CARTEA LAUREAȚILOR PREMIULUI SAHAROV

QA

-01-14-333-RO-C

CART

EA L

AUR

EAȚI

LOR

PR

EMIU

LUI S

AHAR

OV

CARTEA LAUREAȚILOR PREMIULUI SAHAROV

2013 a fost un an bogat pentru Premiul Saharov. Un an excepțional. Nu mai puțin de patru laureați s-au deplasat la Strasbourg pentru a-și ridica premiul. Mai întâi „Doamnele în alb”, în aprilie, apoi Guillermo Fariñas, în iulie și, în final, Aung San Suu Kyi, în octombrie. Ei au fost desemnați laureați cu câțiva ani în urmă, în cazul laureatei din Myanmar/Birmania, chiar acum peste 20 de ani. Această așteptare nu a depins de ei, ci de autoritățile din țările lor, care i-au împiedicat să vină să își ridice premiul, temându-se de curajul lor indestructibil, de libertatea de gândire de care dau dovadă, de capacitatea lor de a reaprinde flacăra speranței în rândul tuturor democraților.

De asemenea, în 2013 a fost premiată cea mai tânără laureată a Premiului Saharov. La 20 noiembrie, Malala Yousafzaï, în vârstă de 16 ani, a impresionat prin eforturile sale de promovare a drepturilor copiilor și, în special, a accesului fetelor la educație. La fel ca și ceilalți laureați ai premiului, Malala Yousafzaï a plătit foarte scump pentru curajul său de a se opune forțelor obscurantiste ale societății din care face parte. Lupta sa ar fi putut să o coste viața și a constrâns-o la exil. Premiul i-a fost înmânat Malalei cu ocazia celei de a 25-a aniversări a Premiului Saharov, în prezența laureaților edițiilor precedente – un adevărat simbol pentru rețeaua Saharov, la care, pe lângă vitalitatea membrilor săi, s-a adăugat astfel tinerețea Malalei!

Prin urmare, anul 2013 a fost un an încurajator. Cu toate acestea, nu putem ignora realitatea. În 2014 au existat în continuare conflicte ale căror victime au devenit ținta agresiunilor în principal din cauza ideilor, credințelor sau genului lor, sau pe motivul apartenenței acestora la o minoritate. Încă mai există laureați care nu și-au putut recupera premiul nici până în prezent. Razan Zaitouneh, una dintre laureatele din 2011, a fost răpită în Siria. Încă nu avem nicio informație despre ea. Regimul iranian încă îi obligă la arest la domiciliu pe Nasrin Sotoudeh și Jafar Panahi. Regimul chinez depune eforturi neobosite pentru a-l reduce la tăcere pe Hu Jia. În 2014, continuă să se aștearnă un val de tăcere asupra apărătorilor libertății de gândire.

Anul acesta, prin hotărârea de a decerna premiul medicului Denis Mukwege, desemnat în unanimitate laureat, Parlamentul European nu recompensează numai un medic devotat, ci, mai ales, un om al păcii; nu numai un medic care tratează afecțiuni fizice, ci, în primul rând, un om care luptă pentru demnitatea femeilor. Într-o regiune în care violul este o armă a războiului și a terorii și într-o lume în care cazurile de încălcare a libertății femeilor sunt din ce în ce mai numeroase, angajamentul și curajul medicului Mukwege sunt exemplare.

CUVÂNTÎNAINTE

Martin Schulz

Președintele Parlamentului European

Numeroase alte informații despre Uniunea Europeană sunt

disponibile pe internet pe serverul Europa (http://europa.eu).

Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2014

ISBN 978-92-823-5596-1

doi:10.2861/59058

© Uniunea Europeană, 2014

Reproducerea textului este autorizată cu condiția menționării sursei.

Printed in Belgium

TIPĂRIT PE HÂRTIE ÎNĂLBITĂ FĂRĂ CLOR ELEMENTAR (ECF)

PREMIUL SAHAROV Acordat pentru prima dată în 1988 lui Nelson Mandela și Anatoli Marcenko, Premiul Saharov pentru libertatea de gândire este cea mai importantă recunoaștere acordată de Uniunea Europeană pentru activități în domeniul drepturilor omului. Premiul se acordă persoanelor, grupurilor sau organizațiilor cu realizări remarcabile în privința libertății de gândire. Prin acest premiu și prin rețeaua asociată, UE oferă sprijin laureaților, care sunt astfel stimulați și susținuți în lupta pentru cauzele lor.

Premiul a fost acordat până acum unor disidenți, lideri politici, jurnaliști, avocați, militanți ai societății civile, scriitori, unor mame și soții, unor lideri ai minorităților, unui grup de luptă împotriva terorismului, unor militanți pentru pace, unui militant pentru combaterea torturii, unui caricaturist, unui prizonier de conștiință aflat în detenție o perioadă îndelungată, unui producător de film, unui copil care s-a luptat pentru dreptul la educație și chiar ONU ca instituție. Acest premiu recompensează în special libertatea de exprimare, protecția drepturilor minorităților, respectarea dreptului internațional, dezvoltarea democrației și aplicarea statului de drept.

Parlamentul European acordă Premiul Saharov, în valoare de 50 000 EUR, în cadrul unei ședințe plenare solemne, care are loc la Strasbourg spre sfârșitul fiecărui an. Fiecare grup politic din Parlament poate nominaliza candidați, la fel și deputații, dacă beneficiază de susținerea a cel puțin altor 40 de colegi deputați pentru fiecare candidat. Nominalizările sunt prezentate în cadrul unei ședințe comune a Comisiei pentru afaceri externe, Comisiei pentru dezvoltare și Subcomisiei pentru drepturile omului, iar membrii acestora aleg prin vot trei finaliști. Câștigătorul sau câștigătorii sunt aleși în fiecare an de Conferința Președinților, un organ al Parlamentului European condus de Președinte și alcătuit din liderii tuturor grupurilor politice reprezentate în Parlament, ceea ce înseamnă că alegerea câștigătorului este o alegere cu adevărat europeană.

ANDREI

SAHAROV

PERSONALITATEA CARE A

INSPIRAT PREMIUL

În 1980, Andrei Saharov a fost exilat în orașul închis Gorki, după ce a protestat public împotriva intervenției militare sovietice în Afganistan, în 1979. În timpul exilului, s-a aflat sub supravegherea strictă a poliției sovietice și a intrat în greva foamei de două ori pentru ca soției sale să i se acorde permisiunea să meargă în Statele Unite pentru o intervenție chirurgicală la inimă. Elenei Bonner, condamnată de asemenea la exil în Gorki, în 1984, i s-a permis în cele din urmă să plece în SUA la tratament în octombrie 1985. Parlamentul European i-a susținut pe amândoi și s-a pus chiar problema lăsării unui loc gol în hemiciclu pentru Andrei Saharov. A fost însă adoptată ideea alternativă de a crea un premiu numit după Andrei Saharov. Saharov a fost ales pentru că era „un cetățean european care personifica libertatea de gândire și de exprimare și care a decis, pentru convingerile și conștiința sa, să renunțe la toate avantajele materiale și la toate onorurile de care ar fi putut beneficia”, după cum l-a descris Jean-François Deniau, raportor pentru această inițiativă, în plenul Parlamentului European.

Premiul a fost creat printr-o rezoluție a Parlamentului European adoptată în decembrie 1985. Un an mai târziu, Mihail Gorbaciov, care a lansat perestroika și glasnost în Uniunea Sovietică, i-a permis lui Andrei Saharov și Elenei Bonner să se întoarcă la Moscova. Andrei Saharov a murit în decembrie 1989.

În 2013, premiul care îi poartă numele a marcat un sfert de secol de susținere a luptei pentru drepturile omului, care depășește frontierele, chiar și frontierele regimurilor opresive, pentru a recompensa militanți pentru drepturile omului și disidenți din întreaga lume. Apărătorii drepturilor omului cărora li s-a acordat acest premiu au plătit scump pentru angajamentul de a apăra demnitatea umană: mulți au înfruntat persecuții sau au plătit cu viața, pierderea libertății, torturi sau exil. În mai multe cazuri, laureații nu au avut libertatea de a veni personal pentru a li se decerna premiul.

Într-o astfel de situație s-a aflat laureata din 2012, Nasrin Sotoudeh, care a scris, din închisoarea Evin din Iran, mai multe scrisori adresate imaginar lui Andrei Saharov, în care analiza din punct de vedere filozofic semnificația dizidenței și compara cauza sa cu cea a lui Andrei Saharov.

„Puterea ta cotidiană de regenerare și rezistență a fost uimitoare. Ceea ce ai reușit să realizezi a reprezentat o victorie considerabilă pentru toți luptătorii pentru libertate din întreaga lume.  Fie ca cei care vor veni să-ți îndeplinească visele nerealizate.”

1 Scrisorile lui Andrei Saharov citate în această publicație sunt păstrate în arhivele istorice ale Parlamentului European.

ANDREI SAHAROV (1921-1989), renumit fizician din fosta URSS, militant pentru drepturile omului, dizident și susținător al reformei, a acceptat ideea ca un premiu pentru libertatea de gândire să poarte numele său ca „un gest major de recunoaștere a luptei mele pentru apărarea drepturilor omului”, după cum menționa într-o scrisoare adresată Parlamentului European 1. Saharov considera astfel de premii ca fiind „utile”, întrucât „atrag atenția asupra problemei drepturilor omului și încurajează oamenii care au o contribuție în acest sens”. Parlamentul European și-a declarat intenția de a crea acest premiu într-o rezoluție adoptată în decembrie 1985.

Pionier al fizicii nucleare și inventatorul bombei sovietice cu hidrogen, Andrei Saharov avea 32 de ani când a devenit membru cu drepturi depline al Academiei Sovietice de Științe și i s-au acordat privilegiile „nomenclaturii”, elita Uniunii Sovietice.

Cu toate acestea, la sfârșitul anilor ‘50, el a devenit din ce în ce mai preocupat de consecințele testelor nucleare asupra atmosferei și de implicațiile politice și morale ale muncii sale, care putea provoca masacre.

Momentul de răscruce al evoluției sale politice a fost în 1967, când a insistat pe lângă autoritățile sovietice să accepte propunerea SUA de respingere bilaterală a dezvoltării apărării cu rachete antibalistice, pe care a descris-o ca o amenințare majoră de război nuclear global în eseul său din 1968, intitulat Reflecții asupra progresului, coexistenței pașnice și a libertății intelectuale. Autoritățile sovietice nu au dat curs apelului său și, după publicarea eseului, i-au interzis orice activitate în domeniul militar top-secret și i-au retras privilegiile. În  1970, Andrei Saharov devine unul dintre cofondatorii Comitetului pentru drepturile omului din URSS, apărarea drepturilor omului și a victimelor proceselor politice devenind preocuparea sa centrală. În 1972, se căsătorește cu Elena Bonner, militantă pentru drepturile omului. În ciuda presiunii tot mai mari exercitate de guvern, Saharov nu numai că a activat pentru eliberarea dizidenților din țara sa, ci a devenit unul dintre cei mai curajoși critici ai regimului și un simbol al luptei împotriva nerespectării drepturilor fundamentale. Andrei Saharov a fost, în termenii Comitetului care i-a acordat Premiului Nobel pentru Pace în 1975, „o voce a conștiinței omenirii”. Nu i s-a permis să meargă la decernarea premiului, însă nici represiunea, nici exilul nu i-au putut înfrânge rezistența.

