Universitatea “Al. I. Cuza” IaşiFacultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice

Specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

Anul II

Grupa 3

AL TREILEA RĂZBOI MONDIAL NU A AVUT LOC

NATO ŞI PACEA

Francois de Rose

CUPRINS:

1. O dublă misiune- Beldianu Amalia Ioana

2. Strategii pentru apărarea păcii-Iancu Andreea, reprezentant grupă

3. Controlul înarmărilor- Chiriac Violeta-Nicoleta

4. Gestiunea politică în perioada Războiului Rece- Dascălu Mona

Lisa

5. Gestiunea politică după sfârşitul Războiului Rece-Buruiană

Mihaela

6. Şi acum Serediuc Liviu Cristian, Rotaru Alina

7. Concluzii –Cuciurianu Laura Mădălina

8. NATO, o comunitate politică -Cuciurianu Laura Mădălina

O dublă misiune

De la Stalin până la Brejnev, politica expansionistă a Uniunii Sovietice s-a concretizat prin

încorporarea în interiorul URSS a unei provincii din sudul Finlandei, a Ţărilor Baltice, a

centrelor comerciale din estul Poloniei, a Prusiei Orientale, prin impunerea regimului comunist şi

prin menţinerea lui cu forţa, în numele tezei suveranităţii limitate si al punerii in practică a

doctrinei ce pretindea că reprezenta viitorul omenirii după infrângerea societaţilor liberale.

Prezenţa americană in Europa devenise indispensabilă pentru Alianţa Atlantică, atat pe plan

politic cât şi militar. La inceput monopolul era american şi era arma lor cea mai puternică, arma

atomică a ajuns rapid şi in posesia Uniunii Sovietice, stabilindu-se astfel un echilibru numit mai

apoi echilibrul terorii.

Existenţa acestei arme dădea Alianţei posibilitatea de a oferi ţarilor din Vest acea încredere în

viitor care le permitea să reia cursul vieţii lor democratice şi cu ajutoul Planului Marshall să

refacă economiile şi să acţioneze în sensul reunificărilor politice si economice. Alianta Atlantică

este una exemplară prin dimensiunea succesului înregistrat în raport cu toate scopurile fixate

odinioară de fondatorii săi.

Articolul 5 pe planul apărării reprezintă punctual esenţial al Pactului Atlantic prin

angajamentul de a considera un atac împotriva unuia din aliaţi drept un atac împotriva tuturor.

Miza confruntării dintre Est şi Vest era de a afla daca expansionismul sovietic va învinge sau

va putea fi învins. Între cele doua sisteme, lupta se dădea pe toate fronturile: politic, ideologic,

moral, militar, economic, social, ştiinţific şi chiar sportiv. Ceea ce s-ar fi putut tranforma intr-o

luptă armată a ramas datorita existenţei Alianţei Atlantice, în limitele unei simple rivalitaţi.

In anii 60 Hruşciov aprecia că ţării sale îi vor trebui 20 de ani pentru a depăşi Statele Unite. 30

de ani mai târziu Rusia era cea care işi asuma credinţa în democraţie.

Prin politica sa, Alianţa a răspuns acestei ameninţări globale fără a sacrifica nimic din

principiile sau interesele sale şi menţinând pacea. În 1966 Franţa a putut fără niciun fel de

dificultate să părăsească Alianţa şi Organizaţia acesteia, iar mai târziu Spania, in momentul

aderării sale a negociat o participare “a la carte” in cadrul diverselor mecanisme ale Organizaţiei.

Astfel, în timp ce sistemul care pretindea că este infailibil şi universal avea să se prăbuşească,

antrenând în căderea sa sistemul politic şi strategic pe care îl construise. NATO va da dovadă de

o foarte mare supleţe şi putere de adaptare în următorii 40 de ani din istoria Europei.

Prăbuşirea comunismului, dezmembrarea URSS, revenirea Germaniei, eliberarea Ţărilor

Baltice, si a celor din Europa Centrală şi de Est, sunt condiţiile în care armele aveau să-şi piardă

rolul de pivot in strategia de menţinere a păcii.

Într-un climat internaţional atât de profund schimbat, Alianţa trebuia să opereze o reformulare

a misiunilor, strategiilor si priorităţilor sale ,adică, de fapt să-şi regândească viitorul.

În perioada Războiului Rece, situaţia era relativ simplă: Alianţa avea un adversar şi poseda

arma care asigura descurajarea. Nu existau parametri necunoscuţi, însă pe viitor va fi pusă in faţa

unor ecuaţii cu un numar tot mai mare de necunoscute, cea mai importantă dintre acestea fiind

viitorul Rusiei. Dar in faţa acestor necunoscute, Alianţa Atlantică oferă câteva certitudini, câteva

zone sigure în care să-şi ancoreze acţiunile pe care va trebui să le întreprindă pentru menţinerea

păcii.

Prima şi cea mai importantă certitudine este prezenţa politică şi militară Americană in Europa,

care face statele din Europa Centrală şi de Est să dea o atât de mare importanţă intrării lor in

cadrul Alianţei.

Oricare ar fi situaţia, Alianţa constituie, prin însăşi existenţa sa, o organizaţie unică pentru

consultări între membrii ei. Odată cu crearea Consiliului de Coordonare Nord Atlantică si a

Parteneriatului pentru Pace, NATO este deschis şi foştilor adversari din Tratatul de la Varşovia,

devenind astfel un centru de apropiere a punctelor de vedere si de o mai bună cunoaştere

mutuală.

Pacea a inregistrat progrese chiar şi acolo unde cu câtva timp in urmă, tensiunile şi opoziţiile

păreau ireductibile. Nu este întamplător că aceste evenimente nu au putut avea loc decât după

încheierea Războiului Rece şi s-a datorat fermităţii dublei politici a Alianţei Atlantice. Dar poate

şi mai important este că aceste rezultate n-au fost doar o urmare a eforturilor depuse de

conducătorii care doreau ca aşa ceva să se intâmple ci au fost rezultatele presiunii popoarelor

respective şi, în anumite cazuri a opiniei publice internaţionale.

Strategii pentru apărarea păcii

Condiţiile care au dus la apariţia Alianţei Atlantice par a fi imposibile în ochii

generaţiilor care nu au cunoscut realitatea epocii, necesitatea imperioasă determinată de existenţa

şi acţiunile gigantului URSS . Aceste generaţii nu pot înţelege importanţa purtată de trupele

americane staţionate în Europa pentru menţinerea păcii, pentru că s-au născut în mediul de

securitate deja creat, considerându-l natural.

Preşedintele Truman a fost cel care a înţeles importanţa implicării pe continentul

european, atât pentru viitorul acestuia cât şi din considerente ce ţineau de interesul Statelor

Unite. Acţiunea de ajutorare pe care a întreprins-o SUA pentru continentul european după

sfârşitul celui de-al doilea Război mondial, prin Planul Marshall, poate fi interpretată atât în

termeni de generozitate, cât şi ca măsură de precauţie pentru statul american. Această ultimă

explicaţie se bazează pe conştientizarea de către conducătorii Statelor Unite că viitorul valorilor

democratice şi, implicit, viitorul lor era conexat cu independenţa popoarelor europene, că

realizarea intereselor lor este pe deplin condiţionată de stabilitatea Occidentului european.

Evenimentele exacte care au dus la necesitatea creării Alianţei Atlantice în 1949 au fost

ameninţările pe care URSS le îndrepta asupra independenţei Norvegiei, Greciei, integrităţii

teritoriale a Turciei, loviturii de stat care a impus comunismul în Cehoslovacia şi primele

blocade ale Berlinului. De asemenea, sfera de acţiune a URSS-ului se întindea şi în afara

continentului european, în Malaysia, Indochina, Birmania, Filipine şi Coreea de Nord, sub forma

sprijinului acordat revoltelor şi mişcărilor de gherilă.

Faptul că ţările Occidentului european au apelat la ajutorul american se explică prin faptul

că Franţa, Anglia şi Beneluxul semnaseră Tratatul de la Dunkerque, ca precauţie la re-naşterea

pericolului german, însă nu puteau să facă faţă pericolului iminent pe care îl reprezenta URSS.

Tratatul Alianţei Nord-Atlantice prin care Statele Unite şi Canada se angajau în apărarea

Europei a fost semnat la 4 aprilie 1949. Treptat, odată cu creşterea anvergurii conflictului şi

puterii URSS era nevoie de un număr progresiv alarmant de resurse umane şi financiare. Pentru

diminuarea deficitului de capacitate defensivă reacţia occidentalilor a fost dublă.

Pe de o parte se încerca un management cât mai bun pentru a maximiza rezultatele

exploatării resurselor şi gestionarea corectă a structurilor de apărare. Au fost create structuri

permanente pentru ca Aliaţii să poată face faţă situaţiei atât pe plan politic, cât şi pe plan militar:

Consiliul Politic Permanent, Comandamente şi State-Major integrate, Secretariat General

Permanent, adoptarea unor planuri şi cheltuieli de apărare pe termen mediu şi lung, finanţarea în

comun a unor proiecte de infrastructură, proiecte create în exclusivitate în istoria alianţelor cu

funcţii atât de importante, care însă pe parcursul evoluţiei istorice au suferit modificări. Cea mai

importantă funcţie a Alianţei a fost cea de a veghea la adecvarea constantă a conceptului de

apărare la exigenţele salvgardării securităţii aliaţilor. Evoluţia strategiei globale politice şi

militare destinate să aplice principiile de bază ale Tratatului de la Washington: menţinerea unui

nivel suficient de forţe pentru a descuraja URSS să efectueze vreo tentativă de confruntare,

căutarea neîncetată a tuturor posibilităţilor de dialog şi negociere, care să permită reducerea

tensiunilor politice şi a nivelurilor de înarmare destinate a se confrunta la sol, pe mare sau în aer.

Cea de-a doua categorie de măsuri luate pentru a contrabalansa avantajul numeric, militar,

de armamente ale sovieticilor a constat în includerea armelor nucleare în ecuaţia conflictului,

stabilindu-se „echilibrul dezechilibrelor”, fapt contestat, însă considerat de cele mai multe ori un

promotor al înţelepciunii. Adoptarea acestei măsuri a fost corelată cu includerea „factorului

spaimă” legat de noţiunea de descurajare. De asemenea, descurajarea desemnează şi noţiunea de

echilibru al vulnerabilităţilor.

Raportul forţă-vulnerabilitate a determinat doctrinele de utilizare a armelor nucleare,

doctrina represaliilor masive şi prevederi asupra armelor tactice sau balistice. Armele nucleare

sunt, în fapt, un element de putere inutilizabilă, dar care au un rol esenţial tocmai prin această

caracteristică. Se instaurează în epoca Războiului Rece echilibrul terorii, care se suprapune cu

cea mai lungă şi stabilă perioadă din istoria Europei. Ameninţarea utilizării armei nucleare

împiedică utilizarea armelor convenţionale totodată. Strategia NATO a fost bazată pe

conştientizarea rolului pentru stabilitate pe care îl aveau armele nucleare.

Cât timp Statele Unite au deţinut monopolul în materie de arme nucleare descurajarea era

bazată pe capacitatea de a efectua, în cazul agresiunii asupra unuia din aliaţi, represalii masive cu

armele strategice (intercontinentale).

