Traducere din limba franceză CURTEA DE APEL PROVINCIA QUÉBEC GREFA DIN MONTRÉAL Nr.: 500-09-000567-917 (500-02-016447-893) La 15 august 1996 ÎN PREZENŢA: ONORABILILOR LeBEL, BAUDOUIN, Judecători la Curtea de Apel BIRON, Judecător la Curtea de Apel ad hoc LES ÉDITIONS (Editura) VICE-VERSA INC., APELANTĂ - pârâtă împotriva lui PASCALE CLAUDE AUBRY, INTIMATĂ - reclamantă şi GILBERT DUCLOS, Apărător ______________________________________________ Curtea, pronunţând-se asupra recursului apelantei Les Éditions Vice-Versa Inc., împotriva unei hotărâri a Curţii din Québec pronunţată la Montréal, la 29 martie 1991, de onorabilul Roland Bourret, care a condamnat-o în solidar cu pârâtul Gilbert
Transcript
Traducere din limba franceză
CURTEA DE APELPROVINCIA QUÉBEC
GREFA DIN MONTRÉAL
Nr.: 500-09-000567-917
(500-02-016447-893)
La 15 august 1996
ÎN PREZENŢA: ONORABILILOR
LeBEL, BAUDOUIN, Judecători la Curtea de Apel BIRON, Judecător la Curtea de Apel ad hoc
Curtea, pronunţând-se asupra recursului apelantei Les Éditions Vice-Versa Inc., împotriva unei hotărâri a Curţii din Québec pronunţată la Montréal, la 29 martie 1991, de onorabilul Roland Bourret, care a condamnat-o în solidar cu pârâtul Gilbert Duclos la plata către intimata doamna Pascale Claude Aubry a unei sume de 2 000$, cu dobânzi şi cheltuieli de judecată, Pentru motivele expuse în opinia judecătorului LeBel, anexată la prezenta hotărâre la care subscrie judecătorul Biron:
RESPINGE recursul cu cheltuieli de judecată.
Judecătorul Baudouin, disident, din motivele expuse în opinia sa, de asemenea depusă împreună cu prezenta hotărâre, ar fi acceptat recursul, ar fi casat hotărârea Curţii din Québec şi ar fi respins acţiunea intimatei cu plata cheltuielilor de judecată.
_________________________________
LOUIS LeBEL, J.C.A.__________________________________
Curtea, pronunţându-se asupra recursului apelantului Gilbert Duclos împotriva unei hotărâri a Curţii din Québec pronunţată la Montréal, la 29 martie 1991, de judecătorul Roland Bourret, care admitea acţiunea intimatei Pascale Claude Aubry şi îl condamna în solidar cu Les Éditions Vice-Versa Inc. să îi plătească o sumă de 2 000 $ daune, cu dobânzi şi cheltuieli de judecată.
Pentru motivele prezentate în opinia judecătorului LeBel, la care subscrie judecătorul Biron, care a fost depusă împreună cu prezenta hotărâre:
RESPINGE recursul cu cheltuieli de judecată.
Judecătorul Baudouin, dizident, pentru motivele prezentate în opinia depusă împreună cu prezenta hotărâre, ar fi admis recursul, ar fi casat hotărârea Curţii din Québec şi ar fi respins acţiunea intimatei, totul cu cheltuieli de judecată.___________________________________
LOUIS LeBEL, J.C.A.__________________________________
LeBEL BAUDOUIN, Judecători la Curtea de ApelBIRON, Judecător la Curtea de Apel, ad hoc
LES ÉDITIONS VICE-VERSA INC.,APELANTĂ - pârâtă
împotriva lui
PASCALE CLAUDE AUBRY,INTIMATĂ - reclamantăşiGILBERT DUCLOS,
Pârât
_____________________________________________
Nr: 500-09-000568-915
(500-02-016447-893)
GILBERT DUCLOS,APELANT – pârât
împotriva lui
PASCALE CLAUDE AUBRY,INTIMATĂ - reclamantă
şi
LES ÉDITIONS VICE-VERSA INC.,Pârâtă____________________________________________
OPINIA JUDECĂTORULUI LeBEL
Depuse de un fotograf, apelantul Gilbert Duclos, şi de un editor, Les Éditions Vice-Versa INC. (Vice-Versa), ca urmare a condamnării lor la plata de daune interese printr-o hotărâre a Curţii din Québec, dată de onorabilul Roland Bourret, la 29 martie 1991, la Montréal, aceste recursuri repun în cauză problema dreptului la imagine şi mecanismele de protejare juridică a acesteia. Într-adevăr, cei doi apelanţi au fost condamnaţi în solidar la plata a 2 000 $ cu titlu de plată de daune interese, ca urmare a publicării, în 1988, într-o revistă artistică din Montréal, Vice-Versa, a unei fotografii a intimatei, doamna Pascale Claude Aubry, luată şi publicată fără autorizaţia acesteia. Apelanţii cer reformularea acestei hotărâri, pledând că nu au comis nici o încălcare şi nici nu au adus atingere vreunuia din drepturile intimatei la protecţia imaginii acesteia, dacă aşa stau lucrurile. În subsidiar, ei atacă aprecierea daunelor interese.
Simplitatea faptelor în această cauză nu diminuează complexitatea şi seriozitatea mizei sale juridice. Într-adevăr, ea pune în discuţie natura dreptului la imagine, extinderea protecţiei acestuia, căutarea unui echilibru cu alte drepturi protejate, cum este dreptul la informare.
ORIGINEA LITIGIULUI
Domnul Gilbert Duclos lucrează ca fotograf profesionist la Montréal. El se ocupă de asemenea în mod regulat cu activităţi de fotografie artistică. Adesea face fotografii la întâmplare în întâlnirile sau descoperirile sale, pentru a-şi dezvolta colecţiile, pentru pregătirea de expoziţii şi, în mod general, pentru activităţile sale de fotografie de artă. I se întâmplă adesea că cedeze gratuit unele din fotografiile sale în scopul publicării.
Editura Vice-Versa publica în 1988 o revistă literară şi artistică distribuită în Québec, în restul Canadei şi în alte ţări. Difuzarea acesteia nu atingea pe atunci decât şapte sau opt sute de exemplare, deşi se imprimau câteva mii. Aceasta publica texte literare diverse, eseuri sau nuvele, precum şi fotografii, utilizând tehnici de paginaţie elegante şi o grafică sofisticată.
În 1988, apelantul Duclos o fotografiase pe doamna Aubry, fără ca aceasta să ştie, pe când se afla aşezată pe scara exterioară a unei clădiri, într-o stradă neidentificată din Montréal, îmbrăcată simplu, dar corect. Câteva luni mai târziu, colegi de şcoală i-au spus, în batjocură, susţine ea, că îi văzuseră fotografia într-un număr tematic al revistei Vice-Versa despre oraş. Publicată la pagina 20, în partea de sus în stânga, ea ilustra o nuvelă intitulată "Inside and Outside the Glass House". Apelantul Duclos permisese editorului să folosească această fotografie, fără plată, trebuie spus.
În acest număr din Vice-Versa, se regăseau numeroase fotografii de peisaje, clădiri, trecători sau grupuri de copii. Textele publicate cuprindeau câteva eseuri cu privire la aspecte ale vieţii în oraşe ca Montréal sau Vancouver, precum şi critici literare sau scurte nuvele, cum este cea al cărei text începea pe aceeaşi pagină cu fotografia intimatei. Foarte simplă, această fotografie reproducea imaginea unei femei blonde, tinere, frumoase, îmbrăcată cu un pantalon, un pulover negru, un pic gânditoare, cu capul uşor întors către stânga. Pe pagina următoare, după sfârşitul aceleiaşi nuvele, se vedea o fotografie a unui trecător oprit în dreptul unui afiş, în faţa unui edificiu comercial, pierdut în spatele unor ochelari negri. Nici această fotografie nu avea vreo legătură cu tema "Inside and Outside the Glass House".
Doamna Aubry a depus o plângere cerând daune interese contra fotografului şi editorului. Această procedură cerea despăgubirea pentru prejudiciul moral ce rezulta dintr-o atingere adusă reputaţie şi vieţii sale private, prin realizarea fotografiei, publicarea şi comercializarea acesteia, fără autorizaţia sa. Ea includea şi o cerere de daune cu caracter exemplar în temeiul articolului 49 din Carta drepturilor şi libertăţilor persoanei (L.R.Q., împotriva lui C-12).
