Capitolul 9. Politica comercială comună a Uniunii Europene.

Politica Agricolă comună. Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă

9.1. Politica comercială şi instrumentele de politică comercială

Politicile comerciale reprezintă ansamblul măsurilor prin care se intervine asupra exporturilor şi importurilor unor ţări.

Uniunile vamale încep cu integrarea politicilor lor comerciale. Politica Comercială Comună (PCC) a UE a început cu liberalizarea comerţului intern şi integrarea politicilor comerciale externe ale statelor membre. În pofida angajamentului său vizavi de comerţul liber şi multilateralism, UE a promovat protecţionismul în comerţul său agricol şi bilateralismul în relaţiile sale comerciale cu ţările terţe, bazat pe un sistem de preferinţe vamale diverse. Aceste angajamente au dus adesea UE în conflict cu multe ţări dezvoltate şi mai puţin dezvoltate şi cu organizaţiile internaţionale care urmăreau liberalizare multilaterală a comerţului. Dar, după consolidarea pieţei unice, care a făcut din UE cel mai important bloc comercial din lume, aceasta a devenit un susţinător frecvent al liberalizării sub auspiciile Organizaţiei Mondiale a Comerţului în care cooperează deplin cu ţări care au aceleaşi scopuri.

Politica comercială este una dintre primele patru politici comune incluse în Tratatul de la Roma ca mijloc sau instrument principal de realizare a integrării pieţelor naţionale într-o piaţă naţională unică, de accelerare a creşterii economice, de ridicare a eficienţei şi competitivităţii economice şi, de asemenea, ca instrument de implementare a altor politici comune.

Raţiunea politicii comerciale nu se reduce doar la cea oferită de teoria convenţională a comerţului, adică protejarea pieţei comunitare unice şi a producătorilor comunitari de concurenţa externă, necesitatea substituirii importurilor şi cea a obţinerii unor venituri fiscale, ci se regăseşte şi în argumente legate de replica dată partenerilor comerciali la politicile lor sau legate de concurenţa imperfectă.

Politica comercială promovată în ultimii 15 ani de către Comunitatea Europeană s-a axat pe trei coordonate principale:1

1. integrare şi armonizare intre statele membre, prin intrarea în vigoare, de la 1 ianuarie 1993 a Pieţei Interne Unice

2. extinderea rapidă şi sporirea complexităţii relaţiilor comerciale preferenţiale cu alte ţări şi regiuni

3. participarea activă la eforturile multilaterale de liberalizare a comerţului internaţional, evidenţiată prin contribuţia adusă la rundele de negocieri din cadrul GATT/OMC.

Politica comercială a oricărui stat îndeplineşte următoarele funcţii principale: de promovare a relaţiilor economice externe (impulsionarea exporturilor) de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină (reglementarea şi controlul

importului) de realizare a unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi şi de sporire a

rezervei valutare a statului

1 Politica externă a Uniunii Europene – Comerţ şi sprijin pentru dezvoltare, Delegaţia Comisiei Europene în România, Bucureşti, România, august, 1996

Instrumentele principale ale politicii comerciale: taxe vamale contingente restricţii voluntare la export bariere netarifare legile comerţului „corect”

Necesitate unei politicii comerciale comune: GATT cere unei uniuni vamale un tarif vamal extern comun O putere de negociere mai mare în relaţiile cu celelalte blocuri comerciale Uniformitatea juridică în UE. Astfel scad incertitudinea şi costurile de tranzacţie

Politica comercială comună şi Tariful vamal comun reprezintă principalii piloni ai politicii UE în sfera relaţiilor externe. Tariful vamal comun este un ansamblu de legi bazat pe tratatele UE şi formează bariera vamală externă a UE.

Principiul politicii comerciale a UE - „existenţa unei economii deschise, cu liberă concurenţă”

Obiectivele politicii comerciale sunt influenţate de o serie de factori indigeni, cum ar fi: potenţialul economic al ţării, dimensiunile şi poziţia geografică a acesteia, dar şi o serie de factori externi, între care evoluţia economiei mondiale şi fenomenele conjuncturale de pe pieţele internaţionale. În orice caz, statele tind să practice, în general, politici comerciale active, deoarece acestea sunt modalităţi de sprijinire a creşterii economice, a progresului economic şi social al ţărilor respective.

Obiectivele politicii comerciale ale UE, pe care statele le pot urmării, sunt: promovarea comerţului între statele membre şi ţările terţe dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial eliminarea progresivă a restricţiilor asupra comerţului internaţional restrângerea barierelor vamale creşterea puterii concurenţiale a firmelor din UE prin expunere concurenţială

crescută îmbunătăţirea structurii exporturilor şi importurilor redefinirea arhitecturii geografice a schimburilor comerciale asigurarea optimului dinamic al balanţei comerciale îmbunătăţirea raportului de schimb în relaţiile externe redefinirea unor echilibre sectoriale interne încurajarea dotări cu tehnologie

Instrumentele politicii comerciale sunt extrem de diverse şi, în funcţie de gama lor, politica comercială poate fi mai mult sau mai puţin protecţionistă. În tratatul CCE nu sunt specificate toate instrumentele, iar sfera lor de cuprindere s-a lărgit permanent, mai ales în ceea ce priveşte obstacolele netarifare, care au devenit tot mai sofisticate şi mai diverse.. De la barierele aplicate la frontiere, s-a trecut tot mai mult la bariere regulatorii care privesc piaţa internă şi care afectează, fără îndoială, şi bunurile şi serviciile importate. Politica comercială este un instrument utilizat pentru alte politici ale UE, cum ar fi politica agricolă, politica industrială, politica concurenţei, politica externă, pentru atingerea unor obiective specifice, dar, în acelaşi timp, ea foloseşte instrumentele specifice altor politici, cum este cea a concurenţei, politica financiar-valutară, politica cursului de schimb.

Principalele instrumentele şi măsurile cu care se poate acţiona în domeniul politicii comerciale pentru îndeplinirea obiectivelor sunt:

de natură tarifară (vamală) de natură netarifară de natură promoţională (de promovare şi stimulare)

Primele doua categorii vizează îndeosebi importul, iar cea de-a treia categorie se referă la export.