NATO a adoptat pricipiul apărării înaintate. Alianţa a modificat dispunerea forţelor sale

astfel încât să poată stopa imediat o agresiune într-un sector cât mai înaintat şi a amplasat în

Europa arme nucleare tactice cu efecte limitate de suflu, căldură şi radiaţii, aeropurtate sau

transportate de rachete cu rază scurtă de acţiune ori artilerie. Rolul tactic al acestora era oprirea

agresorului, iar rolul politic era de a reduce reticenţele cu privire la doctrina represaliilor masive.

Acest conflict de idei poartă denumirea de bătălia lui „no first use”, cel care va lua primul

hotărârea de utilizare a armelor nucleare va fi răspunzător pentru escaladările viitoare ale

conflictului, ducând la o catastrofă generalizată. Aliaţii au respins acest angajament deoarece ar

fi însemnat întoarcerea la starea anterioară, a armelor convenţionale pierzând astfel avantajul

conferit de posesia armei nucleare. Doctrina politică de utilizare a armelor nucleare a fost

enunţată de cancelarul Helmut Schmidt, armele nucleare trebuind, în opinia sa, „utilizate cât mai

târziu posibil, dar imediat ce este nevoie”. Problema neutilizării armelor nucleare s-a rezolvat la

sfarşitul anilor optzeci, când membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, care erau şi statele

care deţineau în mod oficial arme nucleare, au stabilit să nu le folosească împotriva unui stat care

nu posedă astfel de arme sau care nu ar fi aliatul unui stat care deţine arme nucleare, contribuind

la neproliferarea nucleară.

În anul 1967 Alianţa Nord-Atlantică a renunţat la doctrina represaliilor masive. Franţa s-a

retras din sistemul militar integrat şi nu mai făcea parte din Comitetul Planurilor de Apărare, care

ar fi putut adopta conceptul de „ripostă gradată”. Ieşirea Franţei din sistemul militar integrat a

fost motivată de posibilitatea de a fi implicată într-un conflict care să nu o privească din cauza

trupelor americane staţionate pe teritoriul său, şi era o consecinţă a refuzului pre;edintelui

Eisenhower de a stabili un triumvirat pentru conducerea Alianţei, precum şi de dorinţa

preşedintelui francez ca, odată încheiat războiul din Algeria, să stabilească relaţii mai bune cu

URSS. În pofida divergenţelor dintre americani şi conducerea de la Paris , între Statul Major al

NATO şi Franţa au fost incheiate acorduri de cooperare militară. Conflictele de idei cu privire la

problema nucleară au dispărut prin semnarea Declaraţiei de la Ottawa in 1974.

Aliaţii aveau printre preocupările de bază aceea de a nu exista o eroare de apreciere a

adversarului în privinţa riscurilor la care se expune, printr-o greşită anticipare a relaţiilor

occidentale într-o situaţie dată. Specialitii în „war games” au ţinut sub control această problemă,

aspectul descurajant al ripostei masive a dat roade, perioada în care s-a aplicat fiind caracterizată

de pace.

Mijlocul anilor şaizeci aduce în prim plan problema bombei cu neutroni şi a

eurorachetelor, chestiuni apărute în urma căutării continue a unui echilibru în domeniul

mijloacelor şi al vulnerabilităţilor. Preşedintele Carter, ca urmare a mai multor dicuţii cu privire

la utilizarea acestei bombe a renunţat la proiect. Cu privire la eurorachete, problema a fost

subliniată tot de cancelarul Schmidt, în 1977, prin semnalul de alarmă pe care îl trăgea cu scopul

de a impulsiona Aliaţii să contrabalanseze avantajul sovieticilor, care amplasaseră rachete cu

rază lungă de acţiune ce ameninţau direct occidentalii. Amplasarea rachetelor Pershing 2 a adus

o altă rundă de discuţii, însă Francois Mitterand a subliniat caracteristica taberelor „Pacifiştii sunt

în Vest, rachetele sunt în Est”, ceea ce a dus la îndeplinirea proiectului.

Anul 1983 a însemnat începerea ultimii mari dezbateri strategice între URSS şi Occident.

Pe 27 martie 1983 preşedintele Reagan lansa o serie de programe de cercetare care încercau să

determine dacă realizările ştinţifice şi tehnice non-nucleare, unele fiind plasate în permanenţă în

spaţiul cosmic dădeau posibilitatea interceptării şi distrugerii în zbor a rachetelor balistice,

înainte de a ajunge la obiectivele propuse. Sovieticii au ripostat la acest proiect, deşi existau

suspiciuni că aceştia dezvoltă în paralel programe asemănătoare.

Problema Aliaţilor era răspunsul la întrebarea dacă aplicarea unui asemenea program nu ar

fi condus la o separare dintre apărarea Europei şi cea a SUA. Rezultatul acestor dezbateri a fost

acceptarea proiectului american deoarece scopul său era de a întări stabilitatea şi descurajarea la

niveluri reduse de forţe nucleare ofensive, înscriindu-se astfel în misiunea de securitate.

Venirea la putere a lui Gorbaciov şi ideea sa „Europa, casa noastră comună” a dus la o

schimbare de paradigmă în acţiunea sovietică. Astfel, a acceptat retragerea simultană a rachetelor

cu rază medie de acţiune şi semnarea unui tratat americano-sovietic ce anunţa reducerea armelor

strategice. Cu privire la armele convenţionale, negocierile au fost deblocate prin adoptarea unor

plafoane comune şi a măsurilor care aveau scop reducerea riscului unui atac prin surprindere.

Sfârşitul Războiului Rece a pus problema noii strategii a Alianţei. Asftel, distrugându-se

mobilul împotriva căruia a fost creată Alianţa s-a pus problema raţiunii de a fi a organizaţiei.

Acţiunea viitoare a acesteia a fost îndreptată către o supraveghere şi sprijinire a Rusiei, a statelor

ce au luat naştere prin dezmembrarea URSS şi a foştilor săi sateliţi în drumul către democraţie şi

economia de piaţă, către o colaborare cu ONU şi OSCE pentru menţinerea păcii şi acţiuni

umanitare.

NATO devine astfel un instrument de menţinere a păcii, de prevenire a escaladării

conflictelor, demonstrând, prin capacitatea de reorientare a domeniului de acţiune viabilitatea

angajamentelor şi cooperării dintre statele europene şi Statele Unite ale Americii

Controlul inarmarilor

Obiectivul primordial al unei aliante il reprezinta securitatea membrilor sai , aceasta

responsabilitate generand necesitatea de a s stabili nivelurile cantitative si si calitative ale fortelor

insarcinate cu aceasta misiune , in functie de gradul pericolului si de exigentele aplicabilitatii

conceptului la nivel politic. Aceasta actiune colectiva sau ‘analiza anuala’ constituie una dintre

trasaturile Aliantei Atlantice , care urmareste orarul zilnic al fortelor armate si cel al inarmarilor ,

evolutiile sau incetinirile in desfasurarea unei misiuni. Rolul Comandamentelor supreme este

acela de a face recomandari cu privire la adecvarea fortelor armate pe care le subordoneaza , in

caz de conflict. Printre conditiile care determina programul fortelor armate si cel al inarmarilor

se regasesc evolutiile stiintifice si tehnice , resursele financiare alocate sectorului apararii,

posibilitatea producerii colective a unor materiale, finantarea programelor de infrastructura,

facilitatile portuare si de stocare, retelele de conducte petroliere, comunicatii etc. Asigurarea

securitatii solicita necesitatea consolidarii standardelor de aparare, intrucat , o data semnat

Tratatul de la Washington , acest lucru primeaza.

Dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, preocuparea intararii apararii slabeste atat pe taram

european cat si dincolo de ocean, in cazul SUA. Cu toate acestea, analistii Aliantei accentuiau

ideaa de intarire a strategiilor de aparare.

Sentimentul de insecuritate in Europa s-a diminuat prin redresarea economica, prin adoptarea

sistemului militar integrat NATO, prin faptul ca erau disponibilizate in Europa forte americane

insemnate, prin consensul apelarii la arme nucleare in caz de agresiune si adoptarea conceptului

de represalii masive. Insa dorinta Aliatilor de a intra intr-o cursa a inarmarilor cu URSS se

intensifica.

Renasterea militara a Republicii Federale a Germaniei si includerea acesteia in tabara de

aparare comuna a generat constituirea Comunitatii Europene de Aparare, care permitea

fuzionarea fortelor germane in cadrul unui ansamblu European. De asemenea Republica Federala

a Germaniei adera si la Consiliul Atlantic in 1955.

Ca raspuns la aceasta situatie, in 1955, URSS impune tarilor pe care le subordona semnarea

Tratatului de la Varsovia. Intre timp Moscova isi consolida neincetat puterea militara.

Dupa sfarsitul razboiului, prin apelul de la Stockholm, se interzicea utilizarea energiei

atomice in scopuri militare si eliminarea armelor nucleare. De altfel, planul Comisiei insarcinata

de Natiunile Unite, de a controla energia atomica, se dovedea imposibil, din cauza conflictelor

existente, pe de o parte intre SUA si puterile occidentale, pe de o parte intre SUA si URSS. In

primul caz era elaborate planul Baruch, care prevedea internationalizarea energiei atomice cu tot

ceea ce ar putea implica, primele vizate fiind SUA, care au semnat un acord in acest sens. Daca

acordul era incalcat, situatia era preluata de Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite. La polul

opus se aflau propunerile sovieticului Andrei Gromîco, care sustinea ca proprietatea, exploatarea

materiilor prime si a uzinelor tine doar de autoritatile nationale. Aceste propuneri au fost

elaborate ca o schita pentru o autoritate mondiala in domeniu, singura capabila sa impiedice

proliferarea nucleara. In 1949, se sfarsea prima misiune a Natiunilor Unite, de a controla energia

atomica la scara globala, prin anuntul americo-britanic, conform caruiaprima explozie nucleara

avusese loc in Uniunea Sovietica. Patruzeci de ani mai tarziu, cinci tari erau posesoare de arme

nucleare, iar cele doua superputeri decid sa plafoneze aceste tipuri de arme.

Problema armelor nucleare strategice, cat si a armelor conventionale era cea mai

importanta pentru Alianta Atlantica. Sintagma de “control al inarmarilor” era cea mai des uzitata

si ingloba toate aceste chestiuni. Realitatea o constituia de fapt cursa inarmarilor celor doua

superputeri, si nu dezarmarea lor. Moderarea acestei curse presupunea un consens reciproc

asupra indeplinirii unor conditii.Occidentalii erau defavorizati din cauza transparentei

programelor lor, pe cand in Est se practica secretul total.

Negocierile despre controlul inarmarii nu erau a priori Aliantei Atlantice, insa unele dintre

ele tinteau clar SUA si Uniunea Sovietica asupra armelor nucleare strategice. Aceste negocieri de

desfasurau intr-un cadru specific, fie bilateral, fie multilateral, fie in cadrul Natiunilor Unite sau

CSCE. Inca de la infiintare, preocuparile Aliatilor au fost indreptate spre organizarea apararii si

stabilirea principiilor si mijloacelor de care aveau nevoie pentru propria securitate.

