21). Dacă Domnul ne găseşte fideli în a persevera pentru a pune în practică mici eforturi în sensul a ceea ce El aşteaptă de la noi, El va interveni şi ne va aşeza într-un har mai înalt. Aplicaţie: dacă încă nu sunt capabil să rămân în pace în faţa unor situ-aţii dificile, să încep prin a mă strădui să păstrez această pace în situaţiile cele mai uşoare de fiecare zi: a îndeplini în linişte şi fără nervozi-tate datoriile zilnice, obligându-mă să fac bine fiecare lucru în prezent fără a mă preocupa de viitor, să vorbesc calm şi cu blândeţe celor din jurul meu, să evit o agitaţie excesivă chiar în gesturile mele şi în modul meu de a urca scările! Primele trepte ale scării spre sfinţenie pot fi foarte bine cele ale apartamentului meu! Sufletul

79

se reeducă adesea prin trup! Lucrurile mici făcute din iubire şi pentru a-1 mulţumi pe Dumnezeu sunt de un mare folos pentru a, ne face să creştem; este unul dintre secretele sfinţe-niei sfintei Tereza de Lisieux.

Dacă vom persevera astfel, în rugăciune şi în aceste gesturi mici de colaborare cu harul, vom putea trăi cuvântul sfântului Paul:

JVM vă ?7npovăra/!' CM Hfc;' o grf/ă. C; fn/rM ?cafe, prfn fuc/nMăc/MMe yf pr:'M rMgă CM /MM//M-TM/re, voaj ' / re ^ă /ife a r ă / a / e /M/

pacea /n; DMmnezgM, care covâryey/e or/ce Twfw/e, \yă păzească f^/mf/e voa^/re yf CMge/e/e voa^/re, fn/rM Crf^/o^

(Fii. 4,6-7)

Şi această pace, nimeni nu va putea să v-o răpească.

80

CE NE SPUN SFINŢII

JUAN DE BONILLA

Franciscan spaniol din secolul al XVI-lea, autorul unui mic 7ra/a/ Jespre Pacea SM/7eZM/Mf.

1 - Pacea, cate spre perfecţiune

Experienţa vă va arăta că pacea, care va răspândi in sufletul vostru caritatea, iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, este calea cea dreaptă spre viaţa veşnică.

Aveţi grijă să nu lăsaţi niciodată inima voastră să se tulbure, să se întristeze, să se emoţioneze, nici să se amestece cu ceea ce ar putea să-i provoace nelinişte. Lucraţi totdeauna să o menţineţi liniştită, căci Domnul spune: "Fericiţi făcătorii de pace". Faceţi aceasta şi Domnul va înălţa, în sufletul vostru, cetatea păcii şi va face din voi Casa desfătărilor sale. Ceea ce vrea din partea voastră, este numai ca, de fiecare dată când vă veţi

81

nelinişti, să vă recăpătaţi calmul, pacea, în fiinţa voastră, în lucrările voastre, în gândurile şi gesturile voastre, fără excepţie.

Aşa cum un oraş nu se construieşte într-o zi, nu vă gândiţi să ajungeţi, într-o singură zi, la această pace, la această linişte interioară, căci aceasta înseamnă să construieşti o locuinţă pentru Dumnezeu şi tu să devii templul său. Şi Domnul însuşi trebuie să construiască: fără aceasta, munca voastră va fi inexistentă.

2 - Să ne menţinem sufietul liber şi degajat

Voinţa voastră să fie mereu gata pentru orice eventualitate. Şi inima voastră să nu fie lipită de nimic. Când veţi formula o dorinţă, să fie în aşa fel încât să nu simţiţi durere în caz de eşec; să păstraţi duhul liniştit ca şi cum nu aţi fi dorit nimic. Dumnezeu caută sufletul vostru astfel eliberat pentru a înfăptui în el minunile sale grandioase.

82

SFÂNTUL FRANCISC DE SALES

(1567-1622)

1 - Dumnezeu este Dumnezeul păci!

Pentru că iubirea nu locuieşte decât în pace, aveţi mereu grijă să vă păstraţi sfânta linişte a inimii pe care v-o recomand atât de des.

Toate gândurile care ne aduc neliniştea şi agitaţia sufletului nu vin în nici un caz de la Dumnezeu, care este Principele Păcii. Sunt ispite ale duşmanului şi de aceea trebuie să le respingem şi să nu ţinem cont de ele.