Instrumentele politicii comerciale a UE pe pieţele de bunuri2

1. Tarife (UE) fixate în cadrul GATT şi autonome2. Tarife preferenţiale (UE) taxă conform clauzei naţiunii cele mai favorizate dincolo de

contingentul cu tarif scăzut3. Contingente (UE) puţine rămase, în special în agricultură şi pescuit, după Runda Uruguay4. RVE (UE şi naţionale) de eliminat în OMC înainte de 1999 5. Taxe antidumping (UE) maxim 5 ani6. Angajamente privind preţurile (UE) preţuri-plafon în loc de taxe antidumping7. Bariere reglementare (UE, majoritatea naţionale) cele mai multe tehnice8. Subvenţii la export (UE) numai agricultură9. Subvenţii interne (UE şi naţionale) se aplică regulile UE şi OMC10. Licenţe (naţionale) pentru întreaga piaţă internă, reguli UE stricte

Politica comercială utilizată pentru alte domenii3

Politică Instrumente principale ObiectiveDiplomaţie comercială

Tarife, contingente, RVE Acces la piaţă , comerţ mai liber, încetinirea ajustării

Politica agricolă

Prelevări variabile, prelevări specifice, subvenţii la export, tarife sezoniere

Obiective de preţ/venit pentru fermierii UE, securitatea aprovizionării

Integrarea economică cu ţările terţe

Zonă de liber schimb sau uniuni vamale Tratament preferenţial sau viitoare aderare

Politica de dezvoltare

Tarife preferenţiale, contingente tarifare, fără taxe/contingente

Promovarea exporturilor pentru beneficiari

Politica în domeniul concurenţei

Taxe antidumping şi compensatorii, expunere concurenţială pentru pieţele concentrate de bunuri

Împotriva stabilirii anticoncurenţiale a preţurilor, împotriva ajutoarelor de stat, disciplină prin concurenţă potenţială

Politica industrială

RVE, taxe antidumping în lipsa comportamentului anticoncurenţial, subvenţii excesive, anumite achiziţii publice

Competitivitate sectoarelor/firmelor, dezvoltarea produsului, obiective de capacitate

Politica externă

Embargouri, boicoturi, control al bunurilor cu scop dublu, achiziţii speciale

Drepturile omului, război, rezoluţii ONU

Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune modificări ale nivelului taxelor încheierea acordurilor vamale şi comerciale uniformizarea măsurilor de liberalizare politica exportului, măsuri de protejare a comerţului şi măsuri de întărire a cooperării

vamale între statele membre

2 Jacques Pelkmans, European Integration Methods and Economic Analysis, Editura Pearson Education Limited, Londra, 2001

3 Jacques Pelkmans, Integrarea Europeană:metode şi analiză economică, Institutul European din România, 2003,p.251

Tipuri de politică comercială a UE1. Protecţie tarifară2. Protecţie cantitativă3. Antidumping4. Alte măsuri netarifare

1. Protecţia tarifară în cazul UE

Prin aplicarea tarifului exterior comun, un produs sau serviciu dintr-o ţară terţă nu este taxat decât o singură dată, când pătrunde într-una din ţările membre ale UE. Un tarif vamal este cel mai simplu mijloc de evidenţiere şi măsurare a politicii comerciale. Tariful este o taxă ce se pune cu ocazia importului unui bun. Tarifele vamale sunt formele cele mai vechi de politică comercială şi au fost tradiţional utilizate ca sursă pentru veniturile bugetare. Prin intermediul lor se realizează protecţia sectoarelor economice proprii

Tariful Extern Comun se caracterizează prin taxe ad valorem la produsele industriale şi taxe specifice la produsele agricole, prin tarife fixe - mai scăzute la produsele industriale şi mai ridicate la cele agricole, prin excepţii în ceea ce priveşte maximele tarifare – aplicabile cu precădere unor produse agricole şi unor produse industriale sensibile, prin multitudinea poziţiilor tarifare la care nu se percep taxe vamale, prin existenţa escaladării tarifare (creşterea taxei vamale pe măsura ridicării gradului de prelucrare a produsului) pentru anumite produse, gen textile, cauciuc, tutun, peşte.

Numeroşi specialişti4 au analizat modul în care protecţia tarifară oglindeşte gradul de dotare şi utilizare a factorilor de producţie, concurenţa şi substituirea importurilor, lobby-ul sau influenţele politice ale grupurilor de interese, gen asociaţiile producătorilor sau consumatorilor, interesele strategice ale statelor sau guvernelor, fenomenele din economia mondială, cum sunt globalizarea şi integrarea regională, concesiile şi compromisurile făcute în cadrul rundelor GATT/OMC.

Analizele mai mult sau mai puţin empirice relevă că protecţia sau structura tarifară reflectă într-o anumită măsură dotarea cu unii factori productivi sau intensitatea factorilor productivi în produsele considerate sensibile (cum sunt textilele şi produsele agricole). Aşa se explică de ce maximele tarifare sau taxele mai ridicate s-au practicat la produsele intensive în forţă de muncă mai puţin calificată sau în tehnologie.

Conform evaluărilor OCDE din anul 2003, structura regimurilor tarifare ale ţărilor dezvoltate, atât pentru produsele industriale, cât mai ales pentru cele agricole, continuă să creeze dificultăţi comerţului internaţional în pofida unei reduceri substanţiale a ratelor medii tarifare. Maximele tarifare ale ţărilor OCDE (taxe peste 15%) afectează negativ exporturile ţărilor în curs de dezvoltare de textile şi confecţii, piele, cauciuc, încălţăminte, bunuri de voiaj, echipament de transport. Aceste structuri tarifare discriminatorii afectează interesele şi deciziile consumatorilor şi producătorilor, conducând implicit la pierderi de bunăstare. În UE, circa 280 de linii tarifare depăşesc nivelul de 50%, iar produse ca laptele şi alte lactate, pui, curcani, ouă sunt subiectul unor tarife anormal de ridicate.

2. Protecţia cantitativă în cazul UEProtecţia cantitativă s-a manifestat sub forma contingentelor, stabilite la nivelul

Comunităţii sau al statelor membre şi, mai recent, a restrângerilor sau limitărilor voluntare ale exportului, care au fost de fapt impuse de unele ţări comunitare unor terţi exportatori de produse sensibile.

Restrângerile voluntare ale exporturilor au înregistrat un trand descendent, la fel şi contingentele naţionale, mai ales că şi Curtea Europeană de Justiţie a deci, după adoptarea Actului Unic European, ca trebuie înlăturate contingentele naţionale şi cele tarifare legate de SPG. Treptat,

4 Stolper, Samuelson, Pelkmans, Tsoukalis, Constantopoulos, Riedel

restrângerile voluntare au fost înlocuite cu restrângeri voluntare la nivel comunitar, îndeosebi în cazul Acordului Multifibre.

