CARTEA LAUREAȚILOR PREMIULUI SAHAROV · 2014. 11. 6. · CARTEA LAUREAȚILOR PREMIULUI SAHAROV...

CARTEA LAUREAȚILOR PREMIULUI SAHAROV

QA

-01-14-333-RO-C

CART

EA L

AUR

EAȚI

LOR

PR

EMIU

LUI S

AHAR

OV

CARTEA LAUREAȚILOR PREMIULUI SAHAROV

2013 a fost un an bogat pentru Premiul Saharov. Un an excepțional. Nu mai puțin

de patru laureați s-au deplasat la Strasbourg pentru a-și ridica premiul. Mai întâi

„Doamnele în alb”, în aprilie, apoi Guillermo Fariñas, în iulie și, în final, Aung San

Suu Kyi, în octombrie. Ei au fost desemnați laureați cu câțiva ani în urmă, în cazul

laureatei din Myanmar/Birmania, chiar acum peste 20 de ani. Această așteptare

nu a depins de ei, ci de autoritățile din țările lor, care i-au împiedicat să vină să își

ridice premiul, temându-se de curajul lor indestructibil, de libertatea de gândire

de care dau dovadă, de capacitatea lor de a reaprinde flacăra speranței în rândul

tuturor democraților.

De asemenea, în 2013 a fost premiată cea mai tânără laureată a Premiului Saharov.

La 20 noiembrie, Malala Yousafzaï, în vârstă de 16 ani, a impresionat prin eforturile

sale de promovare a drepturilor copiilor și, în special, a accesului fetelor la

educație. La fel ca și ceilalți laureați ai premiului, Malala Yousafzaï a plătit foarte

scump pentru curajul său de a se opune forțelor obscurantiste ale societății din

care face parte. Lupta sa ar fi putut să o coste viața și a constrâns-o la exil. Premiul

i-a fost înmânat Malalei cu ocazia celei de a 25-a aniversări a Premiului Saharov,

în prezența laureaților edițiilor precedente – un adevărat simbol pentru rețeaua

Saharov, la care, pe lângă vitalitatea membrilor săi, s-a adăugat astfel tinerețea

Malalei!

Prin urmare, anul 2013 a fost un an încurajator. Cu toate acestea, nu putem ignora

realitatea. În 2014 au existat în continuare conflicte ale căror victime au devenit

ținta agresiunilor în principal din cauza ideilor, credințelor sau genului lor, sau

pe motivul apartenenței acestora la o minoritate. Încă mai există laureați care nu

și-au putut recupera premiul nici până în prezent. Razan Zaitouneh, una dintre

laureatele din 2011, a fost răpită în Siria. Încă nu avem nicio informație despre

ea. Regimul iranian încă îi obligă la arest la domiciliu pe Nasrin Sotoudeh și Jafar

Panahi. Regimul chinez depune eforturi neobosite pentru a-l reduce la tăcere

pe Hu Jia. În 2014, continuă să se aștearnă un val de tăcere asupra apărătorilor

libertății de gândire.

Anul acesta, prin hotărârea de a decerna premiul medicului Denis Mukwege,

desemnat în unanimitate laureat, Parlamentul European nu recompensează numai

un medic devotat, ci, mai ales, un om al păcii; nu numai un medic care tratează

afecțiuni fizice, ci, în primul rând, un om care luptă pentru demnitatea femeilor.

Într-o regiune în care violul este o armă a războiului și a terorii și într-o lume în

care cazurile de încălcare a libertății femeilor sunt din ce în ce mai numeroase,

angajamentul și curajul medicului Mukwege sunt exemplare.

CUVÂNTÎNAINTE

Martin Schulz

Președintele Parlamentului European

Numeroase alte informații despre Uniunea Europeană sunt

disponibile pe internet pe serverul Europa (http://europa.eu).

Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2014

ISBN 978-92-823-5596-1

doi:10.2861/59058

© Uniunea Europeană, 2014

Reproducerea textului este autorizată cu condiția menționării sursei.

Printed in Belgium

TIPĂRIT PE HÂRTIE ÎNĂLBITĂ FĂRĂ CLOR ELEMENTAR (ECF)

PREMIUL SAHAROV Acordat pentru

prima dată în 1988 lui Nelson Mandela și Anatoli

Marcenko, Premiul Saharov pentru libertatea de

gândire este cea mai importantă recunoaștere

acordată de Uniunea Europeană pentru activități

în domeniul drepturilor omului. Premiul se acordă

persoanelor, grupurilor sau organizațiilor cu realizări

remarcabile în privința libertății de gândire. Prin

acest premiu și prin rețeaua asociată, UE oferă sprijin

laureaților, care sunt astfel stimulați și susținuți în

lupta pentru cauzele lor.

Premiul a fost acordat până acum unor disidenți,

lideri politici, jurnaliști, avocați, militanți ai societății

civile, scriitori, unor mame și soții, unor lideri

ai minorităților, unui grup de luptă împotriva

terorismului, unor militanți pentru pace, unui militant

pentru combaterea torturii, unui caricaturist, unui

prizonier de conștiință aflat în detenție o perioadă

îndelungată, unui producător de film, unui copil

care s-a luptat pentru dreptul la educație și chiar

ONU ca instituție. Acest premiu recompensează în

special libertatea de exprimare, protecția drepturilor

minorităților, respectarea dreptului internațional,

dezvoltarea democrației și aplicarea statului de

drept.

Parlamentul European acordă Premiul Saharov, în

valoare de 50 000 EUR, în cadrul unei ședințe plenare

solemne, care are loc la Strasbourg spre sfârșitul

fiecărui an. Fiecare grup politic din Parlament

poate nominaliza candidați, la fel și deputații,

dacă beneficiază de susținerea a cel puțin altor

40 de colegi deputați pentru fiecare candidat.

Nominalizările sunt prezentate în cadrul unei

ședințe comune a Comisiei pentru afaceri externe,

Comisiei pentru dezvoltare și Subcomisiei pentru

drepturile omului, iar membrii acestora aleg prin vot

trei finaliști. Câștigătorul sau câștigătorii sunt aleși

în fiecare an de Conferința Președinților, un organ

al Parlamentului European condus de Președinte

și alcătuit din liderii tuturor grupurilor politice

reprezentate în Parlament, ceea ce înseamnă că

alegerea câștigătorului este o alegere cu adevărat

europeană.

ANDREI

SAHAROV

PERSONALITATEA CARE A

INSPIRAT PREMIUL

În 1980, Andrei Saharov a fost exilat în orașul închis Gorki, după ce a protestat

public împotriva intervenției militare sovietice în Afganistan, în 1979. În timpul

exilului, s-a aflat sub supravegherea strictă a poliției sovietice și a intrat în greva

foamei de două ori pentru ca soției sale să i se acorde permisiunea să meargă în

Statele Unite pentru o intervenție chirurgicală la inimă. Elenei Bonner, condamnată

de asemenea la exil în Gorki, în 1984, i s-a permis în cele din urmă să plece în SUA la

tratament în octombrie 1985. Parlamentul European i-a susținut pe amândoi și s-a

pus chiar problema lăsării unui loc gol în hemiciclu pentru Andrei Saharov. A fost

însă adoptată ideea alternativă de a crea un premiu numit după Andrei Saharov.

Saharov a fost ales pentru că era „un cetățean european care personifica libertatea

de gândire și de exprimare și care a decis, pentru convingerile și conștiința sa,

să renunțe la toate avantajele materiale și la toate onorurile de care ar fi putut

beneficia”, după cum l-a descris Jean-François Deniau, raportor pentru această

inițiativă, în plenul Parlamentului European.

Premiul a fost creat printr-o rezoluție a Parlamentului European adoptată în

decembrie 1985. Un an mai târziu, Mihail Gorbaciov, care a lansat perestroika și

glasnost în Uniunea Sovietică, i-a permis lui Andrei Saharov și Elenei Bonner să se

întoarcă la Moscova. Andrei Saharov a murit în decembrie 1989.

În 2013, premiul care îi poartă numele a marcat un sfert de secol de susținere a

luptei pentru drepturile omului, care depășește frontierele, chiar și frontierele

regimurilor opresive, pentru a recompensa militanți pentru drepturile omului

și disidenți din întreaga lume. Apărătorii drepturilor omului cărora li s-a acordat

acest premiu au plătit scump pentru angajamentul de a apăra demnitatea umană:

mulți au înfruntat persecuții sau au plătit cu viața, pierderea libertății, torturi sau

exil. În mai multe cazuri, laureații nu au avut libertatea de a veni personal pentru

a li se decerna premiul.

Într-o astfel de situație s-a aflat laureata din 2012, Nasrin Sotoudeh, care a scris, din

închisoarea Evin din Iran, mai multe scrisori adresate imaginar lui Andrei Saharov,

în care analiza din punct de vedere filozofic semnificația dizidenței și compara

cauza sa cu cea a lui Andrei Saharov.

„Puterea ta cotidiană de regenerare și rezistență a fost uimitoare. Ceea ce ai reușit

să realizezi a reprezentat o victorie considerabilă pentru toți luptătorii pentru

libertate din întreaga lume. Fie ca cei care vor veni să-ți îndeplinească visele

nerealizate.”

1 Scrisorile lui Andrei Saharov citate în această publicație sunt păstrate în arhivele istorice ale Parlamentului European.

ANDREI SAHAROV (1921-1989), renumit fizician din fosta URSS,

militant pentru drepturile omului, dizident și susținător al reformei, a acceptat

ideea ca un premiu pentru libertatea de gândire să poarte numele său ca „un

gest major de recunoaștere a luptei mele pentru apărarea drepturilor omului”,

după cum menționa într-o scrisoare adresată Parlamentului European 1. Saharov

considera astfel de premii ca fiind „utile”, întrucât „atrag atenția asupra problemei

drepturilor omului și încurajează oamenii care au o contribuție în acest sens”.

Parlamentul European și-a declarat intenția de a crea acest premiu într-o rezoluție

adoptată în decembrie 1985.

Pionier al fizicii nucleare și inventatorul bombei sovietice cu hidrogen, Andrei

Saharov avea 32 de ani când a devenit membru cu drepturi depline al Academiei

Sovietice de Științe și i s-au acordat privilegiile „nomenclaturii”, elita Uniunii

Sovietice.

Cu toate acestea, la sfârșitul anilor ‘50, el a devenit din ce în ce mai preocupat

de consecințele testelor nucleare asupra atmosferei și de implicațiile politice și

morale ale muncii sale, care putea provoca masacre.

Momentul de răscruce al evoluției sale politice a fost în 1967, când a insistat pe

lângă autoritățile sovietice să accepte propunerea SUA de respingere bilaterală a

dezvoltării apărării cu rachete antibalistice, pe care a descris-o ca o amenințare

majoră de război nuclear global în eseul său din 1968, intitulat Reflecții asupra

progresului, coexistenței pașnice și a libertății intelectuale. Autoritățile sovietice nu

au dat curs apelului său și, după publicarea eseului, i-au interzis orice activitate

în domeniul militar top-secret și i-au retras privilegiile. În 1970, Andrei Saharov

devine unul dintre cofondatorii Comitetului pentru drepturile omului din

URSS, apărarea drepturilor omului și a victimelor proceselor politice devenind

preocuparea sa centrală. În 1972, se căsătorește cu Elena Bonner, militantă pentru

drepturile omului. În ciuda presiunii tot mai mari exercitate de guvern, Saharov nu

numai că a activat pentru eliberarea dizidenților din țara sa, ci a devenit unul dintre

cei mai curajoși critici ai regimului și un simbol al luptei împotriva nerespectării

drepturilor fundamentale. Andrei Saharov a fost, în termenii Comitetului care i-a

acordat Premiului Nobel pentru Pace în 1975, „o voce a conștiinței omenirii”. Nu i

s-a permis să meargă la decernarea premiului, însă nici represiunea, nici exilul nu

i-au putut înfrânge rezistența.

2014 Denis Mukwege

2013 Malala Yousafzaï

2012 Nasrin Sotoudeh și Jafar Panahi

2011 Primăvara arabă (Mohamed Bouazizi, Asmaa Mahfouz, Ahmed El Senussi, Razan Zaitouneh și

Ali Ferzat)

2010 Guillermo Fariñas

2009 Memorial (Oleg Orlov, Serghei Kovalev și Ludmila Alexeieva în numele organizației Memorial

și al tuturor celorlalți apărători ai drepturilor omului din Rusia)

2008 Hu Jia

2007 Salih Mahmoud Mohamed Osman

2006 Aleksandr Milinkevici

2005 „Doamnele în alb”, Hauwa Ibrahim și „Reporteri fără frontiere”

2004 Asociația Jurnaliștilor din Belarus

2003 Secretarul General al ONU, Kofi Annan, și întreg personalul Organizației Națiunilor Unite

2002 Oswaldo José Payá Sardiñas

2001 Izzat Ghazzawi, Nurit Peled-Elhanan, Dom Zacarias Kamwenho

2000 ¡Basta Ya!

1999 Xanana Gusmão

1998 Ibrahim Rugova

1997 Salima Ghezali

1996 Wei Jingsheng

1995 Leyla Zana

1994 Taslima Nasreen

1993 Oslobodjenje

1992 Las Madres de Plaza de Mayo

1991 Adem Demaçi

1990 Aung San Suu Kyi

1989 Alexander Dubček

1988 Nelson Rolihlahla Mandela; Anatoli Marcenko (post-mortem)

LAUREAŢII

PREMIULUI SAHAROV

REȚEAUA PREMIULUI SAHAROV (RPS) este alcătuită din

laureații premiului și deputați în Parlamentul European. Rețeaua a fost creată în

2008, cu ocazia celei de a 20-a aniversări a Premiului Saharov. Prin crearea sa, s-a

recunoscut „rolul special al laureaților Premiului Saharov ca ambasadori ai libertății

de gândire”, iar membrii săi „au convenit să intensifice eforturile comune în

sprijinul apărătorilor drepturilor omului din întreaga lume, prin acțiuni întreprinse

împreună de câștigătorii Premiului Saharov sub egida Parlamentului European”.

La cea de a 25-a aniversare a premiului, în 2013, rețeaua s-a întrunit într-o

conferință pentru a discuta evoluția obiectivelor sale. Douăzeci de laureați și

reprezentanți din Africa, Asia, Europa, America Latină și Orientul Mijlociu s-au

întâlnit cu Președintele și deputați din Parlamentul European, cu alți reprezentanți

ai instituțiilor, serviciilor și agențiilor europene, cu ONG-uri, organizații

internaționale, jurnaliști și studenți, pentru un program intensiv de trei zile, în care

figura și decernarea Premiului Saharov 2013, de Ziua mondială a copiilor, primului

laureat copil, Malala Yousafzaï.

Conferința a culminat cu o declarație în care membrii rețelei și-au afirmat sprijinul

comun și individual pentru promovarea și protecția drepturilor omului la nivel

mondial, printr-o serie de acțiuni, printre care implicarea în campanii internaționale

de promovare a drepturilor fundamentale, în cooperare cu societatea civilă și

organizațiile internaționale, inclusiv campania de încetare a violenței împotriva

copiilor și de promovare a educației. Declarația subliniază necesitatea solidarității

și coordonării între apărătorii drepturilor omului, făcând apel la toți membrii

rețelei pentru a acționa ca un sistem mondial de alertă privind încălcările

drepturilor omului. Uniunea Europeană trebuie să își asume un angajament

diplomatic consistent față de apărătorii drepturilor omului prin reprezentanțele

sale din întreaga lume, în special pentru protecția laureaților Premiului Saharov și

a apărătorilor drepturilor omului aflați în situații de risc.

Actualmente, obiectivul rețelei Premiului Saharov este acela de a-și materializa

angajamentele prin acțiuni concrete, vizând o mai mare conștientizare a

problemelor drepturilor omului și a încălcării acestora. Membrii rețelei realizează

și o serie de conferințe Saharov în statele membre ale UE și participă la campanii

internaționale pentru drepturile omului și la evenimente de sensibilizare,

alăturându-și forțele cu cele ale militanților și apărătorilor drepturilor omului din

rândurile societății civile.

2014

DENIS

MUKWEGE

DENIS MUKWEGE este un medic congolez care își dedică viața

reconstruirii organelor și refacerii vieților a zeci de mii de femei și fete congoleze

victime ale violurilor în grup și ale violenței sexuale din timpul războiului în curs

din Republica Democratică Congo.

Născut la Bukavu în 1955, Denis Mukwege a studiat medicina și a înființat secția de

ginecologie din cadrul spitalului din Lemera, din partea de est a R.D. Congo, care a

fost distrus în 1996, în urma izbucnirii războiului. Mukwege s-a refugiat la Bukavu

și a pus bazele unui spital din corturi, construind o nouă secție de maternitate și o

nouă sală de operații, care au fost însă distruse în 1988, în cel de-al doilea război

din Congo.