Trebuie să trăim netulburaţi în toate şi peste tot. Suntem atinşi de dureri interioare sau exterioare? Trebuie să le primim cu calm. Suntem cuprinşi de bucurie? Trebuie să o primim cu calm, fără să tresăltăm pentru aceasta. Trebuie să fugim de rău? Să o facem cu calm, fără a ne tulbura, căci altfel, fugind, am putea să cădem şi să dăm ocazia duşmanului să ne ucidă. Trebuie să facem bine? Să îl facem cu calm, alt-fel vom comite multe greşeli grăbindu-ne. Chiar şi pocăinţa trebuie făcută cu calm. (Lettre a l'Abbesse du Puz d'Orbe)

2 - C u m să obţinem pacea

Să facem trei lucruri, draga mea fiică, şi vom avea pacea: să avem o intenţie curată de a dori în orice lucru

83

cinstirea lui Dumnezeu şi slava sa, să facem puţinul de care suntem capabili în acest scop, după sfatul părin-telui spiritual, şi să lăsăm lui Dumnezeu toată grija pentru rest. Cine-1 are pe Dumnezeu ca obiect al intenţiilor sale şi face ceea ce poate, de ce s-ar tulbu-ra? De ce s-ar teme? Nu, nu, Dumnezeu nu este aşa pretenţios cu cei pe care-i iubeşte, se mulţumeşte cu puţin, căci ştie că nu avem multe. Şi să ştiţi, dragă fiică, Domul Nostru este numit Principe al Păcii în Scriptură şi de aceea, pretutindeni unde este stăpân absolut, ţine totul în pace. Cu toate acestea, este ade-vărat că înainte de a aduce pacea într-un loc, face război acolo, separând inima şi sufletul de ceea ce au mai drag, sentimentele intime şi obişnuite, adică iubirea nemăsurată de sine, încrederea în sine, auto-mulţumirea şi altele asemănătoare acestora.

Dar când Domnul Nostru ne desparte de aceste pasiuni atât de plăcute, pare să stoarcă inima de orice vlagă şi din această cauză avem sentimente de insatis-facţie; aproape că nu putem decât să ne zbatem din tot sufletul, deoarece această separare este dureroasă. Dar toată această zbatere a duhului nu este lipsită de pace atunci când, în sfârşit, împovăraţi de această suferinţă, nu încetăm totuşi să menţinem voinţa noastră lăsată în seama Domnului Nostru, dar nici nu lăsăm la voia întâmplării datoriile noastre şi exerciţiul acestora, ci le înfăptuim în mod curajos. (Lettre a l'Abbesse du Puz d'Orbe)

84

3 - Pace şi umilinţă

Pacea se naşte din umiiinţă.

Nimic nu ne tulbură mai mult decât amorul pro-priu şi stima pe care o avem pentru noi înşine. Ce vrea să spună faptul că atunci când ni se întâmplă unele imperfecţiuni sau păcate suntem uimiţi, tulburaţi şi nerăbdători? Fără îndoială, noi credeam că reprezen-tăm ceva bun, hotărât şi puternic; şi totuşi, când vedem că în realitate nu suntem nimic din acestea şi că am căzut cu nasul în pământ, ne simţim înşelaţi şi, în con-secinţă, tulburaţi, ofensaţi şi neliniştiţi. Dar dacă am şti bine cine suntem, în loc să fim surprinşi văzându-ne la pă-mânt, ne-am întreba cum de putem să rămânem în picioare.

4 - Totui contribuie la binele celor ce-i iubesc pe Dumnezeu

Totul se îndreaptă spre binele acelora care-1 iubesc pe Dumnezeu. într-adevăr, deoarece Dumnezeu poate şi ştie să obţină binele din rău, pentru cine va face aceasta dacă nu pentru cei care, fără rezerve, i s-au dăruit lui?

Da, chiar şi păcatele, de care Dumnezeu, prin marea sa bunătate, ne apără, sunt îndreptate de Providenţa divină spre binele acelora care sunt ai săi. Niciodată David nu ar fi fost atât de copleşit de umil-inţă, dacă n-ar fi păcătuit, nici Magdalena atât de îndrăgostită de Mântuitorul ei, dacă el nu i-ar fi iertat atâtea păcate, şi niciodată el nu i le-ar fi iertat dacă ea nu le-ar fi comis.

85

Priviţi, fiica mea dragă, la acest mare artizan al milostivirii: El transformă mizeriile noastre în har şi găseşte leacul spre a ne vindeca sufletele de şarpele neliniştilor noastre.

Spuneţi-mi, vă rog, ce va face el din întristările, chinurile noastre, din persecuţiile la care suntem supuşi? Dacă vi se întâmplă vreodată să vă atingă o neplăcere, oricare ar fi aceasta, asiguraţi-vă sufletul că, dacă îl iubeşte pe Dumnezeu, totul se va transfor-ma în bine. Şi chiar dacă nu vedeţi modul în care tre-buie să vă apară acest bine, cu atât mai mult fiţi sigură că el va apărea. Dacă Dumnezeu vă aruncă noroiul jos-niciei în ochi, o face pentru a vă dărui frumuseţe şi un spectacol spre onoare. Dacă Dumnezeu vă face să cădeţi, asemenea sfanţului Paul, pe care 1-a aruncat la pământ, este pentru a vă ridica la slava sa.

5 - Numai pe Dumnezeu să-1 dorim în mod absolut, restul cu moderaţie

Numai pe Dumnezeu trebuie să îl dorim în mod absolut, invariabil, inviolabil; însă mijloacele de a-1 sluji, nu trebuie să le dorim decât încet şi slab, astfel încât, dacă suntem împiedicaţi să le folosim, să nu fim zdruncinaţi prea puternic.