Apărarea editorului a pledat că publicarea fotografiei nu aducea daune nici unui drept garantat de Carta drepturilor şi libertăţilor persoanei. Aceasta nu ar fi produs nici o încălcare a drepturilor doamnei legat de viaţa sa privată şi de reputaţia sa. Această pledoarie invoca de asemenea absenţa vreunei încălcări în sensul dreptului responsabilităţii civile. Apărarea fotografului susţinea că fotografia luată într-un spaţiu public se realizase în afara contextului vieţii private că nu era necesar nici un consimţământ pentru realizarea sa. În plus, circumstanţele cedării sale nu indicau ici o dorinţă de exploatare comercială. În fine, oricum, fotografia nu aducea nici o atingere reputaţiei reclamantei.
HOTĂRÂREA CURŢII DIN QUÉBEC
Aşa cum s-a arătat mai sus, hotărârea Curţii din Québec admite acţiunea. Conform primului judecător, fotografia fusese luată fără autorizaţie şi publicarea sa o expusese pe doamna Aubry ironiilor colegilor săi, din cauza publicării lângă aceasta a unui text calificat drept insolit (m.a., pag. 41-42). Editorul Vice-Versa a comis o greşeală publicând şi distribuind această fotografie. Această publicare ar fi adus atingere dreptului la imagine, considerat ca o parte componentă a dreptului la viaţa privată. În ce îl priveşte, fotograful Duclos comisese un delict aducând atingere vieţii private a doamnei Aubry prin realizarea fotografiei, fără acordul acesteia, şi prin cedarea sa ulterioară către Vice-Versa, fără alte autorizaţii.
Conform Curţii din Québec, acţiunile fotografului şi ale editurii aduceau atingere dreptului la imagine şi, de aici, vieţii private. Ca urmare, ea le asimila unei culpe civile, pe care aceasta a întemeiat o condamnare în solidar la plata de daune interese pentru despăgubirea unui prejudiciu moral. Ea a refuzat, totuşi, să admită daune exemplare, în lipsa unei dovezi a unei culpe intenţionate.
Hotărârea a determinat o cerere de autorizare a unui recurs către un judecător de la Curtea noastră. Acesta l-a admis, apelul proiectat pune din nou în discuţie atât temeiurile juridice ale condamnării cât şi aprecierea daunelor interese. Va trebui să examinăm acum natura şi cadrul juridic al apelului, pentru a identifica în mod corect miza acestei cauze.
CADRUL JURIDIC AL RECURSULUI
Această cauză pune problema naturii şi protecţiei dreptului la imagine al unei persoane private care nu este angajată în viaţa publică. De la început, trebuie de asemenea menţionat că dezbaterea survine în afara contextului unei atingeri aduse reputaţiei sau onoarei. După cum de altfel o recunoaşte şi hotărârea, nici fotografia nici modul de publicare al său nu implică elemente defăimătoare. În plus, textul nuvelei publicate pe aceeaşi pagină nu merita nici chiar calificativul de "morbid" pe care i l-a atribuit primul judecător. Această nuvelă relua teme literare frecvente, mai ales pe aceea a trecerii prin viaţa unui scriitor, tratându-le cu o scriitură rapidă şi evocatoare. Această cauză nu ridică deci decât problema realizării şi publicării fără autorizaţie,
cu titlu gratuit, a fotografiei unei persoane private anonime, care nu este angajată în viaţa publică sub indiferent ce titlu. Aceste acţiuni permit ele oare întemeierea unei condamnări la plata de daune interese în temeiul dreptului responsabilităţii civile şi al drepturilor garantate de Carta drepturilor şi libertăţilor persoanei?
Acest litigiu a survenit înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din Québec. Nu poate fi deci invocat articolul 36 C.C.Q. pentru a-l soluţiona. Cadrul juridic al acestuia este stabilit de dreptul responsabilităţii civile, aşa cum a fost dezvoltat de jurisprudenţa şi interpretarea doctrinală în temeiul Codului Civil al Canadei Inferioare, precum şi prin dispoziţiile Cartei drepturilor şi libertăţilor persoanei din Québec. În ciuda importanţei acestei probleme, jurisprudenţa din Québec rămâne redusă. Deşi în Québec au fost deja publicate comentarii doctrinare importante, va rămâne totuşi util, cu titlu comparativ, să examinăm analiza pe care doctrina franceză a făcut-o pentru drepturile în cauză, precum şi a aplicării regulilor responsabilităţii civile ca instrument al protecţiei acestora. Studiul acestor surse va permite să se stabilească dacă se cuvine să fie modificată hotărârea Curţii din Québec.
Pe de altă parte este important să reamintim natura precisă a problemei în cauză. Chiar dacă imaginea publicată nu are nici un caracter blamabil şi nu a adus nici o atingere reputaţiei persoanei, drepturile proprii la protecţia vieţii private pot însă să fi fost afectate (vezi A. Popovicci, L'altération de la personnalité aux yeux du public, [1994] 28 R.J.T. 290, p. 295; vezi de asemenea D. Tallon, Encyclopédie juridique Dalloz, Répertoire de droit civil, Droit de la personnalité, p. 4, par. 33).
Legislaţia asociază uneori apărarea onoarei şi a reputaţiei cu protejarea vieţii private, ca în articolul 35 C.C.Q. Aceleaşi acţiuni pot constitui încălcări ale acestor drepturi în principiu distincte, pe care jurisprudenţa le invocă simultan, după caz, pentru a sancţiona comportamente ilicite. Aplicarea acestora impune distincţii, dată fiind imposibilitatea de a identifica total domeniul de aplicare a conceptului de atingere a vieţii private şi cel al prejudicierii reputaţiei. Apelul examinat nun pune în discuţie decât dreptul la imagine, natura sa, asocierea acestuia cu drepturile personalităţii, în general, cu dreptul la viaţa privată în special, şi protecţia acestuia, fără a intra în sfera dreptului calomnierii.
JURISPRUDENŢA DIN QUÉBÉC
Deşi este puţin abundentă în privinţa problemei dreptului la imagine şi a naturii acestuia, jurisprudenţa din Québec conţine totuşi unele indicaţii asupra acestui subiect. Astfel, cu mult înainte de adoptarea Cartei, o hotărâre a Curţii superioare (Robbins împotriva Canadian Broadcasting Corp., [1958] C.S. 152 ) reţinuse încălcarea dreptului la viaţa privată ca sursă a responsabilităţii civile. Aceasta a condamnat atunci Societatea Radio Canada la plata de daune interese pentru că animatorul unei dintre emisiunile sale de televiziune îşi invitase telespectatorii să comunice cu unul dintre criticii săi, dând adresa şi numărul de telefon al acestuia pe ecran. Răspunderea civilă era recunoscută în temeiul unei incitări la încălcarea intimităţii şi a anonimatului reclamantului. Deja în secolul XIX, o hotărâre a Curţii superioare invoca dreptul fiecăruia la protejarea vieţii private, pentru a întemeia o condamnare pentru încălcarea secretului unei corespondenţe (Cordingly împotriva Nield, [1874] 18 L.C. 204), p. 207, judecătorul Torrance).
Câteva hotărâri se referă mai exact la problema dreptului la imagine (Field împotriva United Amusement Corporation et autres, [1971] C.S. 283 ; Rebeiro împotriva Shawinigan Chemicals, [1973] C.S. 389 ; Deschamps împotriva Automobiles Renault Canada Ltée, C.S. (Montréal) 500-05-018140-71, 24 februarie 1972). La acestea se pot adăuga hotărârile Curţii superioare în cauza Cohen împotriva Queenswear International Ltd., [1989] R.R.A. 570 (C.S.), şi în cauza D'Alexis împotriva Société de Publication Merlin Ltée, C.S. (Montréal) 500-09-7199-828, 10 ianuarie 1995, judecătorul Forget).
În cauza United Amusement, reclamantul Field a chemat în judecată United Amusement în calitate de distribuitoare a unui documentar privitor la Festivalul de la Woodstock. Acuzarea argumenta că o secvenţă îl arăta pe reclamant dezbrăcându-se în ploaie împreună cu o fată, apoi dispărând în ierburile înalte cu însoţitoarea sa. El ceruse fără efect o hotărâre interlocutorie pentru a obţine interdicţia proiectării filmului sau eliminarea secvenţei care îl arăta.