2014 Denis Mukwege2013 Malala Yousafzaï2012 Nasrin Sotoudeh și Jafar Panahi2011 Primăvara arabă (Mohamed Bouazizi, Asmaa Mahfouz, Ahmed El Senussi, Razan Zaitouneh și

Ali Ferzat)2010 Guillermo Fariñas2009 Memorial (Oleg Orlov, Serghei Kovalev și Ludmila Alexeieva în numele organizației Memorial

și al tuturor celorlalți apărători ai drepturilor omului din Rusia)2008 Hu Jia2007 Salih Mahmoud Mohamed Osman2006 Aleksandr Milinkevici2005 „Doamnele în alb”, Hauwa Ibrahim și „Reporteri fără frontiere”2004 Asociația Jurnaliștilor din Belarus2003 Secretarul General al ONU, Kofi Annan, și întreg personalul Organizației Națiunilor Unite2002 Oswaldo José Payá Sardiñas2001 Izzat Ghazzawi, Nurit Peled-Elhanan, Dom Zacarias Kamwenho2000 ¡Basta Ya!1999 Xanana Gusmão1998 Ibrahim Rugova1997 Salima Ghezali1996 Wei Jingsheng1995 Leyla Zana1994 Taslima Nasreen1993 Oslobodjenje1992 Las Madres de Plaza de Mayo1991 Adem Demaçi1990 Aung San Suu Kyi1989 Alexander Dubček1988 Nelson Rolihlahla Mandela; Anatoli Marcenko (post-mortem)

LAUREAŢII

PREMIULUI SAHAROV

REȚEAUA PREMIULUI SAHAROV (RPS) este alcătuită din laureații premiului și deputați în Parlamentul European. Rețeaua a fost creată în 2008, cu ocazia celei de a 20-a aniversări a Premiului Saharov. Prin crearea sa, s-a recunoscut „rolul special al laureaților Premiului Saharov ca ambasadori ai libertății de gândire”, iar membrii săi „au convenit să intensifice eforturile comune în sprijinul apărătorilor drepturilor omului din întreaga lume, prin acțiuni întreprinse împreună de câștigătorii Premiului Saharov sub egida Parlamentului European”.

La cea de a 25-a aniversare a premiului, în 2013, rețeaua s-a întrunit într-o conferință pentru a discuta evoluția obiectivelor sale. Douăzeci de laureați și reprezentanți din Africa, Asia, Europa, America Latină și Orientul Mijlociu s-au întâlnit cu Președintele și deputați din Parlamentul European, cu alți reprezentanți ai instituțiilor, serviciilor și agențiilor europene, cu ONG-uri, organizații internaționale, jurnaliști și studenți, pentru un program intensiv de trei zile, în care figura și decernarea Premiului Saharov 2013, de Ziua mondială a copiilor, primului laureat copil, Malala Yousafzaï.

Conferința a culminat cu o declarație în care membrii rețelei și-au afirmat sprijinul comun și individual pentru promovarea și protecția drepturilor omului la nivel mondial, printr-o serie de acțiuni, printre care implicarea în campanii internaționale de promovare a drepturilor fundamentale, în cooperare cu societatea civilă și organizațiile internaționale, inclusiv campania de încetare a violenței împotriva copiilor și de promovare a educației. Declarația subliniază necesitatea solidarității și coordonării între apărătorii drepturilor omului, făcând apel la toți membrii rețelei pentru a acționa ca un sistem mondial de alertă privind încălcările drepturilor omului. Uniunea Europeană trebuie să își asume un angajament diplomatic consistent față de apărătorii drepturilor omului prin reprezentanțele sale din întreaga lume, în special pentru protecția laureaților Premiului Saharov și a apărătorilor drepturilor omului aflați în situații de risc.

Actualmente, obiectivul rețelei Premiului Saharov este acela de a-și materializa angajamentele prin acțiuni concrete, vizând o mai mare conștientizare a problemelor drepturilor omului și a încălcării acestora. Membrii rețelei realizează și o serie de conferințe Saharov în statele membre ale UE și participă la campanii internaționale pentru drepturile omului și la evenimente de sensibilizare, alăturându-și forțele cu cele ale militanților și apărătorilor drepturilor omului din rândurile societății civile.

2014

DENIS

MUKWEGE

DENIS MUKWEGE este un medic congolez care își dedică viața reconstruirii organelor și refacerii vieților a zeci de mii de femei și fete congoleze victime ale violurilor în grup și ale violenței sexuale din timpul războiului în curs din Republica Democratică Congo.

Născut la Bukavu în 1955, Denis Mukwege a studiat medicina și a înființat secția de ginecologie din cadrul spitalului din Lemera, din partea de est a R.D. Congo, care a fost distrus în 1996, în urma izbucnirii războiului. Mukwege s-a refugiat la Bukavu și a pus bazele unui spital din corturi, construind o nouă secție de maternitate și o nouă sală de operații, care au fost însă distruse în 1988, în cel de-al doilea război din Congo.

În ciuda tuturor piedicilor, Mukwege și-a reconstruit spitalul în Panzi, dedicând foarte mult timp activității sale în cadrul acestuia și asigurând formarea persona-lului în tratarea femeilor victime ale combatanților, declarate drept „dușman comun” de către aceștia. De la redeschiderea spitalului în 1999, Mukwege a tratat peste 40 000 de femei și a primit în îngrijirea sa prima victimă a violului cu răni de gloanțe la nivelul organelor genitale și al coapselor. Timp de mai multe săptămâni, zeci de femei s-au prezentat la spital susținând că au fost violate și torturate.

„Am început să mă întreb ce se întâmplă”, a declarat Mukwege pentru BBC. „Nu era vorba numai despre acte violente de război, ci totul făcea parte dintr-o strategie [...] mai multe persoane erau violate în același timp, în public; un sat întreg putea fi violat în cursul nopții. Astfel, nu numai victimele violului erau rănite, ci și întreaga comunitate, care era forțată să privească. Această strategie obligă cetățenii să își părăsească satele și să își abandoneze câmpurile, resursele, totul.”

Mukwege este recunoscut la nivel internațional drept expert în tratarea leziunilor patologice și a afecțiunilor psihosociale cauzate de violențele sexuale. Spitalul din Panzi acordă asistență medicală și psihologică, iar ulterior femeile sunt ajutate să își dezvolte noi competențe pentru a se putea întreține, iar fetele primesc sprijin pentru a își relua studiile. De asemenea, acestora li se oferă sprijin juridic pentru a intenta acțiuni în justiție împotriva agresorilor.

Mukwege militează în mod susținut pentru drepturile femeilor și combaterea violențelor care devastează resursele naturale ale Republicii Congo. El însuși a devenit victimă a acestora în 2011, când mai mulți bărbați înarmați i-au invadat casa și i-au amenințat fiicele cu arma. Garda sa de corp a fost ucisă, însă Mukwege a scăpat și s-a refugiat împreună cu familia sa în Suedia și Belgia. În 2013, s-a întors în R.D. Congo, atunci când un grup de femei, care câștigă mai puțin de un dolar pe zi, au strâns împreună bani pentru a-i cumpăra biletul de întoarcere.

În prezent, Mukwege este directorul spitalului Panzi, unde și locuiește.

2013

MALALA

YOUSAFZAÏ

MALALA YOUSAFZAÏ este o adolescentă pakistaneză de 17 ani care a fost împușcată în cap de talibani în 2012, în încercarea de a o împiedica pe ea și pe alte fete să meargă la școală. Ea a supraviețuit rănilor grave și în 2013 a devenit cea mai tânără laureată a Premiului Saharov.

A dedicat Premiul „eroilor necunoscuți din Pakistan” într-un gest puternic de apărare a dreptului fiecărui copil la educație.

„Mulți copii nu au ce mânca, nu au apă să bea și mor de foame pentru a avea o educație. Este îngrijorător faptul că 57 milioane de copii sunt privați de educație... Acest lucru trebuie să ne zguduie conștiința”, a declarat Malala în fața reprezentanților a 28 de țări într-un Parlament plin și, în mod excepțional, în prezența a aproape tuturor laureaților Premiului Saharov, adunați pentru cea de a 25-a Conferință aniversară a premiului. „Un copil, un profesor, un creion și o carte pot schimba lumea”.

Lupta Malalei pentru educație a început la vârsta de 11 ani, când a ținut un jurnal anonim online despre viața unei școlărițe sub regimul taliban în valea Swat din Pakistan. În 2009, talibanii au decretat închise toate școlile de fete, în timp ce armata pakistaneză se luptă cu aceștia pentru control. Malala și familia sa au fost nevoiți să fugă din orașul natal asediat, școala sa fiind distrusă.

Când s-au întors acasă, după ce situația s-a mai îmbunătățit, Malala și tatăl ei, Ziauddin, director al unei școli de fete, au continuat să pledeze în favoarea educației fetelor în ciuda amenințărilor. Malala a folosit banii primiți dintr-o donație să cumpere un autobuz pentru elevi, același autobuz în care a fost împușcată, iar alte două fete rănite, într-un atac revendicat de talibani.

Malala a supraviețuit și este o susținătoare angajată a educației fetelor, cofondator al Fondului Malala și membră a Comitetului de criză privind educația tinerilor, instituit de către Trimisul special al ONU pentru educație pe plan mondial, Gordon Brown, care estimează că, în ritmul actual, ultima fată va fi școlarizată în 2086, și nu în 2015 așa cum s-a promis în Obiectivele de dezvoltare ale mileniului.

„În Islam fetele au dreptul de a beneficia de educație. Este datoria și responsabilitatea fiecărei persoane, indiferent dacă este vorba de un băiat sau de o fată, să beneficieze de educație și cunoaștere,” spune Malala.

ONU a decis ca ziua de 12 iulie, ziua sa de naștere, să fie Ziua Malalei. În 2014, aceasta a petrecut-o în Nigeria, întâlnindu-se cu fetele care au evadat din locul unde fuseseră răpite de organizația Boko Haram din Chibok și cu familiile celor 219 fete aflate încă în captivitate, și solicitând mai multe măsuri din partea președintelui Jonathan. De asemenea, și-a exprimat solidaritatea cu copiii în conflictul din Siria și Gaza.

NASRIN SOTOUDEH este o avocată iraniană specializată în drepturile omului, una dintre puținii apărători ai dizidenților politici arestați în timpul protestelor în masă din 2009 și în alte cazuri politice și cazuri importante privind drepturile omului înainte de arestarea sa în 2010.