6 - încredere în Providenţă

Măsura Providenţei divine asupra noastră este încrederea pe care o avem în ea.

86

Nu mai evitaţi întâmplările acestei vieţi prin teamă, ci aşteptaţi-le cu speranţa că, pe măsură ce ele vor veni, Dumnezeu, căruia îi aparţineţi, vă va eiibera. El v-a păstrat până în prezent; rămâneţi numai în mâna Providenţei sale şi vă va însoţi în toate împrejurările, iar unde nu veţi putea merge, vă va purta El. De ce ar trebui să vă temeţi, scumpa mea fiică, fiind a lui Dumnezeu, care ne-a asigurat atât de puternic că totul este spre fericirea celor care-1 iubesc? Nu vă mai gândiţi la ceea ce va fi mâine, căci acelaşi Tată veşnic, care are astăzi grijă de voi, va avea grijă şi mâine şi totdeauna: ori nu va mai permite răul, ori, dacă-1 va permite, vă va da curajul invincibil pentru a-1 suporta.

Rămâneţi în pace, scumpa mea fiică, alungaţi din imaginaţia voastră ceea ce poate să vă tulbure şi spuneţi adesea Domnului Nostru: Dumnezeule, eşti Dumnezeul meu şi mă voi încrede în tine, îmi vei fi alături şi vei fi refugiul meu, nu mă voi teme de nimic, căci nu numai că eşti cu mine dar eşti în mine şi eu în tine. De ce se poate teme un copil care se află în braţele unui asemenea Tată? Fiţi într-adevăr un copil, scumpa mea fiică, şi după cum ştiţi, copiii nu se gân-desc la atâtea probleme, are cine să se gândească la acestea pentru ei: ei sunt destul de puternici dacă rămân cu tatăl lor. Procedaţi în acest fel, scumpa mea fiică, şi veţi fi în pace.

7 - Evitaţi graba

Trebuie să tratăm problemele noastre cu grijă, dar fără grabă, fară preocupare.

87

Nu vă mai grăbiţi !a treabă, deoarece orice fel de grabă tulbură mintea şi judecata şi chiar ne împiedică să facem bine lucrul la care ne grăbim...

Când Domnul Nostru o mustră pe sfânta Marta, îi spune: "Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te agiţi." Vedeţi, dacă ea s-ar fi îngrijit numai, nu ar fi fost deloc tulburată; dar deoarece ea era plină de grijă şi nelinişte, se grăbea şi se tulbura, de aceea Domnul Nostru o mustră...

Niciodată o treabă făcută năvalnic şi cu grabă nu a fost bine făcută... Primiţi, deci, problemele care vă survin în pace şi încercaţi să le faceţi în ordine, una după alta.

8 - Pace în faţa defectelor noastre

Trebuie să urâm defectele noastre, dar cu o ură plină de linişte şi calm, nu cu o ură plină de ciudă şi tulburătoare; şi trebuie să le privim cu răbdare şi să profităm de o sfântă înjosire de noi înşine. în lipsa acestora, fiica mea, imperfecţiunile voastre, pe care le vedeţi cu atâta subtilitate, vă tulbură şi mai subtil şi în felul acesta se menţin, neexistând nimic care să păstreze mai mult tarele noastre decât neliniştea şi graba de a le înlătura.

9 - Blândeţe şi pace în zelul faţă de ceilalţi

Unei maestre de novice: "O, fiica mea, Domnul v-a arătat o mare

milostivire chemând inima voastră la delicatul sprijin

88

al aproapelui, şi aruncând în mod sfânt balsamul suavităţii inimii faţă de ceilalţi în vinul zelului vostru... Nu vă trebuia decât aceasta, scumpa mea fiică; zelul vostru era bun, dar avea defectul de a fi puţin amar, puţin presant, puţin neliniştit, puţin cicăli-tor. Dar iată-1 purificat de aceasta; de acum va fi blând, indulgent, delicat, calm, suportabil".

10 - în sfârşit: acceptaţi fără a vă tulbura că nu reuşiţi întotdeauna să păstraţi pacea!

Străduiţi-vă, fiica mea, să păstraţi inima voastră în pace prin armonia dispoziţiilor. Nu spun: "Păstraţi-o în pace", ci spun: "Străduiţi-vă a o face!" Aceasta să fie principala voastră grijă: feriţi-vă de a găsi prilejul să vă tulburaţi deoarece nu puteţi dintr-o dată să liniştiţi varietatea sentimentelor voastre (Opere comp/efe, publicate prin Visitation d'Annecy).