Apărarea susţinuse în contradictoriu că reclamantul nu putea fi identificat. Ea susţinea de asemenea difuzarea unui documentar de interes public asupra unui festival popular important care atrăsese o jumătate de milion de spectatori. Pe de altă parte, cameramanii fuseseră autorizaţi să filmeze Festivalul de organizatorii acestuia. În circumstanţele în cauză, nu fusese adusă nici o atingere vieţii private, în opinia United Amusement. În comentariile sale asupra apărării, hotărârea Curţii superioare conţine un pasaj susceptibil de a ne face să credem că publicarea unei fotografii luate într-un public nu ar aduce atingere, în principiu, viaţii private:
«În sine, nu a existat o încălcare a intimităţii sau a vieţii private prin publicarea fotografiei unui individ, fără consimţământul acestuia, şi interesul public poate, după caz, constitui o imunitate relativă.» (loc. cit., p. 285)
Alte elemente din această hotărâre nuanţează însă caracterul absolut al acestei afirmaţii. Mai întâi, tribunalul era convins să reclamantul nu putea fi identificat (loc. cit., p. 286). Pe de altă parte, ne aflam în cadrul unei cereri de hotărâre interlocutorie, unde reclamantul lăsase să treacă un interval de timp destul de lung înainte de a iniţia procedurile.
Conform unor comentarii, această hotărâre s-ar baza mai ales pe grija menţinerii unui echilibru între interesul public pentru informaţie, în cazul unui eveniment foarte mediatizat, cum fusese Festivalul de la Woodstock, şi dreptul la viaţa privată (vezi P. Glenn, "Civil Responsibility Right to Privacy in Quebec - Recent Cases", [1974] 52 R. du B. Can. 297, p. 298). Tribunalul ar fi respins ordinul în principal fiindcă reclamantul Field se afla într-un loc public şi participa la un eveniment la fel de public, în momentul înregistrării filmului. În plus, secvenţa unde apărea ca actor involuntar era scurtă şi nu permitea identificarea sa cu siguranţă (vezi de asemenea, pentru comentarii asupra lui Field împotriva lui United Amusement, M. Caron, "Le Code civil din Québéc, instrument de protection des droits et libertés de la personne", [1988] 56 R. du B. Can. 197, p. 207; L. Potvin, La personne et la protection de son image, Les Éditions Yvon Blais, Cowansville, 1991, p. 16; N. Vallières, La Presse et la diffamation; J.-L. Baudouin, "La responsabilité des dommages causés par les moyens d'information de masse", [1973] 8 R.J.T. 201, p. 208). Recent, Curtea superioară a reţinut de altfel din nou prezenţa într-un loc public şi participarea la o activitate sportivă în acest loc ca motive de respingere a unei acţiuni în daune pentru publicarea unei fotografii luate cu ocazia unui antrenament de box (vezi D'Alexis împotriva lui Société de Publication Merlin Ltée, citat mai sus, pag. 12-13).
Cauza Deschamps împotriva lui Renault Canada (hotărâre mai întâi inedită dar publicată ulterior în 1977, 18 C. de D. 937, p. 940) a abordat un aspect particular al problemei imaginii, acela al exploatării sale comerciale. Examinând nu problema apărării vieţii private, ci aceea a protejării unui interes comercial într-o imagine şi un nume care dobândiseră o autentică valoare patrimonială, ea recunoaşte că această variantă a dreptului de proprietate merita de asemenea protecţie.
Cauza Rebeiro se referea, mai clar, la o problemă de drept la imagine. Lucrând într-o uzină într-o vară, Rebeiro, care era cadru didactic în viaţa sa profesională uzuală, consimţise să fie fotografiat lângă utilajul folosit în munca sa, pentru demonstraţii destinate unor clienţi. După încetarea acestei activităţi, el şi-a regăsit fotografia printre anunţurile apărute în reviste cu caracter tehnic, în anul 1968. A iniţiat o acţiune şi a obţinut o despăgubire pentru folosirea fotografiei sale în scopuri neprevăzute. Acest uz neautorizat îi cauza un prejudiciu moral susceptibil de a fi despăgubit, conform Curţii superioare:
«Rezultă că nimeni nu trebuie să-şi aroge dreptul de a publica fotografia cuiva, cum este în cazul de faţă, fără autorizaţie. Publicarea unei fotografii cum este cea în cauza de faţă nu ar putea să lase să se creadă că reclamantul consimte să se folosească de acest mijloc spre a-şi mări veniturile, ceea ce ar putea să nu fie apreciat de toţi.» (loc. cit., p. 391)
Conform unui autor ca P. Glenn, hotărârea pronunţată în cauza Rebeiro ar recunoaşte clar principiul conform căruia, în anumite cazuri, încălcarea dreptului la imagine ar aduce atingere vieţii private. Mai exact, Curtea superioară ar fi înţeles să protejeze una din componentele principale ale acesteia, dreptul la anonimat (P. Glenn, "Le secret de la vie privée en droit québécois" [1974] 5 R.G.D. 24, p. 29).
Hotărârea Curţii superioare în cauza Cohen împotriva lui Queenswear International Ltd., sancţionează la rândul său utilizarea neautorizată a fotografiilor. Reclamanta, doamna Cohen, îşi regăsise, într-adevăr, fotografia în costum de baie, pe ambalaje de accesorii de baie, distribuite de pârâtă pe teritoriul Canadei. Conform interpretării probei reţinute de Curtea superioară, ea nu consimţise niciodată la utilizarea comercială a acestei fotografii luate iniţiale cu consimţământul său, fără a fi fost însă informată de utilizarea sa finală. Judecătorul Bishop a admis atunci o acţiune în daune în temeiul unei atingeri aduse viaţii private (vezi pag. 574 - 576; de asemenea, p. 578). Respingând susţinerile de atingere adusă onoarei şi reputaţiei, el îşi întemeia hotărârea numai pe încălcarea dreptului la păstrarea vieţii private. Îşi întemeia condamnarea mai ales pe articolele 4 şi 5 din Carta drepturilor şi libertăţilor, fără a se pronunţa explicit cu privire la admisibilitatea recursului în temeiul articolului 1053 CCB.-C Dacă această decizie evoca problemele dreptului la viaţa privată, ea studia mai ales problema protejării drepturilor patrimoniale la utilizarea comercială a imaginii.
În aceste câteva decizii, jurisprudenţa din Québec nu a recunoscut explicit existenţa unui drept autonom la imagine. Ea îl tratează ca pe unul din aspectele dreptului la viaţa privată, element al drepturilor fundamentale ale personalităţii. Aceste drepturi se situează în general în sfera intereselor extra-patrimoniale, deşi se admite că evoluţia unei cariere şi a unei personalităţi poate conferi o valoare patrimonială imaginii sale ca şi numelui său, a cărei sancţiune îşi va găsi temeiurile juridice în regulile dreptului proprietăţii, ca în cauza Deschamps.
În principiu, în cadrul protecţiei acestui drept la imagine, publicarea neautorizată sau făcută în scopuri neprevăzute de un consimţământ aduce atingere drepturilor la intimitate sau la anonimat. Acestea ar fi elemente constitutive ale dreptului la viaţa privată, aceste acte ar constitui astfel o încălcare a acestuia din urmă. În unele cazuri, după cum reiese din cauza Field împotriva United Amusement, prezenţa într-un astfel de loc public nu ar implica un consimţământ implicit pentru înregistrarea de imagini şi utilizarea acestora. Acesta ar putea însă să fie dedus din circumstanţe, ca în cauza D'Alexis, sau să cedeze în faţa necesităţii recunoaşterii unui drept public la informare. Oricum, această absenţă a consimţământului nu ar putea fi invocată atunci când, din cauza condiţiilor înregistrării imaginii, dreptul la anonimat nu era clar încălcat. În fine, atingerea acestui drept ar crea un prejudiciu moral, pasibil de a fi despăgubit în temeiul dreptului comun. De altfel, una din acesta hotărâri, date în cauza Cohen, a întemeiat mai explicit condamnarea pe dispoziţiile Cartei din Québec, fără a se pronunţa în mod explicit asupra echivalenţei între noţiunile de atingere ilicită a drepturilor pe care aceasta le garantează şi asupra culpei civile.
Caracteristicile esenţiale ale problemei dreptului la imagine s-ar degaja astfel din această jurisprudenţă din Québec. Doctrina din Québec le-a precizat, inspirându-se în bună măsură din dreptul civil francez. Fără a relua istoria evoluţiei acestei doctrine, reamintirea concluziilor sale va permite să se identifice mai bine principiile juridice aplicabile recursului studiat aici şi să se aprecieze valabilitatea soluţiilor reţinute de primul judecător.