Când i-a fost decernat premiul în 2012, ea executa o pedeapsă de șase ani de închisoare și o grevă a foamei în regim de izolare de șapte săptămâni în cunoscuta închisoare iraniană Evin, în semn de protest față de presiunea judiciară exercitată asupra familiei sale.

Deși foarte slăbită și într-o stare de sănătate precară, Sotoudeh a găsit puterea să scrie un mesaj memorabil adresat Parlamentului European, care a fost citit în numele său la ceremonia de decernare de către prietena și colega sa, Shirin Ebadi, laureată a Premiului Nobel.

„Povestea drepturilor omului, precum și mecanismele de garantare a acestora au înregistrat progrese foarte mari, însă concretizarea lor depinde încă într-o mare măsură de intențiile guvernelor, cei mai mari violatori ai drepturilor omului”. Nasrin Sotoudeh a identificat încălcarea drepturilor omului ca fiind cauza principală a valului de revoluții izbucnite în Orientul Mijlociu. Ea le-a transmis apărătorilor drepturilor omului și prizonierilor politici următorul mesaj: „la fel ca voi, și eu sunt conștientă de faptul că democrația trebuie să parcurgă un traseu lung și anevoios.”

Aceasta a fost, în mod neașteptat, eliberată în septembrie 2013, inițiativă salutată de președintele Schulz ca „un important semnal pozitiv emis de către autoritățile iraniene”, în special președintele nou-ales Rouhani.

În decembrie 2013, ea a întâlnit prima delegație a Parlamentului European care a vizitat Iranul în ultimii șase ani. Sotoudeh a atras atenția asupra deținuților politici și a denunțat procesele, organizate mai degrabă în instanțe revoluționare decât în cele penale, ca lipsite de transparență. Ea a invitat delegația să discute cu autorităților iraniene cu privire la acest aspect. Delegația a fost informată că instanțele revoluționare au fost create să judece crime împotriva statului și, prin urmare, nicio modificare nu este posibilă. Reuniunea a cauzat controverse în rândul partizanilor liniei dure iraniene, care i-au acuzat pe Sotoudeh și Jafar Panahi de instigare la rebeliune împotriva statului.

Ea își continuă acțiunile în favoarea drepturilor omului, a libertăților fundamentale și a drepturilor femeilor. Luptă împotriva interdicției de a-și exercita profesia de avocat în 2014, o carieră pentru care a luptat timp de mai mulți ani, carieră începută cu apărarea minorilor împotriva pedepsei cu moartea, o cauză pe care continuă să o apere.

În iulie 2014, când a izbucnit războiul din Gaza, Sotoudeh a lansat campania Nu îți mai ucide aproapele pe platformele sociale de comunicare. Ea nu poate vizita Parlamentul pentru a primi Premiul Saharov sau participa la evenimentele RPS pentru că are încă interdicție de a părăsi Iranul, dar Shirin Ebadi a reprezenta-o la conferința din 2013.

Nasrin Sotoudeh intenționează să rămână în Iran și să lupte pentru reformă din interiorul țării.

2012

NASRIN

SOTOUDEH

2012

JAFAR

PANAHI

JAFAR PANAHI este un cineast căruia i s-a interzis să realizeze filme timp de 20 de ani.

Un susținător sincer al mișcării iraniene de opoziție intitulată „Mișcarea verde” și un critic al președintelui Ahmedinajad, el a fost condamnat la șase ani de închisoare pentru „propagandă împotriva Republicii Islamice”, dar sentința sa așteaptă încă verdictul de execuție: el nu se află în închisoare, dar ar putea fi închis în orice moment.

A fost arestat în 2010 în timp ce realiza un film clandestin despre revolta eșuată a Mișcării Verzi din Iran din 2009. Deși eliberat după trei luni, în urma protestelor internaționale și a unei greve a foamei, a fost condamnat ulterior la închisoare, i s-a interzis să mai realizeze filme, să călătorească și să acorde interviuri.

El a mărturisit delegației Parlamentului European care a efectuat o vizită în Iran în 2013 că mărturia sa și a avocatului său au fost ignorate în timpul procesului, precum și că sentința fusese stabilită în prealabil. A avertizat delegația că aspectele legate de drepturile omului sunt uitate pe măsură ce întreaga lume se concentrează asupra acordului nuclear cu Iranul, și este de părere că în momentul în care sancțiunile vor fi eliminate, represiunea din Iran va crește. Noua flexibilitate a conducerii iraniene a fost aplicată numai afacerilor externe, nu și celor interne, a declarat el, presiunile asupra presei, deținuților și vieții culturale persistând.

Într-un interviu de presă acordat în iulie 2014, în semn de protest față de interdicția care i s-a impus, a declarat că, interzicându-i-se să mai lucreze, simte că a fost eliberat dintr-o închisoare mai mică doar ca să fie închis într-una mai mare.

El a încălcat totuși de două ori interdicția de a realiza filme. În 2011 a filmat pelicula Acesta nu este un film în propria casă din Teheran, în care apare stând la masa din bucătărie, angajat într-o discuție cu avocatul său și așteptând să fie trimis la închisoare. În 2014 a mai realizat încă un film, Perdele trase, în care este vorba despre un scenarist care trăiește singur cu câinele său într-o casă de pe malul mării, cu perdelele trase.

Panahi nu se consideră drept o persoană politică, ci o persoană dispusă să dezvăluie nedreptățile. Acesta a denunțat cenzura din Iran și l-a criticat pe președintele Rouhani pentru că nu și-a îndeplinit promisiunile electorale în acest sens, și a lansat campania Pas cu pas, cu scopul de a pune capăt pedepsei cu moartea în Iran.

Acesta nu poate vizita Parlamentul, dar a fost reprezentat de fiica sa, Solmaz, precum și de regizorii Costa Gavras și Serge Toubiana la ceremonia de decernare a premiilor, și de către Karim Lahidji, președintele Federației Internaționale pentru Drepturile Omului la conferința RPS din 2013.

2011

MOHAMED

BOUAZIZI

sociale ieșind în stradă împotriva unui guvern corupt, ratei ridicate a șomajului și a restricțiilor impuse libertății lor.

Bouazizi era încă în viață, în agonie și înfășurat în bandaje din cap până-n picioare, când regimul autoritar al Președintelui Zine al-Abidine Ben Ali, aflat la putere încă din 1987, a început să cadă.

Zece zile de la moartea lui Bouazizi, Ben Ali a fost obligat să demisioneze și să părăsească țara, în timp ce demonstranții au ieșit pe străzile din Tunis, mulți dintre ei purtând fotografia lui Bouazizi.

Familia sa se consolează cu faptul că moartea sa nu a fost în zadar, dat fiind că actul său a declanșat așa-numita revoluție populară și a zguduit guvernele despotice din Tunisia și alte părți din lumea arabă. Acest lucru a crescut gradul conștientizare în rândul tinerilor din lumea arabă care au înțeles că își pot exprima frustrările și pot lupta pentru demnitatea lor în fața nedreptății, a corupției și a conducerii autocrate.

Primăvara arabă și optimismul său incipient au stagnat, iar anumite câștiguri s-au transformat în pierderi, dar în Tunisia, țara natală a lui Bouazazi, o constituție democratică a fost aprobată în 2014 și, până la sfârșitul anului, sunt programate să aibă loc alegeri legislative și prezidențiale.

MOHAMED BOUAZIZI (1984-2011) a fost catalizatorul Revoluției Iasomiei din Tunisia și o sursă de inspirație pentru mișcarea pro-democratică care a cuprins Orientul Mijlociu și Africa de Nord în 2011, cunoscută și sub denumirea de Primăvara arabă.

Bărbat extrem de muncitor, provenind dintr-un mediu sărac, Bouazizi a constituit principala sursă de venit pentru familia sa încă de la vârsta de 10 ani, vânzând fructe în piață. A părăsit școala la vârsta de 19 ani pentru a putea oferi sprijin pentru educația fraților săi mai mici.

A murit la 4 ianuarie 2011, la vârsta de 26 de ani, după ce și-a dat foc în semn de protest față de un sistem care nu i-a permis să aibă un trai decent. Bouazizi a fost adesea victima agenților de aplicare a legii care i-au dat amenzi, i-au confiscat produsele și cântarele, în ultimul incident folosind chiar forța și doborându-l la pământ. Familia sa consideră că umilința, și nu sărăcia l-a determinat să se sinucidă prin autoincendiere, după ce a încercat să obțină dreptate, dar a fost refuzat. Bouazizi și-a turnat combustibil pe tot corpul și apoi și-a dat foc în fața porții clădirii guvernatorului din orășelul Sidi Bouzid. Cunoscut pentru faptul că oferea gratuit produse familiilor mai sărace, drama lui a mișcat mulți oameni, iar fapta sa a generat proteste care s-au răspândit rapid, tunisieni din toate categoriile

ALI FERZAT este un renumit autor sirian de satire politice și caricaturist, precum și una dintre cele mai cunoscute personalități culturale din lumea arabă. Născut în Hama în 1941, Ali Ferzat a publicat peste 15 000 de caricaturi în ziarele siriene și internaționale și a câștigat premii pentru caricaturizarea unor dictatori precum Muammar Gaddafi și Saddam Hussein, atunci când erau la putere în Libia și, respectiv, în Irak. Activitatea sa a depășit limitele libertății de exprimare din Siria, vizând temutele sale forțe de securitate, iar când Primăvara arabă a ajuns în această țară în 2011, atacurile sale au fost direct îndreptate către personalități din guvern, în special către președintele Bashar Al-Assad. Sirienii care au protestat împotriva regimului au fluturat caricaturile sale pe străzi. După ce a publicat o caricatură cu Al-Assad care încerca să facă autostopul în fața dictatorului libian Muammar Gaddafi, reprezentat în timp ce încerca să scape la volanul unei mașini în mare viteză, Ali Ferzat a fost atacat în Piața Umayyad din Damasc și bătut grav de mai mulți bărbați mascați care, în mod deliberat, i-au rupt mâinile, în timp ce strigau că trebuie să îl respecte pe președintele Al-Assad și ordinele stăpânilor lui. După ce a căzut inconștient din cauza loviturilor, a fost târât de-a lungul drumului de o mașină în care a fost apoi aruncat și din care ulterior a fost împins din nou în stradă și abandonat aproape fără suflare.

Ali Ferzat nu numai că a putut să își folosească din nou mâinile, dar și-a învins și frica, devenind unul dintre cei mai direcți critici ai regimului, atât prin declarațiile sale, cât și prin intermediul artei sale.

Deoarece nu a putut participa la ceremonia de decernare a Premiului Saharov în 2011, urmând un tratament medical în Kuweit pentru traumele suferite, Ali Ferzat a primit premiul în cadrul dezbaterii publice a rețelei Premiului Saharov care a avut loc la Parlamentul European în 2012, unde a purtat discuții cu Președintele Parlamentului European și alți laureați participanți la Primăvara arabă pe tema revoluției din Siria și a viitorului democrației în urma revoltelor din lumea arabă. În calitate de laureat al Premiului Saharov, a ținut un discurs în cadrul primei ediții a Forumului mondial pentru democrație organizat de Consiliul Europei în 2012, an în care a fost ales de către revista Time ca unul dintre cei mai influenți 100 de oameni din lume. A câștigat diverse premii pentru drepturile omului și este președintele asociației arabe a caricaturiștilor.

