Capitolul I -Meandrele democratiei

Capitolul I

PERSPECTIVE TEORETICE ASUPRA TRANZIŢIEI

1. Concepte pentru dinamica societăţilor din Europa

est-centrală

Pretutindeni şi dintotdeauna lumea a fost într-o perpetuă şi naturală tranziţie, în pofida faptului că uneori un Establishment anume părea să sfideze timpul şi istoria, estompând dinamica negocierilor simbolice din interiorul sistemelor social-politice. Fără îndoială, tranzi-ţia este modul de a fi al istoriei umane, căci “acolo unde există o conşti-inţă a timpului, există şi una a tranziţiei ineluctabile” (Zub, 1998: 159). Cu toate acestea, termenul de tranziţie nu acoperă (în limbajul comun, ca şi în cel al analizei politice) decât condiţia societăţilor contempo-rane care, abia ieşite dintr-un “bloc istoric”, îşi caută cu înfrigurare un nou adăpost ideologic şi un nou echilibru economic. Astfel, tranziţia vizează acele sisteme angajate fie doar în schimbarea ordinii politice (prin înlăturarea dictaturilor sau a regimurilor autoritare în favoarea democraţiei – păstrându-se însă organizarea economică de tip capita-list –, aşa cum s-a întâmplat în Grecia, Spania şi Portugalia, ca şi în numeroase ţări din America Latină şi din Asia), fie în recompoziţia radicală a politicii şi a economiei deopotrivă (prin trecerea de la socia-lism la capitalism – proces specific ţărilor din Europa est-centrală).

Odată cu mutaţiile spectaculoase şi neaşteptate din interiorul fostei lumi socialiste, problema succesiunii epocilor istorice şi a regi-murilor politice a revenit în actualitate, cu aceeaşi efervescenţă cu care se derulaseră dezbaterile din a doua jumătate a secolului al XIX-lea privind sensul istoriei şi calea pe care trebuia să o urmeze societatea industrială. Astfel, dovedind o vie conştiinţă a tranziţiei şi a situării într-un punct nodal al istoriei, modernitatea oferise trei alternative de organizare: liberalismul, socialismul revoluţionar şi social-democraţia. Liberalismul reuşise să imprime deja epocii sale spiritul întreprinzător şi concurenţial în plan economic; în materie de politică, proiectul său era acela al statului minimal, al pluralismului şi al libertăţii rezonabile.

CRISTIAN BOCANCEA 12

Socialismul marxist crease scenariul trecerii, prin revoluţie violentă, de la “preistoria omenirii” (istoria luptei de clasă) la un fel de post-istorie (o epocă a egalităţii, lipsită de exploatare şi de alienare). Ultima dintre soluţiile gestionării sistemului industrial – social-democraţia –, apăru-tă ca o deviaţie de dreapta de la marxismul ortodox, optase pentru o evoluţie “naturală” şi paşnică a raporturilor economice şi politice, mizând pe socializarea producţiei şi a capitalului, precum şi pe conso-lidarea pluralismului şi a democraţiei parlamentare, în care interesele maselor salariale să poată fi corect reprezentate. După revoluţia bolşe-vică din 1917, capitalismul şi democraţia ajunseseră să concureze (nu numai în teorie, ci şi în practică) cu economia centralizată şi dictatura proletară a regimului sovietic, instituind un dualism al civilizaţiilor care părea să dureze multă vreme.

Eşuarea experimentului comunist a atras după sine căderea în desuetudine a teoriei marxiste despre succesiunea modurilor de pro-ducţie; aceasta şi-a pierdut forţa explicativă şi atractivitatea, lăsând loc altor construcţii ideologice, de la cele deja clasice (care reprezentaseră vreme de un secol contraponderea la socialismul revoluţionar), până la formule cu pretenţie de noutate absolută şi de depăşire a ideologiilor. Astfel, s-a ajuns la ideea că lumea nu se va îndrepta niciodată definitiv spre o societate a egalităţii, întrucât aceasta ar contrazice însăşi natura umană şi infinita diversitate a indivizilor. Mai curând s-ar contura la orizont o “planetă liberală” sau un “sfârşit al istoriei” (după celebra expresie a lui Francis Fukuyama). Şi alţi analişti considerau că, după căderea comunismului, ţările care l-au practicat într-o formă sau alta nu fac altceva decât să se ralieze la viziunea occidentală a guvernă-mântului moderat; reînnodând perspectiva liniară a dezvoltării, siste-mele politice europene s-ar afla acum în marş spre un ideal unic – acela al democraţiei de tip liberal –, însă fiecare situându-se într-o altă etapă a acestei mişcări de-a dreptul irezistibile (Bidegaray, 1993: 131).

Privită ca întoarcere a societăţilor estice în matca unui model de civilizaţie pe care îl abandonaseră în urma revoluţiilor socialiste, tranziţia a fost numită uneori – mai în glumă, mai în serios – “resta-uraţie”, acestui termen trecându-i-se sub tăcere conotaţiile negative, care trimit la situarea în contra-sensul Istoriei. Tranziţia ar însemna, din această perspectivă, reîntronarea valorilor autentice ale libertăţii, după toate derivele totalitare care au siluit individul şi societatea. Totuşi, analiştii politici preferă să nu apeleze prea mult la conceptul

MEANDRELE DEMOCRAŢIEI. TRANZIŢIA POLITICĂ LA ROMÂNI

13

incomod şi problematic al restauraţiei, căci el implică riscul unor critici şi interpretări din perspectivă axiologică. În schimb, termenul de tranziţie, chiar dacă este încă ambiguu, are marele avantaj că nu stârneşte reacţii de adversitate în rândul unui public eterogen, dominat de inerţiile semantice ale vechiului regim comunist; astfel, pentru cen-trul şi estul european, a vorbi despre restauraţie implică două imagini la fel de neconvenabile: fie posibilitatea întoarcerii la comunism, fie întoarcerea la statu-quo-ul interbelic (căruia propaganda de până mai ieri îi asociase exclusiv capitalismul dur şi exploatator, politicianismul şi regimul monarhic). Întrucât termenul de restauraţie apare totuşi în diferite mesaje şi contexte de analiză politică, am considerat necesară explicitarea lui în raport cu conţinutul tranziţiei actuale.

De exemplu, observând că tranziţia trezeşte în anumite cercuri de interese ideea resuscitării organizării economice şi politice interbe-lice, unii autori au considerat sugestivă sintagma “restauraţie socială a capitalismului” (Florian, 1994: 18). Ea subliniază faptul că trecerea de la economia centralizată şi de la sistemul egalitar al repartiţiei la o nouă economie capitalistă riscă să ia forma unei acumulări primitive şi sălbatice de capital, în cadrul căreia virtuţile reglatoare ale pieţei să fie estompate de manifestările necontrolate ale intereselor private. În faţa unei astfel de restauraţii, ţările Europei Centrale şi de Est ar trebui să găsească formule pentru instituirea unui sistem economic mixt şi a unor mecanisme politice reglatoare, apte să menţină echilibrul între libera iniţiativă şi interesul privat, pe de o parte, şi bunăstarea majori-tăţii cetăţenilor, pe de altă parte.

Deşi porneşte dintr-un orizont explicativ economic, teoria res-tauraţiei sociale a capitalismului are şi o importantă dimensiune poli-tică, ideologică. Adepţii acestui tip de restauraţie (printre ei numărân-du-se supravieţuitori ai terorii comuniste, urmaşi ai demnitarilor şi ai marilor proprietari de dinainte de război, ca şi intelectuali idealişti cu o percepţie idilică asupra lumii interbelice) au folosit următoarele argumente:

a) falimentul sistemului economic şi politic socialist nu poate să facă loc decât capitalismului şi democraţiei elitiste, căci din punct de vedere economic nu există o alternativă mai credibilă la sistemul dirijist centralizat decât piaţa liberă, iar în plan politic nu se poate ima-gina funcţionarea mecanismelor democratice doar cu sprijinul şi con-tribuţia unei populaţii lipsite de cultură politică; prin urmare, în efortul


de reconstrucţie a sistemului politic democratic, “spiritele elevate” (în special partea dizidentă a intelectualităţii formate sub regimul comu-nist şi cei câţiva reprezentanţi ai partidelor istorice, încărcaţi de presti-giu şi de legitimitate pentru faptul că s-au opus dictaturii) ar constitui singurii agenţi ai schimbării; această elită era văzută ca opusă de facto majorităţii populaţiei, pe care mulţi o taxau ca incultă şi incapabilă să îşi cunoască interesele sau să-şi manifeste suveranitatea;

b) întrucât în România post-revoluţionară capitalismul era aso-ciat cu regimul democratic ce a funcţionat în perioada interbelică, reve-nirea la capitalism era concepută în interdependenţă cu renaşterea siste-mului partidist care susţinuse viaţa parlamentară şi guvernarea de dina-inte de război; mai ales liberalii şi ţărăniştii se considerau moştenitorii legitimi ai democraţiei interbelice, pe care ar fi fost îndreptăţiţi să o restaureze în România post-comunistă;

c) faptul că înainte de 1938 (an în care se instaurase dictatura personală a lui Carol al II-lea) monarhia fusese un factor de stabilitate pentru sistemul politic românesc ar fi justificat, în opinia adepţilor res-tauraţiei capitalismului, revenirea ex-suveranului Mihai I la prerogati-vele pe care le pierduse prin abdicarea forţată din decembrie 1947.

În primii ani după revoluţie, despre restauraţia socială şi poli-tică a capitalismului s-a vorbit cu deosebită înflăcărare în tabăra elitiş-tilor, ca şi în aceea a monarhiştilor pasionali (care nu considerau nece-sară nici o argumentare doctrinologică şi teoretică a abolirii regimului republican, ci se mulţumeau doar să afirme superioritatea “indiscu-tabilă” a monarhiei). Însă reprezentanţii acestui curent politic, deşi foarte activi, au fost relativ puţini şi nu au avut capacitatea de a exerci-ta o influenţă hotărâtoare asupra sintezei noului regim politic.

Multă vreme a existat un număr semnificativ de politicieni – din dreapta, din centrul, dar şi din stânga eşichierului politic – pentru care pericolul restaurării regimului de dinainte de 1989 era cu mult mai real decât cel privitor la capitalismul “sălbatic”, la monarhie şi la democraţia interbelică. În cadrul acestui curent de opinie, anticomu-nismul radical şi activ din zilele lui decembrie 1989 şi din primele luni ale lui 1990 (atitudine politică identificată, până la un punct, cu anti-ceauşismul) s-a transformat treptat într-un anticomunism preventiv. Criticând încetineala cu care guvernanţii şi majoritatea parlamentară realizau democratizarea politică şi liberalizarea economiei, cei care vorbeau despre pericolul restauraţiei comunismului vedeau în reforma


15

instituţiilor şi a economiei o penibilă “cosmetizare a socialismului”. Acţiunile noii puteri erau privite ca nişte manevre de reformare a mecanismelor politice ale “centralismului democratic” şi de însuşire ilicită de către guvernanţi a avuţiei naţionale prin intermediul unui aşa-zis proces de privatizare. Aşadar, pericolul restauraţiei nu ar fi venit dinspre capitalism şi monarhie, ci dinspre socialismul care părea învins la finele deceniului nouă al veacului XX, dar care supravieţuia prin foştii săi demnitari, convertiţi formal la democraţie. Obsedaţi de pericolul restaurării comunismului, opozanţii puterii de după 1989 nu precizau dacă restaurarea presupunea refacerea integrală a sistemului politic şi economic din vremea lui Ceauşescu sau dacă acest fenomen permitea evoluţia spre un nou tip de socialism (cu faţă umană). Dar oricare ar fi fost tendinţa, ea era nocivă, “căci putem avea o restauraţie de sistem cu habitudini (parţial) diferite sau dimpotrivă, o perpetuare a vechilor habitudini, în haină nouă, fără restauraţia neapărată a siste-mului” (Mureşan, 1994: 125). Acest tip de judecată nu a fost lipsit de valabilitate; urmărind evoluţia restructurării sistemelor politice central şi est-europene, putem constata că pretutindeni s-a produs destul de repede modernizarea instituţională, în timp ce comportamentele politi-ce specifice totalitarismului de stânga s-au perpetuat (lor adăugându-li-se şi manifestări ale naţionalismului şi ale extremismului de dreap-ta). Aşa cum remarca şi François Furet, după înfrângerea comunis-mului au rămas totuşi oamenii, care “fără să fi fost învinşi au trecut de la o lume la alta, reconvertiţi la alt sistem, partizani ai economiei de piaţă şi ai alegerilor libere sau reciclaţi la naţionalism. Din experienţa lor anterioară nu rămâne însă nici o idee. Popoarele ce ies din comu-nism par obsedate de negarea regimului în care au trăit, chiar dacă moştenesc de la el obiceiuri şi moravuri” (Furet, 1996: 7).

În pofida faptului că trăsăturile sistemelor social-politice care constituie reperele restauraţiei sunt desincronizate în raport cu exigen-ţele societăţii postindustriale, ele rezultă totuşi dintr-o realitate istori-că. Restauraţia ar avea astfel un scop politic constând în reproducerea unui model de organizare socială deja testat istoric şi căruia i-ar mai trebui doar câteva ajustări conjuncturale, de “aducere la zi”, sau de rebranşare la prezent. Tranziţia este, dimpotrivă, lipsită de un astfel de model, întrucât practica social-istorică nu a mai înregistrat niciodată schimbări ca cele care se petrec în prezent în spaţiul fostului lagăr socialist.


Pentru aceste procese inedite, unii analişti utilizează conceptul de criză. Societăţile organizate potrivit modelului sovietic, după expan-siunea socialismului la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, au intrat într-o criză de sistem, încă de la mijlocul anilor ’70. Această criză, manifestată prin eşecul economiei hipercentralizate şi prin erodarea fundamentului ideologic al “democraţiei populare”, s-a accen-tuat spectaculos în anii ’80, astfel încât ţările socialiste s-au regăsit într-o dilemă insolubilă: “succesul economic nu putea fi atins decât cu preţul stabilităţii politice, în timp ce stabilitatea politică putea fi susţi-nută numai cu preţul eşecului economic” (Brzezinski, 1993: 227). Situarea în această dilemă şi cronicizarea efectelor ei au condus la prăbuşirea regimurilor totalitare de inspiraţie sovietică. Au rezistat numai câteva “insule” de socialism, în acest efect al dominoului (Coreea de Nord, confruntată cu grave probleme economice, perpetu-ează încă regimul comunist printr-o inerţie a supunerii şi a adorării liderului charismatic; Vietnamul şi Cuba au fost nevoite să-şi reconsi-dere raporturile cu lumea occidentală şi să-şi asume responsabilitatea crizei; China a evitat prăbuşirea ideologică printr-o combinaţie de liberalizare economică şi de represiune politică).