În ciuda tuturor piedicilor, Mukwege și-a reconstruit spitalul în Panzi, dedicând

foarte mult timp activității sale în cadrul acestuia și asigurând formarea persona-

lului în tratarea femeilor victime ale combatanților, declarate drept „dușman

comun” de către aceștia. De la redeschiderea spitalului în 1999, Mukwege a tratat

peste 40 000 de femei și a primit în îngrijirea sa prima victimă a violului cu răni de

gloanțe la nivelul organelor genitale și al coapselor. Timp de mai multe săptămâni,

zeci de femei s-au prezentat la spital susținând că au fost violate și torturate.

„Am început să mă întreb ce se întâmplă”, a declarat Mukwege pentru BBC. „Nu era

vorba numai despre acte violente de război, ci totul făcea parte dintr-o strategie

[...] mai multe persoane erau violate în același timp, în public; un sat întreg putea fi

violat în cursul nopții. Astfel, nu numai victimele violului erau rănite, ci și întreaga

comunitate, care era forțată să privească. Această strategie obligă cetățenii să își

părăsească satele și să își abandoneze câmpurile, resursele, totul.”

Mukwege este recunoscut la nivel internațional drept expert în tratarea leziunilor

patologice și a afecțiunilor psihosociale cauzate de violențele sexuale. Spitalul din

Panzi acordă asistență medicală și psihologică, iar ulterior femeile sunt ajutate să

își dezvolte noi competențe pentru a se putea întreține, iar fetele primesc sprijin

pentru a își relua studiile. De asemenea, acestora li se oferă sprijin juridic pentru a

intenta acțiuni în justiție împotriva agresorilor.

Mukwege militează în mod susținut pentru drepturile femeilor și combaterea

violențelor care devastează resursele naturale ale Republicii Congo. El însuși a

devenit victimă a acestora în 2011, când mai mulți bărbați înarmați i-au invadat

casa și i-au amenințat fiicele cu arma. Garda sa de corp a fost ucisă, însă Mukwege

a scăpat și s-a refugiat împreună cu familia sa în Suedia și Belgia. În 2013, s-a întors

în R.D. Congo, atunci când un grup de femei, care câștigă mai puțin de un dolar pe

zi, au strâns împreună bani pentru a-i cumpăra biletul de întoarcere.

În prezent, Mukwege este directorul spitalului Panzi, unde și locuiește.

2013

MALALA

YOUSAFZAÏ

MALALA YOUSAFZAÏ este o adolescentă pakistaneză de 17 ani care

a fost împușcată în cap de talibani în 2012, în încercarea de a o împiedica pe ea și

pe alte fete să meargă la școală. Ea a supraviețuit rănilor grave și în 2013 a devenit

cea mai tânără laureată a Premiului Saharov.

A dedicat Premiul „eroilor necunoscuți din Pakistan” într-un gest puternic de

apărare a dreptului fiecărui copil la educație.

„Mulți copii nu au ce mânca, nu au apă să bea și mor de foame pentru a avea

o educație. Este îngrijorător faptul că 57 milioane de copii sunt privați de

educație... Acest lucru trebuie să ne zguduie conștiința”, a declarat Malala în fața

reprezentanților a 28 de țări într-un Parlament plin și, în mod excepțional, în

prezența a aproape tuturor laureaților Premiului Saharov, adunați pentru cea de a

25-a Conferință aniversară a premiului. „Un copil, un profesor, un creion și o carte

pot schimba lumea”.

Lupta Malalei pentru educație a început la vârsta de 11 ani, când a ținut un jurnal

anonim online despre viața unei școlărițe sub regimul taliban în valea Swat din

Pakistan. În 2009, talibanii au decretat închise toate școlile de fete, în timp ce

armata pakistaneză se luptă cu aceștia pentru control. Malala și familia sa au fost

nevoiți să fugă din orașul natal asediat, școala sa fiind distrusă.

Când s-au întors acasă, după ce situația s-a mai îmbunătățit, Malala și tatăl ei,

Ziauddin, director al unei școli de fete, au continuat să pledeze în favoarea educației

fetelor în ciuda amenințărilor. Malala a folosit banii primiți dintr-o donație să

cumpere un autobuz pentru elevi, același autobuz în care a fost împușcată, iar alte

două fete rănite, într-un atac revendicat de talibani.

Malala a supraviețuit și este o susținătoare angajată a educației fetelor, cofondator

al Fondului Malala și membră a Comitetului de criză privind educația tinerilor,

instituit de către Trimisul special al ONU pentru educație pe plan mondial, Gordon

Brown, care estimează că, în ritmul actual, ultima fată va fi școlarizată în 2086, și nu

în 2015 așa cum s-a promis în Obiectivele de dezvoltare ale mileniului.

„În Islam fetele au dreptul de a beneficia de educație. Este datoria și

responsabilitatea fiecărei persoane, indiferent dacă este vorba de un băiat sau de

o fată, să beneficieze de educație și cunoaștere,” spune Malala.

ONU a decis ca ziua de 12 iulie, ziua sa de naștere, să fie Ziua Malalei. În 2014,

aceasta a petrecut-o în Nigeria, întâlnindu-se cu fetele care au evadat din locul

unde fuseseră răpite de organizația Boko Haram din Chibok și cu familiile celor

219 fete aflate încă în captivitate, și solicitând mai multe măsuri din partea

președintelui Jonathan. De asemenea, și-a exprimat solidaritatea cu copiii în

conflictul din Siria și Gaza.

NASRIN SOTOUDEH este o avocată iraniană specializată în drepturile

omului, una dintre puținii apărători ai dizidenților politici arestați în timpul

protestelor în masă din 2009 și în alte cazuri politice și cazuri importante privind

drepturile omului înainte de arestarea sa în 2010.

Când i-a fost decernat premiul în 2012, ea executa o pedeapsă de șase ani de

închisoare și o grevă a foamei în regim de izolare de șapte săptămâni în cunoscuta

închisoare iraniană Evin, în semn de protest față de presiunea judiciară exercitată

asupra familiei sale.

Deși foarte slăbită și într-o stare de sănătate precară, Sotoudeh a găsit puterea

să scrie un mesaj memorabil adresat Parlamentului European, care a fost citit în

numele său la ceremonia de decernare de către prietena și colega sa, Shirin Ebadi,

laureată a Premiului Nobel.

„Povestea drepturilor omului, precum și mecanismele de garantare a acestora au

înregistrat progrese foarte mari, însă concretizarea lor depinde încă într-o mare

măsură de intențiile guvernelor, cei mai mari violatori ai drepturilor omului”. Nasrin

Sotoudeh a identificat încălcarea drepturilor omului ca fiind cauza principală

a valului de revoluții izbucnite în Orientul Mijlociu. Ea le-a transmis apărătorilor

drepturilor omului și prizonierilor politici următorul mesaj: „la fel ca voi, și eu sunt

conștientă de faptul că democrația trebuie să parcurgă un traseu lung și anevoios.”

Aceasta a fost, în mod neașteptat, eliberată în septembrie 2013, inițiativă salutată

de președintele Schulz ca „un important semnal pozitiv emis de către autoritățile

iraniene”, în special președintele nou-ales Rouhani.

În decembrie 2013, ea a întâlnit prima delegație a Parlamentului European care

a vizitat Iranul în ultimii șase ani. Sotoudeh a atras atenția asupra deținuților

politici și a denunțat procesele, organizate mai degrabă în instanțe revoluționare

decât în cele penale, ca lipsite de transparență. Ea a invitat delegația să discute

cu autorităților iraniene cu privire la acest aspect. Delegația a fost informată că

instanțele revoluționare au fost create să judece crime împotriva statului și, prin

urmare, nicio modificare nu este posibilă. Reuniunea a cauzat controverse în

rândul partizanilor liniei dure iraniene, care i-au acuzat pe Sotoudeh și Jafar Panahi

de instigare la rebeliune împotriva statului.

Ea își continuă acțiunile în favoarea drepturilor omului, a libertăților fundamentale

și a drepturilor femeilor. Luptă împotriva interdicției de a-și exercita profesia

de avocat în 2014, o carieră pentru care a luptat timp de mai mulți ani, carieră

începută cu apărarea minorilor împotriva pedepsei cu moartea, o cauză pe care

continuă să o apere.

În iulie 2014, când a izbucnit războiul din Gaza, Sotoudeh a lansat campania Nu

îți mai ucide aproapele pe platformele sociale de comunicare. Ea nu poate vizita

Parlamentul pentru a primi Premiul Saharov sau participa la evenimentele RPS

pentru că are încă interdicție de a părăsi Iranul, dar Shirin Ebadi a reprezenta-o la

conferința din 2013.

Nasrin Sotoudeh intenționează să rămână în Iran și să lupte pentru reformă din

interiorul țării.

2012

NASRIN

SOTOUDEH

2012

JAFAR

PANAHI

JAFAR PANAHI este un cineast căruia i s-a interzis să realizeze filme timp

de 20 de ani.

Un susținător sincer al mișcării iraniene de opoziție intitulată „Mișcarea verde”

și un critic al președintelui Ahmedinajad, el a fost condamnat la șase ani de

închisoare pentru „propagandă împotriva Republicii Islamice”, dar sentința sa

așteaptă încă verdictul de execuție: el nu se află în închisoare, dar ar putea fi închis

în orice moment.

A fost arestat în 2010 în timp ce realiza un film clandestin despre revolta eșuată

a Mișcării Verzi din Iran din 2009. Deși eliberat după trei luni, în urma protestelor

internaționale și a unei greve a foamei, a fost condamnat ulterior la închisoare, i s-a

interzis să mai realizeze filme, să călătorească și să acorde interviuri.

El a mărturisit delegației Parlamentului European care a efectuat o vizită în Iran

în 2013 că mărturia sa și a avocatului său au fost ignorate în timpul procesului,

precum și că sentința fusese stabilită în prealabil. A avertizat delegația că

aspectele legate de drepturile omului sunt uitate pe măsură ce întreaga lume se

concentrează asupra acordului nuclear cu Iranul, și este de părere că în momentul

în care sancțiunile vor fi eliminate, represiunea din Iran va crește. Noua flexibilitate

a conducerii iraniene a fost aplicată numai afacerilor externe, nu și celor interne, a

declarat el, presiunile asupra presei, deținuților și vieții culturale persistând.

Într-un interviu de presă acordat în iulie 2014, în semn de protest față de interdicția

care i s-a impus, a declarat că, interzicându-i-se să mai lucreze, simte că a fost

eliberat dintr-o închisoare mai mică doar ca să fie închis într-una mai mare.

El a încălcat totuși de două ori interdicția de a realiza filme. În 2011 a filmat pelicula

Acesta nu este un film în propria casă din Teheran, în care apare stând la masa

din bucătărie, angajat într-o discuție cu avocatul său și așteptând să fie trimis

la închisoare. În 2014 a mai realizat încă un film, Perdele trase, în care este vorba

despre un scenarist care trăiește singur cu câinele său într-o casă de pe malul mării,

cu perdelele trase.

Panahi nu se consideră drept o persoană politică, ci o persoană dispusă să dezvăluie

nedreptățile. Acesta a denunțat cenzura din Iran și l-a criticat pe președintele

Rouhani pentru că nu și-a îndeplinit promisiunile electorale în acest sens, și a

lansat campania Pas cu pas, cu scopul de a pune capăt pedepsei cu moartea în Iran.

Acesta nu poate vizita Parlamentul, dar a fost reprezentat de fiica sa, Solmaz,

precum și de regizorii Costa Gavras și Serge Toubiana la ceremonia de decernare a

premiilor, și de către Karim Lahidji, președintele Federației Internaționale pentru

Drepturile Omului la conferința RPS din 2013.

2011

MOHAMED

BOUAZIZI

sociale ieșind în stradă împotriva unui guvern corupt, ratei ridicate a șomajului și a

restricțiilor impuse libertății lor.

Bouazizi era încă în viață, în agonie și înfășurat în bandaje din cap până-n picioare,

când regimul autoritar al Președintelui Zine al-Abidine Ben Ali, aflat la putere încă

din 1987, a început să cadă.

Zece zile de la moartea lui Bouazizi, Ben Ali a fost obligat să demisioneze și să

părăsească țara, în timp ce demonstranții au ieșit pe străzile din Tunis, mulți dintre

ei purtând fotografia lui Bouazizi.

Familia sa se consolează cu faptul că moartea sa nu a fost în zadar, dat fiind că actul

său a declanșat așa-numita revoluție populară și a zguduit guvernele despotice

din Tunisia și alte părți din lumea arabă. Acest lucru a crescut gradul conștientizare

în rândul tinerilor din lumea arabă care au înțeles că își pot exprima frustrările

și pot lupta pentru demnitatea lor în fața nedreptății, a corupției și a conducerii

autocrate.

Primăvara arabă și optimismul său incipient au stagnat, iar anumite câștiguri s-au

transformat în pierderi, dar în Tunisia, țara natală a lui Bouazazi, o constituție

democratică a fost aprobată în 2014 și, până la sfârșitul anului, sunt programate să

aibă loc alegeri legislative și prezidențiale.

MOHAMED BOUAZIZI (1984-2011) a fost catalizatorul Revoluției

Iasomiei din Tunisia și o sursă de inspirație pentru mișcarea pro-democratică care

a cuprins Orientul Mijlociu și Africa de Nord în 2011, cunoscută și sub denumirea

de Primăvara arabă.

Bărbat extrem de muncitor, provenind dintr-un mediu sărac, Bouazizi a constituit

principala sursă de venit pentru familia sa încă de la vârsta de 10 ani, vânzând

fructe în piață. A părăsit școala la vârsta de 19 ani pentru a putea oferi sprijin

pentru educația fraților săi mai mici.

A murit la 4 ianuarie 2011, la vârsta de 26 de ani, după ce și-a dat foc în semn de

protest față de un sistem care nu i-a permis să aibă un trai decent. Bouazizi a fost

adesea victima agenților de aplicare a legii care i-au dat amenzi, i-au confiscat

produsele și cântarele, în ultimul incident folosind chiar forța și doborându-l

la pământ. Familia sa consideră că umilința, și nu sărăcia l-a determinat să se

sinucidă prin autoincendiere, după ce a încercat să obțină dreptate, dar a fost

refuzat. Bouazizi și-a turnat combustibil pe tot corpul și apoi și-a dat foc în fața

porții clădirii guvernatorului din orășelul Sidi Bouzid. Cunoscut pentru faptul că

oferea gratuit produse familiilor mai sărace, drama lui a mișcat mulți oameni, iar

fapta sa a generat proteste care s-au răspândit rapid, tunisieni din toate categoriile

ALI FERZAT este un renumit autor sirian de satire politice și caricaturist,

precum și una dintre cele mai cunoscute personalități culturale din lumea arabă.

Născut în Hama în 1941, Ali Ferzat a publicat peste 15 000 de caricaturi în ziarele

siriene și internaționale și a câștigat premii pentru caricaturizarea unor dictatori

precum Muammar Gaddafi și Saddam Hussein, atunci când erau la putere în Libia

și, respectiv, în Irak. Activitatea sa a depășit limitele libertății de exprimare din

Siria, vizând temutele sale forțe de securitate, iar când Primăvara arabă a ajuns

în această țară în 2011, atacurile sale au fost direct îndreptate către personalități

din guvern, în special către președintele Bashar Al-Assad. Sirienii care au protestat

împotriva regimului au fluturat caricaturile sale pe străzi. După ce a publicat o

caricatură cu Al-Assad care încerca să facă autostopul în fața dictatorului libian

Muammar Gaddafi, reprezentat în timp ce încerca să scape la volanul unei mașini

în mare viteză, Ali Ferzat a fost atacat în Piața Umayyad din Damasc și bătut grav

de mai mulți bărbați mascați care, în mod deliberat, i-au rupt mâinile, în timp ce

strigau că trebuie să îl respecte pe președintele Al-Assad și ordinele stăpânilor lui.

După ce a căzut inconștient din cauza loviturilor, a fost târât de-a lungul drumului

de o mașină în care a fost apoi aruncat și din care ulterior a fost împins din nou în

stradă și abandonat aproape fără suflare.

Ali Ferzat nu numai că a putut să își folosească din nou mâinile, dar și-a învins și

frica, devenind unul dintre cei mai direcți critici ai regimului, atât prin declarațiile

sale, cât și prin intermediul artei sale.