Incepand cu anii ’60, dupa adoptarea raportului Harmel, NATO si-a conturat linia de

actiune. O a doua misiune a Aliatilor era aceea de continuarea a eforturilor de aparare colectiva

si stabilirea de relatii statornice, implicit o destindere cu Estul. In calitatea de responsabila pentru

apararea membrilor sai, NATO stabileste conditiile care ar trebui indeplinite de orice acord

incheiat cu tarile din Est. O prima conditie o reprezenta reducerea fortelor armate dar si un grad

de transparenta al societatilor, insa aceasta dificultate de a dispune de informatii au impotmolit

timp de 15 ani negocierile de la Viena. Doar dupa incheierea Razboiului Rece negocierile capata

o intorsatura constructive. In ceea ce-i priveste pe Occidentali , acestia au propus masuri care

visau stabilitatea anasamblului geographic din Europa, de la Atlantic la Urali, facand imposibile

actiunile ofensive de mare amploare, reducerea asimetrica a fortelor armate, transparenta in

activitatile militare si instaurarea unui regim de verificare si de supraveghere , care sa prevada

schimbul de date detaliate asupra fortelor si amplasarii acestora, precum si preavize amanuntite

privind manevrele cu o anume importanta : localizare, durata, volumul fortelor implicate. In

urma intalnirii de varf a Aliantei din martie 1988, a fost codificat continul acestei doctrine, o

consecinta fiind faptul ca URSS va renunta la politica secretului. Conferinta pentru Securitatea si

Cooperare in Europa din 1975 , incepe aceasta evolutie.

In ceea ce priveste esecurile, exemple representative sunt amplasarea rachetelor SS 20 cu

raza medie de actiune, care amenintau Europa, invadarea Afghanistanului in decembrie 1979,

polemica asupra “bombei cu neutroni”, intreruperea de catre Moscova a negocierilor de la

Geneva in 1983 cu privire la rachetele nucleare cu raza medie de actiune.

Ascensiune lui Gorbaciov la putere schimba cursul politicii sovietice, explicata printr-o

serie de progrese in domeniile nuclear si conventional, intarindu-se astfel masurile adoptate in

cadrul Actului final de la Helsinki, precum si reluarea negocierilor de la Viena asupra armelor

conventionale desfasurate direct intre reprezantantii NATO si cei ai Tratatului de la Varsovia :

doua acorduri Reagan-Gorbaciov in decembrie 1987, privind diminuarile de arme strategice si

observari reciproce a exploziilor nucleare experimentale.

Dizolvarea Tratatului de la Varsovia si declinul URSS au condus la evacuarea fortelor

militare sovietice de pe teritoriul fostelor tari satelit. In Occident, mai exact in 1990, presedintele

francez Francois de Mitterand isi expunea initiativa, conform careia era necesara prezenta

militara americana pe taram european pentru securitatea fostelor tari sovietice. Aceasta

propunere a fost ferm respinsa de ministrul german al Afacerilor Externe de atunci. Drept urmare

, americanii au anuntat ca isi vor reduce efectivele militare. Cancelarul german Kohl s-a

evidentiat cu propunerea crearii unei brigazi mixte franco-germane, ale carei elemente franceza

sa fie stationate in Germania, si care mai apoi, va deschide calea sprea infiintarea asa numitului

Eurocorps.

Daca in cazul armelor conventionale progresele au fost foarte lente, in domeniul armelor

nucleare strategice, Kremlinul s-a aratat dispus sa negocieze acorduri, purtate direct cu SUA : 5

august 1963, Tratatul privind interzicerea testarilor de arme nucleare in atmosfera, in apa si in

spatial extraatmosferic; Tratatul din 1967 privind principiile care sa stea la baza activitatii

statelor in domeniul explorarii si utilizarii spatiului axtratmosferic; tratatul asupra nonproliferarii

(TNP); Tratatul asupra fundului marilor (1970), conventia asupra interzicerii, conceperii,

fabricarii si stocarii de arme bacteriologice, biologice sau pe baza de toxine, precum si asupra

distrugerii acestora. Un loc important il ocupa acordurile incheiate in 1972 : SALT si Tratatul

ABM ce prevedeau limitarea sistemelor de rachete si protectia antibalistica. Prin intermediul

acestor doua tratate, Moscova si Washington au convenit sa puna capat cursei cantitative a

armelor ofensive strategice si sa limiteze la o singura zona amplasarea de arme defensive

antiracheta pe care le puteau avea in dotare. Aceste prevederi aduceau noi perspective in

domeniul controlului inarmarii : limitarea armelor ofensive la niveluri relative comparabile si

apararea unei singure zone de amplasare. Pozitiile celor doua superputeri erau urmatoarele:

URSS si-a pastrat reteaua defensiva in jurul Moscovei iar SUA au decis sa nu profite de aceasta

posibilitate ce le era oferita. Astfel cele doua puteri isi anuntau vulnerabilitatea reciproca a

populatiilor lor. Tratatul SALT a fost acela care a deschis calea relatiilor mutuale, urmat de o

serie de astfel de tratate de limitare a armelor ofensive strategice : acordul din 1974 privind

plafonarea testelor subterane cu arme nucleare , Tratatul SALT II inlocuit in 1991 cu Tratatul

START I. Alianta Atlantica a fost informata in permanenta despre negocierile cu Moscova

asupra armelor strategice si s-a bazat pe faptul ca SUA nu vor compromite securitatea sau

solidaritatea dintre Aliati.

Cooperarea la nivel guvernamental nu a prezentat insa niciun fel de fisura, manifestandu-

se mai intai prin dubla decizie din 1979, oferind sovieticilor posibilitatea de a alege intre

renuntarea la programul SS 20 si producerea si amplasarea de catre Aliati a rachetelor Pershing

2 si a rachetelor de croaziera cu o raza de actiune de aproape trei mii de km. Kremlinul a optat

insa in favoarea celei dintai optiuni.

Fermitatea occidentala si venirea la putere a lui Gorbaciov au pus punct acestei competitii

a conditiilor puse de Alianta, fapt pentru care acordul din 1987, semnat pe 8 decembrie,

interzicea toate rachetele balistice si de croaziera americane si sovietice. Tratatul adoptat la 19

noiembrie 1990 si intrat in vigoare pe 9 noiembrie 1992, era consacrat stabilirii unui echilibru

intre Est si Vest, ce implica reducerile asimetrice de materiale armate implicate, si inspectiile de

verificare a executarii corecte a acestor evenimente. Aceasta perioada de destindere s-a bazat pe

echilibrul de forte sip e adoptarea unor masuri de control sufficient de eficace pentru a justifica

increderea in cuvantul celuilalt. Mai poate fi adaugat Tratatul “Pentru un cer deschis”, prin care

statele din Eurasia si America de Nord se angajau sa-si deschida spatiul aerian, permitand

survolarea teritoriilor lor ,de avioane de observatie inarmate.

Timpul necesar pentru organizarea si aplicarea oricarui program privind inarmarea, a

generat aparitia unui factor de securitate pe scena politica europeana, si anume posibilitatea

exploatarii imediata a superioritatii in cazul unei eventuale cresteri a tensiunii, ceea ce nu a

insemnat rezolvarea tuturor problemelor, un esec constituindu-l tragedia din fosta Iugoslavie si

impotenta comunitatii internationale de a-i pune capat.

Gestiunea politică în perioada Războiului Rece

Alianţa Atlantică este o instituţie alcatuită din state suverane şi democratice. Necesitatea de

a acţiona în comun pentru apărarea, pe plan militar, a libertăţii şi le-a făcut pe cele mai multe

dintre ele să-şi încredinţeze forţele armate unei structuri integrate, răspunzatoare de strategia

apărării comune în caz de conflict şi de pregătirea operaţională şi logistică a unei eventuale

angajări militare.

Termenul de organizaţie este cel care-i defineşte în mod oficial structura, sigla, NATO

însemnand Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic. Această denumire a sfârsit prin a deveni,

totodată, punct de plecare şi victima pentru o oarecare confuzie.

Fără îndoială că, deşi fiecare membru al Alianţei dispune de un singur vot, ponderea acestuia

diferă de la caz la caz. Influenţa Statelor Unite a fost si rămâne superioară celei a altor ţări, chiar

dacă diplomaţia Americană a ştiut să evite, cel puţin în Consiliu, utilizarea unor argumente de

forţă în cazul unor divergenţe.

Egalitatea politică între membrii Alianţei presupunea obligativitatea consultărilor în cazul

oricărei decizii sau acţiuni subsumate obligaţiilor înscrise în Tratat. După ce Franţa a cerut

evacuarea de pe teritoriul sau a forţelor aliate şi a organelor militare ale Alianţei Atlantice,

Cosiliul a decis ca instanţele sale politice să fie mutate tot in Belgia.

Cum reprezentanţele sunt în număr de 16, ansamblul lor păstreaza o anume dimensiune umană,

care lipseşte organizaţiilor gigant, ca ONU sau UNESCO, şi care a dus la instaurarea unui spirit

de echipă între cei care trăiesc şi lucrează aici şi a unui sentiment de responsabilitate colectivă

pentru bunul mers al instituţiei în care muncesc sau la care sunt acreditaţi. În ciuda acestor

avantaje funcţionale, au apărut şi anumite divergenţe, inerente unei organizaţii cuprinzănd ţări

libere şi suverane.

O consecinţă foarte importantă a formei deocratice a guvernelor aliate este obligaţia de a

face cunoscute opiniei publice din ţările lor subiectele consultărilor şi deciziile la care s-a ajuns.

Starea raporturilor cu Tratatul de la Varşovia, obiectivele urmărite, occidentalii se bazau, pe plan

internaţional,pe încrederea lor în democraţie. Desigur, acele comunicate invitau la dezbateri şi la

critici, şi au provocat, adesea, polemici intense, în special asupra doctrinelor de utilizare sau de

amplasare a armelor nucleare. Dincolo de aceste comunicate, apariţia unui însemnat număr de

documente a jalonat existenţa Alianţei Atlantice şi a marcat progresele înregistrate în slujba celor

două misiuni esenţiale ale sale, cea de aparare şi cea de securitate. Aceste doua obiective, aşa

cum am spus mai devreme, erau înscrise chiar în Tratatul de la Washington şi constituiau

criteriile în funcţie de care Alianţa îsi măsura atât succesele obţinute, cât şi dificultăţile

întâmpinate.

Raportul celor Trei Întelepţi

Anii care au urmat semnării Tratatului au fost marcaţi de mai multe evenimente, care aveau

să contribuie la precizarea structurilor şi funcţiilor Alianţei.

Se impunea deci o analiză asupra raporturilor Est-Vest, asupra răspunsului Alianţei la noile

probleme apărute,asupra reformelor structurale şi de funcţionare,”pentru a ameliora şi dezvolta

cooperarea între ţările membre ale NATO în vederea întăririi unităţii din cadrul Comunităţii

Atlantice”. Pentru elaborarea acestei analize, Consiliul a ales trei oameni de stat cunoscuţi prin

autoritatea lor internaţională şi prin fidelitatea lor faţă de Alianţa: Gaetano Martini (Italia),

Harlward Lange (Norvegia) si Lester Pearson (Canada). Ceea ce Consiliul aştepta de la ei era un

raport esenţialmente politic, pentru a servi drept linie de conduită pentru toate statele membre,

dar şi pentru Alianţa însăşi, în vederea ameliorării cooperării în toate situaţiile care puteau apărea

în raporturile Est-Vest. Numele sub care a rămas cunoscut acest document a fost “Raportul celor

Trei Intelepţi”.