Înainte de realizarea programului pieţei unice, s-au aplicat restricţii cantitative, cu precădere restrângeri voluntare ale exportului, pentru importurile de autoturisme din Japonia. Avantajaţi au fost producătorii comunitari de automobile şi dezavantajaţi au fost consumatorii, care au înregistrat pierderi din cauza concurenţei mai reduse şi a preţurilor mai ridicate.

La nivelul anului 2000, protecţia cantitativă la importul UE se diminuase în mod drastic, practic, nu mai existau contingente naţionale şi restrângeri voluntare naţionale şi comunitare. Explicaţiile acestei liberalizări a importului UE constau în realizarea pieţei unice şi a principiului liberei circulaţii a bunurilor care este în opoziţie cu restricţiile cantitative naţionale. O altă explicaţie este legată de eficienţa reduse a protecţiei cantitative, precum şi de procesul de liberalizare şi globalizare pe plan mondial.

Creşterea economică de după contra-şocul petrolier din anul 1986, întreruptă de scurta recesiune din 1992-1993, a contribuit şi ea la diminuarea presiunilor protecţioniste. Cel mai important impact l-a avut însă rezultatele Rundei Uruguay pe linia tarificării obstacolelor netarifare şi a eliminării restrângerilor voluntare din Acordul OMC privind măsurile de salvgardare, Acordul Multifibre a încetat să existe în anul 2005.

Încetinirea apreciabilă a creşterii economice în perioada 2001-2003 nu a condus însă la recrudescenţa protecţiei cantitative pentru că ar înrăutăţii climatul economic pe plan internaţional şi al contraveni principiilor promovate de OMC şi prevederilor acordurilor încheiate de UE. Regulamentul se aplică atât importurilor cât şi exporturilor de produse, cu excepţia produselor agricole, a produselor textile şi a produselor reglementate special.

Cotele pot fi administrate prin intermediul a trei metode sau al combinaţiilor dintre ele:

1. metoda bazată pe fluxurile comerciale tradiţionale2. metoda bazată pe ordinea înaintării cererilor3. metoda alocării cotelor proporţional cu cantităţile solicitate.

Produsele supuse cotelor au nevoie de licenţe de import sau export. Există un comitet de administrare a cotelor alcătuit din reprezentanţii ţărilor membre şi prezidat de un reprezentant al Comisiei.

3. Antidumping

Politica antidumping a UE este considerată de unii autori ca o politică distinctă (Peter Holmes), iar de alţii (Jacques Pelkmans), drep o componentă a politicii concurenţei. Regulamentul Consiliului se aplică terţilor, dar economiile de stat şi în tranziţie li se pot aplica alte prevederi. El se poate aplica tuturor produselor, mai puţin celor agricole unde se aplică alte prevederi. Aplicarea lui necesită existenţa dumpingului, a discriminării aplicate prin preţ şi dovada prejudiciului adus industriei comunitare. Un produs este exportat la un preţ de dumping în UE atunci când acest preţ se situează sub valoarea sa normală, adică sub preţul practicat în ţara exportatorului de firma respectivă sau de alte firme. În caz că nu există preţuri comparabile, se pot lua în considerare costurile de producţie din ţara de origine. Marja de dumping este diferenţa cu care valoarea normală a produsului depăşeşte preţul de export.

Dumpingul trebuie să prejudicieze industria comunitară şi acest prejudiciu se stabileşte prin volumul importului la preţ de dumping, nivelul preţului importului comparativ cu preţul comunitar, impactul asupra industriei comunitare, reflectat prin nivelul producţiei, utilizarea capacităţilor, stocuri, vânzări, cotă de piaţă, preţuri, profituri, rata profitului, cash-flow, angajarea forţei de muncă. Regulamentul Consiliului stipulează cerinţa legăturii de cauzalitate între dumping şi prejudiciu.

Sunt iniţiate acţiuni juridice pe baza unei reclamaţii scrise a unei persoane fizice sau juridice sau a unei asociaţii care acţionează în numele unei industrii comunitare. Dar şi un stat membru care deţine dovezi de dumping le poate prezenta Comisiei Europene. Reclamantul trebuie

să facă dovada dumpingului, a prejudiciului şi a legăturii cauzale şi să prezinte informaţii detaliate despre produsul străin şi despre producţia comunitară afectată. Reclamaţia este examinată de un Comitet Consultativ format din reprezentanţi ai statelor membre şi un reprezentat al Comisiei ca preşedinte, care stabileşte dacă reclamaţia întruneşte condiţiile admiterii. Dacă sunt dovezi suficiente, Comisia poate declanşa o acţiune în termen de 40 zile, publicând în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene o notificare de iniţiere a investigaţiei. Investigaţia întreprinsă de Comisie, împreună cu statele membre, trebuie demarată într-o perioadă de 6 luni de la iniţierea acţiunii şi presupune inspecţii, verificări, investigaţii în terţe ţări, întâlniri cu părţile implicate. Investigaţia se poate termina într-o perioadă de 15 luni de la iniţierea acţiunii cu respingerea acţiunii sau impunerea de taxe antidumping provizorii, care nu trebuie să depăşească marja de dumping. Taxele sunt decise de Comisie, care informează Consiliul de Miniştrii şi statele membre. Consiliul poate lua o decizie diferită de cea a Comisiei. Taxele definitive sunt impuse în termen de 90 de zile de Consiliul de Miniştrii pe o bază nediscriminatorie asupra importurilor promovate la preţuri de dumping, specificându-se cuantumul taxei pentru fiecare furnizor sau pentru ţara furnizoare.

Dacă se consideră că aplicarea taxelor antidumping nu este în interesul Comunităţii Europene, atunci se poate renunţa la acestea. Sunt luate în considerare nu numai interesele industriei comunitare, ci şi interesele utilizatorilor şi consumatorilor. Taxele vor expira în termen de cinci luni de la data impunerii lor sau la încheierea verificării măsurilor implicate, realizată la iniţiativa Comisiei sau la cerea producătorilor comunitari. Taxele colectate pot şi rambursate dacă importatorul poate demonstra ca marja de dumping a fost eliminată sau redusă la un nivel sub taxa de antidumping. Importatorul poate solicita rambursarea în termen de 6 luni de la data stabilirii taxelor definitive sau de la data deciziei definitive de colectare a taxelor provizorii. Cererea trebuie înaintată prin intermediul statelor membre unde produsul a fost pus în liberă circulaţie, care, la rândul lor, o remit Comisiei, care ia o decizie după consultarea Comitetului.