89

TEREZA DE AVILA (1515-1582)

Adevărata şi faisa umiiinţă

De asemenea să ne ferim, fiicele mele, de anumite umilinţe pe care ni le sugerează diavolul. Ne aruncă în cele mai vii nelinişti, arătându-ne gravitatea păcatelor noastre. Este un punct în care el tulbură sufletele în multe feluri... Tot ceea ce ele fac li se pare înconjurat de pericole; toate faptele lor bune, oricât de excelente ar fi, li se par inutile. O astfel de descurajare le face să-şi lase braţele jos, se simt neputincioase să înfăptuiască vreun bine, deoarece ele îşi imaginează că tot ceea ce este lăudabil la alţii în ele este rău...

Umilinţa, oricât de mare ar fi, nu nelinişteşte, nu tulbură, nu agită sufletul; ea este mai degrabă însoţită de pace, de bucurie şi de linişte. Fără îndoială, vederea propriei mizerii îi arată în mod clar că el a meritat iadul şi îl aruncă în întristare adâncă; i se pare că pe bună dreptate toate creaturile trebuie să-1 respingă; nu îndrăzneşte, ca să spunem aşa, să ceară milostivire. Dar când umilinţa este adevărată, această durere răspândeşte în suflet o asemenea suavitate şi o aseme-nea mulţumire, încât sufletul nu mai vrea să fie lipsit de ele; ea nu mai tulbură sufletul şi nu-1 mai închide astfel; dimpotrivă, îl dilată şi îl face mai potrivit pen-tru slujirea lui Dumnezeu. Nu se întâmplă aşa şi cu

90

cealaltă durere. Ea tulbură totul, agită totul; bul-versează complet sufletul, este plină de amărăciune. După părerea mea, diavolul ar vrea să ne facă să cre-dem că suntem umile şi, dacă ar putea, ne-ar face, în schimb, să ne pierdem toată încrederea în Dumnezeu.

(CAeTMZM c/<? /a Per/ec/ZoM, ch 41; Ca/ea Per/ec/ZMM//, cap 41)

91

MAÎHA A ÎNTRUPĂRII (1566-1618)

Abandonare în voia iui Dumnezeu

Dacă am putea, cu o singură privire interioară, să vedem ceea ce există bun şi milostiv în planurile lui Dumnezeu asupra fiecăruia dintre noi, chiar şi în ceea ce numim dizgraţie, supărare, durere, fericirea noastră ar fi să ne aruncăm în braţele Voinţei divine, cu aban-donarea unui copilaş care se aruncă în braţele mamei sale. Am acţiona, în orice lucru, cu intenţia de a-i fi pe piac lui Dumnezeu şi apoi am rămâne într-o sfântă linişte, convinşi că Dumnezeu este Tatăl nostru şi că doreşte mântuirea noastră, mai mult decât o dorim noi înşine.

92

FRANCISC-MARIA- IACOB LlBERMANN (1802-1852)

Evreu convertit, fondatorul Părinţilor Duhului Sfânt. Extrase din lecturi de îndrumare spirituală.

1 - Pacea, împărăţia iui Isus în suflet

Marile căi de a stabili în noi admirabila împărăţie a lui Isus sunt tocmai spiritul de rugăciune continuă şi pacea sufletului...

Amintiţi-vă fără încetare şi fîxaţi-vă adânc acest adevăr în suflet şi în inimă, că cel mai important mijloc şi chiar mijlocul infailibil de a avea această rugăciune continuă este de a păstra sufletul în pace în faţa Domnului Nostru.

Fiţi foarte atenţi la acest îndemn: "păstraţi-vă sufletul în pace! El este folosit de Stăpânul nostru divin. Trebuie ca sufletul vostru să fie mereu închis în el însuşi sau, mai curând, în Isus care rămâne în el; nu întemniţat şi închis după gratii, ci într-o blândă odih-nă, rămas în Isus care-1 ţine în braţele sale.

Efortul şi încordarea îngustează sufletul, dar o odi-hnă blândă, o modalitate liniştită de a acţiona, o acţiune interioară calmă, măsurată şi liniştită îl lărgeşte.

93

2 - Pacea, condiţie a ascultării Duhuiui

Sufletul nostru, tulburat de propriile puteri, întors şi pe o parte şi pe alta, nu poate să se lase condus de Duhul lui Dumnezeu... Sufletul şi-ar găsi forţa, bogăţia şi toată perfecţiunea în Duhul Domnului Nostru, numai dacă el ar vrea să se abandoneze călăuzirii sale. Dar, de vreme ce îl părăseşte şi vrea să acţioneze prin sine însuşi, nu găseşte în sine decât neli-nişte, mizerie şi neputinţa cea mai adâncă...

Trebuie să tindem spre această pace şi această moderaţie interioară, pentru a nu mai trăi decât în Dumnezeu şi prin Dumnezeu, dar cu toată blândeţea şi supunerea, străduindu-ne să facem în mod continuu abstracţie de noi înşine. Trebuie să uităm de noi, pen-tru a ne îndrepta mereu sufletul spre Dumnezeu şi a-1 lăsa blând şi liniştit în faţa lui.