Fenomenul crizei sistemelor socialiste (sau a “comunismelor naţionale”) nu trebuie confundat însă cu starea generală de dezechi-libru post-totalitar. Criza care marchează societăţile post-totalitare se caracterizează prin “eroziune până la anihilare a autorităţii puterii de stat”, prin “declinul rapid al economiei şi prin convulsiile resuscitării societăţii civile, adică ale refacerii grupurilor sociale şi a indivizilor” (Florian, 1994: 7). Criza centrului şi estului european este una de auto-ritate şi identitate: ea se manifestă în cadrul proceselor de recon-strucţie instituţională şi de renaştere a societăţii civile. În plan econo-mic, criza este rezultatul blocajului existent deja înainte de 1989 şi al unui fenomen de dezintegrare a structurilor şi relaţiilor de producţie şi de schimb (toate acestea fiind semnele inadaptării la globalizare). Fixarea de către factorii de decizie politică a obiectivului trecerii rapi-de la economia de piaţă şi transformarea acesteia într-un mit al prospe-rităţii, corelate însă cu lipsa unei strategii coerente de transformare a economiei centralizate, au determinat nu o simplă recesiune, ci “o mare depresiune”, după cum arăta economistul francez B. Chavance. Folosirea expresiei este justificată de amploarea crizei, precum şi de durata sa, despre care se poate spune deja că, pentru ţările respective, a


17

depăşit impactul celei din anii ’30. Configuraţia generală este aceeaşi în toate ţările Europei de Est, cu toate diferenţele de intensitate sau de temporalitate: “Producţia naţională scade în ritm dramatic (...), nivelul de trai şi consumul scad puternic, inflaţia rămâne ridicată chiar şi după liberalizarea preţurilor, iar şomajul explodează pur şi simplu” (Cha-vance, 1992: 4). Economiile răsăritene aflate în derivă (şi destul de anemic susţinute de către Occidentul care, după sfârşitul războiului rece, pare să nu mai aibă acelaşi elan ca cel care inspirase cândva Pla-nul Marshall) nu au suficientă forţă de atracţie pentru atât de necesarul capitalul extern, suficientă capacitate de a contura o clasă mijlocie şi de a susţine astfel în mod durabil comportamentele politice democra-tice. În aceste condiţii, politicul este acuzat pentru lipsa de eficienţă a economicului, uitându-se faptul că la începutul lui 1990 noninterven-ţionismul şi laissez-faire-ul erau cuvinte de ordine în toate ţările cen-tral şi est-europene.

Depresiunea economică de proporţii în care s-a adâncit această parte a Europei, începând din 1990, se datorează în mare parte inerţiei şi inconsecvenţelor decidenţilor politici, iar uneori utopismului care le-a marcat gândirea (este suficient să ne amintim de “Planul celor cinci sute de zile” prin care sovieticii doreau să treacă la econo-mia de piaţă într-un an şi jumătate, câtă vreme Occidentului i-au tre-buit cinci sute de ani pentru a-şi construi o piaţă viabilă.). Maniera totalitară în care a fost concepută şi demarată schimbarea de sistem economic a condus la instalarea unei crize de durată şi cu efecte imprevizibile pentru stabilitatea şi consolidarea democraţiei.

Chiar dacă actuala criză a societăţilor aflate în tranziţie nu se poate identifica (nici temporal şi nici din perspectiva conţinutului) cu criza generală a lumii socialiste, trebuie remarcat totuşi faptul că deri-va politică, economică şi morală din prezent rezultă în mare măsură din “condamnarea” pe care regimul comunist a pronunţat-o pentru vii-tor. Aceasta constă într-o destructurare pe termen lung a societăţii globale, întrucât “criza socială are totdeauna la bază o criză politică, iar criza politică este generată de o criză morală, de un deficit grav de educaţie şi de cultură, nu numai de recesiunea economică” (Străchi-naru, 1994: 3).

În contextul analizei fenomenelor aflate în derulare în societă-ţile post-totalitare, apare adesea termenul de reformă. Acesta nu este însă nou în limbajul politic al Estului, întrucât şi-a început cariera în


perioada de liberalizare a socialismului din ţări ca Iugoslavia, Ceho-slovacia şi Ungaria (în deceniile 7-9) şi de reconciliere a statului socia-list cu ordinea de drept degrevată de funcţia de represiune politică (a se vedea, în acest sens, conceptul de “stat socialist de drept”, avansat în literatura politică sovietică din vremea lui Gorbaciov).

Actualmente, “reforma” este un concept utilizat pentru a numi cu precădere procesele de schimbare care au loc în domeniile nepoli-tice (cum sunt economia, învăţământul, sănătatea, asistenţa socială etc.), dar care necesită o acţiune politică orientată, în compartimentul ei legislativ şi executiv, către o modificare corectivă treptată a vechilor structuri, astfel încât ansamblul social să se adapteze din mers la noile realităţi mondiale. În societatea românească, reforma este văzută ca o consecinţă a revoluţiei şi, în acelaşi timp, ca o modalitate de realizare a obiectivelor acesteia: “impacturile revoluţiei s-au adunat, treptat, în spaţiul şi în dinamica reformei, deschizându-i calea şi prefigurându-i dimensiunile, după cum, la rândul ei, reforma a limpezit şi este în măsură să împlinească multe dintre cauzele şi sensurile revoluţiei” (Iliescu, 1994: 244).

Pentru sistemul politic (cu toate schimbările care l-au marcat începând din decembrie 1989), ca şi pentru unele segmente nepolitice ale socialului, termenul de reformă nu este totdeauna adecvat şi opera-ţional. În domeniul politic, schimbările au fost mai curând revolu-ţionare decât reformatoare, înlocuind – cel puţin la nivel instituţional, formal – regimul totalitar cu unul democratic (aşa încât de la monoli-tismul puterii s-a ajuns la separaţia puterilor în stat, de la monopar-tidism, la pluripartidism etc.). Cât priveşte proprietatea, ca axă a eco-nomicului, aceasta s-a înscris pe o coordonată a reprivatizării, mai ales în sectorul agricol. Pentru numeroase domenii de activitate productivă, schimbarea a constat mai mult într-o prăbuşire accelerată sau chiar într-un faliment şi nicidecum în restructurare. Economia estului euro-pean a fost pur şi simplu lăsată să intre în colaps, considerându-se că acesta este cel mai eficient mod de a distruge comunismul. Utopia poli-tică ce a presupus că istoria poate fi luată de la zero a împiedicat dez-voltarea unei strategii reformatoare, compromiţând astfel recuperarea din vechiul sistem a achiziţiilor sociale şi a unor modele eficiente de organizare a producţiei (asemănătoare, de altfel, celor practicate în pla-nificarea capitalistă). Un exemplu semnificativ de spirit antireformist şi distructiv îl reprezintă reprivatizarea agriculturii prin dezorganizarea


19

producţiei, prin lichidarea fizică a patrimoniilor cooperativelor şi prin reînfiinţarea micilor exploatări, lipsite de dotări tehnice şi total expuse la riscurile unei economii a acumulării primitive de capital. Nu se poa-te vorbi despre reformă în sensul pozitiv al termenului nici în dome-niul învăţământului, unde, în pofida introducerii autonomiei univer-sitare, s-a creat un mediu nesănătos de competiţie între învăţământul public şi cel privat; tot în sfera educaţiei, manualele alternative şi noile sisteme de acces în licee au creat confuzie şi nemulţumire, acestea adă-ugându-se la desfiinţarea obligativităţii învăţământului liceal.

Pe ansamblul fostului bloc socialist, procesele reformiste s-au desfăşurat cu bune rezultate doar în acele ţări în care schimbarea regi-mului politic a fost efectul unor negocieri de durată între vechea gardă comunistă (constrânsă la compromisuri), reformatorii din sânul parti-delor comuniste şi, mai târziu, noile forţe politice reprezentând socie-tatea civilă (forţe lăsate chiar de către guvernanţi să se nască, fie pen-tru a răspunde cerinţelor mediului politic internaţional, fie dintr-o dorinţă sinceră de deschidere şi liberalizare). În rest, acolo unde comu-nismul nu a putut fi înlocuit paşnic şi treptat, a existat un refuz ideolo-gic al reformei, refuz agrementat cu o sete distructivă alimentată de tea-ma că un comunism care reuşeşte să se reformeze îşi păstrează şansa de a rămâne un competitor redutabil în jocurile democraţiei pluraliste. O asemenea evaluare politică seamănă cu judecata omului care, în plină iarnă, îşi dă cojocul pe foc pentru că a găsit în el câteva insecte nedorite…

Reformarea comunismului (mai precis, a regimurilor politice şi a sistemelor socio-economice organizate după principiile socialis-mului de inspiraţie sovietică) a reprezentat aşadar o realitate a anilor ’60-’80 în ţări ca Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia şi URSS. În unele cazuri, reforma a dat rezultate, deschizând societăţilor res-pective calea spre capitalism şi democraţie; în altele, s-a încheiat trist, cu lovituri restauratoare ale forţelor conservatoare. Cât priveşte schim-barea de sistem desfăşurată pe fundalul perestroikăi iniţiate de Gorba-ciov – cea mai apropiată în timp şi ca substanţă de tranziţia din anii ’90 –, procesele ei au contribuit la o modernizare autoritară, care nu se putea acomoda total cu libertatea politică propriu-zisă şi cu pluralis-mul real. Grupate de către unii analişti politici (ca Oleg Roumiantsev, Laszlo Bruszt sau Timothy Garton-Ash) sub numele de démocrature


sau de réfolution1, aceste procese au fost privite ca un amestec instabil de democraţie şi de dictatură, ca un compromis politic între adepţii conservării fundamentului socialist al organizării sociale şi politice şi cei care doreau o cu totul altă lume: a statului de drept şi a economiei de piaţă. Miza înşelătoare a respectivului compromis a reprezentat-o statul de drept, conceput “fie ca o etapă, o fază de tranziţie analogă celor pe care le-au cunoscut regimurile occidentale însele, cum au fost monarhiile constituţionale sau regimurile mixte, fie ca un alibi, ca un ultim refugiu al inamicilor democraţiei (care acceptau să-şi limiteze puterea tocmai pentru a şi-o conserva mai bine), fie în sfârşit ca o con-diţie, indispensabilă şi de nedepăşit, a regimurilor non-tiranice” (Gré-mion şi Hassner, 1990: 117-118).

După 1990, idealul statului socialist de drept a fost înlocuit cu acela al construcţiei unui stat de drept imun la deformările ideologice ale ideii de justiţie, iar “pluralismul socialist” al opiniilor a fost abando-nat în favoarea pluralismului politic. Totuşi, stilul şi metodele “demo-craturii” s-au păstrat, într-o anumită măsură, în exerciţiul puterii, ca şi în comportamentele actorilor societăţii civile. Respingând ideea de reformă din considerente ideologice, dorind o reconstrucţie ex nihilo a spaţiului politic, multe forţe politice din fostele ţări socialiste s-au tre-zit în plină utopie a “democratizării prin decrete”. Ieşirea din această nouă utopie a solicitat, în mod necesar, o evaluare critică nu numai a realităţilor politice şi economice aflate în derulare, ci şi a conceptelor şi sintagmelor care exprimă aceste realităţi.

Aşadar, restauraţie (fie ca restauraţie socială a capitalismului, completată cu revenirea la democraţia de tip interbelic, fie restauraţia socialismului sub forme noi, insuficient teoretizate), criză, reformă, modernizare autoritară, democratură sau refoluţie (reformism revolu-ţionar) reprezintă tot atâtea formule care încearcă să surprindă speci-ficul proceselor de transformare a societăţilor central şi est-europene în ultimele două decenii ale secolului XX. Câtă vreme respectivele procese s-au desfăşurat în interiorul sistemului socialist, ele s-au

1 Termenul de “refoluţie” a fost creat de Timothy Garton-Ash pentru a desemna eve-nimentele de la Varşovia şi Praga, întrucât ele au fost, în esenţă, reforme realizate de către guvernanţi ca răspuns la presiunile revoluţionare ale celor guvernaţi. În schimb, pentru evenimentele de la Berlin şi Bucureşti, Garton-Ash foloseşte fără ezitare ter-menul de “revoluţie”, acesta dând seamă de schimbarea rapidă şi radicală a regimu-rilor politice din ţările respective.


21

prezentat ca încercări de democratizare şi reformare a sistemului, con-firmând tezele convergentismului. De îndată ce regimurile politice bazate pe supremaţia partidelor comuniste au fost înlocuite cu forme de organizare asemănătoare democraţiilor occidentale, analiştii politici au abandonat termenii utilizaţi anterior, pentru a face apel la nebuloasa “tranziţie”.

2. Cum poate fi definită tranziţia?

Abundenţa studiilor referitoare la structurile şi la mecanismele regimurilor totalitare oferă ţărilor care au intrat în clubul democraţiilor în ultimele decenii ale secolului XX posibilitatea unui exerciţiu auto-reflexiv şi şansa de a identifica din timp pericolele întoarcerii la dicta-tură; practica politică a democraţiilor occidentale este şi ea (poate chiar mai mult decât teoria) un reper în anevoiosul proces al schim-bării raporturilor de autoritate din societăţile în tranziţie. Acestea ştiu de ce anume trebuie să se ferească, pentru a nu mai repeta tragicele experienţe ale trecutului apropiat, şi au câteva modele de funcţionare normală a societăţii. Ceea ce încă nu se ştie prea bine este însă modul în care se va putea realiza trecerea de la socialism la societatea des-chisă. Aşa cum arăta Ralf Dahrendorf, “s-au făcut numeroase tentative de explicare a apariţiei capitalismului încă din secolul al XVI-lea, şi a industrialismului încă din secolul al XVIII-lea; există mai multe lucrări ce prezintă democraţia incipientă în America şi în Anglia (…). Există o serie de teorii care prevăd căderea iminentă a capitalismului şi inevitabila apariţie a socialismului (…). Nu avem însă teorii care să ne ajute să realizăm, sau măcar să înţelegem, tranziţia de la socialism la societatea deschisă. Poate fi şi acesta un aspect al marii trahison des clercs: intelectualii au explicat evenimente care nu au avut loc nicio-dată, dar s-au ferit să vorbească despre acelea care se ascund în spatele revoluţiei din 1989 din Europa” (Dahrendorf, 1993: 68-69).

Politicienii implicaţi direct ca actori de primă importanţă (ca decidenţi) în procesele de transformare a societăţilor post-totalitare s-au cantonat invariabil în două sintagme privilegiate: “democratizare poli-tică” şi “tranziţie la economia de piaţă”. Acestea au devenit noile slo-ganuri pentru toate forţele politice, indiferent de calea propusă pentru atingerea unor astfel de obiective (fie calea reformistă, fie terapia de


şoc). Afirmarea obiectivelor şi a mijloacelor nu a reuşit să limpezească nici teoria şi nici practica tranziţiei în care se află în prezent lumea post-totalitară. Pornind de la faptul că omenirea se află mereu într-un proces de schimbare, că schimbarea şi stabilitatea coexistă în orice sis-tem social (chiar dacă cele două caracteristici nu se manifestă simultan în egală măsură), considerăm necesară evaluarea iniţială a tranziţiei ca fenomen global, pentru a putea explicita ulterior tranziţia fostelor ţări socialiste.