Aşa cum cooperarea în domeniul militar este o necesitate pentru eficacitatea măsurilor de

apărare, tot astfel cooperarea şi coordonarea sunt indispensabile pentru eficacitatea acţiunii în

domeniul public, fie că este vorba de dejucarea sau de rezistenţa în faţa manevrelor îndreptate

împotriva unităţii Aliaţilor, de măsurile ce trebuie să fie luate în domeniul controlului înarmărilor

sau de semnalele pozitive de colaborare cu cealaltă tabăra, ori de câte ori s-a ivit prilejul. În

această lumina trebuie să vedem propunerile cuprinse în raportul celor Trei Întelepţi.

Într-adevar, orientarea pe care Întelepţii au dat-o muncii lor este următoarea: ţările din

NATO sunt confruntate “cu o ameninţare atât de ordin politic, cât şi militar”, rezultat al

doctrinelor revoluţionare ale comunismului, care, “peste tot, aruncă sămânţa minciunii asupra

modului nostru de viaţă liberă şi democratică”. NATO nu însemna numai o organizaţie

defensive, ale cărei acte erau dictate, în principal, de primejdiile şi ameninţările inerente politicii

Sovietelor. Alianţa poate arăta că preocuparea sa nu este doar aceea de a împiedica degenerarea

Războiului Rece într-un conflict deschis; ea este interesată să ia o iniţiativa politică şi morală

pentru ca toate ţările să se poata dezvolta în libertate, şi pentru ca o pace durabilă să poată fi

oferită tuturor naţiunilor.

De altfel Raportul conţinea un pasaj consacrat în întregime rezolvării paşnice a

diferendelor între ţările membre, obligate mai mult decât oricare altele să respecte în relaţiile

reciproce angajamentele înscrise în Carta Naţiunilor Unite.

Aceasta responsabilitate a revenit Raportului asupra sarcinilor viitoare ale Alianţei”, numit şi

Raportul Harmel, elaborat şi aprobat în 1967.

Raportul Harmel

Misiunea primită din partea Consiliului constă în studierea viitoarelor sarcini “menite să

întăreasca rolul Alianţei ca element al unei păci durabile”. Autorii raportului, constatau

schimbările intervenite, faţă de momentul semnării Tratatului. Alianţa a jucat un rol major în

oprirea expansiunii comuniste în Europa, Uniunea Sovietică a devenit una dintre cele două

supraputeri nucleare. Europa s-a repus pe picioare şi se află pe drumul unificării. Decolonizarea a

transformat natura relaţiilor Europei cu restul lumii.

Raportul subliniază că scopul final al Alianţei este “ajungerea la o ordine paşnică, justă şi

durabilă în Europa, însotiţă de garanţiile de securitate corespunzătoare” şi de măsuri de

dezarmare şi control al înarmărilor, precum şi de reduceri echilibrate ale forţelor armate.

Astfel, în cadrul Alianţei, au fost demarate studii asupra reducerilor mutuale şi echilibrate de

forţe în Europa, şi apoi a fost pregatită Conferinţa asupra Securităţii şi Cooperării în Europa, care

urma să-mi deschidă lucrările la Helsinki, în 1973. Alianţa nu încetase să afirme şi să repete un

lucru: cheia soluţiei europene constă în încetarea divizării Germaniei şi a Berlinului. Guvernul

Republicii Federale s-a angajat în căutarea cel puţin a unei normalizări a relaţiilor sale cu

Uniunea Sovietică şi cu aliaţii săi. Ansamblul acestei ofensive diplomatice, cunoscută sub

numele de “Ostpolitik”, avea să dea roade.

Asupra tuturor acestor teme, toate progresele înregistrate corespundeau poziţiilor definite în

cadrul consultărilor purtate în cadrul NATO. Cele două puteri, SUA si URSS, au semnat la

Moscova, pe 26 mai 1972, un acord care îngheţa numărul rachetelor balistice intercontinentale şi

al rachetelor balistice lansate de pe submarine. Era prevăzut ca această îngheţare să dureze cinci

ani. Această construcţie, preciza numărul de arme capabil să distrugă de mai multe ori tabăra

adversă, cea care renunţa prima la amplasarea sistemelor de apărare putând să-şi protejeze astfel

populaţia. Negocierea a fost supravegheată foarte îndeaproape de Aliaţii Statelor Unite, ai căror

reprezentanţi informau în mod regulat Consiliul NATO.

Declaraţia de la Ottawa

Cea de-a 25-a aniversare a Tratatului de la Washington a constituit prilejul de a se face

un bilanţ şi de a se trasa perspectivele marilor sarcini ale Alianţei. Declaraţia adoptată cu această

ocazie a fost aprobată de reuniunea ministerială de la Ottawa, pe 19 iuie 1974, şi semnată apoi la

Bruxelles, în ziua de 26 iunie, de şefii de stat şi de gurvern.

Cele 14 articole ale Declaraţiei priveau atât problemele politice, cât şi cele militare, o atenţie

deosebită fiind acordată răspunsului la problemele pe care le ridică opinia publica privitor la

permanenţa funcţiilor de descurajare şi de apărare ale NATO, la garanţia nucleară a Statelor

Unite şi la prezenţa forţelor americane în Europa. Coordonatele apărării comune s-au modificat

din clipa în care raporturile stategice între Statele Unite şi Uniunea Sovietică “au atins o situaţie

de cvasiechilibru…, şi din aceasta cauza, problemele pe care apărarea Europei le ridică în fata

Alianţei au căpătat un caracter diferit şi mai particular”. În plus, pentru a răspunde criticii

formulate de Congresul American, se reamintea că forţele convenţionale europene contribuiau la

apărarea Statelor Unite si a Canadei. Declaraţia afirma că forţa nucleară franceză , asemeni celei

a Marii Britanii, avea un rol propriu de descurajare, dar contribuia şi la acţiunea globală de

disuasiune a Alianţei. O data cu normalizarea relaţiilor între Germania, Uniunea Sovietică şi

Polonia, raporturile dintre cele două Alianţe au marcat un progress incontestabil pe calea

destinderii, mergând pe bazele propuse de occidentali. O menţiune specială trebuie făcuta pentru

Acordul de la Helsinki datorită urmărilor foarte profunde pe care acesta le va avea asupra

dialogului Est-Vest, cât şi asupra structurii interne a ţărilor comuniste.

Crize şi deznodăminte

Trebuie să spunem încă de la început că, fără îndoială, încheierea acestui acord a fost

rodul unei imense neînţelegeri făcute de Uniunea Sovietică. Importanţa şi originalitatea acestui

acord erau exprimate de răspunsul dat ideii esenţiale ca adevarata pace în Europa depindea nu

numai de controlul înarmarilor şi de dezvoltarea relaţiilor economice.

Războiul Rece se sfârşise prin Victoria ideilor politice pe care Alianţa Atlantică le

apărase în mod constant. Se deschidea acum o noua etapa, marcată printr-o transformare radicală

a raporturilor între atlantici să găseasca noi forme pentru continuarea acţiunii lor neobosite de 4

decenii, şi care făcuse din Aliaţa lor factorul esenţial al acestui succes fără precedent în istoria

relaţiilor internaţionale.

Tot lor le revenea şi misiunea sa, în cadrul Alianţei, să conceapă si să pună în aplicare o

altă strategie în serviciul aceluiaşi politici de menţinere a păcii, confruntate acum cu alte riscuri

şi alte ameninţări decât în perioada ce tocmai se încheiase. Chiar dacă, cel puţin pentru prezentul

imediat, aceasta nu înseamnă că va fi mai uşor si că nu va pune probleme noi, fără legătura cu

descurajarea nucleară, dar implicând un număr cu mult mai mare de parteneri, situându-se adesea

mai puţin la nivelul confruntărilor interstatale, căt, mai ales, la cel al problemelor interne, având

cauze naţionale, etnice şi religioase. Alianţa insăşi avea să fie supusă unor profunde transformări

ca urmare a reducerii radicale a prezenţei militare americane şi prin dorita apariţie a Entităţii

Europene pentru Apărare, braţul înarmat al Uniunii Europene.

Gestiunea politică dupa incheierea Războiului Rece

La incheierea unui război ideologic ce a durat mai bine de patru decenii, Europa se

confruntă cu numeroase probleme pe plan social, economic, dar mai ales politic. În aceste

condiţii, Alianţa Nord Atlantică, se vede obligată să sprijine ţările din Europa de Est si Centrală

în evoluţia lor spre liberalism si democratie. Este un lucru bine ştiut faptul că URSS nu s-a opus

reunificării Germaniei cu condiţia ca aceasta să nu facă parte din NATO. Aliaţii au refuzat

această cerere afirmând că Germania are dreptul de a decide singură daca să facă parte sau nu din

alianţa. O lună mai târziu, Mihail Gorbaciov a acceptat, după ce cancelarul Helmuth Kohl l-a

asigurat ca forţele militare vor fi reduse drastic.

În vederea organizării Europei s-a desfaşurat la Londra cea mai importantă reuniune din

istoria Alianţei, care s-a încheiat cu semnarea documentului “Declaraţie asupra unei Alianţe a

Atlanticului de Nord reînnoite” .

Aceasta nu inseamnă ca Alianţa îşi va abandona scopurile sale in menţinerea securităţii.

Ea insă va pune la punct o noua strategie militară, ce se va indepărta de conceptul apărării

avansate şi care va depinde în mai mică măsură de armele nucleare, ele devenind “arma ultimei

şanse”. În atingerea acestor obiective URSS avea rolul de a-şi retrage toate forţele staţionate in

Europa.

Un alt document a fost semnat pe 21 noiembrie 1990, cunoscut sub numele de Carta de la

Paris, care susţinea “dreptul la alegeri libere si cinstite, respectul priorităţii dreptului, intărirea

cooperării economice, instituţionalizarea CSCE, care trebuia să devină cadrul unui dialog politic

mai larg, în contextul unei Europe mai unite”.

Un an mai târziu s-a organizat la Roma o altă întrevedere la nivel inalt. La momentul

respectiv, situaţia politică a Europei era drastic schimbată. Astfel, partidele comuniste au fost

indepărtate de la putere din majoritatea statelor din Europa Centrală si de Est iar prin intermediul

alegerilor libere au preluat conducerea personalităţi cunoscute prin rezistenţa lor fată de

dictatura marxistă. Germania s-a reunificat la 3 octombrie 1990, Tratatul de la Varşovia a fost

dizolvat oficial pe 1 iulie 1991, URSS incetându-şi existenţa spre sfârşitul anului. De asemenea,

demisia lui Mihail Gorbaciov a fost anunţată la finele anului.

În noua configuraţie politică rolul alianţei ca garant al securităţii nu se incheiase. Dar

dialogul si cooperarea cu foştii adversari vor deveni prioritare, fiind insoţite de acţiuni in cadrul

noilor rapoarte stabilite cu Naţiunile Unite şi CSCE.

Această nouă strategie va fi definită în cele trei documente adoptate la Roma, în zilele de

7 şi 8 decembrie 1991:

Noul concept strategic

Declaraţia asupra evoluţiei situaţiei din URSS

Declaraţia asupra păcii si cooperării.

1. Noul concept strategic

Obiectivul general al Alienţei rămâne în continuare menţinerea securităţii. De aceea este

obligată să păstreze un potenţial militar suficient pentru a menţine pacea, lansând un apel la

cooperare, mai ales in domeniul dezarmării. Astfel se observă o concepţie largă asupra

securităţii, care implică dimensiuni politice, economice, sociale si ecologice. Cele trei elemente

ale unei politici de securitate sunt dialogul, cooperarea si menţinerea unui potenţial colectiv de

apărare.