3 - încredere în Dumnezeu

Aş vrea să te dojenesc foarte tare deoarece ai aşa puţină încredere în Domnul Nostru. Nu trebuie să-ţi fie teamă de El, ar însemna să-i aduci o mare jignire, lui care este atât de bun, atât de blând, atât de iubitor, plin de tandreţe şi milostivire faţă de noi. Poţi să stai în faţa lui acoperit de confuzie din cauza sărăciei şi a josniciei tale; dar această confuzie trebuie să fie aceea a fiului risipitor după întoarcerea sa, încrezătoare şi plină de tandreţe. Iată cum trebuie să apari în faţa lui Isus, bunul nostru Tată şi Domn. Eşti mereu cuprins de teama că nu-1 iubeşti: probabil în acele momente,

94

dragul meu, îl iubeşti cel mai mult, iar El este mai aproape de tine ca niciodată. Nu măsura iubirea ta faţă de Domnul Nostru prin sensibilitatea ta; este o măsură prea mică. Abandonează-te cu încredere în mâinile sale; iubirea ta va creşte din ce în ce mai mult, dar tu nu îţi vei da seama, şi aceasta nici nu este necesar...

4 - Să nu ne tulburăm de mizeriile noastre

Nu te tulbura niciodată de mizeriile tale; la vederea lor, rămâi umil şi mic în faţa lui Dumnezeu, dacă aceasta îţi este dat de sus şi fii într-o pace pro-fundă. Opune oricărei mizerii, blândeţea, pacea, deli-cateţea şi cumpătarea interioară în faţa lui Dumnezeu, abandonându-te pur şi simplu în mâinile sale, pentru ca El să facă din tine şi în tine ceea ce va considera bun şi dorind cu blândeţe şi calm să trăieşti numai pentru El, prin El şi în El.

5 - Să nu ne tulburăm de aparenta noastră lâncezeală

Nu te lăsa abătut sau descurajat dacă ţi se pare că nu faci nimic, că eşti laş şi lânced, dacă vezi că eşti încă subiectul trăirilor naturale, al gândurilor orgo-lioase, al tristeţii. Străduieşte-te să uiţi aceste lucruri şi îndreaptă-ţi gândul spre Dumnezeu, rămânând în faţa lui într-o dorinţă liniştită şi continuă ca El să facă din tine şi în tine plăcerea lui preasfântă şi preabună. Nu căuta decât să uiţi de tine şi să mergi în faţa lui cu toată sărăcia ta, fără să te priveşti niciodată pe tine însuţi...

95

Atât timp cât te nelinişteşti de aceste schimbări ale firii, te vei preocupa de tine însuţi; şi atât cât te vei pre-ocupa de tine însuţi, nu vei înainta prea mult pe calea perfecţiunii. Aceste schimbări nu vor înceta decât atunci când le vei stăpâni şi le vei uita. De altfel, te asigur că nu au nici o importanţă şi nici o consecinţă; nu ţine seama de ele şi priveşte-1 numai pe Dumnezeu, şi aceasta, numai printr-o credinţă simplă şi curată.

6 - Nu vă neliniştiţi de căderile proprii

Uită mereu trecutul şi nu te nelinişti niciodată de căderile tale, oricât de numeroase ar fi ele. Ori de câte ori te vei ridica, nu se va întâmpla nimic rău; însă, dacă te descurajezi sau te chinui pentru aceasta, îţi faci mult rău. Fă totul cu cât mai mult calm şi pace, cât îţi stă în putere, şi pentru preamarea, preacurata şi preasfânta iubire a lui Isus şi a Măriei.

7 - Răbdare

Una din cele mai mari piedici pe care le întâlnim pe drumul perfecţiunii este dorinţa zeloasă şi neliniştitoare de a înainta şi de a poseda virtuţile pe care simţim că nu le avem. Dimpotrivă, adevărata cale, de a înainta solid şi cu paşi de uriaş, este de a avea răb-dare, de a calma şi a potoli aceste nelinişti... Nu pleca înaintea ghidului tău, de teamă de a nu te îndepărta şi de a merge alături de drumul pe care El ţi-1 trasează, căci atunci, în loc să ajungi în siguranţă, vei cădea în prăpastie. Acest ghid este Duhul Sfânt. Prin munca şi

96

neliniştile tale, prin tulburarea şi zelul tău, îl devansezi, sub pretextul de a merge mai repede. Şi ce se întâmplă? Mergi pe lângă drum, unde terenul este mai dur şi mai bolovănos şi, departe de a înainta, mergi înapoi sau, pierzi timpul.

8 - Lăsaţi Duhu! iui Dumnezeu

Când Dumnezeu a găsit de cuviinţă să creeze uni-versul, a lucrat asupra neantului şi priveşte ce lucruri frumoase a făcut! Tot aşa, dacă vrea să lucreze în noi pentru a face lucruri infinit superioare tuturor fru-museţilor naturale ieşite din mâinile lui, nu are nevoie ca noi să intrăm într-o aşa mare agitaţie pentru a-1 ajuta... mai curând să-1 lăsăm să acţioneze; îi place să lucreze asupra neantului. Să rămânem în pace şi linişte în faţa lui şi să urmăm numai atitudinile pe care ni le dă... Să păstrăm, deci, sufletul nostru în pace şi pute-rile noastre spirituale în repaus în faţa lui, aşteptând orice mişcare şi viaţă numai de la El. Să ne străduim să nu avem nici atitudine, nici voinţă, nici viaţă decât în Dumnezeu şi prin Duhul lui Dumnezeu... Trebuie să uităm de noi pentru a ne întoarce în mod continuu sufletul spre Dumnezeu şi să-1 lăsăm cu blândeţe şi linişte în faţa lui.