Tranziţia, ca fenomen de schimbare generală a stării unui sis-tem societal, “este prin natura sa un proces critic, entropic şi care face inoperante modelele funcţionale specifice societăţilor netranzitorii, cu structuri stabile şi mecanisme eficiente” (Radu, Radu şi Porumb, 1995: 6). Fără a se confunda cu crizele sau cu tensiunile creşterii sistemelor, distingându-se de evoluţionismul darwinist, ca şi de dezvoltarea cata-strofică, tranziţia se prezintă ca un concept generat de logica fuzzy, adică un concept căruia nu-i putem identifica cu precizie frontierele. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât există diferite tipuri de schimbări care îşi pun amprenta asupra modului de configurare a tranziţiei. Astfel, “în funcţie de aria socială în care se realizează, schimbările sociale pot fi monosectoriale, intersectoriale sau globale, fiecare asoci-ate cu tranziţii corespunzătoare (…). Istoricul francez F. Braudel a dis-tins între diferite forme şi entităţi în care se produc schimbările în relaţie cu perioadele de timp istoric care le corespund, facilitând astfel focalizarea analizei pe evenimente (schimbări cu durată scurtă, de regulă monosectoriale), conjuncturi (schimbări cu durată medie care implică evenimente complexe intersectoriale) sau structuri (schimbări cu durată lungă, transsectoriale sau globale)” (Vlăsceanu, 1994: 5).

Din perspectiva explicativă istoristă a lui Braudel, ca şi din unghiul de vedere al filosofiei hegeliene, tranziţia poate fi concepută în strânsă legătură cu o tendinţă sau o direcţie istorică. Evoluţia uma-nităţii ar fi compusă astfel dintr-o serie de tranziţii, dintr-o mişcare continuă în care faptele şi evenimentele nu au semnificaţie decât prin raportare la o tendinţă a istoriei. În filosofia lui Hegel, direcţia istorică este dată de mişcarea spiritului către libertate. Într-o asemenea evo-luţie, umanitatea parcurge mai multe stadii, care nu au semnificaţii prin ele însele, ci doar prin raportare la cele care le preced şi la cele care le urmează. Tranziţia succesivă este rezultatul naturii contradic-torii a fiecărui stadiu istoric, care conţine în sine germenii progresului


23

către stadiul următor. “Mai exact, fiecare stadiu este definit de propri-ile-i antinomii sau contradicţii: a) între identitate şi schimbare; b) între unic şi multiplu; c) între cantitate şi calitate şi d) între continuitate şi discontinuitate” (Bârzea, 1994).

Viziunea dialectică, existentă deja în antichitatea greacă şi pusă în formă clasică de către filosofii germani începând cu Hegel, întemeiază cinci explicaţii diferite ale sensului istoriei şi implicit ale conţinutului şi finalităţii tranziţiei:

1. În opinia lui Francis Fukuyama, dispariţia “cortinei de fier” este echivalentă cu sfârşitul istoriei, în sensul că opoziţiile anterioare acestui eveniment au fost înlocuite de mondializarea democraţiei de tip occidental.

2. A doua teorie asupra proceselor tranziţiei se referă, dimpo-trivă, la o “reîntoarcere la istorie”. În lucrarea sa din 1989, The Grand Failure, Brzezinski arată că, prin instaurarea comunismului, o parte a omenirii a fost eliminată din ciclul evoluţiei istorice normale; mai pre-cis, ţările socialiste s-au trezit într-o discontinuitate istorică. La fel ca în povestea Frumoasa din pădurea adormită, societăţile centrului şi estului european ies dintr-o lungă hibernare, pentru a se întoarce la normalitatea istorică. O idee asemănătoare este prezentă şi în cartea lui Jean-François Revel, Le regain démocratique (Fayard, 1992), care arată că în intervalul de la 1988 la 1992 nu am asistat la o revoluţie, ci doar la o întoarcere a fostelor ţări socialiste la starea istorică de dinain-tea intrării lor în tunelul totalitar. “La ieşirea din tunel, ele au regăsit intacte – ba chiar ţâşnind cu o violenţă sporită – realităţile şi proble-mele pe care totalitarismul crezuse că le lichidase, ori cel puţin le menţinuse în stare de hibernare. Naţionalismul, familia, religia, capita-lismul, proprietatea particulară, democraţia parlamentară, dreptul întreprinderilor, pluralismul sindical, libertatea presei, a comerţului şi preţurilor – toate problemele societăţilor din secolul al XIX-lea erau recuperate acum de ţările comuniste, neschimbate la sfârşitul veacului al XX-lea” (Revel, 1995: 196).

3. Convergentismul post-industrial susţinea posibilitatea şi chiar necesitatea dispariţiei clivajului ideologic dintre Est şi Vest, gra-ţie cooperării în rezolvarea problemelor globale ale societăţii post-in-dustriale (protecţia mediului, diseminarea şi protejarea tehnologiilor avansate, atenuarea decalajelor de dezvoltare nord-sud şi est-vest etc.). Totuşi, convergenţa rămânea o direcţie istorică imaginabilă doar în


spaţiul economic, nu şi în cel politic: “Însuşi faptul că marxiştii înce-puseră mai întâi prin socializare, dezvoltând apoi liberalizarea în cadrul astfel creat, în timp ce occidentalii au stabilit mai întâi demo-craţia politică şi au construit socialismul după ea şi în cadrul ei este suficient pentru a exclude posibilitatea ca Estul şi Vestul să ajungă în final la acelaşi tip de regim, cu toate că progresul tehnic general împinge spre uniformitate” (Duverger, 1964: 342). La începutul anilor ’90, Duverger avea să afirme însă că, în Europa, este necesar şi posibil ca social-democraţia apuseană să inspire reconstrucţia socialismului estic, punându-se în felul acesta capăt schismei inaugurate de Bern-stein: “Dând un avânt ţărilor din Est spre democraţie, revoluţiile europene din 1989 fac posibil sfârşitul marii schisme din secolul XX. Numai dictatura ridica un zid de netrecut între socialismul occidental şi comunism. Dacă ea dispare, nu mai există între ele deosebire de natură, ci doar diferenţă de grad” (Duverger, 1991: 127).

4. O teorie asemănătoare cu cea a lui Brzezinski, accentuând asupra “reîntoarcerii la istorie”, porneşte de la ideea că socialismul a reprezentat o reacţie la modernitate, o întrerupere a istoriei moderne, iar tranziţia n-ar fi altceva decât reluarea “căii normale” a moderni-tăţii. În secolul al XIX-lea, modernitatea instituită se identifica, până la un punct, cu omogenizarea formelor vieţii sociale, cu disoluţia insti-tuţiilor tradiţionale, cu un cult exagerat al raţiunii şi cu o morală non-conformistă. Vis-à-vis de aceste sfidări la adresa tradiţiei şi a creşterii organice a societăţii, comunismul s-a putut prezenta ca o doctrină a salvării. În special în Rusia pre-industrială, comunismul era expresia anti-occidentalismului, a mişcării slavofile a intelighenţiei, reacţia anti-modernă a societăţii tradiţionale. Odată ajunşi la putere, comu-niştii au fost nevoiţi să opereze, însă, nişte schimbări economice şi culturale pe care, într-o derulare “normală” a istoriei, le-ar fi realizat modernizarea progresivă în cadre capitaliste. Mai mult decât atât, comunismul a trebuit să devină “un program de accelerare a istoriei”, un catalizator al sincronizării Rusiei cu nivelul de dezvoltare al ţărilor occidentale. Trecând, datorită comunismului, de la un stadiu de evolu-ţie pre-modern la un statut de mare putere militară, Rusia a ocolit marile procese ale modernizării, rămânând în multe privinţe într-o eta-pă istorică pe care Occidentul o depăşise în urmă cu două secole. “Din această perspectivă, obiectivul central al tranziţiei post-comuniste este acela de a recăpăta direcţia pierdută a istoriei” (Bârzea, 1994).


25

Această teorie are o anumită valoare explicativă pentru feno-menul tranziţiei post-comuniste din cea mai mare parte a spaţiului fos-tei Uniuni Sovietice, spaţiu în care modernitatea nu era încă împlinită în momentul instaurării regimului comunist. Pentru restul ţărilor din blocul socialist european, nu putem afirma că regimul de democraţie populară s-a instaurat pe fundalul unor culturi pre-moderne; dimpo-trivă, în deceniul al cincilea al secolului XX, se puteau observa deja semnele post-modernităţii. În consecinţă, aici rostul tranziţiei nu pare a fi acela de reluare a modernităţii din fazele ei incipiente, ci mai curând acela de desăvârşire a instalării în post-modernitate (dacă acest lucru nu se realizase deja, în plan cultural, încă din vremea comunis-mului).

5. Tranziţia poate fi analizată, din perspectiva evoluţiei isto-rice, şi ca un proces de integrare în sistemul mondial modern a socie-tăţilor ieşite din totalitarism. Pentru mulţi analişti de factură neo-libe-rală şi social-democrată, lumea contemporană se prezintă ca un vast sistem homeostatic, ce funcţionează (la fel ca economia de piaţă) pe baza unor mecanisme adaptative. Pentru a funcţiona în interiorul siste-mului global, societăţile trebuie să fie flexibile nu numai în plan eco-nomic; ele trebuie să dovedească putere de adaptare şi în cazul structu-rilor sociale şi politice. Ca urmare a globalizării economiei, culturii, politicii şi structurilor sociale, ţările organizate după modelul socialis-mului sovietic au fost nevoite să se adapteze, la început prin reforme timide (ca cele din vremea lui Gorbaciov), iar apoi prin schimbări fun-damentale, revoluţionare chiar. Tranziţia post-totalitară este considera-tă, din această perspectivă, drept un proces complex de integrare în sistemul mondial modern, pe baza reorientării ideologice, a eliminării bipolarismului şi izolaţionismului.

Ideile referitoare la tranziţie ca proces de integrare în sistemul mondial modern sunt prezentate de către sociologul Daniel Chirot din perspectiva schimbării sociale. Privind societatea globală ca pe un sis-tem alcătuit din patru subsisteme de bază – economicul, politicul, cul-turalul şi instituţiile sociale – care interacţionează şi se condiţionează reciproc, sociologul francez consideră că dominante pe termen lung sunt totuşi economia şi cultura. “Atunci când presiunea schimbărilor răzbate într-un sistem social, acesta se adaptează şi încearcă să se acomodeze fără să-şi demobilizeze instituţiile sociale sau modul său de conducere politică (…). Acest fapt deschide un spaţiu din ce în ce


mai larg între presiunile materiale sau ideologice şi formele instituţio-nale. Acest spaţiu poate ajunge atât de larg, încât să poată acuza rup-turi bruşte şi majore cu trecutul (…). Căderea comunismului euro-pean, la finele secolului XX, este un bun exemplu. Tensiunile s-au născut ca urmare a unor performanţe economice slabe şi a dizidenţei în creştere. Oamenii au încetat să mai creadă în validitatea ideologiei marxiste. Şi totuşi sistemul a mers mai departe, încercând să-şi menţi-nă aceleaşi instituţii şi acelaşi regim politic, până când, în final, s-a stricat” (Chirot, 1996: 206-207). Schimbarea regimului politic şi refor-ma instituţiilor după 1989 pot fi privite, aşadar, ca procese adaptative faţă de transformările petrecute în cultura şi în economia mondială, transformări circumscrise irezistibilei mişcări de globalizare. În acest curent sunt atrase noile democraţii, care nu au altă şansă decât să se lase purtate de valul istoriei spre diferite uniuni regionale cu caracter economic, politic şi de securitate.

În afara modelului istoric de analiză a tranziţiei, putem identi-fica şi o paradigmă explicativă dominant sociologică: tranziţia ca pro-ces de învăţare socială (Bârzea, 1994). Dacă modelul istoric pune accentul pe fenomenele economice şi politice, paradigma sociologică insistă asupra fenomenelor de schimbare care au loc în planul mentali-tăţilor, al atitudinilor, al ideologiei, al valorilor şi habitusurilor sociale.

Abordarea tranziţiei ca proces de învăţare socială prezintă avantajul generalităţii explicaţiei, al depăşirii unei situaţii istorice concrete (cum este post-comunismul). Învăţarea socială, în sens larg, trimite la procesele de asimilare a experienţei sociale, procesele adap-tative care generează schimbări în conduitele actorilor sociali. Atunci când învăţarea nu se produce doar la nivel individual, ci antrenează grupuri, organizaţii sau chiar societăţi întregi, termenul utilizat este acela de învăţare societală (Botkin, Elmandjra şi Maliţa, 1981). Aceas-ta nu înseamnă doar difuzarea progresului pentru a fi asimilat la nivel individual şi pentru a facilita astfel adaptarea omului la experienţele noi ale vieţii economice, social-politice, culturale etc.; prin învăţare societală se înţelege ceva mai mult: un tip de învăţare inovatoare, bazată pe anticipare şi participare, pe asumarea responsabilităţii indi-viduale şi colective în influenţarea şi chiar în determinarea viitorului. Aşadar, teoria învăţării societale, chiar dacă porneşte de la realitatea învăţării ca fapt individual, insistă asupra reacţiei colective faţă de


27

schimbare, asupra modului în care o comunitate îşi structurează răspun-surile la modificările din societatea globală.

Potrivit lui Cezar Bârzea, etapele prin care trece un fenomen de învăţare societală de tipul tranziţiei sunt următoarele: a) şocul ini-ţial, care produce o reacţie de stagnare; b) subestimarea, datorită fap-tului că efectele schimbării sunt diminuate; c) descurajarea, odată ce realitatea este corect percepută; d) obişnuirea cu noua situaţie; e) înţe-legerea sensului schimbării; f) căutarea soluţiilor pentru ieşirea din criză; g) sfârşitul tranziţiei, odată cu găsirea soluţiilor. Perioada deci-sivă pentru acest proces evolutiv o putem identifica între etapele d) şi e), adică perioada de trecere de la obişnuirea cu situaţia de criză la înţelegerea sensurilor schimbării, trecerea de la stagnare şi resemnare la acţiune şi schimbare.

Dezvoltând consecinţele teoretice ale paradigmei învăţării sociale, putem afirma că orice societate aflată într-o situaţie de blocaj funcţional va trebui să treacă neapărat printr-o tranziţie, a cărei finali-tate o reprezintă restaurarea capacităţii de funcţionare normală. Tran-ziţia ar consta, astfel, din ansamblul proceselor de reconstrucţie struc-tural-funcţională, adică de reorganizare instituţională, de redefinire a rolurilor sociale, a valorilor şi normelor care guvernează comunitatea. În toată această perioadă, actorii sociali (individuali, dar mai ales cei colectivi) se află într-un proces de “interacţiune simbolică” şi de învă-ţare adaptativ-creativă.

Recapitulând şi rezumând principalele modalităţi de definire a tranziţiei, observăm că acest fenomen cunoaşte cinci mari interpretări:

1. Tranziţia este perioada istorică dintre două epoci de relativă stabilitate, perioada în care sunt depăşite contradicţiile interne ale unui mod de organizare socială, pentru a se ajunge la un nou Establishment.