DOCTRINA DIN QUÉBÉC
Tehnicile fotografiei şi ale filmului capturează şi conservă o viziune momentană a aparenţei unei persoane. Imaginea fugitivă, destinată să dispară în viaţa curentă, subzistă de acum pe suporturi tehnologice variabile. Oare înregistrarea acestei imagini şi difuzarea sa angajează valorile dreptului personalităţii umane?
Pentru doctrina din Québec, această conectare a avut loc. Protecţia imaginii ţine de drepturile personalităţii, mai exact de dreptul la viaţa privată. O îndelungată evoluţie a sistemului juridic a condus la recunoaşterea acestor drepturi calificate în dreptul privat drept "prerogative care au ca funcţie să asigure, din punct de vedere juridic, protecţia a ceea ce constituie individualitatea proprie a persoanei în relaţiile dintre persoanele particulare". E. Deleury şi D. Goubau, Le droit des personnes physiques, Les Éditions Yvon Blais, Cowansville, 1994, p. 60). Aceşti autori îl citează pe Carbonnier, pentru care drepturile personalităţii apar ca "drepturi ale omului opozabile altor oameni" (J. Carbonnier, Droit civil, T. 1, Les Personnes, 17e Éd., Paris, P.U.F., 1990, p. 117).
Prin simplul fapt al existenţei sale, persoana este considerată a se bucura de aceste drepturi. Chiar înainte de orice intervenţie legislativă expresă, ele s-au desprins din acţiunea judiciară şi din doctrină. În ciuda conţinutului său variabil, acest concept incorporează drepturile considerate ca cerinţe fondamentale ale existenţei şi activităţii umane. Unul dintre aceste drepturi primordiale, cel mai bine şi cel mai devreme recunoscut de altfel, a fost acela al protecţiei vieţii private (vezi Deleury şi Goubau, op. cit., p. 69; M. Caron, "Le Code civil québecois, instrument de protection des droits et des libertés de la personne", [1978], 56 R. du B. 197, p. 199; F.R. Scott, "The Bill of Rights in Quebec Law", [1959] 36 R. du B. Can. 135; L. Baudouin, "La personne humaine au centre du droit québécois", [1966] 26 R. du B. Can. 66, pag. 115 şi
următoarele). Considerat ca fondamental, acestui drept i se recunoaşte o valoare absolută în sistemul nostru juridic, ceea ce permite, într-adevăr, să fie opozabil tuturor.
Interesele şi drepturile fundamentale legate de viaţa privată se definesc cu dificultate în mod exhaustiv. Există totuşi un acord destul de generalizat, în dreptul public ca loc privat, pentru a clasa printre elementele sale constitutive contemporane dreptul la anonimat şi la intimitate ale persoanei şi, pe de altă parte, dreptul la autonomie în alcătuirea vieţii personale şi familiale.
Dreptul public, pe care îl exprimă mai ales dispoziţiile Cartei drepturilor federale, se preocupă în primul rând de alcătuirea raporturilor dintre sfera privată şi Stat. În această alcătuire, el recunoaşte deja importanţa protecţiei vieţii private, bazată nu doar pe respectarea anonimatului şi intimităţii persoanei, ci şi pe acela al autonomiei sale (vezi R. împotriva Dyment, [1988] 2 R.C.S. 417 , pag. 427-428, opinia judecătorului La Forest).
În raporturile de drept privat între persoane, dreptul la viaţa privată ca element al drepturilor personalităţii are în vedere protejarea unei zone esenţiale a libertăţii personale. Dreptul la anonimat şi la intimitate au apărut atunci ca instrumente necesare pentru a asigura această libertate faţă de celălalt, care se întemeiază pe separarea între sfera publică şi cea privată.
Astfel, pentru profesorul Patrick Glenn, aceste valori ale intimităţii şi anonimatului reprezintă constante esenţiale ale vieţii private (vezi, de exemplu, P. Glenn, "Le secret de la vie privée en droit québécois", [1974] 5 R.G.D., p. 24). Dreptul la singurătate şi dreptul la anonimat îi apar ca instrumentele de protecţie indispensabile ale unei obscurităţi voite de persoană (loc. cit., p. 27). Chiar şi înainte de intrarea în vigoare a Cartei din Québec, această valoare fundamentală a dreptului la anonimat şi la intimitate era recunoscută de dreptul civil ca meritând o protecţie juridică. Independent de dreptul la proprietate, ea se lega strâns de personalitatea însăşi (P. Glenn, "Le droit au respect de la vie privée", [1979] 39 R. du B. 879, p. 881, p. 889; P.-A. Molinari, P. Trudel, "Le droit au respect de l'honneur, de la réputation et de la vie privée: aspects généraux et appréciation", în: Application des Chartes des droits et des libertés en matière civile, Éditions Yvon Blais, Cowansville, 1988, p. 197).
Dreptul la viaţa privată, prin complexitatea sa, îmbrăţişează astfel valori diverse, care includ în primul rând dreptul la intimitate şi la anonimat, la a fi lăsat în linişte de ceilalţi:
«Este dreptul de a fi lăsat în pace, de a i se respecta viaţa intimă, caracterul privat al persoanei sale...» (Deleury şi Goubau, op. cit., p. 137)
Aceeaşi autori citează şi o descriere, a lui Carbonnier, a acestui drept general la linişte:
«... Această linişte, care este o valoare psihologică protejată, îmbracă multiple aspecte concret diferite: de a rămâne necunoscut; de a nu fi spionat, urmărit, solicitat, interogat, descris; de a nu auzi pronunţat numele său în public; de a nu-şi vedea divulgată biografia sau genealogia, situaţia averii sau a datoriilor proprii; de a nu fi obligat să dea seamă pentru actele din viaţa sa cotidiană, etc. ...» (Op. cit., pp. 137-138; vezi şi: D. Parent, "La reconnaissance et la limite du droit à la vie privée en droit québécois", Développements récents en droit administratif, Les Éditions Yvon Blais, Cowansville, 1994, p. 211)
Dificultăţile menţinerii anonimatului şi intimităţii s-au acutizat odată cu escaladarea problemei păstrării imaginii. În doctrina din Québec, aceasta apare ca un aspect al problemei mai ample a protejării personalităţii. Cu excepţia situaţiilor de utilizare comercială a unui nume şi a unei imagini care au dobândit o valoare patrimonială, dreptul la imagine este inclus printre elementele constitutive ale dreptului la viaţa privată. Avem dreptul la o protecţie împotriva însuşirii şi utilizării involuntare a propriei imagini, când formele şi condiţiile acestora compromit valorile fundamentale ale anonimatului şi intimităţii persoanei. Primele comentarii asupra subiectului recunosc deja că atingerea dreptului la imagine ar fi asimilată unei încălcări a drepturilor personalităţii, mai ales a respectării vieţii private (vezi M. Ouellette-Lauzon, "Le droit à l’image", [1974], 34 R. du B. Can. 69; P. Glenn, "Le secret de la vie privée en droit québécois", [1974] 5 R.G.D. 24, p. 30; vezi şi, de acelaşi autor, "Le droit au secret de la vie privée", [1979] 39 R. du B. 879, pp. 881-882).
Pentru profesorii Deleury şi Goubau, acest drept la imagine este legat în acelaşi timp de dreptul la reputaţie şi de dreptul la viaţa privată (op. cit., pag. 142-143). Pentru judecătorul Baudouin, dreptul la imagine aparţine unei zone de intimitate legate de viaţa privată pe care fiecare este obligat să o respecte (J.-L. Baudouin, La responsabilité civile délictuelle, 3e éd., Les Éditions Yvon Blais, Cowansville, 1990, pag. 153-154; E. Deleury, "Une perspective nouvelle: le sujet reconnu comme objet de droit", [1972] C. de D. 529, p. 540). Unele texte ale profesorului Molinari păreau însă să ajungă la concluzia autonomiei dreptului la imagine. Această poziţie pare mai degrabă izolată în dreptul din Québec (vezi P. Molinari, "Le droit de la personne sur son image en droit québécois et en droit français", [1977] R.J.T. 95.
Deşi dreptul la imagine este astfel adus în rând cu drepturile persoanei umane, ca element al dreptului la viaţa privată, punerea sa în practică şi conţinutul său efectiv se lovesc de probleme de echilibru din cauza relaţiilor acestuia cu alte drepturi protejate, mai ales dreptul general al publicului la informaţie, într-o societate cu caracter democratic. După cum observă P.-A. Molinari, nu toate actele de însuşire a imaginii vor fi asimilate cu încălcări ale drepturilor sau intereselor persoanei reprezentate (P.-A. Molinari, "Observations sur la production des théories juridiques - les images floues du droit à l’image", în: Nouvelles technologies et propriétés, Actes du colloque tenu à la faculté de droit de l'Université de Montréal, 9-10 novembre 1990, Les Éditions Thémis - Litec, Montréal-Paris, 1991, p. 14).