9 - Să ne stăpânim dorinţeie

Preocuparea cea mare a sufletului tău trebuie să fie aceea de a modera propriile atitudini şi de a dobândi o supunere umilă şi abandonarea în mâinile

97

lui Dumnezeu. îţi este permisă, este chiar bine să doreşti, înaintarea ta spirituală, dar aceste dorinţe tre-buie să fie calme, umile şi supuse bunului plac al lui Dumnezeu. Un sărac care cere pomană cu violenţă, nerăbdător, nu obţine nimic. Dacă o cere cu umilinţă, blândeţe şi afecţiune, îi imprezionează pe oamenii cărora le cere. Dorinţele prea violente vin de la natură. Tot ceea ce vine prin har este blând, umil, moderat, umple sufletul şi îl face bun şi supus lui Dumnezeu. Grija ta particulară trebuie deci să constea în a modera atitudinile sufletului tău, a-1 păstra calm în faţa lui Dumnezeu, a-1 prezenta supus şi umil înaintea lui.

Doreşti să înaintezi pe calea sfinţeniei; El îţi dă această dorinţă, tot El trebuie să o împlinească. Sfanţul Paul spune că Dumnezeu ne dă voinţa şi înfăp-tuirea. Prin ordinea harului, noi nu putem să facem nimic prin noi înşine. Dumnezeu ne dă această voinţă. Atunci când o avem, nu putem să ajungem la a o împlini prin noi înşine. Dumnezeu ne dă aceasta. Rolul nostru este să fim fideli în a urma conduita Sa, în a-1 lăsa să facă în noi ceea ce El consideră că e bine. Frământându-ne, fiind nerăbdători de a executa, atun-ci când ne inspiră, dorinţe bune, înseamnă să stricăm lucrarea harului în noi, să dăm înapoi perfecţiunea noastră. Să nu căutăm să fim perfecţi imediat; să împlinim cu calm, cu o fidelitate liniştită ceea ce El cere de la noi. Dacă lui îi place să conducă barca noas-tră mai încet decât dorim noi, să fim supuşi bunei şi sfintei lui plăceri.

Atunci când vedem mereu aceleaşi defecte în noi, să rămânem în josnicia noastră în faţa lui, să-i

98

deschidem sufletul nostru, pentru ca El să vadă rănile şi cicatricele noastre, pentru ca lui să-i placă să ne vin-dece când şi cum îi face plăcere; să ne străduim numai să nu urmăm impulsurile acestor defecte şi pentru aceasta, să utilizăm acest singur mijloc de a rămâne atunci cu umilinţă prosternaţi în faţa lui, la vederea sărăciei şi a mizeriei noastre, suportând asalturile acestor defecte cu calm, răbdare, blândeţe, încredere şi umilinţă în faţa lui Dumnezeu, decişi să fim cu totul ai lui în mijlocul acestor defecte, să nu le urmăm şi să le suportăm pâna la sfârşitul vieţii noastre, dacă aceasta este voinţa lui. Căci, remarcaţi bine, o dată ce sufletul nostru nu acceptă aceste defecte, nu mai este vinovat, Dumnezeu nu mai este ofensat de acestea şi, dim-potrivă, sufletul scoate din ele un mare profit pentru înaintarea sa.

10 - Trăiţi în prezent

Fii docil şi flexibil în mâinile lui Dumnezeu. Ştii ce trebuie să faci pentru aceasta: să rămâi în pace şi în repaus total, să nu te nelinişteşti niciodată şi să nu te tulburi de nimic, uită trecutul, trăieşte ca şi cum nu ar exista viitor, trăieşte pentru Isus în momentul în care trăieşti sau, mai curând, să trăieşti ca şi când nu ai avea viaţă în tine, ci lasă-1 pe Isus să trăiască după placul său; mergi astfel, în orice circumstanţă şi orice întâl-nire, fără teamă şi fară grijă, aşa cum se cuvine copi-ilor lui Isus şi ai Măriei; nu te gândi niciodată la tine însuţi în mod voit; abandonează grija sufletului tău numai lui Isus, etc. El 1-a luat cu forţă, îi aparţine; deci,

99

El trebuie să aibă grijă de ei, deoarece este proprietatea sa. Să nu-ţi fie teamă de judecata unui Stăpân atât de blând. Binecuvântează, în general, orice teamă şi înlocuieşte acest sentiment prin iubire; în toate acţionează cu blândeţe, cu gingăşie, liniştit, fără agi-taţie, fără mânie; fă pe mortul atunci când este nevoie, mergând astfel cu delicateţe, abandonare şi încredere deplină. Timpul acestui exil se va termina şi Isus va fi al nostru iar noi ai lui. Atunci fiecare frământare a noastră va fi o cunună de slavă, pe care o punem pe capul lui Isus, căci orice glorie este numai a lui.