Deoarece nu a putut participa la ceremonia de decernare a Premiului Saharov în

2011, urmând un tratament medical în Kuweit pentru traumele suferite, Ali Ferzat

a primit premiul în cadrul dezbaterii publice a rețelei Premiului Saharov care a

avut loc la Parlamentul European în 2012, unde a purtat discuții cu Președintele

Parlamentului European și alți laureați participanți la Primăvara arabă pe tema

revoluției din Siria și a viitorului democrației în urma revoltelor din lumea arabă. În

calitate de laureat al Premiului Saharov, a ținut un discurs în cadrul primei ediții a

Forumului mondial pentru democrație organizat de Consiliul Europei în 2012, an în

care a fost ales de către revista Time ca unul dintre cei mai influenți 100 de oameni

din lume. A câștigat diverse premii pentru drepturile omului și este președintele

asociației arabe a caricaturiștilor.

În 2014, Ferzat a fost vorbitorul principal al rețelei Premiului Saharov în cadrul

festivalului de film pentru drepturile omului One World („O singură lume”) de la

Praga, unde s-a întâlnit cu reprezentanți ai guvernelor, mass-mediei și ONG-urilor,

readucând în centrul atenției, în dezbaterea pe marginea conflictului sirian,

esența tragediei: în acest conflict care s-a soldat cu pierderea a sute de mii de

vieți omenești și strămutarea a milioane de persoane sunt speranțe umane uitate

pentru demnitate și libertate.

2011

ALI

FERZAT

2011

ASMAA

MAHFOUZ

ASMAA MAHFOUZ este militantă pentru drepturile omului și una

dintre cofondatorii mișcării tineretului, intitulată „6 aprilie”. Odată ce Primăvara

arabă a ajuns în Egipt în 2011, ea a sfidat represiunea exercitată de regimul

președintelui Hosni Mubarak împotriva militanților și a postat apeluri adresate

egiptenilor pe diversele platforme de comunicare socială cu îndemnul de a-și

revendica libertatea, demnitatea și drepturile prin proteste pașnice în Piața Tahrir

la 25 ianuarie 2011. Înregistrarea sa video s-a răspândit foarte repede și a inspirat

un val de înregistrări similare care au determinat câteva sute de mii de oameni să

ocupe Piața Tahrir, cerând cu fermitate lui Hosni Mubarak, aflat la putere de 30 de

ani în Egipt, să demisioneze, ceea ce s-a și întâmplat la 11 februarie 2012.

În discursul de acceptare a Premiului Saharov, Asmaa Mahfouz l-a descris ca

aducând „un omagiu eroilor revoluției”. „Acesta este un premiu pentru toți tinerii

egipteni, pentru oamenii care și-au sacrificat viața”, adăugând că „nu îi vom trăda,

vom continua drumul pe care l-au deschis și vrem să ne asigurăm că acest vis se

va îndeplini”.

La dezbaterea rețelei Premiului Saharov, organizată la sediul Parlamentului

European de la Bruxelles și în cadrul primei ediții a Forumului pentru democrație

organizat de Consiliul Europei în octombrie 2012, Asmaa Mahfouz a figurat printre

principalii vorbitori, vorbind despre evoluția situației de după revoluția din Egipt.

În 2014, când Egiptul a votat un fost șef al forțelor armate, Abdel Fattah Al-Sisi,

la președinția țării, după demiterea președintelui islamist Mohammed Mursi în

2013 și o perioadă de guvernare interimară sprijinită de armată, Asmaa Mahfouz

a declarat că a fost supusă din ce în ce mai mult supravegherii, violenței și

amenințărilor. O puternică represiune organizată de autorități, vizând inițial Frăția

musulmană, a fost extinsă pentru a ataca vocile critice și figurile renumite ale

revoluției din 25 ianuarie, în special militanții din mișcarea „6 aprilie”. Mahfouz a

declarat că ea și alți militanți au fost atacați în mass-media ca fiind agenți străini

și amenințări la adresa securității naționale, îndemnându-i pe cetățeni să o atace

verbal pe stradă.

În aprilie 2014, un tribunal egiptean a interzis mișcarea de tineret „6 aprilie”.

Trei dintre liderii mișcării de stânga, Ahmed Maher, Mohamed Adel și Ahmed

Douma, au fost condamnați la pedepse cu închisoarea de trei ani, fiind acuzați că

au participat la proteste ilegale în temeiul noii legi restrictive privind protestele

din Egipt, în timp ce un al patrulea, Alaa Abdel Fattah, a fost condamnat la 15

ani de închisoare, fapt care a tras un semnal de alarmă pentru Președintele PE,

Martin Schulz și însăși Asmaa Mahfouz, care a transmis pe Twitter: „15 ani pentru

participare la proteste? Ce se întâmplă cu cei care au comis crime? Nu va exista

niciodată un stat atâta timp cât acest lucru va continua să se întâmple.”

2011

AHMED

EL ZUBER

EL SENUSSI

AHMED EL SENUSSI, născut în 1934, este deținutul de conștiință din

Libia cu cea mai îndelungată perioadă de detenție. El face parte din familia lui Idris,

singurul rege al Libiei, care a fost demis de colonelul Muammar Gaddafi în 1969.

El Senussi a fost acuzat de conspirație într-o tentativă de lovitură de stat împotriva

lui Gaddafi în 1970 și a petrecut 31 de ani în închisoare, nouă dintre aceștia într-o

celulă de izolare atât de mică, încât nu putea să stea complet vertical în aceasta.

Ahmed El Senussi a fost eliberat în august 2001, alături de câteva zeci de alți

prizonieri politici.

În urma revoltei populare sprijinite de NATO care a dus la răsturnarea dictatorului

libian în 2011, Consiliului Național de Tranziție (CNT) a preluat funcția de guvernare a

țării și El Senussi a devenit membru al acestuia, responsabil de situația prizonierilor

politici. Cu toate acestea, în pofida alegerilor, fărădelegea și instabilitatea au rămas

principala preocupare politică în Libia, cu facțiuni care se luptă pentru control.

Grupul de sprijin de bază al lui El Senussi, din Benghazi, care a fost marginalizat sub

conducerea lui Gaddafi, susține ferm federalismul, care a fost respectat în Libia în

cea mai mare parte a domniei regelui Idris. În 2012, 3 000 de delegați din regiune

s-au întrunit în Benghazi pentru a forma Consiliului de Tranziție din Cyrenaica

(CTC). El Senussi a fost numit președintele acestuia. CTC s-a declarat în favoarea

unui grad înalt de autonomie pentru regiune, dar a afirmat că acceptă CNT ca

simbol al unității țării și reprezentant legitim al acesteia pe scena internațională.

Declarația CTC nu are valoare juridică, iar acesta nu este sprijinit de către miliții,

așa cum este celălalt grup federalist principal cu sediul în Benghazi, Biroul politic al

Cyrenaica, condus de Ibrahim Jadhran, care dorește să formeze un guvern paralel

și de care El Senussi s-a distanţat.

Ahmed El Senussi și liderii de drept ai triburilor pe care îi conduce sprijină

federalismul prin noua constituție.

În cadrul dezbaterii rețelei Premiului Saharov organizate la Parlamentul European

în 2012, Ahmed El Senussi a discutat cu Președinte Schulz, cu Asmaa Mahfouz și

Ali Ferzat despre urmările revoluției și ale conflictului armat din Libia, precum și

despre viitorul democrației în țările arabe după încheierea Primăverii arabe. La

prima ediție a Forumului mondial pentru democrație de la Consiliul Europei, El

Senussi a denunțat lipsa unui guvern efectiv în Libia și a răspuns acuzațiilor de

trădare care i-au fost aduse în urma solicitării unui sistem federal, declarând că

reprezintă o operațiune clară de falsă interpretare a propunerii și de defăimare a

celor care doresc să amelioreze situația. El Senussi a participat la conferința RPS

din 2013.

RAZAN ZAITOUNEH este o jurnalistă și avocată siriană specializată

în drepturile omului care a fost răpită la 9 decembrie 2013 într-o zonă controlată

de rebeli din suburbiile Damascului. Este în continuare dată dispărută, se crede

despre ea că este bine, dar nu se știe încă cine a răpit-o și locul în care se află.

Zaitouneh a denunțat cu curaj cazurile de încălcare a drepturilor omului de către

regimul din Damasc și luptătorii rebeli deopotrivă, în pofida amenințărilor la adresa

ei. A fost răpită împreună cu soțul și colegul ei activist, Wael Hamada, precum și cu

alți doi colegi, poetul și avocatul Nazem Hamadi și fostul prizonier politic Samira

Khalil, din birourile celor două grupuri înființate de ea, Centrul de Documentare

a Violărilor Drepturilor Omului (CDV) și Biroul pentru Dezvoltare Locală și Sprijin

pentru Proiectele de Mică Anvergură (DLSPMA), din Douma.

Zaitouneh este unul dintre cei mai importanți și credibili activiști civili din revoluția

siriană. Răpirea sa este considerată de către comentatorii sirieni ca un episod

marcant în diviziunea care are loc în Siria între forțele civile și extremiști, precum și

un eveniment care a dat o lovitură fatală revoluției siriene.

Familia a făcut apel pentru a obține ajutor internațional în găsirea ei și a colegilor

săi.

„Noi, familia lui Razan Zaitouneh, militantă pentru drepturile omului, avocată,

scriitoare și mai presus de toate o ființă umană, facem această declarație la peste

trei luni de la răpirea deliberată pentru care nimeni nu și-a asumat responsabilitatea

sau emis vreo declarație sau cerere, într-o încercare evidentă de a câștiga timp și

îngrădi libertatea de exprimare a fiicei noastre și a colegilor săi, pentru a-i forța să

se oprească din scris și a-i împiedica să-și exercite dreptul la liberă exprimare,” a

mărturisit familia într-o declarație făcută în aprilie 2014 și publicate de CDV.

Activiști și politicieni din întreaga lume, inclusiv Președintele Schulz, au făcut apel

pentru eliberarea acestora. „În numele Parlamentului European fac apel pentru

eliberarea imediată a acestora... viața i-a fost amenințată de către regimul sirian

și grupurile rebele pentru ceea ce a fost, o tânără femeie curajoasă, care refuză

să facă compromisuri și continuă să lupte în mod pașnic pentru democrație și

libertate în Siria”.

Patruzeci și cinci de ONG-uri, inclusiv laureați ai Premiului Saharov – organizația

„Reporteri fără frontiere” –, au publicat un apel comun pentru eliberarea ei și a

militanților răpiți odată cu ea.

În momentul decernării Premiului Saharov în 2011, ea locuia în clandestinitate,

după ce-și părăsise casa în urma unui raid al agenților de securitate de stat. Partea

sa din bugetul Premiului Saharov a fost dedicată pentru salvarea vieții unui coleg

activist asupra căruia s-a tras dintr-un tanc.

2011

RAZAN

ZAITOUNEH

RĂPITĂ ÎN DECEMBRIE 2013

Doctor în psihologie, jurnalist independent și disident politic cubanez, în

prezent purtător de cuvânt al grupului de opoziție „Unión Patriótica de Cuba”,

GUILLERMO FARIÑAS a inițiat de-a lungul anilor 23 de acțiuni

de grevă a foamei cu scopul de a obține o schimbare politică pașnică și pentru

libertatea de exprimare din Cuba.

Ca jurnalist, acesta a fondat o agenție independentă de presă, Cubanacán Press, cu

scopul de a informa întreaga lume cu privire la soarta deținuților politici din Cuba,

dar, în cele din urmă, a fost forțat de autorități să o închidă.

În februarie 2010, după moartea controversată a lui deținutului Orlando Zapata,

Guillermo Fariñas a inițiat o acțiune de grevă a foamei și a setei care a durat 130 de

zile, cerând eliberarea deținuților politici care s-au îmbolnăvit după mulți ani de

închisoare. Fariñas a încheiat greva doar în iulie 2010, după ce guvernul cubanez a

anunțat eliberarea a 52 de prizonieri politici.

Guillermo Fariñas nu a putut participa la ceremonia de decernare a Premiului

Saharov la Parlamentul European în 2010, deoarece nu a primit permisiunea de a

părăsi Cuba. În iulie 2012, a fost arestat în timp ce participa la funeraliile unui alt

disident cubanez laureat al Premiului Saharov, Oswaldo Payá, fiind deținut doar

pentru scurt timp.

După ce guvernul cubanez a redus restricțiile de călătorie pentru cetățenii

cubanezi și după ce mișcarea „Damas de Blanco” s-a întors în Cuba în urma vizitei

la Parlamentul European în iulie 2013, Guillermo Fariñas s-a adresat Parlamentului

European în cadrul unei ceremonii întârziate în care i s-a decernat Premiul Saharov.

În discursul său de acceptare a premiului, Guillermo Fariñas a declarat „astăzi

mă aflu aici nu pentru că situația s-a schimbat în mod considerabil, ci datorită

realităților din lumea modernă și, mai presus de toate, datorită nesupunerii civice

tot mai mari a cubanezilor, care a forțat regimul «să schimbe ceva pentru ca nimic

să nu se schimbe», după cum afirma legendarul prinț Don Fabrizio din Ghepardul”.

Fariñas a participat activ la conferința RPS din 2013 și la dezbaterea Forumului

pentru democrație în lume privind jurnalismul care oferă soluții în acțiune, în care

a subliniat că jurnaliștii „vor continua să lupte pentru ca oamenii din Cuba să fie la

curent cu cea ce se întâmplă”. În 2014, a fost arestat în repetate rânduri și deținut

pe durate scurte, amenințat cu moartea și izolarea într-un spital psihiatric, bătut

și spitalizat.

2010

GUILLERMO

FARIÑAS

2009

MEMORIAL

Născută în 1927, Alexeieva conduce Grupul și este unul dintre puținii disidenți din

era sovietică încă activ în Rusia modernă, fiind renumită pentru campaniile sale în

favoarea unor procese echitabile pentru disidenți.

Oleg Orlov este unul dintre conducătorii Grupului Memorial încă din 1994 și

membru al Consiliului grupului. În 2014, a adunat dovezi privind răpirile din estul

Ucrainei, din timpul conflictului dintre separatiștii pro-ruși și forțele ucrainene,

descoperind că această practică este similară cu cea privind răpirile pentru care

Grupul Memorial a adunat dovezi timp de decenii, în timpul războaielor din

Cecenia, unde el însuși a fost răpit.

Sergei Kovalev, președintele actual al Grupului Memorial este cunoscut pentru

negocierile din 1995 privind eliberarea a aproximativ 2 000 de oameni luați ostatici

în spitalul din Budennovsk de către rebelii ceceni, singura dată când un atac

terorist din Rusia nu s-a soldat cu moartea în masă a ostaticilor. El a acuzat Rusia de

ingerință în afacerile interne ale Ucrainei și de provocarea unui război civil și și-a

exprimat bucuria să vadă că țările civilizate nu au rămas indiferente ca de obicei,

indiferență pe care, după propriile mărturisiri, Putin a învățat să o exploateze.

Membrii și asociații apropiați ai organizației Memorial au fost amenințați, răpiți

și chiar asasinați de-a lungul anilor. În 2014, Grupul Memorial a fost înregistrat ca

„agent străin” de către autoritățile ruse, după ce au fost introduse amendamente

la legea din 2012 care permite autorităților să înregistreze ca „agenți străini”

ONG-urile care beneficiază de finanțare din afara țării, fără consimțământul

acestora din urmă.

Sute de ONG-uri au fost afectate de aceste lege și nicio organizație guvernamentală

independentă nu a încercat să se înregistreze în mod voluntar ca „agent străin”,

ceea ce în Rusia înseamnă de fapt spion, după cum a declarat în fața Subcomisiei

pentru drepturile omului Kirill Koroteev, jurist cu vechime pentru Grupul Memorial.

Orlov nu a putut să participe la conferința RPS din 2013 pentru că la acel moment

contesta această lege în instanță, însă Grupul Memorial a pierdut atât procesul,

cât și recursul.

Grupul Memorial și alte ONG-uri continuă în prezent această luptă la Curtea

Europeană a Drepturilor Omului. Grupul Moscova-Helsinki a refuzat, de asemenea,

să se înregistreze ca agent străin, Alexeieva declarând că va continua să apere

drepturile omului fără subvenții străine.

Oleg Orlov a adus în discuție tortura în Rusia în dezbaterile publice RPS – festivalul

de film One World („O singură lume”) din 2014, în timp ce Kirill Koroteev a

reprezentat Memorialul la Evenimentul tineretului european.

OLEG ORLOV, SERGHEI KOVALEV și LUDMILA ALEXEIEVA au fost laureații

Premiului Saharov din 2009 în numele organizației Memorial și al tuturor celorlalți apărători ai drepturilor

omului din Rusia.