Pentru început sunt vizate reducerea dependenţei faţă de “ apărarea avansată” şi faţă de

arma nucleară prin urmare modificarea conceptului de “ripostă gradată”. Pe plan operaţional,

conceptul central este unul politic: apărarea păcii şi prevenirea constrângerii. De asemenea,

statele care aparţin sistemului militar integrat adoptă principiul formării unor mari unităţi

multinaţionale, care să cuprindă contingente de diferite naţionalităţi, cum este cazul Franţei şi

Germaniei ( Eurocorps).

În concluzie, acest nou cocept are un caracter defensiv, recunoaşte importanţa formării

Entităţii Europene de Apărare şi pune accentul pe cooperare şi dialog.

2. Declaraţia asupra evoluţiei situaţiei din URSS este un document care precizează principiile pe

baza cărora Aliaţii doresc stabilirea de noi relaţii: nerecurgerea la ameninţări, intimidări sau

constrângeri, respectarea obligaţiilor asumate prin Actul final de la Helsinki, Carta de la Paris şi

in cadrul CSCE. Guvernarea trebuie să fie una democratică şi care sa respecte princiiile de drept.

3. În ceea ce priveşte “Declaraţia asupra păcii şi cooperării” , aceasta este cea care va institui

primele raporturi de pace intre foştii adversari din Războiul Rece şi din cursa inarmărilor.

Alianţa nu putea face faţa singură tuturor provocărilor, astfel că a fost interesată de

legarea unor relaţii cu CSCE, Comunitatea Europeană, UEO şi Consiliul Europei. De fapt, se

propunea organizarea unor reuniuni comune anuale, la nivel ministerial, şi reuniuni periodice, la

nivel de ambasadori. Domeniile de interes erau securitatea şi problemele conexe dar şi

programele ştiinţifice şi de mediu.

În 1991 a fost creat Comitetul de Coordonare Nord Atlantic care are rolul de a programa

întâlniri regulate la toate nivelurile politice si militare. Ulterior, a fost adoptat un vast domeniu

de activitate, cuprinzând probleme politice şi de securitate, probleme ştiinţifice, economice,

apărarea societăţii moderne, difuzarea de informaţii, consultarea asupra planificării

politice,gestionarea circulaţiei aeriene etc.

Pe lângă aceste probleme, una este mai semnificativă, si anume, organizarea de exerciţii

militare comune, care să faciliteze cooperarea între forţele armate din diferite ţări. Astfel, NATO

a decis să contribuie la operaţiuni de menţinere a păcii in Europa putând pune la dispoziţie

infrastructurile, mijloacele logistice, şi chiar forţele sale armate.

State ca Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria au ridicat problema unei reveniri a politicii de

expansiune a Rusiei in cadrul unei reuniuni la Cracovia. Soluţia pe care acestea o vedeau posibilă

era aderarea la Alianţă. Mitterand a refuzat această cerere sugerând constituirea unei

Confederaţii Europene care să cuprindă toate statele europene, inclusiv Rusia, dar care sa

excludă SUA si Canada. De asemenea, Kremlinul a considerat că adeziunea trebuie să privească

fie pe toţi membri fostului Tratat de la Varşovia, fie pe nici unul. De cealaltă parte, a SUA,

datorită articolului 5 al tratatului care prevedea că orice atac împotriva unui membru reprezintă

un atac impotriva ta, existau reticenţe in privinţa adeziunii.

Pentru a stabili un consens, preşedintele Clinton a lansat formula unui Parteneriat pentru

Pace care era deschis tuturor statelor din Tratatul de la Varşovia sau provenite din fosta URSS.

Acesta, pe lângă ideile enunţate în Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic, afirmă şi măsuri de

consultare şi cooperare între membrii NATO şi partenerii săi. De asemenea, Parteneriatul stipula

că Alianţa era deschisă statelor democratice din est, lucru ce a ridicat critici pe plan politic. Cea

mai semnificativă este cea a fostului secretar de stat Henry Kissinger care, respingând ideea unei

adeziuni a foştilor adversari, critica dreptul de veto pe care l-ar dobândi Rusia. El vedea

Parteneriatul de Pace ca pe un inconvenient.

Cu toate acestea, majoritatea statelor din Europa Centrală si de Est au semnat acordul de

Parteneriat. Din păcate incapacitatea acestui acord a fost evidenţiată de criza bosniacă, când cele

două mari puteri nu au reuşit să-l facă pe Slobodan Miloşevici să accepte planul în cauză.

O posibilă soluţie pentru asigurarea succesului o reprezintă conştientizarea diferenţelor de

cultură, de tradiţii, a modului de abordare a problemelor şi încercarea de găsire a unei noi

formule care să ţină cont de aceşti factori extrem de importanţi.

Şi acum?

Alianţa Atlantică s-a născut dintr-o teamă foarte precis definită. Ţările membre sunt cele

care au creat ideile forţă pe baza cărora a fost asigurată menţinerea păcii. Întrebările esenţiale

care se pun ţărilor membre sunt: -trebuie să supravieţuiască dispariţiei acestei temeri? –poate

Alianţa să contribuie, într-o nouă fază a istoriei europene, la menţinerea păcii? Aceste întrebări

au creat ideile-forţă pe baza cărora a fost asigurată pacea.

Înainte de a analiza factorii de securitate care fac indispensabilă menţinerea pe mai

departe a Alianţei, să reamintim doar că ea reflecta această comunitate de interese politice în

sensul cel mai larg, care a facut ca Statele Unite şi Canada să se alieze cu Europa în cele două

războaie mondiale şi care a permis întregului Occident să treaca peste Războiul Rece fără vărsare

de sânge.

Alianţa avea de îndeplinit o dublă misiune: asigurarea securităţii membrilor săi şi

folosirea ei în beneficiul operei sale de pace. Prima fiind îndeplinită, prin transformările politice

survenite în Europa, funcţia de apărare trebuie să răspundă altor imperative decât celor din

Războiul Rece, iar Alianţa poate să i le consacre o mai mare parte din activităţile sale.

Cinci sunt sarcinile care rezultă pentru Alianţă din această situaţie:

-să asigure persistenţa unui echilibru în Europa

-să răspundă nevoilor de securitate ţărilor din Europa de Est si Centrală

-să convină împreună cu Rusia asupra noii forme a raporturilor dintre aceasta şi Alianţă

-să fie în măsură să coopereze cu Naţiunile Unite pentru stabilizarea păcii

-să-şi îndrepte atenţia asupra problemelor de securitate din sudul Europei

Funcţia de Apărare

Este vorba de o funcţie cu caracter remanent (persistenţa magnetizării unei piese de metal

care a fost supusă acţiunii unui câmp magnetic).

Funcţia de apărare rămane remanentă din mai multe motive. Contrar aparenţelor, cel mai

important dintre acestea nu rămâne reîntoarcerea Rusiei la o politică agresivă ci faptul că aşa

cum spunea cu umor Michael Sturmer, director la Stiftung Wissenschaft Politik din Ebenhausen,

faptul că ,,ursul rusesc n-a devenit dintr-o dată vegetarian”. Ştim că acest primejdios animal când

iese din hibernare este din nou omnivor, iar instituţiile care sunt cele mai stabile în mijlocul

atâtor schimbări, Biserica şi Armata, nu sunt printre cele mai deschise la schimbările venite de

afară, mai ales din Occident.

Fără să dăm vreo dovadă de pesimism sau să facem un proces viitorului, necesitatea

menţinerii echilibrului este cea care impune Alianţei să nu abandoneze această funcţie

remanentă. Este şi va rămâne în firea lucrurilor ca Rusia, cu 150 de milioane de locuitori, fără a-i

socoti pe cei 25 de milioane din diasporă, sa păstreze o poziţie militară mult superioara tărilor

europene, fără ca noi să vedem în aceasta semnul unor intenţii agresive.

Realitatea este că, în timp ce unele dintre aspiraţiile sale culturale îndeamnă Rusia să se

îndrepte spre Occident, cele mai grave probleme de securitate tind să fie in Asia. Aici Rusia are

cele mai lungi frontiere din lume. Aici dacă nu va fi oprită proliferarea nucleară, se va concentra

cele mai multe state deţinatoare acestui tip de arma, de la Coreea de Nord până la Israel, trecând

prin China, India, Pakistan, Kazahstan şi, dacă Statele Unite nu vor retrage întreg stocul de

uraniu îmbogatit, Iran, Irak şi, poate, Japonia. Va fi deci nevoie ca Alianţa Atlantică să

echilibreze, dacă nu ca număr, cel puţin ca potenţial, puterea militară pe care Rusia este obligată

să o păstreze.

Acum condiţiile însa conditiile sunt favorabile. Mult timp nu s-a întamplat aşa, din

motive pe care unii sau alţii sunt răspunzători

Franţa vroia s-o transforme într-o maşina de război împotriva influenţei americane în

Europa, prezentând în culori negre organizaţia militară integrată, acuzată de plasarea ţărilor

membre sub o tutela care le privează de independenţa de decizie în caz de conflict. Cu toate

acestea a fost cel mai loial dintre aliaţi în cazul crizelor de la Berlin, din Cuba sau în problema

eurorachetelor.

În ceea ce-i priveşte pe americani, a afirma că Statele Unite nu vedeau cu ochi buni

eforturile diplomaţiei franceze în vederea constituirii unei entităţi europene de apărare nu pare a

fi decât un eufemism.

Lucrurile s-au schimbat o dată cu sfarşitul Războiului Rece. Statele Unite nu vor lăsa în

Europa decât maxim 100 000 de oameni, precum şi cateva arme nucleare aeropurtate. De acum

înainte vor susţine formarea unei organizaţii europene susceptibile de a grupa eforturile şi forţele

Aliaţilor ei, aşa cum a fost schiţată de Tratatul de la Maastricht.

De altă parte, prin adoptarea declaraţiei date publicităţii la Bruxelles, în ianuarie 1994,

NATO a recunoscut ,,nevoia de a întări coloana europeana a Aliantei”.

NATO poate într-adevăr sa dispună de mijloace tehnice şi logistice, cu mult superioare

celor din ţările europene luate separat, iar dublarea lor în multe cazuri ar fi ceva extrem de

neeconomic. Prevăzându-se punerea lor la dispozitia UEO, posibilităţile de intervenţie şi de

acţiune ale Entităţii Europene în curs de formare s-ar ameliora în mod substanţial

Rămane ca euroepenii să demonstreze ca au voinţa de a face acest lucru, acum când

obstacolele politice şi materiale sunt înlăturate. Ei ar putea proba deja existenţa acestei vointe

prin multiplicarea programelor de producere în comun a celor mai necesare materiale pentru

executarea unor operaţiuni coordonate: avioane, tancuri, mijloace de transport, folosirea

spaţiului, constituirea stocurilor de munitii. ,,O politica fără forţa este ca o muzică fără

instrumente” spunea Frederic cel Mare

Şi totuşi trebuie să existe şi o politică. Membrii Uniunii Europene mai au înca un drum

lung de parcurs până acolo. Este legitim să ne întrebăm dacă dezacordurile dintre ei, care s-au

facut simţite înca de la primele fisuri apărute in edificiul iugoslav, nu au contribuit la

dezlanţuirea dramei, de vreme ce au acţionat fiecare separat, pentru recunoaşterea existenţei şi

suveranităţii autoproclamate a statelor născute din Federeaţia întemeiata pe ruinele Europei de

dinainte de 1914 şi pe care doar mâna de fier a dinastiei Karagheorghevici şi apoi cea a

mareşalului Tito au împiedicat-o să se destrame

Să se răspundă la nevoia de securitate a ţărilor din Europa Centrală

şi de Est

Este evident că Europa Centrală şi de Est este regiunea în care se vor pune în modul cel mai acut

problemele ce vor orienta destinul continentului în urmatoarele decenii. Daca am fi perfect

obiectivi dar cinici, am spune că secolul XX ar fi fost secolul Germaniei, însă de două ori la rând

ea a comis nebunia de a încerca să domine lumea prin forta armelor, şi de două ori a esuat.