Comunitatea Europeană a aplicat măsuri antidumping împotriva importurilor de produse siderurgice din ţările centrale şi est-europene, a importurilor de produse chimice şi materiale prelucrate din China, ţări foste socialiste sau ţări în curs de dezvoltare, a importurilor de fire textile şi ţesături din Turcia şi ţări asiatice, a importurilor de produse electronice din Japonia şi aşa-zişii tigri asiatici.

Datorită nivelului net superior al taxelor antidumping faţă de taxele vamale, ele au avut un efect notabil asupra cantităţilor importate, iar, în plus, ameninţarea cu măsuri antidumping a avut şi un efect de descurajare, ducând la restrângeri voluntare ale exporturilor către piaţa comunitară (prin diminuarea cantităţilor).5

Măsurile antidumping au avut efect de deturnare de comerţ şi au condus la majoritatea preţurilor la importurile Comunităţii din ţările vizate. În general, măsurile antidumping au o caracteristică vadit protecţionistă şi sunt perioade când ele sunt folosite mai intens. În ultimul timp ele s-au aplicat mai mult la importurile din ţările est-asiatice sau din alte ţări în curs de dezvoltare. 6

Comunitatea a aplicat măsuri antidumping şi pentru importurile provenite din unele ţări terţe membre OCDE, îndeosebi pentru importurile din Japonia. Prin prisma motivelor şi repercusiunilor economice, Jacques Pelkmans a identificat trei tipuri majore de dumping:

1. dumping pe termen lung – preţuri de export scăzute pe o perioadă îndelungată2. dumping ciclic – implicând exporturi la preţuri sub costurile medii în perioade de

recesiune3. dumping strategic – exporturi la preţuri reduse pentru subminarea producătorilor locali

şi distorsionarea concurenţei pe piaţa unică.

5 L Tsoukalis, European of Global Power, The New European Economy Revisited, Oxford University Press, New York, 1997

6 P. Messerlin, The EC antidumping regulations, a first economic appraisal, Weltmeisterschaftliches Archiv, vol. 125, 1989

Mulţi autori consideră că Japonia şi alţi producători est-asiatici au putut practica dumpingul la export ca urmare a preţurilor relativ ridicate pe pieţele interne. Deşi la acest capitol în cadrul Comunităţii s-au înregistrat progrese tehnologice remarcabile şi chiar premiere în domeniul inovaţiei, totuşi producătorii comunitari au comis erori strategice şi nu au putut valorifica atuurile activităţii de cercetare-dezvoltare.

Cele două deficienţe majore care sunt caracteristice şi altor produse, gen autoturisme, anvelope, sunt consecinţa nivelului inferior al productivităţii şi atenţia insuficientă acordată cerinţelor specifice ale pieţei.

4. Alte măsuri netarifare

Protecţia comercială prin preţ nu a inclus numai taxele antidumping, ci şi prelevările variabile (la produsele agricole), angajamentele privind preţurile, restrângerile voluntare cu preţuri-planşeu, subvenţii de preţ cum sunt plăţile compensatorii aplicate exporturilor, alte subvenţii. Piaţa comunitară a fost protejată împotriva importurilor subvenţionate cu ajutorul măsurilor luate împotriva produselor care beneficiau de subvenţii în ţara de origine şi care astfel puteau fi competitive sub aspectul preţului pe piaţa comunitară.

În categoria extrem de diversă a obstacolelor netarifare practicate de Comunitatea Europeană au fost incluse şi standardele tehnice şi ecologice comunitare, normele fitosanitare, reglementările naţionale şi comunitare privind protecţia şi securitatea consumatorului, sănătatea cetăţeanului, protecţia explicită şi implicită a intereselor (strategice) naţionale şi comunitare, reglementările privind drepturile de proprietate intelectuală, investiţiile, concurenţa. Toate aceste obstacole netarifare sunt de fapt şi instrumente ale altor politici comune, din sfera economicului sau socialului. Date fiin diversitatea şi complexitatea lor, nu este posibilă şi nici necesară o analiză exhaustivă, mai ales că multe dintre ele sunt abordate în analizele altor politici comune.

Forumul global al OCDE, organizat în iunie 2003 la Paris, a analizat situaţia obstacolelor netarifare pentru bunuri şi servicii, printre care standardele, evaluările de conformitate, licenţele de import/export, cotele, prohibiţiile şi procedurile ineficiente. Una dintre concluzii a fost că UE şi SUA utilizează pe scară largă subvenţiile, iar multe bariere netarifare sunt folosite sub pretextul securităţii naţionale, sănătăţii şi protecţiei mediului. De asemenea sunt politic care afectează direct sau indirect importurile şi care se pot aplica sau implementa într-o manieră netransparentă sau arbitrară.

Asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor la scară globală presupune simplificarea şi accelerarea procedurilor vamale şi de trecere a frontierelor. Restrângerea barierelor administrative ar putea reduce în mod semnificativ costurile tranzacţiilor la nivelul de o treime din beneficiile anticipate ale liberalizării.

9.2. Necesitatea, obiectivele, principiile, instrumentele şi mecanismele de realizare a Politicii Agricole Comune

Politica agricolă comună, alături de politica comercială, politica externă şi de securitate comună şi politica monetară constituie una din cele mai importante politici comune care definesc UE putere globală. Politica agricolă comună este alcătuită dintr-o serie de reguli şi mecanisme ce reglementează producţia, procesarea şi comerţul cu produse agricole în Uniunea Europeană şi în afara ei.

PAC reprezintă „artileria grea” a politicilor comunitare. Ea absoarbe aproape jumătate din bugetul general al UE, ceea ce explică faptul că agricultura este domeniul în care rolul organelor comunitare este cel mai important. Istoria construcţiei europene, consideră PAC-ul cea mai reuşită şi plină de succese din toate acţiunile integrative. Consiliul European de la Gotteborg – Suedia (2002) şi-a exprimat îngrijorarea asupra situaţiei severe a agriculturii şi solidaritatea cu agricultori şi comunităţile rurale. Sublinia nevoia de a avea un lanţ alimentar care este sigur şi durabil şi care să restabilească încrederea consumatorilor.

Art. 28 din Tratatul CE stipulează că „piaţa comună a produselor agricole trebuie însoţită de instituirea unei politici agricole comune între statele membre”.