În 2014, Ferzat a fost vorbitorul principal al rețelei Premiului Saharov în cadrul festivalului de film pentru drepturile omului One World („O singură lume”) de la Praga, unde s-a întâlnit cu reprezentanți ai guvernelor, mass-mediei și ONG-urilor, readucând în centrul atenției, în dezbaterea pe marginea conflictului sirian, esența tragediei: în acest conflict care s-a soldat cu pierderea a sute de mii de vieți omenești și strămutarea a milioane de persoane sunt speranțe umane uitate pentru demnitate și libertate.

2011

ALI

FERZAT

2011

ASMAA

MAHFOUZ

ASMAA MAHFOUZ este militantă pentru drepturile omului și una dintre cofondatorii mișcării tineretului, intitulată „6  aprilie”. Odată ce Primăvara arabă a ajuns în Egipt în 2011, ea a sfidat represiunea exercitată de regimul președintelui Hosni Mubarak împotriva militanților și a postat apeluri adresate egiptenilor pe diversele platforme de comunicare socială cu îndemnul de a-și revendica libertatea, demnitatea și drepturile prin proteste pașnice în Piața Tahrir la 25 ianuarie 2011. Înregistrarea sa video s-a răspândit foarte repede și a inspirat un val de înregistrări similare care au determinat câteva sute de mii de oameni să ocupe Piața Tahrir, cerând cu fermitate lui Hosni Mubarak, aflat la putere de 30 de ani în Egipt, să demisioneze, ceea ce s-a și întâmplat la 11 februarie 2012.

În discursul de acceptare a Premiului Saharov, Asmaa Mahfouz l-a descris ca aducând „un omagiu eroilor revoluției”. „Acesta este un premiu pentru toți tinerii egipteni, pentru oamenii care și-au sacrificat viața”, adăugând că „nu îi vom trăda, vom continua drumul pe care l-au deschis și vrem să ne asigurăm că acest vis se va îndeplini”.

La dezbaterea rețelei Premiului Saharov, organizată la sediul Parlamentului European de la Bruxelles și în cadrul primei ediții a Forumului pentru democrație organizat de Consiliul Europei în octombrie 2012, Asmaa Mahfouz a figurat printre principalii vorbitori, vorbind despre evoluția situației de după revoluția din Egipt.

În 2014, când Egiptul a votat un fost șef al forțelor armate, Abdel Fattah Al-Sisi, la președinția țării, după demiterea președintelui islamist Mohammed Mursi în 2013 și o perioadă de guvernare interimară sprijinită de armată, Asmaa Mahfouz a declarat că a fost supusă din ce în ce mai mult supravegherii, violenței și amenințărilor. O puternică represiune organizată de autorități, vizând inițial Frăția musulmană, a fost extinsă pentru a ataca vocile critice și figurile renumite ale revoluției din 25 ianuarie, în special militanții din mișcarea „6 aprilie”. Mahfouz a declarat că ea și alți militanți au fost atacați în mass-media ca fiind agenți străini și amenințări la adresa securității naționale, îndemnându-i pe cetățeni să o atace verbal pe stradă.

În aprilie 2014, un tribunal egiptean a interzis mișcarea de tineret „6 aprilie”. Trei dintre liderii mișcării de stânga, Ahmed Maher, Mohamed Adel și Ahmed Douma, au fost condamnați la pedepse cu închisoarea de trei ani, fiind acuzați că au participat la proteste ilegale în temeiul noii legi restrictive privind protestele din Egipt, în timp ce un al patrulea, Alaa Abdel Fattah, a fost condamnat la 15 ani de închisoare, fapt care a tras un semnal de alarmă pentru Președintele PE, Martin Schulz și însăși Asmaa Mahfouz, care a transmis pe Twitter: „15 ani pentru participare la proteste? Ce se întâmplă cu cei care au comis crime? Nu va exista niciodată un stat atâta timp cât acest lucru va continua să se întâmple.”

2011

AHMED

EL ZUBER

EL SENUSSI

AHMED EL SENUSSI, născut în 1934, este deținutul de conștiință din Libia cu cea mai îndelungată perioadă de detenție. El face parte din familia lui Idris, singurul rege al Libiei, care a fost demis de colonelul Muammar Gaddafi în 1969.

El Senussi a fost acuzat de conspirație într-o tentativă de lovitură de stat împotriva lui Gaddafi în 1970 și a petrecut 31 de ani în închisoare, nouă dintre aceștia într-o celulă de izolare atât de mică, încât nu putea să stea complet vertical în aceasta. Ahmed El Senussi a fost eliberat în august  2001, alături de câteva zeci de alți prizonieri politici.

În urma revoltei populare sprijinite de NATO care a dus la răsturnarea dictatorului libian în 2011, Consiliului Național de Tranziție (CNT) a preluat funcția de guvernare a țării și El Senussi a devenit membru al acestuia, responsabil de situația prizonierilor politici. Cu toate acestea, în pofida alegerilor, fărădelegea și instabilitatea au rămas principala preocupare politică în Libia, cu facțiuni care se luptă pentru control.

Grupul de sprijin de bază al lui El Senussi, din Benghazi, care a fost marginalizat sub conducerea lui Gaddafi, susține ferm federalismul, care a fost respectat în Libia în cea mai mare parte a domniei regelui Idris. În 2012, 3 000 de delegați din regiune s-au întrunit în Benghazi pentru a forma Consiliului de Tranziție din Cyrenaica (CTC). El Senussi a fost numit președintele acestuia. CTC s-a declarat în favoarea unui grad înalt de autonomie pentru regiune, dar a afirmat că acceptă CNT ca simbol al unității țării și reprezentant legitim al acesteia pe scena internațională. Declarația CTC nu are valoare juridică, iar acesta nu este sprijinit de către miliții, așa cum este celălalt grup federalist principal cu sediul în Benghazi, Biroul politic al Cyrenaica, condus de Ibrahim Jadhran, care dorește să formeze un guvern paralel și de care El Senussi s-a distanţat.

Ahmed  El Senussi și liderii de drept ai triburilor pe care îi conduce sprijină federalismul prin noua constituție.

În cadrul dezbaterii rețelei Premiului Saharov organizate la Parlamentul European în 2012, Ahmed El Senussi a discutat cu Președinte Schulz, cu Asmaa Mahfouz și Ali Ferzat despre urmările revoluției și ale conflictului armat din Libia, precum și despre viitorul democrației în țările arabe după încheierea Primăverii arabe. La prima ediție a Forumului mondial pentru democrație de la Consiliul Europei, El Senussi a denunțat lipsa unui guvern efectiv în Libia și a răspuns acuzațiilor de trădare care i-au fost aduse în urma solicitării unui sistem federal, declarând că reprezintă o operațiune clară de falsă interpretare a propunerii și de defăimare a celor care doresc să amelioreze situația. El Senussi a participat la conferința RPS din 2013.

RAZAN ZAITOUNEH este o jurnalistă și avocată siriană specializată în drepturile omului care a fost răpită la 9 decembrie 2013 într-o zonă controlată de rebeli din suburbiile Damascului. Este în continuare dată dispărută, se crede despre ea că este bine, dar nu se știe încă cine a răpit-o și locul în care se află. Zaitouneh a denunțat cu curaj cazurile de încălcare a drepturilor omului de către regimul din Damasc și luptătorii rebeli deopotrivă, în pofida amenințărilor la adresa ei. A fost răpită împreună cu soțul și colegul ei activist, Wael Hamada, precum și cu alți doi colegi, poetul și avocatul Nazem Hamadi și fostul prizonier politic Samira Khalil, din birourile celor două grupuri înființate de ea, Centrul de Documentare a Violărilor Drepturilor Omului (CDV) și Biroul pentru Dezvoltare Locală și Sprijin pentru Proiectele de Mică Anvergură (DLSPMA), din Douma.

Zaitouneh este unul dintre cei mai importanți și credibili activiști civili din revoluția siriană. Răpirea sa este considerată de către comentatorii sirieni ca un episod marcant în diviziunea care are loc în Siria între forțele civile și extremiști, precum și un eveniment care a dat o lovitură fatală revoluției siriene.

Familia a făcut apel pentru a obține ajutor internațional în găsirea ei și a colegilor săi.

„Noi, familia lui Razan Zaitouneh, militantă pentru drepturile omului, avocată, scriitoare și mai presus de toate o ființă umană, facem această declarație la peste trei luni de la răpirea deliberată pentru care nimeni nu și-a asumat responsabilitatea sau emis vreo declarație sau cerere, într-o încercare evidentă de a câștiga timp și îngrădi libertatea de exprimare a fiicei noastre și a colegilor săi, pentru a-i forța să se oprească din scris și a-i împiedica să-și exercite dreptul la liberă exprimare,” a mărturisit familia într-o declarație făcută în aprilie 2014 și publicate de CDV.

Activiști și politicieni din întreaga lume, inclusiv Președintele Schulz, au făcut apel pentru eliberarea acestora. „În numele Parlamentului European fac apel pentru eliberarea imediată a acestora... viața i-a fost amenințată de către regimul sirian și grupurile rebele pentru ceea ce a fost, o tânără femeie curajoasă, care refuză să facă compromisuri și continuă să lupte în mod pașnic pentru democrație și libertate în Siria”.

Patruzeci și cinci de ONG-uri, inclusiv laureați ai Premiului Saharov – organizația „Reporteri fără frontiere” –, au publicat un apel comun pentru eliberarea ei și a militanților răpiți odată cu ea.

În momentul decernării Premiului Saharov în 2011, ea locuia în clandestinitate, după ce-și părăsise casa în urma unui raid al agenților de securitate de stat. Partea sa din bugetul Premiului Saharov a fost dedicată pentru salvarea vieții unui coleg activist asupra căruia s-a tras dintr-un tanc.

2011

RAZAN

ZAITOUNEH

RĂPITĂ ÎN DECEMBRIE 2013

Doctor în psihologie, jurnalist independent și disident politic cubanez, în prezent purtător de cuvânt al grupului de opoziție „Unión Patriótica de Cuba”,

GUILLERMO FARIÑAS a inițiat de-a lungul anilor 23  de acțiuni de grevă a foamei cu scopul de a obține o schimbare politică pașnică și pentru libertatea de exprimare din Cuba.

Ca jurnalist, acesta a fondat o agenție independentă de presă, Cubanacán Press, cu scopul de a informa întreaga lume cu privire la soarta deținuților politici din Cuba, dar, în cele din urmă, a fost forțat de autorități să o închidă.