2. Tranziţia este procesul care conduce la un “sfârşit al isto-riei” (acesta echivalând fie cu mondializarea democraţiei liberale, aşa cum consideră Fukuyama, fie cu moartea democraţiei2).

2 Jean-Marie Guéhenno, în lucrarea La fin de la démocratie (Flammarion, 1993), consideră că lumea contemporană evoluează către o epocă post-politică şi post-naţio-nală, în care se va afirma un nou spirit imperial; în noua “eră imperială”, relaţiile interumane se vor reorganiza sub presiunea bogăţiei şi prosperităţii. Sfărşitul istoriei şi al democraţiei (care presupune lupta de idei) se va produce graţie unei organizări care va face inutilă lupta pentru “adevărurile ideologice”.


3. Tranziţia este reîntoarcerea la istorie: revenirea fostelor ţări socialiste la modelul pe care îl abandonaseră în urmă cu câteva decenii (odată cu revoluţiile de inspiraţie sovietică), reintrarea lor în traiec-toria modernităţii sau, după caz, a post-modernităţii.

4. Tranziţia este forma istorică concretă a convergenţei celor două sisteme industriale (capitalist şi socialist), în condiţiile în care lumea a intrat deja, de multă vreme, în postindustrialism.

5. Tranziţia este un proces de învăţare socială (societală).

3. Tranziţia post-comunistă

Abandonând modelul ciclic al explicaţiei istorice, modernitatea a impus stilul unui evoluţionism optimist, care se înscrie pe coordo-natele raţionalizării societăţii sau, altfel spus, ale instaurării treptate şi irezistibile a “imperiului raţiunii”. Evoluţionismul raţionalist a acredi-tat ideea că organizarea politică şi socială s-a transformat permanent, depăşind perioadele obscurantismului şi ale despotismului, pentru a ajunge în epoca statului burghez birocratic, caracterizat de supremaţia dreptului, de limitarea reciprocă a puterilor şi de libertatea individului. Deşi contrazis adesea de turbulenţele istoriei reale (adică de instau-rarea dictaturilor de dreapta şi de stânga, de marile conflagraţii mondi-ale şi de conflictele latente dintre blocurile militare sau dintre ariile de civilizaţie), evoluţionismul raţionalist continuă să alimenteze şi în pre-zent reprezentările şi concepţiile cu privire la mersul istoriei umane şi la sinteza formelor de organizare socială şi politică. Revigorat de fiecare dată după perioadele tulburi ale ultimelor două secole, acest model (sau stil) al cunoaşterii şi interpretării istoriei politice domină şi reflecţiile asupra tranziţiei post-comuniste3.

Luând drept etalon stadiul lor de dezvoltare şi propria lor orga-nizare politică, democraţiile occidentale s-au raportat la regimurile autoritare şi la dictaturi ca la nişte forme degenerate, ca la nişte devi-aţii de la calea guvernării moderate, sau ca la moduri pur şi simplu

3 Din perspectiva filosofiei care a generat acest model al cunoaşterii istorice şi poli-tice, s-ar putea afirma că fiecare revenire a societăţilor la formele de organizare demo-cratică, după o epocă de dictatură (sau după o “noapte totalitară”, potrivit expresiei lui Vladimir Tismăneanu), ar echivala cu o nouă victorie a raţiunii în faţa “tentaţiei tota-litare”.


29

“primitive” de exercitare a puterii, care trebuiau să evolueze, obligato-riu, către democraţia pluralistă. Acest mod de a vedea lucrurile are multe în comun cu europocentrismul din antropologia politică a dece-niilor trecute: până la noile interpretări şi valorizări ale societăţilor arhaice, realizate în special de Pierre Clastres, comunitatea ştiinţifică de formaţie şi tradiţie europeană considera că populaţiile “exotice” din Africa, America şi Oceania se află într-un stadiu pre-politic. Din acest stadiu, ele ar fi trebuit să “evolueze” către statalitate. În acest spirit evoluţionist s-au desfăşurat şi dezbaterile din anii ’70 referitoare la tranziţia spre democraţie a societăţilor guvernate autoritar.

În prezent, analiza tranziţiei post-comuniste readuce în atenţie problemele “tranziţiei democratice” începute cu aproape trei decenii în urmă şi care a făcut ca regimurile autoritare (numite, după caz, “biro-cratice”, “neo-bismarkiene”, “neo-bonapartiste”, “modernizator-con-servatoare” etc.) să fie înlocuite de regimuri pluralist-constituţionale. Dacă pentru procesele de democratizare petrecute în Spania, Portuga-lia şi Grecia s-a utilizat sintagma “tranziţie democratică”, utilizarea ei pentru a desemna mutaţiile care au avut loc în Europa Centrală şi de Est a presupus asumarea supoziţiei că evoluţia ţărilor din fostul bloc socialist va fi identică (sau cel puţin asemănătoare) cu cea a tinerelor democraţii meridionale.

Desigur, există unele puncte comune între procesele de demo-cratizare din sudul Europei şi America Latină, pe de o parte, şi centrul şi estul european, pe de altă parte. În primul rând, democratizarea în plan politic s-a produs după o lungă perioadă de dictatură, fapt care a necesitat înainte de toate reconstrucţia societăţii civile şi a culturii politice democratice. Fără sprijinul societăţii civile, aşa fragilă cum era ea, formele instituţionale ale regimului democratic riscau să se prăbuşească; fără cultura politică democratică (transmisă şi asimilată destul de repede graţie unei multitudini de factori socializatori), indi-vizii puteau fi tentaţi de “avantajele” societăţii de masă şi puteau alu-neca spre o critică sterilă a democraţiei, din unghiul unei nostalgii a consensului. În al doilea rând, Europa Centrală şi de Est a cunoscut şi ea, cel puţin la începutul perioadei de tranziţie, acţiunea unor lideri charismatici (democraţi modernizatori) şi a unor coaliţii sau mişcări fondatoare de regimuri democratice (Solidaritatea în Polonia, Forumul Civic în Cehoslovacia, Frontul Salvării Naţionale în România etc.), la fel ca şi ţările care au trecut prin tranziţia democratică în anii ’70-’80.


Cu toate acestea, deşi nu putem afirma că există un strict raport de determinare între economic şi politic4, trebuie arătat că ţările fostului bloc socialist au avut şi au încă o sarcină mult mai grea decât a avut-o Spania, spre exemplu. Astfel, dacă regimul lui Franco nu dis-trusese economia de piaţă, ci permisese chiar o semnificativă relansare economică, regimurile comuniste – gestionare ale unor economii cen-tralizate – au indus blocaje pe termen lung şi lipsa capacităţii de adaptare la fluxurile schimburilor mondiale. Aşa se explică faptul că, “dacă după război comuniştii încercaseră să construiască socialismul fără proletariat, astăzi e vorba despre a restaura capitalismul în absenţa unei burghezii” (Rupnik, 1993: 133). De aceea analiza tranziţiei post-comuniste implică un cadru mult mai larg: nu este vorba numai de o schimbare la nivelul instituţiilor politice, ci şi de relansarea economică şi de schimbarea structurii sociale. Este cunoscut faptul că regimurile occidentale se bazează pe o puternică clasă de mijloc, interesată de aplanarea conflictelor şi de difuzarea valorilor echilibrului şi armoniei comunitare. Pretutindeni acolo unde clasa mijlocie lipseşte sau este slab reprezentată, democraţia nu funcţionează deloc (fiind detronată de regimuri autoritare), sau se menţine într-un echilibru precar, la nivel formal-instituţional. Fostele ţări comuniste sunt încă departe de a avea o semnificativă clasă de mijloc, iar dificultăţile economice cu care se confruntă nu pot fi compensate de avansul politic rezultat din acţiunea conjugată a unor factori interni (ale căror interese sunt conjunctural legate de stabilitatea democraţiei) şi a presiunilor internaţionale. Aso-ciind democraţia cu problemele create de restructurarea economiei, populaţia acestor ţări se află într-o stare de dezorientare: lipsa culturii politice o împiedică să perceapă valorile democraţiei şi să creadă în ele necondiţionat, pe când criza economică face ca prosperitatea – asociată capitalismului şi modului său de guvernare – să fie un vis îndepărtat. În aceste circumstanţe, pentru omul de rând, ca şi pentru analiştii politici şi economici, apare întrebarea: către ce societate ne îndreptăm sau care este sensul tranziţiei post-comuniste?

4 După opinia lui Robert Dahl (Polyarchy. Participation and Opposition, 1971), dez-voltarea economică nu conduce în mod necesar la un înalt nivel al dezbaterii politice, după cum nici democraţia politică nu este o condiţie necesară sau suficientă pentru a se imprima un ritm alert dezvoltării economice.


31

Un răspuns imediat ar fi acela că tranziţia post-comunistă este traseul ce trebuie parcurs de la socialism la capitalism (prin capitalism înţelegând nu numai economia de piaţă, ci deopotrivă sistemul politic democratic ce i se asociază constant în Occident).

În afara analiştilor, care au mai puţine ezitări în utilizarea unor termeni tranşanţi, actorii politici implicaţi în procesele tranziţiei s-au mărginit multă vreme la reiterarea unor formule relativ neutre, prelu-ate din mass-media şi din vocabularul specific euforiei europene declanşate de sfârşitul sistemului comunist. Astfel, “reforma”, “econo-mia de piaţă”, “statul de drept” şi “democraţia” au fost formulele care au mascat sensul propriu-zis al tranziţiei, ocolind cuvintele ce puteau avea conotaţii ideologice: “După revoluţie, regimul de centru-stânga venit la putere, din motive istorice cunoscute, prefera să vorbească despre mersul nostru spre democraţie şi economie de piaţă, fără a pune punctul pe i: cele două sarcini nu pot fi transpuse în lumea contem-porană decât într-un sistem social de tip capitalist. Dar după patru dece-nii de demonizare ideologică a racilelor acestui sistem, nici Iliescu şi nici Coposu nu pomeneau de capitalism” (Brucan, 1996: 135).

În fapt, România anului 1990 nu era deloc pregătită să accepte sfârşitul irevocabil al socialismului ca sistem, chiar dacă înainte de revoluţie îi criticase practicile politice şi dificultăţile economice (puse, de altfel, mai mult pe seama lui Ceauşescu decât pe seama modului de producţie). Majoritatea covârşitoare a populaţiei fusese crescută şi educată în anii socialismului şi manifesta un ataşament difuz faţă de valorile acestui sistem. Comparând viaţa lor cu aceea a generaţiei pre-cedente, românii generaţiei mature a anilor ’80 nu puteau să nu lege propriile lor realizări (în planul instrucţiei şcolare, al nivelului profe-sional, al stabilităţii locului de muncă şi chiar în planul bunăstării materiale relative) de oportunităţile oferite de sistemul socialist. La rândul ei, o parte a populaţiei care trăise şi înainte de cel de-al doilea război mondial îşi amintea inegalitatea economică şi instabilitatea politică din ultimii ani ai capitalismului românesc. Ţinând seama de aceste percepţii, capitalismul nu putea să fie stabilit de către noile autorităţi drept un ideal sau un sens al tranziţiei post-comuniste. Este de presupus că, iniţial, decidenţii politici de la Bucureşti nici nu au crezut în eşecul socialismului şi că erau mai curând pregătiţi să-l refor-meze decât să-l lichideze. După cum mărturisea Ion Iliescu, în decem-brie 1989 s-a produs “o revoluţie uimită de propriul ei radicalism,


pentru care nu dispunea de condiţiile şi forţele necesare; o revoluţie obligată să-şi inventeze şi să-şi pregătească premisele după ce ea se produce; o revoluţie obligată să-şi recupereze cu acceleraţie timpul care ar fi trebuit s-o preceadă” (Iliescu, 1994: 91).

Ulterior, societatea românească a dobândit tot mai multe trăsă-turi ale capitalismului, atât în plan economic şi social, cât şi în privinţa funcţionării sistemului politic. Acceptându-se treptat ideea tranziţiei spre capitalism (descompus în continuare, în discursul politic, în ele-mentele sale esenţiale – economia de piaţă şi democraţia pluralistă), o nouă problemă a apărut la orizont: spre ce tip de capitalism se îndreap-tă România? Răspunsul la această întrebare trebuia să expliciteze sen-sul tranziţiei post-comuniste.

În contextul dezbaterilor referitoare la “tranziţia democratică” a unor ţări din sudul Europei, din America Latină şi Asia de Sud-Est, s-au profilat trei modele de capitalism, cu trăsături specifice, determi-nate de tradiţiile istorice, de religia şi spiritul naţiunilor respective, de influenţele şi interesele geo-strategice etc. După cum precizează Silviu Brucan (1996), cele trei modele sau tipuri de capitalism sunt:

a) capitalismul dezvoltat de tip occidental, caracterizat în plan economic de un produs intern brut de 15-20.000 de dolari pe cap de locuitor, o populaţie activă rurală sub 10% din totalul populaţiei active şi un puternic sector terţiar (care angajează mai bine de jumătate din populaţia activă); în plan politic, ţările capitaliste occidentale au toate regimuri pluraliste constituţionale;

b) capitalismul est-asiatic este specific celor patru “tigri” din Pacific: Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong şi Singapore – state care în ultimele decenii au realizat o rată impresionantă a creşterii econo-mice, intrând în grupul ţărilor dezvoltate; capitalismul est-asiatic se bazează pe următoarele principii politice, economice şi morale: regim politic autoritar, capabil să concentreze efortul naţional în direcţia realizării unor obiective strategice; industrializare orientată spre dome-niile de vârf; finanţare masivă a învăţământului şi cercetării; etică a muncii şi disciplină socială înaltă; cultivarea spiritului comunitar (spre deosebire de individualismul specific liberalismului occidental); încu-rajarea investiţiilor străine, paralel cu sprijinirea de către stat a capita-lului naţional;

c) capitalismul sud-american este o structură economică şi social-politică organizată pe bazele mecanismului Nord-Sud, care se


33

referă la raporturile de dominare existente între Statele Unite şi sudul continentului american; aceste raporturi presupun trei elemente: comerţul inegal (balanţa comercială net favorabilă Statelor Unite, exportatoare de produse finite de înaltă tehnicitate şi importatoare de materii prime), datoria externă uriaşă a Sudului şi supremaţia dola-rului. Dominaţia Statelor Unite reprezintă doar o componentă a capi-talismului sud-american. Cealaltă dimensiune este dată de factorii interni, de specificul societăţilor sud-americane: populaţia este puter-nic polarizată (o pătură subţire a proprietarilor industriali, a banche-rilor şi latifundiarilor, opusă marii majorităţi a populaţiei sărace şi slab educate), clasa de mijloc fiind aproape inexistentă; burghezia naţio-nală nu are suficientă putere economică pentru a se constitui într-un actor important pe piaţa mondială; pe fondul sărăciei generale, tentaţia îmbogăţirii miraculoase este mai mare decât etica şi disciplina muncii. Lumea sud-americană este una a telenovelei (care compensează toate frustrările săracilor) şi a jocurilor financiare piramidale (care îi atrag pe aceiaşi săraci în plasa unor inginerii financiare dubioase şi extrem de păguboase).