11 - Incapacităţile noastre, subiect nu de tris-teţe şi de neiinişte, ci de pace şi de bucurie

Vederea incapacităţilor şi a nimicniciei noastre trebuie să fie pentru noi un mare subiect de pace, convingându-ne că Dumnezeu însuşi vrea să se pună la lucru pentru a opera în noi şi prin noi toate lucrurile mari pentru care ne hărăzeşte. Căci El cunoaşte mult mai bine decât noi sărăcia şi mizeria noastră. Şi, aşadar, de ce ne-a ales, ştiind că nu putem nimic, doar pentru a scoate în evidenţă că El este cel care va înfăp-tui lucrarea şi nu noi?

Dar un subiect de şi mai mare interes este, mi se pare, acela că mizeria noastră extremă şi ticăloşia noastră ne pun în necesitatea absolută de a recurge întotdeauna la Dumnezeu şi de a rămâne uniţi cu El, în orice moment şi în toate circumstanţele vieţii. Depindem de El mai mult decât depinde trupul nostru de sufletul nostru. Ei bine! Este, deci, supărător pentru

100

trup să He într-o continuă dependenţă de sufletul nos-tru şi să primească toată viaţa sa şi toate atitudinile sale de la acesta? Dimpotrivă, aceasta îi este foarte plăcut şi spre slavă, deoarece devine prin aceasta par-ticipant la o viaţă mult mai nobilă şi mai înaltă decât aceea pe care ar avea-o prin sine însuşi. Tot astfel, este şi în ceea ce priveşte dependenţa noastră faţă de Dumnezeu, dar într-un mod superior; cu cât suntem mai dependenţi, cu atât sufletul nostru se umple de măreţie, de frumuseţe şi de glorie; în aşa măsură, încât putem să dobândim mare slavă prin infirmităţile noas-tre; cu cât infirmităţile noastre sunt mai mari, cu atât bucuria şi fericirea noastră trebuie să fie mari, deoarece dependenţa noastră de Dumnezeu devine mai necesară. Astfel, deci, dragul meu, nu te mai nelinişti dacă te simţi slab; dimpotrivă, bucură-te, căci Dumnezeu va fi forţa ta. Ai grijă numai să ţii mereu sufletul îndreptat către El în pace totală, într-o aban-donare perfectă, în totală nesocotire şi umilire de tine î n s u ţ i . ^ n e r a M / M / M ? Păn'Mfe Lfe&erwaMH, prezentată de L. Vogel, DDB, Paris, 1964.)

101

PADRE P l O

(1887-1968)

Preot capucin, a primit stigmatele

Pacea este simplitatea spiritului, seninătatea conştiinţei, liniştea sufletului, legătura iubirii. Pacea este ordine, este armonie în fiecare dintre noi, este o bucurie continuă care se naşte din mărturia conştiinţei împăcate, este bucuria sfântă a unei inimi în care domneşte Dumnezeu. Pacea este drumul perfecţiunii sau, mai bine spus, în pace se găseşte perfecţiunea. Iar diavolul, care cunoaşte foarte bine toate acestea, face tot posibilul ca să ne facă să ne pierdem pacea. Sufletul nu trebuie să se întristeze decât de un singur lucru: de ofen-sa adusă lui Dumnezeu. Dar chiar în această privinţă trebuie să fim foarte prudenţi: trebuie să regretăm, da, lipsurile noastre, dar cu o durere plină de pace, întot-deauna încrezători în milostivirea divină. Să fim atenţi la anumite reproşuri şi remuşcări împotriva noastră, care de cele mai multe ori ne vin de la duşman cu scop-ul de a tulbura pacea noastră în Dumnezeu. Dacă asemenea reproşuri şi remuşcări ne umilesc şi ne con-duc spre a acţiona bine, fără a ne pierde încrederea în Dumnezeu, să fim siguri că ele vin de la Dumnezeu. Dar dacă ne tulbură şi ne provoacă teamă, neîncredere, lâncezeală, devenind lenţi în a face binele, să fim siguri că ele vin de la diavol şi să le alungăm, deci, găsindu-ne refugiul în încrederea în Dumnezeu.(Fragment dintr-o scrioare tradusă de autor)

102

CUPRINS

PREZENTARE .7

PRIMA PARTE 9 - PACEA fNTEKtOARÂ - DRUM SPRE SFINŢENIE

1 - Fără mine nu puteţi să faceţi nimic 9 2 - Pace interioară şi rodnicie apostolică !3 3 - Pacea şi !upta spirituală 14 4 - Pacea, miza frecventă a luptei 16 5 - Motivele pentru care ne pierdem

pacea sunt totdeauna motive rele 18 6 - Bunăvoinţa, condiţie necesară a păcii 21 7 - Bunăvoinţa, condiţie suficientă a păcii 23