Acum când Germania a trecut la opera de pace, aceleasi atuuri pot încă juca în favoarea

ei. Are de ales între o politică absolut personală şi o politică adoptata de conducatorii parţii

occidentale a Germaniei divizate.

Daca optiunea este între o Europă germană şi o Germanie europeană, tuturor europenilor

le revine sarcina să facă astfel încat cea de-a doua formulă să fie caştigătoare.Orice ar fi, tările

situate în acest vid strategic nu au în cap decât o singură idee de scăpare din aceasta situaţie, pe

care o consideră primejdioasă pentru independenţa şi securitatea lor: aderarea la Alianţa

Atlantică, ceea ce i-ar plasa automat sub incidenţa articolului 5 al Tratatului de la Washington,

care enunţa că un atac împotriva unei ţări membre este un atac împotriva tuturor.

Alianţa nu îndepartează aceste candidaturi. A declarat de mai multe ori că, într-o bună zi,

aceste ţări ar putea fi admise.

Consiliul a însarcinat un grup de lucru să elaboreze un raport ce trebuie prezentat în

termen de un an, asupra ,,modului de extindere al NATO şi principiilor care trebuie să stea la

baza acestui proces, precum şi implicaţiile statutului de membru”. Această redactare pare puţin

cam alambicată, ca şi amânarea oricărei hotărâri răspund mai multor preocupări.

Prima este de a menţine deschisă opţiunea lărgirii, dar fără a înfrunta direct Rusia. Liderii

ruşi au reiterat opoziţia lor la o admitere în cadrul Alianţei a foştilor sateliţi ai URSS, estimând

că această hotărâre ar aduce NATO cu o mie de kilometri mai aproape de frontierile lor. Se ştie

că timp de 40 de ani Kremlinul a căutat să termine dispariţia Alianţei şi plecarea din Europa a

trupelor americane. Acum obiectivele sale s-au schimbat. Slaba sa influenţa pe plan politic

precum si greutătile economice fac probabil ca Rusia să-şi doreasca minimum de probleme la

vest de frontierile sale. Nu încape nici o îndoiala că Moscova încerca să-şi facă recunoscut un

drept de veto, sau în orice caz un drept de influenţă privind unele dintre deciziile Aliantei. Dar

este la fel de sigur şi faptul că Alianţa nu doreşte să admită aşa ceva.

Apreciind că nici o hotarâre nu e o urgenţă în legătura cu o problema asupra căreia poate

nu toţi Aliaţii au aceleaşi păreri, Consiliul Atlantic a decis să-şi mai acorde cel puţin încă un an

de gândire. Ar fi putut de asemenea să arate şi faptul că, dacă adeziunea este, cu siguranţă, calea

cea mai directa şi mai eficace de asociere la Alianţă, nu este şi singura.

Condiţia pentru a deveni membru al Uniunii Europene este de a adera în mod sincer şi

complet la idealurile democraţiei şi respectării frontierelor. Este ceva care, în sine, constituie un

început de asigurare împotriva unor comportamente agresive.

În circumstanţele actuale, şi cele pe termen lung, o agresiune a Rusiei, care ar pune în

acţiune articolul 5 al Tratatului, pare să fie cea mai puţin credibilă dintre amenintările la adresa

continentului nostru. Cauzele cele mai reale de instabilitate se află, dimpotrivă, chiar în aceste

tări aşezate, geografic, între Germania şi Rusia şi provin din decepţia determinată de intârzierile

înregistrate în domeniile economic şi social, de acele ,,dividente ale liberalismului”. Dar

principala cauză o constituie în mod evident prezenţa pe teritoriul acestor state a unor minorităţi

etnice, religioase, lingvistice sau rasiale care pot provoca tensiuni grave între popoare, cu o

rezonanţă imediată dincolo de limitele teritoriale ale statelor unde vieţuiesc. Legăturile între

NATO şi celelalte tări ale Europei nu se referă exclusiv la probleme ce ţin de securitatea lor. În

calitatea lor de membre ale Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic şi ale Parteneriatului, sunt

asociate la un număr de studii sau exerciţii comune cu membri NATO

Relaţiile NATO-Rusia

Încă de la început trebuie spus că motivele de securitate invocate de liderii ruşi pentru a

obiecta faţă de lărgirea Alianţei înspre tările din Europa Centrala şi de Est nu par să fie

justificate. Argumentul conform căruia aceasta lărgire ar deplasa forţele NATO cu o mie de

kilometri spre est nu are nici un fundament.

În realitate, ceea ce motivează în principal obiecţiile Kremlinului la adresa intrării unora

dintre foştii săi sateliţi în Alianţa Atlantică este o problemă de prestigiu, de ,,rang în lume”. Am

văzut că Rusia s-a arătat extrem de nehotărâtă în a adera la Parteneriatul pentru pace în aceleaşi

condiţii şi în aceiaşi termeni ca foştii membri ai sistemului politico-militar clădit de Uniunea

Sovietică.

Este evident faptul că Rusia simte că problemele din Europa Centrală şi de Est o privesc

în mod direct. Ar fi în avantajul nostru ca interesul său să se exercite într-un sens constructiv. Ar

fi contraproductiv să pară că încercam să îndepărtăm Rusia şi să nu-i recunoaştem statutul de

mare putere. Dacă Rusia va avea în viitor probleme de securitate, aceasta se va petrece fie în

interiorul frontierelor sale, asa cum a demonstrat-o tragedia cecenă, fie în Asia. Intrarea sa în

NATO ar însemna că poate să invoce articolul 5 din Tratatul de la Washington pentru a cere

ajutorul occidentalilor în cazul apariţiei unei crize pe acest imens continent. Acest lucru ar pune

Aliaţii într-un context politic şi de strategie mondială în totalitate nou, în care Europenii, în orice

caz, nu sunt probabil nici în măsură şi nici dornici să se implice.

Ideea aderării Rusiei trebuie să fie deci îndepărtată, deoarece nu ofera nici un răspuns

adecvat problemei foarte reale, şi care ne ingrijorează şi pe noi în aceeaşi măsură, a organizării

raporturilor noastre cu securitatea continentului pe care locuim şi unii, şi altii.

Există însă o formulă, din ce in ce mai mult studiata, mai ales în Statele Unite, şi care

pare să ofere posibilităţi de conciliere a intereslor aflate în joc. Este cea a unei configuraţii

globale de securitate, în cadrul căreia Alianţa ar încheia cu Rusia un tratat care sa fie o garanţie

comună de securitate, independenţă şi respect al suveranităţii ţărilor din intreaga regiune situată

între NATO şi Rusia, şi care să prevadă consultarea şi acţiunea lor comună în cazul unor

probleme ce privesc stabilitatea în zona.

Rusia ar avea astfel asigurarea că interesele sale ar fi luate în calcul de occidentali si că-i

vor fi recuonscute statutul şi rolul de mare putere.

Acum, când apare limpede voinţa occidentalilor de a nu exclude Rusia din situaţii în care

sunt angajate interesele sale, precum şi intenţia acordată stabilităţii acestui ,,străin apropiat”, care

nu este nici măcar atat de departe de Occident, Rusia ar putea să se ocupe de problemele care o

asalteaza atat din interiorul frontierelor sale, cât şi in acest imens continent asiatic despre care

totul ne face să credem că este cel care va suferi cele mai profunde transformări în secolul

următor.

A găsi o soluţie constructivă pentru problema structurii raporturilor sale cu Rusia este,

pentru Alianţa Atlantică, una dintre contribuţiile majore pe care le poate aduce la menţinerea

păcii.

4 Cooperarea cu Naţiunile Unite

Pe parcursul acestor capitole, am întâlnit problema cooperării dintre Alinaţa Atlantică şi

Naţiunile Unite pentru ca misiunile de menţinere a păcii sau de asistenţa umanitară sunt cele care

vor solicita cel mai des acţiunea Alianţei în viitor. În istoria ONU de 3 ori Consiliul de Securitate

a decretat operaţiuni de restabilire a pacii, adică operaţiuni de razboi duse în temeiul capitolului 7

al cartei.Sfârşitul Războiul Rece măreşte riscul multiplicării tensiunilor care se pot finaliza în

conflicte şi nerecurgerea la veto în cadrul Consiliului de Securitate permite acestui organism să

ia poziţie în caz de ameniţare sau de încălcare a păcii.

În starea actuală de lucruri, Consiliul de Securitate nu dispune nici de mijloacele militare proprii

necesare pentru a-şi pune în aplicare hotărârile şi adesea nici de mijloacele de care are nevoie

pentru a plăti forţele puse la dispoziţia sa in timp ce NATO dispune de comandamentul,

competenţa, structurile operaţionale şi de efectivele perfect antrenate, ca şi de materialele

necesare pe care membrii săi le pot pune la dispoziţie.Problemele pe care le ridică cooperarea

dintre Bruxelles si New York provin din responsabilitatea directă a guvernelor şi a opiniilor

publice.Oroarea pierderilor suferite in Vietnam, viictoria fulger în războiul din Golf, o încredere

aproape nelimitată in eficacitatea si superioritatea tehnologică au dat naştere conceptului de

"război cu 0 victime".

Este adevărat că folosirea forţei necesare pentru restabilirea păcii este ne conforma cu

imperativul de neutralitate care se impune in menţinerea păcii.Misiunea forţei de protecţie a

Naţiunilor Unite (FORPRONU) este atât menţinerea păcii, cât asistenţa umanitară, mai precis

protecţia asistenţei umanitare.

Rar se intampla ca între ONU si NATO, apoi chiar în interiorul celor două instituţii, să se

ajungă la o înţelegere asupra modului în care era utilizată forţa şi asupra mijloacelor

afectate.Reamintim doar datele intrinsece pentru forţele aflate în teren : forţele terestre, Caştile

Albastre ce depindeau de Naţiunile Unite apoi forţele navale care operau în Adriatică şi

depindeau NATO şi de UEO, precum forţele aeriene aparţinând NATO şi care efectuau anumite

supravegheri şi lovituri asupra unuia sau altuia dintre obictive.Dacă politica naţiunilor unite este

de a nu expune contingentele puse la dispoziţia lor de unele dintre statele membre, logica NATO,

instituţie militară căreia i se solicitase ajutorul pentru aplicarea unor rezoluţii ce prevedeau

recurgerea la forţa în circumstanţe date, ar fi fost să treacă la acţiune.Secretarul General, Will

Clais, a declarat că, în viitor cooperarile dintre ONU si NATO vor evita drumurile incerte,

străbătute în perioada crizei din ex-Iugoslavia.