Analizând condiţiile interne şi situaţia internaţională în care evoluează România, Brucan ajungea la concluzia că tranziţia post-comunistă are ca direcţie capitalismul occidental, deşi există unele ase-mănări cu celelalte două modele. Astfel, structura socială prezentă, dar mai ales cea pe care o putem prevedea pentru următorul deceniu, ne apropie de modelul est-asiatic; în schimb, etica muncii şi “mecanismul Nord-Sud” (existent şi în raporturile dintre Occident şi Europa Centra-lă şi de Est) ne apropie de capitalismul sud-american. Argumentele sale în favoarea evoluţiei României în sensul modelului occidental sunt următoarele:

• în plan intern, avem o cultură europeană şi un nivel ridicat al educaţiei şi instrucţiei şcolare; în cadrul mutaţiilor sociale în curs, este posibilă constituirea treptată a clasei de mijloc; în fine, există o suficientă voinţă politică de integrare în structurile euro-atlantice;

• în plan extern, ne este favorabil interesul Occidentului de a crea în această parte a Europei o zonă de stabilitate şi de a promova deschiderea în politica de integrare europeană; tot mai mult se simte necesitatea de a atrage în orbita occidentală ţările care au aparţinut zonei de influenţă sovietice, ţări care, în caz contrar, ar putea fi “recu-perate” de către o Rusie reformată economic şi politic, o Rusie care se


poate constitui într-un veritabil concurent în zona euro-asiatică. Am adăuga acum, în contextul luptei contra terorismului, interesul ameri-can ca ţări precum România şi vecinele ei să formeze un “cordon sanitar” pentru Occident.

Dacă înainte de 1989 anecdotica politică din România definea socialismul drept calea cea mai lungă de la capitalism la capitalism, în prezent orientarea clară a societăţii către un sistem economic şi politic de tip capitalist a transformat anecdota într-o realitate: socialismul s-a dovedit a fi un experiment eşuat, desfăşurat în intervalul dintre două epoci capitaliste.

Tranziţia post-comunistă poate fi definită, în aceste condiţii, ca un proces de învăţare societală desfăşurat în perioada trecerii de la socialismul est-european la capitalismul occidental. În unele ţări (ca Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria), tranziţia a fost declanşată chiar înainte de înlăturarea de la putere a partidelor comuniste. În restul ţărilor din fostul bloc socialist, tranziţia a demarat abia după căderea regimurilor de “democraţie populară”. Actualele diferenţe de perfor-manţă existente între societăţile Europei est-centrale se explică în mare măsură prin diferenţa de start în cursa tranziţiei. De asemenea, diferenţa de start (de aproximativ un deceniu) explică şi manierele în care s-au produs schimbările de regim politic şi schimbările din plan economic şi social în diferite ţări: acolo unde tranziţia post-comunistă a beneficiat de o reformare anterioară a socialismului, democratizarea şi trecerea la piaţa liberă nu au fost abrupte, ci s-au derulat oarecum firesc, evolutiv; acolo unde comunismul guvernant nu a cedat modei restructurării şi a transparenţei (perestroika şi glasnost), transformările iniţiale au decurs în manieră violentă, iar reformele ulterioare au fost nevoite să ia un ritm accelerat, pentru a recupera timpul pierdut în deceniul al nouălea; dorinţa de schimbare a trebuit astfel să aibă în ea ceva comunist, după cum aprecia Václav Havel: aşa cum comuniştii au întreprins tot ce le-a stat în putinţă pentru a schimba lumea într-un interval de timp relativ scurt, actorii politici ai tranziţiei post-comunis-te s-au lansat într-o operă utopică a schimbării peste noapte a societăţii socialiste.

Odată clarificat obiectivul tranziţiei post-comuniste, trebuie explicitat însuşi conceptul de “post-comunism”. Chiar dacă în limba-jul comun şi în discursul politic semnificaţia acestui termen pare fără echivoc – respectiv ceea ce urmează după comunism –, analizele de


35

sociologie politică iau în calcul polisemia conceptului şi rezonanţele lui diferite în noile doctrine şi strategii ale tranziţiei.

Din unghi istoric, temporal, post-comunismul poate fi definit ca perioada care urmează schimbării regimului politic din fostele ţări socialiste. În acest caz, post-comunismul nu este doar un segment de istorie care aparţine fostelor democraţii populare, ci o perioadă istorică de adaptare a comunităţii mondiale la un sistem politico-ideologic caracterizat de hegemonia democraţiei de tip occidental. Pentru actorii central şi est-europeni ai tranziţiei, post-comunismul este perioada în care domină incertitudinea, în care vechile valori şi structuri compor-tamentale sunt abolite (cel puţin formal, declarativ), fără ca în locul lor să se instaleze altele clare şi stabile. Post-comunismul este astfel o perioadă istorică în care aproape orice este posibil: de la democra-tizarea profundă a societăţilor ieşite din totalitarism, până la cosme-tizarea socialismului sau, în cel mai rău caz, până la restauraţia comu-nismului de tip sovietic (aşa cum pare să se petreacă în Republica Moldova, spre exemplu).

Incertitudinile post-comunismului ţin de faptul că, deşi la nive-lul structurilor politice şi economice sistemul comunist s-a prăbuşit, el nu a dispărut automat din toate compartimentele societăţii globale: “oamenii n-au putut să preia peste noapte o nouă structură şi să şi-o însuşească, o structură care ar corespunde principiilor elementare ale societăţii burgheze şi ale democraţiei. Modelele de gândire şi obiceiu-rile nu se modifică de la o zi la alta; a construi un sistem de valori şi a te identifica cu adevărat cu el cere un timp. În situaţia în care vechiul a pierit iar noul încă nu există, mulţi oameni cad într-un anume vid inte-rior, ba chiar resimt existenţa ca o frustrare” (Havel, 1993-1994: 10).

Derulându-se în intervalul istoric numit post-comunism, tran-ziţia nu trebuie confundată, aşadar, cu post-comunismul însuşi. În timp ce prima este un proces de transformare ce are ca finalitate con-struirea unei societăţi de tip capitalist pe ruinele lumii socialiste, cel din urmă se prezintă doar ca un timp istoric, ce nu presupune în mod necesar evoluţia spre capitalism.

După ce s-a entuziasmat în faţa unui concept vag cum este acela de post-comunism şi după ce a tratat superficial efectele căderii guvernelor din fostul lagăr socialist, Occidentul a trebuit să-şi revină treptat din euforie şi să realizeze că schimbările pe care le-a dorit şi pe care le-a stimulat nu sunt uşor de controlat şi nu se înscriu invariabil


într-un marş triumfal spre democraţia liberală şi spre economia de piaţă. Dacă “tranziţia” are doza ei de ambiguitate, “post-comunismul” este şi mai marcat de incertitudini. Iar pentru a evita implicarea într-un orizont al ambiguităţii şi incertitudinii, democraţiile occidentale au abandonat strategiile şi exigenţele iniţiale vis-à-vis de tranziţia post-comunistă, avansând următoarele idei: a) “problemele Estului sunt pri-oritar ale acestuia, iar el trebuie să şi le rezolve singur”; b) “tranziţia de la comunism la post-comunism este un proces îndelungat şi com-plex, a cărui accelerare este limitată de stressul impus populaţiei de măsurile de reformă”; c) “tranziţia, ca proces complex, trebuie să mai îngăduie încă forme intermediare între cele două tipuri de societăţi, atât la nivel economic şi social, cât şi la nivel politic” (Pasti, 1995: 16).

Efectele acestei schimbări de atitudine a Occidentului faţă de tranziţia post-comunistă sunt, pe de o parte, trecerea întregii responsa-bilităţi a politicilor publice din Est în seama celor care le realizează, iar pe de altă parte, acceptarea unui ritm mai lent al transformărilor şi admiterea ca parteneri de dialog a unor forţe de stânga (chiar şi a foş-tilor demnitari comunişti), cu condiţia ca ele să fie legitimate prin scru-tinul popular. Astfel, tranziţia nu a mai fost privită ca o sarcină pe care lumea democrată a încredinţat-o foştilor dizidenţi, ci ca un proces deosebit de complicat, în care competenţele şi responsabilităţile nu se situează, aşa cum s-a crezut iniţial, doar la dreapta eşichierului politic.

Din confruntarea ideologică cu privire la natura şi sensul tranziţiei post-comuniste, precum şi cu privire la raportul intern-extern în declanşarea proceselor care au condus la căderea comunismului, trebuie reţinută ideea potrivit căreia eşecul economic şi politic al socialismului a fost în mare măsură rezultatul presiunilor economiei mondiale. Dezvoltat iniţial în mod dominant pe coordonatele autar-hiei, blocul socialist a fost nevoit să intre treptat în legături tot mai strânse cu restul lumii, pentru a-şi putea continua industrializarea; balanţa schimburilor era însă net defavorabilă economiilor socialiste, mari consumatoare de energie şi deficitare la capitolul productivităţii muncii. Încercând să se adapteze la jocurile schimbului economic, regizate clar de către ţările capitaliste dezvoltate, sistemul socialist s-a văzut în faţa necesităţii unor schimbări majore, inclusiv în plan politic: “Noi mecanisme politice, noi raporturi între administraţia de stat şi populaţie, ca şi între aceasta şi economie, un nou sistem de luare a deciziilor în economie şi industrie şi relaţii şi criterii noi de distribuire


37

a resurselor şi veniturilor, toate aceste transformări trebuie să fie reali-zate pentru ca lumea fostă socialistă să poată fi integrată în sistemul economico-politic construit de Occidentul dezvoltat pentru întreaga lume” (Pasti, 1995: 20). În consecinţă, tranziţia devine, cel puţin la început, o reacţie de adaptare la exterior.

După cum aprecia Vladimir Pasti, tranziţia post-comunistă (o adevărată “revoluţie a adaptării la exterior”) trebuie să aibă necesar-mente două dimensiuni complementare: a) tranziţia “exterioară”, care constă în ansamblul ajustărilor structural-funcţionale cerute de necesi-tăţile integrării în sistemul mondial (respectiv schimbarea regimului proprietăţii, adoptarea mecanismelor politice specifice democraţiei pluraliste, sincronizarea legislativă şi instituţională în domeniul mun-cii, al educaţiei, al sănătăţii şi asistenţei sociale); b) tranziţia “internă”, care constă în asimilarea funcţională a formelor economice şi politice importate din Occident.

În timp ce prima dimensiune răspunde exigenţelor globaliză-rii, fiind practic impusă de aceasta, tranziţia internă este un efort stimulat de însăşi societatea aflată în reconstrucţie, un proces de “naturalizare” a formelor instituţionale împrumutate de la lumea dez-voltată. Din această perspectivă, putem considera că România se află într-o situaţie asemănătoare celei în care se afla pe la mijlocul seco-lului al XIX-lea, când parcurgea etapele modernizării social-politice, economice şi culturale. Modernizarea din acea epocă s-a realizat prin adoptarea unor forme instituţionale de tip occidental (începând cu Constituţia de inspiraţie belgiană şi cu dreptul administrativ francez), forme care ulterior au generat schimbări substanţiale în structura şi spiritul societăţii româneşti. Actuala tranziţie a început de asemenea cu introducerea formelor noi, urmând ca acestea să declanşeze, în timp, noile comportamente şi noua civilitate românească.

Distincţia între tranziţia “exterioară” (de adaptare instituţio-nală) şi cea “internă” (funcţională, comportamentală) apare şi la alţi analişti politici, sub forme diferite. Unii vorbesc despre “tranziţie” şi “consolidare” (prima fiind reprezentată de înlocuirea regimului comu-nist cu unul democratic, iar a doua constând în înrădăcinarea noului regim în societatea civilă şi în creşterea continuă a legitimităţii sale). Alţii consideră că termenul generic de tranziţie face trimitere la trei etape distincte: o fază pregătitoare (a conflictului între grupurile riva-le), o fază decisivă (în care este acceptat pluralismul şi în care sunt


instituţionalizate procedurile cheie ale democraţiei) şi una de adaptare a tuturor actorilor politici la noile condiţii ale jocului puterii (Rustow, 1970). Distincţiile prezentate mai sus pornesc însă de la viziunea unei evoluţii liniare, care nu ia în calcul procesele contradictorii ale tranzi-ţiei. De asemenea, chiar dacă nuanţează evoluţia proceselor schimbării din diferite ţări aflate în tranziţie, distincţiile respective nu permit identificarea unor repere evenimenţiale valabile pentru întreg fenome-nul tranziţiei. Acceptând ideea că tranziţia este în mare măsură (cel puţin la începutul ei) o reacţie de adaptare la exterior, consecinţa logică este aceea că adaptarea formală, instituţională trebuie să fie acompaniată sau cel puţin urmată de schimbări de substanţă la nivelul comportamentelor cotidiene ale oamenilor din fostul bloc comunist.

Aşadar, tranziţia post-comunistă trebuie analizată din două perspective: instituţională şi sociologică. Între cele două paliere vor exista, desigur, însemnate conexiuni. Totuşi, ele se produc la niveluri diferite de profunzime, bazându-se pe mecanisme şi forţe social-poli-tice relativ distincte: în timp ce tranziţia formelor instituţionale se rea-lizează destul de rapid, dar la suprafaţa societăţii şi prin voinţa politică a guvernanţilor, tranziţia societăţii civile este una de durată, presupu-nând modificări în mecanismele de socializare, în “repertoriul” simbo-lurilor şi valorilor societale.

Definită ca învăţare societală desfăşurată în perioada trecerii de la socialismul de tip sovietic la capitalismul occidental, tranziţia post-comunistă impune o analiză multidimensională, care se structu-rează pe baza paradigmei extern-intern. Această paradigmă explicativă mai poate fi redată conceptual şi prin următoarele sintagme: institu-ţional-civic; formal-informal; superficial-profund. Modelul de analiză pe care îl vom adopta în continuare poate fi aplicat deopotrivă tranzi-ţiei politice, economice, sociale şi culturale. El evidenţiază modul în care introducerea formelor politice şi economice de tip occidental declanşează schimbarea durabilă a structurii sociale, a ideilor, com-portamentelor şi mentalităţilor în fosta lume comunistă. Mai exact, evidenţiază măsura în care sincronizarea instituţională reuşeşte să imprime în Europa est-centrală spiritul capitalismului şi să realizeze o unificare a ei cu Vestul în planul civilizaţiei, dincolo de diferenţele de tradiţie, limbă şi religie.