În februarie 2010, după moartea controversată a lui deținutului Orlando Zapata, Guillermo Fariñas a inițiat o acțiune de grevă a foamei și a setei care a durat 130 de zile, cerând eliberarea deținuților politici care s-au îmbolnăvit după mulți ani de închisoare. Fariñas a încheiat greva doar în iulie 2010, după ce guvernul cubanez a anunțat eliberarea a 52 de prizonieri politici.

Guillermo Fariñas nu a putut participa la ceremonia de decernare a Premiului Saharov la Parlamentul European în 2010, deoarece nu a primit permisiunea de a părăsi Cuba. În iulie 2012, a fost arestat în timp ce participa la funeraliile unui alt disident cubanez laureat al Premiului Saharov, Oswaldo Payá, fiind deținut doar pentru scurt timp.

După ce guvernul cubanez a redus restricțiile de călătorie pentru cetățenii cubanezi și după ce mișcarea „Damas de Blanco” s-a întors în Cuba în urma vizitei la Parlamentul European în iulie 2013, Guillermo Fariñas s-a adresat Parlamentului European în cadrul unei ceremonii întârziate în care i s-a decernat Premiul Saharov.

În discursul său de acceptare a premiului, Guillermo Fariñas a declarat „astăzi mă aflu aici nu pentru că situația s-a schimbat în mod considerabil, ci datorită realităților din lumea modernă și, mai presus de toate, datorită nesupunerii civice tot mai mari a cubanezilor, care a forțat regimul «să schimbe ceva pentru ca nimic să nu se schimbe», după cum afirma legendarul prinț Don Fabrizio din Ghepardul”.

Fariñas a participat activ la conferința RPS din 2013 și la dezbaterea Forumului pentru democrație în lume privind jurnalismul care oferă soluții în acțiune, în care a subliniat că jurnaliștii „vor continua să lupte pentru ca oamenii din Cuba să fie la curent cu cea ce se întâmplă”. În 2014, a fost arestat în repetate rânduri și deținut pe durate scurte, amenințat cu moartea și izolarea într-un spital psihiatric, bătut și spitalizat.

2010

GUILLERMO

FARIÑAS

2009

MEMORIAL

Născută în 1927, Alexeieva conduce Grupul și este unul dintre puținii disidenți din era sovietică încă activ în Rusia modernă, fiind renumită pentru campaniile sale în favoarea unor procese echitabile pentru disidenți.

Oleg Orlov este unul dintre conducătorii Grupului Memorial încă din 1994 și membru al Consiliului grupului. În 2014, a adunat dovezi privind răpirile din estul Ucrainei, din timpul conflictului dintre separatiștii pro-ruși și forțele ucrainene, descoperind că această practică este similară cu cea privind răpirile pentru care Grupul Memorial a adunat dovezi timp de decenii, în timpul războaielor din Cecenia, unde el însuși a fost răpit.

Sergei Kovalev, președintele actual al Grupului Memorial este cunoscut pentru negocierile din 1995 privind eliberarea a aproximativ 2 000 de oameni luați ostatici în spitalul din Budennovsk de către rebelii ceceni, singura dată când un atac terorist din Rusia nu s-a soldat cu moartea în masă a ostaticilor. El a acuzat Rusia de ingerință în afacerile interne ale Ucrainei și de provocarea unui război civil și și-a exprimat bucuria să vadă că țările civilizate nu au rămas indiferente ca de obicei, indiferență pe care, după propriile mărturisiri, Putin a învățat să o exploateze.

Membrii și asociații apropiați ai organizației Memorial au fost amenințați, răpiți și chiar asasinați de-a lungul anilor. În 2014, Grupul Memorial a fost înregistrat ca „agent străin” de către autoritățile ruse, după ce au fost introduse amendamente la legea din 2012 care permite autorităților să înregistreze ca „agenți străini” ONG-urile care beneficiază de finanțare din afara țării, fără consimțământul acestora din urmă.

Sute de ONG-uri au fost afectate de aceste lege și nicio organizație guvernamentală independentă nu a încercat să se înregistreze în mod voluntar ca „agent străin”, ceea ce în Rusia înseamnă de fapt spion, după cum a declarat în fața Subcomisiei pentru drepturile omului Kirill Koroteev, jurist cu vechime pentru Grupul Memorial. Orlov nu a putut să participe la conferința RPS din 2013 pentru că la acel moment contesta această lege în instanță, însă Grupul Memorial a pierdut atât procesul, cât și recursul.

Grupul Memorial și alte ONG-uri continuă în prezent această luptă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Grupul Moscova-Helsinki a refuzat, de asemenea, să se înregistreze ca agent străin, Alexeieva declarând că va continua să apere drepturile omului fără subvenții străine.

Oleg Orlov a adus în discuție tortura în Rusia în dezbaterile publice RPS – festivalul de film One World („O singură lume”) din 2014, în timp ce Kirill Koroteev a reprezentat Memorialul la Evenimentul tineretului european.

OLEG ORLOV, SERGHEI KOVALEV și LUDMILA ALEXEIEVA au fost laureații Premiului Saharov din  2009 în numele organizației Memorial și al tuturor celorlalți apărători ai drepturilor omului din Rusia.

Această organizație a fost creată în 1988, cu scopul de a monitoriza și de a face publice cazurile de încălcare a drepturilor omului în statele din fosta URSS. Printre fondatorii săi a fost și Andrei Saharov, care a cofondat, de asemenea, împreună cu Ludmila Alexeieva, Grupul Moscova-Helsinki.

2008

HU JIA

După ce Parlamentul European i-a acordat disidentului de origine chineză, HU JIA, Premiul Saharov cu ocazia celei de a 20-a aniversări a premiului, acesta a fost închis și eliberat pentru faptul că a solicitat efectuarea unei anchete oficiale privind masacrul din Piața Tiananmen și despăgubirea familiilor victimelor, pentru militantismul său în domeniul mediului și pentru lupta sa împotriva HIV/SIDA. În 2014, Hu Jia a fost din nou în arest la domiciliu de mai multe ori. De fapt, încă din 2004 când a depus flori în Piața Tiananmen, el este arestat la domiciliu în fiecare an în jurul datei de 4 iunie, când se comemorează masacrul din piață. Din 2iulie 2004, casa sa din Beijing este supravegheată 24 de ore din 24. Uneori nu i se permite să iasă pentru a cumpăra mâncare și medicamente.

În 2007, a avut curajul să depună mărturie în cadrul unei conferințe telefonice în fața subcomisiei pentru drepturile omului a Parlamentului European, atrăgând atenția asupra faptului că un milion de persoane au fost persecutate de departamentul de securitate națională din China pentru că au luptat pentru drepturile omului, multe dintre acestea fiind în închisori, lagăre de muncă sau spitale de psihiatrie.

Ca urmare directă a acestui fapt, Hu Jia a fost arestat la 27 decembrie 2007, a fost acuzat de „instigare la acte subversive împotriva puterii de stat” și condamnat la 3  aprilie  2008 la trei ani și jumătate de închisoare, concomitent cu refuzarea drepturilor politice timp de un an.

Când i s-a decernat Premiul Saharov, forțele de securitate ale statului au făcut presiuni asupra lui să îl refuze.

Hu Jia a acceptat premiul cu curaj, numindu-l un „premiu important pentru China”. Într-o scrisoare adresată Președintelui Parlamentului European în iulie 2012, Hu Jia a afirmat că a considerat premiul ca fiind „într-adevăr o mare onoare” care „m-a încurajat și care a îmbunătățit într-o mare măsură modul în care am fost tratat în închisoare”.

A fost eliberat în iunie 2011 și, la ieșirea din închisoare, a încercat să creeze o organizație neguvernamentală pentru drepturile omului, însă membrii acesteia au fost arestați. În prezent conduce o rețea de cetățeni care se întrunesc într-o adunare politică. Hu Jia este și coordonator al „avocaților autodidacți”, un grup informal de consilieri juridici care îi apără pe militanții pentru drepturile omului din China.

În Declarația rețelei Premiului Saharov, adoptată în 2013 cu ocazia celei de a 25-a aniversări a Premiului, s-a solicitat autorităților chineze să pună capăt restricțiilor frecvente impuse laureatului Premiului Saharov, HU Jia. Acesta nu a putut participa din cauza restricțiilor impuse de către autoritățile chineze asupra libertății sale, fiind reprezentat de soția sa și de un alt candidat la Premiul Saharov, Zeng Jinyan, care a subliniat dificultățile cu care se confruntă prizonierii politici și familiile lor.

În 2014, amenințările la adresa lui Hu Jia și hărțuirile la care a fost supus au escaladat atât de mult, încât acesta consideră că viața sa este în pericol.

Când Parlamentul European i-a decernat în unanimitate Premiul Saharov în 2007,

SALIH MAHMOUD OSMAN oferea de douăzeci de ani asistență juridică gratuită persoanelor care au fost arestate și torturate în mod arbitrar și cărora le-au fost încălcate grav drepturile omului în Sudan.

„M-am născut în Darfur, în Jebel Marra. Am profesat ca avocat în Darfur, în Sudan, timp de mulți ani. Am fost închis și torturat din cauza activității mele. Membrii propriei mele familii au fost torturați și expulzați de către milițiile din Darfur. Timp de mulți ani, în activitatea mea, am reprezentat drepturile a mii de oameni care au avut nevoie de ajutorul meu în instanțele de judecată. Am văzut mii de oameni torturați, am văzut sute de femei și fete care au fost victime ale abuzurilor sexuale”, a mărturisit Salih Osman Parlamentului European în momentul acceptării premiului.

Salih Osman a catalogat crimele care au fost comise și s-a implicat activ în protejarea a 3,2  milioane de sudanezi strămutați din casele lor din cauza conflictelor constante din Sudan.

El continuă să atragă atenția asupra conflictului care durează de mai bine de un deceniu, din momentul în care a izbucnit în Jebel Marra în 2003, conflict descris de ONU ca una dintre cele mai dezastruoase situații umanitare din lume. În pofida presiunii internaționale intense și a încercărilor de mediere, încă nu a fost semnat un acord de pace amplu, care să includă toate părțile aflate în conflict, iar grupurile de insurgenți sunt acum unite și au un program național din ce în ce mai important.

Salih Osman subliniază faptul că nu numai că nu s-au găsit soluții pentru cauzele care au declanșat războiul, printre care se numără deposedarea de terenuri și marginalizarea politică, dar că acestea au fost agravate de alte cerințe neîndeplinite de aliniere a legilor naționale la standardele internaționale și de garantare a independenței justiției.

Salih Osman, care a fost membru al opoziției Parlamentul sudanez în perioada 2005-2010, este un susținător fervent al Tribunalului Penal Internațional (TPI) pentru că, după cum a declarat în fața reprezentanților instituțiilor UE, a TPI și a două sute de organizații ale societății civile în cadrul Forumului UE-ONG în calitate de laureat al Premiului Saharov, „populația africană nu are acces la justiție și căi de atac în lipsa unui sistem judiciar adecvat în Africa”.