Dacă s-ar conferi o extindere absolutistă dreptului la imagine, simplul act de capturare a imaginii, fără consimţământul persoanei astfel vizate, ar fi considerat ca o atingere a sferei vieţii sale private. A fortiori, publicarea şi difuzarea acestei imagini ar încălca nu doar intimitatea acesteia, dar şi, în mod potenţial, anonimatul său. Invers, exagerând mai ales amploarea unor teorii ale consimţământului implicit, de îndată ce o imagine ar fi capturată în public, în afara cadrului intimităţii domiciliului sau al vieţii familiale, s-ar trage în mod imprudent concluzia că realizarea şi publicarea fotografiei ar fi a priori licite. Atunci, a fost necesar să se nuanţeze pentru a se căuta un echilibru între interesele uneori contradictorii, menţinând mai ales dreptul la circulaţie al informaţiilor, cu preţul, uneori, al atingerii aduse anonimatului, ba chiar intimităţii celor în interesaţi (vezi mai ales: N. Vallières, La presse et la diffamation , p. 98).
Pe de altă parte, orice prezenţă în public, în stradă, într-un loc de reuniune, înseamnă oare ieşirea din sfera privată? Şi aici, nuanţările s-au dovedit indispensabile. În special, simpla
prezenţă într-un loc public nu aboleşte dreptul unei persoane la anonimat, cu condiţia ca aceasta să nu fie angajată în viaţa publică, prin activităţile sale artistice, culturale, profesionale, politice, etc.
Doctrina din Québec par să fi examinat mai ales problema interfeţelor între viaţa privată şi viaţa publică şi utilizarea imaginilor luate în aceste situaţii. Comentarii cum sunt cele ale profesorilor Deleury şi Goubau, se poate reţine că extinderea conceptului de viaţă privată şi regula inviolabilităţii domiciliului ar interzice orice realizare de fotografie fără autorizaţie în cadrul strict al vieţii familiale. Realizarea de fotografii ar deveni atunci intrinsec ilegală (op. cit., pag. 139 - 141). Ea ar constitui, într-adevăr, o încălcare de domiciliu (vezi Deleury şi Goubau, op. cit., pag. 142-143).
Totuşi, protecţia imaginii nu s-ar limita la interiorul cadrului strict al vieţii private, la domiciliu sau în mediul familial. Recunoaştem că acest drept la imagine protejează unele activităţi publice. Această protecţie a anonimatului ar viza uneori captura şi utilizarea imaginii în locuri publice, cu condiţia ca un interes legitim de informare să nu fie cauza (vezi Deleury şi Goubau, op. cit., p. 143). Prin faptul că ne găsim într-un loc public, nu renunţăm de aceea la dreptul la anonimat.
Acest drept la anonimat nu cedează decât dacă apare un drept legitim la informare publică. Acesta din urmă prevalează când persoana a cărei imagine este realizată s-a angajat deja voluntar în viaţa publică. Aceeaşi soluţie se impune şi când prin acţiunea sa, chiar şi involuntară, o persoană devine parte a unei scene, unui decor care s-ar putea cu greu filma sau fotografia fără a include imaginea sa. Persoana se află atunci, oarecum, în mod accidental şi accesoriu inclusă în imagine. Dreptul său la anonimat, dacă nu chiar la intimitate, se estompează în faţa exigenţelor informării publice. Fără mai fi necesar să insistăm aici, deoarece aceste probleme nu apar în cauză, acest drept la informare ar trebui să respecte imperativele dreptului la protecţia onoarei şi a reputaţiei. Acesta ar proteja imaginea contra denaturării sau deformării, dacă ar rezulta de aici o atingere a reputaţiei persoanei. El ar sancţiona şi comunicarea de informaţii care ţin de sfera privată, dacă nu ar exista nici un interes legitim pentru difuzarea acestui tip de informaţii.
Extinderea protecţiei imaginii comportă deci zone neclare. Tocmai aici a survenit cauza pe care o examinăm, adică realizarea unei imagini într-un loc public a unei tinere femei care nu dorea să iasă din anonimat, fără ca această fotografie să pună însă cumva în cauză în vreun fel reputaţia sau onoarea sa. Aşa cum au realizat-o părţile, această dezbatere pune în discuţie echilibrul între interese şi drepturi uneori opuse: dreptul la viaţa privată, dreptul la informaţie, poate şi dreptul la creaţie artistică.
REAMINTIREA DREPTULUI FRANCEZ
Dreptul francez a cunoscut, din secolul trecut, dezbateri intense asupra acestor probleme. Doctrina franceză, care a inspirat în mare măsură studiile de drept civil cin Québec, a rămas divizată în multe privinţe. Va fi util să reamintim totuşi unele elemente ale evoluţiei sale, începând din acel moment în care, în secolul XIX, apare pentru prima dată, în mod clar, preocuparea pentru protecţia imaginii. Era cu ocazia unei cauze unde fuseseră acţionaţi în justiţie nişte editori care publicaseră, fără autorizaţia familiei, un desen care reproducea trăsăturile unei actriţe celebre, Rachel, aflată atunci pe patul de moarte (D. Tallon, loc. cit., p. 10).
Începând cu primele decizii asupra acestui subiect, la mijlocul secolului XIX, a evoluat o jurisprudenţă adesea abundentă, nuanţată şi uneori contradictorie, şi o doctrină foarte înclinată spre controversă şi care nu a făcut niciodată din unanimitate o calitate primordială (vezi P. Berchon, Jurisclasseur civil, art. 1382 - 1386, fasc. 131.1, p. 19). Aceste conflicte au permis totuşi să se degajeze unele noţiuni de bază. Printre altele, doctrina a distins net protecţia vieţii private de aceea a onoarei şi a reputaţiei. Conceptul de viaţă privată ar proteja viaţa personală şi familială. Protecţia onoarei sau a reputaţiei ar apăra persoanele contra susţinerilor calomniatoare legate de toate activităţile lor private şi publice. Astfel se poate aduce atingere viaţii private a unui individ, fără însă a-i compromite şi onoarea (P. Kayser, Protection de la vie privée, Presses universitaires d'Aix-Marseille, 1984, p. 76; D. Tallon, loc. cit., par. 33).
Teze şi soluţii contradictorii s-au înfruntat; autonomia dreptului la imagine sau asimilarea acestui drept vieţii private, caracterul extra-patrimonial sau nu al acestui drept, conexarea cu drepturile personalităţii sau, uneori, cu dreptul de proprietate asupra formei însăşi, distincţia între sfera publică şi cea privată, interdicţia purei capturi a imaginii sau exigenţa unei difuzări pentru a se aduce atingere vieţii private (D. Tallon, loc. cit., par. 108; P. Berchon, loc. cit., p. 19, par. 62). Din studii importante, printre care, între altele, acelea ale lui P. Kayser (Protection de la vie privée) şi J. Ravanas (Jacques Ravanas, Protection des personnes contre la réalisation et publication de leur image, L.G.D.J., Paris, 1978), se degajează însă un anumit număr de elemente esenţiale.
Mai întâi, dreptul la imagine reprezintă un aspect al dreptului la viaţa privată, în general clasat printre drepturile personalităţii. El decurge dintr-o voinţă de protejare a intimităţii, a solitudinii şi a anonimatului individului (vezi J. Ravanas, op. cit., p. 129).
În intimitatea vieţii private, persoana reprezentată se poate opune atât realizării cât şi difuzării fotografiei. Această sferă zisă privată se extinde dincolo de cadrul vieţii strict private sau familiale. Chiar şi prezenţa în stradă, într-o piaţă sau un loc public, nu autorizează realizarea oricărei fotografii şi nici, mai ales, utilizarea ei fără consimţământul subiectului reprezentat.
De altfel, realizarea şi difuzarea imaginii pot deveni licite când există un scop legitim, acesta corespunzând mai ales menţinerii dreptului la informare publică (vezi mai ales J. Ravanas, op. cit., p. 141, p. 173). Chiar şi fără consimţământul său, fotografia unei persoane particulare, care se află prezentă ca element al ansamblului unei scene în faţa unui monument, într-o manifestaţie, cu ocazia unui incident pe un drum public, poate fi publicată în mod legitim. Individul nu constituie atunci obiectul realizării fotografiei. El apare acolo oarecum ca accesoriu, ca parte a acestei scene.
