" 2 . o r

MANUAL DE LIMBA ROMANĂ I.

CARTE DE CITIRE

GRAMATICĂPENTRU CLASA IV SECUNDARĂ Şl PENTRU ŞCOALE NORMALE Şl SCOALE MINORITARE

DE

E. HODOŞPROFESOR

E D I Ţ I A A D OUAAPROBATĂ DE MINIST. INSTR. CU No. 283 DIN 28 APRIL 1921

S I B I UT I P O O R A F 1 A A R H I D 1 E C E Z A N Ă .

P re ţu l: Lei 3 5 *_

MANUAL DE LiMBA ROMÂNĂ I.

CARTE DE CITIRE

GRAMATICĂPENTRU CLASA IV SECUNDARĂ Şl PENTRU SCOALE NORMALE Şl ŞCOALE MINORITARE

DE

E. HODOŞPROFESOR

EDIŢIA A DOUAAPROBATĂ DE MINIST. INSTR. CU No. 283 DIN 28 APRIL 1921

BCU Cluj-Napoca

S I B I U RBCFG201 8 0 0 2 8 8T I P O G R A F I A A R H I D I E C E Z A N Ä .

■ f i •..*%*■ ’J \ J KJ \ J w

Exemplarele poartă semnătura autorului

1. Vä închinaţi!Mântuitoare este rugăciunea,

Vă închinaţi lD a?aţi greşit, sâ nu vă fie teamă

Să vă rugaţi.

Să nu vă temeţi: dinaintea crucii Să ’ngenunchiaţi,

Atuncea chiar când sânteţi plini de rele Şi vinovaţi.

Prin rugăciunea voastră veţi fi poate Şi voi iertaţi.

Precum a dus din iad tn rai; El însuşi, Pe blestemaţi.

Căci e mântuitoare rugăciunea: N ’o alungaţi!

Vă va purtă şi sprijini d a pururi Vă închinaţi! Şt. I. Neniţesca.

2. Semănătorul— Sonet —

Păşeşte ’n ţarină semănătorul Şi ’n brazda neagră, umedă de rouă, Aruncă ’ntr’un noroc viaţa nouă,Pe care va lega-o viitorul.

Sunând grăunţele pe bulgări plouă. — Speranţa, dragostea Iul sfântă, dorul De-a ’mbelşugâ cu munca lui ogorul Le samănă cu mănile- amândouă.

î'

4 C A R T E

Trudeşte, făcătorule de bine, —Veni-vor, roiuri, alţii după tine,Şi vot culege rodul — bogăţia.

Tu fii soldatul jertfei mari, depline:Ca dintr’un bob să odrăslească mia,Cu sângele tău cald stropeşte glia. ^ viahuţă.

3. Ţăranul român1. Mie mi-i drag românul şi ştiu preţul darurile, cu

care l-a Înzestrat natura. Mi-i drag să-l privesc şi să-l ascult, căci el e simplu şi frumos în Înfăţişarea lui, căci e curat,A înţelept, vesel şi poetic In graiul său.

îmi plac obiceiurile sale patriarhale, credinţele sale fantastice, danţurile sale vechi şi voiniceşti, portul său pi­toresc, care la Roma se vede săpat pe columna lui Traian,. cântecele sale, şi mai ales poeziile sale atât de armonioase.

Am multă sprerare într’acest popor, plin de simţire, care respectează.bătrâneţele, care-şi iubeşte pământul, şi care fiind mândru de numele său de român, ÎI dă ca semn de cea mai mare laudă orcărui om vrednic, orcărui viteaz, fie măcar de nume străin.

Am multă sperare într’acest neam, a cărui adâncă cu- minţie e tipărită într’o mulţime de proverbe, unele mai înţelepte decât altele, a cărui închipuire minunată e zugră­vită în poveştile sale, a cărui inimă bună se arată în obi­ceiul ospeţiei, pe care l-a păstrat cu sfinţenie delà stră­moşii săi.

2. Spre dovadă:Cine, ajungând noaptea la o casă ţărănească, a în­

trebat: «Bucuros de oaspeţi?* şi n’a auzit îndată: «Bu­curoşi» sau trecând pe lângă o masă de ţărani, a zis: «Masă bună!» fără a fi poftit îndată la dânsa? Sau, fiind faţă la o nuntă din sat, n’a fost cinstit de cuscrii voioşi, şi nu s’a încredinţat de respectul tinerilor cătră bătrâni ?

Cine a intrat la vorbă frăţeşte cu locuitorul delà câmp şi nu s’a mirat de ideile, de judecăţile lui, şi nu a găsit o mare plăcere a ascultă vorba lui împodobită cu figuri originale? De pildă: Vrea să grăească de un om bun? El zice : E bun ca sânul mamei. De un om înalt şi frumos ?

D E C I T I R E 5

£ înalt ca bradul şi frumos ca luna lui Mai. De un om rău? Are maţe pestriţe. De un om prost? El socoate că, câte paseri sboară, toate se mănâncă. De un tânăr cu părul alb? La nins de vreme ş. c. 1.

Cine s’a amestecat printre flăcăi la clacă sau la şeză­toare şi n’a petrecut ceasuri de mulţumire, auzind glumele tinerilor, păcălirile lui Păcală şi Tândală, poveştile lui Sfarmă-Peatră, Strâmbă-Lemne şi ale lui Statu-Palmă bar- ttacot, istoria Văcarului, care s’a mâniat pe sat?

Cine a văzut o horă veselă învârtindu-se pe earbă la umbra unui stejar, sau danţul vestit al căluşeilor, sau munteneasca, sau voiniceasca, şi s’a putut opri cu sânge rece în faţa acelor veselii ale poporului atât de vii, atât de caracteristice?

Şi mai cil seamă, care ţăran român nu şi-a dorit patria cu lacrămi, când s’a găsit în străinătate? Şi care român nu se simte pătruns de jale tainică şi nesfârşită, când aude buciumul şi doinele delà munte?

3. Ö! trebue să nu aibă cineva nici o picătură de sânge In vine, nici o scântee de simţire în inimă, pentru ca să nn se înduioşeze la priveliştea patriei sale şi să nu iubească poporul români

4. Vezi-i pe ţăranul român, când vine primăvara, cum i se umple sufletul de bucurie, cum îi creşte inima în piept ca frunza în pădure, cu câtă mulţumire el cată 1a noua podoabă a naturii, ce acopere locul naşterii saie, cu câtă veselie el vede luncile înverzite, câmpiile înflorite, fioldele răsăritei

Românul se renaşte cu primăvara; el întinereşte cu natura, căci o iubeşte cu toată dragostea. De aceea şi cântecele lui încep cu Frunză verde. Pentru dânsĂ, primă­vara este timp de simţiri puternice şi ademenitoare. Şi desimea înverzită a codrilor, prin care şerpuesc şi se pierd tainice poteci, deşteaptă în inima lui un dor ascuns de voinicie şi îl îndeamnă a zice:

Frunza ’n codru s’a desit, Sufielu-mi s’a răcorit!Hai voinice la ponoară, Pân’ ce-i earba crpdişoară,

Unde calci,Urmă nu faci ;Unde şezi,Nu te mai vezi.

V. Alecsandri.

»

6 C A R T E

4. Vulpea bearcă— Snoavă —

1. A fost odată ca nici odată — dacă n’ar fi, nu s’ar povesti, — a fost odată un vânător care, de câte ori mergea la vânătoare, aveă obicei să ia cu dânsul şi pe slujitorul său, ear când se întorceâ înapoi, poveste à cui vrea să-i asculte o mulţime de întâmplări minunate, care de când- lumea nu trecuse nimănui nici măcar prin vis; şi la toate aceste bazme nu lipseâ nici odată de a aduce ca martor pe biata slugă, adevărat om al lui Dumnezeu.

Azi aşă, mâne aşâ, până când într’o zi acesta, sătul de a face mereu de pomană meseria ticăloasă de martor mincinos, îş cerù seama delà stăpân şi voi cu tot dina­dinsul să-şi ia ziua-bună delà él. Stăpânul stărui ca să afle pricina acestei neaşteptate hotărâri şi, cu vorbe blânde, îl întrebă: — «Oare nu te mulţumeşti cu simbria ta şi cu; traiul ce ai în casă la mine, de vrei să mă laşi?»

— «Să nu păcătuesc, cocoane», — îi răspunse slu­jitorul, — «toate sânt bune la domniata. Dumnezeu să-ţi dea tot binele! Dar, să-ţi spui curat şi să nu-ţi fie cu su­părare: uite, mă mustră cugetul de atâtea dovezi minci­noase ce-mi ceri să dau pe toată ziua, când începi, — adecă să fie cu iertăciune, — când începi a tăia la palavre vânătoreşti. E păcat de Dumnezeu, cocoane, să mă afundei eu cu totul în focul Gheenei şi să port eu, săracul de mine, tot ponosul păcatelor cu care domniata iţi încarci de bunăvoe sufletul. Lasă-mă mai bine să mă duc cu Dumnezeu!»

Aşi vorbi servitorul şi stăpânul se puse pe gânduri» dar fiindcă el cunoşteă preţul unei slugi drepte şi credin­cioase, se răsgândi bine şi-l răspunse într’astfel:

— «Ia ascultă, băetel Văd, că tu eşti om cu frica Iul Dumnezeu. Rămâi la mine şi ajută-mă, ca să mă desbar de pârdalnicul meu de nărav. Crede-mă, nici eu n’aş voi să spun ceeace nu este tocmai adevărul, dar ce să-i fac năravului? Mă ia gura pe dinainte. Aşâ dar, să facem cum e mai bine; să facem între noi o învoeală, ca să scap şl

ÆU de aşă urât cusur, să rămâi şl tu împăcat cu sufletul,

D E C I T I R E 7

Când mă voi află în vreo adunare, tu să stai la spatele mele, şi când vei auzi că încep a croi câte una mai deo­cheată, tu să mă tragi de mâneca hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o după fiinţa adevărului».

2. Aşâ spuse şi aşă rămase să fie. Peste câteva zile, şezând Ia masă cu alţii, vânătorul începù să povestească, că lâ o vânătoare la care fusese de curând, i-a ieşit înainte o vulpe, carè aveà o èoadâ lungă, lungă de — cel puţin cinci stânjini 11!

Pe când, în focul povestirii, el rosteâ acestea cu cea mai deplină Incredinţâre, ca ,şi când lucrul ar fi fost în­tocmai după cum îl spuneă, deodată se simţi tras pe din­dărăt de mâneca surtucului. lş aduse aminte de tocmeala çu slujitorul; îş luă vorba înapoi şi îndreptându-se că în ferbinţeala vânătoarei nu va fi văzul tocmai bine, scurtă coada vulpii până la vreo doi stânjini.

O nouă zmânceală de haină îl făcu s'o mai scurteze cu un stânjin. La a treia, o cionti — până la doi coţi.

Simţind încă şi acum efectele restrictive ale con­ştiinţei servitorului, se înduplecă a mai reteză din coada vulpii: — «Doi coţi întocmai nu va fi fost; — zice el asudând — dar pe legea mea, că eră de un cot şi mai bine!»

Sluga, care se bucură acum şi mulţumeă în sine lui Dumnezeu, auzind pe stăpânul său cum se lăpădă din ce în ce mai mult de ispitele satanei, crezù că e momentul nimerit spre â-1 aduce la o deplină pocăinţă şi-l mai trase odată de mânecă. '

Dar răbdarea vânătorului eră ajunsă la culme, şi în- torcându-se deodată înfuriat cătră neîmblânzitul său censor, se răsti la dânsul strigând în gura mare:

— «Bine, mişelufe! Nu ţi-e destul cu atâta? Ce! Vrei să las vulpea bearcă? Dar, mai bine să te ia pe tine sa­tana de o mie de ori, decât să rămâe vqlpea mea fără coadă!» Al. Odobesca.

5. Amintiri din copilărie1. Nu ştiu alţii cum sânt; dar eu, când mă gândesc

la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde legă mama o sfoară cu motocei

8 C A R T E

la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciui vetrei cel humuit de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi băieţii de-a mijoarca, şi Ia alte jocuri şi ju­cării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acuma inima de bucuriei Şi, Doamne, frumos eră pe atunci, căci, şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănă­toşi, şi casa ne eră îndestulată şi copiii şi copilele me- gieşilor erau deapururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă eră toată lumea a mea!

Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în turburarea sa.

2. Şi mama, care eră vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi ziceă cu zâmbet uneori, când începeà a se ivî soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: «ieşi, co­pile, cu părul bălan afară, şi râde la soare, doar s’a în­dreptă vremea». Şi vremea se îndreptă după râsul meu.

Ştiă, vezi bine, soarele cu cine are de a face, căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştiă a face multe şi mari minunăţii: alungă norii cei negri de pe dea­supra satului nostru şi abăteă grindina în alte părţi, înfi- gând toporul în pământ afară, dinaintea uşii ; închegă apa numai cu două picioare de vacă, de se încruceă lumea de mirare; băteă pământul sau peretele sau vr’uu lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând : «Na, nai» şi îndată mi treceă durerea.

Când vuiă în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vânt şi vreme rea, sau când ţiuiă tăciunele despre care se zice, că te vorbeşte cineva de rău, mama îl mustră acolo, în vatra focului, şi-I buchisă cu cieştele, să se mai potolească duşmanul; şi mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i veneă mamei la socoteală căutătura mea, îndată luă funinginea delà gura sobei, zicând: «Cum nu se dioache gura sobei, aşă să nu mi se dioache copilaşul!» Şi-mi făceă apoi câte un benghi bőghet în frunte, ca să nu-şi prăpădească odorul 1... Şi altele multe îmi făceă.

Aşă eră mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât îmi aduc aminte: şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m’au legănat, mă alintam la sânu-i găngu-

D É C I T I R E 9

Tind şi uitându-mă în ochii ei cu drag! Şi sânge din sân­gele ei şi carne din carnea ei am împrumutat; şi a vorbi delà dânsa, am învăţat, ear înţelepciunea delà Dumnezeu când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.

3i Dar vremea treceà cu amâgèle şi eu creşteam pe nesimţite ; şi tot alte gânduri îmi sburau prin cap şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet; şi în loc de înţelepciune mă făceam tot mai neastâmpărat şi doryl meu eră acum nemărginit; căci sprinţar şi înşelător este gândul omului, pe ale căruia aripi te poartă dorul necontenit şi nu te lasă în pace, până ce intri în mormânt.

Insă vai de ómul care se ia pe gânduri I Uite, cum te trage pe furiş âpa la adânc; şi din veselia cea mai mare, cazi de odată în uricioasa întristare !

Hai, mal bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi drept vorbind, ace- Stâ-i adevărul.

Ce-i pasă copilului, când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să Ie aducă ziua de mâne, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul şi răc­neşte la el din toată inima de-ţi ia auzul ; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îş descarcă mânia în toată puterea cuvântului.

Aşă eram eu la vârsta cea. fericită, şi aşă cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice.

Când mama nu mai puteâ de obosită, şi se lăsă câte oleacă ziua să se odihnească, noi băieţii tocmai atunci ri­dicam casa în slavă. Când veneă tata noaptea delà pă­dure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promo- roacă, noi îl speriam sărindu-i în spate pe întuneric. Şi el câte pe unul, ca la «baba osrba» ne ridica în grindă zicând: «tâta mare!» Şi ne sărută mereu pe fiecare. Ear după ce se aprindeâ opaiţul şi tata se puneă să mănânce, noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţe, şi le flocăiam, şi le şmotream dinaintea iui, de le mergeă colbul; şi nu

10 C A R T E

puteau scăpă bietele mâţe din mânile noastre, până ce nu ne zgâriau şi ne stupeau ca pe noi.

— încă te uiţi la ei, bărbate, ziceâ mama, şi le dai paiele! aşa-i? — Ha, ha! bine v’a mai făcut poghibale spurcate ce sânteţi ! Că nici o lighioae nu se poate aciuâ pe lângă casă, de răul vostru. Eacă dacă nu v’am săcelat astăzi, faceţi otrocol prin cele mâţe şi daţi la om ca cânii prin băţ. Âra! d’apoi aveţi la ştiinţă, că vă prea întreceţi cu dediochiul. Acuş iau varga din coardă, şi vă croiesc de vă merg petecile.

— Ia lasă-i şi tu, măi nevastă, lasă-i: că se bucură şi ei de venirea mea, ziceâ tata, dându-ne huţa. Ce le pasă: lemne la trunchi sânt; slănină şi făină In pod este; brânză In putină, asemenea; curechi in poloboc, slavă Domnului! Numai de-ar fi sănătoşi să mănânce şi să se joace acum, că sânt mititei; că li-a trece lor sburdăciunea, când ori fi mai mari şi i-or luă grijile înainte ; nute teme, că n’or scăpă de asta. Ş'apoi nu ştii că este o vorbă: dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă, şi dacă-i popă, să citească...

— Ţie, omule, zise mama, aşa ţi-I a zice, că nu şezi cu dânşii in casă toată ziulica să-ţi scoată peri albi, mân- ca-i-ar pământul, să-i mănânce. Doamne eartă-mă ! De-ar mai veni vara, să se mai joace şi pe afară; că m’am să­turat de ei, ca de mere pădureţe Câte drăcării le vin în cap, toate le fac; când începe a tocă la biserică, Zahei al tău cei cu minte fuga şi el afară şi începe a tocă în sta­tive de pârâie păreţii casei şi dudue ferestrele, Ear strop- şitul de Ion, cu talanca delà oi, cu cleştele şi cu vătrarul face o hodorogeală şi un tărăboi, de-ţi ia auzul; apoi îş pune câte o ţoală in spate şi câte un coif de hârtie în cap şi cântă «aleluia şi Doamne milueşte, popa prinde peşte», de te scot din casă. Şi asta în toate zilele de câte două, trei ori, de-ţi vine câte-odată să-i coşeşti în bătae, dac’ai sta să te potriveşti lor.

. . . — Păi de, măi femee, tot eşti tu bisericoasă, de s’a dus vestea; încailea ţi-au făcut şi băieţii biserică aici pe Ioc, după cheful tău; măcar că-ţi intră biserica în casă, de departe ce-i... De-acum puneţi-vă pe făcut privigheri de toată noaptea şi parascovenii câte vă place, măi băieţi;

D E C I T I R E l î

dacă vi-i voia să vă dea mă-ta in toate zilele numai co­laci de cei unşi cu miere deia «Patruzeci de sfinţi» şi co­livă cu miez de nucă.

' — Ei, apoi! minte ai, omule? mă miram eu, de ce s şi ei aşă de cuminţi, mititeii ; că tu ie dai nas şi le ţii hângul. Ia, priveşte-i cum stau toţi, treji şi se uită ţintă tu ochii noştri; parcă au de gând să ne zugrăvească. Ia Să-i fi sculat la treabă, ş’apoi să-i vezi cum se codesc, se -drâmboiesc şi se sclifosesc, zise mama. Hail la culcat, băieţi, că trece noaptea; vouă ce vă pasă, când aveţi de mâncare sub nas.

Şi după ce ne culcam cu toţii, noi băieţii, ca băieţii ne luam la hârjoană, şi nu puteam adormi de incuri, până ce eră nevoită biată mama să ne facă musai câte un şurub, două prin cap, şi să ne dea câteva tapangèle la spinare. Şi tata, săturându-se câte-odată de atâta gălăgie, ziceâ mamei :

—‘ Ei, taci, taci ! ajungă-ţi deacum, herghelie ! Ştiu, că doar nu s babe să chirotească din picioare.

Insă mama ne mai da atunci câteva pe deasupra şi mai Îndesate, zicând:

— Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sânteţi! Nici noaptea să nu mă pot odihni de încotele voastre ?» Şi nu­mai aşă se puteâ linişti biata mamă de răul nostru, biată să fie de păcate 1 Ş’apoi Socotiţi că se mântuiă numai cu atâta ?

Ţi-ai găsit! A doua zi des-dimineaţă le începeam din capăt; şi ear luă mama nănaşa din coardă, şi ear ne jnă- păiâ, dar noi parcă bindiseam de asta?... Vorba ceea: «Pielea rea şi răpănoasă, ori o bate, ori o lasă».

Şi câte nu ne veneă in cap, şi câte nu făceam cu vârf şi îndesate, mi-aduc aminte, de parcă acum mi se întâmplă. Mai pasă de ţine minte toate cele şi acum aşă, dacă te slujeşte capul, bade Ioane.

4. La Crăciun, când tăiă tata porcul, şi-l pârleă, şi-l opăreă, şi-l învăleă iute cu paie, de-1 înăduşeâ, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor, şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are si-mi dea coada porcului s’o frig, şi băşica s’o umplu cu grăunţe, s’o umflu şi s’o zurăiesc, după ce s’a uscă; ş’apoi,

12 C A R T E

vai de urechile mamei, până ce nu mi-o spărgeă de cap. Şi să nu-mi uit cuvântul: Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vr’o câţiva băieţi din sat, să ne ducem cu plugul; căci eram şl eu mărişor acum, din păcate. Şi în ajunul Sfântului Vasile, toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă şl mie un buhai; or de nu, batâr un ha­rapnic (bici).

— Doamne, ce harapnic ţi-oi da eu, zise tata delà o vreme. N’ai ce mâncâ la casa mea? Vrei să te buşească cei nandralăi prin omăt? Acuş te descalţl*

Văzând eu, că mi-am aprins paie în cap cu asta, am şterpelit o de-acasă numai cu băşica cea de porc, nu cumva să-mi ia tata ciobotele şi să rămân de ruşine înaintea to­varăşilor. Şi nu ştiu cum s’a întâmplat că nici unul dintre tovarăşi n'avea clopot. Talanca mea era acasă; dar mă puteam duce s’o iau? In sfârşit facem noi ce facem, şi sciipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tân- jeală, mai un vâtrar cu belciug, mai băşica cea de porc a mea, şi pe după toacă şl pornim pe la case. Şi o luăm noi delà popa Oşlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul... Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară; şi cum a văzut că ne aşezăm la fereastră şi ne pregătim de urat, a început a ne trage câ­teva naşteri îndesate şi a zice :

— De abiâ s’au culcat găinile şi voi aţi şî început? la staţi o Ieacă, blestemaţilor, să vă dau eul Noi atunci am pârlit-o la fugă. Ear el zvârr! cu o scurtătură In urma noastră; căci eră om hursuz şi pâclişit popa Oşiobanu. Şi din spaima ceea am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem când îi zice popéi: «Drele pe po­dele, şi bureţi pe pereţi; câte pene de cocoşi, atâţia copii burduhoşi*, cum obişnuesc a zice plugarii pe la casele ce nu i primesc.

Măil al dracului venetic şi ceapcân, zicem noi după ce ne adunăm toţi la un loc, îngheţaţi de frg şi speriaţi ; cât pe ce eră să ne ologească boaita cea îndrăcită ; ve- dea-l-am dus pe năsălie la biserica sfântului Dumitru, de sub cetate, unde slujeşte; curat ucigă-1 crucea l-a colăcit să vie şi să-şi facă budihacea casă la noi în sat. Ferească Dumnezeu, să fie preoţii noştri aşă; că nu te-ai mai in-

D E C I T I R E 13

fruptà cu nimica delà biserică în vecii veciîor! Şi până mai boscorodim, până una alta, amurgeşte bine.

Ei, acum, ce-i de făcut? Hai să intrăm ici în ograda aşta, zisè Zabaria lui Oâtlan, că ne trecem vremea, stând în mijlociii drumului. Şi intrăm noi la Vasile-Aniţei şi ne aşezăm la fereastră după obicei. Dar parcă naiba vră­jeşte: celuia nu sună coasa că-i e frig; celuia că-i îngheaţă mânele pe cârceie; văru-meu îoan Mogorogea, cu vltrarul subsuoară, se puneă de pricină că nu ură, şi numa-ţi crăpă inima în tine de necaz 1 Ură tu, măi Cniriece, zic eu lui Ooian; şi noi, măi Zaharie, să prufnim din gură ca buhaiul, eară iştilalţi să strige: hăi, hăil Ş’odată şi în­cepem. Şi ce să vezi? Unde nu se ia hapsina de nevasta iui Vasile-Aniţei cu cociorva aprinsă după noi; căci tocmai atunci trăgeă föcul să dea colacii în cuptor. <Vai, aprin- de-v'ar focul, să vă aprindă,'zise ea burzuluită grozav; dar cum'Se chiamă asta? In obrazul cui Va învăţat!»

Atunci noi, ia fugă băieţi, mai dihai decât la popa Oşlobanu... Dar bun pocinog a mai fost ş’aista, zicem noi, oprindu-ne în răscrucile drumului, din mijlocul sa­tului, aproape de biserică.

încă una-două de aestéa, şi ne scot oamenii din sat afară, ca pe nişte lăieţi. Mai bine să mergem la culcare. Şi după ce ne arvunim noi şi pe Ia anul, cu jurământ să umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, ră- begiţi de frig şi hămesiţi de foame, şi hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare. Şi eaca aşâ ni-a fost umblarea cu plugul în anul acela.

5. D’apoi cu smântânitul oalelor ce calamandros fă­ceam: Când puneâ mama laptele la prins, eu, fie post, fie câşiegi, de pe a doua zi şi începeam a linchi groşciorul de pe deasupra oalelor, şi tot aşâ în toate zilele, până ce dam de chişleag. Şi când căută mama să smântâ­nească oalele, smântâneşte Smarandă, dacă ai ce... Poate c’au luat strigoaicele mana delà vaci, mămucă, îi ziceam eu şezând încinchit şi cu limba scoas’afară dinaintea mamei, jos lângă oale.

— Doamne, prinde-1-voi strigoiul cela odată la oala cu smântână, ziceă mama uitându-se lung la mine, ş’apoi las! Nănaşa din grindă are să-l ştie, de nu l-or putea

14 C A R T E

scoate din mâna mea tot neamul strigoilor şi al strigoai- celor din lume... Se cunoaşte el strigoiul, care a mâncat smântână, de pe limbă... Urât mi-a fost in viata mea omul viclean şi lingău, drept să-ţi spun, dragul mamei; şi să ştii delà mine, că Dumnezeu n’ajută celui care umblă cu furtişag, fie lucru de purtat, fie de-a mâncării, fie orce de ce-a fi.

Ei apoi! unde-o plesneşte mama şi unde crapă: zic eu in gândul meu, că doar tot nu eram aşă de prost până pe acolo, să nu pricep atâta lucru. /. Creanga.

*Ion Creangă este unul dintre marii prozatori români. Născut

şi trăit în mijlocul ţărănimii, a izbutit să înfăţişeze în mod neîntrecut firea ţăranului român, obiceiurile, credinţele sale şi întreg felul de a vorbi al omului din popor. Scrierile lui Creangă sânt model de stil firesc, armonic, bogat de înţelesuri.

6. Hora uniriiI

Amândoi sântem de-o mamă, De-o făptură şi de-o samă,Ca doi brazi Intr’o tulpină,Ca doi ochi intr’o lum ină;

Amândoi avem un nume, Amândoi o soartă ’n lume;Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,In noi doi un au fld bate.

Vin la Milcov cu grăbire,Să-l secăm dintf o sorbire,Ca să treacă drumul mare Peste-a npastre vechi hotare,

Ş i să vadă sfântul soare,Intr'o zi de sărbătoare,Hora noastră cea frăţească Pe câmpia rom ânească!

V. Alecsandri

V. Alecsandri, unul dintre pregătitorii unirii Moldovei cu Mun­tenia, cântă în această horă un măreţ moment din istoria românilor :

H ai să dăm mână cu mână, Cel cu inimă română,Să ’nv&rtim hora frăţiei Pe pământul României!

Earba rea din holde piară, Piară duşmanul din tară ; între noi să nu m al fie Decât flori şi omenie!

M ăi Muntene, măi vecine, Vino, să te prinzi cu mine, Ş i la viafä cu unire,Ş i la moarte cu ’nfrătire! -

Unde-i unul, nu-i putere La nevoi şi la durere; Unde-s doi, puterea creşte,Ş i duşmanul nu sporeşte.

D E C I T I R E 15

unirea principatelor la 1859. Înrâurit de horele şi doinele poporului, in jimbä simplă şi frumoasă, a turnat in versuri toată căldura şi în­sufleţirea acelei generaţii de oameni, care a închegat două ţări într’uu singur stat pe temeiuri solide. Bucuria, încrederea în viitorul ţării, iubirea de patrie, frăţietatea, răsună din cuvintele bardului delà Mirceşti.

7. Imnul regal(1881)

Trăească Regele In pace şi onor,D e ţară iubitor Ş'apărător de ţară! Fie Domn glorios

Peste noi ;F ie ’n veci norocos

La război.O, Doamne sfinte, Ceresc părinte,Susţine cu a-ta mână

Coroana română!

Trăească patria Cât soarele ceresc,Rai dulce românesc,Ce poart’ un mare nume! Fie ’n veci el ferit

De nevoi!Fie ’n veci locuit

De eroi!O, Doamne sfinte,Ceresc părinte, întinde a ta mână

Pe ţara română !V. Aleesandri.

8. Morţilor noştri(1918)

Spre voi mi ’ndrept cucernic, azi, gândul meu, spre voi, O, morţi, ce vă găsirăţi, sub cruci de lemn departe Odihna, în pămiăntul străbun, ce, sfinţi eroi,Aţi vrut să fie-al vostru şi dincolo de moarte. . .

Spre vot, pe cate moartea v’a sărutat la Jii,

f’aţi adormit cu gândul, în cea din urmă clipă, a visul pentru care murit-au mii şi mii, —

O, visul ce-l văzurăţi c’aevea se ’nfiripă ! . . .

Spre voi, eroi, ce scris-aţi cu sânge şl cu foc Măreaţa epopee a luptă noastre sfinte La Mărăşeşti, la Caşin, O ltuz. . . în or ce loc, In care mărturie stau sute de morminte. . .

16 C A R T E

Spre voi mi ’ndrept cucernic, azi, gândul meu, spre voi, O, morţi, de care mândres şi mamele, şi fr a ţ i i . . . Dormiţi de-acum în pace, viteji şi sfinţi eroi:Azi ne-am mutat hotarul, s’au năruit Carpaţil. . .

Virgil Daiculescu.

9. Ce te legeni codrule— în formă poporală —

Ce te legeni, codrule,Fără ploae, fără vânt,Cu crengile la pământ?

— De ce nu m’aş legăna,Dacă trece vremea m ea!Ziua scade, noaptea creşte Ş i frunzişul mi-l răreşte;Bate vântul frunza ’n dungă ~ Cântăreţii m ii alungă;Bate vântul dintr'o parte — Earna-i ici, vara-i departe.Şl de ce să nu mă plec,Dacă pasările trec!

Peste vârf de rămurele,Trec în stoluri răndunele, Ducând gândurile mele Şi norocul meu cu iele.Şi se duc pe rând, pe rând Zarea lumii ’ntunecând;Şi se duc ca clipele Scuturând aripele,Ş i mă lasă pustiit,Vestejit şi amorţit,Ş i cu dorn-mi singurel,De mă ’ngân numai cu el!

Mihai Eminescu,

10. Strigături şi chiuituri— La joc —

Harnică-i nevasta mea, Harnică, naiba s’o ia:

Că ’ntr'o lună, Ţese-o lânăl Şi ’ntr’un an, Ţese-un suman!

O plăcintă Şi-o ’nvârtită,Când s’a coace, Svârle-o ’ncoace!

Hora-i mare,Flăcăi n’are,

C'au murit de gălbănare: Câte unul ce-a rămas,Şi-a pus căciula pe nas.

Omu ’n lume multe vede : La o casă şapte fete,Şi fântâna sub părete, Cânele moare de setei

Col. Jam ik—Bârseanu.

D E C I T I R E ■ tT

11. DoineJeluî-m’aş, jeluî,Şi. n’am cui mă jelui... Jelul-m’aş şi n’am cui, Jelul-m’aş codrului.Codru-i jalnic ca şi mine, Că nici frunza nu ş-o ţine, Numai goale crengurele, Pălite de dor şi jele,Să le bată vânturi grele: Vremile şi vânturile Ca pe mine gândurile...

Frunză verde, măr pălit, Ce trai rău am mai trăit, Ctt nimica m’am ales, Numai plâng şi necăjesc... Moarte, moarte, unde ieşti, In ce parte locueşti?Şi ce raci, de nu mai vii, Să mă scoţi dintre cei vii !

Aş muri, moartea nu-mi vine, Aş trăi şi n’am cu cine;Că cu cine-aş fi avut,A pus faţa la pământ,La pământ sub earbă verde. Ca să nu mai trag nădejde.

Necazul cine nu-1 crede, N’ar mai călcâ earbă verde, Şi nici verde, nici uscată, Până ce l-a crede-odată.

Relele, ardă-le focul,Tot cu mine-ş află locul; Relele, ardă-le para,Tot cu mine cină sara.

Rău ie cu amărăciune,Când n’ai cătră cine spune. Strugurel bătut ţn vie, Numai inima mă ştie!

Colecţia E. H odoş.

12. Constantin Brâncoveanu— Baladă poporală din col. lui Alecsandri —

Brâncoveanul Constantin Boer vechi şi Domn creştin, De averi ce tot strângeă Sultanul se îngrijeă Şi de moarte-1 hotără,Căci viziru1 îl pâră.Intr’o Joi de dimineaţă;Zi scurtării lui de viaţă Brâncoveanul se sculă,

Faţa blândă el spălă, Barbă albă-şi peptină,La icoane se ’nchină,Pe fereastr’ apoi cătă Şi amar se spăimântă:<Dragii mei, coconi iubiţii Lăsaţi somnul, vă treziţi, Armele vi le gătiţi,Că pe noi ne-a ’nconjurat

1 Mare vizir = prim-ministru turc.2

18 C A R T E

Paşa cel neîmpăcat, Cu-Eniceri,1 cu tunuri mari, Ce sparg ziduri cât de tarii»

Bine vorba nu sfârşea Turcii ’n casă iuruşeâ,2 Pe tuspatru mi-i prindeă Şi-i duceă de-i închideă La Stambul, în turnul mare, Ce se ’nalfă lângă mare, Unde zac feţe domneşti Şi soli mari împărăteşti.

Mult acolo nu zăcea,Că Sultanu-i aduceă Lângă foişorul8 lui Pe malul Bosforului.— «Brâncovene Constantin, Boer vechi, ghiaur hain!4 Adevăr e c’ai chitit6 Pân’ a nu fi mazilit6Să desparţi a ta Domnie

, De-a noastră împărăţie? Că de mult ce eşti avut, Bani de aur ai bătut Făr’ a-ţi fi de mine teamă, Făr’ a vrea ca să-mi dai

[seamă 1»— «De-am fost bun, rău la

[Domnie,Dumnezeu singur o ştie; De-am fost mare pe pă-

[mânt,Cată-acum de vezi ce sânţi»

— «Constantine Brâneo-[vene!

Nu*mi grăi vorbe viclene. De ţi-i milă de copii Şi de vrei ca să măi fii, Lasă legea creştinească Şi te dă ’n legea turcească».— «Facă Dumnezeu ce-a

[vrea !Ear pe toţi de ne-ţi tăeă, Nu mă las de legea meal» Sultanul din foişor Dete semn lui Imbrohor.1

Doi gelaţi veneă curând Săbiile fluturând,Şi spre robi dacă mergeă, Din coconi îş alegeă Pe cel mare şi frumos,Şi-l puneă pe scaun jos,Şi cât pala răpezeă,Capul iute-i retezeă! Brâncoveanul greu oftă Şi din gură cuvântă: «Doamnei f ie ’n voea tal» Cei gelaţi earăş mergeă Şi din doi îş alegeă Pe cel gingaş mijlociu,Cu păr neted şi gălbiu,Şi pe scaun îl puneă Şi capul îi repuneăl Brâncoveanul greu oftă Şi din suflet cuvântă: «Doamne! fie ’n voea tal»

1 Ianiceri = v. infanterie turc. 1362—1826. 2 Iuruş = năvală, asalt. 3 Foişor = balcon, clădire, observator pentru incendii. 4 Hain = rău, perfid, trădător. 5 Socotit. 6 Mazil, mazilesc = scot din slujbă, destitui. ' Imbrohor = boer, încredinţat cu îngrijirea grajdu­rilor domneşti.

D E C I T I R E 19

Sultanul se minună Şi cu mila se ’ngână: «Brâncovene, Constantin Boer vechi şi Domn

[creştin ITrei coconi tu ai avut,Din trei doi ţi i-ai perdut;

Numai unul ţi-a remas!Cu zile de vrei să-l las, Lasă legea creştinească Ş i te dă ’n legea turcească!» — «Mare-i Domnul Dum-

[nezeul-Creştin bun m’am născut eu, Creştin bun a muri vreu... Taci, drăguţă, nu mai

[plângeC ă ’n pept inima-mi se

[frânge,Taci şi mori în legea ta C ă tu ceru-i căpătâi» Imbrohorul se ’ncruntă, Celaţii se ’naintă Şi pe blândul copilaş, Dragul tatii fecioraş,La pământ îl aruncă

ti zilele-i ridică.râncoveanul greu oftă

Şi cu lacrămi cuvântă: «Doamne, fie ’n voea tal» Apoi el se 'ntunecă, înima-i se despică,

I Pe copii se aruncă,Ii boceă, îi sărută,Şi turbând apoi strigă: «Alelei 1 tâlhari păgânii Alei! voi feciori de cânii Ţrei coconi ce am avut Pe tustrei mi i-aţi perdutl Dare-ar Domnul Dum­

nezeu,Să fie pe gândul meu:Să vă ştergeţi pe pământ, Cum se şterg norii la vânt, Să n’aveţi loc de ’ngropat, Nici copii de sărutat!»

Turcii crunt se oţereă Şi pe dânsul tăbăreă, Haine mândre-i le rupeă, Trupu-i de piele jupeă, . Pelea cu pae-o umpleă, Prin noroi o tăvăleă,Şi de-un paltin o legă Şi râzând aşă strigă:— «Brâncovene Constantin, Ohiaur vechi, ghiaur haini Cască ochi a te uită,De*ţi cunoşti tu pielea ta ?» — «Câni turbaţi! Turci,

[litfă1 rea!De-ţi mâncă şi carnea mea, Să ştiţi c’a murit creştin Brâncoveanul Constantin!»

13. ^Toma Alimoş— Baladă pop. din col. lui Alecsandri —

Departe, frate departe, Sus pe şesul Nistrului,3Departe şi nici prea foarte Pe pământul turcului,

1 Litfă, liftă = eretic, străin, venetic, neam rău.1 In partea Basarabiei de jos, ce purtâ numele de Bugeac.

2*

20 C A R T E

Colo ’n zarea celor culmi La gropana cu cinci ulmi, "Ce resar dintr’o tulpină,Ca cinci fraţi delà o mumă, Şedea Toma Alimoş,Boer din ţara de jos;Şedea Toma cel vestit, Lângă murgu-i priponit,Cu ţeruşul de argint Bătut In negru pământ,Şi pe earbă cum şedeâ Mândră masă şi întindeă Şi tot bea şi veseleă Şi din grai aşă ziceă: «închinare aş şi n’am cui! închinare aş murgului,Dar mi-i murgul cam nebun Şi de fugă numai bun, Inchinare-aş armelor, Armelor surorilor,Dar şi ele-s lemne seci, Lemne seci, oţele recii Inchina-voi ulmilor Urieşii culmilor,Că sânt gata să-mi răspunză Cu freamăt voios de frunză, Şi ’n văzduh s’or clătină Şi mie s’or închină 1»Eată, măr), cum grăeă,Că ’n departe auzeă Un nechez ce necheză Şi se tot apropiă,Toma ’ncet mi se sculă, Peste câmpuri se uită Şi zăreă un hoţoman,Pe un cal negru Dobrogean, Un cal sprinten voinicesc... Plăteă cât un cal domnesc. Hoţomanul nalt, pletos,Cum e un stejar frunzos,

Eră Manea cel spătos Cu cojoc mare miţos,Cu cojoc întors pe dos,Şi cu ghioaga nestrujită, Numai din topor cioplită.El la Toma ’ncet veneă Şi din grai aşa i grăeă:— «Alei! Toma Alimoş, Boer din ţara de jos,Ce ne calci moşiileŞi ne strici fâneţele?»Boer Toma Alimoş Ii dă plosca cu vin roş:— «Sătrăeşti, Mane fărtate! Dă-ţi mânia după spate,Ca să bem In jumătate». Manea cu stânga luă,Cu dreapta se inarmă, Paloşul din sin scoteă Ş’aşâ bine*l învârteă,Ş’aşă bine mi-1 chiteă,Că pe Toma mi-1 tăeă Pe la furca peptului,La încinsul brâuiui,Unde i greu voinicului. Toma crunt se oţereă... Manea ’n scări se ’nţepeneâ;„ Dos la fugă şi puneă. «Alelei! fecior de lele!Că răpişi zilele melel De te-aş prinde ’n mâna mea*. Zile tu n’ai mai aveă!»Şi cum sta de cuvântă lyiaţele şi le-adună, în coşu-i şi le băgă,Pe de-asupra se ’ncingeă Şi la murgu-i se duceă Şi cu murgu-aşa grăeă:— «Alelei! murguleţ mic, Alei! dragul meu voinic!:

D E C I T I R E 21

De-ai puteà la bătrâneţe, Cura puteai la tinereţe!» Murgul ochi-şi aprindeà, Necheză şi răspundeă:— <Eată coama, sai pe mine, Şi de-acum te tine bine, -Să-ţi arăt la bătrâneţe, Ce-am plătit la tinereţe!» Toma iute ’ncălecă,După Manea se luă,Şi mereu, mereu strigă: «Alelei! murgulet mic,Alei! murgul meu voinic, Aşterne-te drumului Ca şi earba câmpului La suflarea vântului!» Murgul mic se aşterneă, Manea ’n lături se zăreă. Toma turbă si răcneă: «Tăiatu-m’ai tâlhăreşte, Fugitu-mi-ai mişeleşte,De te-aş prinde ’n mâna mea,

JZile tu n’ai mai aveă,Stai pe loc să ne ’ntâlnim, Două vorbe să grăim, Două vorbe oţelite Cu paloşile grăitei»

Manea ’n lături tot fugeă, Eară Toma-1 ajungeă Ş’aşa bine mi-I chiteâ,Că din fugă mi-i tăiă Jumătate-a trupului Cu trei coăste-a murgului! Manea ’n două, jos cădeâ, Toma murgului ziceâ: «Alelei! murguleţ mic,Alei! dragul meu voinic! Ochi-mi se păinginesc, Norii sus se învârtesc,Te grăbeşte-aleargă, fugi,Şi ca gândul să mă duci Colo ’n zarea celor culmi, La gropana cu cinci ulmi, Că eu murgule-oi muri,Pe tine n’oi mai sări !Ear când sufletul mi-oi da, Când nu te-oi mai desmierdă, Din copită să t' faci sapă, Lângă ulmi să faci o groapă Şi cu dinţii să m’apuci,In tainiţă să m’arunci,Ulmii că s’or clătină,Frunza că s’a scutura, Trupul că mi-a astupă!»

/ 14. Jocurile copiilor1. Cele mai frumoase zile ale vieţii, pe care omul

şi le aminteşte cu un fel de dragoste mestecată cu mâh­nire, sânt ale copilăriei. Neputinţa de a se mai întoarce la ^gusturile şi plăcerile acelei vârste, ne aduce în suflet icoana vieţii trecătoare, ne pun pe gânduri triste şi tot- -deauna vorba despre plăcerile copilăriei se sfârşeşte prin «n suspin.

Viaţa şi înţelegerea este atât de îmbelşugată în su­fletul unui copii, încât o împrumută şi lucrurilor care-i înconjoară. Adunându-şi copila nişte beţişoare învălite cu

22 C A R T E

cârpă numite păpuşi, ea vorbeşte cu dânseie: una e tata» alta e mama, sora etc., ea Întreabă şi răspunde pentm dânseie fără să aibă cunoştinţa acestei amăgirii In frăge­zimea vârstei, copiii se joacă de-a toate animalele: caprele* şi oile, căţelul şi mâţa grăesc prin gura lor, şi când sânt mai mulţi copii adunaţi în casă la vreme de earnă, ei se* joacă de-a ineluş Invârtecuş, de-a baba oarba şi In dupi. Toate aceste jocuri au regula lor nestrămutată şi uneori- formulele lor ştiute.

2. La ineluş invârtecuş se pun cu toţii roată pe pat,, şi unul stă cu faţa ascunsă pe braţele altuia, tn vreme ce. pe spatele lui pun cu toţii câte un deget şi atunci povă- ţuitorul jocului învârtindu-şi degetul pe deasupra celorlalte, şi apăsând pe unul zicè:

Ineluş invârtecuş,Oâci pe-a cui deget am pus?

şi de nu gâceşte, cel plecat primeşte un pumn şi tot astfel până când gâcind, un altul li ia locul. Mare plăcere şi mult haz fac copiii !a ineluş Invârtecuş, ear buna credinţă este păzită până la sfârşit.

3. Săturându-se de acest joc, ei Încep baba-oarba sau amija, care se urmează în chipul următor: alegându-se- cine are să amijească, i se leagă ochii, îl duc la cuiul uşii şi zicându-i vorbele următoare:

Baba oarba, unde-ai masa?Baba oarba, ce ţi-ai ars?Dă-te ’ncoace ’n joc ;

unul îl trage de mânică şi o rupe de fugă, ca să se ascundă, căci ceilalţi indosiţi prin colţurile casei nici mi suflă de frică să fie aflaţi.

4. Alt joc de earnă sânt dupil; aceştia sânt nişte beţişoare de draniţă, câte nouă la număr la fiecare jucător. După ce beţele sânt pregătite, se pun toţi copiii roată şi încep pe rând a-i aruncă în sus cu faţa mânii; căzând, er le prind de dos şi apoi earăşi îi întoarce în palmă. De- s'au prins fără soţ, băţul se strânge de-oparte şi copilul: dă înainte până greşeşte sau prinde cu soţ ; atunci numai

r

D E C I T I R E 23

dă rândul la altul. Fiecare trebue să-şi prindă cei nouă dupi ai săi, şi cine rămâne la urmă cu dupii neprinşi, pri­meşte atâ(ia pumni, câţi dupi nu-i ajung până la nouă.

5. Jocurile de vară sânt următoarele: de-a mija, de-a pala gaia, de a mingea şi de-a haleamalea, Amijitul se face în chipul următor: mai întâi se alege cineva să arai- jească. Pentru aceasta se strâng cu toţii şi unul trage sorţi cu următoarea formulă:

La cine cad aceste din urmă vorbe, porneşte la amijit, adică îş pune amândouă mânile la ochi şi se razemă cu fruntea de un stâlp al şurii sau de un părete al casei, în vreme ce ceilalţi s’au împrăştiat ca puii cei de potârniche. Numai unul a rămas ca să-l jure că nu va trage cu coada ochiului, apoi se depărtează şi el strigând: cnu te uită, măi, că nu mă ţin». După ce nu se mai aude nimic, fa mânile delà ochi şi începe a căută; însă el nu se de­părtează tare de stâlpul sau peretele, unde a amijit, fiindcă toţi cei ascunşi pândesc delà locul lor prilej ca să vie să scuipe acolo, făcându-se prin aceasta scăpaţi de amijire. Pe cine l-a atins cu mâna înainte de a fi ajuns la semn, se chiamă că l-a tăiat şi acela îi ia locul amijit.

6. După câteva ceasuri petrecute cu această petrecere, îi vine unuia în minte să schimbe jocul şi să înceapă de a puia-gaia, că-i mai frumos. Pentru acest sfârşit, se aleg doi mai voinici, dintre care unui se face cloşcă şi celălalt gaia sau uliul, după alegere. Fiecare îş ia un număr de pui, care se ţin cu mâna de partea dindărăt a cingătoarei unul după altul, încât alcătuesc un şirag. Apoi se pune gaia jos şi cu un beţişor sapă o groapă. Apropiindu-se de dânsa cloşca cu puii şirag, o întreabă: Ce faci acolo? — O groapă, răspunde ea. — Dar în groapă ce ai să faci 1 — Am să fac foc. — Da’ cu focul ce ai să faci? — Să opăresc un pui de-ai tăi. — Ba, de-ai tăi, răspunde cloşca şi toţi puii după dânsa. Zicând aceste, gaia se scoală de jos şi dă cloştei băţul cu care a săpat groapa, pe care după ce l-a stupit ca şi toţi puii de-a rândul, îl asvârle cât poate de

Unu-i malea,, Două-i calea,

Trei e rngti, Hai, du-te.

24 C A R T E

departe. In vreme ce gaia aleargă după băţ, cloşca se în­vârteşte de trei ori împrejurul gropii cântând <de trei ori cu puii mei>, ear puii croncănesc şi cârâie spre batjocura cioarei. Apoi începe lupta, cioara vrând să ia puii cloştei şi cloşca pe ai cioarei. Vai de puii cei din urma şiragului 1 Le tremură inima să nu fie prinşi şi tocmai ei sânt cei mai slăbuţi, căci la înşirare cei mai tari caută să-şi ia loc după cloşcă, ear ceilalţi rămân la coadă. Lupta ţine până când şi cioara, şl cloşca rămân fără pui, apoi se apucă amândouă la trântă, şi cine birueşte, se face cloşcă în al doilea rând.

7. De sânt copiii ceva mai sburătăciţi, se joacă de-a mingea. Sânt vre-o trei jocuri cu mingea: ţicul, hoina şi poarca. Ţicul se joacă numai în patru, şi mai înainte de a se apucă de joc, se alege prin sorţi, cine are să fie la bătaie şi cine la păscare. Cei delà bătae stau cu piciorul stâng într’o bortă numită bobă, păzind cu mare luare aminte ca nu cumva cel ce-i hăleşte mingea s’o pună acolo, căci atunci este scoasă perechea sa delà bătaie, tot aşă se întâmplă, dacă cel ce stă dincolo la păscare, .prinde mingea In cuc.

8. Hoina se joacă între mai mulţi băieţi. Mai Întâi se aleg doi, care joacă mai bine şi se numesc baci, apoi ceilalţi se prind în ceata unuia sau altuia dintre baci, după placul lor. Se pun două semne depărtate unul de altul ca de trei prăjini. Una din cete se orândueşte prin sorţi la bătaie şi alta la pascare şi se aşează după voinţă la câte unul din capetele depărtării. Fiecare cetaş bate mingea hălită de baciul cetei potrivnice numai odată, şi după ce a bătut, stă gata la fugă până la semnalul păscutului şi se repede îndată ce a văzut mingea bătută mai departe. Scă­parea cetei de a nu cădeă la păscare stă în ducerea până la semnul de împotrivă şi întoarcerea la locul lor, fără ca vreunul dintre dânşii să fie lovit cu mingea de vreun pro- tivnic. Uneori ceata întreagă aşteaptă cele trei bătăi ale baciului; la cea întâi se duc, la a doua se întorc şi, la a treia, care-i cea mai puternică, fuge baciul şi se întoarce. Nu numai în bătaia depărtată stă tot temeiul acestui joc, ci şi in agerimea fugii şi iscusinţa cu care se păzeşte de lo­vitura mingei. De multe ori baciul, sau vreun alt cetaş

D E C I T I R E 25

de frunte, trece prin trei, patru asvâriituri ce se fac asupră-i de protivnicii împrăştiaţi în drumul lui, şi acesta, când plecându-se la pământ, când sărind în sus, sau răsucindu-şi trupul aşă că lovitură să nu-1 atingă.

Cu mare bucurie îl întimpină ceata lui în urma acestor izbânzi, în vreme ce protivnicii ameninţă că de altă dată nu-1 vor mai scăpă. Aşă merge înainte jocul, până când cei delà păscut sau prind mingea de cuc, sau lovesc pe unul din cei mai slăbuţi la fugă şi la pază. «Aşă mi-ai test de păcătos, lasă că de altădată nu te mai iau în ceata mea!» zice baciul cetei ce fusese la bătaie, în vreme ce protivnicul aleargă să le ia locul râzând şi chiuind de clo­cotesc văile.

9. Poarca se joacă în chipul următor: să sapă atâtea gropiţe rotunde câţi jucători sunt, apoi stă cu băţul fiecare la groapa Iui, în vreme ce unul ce a căzut la sorţi să fie porcar, mână poarca pe pământ cu băţul, căutând prilej să o dea în vre-o groapă, ear ceilalţi se apără împingând-o uneori foarte departe, încât vai ! de bietul porcar cât aleargă. Ordne a atins băţul de minge, e dator să bată ţicul cu fiecare jucător afară de porcar, care atunci uşor găseşte prilejul să mâne mingea cu băţul în vre-o groapă şi să scape de păscut. Greutatea acestui joc stă, pentru cei delà bătaie, în puterea asvârlirii mingii cu vârful băţului şi în repejunea ţicului; ear pentru porcar, în măsura loviturii şi în direcţia ce o dă mingii, pentruca să nimerească într’o groapă goală de băţ.

10. Halea-Malea este joc de însemnat nu atâta prin iscusinţa, cât mai cu seamă prin formula lui, în care se aude numele cetei mai strălucite şi mai vechi familii domneşti din ţara românească. Copiii trec în şireag pe sub două mâni, a doi dintre dânşii, ce le ţin în chip de poartă. La intrare se schimbă următoarele vorbe între căpetenia şireagului şi între păzitori:

Halea-Malea, încotro ţi-e calea?— Deschideţi porţile!— A cui porţi?— A Ini Basarabă!