Argumentele economice pentru politica agricolă comună

Argumentul echităţii■ combaterea sărăciei pe termen lung în mediul rural (prevenirea eroziunii veniturilor

relative ale locuitorilor din mediul rural)■ scăderea preţurilor produselor agricole pe termen lung datorită economiilor de scară

şi elasticităţii reduse a cererii de produse alimentare în funcţie de venit■ rata ridicată a ieşirii de forţă de muncă din agricultură – scăderea venitului agricol –

probleme sub aspect social Argumentul eficienţei

■ necesitatea creşterii productivităţii muncii■ asigurarea securităţii aprovizionării cu produse alimentare europene■ stabilizarea pieţelor agricole

Argumentul comerţului exterior■ nevoia unei fluidizări a comerţului european cu produse agricole■ dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor

lor pe piaţa mondială Argumentul eşecului pieţei

■ instabilitatea preţurilor la produsele agricole - „pânza de păianjen”■ mobilitatea redusă a factorilor de producţie în agricultură■ natura ciclică a veniturilor în agricultură – investiţii reduse pe termen lung

„O politică agricolă comună care să încurajeze surplusurile de produse agricole – obţinute cu un cost considerabil – nu este acceptabilă pe termen lung.”7

1. Politică integraţionistă pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparţine statelor membre, ci

Uniunii Europene politicile agricole au fost înlocuite cu reglementări comune de funcţionare a pieţelor

şi comercializare a produselor2. Politică mare consumatore de resurse

agricultură (46%) fonduri structurale şi de coeziune (34%)

7 Franz Fischler, comisar european – Direcţia Agricultură

alte politici şi cheltuieli administrative (20%)3. Politică ce manifestă un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobby

Politica agricolă comună (PAC) a fost introdusă în 1960. Arhitectul PAC a fost olandezul Sicco Mansholt, vicepreşedinte al Comisiei Europene şi responsabil în cadrul Direcţiei Agricultură a Comisiei Europene PAC a intrat în vigoare în 1962 şi a început să fie efectiv implementată în anul 1964.Obiective

1. Creşterea eficienţei în agricultură2. Nivel de trai echitabil pentru producătorii agricoli3. Stabilizarea pieţelor agricole4. Siguranţa aprovizionării cu produse agricole5. Preţuri rezonabile pentru consumatori

Pentru atingerea obiectivelor, Tratatul prevedea organizarea comună a pieţelor agricole care urmau să îndeplinească, în funcţie de specificul produselor, următoarele condiţii:

reguli comune în materie de concurenţă coordonare obligatorie a diverselor organizaţii naţionale de piaţă organizare europeană a pieţei

Pentru îndeplinirea acestor obiective au fost formulate trei principii:1. Principiul pieţei unice – produsele agricole circulă fără restricţii în interiorul

Uniunii Europene2. Principiul preferinţei comunitare – favorizarea consumului de produse agricole

originare din UE prin impunerea de bariere la importul de produse agricole din regiunile terţe

3. Principiul solidarităţii financiare – măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun

1. O piaţă unică bazată pe libertatea de circulaţie şi pe unicitatea preţurilor pe tot teritoriu Uniunii. În acest mod are loc crearea pieţei agricole interioare fără taxe vamale şi fără obstacole în calea schimburilor, fără subvenţii care denaturează concurenţa, gestiune comună care să asigure regulile concurenţei, parităţile monetare stabile şi controlul sanitar veterinar. Acest principiu presupune, deci, libera circulaţie a produselor agricole între statele membre. Pentru organizarea unei pieţe unice este necesară utilizarea aceloraşi mijloace şi mecanisme peste tot în UE

2. Preferinţa comunitară. Acest principiu este destinat sa stimuleze comerţul intra-comunitar, descurajând în acelaşi timp importurile de produse agricole. Instrumentele caracteristice fiind prelevările pentru importurile de produse agricole de provenienţă din exteriorul UE şi restituirile destinate să sprijine exporturile de produse europene în restul lumii. Preferinţa comunitară înseamnă, aşadar, că produsele agricole UE vor fi preferate altor produse, iar preţul va fi mai avantajos decât cel al produselor importate; de asemenea, produsele de pe piaţa internă vor fi protejate de produsele cu preţuri mai mici, importata din terţe ţări; protecţia produselor va fi asigurată în ceea ce priveşte fluctuaţiile considerabile de pe piaţa mondială.

3. Solidaritatea financiară şi politica structurală este principiul ce obligă statele membre să finanţeze susţinerea pieţelor (garantarea preţurilor şi exportul cantităţilor excedentare), politica de ajutor pentru îmbunătăţirea structurilor agricole (orientarea). Această solidaritate financiară se realizează prin bugetul european, prin intermediul FEOGA (Fondul European de Orientare şi Garanţii Agricole), care este instrumentul financiar al PAC.Pentru realizarea primului principiu, cel de Piaţă Unică Agricolă, prin intermediul PAC, au

fost formulare următoarele reguli:

scăderea generală a preţurilor agricole garantate, având drept consecinţă îmbunătăţirea raporturilor de concurenţă între produsele comunitare şi produsele comercializabile ale pieţelor mondiale

compensarea scăderii preţurilor sub formă de plăţi compensatorii sau prime acordate indirect, nu în funcţie de producţie, ci în funcţie de factorii de producţie utilizaţi

măsuri acţionând direct asupra cantităţilor de produse, aplicate sub formă de cote, care să limiteze terenurile arabile sau atribuirea de prime măsuri numite de „însoţire” menite să încurajeze restructurarea exploatărilor agricole printr-un regim de pre-pensionare, de reconversie a anumitor terenuri arabile în păduri sau limitarea unor randamente, favorizând utilizarea unor tehnici extensive sau a celor care respectă condiţiile de mediu.

Instrumente1. Politica structurală (inclusiv fondul structural)2. Pieţe reglementate - (inclusiv fondul FEOGA – secţiunea „Garantare” )

sisteme de prelevări variabilă/ sprijinire a preţului numai prelevări variabile plăţi compensatorii sprijinirea directă a venitului

Evaluarea îndeplinirii obiectivelor PAC victoria realizării pieţei unice a determinat apariţia pierderilor de bunăstare în cazul produselor agricole, în termenii fluxurilor comerciale, deturnarea de comerţ a

fost mult mai mare decât crearea de comerţ8

Obiective PAC1. Creşterea eficienţei în agricultură

Evaluare: Realizat Pieţele agricole competitive şi inovarea tehnologică în agricultură garantează

creşterea producţiei agricole şi a veniturilor fermierilor ( productivitatea factorilor primari a crescut în perioada 1973 – 1990 cu o rată medie anuală de 3,6% în agricultură, mai mult decât creşterea reală a PIB în CE-12)9

Totuşi nu a crescut specializarea regională, din cauza nivelului ridicat al preţurilor de susţinere impus de PAC

2. Nivel de trai echitabil pentru producătorii agricoliEvaluare: Eşec relativ Chiar dacă valoarea adăugată netă pe locuitor în agricultură în termeni reali a

crescut cu 1,4% anual între 1973 şi 1990, dar cu o volatilitate considerabilă, PIB/locuitor a crescut mai rapid – declin relativ al veniturilor agricultorilor faţă de restul economiei – eşec privind îndeplinirea acestui obiectiv.