Acest interes general pentru informaţie justifică şi publicarea de fotografii ale unor persoane angajate în viaţa publică, cum sunt oamenii politici, artiştii, unele categorii de oameni de afaceri, etc., sub rezerva dreptului lor la o protecţie contra denaturării sau alterării imaginii lor sau contra unor publicaţii care ar aduce atingere unor interese patrimoniale, edificate pe o imagine sau pe un nume. Cadrul juridic al acestei protecţii rezultă, trebuie spus, în mod esenţial din activitatea tribunalelor, la care se adaugă, din 1970, textul articolului 9 din Codul civil francez. În sfârşit, cu toate că un autor ca J. Ravanas apreciază că simpla realizare a unei fotografii, chiar în public, ar aduce atingere dreptului la imagine, protecţia acordată pare să vizeze mai ales o realizare legată de eventuala sa difuzare.
Astfel, în dreptul francez ca şi în dreptul din Québéc, se recunoaşte că un drept fundamental al personalităţii, dreptul la viaţa privată, a absorbit în mare măsură dreptul la imagine ca atare. Acestuia i s-a acordat protecţie prin includerea în ansamblul drepturilor extra-patrimoniale calificate drept drepturi ale personalităţii. Acestea protejează, cel puţin, difuzarea şi distribuţia unei imagini, chiar dacă este luată într-un loc public, când subiectul este obiectul principal al acesteia, publicarea încălcând atunci anonimatul său, reproducându-i trăsăturile împotriva voinţei sale, în absenţa unui interes legitim la informare publică. Pe de altă parte, simpla luare a unei imagini într-un loc privat, chiar fără difuzare sau publicare ulterioară, rămâne considerată ca o adevărată atingere adusă anonimatului şi intimităţii vieţii private.
DREPTUL INTIMATEI LA PROTECŢIA IMAGINII SALE
Dat fiind ansamblul acestor principii, consacrate de articolul 5 al Cartei drepturilor şi libertăţilor persoanei, doamna Aubry se bucura de dreptul la protecţia vieţii sale private. Acesta i-ar fi recunoscut dreptul de a se opune la o simplă luare a fotografiei în cadrul domiciliului său. În trecerea între sfera strict privată şi un loc public, din cauza prezenţei sale într-o stradă unde a fost fotografiată, situaţia de dovedeşte mai complexă. În public, orice persoană consimte să fie văzută. Se va obiecta poate că ea nu acceptă ca imaginea sa să fie captată. Totuşi, strict vorbind, ea a renunţat la această parte a intimităţii sale care o sustrage privirilor altora sau contactelor cu aceştia. În acelaşi timp, aşezată pe o scară exterioară, într-o stradă din Montréal, intimata rămânea o simplă persoană particulară. Ea rămânea în domeniul activităţilor sale private şi nu dorea să se rupă de anonimatul care o proteja.
Simpla luare a fotografiei într-o stradă nu ar constitui o atingere a intimităţii vieţii private a intimatei, care nu ar mai putea atunci susţine încălcarea acestei zone de intimitate, fiindcă ea ieşise din ea. Rămâne atingerea adusă anonimatului. Actul fotografului nu ar avea nici un efect în absenţa unei difuzări sau a unei publicări. În aceste circumstanţe, pentru a se realiza, încălcarea articolului 5 din Cartă presupune o formă de difuzare. Dacă aceasta are loc, atingerea survine şi comportă încălcarea drepturilor garantate de articolul 5 al Cartei, dacă nu este justificată de un alt interes legitim, cum este dreptul la informare.
Această justificare nu pare să se regăsească în activitatea artistică în sine. Unele legislaţii europene analizate de un autor ca Ravanas conţin o excepţie artistică (vezi J. Ravanas, op. cit. p. 140). Dreptul din Québéc în cauză o ignora încă atunci când a survenit cauza de faţă. Nu recunoştea decât interesul informării ca motiv de limitare a dreptului la anonimat al vieţii private.
Pe de altă parte, doamna Aubry nu participa la un eveniment unde ar fi putut fi înregistrată de fotograf ca un element dintr-un ansamblu care cuprindea locuri şi persoane şi în care nu era obiectul principal al fotografiei. În astfel de cazuri, dreptul său la protecţia vieţii private ar fi trebuit să cedeze în faţa exigenţelor circulaţiei unei informaţii utile social. Deoarece acestea erau absente, prin difuzarea fotografiei, chiar fără rea credinţă din partea sa, în cadrul unei activităţi artistice, permiţând editorului să o utilizeze, apelantul Duclos comitea o încălcare a articolului 5 al Cartei şi, de asemenea, o culpă civilă, ca şi editorul, prin publicare.
Nu este cazul aici să examinăm problema raporturilor între Carta din Québec şi sistemul general al responsabilităţii civile şi de a aprecia autonomia lor unul faţă de celălalt. Este suficient să constatăm că, în cauza de faţă, se putea conchide, ca şi primul judecător că actele comise de
asemenea de fotograf, prin difuzarea fotografiei, ca şi de editor prin publicarea acesteia, constituiau culpe civile generatoare de responsabilităţi, în sensul dreptului din Québéc al responsabilităţii civile.
Această constatare nu înseamnă că va exista întotdeauna o adecvare absolută între regimul general al responsabilităţii civile şi drepturile la despăgubire pentru atingerea adusă drepturilor garantate de Cartă (vezi asupra acestei controverse, mai ales G. Otis, "Le spectre d'une marginalisation des voies de recours découlant de la Charte du Québec", [1991] 51 R. du B. 561, pp. 566-567). Punerea în aplicare a acestor drepturi vizează uneori probleme sociale pe care dreptul tradiţional al responsabilităţii civile le soluţiona insuficient, cum sunt consecinţele situaţiilor de discriminare sistematică.
Aceste preocupări rămân străine prezentei cauze. Inevitabil, oricum, relaţiile între principiile şi valorile Cartei şi cele ale sistemului de drept civil, care o includ pe acela al responsabilităţii, devin strâmte. Adesea, o atingere adusă drepturilor garantate acum de Cartă va echivala cu o culpă civilă, care de altfel era frecvent sancţionată ca atare, adesea cu mult timp înainte de a fi fost adoptate legislaţii asupra drepturilor persoanei, cum este Carta din Québec (vezi Bilodeau St-Jacques împotriva lui FEESP, C.S.C. nr. 22339, 20 iunie 1996, opinia judecătorului Gonthier, pag. 19- 20). Aceasta inspiră de asemenea unele concepţii de ordine publică ce se repercutează asupra conţinutului şi valorilor dreptului obligaţiilor şi al responsabilităţii civile (vezi Brasserie Labatt împotriva lui Villa, [1995] R.J.Q. 73, pag. 77-78, opinia judecătorului Baudouin; p. 79, opinia judecătorului Gendreau; Godbout împotriva Ville de Longueuil, [1995] R.J.Q. 2561, pag. 2570-2571, judecătorul Baudouin). Nu trebuie deci să ne mirăm că dreptul civil tradiţional păstrează suficientă flexibilitate şi capacitate de a evolua pentru a reuşi să se adapteze la apariţia de noi valori şi pentru a le acorda o recunoaştere eficace, ca în acest dosar.
DAUNELE
Curtea din Québec a judecat corect ajungând la concluzia existenţei unei culpe solidare a editorului şi a fotografului. Legătura de cauzalitate nemaifiind supusă îndoielii, rămâne problema daunelor pentru a vedea dacă elementele constitutive ale responsabilităţii civile sunt stabilite. Incontestabil, au survenit câteva erori în analiza acestei probleme. Astfel, primul judecător s-a înşelat asupra importanţei difuziunii revistei, care este mult mai restrânsă decât o aprecia el. Simpla lectură a nuvelei la care era anexată fotografia nu permite să fie calificată drept morbidă sau anormală. În plus, Curtea din Québec recunoscuse, în orice caz, că nu exista nici o legătură între aceste două elemente ale publicării. Fotografia nu aducea în nici un fel atingere onoarei sau reputaţiei intimatei.
Pe de altă parte, proba daunei morale rămâne sumară. Ea se limitează la câteva rânduri din mărturia intimatei (vezi m.a., pag. 96-97). Ea explică atunci, foarte pe scurt, că publicarea acestei fotografii a expus-o unor derâderi în mediul său şcolar. Nici o altă probă nu a fost prezentată, nici în acuzare, nici în apărare. Totuşi, această probă a fost crezută de primul judecător. În măsura în care ea a fost crezută, ea constituia o probă suficientă pentru existenţa unui prejudiciu moral susceptibil de despăgubire, deoarece nici o regulă a dreptului probei civile nu cere coroborarea sa.