— Ce dai vamă?— Un căţel Ş’nn purcelŞi pe . . . cntare De-un picior !

26 C A R T E

In deobşte căpitănia jocului făgădueşte pe acela dintre ai săi, despre a cărui voinicie e sigur. Dacă portarii isbu- tesc să prindă pe cei făgăduiţi în două rânduri, scapă de sarcina lor şi aceştia le iau locul.

11. Aceste toate sânt jocuri mai mult băeţeşti; fetele se îndeletnicesc mai mult cu păpuşele şi cu facere de căsuţe în care imitează toată gospodăria ce o văd la ma­mele lor.

12. De însemnat este că copiii au păstrat aceste jocuriîntocmai la ţară ca şi la oraşe, fără deosebire de clasă so­cială, încât se arată mai buni păstrători a vechilor tradiţii decât bărbaţii. Al. Lambrior.

15. Noaptea Paştilor1. Patruzeci de zile dearândul creştinul a trăit lepădat

de orce plăcere, de orce ispită, muncindu-şi trupul în straş­nică cumpătare şi sufletul în aspră pocăinţă; el, cu inima obidită, a urmărit lungile chinuri şi umiliri ale Mântuito­rului omenirii, pe care in săptămâna patimilor preotul în> biserică li-a povestit prin îndelungi şi dese citiri, prin jal­nice cântări ; el a stat faţă la sfâşietoarea agonie a fiului lui Dumnezeu şi, cu toată procesiunea funebră a unei în­mormântări, a văzut în seara de Vineri epitaful, pe care se vede trupul sângerat şi sdrobit al lui Isus, reintrând cu pompă solemnă în tainicul altar ca într’un mormânt tăcuta

Sub aşâ negre întipăriri a ieşit el din biserică cu capul plecat, cu inima înfrântă, şi sfântul locaş şi-a închis por­ţile într’o jalnică tăcere. O noapte şi apoi o zi întreagă au trecut, posomorâte, fără nici o uşurare pentru inimă, fără nici o mângăere pentru biata fire omenească. O ne­gură de jale, o amorţire sufletească s’a revărsat peste lumea creştină la amintirea îngrozitoarei crime ce s’a săvârşit sânt acum câteva sutimi de ani.

2. A doua seară vine, şi presimţirea aşteptată, dar nu încă mărturisită, a unei apropiate bucurii face pe creştin să-şi caute şi alinarea, şi întărirea într’un somn timpuriu. De vreme, cetatea e afundată în întunerec, în linişte, în nemişcare. Abiă dacă în fundul altarului dinaintea icoanei mântuitoare mai veghează lumina şovăindă a unei candele.

D E C I T I R E 27

Dar, în tăria nopţii, servitorii templului păşesc dibuind pragul cel năpustit; ei pătrund în locaşul deşert care ră­suna a gol sub păsurile lor, unii aprind scânteia de iască în adâncile candele de argint, alţii fac să vibreze din ce în ce mai tare toaca şi clopotul, care deşteaptă din somn pe credincioşi.

3. Unul câte unul sosesc acum şi aceştia, strecurân- du-se dealungul păreţilor întunecoşi, pe cari abiă se res­trânge sticlirea transparentă a candelelor; o şoptă de paşi umiliţi, de tăcute mătănii, de cruci cuvioase, o murmură de închinăciuni şi de binecuvântări încep a se înălţă de pretutindeni. Atunci uşile altarului se deschid; preotul în vestminte strălucitoare de fir, apare cu făclia aprinsă, el dă semnul obşteştei luminări, şi fiece creştin aleargă să ia pentru sine foc delà acea lumină; în câteva minute,, mii de făclii îş înalţă flacăra lor luminătoare sub boitele templului ; cădelniţele răspândesc cercuri din ce în ce mai întinse de mirezme ; glasurile întărite tresar de cântece de bucurie. O ştire mântuitoare vestesc ele toate:

«Hristos a înviat! Hristos a înviat din morţi, cu moarte pe moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţa dăru- indu-le!>

4. Inimile credincioşilor tresaltă de bucurie; minţilelor simt porniri uimitoare cătră gloria şi mărirea cerească. In acele valuri de lumină, de profumuri, de cântări, în acea falnică veselie .a bisericii creştine, toată firea serbează cu încântare măreţul mister al învierii, întărirea credinţei, înturnarea speranţelor, renaşterea a tot ce e bun, frumos şi adevărat, a tot ce se poate chemă pe lume iubirea de Dumnezeu. Al. /. Odobescu.

16. Earna— Pastel —

Din văzduh cumplita earnă cerne norii de zăpadă, Lungi troene călătoare, adunate ’n cer grămadă; Fulgii sbor, plutesc în aer, ca un roi de fluturi albi, Respândind fiori de gheaţă pe ai ţerii umeri dalbi.

28 C A R T E

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge eară!Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;Soarele rotund şi palid se prevede printre nori,Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,Şi pe ’ntinderea pustie, fără urme, fără drum,Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Străluceşte şi dismeardă oceanul de ninsoare.Eat’ o sanie uşoară, care trece peste văi... v In văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

V. AlecsanArl.

17. Miezul iernii— Pastel —

In păduri troznesc stejarii 1 E un ger amar, cumplit!C IaI al A MAf ÎHMHûtitlA Aaml MAVA Î4- aStelele par înghe Ear zăpada crista

ate, cerul pare oţelit; ină pe câmpii strălucitoare

Pare-un lanţ de diamanturi, ce scârţie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios,Ca înaltele coloane unui templu maestos,Şi pe ele se aşază bolta cerului senină,Unde luna îş aprinde farul tainic de lumină.

O ! tablou măreţ, fantastici... Mii de stele argintii In nemărginitul templu ard ca veşnice făclii.Munţii sânt ai lui altare, codrii organe sonoare,Unde crivăţul pătrunde scoţind note ’ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;Nici un sbor în atmosferă, pe zăpadă nici un pas; Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...E un lup, ce se alungă după prada-i spăimântată!

V. Alecsandri.

%

D E C I T I R E 2$

18. La Paşti# Prin pomi e ciripit şi cânt,

Vâzduhu-i plin de-un roşu [soare

Şi sălciile ’n albă floare — £ pace ’n cer şi pe pământ, j Resuflul cald al primăverii ! Adus-a zilele ’nvierii.

Şi cât e de frumos in sat! Creştinii vin tăcuţi din vale, Şi doi de se ’ntâlnesc în cale, Iş zic: Hristos a înviat!Şi râde-atâta serbătoare Din chipul lor cel ars de j

[soare.

Ş'un vânt de-abeâ clătinător j Şopteşte prin văzduh cuvinte: j — E glasul celor din mor- !

[minte, J E sgomotul sburării lori i Şi pomii frunţile-şi scoboară, j Că Duhul sfânt prin aer j

[sboară. |

E linişte. Şi din altar Cântarea ’n stihuri repetate Departe până ’n văi stră-

[bate —Şi clopotele cântă rar.Ah, Doamne! Să le-auzi din

[vale,Cum râd a drag şi plâng a

[jale!

Biserica, pe deal mai sus,E plină astăzi de lumină, Că ’ntreaga lume este plină De-acelaş gând, din cer adus: In fapta noastră ne e soartea, Şi viaţa este tot, nu moartea.

Pe deal se sue ’ncetişor Neveste tinere şi fete, Bătrâni cu earna vieţii ’n

[plete ;Şi ’ncet, în urma tuturor, Vezi şovăind câle-o bătrână Cu micul ei nepot de mână...

Ah, ear în minte mi-ai venit Tu, mama micilor copile!Eu ştiu că şi ’n aceste zile Tu plângi pe-al tău copil dorit...La zimbet cerul azi ne cheamă:Sânt Paştile! Nu plânge, mamă!

G. Coşbuc.

19. Popa Tandai

lerte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie! Eră onr bun şi cântăreţ vestit. Şi murăturile foarte îi plăceau. Mai ales dacă eră cam răguşit, le bea cu gălbenuş de ou şi i se

30 C A R T E

dregeà organul, Încât resunau ferestrile când cântă: <Mân- tueşte, Doamne, norodul tău!» Eră dascăl In Butucani, bun sat şt mare, oameni cu stare şi cu socoteală, pomeni şi ospeţe de bogăt. Eară copii n’avea dascălul Pintilie decât doi: o fată, pe care a măritat-o după Petrea Ţapului, şi pe Trandafir, părintele Trandafir, popa din Sărăceni.

Pe părintele Trandafir să-l ţină Dumnezeul Este om bun ; a Învăţat multă carte şi cântă mai frumos decât chiar şi reposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte, şi totdeauna vorbeşte drept şi cumpănit ca şi când ar ceti din carte. Şi harnic şi griiitor om este părintele Trandafir. Adună din multe şi face din nimica ceva. Strânge, drege şi culege, ca să aibă pentru sine şi pentru alţii.

Mult s’a ostenit părintele Trandafir în tinereţa lui. Şcolile cele mari nu se fac eac’aşă, mergând şi venind; omul sărac şi mai are, şi mai rabdă ; eară cu capul se lu­crează mai greu decât cu sapa şi cu furca. Dar toate s’au făcut şi nici n’au rămas lucru zadarnic. Trandafirică a ajuns popă In satul tătâne-său, In Butucani, bun sat şi mare, oa­menii cu stare şi cu socoteală; ear la pomeni şi la ospeţe părintele nu mergeă bucuros.

Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu l-ar strică un lucru. Este greu la vorbă, cam aspru la jude­cată : prea dea-dreptul, prea verde-făţiş. El nu mai suceşte vorba, ci spune drept în faţă, dacă i s’a pus ceva,pe inimă. Nu e bine omul să fie aşâ. Oamenii se prea supără, când le luăm căciula din cap. Şi e bine să trăim bine cu lumea. Aceasta s’a văzut şi cu ale părintelui Trandafir. Un om ca el nici doi ani n’a putut să stea In Butucani. Când una, când alta: odată da cu vorba In săteni, altădată In pro­topop...

Nu-i vorbă, drept aveă părintele Trandafir să facă aşâ. Este numai, că dreptul e treaba celor mai mari în putere; cei mai slabi trebue să şi-I arete pe încetul. Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate mută din loc, încet însă, încet — bucăţică după bucăţică. — Poate că ştiă şi pă­rintele, că este aşâ în lume; dârei aveâ legea lui, şi punct. «Ce-i drept şi adevărat, nici la dracul nu-i minciună!» Ăsta eră cuvântul lui; cu acest cuvânt şi-a făcut calea din Bu­tucani. Adecă nu tocmai el a făcut-o, ci sătenii. O vorbă,

31D E C I T I R E

şi încă ceva, pentru mai bună înţelegere, la protopop, — o'Cale la Episcopie şi aici o vorbă bună delà protopop, lucrurile se fac, numai dacă le ştim face; cu mult, cu puţin, părintele Trandafir fu trimis delà Butucani la Să­răceni...

Popă în Sărăceni! Cine ştie ce vrea să zică popă în Sărăceni 1 Dar aşa-i trebue părintelui Trandafiri Cine vrea să sară peste groapă, arunce-şi mai nainte desagii peste -ea. Părintele Trandafir n’avea însă decât o nevastă şi doi •copii; desagii îi erau deşerţi. Pentru aceea îi eră atât de .greu să sară din Butucani la Sărăceni.

Pe Valea-Seacă este un sat, pe care oamenii îl nu­mesc «Sărăceni». Pe o vale «seacă», un sat «Sărăceni»; mai rău nu poate să sune însemnarea unui loc.

«Valea-Seacă 1» "«Vale», pentrucă este un loc închis între munţi ;

•«seacă», pentrucă părăul ce şi-a făcut cale pe mijlocul văii, «ste sec aproape întregul an.

fa tă cum stă valea:In dreapta este un al doilea deal «Râpoasa». In stânga

sânt alte trei dealuri numite «Faţa», Oropniţa» şi «Aluniş».Pe «Râpoasa» cresc stânci; pe «Faţa» sânt holde;

pe «Oropniţa» este satul, eară pe «Aluniş» sânt mormintele satului între aluni şi mesteacăni. Aşă în dreapta şi aşâ în stânga; dar lucrul de căpetenie este tocmai în fund. Aici sânt munţii; de aici vine ce vine.

Dincolo peste «Râpoasa» este «Valea-Răpiţii», o vale ■mai adâncă decât «Valea-Seacă» şi numită aşă, pentrucă printr’însa curge «Răpiţa». Răpiţa este supărăcioasă, şi mai ales în timp de primăvară, ear pârâul de pe Valea- Seacă este un crac al «Răpiţii». Primăvara când se to­peşte neaua pe munţi, «Răpiţa» se supără, varsă o parte •din mânia ei în cracul de pe Valea-Seacă şi asta înce­tează a mai fi «seacă». în câteva ceasuri sărăcenenii sânt numai prea bogaţi de apă. Aşă o pat aproape în fiecare an. Când semănăturile din vale par mai frumoase, Valea- Seacă minte cu numele şi spală tot ce-i pică în cale.

Ar fi încă bine, dacă astă năpădire ar ţineâ numai scurtă vreme. Apa rămâne însă în vale, formând multe

32 C A R T E n

locuri de adăpost pentru neamul broscănesc. Eară in locui grânelor, pe lângă bălţi, cresc răchite şi se imbuibă sălci şui.

Este oare minune, dacă in urma acestora sărăcenenii s’au făcut cu vremea cei mai leneşi oameni? Este nebun, acela, care seamănă unde nu poate seceră. Pe «Faţa» locul este nisipos, grâul creşte cât palma şi păpuşoiul cât cotul; pe «Râpoasa» nici murele nu se fac; eară in vale apa mănâncă rodul. Unde nu-i nădejde de dobândă, lip­seşte şi indemnul de lucru. Cine lucrează, vrea să câştige, eară sărăcenenii şi-au fost scos gândul de câştig, pentru aceea nici nu se aflau îndemnaţi să lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinşi la răcoare; cât nu puteau, îş mâncau zilele lucrând prin alte sate invecinate. Când veneâ apoi earna... vai şi amari Ear cine e deprins cu răul, la mai bine nici nu se gândeşte. Sărăcenenilor le păreâ că decât aşă, mai bine nici nu poate fi. Peştele in apă, pa- serea -fn aer, cârtiţa in pământ şi sărăcenenii în sărăcie î

Sărăcenii? Un sat cum Sărăcenii trebue să fie. Ici o casă, colo o casă... tot una câte una... Gardurile sânt de prisos, fiindcă n’au ce îngrădi; uliţă este satul întreg. Ar fi prost lucru un horn la casă; fumul află cale şl prin aco-

{>eriş. Nici murueala de pe păreţii de lemn n’are înţeles, iindcă tot cade cu vremea de pe dânşii. Câteva lemne clădite la olaltă, un acoperiş de pae amestecate cu fân,

un cuptor de imală cu prispa bătrânească, un pat alcătuit din patru ţapi bătuţi în pământ, o uşă făcută din trei scân­duri înţepenite c’un par cruciş şi cu altul curmeziş... lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place, să-şi facă altul mai pe plac.

în vârful satului, adecă la cel mai înălţat loc, este o alcătueală, pe care sărăcenenii o numesc «biserică». Ce să fie şi asta? Este o grămadă de groşi bătrâni, puşi unii peste alţii in chip de păreţi. In vremile bătrâne, cândva, nu se ştie când, acest fel de păreţi, se aflau cu partea de din sus privind tocmai spre cer; acum insă, nici asta nu se ştie de când, ei se aflau în supusă plecare spre aceea parte, care aveâ să ţină locul unui turn. — Asta pentrucă stâlpii din faţă, fiind putreziţi, de când a bătut vântul cel mare — s’au plecat spre răbdătorul pământ, trăgând cu

D E C I T I R E 33

sine întreaga alcătueală. Aşâ a şi rămas apoi, fiind biserica cel puţin In Sărăceni, un lucru de prisos.

Popă? Se zice că nu e sat fără de popă. Pe semne, cine a făcut zicala asta, n’a ştiut de Sărăceni. Sărăcenii eră un sat fără de popă. Adecă — eră sat cu popă, — numai că popa lor totdeauna eră popă fără sat. Un lucru singur In felul lui cu Sărăcenii ăştia. Mai că n’a fost încă popă, care să fi stat mai mult decât trei zile în Sărăceni : Intr’una vine, fntr’alta rămâne, ear în a treia se duce. Câţi popi vinovaţi, toţi au trecut prin Sărăceni, şi care a stat mai multă vreme aici, s’a curăţit de păcate.

Eară acuma părintele Trandafir ajunsese la acest canon de pocăinţă. El nu mai puteă să aştepte, că va face ca alţii, să vină o zi, să stea alta şi să se ducă în a treia. Ştiă că s’a pus prea rău la protopop, pentruca să poată crede, că-1 va trimite la alt sat. Eară fără de sat, nu puteă să rămână. Popă fără sa t,roată făr’ de car, jug făr’ de boi, căciulă pusă într’un vârf de par. îş puse dar de gând, ca s’o iee precum i se face, să facă din nevoe drag şi să stee bucuros în Sărăceni. Eră sat cei puţin de nume: nimeni nu puteă zice că e popă făr’ de sat. Şelntr’adevăr, mai po­trivit popă pentru mai potrivit sat nici cu bobii nu s’ar fi putut găsi. Traista popii se potriveă cu pragul poporenilor.

Chiar delà început părintele Trandafir a înţeles un lucru : cumcă în Butucani eră mai bine decât în Sărăceni. Oamenii aveau câte ceva, eară de unde este, poţi luă. In Sărăceni însă toate încuetorile erau de lemn. Şi apoi pă­rintele judecă: popa face treaba satului, ear satul să în­grijească de traista popii.

Multă vreme n’a trecut, până părintele a început să prindă încredinţarea, că cu desăvârşire proşti n’au fost oamenii, care au început cu pomenile şi cu ospeţele. «Este un lucru folositor — ziceă el — când oamenii se adună spre a se mângăiă şi veseli împreună. Chiar Mântuitorul a început cu pomenile şi cu nunta din Cana Galileii». Aşâ gândeă acum părintele Trandafir; dar în Sărăceni nu erau nici pomeni, nici ospeţe.

«Un lucrul — îş zise părintele mai în urmă. — In satul sărac popa nici spice n’are de unde culege. Câtă vreme vor fi sărăcenenii leneşi, ei vor rămâneă săraci şi

3

34 C A R T E

eu stau flămând 1» Iş puse dar de gând, ca să facă din poporenii săi oameni harnici.

Omul harnic mănâncă peatră, scoate caş din apa de baltă şi seceră fir de grâu unde au crescut cucute.

«Apoi — sfârşi popa, — când vaca are hrană, ea nu rămâne stearpă l>

*Aşă a zis faşă s’a pus să şl facă. Un om, care n’are ce să mănânce, îş face treabă din treaba altora. Nici acum nu face bine! Orbul n’ajută pe olog; flămânzii nu îndreaptă treaba satului; când gâştele păzesc stratul, pufin îi rămâne grădinarului. Ei, dar părintele Trandafir e vârtos la cap; unde pleacă, merge şi ajunge, ori moare pe drum.

In cea dintâi Duminecă părintele Trandafir finù o predică înaintea oamenilor ce s’au adunat în număr mare, ca să vadă pe popa cel nou. Nu este mai mare mulţu­mire pentru omul ce doreşte binele altora decât aceea, când vede că este ascultat de cătră alţii şi că vorbele lui prind rădăcini. Oândul bun să înmulţeşte, cuprinzând loc în mai multe suflete, şi cine-1 are şi poartă, mai ales atunci dacă îl preţueşte, se bucură când vede că-şi face cale în lume. Părintele Tmndafir se simţeă norocit într’aceea zi. Nici odată el n’a fost ascultat cu atâta luare aminte ca astă dată. Păreă că oamenii aceia ascultă ceeace ştiu, dar nu ştiu bine, şi-i sorbeau vorbele cu atâta sete, încât păreă c’ar voî să i scoată sufletul, ca mai uşor să culeagă din el învăţătura.

S’a citit în ziua aceea evangelia asupra fiului rătăcit. Părintele Trandafir a arătat, cum Dumnezeu, în nesfârşita lui iubire de oameni, a făcut pe om spre fericire. Fiind omul în lume, Dumnezeu voeşte, ca el să simtă toate plă­cerile curate ale acestei vieţi, pentrucă numai aşă poate să o iubească şi să facă bine într’însa. Omul, care din vina sa, ori în urma altor întâmplări, simte numai amar şi necazuri într’astă lume, nu poate iubi viaţa, şi neiubind-o, despreţueşte în chip păcătos acest înalt dar dumnezeesc.

Ce fac însă oamenii leneşi, oamenii, care nu-şi dau nici o silinţă, care nici mâna nu şi-o întind ca să iee darul? Sânt păcătoşii căci nu numai dorinţe avem, ci şi pofte trupeşti. Poftele cele curate sânt date omului, ca să le stâmpere prin rodul muncii; dorinţe îi sânt.date în

suflet, ca să cuprindă lume şi Dumnezeu !n sine şi fericit să le privească. Lucrarea este dar legea firii omeneşti, şi cine nu lucrează, greu păcătueşte. După aceste părintele a arătat cu vorbe, care dau gândirilor chip vieţuitor, cât

/este de ticăloasă viaţa unui om peritor de foame, şi a dat credincioşilor săi sfaturi zemislite în mintea lui înţeleaptă, — cum ei ar trebui să lucreze în primăvară, in vară, in toamnă şi în earnă.

Oamenii au ascultat; în feţele lor eră scrisă vorba părintelui ; eară mergând spre casă, ei vorbeau numai despre ceeace auziră în biserică şi fiecare se simţeă cu un om mai mult decât până acuma. Erau poate mulţi şi de aceia, care aşteptau numai să treacă sfânta Duminecă, pentruca în cea dintâi zi de lucru să înceapă.

«Aşă popă n’a mai fost în Sărăceni!» grăi Marcu Florii Cucului, despărţindu-se de vecinul său Mitru.

«Popă, chiar popă ca la un sat cinstit», răspunse Mitru, ca şi când ar fi simţit, că cinstit, satul său, tocmai cinstit, nu este.

Au venit apoi alte Dumineci. Părintele Trandafir a mai dat însă îndărăt cu predicele. Chiar în a doua Du­minecă n’aveă cui să vorbească. Eră vremea cam plo­ioasă şi oamenii au rămas pe acasă. Alte Dumineci însă eră vremea frumoasă: pe semne atunci nu se îndurau oa­menii de vreme ; ie veneă greu a se despărţi de cerul lui Dumnezeu. Aşă, câte o babă, câte-un moşneag cam slab 1a vedere şi mai slab la auz, mai avea părintele prin bi­serică. Adeseori rămân eă numai cu Cozonac, clopotarul. Aşâ nu se face treabă!

Dacă ar fi fost altfel de om, s’ar fi oprit aici. Părin­tele Trandafir e însă ca şi capra în grădina cu curechi. Când îl scoţi pe uşă, îţi intră prin gard ; când astupi gardul, dai că sare peste gard şi îţi face mai multă pagubă, stri­când şi ştreşina gardului. Darţină-l Dumnezeu! — e numai vorbă ! tot om bun rămâne părintele Trandafir.

«Aşteptaţi l — grăi el. — Dacă nu veniţi voi la mine, «iă duc eu la voi!» — şi apoi porni popa la colindă, cât « ziua de mare, gura lui nu se mai opreâ. Unde prindeâ oamenii, acolo îi ţinea la sfaturi. La câmp dai de popă, la deal dă popa de tine; mergi la vale, te întâlneşti cu popa;

36 C A R T E

intri 'n pădure, tot pe popa îl afli. Popa la biserică, popa ; ia mort, popa la nuntă, popa la vecin: — trebue să fugi din sat, dacă voeşti să scapi de popă. — Şi unde te prinde; te omoară cu sfatul.

Vr’un an de zile a dus-o părintele Trandafir cu sfatul; oamenii ascultau bucuros, le plăceă să stee de vorbă cu popa şi chiar se prindeau de sfaturi. Atâta Insă, şi mai departe tot povestea cea veche: ştiau oamenii cum să facă, dar nu făceau. Părintele se cam necăjeă. Delà o vreme a fost sfârşit cu sfaturile. Nu eră om în sat, asupra căruia să nu fi descărcat întreaga sa învăţătură: nu mai aveă ce să spună.

«Ei! că nu e bine aşă! — grăi earăş preotul. — Nu merge cu sfatul, să încep cu ceva mai aspru».

Se începù batjocura. — Unde află un om, părintele- Trandafir începeă a-rface de râs, şi a-şi bate joc de el în tot chipul.

Trece pe lâng’o casă, care nu eră tocmai de ieri acoperită :

«Măi ! dar isteţ om mai eşti tu ! — grăeşte cătră stăpân, — şi prin vârful casei ai tereştri. Tare iubeşti lu­mina şi sfântul soare !»

Află o femee cu cămaşa nespălată. — «Uită măi ! — dar de când aţi început voi să purtaţi rochii de postav ?»

Se întâlneşte cu un copil nespălat. «Auzi, nevastă, mult lictar aveţi voi, de se mânjesc copiii atât de tare».

Dă de un om culcat la umbră şi-i zice: «Bun lucrut bun lucru!» eâră dacă omul se scoală, îl roagă să nu se lase de lucru, că are copii.

Aşă începe, şi o duce mai departe tot aşă. A ajuns treaba într’atâta, încât oamenii cale de-o poştă se feresc din calea popii. A ajuns ca ciuma. — Dar mai rău decât toate este una: după atâta tândălitură, oamenii i au pus numele <Popa Tanda*. Apoi Popa Tanda a şi rămas.

Vorbind drept, sătenilor numai într’un chip nu le plăceă felul popii. Fieştecare râdeă bucuros cu popa de alţii, nici unuia nu-i prea plăceă însă, când alţii râdeau de dânsul. Aşă e firea omului: fiecare pune bucuros şeaua pe eapa vecinului. Şi de asta le plăceă părintele Trandafir poporenilor săi; cu atâta însă popa nu se mulţumeă.

Nici n’a trecut anul până ce toţi oamenii din sat erau batjocoriţi ; n’a mai rămas de cine să-şi bată joc, căci delà o vreme şi cei batjocoriţi începeau să râdă. Aici apoi s’a sfârşit. A rămas numai una : ca satul să-şi bată joc de popa.

Doi ani de zile au trecut, fără ca părintele Trandafir să fi mişcat satul înainte măcar numai atâta, cât e delà vorbă până la supărare. Oamenii ajunseseră atâta de sfătoşi şi atâta de batjocoritori, încât ziua întreagă stau grămezi câte odată la sfat, câte odată la batjocură. Eră un- lucru minunat: oamenii cunoşteau binele, râdeau de rău, dar nu -se urneau din loc.

Ei! spună om cu suflet: să nu se supere părintele Trandafir?

Ba să se mânie, greu să se mânieiŞi el s’a mâniat. — A început să ocărască oamenii.

Cum a purces la sfaturi, la batjocori, aşă acum la ocări. TJnde prindeâ omul, acolo îl ocăreă.

Dar acuma n’a dus-o departe. La început oamenii se lăsau ocărâţi. Mai târziu, mai răspundeau şi ei câte ceva, aşă, pe sub căciulă. în sfârşit însă, văzând că merge prea

igros, începură şi ei să ocărască pe popa.De aici înainte trebile se încâlciră. Mergeă când cruciş,

când curmeziş. Oamenii începură să spuie popii vorba, că nu se vor lăsă de râs şi de ocară, ci vor merge ia Episcopie şi-l vor scoate din sat.

Numai asta îi trebueă popii. Au nimerit-o poporenii ! Să-l scoată din Sărăceni: acuma începît popa cu adevărată ocară.

Aşă a mers: poporenii s’au pus în car» La protopop şi de acolo la Episcopie.-------

Este în cartea învăţăturilor despre viaţa lumească o scurtă învăţătură: binevoitorii de multe ori ne sânt spre stricare şi răuvoitorii spre folos. Părintele Trandafir astă «dată n’a avut noroc să tragă folos din răuvoitorii săi. Epi­scopul eră un suflet bun, vrednic ca să fie pus în toate pomelnicele de pe faţa pământului. I s’a făcut milă de bietul popă şi i-a dat dreptate, ocărând pe poporeni.

Adecă tot în Sărăceni a rămas popa Tanda.-------

38 C A R T E

In deobşte, nenorocirile se grămădesc asupra omului. Una naştă pe cealaltă, sau că ele sânt surori de cruce. Destul, că le aflăm totdeauna ca umbra şi lumina, una lângă alta.

Părintele Trandafir, când sosi acasă delà Episcopie, găsi o soţie bolnavă, trei copii mici, al patrulea de lapte, o casă numai hârb : prin păreţi se furişă neaua, cuptorul afumă şi acoperişul eră tovarăş cu vânturile ; ear hambarele goale, punga deşartă şi sufletul necăjit.

Părintele Trandafir nu eră omul, care să fi putut află calea, pe care să easă din această încurcătură. De ar fi fost alţii In starea lui, el Ie puteă da ajutor ; pe sine însuşi nu se puteă mângăeă. EI stete multă vreme gânditor ia opaiţul ce aruncă lumină somnoroasă; împrejurul lui dor­meau toţi. Şl bolnava dormeă. Apoi nimic nu îndeamnă mai mult spre întristare, decât tocmai privegherea între cei ce dorm. Ear aceşti dormitori erau iubiţii lui, iubiţi de-a căror fericire el aveă să răspundă, iubiţi, prin care el vieţueâ şf a căror iubire preţ vieţii sale. Gând se înşiră èu gând în capul lui. Sufletul îi treceă în trecut şi în viitor, şi viitorul în starea în care se află, nu puteă să şi-l înfă­ţişeze decât cu cele mai triste colori. Copiii lui 1 soţia lui î ce va fi de dânşii? Inima ii eră grea, dar nu află un singur gând mântuitor, un singur chip de scăpare ; în lume tm află nimic, de unde ar fi putut prinde speranţă.

A doua zi dimineaţa eră Dupiinecă; părintele se duse ia biserica cea închinată spre pământ, să citească utrenia. Ca îndeobşte oamenii, părintele Trandafir nici odată nu şi-a dat seamă despre cele ce făceă. Eră preot, şi eră bu­curos. Ii plăc^ă să cânte, să citească evanghelia, să înveţe creştinii, să mângăe şi să dee ajutor sufletesc celor rătăciţi. Mai departe nu se gândeă. De s’ar fi întrebat cândva, dacă cuprinde el cu mintea şl înalta sfinţenie, tainicul înţeles al chemării sale, ar fi râs poate în tăcere de toate acele, pe care omul numai în momentele grele le pricepe. Este în firea omului, că dupăce mintea pricepe un şir de lu~ cruri mai ascunse, ea pune aceeaş măsură pe lumea în­treagă şi nu mai crede ceea ce nu poate înţelege. Nu tot­deauna însă omul gândeşte. Sânt întâmplări, în faţa cărora mintea stă locului : în primejdie, când sufletul nu mai află

ajutor, în bucurie când el nu află isvorul din care îi curge norocul, şi în înşirarea gândirilor sale, când el nu le mai află legătura. Atunci, când omul în orce chip a ajuns la locui, unde putinţa începe să se atingă cu neputinţele sale, înceată a mai gândi, gândind în locul său firea omenească.

Părintele Trandafir intră în biserică, De câteori a in­trat el în biserică I Dar totdeauna precum intră făurarul în făurărie. Acuma însă îl prinse o frică nenţeleasă; merse câţiva paşi înainte, se opri, îş ascunse faţa fn amândouă mânile şi incepù să plângă greu şi cu suspin înăbuşit şi viforos. De ce plângeă el? înaintea Cui plângeă? Din gura lui numai trei cuvinte au ieşit: «Puternice Doamnei ajută m ă i...» Şi oare credeă el, că acest gând cuprins cu atâta înfocare în desperarea lui, li va puteâ da ajutor? El nu credeă nimic, nu gândeă nimic; el eră purtat.

' -T i '

IISfânta scriptură ne învaţă, că întocmai precum plu­

garul trăeşte din rodul muncii sale, şi păstorul sufletesc, care slujeşte altarului, din slujba sa, de pe altar, să tră- ească. Şi părintele Trandafir şî într’asta eră credincios cătră sfânta învăţătură; el totdeauna a lucrat numai pentru po- văţuirea sufletească a poporenilor săi, aşteptând ca aceştia, în răsplată, să se îngrijască de traiul lui zilnic. Nu însă totdeuna lumea este întocmită dupăcum este scris şi este poruncă; aşă era numai popa, eară nu şi poporenii. Din slujba sa părintele trăgeă foarte puţin folos, atât cât nu eră destul, adecă: patru bucăţi de pământ la ţarină, birul delà poporeni şi folosul delà cei născuţi şi cei morţi. Toate la un loc — nimica, fiindcă pe pământ nu resare aproape nimic, birul nu este decât de nume, cei născuţi se botează de milă, "şi celor morţi li se face pomană de cătră popa.

In apropierea bisericii se află o casă pustie: numai după nume casă. Stăpânul casei ar fi ţinut vitele într’însa, dar n’avea vite. Lângă casă eră şi loc de grădină, grădină însă nu eră, fiindcă zis a fost cumcă garduri în Sărăceni nu sânt. Părintele Trandafir cumpărase casa cu loc cu tot şi locueă într’însa. De când casa eră a popii, prea muite îndreptări nu i se făcuseră, şi acum erâ tot hârb, păreţîi

40 C A R T E

ciur şi acoperişul mreje. Părintele numai de-ale altor case purtă grijă.

Masa popii nu eră mai bună decât casa. Vorba cu lumea gheboşilor: omul se îndreaptă după oameni chiar şi când ar voi să Îndrepte oamenii după sine ; popa trăeă In felul satului. Noroc aveă numai de zestrea preutesei; dar de unde numai se ia, multă vreme nu se ia; şi asta se apropiă de postul cel mare. —

«Nu merge 1 — grăi părintele Trandafir. — Aşă nu mergel» şi începù a se face şl el om ca lumea, a se În­griji Înainte de toate de binele casei sale.

Numai decât în primăvară luă un ţigan, 11 puse să frământe imală şi-şi lipi casa. In câteva zile toţi patru pă- reţii erau lipiţi şi muruiţi. Acuma părintele şedeă mai bu­curos afară decât tn casă, fiindcă din casă nu se vedeă atât de bine murueala casei; şi eră frumos lucru o casă muruită in Sărăceni, mai ales când omul îş puteă zice: «Asta e a mea!» Eră Insă un lucru, care de fel nu se po- triveă. De câte ori ochii părintelui scăpătau peste păreţi pe acoperiş, el intră in casă ; îi păreă c'a văzut acuma de­stul. Nu priveă la acoperişul stricat, şi totuşi de câte ori voea să vadă păreţii, vedeă tot acoperişul. Afurisitul de acoperiş! Nu mai eră chip să-l lase precum eră.

Colo jos în vale, pe unde sânt bălţile cele multe, nu cresc numai sălcii şi răchite; pe ici pe colea este şl şovar, pipirig, papură, ba chiar şi câte un fir de trestie. — «Aşă voi să faci» gândi popa! Luă un om, 11 puse la şovar, a pipirig, la papură şi trestie. Sâmbătă eră plin împre- urul casei, —*■ tot snopi legaţi cu nuele de răchită : eară n ceealaită Sâmbătă acoperişul eră cârpit şi tivit pe vârf

cu snopi de trestie, peste care erau Întinse două prăjini legate cu furci. Acuma lucrul eră chiar bun — şi nu scump. Oamenii treceau pe lângă casa popii, clătinau din cap şi ziceau câte odată: «Popa e omul dracului!» Eară popa petreceă bucuros pe afară.

Dar nici astă bucurie n’a ţinut multă vreme. Tot se mai află un lucru, care nu se potriveă. Popa se simţeâ prea tn câmp. Ca a lui casă nu mai eră nici una In sat: s’ar fi potrivit, ca ea să fie cumva despărţită de sat. Părintele se cam sfieà a zice: «la mine acasă», fiindcă

vedeà că «la el» este «in sat». Un gard trebueà incă şi o portiţă, pe care să intre oamenii, când vin la popa; să fie gard numai de nume, să fie portiţa numai pârlaz, dar să se ştie, că înainte de a intră în casa popii, trebue să intri în curtea lui.

Popa earăş luă un om, îl trimise să tae spini şi pari; bătîi parii în pământ, puse spinii printre pari, şi — gardul ia gata.

înaintea casei, în spre biserică, pe o întindere de vre-o patru sute de stânjini, locul fu îngrădit; eară portiţa se făcu «din patru pari înţepeniţi cu alţi doi, care erau puşi cruciş.

Mai ales preuteasa se bucură foarte, când se văzu aşâ îngrădită; mai ales popa se bucură, când vedeà că se biicurà preuteasa. Nu eră zi în care popa, ori preuteasa să nu le zică copiilor de vre-o zece ori: «Auziţi? să nu ieşiţi afară din curte! jucaţi-vă aici acasă!»

Când omul a făcut începutul, el nu mai ajunge la capăt. O dorinţă naşte pe ceealaltă. Acuma preutesei i-a intrat un lucru în cap.

«Ştii tu ce, popă? — zise ea într’o dimineaţă — eu aş gândi că ar fi bine să fac câteva straturi colo de-a lungul gardului».

«Straturi?»«Dai să seamăn ceapă, morcovi, fasole, barabule şi

curechi!» Părintele rămase uimit. Ii păreă, că asta ar fi peste putinţă. Straturi în Sărăceni!... Dar câteva zile capul ii eră plin de straturi qu barabule, curechi şi fasole; aşâ, peste ear câteva zile, locul eră săpat, straturile erau făcute. Nu eră ziuă, în care atât popa cât şi preuteasa să nu fi *mers măcar de zece ori la straturi, pentruca să vadă, dacă nu erau răsărite seminţele. Mare a fost bucuria într’o zi. Popa s’a sculat mai de dimineaţă. «Muiere, scoală!» — «Ce-i?» — «Au răsărit!» — Toată ziua aceea popa şi preuteasa, cu copii cu tot, au petrecut vremea şezând pup intre straturi. Care vedeà mai multe seminţe încolţite, acela erà mai norocos.

y ia ră sătenii treceau pe lângă casa popii, priveau printre spini la straturile popii şi-şi ziceau şi astădată: «Popa e omul dracului!»

42 C A R T E

«Auzi tu preuteasă, — grăi acum popa, — oare n’ar fi bine să sămânăm păpuşoi pe lângă gard şi împrejurul straturilor?»

«Ba bine, zău aşăl Mie-mi place păpuşoiul verde 1»-«Şi mie, mai ales copt pe jăratic 1»Lucru nou! Popa se încunjură cu păpuşoi, li râdeâ

inima, când gândeă, cât se va face de frumoasă treaba, când jur împrejur păpuşoiul va creşte şi va acoperi spinii din gard, care începeau a nu i plăceâ părintelui. Dar tot vorba cea veche : un necaz naşte pe celalalt, in dosul casei eră încă o bucată de loc, de vre-o cinci ori mai mare ca acea îngrădită. Asta nu mai ieşeă din mintea popii. Pen- truce să stea asta goală? Oare n’ar puteă pune el păpuşoi şi în dosul casei?

In ţarinele de pe «Fată», oamenii arau şi sămânau, în sat însă neatins eră pământul, pentrucă aici eră sat.

Marcu Fiorii Cucului, vecinul popii, aveâ un plug cam stricat... dar plug, eară Mitru Cătănaş, vecinul lui Marcu, aveâ doi boi slabi şi un cal spetit. Popa, Marcu, Mitru, boii şi calul, împreună, munciră o zi de dimineaţă până seara; locul fu arat şi sămânat cu păpuşoi.

Popa de aci înainte sta mai bucuros în dosul casei. Eră lucru minunat şi frumos — aşâ brazde ! şi printre brazde, pe ici pe colea câte un fir de păpuşoi abeă încolţit. — Cu toate aceste popa se scărpină câteodată, ba foarte adesea, după ureche. Păreâ că tot îl mai apăsă ceva pe inimă. Eră lucru greu, de care nu cuteză a se prinde : pământurile din ţarină. Până acum le-a fost dat în parte ; acuma nu ştiă ce să facă cu ele. I-ar fi plăcut să le lucreze însuşi. Să-şi vadă el sămânăturile lui, să meargă la ele cu preuteasa,. apoi la toamnă. . . Eră lucru foarte amăgitor !

S’a făcut multă vorbă cu preuteasa asupra acestui lucru. Trebueau cai, trăsură, plug, slugă, grajd, — o mul­ţime de lucruri trebueau. Eară popa nu se prea pricepe à la plugărie. . . Şi totuşi, straturile erau verzi, păpuşoiul în- colţeâ. — Popa îş întări gândul; luă rămăşiţa din zestrea preutesei, care sta încă încuiată în ladă, şi se apucă de muncă.

Plugul Marcului eră bun pentru început. Un cal cum­pără popa delà Mitru ; alt ca! se află la un om din Valea-

Rapiţii; Stan Şchiopul aveà un car cu trei roate. Popa il cumpără, fiindcă a câştigat o roată delà Mitru, ca adaus

' la calul spetit.Cozonac clopotarul se prinse să fie şl slugă la popa,

fiind casa lui numai de o săritură de aici. Popa bâtù apoi

( patru stâlpi la capătul casei, doi mai înalţi, doi mai scurţi ; alcătui trei păreţi de nuele, făcii acoperiş de şovar şi grajdul —fu gata.

In vremea asta părintele Trandafir a îmbătrânit cu zece ani ; dar întinereâ, când încărcă preuteasa şi copiii în trăsură, da bici la cai şi mergeâ să-şi vadă-holdele.

Sătenii îl vedeau, clătinau din cap şi earăş ziceau: «Popa e omul dracului!»

Preuteasa aveà însă necazurile ei muereşti. Ea aveà o icoană frumoasă, pe care a fost căpătat-o In cinste delà feciorul popii din Vezura. Şi acuma icoana zăceâ pusă în

. fundul lăzii învelită în hârtie. Ar fi dorit mult s’o punăîntre fereştri, să pună flori şi busuioc împrejurul ei, s’o vadă mai adeseori, fiindcă icoana eră chipul Sfintei Măriei Maicii Domnului şi pe fiica preutesei o chemà Maria. Pă- retele erâ însă murdar şi icoana n’aveâ privaz. Eră şl un

f alt lucru ce supără pe preuteasa: o fereastră erâ astu-Í pată cu beşică de porc, ear în celelalte două erau trei ochiI sparţi şi cârpit cu hârtie. Erâ cam întunerec în casă.I Paştile se apropiau. Nu mai erau decât cinci zileI până în săptămâna cea mare. Dacă popa voeă să petreacăf Paştile cu preuteasa împreună, nu-i'rămâneâ decât să câ-I ştige trei lucruri de căpetenie: var pentru păreţi, fereşti! pentru casă, şi privaz pentru icoana sfintei Măriei Maicii! Preacurate, — tot lucruri care numai în oraş se pot că­

pătă. — La târg darălJ Aveà popa cai, aveà şi trăsură. 11 cam supărau însă

lesele, din care n’au fost remas decât spinarea cu coastele.Ii prindeâ apoi ruşinea, ca popă ce erâ, să meargă

fără de lese la târg. In împrumut nu puteà luà, fiindcâ erâ în Sărăceni, unde nici popa n’avea lese cum se cade-

Nevoea este ce! mai bun învăţător. Părintele trimise pe Cozonac în vale după nuele, bâtù doi pari în pământ,

; între pari, tot în depărtare de o palmă, bâtù beţigaşe maij subţirele şi apoi popa, preuteasa, copiii şi Cozonac se pu*

<44 C A R T E

seră la Împletit. Multă vreme nu trecù, până ce lesele şi fură gata. De minune nu eră lucrul; erau Insă cele mai bune lese in Sărăceni, bune, Încât Cozonac nu se putù răbda să nu-şi zică: «Popa e omul dracului!»

La târg şi delà târg acasă, părintele se făleâ cu lesele sale ; află că alţii au, ba chiar cumpără mai rele lese decât acelea, pe care le făcuse el.

«Ce faci popă ?»«Lese.»«Dacă doar ai.»«Fac pentru ceice n’au.»După Paşti, Cozonac începù să cureţe bălţile de

nuele, eară popa să Împletească la lese. Cu cât mergeă lucrul mai Înainte, cu atât mai bine mergeă ; cea din urmă leasă eră totdeauna cea mai bună.

v Marcu Florii Cucului eră om sfătos. Ii plăceă să stee de vorbă cu popa. Cozonac curăţă nuele, popa Împleteşte, fear Marcu zace întins pe burtă, cu capul pe pumni şi pri­veşte in dragă voe.

«Nueaua asta e cam lungă — zise părintele, măsu­rând nueaua cu privirea. — Măi Marculel ia dă-mi toporul cela, s’o fac mai scurtă!»

Toporul eră la picioarele Iui Marcu. Marcu ridică partea de dinainte a trupului, se razimă p i cot, Întinde piciorul şi moşcoteşte, voind să tragă toporul cu piciorul.

«Tare ţi-i grabă!» — îi grăeşte popa — şi-i trage una cu nueaua. Marcu sare şi se încredinţează că el este cu mult mai sprinten decât credeă. In urmă, astă încre­dinţare i-a fost de mare folos. înainte de Rusalii părintele a gătit un car de lese, cu care aveă să meargă la târg, şi Marcu ştiâ foarte bine, că dacă popa vinde lesele, şl el o să aibă sărbători bune. I-a fost ajutat popii câteva săp­tămâni, şi lucrul totdeauna aduce folos celui ce-1 face.

înainte de Rusalii Începură Insă nişte ploi, care păreă că nu vor mai încetă.

«Nu ştiu zău eu, ce voi face — zise popa. — Parcă m’oi lăsă cu târgul până după Rusalii. Mi-i groază să plec pe ploaea asta. Dacă n’o sta ploaea până Joi, apoi eu unul nu mă duc!»

D E C I T I R E 45

Marcu se scărpină după urechi, dar nu zise nimic. Vedeà şi el, că popa nu se cade să fie plouat. — II supără insă lucrul şi-l făceă să se gândească.

«Oare, — grăi el într’un târziu, încetând a împleti — oare n'am puteă noi împleti o rogojină? Şovar, rogoz şi pipirig este în vale.»

«Măi, poate că ai dreptate — li răspunse popa. — Şi aceea tot cam aşă trebue să fie, ca asta ce facem noi.»

Ajutând popii, Marcu a început să facă mai bune lese decât popa. Rogojina a ieşit în cinstea iui Marcu; eară popa n’a venit plouat, ci cu punga plină delà târg.

Ziua sfintelor Rusalii astădată a fost zi bună.Preuteasa aveâ rochie nouă, cei trei copiii mai mă­

rişori aveau păpucaşi din oraş, Măriuca cea micuţă aveâ o pălărie de pae cu două flori roşii, eară păreţii casei erau albi chiar şi pe din afară, fereştile erau întregi, casa eră luminoasă şi icoana sfintei Măriei Maicii Preacuratei se vedeà bine precum eră pusă sus între fereşti şi împodo­bită cu florile crescute pe marginea straturilor. Făină albă, carne, unt, ba chiar şi zahăr a adus popa delà oţaş. Pă­rintele iubea pe preuteasa; preuteasa a început să plângă — nu ştiu de ce, ear părintele Trandafir eră să plângă şi el când a sosit în biserică; a văzut însă oamenii pe Ia icoane şi a intrat In altar cu lacrămile în ochi. Zic oa­menii, că el niciodată n’a cântat mai frumos decât intr’astă zi. A rămas vorba: «Cântă ca popa la Rusalii 1»

Poporenii mergeau la popa, intrau pe portiţă înainte de a trece pragul, se curăţeau pe picioare, îş puneau pă­lăria în băţ, răzimau băţul de părete, îş netezeau mustăţile şi părul, apoi intrau ca la popa.

Eară când ieşeau din casă, priveau odată împrejur, clătinau din cap şi nu mai ziceau nimic. —

Vremile vin; vremile se duc; lumea merge înainte, eară omul, când cu lumea, când împotriva ei. III

IIIDrumul de ţară vine din oraş, trece pe lângă Valea-

Seacă şi merge mai departe pe Valea Răpiţii. Unde se în­tâlnesc drumurile, la împreunarea celor două văi, pe Ră-

46 C A R T E

piţa este o moară, lângă Rlpiţa este o rugă, lângă rugă este o fântână, ear lângă fântână sânt opt paltini frumoşi. Locul acesta se zice: «La rugă la Sărăceni!» De aici până la Sărăceni nu este deeât cale de un ceas, Cu toate aceste, de câte ori vine din oraş, sărăceneanul se opreşte aici, adapă caii şi mai stă putină vreme, aşteptând ca să vie vr’un drumeţ, care să întrebe: «Ce sat e acela, unde se vede biserica cea frumoasă cu păreţi albi şi turn sclipi­tor?» — Fiind întrebat astfel, el îşi netezeşte musteţile şi răspunde privind fălos spre acel loc: «Acolo sus pe Grop- niţa? Acolo e satul "nostru, Sărăcenii, dar clopotele să le auzi: ce clopote sânt în turnul acela!., s’aud cale de trei ceasuri!»

Unde se despart drumurile, este un stâlp cu două braţe; pe un braţ stă scris: «Spre Valea-Răpiţii», pe ce­lalalt: «Spre Valea-Seacă».

Drum ca acela, care trece prin Valea-Seacă în spre Sărăceni, jur împrejur nu este. Neted ca masa şi vârtos ca simburele de cireşe. Se vede că sărăcenenii l-au făcut de dragul lor. In dreapta şi în stânga,, tot zece, cincispre­zece paşi unul de altul, sânt nişte nuci tufoşi, la care omul priveşte cu drag. Albia părăului rămâne la dreapta: drumul frece pe coaste, mai pe sus, ca să nud atingă năpădirea apei. Sărăcenenii au trebuit să sfarme stânci în calea lor; dar au făcut-o bucuroşi, fiindcă din stânci şi-au făcut drumul.

Pe aicea' sărăceneanul se simte acasă, pentru aceea mână numai în paşi. De altmintrelea nici nu i se ureşte. Aproape la tot pasul întâlneşte câte un cunoscut, cu care mai schimbă vorba «de unde şi până unde?»

Ăsta duce un car de var, celalalt un car de poame; mai apoi vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage ori alt lemn lucrat. Eară pe marginea drumului din când în când, dă de petrarii, care ciocănesc din zori de zi până la apusul soarelui. Astă cale nu e pustie.

Unde coteşte valea şi drumul, acolo sânt vărăriile. Aici apoi e târg întreg. Unii încarcă var, alţii descarcă peatră şi lemne; petrarii fac tocot; vărarii aruncă lemne în roc; stăpânii fac larmă unul pentru cinci.

Delà acest loc ş) satul'se vede mai bine. Grădinile sânt însă prea îndesate cu pomi, numai printre crengi ori

D E C I T I R E 47ş -------------------------

AI peste pomi vedem pe ici pe colea câte o bucată din pă- j reţii şi acoperemintele caselor. Casa popii este tocmai sus

1 lângă biserică: nici din asta nu vedem Insă decât cinci f tereştri şi un acoperemânt roşu cu două hornuri. In faţă I cu biserica este şcoala. Casa, din care nu vedem decât f <o bucată de părete cu două tereştri mari şi acoperemântul, ; -este a Marcu Florii Cucului. — Eară zidirea cea mare, care : se vede mai în vale, este primăria. — Dacă satul nu ar fi

■atât de îndesat, ar trebui să ni se înfăţişeze foarte frumos. Aşă însă rămâne învăiişul, din care trebue să ne închipuim

Í <cele ce nu vedem.I Toate s’au schimbat; numai părintele Trandafir a ră- : mas precum a fost: verde, vesel şi harnic. Dacă părul că­

runt şi barba căruntă, nu ar vesti vremea lui, am crede că copilaşii, cu care se joacă în spre sară Ia laiţa cea de di­naintea casei, sânt copilaşii lui.

Unul dintre copilaşi, pe care l-a ridicat ca să-l să- ! rute, îi fură pălăria din cap şi fuge cu ea năstaşnic. Mă- , riuca deschide fereastra şi strigă: «Trandafirică al mamei,; nu lăsă pe moş-tătucă cu capul gol!» Apoi fuge delà fe­

reastră, pentruca să prindă pe Ileana, care a furat ceapţa - bunică-i, s’a împodobit cu ea şi vine să se fălească la moş-

tătuca. Moş tătuca râde din toată inima, îi place gluma. Tocmai vine delà vecernie şi părintele Coste şi prinde atât pe Ileana, cât şi pe Măriuca, le sărută şi apoi se pune pe laiţă.lângă socrul său. Marcu, vecinul, vechiul prieten, so-

c crul Măriucei, om din casă, vede alaiul şi vine şi el să stee de vorbă. «Bătrânule! na-ţi căciula, nu sta cu capul ■goli» grăeşte bunica întinzând căciula pe fereastră.

Un om din sat trece, le pofteşte «bună odihnă» şi-şi zice: Ţine-1, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu! Ion Slavici.