Trebuie făcută o distincţie cu privire la îndeplinirea acestui obiectiv între fermele mari şi fermele mici, cu un câştig de bunăstare mare pentru primele

3. Stabilizarea pieţelor agricoleEvaluare: Parţial realizat, cu costuri economice şi legate de mediu enorme Dacă analiza este realizată pe termen scurt rezultatele sunt satisfăcătoare.

Stabilizarea pieţelor agricole pe termen lung a avut eşec, deoarece ratele de autosuficienţă la multe produse agricole depăşesc 100%.

În plus, cheltuielile bugetare pentru stocarea achiziţiilor şi pentru subvenţiile la export au crescut

8 Pelkmans, 20019 Thomson, 1994

4. Siguranţa aprovizionării cu produse agricoleEvaluare: Realizat Variaţiile în ceea ce priveşte aprovizionarea riguroasă cu produse agricole s-au

redus ca urmare a dezvoltării tehnologiilor agricole şi a bio-tehnologiei5. Preţuri rezonabile pentru consumatori

Evaluare: Nerealizat Sistemul implementării PAC a crescut preţurile la alimente pe termen mediu şi

lung, conducând la reducerea bunăstării consumatorilor. Costurile PAC sunt imense (pentru o familie de 4 persoane, transferul anual

pentru agricultură fluctuează între 1200 şi 1400 de euro)

Funcţionarea politicii agricole comune

Pilonul I

Organizaţii comune de piaţă (sistem complex de reguli şi mecanisme ce reglementează producţia, comerţul şi prelucrarea produselor agricole)

Preţuri Stocare Ajutoare financiare (plăţi directe, restituiri la export) Cote Protecţie vamală

În cazul Politicii Agricole Comune, preţurile agricole sunt fixate deasupra preţurilor pieţei mondiale şi o subvenţie la export permite a se debarasa de surplusul care rezultă. Preţurile Consiliul UE reglementează anual trei niveluri de preţ:

1. Preţul indicativ, preţul la care Consiliul recomandă vânzarea produselor, considerat necesar pentru a asigura un venit rezonabil producătorilor agricoli; preţul de piaţă evoluează deasupra sau dedesubtul preţului indicativ.

2. Preţul de intervenţie, preţ minim garantat - în caz de surplus Comunitatea intervine prin achiziţionarea şi stocarea produsului. Este preţul cel mai important, deoarece în jurul lui este organizat întregul sistem comunitar. El protejează agricultura contra prăbuşirilor de preţ datorită mecanismelor de intervenţie. Uniunea are obligaţia de a-l plasa îndată ce conjunctura devine mai favorabilă pe piaţa europeană sau pe piaţa mondială. Existenţa preţului comunitar mai ridicat decât cel mondial necesită vărsămintele de restituire la export care completează pentru exportator diferenţa dintre cele două preţuri.

3. Preţul- prag, preţurile sub care importurile de produse agricole nu pot pătrunde în UE. Diferenţa dintre cursul mondial şi preţul-prag permite perceperea prelevărilor variabile. Preţul-prag a instaurat preferinţa comunitară, adică protecţia pieţei de la dispariţia sa, prelevările variabile au fost înlocuite cu taxe vamale fixe, care au fost diminuare până în cursul anului 2000.

Politica agricolă intracomunitară este tratată cu prioritate (preţurile produselor agricole în Uniunea Europeană sunt, în general, mai ridicate decât preţurile mondiale, iar prin PAC se protejează piaţa internă de importuri ieftine şi de fluctuaţiile pieţei mondiale printr-un sistem de taxe de import). Pentru facilitare, exporturilor prin PAC se acordă restituiri la export pentru a compensa diferenţa dintre preţul mondial şi preţul intern.

În cadrul mecanismelor PAC, preţului îi revine un rol esenţial, prin îndeplinirea a trei funcţii:

1. promovarea produselor – este asigurată prin preţul indicativ, pentru cereale, zahăr, oleaginoase, lapte, ulei de măsline; mai poarta denumirea de preţ de

orientare pentru carnea de bovine sau pentru vinul de masă şi preţ de bază pentru legume şi fructe.

2. sprijinirea agricultorilor – în sensul garantării unui venit minim, este realizată printr-un număr mare de preţuri, specifice fiecărui produs. FEOGA cumpără produsele atunci când preţurile lor scad sub anumite niveluri. Aceste niveluri se numesc preţuri de intervenţie pentru cea mai mare parte a produselor (cereale, produse lactate, carnea de bovine), preţuri de bază pentru carnea de porc, preţ minim pentru sfecla de zahar şi preţ de retragere pentru fructe şi legume

3. protejarea agriculturii europene de concurenţa externă în virtutea preferinţei comunitare. Preţul prag este cel mai scăzut la care un produs poate fi importat fără prelevare (cereale, zahăr, produse lactate, ulei de măsline), preţul de referinţă protejează anumite produse faţă de importurile excesive (fructe şi legume, vin), se mai numeşte preţ de ecluză pentru carnea de porc.