În cadrul conferinței RPS din 2013, el a pledat pentru denunțarea impunității și a torturii în declarația finală.

2007

SALIH MAHMOUD

MOHAMED OSMAN

2006

ALEKSANDR

MILINKEVICI

ALEKSANDR MILINKEVICI este liderul mișcării de opoziție democratice pentru libertate din Belarus, care a avut curajul să conteste ultima dictatură din Europa, după cum declara Josep Borrell Fontelles, Președintele Parlamentului European din acea perioadă, cu ocazia decernării Premiului Saharov.

Om de știință, Milinkevici a fost ales candidat comun la alegerile prezidențiale din partea Opoziției Democratice Unite în octombrie 2005, pledând pentru un viitor cu adevărat democratic și prezentându-se ca o alternativă reală la autoritarismul președintelui Lukașenko, a cărui victorie a fost îndelung criticată de opoziția din Belarus și din străinătate pentru fraudă electorală. După contestarea rezultatului alegerilor, Milinkevici a fost arestat sub diferite pretexte, fără a i se aduce însă acuzații.

Aleksandr Milinkevici nu a candidat la alegerile prezidențiale din 2010 deoarece a considerat că reglementările naționale privind alegerile nu au fost modificate astfel încât să asigure alegeri echitabile, libere și transparente. Lukașenko a rămas la conducere, iar situația drepturilor omului din Belarus s-a deteriorat și mai mult după alegerile din 2010, odată cu intrarea în vigoare a unei legi care incriminează comportamentul considerat critic la adresa statului, în timp ce reducerea la tăcere și deținerea jurnaliștilor, militanților și a altor critici ai regimului actual continuă. Militanții societății civile se tem că ar putea fi adoptată o lege privind „agenții străini”, similară celei din Rusia, deși Lukanșenko pare să se distanțeze de Kremlin după ce Rusia a anexat Crimeea în 2014.

Milinkevici a salutat faptul că, într-un discurs din iulie 2014, Lukanșenko a utilizat, în mod neașteptat, limba belarusă, deși vorbește de obicei în rusă, însă a declarat pentru BBC că „până acum aceasta este doar o tendință, nu o strategie”.

În calitate de laureat al Premiului Saharov, Milinkevici este consultat în mod periodic de organele Parlamentului European responsabile de relațiile cu Belarus și a participat la evenimentele RPS, inclusiv la conferința RPS din 2013.

În dezbaterea RPS din Lituania cu Berta Soler, autoritățile naționale și membri ai Parlamentului European și ai celui lituanian, Milinkevici a denunțat intimidarea permanentă și actele de umilire dirijate de autorități împotriva apărătorilor drepturilor omului din Belarus. Și-a declarat sprijinul pentru o integrare europeană mai puternică pentru Belarus și pentru un dialog critic și constructiv cu autoritățile belaruse. Dialogul a reprezentat, de asemenea, un element-cheie în intervențiile lui Milinkevici din cursul dezbaterilor publice din cadrul RPS – festivalul de film One World („O singură lume”), organizate la Parlamentul European. Acesta a susținut că UE trebuie să își asume un angajament mai important în ceea ce privește Belarusul pentru a contribui la realizarea unei mai mari libertăți. În opinia sa, Belarus are nevoie de sprijin economic și acest lucru ar putea fi folosit ca o contrapondere pentru a forța Belarusul să dialogheze cu UE, inclusiv pe tema drepturilor omului.

2005

DOAMNELE

ÎN ALB

În  2013, reprezentantele mișcării „Damas de Blanco” au avut în cele din urmă posibilitatea de a accepta personal Premiul Saharov care le-a fost decernat în 2005. Președinta Berta Soler și reprezentantele Belkis Cantillo Ramirez și Laura Maria Labrada Pollán, fiica îndrăgitei cofondatoare a mișcării, Laura Pollán, care a murit în 2011, au primit autorizația de a pleca din Cuba după ce, în luna ianuarie, autoritățile cubaneze au redus restricțiile de călătorie impuse cetățenilor, și s-au adresat Parlamentului, care le-a apreciat pentru curajul și angajamentul lor față de cauza drepturilor omului.

Berta Soler a comparat Premiul Saharov cu un „scut” care va proteja mișcarea „Damas de Blanco” la întoarcerea în Cuba.

La scurt timp după ceremonia de decernare a Premiului Saharov, „Damas de Blanco” și alți disidenți, inclusiv laureatul din 2010, Guillermo Fariñas, au înființat Platforma Internațională pentru Drepturile Omului din Cuba.

Berta Soler a reprezentat mișcarea „Damas de Blanco” în 2013 la conferința rețelei Premiului Saharov (RPS) unde, împreună cu Guillermo Fariñas și fiica lui Oswaldo Payá, a îndemnat rețeaua să ceară eliberarea deținuților politici și de conștiință din Cuba și din alte părți ale lumii. Ea a participat de asemenea la o dezbatere RPS în Lituania împreună cu Aleksandr Milinkevici și a cerut UE în repetate rânduri ca toate acordurile cu Cuba să includă o condiție privind drepturile omului.

DOAMNELE ÎN ALB sau „DAMAS DE BLANCO” în spaniolă, sunt un grup format în mod spontan în Cuba în 2003, ca reacție la detenția a 75 dintre soții și rudele lor în cursul Primăverii negre din Cuba, o acțiune de represiune violentă dirijată de către regimul cubanez împotriva militanților pentru democrație. Ele au organizat proteste de stradă și au trimis numeroase scrisori autorităților cubaneze, în care au solicitat eliberarea deținuților, dar la care nu au primit nici măcar un singur răspuns.

Doamnele în alb nu au renunțat, au continuat protestele, obținând până la urmă rezultate: ultimele două persoane reținute în cursul Primăverii negre au fost eliberate în martie 2011. Cei mai mulți dintre prizonieri au acceptat exilul în Spania, dar un număr restrâns a rămas în Cuba, continuând să lupte în condiții grele și cu numeroase costuri personale alături de neobositele „Damas de Blanco”.

Participantele la mișcarea „Damas de Blanco” își continuă marșul cu flori pe străzile din Havana în fiecare zi de duminică după slujbă și continuă să lupte pentru dreptate socială în Cuba comunistă. Din ce în ce mai multe femei s-au alăturat mișcării în ciuda dificultăților de comunicare și a agresiunilor fizice, a detențiilor și a hărțuirii psihologice la care sunt supuse. Aproximativ o sută de participante au fost deținute temporar în iulie 2014, un arest de o amploare neobișnuită care i-a făcut pe ceilalți disidenți să concluzioneze că numărul lor din ce în ce mai mare reprezintă în prezent o amenințare la adresa regimului cubanez.

© A

FP Im

ageF

orum

2005

HAUWA

IBRAHIM

Avocată șaria, HAUWA IBRAHIM s-a născut în 1967 într-o familie musulmană dintr-un sătuc sărac din statul Gombe, în nordul Nigeriei.

A fost forțată să se căsătorească la vârsta de zece ani, dar fiind un copil încăpățânat și inspirată de convingerea mamei ei că educația este singura modalitate de a ieși din sărăcie, a fugit de acasă la un internat de fete pentru a-și continua educația. A devenit prima femeie avocat din statul său.

Când legea șaria a fost introdusă în doisprezece state din nordul Nigeriei în 1999, Hauwa Ibrahim a început să practice ceea ce poate fi descris ca o activitate extraordinară, și anume aceea de a reprezenta femeile condamnate la moarte prin lapidare pentru adulter și copiii condamnați la amputarea membrelor pentru furt, printre altele. A apărat, uneori gratuit, peste 150 de persoane, salvând viețile lui Amina Lawal, Safiya Hussaini, Hafsatu Abubakar și ale multor altor persoane. La început, ca femeie, nu avea dreptul să vorbească într-o instanță șaria sau să se adreseze în mod direct judecătorului, ci trebuia să-și înmâneze notițele colegilor bărbați. În prezent este chemată în instanță doar în cazurile dificile sau cele care necesită o autoritate în domeniu, întrucât faima ei a crescut, iar atitudinile față de modul de aplicare a legii șaria, inițial incontestabil, s-au schimbat, guvernatorii de stat refuzând să semneze condamnări la moarte, care între timp au devenit nepopulare.

Ca rezultat al experienței sale, în 2014, a fost numită de președintele Jonathan să facă parte din Comisia prezidențială de anchetă, constituită pentru a ajuta la localizarea celor 219 fete răpite de grupul terorist Boko Haram din Chibok, în nordul Nigeriei.

Hauwa Ibrahim a cerut sprijin internațional cu scopul de a găsi o soluție pentru această situație tragică, inclusiv din partea Parlamentului European și a Congresului SUA și măsuri mai ferme pentru a combate violența împotriva femeilor, sărăcia extremă, rata ridicată a șomajului și lipsa oportunităților din regiunile în care religia și extremismul religios devin un drog periculos pentru persoanele fără speranță.

Hauwa Ibrahim consideră cu convingere că educația tuturor copiilor începe acasă, lângă mama lor, și că astfel educarea fetelor va ameliora societatea în ansamblul ei. Ea și-a investit banii câștigați la decernarea Premiului Saharov într-un fond și utilizează dobânda pentru acesta pentru educarea copiilor săraci din nordul Nigeriei, plătind taxele școlare și cumpărând direct materiale, pentru ca acești copii să își poată continua studiile.

A participat în mod activ la conferința RPS din 2013, a dezbătut drepturile copiilor în cadrul RPS – festivalul de film One World („O singură lume”) și a ținut o prelegere Saharov în Irlanda.

2005

REPORTERI

FĂRĂ FRONTIERE

RFF publică anual clasamentul mondial al libertății presei. Clasamentul din 2014 acoperă 180 de țări și identifică impactul negativ al conflictelor asupra libertății de informare și protagoniștilor săi. Siria este menționată drept un exemplu extrem în acest sens, cu un impact negativ și asupra libertății presei din țările învecinate, conflictele fiind totodată cauza deteriorării grave a situației privind libertatea presei în Mali și Republica Centrafricană. În Iran, RFF declară că noul președinte, Hassan Rouhani, nu și-a ținut promisiunile făcute pentru îmbunătățirea libertății de informare.

În calitate de laureată a Premiului Saharov, organizația „Reporteri fără frontiere” a reunit alți laureați și a coordonat o serie de activități. În 2013, reprezentanții RFF au participat în mod activ la conferința RPS. În 2014, reprezentantul la UE al RFF, Olivier Basille, a adus în discuție conflictul și libertatea presei din Ucraina în cursul dezbaterilor din cadrul festivalului de film One World („O singură lume”), și a discutat cu tinerii studenți participanți la Evenimentul tineretului european, îndemnându-i să nu se teamă de non-anonimat atunci când se confruntă cu probleme care necesită curaj.

„REPORTERI FĂRĂ FRONTIERE” RFF este o organizație neguvernamentală internațională cu sediul în Franța, care luptă pentru libertatea de informare în toate colțurile lumii.