20. PuiulSandi, să asculţi pe mămică.

1. IntFo ^ i mă vară o prepeliţă aproape moartă de osteneală, — că veneă de departe, tocmai din Africa, — s’a lăsat din sbor într’un lan verde de grâu, la marginea «nui lăstar. După-ce s’a odihnit vre-o câteva zile, a început să adune beţigaşe, foi uscate, paie şi fire de fân şi şi-a

48 C A R T E

făcut un cuib pe un moşoroi de pământ, mai sus, ca să nu i*l înece ploile; pe urmă şapte zile dearândul a ouat câte un ou, în tot şapte ouă mici ca nişte cofeturi şi a în­ceput să le clocească.- Ai văzut cum stă găina pe ouă? Aşă sta şi ea, doar că ea în loc să stea în coteţ, sta afară în grâu; şi plouă, plouă, de vărsă şi ea nu se mişcă, ca nu cumva să pătrunză o picătură de ploae Ia ouă. După trei săptămâni i-au ieşit nişte pui drăguţi, nu goi ca puii de vrabie, ci îmbrăcaţi cu puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau şapte gogoşi de mătasă şi au început să umble prin grâu după demâncare. Prepeliţa prindea câte o furnică, ori câte o lăcustă, li-o fărimiţă în bucăţele mici . şi ei, pic! pic! pic! cu cioculeţele lor, o mâncau numai decât. Şi erau frumoşi, cuminţi şi ascultători; se plimbau prinprejurul mamei lor, şi când ii strigă : Pitpalac 1 repede veneau lângă ea. Odată prin Iunie, când au venit ţăranii să secere grâul, ăl mai mare dintre pui n’a alergat repede la chemarea mă-si şi cum nu ştiă încă să sboare, haţ! l-a prins un flăcău sub căciulă. Ce frică a păţit, când s’a simţit strâns în -palma flăcăului, numai el a ştiut; îi băteă inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un ţăran bătrân, care s?a rugat pentru el:

— Lasă-1 jos, mă Mărine, că e păcat de el, moare» Nu-1 vezi că deabeă e cât luleaua.

Când s’a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliţă să-i spue ce-a păţit. Ea l-a luat, l-a mângâiat şi i-a spus:

— Vezi ce va să zică să nu mă ascultaţi? Când te-i face mare, o să faci cum îi vrea tu ; dar acum că eşti mic, să nu ieşi nici odată din vorba mea, că poţi să păţeşti şi mai rău.

2. Şi aşă trăiau acolo liniştiţi şi fericiţi. Din seceratul grâului şi din ridicarea snopilor se scuturase pe mirişte o groază de boabe cu care se hrăneau, şi măcar că nu eră vre-o apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineaţa picături de rouă de pe firele de earbă. Ziua, când eră căldură mare, stau la umbrărân lăstar; după amiază, când se potoleă arşiţa ieşau cir toţii pe mirişte; ear în nopţile răcoroase se adunau grămadă ca sub un cort, sub aripele ocrotitoare ale prepeliţei. Încet-încet puful de pe ei s’a schimbat în fulgi şi în pene şi, cu ajutorul

D E C I T I R E 49

mamei lor, au început să sboare. Lecţiile de sbor se făceau dimineaţa spre răsăritul soarelui, când se îngână ziua cu noaptea, şi seara în amurg, căci ziua eră primejdios din pricina heretilor, cari dădeau târcoale pe deasupra miriştei.

Mama lor îi aşeză Ia rând şi îi întrebă: «Gata?» «Da», răspundeau ei. «Una, două, trei». Şi când ziceă «trei», frrrrr! sburau cu tofii delà marginea lăstarului tocmai colo lângă cantonul de pe şoseă şi tot aşă îndărăt. Şi mama lor le spuneă că i învăţă să sboare pentru o călătorie lungă, pe care trebuiă s’o facă în curând, când o trece vara. «Şl o să sburăm pe sus de tot, zile şi nopţi, şi o să vedemr dedesubtul nostru oraşe mari, şi râuri, şi marea».

3. într’o după-amiază pe la sfârşitul lui August, pe când puii se jucau frumos fn mirişte împrejurul prepeliţei, aud o căruţă venind şi oprindu se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toţi în sus capetele cu ochişorii ca nişte mărgele negre şi ascultau.

— Nerol înapoi 1 s’a auzit un glas strigând.Puii n’au priceput, dar mama lor, care înţelesese că

e un vânător, a rămas încremenită. Scăparea lor eră lă­starul, dar tocmai dintr’acolo veneâ vânătorul. După o clipă de socoteală, li-a poruncit ,să se pitulească jos, lipiţi cu pământul şi cu nici un preţ să nu se mişte.

— Eu o să sbor; voi să rămâneţi nemişcaţi; care sboară e pierdut. Aţi înţeles?

Puii au clipit din ochi c’au înţeles şi au rămas aştep­tând în tăcere.

Se auzeă fâşăitul unui câne care alergă prin mirişte şi din când în când glasul omului: «Unde fugi? înapoi, Nerol»

Fâşăitul se apropie, — uite cânele: a rămas împietrit, cu o labă in sus, cu ochii ţintă spre ei.

«Nu vă mişcaţi», le şopteşte prepeliţa şi se strecoară binişor mai departe. Cânele păşeşte încet după ea. Se apropie grăbit şi vânătorul. Uite-1: piciorul lui e acum aşă de aproape de ei, încât văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul1 cizmei 1 Vai ! cum le bate inima. După câ­teva clipe prepeliţa sboară ras cu pământul, la doi paşi

1 Tureacul.4

so C A R T E

delà botul cânelui, care o urmăreşte; vânătorul se depăr­tează strigând: «înapoi! înapoi 1» Nu poate trage de frică să nu-şi împuşte cânele; dar prepeliţa se preface aşă de bine că e rănită, încât cânele vrea cu orce preţ s’o prindă, ear când socoteşte ea că e în afară de bătaea puştei, sboară repede scăpată spre lăstar.

4. In vremea asta puiul ăi mai mare, în loc să stea nemişcat ca fraţii lui, după cum le poruncise mâ sa, sboară; vânătorul îi aude pârâitul sborului, se întoarce şi .trage. Eră cam departe. O singură alice l-a ajuns ia aripă. N’a picat, a putut sburâ pănă în lăstar; dar acolo de mişcarea aripei, osul ia început numai pleznit s’a crăpat de tot şi puiul a căzut cu o aripă moartă. Vânătorul cunoscând desimea lăstarului, şi văzând că trăsese într’un pui, nu s ’a luat după cfânsul, socotind că nu face truda de a-1 căută prin'lăstar.

Ăilalţi pui nu s’au mişcat din locul unde-i lăsase prepeliţa.

Ascultau in tăcere. Din când în când se auzeau poc­nete de puşcă şi glasul vânătorului strigând: «apport»! Mai târziu căruţa s’a depărtat în spre vânător pe drumeagul lăstarului; încet-încet pocnetele şi strigătele s’au pierdut, s’au stâns, şi în tăcerea sării care se lăsă nu se mai auzea decât cântecul greerilor; ear când s’a înoptat şi răsăreă luna în spre deal, au auzit glasul mamei lor chemându-i din capul miriştei: «Pitpalac! Pitpalac!»

Repede au sburat în spre ea şi au găsit-o. Ea i a nu­mărat : lipsea unul.

— Unde e nenea?— Nu ştim, — a sburat.Atunci prepeliţa desperată a început să-l strige tare,

mai tare, ascultând din toate părţile. Din lăstar i-a ră­spuns un glas stâns: «piu! piui...»

Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înţeles că eră pierdut; dar şi-a ascuns durerea ca să nu-1 desnă- dăjduească pe el...

De-atunci au început zile triste pentru bietul pui. Abiâ se mişcă cu aripa târâş după dânsul; — se uită cu ochii plânşi cum fraţii lui se învăţau la sbor dimineaţa şi

D E C I T I R E 51

Seara; ear noaptea, când ăilalţi adormeau sub aripa mamei, *el o întrebă cu spaimă:

— Mamă, nu e aşă că o să mă fac bine? Nu e aşă •c’o să merg şi eu, să-mi arăţi cetăţi mari, şi râuri, şi marea ?

— Da, mamă, răspundeâ prepeliţa, silindu-se să nu «plângă.

5. Şi a trecut vara. Au venit ţăranii cu pîugürile de «au arat miriştea ; prepeliţa s’a mutat cu puii într’un lan de

; porumb de alături; dar peste câtăva vreme au venit oa- menii de au cules porumbul, au tăeat cocenii şi au întors •locul; atunci s'au mutat în nişte pârloage din marginea

; lăstarului.In locul zilelor mari şi frumoase au venit zile mici

, şi posomorâte, a început să cadă brumă şi să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rândunici întâr-

; «ziate sburând în rasul pământului, ori pâlcuri de alte pă- : sări călătoare, ear în tăcerea nopţilor friguroase se auzeau

«strigătele cocorilor, mergând toate în aceeaş parte, cătră ; «neazăzi.

1 în inima bietei prepeliţe eră o luptă sfâşietoare. ArI li vrut să se rupă în două, — jumătate să plece cu copiii I sănătoşi cari sufereau de frigul toamnei înaintate, ear ju- I mătate să rămâie cu puiul schilod care se agăţă de ea cu I «desperare. Suflarea duşmănoasă a crivăţului, pornită fără0 "veste într’o zi, a hotărât-o. Decât să-i moară toţi puii, mai \ bine numai unul, — şi fără să se uite înapoi, ca să nu-i ; slăbească hotărârea, a sburat cu puii sdraveni, pe când ăl \ «rănit strigă cu desnădejde :1 — <Nu mă lăsaţii Nu mă lăsaţi!»I u A încercat să se târască după ei, dar n’a putut şi a . rămas în loc urmărindu-i cu ochii până au pierit în zarea I «despre meazăzl.j Peste trei zile toată preajma eră îmbrăcată în hainaI albă şi rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urmă un ! zsenin ca sticla, aducând cu dânsul un ger aprig.

*“V ■6. La marginea lăstarului un pui de prepeliţă cu aripa

ruptă, sgribulit de frig. După durerile grozave de până: -adineaori, urmează acum o piroteală plăcută. Prin mintear 4.

52 C A R T E

lui fulgeră crâmpee de vedeniii. . . mirişte . . . un carâmb»' de cizmă pe care se urcă o furnică... aripa caldă a mamei. Se clatină Intr’o parte şi într’alta, şi pică mort, cu degetele* ghearei împreunate ca pentru închinăciune.

Ion Al. Brătescu.

21. Gum sä citim?<Să aibi vreme ş) cu cititul cărţilor a face iscusită

zăbavă; că nu este alta ş) mai frumoasă, şl mai de folos in toată viaţa omului zăbavă, decât cititul cjyjţilor... Citeşte cu bună sănătate 1»

Aşă ne învaţă marele cronicar moldovean Miron Costin în cartea sa despre Întâia colonizare sau Întâiul descălecat de ţară. (Vezi: Mih. Kog., Cron. Rom. ed. din 1872—74, vol. I, pag. 5—6).

Acum să ascultăm ce ne spun, mai pe larg, oamenii de astăzi despre felul cum ar trebui să citim.

Citirea, — scrie unul din marii învăţaţi, — este de trei feluri:

1. De petrecere,2. De folos, şi3. De trebuinţă neapărată.Aceasta din urmă, — citirea de trebuinţă neapărată,

— are în vedere cărţile ce se ţin de meşteşugul sau de profesia ce şi-a ales cineva.

Citirea folositoare răspândeşte cultura intre oameni.Citirea de petrecere are de ţântă să ne abată gândirile

delà oarecare ocupaţie şi să ne învioreze Închipuirea cu forme şi icoane felurite.

Aceeaş carte poate să fie socotită in orcare din clasele de mai sus, — după cum este persoana, care o citeşte. De pildă, o foae sau revistă pedagogică este, pentru în­văţător, obiect de citire neapărată; pentru altul citirea unei astfel de lucrări este folositoare, sau de petrecere. Citirea: unei descrieri de călătorie, a unei drame sau a altor plăs­muiri ale minţii omeneşti, o putem pune In toate trei fe­lurile de citire.

Când citim de petrecere sau de distracţie, ni se în­tăreşte puterea de Închipuire. Gustul pentru acest soi de

D E C I T I R E 53

i citire II găsim cu deosebire Ia tinerime; — dar ti găsim -ţi Ia bărbaţi învăţaţi şi distinşi. Ei de asemenea simţesc -uneori trebuinţa unei citiri uşoare, pentru a se restauré in mijlocul grelelor îndeletniciri zilnice. La tineri trebue să se aleagă cu multă băgare de seamă nutremântul acesta sufletesc.

Nu staţi la îndoială să citiţi a doua oară o carte. La I «citirea a doua aflaţi mai uşor frumuseţa gândirilor şi a * -limbii, în care sânt ele îmbrăcate.

Citiţi uneori cu glas tare. Rostind respicat cuvintele cărţii, urechea vi se deprinde cu sunetul plăcut al vorbelor

alese de scriitor. Gândiţi-vă, bună oară, ia versurile pline i! de muzică alcătuite de Eminescu, sau la povestirile lui

Odobescu, Creangă ş. a.Celce ştie limbă străină, să citească adese într’însa;

întâi ca să n’o uite, a doua şi mai ales ca să înveţe a citi «cu îngrijire şi în limba sa.

N’avem să luăm în mână orce carte lăudată de «toată Jumea». Sânt scrieri, care se vestesc astăzi cu mare sfară; «ear mâne, sau după câteva luni, sânt cu totul date uitării. N‘ Din vreme în vreme nu-i rău să ne uităm în cărţile vechi, şi să cunoaştem vremile trecute şi modul de a gândi «al bătrânilor. Să-ţi aduci aminte, ce cărţi aveau în drag |>ărinţii tăi 1 Le vei găsi, poate, pline de miez şi pilduitoare.

Cartea, care este scrisă fără grabă, ai s’o citeşti şl tu fără grabă mare; căci alt fel, nu se potriveşte cumpăna -între scriitor şi între cititor.

Din când în când să-ţi alegi câte-o carte serioasă, 'sau mai grea, cum s’ar zice; ca aşă să-ţi întăreşti puterea «de gândire. Este semn de fire uşoratică, dacă nu citeşti nimic din scriitorii vestiţi ai popoarelor.

E bine să facem însemnări din unele cărţi şi să scoatem ceeace ni se pare de preţ. La a doua citire vom -simţi o nouă bucurie.

Sublinierile cu creionul şi notele pe margini nu vor ■Si tocmai frumoase, (se pot face numai pe cărţile din pro­prietatea noastră) ; dovedesc Insă urmaşilor pe omul, care

ştiut să citească cu luare aminte şi cu judecată.Călătorind în oraşe mari, vizitaţi şl şalele de lectură

■ale bibliotecilor publice. Priviţi rafturile de cărţi, să do-

''V-

54 C A R T E

bändig oarecare cunoştinţă despre mulţimea cărţilor ce se găsesc In bibliotecă. Dacă ştiţi, din auzite sau din spusul altor cărţi, că In biblioteca aceea se află o scriere rară,, folosiţi prilejul de-a o vedeâ cu ochii proprii.

In şcoale ar trebui să se citească mai mult.' Şcolarii să înveţe a citi cu glas tare. învăţătorul, care înţelege scrisul unui autor, trebue să ştie bine citi. Elevii de sigur îl vor urmă.

Scriitorul, ale cărui vorbe le sorbiţi cu mintea, n’are să fie străin de inima voastră. Căutaţi să i cuprindeţi ca­racterul, felul său d’a vedeâ şi a înţelege lumea.

Când cartea cuiva nu înfăţişează nimic viu şi nimic de preţ pentru rodirea minţii voastre, puneţi-o în linişte la o parte înainte d’a o citi până la sfârşit.

2 2 : Vorba românului— Zicători din popor —

Nesăturatul este: Sac fără fund.Omul gingaş, delicat: Obraz subţire.Obraznicul: Qros la obraz.Omul de care nu te poţi scăpă: Se ţine scai; se ţi ne

grapă.Priceputul: Om ascuţit.Prostul: Tâmpit; dă bună dimineaţa găinilor; papă

lapte; umblă cu capa ’ntre urechi; calcă ’n gropi; om din butuci; nu ştie să ’mpartă paie la doi măgari; calcă ’n străchini; ca o curcă.

Bogatul ajuns sărac: A picat din coş.Numai când ai de a face cu cineva, începi a-1 cu­

noaşte: Până nu pui cu omul în plug, nu-l ştii cine este...Ai făcut o ispravă 1 Ce mal brânză! Ce mai procop­

seaţi!Celce ţine prea mult la sine: Scuipă de sus; scoate

coarne; calcă a om m are; calcă a popă.Neastâmpăratul: Se vânzoleşte; se canoneşte; se fră­

mântă.Omul în agonie: Se bate cu moartea; i se bate;

sufletul în tindă.Flecarul: A mâncat picior de găină; gură spartă*

D E C I T I R E 55

Lipsa de bună înţelegere: Eu zic tunsă, şi el rasăt nu ştiu zău la ce-o sâ iasă.

Cine are de toate: E ca găina la moară.Băutorul: Este împodobit cu darul suptului.Celce n’are sfare în loc: E tot pe pictor de ducă.Omul cu trecere: Are mână lungă.Bătrân de tot: Prăpădit de bătrtlneţe; căzătură.A fugi: A-şi lud călcâiele la spinare; a-şi luă picioa­

rele d’a umeri; a o şterge; a o lud la tălpi, la sănătoasa, la picior; a o rupe la picior, la fugă ; a o tuli; a se că- răbăni; asbuchi; a-şi arătă călcâiele; a se cârd; a-şi lud catrafusele.

Omul bun: Omul lui Dumnezeu.Omul primejdios, uneori omul isteţ: Om al draculuLA da de greutăţi: A avtd de furcă cu cineva.A grăi fără voie, fără plăcere : A nu spune din inimă ;

a spune delà ficaţi.Caută pretext de ceartă: Caută sămânţă de vorbă;

se clorovăeşte; se ciocmăneşte; se ciondrăneşte.Trăeşte rău: Trăeşte ca banul în punga săracului;

trăeşte ca viţelul la oraş.A se miră mult: A căded din pod-, a rămânea cu

guta căscată.Câştigul nemeritat: Haram a venit, haram s’a dus;

din vânt a venit, în vânt s’a dus; comoara diavolului, co­moară afurisită.

E voinic încă: E verde încă.A înmărmurit: A rămas încremenit, scris pe părete.Celce se crede: Se răţoeşte; face pe grozavul.Sărac de minte: Tufă ’n cap; sărac de înger.Sărac lipit: Sulă şi căciulă; gol puşcă.A fi în primejdie de moarte: A fi în cumpănă de

viaţă.Casa e pustie: Cântă cucu ’n casă.E mâhnit: Nu i sânt boii acasă; nu-i în ale lui.N’a izbutit: A făcut-o feartă, (<a eşuah, franţuzism).Se iveşte ziua : Se etapă de z i; soseşte alba ’n sat.A luà ce e mai bun : A lud smântână.Tot omul îş are necazul: Orcelemn îş are viermele său.Se vinde repede: Se vinde ca pânea caldă.

36 C A R T E

A greşit (vorba sau fapta): A scrintit-o.Vioi: Vierme neadormit.A se îmbogăţi: A se procopsi; a prinde cheag la pungi.Omul norocos: Unde pune el măruţ, pune Dum­

nezeu mila.Cine s’apucă de multe, isprăveşte puţine: Cine o im

prea lată, o lasă necrepată.Când n’ai noroc : Pe tot ce pui mâna, se usucă ; născut

in ceas ră u ; sec de noroc.L-a batjocorit: L-a făcut cu ouă şi eu oţet.Flămândul : Ii scapără dinţii de foame.De demult : Pe când plouau cărnaţi.Le face toate pe dos: Pe negură cu opinci, pe ză­

padă desculţ; pe rouă încălţat, pe brumă desculţ.Cu belşug: Cu nemiluita; berechet; cu carul; mânia

pământului.Despre celce se vorbeşte în multe locuri: I s’a dus

vestea ca de popă tuns.A păţit-o: Şi-a găsit Bacăul (oraş, mai de mult loc

de vamă) ; a dat peste omul care să-l înveţe minte.N’a zis nimic: N 'a zis bob.lş permite cam mult: Se cam întinde.Somnul nu s’apropie de el: Somn de el nu se lipeşte.Flăcău cam bătrân: Fecior tomnatic; fecior bătut de

brumă; flăcău unguresc; flăcău tomnatic; flăcău stătut-Făţarnic: Cu crucea ’n sân; îmbrăcat în piele de vulpe.Nepăsător: Nici nu-i ninge, nici nu-i plouă.Ambiţiosul: Ori caftan, ori nimic, adecă: ori înaltă

cinste, ori de loc.Leneşul, omul care abeâ se mişcă:. Aleargă după

iepure cu carul (de boi).Celce n’are odihnă de supărare mare : li cântă puri-

cele în ureche.Mulţime de zicători pentru cuvântul beat. Eată câ­

teva: Căptuşit; mahmur de vin; e cam făcut; e sfinţit; merge pe două cărări; are fum pe creerij ţine ţapul de coame; l-au muscat albinele de limbă; a furat laleaua neamţului; s’a dichisit; da turtit.

L-a ponegrit: L-a încondeiat; la aşternut bine.Merge In linie dreaptă: Merge aţă într1 acolo.

D E C I T I R E 5TJp- ~ ~ ~— ~ ' • == =

% 11 am în putere: Il am la mână.A se iiisinuà (a pătrunde pe nesimţite, a se introduce

«u încetul, — şi nu cu înţelesul de a se anunţă, cum «e întrebuinţează greşit la mulţi cărturari de dincoace de anunţi): A se linguşi pe lângă cineva; a umblă pisiceşte.

Frumoasă grozav: Frumoasă, nevoe mare!Persoane bisericeşti: Obraze bisericeşti.Cu d’amăruntul : Ca în palmă.Pierde vremea: Paşte vânt.Omul sătul de viaţă: Om răsuflat.Cu nici un preţ: Nici în ruptul capului.Ce te răsteşti, ce te necăjeşti: Ce te sborşeşti? Ce

ie sbărIeşti?Nesocotit, nebun: Nesăbuit; om lipsit de-o doagă.Nu ascunde adevărul : Nu pune lumina sub obroc

<bâniţă, oboroc, ferdelă, dimerlie).Până la moarte, până in capăt: Până în pânzele albeIA vorbi fără înţeles: A vorbi păsăreşte.L-a făcut să-şi peardă cumpătul: L-a scos (Un ţâţâni ;

l-a scos din pepeni.Ii trebue mult ajutor: li trebue multe propteli.Nu-i în toată firea: Ii Upseşte o Sâmbătă.Te du la satana: Du-tepe apa Sâmbetei! (care curge

in iad. «Apa Duminecii» curge în rat).Ii poartă dor de răsbunare: II poartă Sâmbetele.Elegant: Scos din cutie; sclivisit.Ai greşit-o: Ai scrintlt-olA bate rău: A scutură cojocul culvă; a stâlcl In bătăi

pe cineva.Ii place nespus de dânsa: O soarbe cu ochii.Munceşti prea mult: Munceşti de te speteşti.A găsit pricină de ceartă: l-a sărit,ţandăra; l-a venit

piperul la nas.Pe neaşteptate, în grabă: Cu nepusă masă.I-am spus de-a drept, i-am spus fără ocoluri: l-am

spus pe şleau.Din răsărit până la apus: Delà soan-răsare până la

soare-scapătă.Toacă verzi şi uscate: Sporovăeşte.

58 C A R T E

A venit la clipă hotărâtoare: A venit la pont; a venit: la ţanc. (Ţanc = măsura dreaptă a unui vas).

Ninge: A venit alba ’n sat.E mereu întristat: P a f că-i tot ninge şl plouă.Pe scurt, într’un cuvânt: Vorba retezată.Să nu-1 pierzi din vedere: Să nu-l slăbeşti din ochi.. Lasă-mă în pace: Slăbeşte-mă!A nu fi sigur: A stă în cumpănă.A nu luă răspunderea, a pune vina pe altul: A se-

spălă pe mâni.Omul în sarcina căruia se aruncă greşelile altom

(Sündenbock) : Ţapul păcatelor (?).Şi-a găsit omul: Şi-a găsit ac de cojoc.A murit: Şi-a lăpădat potcoavele. / s’a spart oala.

Adunate de E, t i .

23. Cânele şi căţelul« Cât îmi sânt de urăte unele dobitoace,Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,Care cred despre sine că preţuesc ceva!

De se trag din neam mare,Asta e o întâmplare.

Şi eu poate sânt nobil, dar s’o arăt nu-mi place.Oamenii spun adesea că ’n ţări civilizate

Este egalitate,Toate iau o schimbare, şi lumea se ciopleşte,Numai pe noi mândria nu nè mai părăseşte.Cât pentru mine unul, fieştecine ştie,

C'o am de bucurie,Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastaCâne sadeă îmi zice, ear nu Domnia-voasiră».Aşă vorbeă deunăzi cu un bou oarecareSamson, dulău de curte, ce latră foarte tare.Căţelul Samurache, ce şedeă la o parte,

Ca simplu privitor,Auzind vorba lor,

Ş i că nu au mândrie şi nici fumuri deşarte,S’apropie îndată

D E C I T I R E 59

Să-şi arate iubirea ee are pentru el:< Gândirea voastră, zise, îmi pate minunată,Şi simţlmăntul vostru U stimez, fraţii méh I <Noi? fra ţii tăi, răspunse Samson plin de mânie,

Noi, fraţii tăi, potae?O să-ţi dăm o bătae,Care s'o pomeneşti!

Cunoşti tu cine sântem şi ţi se cade ţie,Lichtà neruşinată, astfel să ne vorbeşti» ?<Dar ziceaţi»... — <Şl ce ti pasă ? Te ’ntreb eu ce ziceam F

Adevărat-vorbeam,Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,Că voi egalitate, dar — nu pentru căţei».

Aceasta între noi adesea o vedem,Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Or. Alexandrescu.

24. Satira spiritului meu— Trageţi toţi câte-o carte! Domnule, eşti cu mine,. Şezi mă rog împotrivă, şi vezi de joacă bine.— Dar ţi-am spus, coconiţă, că eu, din întâmplare, Nici bine, nici nebine nu pot să fac cercare.Am cuvintele mele; aste jocuri plăcute,Cu voia dumitale, îmi sânt necunoscute.— Nebun ciné te-a crede, vrei să te rugăm poate; Astăzi chiar copiii ştiu jocurile toate.Veacul înaintează. Car5‘ : vezi că ţi-i rândul;Dar ce făcuşi acolo 1 unde îţi este gândul?Când eu am dat pe Riga2, baţi cu alta mai mare? Astfel de neştiinţă e lucru de mirare 1 —

Aşa-mi ziceâ deunăzi, cu totul supărată,O damă ce la jocuri e foarte învăţată.Apoi şoptind pe ta«nă cu câteva vecine:— Vedeţi, zise, ce soartă, şi ce păcat pe mine? *

* Una din colori Ia cărţile de joc.* Craiul, regele.

m C A R T E

Două greşeli ca asta, zău sufletul mi-1 scot,A! ce nenorocire 1 Ma ş0r\ — ce idiot!

Vino acum de faţă, şi stăi la judecată,Tu, care le faci astea, fiinţă prea ciudată,Spirit, ce joci o rolă in lumea trecătoare;De cè treabă-mi eşti bună, putere gânditoare,Când nu pot Ia nimica să mă ajut cu tine,Când nu te-ai deprins Încă nici vistuls să-l joci biae?

Nu mai eşti tu acela care ’n copilărie Ştiai pe dinafară vestit’ Alexandrie,Şi viaţa ciudată a unui Crai cuminte,Care lăsă pe dracii fără încălţăminte’ ?Tu care mai în urmă, râzând de-aceste toate,De rost puteai spune tragedii însemnate,Meropa* *, Atalia*, şi altele mai multe,Declamându-le toate, cui vrea să te asculte?

Negreşit, îmi vei zice, ţin minte ce îmi place,Dar cărţile cu mine nu pot să se împace.Mai lesne pot să număr pe degetele mele Câţi sfinţi avem pe lună, şi câte versuri rele,Decât să bag de seamă ce carte nu e dată,A cui este mai mică, şi cine o să bată.Când sânt în adunare, n’am altă mulţumire,Decât să se deschidă sujeturi de vorbire:Atunci sânt gata, liber, ascult, şi cu plăcere,Tuşesc, zimbesc, mă leagăn, şi-mi dau a mea părere. — Frumos răspuns! Ascultă: pe cât mie îmi pare, De lume, de năravuri ai slabă încercare;Trebue să ştii jocul, şi danţul ce-ţi lipseşte,Şi nişte mici petreceri ce se zic româneşte «Jocuri nevinovate». Nevinovate fie,Măcar că vini destule din ele pot să vie...

1 Ma chère = dragă.* Joc de cărţi.* Arghir a Inat delà dracul o păreche de încălţăminte care stn-

rgiau de aripi celui ce le lucălţâ.4 Tragedii lu lit. franceză.

D E C I T I R E 61

Vezi domnişorul cela care toate le ştie,Căruia vorbă, spirit, îi stă în pălărie,In chipul de-a o scoate cu graţii prefăcute?Hainele de pe dânsul sânt la Paris cusute :Singur ne ’ncredinţează. Lorneta1 atârnată,Este şî mai străină, de-o formă minunată;Vrea s'o cumpere Prinţul, dar ca un om cuminte Dumnealui o tocmise ceva mai înainte,Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, priveşte Chiar pe dama aceea cu care atunci vorbeşte; l-o dă în nas, se pleacă, şi în sfârşit o lasă, Zicându-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă!

Fieşcine cunoaşte, ce cap tânărul are;Dar pentru că dă bine din mâni şi din picioare,Şi trânteşte la vorbe fără să se gândească,Am văzut multă lume cu duh să-l socotească.Eată de ce talente avem noi trebuinţă!

Dar tu, care uiţi lesne, spirit făr’ de ştiinţă,Socoteşti că poţi oare, prin astfel de mijloace Arătându-te în lume vre-o figur’ a face?Pretenţia aceasta mi s’ar părea ciudată.

Când pe la nunte, baluri, ne ducem vre-o dată,Râz, văzându-te singur, şi într’un colţ de-o parte, Parc’ai fi mers acolo, ca să compui o carte,Ear nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună.Dacă vr’o coconiţă, frumoasă, dulce, bună,Crezând că ne prefacem, ne ’ndeamnă, ne pofteşte, Ne ia la joc, greşala-i îndată şi-o plăteşte:Rar să se afle damă de mijloc aşâ tare,Ca să n’o fac să cază la cea dintâi mişcare.Asta îţi ë talentul şi darurile toatei

«Cât pentru darul vorbei, ce crezi că îl ai poate?E numai o părere; îţi cer şi iertăciune,

1 Monoclu.

62 C A R T E

Că nici pentru prieteni minciuni nu voi .a spune, Adevărat, se ’ntâmplă să zici pe la soroace1 Câte-o vorbă două, care ia unii place,In câte rânduri insă distracţiile taleTe fac să scoţi cuvinte ce nu ar fi cu cale!Să superi din greşală persoane însemnate,Ba încă câte-odată şi dame delicate,Râzând d’acele două, statornică păreche,Care-şi petrec seara şoptindu-şi la ureche;Oe celelalte patru contese ideale,Umflate de pretenţii şi vrednice de jale,Pe care, dacă Prinţul le ia la bal de mână,Nu mai vorbesc cu nimeni câte o săptămână...

Oreşelile acestea îţi fac urât nume,Tu ştii ce se întâmplă când se aude ’n lume,Că cineva s’apucă defectele s’arate,Mulţi scot sub al lui nume minciuni nenumărate: S’a vorbit într’o casă de-un fanfaron mare, Declamând sentimente ce sigur nu le are,Care la lot ar pune suflarea omenească,Când cineva cu dânsul ar vrea să o tocmească;S’a zis ceva de Iancu, de Stan, de Lăurescu:Cine le-a scos acestea? — Le-a scos Alexandrescu. Făr’ a zice nimica, singura ta zimbire,De te-ai află de faţă e o ’nvinovăţire.In zădar te porţi bine şi lauzi câte-odată,Chiar lauda în gură-ţi de satiră-i luată.Aşă, în loc să critici greşelile străine,In loc să râzi de alţii, mai bine râzi de tine. învaţă danţul, vistul şi multe d’al de alea, —Ear, de vrei să faci versuri, ia pildă delà Pralea.* *______ Grlgore Alexandrescu.

1 La restimpuri.* Pralea, traducătorul Psallirei în versuri. Satira lui Alexán-

drescu are în vedere creşterea greşită a societăţii de pe la mijlocul veacului trecut.

63D E C I T I R E

25. Criticilor meiMulte flori sânt, dar puţine J(od în lume o să poarte;

\ Toate bat la poarta vieţii, ţ ■Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri,•Când nimic nu ai a spune, Înşirând cuvinte goale,Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă Doruri vii şi patimi multe, .Şi-a lor glasuri a ta minte -Stă pe toate să le-asculte:

Ca şl flori în poarta vieţii Bat la porţile gândirii,Toate cer intrare ’n lume,Cer veşmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi, Pentru propria-ţi viaţă,Unde ai judecătorii,Ne ’nduraţii ochi de gheaţă ?

Ah! atuncea ţi se pare,Că pe cap îţi cade cerul: Unde vei găsi cuvântul,Ce exprimă adevărul ?

Critici voi, cu flori deşerte,Care roade n’aţi adus, —

E uşor a scrie versun,Când nimic nu ai de spus. Mihail Eminescu.

26. Din „România Pitorească“1. ...D elà Secu ne întoarcem pe aceeaş rovină în

«drumul pe care-1 lăsasem, suim pe tăpşan, şi intrăm intr’o brumoasă pădure de stejari; o ploaie de lumină argintie se cerne printre frunze, falnici şi drepţi se înalţă trunchii seculari, despletindu-şi în sus podoaba de ramuri, bolţi largi, tăcute, stropite de soare, fac să te crezi în lăuntrul unui templu măreţ. Abatem la stânga. Din marginea dum­brăvii se deschide ca o poartă, şi în fund printre crângi, se văd strălucitoare turlele bisericilor delà Mănăstirea Neam­ţului. Scoborâm pe lângă cişmeâ în valea împestriţată de flori, culcată între păduri de brad ; o bună fugă de cal, şi eată-ne sub lungile cerdacuri ale celei mai bogate aşezări de monahi, din tot cuprinsul ţării. Mănăstirea asta ţine minte de demult; ea erâ veche, când a venit Ştefan cel Mare de-a zidit biserica «înălţării Domnului», după ce a învins pe Craiul Albert şi-a pus pe poloni să are şi să

64 C A R T E

samene ghindă în ţălina îngrăşată cu sângele lor. Şi Domni după Domni au înzestrat-o. De avuţiile-i de odinioară vorbesc bătrânii ca de lucruri de pe alte lumi: se întindeau moşiile şi codrii mănăstirii, din zările Grinţieşului până în cele mai depărtate ţinuturi ale Basarabiei, cirezile şi her­gheliile umblau slobode pe imaşuri, ca în vremile de săl- bătăcie, şi galbenii se măsurau cu baniţa la râzătoare.... Curgeau din când în când puhoaele păgâne, îi spărgeau zidurile, o prădau şi o pustiau, ş! cum se potoleă urgia, se ridicau toate la loc: biserici, şcoale, spitale, fabrici, tipo­grafie, biblioteci, — un centru de lumină, de muncă şi de bogăţie, eată ce-a fost în Moldova mănăstirea Neamţului, aproape cinci sute de ani. Azi e In iste peste tot. Dorm. largile-i încăperi, îngrădite în ziduri ae cetate, dorm căsu­ţele albe presărate pe tăpşanul deschis între păduri de brad, cum doarme dus şi lacul de pe luncă, acoperit de mătreaţă verde.

2. Dăm ear în şoseaua ce trece prin dumbrava de stejari ş;, delà Coverga, ne lăsăm la dreapta pe valea Nem- ţisorului în satul Vânători, şi ne oprim pe prundul Ozanev sub malul râpos, înalt, pe fruntea căruia stă, ca o coroană, fantastica ruină a Cetăţii Neamţului. Urcăm pe jos, prin strâmtoarea uscată, spartă de puhoaie, cărarea ce tae păre- tele din stânga, şi într’un sfert de oră sântem deasupra, la «porţile cetăţii». Se văd încă urmele şanţului de apă­rare, ce ocoleă zidurile pe din afară. Intre cei patru stâlpi1 delà intrare se întindeă ziua, peste şanţ, un pod de «piele de bivol», noaptea se strângeă, şi rămâneă castelul încins c’un brâu de apă. Deasupra porţii şi pe la colţuri se ri­dicau turnuri înguste, pe cari cătau In vale ochii şi sine- ţele străjerilor. Trufaşa clădire-şi rânduiă încăperile !n patru aripi mari, lăsând între ele o curte, în mijlocul curţii o bisericuţă, din altarul căreia porneâ pe sub pământ tai­niţa scăpării, o hrubă boltită, ce răspundeă departe, afară; din cetate. Puternic înfipt în creştetul unui grind stâncos, având în spate întunecime de codru, în faţă prăpastie sub metereze înalte, şi vedere largă pe toată valea, cuibul acesta de vulturi, cum îl numesc legendele, a înfruntat adesea c’o mână de voinici oştiri năvălitoare, şi în şase veacuri de nepătată mândrie o singură dată şi-a deschis porţile

D E C I T I R E 65

I fără de luptă, ş’atuncea nu unui cuceritor străin, ci falni- R cului Domn al tuturor românilor — Mihai Viteazu. — ! Pustii şi sparte de vremi, se mai înalţă câteva ziduri peste § mormanul de ruini prăbuşite în curtea cetăţii, pe-ai cărei I păreţi au strălucit odinioară armurile grele ale cavalerilor I din Malta.1 3. închid ochii şi revăd cetatea întreagă. O paginăI sfântă mi se lămureşte, ca şi cum toate câte-au fost s’ar ! smulge pentru o clipă din umbrele trecutului şi ar îmbrăcă I din nou viaţa de-atunci. E noapte, şi-i linişte. Deodată, I pe vale s’aude un tropot de cal. In turn străjerul sună din

Í- corn. Bate cineva la poartă. De sus se deschide o fereastră,

şi întreabă Doamna Îngrijată: Cine-i? — Sânt eu, ră­spunde un glas ostenit, sânt eu, Ştefan, singur, rănit, învins... Tresare sărmana Doamnă; i se frânge inima de durere şi

I de milă, că i fiul ei cél care-i vorbeşte; ci cugetă că-i ro- ! mân că şi fiul ei e cel mai slăvit voivod al ţării, şi năbu- Í- şindu-şi plânsul ce stă s’o podidească, îl roagă frumos să jţ plece îndărăt, să buciume în munţi, să-şi strângă plăieşii

I risipiţi şi s’arate duşmanului cum ştiu să moară, când nu

pot birul, stăpânii şi apărătorii pământului acestuia. — Ce popor are în istoria lui o pildă mai mare, şi mai înălţă­toare, de jertfă şi de iubire de patrie?... îmbărbătat se întoarce Ştefan să-şi reînchege oastea-i sfărâmată. Nici ostenit nu se mai simte, nici rana nu-1 mai doare. Din nou se strâng arcaşii în jurul viteazului, şi pe când turcii îşi socotesc pleanul (prada), ca un stol de vulturi se lasă asupra lor, un vaet de moarte înfioară valea şi cerul se întunecă toi de atâta grozăvie.

E a şaptea noapte de când Domniţele se roagă în genunchi, ie pidură lacrimile pe covor, şi chipurile lor par

I umbre sub slaba licărire-a candelei. Se roagă neadormite, I mama pentru fecior, soţia pentru soţ, şi amândouă pentru I ţară. Şi eată, că de pe luncă un freamăt se ridică în tă- I cerea nopţii. Tot mai aproape, tot mai lămurit s’aud sunete f, de corn şi cântece de biruinţă, şi tunete de glasuri s’aud

strigând: Trăească Ştefan! Ca de-un vis frumos se învio­rează Domniţele, şi scoală pruncii din somn, şi-şi umplu

’ mâniîe cu flori, ş’aleargă la poartă, şi plâng de bucurie ! primind în braţele lor fragede pe Marele Ştefan; lumina, [- 5

Í

66 C A R T E

mândria, odorul sufletului lor. Cu ce drag il strâng la piept, şi cum se uită la faţa lui senină, in ochii lui mari şi fru­moşi, şi cum nu se Încred că-1 văd, şi, neputând spune-o vorbă, îi sărută fruntea, mânile, colbul de pe haine.

Târziu se stâng luminile in castei. E linişte acum, şi fericire in tot cuprinsul. Şoptesc încă Domniţele în iatac, mărită pare lumina candelei de sub icoane. In odaea de- alături, doarme ostenit biruitorul, temutul Ştefan, gloria Moldovii. Al. Vlahuţă.

27. Bărăganul1. Bărăganul este un pustiu lat şi lung ce se întinde

în judeţul Ialomiţa. întinsele lui şesuri se par ochiului fără margini; ear pe deasupra lor, aerul resfirat în unde străvăzătoare sub arşiţa soarelui de vară oglindeşte ierbu­rile şi bălăriile din depărtare şi le preface dinaintea vederii fermecate în cetăţi cu mii de turnuri şi în palate cu mii de incântări. Câmpia e netedă şi nu se văd copaci cu umbră, ci numai din când în când fântâni cu cumpănă, ce se înalţă în văzduh ca gâturile unor uriaşi cocostârci. Trebue să fii la Paiçu în gura Bărăganului, sau la Cor- năţel în miezul lui, ca să găseşti câte o mică dumbravă de vechi tufari, sub cari se adăpostesc turmele de oi la poale, ear mii şi mii de cuiburi de ciori printre crăcile copacilor. In orce alt loc al Bărăganului călătorul nu are alt adăpost decât numai umbra căruţei sale. Din când în când se văd cârduri de dröpii, cutreerând cu pas măsurat şi cu capul aţintit ia pază câmpiile Bărăganului; ear în depărtare, ocolindu-le a lene nişte căruţe acoperite cu covergi de rogojini, în lăuntrul cărora se află vânătorii de dröpii...

2. Când soarele se pleacă spre apui, când amurgul serii începe a se destinde treptat peste pustiu, farmecul tainic al singurătăţii creşte şi mai mult în sufletul călăto­rului. O şoaptă de noapte se înalţă de pe faţa pământului din adierea vântului prin ierburi, din ţirăitul greerilor ; din mii de sunete uşoare şi nedesluşite se naşte ca o slabă suspinare ieşită din sânul obosit al naturii. Atunci prin înălţimile văzduhului sboară cântând ale lor doine lungi

D E C I T I R E 67

şire de cocori. Ear căruţele vânătoreşti, ce toată ziua au cutreerat Bărăganul, se adună una câte una, sau la stâna delà Rodana ori la cea delà Renci, unde vânătorii obosiţi au să petreacă noaptea, sau într'un bordei acoperit cu pae, sau afară în căruţele lor. După o cină scurtă şi după câteva glume asupra vânătoarei din acea zi, adorm cu toţii: vâ­nătorii, căruţaşii, caii, dulăii şi ciobanii ; numai singure ste­lele nopţii se uită de pe cer la dânşii. Ei aud cu urechile toată acea lume nenumărată de insecte, ce se strecoară prin ierburi, ţiuind, scârţiind, fluerând, şuerând; şi toate acele mii de glasuri se înălţă cu răsunet potolit în tăria nopţii şi limpezesc în aerul ei răcoros şi leagănă în somn auzul lor adormit. Când însă vreunul se deşteaptă şi cli­peşte ochii, câmpia i se înfăţişează luminată de scânteile strălucitoare ale licuricilor; une-ori cerul se încinge pe alocurea în depărtare de o vâlvoare roşiatecă, căşunată din pârjolul zilei, şi un stol întunecos de pasări se stre­coară prin noapte. Al. Odobescu.

28. Părţile ardelene ale RomânieiŢara în care locuim noi, este ţară frumoasă şi bine­

cuvântată de Dumnezeu. Cu deosebire frumoasă şi plină cu multe şi felurite bogăţii este Transilvania, un mărgăritar de ţară, aşă că puţine sânt ţinuturile pe faţa pământului care s’o întreacă.

Ea este înconjurată, jur împrejur, ca o uriaşă cetate, cu şiruri de munţi puternici, acoperiţi pe coastele lor cu păduri străvechi de stejari şi brazi. Din trunchiul acestor munţi se rămuresc în iăuntrul ei, în toate părţile, nenu­mărate şiruri de munţi şi dealuri, care alcătuesc mulţime de văi, strâmtori sau chei şi şesuri mărunte, udate de obicei de păraie, râuleţe şi râuri, care le împodobesc. Prin munţi străbat mai multe păsuri, ce despart munte de munte, ca nişte brazde uriaşe şi adânci, şi mijlocesc legătura cu văile ţinuturilor mărginaşe.

Dacă pătrundem prin aceste păsuri în Iăuntrul Tran­silvaniei sau Ardealului, ne vom minună de frumuseţile ce întâlnim pretutindenea. Ici, ni se deschide o vale plă-

5*

C A R T E..... ----- --------- - " = ■

cută udată de un râuleţ, care învârte roatele unei mori ; colo zărim un pârău de munte viguros, ce se aruncă peste păretele de stâncă, ce-i stă in cale, şi face o frumoasă cădere de apă, care turbură tăcerea codrului străvechi prin murmurul său. In altă parté vedem stânci uriaşe, cu coa­stele prăpăstioase şi pleşuve, şi prin crăpăturile cărora

'vulturii falnia şi-au aşezat sălaşurile. Mai departe vom privi cu plăcere, de pe vârf de colină, şesul ce se întinde la picioarele noastre, înconjurat de dealuri şi sate, şi brăzdat de râuleţe şi păraie, care se par a fi cărări argintii prin Verdeaţa câmpului.

Din vârful Carpaţilor avem privelişte largă, încântă­toare, până departe în ceaţa albăstrie, peste dealuri şi coline ; ear la poale zărim adesea, in fundul văilor, câte un frumos iezer, cu faţa liniştită, in care se oglindeşte bolta albastră a cerului, şi din apa căruia se adapă ciutele de munte.

In văi găsim belşug de bucate ; pe coastele munţilor şi dealurilor păduri întinse, vii şi pometuri; pe ţărmurile râurilor, rediuri ; ear în sânul pământului, bogate mine de aur, argint, fier şi sare.

Toate acestea: munţi şi şesuri, dealuri şi văi, râuri păraie şi lacuri, stânci prăpăstioase, căderi de ape, păsuri; peşteri şi altele asemenea lor, schimbându-se mereu una cu alta, alcătuesc atâtea frumuseţi, atâtea măreţe icoane ale fteturii, încât toţi câţi vizitează părţile ardelene ale Ţării româneşti, rămân încântaţi. . . (După Silvestru Moldovanu).

29. Saşii şi armeniiI. Saşii au venit la noi din ţinuturile Rinului, Partea

cea mai mare a lor a venit sub regele Ungariei, Oeza al Il-lea, între anii 1141—1161.

Saşii veniţi în Ardeal, s’au aşezat în masse mai mari In părţile de miazăzi ale ţării, afară de ţara Oltului, unde eră deasă poporaţiunea română, apoi pe Târnava-mare şi în partea de meazănoapte-răsărit (Bistriţa). Cete mai mici s’au aşezat şi in alte locuri, precum la Alba-Iulia şi jur, la Cricău, Vinţ, Aiud, etc., apoi la turda, Cluj, Dej ş. a. Prin locurile acestea însă, saşii, în mare. parte, s’au ungu- rizat. Geza al Il-lea şi regii următori au dat saşilor privi­

D E C I T I R E 69

legii şi drepturi Însemnate, aşâ că ei, sub scutul acestora, au progresat, s’au Îmbogăţit, şi-au făcut şcoale bune şi şi-au păstrat naţionalitatea până In zilele noastre.

Saşii sânt, aşadar, de origine germană, dar cu Însu­şiri şi instituţii proprii, care s’au desvoltat în- decursul vea­curilor independent aici, pe pământul binecuvântat al pa­triei noastre. La ei n’a fost nobilime, nici iobăgie, ci toţi au fost cetăţeni egali In viaţa publică. Ca şi românii, ţin foarte mult la datinele lor şi la tot ce au moştenit delà bătrâni şi sânt statornici întru toate. O bună Însuşire a lor este hărnicia. Acestor Însuşiri este a se atribui, că ei sânt oameni agonisitori şi bogaţi, economi şi meseriaşi harnici; pământurile lor sânt foarte bine cultivate, şi curţile bine Îngrijite. Casele sânt şi la sate, zidite din peatră şi acoperite cu ţiglă, ceeace rar se vede prin satele româ­neşti şi ungureşti.

După ce au venit saşii în Ardeal, au pus temelia la mai multe oraşe, care există şi azi, precum Sibiul, Mediaşul, Sighişoara, Sebeşul, Bistriţa, Rodna, etc.

Tradiţia spune, că sosind o ceată de saşi pe şesul Ţibinului, au împlântat în pământ, pe vârful unei coline de lângă râu, două spade, formând cruce, şi au jurat, că vor fi totdeauna credincioşi ţării, care i-a primit în sânul său, regelui şi lor înşişi. Pe vârful acestei coline au zidit o cetăţue, pe care au numit-o Cibinburg, pe româneşte Sibiu. 11

11. Intre popoarele, care au venit în frumoasa noa­stră ţară şi s’au aşezat între băştinaşii ei locuitori, între români, sânt şi armenii. Ei se trag din Asia, unde şi acum se află armeni, sub stăpânire turcească. După ce ţara lor neatârnată a fost cuprinsă de turci, un număr mare de armeni, ca să scape de prigonirile turceşti, s’au refugiat în Europa şi s’au stabilit mulţi în Moldova. Mai târziu, fiind şi aci ameninţaţi de Turci, au căutat adăpost la noi în Ardeal, la anul 1671. Prinţul de atunci al Ardealului, Apafi, i-a aşezat în două oraşe, în Ibaşfalău şi Gherla, dându-le drepturi însemnate. Ei zidiră aceste două orăşele şi ele rămaseră până în zilele noastra orăşele armene. Ocupa- ţiunea lor a fost delà început negoţul şi ca neguţători ar-

70 C A R T E

menii s’au aşezat şi prin alte oraşe ale ţării, cu deosebire prin oraşele ungureşti şi secuieşti. Mai mulţi se află în Ciuc-Şimleu, Sân-Miclăuşul Giurgeului, Remetea, etc., în număr mai mic prin Turda, Cluj, Dej, etc.

Ei se ocupă şi acum cu deosebire cu negoţul, parte cu negoţul mărunt, având prăvălii prin diferite oraşe, parte cu negoţul de vite; ca negustori de vite, ei cercetează toate târgurile mari de vite ale Ardealului. Armenii până acum nu s’au amestecat prin căsătorie cu alte popoare de ale patriei noastre; din cauza aceasta ei şi-au păstrat până azi tipul lor original: statură mică, faţa brunetă la bărbaţi, la femei albă, ear părul negru ca pana corbului. Limba însă, încetul cu încetul, şi-o uitară, aşâ că azi mai toţi vor­besc ungureşte şi numai bătrânii mai pricep şi mai vor­besc limba armeană. Pe când astfel, ei sânt în parte un- gurizaţi, e de însemnat că numele lor sânt româneşti, precum: Harnic, Patrubani, Covrig, Capdebou, Ostian etc. Aceste nume li -s’au dat probabil în Moldova, căci şi epi­scopul lor, care i-a condus în Ardeal, a purtat nume ro­mânesc: Verzerescul. s. Moldovanu.

30. Detunata— fíffnm'nrft -ni legendă —

1. La marginea dinspre miază-noapte a Buciumanilor,1 în mijlocul unei regiuni romantice, înconjurată cu frumoase păduri de brad şi cu îmbelşugate livezi, se înalţă ca un mărgean din valuri verzi, stânca Detunata goală. Ea, în părţile ardelene, nu are păreche, chiar şi în alte părţi ale Europei rar găseşti stânci de asemenea formaţiune.

Detunata e cercetată în timp de vară de mulţime de străini din toate părţile Europei, cari vin parte să facă studii geologice,3 parte să admire curioasa ei formaţiune. Şi rar e acel străin, care să uite Detunata, dacă a privit-o delà poale şi şi-a pus piciorul pe culmea ei prăpăstioasă. Are în lungime la 2000 de metri, se ridică in înălţime la 100 m. şi e alcătuită din stâlpi de bazalt,* cari se par a

1 Şase comune Bucium aproape de Abrud (B.-Cerb, B.-Izbita, B.-Muntari, B.-Poeni, B.-Sat şi B.-Şasa). * Cercetări asupra stratu­rilor de pământ. 9 Peatră de stâncă, neagră surie.

D E C U I R E 7t

fi aşezaţi unul lângă altul de mână omenească. Stâlpii au câte şase sau opt laturi, sânt aşezaţi treptat in sus şi înspre vârf stau puţin încovoiaţi simetric în afară, încât se pare, că păretele este începutul unei uriaşe boltituri frânte. Stâlpii sânt de coloare sură sau surie întunecată. La poa­lele păretelui se află o mare grămadă de frânturi de stâlpi, răsturnaţi jos de apele ploilor şi de trăsnetele, care izbesc puternica stâncă. Printre frânturi creşte feregă şi alte plante de pădure, apoi brazi, singuratici sau în grupe mai mici. Mulţi scriitori susţin, că Detunata şi-ar fi primit numele delà tunetele ce o lovesc şi delà detunătura, ce o fac stâlpii prin căderea lor.