Această organizație a fost creată în 1988, cu scopul de a monitoriza și de a face publice cazurile de încălcare a

drepturilor omului în statele din fosta URSS. Printre fondatorii săi a fost și Andrei Saharov, care a cofondat, de

asemenea, împreună cu Ludmila Alexeieva, Grupul Moscova-Helsinki.

2008

HU JIA

După ce Parlamentul European i-a acordat disidentului de origine chineză, HU JIA,

Premiul Saharov cu ocazia celei de a 20-a aniversări a premiului, acesta a fost

închis și eliberat pentru faptul că a solicitat efectuarea unei anchete oficiale

privind masacrul din Piața Tiananmen și despăgubirea familiilor victimelor, pentru

militantismul său în domeniul mediului și pentru lupta sa împotriva HIV/SIDA.

În 2014, Hu Jia a fost din nou în arest la domiciliu de mai multe ori. De fapt, încă din

2004 când a depus flori în Piața Tiananmen, el este arestat la domiciliu în fiecare an

în jurul datei de 4 iunie, când se comemorează masacrul din piață. Din 2iulie 2004,

casa sa din Beijing este supravegheată 24 de ore din 24. Uneori nu i se permite să

iasă pentru a cumpăra mâncare și medicamente.

În 2007, a avut curajul să depună mărturie în cadrul unei conferințe telefonice în fața

subcomisiei pentru drepturile omului a Parlamentului European, atrăgând atenția

asupra faptului că un milion de persoane au fost persecutate de departamentul de

securitate națională din China pentru că au luptat pentru drepturile omului, multe

dintre acestea fiind în închisori, lagăre de muncă sau spitale de psihiatrie.

Ca urmare directă a acestui fapt, Hu Jia a fost arestat la 27 decembrie 2007, a fost

acuzat de „instigare la acte subversive împotriva puterii de stat” și condamnat

la 3 aprilie 2008 la trei ani și jumătate de închisoare, concomitent cu refuzarea

drepturilor politice timp de un an.

Când i s-a decernat Premiul Saharov, forțele de securitate ale statului au făcut

presiuni asupra lui să îl refuze.

Hu Jia a acceptat premiul cu curaj, numindu-l un „premiu important pentru China”.

Într-o scrisoare adresată Președintelui Parlamentului European în iulie 2012, Hu Jia

a afirmat că a considerat premiul ca fiind „într-adevăr o mare onoare” care „m-a

încurajat și care a îmbunătățit într-o mare măsură modul în care am fost tratat în

închisoare”.

A fost eliberat în iunie 2011 și, la ieșirea din închisoare, a încercat să creeze o

organizație neguvernamentală pentru drepturile omului, însă membrii acesteia

au fost arestați. În prezent conduce o rețea de cetățeni care se întrunesc într-o

adunare politică. Hu Jia este și coordonator al „avocaților autodidacți”, un grup

informal de consilieri juridici care îi apără pe militanții pentru drepturile omului

din China.

În Declarația rețelei Premiului Saharov, adoptată în 2013 cu ocazia celei de a 25-a

aniversări a Premiului, s-a solicitat autorităților chineze să pună capăt restricțiilor

frecvente impuse laureatului Premiului Saharov, HU Jia. Acesta nu a putut participa

din cauza restricțiilor impuse de către autoritățile chineze asupra libertății sale,

fiind reprezentat de soția sa și de un alt candidat la Premiul Saharov, Zeng Jinyan,

care a subliniat dificultățile cu care se confruntă prizonierii politici și familiile lor.

În 2014, amenințările la adresa lui Hu Jia și hărțuirile la care a fost supus au

escaladat atât de mult, încât acesta consideră că viața sa este în pericol.

Când Parlamentul European i-a decernat în unanimitate Premiul Saharov în 2007,

SALIH MAHMOUD OSMAN oferea de douăzeci de ani asistență

juridică gratuită persoanelor care au fost arestate și torturate în mod arbitrar și

cărora le-au fost încălcate grav drepturile omului în Sudan.

„M-am născut în Darfur, în Jebel Marra. Am profesat ca avocat în Darfur, în Sudan,

timp de mulți ani. Am fost închis și torturat din cauza activității mele. Membrii

propriei mele familii au fost torturați și expulzați de către milițiile din Darfur.

Timp de mulți ani, în activitatea mea, am reprezentat drepturile a mii de oameni

care au avut nevoie de ajutorul meu în instanțele de judecată. Am văzut mii de

oameni torturați, am văzut sute de femei și fete care au fost victime ale abuzurilor

sexuale”, a mărturisit Salih Osman Parlamentului European în momentul acceptării

premiului.

Salih Osman a catalogat crimele care au fost comise și s-a implicat activ în

protejarea a 3,2 milioane de sudanezi strămutați din casele lor din cauza

conflictelor constante din Sudan.

El continuă să atragă atenția asupra conflictului care durează de mai bine de un

deceniu, din momentul în care a izbucnit în Jebel Marra în 2003, conflict descris

de ONU ca una dintre cele mai dezastruoase situații umanitare din lume. În pofida

presiunii internaționale intense și a încercărilor de mediere, încă nu a fost semnat

un acord de pace amplu, care să includă toate părțile aflate în conflict, iar grupurile

de insurgenți sunt acum unite și au un program național din ce în ce mai important.

Salih Osman subliniază faptul că nu numai că nu s-au găsit soluții pentru cauzele

care au declanșat războiul, printre care se numără deposedarea de terenuri și

marginalizarea politică, dar că acestea au fost agravate de alte cerințe neîndeplinite

de aliniere a legilor naționale la standardele internaționale și de garantare a

independenței justiției.

Salih Osman, care a fost membru al opoziției Parlamentul sudanez în perioada

2005-2010, este un susținător fervent al Tribunalului Penal Internațional (TPI)

pentru că, după cum a declarat în fața reprezentanților instituțiilor UE, a TPI și a

două sute de organizații ale societății civile în cadrul Forumului UE-ONG în calitate

de laureat al Premiului Saharov, „populația africană nu are acces la justiție și căi de

atac în lipsa unui sistem judiciar adecvat în Africa”.

În cadrul conferinței RPS din 2013, el a pledat pentru denunțarea impunității și a

torturii în declarația finală.

2007

SALIH MAHMOUD

MOHAMED OSMAN

2006

ALEKSANDR

MILINKEVICI

ALEKSANDR MILINKEVICI este liderul mișcării de opoziție

democratice pentru libertate din Belarus, care a avut curajul să conteste ultima

dictatură din Europa, după cum declara Josep Borrell Fontelles, Președintele

Parlamentului European din acea perioadă, cu ocazia decernării Premiului Saharov.

Om de știință, Milinkevici a fost ales candidat comun la alegerile prezidențiale din

partea Opoziției Democratice Unite în octombrie 2005, pledând pentru un viitor

cu adevărat democratic și prezentându-se ca o alternativă reală la autoritarismul

președintelui Lukașenko, a cărui victorie a fost îndelung criticată de opoziția din

Belarus și din străinătate pentru fraudă electorală. După contestarea rezultatului

alegerilor, Milinkevici a fost arestat sub diferite pretexte, fără a i se aduce însă

acuzații.

Aleksandr Milinkevici nu a candidat la alegerile prezidențiale din 2010 deoarece

a considerat că reglementările naționale privind alegerile nu au fost modificate

astfel încât să asigure alegeri echitabile, libere și transparente. Lukașenko a rămas

la conducere, iar situația drepturilor omului din Belarus s-a deteriorat și mai mult

după alegerile din 2010, odată cu intrarea în vigoare a unei legi care incriminează

comportamentul considerat critic la adresa statului, în timp ce reducerea la tăcere

și deținerea jurnaliștilor, militanților și a altor critici ai regimului actual continuă.

Militanții societății civile se tem că ar putea fi adoptată o lege privind „agenții

străini”, similară celei din Rusia, deși Lukanșenko pare să se distanțeze de Kremlin

după ce Rusia a anexat Crimeea în 2014.

Milinkevici a salutat faptul că, într-un discurs din iulie 2014, Lukanșenko a utilizat,

în mod neașteptat, limba belarusă, deși vorbește de obicei în rusă, însă a declarat

pentru BBC că „până acum aceasta este doar o tendință, nu o strategie”.

În calitate de laureat al Premiului Saharov, Milinkevici este consultat în mod

periodic de organele Parlamentului European responsabile de relațiile cu Belarus

și a participat la evenimentele RPS, inclusiv la conferința RPS din 2013.

În dezbaterea RPS din Lituania cu Berta Soler, autoritățile naționale și membri ai

Parlamentului European și ai celui lituanian, Milinkevici a denunțat intimidarea

permanentă și actele de umilire dirijate de autorități împotriva apărătorilor

drepturilor omului din Belarus. Și-a declarat sprijinul pentru o integrare europeană

mai puternică pentru Belarus și pentru un dialog critic și constructiv cu autoritățile

belaruse. Dialogul a reprezentat, de asemenea, un element-cheie în intervențiile

lui Milinkevici din cursul dezbaterilor publice din cadrul RPS – festivalul de film One

World („O singură lume”), organizate la Parlamentul European. Acesta a susținut că

UE trebuie să își asume un angajament mai important în ceea ce privește Belarusul

pentru a contribui la realizarea unei mai mari libertăți. În opinia sa, Belarus are

nevoie de sprijin economic și acest lucru ar putea fi folosit ca o contrapondere

pentru a forța Belarusul să dialogheze cu UE, inclusiv pe tema drepturilor omului.

2005

DOAMNELE

ÎN ALB

În 2013, reprezentantele mișcării „Damas de Blanco” au avut în cele din urmă

posibilitatea de a accepta personal Premiul Saharov care le-a fost decernat

în 2005. Președinta Berta Soler și reprezentantele Belkis Cantillo Ramirez și Laura

Maria Labrada Pollán, fiica îndrăgitei cofondatoare a mișcării, Laura Pollán, care a

murit în 2011, au primit autorizația de a pleca din Cuba după ce, în luna ianuarie,

autoritățile cubaneze au redus restricțiile de călătorie impuse cetățenilor, și s-au

adresat Parlamentului, care le-a apreciat pentru curajul și angajamentul lor față de

cauza drepturilor omului.

Berta Soler a comparat Premiul Saharov cu un „scut” care va proteja mișcarea

„Damas de Blanco” la întoarcerea în Cuba.

La scurt timp după ceremonia de decernare a Premiului Saharov, „Damas de

Blanco” și alți disidenți, inclusiv laureatul din 2010, Guillermo Fariñas, au înființat

Platforma Internațională pentru Drepturile Omului din Cuba.

Berta Soler a reprezentat mișcarea „Damas de Blanco” în 2013 la conferința rețelei

Premiului Saharov (RPS) unde, împreună cu Guillermo Fariñas și fiica lui Oswaldo

Payá, a îndemnat rețeaua să ceară eliberarea deținuților politici și de conștiință

din Cuba și din alte părți ale lumii. Ea a participat de asemenea la o dezbatere RPS

în Lituania împreună cu Aleksandr Milinkevici și a cerut UE în repetate rânduri ca

toate acordurile cu Cuba să includă o condiție privind drepturile omului.

DOAMNELE ÎN ALB sau „DAMAS DE BLANCO”

în spaniolă, sunt un grup format în mod spontan în Cuba în 2003, ca reacție la

detenția a 75 dintre soții și rudele lor în cursul Primăverii negre din Cuba, o acțiune

de represiune violentă dirijată de către regimul cubanez împotriva militanților

pentru democrație. Ele au organizat proteste de stradă și au trimis numeroase

scrisori autorităților cubaneze, în care au solicitat eliberarea deținuților, dar la care

nu au primit nici măcar un singur răspuns.

Doamnele în alb nu au renunțat, au continuat protestele, obținând până la urmă

rezultate: ultimele două persoane reținute în cursul Primăverii negre au fost

eliberate în martie 2011. Cei mai mulți dintre prizonieri au acceptat exilul în Spania,

dar un număr restrâns a rămas în Cuba, continuând să lupte în condiții grele și cu

numeroase costuri personale alături de neobositele „Damas de Blanco”.

Participantele la mișcarea „Damas de Blanco” își continuă marșul cu flori pe străzile

din Havana în fiecare zi de duminică după slujbă și continuă să lupte pentru

dreptate socială în Cuba comunistă. Din ce în ce mai multe femei s-au alăturat

mișcării în ciuda dificultăților de comunicare și a agresiunilor fizice, a detențiilor

și a hărțuirii psihologice la care sunt supuse. Aproximativ o sută de participante

au fost deținute temporar în iulie 2014, un arest de o amploare neobișnuită care

i-a făcut pe ceilalți disidenți să concluzioneze că numărul lor din ce în ce mai mare

reprezintă în prezent o amenințare la adresa regimului cubanez.

© A

FP Im

ageF

oru

m

2005

HAUWA

IBRAHIM

Avocată șaria, HAUWA IBRAHIM s-a născut în 1967 într-o familie

musulmană dintr-un sătuc sărac din statul Gombe, în nordul Nigeriei.

A fost forțată să se căsătorească la vârsta de zece ani, dar fiind un copil încăpățânat

și inspirată de convingerea mamei ei că educația este singura modalitate de a ieși

din sărăcie, a fugit de acasă la un internat de fete pentru a-și continua educația. A

devenit prima femeie avocat din statul său.

Când legea șaria a fost introdusă în doisprezece state din nordul Nigeriei în

1999, Hauwa Ibrahim a început să practice ceea ce poate fi descris ca o activitate

extraordinară, și anume aceea de a reprezenta femeile condamnate la moarte prin

lapidare pentru adulter și copiii condamnați la amputarea membrelor pentru furt,

printre altele. A apărat, uneori gratuit, peste 150 de persoane, salvând viețile lui

Amina Lawal, Safiya Hussaini, Hafsatu Abubakar și ale multor altor persoane. La

început, ca femeie, nu avea dreptul să vorbească într-o instanță șaria sau să se

adreseze în mod direct judecătorului, ci trebuia să-și înmâneze notițele colegilor

bărbați. În prezent este chemată în instanță doar în cazurile dificile sau cele care

necesită o autoritate în domeniu, întrucât faima ei a crescut, iar atitudinile față

de modul de aplicare a legii șaria, inițial incontestabil, s-au schimbat, guvernatorii

de stat refuzând să semneze condamnări la moarte, care între timp au devenit

nepopulare.

Ca rezultat al experienței sale, în 2014, a fost numită de președintele Jonathan

să facă parte din Comisia prezidențială de anchetă, constituită pentru a ajuta

la localizarea celor 219 fete răpite de grupul terorist Boko Haram din Chibok, în

nordul Nigeriei.

Hauwa Ibrahim a cerut sprijin internațional cu scopul de a găsi o soluție pentru

această situație tragică, inclusiv din partea Parlamentului European și a Congresului

SUA și măsuri mai ferme pentru a combate violența împotriva femeilor, sărăcia

extremă, rata ridicată a șomajului și lipsa oportunităților din regiunile în care

religia și extremismul religios devin un drog periculos pentru persoanele fără

speranță.

Hauwa Ibrahim consideră cu convingere că educația tuturor copiilor începe acasă,

lângă mama lor, și că astfel educarea fetelor va ameliora societatea în ansamblul

ei. Ea și-a investit banii câștigați la decernarea Premiului Saharov într-un fond

și utilizează dobânda pentru acesta pentru educarea copiilor săraci din nordul

Nigeriei, plătind taxele școlare și cumpărând direct materiale, pentru ca acești

copii să își poată continua studiile.

A participat în mod activ la conferința RPS din 2013, a dezbătut drepturile copiilor

în cadrul RPS – festivalul de film One World („O singură lume”) și a ținut o prelegere

Saharov în Irlanda.

2005

REPORTERI

FĂRĂ FRONTIERE

RFF publică anual clasamentul mondial al libertății presei. Clasamentul din 2014

acoperă 180 de țări și identifică impactul negativ al conflictelor asupra libertății

de informare și protagoniștilor săi. Siria este menționată drept un exemplu extrem

în acest sens, cu un impact negativ și asupra libertății presei din țările învecinate,

conflictele fiind totodată cauza deteriorării grave a situației privind libertatea

presei în Mali și Republica Centrafricană. În Iran, RFF declară că noul președinte,

Hassan Rouhani, nu și-a ținut promisiunile făcute pentru îmbunătățirea libertății

de informare.

În calitate de laureată a Premiului Saharov, organizația „Reporteri fără frontiere”

a reunit alți laureați și a coordonat o serie de activități. În 2013, reprezentanții

RFF au participat în mod activ la conferința RPS. În 2014, reprezentantul la UE al

RFF, Olivier Basille, a adus în discuție conflictul și libertatea presei din Ucraina în

cursul dezbaterilor din cadrul festivalului de film One World („O singură lume”),

și a discutat cu tinerii studenți participanți la Evenimentul tineretului european,

îndemnându-i să nu se teamă de non-anonimat atunci când se confruntă cu

probleme care necesită curaj.