Opinile publice, care nu sunt lămurite asupra împărţirii responsabilităţilor (prima deţine

capacitatea şi responsabilitatea de a stabilii dreptul iar cealaltă mijloacele de a-l face respectat),

înteleg cu dificultate cum NATO dupa ce timp de 45 de ani a menţinut pacea in Europa în

confruntarea cu o superputere, este anihilată de nişte mini-state, care nici măcar nu apăreau pe

vreo hartă anterioară a acestui conflict.Una dintre cauzele dramei din ex-Iugoslavia, este in mod

sigur faptul că Statele Unite au socotit că problema era in primul rând de competenţa europenilor

şi că aceştia, puşi în faţa temeliei unui zid, n-au fost nişte buni zidari.În consecinţă, contribuţia

UEO în cadrul Alinaţei va trebui sa fie facută în calitate de emanaţie a voiinţei politice a

europenilor, aplicată la probleme interne ale Uniunii.Contribuţia Uniunii Europene la stabilirea

continetului va mai depinde insăşi de aptitudinea UEO, "braţul său înarmat", de a-şi îndeplinii

misiunea pe plan militar, în condiţiile diminuării bugetelor destinate apărării din cea mai mare

parte a ţărilor europene grăbite să încaseze "dividendele pacii".

5.Probleme Sudului

Problemele Mediteranei însemnau, până la finele anilor 80, creşterea puterii flotei sovietece

de suprafaţă şi a patrulelor de submarine nucleare strategice care stăbăteau zona, între strâmtorile

care controlează, comunicaţiile cu Marea Neagră, Marea Roşie, Oceanul Indian şi Oceanul

Atlantic.Probleme s-au schimbat, flota ex-Sovietică, împărţită acum între Rusia şi Ucraina, nu

mai iese din perimetrul Mării Negre.

Începând cu finele lui 1994, s-a anunţat o cooperare între Franţa, Germania şi Statele

Unite pentru definirea programului de producţie a unui " scut" aniti-rachetă comun, care s-ar

materializa, la sfarşitul acestui secol, fie prin perfecţionarea sistemelor deja existente, fie prin

folosirea de noi tehnici.Dacă conflictele viitoare nu vor mai fi o ciocnire intre popoare, meci

intre civilizaţii cu rădăcini religioase, lingvistice, istorice, şi de tradiţii diferite, în acest caz

Mediterana va fi cu siguranţă una dintre răspântiile în care se pot produce asemenea

evenimente.Acestor cauze structurale li se adaugă echilibrul crescând dintre sud si nord unde

numărul populaţiei este stabil şi are un nivel de viaţă printre cele mai ridicate din lume.

Turcia prezintă o remarcabilă sinteză - este o ţară a inslamului în care islamismul n-a înăbuşit

voinţa democratică, al cărei naţionalism nu este anti occidental, unde există un adevărat stat cu

tradiţie de politică externă dobândite printr-o participare de mai multe secolele la viaţa

internatională. Intersul său ca şi al nostru este ca ea să găsească o soluţie justă şi democratică

problemei Kurde, astfel încât Turcia să poată îndeplinii plenar rolul de punte nu numai

geografică ,dar şi politică şi culturală între Europa şi ţările din Asia centrală.

În concluzie Alianţa Atlantică are misiunea de a asigura securitatea Europei, de a salvgarda

o dată cu democraţia şi libertaţile noastre publice sau private, de a favoriza bunastarea pe

Bătrânul Continent, de a răspunde dorinţei membrilor săi de a trai în pace cu toate popoarele.

Concluzii

La sfârşitul anului 1994 şi începutul anului 1995, opinia publică internaţională era dominată

de umilinţă, furie sau indignare datorită neputinţei tărilor occidentale (cărora li s-a alăturat şi

Rusia), de a pune capăt conflictului existent de trei ani în Bosnia.

Pe lângă această situaţie dificilă, capitolele anterioare au avut rolul de a reaminti opiniei

publice ceea ce a realizat Alianţa Atlantică. Misiunea acestei Alianţe era nu numai asigurarea

securităţii Europei ci şi salvgardarea democraţiei şi libertăţilor publice sau private, favorizarea

bunăstarii Bătrânului Continent şi respectarea dorinţei membrilor săi de a trăi în pace cu toate

celelalte popoare. Victoria Războiului Rece a eliberat un număr foarte mare de persoane de sub

dominaţia comunistă şi acest lucru a dus la rezolvarea unor conflicte ce păreau ca nu au final.

Astfel, se poate spune că Alianţa a realizat ceea ce nu putea comunitatea internaţională să facă

în zona Balcanilor. Un alt aspect important este acela că alaturi de Uniunea Europeană, Alianţa a

reuşit să ţină acest conflict departe de graniţele Bosniei pentru a nu renaşte rivalităţile trecute

dintre ţările europene.

Indiferent de cum se sfârşesc situaţiile dificile, un continent şi popoarele ce au cunoscut atâtea

lupte fratricide, lupte transformate de două ori în războaie mondiale, nu se pot lipsi de o

organizaţie de apărare de asemenea amploare. Alianţa Atlantică este un element esenţial al

stabilităţii în Europa, un suport al solidarităţii. Atât pentru fondatorii săi, cât şi pentru cei care li

s-au alăturat sau cei care li se vor alătura, Alianţa rămâne o garanţie a menţinerii stabilităţii pe

Bătrânul Continent.

Aşa cum a reuşit, timp de decenii, să-şi îndeplinească misiunile sale, dând dovadă de supleţe

în schimbările vieţii internaţionale, tot astfel, astăzi trebuie să se adapteze noii situaţii politice din

Europa. Rigiditatea confruntării Est-Vest va fi urmată de o nebuloasă geopolitică şi strategică la

scară mondială ce va avea nevoie şi ea de câteva decenii pentru a se condensa (dacă se va

întâmpla acest lucru). Fluctuţiile demografice sunt lente şi nu se ştie ce impact vor avea

descoperirile ştiinţifice şi tehnice din viitor asupra ierarhiilor de putere. Se doreşte, în primul

rând, menţinerea stabilităţii şi totodată prevenirea izbucnirii unui nou conflict la scară mondială.

Prin intermediu Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic şi al Parteneriatului pentru Pace,

Aliaţii au deschis posibilitatea de lărgire a consultărilor şi acţiunilor desfăşurate împreună cu

foştii membri ai Tratatului de la Varşovia, inclusiv cu Rusia. Aceasta din urmă este responsabilă

să arate că a înţeles scopul acestei Alianţe şi că este dispusă să menţină pacea în Occident.

Chiar dacă această viziune este una optimistă, războiul din Cecenia a avut un impact negativ

asupra Moscovei deoarece aceasta era vinovată de violări flagrante ale angajamentelor sale

internaţionale privind drepturile omului şi dreptul umanitar. Astfel, armata rusă a fost supusă la

mari umilinţe în faţa întregii lumi.

Acest lucru a întărit poziţia membrilor Alianţei de a refuza asocierea foştilor membri

adversari în Consiliul NATO, care este şi va rămâne autoriatea supremă a Alianţei.

Responsabilităţile Alianţei Atlantice în ceea ce priveşte menţinerea păcii se măresc. Apare

posibilitatea de a se sesiza, în mod direct, sau de a fi sesizată în mod direct de un semnatar al

acordului pentru Parteneriat, care şi-ar simţi ameninţată securitatea, prin atenţia cu care trebuie

să abordeze problemele din Mediterană, prin eventualitate cooperării cu Naţiunile Unite în

misiuni de menţinere a păcii şi protecţiei asistenţei umanitare.

Acest lucru înseamnă că Alianţa trebuie să extindă aceste responsabilităţi la ansamblul

problemelor de care sunt sesizate Naţiunile Unite. Însă, în mod normal, membrii săi, chiar dacă

ar fi solicitaţi, nu s-ar preocupa de o problemă care le este complet străină.

Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, membrilor acestuia, in special membrilor

permanenţi, le revine sarcina de a propune o alegere între acceptarea haosului sau organizarea

unei adevărate forţe internaţionale, îndeajuns de redutabile pentru a restabili descurajarea, la alt

nivel decât cel nuclear.

Timp de cincizeci de ani Alianţa Atlantică şi-a îndeplinit misiunea de menţinere a securităţii

în Europa Occidentală. De acum înainte ea va trebui să consacre o parte importantă a activităţii

sale ajungerii la o stabilitate pe întregul continent (unitate). Alianţa este, de departe, instituţia cea

mai bine calificată pentru a trata probleme la nivel mondial, pentru a fi locul de convergenţă al

intereselor popoarelor dornice să apere idealurile definite prin Carta sa constitutivă. Dacă cel de-

al treilea război mondial, în care s-ar fi confruntat lumea liberă cu cea totalitară, nu a avut loc, nu

este foarte sigur că factorii de descurajare care i-au împiedicat izbucnirea vor fi la fel de eficienţi

în prevenirea unui conflict planetar, ale cărui cauze ar fi mai puţin politice şi mai

mult “morfologice”. Originea acestui conflict ar putea fi deplasarea centrelor de activitate

demografică şi economică din zona Atlantică, înspre zona Asia – Pacific (locul de desfăşurare al

celei mai mari proliferări nucleare).

Europenii sunt cei care trebuie să decidă dacă, în perspectiva acestor posibile schimbări în

echilibrul mondial, vor să rămână actori pe scena internaţională sau dacă, resemnaţi, ajung

simple jucării mânate de evenimente.

Dacă vor să rămână jucători sau actori pe acestă scenă, europenii trebuie să organizeze latura

militară a Comunităţii lor pentru a deveni a doua coloană a NATO. Alianţa le va asigura mediul

prielnic.

Fără îndoială la asta se gandesc miniştrii german şi britanic ai Apărării şi ministrul francez de

Externe, atunci când se pronunţă în favoarea unei ”noi ordini de zi”, a unei ”noi carte

transatlantice” sau a unei ”noi comunităţi atlantice” pentru a redefini, şi poate a lărgi legăturile

ce-i unesc pe membrii Alianţei.

Paralel cu definirea unor noi raporturi cu Rusia, Aliaţii trebuie să găsescă în cadrul NATO

bazele unui nou echilibru între ţările europene şi cele din America de Nord. Acest lucru este doar

o idee, însă o idee ce pe viitor va fi pusă în practică deoarece este susţinută de oameni politici

importanţi din Europa şi are sprijinul Statelor Unite.

Indiferent de problemele cu care se confruntă sau se vor confrunta occidentalii, Alianţa Atlantică

va continua să fie, pentru toţi membrii săi, cel mai bun garant al unui viitor de pace.

NATO, o comunitate politică (Iulia Moţoc)

Subtitlul cărţii lui François de Rose, NATO şi pacea, ca şi publicarea ei iniţială într-o colecţie

intitulată “Cultura păcii” pot surprinde publicul românesc. NATO este, pentru cea mai mare

parte a oamenilor politici români, doar o puternică alianţă militară. Sintagma “integrare euro-

atlantică” conţine un termen care se referă la Uniunea Europeană – care este o organizaţie de

“integrare”, şi un termen care se referă la NATO, acesta fiind în schimb o organizaţie de

“cooperare”. Alăturarea Alianţei Atlantice termenului de pace poate crea impresia unui simplu

discurs de legitimare.