39

4. Etapele şi modelele tranziţiei

4.1. Etape şi modele pentru lumea post-comunistă

Diversitatea manierelor în care, la sfârşitul anilor ’80, au fost

înlăturate regimurile comuniste din spaţiul european, ca şi a strategi-ilor aplicate în vederea construcţiei sistemelor politice democratice şi a economiilor concurenţiale, pe ruinele socialismului de tip sovietic, ridică multiple semne de întrebare asupra originilor, conţinutului şi sensului tranziţiei: dacă socialismul s-a instaurat şi a evoluat (cel puţin în aparenţă) sub semnul unităţii doctrinare şi de acţiune – schismele fiind destul de târziu dezvăluite şi acceptate –, cum se explică faptul că răsturnarea dictaturilor s-a înfăptuit prin mijloace atât de diferite cum sunt reforma internă a partidelor comuniste şi revoluţia anti-co-munistă? Cum se explică radicalismul unor revolte ca cea din Romînia anului 1989 şi, mai ales, cum se împacă el cu evoluţiile politice şi eco-nomice şovăielnice de mai târziu? Pe scurt, are tranziţia post-comunis-tă un scop generic, etape şi modele aplicabile în tot spaţiul răsăritean?

Începând din 1986, odată cu anunţarea unor schimbări demo-cratice în funcţionarea sistemului sovietic, pentru politologii din fostul bloc socialist a apărut o nouă temă de reflecţie: restructurarea şi tran-sparenţa mecanismelor decizionale, în vederea edificării statului socia-list de drept şi a pluralismului ideilor, în interiorul partidului comunist (care trebuia să păstreze conducerea societăţii, fie ca partid unic, fie ca partid dominant). O “tranziţie” specială5 se profila în interiorul unora dintre ţările din sfera de influenţă a Moscovei, ţări care trebuiau să evolueze către socialismul democratic.

În Uniunea Sovietică (şi mai ales în Rusia), adepţii socialis-mului democratic proiectau o strategie a modernizării la care să parti-cipe şi noile forţe civico-politice de orientare liberală. Depăşind diver-genţele dintre slavofili şi occidentalişti, socialiştii şi noii “liberali” trebuiau să lupte împreună pentru garantarea drepturilor cetăţenilor şi

5 Este vorba, în fapt, despre o modernizare autoritară a socialismului. Spre deosebire de tranziţia de la socialism la capitalism, modernizarea autoritară nu dorea schimbarea naturii sistemului social-politic. Mecanismele modernizării trebuiau să fie controlate de puterea comunistă, pentru a se evita evenimentele neprevăzute şi potenţial distruc-tive pentru ordinea existentă.


pentru suveranitatea instituţiilor parlamentare (fapt care echivala cu o primă separaţie a puterilor şi cu limitarea competenţelor partidului comunist). După cum arăta Oleg Roumiantsev (1990), proiectul refor-mării socialismului cuprindea următoarele obiective prioritare:

1) Garantarea drepturilor sociale şi a intereselor muncitorilor: dreptul la grevă, reforma sindicatelor, introducerea pluralismului sin-dical, indexarea salariilor, eliminarea privilegiilor, protecţia muncito-rilor faţă de efectele negative ale modernizării tehnologice.

2) Democraţie economică şi reformă reală în economie: garan-tarea tuturor formelor de proprietate; crearea pieţei libere; eliminarea sistemului de preţuri haotice şi arbitrare; reducerea producţiei neren-tabile; revigorarea autogestiunii.

3) Democratizarea sistemului politic, prin introducerea unor garanţii juridice şi politice pentru transformarea paşnică a puterii monopoliste. Elementele necesare transformării sistemului monopartid erau considerate următoarele: libertatea de asociere, în scopul formării unor organizaţii civice şi politice apte să dezvolte programe politice alternative; o nouă lege electorală şi organizarea de alegeri libere.

4) Respectarea autonomiei formelor spontane de autogestiune. 5) O acţiune educaţională restructurată, pe baza unor principii

logice, juridice, etice şi estetice care să conducă la civilizarea maselor şi la crearea condiţiilor subiective pentru o societate democratică.

Strategia specialiştilor cu vederi democratice nu a putut condu-ce la o reformare viabilă a sistemului, întrucât nici la nivel pur ideolo-gic şi nici în practica politică socialismul nu se putea acomoda cu sta-tul de drept; cât priveşte pluralismul, odată permis în interiorul parti-dului unic, nu putea decât să genereze apariţia unor forţe opuse comu-nismului. În fapt, reformarea socialismului a produs premisele distru-gerii lui. Tranziţia propriu-zisă de la un sistem social şi politic la altul a început abia după căderea guvernelor comuniste.

Pentru această nouă etapă din istoria ţărilor central şi est-eu-ropene, nu se poate afirma că au existat strategii coerente, dinainte pregătite. Viteza şi spontaneitatea transformărilor au luat prin surprin-dere chiar pe promotorii democraţiei, întrucât nici ei înşişi nu-şi ima-ginau că socialismul va ceda aşa de rapid. Odată obţinute victoriile la vârf, odată ce dizidenţii s-au instalat în fotoliile parlamentare şi minis-teriale, problema modelului tranziţiei a devenit una de maximă actua-litate. Trebuind să reacţioneze fără prea multe calcule şi precauţii la


41

presiunile mişcării de democratizare – care avea deseori răbufniri radi-cale în stradă, exprimând nerăbdarea unei populaţii sătule de dictatură şi puţin dispuse să aştepte vremuri mai bune –, noii decidenţi politici din fostele ţări socialiste erau obligaţi să reflecteze, în acelaşi timp, la proiecte globale, pe termen mediu şi lung. Politica “reparatorie” (con-juncturală şi cel mai adesea populistă) trebuia înlocuită sau cel puţin completată cu o acţiune coerentă, etapizată şi bazată pe evaluarea resurselor interne şi a sprijinului extern real. Dacă iniţial liderii noilor democraţii au considerat victoriile lor împotriva comunismului ca o favoare făcută Occidentului, ulterior ei şi-au dat seama că şi-au asumat povara schimbării propriilor societăţi, care oricum nu aveau decât soluţia integrării în jocurile mondiale ale schimburilor economice. Numai că, dacă premisa iniţială era aceea a responsabilităţii Occiden-tului vis-à-vis de tranziţia post-comunistă, derularea evenimentelor după 1990 a lăsat să se înţeleagă că lumea dezvoltată nu va finanţa relansarea Estului (cu excepţia notabilă a Germaniei reunificate). Guvernele occidentale au abandonat obiectivul integrării rapide a Estului, au renunţat la pretenţia de a modela structurile interne ale acestuia şi de a-i oferi “reţete” pentru tranziţie. “Începând din 1993, odată cu acceptarea fără probleme a victoriei stângii în Polonia – un an mai târziu şi în Ungaria – şi a dictaturii lui Elţin în Rusia, Occi-dentul renunţă, practic, la tentativa de a mai modela evoluţiile interne ale Estului fost comunist. Tot ceea ce mai doreşte este doar o ajustare a acestuia, chiar şi diferenţiată, dar care să permită integrarea interna-ţională (…). Sâcâit de aparenta insolubilitate a problemelor Estului, preocupat de propriile sale probleme – unele dintre acestea generate chiar de revoluţiile est-europene – către mijlocul deceniului, Occiden-tul pare mai degrabă preocupat să-şi definească o zonă de interes prioritar în Pacific, acolo unde succesul se naşte din caracteristicile locale” (Pasti, 1995: 17), nepresupunând investiţii riscante şi sprijin logistic, aşa cum necesită Europa est-centrală.

Abandonat (sau, mai exact, sedus şi abandonat) de lumea capi-talistă dezvoltată, spaţiul central şi est-european s-a văzut în situaţia de a lua pe cont propriu procesul complex al tranziţiei. Utilizând repertoriul conceptual al anului 1990, societăţile proaspăt ieşite din totalitarism urmau să înţeleagă ce anume semnifică şi cum funcţio-nează economia de piaţă, democraţia pluralistă şi celelalte componente ale capitalismului. Învăţarea tuturor acestor lucruri noi s-a petrecut


mai întâi spontan, în aşteptarea unui proiect coerent, a unei “programe de studiu”, care să dozeze eforturile în funcţie de capacităţile actorilor sociali şi care să pună într-o ordine logică etapele transformărilor în plan instituţional şi la nivelul societăţii civile.

Blocajul instituţional – specific perioadelor de instabilitate politică –, agrementat cu iluzionarea reciprocă a Estului şi a Vestului, a condus la o absenţă a evaluărilor realiste a efectelor transformărilor post-comuniste. În aşteptarea unui nou “Plan Marshall”, ţările din fos-tul bloc comunist estimau că tranziţia nu va dura mai mult de 5 ani; la rândul său, Occidentul credea că introducerea formelor politice demo-cratice va conduce automat la schimbarea rapidă a naturii societăţilor estice. În aceste condiţii, nu au existat decât puţine analize profunde ale fenomenului tranziţiei.

În 1989, remarcând tendinţa societăţilor est-europene de a evolua către un stadiu post-comunist, Zbigniew Brzezinski imagina două scenarii sau două alternative strategice pentru ţările conduse la acea vreme de către guverne comuniste: “Prima este transformarea ţărilor comuniste în societăţi pluraliste. Aceasta ar însemna, iniţial, implicarea în grade diferite a sectoarelor economice de stat şi private, acţiune legitimată ideologic de o frazeologie social-democrată cres-cândă, care va crea, în consecinţă, în unele cazuri, punctul de plecare pentru o revenire hotărâtă, în masă, la un sistem economic al liberei iniţiative. A doua alternativă este stagnarea sub forma unor aranja-mente instituţionale actuale…” (Brzezinski, 1993: 248). În cazul în care ţările socialiste urmau să evolueze către un pluralism real, evolu-ţia lor trebuia să treacă prin următoarele faze:

Faza I: Comunismul totalitar Partidul comunist controlează sistemul politic. Sistemul politic controlează societatea şi economia. Tranziţia la faza a II-a: prin lupte în interiorul partidului, apar opţiuni cu privire la conducerea societăţii şi se nasc presiuni societale pentru concesii socio-economice. Faza a II-a: Comunismul autoritar Partidul comunist controlează sistemul politic, dar societatea civilă în formare îl contestă; supremaţia politică în economie este în defensivă. Tranziţia la faza a III-a: prin lovitură de stat, se poate trece fie la un regim post-comunist, fie se poate reveni la totalitarism.


43

Faza a III-a: Post-comunismul autoritar Regimul autoritar se bazează pe un apel naţionalist ritualizat ideologic; societatea civilă devine societate politică; politica nu mai domină economia. Tranziţia la faza a IV-a: violentă sau paşnică Faza a IV-a: Pluralismul post-comunist Sistemele politice şi socio-economice devin pluraliste. În momentul realizării studiului său, analistul american plasa

ţările comuniste în diferite faze, după cum urmează: Albania, Coreea de Nord şi Vietnamul, în faza I; Germania de Est, România, Cuba şi Cehoslovacia, în etapa de tranziţie la faza a doua; Uniunea Sovietică şi China, în faza comunismului autoritar; Nicaragua şi Ungaria, în etapa de tranziţie la faza a treia; Polonia era situată în faza post-comunis-mului autoritar, iar Iugoslavia (în care nu izbucniseră conflictele inter-etnice şi inter-confesionale) era considerată în tranziţie spre pluralis-mul post-comunist.

Procesele de schimbare care aveau loc în unele ţări socialiste erau considerate rezultate ale concesiilor făcute de către guvernanţi. Derularea evenimentelor în direcţia democratizării se înscria într-o logică a instituţionalizării progresive a concesiilor şi a compromisu-rilor ideologice. Sesizând tensiunea crescândă din interiorul lumii socialiste, Brzezinski nu excludea ipoteza unor revolte premature, care să determine reacţia dură a regimurilor comuniste. De aceea considera că există “o anumită urgenţă istorică de a promova o strategie a unei democratizări post-comuniste progresive” (Brzezinski, 1993: 250). În epocă, această idee putea fi regăsită la mulţi politicieni occidentali, ca şi la unii socialişti reformatori din Est. Apariţia unor forme de orga-nizare autonome ale societăţii civile, declanşarea dialogului politic în interiorul partidelor comuniste (între reformatorii radicali, cei mode-raţi şi conservatori) şi liberalizarea treptată a mass-media alimentau speranţa că dizidenţa se va transforma curând într-o opoziţie capabilă să negocieze transferul paşnic al puterii. Contextul internaţional părea să favorizeze şi el o transformare progresivă a sistemului comunist, în sensul convergenţei sale cu social-democraţia apuseană.

Precipitarea evenimentelor politice la sfârşitul lui 1989, apoi deziluziile şi dificultăţile de pe parcursul tranziţiei au demonstrat că trecerea de la comunism la o societate democratică (fie ea capitalistă sau nu) nu este un proces care să se desfăşoare într-un flux continuu.


După înlăturarea guvernelor comuniste, s-a putut constata că perfor-manţele noilor conduceri politice din diferite ţări sunt inegale, în ciuda unei voinţe generale de schimbare. În aceste condiţii, analiştii şi deci-denţii politici au trebuit să ia în calcul diferenţele economice, politice şi culturale care existau în lumea socialistă la sfârşitul anilor ’80, adică în stadiul de preimplozie a comunismului. În ţările în care s-a putut structura o opoziţie eficientă înainte de 1989 şi în care economia luase deja direcţia privatizării spontane, s-a trecut mai rapid la un stadiu al pluralismului real şi al echilibrului economic. Ţările care au trecut din faza I (sau din stadiul de tranziţie spre faza a doua) direct în faza a treia sau a patra au înregistrat ritmuri mai lente de transformare şi evo-luţii contradictorii. Astfel, după estimarea eronată de la începutul lui 1990, a fost necesară revizuirea strategiilor şi a etapizării proceselor tranziţiei, luându-se în calcul şi diferenţele existente între fostele state socialiste.

În lucrarea sa din 1993, Out of Control: Global Turmoil on the Eve of Twenty-First Century (apărută în traducere românească în anul 1995), Brzezinski revine asupra fazelor tranziţiei, detaliindu-le şi preci-zându-le durata aproximativă.

I. Faza I (1-5 ani) poate fi caracterizată ca una a decomuni-zării. În plan politic, ea urmăreşte obiective ca: sfârşitul statului-partid şi a sistemului poliţienesc; înfăptuirea unor cerinţe de bază ale demo-craţiei, cum ar fi libertatea opiniei şi a presei; crearea unei coaliţii democratice, deschise schimbării. În planul juridic, al legalităţii, se are în vedere eliminarea controalelor arbitrare ale statului. În economie, obiectivele sunt următoarele: eliminarea controlului preţurilor şi desfi-inţarea subvenţiilor; sfârşitul colectivizării; privatizarea spontană.

II. Faza a II-a (3-10 ani) este una de stabilizare politică şi de transformare economică. În plan politic, ea urmăreşte: adoptarea unei constituţii democratice şi a legii electorale; organizarea de alegeri libe-re; descentralizarea şi autoadministrarea locală; formarea unei noi elite politice, care să susţină o coaliţie democratică stabilă. În plan juridic: crearea cadrului legal pentru proprietate şi afaceri. În economie, are ca obiective: crearea sistemului bancar; privatizarea mică şi mijlocie; demonopolizarea; apariţia noilor clase economice.

III. Faza a III-a (5-15 ani) se caracterizează prin consolidare politică şi avânt economic. În plan politic, presupune formarea de partide democratice stabile şi difuzarea în mase a culturii politice


45

democratice. În economie, faza a III-a presupune privatizarea marilor întreprinderi şi formarea lobby-ului capitalist; apariţia culturii antre-prenoriale. În plan juridic, obiectivele etapei sunt: independenţa justi-ţiei şi apariţia culturii legalităţii.