„REPORTERI FĂRĂ FRONTIERE” RFF este o organizație

neguvernamentală internațională cu sediul în Franța, care luptă pentru libertatea

de informare în toate colțurile lumii.

Pentru „Reporteri fără frontiere” (RFF) libertatea de exprimare și de informare va

fi întotdeauna cea mai importantă libertate a oamenilor de pretutindeni și baza

oricărei democrații. Organizația susține că „dacă jurnaliștii nu au libertatea de a

raporta faptele, de a denunța abuzurile și de a alerta publicul, atunci cum vom

putea face față unor probleme legate de copiii-soldați, cum vom putea apăra

drepturile femeilor sau proteja mediului?”

Organizația „Reporteri fără frontiere” monitorizează și denunță permanent

atacurile împotriva libertății de informare din întreaga lume, luptă împotriva

cenzurii și a legilor menite să limiteze libertatea de informare, sprijină moral și

financiar jurnaliștii persecutați și familiile acestora și oferă asistență materială

corespondenților de război pentru a le îmbunătăți siguranța. Pentru a ocoli

cenzura, site-ul lor publică, din când în când, articole care au fost interzise în țara

lor de origine sau găzduiește ziare ale căror redacții au fost închise în țara lor de

origine, servind astfel drept forum pentru jurnaliștii reduși la tăcere de autoritățile

din țările lor. Pentru a asigura trimiterea în judecată a celor care ucid și torturează

jurnaliști, din anul 2002 rețeaua oferă victimelor asistență juridică și le reprezintă

în instanță.

Decernează anual două premii, Premiul Reporterilor fără frontiere și Premiul

Netizen, cu scopul de a recunoaște și omagia bloggerii, jurnaliștii și mass-media

din întreaga lume.

2004

ASOCIAȚIA

JURNALIȘTILOR

DIN BELARUS

ASOCIAȚIA JURNALIȘTILOR DIN BELARUS AJB

reprezintă peste o mie de profesioniști care lucrează în condiții extrem de dificile

pentru a proteja drepturile jurnaliștilor și care sunt adesea victime ale intimidării,

hărțuirii, urmăririi penale și expatrierii.

Dedicarea manifestată de AJB în favoarea libertății de exprimare și a promovării

jurnalismului independent și profesionist în Belarus reprezintă o sursă de

inspirație. AJB depune eforturi pentru a sensibiliza publicul în ceea ce privește

dreptul constituțional la libertatea de informare și la modul în care oamenii își

pot exercita drepturile. AJB apără drepturile jurnaliștilor, în special în perioade

de criză, cum ar fi evenimentele violente care au urmat alegerilor prezidențiale

contestate din 2010.

AJB urmărește să liberalizeze normele juridice privind mass-media și încurajează

jurnalismul etic și de înaltă calitate. Încă de la înființarea sa, AJB a fost o asociație

de mare importanță pentru presa independentă din Belarus, urmărind în principal

să furnizeze publicului informațiile cele mai obiective, veridice, ample și oportune.

Deși s-au depus eforturi imense pentru a îmbunătăți situația mass-mediei din

Belarus, aceasta încă este departe de a fi favorabilă. Legea belarusă privind mass-

media din 2009 le permite autorităților să închidă mijloacele de comunicare în

masă a căror atitudine o consideră prea critică. Pentru a putea desfășura activități

în Belarus, mass-media străină trebuie să obțină o licență, iar colaborarea cu

aceasta fără acreditare este un obstacol pentru jurnaliștii locali, care primesc

avertismente din partea KGB și a Parchetului dacă sunt descoperiți. Codul penal

conține încă articole care sancționează defăimarea înalților funcționari. Mijloacele

de comunicare în masă independente au de suferit de pe urma discriminării

economice, întrucât cele mai mari întreprinderi poștale, tipografice și de

distribuție sunt administrate de stat și pot refuza să furnizeze servicii mass-mediei

cu o atitudine critică.

AJB și membrii săi continuă însă să își desfășoare activitatea neabătuți, Ales Bialațki,

nominalizat la Premiul Saharov și fondator al Centrului pentru Drepturile Omului

„Viasna” și unul dintre cei mai cunoscuți deținuți politici din Belarus mulțumind

în mod public președintei asociației, Zhanna Litvina. Ales Bialațki a fost eliberat

din închisoare înainte de termen, în iunie 2014, și s-a bucurat de sprijin național și

internațional și de o atenție constantă a jurnaliștilor față de cazul său. El a declarat

că jurnaliștii nu scriu atât despre el, cât despre ceea ce se întâmplă cu drepturile

civile și politice ale unei întregi națiuni.

Zhanna Litvina a reprezentat AJB la conferința rețelei Saharov, care a sărbătorit în

2013 cea de a 25-a aniversare a Premiului Saharov.

Odată cu izbucnirea violențelor în statul vecin, Ucraina, în 2014 și încarcerarea

unuia dintre membrii săi, AJB a denunțat actele de violență împotriva jurnaliștilor

din Crimeea, afirmând că cei care folosesc violența împotriva jurnaliștilor

demonstrează o dorință clară de „a împiedica difuzarea informațiilor nedorite de

anumite cercuri politice”.

Prin decernarea Premiului Saharov ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE în 2003, Parlamentul European a recunoscut eforturile depuse de ONU

în favoarea păcii, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Premiul Saharov a omagiat în special personalul Organizației Națiunilor Unite care

lucrează neobosit, adeseori în condiții dificile, pentru asigurarea păcii mondiale.

Premiul a fost decernat în special în memoria lui Sérgio Vieira de Mello, Înaltul

Comisar pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite și unul dintre

reprezentanții cei mai de seamă ai ONU care, ca trimis special al lui Kofi Annan în

Irak, s-a numărat printre victimele atacului din 2003 împotriva sediului ONU din

Bagdad.

Kofi Annan a fost cel de al șaptelea Secretar General al Organizației Națiunilor Unite,

ocupând această funcție în perioada 1997-2006 și fiind primul secretar general

ales din rândul personalului ONU. A militat în permanență pentru drepturile

omului, statul de drept, Obiectivele de dezvoltare ale mileniului și pentru Africa și

a încercat să aducă ONU mai aproape de publicul mondial prin crearea de legături

cu societatea civilă, sectorul privat și alți parteneri.

În 2005, Kofi Annan a prezentat Adunării Generale a ONU raportul intitulat „Mai

multă libertate”, în care și-a subliniat viziunea cu privire la o reformă amplă și

cuprinzătoare a ONU. Aceasta a avut drept rezultat, printre altele, crearea în

martie 2006 a noului Consiliu pentru Drepturile Omului, care a înlocuit vechea

Comisie pentru Drepturile Omului, cu scopul de a consolida mecanismele

organismului mondial în vederea promovării și protejării drepturilor fundamentale

și de a lua măsuri împotriva autorilor actelor grave de încălcare a drepturilor

omului.

După încheierea, în 2007, a două mandate de Secretar General al ONU, Kofi Annan

s-a implicat în mai multe organizații axate pe probleme mondiale și africane,

inclusiv propria Fundație Kofi Annan. Din 2013, este președintele Consiliului

bătrânilor, un grup format din lideri mondiali, creat de Nelson Mandela în 2007.

În 2012, el a exercitat funcția de trimis special comun al Organizației Națiunilor

Unite și al Ligii Statelor Arabe în Siria, cu scopul de a găsi o modalitate de

soluționare a conflictului sirian, dar a demisionat din această funcție, numind-o

„misiune imposibilă”. Acesta este de părere că comunitatea internațională nu are

curajul să ia măsuri concrete la fața locului. El a făcut apel la un grup principal de

țări să depună eforturi comune pentru a ajuta Irakul și Siria să găsească o soluție

la conflictele actuale.

2003

SECRETARUL GENERAL AL ONU,

KOFI ANNAN,

ȘI ÎNTREG PERSONALUL

ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE © U

N P

ho

to/S

erg

ey B

erm

enie

v

2002

OSWALDO JOSÉ

PAYÁ SARDIÑAS

OSWALDO JOSÉ PAYÁ SARDIÑAS (1952-2012) este cel mai

cunoscut fondator al Proiectului Varela, o campanie care sprijină organizarea

unui referendum pe tema elaborării unei legislații care să garanteze drepturile

civile, alegeri libere pluraliste, eliberarea tuturor prizonierilor politici și reforme

economice și sociale în Cuba.

Fiind un reformator activ încă din tinerețe, Oswaldo José Payá Sardiñas a fost

persecutat și condamnat în repetate rânduri pentru criticile sale aduse politicilor și

nedreptăților comise de Fidel Castro, însă acest lucru nu l-a împiedicat să fondeze,

în 1988, Mișcarea Creștină de Eliberare care, în prezent, este una dintre cele mai

mari mișcări de opoziție în Cuba. În 1990, Oswaldo Payá a făcut apel la dialog

național și a început să strângă 10 000 de semnături pentru transformarea unei

propuneri civice în lege.

În 1997, el a creat ambițiosul Proiect Varela, susținut de mii de cubanezi, dar

blocat de o contra-inițiativă a autorităților cubaneze, care stabilea ca permanent

caracterul socialist al statului cubanez, contra-inițiativă care pretindeau că a fost

aprobată prin plebiscit.

Numeroși militanți ai Proiectului Varela au fost închiși în timpul Primăverii negre

din 2003, însă Payá nu a renunțat. În 2008, a prezentat Adunării Naționale un

proiect de lege pentru amnistierea deținuților politici, iar în 2010 a lansat Foro

Todos Cubanos.

Nu a fost niciodată închis, însă familia sa spune că a primit mai multe amenințări

cu moartea. La 22 iulie 2012, Oswaldo Payá și-a pierdut viața într-un accident de

mașină suspect în Cuba. Președintele Parlamentului European, Martin Schulz,

și-a exprimat convingerea că „ideile lui Oswaldo Payá vor supraviețui, deoarece

activitatea și devotamentul lui au inspirat o întreagă generație de militanți

cubanezi care i-au urmat exemplul în promovarea libertăților politice și a

drepturilor omului”.

Mișcarea Creștină de Eliberare continuă să solicite elucidarea circumstanțelor

morții sale. Familia sa a respins varianta oficială a unui accident rutier. Fiica sa,

Rosa Maria, pledează pentru efectuarea unei anchete internaționale imparțiale

asupra morții tatălui ei în fața Consiliului ONU pentru Drepturile Omului și a altor

organizații internaționale și a denunțat persecuția și amenințările la care agenții

de securitate ai statului i-au supus familia. În iunie 2013, membrii familiei Payá s-au

mutat temporar în SUA.

Fiica sa, Rosa Maria Payá, a participat la cea de a 25-a conferință aniversară a

premiului Saharov, la Parlamentul European, cerând, în declarația finală, „o

anchetă asupra morții lui Oswaldo Payá, laureat al Premiului Saharov 2002”.

În 2014, familia s-a întâlnit cu Papa Francisc, sperând că acesta va susține un

referendum pentru alegeri libere în Cuba.

2001

IZZAT

GHAZZAWI

IZZAT GHAZZAWI (1952-2003) a fost un scriitor și profesor palestinian

ale cărui scrieri s-au concentrat asupra tulburărilor și suferințelor cauzate de

ocupația israeliană a teritoriilor palestiniene și asupra suferinței sale personale.

Viața i-a fost marcată de asasinarea, în 1993, a fiului său Ramy, în vârstă de 16 ani,

de către armata israeliană. Ramy a fost ucis în curtea școlii, în momentul în care

acorda ajutor unui prieten rănit. În ciuda acestei tragedii, Izzat Ghazzawi a urmărit

întotdeauna dialogul politic și cultural cu poporul israelian.

Născut din părinți refugiați, într-o familie numeroasă care a fugit în Cisiordania

în 1948, Izzat Ghazzawi a scris prima piesă de teatru la vârsta de 13 ani. A obținut

diplomă de masterat în domeniul literaturii americane și britanice și a lucrat

ca profesor la Universitatea din Birzeit. A fost președintele Uniunii scriitorilor

palestinieni, a scris romane și povestiri, a fost critic literar și a organizat și prezidat

prima Conferință internațională a scriitorilor din Palestina (1997).

Izzat Ghazzawi a fost și membru al Biroului Executiv al Consiliului Palestinian

pentru Justiție și Pace. Ghazzawi a fost închis și condamnat în mai multe rânduri

de către autoritățile israeliene pentru activitățile sale politice. Cel mai greu de

suportat în aceste perioade a fost separarea de familia sa, în special de cei șase

copii, pe care îi putea vedea doar câte doi, câte 30 de minute o dată la 15 zile.

O întâlnire cu scriitori israelieni la Ierusalim, în 1992, cu privire la care fusese inițial

destul de sceptic, s-a dovedit a fi un punct de cotitură al carierei sale. Din acel

moment a început să-și privească colegii israelieni ca parteneri în construirea

viitorului, în care palestinienii și israelienii să fie egali în toate privințele.

La decernarea Premiului Saharov în 2001, Nicole Fontaine, Președinta

Parlamentului European la acea dată, i-a adus un omagiu lui Izzat Ghazzawi pentru

că „a promovat neobosit pacea și dialogul între poporul israelian și cel palestinian.

Entuziasmul dumneavoastră nu s-a atenuat niciodată, în pofida detenției și a

cenzurii și, mai grav decât orice, a pierderii tragice a fiului dumneavoastră, Ramy,

în vârstă de 16 ani”.

La Parlamentul European, Ghazzawi a pledat pentru puterea reparatoare pe care o

putem găsi în noi atunci când „suntem capabili să ne înțelegem reciproc nevoile”. 1

La scurt timp după moartea fiului său, a publicat, împreună cu scriitorul israelian

Abraham B. Yehoshua și fotograful Oliviero Toscani, o carte despre relațiile dintre

palestinieni și israelieni, care a devenit un mare succes.

Izzat Ghazzawi a murit la 4 aprilie 2003.

1 25 de ani de Premiu Saharov: Parlamentul European pentru libertatea de gândire, Centrul de arhive și documentare, Jurnalele Cardoc, nr. 11, noiembrie 2013, p. 112.

2001

NURIT

PELED-ELHANAN

Israeliancă născută în 1949, NURIT PELEDELHANAN este lector

universitar și scriitoare. În 1997, Smadar, fiica sa în vârstă de 13 ani, a fost ucisă

într-un atac sinucigaș al unui palestinian în Ierusalimul de Vest.

„Fetița mea a fost ucisă doar pentru că era de origine israeliană de către un tânăr

atât de oprimat și de înrăit încât a ajuns să comită suicid și crimă numai pentru că

era palestinian. Amândoi sunt victimele ocupației de către israelieni a Palestinei.

Acum sângele lor este amestecat pe pietrele Ierusalimului care întotdeauna a fost

indiferent la vărsarea de sânge”. Nurit Peled-Elhanan nu le-a permis autorităților

israeliene și nici prim-ministrului să participe la funeralii.

Fiică a celebrului general Matti Peled, renumit pentru eforturile pacifiste și

progresiste, Nurit Peled a devenit un simbol al israelienilor care luptă împotriva

ocupației și pentru libertatea Palestinei.

De asemenea, ea este foarte dedicată schimbării mentalității societății israeliene,

în special a tinerei generații. Ultima sa carte, intitulată Palestine in Israeli School

Books: Ideology and Propaganda in Education („Palestina în manualele școlare

israeliene: ideologie și propagandă în domeniul educației”), atrage atenția asupra

faptului că învățământul în școlile israeliene pare să încline mai degrabă înspre

rasism decât înspre toleranță și diversitate. Nurit Peled-Elhanan a criticat dur

liderii mondiali, inclusiv pe George Bush, Tony Blair și Ariel Sharon, pentru că „și-au

îmbolnăvit cetățenii de o frică oarbă de musulmani”.

Nurit Peled-Elhanan este co-inițiatoarea Tribunalului Russell, un tribunal popular

internațional înființat în 2009 pentru a analiza rolul și complicitatea terților în

încălcările dreptului internațional comise de Israel împotriva poporului palestinian.

În 2013, a participat activ la conferința rețelei Premiul Saharov, atrăgând atenția

în repetate rânduri asupra suferinței copiilor în conflict și sub ocupație. Dup

izbucnirea războiului în Gaza, în 2014, Nurit Peled-Elhanan s-a exprimat în

media și online: „Vă scriu din gura iadului. Genocid în Gaza, pogrom și masacre

în Cisiordania, panica bombardamentelor în Israel... Lansez un apel către UE să

utilizeze toate instrumentele diplomatice și economice de care dispune pentru

a-mi salva țara de la acest abis al morții și a disperării pe care îl trăim... și să redea

viața evreilor și palestinienilor deopotrivă”.