Se poate însă că stânca s’a numit astfel pe baza tra­diţiei, prin care poporul ne explică formarea ei intre ful­gere şi tunete. -----

2. ■Ëatâ-legenda Detunatei - Eră de mult, de mult, când pe frumoasele plaiuri ale Ardealului se luptau pentru stăpânire uriaşii cu zinele. Şi se spune, că în ţinutul în­cântător, unde se află acuma Buciumanii şi Detunata, a tăbărât o ceată de uriaşi şi a luat în stăpânire plaiurile şi codrii pustii. Căpetenia lor eră cel mai neîmpăcat duşman ai zineior; eră vai şi amar de acea zină, care cădeâ în mânile lui, aceea nu mai vedeă soarele cu ochii, căci straş­nicul căpitan jurase moarte tuturor zineior.

Voinicul uriaş aveâ un fecior, frumos şi drept ca bradul din munte şi viteaz, mare minune. Singura plăcere a acestuia eră lupta vitejească, ear când luptele conteniau, plecă la vânat prin codri, ca să se lupte cu urşii şi bourii, ce se aflau pe acele vremuri în munţi; în lupta cu ei fe­ciorul de uriaş îşi stâmpără dorul de vitejie, dorul de răz­bunare. . . Odată străbătând foarte departe prin cei codri fără potecuri, înoptă în pădure. Neştiind încătrău să dea se puse să doarmă peste noapte la rădăcina unui brad. Dar n’apucă să aţipească, când zăreşte prin pădure încolo o mică rază de lumină şi în urechi îi străbate sunetul unui glas, care cântă o doină, atât de dulce şi atât de ferme­cător, cum nu mai auzise până atunci niciodată. Eră glas dulce de fem ee. . . Voinicul sări drept în picioare, mai ascultă un minut răpitorul cântec, apoi îşi îndreptă paşii spre lumina, ce licăreă printre brazi. Şi ce să vadă? In o

72 C A R T E

poeniţă, lângă un foc de vreascuri, şedeă cântând o fată fecioară frumoasă şi ademenitoare, ca un vis plăcut din o noapte senină. Eră o zină dintre acele, cărora tatăl său moarte le jurase.. . Zina zărindu-1 voi să fugă, dar voinicul o opri, şi mult au stat ei povestind.

Din acel ceas voinicul uriaş se schimbase cu totul. O tristeţă adâncă îl copleşise şi nu aveă a^dor, decât să plece prin codri, unde îl aşteptă zina cu cântecuul fermecător.

Tatăl său, bătrânul uriaş, aveă bănueală de acest lucru şi odată îi urmări paşii, însoţit de o ceată de uriaşi. Şi ce să vază ? Feciorul său sta cu zina, tocmai pe locul unde se înalţă azi Detunata. Un strigăt de mânie, şi nevinovata zină cäzü străpunsă de spada bătrânului. In minutul ur­mător însă şl bătrânul se rostogol) alături, lovit în inimă de pumnalul fiulif său. Earba şi muşchii se colorară cu sânge, ear feciorul urlă şi mugeă frânt de durere, cum mugeşte vita în agonia morţii. Dar atunci, o minune! la glasul lui răsunară tunete şi trăznete înfiorătoare, de se cutremurau munţii şi văile. Pământul se crepă şi înghiţi pe fecior şi pe zină, ear trăznetele şi limbile de foc ce ieşau din măruntaiele pământului, schimbară în stanuri de peatră trupul crudului bătrân şi pe ceilalţi uriaşi. Şi aşă au rămas cu toţii, până în ziua de azi: din trupurile lor s’au format stâlpii Detunatei. L

AstfeL-tăhnă eşte. tradiţia originea stâncii.•S. Moldovanu.

31. GoziaCa la trei ore departe de Râmnic, pe un braţ de pă­

mânt ce din poalele Carpaţilor se întinde deasupra Oltului, este zidită Cozia. Ca operă de arhitectură, mănăstirea aceasta nu diferă întru nimic de cele mai multe. Numai numele fundatorului deşteaptă nişte suveniri măreţe, nutrite încă de sgomotul valurilor, care udă înaltele ziduri, şi se în­chină în treacăt ţărânii eroilor. De cealaltă parte a râului, un şir de munţi acoperiţi de arbori, formează mănăstirii o statornică barieră, care o apără despre răsărit, şi opreşte razele soarelui de a turbură fără timp repaosul părinţilor. Oltul, în măreţele lui capriţii,.aici desfăşură cu fală undele

D E C I T I R E 73

sale, aici strecurându-se ca un şerpe printre două stânci, ce se par a se Împreună ca să-i Închidă drumul, îşi răsbună prin urlete sălbatice de strâmtorirea ce sufere, şi spărgân- du-se cu furie de petroasele lor temelii, pare a le ame­ninţă că, ajutat de timp, va surpă odată culmea şi trufia lor.

In cea dintâi intrare, la uşa bisericii, este un tron de peatră, şi vulturul cu două capete ţine deasupra-i coroana regală. In acel tron spun că se odihneă Mircea, care se află picturat Inlăuntrul bisericii, june Încă, după cum eră când a fundat-o. Statura lui e de mijloc, chipul blând şi voios, ochii mari şi albaştri, părul castaniu blond şi buclat. O parte din îmbrăcămintea lui e vechiul costum al cava­lerilor cruciaţi ; vestmânt scurt şi spată, colţuni şi culoţi, la genunchi are cusuţi în fir vulturi cu două capete, pe dea­supra poartă mantie roşie cu mărgi'nară de aur, şi pe cap o coroană. Valorosul domn este Înmormântat in biserică în cea dintâi intrare; două mari pietre acopăr mormântul. Inscripţiunea uneia a început a se şterge, încât abiă poţi descifră câteva cuvinte şi numele Mircea, ear pe cealaltă se citesc desluşit aceste cuvinte: «Aici odihneşte M aica Teofana călugăriţa cu fie-sa Doamna F brica şi fiu l său Nicolae Vodă, leat 1625». Descoperire neaşteptată şi plă­cută! familia lui Mihai Viteazul în âcelaş mormânt cu bă­trânul Mircea. Deşi o istorie zice că Doamna Florica a murit în sclăvie la Hanul tătăresc, căruia i se trimisese în dar de Sigismund Batori în urma bătăliei delà Boroslo, dar se vede că sau Mihai însuşi a reuşit s’o scape cu promi­siuni trimise Hanului prin deputaţii săi, sau că Radu Şerban I, moştenitorul tronului şi boerii ţării au liberat-o cu dare de bani, crezând că este o desonoare generală să se afle în mânile tătarilor familia unui astfel de om. Cât pentru maica lui, Teodora, pe care în anul 1599, în timpul cute­zătoarei expediţii în Transilvania o trimisese spre siguranţă la Cozia, este de crezut că amărâtă de moartea dureroasă şi timpurie a fiului său, după care ea mai trăi doi ani, a îmbrăţişat viaţa călugărească, şi s’a înmormântat acolo lângă un principe de aceeaş famiiie şi valoros ca şi fiul său.

După un prânz de acelea ce nu se şterg uşor din memorie, ne aruncăm într’o luntre, însoţiţi de un june că­lugăr, şi trecurăm pe malul din dreapta ca să vizităm un

74 C A R T E

metoc al Coziei numit Ovedenia, ce se află pe coasta muntelui in desimea pădurii. După ce mergi câtva pe mar­ginea râului, te sui pe un fel de galerie tăiată în peatră, care negreşit face parte din drumul romanilor; apoi o scară cu vre-o câteva trepte e'arăşi de peatră uşurează suirea pe o măreaţă terasă, spânzurată ca printr’un farmec deasupra abizului. Aci sânt stâncile ce privite din foişorul mănăstirii se par a se împreună ca să oprească Oltul. La spatele terasei, pe culmea muntelui, se văd rămăşiţele unei zidiri ce se numeşte turnul lui Traian, loc de observare demn de acei oameni în care toate erau mari. Ne trebui mai mult de o oră până să ajungem la Ovedenia, mic schit, locuit de vre-o zece călugări şi fundat de mitropolitul Varlaam pe la anul 1685 în timpul domniei lui Duca Vodă. Părinţii, în buna lor voinţă de a ne arătă tot ce au mai interesant, ne duseră la două chiliuţe făcute în peatră, care în termini bisericeşti se numesc peşteri, una din ele încă neterminată, se lucrează cu cheltuiala unui boier din Râmnic. Am observat părinţilor, că cu 600 de lei ce ziceau că s’au cheltuit la dânsa, puteă acel boer să facă 5 sau 6 camere, când în chilia de peatră abiă te poţi învârt).

Dar opinia părinţilor eră cu totul contrarie; ei con­siderau scobitura în peatră ca cea mai complectă probă de cuvioşie, şi cel mai mare serviciu ce poate cineva să facă lui Dumnezeu. Cu un cuvânt, un om care face o peşteră, ori cum ar fi trăit în lumea aceasta, este sigur că va fi mântuit în cea viitoare.

Acum eră târziu şi ne întoarserăm la mănăstire.Ziua începuse a se ascunde după munţii delà apus

mai luminând încă puţin culmele c e le . din faţă. Apro­pierea serii da obiectelor colori fantastice şi deşteptă ne­număratele voci ale singurătăţii. Hotărâţi a, plecă a doua zi delà Cozia, ne mai suirăm odată în foişorul ce dă asupra Oltului: de acolo plimbarăm căutătura noastră pe deşer- tele-i ţermuri, şi îndeplinind lipsa talentului cu entusiasmul pentru gloria naţională, plătirăm un tribut de laude meritate valorosului Mircea, prin poezia întitulată : Umbra lui Mircea sau o Seară la Cozia. Gr. Alexandrescu.

r.T

D E C I T I R E 75

32. Negoţul în trecutul românesc: Încă din cele dintâi timpuri ale culturii sale, până nu

Începe chiar a se Împărţi munca şi a se alcătui categorii ; sociale după ocupaţii, un popor face, deşi intr’o măsură

numai foarte mică, un îndoit negoţ. Pe de o parte, fără t a Intrebuinţâ Încă banii, fiecare ia delà un altul ceeace-i i trebuie, ceeace-i foloseşte sau îl aduce în ispită; ear pe de ; alta, locuitorii delà hotar, sau acei care se strâng la mar- \ ginea ţării, schimbă pe lucruri făcute de meşteri străini

sau vând într’adevăr, pe bani, anumite produse şi bogăţii, care prisosesc peste trebuinţele ţării sau nu pot aveâ în

- ţară decât o trecere mai mică.N’a fost timp, de când acest pământ carpatin şi du-

Inărean e locuit de români sau de înaintaşii lor, când să nu se fi făcut astfel de schimbări patriarhale, prin bună învoială. Nu trebuie să se creadă însă că ele se făceau cu lucruri de îmbrăcăminte sau de podoabă. Până nu s’a desfăcut o clasă stăpânitoare, cu obiceiuri de lux luate din străinătate, până atunci oamenii din fiecare clasă se îmbrăcau cu ceeace se lucră în ea. Din lâna oilor fieşte căruia, din fibrele cânepei şi inul semănat pe ogoarele ! unuia şi ale altuia, femeile, care moştenise anumite datine ! de tors, de ţesut, de înflorit, încă delà străbunii traci, pre- ! găteau veşminte de acelea, potrivite şi cu clima şi cu deo-

! sebitul simţ de frumuseţe al oamenilor de pe aici, care se r văd şi pe columna lui Traian peste trupul vânjos al lup- I tătorilor lui Decebal, şi aevea astăzi, pe ţărănimea noastră. I — Juvaerul a fost multă vreme necunoscut românului delà r sate şi chiar salbele de bani de aur n’au fost întrebuinţate I în toate părţile, ci numai acolo unde în vecinătate au fost I

irei sau au pătruns negustori de ai turcilor.Dacă privim o foaie de zestre foarte târziu, din 1820,

I găsim despre partea mirelui, ţăran de pe la Buzău: boi, I vacă cu viţel, cal de ginere, cal de lucru, căruţă, livadă ! . de pruni, zăbun, anteriu (modă de oraş), ghebă, căciulă, I căldare, topor şi sapă; ear, despre partea miresei: două I vaci, un cal, loc de casă şi de paragină, livadă de pruni, ! «ştergare de nuntă», mărămi de borangic, o ladă, perne,

velinţuri, cămăşi «în mătăsuri», cămăşoare, ear, ca adaus,

76 C A R T E

delà târg, o roche de stambă, una de şamalageâ şi o ma- loteà de ghermesut. Nici o sculă, un cercel, o brăţea, o salbă. Şi totuşi ţăranii, care puteau întruchipâ cu adausul celor doi soţi o astfel de gospodărie, se pot privi ca bogaţi.

Uneltele, «cinoaiele» şi mobilele casei erau de tot puţine, — adecă, pe de o parte, patul, masa, uneori scaunul ; ear, de alta, ceeace trebue la lucrul pământului. Orce să­tean eră meşter lemnar şi n’avea nevoie de nici un ajutor pentru a tăiâ, potrivi, ciopli şi chiar înfrumseţâ prin săpături, cum se pricep a face şi astăzi sătenii din uorj, din părţile Sibiului, din ale Bistriţei, în deobşte cei delà munte, oierii care şi au multe ceasuri de răgaz şi se pot apucă de astfel de lucruri migăloase. Topitul, turnatul, călitul şi bătutul fierului nu l-au putut deprinde bine ai noştri, sau cel puţin ei l-au uitat de pe la 1250 când tătarii au adus in ţările noastre pe ţigani, meşterii, făurarii din neam în neam, deprinşi cu «scânteia» încă din depărtata lor patrie aziatică «Indostanul». Unele sate îşi aveau ţi­ganul la îndemână căci boierul stăpân de ţigănie îşi lăsă robul să lucreze şi pe la oameni, în schimb pentru hrană sau vreun dar de îmbrăcăminte. Altele, care n’aveau bo­ieri în preajma sau chiar în mijlocul lor, întrebuinţau pe corturarii pribegi, cari treceau de alungul ţinuturilor pădu- roase cu şătrile, ţigancele, copiii, căluţii, căţeii şi purceii lor. Şi cu meşterul făurar, care făceă câte-o sapă, câte-o broască, câte-o chee — plugul eră însă de lemn în cele mai vechi timpuri, — se făceă însă un fel de negoţ, dar, cum se vede, unul cu totul simplu şi primitiv.

Intre ei, ţăranii trecutului celui mai adânc, făceau nu­mai vânzarea şi cumpărarea de pământuri. Şi aceasta insă nu e prea veche, căci la început fiii, nepoţii, strănepoţii aceluiaş tată trăiau pe moştenirea lui, pe moşie, pe bătrân, fără a trage hotare, fiecare luându-şi cât se cuveniă după spiţa neamului, nu după numărul căsaşilor. Din sat nu se duceâ nimeni in alte sate sau oraşe, care nici nu prea erau, aşă încât vânzări între sine nu puteă să fie. Ear străinul nu eră primit între ei prin cumpărarea de pământ, ci numai prin căsătorie: când însă el veneă astfel prin cununia cu o fată din sat, străinul căpătă dreptul de îm­părtăşire la pământ al miresei, pe când se pare că acasă

D E C I T I R E 77

el îşi perdeà orce drept la moşia unui neam, de care se desfăcuse prin adopţiunea aiurea. Numai delà o vreme încep a slăbi aceste principii sfinţite de o îndelungată da­tină, care poate fi chiar mai veche decât alcătuirea deplină a neamului nostru.

Atunci însă cumpărătura nu se face delà început cu bani. Pe la 1400 boierii, cari luau pământ delà boieri, dădeau bani străini, zloţi tătăreşti, asupra rostului cărora ne vom lămur) îndată. Chiar după aceea, ţăranii n’aveau Ia îndemână acest lesnicios, dar încă foarte rar. încât şi vreunul din boerime îşi luă moşia cu linguri, pahare, cin- gături scumpe, cu câte un cal bun de călărie. Când ajun­seră a şti ce e banul, pe care-1 vedeau dar nu-1 aveau, căci toate dările se răspundeau în natură, ei făceau soco­teală în galbeni de aur şi zloţi de argint. Cea mai obiş­nuită plată trebuie să se fi făcut în capete de vită, căci o ţară bogată în posesie şi câmpii goale de locuitori, in pla­iurile fără stăpânitori siguri, cari să caute a întrebuinţa pentru sămănături pământul, bogăţia cea mare o formau vitele. N. lorga.

33. BresleleUna din creaţiunile cele mai interesante ale obiceiului

pământului eră, fără îndoială, organizarea breslelor, în Mun­tenia stărostii, care au existat în ţările române până la convenţia din 1858. Desfiinţându se prin ea toate scutirile şi monopolurile de clasă, s’a pus cuţitul la rădăcina bres­lelor, dând cea de pe urmă lovitură acestei instituţiuni, ce fusese slăbită încă mai dinainte. Desfiinţarea breslelor a ruinat cu totul pe industriaşii indigeni în favoarea celor străini.

Breslele erau nişte întovărăşiri ale meseriaşii«^ pe cât se puteâ de acelaş fel, în scopul de a-şi apărâ inte­resele muncii lor. Numai când numărul meseriaşilor de acelaş fel nu erâ îndestulător, se întovărăşiau mai multe bresle, în termenul timpului, se înfrăţim. Aşă fac breslele din Roman, ale blănarilor, cojocarilor, bărbierilor, abagie- rilor şi croitorilor. Din potrivă, găsim în laşi că breslele ciobotarilor se despărţiau de aceia a tălpălarilor cu care eră unită mai înainte.

78 C A R T E

Catastihul ciobotarilor din Iaşi prevedeâ ca să nu se 1 poată aşeză meşter ciobotar străin în Iaşi, fără a plăti sta- 1 rostelui breslei cinci lei bărbânţa. Tot aşâ şi când o calfă fl deveneă meşter. In Roman, taxa de plătit eră mai mică, după cum eră oraşul şi alişverişul, anume doi poli Iei pentru aşezarea meşterului străin şi unul pentru calfă. De I asemenea eră oprit a se face concurenţă ciobotarilor de ş loc cu marfă adusă de aiurea, care se puteă vinde numai ; dacă se plăteă cătră breaslă 2 bani de perechia de cio- boate; ear în cazul când se vindeă asemenea marfă pe ; ascuns, starostele eră îndreptăţit a o luă toată pe seama < breslei. 1

Tot aşâ erau puse oarecare îngreuieri pe eavafi, 1 adecă pe negustorii de încălţăminte, fiind îndatoraţi aceştia | a da pe an câte-o jumătate ocă de ceară la praznicul bres- | lei ciobotarilor; ear ciobotarul ce voiă să se facă cavaf, | trebuiâ să dee câte o ocă de ceară. Tovărăşiile între ca- J vafi şi ciobotari erau încă pedepsite şi anume cavaful cu | 5 ocă de ceară, ear ciobotarii cu globire. In sfârşit pentru f a nu încălecă o breaslă pe alta, fiecare din ele erau ţi- nute a se îndeletnici cu producerea ei specială. Bunăoară ' ciobotarii erau opriţi de a produce obiecte de cismărie, precum iminii sau opinci, fiind mărginiţi numai la lucrarea cioboatelor.

Şi neguţătorii erau întocmiţi în bresle, care căutau să le apere interesele în două chestiuni: mai întâi în contra ; concurenţii neguţătorilor străini, ce veneau cu mărfuri de peste hotar, apoi mai formau societăţi de ajutor mutual puse sub scutul religiunii. A. D. Xenopol.

34. Armele mai demult ale românilor^Românii, pe vremea măririi lor, şi mai în urmă încă,

s’au arătat a fi unul dintre neamurile cele mai viteze ale Europei. Un scriitor polon, de pe vremuri, zice despre dânşii: <Ei sânt oameni fioroşi, dar foarte viteji şi poate nu este alt neam care să aibă hotare aşâ de înguste şi care să se lupte aşâ de cu drag numai pentru lauda bi- ruinţii şi pentru arătarea vitejiei. Nici nu cunosc alt neam, care să aibă aşă de mulţi vrăjmaşi împrejur, cărora românii '

D E C I T I R E 79

! le fac nencetat răsboi şi se apără împotriva răsboiului făcut I de cătră aceia».I Ear alt scriitor (Principele Moldovei Dimitrie Can-i temir în Descrierea Moldavei) zice: «Dârzia şi sumeţia este Í maica şi sora lor. Căci dacă are unul cal bun şi arme

bune, gândeşte că nici un om nu-1 poate întrece».Locuitorii din Ţara de jos a Moldovei, obişnuindu-se

mai de mult să trăiască mereu în răsboaie q^tătarii, erau - mai viteji decât cei din Ţara de sas. Ear între dânşii se deosebiau Orheienii ca cei mai îndărătnici.

Armele românilor erau arcul, suliţa, sabia, securea, paloşul, măciuca şi puşca. Arcul îl întindeau foarte bine şi se pricepeau şi la lupta cu suliţa, dar cu sabia făceau totdeauna mai multă izbândă.

Puşca, numită pe atunci sâneaţă, o purtau numai oştenii vânători, pentrucă eră lucru ruşinos — aşă ziceau ei — să se lupte la oaste cu acest fel de arme, din care nu se poate cunoaşte nici meşteşugul purtării răsboiului, nici vitejia omului.

Când Domnii ridicau ţara, atunci oştenii de adună­tură se luptau cu coase, cu topoare şi cu fuştiuri.1

(Din N. Bălcescu.)

35. Din «Cântarea României»

Care e mai mândră decât tine între toate ţările se­mănate de Dumnezeu pe pământ? Care alta se împodo­beşte în zile de sărbătoare cu flori mai framoase, cu grâne mai bogate?

Verzi sânt dealurile tale; frumoase sânt dumbrăvile şi pădurile spânzurate pe coastele tale; limpede şi dulce e cerul tău; munţii tăi se înalţă trufaşi în .văzduh; râurile ca un brâu pestriţat, ocolesc câmpurile; nopţile tale în­cântă auzul.... Pentru ce zimbetul tău e atât de trist, mândra mea ţară?

Multe şi frumoase turme pasc văile; soarele milostiv înrodeşte brazda ; mâna Domnului te-a împodobit ca pe-o

1 Füst, pl. fuşti şi fuştiuri, lance, suliţă; fustaş, lăncier.

80 C A R T E

mireasă; livezile taie cele întinse sânt smălţuite cu flori felurite şi îmbelşugarea varsă avuţiile sale peste câmpii.. . O, bogata mea ţară, pentfu ce gemi?

Dunărea bătrână, biruită de părinţii tăi, îti spală poa­lele şl-ţl aduce avuţii din ţinuturile de unde soarele apune; vulturul din văzduh cată la tine cu dragoste ca Ia pământul său de naştere; râurile cele frumoase şi spumegoase, pâ- raele cele jy n ezi şi sălbatice cântă nencetat slava ta .. . O, tară jalnica; pentru ce faţa ţi e îmbrobodită ? . .

Nu eşti frumoasă, nu eşti bogată? N’ai copii mulţi la număr, cari te iubesc ? N’ai cartea de vitejie a trecu­tului şi viitorul înaintea ta ? . . Pentru ce curg lacrămile ta le ? ..

Priveşte delà miază-zi şi miază-noapte popoarele ri- dicându-şi capul... Gândirea ivindu-se luminoasă pe dea­supra întunerecului. . . gândirea ce zideşte şi credinţa ce dă viaţă.. . Lumea veche se prăvăleşte, şi pe-ale ei dărâ­mături Libertatea se înalţă ! . . Deşteaptă-te ! Deşteaptă-te, patria m ea...

Dar, eată că aerul se turbură... cerul cel limpede se îmbracă cu nori întunecoşi. . . un nor de praf învălue câmpia şi ascunde munţii. . . se aud vaete . . . dobitoacele fug speriate ca de goana strechiei, sau ca în nopţile vije­lioase, când lupii ies din păduri. . . caii nechează jalnic.. .

Mulţime de glasuri se aud strigând şi vădesc, când primejdie, când nădejde, isbândă, când -perdere, turbare, desnădăjduire.. . Norul se împrăştie puţin... Doamne! Se vede amestecul unei bătălii ! . . Cei ce au năvălit sânt îm­brăcaţi cu fier.. . Săgeata alunecă pe pavăză şi paloşul cu două ascuţişe tae în carne vie.. . Le stau împotrivă. . . se luptă cu furie. . . se pleacă săbiei lo r . . . inimile slăbesc. . . fu g ... Perit-a Dacia!? Staţi cu in im ă... arcul sejntinde din nou. . . luptătorii se amestecă şi se izbesc. . . pepturile goale cu pavăzile. . . capetele descoperite cu coifurile.. . Departe în câmpie se văd arcuri sdrobite, făşii de steaguri, apoi un cosciug mare, mare, se ridică, şi o pară grozavă de foc înflăcărează cerul.. . învinşi şi învingători, cad în

D E C I T I R E 81

fjenunchi şi, la lumina flăcării, îşi dau dreapta şi se iau n braţe! Fii cu inimă, Dacia m ea l.. Tu fuseşi altarul ru-

dirii a Crivăţului cu pustia, a bărbăţiei cu mintea, a liber­tăţii cu puterea.. . Din această rudire, pecetluită cu sânge şi lămurită prin foc, se nàscù un popor nou.

Astfel povestesc bătrânii. Al. R u s s o .

Cântarea României este poem în proză, scris franţuzeşte de Alecu Russo, talentat tiner moldovean, şi tradusă româneşte de Ni- colae Bălcescu, autorul cărţii «Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul». Cântarea României, apărută întâi la Paris (în 1851), apoi în Iaşi (1855), înfăţişează mişcările istorice petrecute în Dacia, ve­nirea romanilor, amestecarea cu dacii rămaşi, năvălirea barbarilor, pribegirea românilor, întoarcerea lor la vetrele strămoşeşti, apoi earăş prigoniri şi suferinţe.

Bălcescu a tradus lucrarea în limbă frumoasă şi avântată.

36. Decebal şi Ştefan cel MareI. Ştefan, Domnul Moldovei (1457—1504) e luceafăr

luminos. Decebal, marele rege dac, e soare Întunecat. Umbra lui Decebal se întinde tot atât de departe, ca şi lumina lui Ştefan.

Ştefan e om gigantic, ce umple ochii; Decebal se înalţă în zarea trecutului ca o zeitate nevăzută şi neînţe­leasă. Şi unul, şi altul au avut acelaş ţel, aceeaş idee su­blimă: neatârnarea patriei lor. Amândoi sânt eroi: Ştefan erou al românilor, Decebal erou al Daciei.

In vălmăşagul veacurilor trecute nu e rar a vedeâ unele state mici susţinându-se şi mărindu-se chiar prin ajutorul politicei. Astfel Ştefan ameninţat din toate părţile de hor- dele sălbatice ale tătarilor şi de nenumărate fiare aziatice, ce năvăliră în Europa la glasul lui Mohamed al II-Iea şi al lui Baiazed poreclit Fulger, — atacat fără răgaz de Ieşi (poloni) şi de unguri, Ştefan se opuse duşmanilor când cu puterea, când cu dibăcia unei ingenioase diplomaţii.

Înţelept, viteaz, neadormit, el reuşi a face dintr’o ţară de păstori, o ţară de răsboinici spăimântători şi, cu singu-

6

82 C A R T E

rele lui mijloace, el fulgeră pe Baiazed Fulgerul, combătu cu succes pe Matiaş Cqrvin smulgându-i o.parte din Ar­deal, mătură lşşii de pe pământul românesc luând Podolia şi Pocuţia, şi puse stăpânire pe şesurjle Bugeacului şi chiar pe o parte din câmpiile Valahiei (Munteniei).

II. Urmijlocul tăcerii de moarte, in care lumea eră cufundată pe timpul lui August, se vede ridicându-se deo­dată in faţa imperiului roman un domn nou şi un popor nqu, pe care vechii cetăţeni ai Romei ii numeau barbari.

Insă şeful barbar se numeşte Decebal. Popoarele stau in mirare cu ochii aţintiţi asupra acgstui barbar, care se măsură cu August împăratul, găsindu-se deopotrivă cu dânsul, şi care umilise Roma lăsând-o să-i plătească tribut. Domiţian seacă comorile sale ca să cumpere pacea delà Decebal, insă Decebal sgâlţăe puternic colosul roman fără a-I puteă răsturnă; şi in fine cade glorios sub braţele di- vului Traian.

Moartea lui este ultimul sacrificiu ce-1 face pentru poporul său; el se ucide pe ruinele patriei sa le !...

Pecebal e ca stelele călătoare, ce se zăresc pe cer fără a şti de unde vin şi unde se duc.

Necunoscuţi pe lume, el şi poporul său, până in mo­mentul când incepù lupta cu Roma, ei dispar in curând şi abeă numele lor rămâne in unele pagini de ale lui Tacit.

*

Ştefan şi Decebal au fost oameni de aceia cari n’au nici strămoşi, nici moşteni.

Decebal mort, Dacia cade. Ştefan coborât in mor­mânt Moldova pe care el o ridicase la culme, se întunecă încet, încet, perde rangul său, drepturile sale, hotarele sale cele vechi, şi nu mai conservă decât numele său şi su- venirile Domnului Ştefan.

Ştefan, prevăzând soartea ce ameninţă patria sa, a dictat cu limbă de moarte povăţuiri isvorâte din durerea inimii şi din luciditatea cugetării celei mai înalte.

(După Alecu Russo).

D E C I T I R E 33

37. Muma lui Ştefan cel Mare— Baladă —

Pe o stâncă neagră, într’un vechi castel,Unde cură ’n poale un râu mititel,Plânge şi suspină tinera domniţă,Dulce şi suavă ca o garofiţă;Căci în bătălie soţul ei dorit A plecat cu oastea şi n’a mai venit ;Ochii săi albaştri ard in lăcrimele,Cum lucesc ’n rouă două viorele;Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,Rozele şi crinii pe faţă-i se ’ngân. însă doamna soacră lângă ea veghează Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

JJn oroloj sună noaptea jumătate, în castel la poartă oarecine bate.— «Eu sânt, bună maică, fiul tău dorit;Eu, şi delà oaste mă întorc rănit;Soartea noastră fuse crudă astădată:Mica mea oştire fuge sfărâmată, —Dar deschideţi poarta... Turcii m ă ’nconjor . . . Vântul suffă rece ... ranele mă dori»

Tinera domniţă la fereastră sare.— (Ce faci tu, copilă?» zice doamna mare, Apoi ea la poartă atunci a ieşitŞi ’n tăcerea nopţii astfel a grăit:— (C e spui tu, străine? Ştefan e departe; Braţul său prin taberi mii de morţi împarte, Eu sânt a sa mumă, iei ie fiul meu,P e eşti tu acela, nu-ţi sânt mumă eu! însă dacă cerul vrând să ’ngreueze Anii vieţii mele şi să mă ’ntristeze,Nobilul său suflet astfel Na schimbat;Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,Apoi tu aice fără biruinţăNu poţi ca să intri cu a mea voinţă :Du-te la oştire! pentru ţară mori!Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!»

6'

84 C A R T E

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună:Oastea lui zdrobită de prin văi adună.Lupta ear începe... duşmanii, zdrobiţi,Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

D. BoUatiaeanu.

3 8 . Daniel Sihastru— Balatfă —

Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,Unde un sihastru a fugit de lume,Cu vărsarea serii un străin sosi.— *Ştefan al Moldovei, vine a-ţi vorbii»— «Ştefan al Moldovei! Daniel îi spune,Să aştepte-afară! sânt în rugăciune».— <Bunule părinte! sânt rănit şi ’nvins; însăşi a mea mumă astăzi m’a respins!Viu să-ţi cer povaţă: dacă nu-i mai bine,Turcilor Moldova d’astăzi să se ’nchine?»

Daniel Sihastru domnului a zis:— Mă înşală-auzul, ori eu am un vis?Capul ce se pleacă paloşul nu-l tae;Dar cu umilinţă lanţul I-încovoae!Ce e oare traiul, dacă e robit?Sărbătoare ’n care nimeni n’a zimbit.Viaţa şi robia nu pot sta ’mpreună;Nu e tot d’odată pace şi furtună.Doamnei tu ai dreptul a schimbă 'n mormânturi Pentru neatârnare oameni şi pământuri;Dar nu ai p’acela ca să-i umileşti 1 Poţi ca să ii sfarămi; dar nu să-i robeşti 1 Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,Altuia mai harnic locul tău îl Iasă!Căci, mai bine este supus lăudat,Decât cu ruşine domn şi atârnat!»

Dup' aceste vorbe, Ştefan strânge oştire Şi ’nvingând păgânii, nalţă-o mănăstire.

D. Bolintineanu.

D E C I T I R E 83

39. Vlad Ţepeş şi stejarulTârgoviştea e ’n larmă in zi de Paşti cu soare l Vlad Ţepeş Încruntatul i a pus o cingătoare,O cingătoare largă de oameni înţepaţi,Bătrâni cu barbe albe, călugări, juni, bărbaţi, Smunciţi delà ospeţe, din hori, din veselie,Şi-acum umplând văzduhul de-o vastă agoniei

Privindu:i mândrul soare In nori de sânge-apunel Ear Ţepeş, nu departe, sub un stejar se pune Pe-o culme, se întinde la umbră şt admiră In ziua de ’nviere oraşul cum espiră,Şi cum gemând sermanii în chin şi ’n foc de sete, Apar pe zarea roşă în negre siluete.

Şi râde, cumplit râde, călăul nempăcat!

Superb, strămoş de arbori, cu frunze ’ncoronat, Stejarul rămas singur pe câmpul de năgară,Se pare o fantasmă din lumea legendară,O moarte uriaşă din codrul dărâmaţi In secolul ce trece perdut, înstrăinat,Uitat de coasa morţii pe ţermul scurtei vieţi,El are maiestatea augustei bătrâneţi.Un cârd de vulturi ageri In frunza lui s’ascund, Furtunile cumplite în ea se perd afund,Şi aprigul cutremur de munţi răsturnător Ii pare-un fior moale ce-1 zgudue uşor.Cu cât în juru-i creşte pustiul, şl el creşte. Picioarele-l sânt prinse in ţărna mormântală,Dar fruntea-i luminată de raza imortală.Păstorul delà munte şi omul de ogor Se ’nchină lui şi ’n faţă-i grăesc încetişor,Căci umbra Iui cuprinde trei secoli de misteruri, Căci trunchiu-i o coloană dintre pământ şi ceruri, Căci prin frunzişu-i verde un vuet lung răsună,Ce pare că şopteşte de gloria străbună.

86 C A R T E

Vlad Ţepeş II priveşte şi zice cu gând rău:<Ce de mai ţepi aş face, stejar, din codrul tău!» Atunci, ca niciodată, gigantul s’a uimit,De-un lung fior în freamăt frunzişul a vuit.Şi-un glas de altă lume adâne pătrunzător A zis:

<01 tu Vlad Ţepeş! hain cutezător!«Trei secöli sânt, trei secoli, de când voiosul soare «Revarsă peste mine cereasca lui splendoare!«Trei secoli am dat umbră şi dulce adăpost «La lumea care este, la lumea care-a fost,«La oameni şi la fearăl . dar, om aşă cumplit,«Dar feară-aşă ca tine, eu încă n’am umbrit!«Tu ai în loc de suflet o eazmă neagră, care «Pe cruntul satan însuşi l-ar pune în mirare,«Ear gândul tău nu vede a tale fapte rele,«Cum nu se vede noaptea orbită, fără stelei

«Şi însă eşti puternic, eşti Domn, păstor de turmâl «Ar fi să înflorească pământul pe-a ta urmă;«Dar nu! când te areţi lumii, în sin copilul plânge; «Când râzi, a tale gingeni se văd roşind de sânge ; «Ş’ori unde-ţi duci paşii, o buhă cu-al ei sbor «Punându-se drept soare, te ’ntunecă de-un nor! «O! timp, al meu tovarăş, o! timp neodihnit, «Secerător de oameni! sub mine ai privit «Pe Domnul Negru-Vodă cu stemă ’ncoronat,«Când in această ţară el a descălecat,«Om verde, român neaoş, măsurător de lume,«Ce vrea pe-a ei măsură ca Să-şi croească-un nume; «Ai mai privit aicea pe Mircea cel bătrân «Sub un nămol de lauri, culcat pe-un pat de fân, , «Dormind cu faţă blândă şi ’n vis încă văzând «Pe Baiazed în fugă prin Dunăre trecând.«Atunci din al meu codru iubit şi respectat «Mult lemn de ghioage, arce, voinicilor am dat, «Căci pe atunci, câna ţara sună de crunte larme, «Stejarul cu voinicul eră frate de arme,«Ear codrii, cetăţi, unde mânaţi de a lor soarte, «Românii găseau viaţă, duşmanii găseau moarte !

87D E C I T I R E

«Ş’acum eu martor falnic de-atâtea fapte mari,«Eu, care port în ghindă-mi un codru de stejari, «Eu, care port pe umeri trecutul luminat,«Eu! să mă văd acuma de-un verme-ameninţat? «In lături, feară cruntă, cu negru cer de gură!«Tu spurci umbra mea sacră cu-a ta hâdoasăură! «in lături, Ţ ep elu şel... un arbor viu ca mine «Nu creşte gigant falnic pentru-un pitic ca tine!» Vlad Ţepeş se încruntă; în oarba lui turbare Tresare, se repede, loveşte ’n trunchiul tare, — Dar umilit el cade şi scapă jos pumnarul.. .

Cu-o frunză vestejită l-a pălmuit stejarul!V. Alecsandri.

40. GrozaGalben ca făclia de galbenă ceară

Ce aproape-i ardeâ,Pe-o scândură veche, aruncat afară,De somnul cel veşnic Groz’ acum durmeâ, Ear după el nime, nime nu plângeâ!

Poporu ’mprejuru-i trist cu ’nfiorare La el se uită,

Unii făceau cruce, alţii de mirare Cu mâna la gură capul clătină Şi ’ncet lângă dânsul îş şopteau aşă:

«EI să fie Groza cel vestit în ţară «Şi ’n sânge ’rtcruntat?!

«El să fie Groza, celce ca o feară,«Fără nici o grijă de negrul păcat,«A stâns zile multe şi lege-a călcat ?1»

Un moşneag atuncea, cu o barbă lungă,La Groza mergând,

Scoase doi bani netezi , din vechea sa pungă, Lângă mort îi puse mâna-i sărutând,Mai făch o cruce şi zise plângând:

88 C A R T E

«Oameni buni, an earnă bordeiu-mi arsese «Şi pe un ger cumplit

«Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese; «N’aveam nici de hrană, nici ţol de 'nvelit «Şi nici o putere, eram prăpădit...

«Nu aşteptam alta din mila cerească «Decât a muri,

«Când creştinul ista, Domnul l-odihnească!«Pe-un cal alb ca earna în deal se ivi «Ş’aproape de mine calul îş opri.

«Nu plânge, îmi zise, n’ai grijă, române,«Fă pept bărbătesc,

«Na! să-ţi cumperi haine, şi casă, şi pâne.. . .«Şi de atunci copiii-mi ce-1 tot pomenesc! «Oameni buni, de-atuncea în ticnă trăesc!»

Şi sărutând mortul bătrânul moşneag Oftă şi se duse cu al său vechi toeag.Ear poporu ’n sgomot strigă plin de jale: «Dumnezeu să ierte păcatele salel»

V. Alexandri.

4L Sobieski şi românii— Fragment istoric —

1. Pe drumul ce duce cătră cetatea Neamţu, pe la sfârşitul lui Septemvrie 1684 se vedeă o oaste mergând. După un trup de lănceri, ce deschideă marşa, urmau două­sprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofiţeri călări, în fruntea cărora erau trei: unul în floarea vrâstei, posomorât, gânditor, necăjit, şi doi mai bătrâni. Tustrei în haine poloneze. In sfârşit veneâ duiumul oastei: trăsuri, bagage, pedestraşi, şleahtă pospolită, amestecaţi, în nere­gulă, cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele re- sturnate, cu întristarea pe faţă şi cu durerea în inimă. Nu se auzeă nici surlă, nici dobă, numai tropotul cailor şi pasul oamenilor ce abeă se mişcau, pentrucă de zece zile

D E C I T I R E 89

caii n’au ros decât coaja copacilor, şi oamenii s’au hrănit numai cu poame.

Şi însă această oaste în stare ticăloasă e aceea, ce a înjosit de atâtea ori trufia Semilunii, ear acei trei fruntaşi ofiţeri sânt hatmanii Iablonovski şi Potoţki şi cel din mij­locul lor însuşi Ion Sobieski, regele Poloniei.

2. Şi cum să nu fie supărat şi necăjit vestitul rege ?El, Sobieski, fala leşilor, eroul creştinătăţii, mântuitorul Vienei, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, a se trage dinaintea tătarilor şi a moldovenilor; a-şi privi oastea ticăloşită de lipsa merindelor, horopsită de duşmani, care îl urmează mişeleşte fără a îndrăzni să dee piept făţiş cu el, şi care făcură pradă tot ce cade, tot ce rămâne pe urmă; a nu întimpină în drumul său decât o fioroasă pustietate 1

Cum am zis, mergeâ încet şi gânditor. Hatmanii lângă dânsul păzeau tăcerea respectând supărarea sa, de care şl » ei se împărtăşeau.

— Ce castel e acesta? — întrebă Sobieski, când ridi­când capul, zări pe sprânceana dealului înălţându-se tru­faşă dinaintea lui cetăţuea Neamţu: — cu bună seamă vr’un cuib al tâlharilor de moldovenii

— La vreme de răsboi, aici Domnii Moldovei obiş- nuesc a-şi trimite averile lor, răspunse Potoţki.

— Aşă! Să mergem dar, să-I luăm. Oh! voi să-mi răsbun pe Cantemir, care mă înşelă — şi mă fâcù să pierd aţâţa viteji.

— Eu aş zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablo­novski, şi să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt.

— Ba, pe numele patronului meu! nu va zice lumea, că o cetate s’a arătat dinaintea lui Sobieski fără a o şl cuceri. N’avem tunuri? Vom luă o dar cu mânile.

— Numele Maiestăţii Tale e destul tun, zise Potoţki.Trufia Polonului măgulindu-se de această groasă lin­

guşire, faţa i se însenină la ideea unei izbânzi atât de les­nicioase, şi îndată dete poruncă să se Înşire oastea cătră cetate. „

3. în cetăţue se aflau optsprezece plăieşi, trimişi de ispravnicul de Neamţu pentru străjuire, în lipsa garnizoanei,

90 C A R T E

care erà la Fälciu pe lângă Domnul Cantemir, unde tă- bărâse armata turcească. Cu câteva ceasuri mai nainte so­sise un tiner plăeş, al cărui cal asudat păşteă înşelat tro­scotul ce creşteă pe lângă ziduri.

— Mai bea o duşcă, băete, — zise un bătrân, de care se vedeâ că ascultă toţi, — şi ne spune ce ai văzut în Iaşi ?

— Ce să văd, tată? Blăstemăţie! Târgul e in jac. Leşii pradă şi desbracă pe bieţii oameni.

— Ş'apoi zic că-s creştinii— Creştini ! au prădat bisericile şi mănăstirile de odoare.

Nu ştiţi încă? S’au dus să iee pe sfânta1 de Ia Trei-Sfe- titele.

— Doamne fereşte ! — ziseră plăeşii făcându-şi cruce.— Aşâl — urmă tinerul; — eram acolo când a mers

să iee racla Sfintei, dar călugărul simţind, a închis poarta,. şi n’a vrut să deschidă; atunci...

— Pui de om călugărul 1 strigară ascultătorii.— Atunci craiul lor a poruncit s’aducă tunurile, ca

să spargă porţile, dar mai întâi a trimis răspuns călugă­rului, care şedeă în clopotniţă, să deschidă, ori face mă­năstirea praf şi pulbere.

— Auzit-aţi acolo lifta cea păgână 1 Şi ce-a făcut popa ?—- Ei a răspuns, că nu se aşteptă s’audă aşă vorbe

delà un împărat, care se zice creştin, şi că M. S. e mare şi puternic, poate să facă ceea ce zice, dacă nu se teme de Dumnezeu, nici de sfinţii săi, dar el nu deschide poarta, ci s’a îngropă sub zidurile bisericii, şi apoi lumea va ju­decă între dânsul atât de slab şi între M. S. atât de tare. —■ Auzind acestea Leahul, s’a făcut foc de mânie şi dase acum poruncă să împuşte, când unul din hatmanii lui i-a zis nu ştiu ce. — Cum îmi spuneau oamenii, i-a zis, că nu se cade a face aşă lucru, să strice casa Domnülui, şi al­tele multe. îndestul, că l-a înduplecat să dee pace bisericii.

— Şi ce fac acum leşii la iaşi?— Este o săptămână, de când s’au dus, după ce au

văzut, că nu mai au merinde pentru oşti, şi au purces pe Bahlui în sus, gândind c’or găsi de. toate ; dar acolo,

1 Moaştele st. Paraschive.

D E C I T I R E 91

să vedeţi I Vodă din lagărul turcilor cum a auzit de aceasta, a şi pornit după dânşii un Mirzac c’o mulţime de tătari şi vr’o cinci steaguri de moldoveni, ear mai întâi a trimis pe loc pe căpitanul Turculeţ c’o strajă de călăreţi, care apucând înainte, a scos toţi oamenii de prin sate, a dat pojar fânului şi fânaţelor, a ascuns prin gropi grâul şi orzul, şi duşmanul a găsit tot pustiu în drumul său, încât ajun­gând la Cotnar, nu găseâ să mănânce decât poamele co­pacilor ; ba încă a pus prin bălţi şî nişte ierburi veninoase, de care cum bea, crăpă; şi vai de capul lori pereau cu sutele şi ei şi cai, ear care rămâneau pe urmă, cădeă în mânile moldovenilor, cari fără mai multă judecată, ori îi spânzurau, ori li înţepau.

— Osânda Sfintei Paraschivel — zise bătrânul. — Dar cum le-ai aflat aceste toate?

— Eu, — ştiţi că m’aţi trimis la Iaşi, să văd ce mai este. După ce s’au dus ieşii, m’am luat cât colea pe urma lor până la Cotnar, unde m’am întâlnit cu căpitanul Tur­culeţ, care mi le-a spus; ş’apoi după ce am văzut, că duş­manii şi-au luat drumul spre ţara lor, am apucat de-a dreptul peste codri... Dar, oare ce buciumă străjerul?

— Fă-i semn, să se coboare de pe zid şi să vie în­coace.

4. Nu trecù mult şi plăeşul de strajă venind, spuse că o oaste mare se apropie de cetate.

îndată toţi alergară pe ziduri.— Leşii sânt! — strigă tinerul ce venise de curând

şi pe care l-am auzit vorbind, — şi-au schimbat drumul şi vin aici...

— La porţi, flăcăi ! — zise bătrânul. Incuiaţi-le şi gră­mădiţi bolovani pe ziduri. Aşezaţi-vă toţi pe la metereze. Să nu zică Leahul, c’a intrat într’o cetate românească, ca într’o ţarină pustie.

— Dar noi sântem numai nouăsprezece şi asta-i o oaste întreagă, — observă unul, — cum să ...

— Taci, mucosule! — îl curmă bătrânul. — Te temi că-i peri? Mare pagubă 1 Un mişel mai puţin.

Vânătorul astfel înfruntat se trase ruşinat şi se sul pe ziduri.

92 C A R T E

5. In vremea aceasta oastea se apropiase. Regele trimise un ofiţer, ca să vorbească cu cei din cetate.

Solul veni la poartă. Bătrânul tl salută de pe zid.— Bine-ai venit, domnule, ce pofteşti delà no? ?— Măria Sa regele Poloniei, mare duce de Lituania

ş. c. 1. (urmară titlurile) vă face cunoscut, să vă închinaţi şi să-i cuceriţi cetatea împreună cu toate averile şi me­rindele; atunci garnizoana va fi slobodă a ieşi cu arme şi bagaje, fără a i se face nimica; ear cutezând a se împo­trivi, cetatea se va cotropi şi garnizoana se va trece sub ascuţitul săbiei.

— Du răspuns M. Sale, zise bătrânul, că laude şi îngroziri de astea am auzit noi, şi tot nu ne-am speriat. Mai bine M. Sa şi-ar căută de drum şi ar da pace unor oameni, care nu i-au făcut nimica. Cetatea n’avem de gând să i-o dăm cu una cu două, măcar că nu sânt în ea nici averi, nici- merinde. Tot ce-i putem da, este plumbul din puşte, pe care i-I vom trimite noi de pe ziduri, fără să se mai ostenească să vie înlăuntru.

— Plecaţi-vă, zise trimisul, şi nu vă puneţi capul în primejdie.

— Nu purtă grijă de capul nostru, domnule ! Gândiţi mai bine la al vostru.

— încă odată vă întreb: vă închinaţi ori ba?— Ba.Parlamentarul se duse.6. Asaltul începù. Tunurile aşezate pe scaune de

lemn băteau necontenit cetatea. Plăeşii răspundeau cu gloanţe, care nu făceau greş. Fieştecare împuşcătură oboreă câte unul din vrăjmaşi, şi mai ales din ofiţeri, asupra că­rora ierau ţintite flintele lor. Leşii pereau fără a face spor.

In ziua dintâi doi vânători periră. A doua zi şi a treia zi mai căzură cinci şi se răniră doi. A patra zi căzii împuşcat însuşi comandantul artileriei leşeşti, dar mai pe- riră trei din moldoveni. Numărul bravilor scădeă pe toată ziua. Sara adunându-se pe lângă foc, văzură, că au sfârşit muniţiile şi merindele.

— Ce este de făcut, tată ? — întrebă tinărul vânător pe bătrânul, care rănit la un picior sta întins pe o laviţă.

— Câţi au perit de-ai noştri?

D E C U I R E 93

— Zece.— Şi nu mai avem nici praf, nici merinde?— Nu.— Dacă-i aşâ, apoi mâne dimineaţă urcă-te pe poartă

şi leagă !n vârful sâneţii un ştergar alb; spune, că închi­năm cetatea cu tocmeală, să ne lase slobozi să ieşim şi să ne ducem unde vom voi.

7. Aşâ se urmă. Leşii primiră toate condiţiile cerute. Oastea se înşiră în două rânduri, lăsând prin mijlocul ei loc, ca să treacă garnizoana, şi poarta se deschise.

Atunci în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieşind şase oameni, din cari trei duceau pe umerele lor pe alţi trei, cari erau răniţi.

— Ce este aceasta? strigă Sobieski repezindu*se că­lare înaintea lor. Ce sânteţi voi?

— Străjerii din cetate, — răspunse bătrânul rănit din spatele fiului său.

— Cum, aţâţa sânteţi?— Zece din noi au perit din mila M. Tale...—- Voi aţi cutezat a vă împrotivi mie şi a-mi omorâ

aţâţa viteji? zise regele. O, asta nu se va trece aşâ! — urmă turbat de mânie; — trebue o pildă pentru cei ase­menea vouă, şi pilda va fi groaznică şi vrednică de faptă. Nu meritaţi a muri de sabie, ci de ştreang. — Spânzuraţi-i !

8. Pe loc ostaşii încunjurară pe plăeşi, care punând jos răniţii, îş făcură semnul crucii şi răzimându-se pe sâ- neţe, se uitau cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor. Ofiţerii priveau cu înduioşare această scenă.

— Fie-mi iertat, Sire, — zise atunci Jablonovski apro- piindu-se cu respect de regele, care şedeâ posomorât şi mânios — a arătâ M. Tale, că aceşti viteji n’au făcut decât datoria lor, datorie patriotică şi vrednică de toată lauda, şi că au avut norocirea a câştigă făgăduinţa marelui So­bieski, că vor fi slobozi şi nesupăraţi.

— îţi mulţămesc, vrednice al meu tovarăş de arme, zise Sobieski ca deşteptat din somn, — îţi mulţămesc, că m’ai oprit a face o faptă defăimată. Ai cuvânt: oamenii aceştia s’au purtat vitejeşte. Să li se dee fiecăruia câte cincizeci de zloţi. — Apoi înturnându-se cătră români: «Voinicilor>, zise, «sânteţi slobozi, şi mergeţi în pace, de

94 C A R T E

spuneţi copiilor şi fraţilor voştri, că aţi avut cinstea a vă împotrivi cinci zile regelui de Polonia».

9. îndată se fâcù loc moldovenilor, care luându-şi răniţii se îndreptară cătră munţi, în vreme-ce oastea se coboreă încet la vale; ear cetatea, cu porţile deschise pur­tând în zidurile sale urmele boambeior duşmăneşti, rămase singură pe culmea înverzită ca un mare schelet de uriaş.