Pentru a face faţă unor situaţii excepţionale există posibilitate aplicării a două tipuri de clauze:

1. clauza de penurie – prin instituirea căreia protecţia pieţei europene este înlăturată temporar, nepercepându-se taxe vamale sau de prelevare pentru un produs care este deficitar pe piaţa comunitară

2. clauza de salvgardare – care permite închiderea temporară a frontierelor şi deci suspendarea importurilor atunci când piaţa se prăbuşeşte

Plăţile directe1. Ajutoarele pentru producţie (se aplică produselor al căror consum ar fi descurajat din

cauza preţului prea mare; produse pentru care se acordă: ulei de măsline, seminţe oleaginoase, carne de oaie; prime: calitate la grâu dur, vacile care alăptează, sacrificarea animalelor; plăţi pentru procesare cereale, seminţe, fructe şi legume)

2. Plăţile compensatorii (compensări în urma scăderii preţurilor; suma anuală fixă la hectar sau pe animal; principiul condiţionalităţii; produse; culturi arabile, cartofi pentru amidon, in, cânepă, viermi de mătase, seminţe, orez, carne de vită, lapte şi produse lactate, carne de oaie şi capră )

3. Restituiri (refinanţări) la export (subvenţie directă de export; se alocă în cazul exporturilor la preţuri mai mici decât cele comunitare; se calculează ca diferenţă între preţul de export şi nivelul preţului comunitar de intervenţie)

4. Alte ajutoare financiare (introduse în anii '80 pentru a limita supraproducţia; cantităţi maxime admise pentru producţia anumitor produse; pentru depăşirea cotei se plătesc penalizări)

Pilonul II

Dezvoltarea rurală Stabilit prin Agenda 2000 Măsuri acompaniatoare Măsuri pentru modernizarea şi diversificarea exploataţiilor agricole

1. Măsuri acompaniatoare pensionarea anticipată agricultura ecologică exploatarea zonelor defavorizate

2. Măsuri de modernizare şi diversificare investiţii

ameliorarea procesului de comercializare şi procesare atragerea tinerilor în mediul rural formare profesională conservarea pădurilor alte activităţi

Instrumentele PAC10

1. Instrumente cu implicaţii la nivelul exploataţiilor agricole măsuri care reglementează relaţiile de proprietate şi stimulează asocierea exploataţiilor plăţi de compensare pentru producătorii agricoli – diferenţa dintre preţul de susţinere

garantat şi preţul pieţei subvenţii acordate pe produs subvenţii pentru cumpărarea de imput-uri credite cu dobândă subvenţională subvenţii acordate pentru cumpărarea de pământ, maşini agricole, etc. programe set-aside – prime plătite pentru terenuri scoase din cultură

2. Instrumente ce reglementează funcţionarea eficientă a pieţei constituirea unor stocuri-tampon de către stat prin cumpărări intervenţioniste crearea instituţiilor de formare a preţurilor îmbunătăţirea transparenţei pieţei optimizarea poziţiei producătorilor pe piaţă restricţionarea asocierii în cazul unor concentrări accentuate

3. Instrumente ce reglementează relaţiile de comerţ exterior taxe vamale prelevări plăţi de compensare pentru TVA sau pentru curs valutar subvenţii de export restricţii voluntare la export bariere netarifare (tehnice, sanitar-veterinare)

În Uniunea Europeană, susţinerea preţului şi schemele de intervenţie reprezintă esenţa politicilor de protejare a veniturilor producătorilor agricoli

Politicile de susţinere a preţului pe piaţa includ: prelevări şi taxe la import taxe antidumping subvenţii la export preţuri şi achiziţii garantate cote de producţie

Canalele prin care politica agricolă comună îi finanţează pe producătorii agricoli sunt: preţuri minime garantate subvenţii la export un tarif vamal comun faţă de importurile din ţările terţe sistemul set-aside – plăţi pentru a renunţa la cultivarea unei părţi din teren arabil subvenţii pentru practicarea unei agriculturi ecologice

Sistemul prelevărilor agricole (SPA) – mecanismul esenţial de sprijin a veniturilor producătorilor - există două forme:

sistemul de prelevări agricole pur (SPA pur) constă doar în protecţia externă, prin politica comercială, fără sprijinirea preţului intra UE

sistemul de prelevări agricole combinat (SPA combinat) – protecţia externă plus sprijinirea preţului la produsele agricole comunitare.

10 Maria Vineze, Politici agricole în lume – teorii şi realităţi, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999

SPA pur şi SPA combinat acoperă împreună între 90% şi 95% din producţia agricolă comunitară

Sistemul de prelevări agricole pur utilizează politica comercială ca mijloc e protejare a preţurilor intra UE foloseşte prelevări la import, dacă preţurile mondiale sunt mai scăzute, şi prelevări la

export, dacă preţurile mondiale sunt mai ridicate. nu sunt menţinute preţuri minime pentru achiziţionarea surplusului de ofertă este utilizat pentru aproximativ un sfert din producţia agricolă a UE, pentru flori, vin de

calitate, anumite fructe şi legume, orez, ouă şi păsări.

Prelevări şi taxe la importul UE este un impozit ce se percepe asupra mărfurilor importate are ca efect, de regulă, creşterea preţului intern analiza aplicării acestui instrument presupune luarea în considerare a trei ipoteze

simplificatoare: dacă ţara analizată este mică, acţiunile ei nu au influenţă asupra preţului mondial: preţul de echilibru indicat în analiză reprezintă preţul în condiţii de autarhie

în condiţii de autarhie, preţul de echilibru, intern, este mai ridicat decât cel mondial. Astfel efectele liberalizării îi avantajează pe consumatori.

Prelevări agricole în situaţia importurilor UE

Sursa: Dinu Marin, Cristian Socol, Marius Marinaş, Economie Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 266

Elemente T0 T1 VariaţiaPreţ Pw Pue=Pw+t creşte

Ofertă Q1 Q2 creşte

Cerere Q4 Q3 scade

Import ED0 ED1 scade

Efectul asupra bunăstării: surplusul consumatorilor: ∆C= - (a+ b+ c+ d+ e)

surplusul producătorilor: ∆PR= +a +b bugetul de stat: ∆B= +d Bunăstarea Globală: ∆W= - c- e

Dacă preţul de autarhie Pue este mai mare decât preţul mondial, prelevarea Pue – Pw, restrânge importurile mondiale la ED1. Venitul agricol intern creşte cu a+b. Consumatorii plătesc preţuri mai mari, deci a + b, dar şi d, un venit din prelevare către fondul agricol şi e pierdere de bunăstare, din cauza costurilor de producţie mai mari decât cele ale importurilor c şi a distorsionării consumului e. Veniturile din prelevări, d sunt utilizate pentru subvenţiile la export ale unui anumit produs agricol.

Pierderea de bunăstare (-c) se referă la scăderea eficienţei în cadrul producţiei (din cauza protecţionismului), iar (-e) se referă la pierderea de eficienţă în ceea ce priveşte consumul. Amândouă efectele se datorează pierderii de profit ce se realizează prin alegerea protecţionismului şi renunţarea la comerţul liberalizat. Efectele principale apărute în urma aplicării axei de import sunt: preţul intern creşte, producţia creşte, (condiţionate de elasticitatea ofertei), consumul intern şi importul se reduc (în funcţie de elasticitatea cererii interne şi externe), iar guvernul încasează valoarea taxelor de import.