Când a fost nominalizat pentru premiu, DOM ZACARIAS KAMWENHO era președintele Comitetului Interconfesional pentru Pace

din Angola (COIEPA), un organism ecumenic care a reunit Conferința Episcopală

Catolică din Angola și São Tomé, al cărei președinte era, Alianța Evanghelică

din Angola și Consiliului Bisericilor creștine din Angola. Parlamentul European

a apreciat fermitatea, imparțialitatea și pledoaria sa insistentă pentru pace,

democrație și drepturile omului în Angola, Dom Kamwenho criticând fără teamă

ambele părți, atât Mișcare populară pentru Eliberarea Angolei (MPLA), cât și

grupul rebel Unita, în cei 27 de ani război civil pe care i-a cunoscut Angola după

declararea independenței față de Portugalia, în 1975.

Până la sfârșitul anilor ’90, încurajat de eforturile liderilor bisericii și ale diverselor

organisme ale societății civile în direcția „reconcilierii naționale generale”,

poporul angolez a redevenit conștient de necesitatea de a lupta pentru pace și

pentru drepturile omului. Arhiepiscopul Zacarias Kamwenho s-a numărat printre

promotorii acestei mișcări pentru pace.

Zacarias Kamwenho s-a născut în Chimbundo (Huambo, Angola) în 1934, a fost

hirotonit în 1961 și a fost numit arhiepiscop de Lubango în 1995. El și-a exprimat

viziunea fermă, imparțială și hotărâtă în fața tuturor părților implicate în conflict,

în încercarea de a obține o pace durabilă prin dialog politic.

Acordul de încetare a focului din 2002, după uciderea liderului Unita, Jonas

Savimbi, negocierile pentru pace și climatul general de susținere a procesului

de democratizare pot fi în mare măsură atribuite campaniei conduse de Dom

Zacarias Kamwenho și de alți lideri ai bisericii sau ai societății civile. În 2003,

arhiepiscopul Zacarias Kamwenho a demisionat din funcția de președinte al

Conferinței Episcopilor din Angola și São Tomé, dar a continuat să contribuie activ,

prin dioceza sa și prin Comisia Ecumenică pentru Pace din Angola, la instituirea

democrației, la respectarea libertăților fundamentale și a drepturilor omului, la

instaurarea statului de drept și a reconcilierii naționale durabile. În 2007, acesta

a declarat că „în ultimii doi ani în special, încurajat și reprezentat de eforturile

liderilor bisericii și ale diverselor organisme ale societății civile, poporul angolez

a redevenit conștient de necesitatea de a lupta pentru pace și pentru drepturile

omului, luptă care are ca scop suprem realizarea reconcilierii naționale generale”.

În noiembrie 2013, a participat la conferința rețelei Premiului Saharov.

2001

DOM ZACARIAS

KAMWENHO

2000

¡BASTA

YA!

Membrii grupării BASTA YA! și-au riscat viața în lupta împotriva

terorismului. Singura „armă” de care aceștia au dispus a fost mobilizarea pașnică

a populației pentru protecția libertăților lor fundamentale. Pe parcursul mai

multor ani, în Țara Bascilor, libertățile fundamentale și drepturile omului au fost

amenințate de practicile teroriste ale ETA și ale altor grupări asemănătoare. Mii de

oameni au căzut victimă intimidării, extorcării, șantajului și atacurilor care au vizat

atât familiile, cât și bunurile lor. Aceștia nu au putut să se exprime liber sau să își

exercite drepturile fără să se expună unor riscuri deosebite.

Gruparea ¡Basta Ya! a fost creată ca urmare a activităților teroriste desfășurate de

ETA și de grupări asemănătoare care constituiau în Țara Bascilor o amenințare la

adresa libertăților civile și a drepturilor omului fundamentale, în special pentru

cetățenii care nu erau „naționaliști”. Aceasta a fost creată și ca urmare a intensificării

naționalismului etnic și xenofob în rândul partidelor naționaliste mai moderate și

al grupărilor care încercau să ajungă la o înțelegere cu ETA.

Inițiativa civică a cărei denumire se traduce prin „Opriți-vă acum!/Ajunge! De

ajuns!”, care, în iulie 2004, a primit statutul de grup consultativ al Consiliului

Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite, era alcătuită din persoane

care acționau în favoarea drepturilor fundamentale ale omului, a democrației și a

toleranței în Țara Bascilor.

Gruparea a desfășurat mai multe activități dintre care se disting cele două

demonstrații mari din San Sebastian care au avut loc în lunile februarie și

octombrie 2000. Participanții la demonstrații au solicitat dizolvarea ETA, au

sprijinit victimele activităților teroriste și au apărat Constituția și statutul ca bază a

coexistenței demne a tuturor cetățenilor basci.

Gruparea ¡Basta Ya! s-a autodizolvat în 2007. Liderii grupării, Carlos Martinez

Gorriarán, Juan Luis Fabo, Rosa Díez și Fernando Savater au creat un partid politic

(Unión Progreso y Democracia – UPyD), care luptă pentru menținerea unității

Spaniei.

Fernando Savater a fost liderul intelectual al mișcării și a reprezentat ¡Basta Ya!

la decernarea Premiului Saharov la Parlamentul European în 2000. În 2013, a

reprezentat ¡Basta Ya! la conferința rețelei Premiului Saharov, care a marcat cea de

a 25-a aniversare a premiului.

XANANA GUSMÃO este cunoscut ca „Mandela al Timorului”.

Recunoscut ca lider și simbol al mișcării de rezistență din Timor care a avut

drept obiectiv încetarea conflictului armat pentru independență din Indonezia,

în decembrie 1999, când Parlamentul European i-a decernat Premiul Saharov,

Xanana Gusmão tocmai fusese eliberat din închisoare, unde efectuase șapte ani

din pedeapsa de 20 de ani primită pentru acuzații de separatism.

După retragerea portugheză, Indonezia a inițiat o politică de destabilizare a

Timorului de Est. La 7 decembrie 1975, Indonezia a invadat Timorul de Est. Xanana

Gusmão a intrat în mișcarea de rezistență, iar în 1978 a devenit conducătorul aripii

militare a Frontului Revoluționar pentru Independența Timorului de Est (FRETILIN).

Se estimează că violențele care au însoțit invazia au făcut 200 000 de victime,

dar nu au reușit să înfrângă hotărârea de a rezista a populației. Xanana Gusmão

a încercat să găsească o soluție pașnică la acest conflict, propunând guvernului

indonezian un plan de pace și de negocieri sub patronajul ONU. În 1986, acesta a

reușit să unească diferitele grupări politice și sociale, formând Consiliul Național

de Rezistență din Timor (CNRT).

Cu toate acestea, la 20 noiembrie 1992, Xanana Gusmão a fost arestat și condamnat

la închisoare pe viață, pedeapsă ce i-a fost comutată apoi la 20 de ani. Însă

mișcarea de rezistență din Timor a continuat și o presiune internațională imensă a

fost exercitată asupra Indoneziei pentru eliberarea lui Xanana Gusmão. La punerea

sa în libertate în septembrie 1999, la scurt timp după referendumul din 30 august,

la care 80 % din populația Timorului de Est a votat pentru independență, Xanana

Gusmão a declarat: „promit să fac tot ceea ce îmi stă în putere pentru a aduce

pacea pentru Timorului de Est și pentru poporul meu”.

În aprilie 2002, la primele alegeri prezidențiale din Timorul de Est, Xanana Gusmão

a fost ales cu aproape 83 % din voturi. La 20 mai 2002, Secretarul General al

ONU, Kofi Annan, a declarat Republica Democratică a Timorului de Est ca stat

independent, iar Xanana Gusmão a exercitat funcția de președinte al statului

până în mai 2007. În 2008, acesta a supraviețuit unei tentative de asasinat. În

prezent, ocupă funcția de prim-ministru, în august 2014 declarându-și intenția de

a continua să o exercite, deși anterior își anunțase intenția de a părăsi funcția de

prim-ministru în 2014.

În noiembrie 2013, a participat la conferința rețelei Premiului Saharov. Odată cu

izbucnirea epidemiei de Ebola în 2014, pentru combaterea căreia Timorul de Est

a contribuit cu un milion de dolari, Gusmão a avertizat ONU că această urgență

servește drept exemplu concludent pentru faptul că toate șocurile dezvoltării sunt

amplificate de existența unor vulnerabilități și a unor instituții fragile.

1 Xanana Gusmão și-a schimbat legal numele din Jose Alexandre Gusmão, în Kay Rala Xanana Gusmão. Kay Rala era numele său de combatant în timpul luptei pentru eliberarea și dreptul la autodeterminare a Timorului de Est, iar sub numele Xanana era cunoscut în tinerețe.

1999

XANANA

GUSMÃO 1

În 1998, în timp ce avea loc o escaladare a conflictului dintre unitățile sârbe și

Armata de eliberare din Kosovo, Parlamentul European l-a ales ca laureat pe

IBRAHIM RUGOVA (1944-2006), o personalitate devotată principiului

rezistenței pașnice împotriva violenței.

Acceptând premiul, Ibrahim Rugova a declarat că „acest premiu reprezintă pentru

mine și pentru toți oamenii din Kosovo recunoașterea eforturilor noastre pașnice

și a sacrificiilor noastre”.

Înainte de a fi ales lider al Alianței Democratice din Kosovo (ADK), în 1989, Ibrahim

Rugova, născut la 2 decembrie 1944, la Cerrca (Istog), în Kosovo, a fost profesor

de literatură la Universitatea din Priština. În acel an, Belgradul a abolit statutul

de provincie autonomă al Kosovo, albanezii au fost supuși persecuțiilor, iar liderii

opoziției au fost arestați. În 1990, cele două milioane de albanezi din Kosovo

și-au adoptat propria Constituție. La un referendum din 1991, 97 % dintre aceștia

au votat pentru independența provinciei Kosovo, iar în 1998 l-au confirmat pe

Ibrahim Rugova ca președinte al autoproclamatei Republici Kosovo.

Ibrahim Rugova și-a menținut atitudinea de opoziție non-violentă față de regimul

sârb, reafirmându-și constant disponibilitatea de a începe un dialog cu Belgradul.

Poziția lui în cadrul negocierilor a fost criticată de către Adem Demaçi, care era

în favoarea unei poziții mai naționaliste. În același timp, Ibrahim Rugova s-a

luptat să câștige simpatia lumii pentru cauza poporului său. El nu a ezitat nici

un moment să adreseze apeluri comunității internaționale pentru ca aceasta să

exercite o presiune mai mare și să ofere protecție provinciei Kosovo. Convins de

faptul că poporul său nu poate dobândi autodeterminarea decât pe căi pașnice,

Ibrahim Rugova, în calitate de negociator-șef al albanezilor din Kosovo, a semnat

la 18 martie 1999 acordul de pace de la Rambouillet. Refuzul Belgradului de a

respecta acordul a dus, la 24 martie, la lansarea atacurilor NATO asupra Iugoslaviei

și la retragerea forțelor iugoslave din Kosovo. Ibrahim Rugova a fost nevoit să se

ascundă. În martie 2002, Ibrahim Rugova a fost ales primul președinte al Kosovo.

Ibrahim Rugova a murit de cancer la 21 ianuarie 2006.

1998

IBRAHIM

RUGOVA

SALIMA GHEZALI este jurnalistă, scriitoare și militantă algeriană

pentru drepturile femeilor. În cursul anilor ’80, Salima Ghezali s-a implicat în

mișcarea femeilor din Algeria, printre altele, ca membră fondatoare a grupării

„Femei din Europa și Maghreb” și ca redactor-șef al NYSSA, publicație destinată

femeilor, pe care ea însăși o înființase.

Profesoară devenită jurnalistă, din 1994 a început să editeze publicația

săptămânală algeriană de limbă franceză La Nation, cea mai citită publicație

săptămânală din Algeria. Când, în 1991, a izbucnit războiul civil între guvern

și grupurile de rebeli islamiști, care a durat 11 ani, publicația La Nation a pledat

pentru dialogul politic în toate taberele aflate în război și pentru drepturile omului

și libertatea de exprimare pentru toți și a criticat atât guvernul, cât și grupurile

islamice, fiind singura publicație care a făcut acest lucru. Din acest motiv, publicația

a fost confiscată și suspendată în repetate rânduri și, în cele din urmă, în 1996, a

fost interzisă, după apariția în Le Monde Diplomatique a analizei realizate de Salima

Ghezali cu privire la situația drepturilor omului în Algeria.

Activitatea publicației La Nation a fost reluată pe internet în 2011. Într-o notă a

redacției, Salima Ghezali a explicat motivele care i-au determinat acțiunile: „nu

putem fi indiferenți față de dinamica tinerilor din lumea arabă care luptă pentru

demnitatea și libertatea lor. Nu putem fi indiferenți față de evenimentele care au

loc în țara noastră. Ne dorim ca poporul algerian să fie fericit pentru că merită

acest lucru. Ne dorim instituții puternice și îmbunătățirea resurselor umane într-o

democrație reală, cu un real stat de drept.” În încheierea scrisorii, Salima Ghezali a

menționat că își dorește „o Algerie mai bună, unde buna guvernare să fie regula”.

Salima Ghezali a câștigat o serie de premii pentru drepturile omului și își continuă

activitatea de militantă pentru drepturile femeii, drepturile omului și democrație

în Algeria.

În 2013, a participat activ la evenimentele rețelei Premiului Saharov, inclusiv la o

conferință la Marsilia și la conferința cu ocazia celei de a 25-a aniversări.

1997

SALIMA

GHEZALI

1996

WEI

JINGSHENG

„Părintele mișcării chineze pentru democrație” trăiește în exil, dar rămâne un lider

activ al opoziției împotriva dictaturii comuniste din China.

WEI JINGSHENG este autorul cărții intitulate Curajul de a fi independent:

scrisori din închisoare și alte scrieri, care reunește o serie articole scrise inițial pe

hârtie igienică, în închisoare, și care în prezent sunt publicate în peste 12 limbi.

El a fost de două ori condamnat la închisoare, primind o pedeapsă cumulată de

29 de ani, din care a efectuat peste 18 ani, pentru activitățile și scrierile sale în

favoarea democrației, inclusiv pentru eseul său revelator din 1978, intitulat A

cincea modernizare: democrația. Demersul său a început cu un afiș semnat, lipit

pe Zidul Democrației din Beijing, pe care lucrători, artiști și intelectuali și-au

exercitat libertatea de exprimare. Această acțiune a făcut senzație, nu numai

pentru că a reprezentat un atac deschis la adresa dictaturii „popular-democratice”

a comuniștilor, ci și pentru că Wei Jingsheng a îndrăznit să semneze cu numele său

adevărat și să furnizeze informații de contact reale.

În revista clandestină Explorări fondată și redactată de el, Wei Jingsheng a scris

un articol intitulat Democrație sau o nouă dictatură?, în care l-a descris pe Deng

Xiaoping, liderul comunist la acea dată, ca fiind noul dictator. În 1979, la trei zile

după ce a lansat acuzația la adresa liderului Deng Xiaoping, Wei Jingsheng a fost

arestat și declarat vinovat de „acte contrarevoluționare”, fiind condamnat la 15 ani

de închisoare. Wei Jingsheng a fost închis într-o celulă destinată condamnaților

la moarte, apoi a fost plasat în regim de izolare, după care a fost trimis în lagăre

de muncă forțată sub supraveghere strictă până în 1993, când a fost eliberat ca

urmare a deciziei Chinei de a-și depune candidatura pentru organizarea Jocurilor

Olimpice din anul 2000. După șase luni, a fost arestat și judecat din nou, declarat

vinovat de „acțiuni contrarevoluționare” și condamnat la alți 14 ani de închisoare.

În 1996, când i s-a decernat Premiul Saharov, încă se afla în închisoare. În 1997, în

urma unei presiuni internaționale copleșitoare, Wei Jingsheng a fost eliberat din

închisoare și urcat într-un avion cu destinația Statele Unite ale Americii. Acesta nu

consideră că a fost eliberat și susține că exilul este o altă pedeapsă.

Din Washington, Wei Jingsheng conduce Fundația Wei Jinsheng, Coaliția pentru

democrație a diasporei chineze și Alianța Asiei pentru democrație.

În 2013, a participat la conferința rețelei Premiului Saharov, care a solicitat

autorităților chineze să elibereze din închisoare toți apărătorii drepturilor omului.