C. Negmzzi.

42. Bătălia delà Călugăreai1. Drumul, care merge delà Oiurgiu spre Bucureşti,

trece printr’o câmpie şeasă şi deschisă, afară numai din- tr’un loc, două poşti departe de această capitală, unde el se află strâns şi închis intre nişte dealuri păduroase. Intre aceste dealuri este o vale, largă numai de un pătrat de milă, acoperită de crâng, pe care gârla Neajlovul o îneacă şi păraele ce se scurg din dealuri o prefac într’o baltă plină de nomol şi mocirlă. Drumul acolo trece în lungul acelei văi, parte pe o şoseă de pământ, parte pe un pod de lemn, care amândouă sânt aşâ strâmte încât d’abeă poate cuprinde un car lărgimea lor. Această strâmtoare, pe care locuitorii o numesc Vadul Cătugărenllor, fu aleasă de Mihai-Vodă spre a sluj) de Termopile românilor.

2. Mihai-Vodă vol a se folos) de poziţia şi de strâm­toarea Vadului Călugărenilor, în care nu se puteă destinde în front mai muh de doisprezece oameni, ca să facă mulţimea turcilor nefolositoare, şi ca să se poată astfel luptă cu pu­teri de o potrivă. Pentru aceea, el tăbărâ acolo cu oştile sale, puind streajă in deosebite părţi ca să vază de nu vor umblă turcii a trece printr’alt loc. Dar Sinan, voind a înaintă spre Bucureşti, eră nevoit a trece pe la Călu- găreni, fiind acesta drumul cel mai scurt şi temându-se, ca dând prin altă parte, să nu lase în urma sa un vrăjmaş aşâ de întreprinzător şi îndrăsneţ ca Mihai. îngâmfarea sa şi mulţimea oştilor sale îl făceau a crede că va birul lesne. Intr’adevăr armata lui eră, cum ştim, de 180 mii ostaşi, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai-Vodă

D E C I T I R E 95

care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldávia şi Ardeal, d’abeà se urcă Ia 16 mii oameni şi 12 tunuri. Sinan poate nu bănueâ că numărul creştinilor eră aşa de mic, dar ştia că armata lui e mult mai mare decât a lor.

Deşi puţini, ostaşii creştini erau însă plini de foc şi de dorinţa de a se măsură cu duşmanul.

3. După ce trecù Dunărea, marele vizir dete comanda avangardei armatei lui Satârgi-Mehemet-Paşa, şi la arier­gardă orândui pe Hasan Paşa, beiler-beiul Rumeliei, ear pe beii Salonicului şi Nicopoleţ îi însărcină cu paza şi apărarea podului. Cele zece galere, ce se urcaseră pe Du­năre până la Rusciuc, fură descărcate de tot felul de arme şi muniţii, şi primiră poruncă d’a rămâneă pe loc spre a păzi podul. Apoi în 11/21 August 1595, Sinan porni cu toată armata sa spre Bucureşti. In cea dintâi noapte, turcii conăciră intr’un sat ruinat în dreptul Cărnuri, şi a doua zi (12/22 August) sosiră în capul Vadului Călugărenilor, tre­când râul Salcia pe trei poduri. Căiărimea uşoară, care manevră la avantposturi, înaintă până la intrarea strâmtorii şi sta acolo odihnindu-şi şi păscându-şi caii, — când un nor mare de pulbere îi vădi apropierea românilor. Ea fu în­dată izbită cu putere şi fugi înspăimântată până tn tabără. Spahiii înaintară spre a sprijini năvălirea călărimii române, până când să apuce vizirul să-şi pună armata în orânduială. Sinan se uită plin de mirare la puţinul număr al creştinilor, cari cutezau să aştepte şi încă să izbească o armată aşă de numeroasă. Cu toate acestea, nedespreţuind pe vrăj­maşii săi şi temându-se de vre-o cursă, el îngriji de tot ce i-ar putea fi spre folos. Pentru aceea porunci beiler- beiului Rumeliei a înaintă spre stânga cu oştiie sale şi cu şapte tunuri şi a merge drept cătră ai noştri, în vreme ce el însuşi în capul spahiilor, urmând după artilerie, puse, în lipsă de pod, de aruncă scânduri peste mocirla de lângă pădure ce aveă dinaintea sa, spre a puteă trece. Din altă parte Segban-Başi cu douăsprezece mii ieniceri se aşeză tn pădure cuprinzând posturile cele mai importante, şi urcând douăsprezece tunuri mari, într’un deal înalt, le în­dreptă spre armia noastră şi începù a tună asupră-i.

4. intr'această întocmire puternică şi îngrozitoare îna­intând turcii, ai noştri începură a se trage Înapoi mai la

96 C A R T E

strâmtoare, dar cu multă rânduială şi luptându-se neîncetat. Pedestrimea însă, strânsă In urmă prea de aproape de turci, fu respinsă in pădure şi dete Înapoi tn lungul strâmtorii mai iute şi cu oarecare neorânduială, dar fără a încercă vre-o perdere simţitoare. Eră atunci pe la 3 sau 4 ceasuri după amiazi, — şi turcii, mulţumiţi că au Împins Înapoi nă­vălirea creştinilor, nu Îndrăzniră a Inaintă mai mult In acea strâmtoare necunoscută, unde-i puteă aşteptă vre-o cursă. Vizirul Iş aşeză corturile intr’o poziţie foarte bună şi pe o Înălţime la intrarea strâmtorii, ţiind oştile armate şi având toată noaptea masalalele aprinse Ia câte patru colţuri ale taberei. Mihai-Vodă luase poziţie dincolea de râu pe o Înălţime, două mile de tabăra turcească, ocupând strâm­toarea dinspre Bucureşti. Astfel armatele protivnice se aflau aşezate pe două Înălţimi faţă în faţă, fiind despărţite numai de pădurea din vale ce nu le opreă a se vedeă. Românii aveau dinaintea lor o turmă de bivoli, cu steaguri şi toată tabăra lor eră plină de focuri mari, in mijlocul cărora pe- trecură toată noaptea aceea, vermuind şi mişcându-se ne­curmat, cântând, chiuind şi hăulind, după natura lor veselă In mijlocul nevoilor, şi supărând şi hărţuind pe turci cu numeroase avantposturi. Ambele armate aşteptară astfel ziua cu nerăbdare şi cu acea neodihnă ce simt oştile In ajunul unei mari bătălii. Turcii, Îngâmfaţi de mica isbândă ce dobândiseră, aveau de sigur că a doua zi se va vedeă triumful islamismului prin sdrobirea lui Mihai şi a armatei lui. Ai noştri se pregăteau a apără cu bărbăţie acea strâm­toare, care eră cheea ţării lor şi a Europei creştine. Ei ştiau cât sânt de puţini pe lângă duşmani; dar credincioşi Înfocaţi, inima lor ardeă de dorinţa de a-şi da viaţa pentru patrie şi lege, şi d’a merită cununa martirilor.

5. In sfârşit soarele veni să lumineze această zi de Mercuri, 13/23 August, menită a fi briliantul cel mai stră­lucit al coroanei gloriei româneşti. înaintea zorilor Încă, Mihai-Vodă trimise o seamă de pedestrime cu puşti de se aşeză Ia intrarea pădurii şi Iş puse tunurile Intr’o bună poziţie pe o Înălţime. In vremea aceea, turcii Iş luau po­ziţie In preajma podului de ceea parte. Sfârşindu-şi pre­gătirile, Mihai iş Înălţă Împreună cu ostaşii săi, rugăciu­nile cătră Dumnezeu. Apoi lndreptându-se cătră dânşii,

D E C U I R E 97

!e zise să-şi aducă aminte de vechea lor vitejie, căci ocazia de acum e frumoâsă şi de o vor perde, anevoe o vor mai căpătă. «Turcii, le zise el, sânt uimiţi de atâtea perderi; cetăţile lor din toate părţile sânt cuprinse; din câte ca­pete au avut armatele lor, numai unul a rămas care mai îndrăzneşte a ţineă frunte creştinilor: cu dâpsul au a se luptă şi gloria d’a-1 birui va fi foarte mare. Mulţimea vrăj­maşilor nu trebue să-i sperie, de vreme ce Sinan a lăsat cele mai bune oşti ale sale în garnizoane prin cetăţi şi a adus cu dânsul numai oameni cari vor face mai mult sgo- mot decât vătămare. Pe lângă aceasta, locul de bătae nu puteà fi mai bine ales, de-oarece mulţimea lor aci le este nefolositoare».

Apoi domnul se îndreptă cătră oastea ungurească (a săcuilor) aducându-i aminte că ea e depositară a vechei vitejii ungureşti.

Astfel vorbi Mihai, neînspăimântatul voevod, şi ostaşii inimaţi foarte împotriva turcilor, învăpăiaţi şi de aceste cuvinte, dar geloşi încă mai mult d’a eclipsă printr’o bi­ruinţă strălucită toate glorioasele biruinţe ale vecinilor, ră spund învârtind în mână paloşile şi lăncile, şi prin stri­gări mari de o răsboinică veselie, cer delà domnul lor să-i ducă îndată cătră duşmani.

6. Atunci Mihai, plin de încredere în energia armatei sale, trece podul în capul a 8000 ostaşi şi se lasă cu furie asupra osmanliilor, în vreme ce focul iute şi bine ţinut al puşcaşilor din pădure, şi al tunurilor pustieşte armata turcească, doborând la pământ lume multă. Câte va cete de turci se încearcă a stânjeni năvălirea românilor ; dar în zadar, căci aceştia inimându-se, îi izbesc cu atâta furie încât, cu toată minunata poziţie a turcilor, prăvălindu-i, ei ajun­seră până la cele dintâi corturi ale taberei lor. Vrăjmaşii, ajutaţi de poziţie, de numărul lor şi de maşinele lor de răsboi, îşi, vin curând în sine şi încep a luptă cu tărie. Patru paşi, Satârgi- Mahomet, Haider, Húséin şi Mustafa, cu o armată însemnată compusă din oştile Siriei şi din ieniceri, aleargă în ajutorul cetelor ce se luptau, sprijină cu putere năvălirea românilor, trec podul şi lupta cea mai înverşu­nată începe atunci din toate punctele. Astfel, împinsă peste toată fruntea armatelor, ţinti bătaia mai multe ceasuri, până

7

98 C A R T E

când Sinan, desperat de puţinul spor ce a dobândit până atunci, îşi înglotl oştile pe lângă sine, strânge pe toţi paşii şi căpeteniile, li inimează şi. în capul unei coloane Îngro­zitoare, ei fac o năvală mare şi izbutesc a Împinge pe ai noştri cu un pătrar de milă Înapoi şi chiar până In tabăra lor, luându-le şi toată artileria. Mihai, fără a perde inima din această neisbândă, Îşi culese puterile şi din nou dete năvală asupra turcilor, tăind şi oborând dintr'înşii. îndă­rătnicul voinic Albert Király izbuteşte a luă înapoi două tunuri. Dar vrăjmaşul se bate cu inimă, Îşi Împrospătează adesea oştile sale, ceea ce nu pot face ai noştri şi li re­spinge; de trei ori românii împinseră şi prăvăliră pe turci, şi de trei ori fură respinşi. Astfel urmă lupta cu noroc schimbăcios delà răsăritul soarelui până cătră două cea­suri Înaintea apusului, biruitorii rămânând adesea biruiţi şi biruiţii biruitori. «Turcii, spun analiştii contimporani, se luptau ajutoraţi de mulţime şi de număr, românii de tărie şi Îndrăzneală:». In sfârşit, furia Îmbărbătând de o potrivă pe unii ca şi pe alţii, biruinţa stă să rămână numărului, şi mica oaste românească, Împovărată de mulţimea vrăjma­şilor, trăsnită de numeroasa lor artilerie, este nevoită a da Îndărăt. Retragerea lor însă e frumoasă şi strategică; spre a nu se lăsă a fi ocolită de turci, spartă şi risipită, ea se Întocmeşte în figura unui colţ (cuneum), şi aruncând astfel de toate laturile focuri asupra vrăjmaşului, se retrage îna­poi cu încetul, luptându-se neîncetat; această retragere e o minune de vitejie, de sânge rece şi de eroism. Stolurile nenumărate ale călăreţilor turci in zadar se aruncă asupra laturilor acestui triunghi, cătând a-I sparge ; silinţele lor, fără a-1 vătămâ Intru nimic, se sdrobesc de dânsul ca de o stâncă de peatră. Strâmtoarea locului de bătaie, pădurile îşi dealurile favorizau Inapoiarea românilor, şi zăticneau mi­şcările şi silinţele de a-i înconjură de-toate părţile. — Dar eră de temut ca vrăjmaşii să nu izbutească a scoate pe ai noştri din strâmtoare şi să-i Împingă In câmpie, unde i-ar fi sdrobit cu numărul lor.

7. Soarele acum cătă spre sfinţit. Românii se lupta­seră cu eroism, dar osteniţi de o luptă lungă şi nepotri­vită, ei se plecară numărului prea covârşitor al duşmanului ; bătălia se puteâ privi acum ca perdută de dânşii, dacă vre-o

D E C I T I R E 99

împrejurare nu-i va ajută şi o soartă mai blândă nu le va străluci. Mihai însă, ca tot-d’a-una liniştit şi trufaş în pri­mejdie, mai aveă o sperare: el trimesese de dimineaţă să chieme lângă dânsul o ceată de pedestrime ce se află de­parte de tabără... Sosi-va ea oare la vreme?.. Del» dansa spânzură soartea bătăliei.

Sta să apună soarele după orizon, când vestea că aju­torul aşteptat a sosit, vărsă sperarea izbândei şi un curaj nou in inima acelor mâni de voinici români, cari ca nişte zmei se luptau, trăgându-se în faţa nenumăratelor gloate ale unui duşman învingător. Acest ajutor însă ce ai noştri şi-l închipuiau tare, nu eră decât o ceată de 300 pede­straşi din Ardeal cu puşti. Mihai, fără a perde vreme, căută a se folos] de acest neînsemnat ajutor şi de reîmbărbă- tarea oştilor sale, ca că smulgă biruinţa delà vrăjmaşi. El îşi preumblă privirea pe câmpul bătăliei, vede mişcările turcilor, şi după dânsele îşi pregăteşte pe ale sale. Sinan- Paşa, văzând retragerea românilor, luase inimă şi vrea a-i desface şi a-i reschiră de tot. Spre acest sfârşit, în capul rezervei sale el umblă să treacă podul spre a isbî pe ai noştri în frunte, în vreme ce Hasan-Paşa cu Mihnea-Vodă, din porunca lui, alergau prin pădure să-i lovească pe la spate. Mihai atunci se aşează cu ceata de curând sosită la capul podului spre a întimpină pe Sinan, trimite pe că­pitanul Cocea cu 200 unguri şi alţi atâţea cazaci pedestri, să ia pe vrăjmaşi pe la spate şi Albert Király aşează cele două tunuri, ce le redobândise delà turci, într’o bună po­ziţie şi stă gata a trăsni pe vrăjmaşi de vor îndrăzni a trece podul. Sfârşind aceste pregătiri, Mihai cugetă în inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică spre a descurajă pe turci şi a îmbărbătă pe ai săi. El hotăreşte atunci a se jertfi ca altă dată şi a cumpără biruinţa cu pri­mejdia vieţii sale. Ridicând ochii cătră cer, mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecţia mântuitoare a zeului armatelor, smulge o săcure ostăşească delà un soldat, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce-1 ameninţă mai de aproape, doboară pe toţi ce se încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Caramain-Paşa, îi sboară capul, izbeşte şi pe alte capete din vrăjmaşi şi făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără de a fi rănit Această faptă eroică

7*

100 C A R T E

Infioară pe turci de spaimă, ear pe creştini îi însufleţeşte şi-i aprinde de acel eroic entusiasm, isvor bogat de fapte mi­nunate. Şi cum n’ar fi crezut ei că pot facê minuni cu un astfel de general şi cu asemenea exemple ce le da 1 Sinan, văzând aceasta, spre a da curaj la ai săi, ia ofensiva şi trece podul. Dar deodată se vede oprit in faţă de Mihai ca de un zid de peatră tare, în dos izbit cu o furie în­focată de căpitanul Cocea şi în coastă trăsnit de tunurile aşezate pe deal de Albert Király, care, bătând în mulţimea îndesată a turcilor, le găureşte rândurile şi le pustieşte toată aripa dreaptă. Îndărătnicul vizir, fără de a-şi perde cumpătul, isbuteşte a-şi întocmi oştirile în rânduială; dar o izbire nouă a lui Mihai în fruntea armiei, pustiirile fio­roase ale lui Cocea de dinapoi, ferbintele şi ucigătorul foc al tunurilor lui Király sdrobesc ear această rândueală; şi turcii minunaţi de îndrăzneala cu care românii ce-i priveau ca biruiţi, îi izbesc acum, încep a fugî reslătiţi, Satârgi- Mahomet-Paşa, trăgându-se înapoi fu rănit şi îndată, schim­bând retragerea in fugă, dete cel dintâi semnalul neorân- duelii şi toată armia musulmană întoarse în răsipă spre baltă, lăsându-şi coastele şi spatele expuse loviturilor noa­stre. In zadar ienicerii se ţin semeţi împotriva alor noştri şi caută a le răspunde cu focurile lor, căci cele-lalte cete, spăimântate de aceste izbiri împreunate la care nu se aşteptau, reschirându-se, îi întorc şi pe dânşii înapoi. In zadar Sinan mustră pe ostaşii ce fugeau, acum cu cuvinte ocărâtoare, acum bătându-i cu măciuca sa inferată (massa ferrata), silind în tot chipul a-i pune în rânduială şi a-i în­toarce la bătaie. Qlasul şi autoritatea lui sânt nesocotite şi nici o putere omenească nu mai poate oprî în Ioc valu­rile sgomotoase ale fugarilor, cari se prăvăleau cu furie şi repede spre pod, cătându-şi mântuirea în trecerea lui. La capul acestui pod stau îmbulzite în neorânduială artileria, cavaleria, pedestrimea, împingându-se a trece care de care mai nainte; dar, văzând că toţi nu pot încăpeâ pe dânsul, mulţi din turci fură siliţi a se aruncă în baltă, unde îşi aflară moartea. Intre aceştia erau şî paşii Haider beiler- beiul de Sivas (Capadocia), Husein beiul Nicopolei şi Mu­stafa feciorul lui AiasPaşa. Ei se cufundară în mocirlă, unde fură ucişi şi primiră, zice un analist turc, cununa

|PPM

PiW

»»W

*^

martirilor delà ghiauri. Bătrânul Sinan însuşi, târât de ai săi şi în graba fugii sale, fu călcat în picioarele cailor şi apoi, împuns de suliţa unui ostaş român, căzii călare de pe pod în baltă cu atâta repeziciune, încât izbindu-se de pod îşi perdù chiulaful şi feregeaoa şi doi dinţi ce sin­guri mai aveă în gura lui. El eră p’aci să peară sau să cadă în’mânile românilor, dacă din norocirea lui un voinic soldat din oştile Rumeliei, anume Hasan, nu s’ar fi aruncat după dânsul să-l scape şi, lăsându-i calul înotnoiit în lut, pe umeri îl scoase de acolo şi-l duse în tabără. De atunci, acest soldat se numi Deli-Hasan-Bataklgi şi ajunse căpitan al deliilor lui Hogia-Murat Paşa.

8. Vestea morţii vizirului se împrăştie între turci şi cei ce se mai împotriveau deteră şi ei dosul. Românii, cu furia lor obişnuită şi electrizaţi încă prin izbândă, îi go­nim dinaintea lor ca pe nişte turme de vite până îi vârâră în tabăra lor. Hasan-Paşa şi Mihnea-Vodă ce veniau să înconjure pe ai noştri, aflând că Sinan a perit şi oastea lui e biruită, se trag îndărăt spre tabără. Intr’acel minut Mihai, precum odinioară semi zeii cântaţi de nemuritorul

; Omer, aleargă într’o parte şi într’alta prin tabăra turcească, f căutând pe Sinan, când, văzând de departe pe Hasan-Paşa, î se luă după dânsul strigându-i să stea de e viteaz să se I lupte cu dânsul pept la pept, şi când de când eră să-l

ajungă cu paloşul; dar Hasan fugeà înspăimântat şi nu se

i puteă ţinea pe picioare de groază. El merse de-şi ascunse ruşinea într'un crâng spinos, de unde d’abià a doua zi cuteză a ieşi la ai săi. Noaptea opri măcelărirea armatei musulmane şi o păzi d’a fi cu totul sdrobită şi risipită. Românii se întoarseră triumfători în tabăra lor, încărcaţi cu prăzi bogate. Pe lângă tunurile lor ce şi le redobân­diseră, alte tunuri mari d’ale duşmanilor, cai mulţi şi mai multe steaguri, între care şi steagul cel verde şi sfânt al proorocului, fură trofeele acestei strălucite zile. Trei mii de turci zăceau în câmpul bătăii. Perderea românilor eră încă simţitoare, căci turcii se apăraseră cu curaj. Apele Neaj- Iovului se roşiseră de sângele vărsat în acea zi.

9. Spre a odihni sufletul cititorului de aceste scene sângeroase, istoriograful contimporan Walther ne pove­steşte aci o anecdotă interesantă. El zice că, în toată

l această expediţie a românilor împotriva turcilor, doi cerbi

102 C A R T E

domesnici însoţiră pe Mihai-Vodă, şi chiar în vremea bă­tăliei delà Călugăreni, sub focul şi vuetul tunurilor şi ale bombelor, ei şedeau neclintit lângă cortul lui, însă omo- rându-se unul dintr’înşii, cel-alalt de durere merse de se ascunse în pădure.

10. Astfel fu acea vrednică de o neştearsă aducere aminte zi de bătaie delà Călugăreni, în care românii scri­seră cu sabie şi cu sânge pagina cea mai strălucită din analele lor. De zece ori mai puţin numeroşi decât duş­manii, ei câştigară asupră-le biruinţă strălucită şi avură gloria d’a învinge un general până atunci încă neînvins. Munteni, moldoveni şi ardeleni, soldaţi şi căpitani, se lup­tară toţi ca eroii. Dar, cinstea cea mai mare a biruinţei se cuvine cu tot dreptul viteazului domn. Prin întocmirile sale ingenioase, prin sângele rece şi neînspăimântarea sa, şi prin primejdia in care îşi puse viaţa, el asigură biruinţa. Intr’această bătălie, ca în multe altele, nu ştim de ce a ne minună mai mult în acest mare bărbat, de geniul său de general, ori de vitejia lui de soldat. Intr’adevăr, toate ope­raţiile acestei bătălii dovedesc din partea lui Mihai şi a ro­mânilor o artă militară înaintată, care cu tot dreptul poate minună pe toţi câţi cunosc starea de pruncie în care se află, în acel timp, această artă în toată Europa.

Dacă cu această biruinţă nu se sfârşi atunci campania, ea contribui însă mult în urmă la săvârşirea ei, căci de- moraliză într’atâta pe turci, încât, când creştinii luară mai târziu earăş ofensiva, turcii nu mai îndrăzniră a se mai mă­sură cu dânşii şi nu se crezură în siguranţă decât punând cât mai în grabă Dunărea între dânşii şi îngrozitorii lor vrăjmaşi. N. Baicescu.

43. Scrisoare— Mihai Kogălniceanu cătră tatăl său —

Cu fiască plecăciune sărut mânile d-tale, băbacă lDe datoria unui fiu cunoscător este ca, măcar că este

departe de părintele său, să scrie şi să arate la înoirea anului precum şi în toate zilele vieţii sale supunerea cin­stită şi recunoştinţa sa. Deci nu lipsesc şi eu a împlini cea mai scumpă şi iubită mie datorie. Din cea mai fragedă a mea copilărie, am simţit şi am primit facerile d-tale de

D E C I T I R E 103

bine. Nu numai că mi-ai dat viaţă, şi mi-ai arătat încă şi chipurile şi mijloacele, 9i toate trudele ţi le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit şi însemnat între moldoveni. Nu crede dar, o prea scump mie părinte, că ai făcut toate acestea pentru un nerecunoscător şi pentru un nemulţumitor.

Nu, în toată curgerea vieţii mele, şi la cel mai de pe urmă minut, voi căută ca să mă fac vrednic de purtările de grijă a dumitale pentru mine, cu buna mea purtare, şi deapururea seara şi dimineaţa voi binecuvântă numele d-taie, şi voi rugă pe milostivul Dumnezeu ca să-ţi în­toarcă preţul a atâtor faceri de bine, căci numai Ziditorul singur poate să facă aceasta. Cu prilejul înoirii anului, mă grăbesc ca să-ţi poftesc ce le mai mari norociri, o viaţă îndelungată, fericită cu zile lungi, cu sănătate necurmată şi cu tot felul de bunătăţi. Rog pe Făcătorul tuturor ca să asculte aceste dorinţe, care le fac din toată inima şi din toate puterile mele. Deşi aceste poftiri sânt mici şi nu sânt bine arătate, şi că gura şi condeiul meu nu sânt destul de destoinice pentru a-ţi arătă asemeni simţiri, însă inima mea simţeşte mai mult decât mi-i cu putinţă a rosti.

Aceste sânt dorinţele care le fac şi le voi face până la cel mai de pe urmă minut al vieţii mele.

Pentru daruri ce voieşti să mi le faci, nu cer alt nimic delà dumneata decât iubirea dumitale, lucruri care vor pricinui mai mare bucurie acelui ce este pentru totdeauna cu cea mai mare supunere şi plecăciune a dumitale prea plecat şi prea supus fiu :

1834, 6|18 Dechemvrie, Luneville. Mihalachi KogălniceanU.

44. Conul Leonida faţă cu reacţiunea— Intr’un act, de I. L. Caragiale —

P e r s o a n e l eConul Leonida, pensionar, — 60 de ani.Coana Efimiţa, consoarta iui, — 56 de ani.Safia, slujnica lor.

In Bucureşti, la Leonida.

(O odae modestă de mahala. In fund, la dreapta, o uşă; la stânga o fereastră. De-o parte şi de alta a scenii câte un pat de

1£4 C A R T E

culcare. In mijlocul odăii o masă, împrejurul căreia sânt aşezate scaune de pae. Pe masă, o lampă cu gaz; pe globul lămpii un aba• jur cusut pe canavâ. In planul întâi, la stânga, o sobă cu uşa des-

'Chisă şi cu câţiva tăciuni pâlpăind. — Leonida e în halat, în papuci şi cu scufia de noapte; Efimiţa în camizol, fustă de flanelă roşie şi legată Ia cap cu tulpan alb. Amândoi şed de vorbă la masă.)

Seena IL e o n i d a : Aşâ, cum iţi spusei, mă scol într’o dimi­

neaţă, şi, ştii obiceiul meu, pui mâna întâi şi ’ntâi pe «Aurora Democratică», să văd cum mai merge ţara. O deschid... şi ce citesc? Uite, ţiu minte ca acuma: «11/23 Făurar... A căzut tirănia! Vivat Republicai»

E f i m i ţ a : Auzi colo!L e o n i d a : Răposata dumneei — nevasta mea a d’m-

tâi — nu se sculase încă. Sar jos din pat şi-i strig: «Scoală, cocoană, şi te bucură, că eşti şi dumneata mumă din po­por; scoală, c’a venit libertatea la putere!»

. E f i m i ţ a (afirmativ): Ei!L e o n i d a : Când aude de libertate, sare şi dumneei

răposata din pat . . . că eră republicană! Zic: găteşte-te degrab, Miţule, ş i . . . hai şi noi pe la revuluţie. Ne îm­brăcăm, domnule, frumos,' şi o luăm repede pe jos pân’ la teatru.. . (cu gravitate) Ei, când am văzut. . . ştii că eu nu intru la idee cu una cu două...

E f i m i ţ a : Ţi-ai găsit. . . dumneata nu eşti d’ăia. Ehei ! ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.

L e o n i d a : Ori să zici, nu ştiu ce şi nu ştiu cum, că adicătele «acù, unde eşti tu republican, ţii parte naţiunii...»

E f i m i ţ a : Aş!L e o n i d a : Dar, când am văzut, am zis ş) eu: să te

ferească Dumnezeu de furia poporului!... Ce să vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, şi lume, lum e... de-ţi veneă ameţeală...

E f i m i ţ a : Bine că n’am fost in Bucureşti pe vremea aia! cum sânt eu nevricoasă, Doamne-fereşte ! păţeam alte alea...

L e o n i d a : Ba nu zi asta; puteai trage un ce profit. (Schimbând tonul) Ei, cât gândeşti c’a ţinut toiul revoluţiei ?

E f i m i ţ a : Până seara.

D E C I T I R E 105

L e o n i d a (zimbind de aşa naivitate, apoi cu seriositate): Trei săptămâni de zile, domnule.

Ef i mi ţ a (minunându-se): Nu mă 'nebuni, soro!L e o n i d a : Ce te gândeşti dumneata, că a fost aşâ

un bagadel lucru ? Fă-ţi idee : dacă chear Qalibardi, dea- colo de unde este ei, a scris atunci o scrisoare cătră na­ţiunea română.

E f i m i ţ a (cu ifiteres) : Zău ?L e o n i d a : Mai e vorbă!E f i m i ţ a : Adică cum?L e o n i d a : Vezi dumneata, i-a plăcut şi lui cum am

adus noi lucrul, ca să dăm exemplu Evropii, şi s’a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentruca să ne firiti- sească.. P

E f i m i ţ a (curioasă): D a... ce spuneă în scrisoare?L e o n i d a (cuimportanţă): Patru vorbe, numai patru

vorbe, ce i drepţi Uite, ţiu minte ca acuma: «Bravos na­ţiune! Halal să-ţi fie! Să trăească republica ! Vivat Princi- patele-Unite!» şi jos iscălit în original «Oalibardi».

E f i m i ţ a (satisfăcută): Apoi, atunci dacă-i aşâ, a vorbit destul de frumos omul!

L e o n i d a : Hehei! unul e Oalibardi: om, odată şi ju­mătate! (Cu mândrie şi siguranţă.) Ei, giantă latină, domnule, n’ai ce-i mai zice.. . Acù ia spune, cam câţi oameni te bate gândul că să aibă Qalibardi?

E f i m i ţ a : SumedenieiL e o n i d a : O mie, domnule, numa o mie.E f i m i ţ a : Ei! fugi că mor! şi adică numa cu o

mie să.. .L e o n i d a (întrerupând-o): Da, daîntreabămă să-ţi spun,

ce fel de oameni sânt?E f i m i ţ a : Ceva tot unul şi unul.Le on i da : Ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprin­

ceană, care mai de care, dă cu puşca ’n lună; volinţiri mă rog: azi aici, mâine’n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut!

E f i m i ţ a : Ei! aşâ da. 1

1 Sau: hiritisească, să ne felicite.

106 C A R T E

L e o ni da: Şi toţi s e ’nchină ia el ca la Cristos; de hatârul lui, sânt in stare, trei zile d’a rândul, să nu mă­nânce şi să nu bea, dacă n’or aveă ce.

E f i m i ţ a : Ce spui, soro?L e o ni da: Ce-ţi spun eu, şi câte şi mai câte altele

şl mai şi.E f i m i ţ a : Bravos! (O mică pauză şi căscaturi de amândouă

părţile.)L e o n i d a : Trebue să fie târziu, Miţule; ne culcăm?E f i m i ţ a (se scoală şi se uită la ceas): Douăsprezece

trecute, bobocule.L e o n i d a (sculându-se şi el şi mergând spre patul din stânga):

Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba...E f i m i ţ a (dregându-şi patul) : Ei ! cum le spui dumneata,

să tot stai s’asculţi; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva 1L e o n i d a (la pat şi intrând sub plapumă): Miţo, ai ZÍS

matale fetei să vie mâne mai de dimineaţă, ca să facă focul? '

E f i m i ţ a (stângând lampa): Da. (Se ’nchină şi seaşazăîn pat la dreapta.) (Odaea rămâne luminată numai de flacăra tăciunilor din sobă.)

L e on i d a (după ce s’a invârtit în pat până să-şi facă cul­cuşul, cu satisfacţie): Al aaşăl (Un moment pauză, în timp ce fie­care se aşază bine în aşternutul său.)

Ef imi ţa (din aşternut): Şi zi aşă cu Galibardi, ai?L e o n i d a (asemenea): Aşă zăul... Ei! mai dă-mi încă

unul ca el, şi până mâne seară, — nu-mi Irebue mai mult, — să-ţi fac republică... (Cu regret) Da nu e l Da o să-mi zici că cu încetul se face oţetul, ori că mai rabdă, că n’au intrat zilele în sac. (Cu tărie) D’apoi bine, frate, până când tot rabdă azi, rabdă mâne? Că nu mai merge, domnule, s’a săturat poporul de tirănie, trebue republică!

E f i m i ţ a : Adică zău, bobocule, de! eu, cu mintea ca de femee, pardon să te întreb ş) eu un lucru : Ce pro- copseală ar fi şi cu republica?

Leoni da (minunat de-aşâ întrebare): Eil bravos! ş’a- sta-i bună! Cum, ce procopseală? Vezi asta-i vorba: cap ai, minte ce-ţi mai trebue? Apoi, închipueşte-ţi dumneata numai un lucru, stăi să-ţi spui: mai întâi şi ’ntâi că dacă e republică, nu mai plăteşte nimenea bir...

D E C I T I R E 107

Ef imi ţa : Zău?Le o n i da. Zău... AI doilea că fieştecare cetăţean ia

câte o leafă bună pe lună, toţi intr’o egalitate.E f i mi t a : Parol?L e o n i da: Parol... Par egzamplu, eu ...Ef imi ţa : Pe lângă pensie?L e o n i d a : Vezi bine; pensia e başca, o am după

legea a veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanţiunea tuturor drep­turilor.

E f i m i ţ a (cu toată aprobarea): Aşă da.L e o n i d a : Şi al treilea, că se face şi lege de mu­

rături !E f i m i ţ a : Cum lege de murături?L e o n i d a : Adicăteie că nimeni să nu mai aibă drept

să-şi plătească datoriile.Ef imi ţa (crucindu-se de mirate): Maică Precistă, Doamnei

Apoi dacă-i aşă, de ce nu se face mai curând republică, soro?

L e o n i d a : Heil te lasă reacţionarii, domnule? Fire­şte, nu Ie vine lor la socoteală să nu mai plătească nimenea bir! E aproape de mintea omului: de unde armai mâncă ei lefurile cu lingura?

E f i m i ţ a : Aşa.. . da. . . (reflectând mai adânc). Un lucru nu înţeleg eu.

L e o n i d a : Ce lucru?E f i m i ţ a : Dacă n’o mai plăti nimenea bir, soro, de

unde or să aibă cetăţenii leafă?L e o n i d a (în luptă cu somnul): Treaba statului, dom­

nule; el ce grijă are? pentru ce-1 avem pe el? e datoria Iui să îngrijească să aibă oamenii lefurile la vrem e...

E f i m i ţ a (lămurită): Aşă da.. . vezi mie nu-mi dădeă in gând (după o pauză de reflecţie) : Ce bine ar fi 1 unde dă Dumnezeu odată să o mai vedem ş’asta, republicai (Leo­nida începe să sforăe). Dormi, soro ? .. . (Leonida sforăe înainte) A adormit.

108 C A R T E

Seena IICoana Efimiţa se aşază pe-o ureche şi adoarme şi ea. — '

Unul după miéiül nopţii sună rar în vecinătate: patru bătăi pentru sferturi, apoi o bătaie mai gravă pentru ceas. In orchestră melodramă «misterioso». Câteva momente pauză, după care se and în depărtare două trei detunături de puşcături de puşcă şi chiote surde; apoi, altele mai multe şi strigăte mai dinstinte, şi încă odată.

E f i m i ţ a (se deşteaptă şi se ridică în pat, privind ^ „ne­dumerire cătră uşă şi întrebând cu neastâmpăr): Cinee? (pauză.) Cinee? (pauză; sare din pat, aleargă repede la uşă şi o încearcă dacă e bine încuiată, asemenea la fereastră şi se întoarce mai puţin îngrijată să se aşeze ear la loc făcându-şi cruce). Cine ştie ce-oi fi visaţi... (se culcă şi aţipeşte ear; în orchestră melodramă; pauză; o salvă de detunături şi strigăte înmulţite; cocoana sare din pat cât colo). .. Cine e ? . . . (o pauză ; merge tremurând la masă, caută pe întunerec chibritele şi aprinde lampa ; foarte emoţionată, încearcă încă odată uşa, merge în vârful degetelor la dulapul de haine, îl în­cuie repede, ca şi cum ar fi prins pe cineva in ei, şi ascultă cu pal­pitaţie ce se petrece înăuntru ; se uită apoi pe sub paturi şi prin toate colţurile, stânge lampa, se închină şi se urcă ear în pat). Ce-O fi ş’asta? (deodată se aude o nouă salvă şi chiote prelungite; coana Efimiţa sare jos şi răthâne înmărmurită in picioare ascultând ; o altă salvă de strigăte). Leonido ! (sgomotul se repetă). Leonido! ! (pauză ; sgomotul se repetă cu putere ; cocoana se repede peste un scaun cu exasperare, se împiedecă şi cade peste patul lui Leonida). Leonido I ! !

Seena IIIL e o n i d a (sculându-sedin somn spăimântat): Aii ce e?E f i m i ţ a : Leonidol scoal’ că-i foc, Leonido!L e o n i d a (speriat): Unde-i foc?E f i m i ţ a : Scoal’ că-i revuluţie, bătălie mare, afară!L e o n i d a : Aş! vorbă să fie! Ce te pomeneşti vor­

bind, domnule?E f i m i ţ a : Bătălie la toartă, soro: pistoale, puşti, tu­

nuri, Leonido ţipete, chiote, lucru mare, de am sărit din somn!

L e o n i d a (luându-o cu binişorul): Miţule, nu-i nimica; ştii cum eşti dumneata nevricoasă, unde am vorbit toată

D E C I T I R E 109

seara de politică, t’ei fi culcat şi cu faţa ’n sus şi ai visat cine ştie ce.

E f i m i ţ a (impacientată): Leonido, deşteaptă sânt eu acuma ?

L e o n i da: Apoi del Miţule, asta dumneata ştii.E f i m i ţ a (atinsă): Bravos, bobocule! nu m’aşteptam

ca tocmai dumneata să te pronunţi cu aşă iluzii în contra mea; te credeam mai altfel... îmi pare rău !... Cocoane Leonido, sânt deşteaptă; am auzit, cum te-auz şi m’auzi... revuluţle, bătălie mare.

L eo ni da: Bine, Miţule, stăi, nu te importă de geaba. De când m’ai deşteptat pe mine, ai mai auzit ceva?

E f i m i ţ a : Nu.L e on i d a : Apoi de! cum vine treaba asta? spune

matale...E f i mi ţ a (cam în nedumerire): De, soro, ştiu şi eu?L e o n i d a : Apoi, vezi? D ar... s’o mai luăm şi pe

partea ailaltă, să vedem ce-ai să mai zici. Bine, chiar re- vuluţie să fi fost, să zicem; nu ştii dumneata că n’are ni­meni voe să descarce focuri în oraş? e ordin delà poliţie...

E f i mi ţ a (aproape convinsă): De! bobocule, să zic şi eu cum zici, că după cum le spui dumneata, una şi cu una fac două, n’are de unde să te mai apuce omul... (stând la gânduri şi ear îndoindu-se.) Da bine, soro, am auzit; cum s’aud ce nu eră? ce-am auzit dacă nu eră nimica?

L e o n i d a : Ei! domnule, câte d’astea n’am citit eu, n’am păr în cap! Glumeşti cu omul! Se întâmplă... (cu tonul unei teorii sigure) că fiindcă de ce ? o să mă întrebi... Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr’un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiositate, intră la o idee; a intrat la o idee, fandacsia e gata ; ei! şi după aia, din fan- dacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şî nimica mişcă.

Ef imi ţa : Comedie, soro! (minunându-se) Aşă o fiiLeo ni da: Bunioară şl la dumneata acuma, o ipohon­

drie trecătoare; nu-i nimica... Hai să ne culcăm: noapte bună, Miţule.

E f i m i ţ a : N oapte bună (încă nedumerită oarecum, stânge lampa şi se vâră în pat).

110 C A R T E

Le o ni da (după o pânză) : Nu te mai culcă cu tatain sus, Mitule, că ear visezi. (Cocoana s’aşază p’o ureche; in odae intunerec; în orchestră melodramă; o pauză, după care deodată se aud în depărtare chiote ;i detunături.)

Seena IVE f i m i ţ a : Ai auzit?Leo ni da: Ai auzit? (Amândoi, deodată, se ridică înfioraţi.

Sgomotul s’apropie.)E f i mi ţ a (sărind din pat): E idee, Leonido?L e o n i d a (cu spaimă): Aprinde lampa... (sare şi el din

pat. Sgomotul mai aproape).Ef i m i ţ a (apriDzând lampa): E fandacsie, bobocule?L e o n i d a (tremurând): Nu-i lucru curat, Miţule!E f i m i ţ a : E ipohondrie, soro? (Sgomotul creşte mereu.)L e o n i d a . E primejdie mare, domnule! Ce să fie?E f i m i ţ a : Ce să fie? dumneata nu vezi ce şă fie?

Revuluţie, bătălie mare, Leonido!L e o n i d a (ciudindu-se): Bine, frate, revuluţie ca revu­

luţie, da nu-ţi spusei că nu-i voie delà poliţie să dai focuri în oraş ? (Sgomotul creşte înainte.)

Ef imi ţa (tremurând): Voe nevoe, auzi?L e o n i d a (asemenea): Aud; da nu e, nu se poate să

fie revuluţie... Câtă vreme sânt ai noştri la putere, cine să stea să facă revuluţie ?

E f i m i ţ a : Dè! întreabă-mă să te Întreb... (Sgomot mare.) Auzi?

L e o n i d a : Unde-mi este gazeta? (nervos) că dacă o fi să fie revuluţie, trebuie să spuie la «Ultime ştiri». Unde mi-i gazeta ? (merge la masă, ia gazeta, îşi aruncă ochii pe pagina a treia şi dă un ţipet). A !

E f i m i ţ a : Ei!L e o n i d a (pierdut): Nu e revuluţie, domnule, e re-

acţiune; ascultă! (citeşte tremurând): «Reacţiunea a prins ear la limbă> Ca un strigoi în intunerec, ea stă la pândă a- scuţindu-şi ghearele şi aşteptând momentul oportun pentru poftele ei antinaţionale... Naţiune, fi deşteaptă!» (Cu de­zolare) Şi noi, dormim, domnule!

D E C I T I R E 111

E f i mi t a (asemenea): Ei, vezi, soro, dacă nu mi-ai citit gazeta de cu seară 1 (Sgomot tare.)

Le o n i da (prăpădit): Şi pe mine mă ştiu toţi reacţio­narii că sânt republican, că sânt pentru naţiune.

E f i m i ţ a (tremurând şi începând să plângă): Ce-i de fă-, eut, soro?

L e O n i d a (stăpânindu-se ca să-i facă curaj) : Nu te speriă, Miţule, nu te speriă.. . (Salve şi chiote foarte apropiate.)

E f i m i ţ a : Iute, soro, pune mâna. (Amândoi trag cearşa­furile din paturi în mijlocul casei, golesc dulapul, scrinul, şi fac două legături mari; apoi baricadează uşa cu paturile şi Cu mobilele.)

L e o n ida (lucrând): Mergem la gară p’in dosul Ciş- megiului, şi plecăm până în ziuă cu trenul la Ploieşti... Acolo nu mai mi-i frică, sânt între ai mei! republicani toţi, săracii! (Sgomot şi mai aproape.)

E f i m i ţ a (îngrozită, oprindu-se din lucru şi ascultând) : Soro, soro! auzi dumneata? Zavragiii vin încoace!

L e O n i d a (asemenea) : Aud . . . (tremură). Şi cum sânt eu deochiat, drept aicea vin, să ne dărâme casa.

E f i m i ţ a (îndoindu-se de genunchi şi înecându-se) : Nu-mi spune, soro, că mor!

L e o n i d a : Fă iute, iute! (Sgomotul şi mai aproape ; Leo- nida cade în genunchi.)

E f i m i ţ a ; Soro, mor! au.intrat în uliţa noastră...L e o n i d a : Stânge lampa! (Cocoana suflă iute în lampă;

sgomotul este sub ferestre. Amândoi sânt trăzniţi. O pauză, sgomot şt apoi câteva bătăi în uşa de-afară.)

E f i m i ţ a (şoptind): Sânt la uşă.L e o n i d a (asemenea): Atât mi-a fo ş ti... Nu te mişcă

(bătăile se repetă mai tare ; sgomotul s’a cam depărtat). Să ne a- scundem în dulap.. .

E f i m i ţ a : Să lăsăm calabalâcul şi să sărim pe fe­reastră. ..

L e o n i d a : Dar dacă or fi intrat în curte ? (Bătăile în uşă se îndesesc cu nerăbdare; sgomotul se depărtează mereu.)

Un g l a s de f e m e e (de-afară): Da’ asta, comédie?E f i m i ţ a (cu uimire, plecându-se spre uşă s’asculte): Ai?L e o n i d a (oprindu-o): St! nu te mişcă 1 (Pumni tari în

uşă! Sgomotul şi mai departe.)

OI asul (d’afară): EU Doamne! (Strigând): Coniţă!E f i m i ţ a (uimită): E slujnica, Leonidă, Safta. (Chiotele

şi împuşcăturile d’abeà se mai aud foarte departe.)L e o n i d a : St! par’că s’a mai depărtat zavera! (Bătăi

desperate în uşă.)Gl as ul (d’afară): Deschide, cocoană, să tac focul.

(O pauză. Leonida şi Efimiţa ascultă uimiţi neştiind ce să creadă.) Vai de minei nu-i bună astal A păţit boierii ceva!

E f i m i ţ a : E Safta ... (vrea să meargă la uşă).L e o n i d a (oprind-o): St! nu deschide odată cu capul!E f i m i ţ a (ne mai putând răbda şi smucindu-se): Trebue

să deschid, soro, că ’ncepe dobitoaca să ţipe şi-i mai rău: ne dă de gol la zavragii ! (Bătăi din toate puterile în uşă.)

L e o n i d a (comprimându-şi inima şi cu un ton de supremă resignare): Deschide!

Ef i m i ţ a (mergând în vârful degetelor la uşă, întreabă cu gura jumătate) : Cine e?

G l a s u l (d’afară): Eu, cocoană; am venit să fac focul.E f i m i ţ a (stă un minut la îndoeală, apoi se hotăreşte şi,

dând în lături baricada, deschide şi cu glasul alterat) : Haide, intră. (In odae e intunerec. Coana Efimiţa ţine pept Saftii la uşă.)

Seena VE f i m i ţ a (mişcată, cu ton misterios): C e-i afară, Safto?S a f t a (care a intrat cu un braţ de lemne): Bine, cocoană,

ce să fie! Da pân’ acuma n’am putut închide ochii: toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colţ; acù d’abeà s’a spart cheful. Adineaori a trecut p’aici vreo câţiva, se duceau acasă pe două cărări; eră şi Nae Ipingescu, ipi- statul1, beat frânt; chiueâ şi trăgeâ Ia pistoale... obicei mitocănesc.

L e o n i d a (nedumerit) : Ce obicei ?S a f t a : Ştii, au făcut oamenii chef, c’aseară a fost lă­

sata secului.E f i m i ţ a (înseninându-se şi prinzând limbă, cătră Leonida

cu umor): A fost lăsata, secule!

1 Şi epistat, subcomisar de poliţie.

D E C I T I R E 113

L e O n i d a (îmbărbătat) : Ei Vezi ? (plin de triumfal teoriei). Tot vorba mea, domnule I Omul, bunioară, de par eg- zamplu, dintr’un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiositate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata ; ei l şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. (Cătră cocoană): Văzuşi?

E f i m i ţ a (cn chef): Ei! sorol par’că ziceai că nu e voe delà poliţie să se dea cu pistoale în oraş?

L eo ni da (sigur): Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a fost chear poliţia în persoană...

E f i m i ţ a : Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva ! (Aprinde lampa. Amândoi sânt foarte ve­seli. Safta rămâne încremenită văzând resturnarea odăii.)

(Co rt ina ) .

46. ToamnaVăl de brumă arginţie Zmălţuitu-mi-a grădina, Firelor de tămăiţă Li se uscă rădăcina.

Peste creştet de dumbravă Norii suri îşi poartă plumbul, Cu podoaba zdrenţuită Tremură pe câmp porumbul.

Şi cum delà Miază-Noapte Vine vântul fără milă,De pe vârful şurii noastre Smulge ’n sbor câte-o şindilă.

De viforniţa păgână Se ’ndoesc nucii, bătrânii, — Plânge-un pui de ciocârlie Sus pe cumpăna fântânii.

II ascult şi simt sub gene Cum o lacrimă-mi învie:— Ni s’aseamănă povestea,Pui golaş de ciocârlie.

O. Ooga.46. Plugarii

La voi aleargă totdeauna Truditu-mi suflet să se ’nchine ;Voi singuri străjuiţi altarul Nădejdii mele de mai bine.Al vostru-i plânsul strunei mele:

8

114 C A R T E

Creştini ce n’aveţi sărbătoare,Voi cei mai buni copii ai firii, Urziţi din lacrimi şi sudoare;

Cu mila-i nesfârşită, cerul Clipirii voastre ’nduioşate l-a dat cea mai curată rază Din sfânta lui seninătate.Şi v’a dat suflet să tresară Şi inimă să se ’nfioare De glasul frunzelor din codru,De şopot tainic de izvoare.

In coapsa grăitoarei mirişti De vreme plugul vostru ară;E primăvară pe câmpie Şi ’n ochiul vostru-i primăvară, Blând tainele vi le desface Din sânu-i milostiva glie,Căci toată floarea vă cunoaşte Şi toată frunza ei vă ştie.

Purtaţi cu braţele-amândouă A muncii rodnică povară,Sub strălucirea ’nlăcrimată A dimineţilor de vară.Şi nimeni truda nu v’alină,Doar bunul cerului părinte,De sus, pe frunte vă aşează Cununa razelor lui sfinte.

A voastră-i jalea cea mai mare,A voastră i truda cea mai sfântă, Stăpânul vitreg vă loveşte,Dar cerul bine vă cuvântă.Şi dacă ’n schimbul pânii voastre, Piticul vă plăteşte fiere, îndurător v’ascultă Domnul Şi vă trimite mângâiere.

D E C I T I R E 115

Când doarme plugul pe rotile,In pacea serilor de toamnă,La voi coboară Consânzeana,A visurilor noastre Doamnă,Vin crai cu argintate coifuri Şi ’n aur zinele bălaie:Atâta strălucire ’ncape In bordeiaşul vost’ de paie.

Fraţi buni ai frunzelor din codru,Copii ai mândrei bolţi albastre,Sfinţiţi cu lacrimi şi sudoare Ţărâna plaiurilor noastre 1 —Din casa voastră, unde ’n umbră Plâng doinele şi râde hora,Va străluci odată vremii Norocul nost’ al tuturora.

A mea e lacrima ce ’n tremur Prin sita genelor se frânge,Al meu e cântul ce ’n pustie Neputincioasa jale-şi plânge;Ci ’n pacea obidirii voastre,Ca ’ntr’un întins adânc de mare,Trăeşte ’nfricoşatul viforAl vremilor răsbunătoare. t O. Qoga.

47. Clâcaşii— (Partea delà început) —

Eră în miezul zilelor de vară Şi soarele din drumul lui de pradă îşi trimiteâ săgeţile aprinse.Din brâul lui, din haina lui senină, Descopciate ţinte de lumină Cădeau sfărmate ’n pulbere de rază Pe revărsarea ţarinei întinse Şi ascuţiau ucigătoare’ suliţi...— Eu le vedeam înşiruirea lungă,Cum gârbovită ’ncet înaintează.

116 C A R T E

Cum stăruind prin holdă-şi taie uliti Cerşetorind cu ochii strinşi o dungă De nor pribeag in vânătul de zare.Ear secerea ’n trudită ei cărare Şir aşterneă în snopii grei de aur, Prisosul sfânt de binecuvântare.

— Erau clăcaşi: oştenii fără nume Ce duc răsboiul mare-al tuturora,Ceice se stâng in neguri şi uitare Şi cad şi mor de cruda ’mpovărare A tuturor durerilor din lume...Erau aţâţi în slujba lor de clacă,Cei osândiţi să plângă şi să tacă: Moşnegi slăbiţi, ce scris’ aveau pe frunte Zădărnicia pletelor cărunte;Bărbaţi sfârşiţi cu sufletele moarte,Cu tot amarul unei vieţi deşarte.Şi ’n lung şirag femeile trudite,Cu ochii stinşi, cu sânul supt de trudă, Înaintau in cale gârbovite De munca lungă, vitregă şi crudă.Cum se târâ poporul mut de umbre, Păreâ o ceată tristă de ’ngropare Şi arşiţa cădeă ucigătoare Pe-a secerii sclipire ne ’ndurată.

— In urma lor, încet fără zăbavă,Ca un blăstem din vremuri inoptate Ca o pedeaps’a veacuri de păcate Veneâ stăpânul gliei odrăslite,Cu zâmbetul nădejdii Împlinite,Cu pasul greu de-atâta sănătate.Obrajii lui se aprindeau în pripă Şi ’n ochii lui ardeă mânia oarbă,Când vre-un moşneag sta locului o clipă Tremurător cu mâneca să-şi şteargă Sudoarea greá ce-i picură din barbă.

Şi se ţâră poporul mut de umbre, Neputincioasă ceată de ’ngropare.