Pentru a ajunge la concluzia inexistenţei prejudiciului moral, ar trebui să revenim asupra acestei aprecieri a credibilităţii, domeniu esenţial rezervat aprecierii suverane a judecătorului faptei, în absenţa unei erori manifeste, grave şi decisive. Jurisprudenţa constantă a Curţii supreme a Canadei refuză unei curţi de apel intermediare însuşi dreptul de a proceda la această reevaluare, şi această absenţă, făcând din acest principiu o regulă de drept (vezi Hodkinson împotriva lui Simms, [1994] 3 R.C.S. 377, p. 426). Deoarece nu s-a demonstrat nici un motiv de intervenţie, examinarea problemei daunelor trebuie să se facă pe baza constatărilor de fapt ale primului judecător, care a concluzionat existenţa unui prejudiciu moral. Ceea ce nu mai lasă decât problema măsurii acestuia.
În ciuda rezervelor exprimate mai sus asupra studiului primului judecător, daunele acordate în sumă de 2 000$ rămâneau moderate. Trebuie de asemenea să recunoaştem şi că evaluarea unei daune morale rămâne în continuare dificilă şi că aparţine în primul rând judecătorului fondului. De altfel, în mod mai general, Curtea supremă a Canadei a subliniat importanţa rolului curţii de primă instanţă în acest domeniu şi prudenţa de care trebuie să dea dovadă curţile de apel înainte de a interveni în privinţa unei asemenea aprecieri (vezi Laurentide Motels INC. împotriva Ville de Beauport, [1989] 1 R.C.S. 705, p. 810, opinia judecătoarei L'Heureux-Dubé). Erorile de apreciere notate mai sus nu puneau din nou în cauză existenţa unei daune morale, categorie de prejudicii susceptibilă de despăgubire în dreptul responsabilităţii civile. Ele nu ar justifica intervenţia Curţii noastre pentru a reduce o despăgubire încă situată în limitele rezonabilului.
Din aceste motive, propun să fie respins recursul cu cheltuieli de judecată.
LOUIS LeBEL, J.C.A
CURTEA DE APELPROVINCIA QUÉBECGREFA DIN MONTRÉALNo: 500-09-000567-917(500-02-016447-893)ÎN PREZENŢA: ONORABILILOR LeBELBAUDOUIN, Judecători la Curtea de ApelBIRON, J.C.A (ad hoc)
LES ÉDITIONS VICE-VERSA INC.,APELANTE - (pârâtă)şiGILBERT DUCLOS,APELANT - (pârât)împotriva lui
PASCALE CLAUDE AUBRY,INTIMATĂ - (reclamantă)
No: 500-09-000568-915
(500-02-016447-893)
GILBERT DUCLOS,
APELANT - pârât
împotriva luiPASCALE AUBRY,INTIMATĂ - reclamantăşiLES ÉDITIONS VICE-VERSA INC.,Pârâtă___________________________________________
OPINIA JUDECĂTORULUI BAUDOUIN
Subscriu, în mare parte, analizei pe care o face colegul meu, dl. judecător Louis LeBel. Cu tot respectul, însă, nu pot împărtăşi concluzia la care ajunge el. Dată fiind importanţa practică acestei hotărâri, îmi voi permite de asemenea unele comentarii şi observaţii de natură generală.
A. Natura dreptului
«Dreptul la imagine», analizat atât de doctrina franceză cât şi de doctrina din Québec [În afara lucrărilor citate de colegul meu, mă refer şi la textele următoare: În dreptul francez: P. KAYSER, Protection de la vie privée, Presses Universitaires d'Aix-Marseille, 1995; P. BERCHON, Droit à la réparation, Jurisclasseur, Répertoire de droit notarial. Responsabilité civile - verbo «Droit à la réparation», Fasc. 133-1; D. ACQUARONE, L'ambiguïté du droit à l'image, D-1985, ch. 129. În dreptul din Québéc: P. TRUDEL, Droit du public à l'information et vie privée: deux droits irréconciliables? Montréal, Éditions Thémis, 1992; P. MOLINARI, Les nouveaux moyens de reproduction et les droits de la personnalité, (1986) 46 R. du B. 719; et le droit de la personne sur son image: de la curiosité juridique à la théorie des droits fondamentaux, în «Vues canadiennes et européennes des droits et des libertés», Cowansville, Éditions Yvon Blais, 1988; M. MICHAUD, Le droit au respect de la vie privée dans le contexte médiatique, Montréal, Wilson et Lafleur, 1996; L. POTVIN, Protection de l'image humaine en droit civil québécois, en common-law canadienne et en droit constitutionnel, Ministère de la justice du Canada, 1996 (inédit)], fac, în opinia mea, parte integrantă din dreptul la viaţa privată, cu acelaşi titlu ca şi dreptul la intimitate, dreptul la inviolabilitatea domiciliului, dreptul la confidenţialitatea comunicaţiilor şi a corespondenţei, dreptul la utilizarea numelui propriu, etc. ... Acest ansamblu care formează dreptul la viaţa privată constituie un drept subiectiv autonom.
El face deci, prin acest fapt, parte din ansamblul drepturilor personalităţii, drepturi care au dat atâtea greutăţi analizei doctrinei din cauza dublului lor aspect patrimonial şi extrapatrimonial [Vezi printre altele, interesanta teză a lui R. GAILLARD, La double nature du droit à l'image et ses conséquences en droit positif français, D-1984, ch. 161]. Această calificare este de altfel de acum bine consacrată de articolul 3 C.C.Q... Dreptul la imagine de altfel este extrapatrimonial fiindcă are caracterele de non-disponibilitate, de incesibilitate şi de imprescriptibilitate. Are însă şi unele atribute patrimoniale fiindcă poate fi echivalat în bani şi are deci, în anumite circumstanţe, o valoare economică. Acest drept, după cum bine stabileşte, cred
eu, jurisprudenţa citată de colegul meu, nu este însă din acest motiv stricto sensu un drept de proprietate [Contra: B. EDELMAN, Esquisse d'une théorie du sujet: l'homme et son image, D-1970, ch. 119; Vezi: P. GLENN, Le droit au respect de la vie privée, (1979) 39 R. du B. 879]. Nu reprezintă decât una din formele posibile ale atingerii viaţii private.
Nu ar putea fi nici confundat, după cum s-a mai întâmplat uneori, cu dreptul la onoare şi la reputaţie, şi anume chiar dacă în unele cazuri o publicare greşită a imaginii poate evident antrena acest tip de prejudiciu. Fiecare individ are dreptul la protecţia vieţii sale private, şi imaginea sa făcând parte din aceasta, nu este deci necesar să existe o pierdere a reputaţiei sau o atingerea a onoarei pentru a se susţine recunoaşterea şi sancţionarea acestui drept.
B. Protecţia juridică a dreptului
Dreptul la respectarea vieţii private, ameninţat de modernismul tehnicii şi de mijloacele de comunicare din ce în ce mai performante, este de acum codificat în articolele 35 şi următoarele din C.C.Q... Anterior, articolul 5 din Carta drepturilor şi libertăţilor îl proteja şi, înainte de aceasta, Codul civil prin dispoziţiile sale generale privitoare la responsabilitate [M. CARON, Le Code civil au Québec, instrument de protection des droits et libertés de la personne, (1978) 56 R. du B. can. 197]. Înainte, ca şi acum de altfel, sancţiunea acestui drept nu este asigurată de un regim structural independent care rezultă din consacrarea sa de către Cartă, ci, chiar în interiorul dreptului civil, de normele generale ale responsabilităţii civile legale (în trecut 1053 C.c.B.-C, de acum 1457 C.C.Q..). Deci aceste principii trebuie aplicate în speţă şi, evident, regulile care se referă la condiţiile clasice care ţin de culpă, daune şi de legătura de cauzalitate.
Legătura cauzalităţii nu pune probleme speciale în speţă, deci nu este necesar să o tratez.
1> Culpa
Culpa, aşa cum o admit aproape unanim doctrina şi jurisprudenţa din Franţa şi din Québec, constă fie în captarea imaginii în sine, fie în difuzarea acesteia, când aceste acte nu sunt autorizate de persoana însăşi sau justificate de una dintre excepţiile clasice mai ales de prezenţa în anumite cazuri într-un loc public; rolul de personaj public; satisfacerea dreptului la informare sau la istorie; prioritatea ordinii publice...) [Vezi ca exemple: Field împotriva United Amusement Co., [1971] C.S. 283 ; D'Alexis împotriva Société de publication Merlin Ltée, C.S.M. no 500-05- 007199-878, din 10 ianuarie 1995].