Pentru „Reporteri fără frontiere” (RFF) libertatea de exprimare și de informare va fi întotdeauna cea mai importantă libertate a oamenilor de pretutindeni și baza oricărei democrații. Organizația susține că „dacă jurnaliștii nu au libertatea de a raporta faptele, de a denunța abuzurile și de a alerta publicul, atunci cum vom putea face față unor probleme legate de copiii-soldați, cum vom putea apăra drepturile femeilor sau proteja mediului?”

Organizația „Reporteri fără frontiere” monitorizează și denunță permanent atacurile împotriva libertății de informare din întreaga lume, luptă împotriva cenzurii și a legilor menite să limiteze libertatea de informare, sprijină moral și financiar jurnaliștii persecutați și familiile acestora și oferă asistență materială corespondenților de război pentru a le îmbunătăți siguranța. Pentru a ocoli cenzura, site-ul lor publică, din când în când, articole care au fost interzise în țara lor de origine sau găzduiește ziare ale căror redacții au fost închise în țara lor de origine, servind astfel drept forum pentru jurnaliștii reduși la tăcere de autoritățile din țările lor. Pentru a asigura trimiterea în judecată a celor care ucid și torturează jurnaliști, din anul 2002 rețeaua oferă victimelor asistență juridică și le reprezintă în instanță.

Decernează anual două premii, Premiul Reporterilor fără frontiere și Premiul Netizen, cu scopul de a recunoaște și omagia bloggerii, jurnaliștii și mass-media din întreaga lume.

2004

ASOCIAȚIA

JURNALIȘTILOR

DIN BELARUS

ASOCIAȚIA JURNALIȘTILOR DIN BELARUS AJB reprezintă peste o mie de profesioniști care lucrează în condiții extrem de dificile pentru a proteja drepturile jurnaliștilor și care sunt adesea victime ale intimidării, hărțuirii, urmăririi penale și expatrierii.

Dedicarea manifestată de AJB în favoarea libertății de exprimare și a promovării jurnalismului independent și profesionist în Belarus reprezintă o sursă de inspirație. AJB depune eforturi pentru a sensibiliza publicul în ceea ce privește dreptul constituțional la libertatea de informare și la modul în care oamenii își pot exercita drepturile. AJB apără drepturile jurnaliștilor, în special în perioade de criză, cum ar fi evenimentele violente care au urmat alegerilor prezidențiale contestate din 2010.

AJB urmărește să liberalizeze normele juridice privind mass-media și încurajează jurnalismul etic și de înaltă calitate. Încă de la înființarea sa, AJB a fost o asociație de mare importanță pentru presa independentă din Belarus, urmărind în principal să furnizeze publicului informațiile cele mai obiective, veridice, ample și oportune.

Deși s-au depus eforturi imense pentru a îmbunătăți situația mass-mediei din Belarus, aceasta încă este departe de a fi favorabilă. Legea belarusă privind mass-media din 2009 le permite autorităților să închidă mijloacele de comunicare în masă a căror atitudine o consideră prea critică. Pentru a putea desfășura activități în Belarus, mass-media străină trebuie să obțină o licență, iar colaborarea cu aceasta fără acreditare este un obstacol pentru jurnaliștii locali, care primesc avertismente din partea KGB și a Parchetului dacă sunt descoperiți. Codul penal conține încă articole care sancționează defăimarea înalților funcționari. Mijloacele de comunicare în masă independente au de suferit de pe urma discriminării economice, întrucât cele mai mari întreprinderi poștale, tipografice și de distribuție sunt administrate de stat și pot refuza să furnizeze servicii mass-mediei cu o atitudine critică.

AJB și membrii săi continuă însă să își desfășoare activitatea neabătuți, Ales Bialațki, nominalizat la Premiul Saharov și fondator al Centrului pentru Drepturile Omului „Viasna” și unul dintre cei mai cunoscuți deținuți politici din Belarus mulțumind în mod public președintei asociației, Zhanna Litvina. Ales Bialațki a fost eliberat din închisoare înainte de termen, în iunie 2014, și s-a bucurat de sprijin național și internațional și de o atenție constantă a jurnaliștilor față de cazul său. El a declarat că jurnaliștii nu scriu atât despre el, cât despre ceea ce se întâmplă cu drepturile civile și politice ale unei întregi națiuni.

Zhanna Litvina a reprezentat AJB la conferința rețelei Saharov, care a sărbătorit în 2013 cea de a 25-a aniversare a Premiului Saharov.

Odată cu izbucnirea violențelor în statul vecin, Ucraina, în 2014 și încarcerarea unuia dintre membrii săi, AJB a denunțat actele de violență împotriva jurnaliștilor din Crimeea, afirmând că cei care folosesc violența împotriva jurnaliștilor demonstrează o dorință clară de „a împiedica difuzarea informațiilor nedorite de anumite cercuri politice”.

Prin decernarea Premiului Saharov ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE în 2003, Parlamentul European a recunoscut eforturile depuse de ONU în favoarea păcii, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Premiul Saharov a omagiat în special personalul Organizației Națiunilor Unite care lucrează neobosit, adeseori în condiții dificile, pentru asigurarea păcii mondiale. Premiul a fost decernat în special în memoria lui Sérgio Vieira de Mello, Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite și unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai ONU care, ca trimis special al lui Kofi Annan în Irak, s-a numărat printre victimele atacului din 2003 împotriva sediului ONU din Bagdad.

Kofi Annan a fost cel de al șaptelea Secretar General al Organizației Națiunilor Unite, ocupând această funcție în perioada  1997-2006 și fiind primul secretar general ales din rândul personalului ONU. A militat în permanență pentru drepturile omului, statul de drept, Obiectivele de dezvoltare ale mileniului și pentru Africa și a încercat să aducă ONU mai aproape de publicul mondial prin crearea de legături cu societatea civilă, sectorul privat și alți parteneri.

În 2005, Kofi Annan a prezentat Adunării Generale a ONU raportul intitulat „Mai multă libertate”, în care și-a subliniat viziunea cu privire la o reformă amplă și cuprinzătoare a ONU. Aceasta a avut drept rezultat, printre altele, crearea în martie  2006 a noului Consiliu pentru Drepturile Omului, care a înlocuit vechea Comisie pentru Drepturile Omului, cu scopul de a consolida mecanismele organismului mondial în vederea promovării și protejării drepturilor fundamentale și de a lua măsuri împotriva autorilor actelor grave de încălcare a drepturilor omului.

După încheierea, în 2007, a două mandate de Secretar General al ONU, Kofi Annan s-a implicat în mai multe organizații axate pe probleme mondiale și africane, inclusiv propria Fundație Kofi Annan. Din 2013, este președintele Consiliului bătrânilor, un grup format din lideri mondiali, creat de Nelson Mandela în 2007.

În  2012, el a exercitat funcția de trimis special comun al Organizației Națiunilor Unite și al Ligii Statelor Arabe în Siria, cu scopul de a găsi o modalitate de soluționare a conflictului sirian, dar a demisionat din această funcție, numind-o „misiune imposibilă”. Acesta este de părere că comunitatea internațională nu are curajul să ia măsuri concrete la fața locului. El a făcut apel la un grup principal de țări să depună eforturi comune pentru a ajuta Irakul și Siria să găsească o soluție la conflictele actuale.

2003

SECRETARUL GENERAL AL ONU,

KOFI ANNAN,

ȘI ÎNTREG PERSONALUL

ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE © U

N P

hoto

/Ser

gey

Berm

enie

v

2002

OSWALDO JOSÉ

PAYÁ SARDIÑAS

OSWALDO JOSÉ PAYÁ SARDIÑAS (1952-2012) este cel mai cunoscut fondator al Proiectului Varela, o campanie care sprijină organizarea unui referendum pe tema elaborării unei legislații care să garanteze drepturile civile, alegeri libere pluraliste, eliberarea tuturor prizonierilor politici și reforme economice și sociale în Cuba.

Fiind un reformator activ încă din tinerețe, Oswaldo José Payá Sardiñas a fost persecutat și condamnat în repetate rânduri pentru criticile sale aduse politicilor și nedreptăților comise de Fidel Castro, însă acest lucru nu l-a împiedicat să fondeze, în 1988, Mișcarea Creștină de Eliberare care, în prezent, este una dintre cele mai mari mișcări de opoziție în Cuba. În  1990, Oswaldo Payá a făcut apel la dialog național și a început să strângă 10 000 de semnături pentru transformarea unei propuneri civice în lege.

În 1997, el a creat ambițiosul Proiect Varela, susținut de mii de cubanezi, dar blocat de o contra-inițiativă a autorităților cubaneze, care stabilea ca permanent caracterul socialist al statului cubanez, contra-inițiativă care pretindeau că a fost aprobată prin plebiscit.

Numeroși militanți ai Proiectului Varela au fost închiși în timpul Primăverii negre din 2003, însă Payá nu a renunțat. În 2008, a prezentat Adunării Naționale un proiect de lege pentru amnistierea deținuților politici, iar în 2010 a lansat Foro Todos Cubanos.

Nu a fost niciodată închis, însă familia sa spune că a primit mai multe amenințări cu moartea. La 22 iulie 2012, Oswaldo Payá și-a pierdut viața într-un accident de mașină suspect în Cuba. Președintele Parlamentului European, Martin Schulz, și-a exprimat convingerea că „ideile lui Oswaldo Payá vor supraviețui, deoarece activitatea și devotamentul lui au inspirat o întreagă generație de militanți cubanezi care i-au urmat exemplul în promovarea libertăților politice și a drepturilor omului”.

Mișcarea Creștină de Eliberare continuă să solicite elucidarea circumstanțelor morții sale. Familia sa a respins varianta oficială a unui accident rutier. Fiica sa, Rosa Maria, pledează pentru efectuarea unei anchete internaționale imparțiale asupra morții tatălui ei în fața Consiliului ONU pentru Drepturile Omului și a altor organizații internaționale și a denunțat persecuția și amenințările la care agenții de securitate ai statului i-au supus familia. În iunie 2013, membrii familiei Payá s-au mutat temporar în SUA.

Fiica sa, Rosa Maria Payá, a participat la cea de a 25-a conferință aniversară a premiului Saharov, la Parlamentul European, cerând, în declarația finală, „o anchetă asupra morții lui Oswaldo Payá, laureat al Premiului Saharov 2002”.

În 2014, familia s-a întâlnit cu Papa Francisc, sperând că acesta va susține un referendum pentru alegeri libere în Cuba.

2001

IZZAT

GHAZZAWI

IZZAT GHAZZAWI (1952-2003) a fost un scriitor și profesor palestinian ale cărui scrieri s-au concentrat asupra tulburărilor și suferințelor cauzate de ocupația israeliană a teritoriilor palestiniene și asupra suferinței sale personale. Viața i-a fost marcată de asasinarea, în 1993, a fiului său Ramy, în vârstă de 16 ani, de către armata israeliană. Ramy a fost ucis în curtea școlii, în momentul în care acorda ajutor unui prieten rănit. În ciuda acestei tragedii, Izzat Ghazzawi a urmărit întotdeauna dialogul politic și cultural cu poporul israelian.