Wei Jingsheng a declarat că are convingerea că democrația va învinge în cele

din urmă în China, într-un articol de comemorare a 25 de ani de la incidentul

din Piața Tiananmen, în 2014, afirmând că „ceea ce e sigur e că poporul chinez –

sprijinindu-se pe faptele eroilor din 1989 – își va găsi drumul spre democrație”.

1995

LEYLA

ZANA

În 1991, LEYLA ZANA a devenit prima femeie kurdă care a obținut o

funcție în Parlamentul Turciei. De asemenea, a petrecut 10 ani în închisoare din

cauza militantismului ei politic, considerat a fi împotriva unității țării de către

instanțele judecătorești din Turcia.

La vârsta de 15 ani s-a căsătorit cu Mehdi Zana, fostul primar al orașului Diyarbakir,

care a fost condamnat la închisoare în timpul regimului militar din anii ’80 pentru

„separatism”. La vârsta de 23 de ani, Leyla Zana începe să meargă la școală și

își obține diplomele de absolvire a ciclului primar și secundar de învățământ în

termen de trei ani. În cele din urmă, își asumă benevol un rol de lider, deoarece

dezvoltarea sa personală a fost considerată ca fiind de fapt sinonimă cu

concretizarea drepturilor fundamentale ale populației kurde. Aleasă în Parlament

cu o majoritate covârșitoare, aceasta a provocat un scandal în cadrul ceremoniei de

depunere a jurământului, afirmând în limba kurdă „Depun acest jurământ pentru

fraternitatea care există între poporul turc și cel kurd”. La acea dată, vorbirea limbii

kurde pe scena publică constituia o infracțiune.

În 1994, acesteia i s-a retras imunitatea parlamentară și a fost condamnată la

15 ani de închisoare pentru „trădare și afiliere la Partidul Muncitoresc din Kurdistan

(PKK)”, acuzații pe care ea le-a negat.

Parlamentul European i-a decernat Premiul Saharov în 1995 pentru acțiunea sa

curajoasă de apărare a drepturilor omului și pentru hotărârea ei de a ajunge la o

soluționare pașnică și democratică a conflictelor dintre guvernul turc și populația

kurdă.

În 2004, după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că nu a

beneficiat de un proces echitabil și independent, Leyla Zana a avut în cele din

urmă posibilitatea de a se adresa personal Parlamentului European la ceremonia

de decernare a premiului.

În 2012, Leyla Zana a fost condamnată la alți zece ani de închisoare pentru

„propagandă teroristă”. Datorită faptului că în 2011 a fost realeasă în funcția de

deputat, ea beneficiază de imunitate parlamentară până în 2015.

În 2012, Leyla Zana s-a întâlnit cu prim-ministrul Erdoğan după ce a declarat public

că speră ca acesta să soluționeze problema populației kurde. Inițiativa ei a stat la

baza negocierii dintre PKK și guvernul turc, în urma căreia Abdullah Öcalan, liderul

PKK, a lansat, în martie 2013, apelul istoric către PKK pentru a renunța la rezistența

armată și a trece la o luptă politică democratică. Leyla Zana continuă să fie activă

în procesul de pace în curs.

În 2013, a participat la conferința rețelei Premiul Saharov, determinând rețeaua să

salute, în declarația sa finală, „discuțiile de pace în curs între guvernul turc și liderul

kurd încarcerat, Abdullah Öcalan, pentru a găsi o soluție durabilă pentru conflictul

kurd care durează de decenii”.

1994

TASLIMA

NASREEN

Născută în Bangladesh în 1962, TASLIMA NASREEN a început să scrie

la vârsta de 13 ani și este cunoscută pentru scrierile sale extrem de critice cu privire

la oprimarea femeilor și pentru criticile puternice aduse religiei, în pofida exilului

forțat și a numeroaselor decrete religioase prin care i se cere moartea. Scrierile sale

au fost premiate și au fost traduse în treizeci de limbi.

Fiind și medic, adeptă a umanismului laic și activistă pentru drepturile omului,

Taslima Nasreen are o identitate bengaleză puternică. Cu toate acestea, din cauza

opiniilor și a ideilor sale, unele dintre cărțile pe care le-a scris sunt interzise în

Bangladesh și i s-a interzis accesul în Bengal, în Bangladesh și în Bengalul de Vest

din India.

În 1994, când a câștigat Premiul Saharov, ea se refugiase deja în Europa, trăind în

exil în Franța și în Suedia. În discursul ținut cu ocazia decernării premiului, Taslima

Nasreen a afirmat că vine dintr-o parte a lumii unde tensiunile sociale și greutățile

cu care se confruntă oamenii sunt insuportabile. Ca scriitoare, nu putea să închidă

ochii în fața suferințelor cotidiene și a foametei.

Câțiva ani mai târziu, în septembrie 1998, Taslima Nasreen s-a reîntors în

Bangladesh, unde mama sa era pe moarte. Imediat ce știrea privind reîntoarcerea

ei s-a răspândit, fundamentaliștii religioși au reînceput să ceară executarea

scriitoarei. Un tribunal a emis un mandat de arestare și a amenințat-o cu confiscarea

averii. Parlamentul European a răspuns apelului scriitoarei și a solicitat guvernului

din Bangladesh să îi protejeze viața și să îi asigure protecția. În ianuarie 1999,

confruntată cu permanente amenințări, Taslima Nasreen a fost nevoită să își

părăsească din nou țara natală. Ea locuiește acum în New Delhi, întrucât a fost

forțată să plece și din Bengal, pe care îl consideră ca o a doua casă. Comisia

Națională pentru Drepturile Omului din Bangladesh, a pledat în 2014 pentru

dreptul ei de a se întoarce acasă. Militantă împotriva extremismului religios în

toate religiile, Nasreen a cerut sprijin, în cursul unei vizite la Parlamentul European

în iunie 2013, pentru mișcările seculare din Bangladesh cu scopul de a contracara

ascensiunea fundamentalismului islamic.

În noiembrie 2013, a participat la conferința rețelei Premiului Saharov.

„OSLOBODJENJE” este numele unui cotidian bosniac. Cuvântul

înseamnă „eliberare”, iar ziarul a reprezentat o adevărată salvare pentru

persoanele blocate din cauza asediului orașului Sarajevo, între 1992 și 1996, în

timpul războiului din fosta Iugoslavie, reușind să publice în fiecare zi, cu o singură

excepție.

Redacția Oslobodjenje (Eliberarea) era compusă din bosniaci, sârbi bosniaci și

croați bosniaci. Niciunul nu a părăsit ziarul la izbucnirea războiului, deși li s-a oferit

oportunitatea. Au stat și au luptat pentru a menține unitatea și diversitatea etnică

a orașului și a țării lor, infirmând mesajul propagandei sârbe că e imposibil ca

sârbii, croații și musulmanii să trăiască împreună în pace.

Până la sfârșitul războiului, dintre cei 75 de jurnaliști curajoși care și-au riscat viața

în fiecare zi, 5 au fost uciși și 25 au fost răniți. Toți au suferit tragedii personale,

inclusiv moartea celor dragi, și au fost traumatizați de crimele la care au asistat zi

de zi.

Birourile Oslobodjenje, aflate într-una din zonele de luptă cele mai periculoase din

Sarajevo, au fost transformate în ruine. Personalul a fost transferat într-un adăpost

împotriva bombardamentului, cu generatoare de curent improvizate din motoare

de Lada vechi, trebuind să traverseze în fiecare zi „aleea lunetiștilor”pentru a

merge la muncă și fiind atât de aproape de cei din urmă, încât puteau să-i audă

vorbind și cântând.

„Eforturile noastre au fost îndreptate împotriva morții și împotriva divizării sau

chiar a ștergerii complete a Bosniei și Herțegovinei de pe hartă”, a declarat Zlatko

Disdarević, unul dintre redactorii din acea perioadă.

Ziariștii de la Oslobodjenje au făcut din munca lor de fiecare zi un simbol al

rezistenței. Ei au continuat să distribuie ziarul chiar și atunci când șoferii considerau

că era prea periculos și când rețeaua de 700 de chioșcuri ale Oslobodjenje din toată

Bosnia a fost distrusă, noile pagini fiind tăiate și trimise prin fax, apoi lipite la loc

între ele, astfel încât cetățenii din alte orașe aflate în luptă, cum ar fi Mostar, să le

poată citi.

Ziariștii de la Oslobodjenje au fost declarați Redactori Internaționali ai anului

în 1993 de către World Press Review pentru „curajul, tenacitatea și devotamentul

lor pentru principiile jurnalismului” și au fost recompensați și cu alte premii pentru

jurnalism.

În 2006, ziarul a fost achiziționat de către două dintre cele mai mari întreprinderi

din oraș, iar pe site-ul său scrie acum că, deși organizarea s-a schimbat foarte mult,

„angajamentul pentru libertate și justiție rămâne la fel de puternic”.

Vildana Selimbegovic, redactor, a reprezentat Oslobodenje la conferința din 2013

a rețelei Premiului Saharov. Ea a fost una dintre ziaristele care a lucrat la acest

cotidian în timpul războiului și, deși marcată de această experiență, își continuă

activitatea cu dăruire.

1993

OSLOBODJENJE

Timp de mulți ani, lupta pentru a-și găsi copiii dispăruți și durerea cauzată de

faptul că nu au reușit au menținut unită mișcarea „LAS MADRES DE PLAZA DE MAYO”. Această mișcare, apărută în timpul „războiului

murdar” din Argentina (1976-1983) la inițiativa mamelor care își căutau copiii

dispăruți, a contribuit la căderea regimului militar din această țară și la judecarea

și condamnarea la închisoare a unora dintre responsabilii pentru crime împotriva

umanității.

Femeile din această mișcare au trebuit să-și înfrunte frica și să suporte amenințări,

violență și arestări aleatorii, într-o țară în care se considera că femeile trebuie să

sufere nedreptățile în tăcere. Ele și-au folosit trupurile ca „panouri mobile” pentru

a afișa fotografiile și numele copiilor dispăruți, precum și revendicările de a-și primi

copiii înapoi. Într-o perioadă în care erau interzise până și întâlnirile în grup, aceste

mame au organizat primul protest mergând încet în cerc, în sensul invers acelor de

ceasornic, în Piața Mayo. La primul protest au participat paisprezece femei, cărora

li s-au alăturat ulterior sute de persoane, rezistența lor pasivă continuând chiar și

după „dispariția” unora dintre ele.

În 2014, mișcarea a sărbătorit cea de a 30-a aniversare și cel de al 1 900-lea marș

de la înființare, la 30 aprilie 1977, membrele acesteia denunțând în mod public

dispariția copiilor lor în cadrul protestelor organizate în fiecare joi. În 1986,

mișcarea s-a divizat în linia fondatoare „Las Madres de Plaza de Mayo” și asociația

„Las Madres de Plaza de Mayo”, ambele grupuri numărând în rândurile lor „mame”

fondatoare.

În iulie 2014, linia fondatoare a mișcării a protestat împotriva unui proiect de lege

propus de parlamentarii din partidul președintelui Kirchner de a adopta vălul alb

al „Las Madres ” ca simbol național argentinian, alături de steagul și imnul național,

afirmând că mișcarea lor este una de rezistență activă, iar eșarfa lor este un semn al

iubirii împărtășite față de copiii lor.

Asociația „Las Madres”, condusă de Hebe Bonafini, a aprobat planul.

Asociația „Las Madres” depune eforturi pentru ca Universitatea Populară creată

de aceasta să devină un Institut universitar de stat pentru drepturile omului,

proiect deja aprobat de Senat și de două comisii din Camera deputaților, în pofida

opoziției politice. Grupul se ocupă de asemenea de proiecte urbane.

La izbucnirea războiului din Gaza în 2014, Hebe Bonafini și-a exprimat solidaritatea

cu poporul palestinian, în special cu mamele palestiniene, ele fiind „cele care

suferă cel mai mult” în încercarea de a-și proteja copiii.

1992

LAS MADRES

DE PLAZA

DE MAYO

© 2

005

Jo

hn

Isaa

cso

n

1991

ADEM

DEMAÇI

ADEM DEMAÇI, scriitor născut în Priština, Kosovo, în 1936, și-a petrecut

o mare parte a vieții, între 1958 și 1990, în închisoare pentru faptul că a luptat

pentru drepturile fundamentale ale albanezilor din Kosovo și pentru faptul că

a făcut cunoscut adevărul amar despre oprimarea de către sârbi a celor două

milioane de albanezi din Kosovo.

„În zilele noastre putem confirma faptul că libertatea de exprimare este primul

pas, crucial, către democrație. Fără libertatea de exprimare nu există dialog, fără

dialog nu se poate stabili adevărul și fără adevăr progresul este imposibil.”

După ce a fost eliberat, Adem Demaçi a preluat conducerea Consiliului pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților. În 1996, acesta și-a început cariera

politică, s-a înscris în Partidul Parlamentar din Kosovo și a devenit președintele

acestui partid. Adem Demaçi a solicitat organizarea de proteste deschise împotriva

regimului sârb, afirmând că non-violența nu înseamnă neapărat pasivitate și a

început o campanie de proteste vizibilă, dar non-violentă împotriva guvernării

sârbe. Acțiunea sa a constat într-o solicitare adresată kosovarilor de a stinge exact

în același timp luminile timp de cinci minute și de a sta nemișcați pe stradă timp

de un minut.

În perioada 1998-1999, în timpul războiului din Kosovo, Adem Demaçi a fost

reprezentantul politic al Armatei de eliberare din Kosovo (UCK), rămânând în

Kosovo, deși alți lideri părăsiseră țara.

După război, acesta s-a dedicat în special reconcilierii etnice și reîntoarcerii

refugiaților. A preluat președinția Comisiei pentru înțelegere reciprocă, toleranță și

conviețuire, care reprezenta toate grupurile etnice din Kosovo, „deoarece Kosovo

este al tuturor” și pentru că „dorim o societate liberă, democratică și plurietnică”.

El este încă o autoritate politică majoră în Kosovo și a organizat, în iunie 2014, prima

reuniune istorică a guvernelor din Kosovo și Albania, ca un pas către întărirea celor

două țări și a albanezilor în general.

„Kosovo și Albania ar fi trebuit să facă acest lucru de foarte mult timp, dar mai bine

mai târziu decât niciodată” a declarat acesta unui ziar kosovar, salutând crearea

unui fond pentru albanezii care încă trăiesc în Serbia.

Adem Demaçi nu a putut participa la conferința rețelei din 2013, care marca ce de a

25-a aniversare a Premiului Saharov, din cauza vârstei și a sănătății.

1990

AUNG SAN

SUU KYI

© P

lato

n/T

run

k A

rch

ive

Rolul de lider jucat de AUNG SAN SUU KYI în lupta pentru democrație

din Birmania/Myanmar a fost recunoscut prin acordarea Premiului Saharov

în 1990. Douăzeci și trei de ani mai târziu, la 22 octombrie 2013, Aung San Suu Kyi

a putut în cele din urmă să primească personal Premiul Saharov pentru Libertatea

de gândire.

Într-o ceremonie solemnă la Parlamentul European, la care au participat

reprezentanții aleși ai celor 28 de state membre, Aung San Suu Kyi a pledat cu

pasiune pentru valorile democratice, subliniind că tranziția Birmaniei către acestea

este departe de a fi încheiată. Actuala constituție – a susținut ea – asigură un rol

privilegiat militarilor, situație care trebuie schimbată pentru a garanta dreptul

cetățenilor „de a trăi în acord cu propria conștiință” și de „a-și hotărî propriul

destin”.

Aung San Suu Kyi a făcut apel la comunitatea internațională pentru a continua să

susțină dezvoltarea democrației și a drepturilor omului în Birmania și a mulțumit

Parlamentului European pentru îndelungatul sprijin pe care i l-a acordat.

Fiică a lui Aung San, erou național al Birmaniei independente, care a fost asasinat

când aceasta avea doi ani, și a lui Khin Kyi, o bine cunoscută membră a diplomației

birmane, Suu Kyi a fost martoră la represiunea brutală împotriva protestatarilor

care se opuneau regimului militar al lui Ne Win, când s-a întors în Birmania, în 1988,

pentru a-și îngriji mama muribundă. Masacrele au determinat-o să se angajeze

într-o luptă non-violentă pentru democrație și drepturile omului.

În 1990, partidul condus de ea, Liga Națională pentru Democrație, a reputat

o victorie zdrobitoare la alegerile naționale, însă junta militară nu numai că a

refuzat să cedeze puterea, dar i-a arestat și i-a supus unei represiuni sângeroase

pe susținătorii acesteia. Suu Kyi a petrecut marea partea a următoarelor două

decenii de după 1990 în închisoare sau în arest la domiciliu și, în această perioadă,

autoritățile i-au refuzat soțului ei viza pentru a veni să o viziteze în Myanmar, în

pofida faptului că acesta a fost diagnosticat cu cancer. Autoritățile au somat-o

în schimb să părăsească țara, dar, anticipând faptul că nu i se va permite să se

reîntoarcă, a refuzat să plece și nu și-a mai revăzut niciodată soțul, care a murit

în 1999.