D E C I T I R E 117

Ear când a fost în ceasul de amează Şi li-au adus merindea lor amară Din pâne de neghină şi săcară,Ei stau sfârşiţi, cu ochii duşi departe In adâncimea zărilor deşarte. o. Goga.

*

Octavian Goga cântă, în primele sale poezii, ţărănimea şi preo- ţimea satelor ardeleneşti delà margine, bogate în stâne şi oi. Poeziile sale au notă caracteristică ardeleană. Intr’una dintre cele mai bune, în Clăcaşii, zugrăveşte, cu mare putere de închipuire şi cu neîntrecută duioşie, o zi de clacă sau de boeresc în miezul verii: toată durerea şi jalea unor osândiţi «să plângă şi să tacă».

48. Alecsandri1. Viaţa unui intelectual este condiţionată şl ea de

împrejurările din afară. Timpul şi oamenii de care se leagă, o determină în acţiunile ei. Ajutate de împrejurări, talen­tele, chiar cele mai de jos, se desvoltă şi ajung folositoare până Ia înlocuirea lor prin altele; pe când adeseori voin­ţele cele mai tari se frâng în lupta cu situaţii neprielnice şi cu contimporani fără înţelegere pentru opera lor.

Alecsandri, de sigur, nü făceă parte din categoria celor din urmă. Natura, ce-1 înzestrase cu bogate însuşiri, situaţia materială a părinţilor, creşterea lui în capitala civilizaţiunii apusene, cercul de contimporani distinşi — o pleiadă, cum n’a mai avut neamul nostru — toate îi veneau în ajutor. Şi pe-deasupra au venit şi vremile cu ale lor întorsături, aducătoare de bine, cu momentele care se îmbiau cumva de sine spre a fi prinse şi exprimate: anii revoluţionari, unirea principatelor şi răsboiul de independenţă, care ce­reau un interpret şi găsiră pe Alecsandri.

2. Dar nu trebuie să exagerăm importanţa influen­ţelor externe. Valoarea unei personalităţi nu o căutăm numai în mediu şi în jocul întâmplărilor, ci mai ales în acel sim- bure ce este în noi înşine şi care, cheme-se simplă înclinare, cheme-se talent sau geniu, este o moştenire. Şi earăş, nu vremea face pe om pe de-a întregul, ci omul, înţelegând glasul ei, i se potriveşte şi reuşeşte a o stăpâni şi a-i imprimă caracterul său.

118 C A R T E

Alecsandri a dovedit în de-ajuns, că este şi poet din fire, şi are şi înţeles rea! pentru rostul vremii. însuşirile lui personale se împleteau astfel cu împrejurările şi din această împletire a ieşit munca Iui cea întinsă ' şi mult roditoare.

In literatura română întreagă n’a fost scriitor, care să întrunească la un loc atâtea calităţi, atât noroc şi vre­muri atât de favorabile ca Alecsandri.

3. Când, pe la sfârşitul anului 1839, se întorceà delà studiile sale şi din o călătorie romantică prin Italia, — de unde, dacă nu adusese studii, amintiri artistice şi subiecte de drame ca Goethe în vremea sa, culesese totuş un mă­nunchi de impresii, — poetul n’avea decât douăzeci de ani, dar aveă experienţa de viaţă a unui talent precoce. Cu siguranţa cu care un geniu muzical intonează preludiul operei sale, el intră în viaţa publică şi întâii lui paşi sânt porniţi cătră o direcţie bună, pe care n’a părăsit-o niciodată.

In acea simplă Buchetieră delà Florenţa, publicată în Dacia, el nimereşte tonul adevăratei limbi literare, cu un stil uşor, flexibil, pe un fond de cuvinte mai mult popu­lare. Ca limbă apare aproape' format, căci intre felul cum scrie la 1840 şi cum scrie vre-o patru decenii în urmă, nu există nici o deosebire. Ear călăuză i-a fost mai mult in­stinctul decât o pregătire temeinică, mai mult sentimentul artistic şi, negreşit, tovarăşii lui de muncă, Kogălniceanu şi C. Negruzzi mai întâi şi în urmă Russo.

4. Cât pot face tovarăşii buni ca stimulent pentru un spirit receptiv, au dovedit-o Negruzzi şi Russo faţă de Alecsandri. Aceşti doi sânt premergătorii curentului popular în Moldova. Cel dintâi, într’un spiritual articol despre cân­tecele populare, descopere cu ochi de artist frumuseţile lor, ear al doilea le adună în taină şi le citeşte prietenilor. Şi ceeace făceau ei doi ca diletanţi, Alecsandri aveă să continue cu stăruinţă. Comoara odată aflată, nimeni nu-şi dedeà mai bine seamă de valoarea ei ca Alecsandri, ear foiletoanele lui din ziarul «Bucovina», scrise asupra acestor cântece populare, (1848—1850), sânt tremurui de bucurie că prin ajutorul lor va da literaturii o îndrumare nouă. De dragul adevărului fie constatat, că toată mişcarea de desco­perire a literaturii noastre populare s’a desvoltat independent ae aceea a popoarelor apusene, că nici unii dintre ceice au

D E C I T I R E 119

pornit-o nu cunoşteau teoriile lui Herder, şi nici începutu­rile folcloristice ale şcoalei romantice germane nu străbă­tuseră până la dânşii. Interesul pentru acea literatură, care a dus străinătăţii vestea frumoaselor noastre însuşiri sufle­teşti şi din care a răsărit întreaga noastră literatură mai nouă, s’a desvoltat în Moldova, aproape paralel cu acţiunea din ţările apusene şi în deosebi cu cea din Sârbia, unde Vuk Karagici săvârşise aceeaş operă de renaştere ca Alecsandri la noi.

Dorinţa Iui Alecsandri s’a împlinit cu adevărat. Lo­zinca lui: <indărăt la popor/», şi-a dat cele mai frumoase roaçle. S’a dovedit mai întâi că în poezia marelui poet anonim se găsesc formele cele mai variate şi mai simple de exprimare ale frumosului şi elementele cele mai trainice şi mai bogate de limbă. Astfel, opera lui Alecsandri, prin rădăcina ei în popor, a fost chemată, în diferite crize li­terare şi lingvistice, şi a reuşit să salveze limba română de orbecări prin adâncimi fantastice. Şi dacă poetul din Mirceşti n’ar aveâ alt merit decât acesta, totuş ar rămâneâ mare.

5. Dar Alecsandri nu s’a luminat numai pe sine din popor, ci a căutat să-l lumineze şî el pe o cale ce s’a do­vedit pururea şi pretutindeni ca cea mai potrivită de a te pune în legătură cu poporul: cu ajutorul scenei.

«Delà 1840 mă ocup necontenit de teatru românesc şi caut a înavuţi repertorul nostru dramatic cu piese ori­ginale pentru a combate mânia traducerilor păcătoase de drame pocite, ce există la Bucureşti şi care s’au lăţit în toată ţara. Insă a trebuit să păşesc treptat în lucrarea mea, adecă potrivit cu necultura limbii, cu gustul neformat al publicului şi mai vârtos cu neexperienţa actorilor» — scrie el lui Al. Hurmuzacbi, resumându-şi astfel întreaga activi­tate de autor dramatic, pentru a ajunge la concluzia:

«/Va ştiu dacă am crelat teatrul naţional, dar ştiu că i-am adus un mare concurs».

O instituţie culturală atât de mare ca teatrul, natural, nu poate fi opera unui singur scriitor; aici societatea, statul, autorii şi forţele artistice îşi dau mâna şi toţi împreună produc rezultatele. Nu mai puţin adevărat însă este, că o jumă­tate întreagă de veac, Alecsandri cu operele sale, mai presus

120 C A R T E

de toţi a stat în mijlocul vieţii teatrale şi că mărturisirile contimporanilor, critici şi scriitori, vorbesc de el ca de un stăpânitor absolut al spiritelor. In semiorientala capitală a Moldovei el a deschis drumul prin marele său amic MUU). In Cernăuţi a însufleţit, prin Vlădiceseu şi Fant Tardint, societatea In aşâ fel, încât Ia venirea lui pe acolo a fost încoronat ca un Mesia. Prin Ardeal şi Banat alte trupe duceau pe Mama Angheluşa şi pe Coana Chiriţă din oraş în oraş, şi chiar şi acum viaţa teatrală a ardelenilor se leagănă încă în comedioarele iui. La Bucureşti, în fine, Fântâna Blanduziei, opera lui de bătrâneţe scrisă cu ace- eaş frăgezime spirituală ca şi micile farse delà 1840, a pro­vocat 16 reprezentaţiuni consecutive. Eată aici, schiţat în câteva pilde, concursul puternic ce l-a dat scenei române de pretutindeni.

O mare parte din şirul lung al operelor sale dra­matice sânt lucrări, care se nasc, trăesc şi mor cu timpul lor, rămânând mai târziu preţioase documente culturale. Prefacerile sociale însă fiind aşâ de lente, o parte a re- pertorului alexandrian poate fi şl azi gustată pe anumite scene, afară de satira politică, pe care o vom găsi naivă în vremile tălmăcite de un Cataglale. In literatură vor trăi aceste lucrări mai mult prin tipurile fixate cu măestrie, prin acea sumedenie de greci şi evrei spoliatori, de co­coane trăznite şi de politiciani de stradă, prin ţăranii cam de sărbătoare şi boierii putrezi, pe cari poetul i-a cunoscut şi eternizat. O vorbă bună va găsi apoi din partea isto­ricilor literari pentru iscusinţa, cu care a reuşit să-şi alcă- tuească forma comedioarelor şi pentru spiritul pururea fin şi limba totdeauna netedă. Nu ne vom mai întrebă dacă în multe a imitat pe Scribe sau pe alţi autori francezi de glume uşurele, ci vom recunoaşte că talentul lui eră destul de mare ca să rămână original în ce a creiat.

6. Prin dramele lui mai mari delà sfârşit, în care ni-a lăsat tot restul de viaţă şi de talent: <DespoU, «Fântâna Blanduziei» şi «Ovidiu», Alecsandri a pus baza dramei române. Tonul cel larg, stilul cel bărbătesc şi energic, lirismul în părţile mai subtile şi alte însuşiri de formă, ră­mân principii conducătoare pentru viitorii noştri scriitori de drame.

D E C I T I R E 121

7. Dacă în activitatea sa dramatică a procedat tre p ­tat», cum singur recunoaşte, adecă delà genul declama­torie cel mai mic, delà monolog până la tragedia istorică, despre activitatea sa poetică nu putem afirmă acelaş lucru. Este şi aceasta împărţită în capitole, dar fără ca vre-unul să prezinte vre o evoluţie faţă de celalalt.

Fiecare grupare de poezii e legată de un eveniment exterior, sau din viaţa sufletească a poetului; dar, mai ales în cele delà sfârşit, dobândeşti adeseori impresia că sânt mai mult subiecte căutate, produse ale unei voinţe disciplinate, decât ale unei inspiraţii spontane. Ele se succed unele după altele fără o legătură şi fără înrudire de gen, o serie de pastele, de legende şi de cântece de răsboi, şi pururea autorul le anunţă înaintea unui prieten, vorbeşte de ele cum le plăzmueşte şi le ciopleşte, cum le lasă să se odihnească, când Muza e departe. Ţi se pare că te afli în atelierul unui măestru rece, care nu simte, ci măsoară şi calculează, când îşi taie formele în peatră, nu din sine, ci după natură, sau după alte modèle, studiate îp linişte...

Din toate romanţele lui, cântate şl astăzi in lungul şi în latul românimii, în nişte melodii împrumutate din operele duioase italiene, lipseşte acea pasiune mare a iu­birii ce zguduie, înalţă sau doboară, lipseşte acea vigoare de exprimare, pe care o întâlneşti la poeţii de mâna întâi. Alecsandri e trubadurul uşor, care se înduioşează, care iubeşte seninul, veselia, soarele şi renunţă fără luptă...

8. In mijlocul atâtor forme de gingaşe esclamări şi oftări, cad ca nişte bătăi puternice într’o noapte cu lumină visătoare de lună: Sentinela, Hora unirii principatelor, Peneş Curcanul, şi, mai mult prin efectul decât prin va- loarea-i poetică: Qinta Latină.

9. Alăturea de ele, Pastelurile completează mărimea lui Alecsandri. In pasteluri e mai poet ca aiurea, mai sen­sibil şi observator mai fin. Aici înfloreşte talentul lui de zugrăvire şi iubirea lui atât de cucernică pentru natură. Simplu, fără obişnuita emfază, grămădeşte în patruzeci de poezii tot ce-a putut smulge din tainele firii delà Mirceşti: Earna cu melodiile ei vijelioase; primăvara cu plugurile, cu sămănătorii, cu veselul cântec al tradiţionalei ciocârlii, ear la mijloc cu chipul cam artificial al Rodicăi; vara cu

122 C A R T E

secerişul şi toamna cu trista pribegire a poporului de pa­sări. E numai cântec, flori şi peisaj, şi toate la un loc dau nota cea mai unitară, pagina cea mai estetică, din tot ce a creiat Alecsandri... llarie ChendL

49. Gheorghe CoşbucNatura e pentru ţăran elementul, în care trăeşte şi

prin care trăeşte. Mirosul cald şi gras, care se ridică de pe brazda neagră în urma plugului, îi umple sufletul de o nădejde şi de o nelinişte vagă pentru soartea recoltei viitoare, norii de vară ce se strâng deasupra satului li dau bucurie amestecată cu groază, pentrucă nu ştie : vor aduce píoaea binecuvântată şi rodnică, sau grindina distrugătoare? Soarele 11 arde la muncă, vântul fierbinte îl însetează, ear cel răcoritor îi usucă sudoarea feţei şi a pieptului. Răsă­ritul soarelui de primăvară îl găseşte în câmp, furtuna de toamnă lângă car, viforul de zăpadă îl găseşte tăind lemne în pădure. Crivăţul îi cântă lugubru în horn şi lupii plâng în jurul coteţului de vite. Ţăranul nu stăpâneşte natura largă ce-1 înconjoară, el e stăpânit de ea. Ea ii e priel­nică sau nu, îi e mamă bună sau vitregă, îl îmbogăţeşte sau sărăceşte, şi deci e iubită şi temută totodată; ea îi excită şî iubirea, recunoştinţa, admiraţia, ş) frica şi groaza, stăpânindu-i sufletul şi imaginaţia, şi creând toate elemen­tele necesare pentru relaţia estetică între el şi natură. E deci natural ca ţăranul, mult mai mult ca orăşanul, să simtă esteticeşte natura; ear acei dintre ţărani, cari au da­rul necesar, să-şi exprime acest simţemânt estetic. Aceasta a şi făcut-o într’un mod atât de frumos şi sugestiv litera­tura ţărănească.

E natural ca şl Coşbuc, născut şi crescut în acest mediu ţărănesc, fiind deci un poet ţărănesc, să zugrăvească cu predilecţie natura şi s’o zugrăvească cu toată puterea pe care i-o dă marele său talent.

In creaţiunea lui Coşbuc natura trăeşte; îi simţi pulsul bătând cu tărie ; la el în tablourile naturii, oamenii ei înşişi joacă rol supus, ei nu sânt centrul şi scopul na­turii şi creaţiunii, ci o parte din natură, câte odată un mijloc de-a o zugrăvi.

D E C I T I R E 123

Eată, spre exemplu, minunatul peisaj sătesc <Earna pe uliţă»:

E frig. Nourii stau grămadă deasupra satului, aburi fumurii se ridică deasupra râului, şi pe străzile înzăpezite au ieşit copii cu sănii. Excitaţi de frigul Înţepător şi să­nătos, ei se Împing, sar, cad şi se rostogolesc In zăpadă. Colo, dîntr’un colţ, apare un copil. îmbrăcat In haină mai mare decât el, Înoată In zăpadă:

Cade ’n brânci şi se ridică Dând pe ceafă puţintel Toată lâna unui miel:O căciulă mai voinică

Decât el.

Gloata de copii înconjoară pe micul «Barba-Cot» şt ar fi rău de el, dacă o babă ce trece Încet pe stradă nu i-ar veni In ajutor. Dar atâta li-a trebuit ştrengarilor: ei Înconjoară pe babă, aşă că e nevoită să-şi facă un drum cu băţul. Ei aleargă, năvălesc, ţipă, şi aşă cu alai mare petrec baba pe uliţă:

Ba se răscolesc şi cânii De prin curţi şi sar la ei.Pe la garduri ies femei,Se urnesc miraţi bătrânii

Din bordei.

«Ce-i pe drum atâta gură?»<Nu-i nimic. Copii ştrengari».«— Ei, auzi? Vede-i-aş mari,«Par’că trece-adunătură

De tătari».

Numai cine a trăit Ia sat, poate să judece cât de frumos, de natural, de adevărat e acest peisaj sătesc de earnă; cu câtă grijă, observare fină şi preciziune minunată sânt zugrăvite toate amănuntele. Cât de bine e acest mic Barbă-Cot, cu căciula par’c’ar fi a lui tată-său şi caţaveica mamă-sei, Înotând prin zăpadă, şi baba cu cojocul ei zdrenţuit şi Încinsă cu sfori de tei, făcându-şi drum cu băţul printre copii... Qherea D.

124 C A R T E

ÖO. La Oituz(1917)

Câtă-i valea la Oituz, Cade-obuz lângă obuz,Şi pe toată ’ntinderea Jalea şi aprinderea.După dealul Runcului Urlă gura tunului...Vuetul bătăilor Rupe lungul văilor,Geme ’n largu ’ntinderii, Vraiştea aprinderii.Cer, pământ şi ape-acum Toate ’n vâlvoră şi fum, Brazii codrilor bătrâni Fumegă de săptămâni... Ce-i pe faţa vadului,Nu e ’n fundul iadului... Toată fala locului Arde ’n viul focului.Sus pe ’ndurerate culmi Arde-o rarişte de ulmi. Sub colină ’n cotul stânii Arde cumpăna fântânii;Şi mai jos, Ia guri de văi, Arde satu ’n vâlvătăi... Limbi de focuri haiduceşti Izbucnesc pe sub fereşti.

Din pătulele de grâu Curge flacăra ’n părâu. Grinzile cum cad şi plâng, Par* că ’n suflet ţi se frâng, Din pline gospodării Numai fumul spre tării...Un obuz, venit aşă,A trăznit clopotniţă,Ş’a pornit în lung de zare- Dangăt greu de clopot mare, Târâtoare limbi de foc Prind biserica ’n mijloc. Peste-un gard de lămăiţă Două braţe de troiţă,Şi d’aici peste uluci,Cimitirul plin de cruci.Valea 'ndurerată muge,Apa despletită fuge;Şi, cum nu-i un strop de stea, Luna s’a ascuns şl ea... Dealuri, ape, stânci şi cer Toate tremură şi pier... Neclintit din locul lui,In pârjolul focului,Care o lume nărue,Doar oşteanul stărue.

Şt. Bălceşti.

51. Câtăneşti— Cântece din răsbol (1914-1918) —

Foicică plop uscat,Când de-acasă am plecat, Ziuă bună mi-am luat Delà mamă, delà tată, Delà fraţi, delà nevastă. Zicându-le să trăească,

Dumnezeu să-i miluească, Copilaşii să-mi grijească, Şi să-i dea la ’nvăţătură Să se roage cu căldură PentPun tată ’nstrăinat, Departe ’n luptă plecat...

D E C I T I R E 125

Săraci copilaşii mei,Ţine-i, Doamne, frumuşei,Şi pe noi pe lângă iei.

Frunză verde, măr bătut,Pe unde noi am trecut, Multe lucruri am văzut: Codri şi păduri de spini,Şi mormânturi de străini, Cruci şi tufe d’ale mici,Şi mormânturi de voinici. Munte, munte, sloi de’gheaţă, Mulţi voinici ai strâns în braţă, Şi ca mâne ori poimâne Mă vei strânge şi pe mine; — Dar mă rog lui Dumnezău Să mă ferească de răul

Pe câmpia cea de luptă Mare ceată cade ruptă:Pe unul mâna îl doare,Altu i fără de picioare,La unul îi sboară capul,Şi-i trece iute, săracul! Frunzuliţă, grâu în spic,Aşâ-i soartea de voinic.

Foae verde, măr uscat,Rău, maică, m’ai blăstămat:

Să n’am prânz Fără de plâns,Nici ameaz Fără necaz.

Dar de-aş trage, cât am tras, Eu de luptă nu mă las,Nu mă las cu una două,Ca să-mi fac viaţă nouă.

Frunză verde măr mustos Urât fie, sau frumos,Moartea tot izbeşte jos. ,

Pe aripi de rândunele Pornesc gândurile mele,Să le bată vânturi grele: Gând de mamă ’mbătrânită, De nevastă necăjită,Şi de casă părăsită.

Frunzuliţă lemn uscat, Cucuie, de-mi cânţi în sat, Spune şi l’a mea soţie,Ştirea cea de bucurie, Spune-i cu adevărat,Că io-s viu şi n’am picat,Şi de-o fi să am noroc,Noi vom fi ear la un loc.

Cucuie, peană surie, Doamne, rău mi-ai cântat mie, In anul patrusprezece Mi-ai cântat că 'n foc oi merge, Mi-ai cântat în crengi d’alun, Să mă duc la foc nebun. Mi-ai cântat şl prin nuiele,Să văd focul de şrapnele, Focul de granate grele, Svârlind pietre până ’n stele, Şi plumbidepuşcăsă-misboare Pe la cap, pe la picioare...

Numai c’o moarte-s dator, Da’ ’n bătae tot nu mor,Că pornim din deal în deal Cătră ţara din Ardea).

Col. E. Hodoş.

D E C I T I R E 127

Mămica e în negru îmbrăcată,Cu’n voal ce atârnă pân’ la pământ,

Şi ’n negru este casa noastră toată,De ce? Aştept să-mi scrii tu un cuvânt:

De ce în negru toate sânt?

Nu ştiu de ce, chiar astăzi, o vecină, Mergând spre şcoală, cu mai mulţi copii,

Mi-a spus aşâs «Sărmană orfelină!»Ce ’nseamnă asta? Nu uită să-mi scrii!

Tăticule, când ai să vii?

Mi-a spus mămica azi, ca nici odată,Că mâne dimineaţă, de cu zori,

Mergem la cimitir... Să-mi spui tu, tată,Mama nu vrea, de-o ’ntreb adeseori:

Cui ducem noi acolo flori?...

Tăticule, ţi-am scris, ca să nu vadă Scrisoarea asta mama... Oh, de-ai şti,

Cum îi privesc, când trec soldaţii pe stradă, Ca să te văd. Dar nu eşti!,.. Să ne scrii,

Tăticule, când ai să vii?...Lt. Eft. Barbu Bogdan

Reg. 39 Inf.

54. EpigrameUnui prieten

Te-ai înălţat atât de sus,Iubitul meu amic,încât să nu te miri, că-mi pari,De jos, atât de mic. a . C. Cuza.

Toţi îţi par, că-s nătărăi, dar nu-i lucru de mirare, Căci galbine-i par toate celui cu gălbinare.

A. Crisoverghi.Din modestie, se vede.Tot zici, că nu ştii nimic;Tu o zici fă ? a o crede,Eu o cred, fără s’o zic. C. Bălăcescu.

D E C I T I R E 127

Mămica e în negru îmbrăcată,Cu’n voal ce atârnă pân’ la pământ,

Şi ’n negru este casa noastră toată,De ce? Aştept să-mi scrii tu un cuvânt:

De ce în negru toate sânt?

Nu ştiu de ce, chiar astăzi, o vecină, Mergând spre şcoală, cu mai mulţi copii,

Mi-a spus aşăs «Sărmană orfelină!»Ce ’nseamnă asta? Nu uită să-mi scrii!

Tăticule, când ai să vii?

Mi-a spus mămica azi, ca nici odată,Că mâne dimineaţă, de cu zori,

Mergem la cimitir... Să-mi spui tu, tată,Mama nu vrea, de-o ’ntreb adeseori:

Cui ducem noi acolo flori ?...

Tăticule, ţi-am scris, ca să nu vadă Scrisoarea asta mama... Oh, de-ai şti,

Cum îi privesc, când trec soldaţii pe stradă, Ca să te văd. Dar nu eşti!... Să ne scrii,

Tăticule, când ai să vii?...Lt. Eft. Barba Bogdan

Reg. 39 Inf.

54. EpigrameUnui prieten

Teai înălţat atât de sus,Iubitul meu amic,încât să nu te miri, că-mi pari,De jos, atât de mic. a . C. Caza.

Toţi îţi par, că-s nătărăi, dar nu-i lucru de mirare, Căci galbine-i par toate celui cu gălbinare.

A. Crisoverghl.Din modestie, se vede,Tot zici, că nu ştii nimic;Tu o zici fă ? a o crede,Eu o cred, fără s'o zic. C. Băldcescu.

128 C A R T E

55. BocetVine ceata preoţească, Delà noi să te pornească, Pe o cale ’ndelungată, Bat-o focul să mi-o bată! Ii sosi la o fântână Care are apă iină,Unde morţii toţi s’adună. Acolo să poposeşti Şi să mi te odihneşti,Şi să mi te răcoreşti,Că-i fi ostenit,De moarte ’ngrozit. De-acolo îi merge, merge Şi pe urmă îi ajunge La un păr rotat,Nu de tot uscat;Sus frunza măruntă,Jos umbra rotundă.Apoi la un pod de peatră Acolo să ’ntrebi de tată, Ear la podul de aramă Să ’ntrebi tu de a ta mamă, Tata, mama n’or răspunde Că n’or mai aveă de unde. Scoală măcar într’un cot Şi vezi lumea peste tot, Şi-mi vorbeşte trei cuvinte Să-mi aduc de tine-aminte !

Ia pânza de pe picioare Şi vezi moartea ’nşelătoare. Ia pânza de pe obraz Şi vezi moartea cu necaz. Când te-i duce în mormânt La morţi in negru pământ, Uşa tu s’o laşi crăpată Şi fereastra destupată,Să mă uit şi eu odată.Veniţi fraţi, veniţi surori De mă ’mpodobiţi cu flori, Şi-mi stropiţi trupul cu vin Că mă duc în loc străin. Prumul ista cine-1 face înapoi nici că se ’ntoarce.Nu te luă după ape Că sânt tot ca una toate, Înainte mergătoare Şi ’napoi ne ’ntorcătoare. Ia-te după sfântul soare, Luminos şi frumos tare,Că-i ’nainte mergător.Şi ’napoi ’ntorcător.Numai tu de-acum ’nainte — Dumnezeule prea sfinte! — Nu-i mai fi pe-acest pământ Şi-i sta veşnic in mormânt!

Colecţ. T. Burada.

56. Discurs— Rostit în sânul Adunării elective a Moldovei, în ziua de 5 Ianuar 1859, de Mihai Kogălniceanu, cu ocaziunea alegerii lui Alexandru

Ioan Cuza de Domn al Moldovei —

Măria Ta, — După o sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a reintrat în vechiul său drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe domnitor.

D E C I T I R E 129

Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s’a renăltat însăşi naţionalitatea română. Alegându-te de cap al său, neamul nostru a voit să împlinească o veche da­torie cătră familia ta, a voit să-l răsplătească sângele stră­moşilor tăi vărsat pentru libertăţile publice. Alegându-te pe tine domn in ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou.

O, Doamne! mare şi frumoasă îţi este misia; consti­tuţia din 7 August ne însemnează o epocă nouă, şi Măria Ta eşti chemat să o deschizi! Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare; ear tu, Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi !

Nu uită, că dacă cincizeci de deputaţi te-am ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni. Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urele dintre noi, şi reintrodù în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie.

Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii domn cetăţean; urechea ta fie pururea deschisă ia adevăr, şi închisă la minciuni şi linguşire.

Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Ale­xandru cel Bun. Să trăieşti, dar, mulţi ani, ca şi dânsul; să domneşti ca şi dânsul, şi fă, o Doamne, ca prin drep­tatea Europei, prin desvoltarea instituţiilor noastre, prin sentimentele tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun ziceă ambasadorilor împăratului din Bizanţia că : Ro­mânia nu are alt ocrotitor, decât pe Dumnezeu şi sabia sa.

Să trăeşti, Măria Ta!*

Puterile europene au hotărât in 1856, să consulte ţările române asupra reformelor ce doresc să li se facă. Se adună Divanurile ad- hoc şi hotărăsc, între altele, principiul unirii. Convenţia din 1858 nu aprobă principiul unirii. Urma să se aleagă câte un domn in prin­cipate. In Moldova s’a ales colonelul Cuza, ear după proclamarea alegerii, Kogălniceanu rosti acest discurs politic.

9

D E C I T I R E 131

Dacă îmbătarea nu e de neapărată trebuinţă pentru susţinerea vieţii, ea ar puteă fi Îndreptăţită numai dacă ar fi folositoare. Dar în loc de aceasta, este Jucru ştiut că beţia este stricăcioasă şî trupului, şl sufletului, şi vieţii par­ticulare, şl vieţii sociale a omului. De aceea nu numai sântem îndreptăţiţi, ci sântem datori a muncî şi a luptă pentru înlăturarea beţiei.

1. Beţia păgubeşte sănătatea trupească a celui ce are obiceiul de a se îmbătă. Cine s’a ameţit cu alcoolul numai o singură dată, a simţit urmările: Dureri de cap, de stomac, vărsături, oboseală, nedestoinicie de muncă.

Dar nu-i nevoe să se îmbete cineva singur, pentru a vedea că beţia sapă sănătatea. Ajunge să privim un beţiv: Faţa puhavă, ochii lăcrimoşi, mersul nesigur, ţinuta şubredă, ori prea slab, ori prea gras.

Epidemiile, ca tifosul, dizenteria, febra galbenă etc., seceră mai întâi pe băutorii cu inima slăbită de beţie. In răsboi s’a văzut că rănile beţivilor se vindecă mai anevoios decât ale celor cumpătaţi, şi că beţivii mor mai mulţi şi mai repede.

2. Beţia loveşte şî în copiii celui ce bea. Aceşti copii sânt slăbănogi şi înclină spre toate boalele; de obicei sânt rahitici (cu oase moi), sânt idioţi (bolânzi), epileptici (cu boală rea).

3. Astfel, rar se întâmplă ca din familiile beţivilor să se aleagă ceva sănătos. Nu-i mirare că şl popoare întregi îşi pierd sănătatea şi toată vlaga pe urma beţiei. Frumosul popor al locuitorilor băştinaşi din America a fost desfiinţat şi stârpit, în mare parte, cu ajutorul băuturilor alcoolice.

4. Beţia aduce mari pagube şi sufletului omenesc, spiritului şi vieţii morale a omului. Ea slăbeşte şi întunecă cugetarea, aduce desperarea şi duce la toate păcatele şi fărădelegile. Omul beat face tot ce-i cere poft&. Cele mai multe păcate şi crime se fac în beţie şi pentru beţie. Be­ţivul îşi bate joc de sine însuşi şi de tot ce e scump şi fru­mos în viaţa aceasta. Ce poate fi mai frumos, ca să luăm o pildă, decât prietenia sinceră a unui om cum se cade I Şi câte prietenii nu se strică în beţie 1 Beţivul se ceartă şi se bate, pentru nimic, şi se împrieteneşte cu toţi răii.

9

D E C I T I R E 131

Dacă imbătarea nu e de neapărată trebuinţă pentru susţinerea vieţii, ea ar puteâ fi îndreptăţită numai dacă ar fi folositoare. Dar în loc de aceasta, este lucru ştiut că beţia este stricăcioasă şi trupului, şi sufletului, şi vieţii par­ticulare, şi vieţii sociale a omului. De aceea nu numai sântem îndreptăţiţi, ci sântem datori a munci şi a luptă pentru înlăturarea beţiei.

1. Beţia păgubeşte sănătatea trupească a celui ce are obiceiul de a se îmbătă. Cine s’a ameţit cu alcoolul numai o singură dată, a simţit urmările: Dureri de cap, de stomac, vărsături, oboseală, nedestoinicie de muncă.

Dar nu-i nevoe să se îmbete cineva singur, pentru a vedea că beţia sapă sănătatea. Ajunge să privim un beţiv: Faţa puhavă, ochii lăcrimoşi, mersul nesigur, ţinuta şubredă, ori prea slab, ori prea gras.

Epidemiile, ca tifosul, dizenteria, febra galbenă etc., seceră mai întâi pe băutorii cu inima slăbită de beţie. In răsboi s’a văzut că rănile beţivilor se vindecă mai anevoios decât ale celor cumpătaţi, şi că beţivii mor mai mulţi şi mai repede.

2. Beţia loveşte şi în copiii celui ce bea. Aceşti copii sânt slăbănogi şi înclină spre toate boalele; de obicei sânt rahitici (cu oase moi), sânt idioţi (bolânzi), epileptici (cu boală rea).

3. Astfel, rar se întâmplă ca din familiile beţivilor să se aleagă ceva sănătos. Nu-i mirare că şi popoare întregi îşi pierd sănătatea şi toată vlaga pe urma beţiei. Frumosul popor al locuitorilor băştinaşi din America a fost desfiinţat şi stârpit, în mare parte, cu ajutorul băuturilor alcoolice.

4. Beţia aduce mari pagube şi sufletului omenesc, spiritului şi vieţii morale a omului. Ea slăbeşte şi întunecă cugetarea, aduce desperarea şi duce la toate păcatele şi fărădelegile. Omul beat face tot ce-i cere poftă. Cele mai multe păcate şi crime se fac în beţie şi pentru beţie. Be­ţivul îşi bate joc de sine însuşi şi de tot ce e scump şi fru­mos în viaţa aceasta. Ce poate fi mai frumos, ca să luăm o pildă, decât prietenia sinceră a unui om cum se cade I Şi câte prietenii nu se strică în beţie I Beţivul se ceartă şi se bate, pentru nimic, şi se împrieteneşte cu toţi răii.

9 *

132 C A R T E

In beţie omul face multe rele : Fură, se bate, omoară, înjură şi huleşte pe Dumnezeu. Beţivul nu are nimic sfânt.

S’a văzut un bărbat beţiv, care a tăiat cu forţa părul nevestei sale şi l-a vândut pentru băutură, şi un tată care a scos şi a vândut frumoşii dinţi ai copilei saie, pe un preţ de nimic, numai să-şi poată stânge pofta de băutură.

5. Pe urma beţiei sufere creşterea, atât în familie, cât şi în societate. Părinţii beţivi sânt nepăsători pentru cre­şterea copiilor lor, — ear exemplul ce-1 pot da, numai bun nu este.

6. Beţia este una din cauzele sărădei. Omul treaz ştie să gospodărească şl cu venitul puţin ce-1 are. Omul treaz şi muncitor şi din nimica poate face avere. Beţivul pierde şl ceea ce are. De aceea Sf. Scriptură zice: «Lu­crătorul beţiv nu se va îmbogăţi. . . că tot beţivul va să­răci, şi tot somnorosul se va îmbrăcă în haine rupte». — (Pilde 23, 30 )

7. Dar nu numai averea beţivului sufere pe urma obi­ceiului de a bea, ci şi averea întregului popor, averea na­ţională. Atâta timp pierdut cu beţia, atâtea braţe munci­toare sleite de băutură, atâtea nenorociri, ce vin în urma beţiei, înseamnă pentru stat pagube uriaşe, care dacă n’ar fi beţia, de multe ori nu s’ar întâmplă.

(Să se arate în scris: Care sânt relele produse de alcoolism.)

&8. AlcoolismulOtrava de alcool introdusă în stomac sub o formă

oarecare (vin, bere, licheruri) trece nemodificată in sânge, şi cu sângele se preumblă prin organele noastre împre- sionându-le pe toate. Unii pretind, că o parte din alcool ar fi un aliment ; alţii susţin, că alcoolul nu are nici o va­loare alimentară, că el este eliminat In aceeaş stare în care a fost introdus. Dacă întru aceasta este divergenţă între diferiţii experimentatori, nu este tot aşă şl întru ceea ce priveşte acţiunea alcoolului asupra organismului : toţi sânt de acord să considere alcoolul ca o adevărată otravă, probă numele de Intoxicare alcoolică, alcoolism, adecă boala pro­dusă prin abuzul de băuturi spirtuoase.

D E C I T I R E 133

Acţiunea imbolnăvitoare a alcoolului se arată aproape asupra tuturor organelor noastre. Stomacul e cel dintâi, care sufere; alcoolul produce inflamaţille cronice ale ace­stui organ, inflamaţiuni, care explică pierderea poftei de mâncare şi anevoinţa cu care se fac digestiunile.

Tot inflamaţiuni cronice produce şî în celelalte or­gane prin care trece; în adevăr, inflamaţiunile cronice ale ficatului, rinichilor sânt foarte obişnuite la alcoolici. In­fluenţa alcoolului e şl mai desastruoasă asupra creerului, adesea alcoolicii devin tâmpiţi, idioţi, nebuni chear; şi când nu sfârşesc la azilul de nebuni, sfârşesc la temniţă, căci alcoolul este cauza, directă ori indirectă, a celor mai multe crime.

Alcoolul, plagă cumplită a umanităţii, nu-şi mărgi­neşte acţiunea răufăcătoare asupra individului alcoolic, ci ea trece şi la posteritatea lui: adesea copii născuţi din părinţi alcoolici sânt idioţi, epileptici, viţioşi, criminali şi nebuni.

Datele statistice arată clar. în ce strânsă legătură sânt progresele sinuciderilor, delictelor, crimelor, nebuniei, cu progresele consumării alcoolului.

Facem o deosebire între alcoolul de vin şi alcoolu- rile de bucate : de orez, porumb, grâu, fasole, cartofi, sfecle etc., căci alcooiurile de bucate sânt de 7—8 ori mai rău­făcătoare ca alcoolul de vin.

Igiena nu poate recomandă alte mijloace pentru im- pedecarea alcoolismului, decât să nu bem lichide spir- tuoase când -sântem cu stomacul gol ; din acest punct de vedere ţuica, mastica, «biterul», diverse amăruri sânt foarte rele.

Igiena sfătueşte să ne ferim mâi ales de diferitele rachiuri şi licheruri: rachiu de drojdii, de anason, absint, benedictină, şartreză etc., care nu numai că conţin alcoo- luri de bucate, dar conţin şî unele esenţe, care sânt foarte rele pentru organism.

Dintre toate băuturile alcoolice vinul şi berea sânt cele mai puţin rele, căci conţin alcool în proporţie mai mică ca celelalte beuturi spirtuoase, şi alcoolul ce ele conţin e mai puţin otrăvitor. Din nenorocire aceste bău­turi sânt adesea falsificate, astfel că şi ele devin pericu-

134 C A R T E

loase. Vinul mai ales este falsificat; nu numai că adesea e artificial colorat, dar de multeori i se adaugă alcool ca să fie mai tare, operaţiune foarte dăunătoare societăţii, căci alcoolul adăugat este alcool de bucate, adecă de cel mai otrăvitor. îndulcirea vinului cu zahăr de plumb e o falsi­ficare periculoasă. După Dr. A. Urechiă.

59. învăţătorul în şcoală— Poveţe pedagogice — v

Poveţele despre ţinuta dascălului faţă de elevi, se dau !n şcoala normală;1 de asemenea se dau acolo şl me­todele de învăţământ. Totuşi le mai amintesc şî eu, pe unele din ele.

Ştii, că părinţii ameninţă pe copii cu şcoala. Va trebui să desminţi, să scoţi din sufletul elevului temerea de şcoală. Pentru aceasta să te stăpâneşti, să nu dai ocazie elevului să se încredinţeze că-i adevărat, ceeace el auzeă înainte de a veni Ia şcoală. In ziua în care vei începe a bate elevii, încetezi de a fi dascăl-apostol şi începi a fi un meseriaş nevoiaş; în acea zi îţi surpi singur temelia clădirii pe care, ori câtă dorinţă vei aveă s’o zideşti, nu vei mai fi în stare s’o zideşti.

Frica elevului nu-ţi serveşte la nimic. Elevul se de­prinde şi cu durerea fizică, provocată de bătaea dască­lului, tot aşâ cum e deprins cu durerea fizică provocată de bătaea părinţilor săi. Cu cât durerea fizică e mai deasă, cu atât serveşte mai puţin scopului pentru care e pro­vocată; în aceeaş măsură, sufletul elevului se împietreşte şi nu se lipeşte nimic de ei. Cel mult, prin bătae, poţi face pe elev să-ţi înveţe lecţiile pe care i le dai ; niciodată însă nu va învăţă pentru el, pentru satisfacerea dorinţei sale de a şti, de a-şi formă convingeri.

Să ţii mult ca elevul să se deprindă a vedeă în în­văţător un om ideal: blând, înţelept, demn. Când păşeşti pragul şcoalei să-ţi laşi afară orce sbucium sufletesc vei fi având şi să intri cu sănătate sufletească, cu seninătatea apostolică.

1 Preparandie, institnt pedagogic.

D E C I T I R E 135

I Nu-i vorba numai de durerea fizică! Să nu provoci} nici dureri morale elevilor, dacă nu judeci bine că aceste I dureri îţi folosesc pentru îndreptarea, ori pentru îndemnul I elevilor. Să nu faci niciodată comparaţie între elevi.; să I compari pe elev numai cu el însuşi. Purtarea de astăzi a I unui elev faţă cu trecutul, poate fi la fel, mai bună, oriI mai rea; vei aveă deci termine de compararea unui elev f faţă cu el însuşi. Compararea cu alţii naşte invidia, ori [ sentimentul de nedreptate,I Să-ţi măsori bine cuvintele ; să nu mustri des, să nul faci nici o aluzie la părinţii elevului.I Când întâlneşti un elev pe drum şi vezi că evită în*jj tâlnirea cu d-ta, să-ţi fie semn: ori că elevul se teme de

d-ta, ori te ureşte... în tot cazul să ştii că nu eşti iubit, că deci nu eşti bun dascăl.

ï Caută şi intră în sufletul elevului; dar bagă seama- să nu cumva să rămâi acolo fără rosti De acolo, din su­

fletul lui, să-I cârmueştilSchimbă, totdeauna, o vorbă-două cu elevul, ori în

ce loc tl vei întâlni. Fă pe elev să se bucure că se întâl­neşte cu d-ta şi că îl bagi în seamă şl în afară de şcoală. Vorba cu elevul, în afară de şcoală, îl face să se gân­dească despre el, să crească în proprii săi ochi ; începe să te vadă în altă lumină, în adevărata lumină, — Începe să se gândească că trebuie să renunţe Ia oarecare dorinţi de a te trage pe sfoară. In afară de asta, copiii cari nu sânt încă în şcoală, te văd că stai şi cum stai de vorbă cu copiii şi vor vedeâ şl ei, cu ochii lor, că nu poţi fi un

f' mâncător de copii.Să nu ridici niciodată vocea în clasă; să nu te-arăţi

niciodată supărat. Să nu strigi, să nu baţi cu pumnul în masă, să nu faci sgomot când cauţi să potoleşti sgomotul elevilor.

Orce adevăr spui elevilor, să-l legi imediat cu viaţa, i să-i arăţi aplicarea practică. Adevărurile cu aplicarea prac- ; tică mai izbitoare să le aminteşti mereu. Să nu dai ele- r vului totul d’a gata, pune-1 să lucreze el singur, ajută-1; f Insă când îl ajuţi, să te ţii aşă fel încât să-l faci să creadă I că el a descoperit adevărul. Surprinderea e bună ; dar se I face mult abuz de ea. Când ştii că elevul are o părere

136 C A R T E D E C I T I R E

despre un lucru — şi acesta-i cazul cel mai obişnuit — pune, din capul locului, pe elev să-şi spună părerea sa.

Spirldon Popesat.

60. Ghicitori

Cine-l face, nu-i trebue; Cine-i cumpără, nu-i pentru el ; Şi cui îi trebue, nici nu-1 ştie,

nici nu-l‘ vede.1— 2 —

Merge moşu pe cărare,C'o mie de ace’n spinare.3

— 3 —

Gânganie fără suflare,Umblă făr’ astâmpărare ; N’are duh, nici nu viază, Toată lumeă îndreptează.3

— 4 —

Casa diavolului In mijlocul satului.1

— 5 —

Cercelul doamnei In fundul oalei.6

— 6 —

Ştrengărel învărgat Pe culme aruncat.6

— 7 —Am o raţă potcovită, Stă pe casă şindrilită.7

— 8 —

Eu la orce casă Sânt slugă aleasă;Eu pe or şi cine Intimpin când vine;Când pleacă afară,Eu îi petrec eară.8

— 9 —in pădure m’am născut,In pădure am crescut;Şi cum m’au adus, Judecător am fost pus.9

- io —Cureluşă unsă,Sub pământ ascunsă.’-6

— ii —Pe cea vale nourată Vine-o feară ’ncornorată, De meşteri străini lucrată: Suflet n’are, suflet duce, De pământ nu se atinge.11

- 12 —

Am o găinuşă,Găibinuşă,Cu minciuniţe ’n guşă',Cu dreptate pe spinare.13

1 Sicriul. — * Ariciul. — * Ceasornicul. — 1 Cârciuma. — ‘ Clo­potul. — • Curcubeul. — 7 Steaua. — * Uşa. — 6 Băţul. — 10 Râma.— 11 Corabia. —■ ** Cântarul.

♦ G R A M A T I C A ♦

Gramatica se ocupă cu organismul şi legile limbii.Are trei părţi de căpetenie:1. Partea primă se ocupă cu felurile de cuvinte: Se

numeşte morfologie.2. Partea a doua se ocupă cu zicerile sau propozi­

ţiile: Se numeşte sintaxă.3. A treia parte a gramaticii, care tratează despre

sunete, se numeşte fonologie. In limba română sânt 27 de sunete: a, b, c, d, e, f g, h, i, j , l, m, n, o, p, r, s, t, u, v, z, ce, ge, ş, ţ, ă, â.

Sunetele se impart în vocale şi consonante.Vocale sânt: a, e, i, o, u (primitive), şi ă, ă, î (de­

rivate).Consonante sânt:

primitive: b, c, d, f, g, h, l, m, n, p, r, s, t, v, (x), z ; derivate : ce, ge, j , ş, ţ (une ori şi z).

Cuvintele se im part în silabe.Silabele se pot împărţi în sunete.Semnul scris al sunetului se numeşte literă.Două vocale poartă numirea diftong, dacă formează

o singură silabă; d. ex. crai, rău, aceasta, poartă, eu ; (iau e triftong, pentrucă formează din trei vocale o singură silabă).

138 G R A M A T I C Ă

I. Morfologia1 . A r t ic o lu l. Articolul se pune la începutul sau

la sfârşitul unui cuvânt. E de două feluri: hotărâtor şi nehotărâtor.

Articolul nehotărător este: un şi o. Ex.: Un om (unii sau nişte oameni), o femee (unele sau nişte femei).

Articolul hotărâtor se împarte în :1. Articol adjectival: cel, cea, cei, cele. E x .:Mase. Sing. Nom. şi Ac. pomul cel mic

Gen. „ Dat. pomului celui mic.PI. N. „ A. pomii cei mici

G. „ D. pomilor celor miciFern. Sing. N. „ A. casa cea mică

G. „ D. casei celei mici Pl. N. „ A. casele cele mici

G. „ D. caselor celor mici.

2. Articol pronominal: al, a, ai, ale. Ex.:al nostru frate, a noastră soră, ai noştri fraţi, ale

noastre surori.3. Articol substantival sau enclitic. E următorul:

Mase. Sing. N. I, le, (bou/, cânele)G. lui, (boului, cânelui) D. lui,A. I, le, (bou/, cân ele)V. le, (boule, câne)

Mase. Plural N. i, (boi/),G. lor, (boilor),D. lor, (boilor),A. /, (boi/),V. lor, (bollor).

Fern. S. N. a (nuca) G. / (nuci/) D. I „A. a (nuca)

Fem.Pl. le, (nucile), lor, (nucilor), lor, (nucilor), le, (nucile), lor, (nuci/or).

2. Substantivul. Vorba, care arată fiinţe (făpturi vieţuitoare) sau lucruri (reale ori închipuite), se numeşte substantiv.

139M O R F O L O G I A

Sânt două feluri de substantive : concrete şi abstracte. Concrete (sau reale) sânt substantivele, dacă arată lucruri ce le putem cunoaşte cu simţurile noastre (cu auzul, văzul, mirosul, gustul şi pipăitul). Ex.: frate, carte, loati. Abstracte sânt substantivele, dacă arată lucruri ce există numai în gândirea noastră. Ex.: iertare, repejune, etate, conducere, înger, Dumnezeu.

Substantivele concrete sânt:1. Substantive {nume) proprii, care arată numai o

fiinţă sau un lucru. Ex.: Andrei, Arad, Turcia, Azia.2. Substantive comune, care arată toate fiinţele sau

lucrurile de acelaş fel. Ex.: om, animal, tată, popor.Se mai deosebesc: substantive colective (arată o adunare de

fiinţe sau lucruri) şi subst. materiale (dacă şi partea cea mai mică poartă numele întregului). Şi acestea sânt substantive comune. Exemple : ceată, cârd, turmă, popor, oaste (colective) ; aram ă, argint, aur, apă, lapte (materiale).

Schimbarea substantivelor : Form are şl fie-xiune. Dintr’un cuvânt putem sft formăm cuvinte nouă în două feluri. Exemple: bunăvoinţă, untdelemn, Sân- Medru, batjocură, primăvară, ceapa-ciorii, papă-lapte; — învăţător, bărbăţie, mot ar, cosaşi

Când împreunăm două (sau mai multe) cuvinte, ca să formăm un cuvânt nou, formarea se numeşte com­punere.

Când la rădăcina unui cuvânt adăogăm un sufix, ca să formăm un cuvânt nou, formarea se numeşte derivare.

Exemple de substantive formate prin compunere: Tumu-Severin, drum-de-fier, anotimp, binefacere, trifoi, mează-noapte, gură-cască.

Compunere prin prefixe1 şi totodată (în unele exemple) deri­vare din verbe: aducere, amorţire, aprindere, deprindere, descriere, împărţire, îndreptare, încredere, dezlegare, desfacere, desmorţire, des- părţire, str&lucire, str&moţ, nebun, neadevăr, sub scriere, smulgere, stoarcere, xesuflare, resărit, transportare, traducere, Introducere, în- treptindere, suprafaţa, extras, extravaganţă, protopop.

1 Prefixele sânt mai ales prepoziţii. Prefixul ne este adverb.

140 G R A M A T I C Ă

Prefixe in exemplele acestea sânt:a, de, In, des, stră, ne, sub, s, re (rft), trans, tra, Intre,

supra, ex, extra, proto.Derivarea substantivelor se face prin următoarele su fixe: ar,

aş (er, eş, uş), aţ, et, et, ie, ime, iş, ean, (puse lângă subst.) ; e a ţ i (eţe), täte, ime, ie, uş, (lângă adjective) ;

are, ere, ire, aci, et, inţft, enţft, iune, ie, ciune, ţiune, mânt (ment), ură, (lângă verbe).

Aceste sufixe se numesc sufixe determinative.Exemple: argintar, birtaş, grăniţer, cărăuş, cârnaţ, făget, ju­

deţ, frăţie, omenime, frunziş, sătean;albeaţă, bătrâneţe, dreptate, lăţime, prostime, prostie, albuş; lăudare, tăcere, facere, auzire, fugaci, umblet, ştiinţă, cre­

dinţă, fiinţă, conferenţă, rugăciune, naţiune, direcţie, învăţământ, regulament, Învăţător, sărbătoare, friptură.

Pe lângă sufixele determinative mai deosebim sufixe diminutive (arată o micşorare ori o dismierdare) şi

sufixe augmentative (arată o creştere sau sporire, uneori ex­primă o batjocură). Exemple:

Substantive cu sufixe diminutive:copilaş, drăculeţ, omuleţ, fetiţă, guriţă, Ioniţă, Uenuţă, pă­

sărică, păsămică, voinicel, băeţel, domnişor, sorioară, cetăţue, ineluş, mămăliguţă. (Care-s suf. diminutive?)

Substantive cu sufixe augmentative:mueroi, tălhăroi, bulgăroi, lingău, ţigănoc, copilandru, să-

răcilă. (Care-s suf. augmentative?)Deosebirea intre formare şi flexiune: cuvântul făcut

prin formare iş schimbă eu totul înţelesul; prin flexiune insă înţelesul primitiv se păstrează.

Flexiunea este de două feluri : declinare şi confugare. Schimbarea cuvintelor după numere şi cazuri se nu­

meşte declinare.Substantivele au două genuri: masculin (bărbătesc)

şi femenin (femeesc): (un) om, (doi) oameni; (o) masă, (două) mese.

Numere deosebim două: singular, dacă arată o fiinţă sau un lucru ; plural, dacă arată mat multe lucruri sau fiinţe.

Cazuri deosebim cinci: nominativul, genetivul, da­tivul, acuzativul şi vocativul.

141M O R F O L O G I A

1. Cu nominativ răspundem Ia întrebarea: cine? ce? D. e. Omul lucrează. Leneşii dorm. Merele se coc.

2. C u genetiv răspundem Ia întrebarea: a cui? (a cui? ale cui? al cui? ai cui?). Exemple: Tabla şcoalei este colţurată. Hainele copiilor să fie curate.