Pe cele trei segmente temporale ale tranziţiei post-comuniste, ajutorul occidental îşi modifică dimensiunea şi obiectivele. Astfel, în prima fază se acordă credite şi ajutoare de urgenţă, avându-se în vede-re în special stabilizarea monedei. În a doua fază, se acordă credite pentru infrastructură şi asistenţă tehnico-managerială; Occidentul acordă clauze de comerţ preferenţial şi demarează investiţiile în eco-nomiile estice. În ultima fază, ca urmare a atingerii unui înalt nivel de stabilitate politică şi economică, Occidentul investeşte masiv în fostele ţări comuniste, pe care le include treptat în uniunile sale politice, eco-nomice şi militare.

Potrivit acestui model al tranziţiei, transformarea sistemului socialist într-un sistem capitalist compatibil cu acela din ţările dezvol-tate poate dura între 10 şi 30 de ani, în funcţie de condiţiile specifice ale fiecărei ţări. Observăm, de asemenea, că modelul lui Brzezinski surprinde, în trei paliere ale societăţii globale (politicul, economicul şi juridicul), mecanismele trecerii de la formă la fond, respectiv de la adoptarea formală a instituţiilor specifice capitalismului la asimilarea lor funcţională şi durabilă la nivelul societăţii civile.

Dacă modelul lui Brzezinski este rezultatul unei analize a evo-luţiei fostelor ţări socialiste timp de aproape trei ani după înlăturarea guvernelor comuniste, analiză care proiectează o prognoză pe termen mediu şi lung, unele modele se bazează exclusiv pe teoretizarea şi ordonarea evenimentelor istorice, fără a avea în obiectiv evoluţiile pro-babile ale ţărilor aflate în tranziţie. Dintre aceste modele, semnificativ pentru analiza manierelor de trecere de la dictatură la democraţie (adică pentru momentele de “ruptură”) ni se pare cel construit de Terry Lynn Karl şi Phillippe C. Schmitter. Potrivit acestor autori, tranziţia se poate realiza prin patru tipuri principale şi prin mai multe tipuri intermediare de acţiune politică: a) tranziţia prin pact politic, specifică Spaniei şi unor ţări latino-americane (Venezuela, Columbia şi Uruguay); în aceste cazuri, elita politică a ajuns la un compromis, instalând democraţia pe cale paşnică; b) impunerea “de sus” a democraţiei, prin forţă, de către o parte a elitei politice (ca în cazul Turciei, al Braziliei, Ecuadorului, Guatemalei, Salvadorului şi Paraguayului, iar în fosta lume comunistă,


în cazul URSS şi al Bulgariei); c) strategia reformelor, pe baza unei mişcări populare favorabile schimbărilor economice şi politice (în Cehoslovacia, Polonia şi Iugoslavia); d) tranziţia cauzată de revoluţia populară violentă (în Mexic şi Bolivia). În opinia lui Karl şi a lui Schmitter, tipurile intermediare de tranziţie sunt următoarele: tranziţia prin pact şi impunere (în Ungaria şi Chile), prin revoluţie şi impunere (Portugalia, Grecia, România, Peru) şi tranziţia prin pact şi reforme (fosta Germanie Democrată).

STRATEGIILE TRANZIŢIEI

COMPROMIS FORŢĂ multilateral unilaterală

PACT Spania

Venezuela Columbia Uruguay

IMPUNERE

Turcia, URSS Brazilia, Bulgaria

Ecuador Guatemala

Germania Democrată

Portugalia Grecia Peru

România

A

CT

OR

II P

OL

ITIC

I

M

asel

e

Elit

ele

Cehoslovacia Polonia

Yugoslavia

REFORMĂ

Ungaria Chile

Mexic Bolivia

REVOLUŢIE

Strategiile creionate de Karl şi Schmitter se limitează la iden-

tificarea tipurilor de acţiune politică ce au condus la înlăturarea regi-murilor dictatoriale şi autoritare. Ele nu se preocupă însă de modelarea proceselor ulterioare instaurării formale a democraţiei. Or, pentru guvernele şi pentru opoziţiile din Europa est-centrală, lămurirea parţi-ală a circumstanţelor în care a căzut comunismul a servit doar ca argu-ment în strategiile de legitimare din primii ani ai tranziţiei. În rest, rămânea nesatisfăcută nevoia acută de proiecte viabile pentru a salva ceea ce se putea salva din socialism (în special politicile sociale) şi pentru a se construi, cu cât mai puţine sacrificii şi într-un interval de timp rezonabil, capitalismul şi democraţia.


47

Pentru perioada post-totalitară de început, modelele privilegi-ate ale tranziţiei au fost “noul Plan Marshall” şi “a treia cale”. Cât pri-veşte aşteptatul plan occidental de redresare a economiei Estului, el nu a operat sistematic decât în fosta Germanie Democrată, după reunifi-care, pe baza efortului financiar al RFG. Restul ţărilor din fostul bloc comunist, neavând “corespondente” în lumea capitalistă dezvoltată, nu au beneficiat de o infuzie masivă de capital, ci doar de modeste aju-toare (diferenţiate în funcţie de interesele strategice ale Occidentului, precum şi în funcţie de eficienţa lobby-urilor pe care est-europenii le aveau în Vest). În aceste condiţii, a fost necesară o reflecţie asupra căii ce trebuie urmată pentru a atinge pe cont propriu nivelul de dezvoltare economică şi de stabilitate politică necesar integrării europene.

Una din strategii prelua formula “economiei sociale de piaţă”, apărută în Germania după cel de-al doilea război mondial. Conştienti-zând necesitatea trecerii la economia de piaţă (singura în măsură să stimuleze productivitatea muncii naţionale şi calitatea produselor, astfel încât ele să fie competitive pe piaţa mondială), unii lideri politici din Estul post-comunist au înţeles totodată că perioada de tranziţie va solicita importante costuri sociale. Capitalismul incipient, caracterizat de o acumulare primitivă şi sălbatică de capital, a adus astfel în prim plan problema protecţiei categoriilor defavorizate (muncitorii manuali cu pregătire profesională scăzută, ţărănimea şi alte asemenea segmente cu capacitate redusă de adaptare la schimbarea impusă de mondia-lizare). Economia socială de piaţă trebuia să îmbine, aşadar, avantajele pieţei libere cu politica echilibrului social.

Un al doilea model vehiculat în mediile politice a fost acela al catolicismului social. Respingând deopotrivă liberalismul şi socialis-mul (cele două doctrine majore ale erei industriale), catolicismul social pledează pentru controlul moral al pieţei. Într-o asemenea eco-nomie, sindicatele ar trebui să aibă rol consultativ pe lângă puterea de stat; Biserica ar trebui să se implice în rezolvarea problemelor sociale şi în “recreştinarea” populaţiei corupte de doctrinele materialiste. Modelul catolicismului social a fost adaptat la condiţiile tranziţiei post-comuniste de Papa Ioan-Paul al II-lea, în enciclica Anno centissimo (1991). Acest model are însă rezonanţă doar pentru naţiunile catolice, chiar dacă unele teze ale sale se regăsesc în programele partidelor creştin-democrate din foste ţări comuniste cu populaţie ortodoxă.


În fine, ultimul model imaginat sub semnul “celei de-a treia căi” apelează la exemplul politicii social-democrate din Suedia. “Mira-colul suedez”, construit începând din anii ’30, i-a impresionat pe mulţi adepţi ai doctrinei statului bunăstării generale, care au văzut în sis-temul impozitărilor şi al redistribuirilor o culme a organizării sociale eficiente şi echitabile. În perioada 1982-1990, social-democraţii sue-dezi, confruntaţi cu criza statului bunăstării, au lansat formula “celei de-a treia căi”. “A treia cale era soluţia alternativă atât la calea capita-lismului pur, cât şi la versiunea pură a economiei planificate. Prin măsurile «căii a treia», Suedia trebuia să-şi găsească ieşirea din criză. «Calea a treia» ar fi combătut inflaţia, ar fi ajutat la reducerea defici-tului bugetar, făcând ca în acelaşi timp şomajul să fie practic inexis-tent” (Littorin, 1994: 45). Criticat şi reformat chiar în ţara lui de origi-ne, după 1990, modelul suedez, destul de puţin cunoscut în fostele ţări socialiste, continuă să alimenteze iluzia soluţiilor miraculoase.

După opinia multora dintre analiştii tranziţiei, în fostele demo-craţii populare nu a existat o politică îndreptată spre punerea în practi-că a vreunui model teoretic; dimpotrivă, în aceste ţări nu s-a dus decât o politică a supravieţuirii. A treia cale nici n-ar exista în realitate, ea fiind doar un mit care legitimează jumătăţile de reformă, realizate sub presiunea evenimentelor. Întrucât tranziţia este un proces nebulos şi greu de înţeles, vocabularul politic a căutat pentru ea concepte nebu-loase şi greu de înţeles. În timp ce opinia publică a fost alimentată cu formule şi sloganuri derivate din dezbaterile politice referitoare la sen-sul tranziţiei, programele tehnice – puţine şi inconsecvent aplicate în practica guvernării – au rămas cvasi-necunoscute. În aceste condiţii, pe fondul unei aparente inflaţii de modele, tranziţia s-a derulat predo-minant spontan. Ea a urmat calea amenajărilor de circumstanţă, a “reparaţiilor” interne de neevitat şi a răspunsurilor la cerinţele organis-melor internaţionale, care condiţionau continuarea ajutorului financiar prin efectuarea unor reforme instituţionale şi prin obţinerea de perfor-manţe măsurabile în economie şi în democratizarea vieţii politice.

Tranziţia a găsit societăţile estice prea puţin pregătite pentru o schimbare controlabilă, pe baza unor modele sau a unor reţete adaptate la realităţi. Dar nici reţetele nu au existat; singurele producţii teoretice care au încercat să proiecteze tranziţia au fost nişte ipoteze cu caracter provizoriu, de genul: a) actorii politici vor trebui să-şi modifice strate-giile individuale şi colective, în funcţie de impactul psihologic şi


49

social al schimbărilor politice şi economice; b) guvernanţii vor trebui ca, pe parcursul perioadei de tranziţie, să găsească noi surse de legi-timare. “Simpla constatare a absenţei alternativei, care întemeiază pentru moment o adevărată «stare de graţie», se sprijină mai mult pe resemnare decât pe mobilizare şi creativitate” (Mink, 1990); c) câmpul contra-puterilor sociale şi al formaţiunilor politice poate evolua, în funcţie de noile configuraţii sociale, pe două coordonate concurente: fie că sistemul va ajunge, după perioada agitaţiei revoluţionare, la diho-tomiile clasice dreapta / stânga, stat providenţă / stat minimal, ca şi cum comunismul n-ar fi existat, iar societăţile şi-ar fi reluat firul dezvoltării întrerupt în anii ’50; fie că amprenta sovietizării va determina o nouă sinteză socială şi politică, cu trăsături nemaiîntâlnite până acum.

După câţiva ani de tranziţie, în care exigenţele Occidentului faţă de lumea fostă comunistă s-au diminuat până la limita condiţiilor minime de realizare a dialogului politic şi de derulare a schimburilor economice, după ce au fost acceptate guvernele şi preşedinţii de stân-ga (ajunşi la puterea în mod democratic, prin alegeri libere, în urma eşecurilor auto-intitulatei drepte anti-comuniste), s-a putut observa că tranziţia nu se supune în mod riguros niciunui model dinainte fabricat, ea fiind un proces contradictoriu, căruia nu-i putem calcula decât finali-tatea ultimă: construirea unei societăţi capitaliste dezvoltate. Mai mult decât atât, a devenit clar faptul că procesele tranziţiei vor afecta nu numai ţările în care ea se produce, ci şi restul civilizaţiei europene. “Spre deosebire de perioada sovietizării, care s-a caracterizat prin repli-ere, tranziţia din Est nu se poate face fără operarea unei osmoze între cele două Europe. De exemplu, se miră Vestul că în Est nu se mai utili-zează deloc diferenţierea tradiţională stânga / dreapta. Dar (…) poate că în Vest nu există încă îndrăzneala de a abandona o asemenea distinc-ţie. Nu e vorba doar de o simplă problemă semantică. Recompoziţiile ideologice din Est nu prefigurează oare comportamentele politice occi-dentale de mâine? Cu siguranţă că programele, discursurile, cuvintele şi actele noilor elite estice intră într-o interogaţie reciprocă cu actorii instituţionali occidentali (partide, sindicate, asociaţii) şi că pot provoca noi tipuri europene de identificare culturală” (Mink, 1990).


4.2. Modelele tranziţiei în România

Actorii politici ai fiecărui moment istoric sunt marcaţi de limi-

tele analizei pe care o pot realiza cu mijloacele timpului lor. Deciziile pe care le iau sunt condiţionate de cantitatea de informaţie, de presiu-nile mediului politic intern şi internaţional, precum şi de resursele aflate la dispoziţia lor. De aceea deseori deciziile nu rezultă dintr-o strategie sau dintr-o opţiune bine calculată şi asumată, ci aproximează doar o evoluţie dezirabilă. Relativitatea deciziilor, a strategiilor şi modelelor de acţiune este cu atât mai mare cu cât societatea este mai instabilă, cu cât mecanismele sociale şi politice sunt mai fragile, aşa cum este cazul în perioadele de tranziţie.

După cum considera analistul politic Pavel Câmpeanu, “tran-ziţia este o stare de structurare deficitară a raporturilor sociale exis-tente. O mobilitate în exces periclitează stabilitatea minimală, inerentă oricărei ordini sociale. Demolarea structurilor vechi şi edificarea celor noi nu reprezintă în tranziţia actuală două mişcări sincrone. Structurile de tip stalinist, în raport cu care deţinem un exerciţiu al integrării, şi-au pierdut potenţialul integrator – un potenţial pe care noile structuri emergente nu şi l-au dobândit încă” (Câmpeanu, 1994: 113). De aceea crearea noilor structuri necesită un plan cât de cât coerent, care să reducă nesincronizarea cu procesele de dizlocare a mecanismelor soci-alizatoare şi a cadrelor instituţionale ale vechiului regim.

Modul în care guvernanţii s-au angajat în realizarea tranziţiei instituţionale şi a societăţii civile demonstrează că, în afara repetării obsesive a obiectivelor reprezentate de democraţia politică şi econo-mia de piaţă, au existat puţine eforturi reflexive, puţine construcţii teo-retice privitoare la modul în care tranziţia poate fi realizată cu costuri minime şi cu efecte maxime. Întrucât componenta democratică şi instituţională părea să se realizeze de la sine, eforturile de modelare a tranziţiei s-au manifestat în special în domeniul economic. Aşa cum remarca Mircea Coşea (fost ministru de stat şi preşedinte al Consi-liului pentru Coordonare, Strategie şi Reformă Economică în timpul Guvernului Văcăroiu), prima perioadă post-revoluţionară s-a caracte-rizat, în tot spaţiul fost comunist, printr-o absolutizare a dimensiunii economice a tranziţiei: “Desigur, această absolutizare se explică prin dominanţa componentei economice a crizei ce cuprinsese economiile


51

socialiste încă de la începutul deceniului opt. Ulterior, s-a pus accentul pe latura politică şi instituţională ca, în cele din urmă, să se abordeze şi cea socială. În ultimul timp se vorbeşte din ce în ce mai mult despre componenta culturală şi comportamentală a tranziţiei” (Coşea, 1993).