Născut din părinți refugiați, într-o familie numeroasă care a fugit în Cisiordania în 1948, Izzat Ghazzawi a scris prima piesă de teatru la vârsta de 13 ani. A obținut diplomă de masterat în domeniul literaturii americane și britanice și a lucrat ca profesor la Universitatea din Birzeit. A fost președintele Uniunii scriitorilor palestinieni, a scris romane și povestiri, a fost critic literar și a organizat și prezidat prima Conferință internațională a scriitorilor din Palestina (1997).

Izzat Ghazzawi a fost și membru al Biroului Executiv al Consiliului Palestinian pentru Justiție și Pace. Ghazzawi a fost închis și condamnat în mai multe rânduri de către autoritățile israeliene pentru activitățile sale politice. Cel mai greu de suportat în aceste perioade a fost separarea de familia sa, în special de cei șase copii, pe care îi putea vedea doar câte doi, câte 30 de minute o dată la 15 zile.

O întâlnire cu scriitori israelieni la Ierusalim, în 1992, cu privire la care fusese inițial destul de sceptic, s-a dovedit a fi un punct de cotitură al carierei sale. Din acel moment a început să-și privească colegii israelieni ca parteneri în construirea viitorului, în care palestinienii și israelienii să fie egali în toate privințele.

La decernarea Premiului Saharov în  2001, Nicole Fontaine, Președinta Parlamentului European la acea dată, i-a adus un omagiu lui Izzat Ghazzawi pentru că „a promovat neobosit pacea și dialogul între poporul israelian și cel palestinian. Entuziasmul dumneavoastră nu s-a atenuat niciodată, în pofida detenției și a cenzurii și, mai grav decât orice, a pierderii tragice a fiului dumneavoastră, Ramy, în vârstă de 16 ani”.

La Parlamentul European, Ghazzawi a pledat pentru puterea reparatoare pe care o putem găsi în noi atunci când „suntem capabili să ne înțelegem reciproc nevoile”. 1

La scurt timp după moartea fiului său, a publicat, împreună cu scriitorul israelian Abraham B. Yehoshua și fotograful Oliviero Toscani, o carte despre relațiile dintre palestinieni și israelieni, care a devenit un mare succes.

Izzat Ghazzawi a murit la 4 aprilie 2003.

1 25 de ani de Premiu Saharov: Parlamentul European pentru libertatea de gândire, Centrul de arhive și documentare, Jurnalele Cardoc, nr. 11, noiembrie 2013, p. 112.

2001

NURIT

PELED-ELHANAN

Israeliancă născută în 1949, NURIT PELEDELHANAN este lector universitar și scriitoare. În  1997, Smadar, fiica sa în vârstă de 13  ani, a fost ucisă într-un atac sinucigaș al unui palestinian în Ierusalimul de Vest.

„Fetița mea a fost ucisă doar pentru că era de origine israeliană de către un tânăr atât de oprimat și de înrăit încât a ajuns să comită suicid și crimă numai pentru că era palestinian. Amândoi sunt victimele ocupației de către israelieni a Palestinei. Acum sângele lor este amestecat pe pietrele Ierusalimului care întotdeauna a fost indiferent la vărsarea de sânge”. Nurit Peled-Elhanan nu le-a permis autorităților israeliene și nici prim-ministrului să participe la funeralii.

Fiică a celebrului general Matti Peled, renumit pentru eforturile pacifiste și progresiste, Nurit Peled a devenit un simbol al israelienilor care luptă împotriva ocupației și pentru libertatea Palestinei.

De asemenea, ea este foarte dedicată schimbării mentalității societății israeliene, în special a tinerei generații. Ultima sa carte, intitulată Palestine in Israeli School Books: Ideology and Propaganda in Education („Palestina în manualele școlare israeliene: ideologie și propagandă în domeniul educației”), atrage atenția asupra faptului că învățământul în școlile israeliene pare să încline mai degrabă înspre rasism decât înspre toleranță și diversitate. Nurit Peled-Elhanan a criticat dur liderii mondiali, inclusiv pe George Bush, Tony Blair și Ariel Sharon, pentru că „și-au îmbolnăvit cetățenii de o frică oarbă de musulmani”.

Nurit Peled-Elhanan este co-inițiatoarea Tribunalului Russell, un tribunal popular internațional înființat în  2009 pentru a analiza rolul și complicitatea terților în încălcările dreptului internațional comise de Israel împotriva poporului palestinian.

În 2013, a participat activ la conferința rețelei Premiul Saharov, atrăgând atenția în repetate rânduri asupra suferinței copiilor în conflict și sub ocupație. Dup izbucnirea războiului în Gaza, în 2014, Nurit Peled-Elhanan s-a exprimat în media și online: „Vă scriu din gura iadului. Genocid în Gaza, pogrom și masacre în Cisiordania, panica bombardamentelor în Israel... Lansez un apel către UE să utilizeze toate instrumentele diplomatice și economice de care dispune pentru a-mi salva țara de la acest abis al morții și a disperării pe care îl trăim... și să redea viața evreilor și palestinienilor deopotrivă”.

Când a fost nominalizat pentru premiu, DOM ZACARIAS KAMWENHO era președintele Comitetului Interconfesional pentru Pace din Angola (COIEPA), un organism ecumenic care a reunit Conferința Episcopală Catolică din Angola și São Tomé, al cărei președinte era, Alianța Evanghelică din Angola și Consiliului Bisericilor creștine din Angola. Parlamentul European a apreciat fermitatea, imparțialitatea și pledoaria sa insistentă pentru pace, democrație și drepturile omului în Angola, Dom Kamwenho criticând fără teamă ambele părți, atât Mișcare populară pentru Eliberarea Angolei (MPLA), cât și grupul rebel Unita, în cei 27 de ani război civil pe care i-a cunoscut Angola după declararea independenței față de Portugalia, în 1975.

Până la sfârșitul anilor ’90, încurajat de eforturile liderilor bisericii și ale diverselor organisme ale societății civile în direcția „reconcilierii naționale generale”, poporul angolez a redevenit conștient de necesitatea de a lupta pentru pace și pentru drepturile omului. Arhiepiscopul Zacarias Kamwenho s-a numărat printre promotorii acestei mișcări pentru pace.

Zacarias Kamwenho s-a născut în Chimbundo (Huambo, Angola) în  1934, a fost hirotonit în 1961 și a fost numit arhiepiscop de Lubango în 1995. El și-a exprimat viziunea fermă, imparțială și hotărâtă în fața tuturor părților implicate în conflict, în încercarea de a obține o pace durabilă prin dialog politic.

Acordul de încetare a focului din  2002, după uciderea liderului Unita, Jonas Savimbi, negocierile pentru pace și climatul general de susținere a procesului de democratizare pot fi în mare măsură atribuite campaniei conduse de Dom Zacarias Kamwenho și de alți lideri ai bisericii sau ai societății civile. În 2003, arhiepiscopul Zacarias Kamwenho a demisionat din funcția de președinte al Conferinței Episcopilor din Angola și São Tomé, dar a continuat să contribuie activ, prin dioceza sa și prin Comisia Ecumenică pentru Pace din Angola, la instituirea democrației, la respectarea libertăților fundamentale și a drepturilor omului, la instaurarea statului de drept și a reconcilierii naționale durabile. În  2007, acesta a declarat că „în ultimii doi ani în special, încurajat și reprezentat de eforturile liderilor bisericii și ale diverselor organisme ale societății civile, poporul angolez a redevenit conștient de necesitatea de a lupta pentru pace și pentru drepturile omului, luptă care are ca scop suprem realizarea reconcilierii naționale generale”.

În noiembrie 2013, a participat la conferința rețelei Premiului Saharov.

2001

DOM ZACARIAS

KAMWENHO

2000

¡BASTA

YA!

Membrii grupării BASTA YA! și-au riscat viața în lupta împotriva terorismului. Singura „armă” de care aceștia au dispus a fost mobilizarea pașnică a populației pentru protecția libertăților lor fundamentale. Pe parcursul mai multor ani, în Țara Bascilor, libertățile fundamentale și drepturile omului au fost amenințate de practicile teroriste ale ETA și ale altor grupări asemănătoare. Mii de oameni au căzut victimă intimidării, extorcării, șantajului și atacurilor care au vizat atât familiile, cât și bunurile lor. Aceștia nu au putut să se exprime liber sau să își exercite drepturile fără să se expună unor riscuri deosebite.

Gruparea ¡Basta Ya! a fost creată ca urmare a activităților teroriste desfășurate de ETA și de grupări asemănătoare care constituiau în Țara Bascilor o amenințare la adresa libertăților civile și a drepturilor omului fundamentale, în special pentru cetățenii care nu erau „naționaliști”. Aceasta a fost creată și ca urmare a intensificării naționalismului etnic și xenofob în rândul partidelor naționaliste mai moderate și al grupărilor care încercau să ajungă la o înțelegere cu ETA.

Inițiativa civică a cărei denumire se traduce prin „Opriți-vă acum!/Ajunge! De ajuns!”, care, în iulie  2004, a primit statutul de grup consultativ al Consiliului Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite, era alcătuită din persoane care acționau în favoarea drepturilor fundamentale ale omului, a democrației și a toleranței în Țara Bascilor.

Gruparea a desfășurat mai multe activități dintre care se disting cele două demonstrații mari din San Sebastian care au avut loc în lunile februarie și octombrie  2000. Participanții la demonstrații au solicitat dizolvarea ETA, au sprijinit victimele activităților teroriste și au apărat Constituția și statutul ca bază a coexistenței demne a tuturor cetățenilor basci.

Gruparea ¡Basta Ya! s-a autodizolvat în  2007. Liderii grupării, Carlos Martinez Gorriarán, Juan Luis Fabo, Rosa Díez și Fernando Savater au creat un partid politic (Unión Progreso y Democracia  – UPyD), care luptă pentru menținerea unității Spaniei.

Fernando Savater a fost liderul intelectual al mișcării și a reprezentat ¡Basta Ya! la decernarea Premiului Saharov la Parlamentul European în  2000. În 2013, a reprezentat ¡Basta Ya! la conferința rețelei Premiului Saharov, care a marcat cea de a 25-a aniversare a premiului.

XANANA GUSMÃO este cunoscut ca „Mandela al Timorului”. Recunoscut ca lider și simbol al mișcării de rezistență din Timor care a avut drept obiectiv încetarea conflictului armat pentru independență din Indonezia, în decembrie  1999, când Parlamentul European i-a decernat Premiul Saharov, Xanana Gusmão tocmai fusese eliberat din închisoare, unde efectuase șapte ani din pedeapsa de 20 de ani primită pentru acuzații de separatism.

După retragerea portugheză, Indonezia a inițiat o politică de destabilizare a Timorului de Est. La 7 decembrie 1975, Indon