3. Cu dativ răspundem la întrebarea: cui? Exemple: Am dat săracului pâne. Spune fetelor să înveţe.

4. Cu acuzativ răspundem la întrebarea: pe cine? ce? Exemple: Vedem pe Toader. Nu tăiă tabla.

5. Vocativul arată o exclamare : Omule! Toaderel fato! (s. fatăl) fetelor! (s. fetei).

După genuri avem două declinaţiuni :I. Declinarea substantivelor de genul femenin termi­

nate în ă, ea, e şi i.Exemple : ^

Făr ă a r t i c o l ul e n c i i t i cs. N. A. (o) masă, stea,

stele,carte,cărţi,

vie, ziO. D. (unei) mese,

masaivii, zile

V. stea ! carte ! viei zi!PI. N. A. (unele) mese, stele, cărţi, vii, zile

G. D. (unor) mese, stele, cărţi, vii, zileV. mesei stele ! cărţi! vii! zile!

Cu a r t i c o l u l enc l i t i cS. N. A. masa, steaua, cartea, via, ziua,

O. D. mesei, stelei, cărţii, viei, zilei,

PI. N. A. mesele, stelele, cărţile, viile, zilele,G. D. meselor, stelelor, cărţilor, viilor, zilelor,

V. meselorI stelelorI cărţilor! viilor! zilelor!II. Declinarea substantivelor de genul masculin ter­

minate în u, e, i şi consonantă.Unele substantive sânt de genul m estecat, adecă în

s in g u la r de genul m ascu lin , ear în p lu ra l de genul f e m e n in , de ex.: (un) pod, (două) poduri, pat, scaun, cui, nume, studiu.

142 G R A M A T I C Ă

Cuvintele: popă, papă, paşă, tată sânt masculine, dar la singular se declină cu art. femenin (casa popi/, tati/, dar şi tată/«/).fH H Cuvintele următoare, deşi arată fiinţe bărbăteşti, sânt de genul femenin : călăuză, calfă, cătană, gazdă, rudă, slugă. (Zicem: popă bun; dar cătană bună.)

Exemple de deci. II :

Fă r ă a r t i c o l u l e n c l i t i cS. N. A. (un) codru, câne, pui, cal, pod, ochi

O. D. (unui) codru, câne, pui, cai, pod, ochiV. codru! câne! pui! caii pod! ochii

PI. N. A. (unii) codri, câni, pui, cai, poduri, ochiG. D. (unor) codri, câni, pui, cai, poduri, ochi

V. codri! câni! pui! cai! poduri! ochi!C u a r t i c o l ul e n c l i t i c

S. N. A. codrul, . cânele, puiul, calul, ochiulG. D. codrului, cânelui, puiului, calului, ochiului

V. codrule! — puiule! calule! ochiule!PL N. A. codrii, cânii, puii, caii, ochii

G. D. codrilor, cânilor, puilor, cailor, ochilorV. codrilor! cânilor! puilor! cailor! ochilor!

Substantivele terminate în consonantă, în a, ori i, pri­mesc înaintea articolului un u la singular. Exemple: calul, ziua, puiul, steaua.

Substantivele proprii au numai un număr, şi se de­clină ca cele comune, — afară de substantivele, care arată numS de persoane bărbăteşti, de ex. : S. N. loan,O. (al, ai, a, ale) lui loan, D. lui han, A. pe han, V. Ioane!

Să se decline: mamă, gură, frunză, fetiţă, casă, vacă, noră, soră (pi. nurori, surori), cătană, slugă, rândunea, nueà; lege, curte, datorie, avuţie, bucurie ; socru, lucru, studiu, părău (pl. părae), peşte, pântece, plai, om, sat, gard, lemn, pară (pl. parale).

3. Adjectivul. Vorba, care arată însuşirea de fiinţe sau lucruri, se numeşte adjectiv. Exemple: negru, alb, sărac, bogat, uscat, umed, dulce, amar, bătrân, tinăr, mic, mare, bun, rău, greu, uşor.

143M O R F O L O G I A

Adjective nouă formăm prin compunere şi derivare. (Tot aşâ am format substantive nouă.) Exemple:

Adjective formate prin compunere: cuminte, nebun, dreptcre- dincios, galbin-deschis, binecrescut, binevoitor.

Adjective formate prin derivare: slăba£ hărnic«/, frumuşe/, ti­neri, rotnnjor, roşior, tărişor, (cu sufixe diminutive);

gr toi, gol an, sărăcan, prostolan, (cu suf. augmentative) ;fruntaş, bárba/, încornura/, tăcut, (toate participiile) ;tomnate, lunate, uşurate;sătean, cer esc, glumeţ aur iu, bărbos, copilăros, grozav, groaznic,

zii nie;naţiona/, libera/, substantiva/;şcolaste, şcolar, lunar;inteligen/, interesen/, onora/»//, francez, istor/e, poet/e.

Sufixe adjectivale sânt: aş, at, ut, atic, ean (an), esc, eţ, iu, os, av, nie; al, astic, ar, ént, ant, bil, ez, ic.

Facem comparaţiune atunci, când arătăm cum este o fiinjă s. lucru faţă de altele.

Adjectivul are trei grade de comparaţiune: positivul, comparativul şi superlativul Exemplu:

uscat — positiv; mai uscat — comparativ; cel mai uscat, foarte uscat, prea uscat — superlativ.

După terminaţiune adjectivele se Împart in:a) adjective cu două ierminaţiuni, una pentru ma­

sculin, una pentru femenin. Termina(iunea adjectivelor ma­sculine este u, i sau consonantă; terminaţiunea adjecti­velor femenine este ä sau e. ‘Exemple: bun, bună; acru, acră, muncitor, muncitoare, vechi, veche; auriu, aurie. (Rău, rea; greu, grea);

b) adjective cu o singură terminaţiune şî pentru ma­sculin, şi pentru femenin, în e. Exemple: mare, tare, ter- binte, rece.

Adjectivele se declină ca substantivele.Adjectivul în legătură cu substantivul se declină aşâ,

că vorba care stă Ia locul Întâi se declină cu articol, ear vorba care stă la locul al doilea se declină fără articol.

144 G R A M A T I C Ă

Exemple:S. N. A. femeea stângace — stângace« femee

O. D. femei/ stângace — stângace/ femeiV. (femee stângace!) — (stângace femee!)

PI. N. A. femei/* stângace — stângace/* femeiO. D. femei/or stângace — stângace/or femei

V. femei/or stângace! — stângace/or femei!

S. N. A. casa mare şi frumoasăG. D. cas*/ mari şi frumoase

V. casă mare şi frumoasă 1PI. N. A. case/* mari şi frumoase

G. D. caselor mari şi frumoaseV. caselor mari şi frumoasei

S. N. A. omu/ bun — bunu/ omG. D. omu lui bun — bunu/«/ om

V. omu le bun! — bunu le om!PI. N. A. oameni/ buni — buni/ oameni

G. D. oameni lor buni — buni lor oameniV. oameni lor buni! — buni lor oameni!

Orce adjectiv se poate întrebuinţă ca substantiv, dacă arată o fiinţă s. lucru. Exemple: A murit bogatul. S’a dus frumosul. Prostului nici să-i faci, nici să-ţi facă.

4 . V e rb u l» Vorba, care arată lucrarea ori starea unui lucru, se numeşte verb.

Impărţim verbele in predicative şi auxiliare (aju­tătoare), după cum pot sau nu pot formă singure predi­catul. Exemple: Noi învăţăm (v. predicativ). Noi sântem diligenţi (v. auxiliar).

Ca verbe auxiliare se folosesc următoarele trei: a fi, a aveà a voi.

Verbele predicative sânt: 1. active, 2. pasive şi 3. reflexive.

1. Verbul se numeşte activ, dacă subiectul face lu­crarea, de ex.: Elevul citeşte şi scrie. Ascund cartea.

2. Verbul se numeşte pasiv, dacă subiectul sufere lu­crarea, de ex.: Se caută un învăţător. Pământul este să­pat. Cărţile sânt ascunse.

Să se decline:marea şi fru­moasa casă.

M O R F O L O G I A 145

3. Verbul se numeşte reflexiv, dacă subiectul şi face, şi sufere lucrarea exprimată prin verbe, de ex. : Elevul se peaptănă. Iepurele se ascunde.

Verbele active sânt transitive şi intransitive, după cum lucrarea trece sau nu trece asupra altui lucru. Numai verbele transitive pot aveâ lângă sine un acuzativ. Exemple: aştept, dau, fac, cer sânt verbe transitive; umblu, alerg, merg, şed, stau sânt verbe intransitive.

Uneori verbele intransitive se întrebuinţează In în­ţeles transitiv, de ex. : A alergat cale (acuzativ) de un ceas.

I. Form area verbelor: este de două feluri:1. Compunere, care se face prin prefixare, ori aşă că

unim două cuvinte într’unul.Exemple : întorc, împart, îndulcesc, aduc, aprind, aleg, depărtez,

desfac, descurc, desleg, culeg, presar, strămut, răsuflu, răsar, smulg, sbat, răsbat, combat, conduc, expun, impun, traduc. Binevoesc, bine■ cuvânt.

Prefixe sânt: în, a, de, des, cu, pre, stră, ră , s, râs, con, ex, in, tra.

2. Derivare, se face aşă că adaogăm sufixe la rădă­cina verbului. Cele mai multe verbe se derivă delà sub­stantive şi adjective.

Exemple: a lucră, a albi, a visă, a înflori, a locul, a dărui, a urmări, a bătuci.

Sufixe sânt: à, 1, ul, Ari, ucl.II. Flexiunea verbelor, sau conjugarea, este schim­

barea vorbelor după persoană, număr, timp, mod şi formă.1. Persoane sânt trei: persoana, care vorbeşte, este

persoana I; persoana, cu care se vorbeşte, este persoana II; persoana, despre care se vorbeşte, este persoana III.

2. Numere sânt două: singularul, arată lucrarea sau starea unul lucru; pluralul, arată lucrarea sau starea mat multor lucruri.

3. Timpuri sânt şapte: prezentul, imperfectul, per­fectul simplu (s. istoric), perfectul compus, mai mult ca perfectul (s. preaperfectul, s. perfectul anterior), viitorulI. şi viitorul II.

io

146 G R A M A T I C Ă

Prezentul, perfectul compus şi viitorul I. se numesc timpuri principale; celelalte patru se numesc timpuri « - cundare.

a) Prezentul arată, că lucrarea re petrece în mo­mentul vorbirii. Exemple: aştept, ţinem, cereţi, aud.

b) Imperfectul arată o lucrare continuă. Exemple: aşteptam, ţineam, ceream, auzeam.

c) Perfectul simplu (istoric) arată o lucrare trecută în timp hotărât. Exemple: aşteptai, ţinui, cerni, auzii In locul perfectului se întrebuinţează prezentul, pentru a de mai multă viaţă celor istorisite.

d) Perfectul compus arată o lucrare trecută în timp nehotărât. Exemple: am aşteptat, am ţinut, am cerut, am auzit.

e) Mai mult ca perfectul (s. perfectul anterior) arată o lucrare trecută de mult. Exemple: aşteptasem, ţinusem, cerusem, auzisem.

f) Viitorul I. arată, că lucrarea se va petrece după momentul vorbirii. Exemple: voi aştepta, voi ţineă, voi cere, vai auzi. Sau: am să aştept, am să cer.

g) Viitorul 11. arată, că lucrarea se va petrece îna­intea altei lucrări viitoare. Exemple: voi f i aşteptat, voi ft ţinut voi f i cerni, voi fi auzit, vei şti dupăce vei fi în­văţat.

4 Moduri sânt opt ; patru hotărâtoare şi patru neho târâtoare. Moduri hotărâtoare :

a) Indicativul: aştept, aşteptam, aşteptai, am aşteptat, aşteptasem, voi aşteptă, voi f i aşteptat;

b) Conjunctivul: să aştept, să f i aşteptat, să fi fost aşteptat;

c) Optativul (s. Condiţionalul): aş aşteptă, aş fi aş­teptat, aş f i tost aşteptat. Conjunctivul se foloseşte şi ca optativ şi condiţional: să f i venit, te-ai fi bucurat (in Ioc de: dacă aş fi venit..)-,

d) Imperativul (s. Poruncitorul) : aşteaptă tu, aştepte el s. ea. Uneori conjunctivul se întrebuinţează ca impe­rativ.

M O R F O L O G I A 147

Moduri nehotărâtoare:a) Infinitivul, este de două feluri: întreg şi scurtat.

Exemple: a aşteptă, aşteptare; a ţineă, ţinere. După ter minaţiunea infinitivului, avem patru conjugări:

I. De conjugarea primă se ţin verbele terminate la infinitiv în a, are, (ă, âre).

II. De conjugarea a doua se ţin verbele terminate la infinitiv în ea, ere intonat.

III. De conjugarea a treia se ţin verbele terminate ia infinitiv în e, ere nentonat.

IV. De conjugarea a patra se ţin verbele terminate In infinitiv în i, ire (unele în â, ăre).

Exemple: a aşteptă, aşteptare, a omorâ, om orâre; s ţîneâ, ţinere, a vedea, vedere; a cere, cerere, a face, facere; a auzi, auzire, a vorbi, vorbire.

b) Participiul: are două timpuri: prezent şi perfect. Exemple: aşteptător, aşteptat; făcător, făcut; vorbitor, vorbit.

c) Gerundiul: aşteptând, ţinând, cerând, auzind.d) Supinul: (de) aşteptat, (de) cerut.Infinitivele se întrebuinţează ca substantive derivate;

participiile ca adjective, adverbe şi substantive, ear gerun- diile ca adverbe.

Moduri rar folosite sânt: Presutnpiivul. arată o în­doială : voi fi aşteptând ; Oblicul, aş fi aşteptând ş. a.

5. Forme sânt trei : activă, pasivă şi reflexivă.

Conjugarea verbelor auxiliare: I. Verbul auxiliar a fi are în modul indicativ toate 7 timpurile.

1. JVIodul in d ie a tiv

P r e z e n t Impf. Pf. s i mpl u Pf. c o mp u ssânt (îs, s) eram fui, fusei am fosteşti erai fuşi, fuseşi ai fosteste (e, i) erâ fu, fuse a fostsântem eram furăm, fuserăm am fostsânteţi eraţi furăţi fuserăţi aţi fostsânt (îs, s) erau fură, fuseră au fost

10*

148. O R A M A T I C Ä

M. m. ca pf. V. I. Vr. II.fusesem voi fi voi fi fostfuseseşi vei fi vei fi fostfusese va fi va fi fostfuseserăm vom fi vom fi fostfuseserăţi veţi fi veţi fi fostfuseseră vor fi vor fi fost

2. JSAodul eonjunetiv: P r e z e n t

să fiu să fii să fie

să fim să fiţi să fie

P e r f e c t : să fi fost etc.

3. Jiflodul optativPr ez e n t P e rf e c t

aş fi s. fire-aş aş fi fostai fi s. fire-ai ai fi fostar fi s. fire-ar ar fi fostam fi s. fire-am am fi fostaţi fi s. fire-aţi aţi fi fostar fi s. fire-ar ar fi fost

4. Imperativul : fii tu, fie el s. ea, fiţi voi, fie ei s. ele.5. Infinitivul: a fi, fire.6. Participiul, prezent: fiitor; perfect: fost.7. Qerundlul: fiind.

II. Verbul auxiliar a aveâ are timpurile:Indicativ prezent: am, ai, a, am, aţi, au.Optativ prezent : aş, ai, ar, am, aţi, ar.

III. Verbul auxiliar a voi are numai un timp:Indicativ prezent: voi, vei, va, vom, veţi, vor.

M O R F O L O G I A 149

Conjugarea verbelor predicativeA. Forma activă ■

1. fisodul Indicativ1. P r e z e n t u l

Conj. I. Conj. Ii. Conj. III. Conj. IV.aştept in cer audaştepţi ii ceri - ' auziaşteaptă ine cere audeaşteptăm inem cerem auzimaşteptaţi ineţi cereţi auziţiaşteaptă ' in cer aud

2. I m p e r f e c t u laşteptam ţineam ceream auzeamaşteptai ţineai cereai auzeaiaşteptă ţineă cereă auzeăaşteptam ţineam ceream auzeamaşteptaţi ţineaţi cereaţi auzeaţiaşteptau ţineau cereau auzeau

3. P e r f e c t u l c o m p u sam aşteptat am inut am cerut am auzitai aşteptat ai inut ai cerut ai auzita aşteptat a inut a cerut a auzitam aşteptat am inut am cerut am auzitaţi aşteptat aţi inut aţi cerut aţi auzitau aşteptat au inut au cerut au auzit

întors: aşteptat-am, ţinut-am, cerut-am, auzit-am.

4. P e r f e c t u l s i m p l uaşteptai ţinui ceruiaşteptaşi ţinuşi ceruşiaşteptă ţinti cerùaşteptarăm ţinurăm cerurăm

. aşteptarăţi ţinurăţi cerurăţiaşteptară ţinură cerură

auzii auzişi au ziauzirămauzirăţiauziră

150 G R A M A T I C Ă

aşteptasemaşteptaseşiaşteptaseaşteptaserămaşteptaserăţiaşteptaseră

M a i m u l tţinusemţinuseşiţinuseţinuserămţinuserăţiţinuseră

c acerusemceruseşiceruseceruserămceruserăţiceruseră

auzisemauziseşiauziseauziserămauziserăţiauziseră

pe r f e c t ul

Sau :am fost aşteptat, am fost ţinut, am fost cerut şcl.

6. V i i t o r u 1 I.voi aşteptă vei aşteptă va aşteptă vom aşteptă veţi aşteptă vor aşteptă

voi ţineă vei ţineă va ţineă vom ţineă veţi ţineă vor ţineă

voi cere vei cere va cere vom cere veţi cere vor cere

voi auzi vei auzi va auzi vom auzi veţi auzi vor auzi

Formă pop. este: O să aştept şcl. (ca ia conjunctiv).

voi fi aşteptat vei fi aşteptat va fi aşteptat vom fi aşteptat veţi fi aşteptat vor fi aşteptat

7. V i i tvoi fi ţinut vei fi ţinut va fi ţinut vom fi ţinut veţi fi ţinut vor fi ţinut

ru l II.voi. fi cerut vei fi cerut va fi cerut vom fi cerut veţi fi cerut vor fi cerut

voi fi auzit vei fi auzit va fi auzit vom fi auzit veţi fi auzit vor fi auzit

II. ftflodul eon ju n etiv

\. P r e z e n t u l

să aştept să ţin să cer să audsă aştepţi să ţii să ceri să auzisă aştepte să ţină să ceară să audăsă aşteptăm să ţinem să cerem să auzimsă aşteptaţi să ţineţi să cereţi să auziţisă aştepte să ţină să ceară să audă

151M O R F O L O R IA

2. P e r f e c t u lsă fi aşteptat, să fi ţinut, să fi cerut şcl.

(In popor: Să fiii, să fii, să fie, să fim, să fiţi, să fie aşteptat).

3. M a i m u l t c a p e r f e c t u l să fi fost aşteptat, să fi fost ţinut etc.

XII. ţyiodul optativ (s. condiţional)

1. P r e z e n t u laş aşteptă ai aşteptă ar aşteptă am aşteptă aţi aşteptă ar aşteptă

întors :

aş ţineă ai ţineă ar ţineă am ţineă aţi ţineă ar ţineă

aşteptare-aş,

aş cere " ~Tu cere

ar cere am cere aţi cere ar cere

ţinere-aş, cerere-aş,

aş auzi ai auzi ar auzi am auzi aţi auzi ar auzi

auzire-aş.

2. P e r f e c t u laş fi aşteptat aş fi ţinut aş fi cerutai fi aşteptat ' ai fi ţinut ai fi cerut şcl.

3. M ai mul t ca p e r f e c t u l aş fi fost aşteptat aş fi fost ţinut şcl.

aşteaptă tu aştepte el (ea) aşteptaţi voi aştepte ei

IV. flflodul imperativtine tu cere tu auzi tuţină ei ceară el audă eiţineţi voi cereţi voi auziţi voiţină ei ceară ei audă ei

Imp. negativ: nu aşteptă, nu ţineă, nu cere, nu auzi şcl.

V. infinitivula aşteptă, aşteptare; a ţineă, ţinere; a cere, cerere; a

auz), auzire.

152 G R A M A T I C Ă

VL Participiul1. P r e z e n t

aşteptător (oare), ţinător (oare), auzitor (oare).2. Part. P e r f e c t

aşteptat (-ă), ţinut (-ă), cerut (-ă), auzit (-ă). Vil. Gerundiul

aşteptând, ţinând, cerând, auzind.VII. Supinul

(de) aşteptat, ţinut, cerut, auzit.

B. Forma pasiva

Forma pasivă se face din participiul perfect şi din verbul auxiliar a fi (ori dia, forma activă şi pronumele reflexive).

I. ISflodul indicativ

1. P r e z e n t u lsânt aşteptat (ă) eşti aşteptat (ă) este aşteptat (ă) sântem aşteptaţi (te) sănteţi aşteptaţi (te) sânt aşteptaţi (te)

inut (ă) cerut (ă) auzit (ă)inut (ă) cerut (ă) auzit (ă)inut (ă) cerut (ă) auzit (ă)inuţi (te) ceruţi (te) auziţi (te)inuţi (te) ceruţi (te) auziţi (te)inuţi (te) ceruţi (te) auziţi (te)

2. I m p e r f e c t u l eram aşteptat, ţinut, cerut, auzit şcl.

3. P e r f e c t u l s i m p l ufui s. fusel aşteptat, ţinut, cerut, auzit şcl.

4. P e r f e c t u l c o m p u sam fost aşteptat, ţinut, cerut, auzit şcl.

5. M ai mul t ca p e r f e c t u l fusesem aşteptat, ţinut, cerut, auzit şcl.

M O R F O L O G I A 153

6. Vi i t or ul [.voi fi aşteptat, ţinut, cerut, auzit şcl.

7. V i i t o r u l II.voi fi fost aşteptat, ţinut, cerut, auzit şcl.

II. JlÆodul conjunctiv .1. P r e z e n t u l

să jiu aşteptat (ă), să fiu ţinut (â), să fiu cerat (ă), să fiu auzit (&), să f i i aşteptat (ă), să fii ţinut (ă), să f i i cerat (ă), să fii auzit (â), să fie aşteptat (ă), să fie ţinut (ă), să fie cerat (ă), să fie auzit (ă), să fim aşteptaţi (e), să fim ţinuţi (e), să fim. ceruţi (e), s i fim. auziţi (e), să fiţi aşteptaţi (e), să fiţi ţinuţi (e), să fiţ i ceraţi (e), sdf fiţi auziţi (e), să fie aşteptaţi (e), să fie ţinuţi (e), să f i e ceraţi (e), să fie auziţi (e).

2. P e r f e c t u lsă fiu fost aşteptat (ă), ţinut (ă), cerut (ă), auzit (ă).

III. JSflodul optativ (s. condiţional)

1. P r e z e n t u laş fi aşteptat (ă) s. fire-aş aşteptat (ă) şcl.

2. P e r f e c t u laş fl fost aşteptat (ă), ţinut (ă) cerut (ă), auzit (ă).

IV. JUIodul im perativfii aşteptat (ă) tu, fii ţinut (ă) tu, fii cerut (ă), tu, fii auzit

(ă) tu, şcl.

V. ţSflodul infinitiva fi aşteptat (ă), a fi fost aşteptat (ă) şcl.

VI. Gerundiulfiind aşteptat (ă), fiind ţinut (ă), fiind cerut (ă), fiind auzit (ă).

154 Q R A M A T 1 C Ă

C. Forma reflexivă

Se face din forma activă şi din pronumele personale : m ă, te , se , ne, vă, s e (ori : îmi, îţi, îş, ne, vă, tş).

1. JModul indieativ1. P r e z e n t u l

mă aştept mă ţin mă cer mă audte aştepţi te ţii te ceri te auzise aşteaptă se ţine se cere se audene aşteptăm ne ţinem ne cerem ne auzimvă aşteptaţi vă ţineţi vă cereţi vă auziţise aşteaptă se ţin. se cer se aud

Sau :aşteptu-mă, ţinu-mă, ceru-mă, audu-mă şcl.

2. I mp e r f e c t u lmă aşteptam, mă ţineam, mă ceream, mă auzeam şei.

3. P e r f e c t u l s i mp l u mă aşteptai, mă ţinui, mă eerui mă auzii şcl.

4. P e r f e c t u l c o m p u sm’om aşteptat m’am ţinut rn’arn cerutte-ai aşteptat te-ai ţinut te ai ceruts’a aşteptat s’a ţinut s’a cerutne-am aşteptat ne-am ţinut ne-am cerutv’aţi aşteptat v’aţi ţinut v'aţi ceruts’au aşteptat s’au ţinut s’au cerut

Sau :

m’am auzit te-ai auzit s’a auzit ne am auzit v’aţi auzit s’au auzit

aşteptatum’am, ţinutu-m’am, cerutu-m’am, auzitu-m’am şcl.5. M ai mul t ca p e r f e c t u l

m’am fost aşteptat, ţinut, cerut, auzit.6. Vi i t o r u l 1.

mă voi aşteptă, sau : aşteptă-mă-voi şc).

155M O R F O L O G I A

7. Vi i t o r u l II.mă voi fi aşteptat, ţinut, cerut, auzit etc.

să mă să te să se să ne să vă să se

m’aşte-ais’arne-amv’aţis’ar

II. fVIodul eonjunetivI. P r e z e n t u l

aştept să mă ţin să mă cer să mă audaştepţi să te tii să te ceri să te auziaştepte să se ţind să se ceară să se audâaşteptăm să ne ţinem să ne cerem să ne auzimaşteptaţi să vă ţineţi să vă cereţi să vă auziţiaştepte să se ţinâ să se ceară să se audă

2. P e r f e c t u lsă mă fi aşteptat, ţinut, cerut, auzit şcl.

3. M ai mul t ca p e r f e c t u lsă mă fi fost aşteptat, ţinut, cerut, auzit şcl.

III. juiodul optativ (s. condiţional)

aştepta1.

m’aşP r e z e n t u l ţinea m’aş cere m’aş auzi

aşteptă te-ai ţlneă te-ai cere te-ai auziaşteptă s’ar ţîneă s’ar cere s’ar auziaşteptă ne-am ţine à ne-am cere nt-am auziaşteptă v’aţi

s’arţineă v’cţi cere v’aţi

s’arauzi

aşteptă ţîneă s’ar cere auziSau:

aşteptâ-m’af, ţinek-m’aş, cert-m’aş, mzi-m’aş şcl. 2. P e r f e c t u l

m’aş fi aşteptat, ţinut, cerut, auzit şcl.3. «Mai mul t ca p e r f e c t u l

m’aş fi fost aşteptat, ţinut, cerut auzit şcl.

IV. ţsaodul imperativ aşteaptă-te tu, aştepte-sc el sau ea, şcl.

156 G R A M A T I C Ă

V. M odul Infinitiva mă aşteptă, a mă fi aşteptat (a mă fi fost aşteptat) şei.

Vi. Modul gerundiuaşteptându-/7îd, aşteptându-fe şcl.

*Verbe lotacizate se numesc acelea, care terminate in

ti, pierd sunetul acesta, când e urmat de i. Ex. spun (tu spui, in Ioc de tu spuni), pun (tu pui), rămân (tu rămâi), ţin (tu ţii).

Verbe defective sânt verbele, cărora le lipsesc una sau două persoane. Se mai numesc verbe impersonale sau unipersonale.

Exemple: ninge, plouă, fulgeră, tună, se cuvine, se pare, mă doare, îmi place.

Franţuzescul on şi nemţescul man se exprimă româ­neşte prin forme reflexive, ex.: se cere, se aude.

Verbe neregulate. Verbe neregulate sânt verbele, care tn unele timpuri îş schimbă rădăcina, şi prin aceasta se abat delà conjugarea regulată. Verbe neregulate sânt: a aveà, a bea, a da, a fi, a luà, a sta, a şti, a vrea.1. A aveà. Ind. prez.: am, ai, are, avem, aveţi, au.

Conj. „ : să am, să ai, să aibă, să avem, s i aveţi, să aibă.

Imperat.: ai, aibă, aveţi, aibă.2. A bea. Indic, prez.: beau, bei, bea, bem, beţi, beau.

Conj. prez.: să beau, să bei, să bea (să bee). Imperativul: bea, bee, beţi, bee.

3. A da. Indic, prez.: dau, dai, dă, şcl.Indic, impf.: dădeam, dădeai, şcl. (s. dam, dai şcl.) Indic, pf.s.: dădui, dăduşl, dădu, şcl. sau:

dedei. dedeşi, dede, dederăm, dederăţl, dederă (s. deteră).

Ind. prea pf.: dădusem, dăduseşl şcl. sau: dedesem, dedeseşi şcl.

Conj. prez.: să dau să dai, să dee (să dea) şcl.Imperat.: dă, dee (dea), daţi, dee (dea).

Part. prez.: dătător.4. A fl. (Vezi pag. 147—148.)

M O R F O L O G I A 157

5. A luà. Indic, prez.: iau, ifi (iai), ia, luăm, luaţi, iau.Conj. prez.: să iau, să iei, (iai) şei.Imperaţ.: ia, iee, luaţi, iee.

6. A sta. Indic, prez.: stau, stai şei.Indic. impf. : stăteam, stăteai (şi stăm şcl.) Indic. pf. s. : sfătui, stătuşi, stătu şcl. sau :

stetei, steteşi, stete şcl.Ind. prea pf. : stătusem, stătuseşi şcl.Conj. prez. : să stau, să stai, să stee (să stea) şcl. Imperat.: stăi, stee, staţi, stee.Part. prez.: stătător.Part. pf.: stat; stătut.

7. A şti. Indic, prez : ştiu, ştii, şcl.Indic. pf. s. : ştiai, ştiuşl, ştiu, şcl.Ind. prea pf. : ştiusem, ştluseşi, ştiuse şcl.Conj. prez.: să ştiu, să ştii, să ştie şcl. Imperat.: ştii tu, ştie el, ştiţi voi, ştiu ei.Part. prez.: ştiutor. Part. pf.: ştiut.

8. A vrea. Indic, prez.: vreau, vrei, vrea, vrem şcl.Conj. prez.: să vreau, să vrei, să vrea, (să

vree) şcl.Imperat.: vrea, vree, vreţi. vree.

*Accentul verbelor. Accentul verbelor hu se pă­

strează pe aceeaş silabă, ca bunăoară accentul substan­tivelor.

Dacă accentul unui verb se păstrează pe ră d ă cin a cuvântului, forma verbului se numeşte formă t a r e ; dacă accentul se schimbă delà rădăcină şi trece la term in a fiu n e , forma verbului se numeşte formă slabă.. Imperfectul, mai mult ca perfectul (preaperfectul) precum şi gerundiul au totdeauna forme slabe. Asemenea au formă slabă verbele formate cu sufixele ese şi e z : roşesc, lucre».

Verbele, care formează participiul in s, au mai multe forme tari, decât slabe. Exemple: culeg, scriu , Pf. s.: cu- lesei, culeseşi, culese, culeserăm, culeserăţi, culeseră; scrisei, scriseşi, scrise, scriserăm, scriserăţi, scriseră, (însă: cerul,, ceruşi, cerii, cerurăm, cerurăţi, cerură ş. a.).

M O R F O L O G I A 159

Numerale nouă se formează prin compunere. Exemple : unsprezece, douăzeci; al doilea, a doua (cu 2 articoli).

Dintre numerale se declină: unu, doi, trei; asemenea şi: zece, sută, mie, milion, miliard.

Unul şi una se declină aşâ:S i n g u l a r :

Mase. N. A. un, unul Fern. N. A. o, unaO D. unui. unuia O. D. unei, uneia.

Pluralele unii şi unele (unor) sânt numerale nehotăîâtoart.

Doi, km . două; genetiv a doi, a două; dativ la doi, la doua. Asemenea se schimbă şi alte numerale.

Trei mai are forma trete pentru femenin : tus-trele. Zece la plural e zeci.Sută, mie, milion şi miliard se declină ca substan

îi vele.6. Pronumele. Vorba, care stă în locui unui sub­

stantiv sau nume. se numeşte pronum e.(Sub cuvântul nume înţelegem : substantivul, adjecti­

vul, numeralul şi pronumele.)lmpărţim pronumele în şapte clase :1. Personale, 2. reflexive, 3. posesive, 4. demonstrative

(arătătoare), 5. interogative (întrebătoare), 6. relative şi 7. nedefinite, s. nehotărâte.

1. Pronume personale sânt :Pers. 1. Pers. II Pers. III.

Sing. N. eu, (io)O. —D. mie, mi A. pe mine, mă V. —

Pl. N. noiO. -D. nouă, ne, ni A. pe noi, ne V. —

iu

ţie, ţi se tine, te tul voi

vouă, vă, vi pe vot, vă voi!

el, ea (dânsul, dânsa) lui, eilui, ei, i, şie, şipe el, pe ea, l, o, pe sine, se.

ei, ele (dânşii, dânsele) lorlor le, li, şie, ştpe ei, pe ele, i le, pe sine, se.

M O R F O L O G I A 159

Numerale nouă se formează prin compunere. Exemple : unsprezece, douăzeci; al doilea, a doua (cu 2 articoli).

Dintre numerale se declină: unu, doi, trei; asemenea şi : zece., sută, mie, milion, miliard.

Unul şi u n a se declină aşă:S i n g u l a r :

Mase. N. A. un, unul Fern. N. A, o, unaO D unui. unuia G. D. unei, uneia.

Pluralele unii şi unele (unor) sânt numerale nehotă; âtoare.

Doi, fern, două; genetiv a doi, a două; dativ la doi, la două. Asemenea se schimbă şi alte numerale.

Trei mai are forma trele pentru femenin : tus-trele. Zece la plural e zeci.Sută, mie, milion şi miliard se declină ca substan­

tivele.6. Pronumele. Vorba, care stă în locul unui sub

stantiv sau nume. se numeşte pronum e,(Sub cuvântul nume înţelegem : substantivul, adjecti­

vul, numeralul şi pronumele.)lmpărţim pronumele în şapte clase :/. Personale, 2. reflexive, 3. posesive, 4. demonstrative

(arătătoare), 5. interogative (întrebătoare), 6. relative şi 7, nedefinite s. nehotărâte.

1. P ro n u m e p erso n a le sânt:Pers. I. Pers. II.

ng. N. eu, (io) tuG. — —

D. mie, mi ţie, ţiA. pe mine, mă oe tine, teV. — tu!

Pl. N. noi voiG. - —D. nouă, ne, ni vouă, rá, viA. pe noi, ne pe voi, văV. — voi!

Pers. III.

el, ea (dânsul, dânsa) lui, eilui, ei, i, şie, şipe el, pe ea, i, o, pe sine, se.

ei, ele (dânşii, dănsele) lorlor le, li, şie, şipe ei, pe ele, i le, pe sine, se.

160 G R A M A T I C Ă

La genetivele pronumelor personale întrebuinţăm pro­numele posesive.

Pronumele personale primesc în unele forme un t la început: îmi, îţi, îi, îl. Exemple : îmi zice, îţi face, U dau, îi văd, îfi lucră, îl duce. Lipsa acestui 1 nu se în­seamnă cu apostrof; vom scrie: mi-a zis, ţi-a făcut, l-a dat, i-am văzut, şi-a lucrat, l-a dus, (nu: 'mi-a, ’ţi-a ’i-a şcL).

Lângă pronume personale putem pune şî pron. pers. format prin compunere.

Masculine

însumi, însuţi, însuşi înşine, înşivă, înşişi

Femenine:

însămi, însăţi, însăşi însene, însevă, înseşi

La persoana a treia mai avem pronumele dânsul, dânsa, dânşii, dânsele.

In loc de persoana a doua şi a treia mai folosim vorbele: Domnia-To, (Dumneata), Domnia Sa, Domnia- Voastră, Domnia-Lor, Sfinţla-Ta, Maiestatea-Ta, Maiestă­ţile-Lor. Toate acestea sânt pronume formate prin compu­nere (dintr’un subst. şi un pron.).

2. Pronume reflexive sânt unele forme d’aje pro­numelui personal, şi adecă:' mă, te, se, ne, vă se ; îmi, îţi, îşi, ne, ni, vă, vi, şi. (Cu pronumele acestea am conjugat verbele transitive în forma reflexivă.)

.3. Pronume posesive sânt:Mase. Sing.: meu, tău, său (iui); nostru, vostru, lor.

Mase. PI.: mei, tăi, săi (lui); noştri, voştri, lor.Fern. Sing. : mea, ta, sa (ei) ; noastră, voastră, lor.

Fern. PL : mele, tale, sale (ei) ; noastre, voastre, lor.Pronumele posesive arată patru raporturi :a) Un posesor, şi o posesiune, d. ex. : Casa mea.b) Mai mulţi posesori şi o posesiune, d. ex. : Casa

noastră.c) Un posesor şi mai multe posesiuni, d. ex. : Casele

nule.d) Mai mulţi posesori şi mai multe posesiuni d. ex. :

Casele noastre.

M O R F O L O G I A 161

Pronumele posesive se declină ca adjectivele puse după substantiv.

4. Pronume demonstrative (arătătoare) sânt : acesta, (ăsta) acela, cestalalt, celalalt, acelaş, atare, (atât, astfel).

Acela şi aceea se declină aşă:a) Cu substantivul pus înainte :

S. N. A. omul acela, casa aceea.G. D. omului aceluia, casei aceleia.

PI. N. A. oamenii aceia, casele acelea.G. D. oamenilor acelora, caselor acelora.

b) Cu pronumele pus înainte :S. N. A. acel om, acea casă. I PI. N. A. acei oameni, acele case.

G. D. acelui om, acelei case. | Q .D . acelor oameni, acelor case.Să se decline: acest, această; acelaş, aceeaş; celalalt, cealaltă,

(atât numai la plural: aţâţi, atâtor, atâtea).Atare ţi astfel nu se declină.

5. Pronume interogative (întrebătoare) sânt : care? cine? ce? cât? ce fel d e?

6. Pronume relative sânt : care, cine, ce, celce. Celce ieste format prin compunere din două pronume.

Cine se declină numai la singular.Pronumele relative şi interogative se declină astfel:

Mase. Fem.Sing. N. A. care

G. D. cărui, căruia Plur. N. A. cari

G. D. căror, cărora

carecărei, căreia carecăror, cărora

Sing. N. A. cât?G. D. câtui?

Plur. N. A. câţi? G. D. câtor?

câtă ? căţei ? câte? câtor ?

Sing. N. A. cel ce (pe) G. D. celui-ce

ceea-ce (pe) celet-ce

i i

162 G R A M A T I C Ă

Plur. N. A. cei-ce (pe) celece (pe)O. D. celor-ce celor-ce.

Sing. N. cine, G. D. cui, A. pe cine.

7. Pronume nehotărâtoare sânt: oarecare, {oarece, oarecine), orcare, oareşcare, or-şi-care, careva, fiecare; alt, cutate, ntciun, nime, nimica, tot.

Mai toate pronumele nehotărâtoare se formează prin çompunère din pron. care, ce, cine şi oare, or, oareş,va, fie.

Alt şi lot se declină aşâ:

Mase.:Sing. N. A. alt altul tot totul

G. D. altui altuia (a tot) totuluiPlur. N. A. alţi alţii toţi toţii

G. D. altor altora tuturor tuturora

Fern. :Sing. N. A. altă alta toată

G. D. altei alteia (a toată)Plur. N- A. alte altele toate

G. D. altor altora tuturor, tuturora

Dacă pronumele ţin locul unui subiect (substantiv) se numesc substantivale ; ear dacă ţin locul unui atribut (ad­jectiv) se numesc adjectivale. Exemple: Tu (Ioan) citeşti. Cine citeşte? învăţătorul nostru.

7. Adverbele. Vorba, care hotăreşte mai de aproape lucrarea arătată prin verb, se numeşte adverb. Exemple: A scris aici. învăţăm acum. Cântăm frumos.

Câteva adverbe hotăresc şî înţelesul adjectivelor, şl al adverbelor. Astfel de adverbe sânt: aşâ, chear, foarte, încă, mai, poate, prea, tocmai, tot. Exemple: Ai auzit foarte bine. Noi sântem încă tot acolo.

Adverbele arată locul, timpul şi modul lucrării. Avem prin urmare:

M O R F O L O G I A 163

1. Adverbe de loc; cu acestea răspundem la Între­bările: unde? încotro? de unde? până unde? Exemple: aici, acolo, de-aici, de-acolo, înlăuntru, jos, sus, dinainte, dinapoi, orl-unde, nlcăiri, pretutindenea.

Adv. unde poate să arate şl cauza, modul, şi chiar un timp anumit. B. o. «S’a supărat, unde ne-a văzut îm­preună* (cauza); «De unde până unde!* cum aşăl (modul);. «Şi unde începu a fugi!* (timp anumit).

2. Adverbe de timp, la întrebările: când? de când? (pe când? până când?) Exemple: acum, ieri, totdeauna, încă, apoi, demult, ea r; deacum.

3. Adverbe de mod, la Întrebarea cum? Exemple: aşâ, da, ba, nu, tocmai, cât, cumva, singur, altfel, astfel, bine, înzadar, făţiş, turceşte. Afară de aceste, se pot între­buinţa ca adverbe de mod multe adjective (şi participii şi gerundii). Exemple: Vorbeşte rău, repede, tute, dulce, lung, scurt, frumos, prost ; hotărât, desperat, chibzuit ; plân­gând, sărind, alergând, visând.

Putem formă adverbe de mod şl din numerale, d. ex.: îndoit, întreit, împătrit, înzecit, însutit (numite numerale proporţionale).

Adverbialul. Un substantiv sau pronume în legătură cu prepoziţie (sau fără prepoziţie) poate înlocui un adverb. De exemplu, în loc de: M erge acolo, zicem: Merge la şcoală.

Substantivul (sau un cuvânt cu înţeles de substantiv) cu o prepoziţie (sau fără prep.) poartă numirea de expre- siune adverbială sau adverbial.

Avem adverbiale: de loc, de timp, de mod, şi de cauză.1. Adverbiale de loc : in biserică, din şcoală, la stradă,

în Arad, la tine, la dreapta, cătră casă, sub masă, după cuptor.

2. Adverbiale de timp: la earnă, earna, în lanuar, Joi, de ieri, pe astăzi, până mâne, peste o săptămână; odată, înlr’o zi.

Tot timpul ii arată (la întrebările de câte ori? a căţea oară?) adverbialele formate din numerale, d. ex.: de

îl*

164 G R A M A T I C Ă

două ori, a doua oară, de zece ori, a zecea oară, de multe ori, adeseori.

3. Adverbiale de mod: în grabă, din întâmplare, la poruncă, fără voie, fără frică, de silă, cu voie bună, peste mână, cu greu.

Adverbiale de mod formate din numerale: câte doi, câte trei, câte opt.

4. Adverbiale de cauză, Ia întrebarea: pentru ce? de ce? din ce cauză? Exemple: pentru omor, de foame, din răutate, pentru amintire, de bucurie, din glumă. —

— Adverbe nouă se formează atât prin compunere, cât şi prin derivare.

Prin compunere: ori-unde, oare-când, înţăuntru (în, la, întru), departe, astăzi, astăseară, azi (a, Zi), aseară, alaltăseară (a, la, altă, seară), acolo, încolo, înapoi, totodată, totdeauna (tot, de, a, una), împreună (în, pre, ună).

Prin derivare: omeneşte, prosteşte, domneşte, fran­ţuzeşte, furiş, cruciş, morţiş, făţiş. (Sufixele adverbelor sânt: eşte, iş.)

Unele adverbe şi adverbiale se pot compară. Gradul comparativ se formează cu mai, ca la adjective; ear su­perlativul se formează cu şi mai, foarte, prea. Exemple: jos, mai jos, şi mai jos, (foarte jos, prea jos); curând; rar; m ult; bine; rău ; părinteşte; departe.

8. Prepoziţia. Vorba neflexionabilă, care arată raportul dintre două vorbe, se numeşte prepoziţie.

Prepoziţiile se întrebuinţează naintea vorbelor şi cer acuzativul.

Exemple: în carte, la vecin, din grădină, lângă, despre mine, a casă.

Prepoziţii putem formă prin compunere din două prepoziţii simple. Exempté : despre (de, spre), din (de, în), prin (pre, în), delà (de, la), pela (pe, la), printre (pre, între), dintre (de, între), pentru (pe, întru). Toate acestea sânt prepoziţii compuse din prepoziţii simple.

Alte prepoziţii simple: cu, cătră, după, până, fără, sub. Pre­poziţia a arată uneori modul: «vorbeşte a domn mare», «umblă a lene» ; altă dată exprimă presimţire : «e vreme a ploaie», «nu-i a bună», «miroase a refuz».

M O R F O L O G I A 165

9. Conjuncţiunea. Vorba neflexionabilă, care leagă două vorbe sau două propoziţii, se numeşte con- juncţiune.

Conjuncţiuni simple: că, ci, căci, ca, dar, de, deci, ear, ori, sau, să, şi.

Conjuncţiunile compuse: deşi, dacă (de, că), cu toate că, mai ales că, deoarece, de-vremece, pentrucă, fiindcă, aşadar, prin urmare, încât, decât, însă (în, să), drept-aceea, precum. Toate aceste conjuncţiuni sânt formate prin com­punere. (Din ce fel de vorbe?)

Conjuncţiunile sânt de două feluri:1. Conj. coordonătoare, dacă leagă două propoziţii

coordonate, şi2. Conj. subordonătoare, dacă leagă o propoziţie

subordonată altei propoziţii. —Conjuncţiunile coordonătoare se împart în:a) Conj. conjunctive: şi, atât — cât, nici;b) Conj. disjunctive: sau, ori, sau — sau, ori — ori;c) Conj. conCluzive: deci, aşadar, aşâ, prin urmare,

de aceea, astfel ;d) Conj. explicative: anume, adică;e) Conj. adversative : din contră, ci, însă, ear, dar, de şi,

cu toate acestea, totuş.Conjuncţiuni subordonătoare sânt:dacă, decumva (condiţionale); căci, pentrucă, fiindcă

(cauzale); ca, pentrucă (finale sau de scop); decât, cu cât, încât, ca şi (de mod).

10. Interjecţiunea. Interjecţiunea exprimă sen- timentele noastre. Sânt mai multe feluri de interjecţiuni, care arată :

1. bucurie: hahal uiuiul chiul2. durere: a hl vai! of! aoleo! u f!3. dorinţă: ehei! eleleil ah!4. părere de rău: eei! o !5. mirare: a l ei! aş! o !

166 G R A M A T I C A

6. ironie: hm! hm! aha! de!7. încurajare: haid! hura! alelei!8. provocare: eacăl hei! st! p st! bre! fa ! ho! 'Vorbele, prin care Imităm sunetul unui lucru, se nu­

mesc onomatopee. Exemple: cucurigu! m iau! ham-ham! be he-he Ijtrosc ! pleost ! huştiuluc ! tic-tac ! sbr ! buf! pic ! poc !

Vorbele, care au formă diferită, însă au înţeles analog (Înrudit) ori înţeles identic, se numesc sinonime. Exemple : inimic, duşman, vrăjmaş; militar, ostaş, soldat, cătană; mărire, glorie; cale, drum, stradă, uliţă; bogat, avut; pre­zent, cinste, dar; blond, bălai; oacheş, brun; respiraţie, re- suflare.

Vorbele, care au aceeaş formă, şi înţeles diferit, se numesc omonime. Exemple: sare ca subst., sare verb; nouă adj., nouă numeral ; vie subst., vie verb, vie adj.; lună (corp ceresc), lună (parte dintr’un an) ; mare substantiv^ mare adjectiv.

După înţeles deosebim zece părţi de cuvânt:I. articolul, II. substantivul (numele de fiinţe şi lu­

cruri), III. adjectivul (numele de însuşiri), IV. verbul, V. numeralul, VI. pronumele, VII. adverbul, VIII. prepoziţia, IX. conjuncţiunea şi X. interjecţiunea. Primele şase sânt flexionabile (trec prin schimbări), celelalte sânt neflexlo- nabile.

Ortografia. Limba română s’a scris până pe la mijlocul veacului XIX. cu litere cirilice1, care de atunci sânt înlocuite cu litere latine.

Regula de căpetenie în ortografie, sau în scrierea co­rectă, este : să scriem vorbele după cum se aud în vorbirea cultă. Această sistemă de ortografie se numeşte fonetică\ * *

1 Alfabetul cirillc are 43 de litere. Numirile lor sânt următoa­rele: az, buche, vede, glagol, dobro, ieşti, jivete, zelo, zemlea, ije, i,. coco, liude, mislete, naş, on, pocoi, râţă, slovo, tferdo, uc, fert, hear, ot, şti, tă, ce, şa, ier, ierâ, ir, eati, iu, iaco, ie, ea, ius, iè, io (iá), căs, păs, ftita, îjâţa.

* Spre deosebire de sistema etimologică, după care la sunetele derivate se ţine seamă de originea lor.

M O R F O L O G I A 167

Dacă în alfabetul latin nu găsim litere pentru unele sunete derivate, ne servim de semnele diacritice (semicerc, circumflex, sedilă).

Regule ortografice sânt:1. Sunetul ä se scrie cu a şi d’asupra cu semicerc

Exemple: bătaie, făcătură, tău, său.2. Sunetul â se scrie cu semnul circumflex pus d’a­

supra lui a sau !. La începutul cuvintelor scriem î (afară de cuvintele compuse: neîndoios); în alte locuri din cu­vânt scriem â. Exemple: întâi, făcând, cântând, român.

3. Sunetele ş, ţ se scriu cu sedila pusă sub s şi t. Exemple: şopot, şir, ţap, ţară.

4. Deoarece sunetele c, g urmate de e (sau i) se rostesc ca ce şi ge, vom pune după ele un h, când voim să-şi păstreze sunetul primitiv. Exemple: chem, chip, ghem ghimpe, (însă: ceas, cerere, cine, gemet, gingaş, geam).

5. Diftongurile ea şi oa se scriu cu literele din care se compun. Exemple: făceam, vorbim , lucrează, şedea; oamenii, oare.

6. Numele proprii străine, scrise cu litere latine, le scriem de regulă aşa, cum le găsim scrise în limba străină, din care le împrumutăm. Exemple: Quinttlian, Rousseau (Ruso), Voltaire (Volter), Molière (Molier), Shakespeare (Şecspir), Qöthe, Schiller, New-York, München.

7. Numele proprii străine scrise cu litere străine, nu cu litere latine, se scriu după pronunţarea românească. Exemplu: Turgheniev, Novoie Vremea, Moscova, Branco* viei, Gkeorghevlcl.

8. Se scrie: Æilogram, kilometru. Numele proprii îşi pot păstră ortografia: /Cogălniceanu, /Calinderu.

9. Litere iniţiale mari întrebuinţăm:a) Ia nume proprii, de ex.: Mihai, A zia;b) la primul cuvânt al unei propoziţii de sine stă­

tătoare;c) la primul cuvânt al unui vers;d) la titlurile cărţilor, societăţilor, ziarelor, de ex. ’

Gramatica Franceză, Academia Română, Revista N ouă;

'468 G R A M A T I C Ă

e) la primul cuvânt al unei citaţii, de ex.: Cântecul gintei latine se începe : «Latina gintă e regină».r ; J&f) în adresele persoanelor, di ex.: Stimabile Domn, Ilustre Domnule, Excelenţa Voastră, Prea Sfinţia Ta, InaU Prea Sfinţia Ta, Prea Cuvioşia Ta.

10. Despărţirea în silabe a vorbelor de mai multe si­labe se face astfel:

a) O consonantă delà mijlocul cuvântului se ţine de vocala ce-i urmează. Exemple: fa-ce, e-du-ca-ţie, fi-i-lor tu-bi-re.

b) Dintre două consonante delà mijlocul cuvântului, prima consonantă se ţine de vocala premergătoare, a doua consonantă se ţine de vocala ce-i urmează. Exemple : mer­gând, con-so-nan-tă. — Ear când cele două consonante fqrmează o grupă de sunete, cu care se pot începe vorbe i6mâneşti, atunci amândouă consonantele aparţin vocalei următoare (şi tot asemenea când sânt trei consonante), de ex. : pa-tru, ne gru, e-ste, a cea-sta, (noa-stră).

c) Dintre trei consonante delà mijlocul cuvântului cea dintâi consonantă se ţine de vocala premergătoare, cele­lalte două de vocala următoare. E-xem-ple: în-trec, um­blet, îm -ptesura-re; însă: asprime, despre, descrie-re, restrâns.

d) Cuvintele compuse se despart după cuvintele, din care se compun. Exemple: răs-bat, răs timp, desfac, des­prind, trans-port, dis-plac, ad-ă (pad şi apă),

11. Duplicare de consonante: înnotare, îwzwmlţire (dar şi î/z/Kulţire), massă (de materie, spre deosebire de masă de scris), rassă (de animale, şi rasă haină călugărească) ş. a.

12. Apostroful (’) arată înlăturarea unei vocale: n’am (na am), s’au (se au) ; ear trăsura de unire (-) leagă două cuvinte: du-te, i-am dat, vezi-1.— Este de prisos si greşit a scrie: vezi’/, 7-am, i’-ara dus, 7-a, ’şi-a făcut, 'm ia, ’ţi-a spus, căci din pronumele acestea: 1, i, mi, ţi, şi nu s’a înlăturat nimic, pentru a pune apostrof,

S I N T A X A 169

II. SintaxaI. Propoziţia. Gândirile noastre le arătăm cu graiul,

sau în scris.Arătarea unei gândiri prin cuvinte se numeşte pro­

poziţie. Exemple: Am scris. Cine ieste acolo ? Bună ziua! N u vă jucaţi cu focul. V’am spus, să mă ascultaţi.