PARTEA A DOUA 27 - CUM SĂ REACŢIONĂM FAŢĂ DE CEEA

CE NE FACE SĂ NE PIERDEM PACEA

1 - Grijile vieţii şi teama de lipsuri 27 2 - Dificultatea noastră de a crede în Providenţă . . . .31 3-Teama de suferinţă 34 4 - Pentru a creşte în încredere: o rugăciune de copil .36 5 - Ne abandonăm în întregime sau deloc 40 6 - Dumnezeu cere totul, dar nu ia neapărat totul . . . .41

103

7 - Ce să facem când nu reuşim să ne abandonăm? . .42 8 - Domnul e păstorul meu,

nu voi duce lipsă de nimic 43 9 - Atitudinea faţă de suferinţa

celor care ne sunt apropiaţi 47 10 - în orice persoană care suferă se află Isus 51 11 - Defectele şi lipsurile altora 52 12 - Răbdare faţă de aproapele 56 13 - Răbdare faţă de propriile

noastre greşeli şi imperfecţiuni .57 14-Dumnezeu poate să scoată un bine

chiar şi din greşelile noastre 61 15 - Ce să facem când am păcătuit? 64 16 - Neliniştea când trebuie să luăm decizii 68 17-Calea regală a iubirii 76 !8 - Câteva sfaturi în ioc de concluzie 78

PARTEA A TREIA 81 - C E NE SPUN SFfNŢH

JuandeBoniHa 81 1 - Pacea, cale spre perfecţiune 81 2 - Să ne menţinem sufletul liber şi degajat 82 Sfântul Francisc de Sales 83 1 - Dumnezeu este Dumnezeul păcii 83 2 - Cum să obţinem pacea .83 3 - Pace şi umilinţă 85 4 - Totul contribuie la binele

celor ce-1 iubesc pe Dumnezeu 85 5 - Numai pe Dumnezeu să-1 dorim

în mod absolut, restul cu moderaţie 86

104

6 - încredere în Providenţă 86 7 - Evitaţi graba 87 8 - Pace în faţa defectelor noastre .88 9 - Blândeţe şi pace în zelul faţă de ceilalţi 88 10 - în sfârşit: acceptaţi fără a vă tulbura

că nu reuşiţi întotdeauna să păstraţi pacea! 89 Tereza de AvHa 90 1 - Adevărata şi falsa umilinţă 90 Maria a întrupării 92 1 - Abandonare în voia lui Dumnezeu 92 Francisc-Maria- Iacob Libermann 93 1 - Pacea, împărăţia lui Isus în suflet 93 2 - Pacea, condiţie a ascultării Duhului 94 3 - încredere în Dumnezeu 94 4 - Să nu ne tulburăm de mizeriile noastre 95 5 - Să nu ne tulburăm

de aparenta noastră lâncezeală 95 6 - Nu vă neliniştiţi de căderile proprii 96 7 - Răbdare 96 8 - Lăsaţi Duhul lui Dumnezeu 97 9 - Să ne stăpânim dorinţele 97 10-Trăiţi în prezent 99 11-Incapacităţile noastre, subiect nu de tristeţe

şi de nelinişte, ci de pace şi de bucurie 100 PadrePio 102

105

S g s s e r a f i c a

EDITURA SERAFICA str. ŞteRm cel Mare 268B 611040, Roman / NEAMŢ

Tel. 0233/742374

Tiparul executat la S C. DON STAR S R L Galaţi

Str. 1 decembrie 1918, nr. 23 Tel./Fax: 0236/492587

c o ! e c t < a

„.EXPERIENŢA VĂ VA ARĂTA CĂ PACEA, CARE VA REVĂRSA ÎN SUFLETUL V O S T R U CARITATEA, D R A G O S T E A DE DUMNE ZEU ŞI DE APROAPELE, ESTE CALEA CEADREAPTĂ SPRE VIAŢA VEŞNICĂ"

Trăim un timp de agitaţie şi de nelinişte. Această tendinţă se manifestă până şi în viaţa noastră spirituală; căutarea tui Dumnezeu, a sfinţeniei, a slujirii aproapelui, este plină de agitaţie şi nelinişte, in loc să fie calmă şi plină de încredere. Cum să facem însă pentru a depăşi momentele de tulburare şi de fiică, rămânând în aceiaşi timp plini de încredere şi abandonaţi în mâinile lui Dumnezeu? Acest /W/'c /ra/a/ Jaspre Pocea w/wn'; încearcă să ne ajute pe acest drum.

In situaţii concrete din viaţa de zi cu zi, autorul ne invită să avem o atitudine conformă Evangheliei. Căci, dacă pacea interioară este un dar gratuit al iui Dumnezeu, ea trebuie căutată şi urmată fară încetare! Cartea de faţă sperăm să fie un ghid pe caieavieţii noastre spirituaic.