Ce anume poate fi substanţial în legatura pe care NATO o are cu pacea? Pentru a răspunde la

această întrebare trebuie clarificat termenul de “pace” aşa cum este el folosit în actele

internaţionale contemporane. Ridiculizat de utopiile pacifiste, preluat de cele socialiste, termenul

de “pace” sfârşeşte în limba de lemn comunistă. Tratatul Atlanticului de Nord, ca şi Carta ONU

şi alte documente internaţionale utilizează noţiunea de pace într-un sens apropiat de cel de

ordine sau mai exact de pace civilă, aşa cum este ea înţeleasă începând cu Hobbes. Nu urmăreşte

dispariţia totală a agresiunii, ci reglementarea ei. Carta ONU şi Pactul Societăţii Naţiunilor au

introdus criteriile legalităţii recursului la forţă. Sistemul ONU menţine forme de intervenţie

armată legale : legitimă apărare, care permite formarea alianţelor, ca şi securitatea colectivă

aplicabilă conflictelor internaţionale, dar şi celor interne în situaţii umanitare grave.

Relaţia dintre NATO şi ordinea internaţională poate fi înţeleasă din două perspective

diferite : cea a evoluţiei sistemului internaţional, folosită de François de Rose, iar cea de-a doua a

menţinerii păcii prin intermediul regimurilor politice ale statelor membre NATO.

1. NATO şi menţinerea păcii, o consecinţă a evoluţiei sistemului internaţional

Prima explicaţie ştiinţifică a relaţiilor internaţionale a fost formulată de Kennneth Waltz în

Theory of International Politics, carte aparută în 1979. Waltz formalizează societatea

internaţională în termeni sistemici şi identifică anarhia internaţională ca principiu ordonator.

Comportamentul statelor este considerat o consecinţă a anarhiei. Viziunea sistemică a dominat

analiza relaţiilor internaţionale însoţită de unul din principiile ei subsecvente, funcţionarea

sistemului internaţional în directă legatură cu distribuirea puterii între state. Pentru Waltz,

sistemul care permite în modul cel mai eficace menţinerea echilibrului este cel bipolar. În

descrierea legăturii dintre NATO şi menţinerea păcii, François de Rose foloseşte în mod implicit

analiza sistemică a relaţiilor internaţionale.

NATO poate fi considerată una dintre organizaţiile care au influenţat menţinerea ordinii

internaţionale. NATO a avut o activitate bună în timpul Războiului Rece, s-a înscris în logica

sistemului bipolar care, prin efectele disuasiunii nucleare, a reuşit să evacueze conflictele

internaţionale spre zonele marginale.

După Războiul Rece, alianţa ar fi trebuit să dispară deoarece alianţele sunt considerate uniuni

conjuncturale, menite să aplice, în cel mai eficient mod, logica echilibrului de puteri (balance of

powers). Odată ce a disparut ameninţarea care a dus la formarea ei şi alianţa trebuia să dispară.

Însă NATO nu a dispărut ci s-a angajat în asigurarea securităţii colective. Sfârşitul Războiului

Rece înregistrează un fenomen unic, şi anume, deblocarea concertului de naţiuni format după al

Doilea Război Mondial.

NATO a fost folosită ca intrument al concertului de naţiuni formalizat de Consiliul de

Securitate ONU. Relaţia dintre cele două concerte de naţiuni a generat efecte nu prea bune :

NATO nu actionează în ipoteza în care nu este mandatată de Consiliul de Securitate. Consiliul de

Securitate nu poate abilita NATO să recurgă la forţă fără un acord al acestei organizaţii pentru

fiecare intervenţie. În lipsa unor propuneri din partea statelor sau a organizaţiilor cu capacitate

militară reală, Consiliul de Securitate nu poate decide aplicarea mecanismului securităţii

colective pentru că decizia sa ar putea rămâne fără urmare. François de Rose finalizează cartea la

începutul anului 1995, într-o atmosfera de neputinţă a comunităţii internaţionale în faţa crizei din

fosta Iugoslavie.

Situaţia din Balcani descrisă de François de Rose se va debloca la sfârşitul anului 1995, prin

adoptarea Acordului de la Dayton. Intervenţia NATO în fosta Iugoslavie a început în februarie

1994, prin abilitarea Consiliului de Securitate. Primele intervenţii au fost destinate sprijinirii

FORPRONU. Însă, în lipsa unui proiect măreţ, intervenţia NATO nu a putut produce efecte

spectaculoase. Acordul de la Dayton, semnat la Paris în noiembrie 1995, a permis Consiliului de

Securitate ONU să adopte, la 15 decembrie 1995, rezoluţia 1031, prin care statele membre ONU

au fost abilitate să creeze o forţă multinaţională pentru punerea în aplicare a acordurilor.

IFOR (Implementation Force) a fost compusă din forţe armate ale statelor membre NATO,

dar şi din trupe ale statelor care au cooperat cu NATO, printre care şi România. În urma unui

acord şi trupele ruseşti au contribuit la IFOR. Misiunile de sprijin ale IFOR au avut ca obiective

organizarea alegerilor libere, susţinerea organizaţiilor umanitare, eliberarea şi transferul

refugiaţilor, operaţiunile de deminare. Succesul acestor operaţiuni a determinat implicarea IFOR

în una dintre cele mai delicate chestiuni ale crizei, judecarea criminalilor de război. Colaborarea

dintre IFOR şi Tribunalul Penal Internaţional a devenit clară şi explicită dupa reuniunea de la

Berlin a Consiliului Nord-Atlantic din 3 iunie 1996.

Odată ce mandatul IFOR a expirat acesta a fost înlocuit de o forţă de stabilizare, SFOR

(Stabilisation Force), abilitată în acest sens de rezoluţia Consiliului de Securitate 1088 din 12

decembrie 1996. Misiunea acestei forţe armate este de consolidare a ordinii instaurate după

Acordul de la Dayton.

NATO a reprezentat unicul instrument pentru soluţionarea crizei iugoslave. În lipsa implicarii

NATO, ar fi fost dificil de compus o forţă multinaţională care să poată gestiona aplicarea

Acordului de la Dayton, fie şi numai din acţiuni care ţin de teoria organizaţiilor.

Prima intervenţie militară NATO şi prima implicare substanţială în soluţionare unei crize

internaţionale, intervenită după sfârşitul Războiului Rece, a materializat criza identităţii NATO.

Reţinând elementele fundamentale ale teoriei alianţei şi cea mai clară expunere a lor, aflată în

cartea lui Stephen Walt, The Origins of Alliances, intervenţia într-un conflict intern exterior

teritoriului pare dificil de integrat în logica unei alianţe clasice.

Modificarea concepţiei asupra securităţii are influenţe asupra evoluţiei noţiunii de alianţă.

Schimbările radicale în situaţia de securitate, la care se referă Conceptul Strategic NATO din

1991 – marginalizarea riscurilor legate de agresiunea armată în faţa celor ecologice – sunt

afirmaţii corecte în ceea ce priveşte situaţia statelor membre NATO. Astăzi nu se mai poate

formula o teorie unică a alianţei, pentru că NATO conturează un alt model de alianţă, dificil de

surprins cu mijloace sistemice.

De aici se poate deduce influenţa sistemului internaţional asupra contribuţiei NATO la

menţinerea păcii. NATO a fost un instrument al disuasiunii în timpul Războiului Rece şi unul al

securităţii colective după sfârşitul Războiului Rece, atunci când intervine armat pentru prima

dată.

Prin ce este NATO o alianţă diferită de celelate ? Explicaţia trebuie căutată la nivelul statelor

membre, care sunt state puternice şi majoritatea democratice. Declaraţia de la Madrid conţine

elemente importante ale reflecţiei NATO asupra propriei identităţi. Creşterea suportului politic

pentru Consiliul Nord – Atlantic, coordonarea între elementele politice şi elementele militare

constituie debutul formulării unui proiect politic, termen de care orice organizaţie internaţională

care dobândeşte un rol important nu se poate lipsi.

2. NATO şi menţinerea păcii, un efect al ordinii interne a statelor membre

Cum poate fi explicată absenţa conflictului armat în relaţiile dintre anumite state ? Să fie oare

aceasta consecinţa unui sistem în care funcţionează hegemonia, bipolarismul sau echilibrul de

puteri ? Există o separaţie atât de clară între politica externă şi politica internă ? Metternich şi

Bismarck au construit politica externă a naţiunilor lor în condiţiile în care actori ai relaţiilor

internaţionale erau state comparabile. De aceea teoria realistă şi neorealistă a putut asimila

comportamentul statelor jocului de biliard, în care statele au rolul egal al mingiilor de biliard.

Însă sistemul internaţional a evoluat şi statele nu mai pot fi egal reprezentate. Jackson creează

termenul de cvasi-stat, pentru a desemna entităţile care au acest statut juridic, dar în fapt nu

funcţionează ca un stat.

Influenţa politicii interne asupra politicii externe a devenit vizibilă în anii ’80. Începută în

deceniul precedent, dezbaterea asupra păcii democratice a devenit centrală în teoria relaţiilor

internaţionale după sfârşitul Războiului Rece. Pentru că o mare parte dintre autorii care participă

la acestă dezbatere folosesc studii empirice pentru a demonstra că ordinea internaţională poate fi

consecinţa regimurilor politice liberale, una din chestiunile importante este definirea regimului

liberal în acest context. Potrivit definiţiei fomulate de Michael Doyle, principalele sale

caracteristici sunt : economia de piaţă, egalitatea între cetăţeni şi separarea puterilor în stat.

Studiul asupra lărgirii NATO, publicat în septembrie 1995, fixează ca obiectiv principal al

extinderii NATO edificarea unei noi arhitecturi de securitate în spaţiul euroatlantic.

Extinderea NATO poate fi mai uşor de înţeles dacă percepem NATO ca pe un regim de

securitate, sau, potrivit definiţiei formulate de Stephen Krasner în 1983, ca pe un ansamblu de

principii, norme şi proceduri de decizie implicite sau explicite, în jurul căruia converg

aşteptările actorilor într-un anumit domeniu al relaţiilor internaţionale.

Termenii de cooperare şi parteneriat domină Declaraţia de la Madrid. Consiliul Parteneriatului

euro-atlantic reuneşte toate statele membre OSCE care doresc să participe la asigurarea

stabilităţii în zona euroatlantică.

NATO doreşte extinderea sa şi are ca scopuri menţinerea securităţii, apărarea şi stabilitatea

economică, politică şi ecologică.

Legătura dintre regimul politic, ordinea internă a statelor şi comportamentul lor extern este

vizibilă în alegerea statelor invitate să adere la NATO.

Statele invitate – Polonia, Cehia, Ungaria – au fost cele care au reuşit în procesul de reformă

democratică şi au soluţionat potenţialele conflicte cu ţările vecine. Astfel, dintre statele candidate

au fost acceptate cele care se pot integra fără mari dificultăţi în NATO. România nu işi găsea

locul in NATO atunci deoarece în 1995 a adoptat o politică externă puţin conciliantă faţă de

statele vecine, cu care a încheiat cu dificultate şi întârziere tratate.

NATO a fost, este şi va rămâne una din organizaţiile importante în plan mondial. Dupa cum

se vede astăzi, NATO a devenit ceea ce şi-a propus şi sperăm că işi va menţine statutul pe care îl

are.