Propoziţia, după înţeles, este de două feluri: afir­mativă şi negativă. Atât propoziţiile afirmative, cât şi cele negative, sânt:

1. Propoziţii indicative. Ex.: Se apropie primăvara. Primăvara nu se apropie.

2. Prop. imperative. Ex.: Aşteaptă primăvaral Nu aşteptă primăvara.

3. Prop. optative. Ex.: De-ar veni primăvara! De riar veni prea târziu primăvara!

4. Prop. interogative. Ex. : A sosit primăvara ? N ’a sosit primăvara ?

5. Prop. exclamative. Ex.: Ce frumoasă e primă­vara! Păcat, că nu-i aici!

2. Părţile principale ale propoziţiei. - Propoziţia simplă. Propoziţia are două părţi prin­cipale: subiectul şi predicatul.

Subiectul este partea, despre care zicem ceva. P re ­dicatul este partea, prin care zicem ceva despre subiect.

Propoziţia, care are numai un subiect şi un predicat, se numeşte propoziţie simplă. Exemple: Vara este căl­duroasă. Se apropie toamna.

Subiectul răspunde la întrebarea: cine? ce? pusă îna­intea predicatului.

Subiectul se exprimă de obicei prin substantiv, — dar se poate exprimă şi prin alt nume sau orce fel de cu­vânt întrebuinţat ca substantiv. (In acest caz cuvintele se numesc locuţiuni substantivale.) Exemple: Omul lucrează. Tu zici. Ceneşul mult aleargă. Zece sosesc. A fură e păcat.

A este literă mare. Den (=din) este arhaism.

170 Q R A M A T 1 C Â

Uneori subiectul nu este hotărât mai deaproape- Exemple: Se zice, că a murit. Plouă.

Predicatul se exprimă prin verb. Exemple : Earna vine. Bate vântul.

Predicatul se mai exprimă prin substantiv (în nomi­nativ, ori în genetiv, ori ca prepoziţie), prin adjectiv, prin pronume, prin numeral, în legătură cu verbul auxiliar a fi. Exemple: Earna este anotimp. Cartea a fost a elevilor.. Podul este de fer. Ferul este tare. Casa v aJi a noastră. Sântem zece. — Răspunde la întrebările: ce i ? cum e ? ce face? ş. a., puse înaintea subiectului.

Predicatul exprimat prin substantiv se concordează cu subiectul in număr.

Predicatul exprimat prin verb se concordează cu su­biectul în număr şi în persoană (la forma pasivă şi în gen).

Predicatul exprimat prin adjectiv, pronume ori nu­meral se concordează cu subiectul în gen, număr şi caz. —

După mai multe subiecte în singular urmează predi­catul în plural. Exemplu: Ştefan-şi Pavel au fost amici...

Dacă predicatul verb e pus după un acusativ s. da­tiv, primeşte şi un pronume personal corespunzător (în formă scurtată). Exemple: «Omul îl aştept» (însă: aştept omul); «oamenii îi văd» (însă: văd oamenii); «cartea o duc» ; «lui U dau» ; «cărţile le-am dus».

3. Propoziţia eliptică. — Propoziţia dez­voltată. Propoziţia în care lipseşte o parte principală, sau lipsesc amândouă (dar se subînţeleg) se numeşte pro­poziţie eliptică. Exemple: înainte! (porneşte). Bună seara f (poftesc).

Subiectul exprimat prin pronume personal poate lipsi, fără să considerăm. propoziţia ca eliptică.

Propoziţia care, afară de subiect şi predicat, conţine o desvoltare oarecare, se numeşte propoziţie desvoltată sau amplificată. Exemple : Flori frumoase vedem în gră­dină. Daţi tinerilor cărţi bune de citit.

Propoziţia o putem desvoltă prin atribut, obiect şi complinire adverbială. Părţile secundare ale propoziţiei sânt :1. atributul, 2. obiectul şi 3. complinirea adverbială*

S I N T A X A ' 171

4. Atributul. Atributul este partea secundară, care hotăreşte mai de aproape un substantiv. Cu atribut răspundem la întrebările: care? ce fel de? Exemple: Earna rece se apropie. Puţine paseri au rămas. Frunzele arborilor au căzut.

Atributul se exprimă:1. Prin adjectiv, şi se numeşte atribut adjectival sau

calitativ. Exemplu: Tabla neagră are să fie curată.2. Prin substantiv în genetiv (atr. posesiv), ori cu pre­

poziţie (atr. prepoziţional), ori prin subst. în cazul în care e de obicei substantivul hotărât mai de aproape (atribut apoziţlonal sau apoziţie). Exemple: Frunzele arborilor în- gălbinesc. Scrie la masă de brad. Alexandru, regele Ma­cedonenilor, a învins pe Dariu.

3. Prin numeral, se numeşte atr. cantitativ. Exemplu: Zece copii au plecat.

4. Prin pronume, de ex. : Acest om e de omenie. Tur­mele mele vin delà păşune.

5. Prin verb la infinitiv cu prepoziţia de. Exemple: Plăcerea noastră de a lucră e mare. Gândul de a te re­vedea m’a părăsit.

5 . Obiectul direct şi indirect. Obiectul (s.complementul) este partea secundară, care hotăreşte mai de aproape predicatul (s. verbul).

Obiectul este direct şi indirect.Obiectul direct hotăreşte un verb transitiv.Cu obiectul direct răspundem la întrebările: pe cine?'

ce? şi se exprimă:1. Prin substantiv (ori prin alt nume, sau prin orce

fel de cuvânt întrebuinţat ca substantiv) în acuzativ. Exemple : Caii trag catul. A văzut multe. II aşteptăm. Pe al şaptelea l-a ucis. A suspinat ah! Am scris un a. Pe tine te rugăm.

2. Prin verb Ia infinitiv. Exemple: Doresc a ascultă.. Încep a cântă. Învăţ a jucă. îndrăznesc a întrebă. Pot; zice. Ştiu spune.

■ 172 G R A M A T I C Ă

Unele verbe primesc două obiecte directe. Exemple: M ä vor alege învăţător. 7e-am întrebat lecţia. Vă rog un lucru. Te ştiu elev diligent. —

Cu obiect in d irect răspundem la întrebările: cui? de cine? de ce? despre cine? despre ce? cu cine? cu ce? la ce?

Se exprimă prin substantiv (sau prin alt nume, sau în sfârşit prin orce cuvânt întrebuinţat ca subst.) în dativ ori subst. cu prepoziţie, uneori cu verb la inf. Exemple: Daţi săracilor pâne. Vorbiţi copiilor adevărul. Ţi- am adus. Vouă v’am scris. La toţi li-am povestit. Despre aceea v’am întrebat. Acest om e lipsit de mijloace. Mă deprind la învăţat. Plec cu vot. Mă tem a veni.

6. Complinirea adverbială (s. complementul circumstanţial, s. determinaţiunea circumstanţială) este de mai multe feluri:

1. Complinire adverbială de loc. Cu această compli­nire răspundem la întrebările: unde? în cotro? de unde? până unde? Ex.: Cade în apă. Vine acolo. Se duce de acasă. Trece până la şcoală.

2. Complinire adverbială de timp. Cu aceasta ră­spundem la întrebările: când? de când ? până când? Ex.: Aţi scris acum. De trei zile nu te-am văzut. De mult te aştept. Vom sosi dimineaţa. Lucrăm până la vară.

3. Comp. adv. de mod. Cu şceasta răspundem la întrebările: în ce mod? cum? de câte ori? Ex.: Binez zis. Te poartă omeneşte. De multe ori te-am aşteptat. Umblă sărind.

4. Compl. adv. de scop. Cu aceasta răspundem la întrebarea: pentru care scop? Ex.: Trăim pentru patrie. învăţăm pentru a şti.

5. Compl. adv. de cauză. Cu aceasta răspundem "la într.: pentru care cauză? de ce? pentru cel Ex.: Te-am lăudat pentru bunătatea ta. A înlemnit de groază.

Complinirile adverbiale se exprimă mai ales prin adverbe şi adverbiale, dar şi prin infinitive cu prepoziţii, şi uneori prin gerundii.

S I N T A X A 173

7. Propoziţia contrasă. Propoziţia, în care subiectul com un are mai multe predicate (s. mai multe atribute), ori predicatul com un are mai multe subiecte (s. mai multe obiecte s. compliniri), se numeşte p ro p o ziţie co n tra să . Ex.: Şcolarii scriu, citesc şi desemnează. Cânele şi pisica sânt animale domestice. Tatăl lui Ion şi Gheorghe a sosit. Am cumpărat hârtie şi cărţi. Lucrăm ziua şi noaptea.

Dintr’o propoziţie contrasă putem formă de regulă atâtea propoziţii (simple sau desvoltate), câte părţi o m o ­g e n e conţine. In ex. de mai sus: Şcolarii scriu, şcolarii citesc, şcolarii desemnează.

8. Propoziţia compusă. P ro p . p rin cip a lă şi se cu n d a ră . — P ro p . co o rd o n a tă şi su b o rd o n ată . Pro­poziţia formată din mai multe propoziţii simple sau des­voltate se numeşte p ro p o ziţie com p u să sau frază.

Dacă în propoziţia compusă fiecare propoziţie e de sine stătăfoare, propoziţiile se numesc p rin cip ale . E x . : Io mă duc, codrul rămâne.

Ear dacă propoziţia compusă conţine şl o propoziţie care nu poate sta de sine, ci atârnă de propoziţia prin­cipală, propoziţia aceea se numeşte secu n d ară . Ex.: Am auzit, că a scris mult. —

Raportul propoziţiilor în propoziţia compusă este de două feluri: raport de coordonare şi raport de subordonare. După acest raport, propoziţiile vor purtă numirea de pro­poziţii co o rd o n a te şi prop. su b o rd o n ate .

Propoziţiile principale sânt totdeauna coordonate întresine.

Propoziţiile secundare sânt totdeauna subordonate celei principale.

Propoziţiile secundare : între sine sânt coordonate sau subordonate. —

Propoziţia secundară subordonată propoziţiei princi­pale se numeşte prop. sec. de g rad u l p r im ; prop. sec. subordonată propoziţiei secundare de gradul prim se nu­meşte prop. sec. de g ra d u l a l d o ilea , — şi aşă mai de­parte. Exemple: Vam spus (prop. princip.), că veţi primi note bune (prop. sec. de gradul prim), dacă învăţaţi bine

174 G R A M A T I C Ă

{prop. sec. de gradul al doilea). M ’am gândit (prop. princ.), ce să fac (prop. sec. de gradul 1,), ca să te întâlnesc (prop. sec. de gradul II.), deoarece aud (prop. sec. de gradul III.). că nici odată nu eşti acasă (prop. sec. de gradul IV.), Dupăce a sosit, dupăce m’a văzut (două propoziţii secun­dare coordonate între sine), s’a simţit foarte fericit (prop. principală).

I P ro p o z iţiile co o rd o n ate , după conjuncţiunile co- ordonătoare (v. pag. 165) sânt de cinci feluri:

/. Propoziţii conjunctive, dacă se leagă prin conjunc- ţiuni coordonătoare sau şi fără conjuncţiuni. Ex.: Eu ci­tesc şi tu scrii.

2. Prop. disjunctive. Ex.: Ori mergem, ori rămânem.3. Prop. conclusive. Ex.: N'ai învăţat, nu ştii. Te ai

purtat bine, prin urmare părinţii tăi se bucură.4. Prop. explicative. Ex. : Eşti deştept, dar ai o gre-

şală şi adecă: nu eşti diligent. A avut o moarte frumoasă: pentru patrie s’a jertfit.

5. Prop. adversative. Ex.: A făgăduit, însă nu s’a ţinut de cuvânt Nu m’am bucurat, ci m’am întristat.

II. P ro p o z iţiile su b o rd o n ate totdeauna desvoltă o propoziţie oarecare şi înlocuesc o parte de propoziţie. Pro­poziţiile subordonate sânt:

1. P ro p o z iţii su b iectiv e . înlocuesc subiectul, adecă subiectul propoziţiei principale este exprimat prin o pro­poziţie întreagă. Uneori se pot uşor scurtă şi schimbă in subiect. Cu propoziţii subiective răspundem la între­bările: cine? ce? şi se pot legă de propoziţia principală cu conjuncţiunea «ro>, ori, <«f», ori cu pronume relative.

Exemple : Atârnă delà tine, ca să fii fericit. (Scurtată : Fericirea ta atârnă delà tine.) Cine vorbeşte mult, ştie mult, sau minte mult. E cuviincios, să cinstim pe oamenii de omenie. (Scurtată: A cin sti... e cuviincios.) Păcat, că e bolnav. Nu-i frumos, să cârtiţi pe alţii. Sântem datori, să ajutăm pe cei săraci.

2. P ro p o ziţii a tr ib u tiv e . înlocuesc atributul, adecă atributul propoziţiei principale este exprimat prin o pro­

S I N T A X A 175

poziţie întreagă. De multe ori se pot scurtă şi schimbă în atribut. Cu propoziţii atributive răspundem la întrebările : care? ce fel de? şi se încep cu pronume relative, cu «cd», ori «ca», ori cu adverbe.

Exemple: Orecii au făcut un cal de lemn, care în lăuntru eră gol. (Scurt. : Orecii au făcut un cal de lemn, în lăuntru gol.) Cartea, cate ani primit-o delà tine, am ci­tit-o. (Sc.: Cartea primită delà tine am citit-o.) A sosit vremea, când trebue să pleci. (Sc.: Vremea plecării tale a sosit.) Oraşul, unde s’a născut, este renumit. (Sc.: Oraşul naşterii saie este renumit.) Ideea, să lucrezi, este frumoasă (Sc.: Ideea de a lucră...)

3. P ro p o z iţii o b iectiv e . Inlocuesc obiectul, adecă obiectul propoziţiei principale este exprimat prin o pro­poziţie întreagă. Se pot uneori scurtă şi schimbă în obiect. Se încep cu *că>, ori «ia», cu adv. ori cu pron. relative. Cu propoziţia obiectivă directă răspundem la întrebările obiectului direct, ear cu prop. obiectivă indirectă răspun­dem la întrebările obiectului indirect (v. pag. 171 şi 172).

Exemple de prop. obiective directe: V’am spus, că rămâneţi acolo. Spune-mi cum te cheamă? (Scv: Spune-mi numele.) Sper, să avem noroc. Văd, căştii. Ceeace promiţi, împlineşte. (Sc.: împlineşte promisiunea.) L-am rugat, ca să vină. Te învăţ să cânţi. (Sc.: Te învăţ a cântă.)

Exemple de prop. ob. indirecte: Fugi de acela, care te linguşeşte. (Sc. : Fugi de linguşitor.) Mi-i dor să-l văd. Mă tem, că va plouă. Cui li vrei binele, spune-i adevărul. Celui ce a minţit, nu i se mai crede. (Sc.: Mincinosului nu i se mai crede.)

4. P ro p o z iţii a d v erb ia le . Inlocuesc complinirile ad­verbiale, adecă complinirea adverbială a propoziţiei prin­cipale este exprimată prin o propoziţie întreagă. Câteo­dată se pot scurtă şi schimbă în compliniri adverbiale. Propoziţii adverbiale sânt tot atâtea, câte sânt complinirile adverbiale (v. p. 172), şi adecă:

/. Prop. adv. de loc. Cu prop. adv. de Ioc răspundem la întrebările: unde? în cotro? de unde? până unde? Se leagă de prop. principală cu adverbe.

176 G R A M A T I C Ă

Exemple: Te-am căutat acolo, unde ti ai fost încotro- a plecat, de-acolo a venit.

2. Ptop. adv. de timp. Cu prop. adv. de timp ră­spundem la întrebările: când? de când? până când? — Exemple: Când vă întreb, atunci răspundeţi. Nu vorbi, până ce nu eşti întrebat Nu bea apă rece, când eşti asu­dat Când vii sosi, te vom aşteptă. (Sc. : Sosind te vom aşteptă.) C âni a răsărit soarele, am pornit la muncă. (Sc.: Răsărind soarele...) Dupăce a încetat vântul, a început ploaea.

3. Prop. adv. de mod. Cu prop. adv. de mod ră­spundem la întrebările: cum? in ce mod? de câteori?

Exemple : S'a întâmplat aşa, cum am prezis. Cum sa- meni, aşa vei seceră. Am să vin, dacă voi puică {condi­ţională). Deşi ţl-am spus-o {concesivă), totuşi ţi-o mai zic. De câteori voi aveă ocaziune, mă voi îngriji de voi. Mai bine este a întrebă de două ori, decât a greşi odată, {elip­tică). E mai mic, decât tine, (eliptică).

4. Prop. adv. de scop. Cu prop. adv. de scop ră­spundem Ia întrebarea: pentru care scop?

Exemple: Grăbiţi-vă, ca să nu întârziaţi. A plecat la băi, ca să-şi caute de sănătate. (Sc. : A plecat la băi pentru căutarea sănătăţii). Am plecat la oraş, ca să aflu, ce va vorbi. Venim la şcoală, să învăţăm carte. Deschidem fe-

—reastra, să aerisim şcoala. (Sc. : Deschidem fereastra pentru a aerisi şcoala).

5. Prop. adv. de cauză. Cu prop. adv. de cauză ră­spundem la întrebările: pentru care cauză? de ce?pentruce?

Exemple: Mă temeam, fiindcă ieram slab. Deoarece ieşti diligent, ne bucurăm. Ţi-ai perdut omenia, pentrucâ ai fost lacom. — Pricepe greu, unde nu-i deştept (aici unde e pus în loc de pentrucă). — Unde se mai întrebuinţează ca expresie proprie limbii româneşti în ziceri ca: *unde în- cepù a urlă!» aici nu se arată locul, ci modul urletului.

9. Periodul nu este altceva, decât o propoziţie compusă, care o putem împărţi în două părţi: în propo­ziţie anterioară şi propoziţie posterioară, (sau: protasa şi apodosă). Gândirea principală se cuprinde în propoziţia

S I N T A X A 177

posterioară; ear propoziţia anterioară serveşte spre mai bună lămurire.

Exemple:«Când de pe malurile verzi şi înflorite ale Bâcului şi

ale Răutului, unde mă scăldam vara sub caldele adieri ale zefirilor, m’am văzut deodată pe ţermurile neguroase ale Nevei, unde se vede atât de rar soarele, unde în locul dulcii limbi cu care mă legănase mama, nu auzeam decât o limbă aspră ca şi climatul; când mă văzui părăsit între străini ce nu mă Înţelegeau, silit de dimineaţa până în sară a face marşuri cu mai multe ocă de fer pe umăr şi a învăţă manevrarea puştii în douăsprezece timpuri, de* sperarea mă cuprindeă, şi zău nu ştiu, dacă árma pe care o purtam toată ziua, n’aş fi întors-o ca să o slobod in pieptul meu, dacă ar fi fost încărcată.» (Do/î/c/în scrisoare cătră C. Negruzzi.)

Acolo, unde razele soarelui te-au încălzit mai întâi; acolo, unde mama ta iubitoare te-a desmerdat mai întâi; acolo unde ea te-a strâns pentru prima dată la pieptul ei, acolo şi numai acolo este patria ta.

10. Topica. — Interpuncţiunea. Aşezarea părţilor de propoziţie se numeşte topică (s. construcţiune). Fiecare limbă îş are topica sa.

Topica este directă şi inversă.In topica directă a propoziţiei simple locul întâi îi

ocupă subiectul, al doilea predicatul ; la din contră, topica este inversă.

In topica directă, a propoziţiei desvoltate părţile se­cundare se aşează după părţile de care se ţin, şi adecă : atributele după substantive, ear obiectele şi complinirile după verbe (afară de unele pronume şi de adverbul nu, care se pune înaintea verbului). Orce altă aşezare este inversă. Când una din părţile propoziţiei ni se pare cea mai însemnată între toate, această parte o aşezăm de obicei mai la începutul propoziţiei şi o accentuăm mai tare decât pe celelalte. Ex.: Lui Ioan i-am spus eri. Ieri l-tun spus lui locui.

In propoziţiile compuse aşezăm propoziţia secundară de regulă după cea principală de care se ţine, în cazul

12

178 O R AM A T I CĂ

acesta numim propoziţia secundară consecentă. Dacă tnsă propoziţia secundară se află naintea celei principale, se numeşte antecedenţă. In sfârşit, când cea secundară se află ia mijlocul celei principale, o numim incidenţă (despărţită prin virgule), de ex.: Elevul, cate învaţă, ştie.

Prin interpuncţiune (s. punctuaţie) despărţim pro­poziţiile şi părţile de propoziţie unele de altele. Semnele de interpuncţiune arată locul unde are să pauzeze vocea, pre­cum şi felul cum avem să Intonăm propoziţiile, când citim.

Semnele de interpuncţiune sânt următoarele:/. Virgula, se Întrebuinţează Ia propoziţia compusă,

la propoziţia contrasă Intre părţile omogene (când ultima parte nu-i legată cu conjuncţiunea şi), uneori după apo- ziţie, după interjecţiuni ori vocative. Exemple : Vi s’a spus, că n’are nimic. Calul, boul, vaca, oaea şi capra sânt ani­male de casă. Ştefan, elev in clasa a doua, e diligent. O, domnule, cât m’am bucurat! Oameni sântem, şi eu, şi tu, şi el.

2. Virgula punctată (s. punct şi virgulă), scriem In propoziţia compusă de-o Întindere mai lungă şi In period.

3. Punctul, se foloseşte în propoziţia completă pre­cum şi la abreviaţiuni s. scurtări.

4. Două puncte, se folosesc la enumărări, citaţiuni şi uneori In period. Exemplu: Sânt cinci părţi de propoziţie : subiect, predicat, atribut, obiect şi complinire.

5. Semnul citării, se Întrebuinţează la Începutul şi sfârşitul propoziţiei, dacă reproducem vorbele cuiva din cuvânt în cuvânt Ex. : Poetul zice : %din stejar stejar re- sare*. — Aceasta se numeşte vqrbire directă, spre deose­bire de vorbirea indirectă, când nu reproducem ceva din vorbă în vorbă, d. ex.: Poetul zice, că din stejar tot stejar resate (fără semnele citării).

6. Semnul de întrebare, după propoziţia interogativă. Ex.: Cine-i acolo?

7. Semnul de exclamare, după prop. exclamativă, une­ori după cea optativă şi după interjecţiuni. Ex.: A suspinat ahl Stail Ce bine ar fi!

S I N T A X A 179

8. Llnioara, se întrebuinţează la sfârşitul şirurilor pentru a despărţi cuvântul in silabe, precum şi la unele vorbe formate prin compunere. Ex.: Sân-Ioan, Sân-Medru.

9. Parenteza, se întrebuinţează pentru a Închide întresemne (—) o r i-------un cuvânt sau o propoziţie, care ser­veşte numai spre lămurire şi nu se ţine strâns de restul propoziţiei.

10. Pauză, sau puncte de suspensiune. . . se Întrebu­inţează, când n’atn terminat o propoziţie, ori când vrem să spunem ceva surprinzător. Pauza se întrebuinţează ş) la dialoguri. Exemple:

*Este ora nălucirii : un mormânt se desveleşte,O fantomă 'ncoronată din el iese. . . o zăresc. . .Iese. . . vine cătră ţărmuri. . . stă ... în preajma iei priveşte. . .Râul înapoi se trage... munţii vârful îş clătesc».

tAlexandrescu)*Ear noi? noi epigonii?.. . Simţiri reci, harfe zdrobite,Mici de zile, mari de patimi; inimi bătrâne-urite». . .

(Eminescu)

— «Noroc ţie, Ursaneh — *Şi ţie, tot noroc!»(Alecsandri)

ProverbePrieteni noi să-ţi faci, dar de cei bătrâni să nu te laşi. De faci astăzi cuiva bine, mâne delà altu-ţi vine. Banii nu aduc învăţătură, dar învăţătura aduce bani. Butea goală, sună tare.Omul bun după fapte se cunoaşte.Cine spune multe, face puţine.Cinste dai, cinste găseşti.Anevoie se câştigă, lesne se cheltueşte.Gândul rău, te dă cu capu ’n părău.Să fugi de omul rău, şi de fum în casă.Cine doarme mult, trăieşte puţin.Cine lucrează şi tace, mai multă treabă face.

12'

180 A D A O S

Adaos

Din cronicele moldoveneşti— Spicuiri de proverbe, ziceri şi zicători —

1. Istoriografia s’a desvoitat treptat.Cele mai simple scrieri istorice sânt analele, o înre­

gistrare a întâmplărilor mai însemnate ale anului ; (analişti români: Azarie călugărul, Eftimie şi Macarie, egumeni la mănăstirea Neamţului, secolul al 16-lea, scrise slavoneşte, în limba ce stăpâneă atunci în biserică). .

A doua treaptă a istoriografiei o formează cronicele sau letopiseţele. Se apropie de anale, dar conţin, pe lângă expunerea întâmplărilor anului, şl unele observări şi cri­tice asupra lor. Cronicele româneşti datează din veacul al 17-lea şi începutul celui următor. Cele dintâi se ivesc in Moldova, şi vorbesc despre domnitorii ţării, despre luptele lor, şi alte fapte şi întâmplări ale vremilor trecute.

A treia treaptă a istoriografiei este istoria critică sau pragmatică. Aici se cercetează şi cauzele faptelor şi în­tâmplărilor, în scop de-a lămuri şi a instrui cititorii pe temei de izvoare şi documente. Este productul timpurilor mai nouă. *

2. Cronicele moldoveneşti, — scrise de Grigore Ureche (f pe la 1646), Miron Costân (ţ 1691), Nicolae Costăn ( f 1712), Ion Necalce ( f pe la 1745) ş. a. — sânt de însemnătate şi din punct de vedere al limbii româneşti, mânuite în unele locuri cu deosebită iscusinţă. (Exemple se găsesc în Manualul nostru III, pag. 32—35, 37, 40—42.)

* .3. Proverbe, maxime, ziceri şi zicători : alese din cro­

nicele moldoveneşti (publicate de Mih. Kogălniceanu în 3 voi. 1872—74, ed. II., — numerele din parenteze arată volumul şi pagina):

A D A O S 181

Prov. leşesc (polon): «Sula de aur, zidul pătrunde», (1. 259).

Cum zice moldovanul: «nu sânt In toate zilele Paştile», (I. 262).

«Blestemul săracilor.. . nu cade pe copaci cât de târziu», (1. 268).

«Lupul părul schimbă, nu hirea», (I. 292).«Cel ce se înneacă, se apucă de sabie cu mâna

goală», (I. 293).Prov. turcesc: «Capul să se pearză, se vor potoli

gloatele», (1. 296).Prov. leşesc: «Pe şarpe, până nu ridică capul den

earbă, să-l loveşti», (I. 317).«Osânda trage la plată», (I. 324).Maximă : «Orb norocul ia suiş, şi lunecos de a stare

pe Ioc, grabnic şi de sârg pornitor la pogorâş», (M. Co- stân, I. 351).

«Paserea In cuibul său piere», (II. 180).«Vai de boerul ce se roagă mojicului», (II. 247).«Au stâns bine focul cu paie», (I. Nec. II. 252) sau:

focul nu se stânge cu paie.«Paserea vicleană dă singură în laţ», (II. 253).«Paza bună trece primejdia rea», (II. 257).«Mielul blând suge la două mume», (II. 257).«Prieten şi 1-air făcut, ca oaea pe lup», (II. 275).Neculce zice : «Aşă au ţinut de bine pacea, precum

ţin cânii vinerile», (II, 283). Tot e l: «Aşă ţin şi ei priete^ şugul, ca lupul cu oaia şi ca cânele cu Vinerea», (II. 400).

«Calul râios găseşte copaciul scorţos», (II. 284).«Nu este mai mare blăstemat în lume, decât omul

celace are o fărâmă de pâne în mână, şi o lapădă pe aceea, şi cearcă să afle alta mai mare», (II. 312).

«Cine face, face-i-se», (II. 313).«Nu fac toate muştele miere», (II. 398).«Frica dragoste nu are», sau: «Unde-i frica, nu-i

dragoste», (I. 448 N. Costân).N. Costân, vorbind de Ion Vodă, care voiă să arate

ţării «nesaţiul turcesc şi lăcomia lor>, a turcilor, zice:

182 A D A O S

«Vedeà (Ion Vodă) ştercul în ochiul turcilor, eară bârna în ochii sei nu vedeà», (I. 458).

N. Costân : «Unde nu va Dumnezeu, omul nu poate», (II. 28 şi 42).

«Turcului să-i dai bani, şi să-i scoţi ochii», (II. 54, neîncrederea în turc).

«Nevoia schimbă legea», (II. 57).Din cronica atribuită Iui Nie. Muşte : «Voroava blândă

toată pornirea îmblânzeşte; eară cea apregă, şl pre cel slab aţâţă la mânie», (III. 88, cu provocare la moartea lui Miron Costân şi a fratelui său Velicico Vornicul, acest din urmă «eră om simeţ nepurtând grijă de Cantemir Vodă» şi «cu vorba Iui cea desfrânată şi-au agonisit pe­rire lui şi frăţine-său, lui Miron Logofătul»).

Pe vorba s. denunţarea cuiva, pe gura cuiva: «Cu- păreştii... stau tot de-1 păreau (pe Şerban Logofătul) şi în două rânduri l-au adus Duca Vodă, pe gurele lor, la Bu­cureşti, să-i taie capul», (I. Neculce, II. 211).

Nu pot, nu îndrăznesc, nu-mi dă mâna: «Căută să Ie arate dragoste, că nu-i da mâna întrialt chip să facă», (I. N. II. 226).

A despoià, a prădă, a mâncâ: «Şi mâncau ţara, cum le eră voia», (Nec. II. 240). *

Om ca adjectiv: «Eră mai om decât toţi», (Nec. II. 241).Cinste, trecere, obraz: «Şi nu aveau aceşti Domni

obraz la. Poartă», (la turci, Nec. II. 351).Caracterizări făcute de Ion Neculce:«Acest Domn, Constantin Vodă (Mavrocordat), eră

un om prea mic de stat, şi de făptură prost (slab, urât) şi căutătură încrucişată; dară la hire eră nalt, cu mândrie vra să se arăte; dară eră şi om len/ş... îi eră dragă învă­ţătura... minciunile îi eră prea dragi a le ascultă, numa nu eră prea grabnic a face rău», (II. 380).

«Socotiţi acum, fraţilor boeri, hirile Domnilor se po­trivesc cu linul mărilor şi cu seninul cerului: când nu gândeşti se tulbură mările, şi cerul nourează. Aşă sânt şl Urile Domnilor: când trage omul nădejde de bucurie, atunci vine la scârbă», (II. 385).

A D A O S 183

«Eară Hatmanul cu oastea.!, nici un ceas n’au ză­bovit şi s’aü intors înapoi, fiind grec cu pele de Iepure la spate, şi au fugit toată noaptea... negonindu-1 nime», (II. 398).

A da seamă: «Cu capul Vor da samă», (II. 409).

Blond, — albineţ: «Şi sânt femeile Ia Sibiu iubeaţe, cum îşi sânt de fel albineţe», (I. 426. N. Costân).

Ca în poezia poporală (coîecţ. Alecsandri): «să fim una amândoi», zice cronicarul N. Costân: «Că de aveă gând să se rădice asupra Împărăţiei, el încă a hi cu dânsul una>, (II. 5).

A jăfuî,— am âncâ: «Săni-ldea Vodă să-i ucidem cu pietre pe Iordaki, sau vom strică rătezile şi-l vom ucide acolo în odae, că ne-au mâncat şi ne-au sărăcit el cu fraţii lui», (II. 83).

*

Pentru a şovăi a sta la cumpănă: «multă vreme la cumpănă au stătut cugetul nostru», (M. C. I. 3).

A înfundă cu ocară: «a lăsă earăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere», (I. 3).

Pentru a scoate la lumină, la iveală — a scoate la ve­dere: «Biruit-au gândul, să mă apuc de această osteneală, să scot lumii la vedere feliül neamului», (I. 3).

Pentru faţă ’n faţă — rost cătră rost: «Să nu pomenim de marele Moise, carele după atâţia ani au scris Leatopi- seţul delà zidirea lumii, că acesta au avut pe singur Dum­nezeu dascăl şi învăţător, cu rost cătră rost», (I. 4).

In loc de a aveă atragere pentru ceva — a fi cu dra­goste la ceva: «şi în viaţa mea, Dumnezeu ştie cu ce dra­goste eram pururea Ia istorie», (I. 5).

Pentru a se înşelă — a se alunecă: «unde s’au alunecat şî săracul Ureche Vornicul», (I. 5).

Năvăleşte, pentru a combate: «altul, de neamul său leah, Ian Zamoskie... orb năvăleşte, că nu sânt moldo­venii neci muntenii din râmleni», (I. 5).

184 A D A O S

A face zăbavă, pentru: a petrece: «să aibi vreme şt cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă,, că nu este alta ş) mai frumoasă, şt mai de folos in toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor,., ceteşte cu bună sănă­tate !» (I. 5. 6),

Mă trage rândul, intenţionez, în zicerile: «de Italia şi de împărăţia Râmului, a căria împărăţie scaunul oraşul Râmul în dricul Italiei este, a pomenire întâi ne trage rândul», (I. 9). «Orce ne trage rândul a pomeni de cetă­ţile ţerilor acestora 1» I. 23. ş. a., (I. 26).

Grâu saţ, grâu mulţime: «de grâu saţ... de untde­lemn mare bivşug», (în Italia, I. 10).

« Stătători la cuvânt», statornici la cuvânt, (I. 10); nu sânt mândri, sânt <nemăreţi», (I. 10).

Pentru: nişte, câteva, câţivâ, foarte des găsim cu­vântul seamă: «Pe o seamă de obicee ce au, foarte bune, îi cunosc cine sânt», (I. 11), «o seamă de scriitori», (I. 3), «o siamă de basme a unui Misail Călugărul», (N. C. I. 37), «o seamă de boeri de ţară», (N. C. I. 37), «o samă de tătari», (N. I. 144), «o samă de oaşti», (1. 161).

*Pe cărarea sa», pe urmele sale, (I. 11).După analogia lui trag necazul găsim în cronicar

tr a g ră sb o iu l, în Toc de port: «Grecii trăgând multe vremi răsboaie cu Troadenii, pentru mare strimbătatea lor»... (I. 12).

A învinge — a răpune: «Şi cu această tocmeală a oştilor sale, râmlenii au răpus toată lumea», (I. 17). ä

A atacà, a năvăli — a călcâ: «Cu tocmeala ei (a oa- stei sale) au călcat Alecsandru Macedón tot răsăritul», (I. 1,7).

A purtă răsboi — a bate răsboi: «au început ma­cedonenii a bate răsboi cu râmlenii», (I. 17).

A începe răsboi cu cineva — a ridică răsboi asupra cuiva: «nici el (Antoniu cel blând) răsboi ântâi asupra cuiva n'au ridicat», (I. 112).

Căzută în ruine — năruită: «cetate năruită ia Ga­laţi», (I. 18).

Nu este adevărat — «nu se prinde», (l. 20).«Mă mir cum încape acest lucru», (I. 23), —

ajuns până acolo.cum a

A D A O S 185

Trag Ia îndoială — *crez cu inima îndoită» : «Eu, iu­bite cetitorule, cu inima îndoită crez...» (I. 29, în notiţă, făcută de Ion Neculce).

A fi de părere — a fi întru părere: «Intru aceasta părere fost-au şi Tucidides, carele pe istorie o numeşte a fi cel mai ales şi mai mare al vieţii omeneşti visteriu», (I. 33).

Nu stă mult — n’are multă şedere: «Norocul... ni- căiurea multă şedere la un loc nu are>, (I. 34).

Potrivit — cu cale, nepotrivit — fără cale: «şi ziceă că cu cale au omorât Cain pe frate-său Avei», (I. 41), —

, «nice fără cale răsboaie să facă, că Dumnezeu celor mândri se pune împotrivă», (I. 154, Ureche), — «Domniei lui Aron Vodă cu cale i-au zis cumplită, că aşă au fost desfrânată domnia şi nedireaptă, cât, de răul lui, ce erau boeri de frunte fugise mai toţi în ţara leşească, (M. Costân, 1.249). — «Cu cale este a hire frică celor mai mici de cei mai mari; eară cursul lumii, aduce de multe ori de este grijă celui mai mare de cei mai mici ; fericiţi sunt Craii, împăraţii şi Domnii, carii domnesc aşă să nu le hie de cei mai mici niceodată silă!» (I. 293. M. C.)

Famen: «Scrie Berosie la cartea I., precum acesta Ham s’au apucat de învăţături diavoleşti şi farmece, pen- truce i s’au zis Zoroastel, precum anume au fermecat el pre tată-seu beat, cât au remas Noe ca un famen, de n’au mai avut de atunce roadă a face copii», (I. 44).

«Nu mă poci domiri ce au vrut să zică», (I. 99).Părtinitor — *deai lui ca de ai lut grăeşte» (zice cro­

nica [1. 101] atribuită spătarului Milescu despre scriitorul din Mediaş Topeltin).

Mai demult — mai dinainte vreme:«Mai tot un neam a fost aceia (dacii şi geţii) mai din

nainte vreme», (I. 101), «înainte vreme erâ obicei de da numai câte un leu de casă», (II. 190, Neculce), «mai îna­inte vreme fusese Visternic mare în ţara Muntenească», (II. 225, Nec.).- «Ace! Capegi-başa. . . au fost bun prieten mai înainte vreme lui Cantemir Vodă», (II. 245, Nec.).

Mulţime — sum ă: «cum au vrut acel împărat aşâ pe lesne a rădică cu totul atâta sumă şi noroade de oa­meni, cu case, cu copii, aşezaţi pe aceste locuri...» (1. 106).

186 A D A O S

A se da de goi — a-şi arătă arama: «Şi până astăzi ori în ce ţeri merg, cum se zice zicăioarea: aram a-şi arată, faptele lor cinstea-le micşorând», (despre greci, Í. 108). ‘ *

A spune basme — a băsmul: «Ci deară acel ungur, au ce va fi fost, nu ştiu, de au băsmuit şi au visat ca acelea a zice, se vede că de puţină ştiinţă şi socoteală au fost», (I. 109).

A prădă — a călcă, a lovi, a da resboi: «Hunii viind şi cuprinzând aceste părţi, şi alte multe, au călcat, mai vârtos ţara ungurească de sus», (Mil. 1. 122), «fără veste au lovit pe tătari, neavând ei grijă de una ca aceea», Ure­che, (I. 186).

A ucide — a face moarte: «Şi multă moarte s’au fă­cut în oastea lui Alecsandru Vodă», (I. 147), <i-au lovit Ştefan Vodă cu oastea tocmită, în răvărsatul zorilor, de au făcut multă moarte şi perire în unguri», (I. 153).

A pândi — a întinde mrejile: «Turcul... asupra vol- niciei tuturor întinde mrejile sale ca să-i cuprinză», (I. 155).

A auzi — a prinde de veste: «Ştefan Vodă, prinzând de veste, li-au ieşit-nainte la o dumbravă... şi dând ră- sboi vitejeşte, i-au risipit (pe tătari) şi multă moarte şi pe­rire au făcut într’înşii», (I. 156).

«Obiceiul firii omineşti: de ce are, de ce pofteşte să aibă mai mult», (Ureche, despre Ştefan Vodă cel Mare, I. 157).

Pasionat — cu inima aprinsă: «Ştefan Vodă, având inima aprinsă spre lucruri vitejeşti, îi păreâ că un an ce n’au avut treabă de răsboaie, că are multă pagubă, soco­tind că şi inimile voinicilor, în răsboi trăind, se ascut, şi truda şi osteneala cu care se deprinsese oastea, e a doua vitejie», (I. 158).

Supărare — inimă rea : «acest Olbreht (craiul leşeşc)... de inimă rea puţin de n'au murit», (I. 173), «au trimis îm­păratul de l-au legat (pe Uiaş Vodă) şi i-au luat toată averea, şi decia l-au trimis peste mare, la Brusa, de l-au închis ; unde, de inimă rea, curândă vreme au murit», (1. 207).

A nimici — a topi: «şi-au dat răsboi la pod, din jos de Vaslui, şi înfrângându-i ai noştri, i-au topit pe toţi», (I. 185).

A D A O S 187

A face chef — a petrece ín ospeţe, despre Bogdan Vodă, feciorul lui Ştefan cel mare, scrie Ureche: «Că nu in beţii şi în ospeţe petreceă, ci ca un străjer în toate păr­ţile priveghiă, * ca să nu se ştirbească ţara ce-i remăsese delà, tată-său», (J* 186).

A câştigă pe cineva — a-l induld : «dacă s’au turcit (Iliâş Vodă), apucându-1 şi îndulcindu-1 cu bine, l-au pus Paşă la Dristor, şi numele i-au pus Mehmet», (1. 207).

A jăfui — a desbrâcà: «Atunce Tomşa cu multe cu­vinte l-au mustrat (pe Despot Vodă), aducându-i aminte de multe lucruri fărădelege ce făceă, că nu numai ţara pustieşte, ce (ci) şi bisericile desbracă şi de lege îş râde», (I. 217).

A scăpă de cineva — a se curăţi: «Alecsandru Vodă, dacă s'au curăţit de toată grija dinafară, şi şi-au adus pe Doamnă-sa Rucsanda şi coconii din ţara Muntenească, au vrut să se cureţe şi de vrăjmaşii cei den casă», (I. 220). '

«Nu s’a mai putut curăţi ţara de dânsul», (II. 229, Ne- cuice), tot aici: «şi nu s’au mai putut curăţi aceste două ţeri de dânşii», (de greci adecă!).

A băgă de vină — a da vina: «Mulţi dintre capete sânt iubitori a vărsare sânge nevinovat. Apoi dau vina lă- cuitorilor că sânt vicleni», (I. 220—221).

A dobândi favoarea — a intră în voie: «Alecsandru Vodă, vrând să intre în voia turcilor...» (I. 221).

învăţat — cu carte : «Nice de carte eră prost (Bogdan Vodă fiul lui Alecsandru Vodă Lăpuşneanu)», (1. 223).

A se ocupă de ceva — a stade ceva : «sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum, de nu stăm de scrisori, ce (ci) de grijă şi suspinuri», (I. 247). —(Turcii... vă­zând că leşii nu stau de răsboi, ce (ci) de lucru şanţurilor...» (I. 278).

In vrâstă, bătrân — mare de zile, sosit la bătrâneţe: «Eră Simeon Vodă om mare de zile, sosit la bătrâneţe», (1. 260).

Din gură ’n gură — din om în om: «Simeon Vodă, precum au rămas din om în om în ţară poveste, au murit otrăvit de cumnată-sa», (I. 260).

♦

188 A D A O S

Despre firea nestătătoare a turcului zice M. C. : «Tur­cul cu vreme dă, cu vreme ia», (1. 261), ear despre lă­comia lui zice: «Petru V o d ă ... având dodeială totdeauna delà turci cu dările, au strâns boerii şi ţara, şi li-au zis că nu mai poate sătură pântecele turcilor cel fără fund, şi luându-şi ziua bună delà toţi, au lăsat Domnia, şi s’au dus prin ţara leşească la Veneţia, unde şi-au sfârşit viaţa, cu veşnică pomenire In ţară», (I. 290).

Despre şiretenia Jor: «Turcii cu săgeţi de bumbac ucid pre .oameni», (1. 296).

Devine serios lucrul — se îngroaşă lucrul: «Radul V o d ă... văzând că nu va puteâ trece să nu se Îngroaşe Intre turci şi Ieşi lucru de sfadă...» (I. 268), «văzând Co- stin lucrul îngroşat Intre domnie şi între sfa t...» (I. 293).

Minune — lucru m are: «Lucru mare, cumu-i laudă . cronica leşească, cum au stătut de bine atunci împotriva

turcilor», (I. 278).A începe — a prinde, a apucă: «Ce cum îj hirea

căzaciior la dobândă lacomă, au prins a jăfuire», (1. 279), «să nu hie apucat a ieşire un buluc de nemţi cu căpi­tanul lor».. . (I. 280).

Aspru — gros la fire: «Domnul Ştefan Vodă Tomşea, mare vărsător de sânge, gros Ia hire, prostatic», (I. 286).

O comparaţie din M. Costân: «Ce precum florile, şi pomii, şi toată verdeaţa pământului stau ovelite şi împe- decate de răceala brumei, căzută fără vreme, şi apoi după lină căldură a soarelui vin ear la hire şi la frumuseţile sele cele dântăi, aşâ şl ţara, după greutăţile ce erau la Radul Vodă (care veacurilor de mirat au rămas, cum au putut încăpeâ întru înţelepciunea acelui Domn, aceâ ne- milă de ţară), au venit fără zăbavă ţara la hirea sa, şi până la anul s’au umplut de oameni şi de tot bişugul», (I. 289).

Fără caracter — de fire slab: «om (Alecsandru Vodă feciorul Radului Vodă celui Mare) şi de trup şi de hire slab», (I. 291).

Mlstuesc, în înţeles figurat: «Nice întFun chip se amistuească Alecsandru Vodă fapta boerilor n’au putut», (l. 293).

A D A O S 189

Viaţă nesigură — viaţă cu-cumpănă: «un leav, me­gieş de ai lui (Barnovski Vodă), totdeauna il sfătuiă să nu meargă (in Moldova), să nu-şi dee viaţă fără grijă pe viaţă cu grijă şi cu cumpănă», (I. 295).

Despre răutatea neprietenului : «Ce nu scorneşte limba amară a neprietenului 1» (I. 295).

Despre fire: «Eră la hirea sa Barnovski Vodă foarte trufaş, şi la portul hainelor mândru, eară la inimă foarte dirept, blând şi nelacom», (I. 297).

Om superior, — om cu firea înaltă : «ori că nu-1 încăpeâ Moldova ca pe un om cu hirea inaltă. şi împărătească mai mult, decât Domnească», despre Vasile Vodă, zice M. Costân, (I. 305).

Prostatic: «Prostatic ţineă Vasilie Vodă pe Matei Vodă», (1. 305); «spun să fie zis Petriceico, Vornicul de ţara de sus, pe care-1 ţineau ei mai prostatic dintre alţii de sfat...», (I. 312).

A păzi pacea — a sta la pace: «După aceste zarve, numai ce i-au căutat lui Vasilie Vodă o stare la pace», (I. 308).

A călca porunca — a face peste poruncă: «nu s’au cutezat... a facere preste poroncă», (I. 309).

Chipul, ca şi când — în pildă : «îşi trimisese Ştefan Logofătul jupâneasa la ţară, in pildă că o trimite pentru trebile casei», (1.323).

A ajunge — a apucă: «Apucase oştile lui Ştefan Vodă (Oheorghe) pe o samă de nemţi netrecuţi (Ni­strul, I. 328).

A se decide, — a se alegţ: «Şi să hie fost şi tabăra cazacilor... alăture... s’are hi ales lucrul», (I. 336).

Cubănueală, — cu coada ochiului: «priveau turcii cu coada ochiului aceste tovărăşii» (I. 351).

A nimici — a topi: «câţi s’au topit atunci unguri în ţară la noi in munţi!» (I. 354).

«Om deplin, cap întreg, fire adâncă, cât poţi zice că nasc şl in Moldova oameni», M. Costân despre Ştefan Vodă Gheorghe, (I. 356).

Aceeaş soartă: «să nu lase unul pe altul, până vor ave o pâne să o împartă», (I. 357).

190 A D A O S

A umblă pe voia cuiva: «precât li âtnbla pre voie, pre atâta se suie în cap», (I. 361).

«Eră (El Agasi) om în faptele sale dinafară de hirea tătărească, aşă de blând, lin şi la treaba oştii deplin», (1. 366).

A pieri — a-şi pune capul i «Amândoi şi-au pus cape­tele», (I. 369).

*

Bat răsboi: «Ştefan Vodă cel bun multe răsboae au bătut; şi aşă se aude din oameni vechi şi bătrâni, că câte răsboae au bătut, aiâtea mănăstiri şi biserici au făcut», (II. 179).

Pe lângă a legă pace se zice a aşeză pace: «Când au aşezat pace Ştefan Vo4dă cel bun cu leşii...» (II. 181).

A imbună: «Oheorghe Ştefan Vodă dupăce au prins pe Toma Vornicul'Cantacuztao în Suceava, l-au îmbunât până a aduce pe fratele său lordaki Cantacuzino din ţara leşească», (II. 187).

A cădeă rob — a încăpeă rob: Socotind mai bine să-şi facă moarte cu mânile sale, decât să încapă în mâ- nile păgânilor rob», (II. 200).

Ei singuri între sine — ei în de e i: «Moldovenii şi cu muntenii... ca cei ce cu nevoie, s’au sfătuit ei în de ei», (II. 201).

A schimbă feţe: «Eară Duca Vodă nu puteă nimic să mai răspundă, de ruşine şi de frică, numai ce schimbă feţe, uneori se făceă roş, uneori galben, şl-i eră mai mare ciuda cum că ştiau toate tainele ce le făcuse şi le ziceau faţă în vedeală», (II. 254).

A călcă şi a încălecă în înţeles figurat:* «Mihai Vodă (Racoviţă) nu puteă deplin să stăpânească cum se cade, că şi boerii Moldovei pe acea vreme erau nişte boeri mai ţapeni, mai putincioşi, se iubeau unul cu altul, şi se în- voiau la sfat; măcar că lordaki Ruset Vornicul âmblă să-i supue, şi să-i încalece) dară tot nu puteă deplin să-i calce, şi să-i scoată din obiceiurile lor», (II. 289).

C U P R I N S U L

Ç a r t e d e c i t i r ePag.

1. Vă închinaţi------- 3 31. C o z ia ------- ------- :-----2. Semănătorul------- — 3 32, Negoţul românesc —3. Ţăranul ro m ân_ _ 4 33. Breslele -- ------------4. Vulpea b e a r c ă _ 6 34. Armele la români —5. Amintiri din copilărie 7 35. Cântarea României _6, Hora u n ir i i ------- _ 14 36. Decebal şi Ştefan —7. Imnul r e g a l ------- t5 37. Mama lui Ştefan-------8. Morţilor n o ş tr i_ 15 38. Daniil Sihastru-------9. Ce te legeni------- _ 16 39. Vlad Ţepeş şi stejarul

10, Strigături----------- 16 40. Oroza ---------------------11. Doine 17 41. Sobieski şi românii —12, C. Brâncoveanu _ __ 17 42. Bătălia delà Călugăr.13. Toma Alimoş------ _ 19 43. O scrisoare, Kogăln.14. Jocurile copiilor _ .i— 21 44. Conul L eon id a-------15. Noaptea Paştilor_ _ 26 45. T o a m n a __________16. Earna, pastel------- _ 27 ,£6. Plugarii--------------------17. Miezul iernii------- — 28 47. Clăcaşii18. La P a ş t i ----------- _ 29 48. Alecsandri----------------19. Popa Tanda ------- — 29 49. Coşbuc20. Puiul 47 50. La O itu z ----------------21. Cum să citim------- — 52 51. Cătăneşti__________22. Vorba românului— _ 54 52. Doina lancu lu i-------23. Cânele şi căţelul— _ 58 53. Scrisoarea fetiţei-------24. Satira spiritului meu 59 54. Epigrame----------------25. Criticilor mei____ 63 55. B o c e t --------------------26. Din România pitor. __ 63 56. Discurs (Kogălniceanu)27. Bărăganul ---------- _ 66 57. B e ţ i a ------- .v,--------- -28. Părţile ardelene _ — 67 58. Alcoolism ul------------29. Saşii şi armenii _ _ 68 59. învăţământul-----------30. D etunata----------- _ 70 60. G h icitori__________

Pag.

727577787981838485878894

102103113113115117122124124126126127128128130132134136

192 C U P R I N S U L

G r a m a t i c ăPag.

G ram atica-------------------- 137

I. M orfologia-------1381. A rtico lu l------------------- 1382. Substantivul_________ 1383. Adjectivul------------------- 1424. Verbul_______________ 1445. Numeralul____________ 1586. Pronumele____________ 1597. Adverbele___________ 1628. Prepoziţia____________ 1649. Conjuncţ.____________ 165

10. Interjecţiunea__________16511. Ortografia____________ 166

11. Sintaxa-----------Pag.169

1. Propoziţia__________ 1692. Propoziţia simplă _ 1693. Propoziţia eliptică,

desvoltată_______ 1704. A tributul__________ 1715. O b ie c tu l---------------- 1716. Complinirea_______ 1727. Propoziţia contrasă _ 1738. Propoziţia compusă_ 1739. P erio d u l---------------- 176

10. Topica. Interpuncţ. _ 177

Proverbe ---------------- 179

Adaos ---------------- 189

De îndreptat:

La pag. 63, şirul 16, in loc de Mihail, titeşte : M ih a i. Lapag. 168, şirul 26. în loc de: ad-ă (pad şi apă),

citeşte: ad-ăp (a d şi apă).