În România, efortul de conturare a strategiei tranziţiei, pe baza unui model de societate propus de către noua putere politică, s-a concentrat tot pe tărâm economic, proiectele politice fiind mai mult implicite. Prima întreprindere de anvergură în sensul construcţiei unui model al tranziţiei economice a fost reprezentată de Schiţa privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România, un studiu realizat de experţi români şi străini, sub coordonarea academicianului Tudorel Postolache. Schiţa făcea o analiză a economiei socialiste şi afirma, cu argumente ştiinţifice, că “nu există practic altă alternativă la tranziţia spre economia de piaţă decât haosul”. Pentru realizarea tranziţiei, propunea opt variante de strategie, fiecare prezentând costuri sociale mai mari sau mai mici, în funcţie de viteza tranziţiei şi de mecanis-mele ei. După dezbaterea de către Guvernul Roman a acestei Schiţe (la 20 aprilie 1990), s-a ajuns la concluzia că “pentru tranziţia la econo-mia de piaţă şi statul de drept nu există modele, ci doar precedente, nu sunt soluţii brevetate sau brevetabile” (Stoica, 1994: 213).

Realizând propriile sale analize şi prognoze, executivul prezi-dat de Petre Roman, oscilând între reforma prudentă (solicitată de moderaţii din cadrul FSN) şi terapia de şoc, a imaginat o tranziţie eco-nomică în patru timpi: 1) gestionarea crizei prin austeritate economică şi reformă instituţională (într-un interval de 1-2 ani); 2) liberalizarea preţurilor şi a producţiei (într-un interval de câteva luni); 3) priva-tizarea întreprinderilor industriale, a fermelor agricole, a sistemului bancar şi a sectorului teţiar până la nivelul la care proprietatea privată să devină dominantă (6-7 ani); 4) restructurarea şi creşterea organică a economiei de piaţă.

Guvernul Roman nu a reuşit să se menţină la putere decât un an şi jumătate; reformele demarate de el şi angajamentele lui interna-ţionale (faţă de foruri economice ca Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional etc.) au marcat însă strategiile economice ale guvernelor care au urmat. Ele nu au făcut decât să creeze structurile tehnice meni-te să ducă la îndeplinire deciziile de politică economică luate în 1990 şi în 1991.


În afara strategiei guvernamentale, au existat în România şi alte proiecte teoretice pentru tranziţie (Constantinescu, 1992: 72-73), inspirate ideologic sau susţinute de interesele imediate ale anumitor grupuri influente politic:

• opţiunea (proprie adepţilor restauraţiei sociale a capitalis-mului) pentru modelul economiei interbelice (o economie agrar-indus-trială, caracterizată prin: concentrarea capitalului şi dominaţia capita-lului străin în sectoare strategice cum ar fi exploatarea resurselor subso-lului; existenţa unor mari proprietari funciari, obişnuiţi cu sistemul arendei;

• utopiştii considerau că România poate atinge rapid nivelul de dezvoltare şi stabilitatea economiilor occidentale; pentru ei, criza economică din ultimii ani ai socialismului era legată exclusiv de imixtiunea politicului în gestionarea întreprinderilor; odată înlăturat acest flagel, ar fi trebuit ca libera iniţiativă să pornească de la sine şi să producă adevărate miracole;

• ultraliberalii credeau că în România trebuie edificată o eco-nomie din care statul să fie complet izgonit, proprietatea de stat fiind condamnată fără drept de apel;

• moderaţii din FSN imaginau o economie de piaţă cu proprie-tate mixtă şi cu o orientare socială pronunţată, de tipul celei suedeze din perioada de glorie a statului bunăstării generale edificat de social-democraţi.

Modelele tranziţiei economice nu puteau fi separate însă de tranziţia politică şi de actorii ei principali. Aceştia au formulat mai multe opţiuni în privinţa regimului politic şi a tipului de democraţie care urma să se construiască în România.

În timp ce noii guvernanţi se fereau să avanseze un proiect de organizare politică, cunoscând repulsia pe care o creau “modelele”, şi în vreme ce revoluţionarii se pierdeau în euforia democraţiei câştigate peste noapte, societatea românească rămânea într-un relativ imobilism, în spatele aparentei schimbări. În fapt, mecanismele şi instituţiile puterii erau aproape aceleaşi ca şi în timpul regimului comunist; demo-craţia directă de la nivel comunitar şi microeconomic nu dădea decât imaginea a ceea ce ar fi trebuit să fie comunismul, dacă ar fi fost prac-ticat la noi conform principiilor sale de bază. Frica de necunoscut, ca şi conservatorismul celor interesaţi în perpetuarea propriilor privilegii, făceau ca democraţia despre care se vorbea cu pasiune să nu fie decât


53

o nebuloasă; marea majoritate a populaţiei nu avea decât o idee vagă şi destul de deformată despre democraţia pluralistă. În aceste condiţii, s-au profilat în România trei modele de organizare politică, trei idea-luri de societate spre care am fi putut să evoluăm, în funcţie de opţiu-nea deţinătorilor puterii (opţiune pe care ei o prezentau invariabil ca legitimată de mase).

Proaspăt ieşiţi din comunismul care îi ridicase în ierarhia poli-tică până la înalte demnităţi, foştii nomenclaturişti deveniţi lideri ai revoluţiei temporizau formularea unei opţiuni clare în vederea organi-zării politice şi a etapelor şi proceselor ce trebuiau străbătute în acest sens. Pe fondul ezitărilor foştilor comunişti, reprezentanţii partidelor istorice s-au grăbit să ofere o alternativă, constând în restaurarea regi-mului politic interbelic. Considerând că instaurarea comunismului a fost o uzurpare a monarhiei constituţionale, unii politicieni afirmau necesitatea reintrării în normalitate şi în legalitate, prin revenirea în ţară a fostului monarh şi prin restaurarea sistemului pluripartidist de dinainte de război. Fără a avea o aderenţă masivă în rândul populaţiei, acest model s-a dovedit, totuşi, cel mai zgomotos şi mai mediatizat, conducând la un clivaj destul de artificial în societatea românească: monarhişti versus republicani. Disputa aceasta a marcat procesul tran-ziţiei instituţionale, cu precădere în perioada elaborării Constituţiei.

Respingând ideea monarhiei, ca fiind retrogradă şi generatoare de inutile tensiuni politice, liderii revoluţiei (şi în special Ion Iliescu) au încercat să impună modelul “democraţiei originale” – o comunitate politică lipsită de pluripartidism (sau cel puţin cu formaţiuni de ace-eaşi orientare doctrinară), bazată pe consensul naţional. Prezentată ca soluţie ideală de către echipa lui Ion Iliescu, dar taxată drept o monstru-ozitate politică de către opoziţie, ideologia consensului naţional a atras o parte însemnată a populaţiei, care dorea stabilitate şi certitudini politico-economice, la fel ca în socialism. Potrivit lui Ulm Spineanu, “obiectivul tranziţiei politice din România, asumat în decembrie 1989 în mod explicit de «centriştii comunişti» care au preluat puterea şi, pe parcursul timpului, de un demos mai mult sau mai puţin avizat, este, din punct de vedere comunicare-participaţie, o democraţie de tip «poli-arhie», ca rezultantă a modului de ajungere la o coexistenţă, o comple-mentaritate între soluţii opozabile şi chiar opuse” (Spineanu, 1995: 454).

În fine, modelul considerat optim de către intelectualitatea dizidentă şi anticomunistă era acela al “societăţii deschise”. Motivaţia


era următoarea: “Revoluţiile est-europene nu au fost făcute exclusiv din anti-comunism (…), nu au fost făcute pentru capitalism şi nici pentru social-democraţie. Atunci pentru ce au fost făcute? Pentru socie-tatea deschisă, ni se răspunde. Societatea deschisă înseamnă demo-craţie, libertăţi umane, antidogmatism (…) şi un evident antiideolo-gism” (Dragomir, 1992: 66). Inspiraţi de Karl Popper şi de alţi filosofi anti-totalitari, intelectualii români îşi puneau speranţele în construirea unei lumi post-ideologice, libere de orice tipar politic, de orice meca-nisme alienante. Numai că imaginea unei astfel de societăţi era destul de greu de precizat; cu atât mai dificilă era identificarea strategiei pen-tru tranziţia la societatea deschisă. Riscând să devină o nouă utopie, societatea deschisă trebuia să se mulţumească, pentru început, să reprezinte “numele mai binelui în raport cu răul, în istorie” şi “numele speranţei pe care o opunem ameninţării totalitariste, imoralităţii şi agresivităţii politice” (Dragomir, 1992: 67).

Dintre cele trei modele de societate, primul era aproape exclus din start (deşi el părea cel mai uşor de realizat, etapele instituirii lui ţinând doar de voinţa politică). Neagreat de majoritatea populaţiei, modelul restauraţiei sociale şi politice a capitalismului interbelic rămâ-nea ca o relicvă a istoriei şi ca o extravaganţă de care România nu avea nevoie. Ultimul model, atractiv din punct de vedere teoretic, oscila (în planul strategiei de implementare) între utopie şi un nou tip de dictatură (mai precis, era vorba despre un rigorism moral şi despre obligaţia de a fi liber, despre obligaţia de a accepta societatea deschisă). Întrucât societatea nu putea aştepta rezultatul dezbaterilor haotice din domeniul filosofiei politice, iar puterea trebuia să administreze tranzi-ţia cotidiană, România a adoptat, din mers, mai întâi modelul şi meca-nismele instituţionale ale consensului naţional (a se vedea, în această perspectivă, activitatea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională), apoi s-a situat tot mai mult într-o paradigmă poliarhică, deşi nici guvernanţii şi nici opoziţia nu au recunoscut deschis acest lucru.

Tranziţia politică din România, lipsită multă vreme de o strate-gie proprie clară sau măcar de un model pe care să-l reproducă, s-a desfăşurat în general într-o manieră reactivă, adică prin răspunsuri conjuncturale la problemele ce nu mai sufereau amânare, urmând ca apoi această politică “stoică”, a abandonării în voia valului Istoriei, să îşi găsească fundamente filosofice, modele şi strategii justificative.


55

BIBLIOGRAFIE

Cezar Bârzea, Reforms, Crises and Transition in Central and Eastern Europe (II), în: “Sfera politicii” (Revistă lunară de ştiinţe politice), nr. 15, martie 1994. Christian Bidegaray, Réflexions sur la notion de transition démocratique en Europe centrale et orientale, în: “Pouvoirs”, nr. 65 (“Morale et politique”), P.U.F., Paris, 1993. Cristian Bocancea, La Roumanie du communisme au post-communisme, L’Harmattan, Paris, Montréal, 1998. J. W. Botkin, M. Elmandjra, M. Maliţa, Orizontul fără limite al învăţării. Lichidarea decalajului uman (Raport al Clubului de la Roma), 1981. Silviu Brucan, Stâlpii noii puteri în România, Editura Nemira, Bucureşti, 1996. Zbigniew Brzezinski, Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în seco-lul XX, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993. Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Editura Diogene, Bucureşti, 1995. Pavel Câmpeanu, Societate cu răspundere limitată, în: “Lettre internationale”, ediţia română, nr. 10/1994. B. Chavance, Transition et depression en Europe de l'Est, CEMI, Document de travail, Paris, 1992. Daniel Chirot, Societăţi în schimbare, Editura Athena, Bucureşti, 1996. N. N. Constantinescu, Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă, Editura Ager-Economistul, Bucureşti, 1992. Mircea Coşea, Introducere la cartea lui Ulm Spineanu, Mâine, democraţia creştină şi viitorul României, Editura All, Bucureşti, 1993. Ralf Dahrendorf, Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993. Caius Dragomir, Tranziţia politică actuală. Metamorfoza unui sistem de semnificaţii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992. Maurice Duverger, Introduction à la politique, Editions Gallimard, 1964. Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Editura Omega-pres, Bucureşti, 1991. Radu Florian, Criza unei lumi în schimbare, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1994. Francis Fukuyama, La fin de l'histoire et le dernier homme, Paris, Flamma-rion, 1992. François Furet, Trecutul unei iluzii, Humanitas, Bucureşti, 1996. Pierre Grémion şi Pierre Hassner (coord.), Vents d'Est. Vers l'Europe des Etats de Droit?, Presses Universitaires de France, Paris, 1990. Jean-Marie Guéhenno, La fin de la démocratie, Flammarion, 1993.


Václav Havel, Post-comunismul, în: “Lettre internationale”, ediţia română, nr. 8/1993-1994. Ion Iliescu, Revoluţie şi reformă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994. Sven Otto Littorin, Suedia. Creşterea şi declinul statului bunăstării sociale, Editura Staff, Bucureşti, 1994. Georges Mink, Dynamique des systèmes post-communistes, în: “Problèmes politiques et sociaux”, nr. 636, juillet 1990. Valentin Mureşan, Restauraţia invizibilă, în: “Revista de cercetări sociale”, nr. 1/1994. Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Editura Nemira, Bucureşti, 1995. Al. Radu, Gh. Radu, I. Porumb, Sistemul politic românesc, un sistem entropic?, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995. Jean-François Revel, Revirimentul democraţiei, Humanitas, Bucureşti, 1995. Oleg Roumiantsev, Réflexions sur la modernisation autoritaire, în: P. Gré-mion şi P. Hassner (coord.), Vents d'Est. Vers l'Europe des Etats de droit?, P.U.F., Paris, 1990. Jacques Rupnik, L'autre Europe: crise et fin du communisme, în: “Pouvoirs”, nr. 65 (“Morale et politique”), P.U.F., Paris, 1993. Dankwart Rustow, Transitions to Democracy: towards a dynamic model, în: “Comparative Politics”, April 1970. Ulm Spineanu, Încotro… România 2000?, Editura Mondograf, Constanţa, 1995. Ion Aurel Stoica, Neosocial-democraţia, Fundaţia de studii politice “Ion Aurel Stoica”, în colaborare cu S.C. “România Azi” S.A., Bucureşti, 1994. Ion Străchinaru, Criza morală, politică şi socială în România de azi, în: “Ethos”, Revistă de teorie a culturii, nr. 5/1994. Lazăr Vlăsceanu, Ieşirea din utopie: premise pentru o opţiune, în: “Revista de cercetări sociale”, nr. 1/1994. Al. Zub, Discurs istoric şi tranziţie, Institutul European, Iaşi, 1998.

Date post:	25-Oct-2015
Category:	Documents
Upload:	daniela-anca
View:	64 times
Download:	4 times

Capitolul I -Meandrele democratiei

Documents