Îmi însuşesc citatul următor luat dintr-o hotărâre din jurisprudenţa franceză şi care mi se pare cu totul aplicabil în speţă sub rezerva ultimei părţi a acestui citat, a prevederii articolului 36(5) C.C.Q. care stabileşte că imaginea poate servi informaţiei legitime a publicului.
«O fotografie, lipsită de caracter scandalos sau imoral, care reprezintă doi tineri mergând unul lângă altul pe un drum public într-o atitudine de persoane corecte şi care nu revelează nici o intimitate anume, ilustrând într-o revistă serioasă un subiect de interes general şi însoţită de o legendă care nu are nimic jignitor, nu constituie mai puţin o atingere a respectului vieţii private a persoanelor interesate care au dreptul de a pretinde respectarea anonimatului lor, acest drept trebuind să prevaleze asupra exigenţei informării publicului.»
Trib. Grd. Inst., Paris 11 mai 1988, Bull. inf. Cour Cass. 1 nov. 1988, no 849, p. 30, citat de J. RAVANAS în Jouissance des droits civils, Jurisclasseur, Répertoire notarial de droit français - verbo «Jouissance des droits civils», Fasc. 1, no 57, p. 14.
Aici a existat efectiv o culpă a celor doi pârâţi chiar dacă aceste culpe nu sunt nicidecum fruct al relei intenţii.
2> Daunele
Cât despre daune, nu pot, în mod liminar, să subscriu opiniei unei anumite părţi a jurisprudenţei franceze în sensul că orice difuzare greşită a imaginii dă naştere automat unei daune sau face în mod necesar ca aceasta să fie prezumată [Vezi: Cass. Civ. 11 febr. 1970, D-71, 409]. Această afirmaţie îmi pare că confundă două elemente altminteri clar distincte ale responsabilităţii civile şi, în plus, pune indirect bazele unei responsabilităţi absolute îndată ce culpa este dovedită sau prezumată.
Publicarea sau difuzarea fără consimţământ a imaginii este desigur o culpă. În cauza de faţă, ea constă pentru fotograf în captarea neautorizată şi în difuzarea acesteia unui terţ şi, pentru revista Vice-Versa, în publicarea sa fără consimţământul prealabil al intimatei. Nu rezultă, însă, în mod necesar un drept obiectiv la compensaţie. După cum o recunoaşte de altfel jurisprudenţa noastră, prejudiciul există când imaginea este exploatată comercial fără autorizaţie [Deschamps împotriva lui Renault Canada, (1978) 18 C. de D. 937 (C.S.)], sau în alte scopuri decât cele care motivau consimţământul iniţial [Rebeiro împotriva Shawinigan Chemicals Co., [1973] C.S. 389 ; Cohen împotriva Queenswear International Ltd., (1989) R.A.A. 570 (C.S.); P.T. împotriva B.R. şi P. INC., C.S.M. no 500-05-015382-912, din 3 martie 1993, comentarii A. POPOVICCI, (1994) 28 R.J.T. 291 şi următoarele.].
Nimeni nu ar putea contesta că atingerea adusă viaţii private, fie că este vorba de imagine, de reputaţie, de nume sau de altele dintre componentele acesteia, poate cauza daune. Acestea, ca de altfel în toate celelalte ipoteze, pot fi economice (ne gândim, de exemplu, la manechinul profesionist a cărui imagine este mijlocul de câştigare a existenţei) sau morale (ne gândim la fotografia care expune ridicolului sau urii). Totuşi, în lipsa unei dispoziţii legale anume, dauna nu este prezumată niciodată şi trebuie să fie dovedită conform regulilor ordinare ale preponderenţei. Există, într-adevăr, adesea situaţii unde culpa este evidentă, dar când nu au fost suferite daune, autorul culpei nu poate fi condamnat la plata unei despăgubiri oarecare.
Proba prejudiciului efectiv suferit este cui atât mai importantă în speţă cu cât dreptul la imagine intră în conflict cu alte drepturi la fel de importante ca acela al libertăţii de informare (care nu este aici în cauză) şi dreptul artistului asupra operei sale şi deci dreptul său la protecţia creaţiei sale artistice (fie că mijlocul este fotografia sau altul).
Principiile generale ale responsabilităţii civile trebuind să fie aplicate, nu este deci suficient să se constate culpa, mai trebui dovedită şi dauna suferită.
Mult timp, o anume jurisprudenţă, fiind pusă în faţa situaţiilor de evaluare tot mai dificile ale unui prejudiciu non economic, s-a mulţumit cu aproximări acordând un fel de sumă forfetară sub noţiunea de «daune nominale». În unele speţe, pe care rog să fiu dispensat de la a le mai cita aici, acordarea acestor daune nominale semăna mai degrabă cu o tehnică ce permitea să
fie dispensat reclamantul de la a mai face vreo dovadă a prejudiciului. Cu alte cuvinte, prejudiciul era pur şi simplu postulat din momentul când era invocat sau pur şi simplu afirmat. Această practică, în zilele noastre, mi se pare că trebuie condamnată cu hotărâre.
Dificultatea inerentă care poate exista la cuantificarea unui prejudiciu non economic nu trebuie din acest motiv să echivaleze, pe de o parte, cu o dispensă de la a mai aduce o probă a survenirii acestuia şi, de pe altă parte, cu o derogare de la regula generală a preponderenţei probei şi a obligaţiei părţii reclamante de o satisface cel puţin minim, mai ales când sunt implicate alte drepturi la fel de fundamentale.
În prezentul dosar, singura, unica probă a prejudiciului pe care intimata pretinde a-l fi suferit reiese exclusiv din următoarele câteva rânduri:
Î. V-a adus neplăceri această fotografie?R. Neplăceri; lumea a râs de mine, na.Î. Lumea, cine e lumea?R. Prietenii mei, lumea de la şcoală.Î. Lumea de la şcoală?R. Îhî.Î. Onorată instanţă, nu am alte întrebări. (M.A. pag. 96-97)
Ceea ce este în cauză în prezentul dosar, încă o dată, nu este o mercantilizare a imaginii intimatei, ci numai captarea acesteia, apoi difuzarea sa ulterioară în cadru restrâns fără autorizaţie. Apelanţii în ce îi priveşte invocă, anume fotograful, dreptul lor la creaţie artistică şi, în ce priveşte Revista, dreptul său la o liberă circulaţie a informaţiilor (înţeleasă aici, de ea, în sensul larg al termenului). Aceste persoane, mi se pare, sunt în drept să se aştepte la prezentarea unei autentice dovezi, care să răspundă exigenţelor bine cunoscute ale poverii preponderenţei. Simplul fapt că prejudiciul nu ar fi decât moral, nu permite, în sine, în opinia mea, să ne mulţumim cu o simplă afirmaţie generală. Pe de altă parte, ansamblul faptelor nu prezintă nici un indiciu care ar permite, prin presupunerea faptei, să conchidem că un prejudiciu moral a fost efectiv suferit şi că a fost o consecinţă. Dimpotrivă, vom remarca următoarele fapte: difuzarea revistei Vice-Versa este foarte limitată, încât în orice caz, prejudiciul nu ar putea fi substanţial; conţinutul acesteia este literar şi asocierea dintre fotografie şi text nu este ofensatoare; articolul sub care se află fotografia reproşată este serios, şi nu se pretează deci la ridicol; intimata, care nu este un personaj public, nu ar fi fost recunoscută decât de un grup foarte mic dintre prietenii ei; în fine, fotografia are incontestabil o valoare artistică, fără a prezenta şi un aspect degradant, umilitor sau a se preta chiar la sarcasm.
Intimata afirmă că ....«lumea a râs de mine »....(sic!). Nu cred că numai această afirmaţie, fără nici o altă coroborare, ar putea în contextul circumstanţelor relatate mai sus, să constituie prin ea însăşi o probă minimă satisfăcătoare a [existenţei] unui prejudiciu pe care aceasta l-ar fi suferit. Nu este vorba deci, în opinia mea, de o simplă problemă de apreciere a credibilităţii martorului, chestiune asupra căreia judecătorul din primă instanţă are evident o putere suverană, ci de o problemă mai fundamentală care este absenţa totală a probelor înseşi existenţei unui prejudiciu oarecare. Pentru aceste motive, sunt deci de părere să fie admis recursul şi să se respingă reclamaţia cu cheltuieli de judecată.