Douăzeci de ani mai târziu, la primele alegeri din Myanmar din 2010, ea încă se

afla sub arest la domiciliu, dar a fost eliberată cu șase zile mai târziu. Când în țară

au început reformele democratice, aceasta a candidat la alegerile parlamentare

parțiale din aprilie 2012, la care partidul pe care îl reprezenta a obținut 43 din cele

45 de posturi disponibile, transformând-o în lider al opoziției parlamentare.

Aung San Suu Kyi se luptă în prezent pentru o reformă a constituției care să-i

permită să candideze la președinția țării.

ALEXANDER DUBČEK (1921-1992) a fost o figură marcantă a mișcării

de reformă cunoscute sub numele de „Primăvara de la Praga”, care s-a desfășurat

în Cehoslovacia în 1968.

Provenit dintr-o familie care credea în construirea socialismului în Uniunea

Sovietică, s-a alăturat în secret, în 1939, Partidului Comunist și rezistenței

clandestine împotriva statului slovac pro-german.

În 1968, Dubček, comunist devotat, a devenit noul prim-secretar al Partidului

Comunist din Cehoslovacia și a încercat să liberalizeze regimul comunist.

A inițiat o serie de reforme, oferind presei o mai mare libertate de exprimare,

reabilitând victimele epurărilor politice din perioada stalinistă, lansând un

program de reforme economice, precum și o democratizare pe scară largă a vieții

politice din Cehoslovacia. Reformele sale au stârnit, însă, îngrijorare la Moscova,

iar eforturile sale de a da socialismului o „față umană” au fost spulberate la

21 august 1968, odată cu tancurile Pactului de la Varșovia care au preluat controlul

asupra orașului Praga. Dubček a fost răpit de KGB, dus la Kremlin și deținut pentru

o scurtă perioadă.

În 1970, a fost acuzat de trădare, eliberat din funcție și exclus din Partidul Comunist

din Cehoslovacia. Timp de 15 ani, a trăit ca simplu muncitor și a revenit în viața

politică abia în 1988, ca militant pentru drepturi civile.

Când i s-a acordat Premiul Saharov, la 22 noiembrie 1989, Dubček era încă un

cetățean căruia nu i se recunoșteau drepturile omului 1, însă, la doar câteva zile

după, pe 28 noiembrie, Revoluția de catifea a determinat Partidul Comunist din

Cehoslovacia să cedeze puterea.

Într-un mesaj adresat Parlamentului la 10 decembrie 1989, cu doar patru zile

înainte de a muri, Saharov scria: „Sunt convins că suflul de libertate de care s-au

bucurat cehii și slovacii în perioada în care Dubček era lider a constituit prologul

revoluțiilor pașnice care au loc acum în Europa de Est, inclusiv în Cehoslovacia”.

După revoluția din 1989 din Cehoslovacia, Alexander Dubček a fost ales președinte

al Adunării Federale, ocupând această funcție în perioada 1989-1992. Adresându-se

Parlamentului în ianuarie 1990, când i s-a decernat Premiul Saharov, Dubček a

remarcat că „până și în momentele cele mai dificile ale istoriei lor, națiunile care

alcătuiesc țara mea nu au încetat niciodată să se considere ca participante la

marea luptă pentru libertate a omenirii” și, de la Primăvara de la Praga până la

Revoluția de catifea, „idealurile de libertate, suveranitate și justiție socială nu au

încetat niciodată să existe”.

Dubček a murit într-un accident de mașină în noiembrie 1992.

1989

ALEXANDER

DUBČEK

1 25 de ani de Premiu Saharov: Parlamentul European pentru libertatea de gândire, Centrul de arhive și documentare, Jurnalele Cardoc, nr. 11, noiembrie 2013, p. 55.

© C

TK P

ho

to/I

go

r Zeh

l

1988

NELSON

ROLIHLAHLA

MANDELA

„Ceea ce contează în viață nu este simplul fapt că am trăit, ci schimbarea pe care

am adus-o în viața celorlalți” – spunea cândva Nelson Mandela.

NELSON MANDELA a murit la 5 decembrie 2013, în reședința sa din

Johannesburg, la vârsta de 95 de ani. Moartea sa a îndoliat oameni din întreaga

lume, dar a însemnat și celebrarea unei vieți dedicate libertății și democrației.

Mandela, împreună cu disidentul sovietic Anatoli Marcenko au fost primele

persoane cărora li s-a acordat Premiul Saharov al Parlamentului European în 1988.

În acea perioadă, Mandela se afla încă în arest la domiciliu ordonat de regimul de

apartheid din Africa de Sud, care l-a lipsit de libertate timp de 27 de ani pentru

faptul că a luptat împotriva rasismului.

A fost un membru activ al Congresului Național African și cofondator al primului

cabinet de avocatură al persoanelor de culoare din Africa de Sud, care a devenit

din ce în ce mai militant pe măsură ce regimul de apartheid devenea mai apăsător.

Mandela a fost condamnat la închisoare pe viață în 1964 și eliberat, în cele din

urmă, în 1990, când regimul de apartheid a început să cedeze sub presiunea

internațională și internă.

La scurt timp după eliberarea sa, Mandela s-a adresat Parlamentului European,

insistând asupra necesității de a găsi o soluție justă și de durată pentru

transformarea Africii de Sud într-o „țară unită, democratică și fără rasism”. El

considera că orice altă soluție, mai puțin ambițioasă, ar constitui „o insultă adusă

memoriei nenumăraților patrioți din Africa de Sud și din regiune care și-au

sacrificat viața pentru ca noi să trăim astăzi și să putem spune cu încredere că

sfârșitul regimului de apartheid se apropie”.

În anii ’90, Mandela a condus tranziția Africii de Sud de la apartheid la o democrație

incluzivă pentru toate rasele, în calitate de președinte, între 1994 și 1999, pledând

pentru „adevăr și reconciliere”, ca o cale către pace.

La moartea sa, în 2013, omagiile au fost numeroase, inclusiv din partea rețelei

Premiului Saharov.

„Astăzi, Africa de Sud și-a pierdut un părinte, iar lumea a pierdut un erou. Aduc

omagiu uneia dintre cele mai mari personalități ale epocii noastre. Astăzi, Nelson

Mandela a murit, însă moștenirea pe care ne-a lăsat-o este eternă” a declarat

Martin Schulz, Președintele PE și copreședinte al rețelei Premiului Saharov.

„Nelson Mandela ne-a făcut să înțelegem că nimeni nu ar trebui făcut să sufere

din cauza culorii pielii sau a circumstanțelor în care s-a născut. Ne-a făcut, de

asemenea, să înțelegem că putem schimba lumea, că putem schimba lumea prin

schimbarea atitudinilor și a percepțiilor”, spunea Aung San Suu Kyi.

„Caracterul unic al vieții lui Nelson Mandela constă în sacrificiul său, în demnitatea

și în geniul său politic, care au condus la înfrângerea pe cale pașnică a uneia dintre

cele mai mari rele ale timpurilor moderne”, a declarat Kofi Annan.

ANATOLI MARCENKO (1938-1986) a fost unul dintre cei mai

cunoscuți dizidenți din Uniunea Sovietică. A murit în închisoarea din Cistopol,

după trei luni de grevă a foamei pentru eliberarea tuturor deținuților sovietici de

conștiință.

„Viața eroică și activitatea lui Marcenko reprezintă o contribuție enormă la cauza

democrației, umanismului și justiției” scria Andrei Saharov însuși într-o scrisoare

adresată Parlamentului European, în care îl recomanda pe Marcenko pentru

premiu.

Anatoli Marcenko a murit la doar 48 de ani, petrecând peste 20 de ani în închisoare

și în exil intern. Protestul internațional care a avut loc după moartea sa a constituit

un factor major care l-a determinat în cele din urmă pe Mihail Gorbaciov, la vremea

respectivă Secretar General al Partidului Comunist, să autorizeze în 1987 eliberarea

a numeroși deținuți politici.

Marcenko a devenit foarte cunoscut datorită cărții intitulate Mărturia mea, o carte

autobiografică despre perioada petrecută în lagărele de muncă și închisorile

sovietice, scrisă în 1966. Cartea a fost prima care a adus în discuție lagărele și

închisorile din perioada post-stalinistă, atrăgând atenția întregii lumi asupra

faptului că gulag-urile nu au luat sfârșit odată cu Stalin.

Publicarea acestei cărți a condus la retrimiterea lui Marcenko în închisoare pentru

propagandă antisovietică, dar, înainte de a fi reîncarcerat în 1968, a devenit

dizident în mod deschis, denunțând public condițiile de detenție pentru deținuții

politici. Într-o scrisoare deschisă către presă din iulie 1968, Marcenko a avertizat

că Uniunea Sovietică nu va permite continuarea Primăverii de la Praga, previziune

care s-a adeverit în august, când tancurile Pactului de la Varșovia au invadat

Cehoslovacia, iar Marcenko a fost din nou condamnat la închisoare și apoi la exil.

Cu toate acestea, cu cât represiunea a fost mai aspră, cu atât a fost mai puternică

și voința lui Marcenko de a acționa. El a devenit unul dintre fondatorii influentului

Grup Moscova-Helsinki, împreună cu Andrei Saharov și actualul lider, Ludmila

Alexeieva. Grupul a fost înființat în 1976, pentru a monitoriza respectarea de

către Uniunea Sovietică a clauzelor privind drepturile omului din Actul final de

la Helsinki din 1975, primul act al Conferinței pentru securitate și cooperare din

Europa, al cărei obiectiv era să îmbunătățească relațiile dintre blocul comunist și

Occident.

Marcenko a fost arestat și închis pentru ultima oară în 1980, pentru publicarea celei

din urmă cărți intitulate A trăi ca oricine. Nu a supraviețuit sentinței de 15 ani de

închisoare.

Soția sa, Larissa Bogoraz, ea însăși militantă și nominalizată la Premiul Saharov, a

primit premiul în numele său în 1988.

1998

ANATOLI

MARCENKO

© In

styt

ut

Sach

aro

wa

w M

osk

wie

În cadrul sesiunii plenare, Parlamentul dezbate în fiecare lună cazurile urgente

legate de încălcarea drepturilor omului în statele care nu sunt membre ale UE, în

special cazuri individuale. Rezoluțiile Parlamentului European reprezintă deseori

baza acțiunilor întreprinse de Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, de Comisia

Europeană și de Serviciul European de Acțiune Externă și, uneori, acestea au un

impact imediat asupra acțiunilor guvernelor în cauză.

Competențele sale legislative îi permit Parlamentului să blocheze încheierea unor

acorduri cu state terțe dacă există încălcări grave ale drepturilor omului și ale

principiilor democratice. Parlamentul insistă asupra respectării stricte a clauzelor

privind drepturile omului, care sunt incluse în mod sistematic în astfel de acorduri.

În aprilie 2011, Parlamentul a solicitat UE să suspende negocierile pentru un acord

de asociere între UE și Siria. În septembrie 2011, Acordul de cooperare între UE și

Siria a fost parțial suspendat „până când autoritățile siriene încetează încălcările

sistematice ale drepturilor omului”. În 2014, conflictul sirian a continuat, iar UE a

consolidat măsurile restrictive.

În fiecare an, UE elaborează un raport privind drepturile omului și democrația în

lume, care este examinat de către Parlament. Parlamentul și-a consolidat rolul în

domeniul apărării drepturilor omului și prin sprijinirea democrației parlamentare

și a dialogului politic parlamentar, organizând audieri ale reprezentanților

societății civile din țările terțe și trimițând delegații ad-hoc care să evalueze la fața

locului situația drepturilor omului. Principalele forumuri pentru dialog politic între

Parlamentul European și reprezentanții țărilor terțe sunt: Adunarea Parlamentară

Paritară ACP-UE, Adunarea Parlamentară a Uniunii pentru Mediterana, Adunarea

Parlamentară Euro-Latinoamericană (EUROLAT), și Adunarea Parlamentară

Euronest cu partenerii est-europeni.

Parlamentul European și-a utilizat deja competențele bugetare pentru a crește

în mod substanțial resursele alocate programelor care vizează democrația și

drepturile omului și a reușit să mențină funcțional Instrumentul european pentru

democrație și drepturile omului (IEDDO).

IEDDO este un instrument financiar și politic esențial prin care UE contribuie la

dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, la respectarea

tuturor drepturilor omului și a libertăților fundamentale în întreaga lume și la

sprijinirea și protecția apărătorilor drepturilor omului la nivel mondial.

UNIUNEA EUROPEANĂ:

ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI

Potrivit sondajelor de opinie, cetățenii Uniunii Europene consideră că drepturile

omului constituie o valoare pe care Parlamentul Europeană ar trebui să o apere

în mod prioritar. Parlamentul European adoptă adesea inițiative specifice, cum

ar fi cele privind prevenirea torturii, protecția apărătorilor drepturilor omului,

prevenirea conflictelor, promovarea drepturilor femeilor și ale copiilor, protecția

minorităților, drepturile popoarelor indigene și ale persoanelor cu dizabilități.

Parlamentul European sprijină în mod activ campania pentru un moratoriu al ONU

privind execuțiile și abolirea în întreaga lume a pedepsei cu moartea și sprijină,

de asemenea, Tribunalul Penal Internațional în lupta împotriva impunității pentru

genocid, crime de război și crime împotriva umanității. În cadrul UE, Agenția

pentru Drepturi Fundamentale intenționează să asigure protecția drepturilor

fundamentale ale omului și tratarea cu demnitate a persoanelor.

Respectarea demnității umane, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept

și respectarea drepturilor omului sunt principii consacrate în Tratatul privind

Uniunea Europeană și sunt obligatorii din punct de vedere juridic. Statele membre

care încalcă grav aceste valori se pot confrunta cu suspendarea drepturilor care

decurg din tratatele UE, dacă Parlamentul European își dă acordul în acest sens.

Drepturile omului sunt prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene, care a intrat în vigoare în 2009, odată cu Tratatul de la Lisabona. Acest

tratat conține și temeiul juridic necesar pentru ca UE în ansamblu să devină parte

la Convenția europeană a drepturilor omului. Toate cele 28 de state membre ale

UE au ratificat această convenție. Aderarea UE la convenție, care se află în curs de

desfășurare, va elimina decalajul existent în materie de protecție a drepturilor

omului și va spori coerența între sistemele Consiliului Europei și Uniunii Europene

în acest domeniu.

În contextul politicii externe și de securitate comune și al politicii de cooperare

pentru dezvoltare, dreptul UE prevede ca obiectiv „dezvoltarea și consolidarea

democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale”. Aceste obiective au fost în mod explicit integrate

în mare parte datorită Parlamentului European. În relațiile sale cu țările terțe,

Uniunea are obligația de a promova democrația, statul de drept, universalitatea

și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea

demnității umane, principiile egalității și solidarității și respectarea principiilor

Cartei ONU și ale dreptului internațional.

Subcomisia pentru drepturile omului din cadrul Comisiei pentru afaceri externe

este organismul responsabil de activitatea parlamentară desfășurată în domeniul

drepturilor omului. Rapoartele și rezoluțiile elaborate de aceasta sunt adoptate

de către Comisia pentru afaceri externe. De asemenea, Comisia pentru dezvoltare

poartă discuții periodice pe tema drepturilor omului în țările în curs de dezvoltare.

ADRESE DE CONTACT

ALE PARLAMENTULUI EUROPEAN

PARLEMENT EUROPÉEN | EUROPEES PARLEMENT

Rue Wiertz, 60, B-1047 BRUXELLES

Wiertzstraat, 60, B-1047 BRUSSEL

Tel: +32 22842111

Fax: +32 22306933

PARLEMENT EUROPÉEN

Plateau du Kirchberg

BP 1601 | L-2929 LUXEMBOURG

Tel: +352 43001

Fax: +352 430024842

PARLEMENT EUROPÉEN

1, avenue du Président Robert Schuman

BP 1024F | F-67070 STRASBOURG CEDEX

Tel: +33 388174001

Fax: +33 388174860

Pentru informații suplimentare, vă rugăm să consultați:

http://www.europarl.europa.eu

http://www.europarl.europa.eu/sakharov

Date post:	08-Mar-2021
Category:	Documents
Upload:	others
View:	32 times
Download:	1 times

CARTEA LAUREAȚILOR PREMIULUI SAHAROV · 2014. 11. 6. · CARTEA LAUREAȚILOR PREMIULUI SAHAROV...

Documents