Prelevări agricole în situaţia exporturilor UE

Sursa: Dinu Marin, Cristian Socol, Marius Marinaş, Economie Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 267

Elemente T0 T1 VariaţiaPreţ Pw Pue creşte

Ofertă Q0 Q2 creşte

Cerere Q4 Q1 scade

Comerţ exterior ES0 ED1 Din exportator în

importator

Efectul asupra bunăstării: surplusul consumatorilor: ∆C= - (a+ b+ e)

surplusul producătorilor: ∆PR= +(a +b+c) bugetul de stat: ∆B= - (b+c+d+e) Bunăstarea Globală: ∆W= - (b + e) – (d+ e)

Explicaţie: pierderile [-(d+e)] sunt datoare extinderii ofertei prin alocarea mai puţin eficientă a resurselor, şi [-(b+e)], prin reducerea cererii. O altă cauză a pierderilor de bunăstare este distorsionarea comerţului exterior.

În cazul unui exces de ofertă ES0, cu o subvenţie la export unitară de Pue – Pw. La Pw, Uniunea ar importa ED1. Producţia la nivelul Q2 creşte venitul agricol cu PUEQ2(PUE-PW), adică (a+b+c+d+e), din care Fondul Agricol plăteşte (PUE-PW)ES0, adică (b+c+d+e), fermierilor care exportă în afara comunităţii.

Pierderile de bunăstarea sunt foarte mari, deoarece subvenţiile la export implică surplusuri artificiale, generate de protecţia ridicată, care sunt ulterior vândute la un preţ scăzut (costurile de bunăstare sunt de trei ori mai mari).

Efecte ascunse ale analizei SPA („ascunse” graficelor anterioare) într-o analiză multi produs , costurile vor fi şi mai mari, deoarece cerealele protejate prin

prelevări pot fi substituite cu produse scutite de taxe pentru producătorul agricol mic, preţurile trebuie stabilite la un nivel mult mai mare decât costurile fermierilor mari şi eficienţi (beneficiile aplicării PAC le regăsim la fermierii mari, iar problemele legate de „nivelul de trai” le găsim la fermierii mici; fermierii mari pot achiziţiona mai multă tehnologie, mai multe terenuri, preţul input-urilor va creşte)

Sistemul de prelevări agricole combinat (SPA combinat)

Programele de susţinere a preţurilor guvernul susţine preţul unor produse agricole de bază peste nivelul de echilibru al pieţei

libere (preţul mondial) efectele programului constau în extinderea ofertei şi apariţia surplusului de produse pentru a creşte eficacitatea acestor programe de susţinere a preţurilor, se recomandă

folosirea lor împreună cu programe de creditare şi depozitare a producţiei, putând apărea două situaţii:

■ preţul intern > preţul garantat, fermierul valorifică surplusul pe piaţă şi rambursează creditul obţinut la începutul campaniei plus dobânda

■ preţul intern < preţul garantat, fermierul valorifică producţia la stat la preţul garantat în contul creditului şi dobânzii

Efectul programului de susţinere a preţurilor

Sursa: Dinu Marin, Cristian Socol, Marius Marinaş, Economie Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 269

Precizare: susţinerea preţului la un nivel superior se raportează la nivelul preţului intern de echilibru, care, în cazul economiilor deschise, coincide cu preţul mondial.

Elemente T0 T1 VariaţiaPreţ Pe P creşte

Ofertă S0 S1 creşte

Cerere D0 D1 scade

Efectul asupra bunăstării: surplusul consumatorilor: ∆C= - (a+ b) surplusul producătorilor: ∆PR= +(a +b+c) bugetul de stat: ∆B= - (b+c+d) Bunăstarea Globală: ∆W= - b – d

Explicaţie: reducerea netă a bunăstării globale apare ca urmare a reducerii cererii (- b) şi extinderii ofertei prin alocarea mai puţin eficientă a resurselor (- d).

Aplicarea acestui program îi dezavantajează pe consumatorii de produse agricole, îi avantajează pe producători (creşte oferta pe termen scurt ca urmare a creşterii preţului) şi necesită cheltuieli mari de la bugetul de stat.

Plăţile compensatorii

Sursa: Dinu Marin, Cristian Socol, Marius Marinaş, Economie Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 270

Elemente T0 T1 VariaţiaPreţ Pw Pue=Pw+Sp creşte

Ofertă S0 S1 creşte

Cerere D0 D1 scade

Efectul asupra bunăstării: surplusul consumatorilor: ∆C= - (a+ b+c+d) surplusul producătorilor: ∆PR= +(a +b) bugetul de stat: ∆B= +d Bunăstarea Globală: ∆W= - e

Explicaţie: pierderea (-c) se datorează renunţării la specializare la acele produse care au avantaj competitiv relativ, realocând resurse la produsul subvenţionat

Subvenţiile de producţie creează mai puţine distorsiuni decât tarifele comparabile. Costurile nete de bunăstare ale sistemului plăţilor compensatorii (- c) sunt mai scăzute decât în cazul sistemului prelevărilor agricole (SPA) [(-c – e)]. Există în sistemul plăţilor compensatorii o pierdere necompensată pentru producătorii e. În plus, redistribuirea „ascunsă” a venitului de la consumatori la producători a + b + c şi d la bugetul UE, din sistemul SPA este înlocuită cu una „vizibilă”, în sistemul plăţilor compensatorii, subvenţie care apare în buget.

Economia politică a PAC11

Există eşecuri pozitive de reglementare a PAC (efecte nedorite sau eşecuri în atingerea obiectivelor stabilite – războaie comerciale, presiuni bugetare ridicate)

1. Sprijinirea pieţei Eşec: eficienţă din ce în ce mai scăzută a transferurilor Argumente fundamentale:

■ Elasticităţi ridicate ale ofertei■ Profiturile fermierilor erodate de ratele ridicate ale dobânzii şi de preţuri ridicate

ale terenurilor■ Preţuri mari pentru consumatori ■ Impozite ridicate pentru contribuabili ■ Protecţia crescută faţă de concurenţa produselor agricole străine conduce la

creşterea ineficienţei, preţuri ridicate■ A apărut dependenţa de subvenţii a fermelor ■ Alocarea eronată a resurselor limitate■ Cost ridicat de oportunitate al resurselor financiare folosite pentru sprijinirea

producătorilor agricoli şi a măsurilor de dezvoltare rurală 2. Distribuţia subvenţiilor

Eşec: Inegală (80% din transferuri sunt obţinute de 205 fermieri) Argumente fundamentale:

■ Legarea acordării subvenţiilor de producţie îi avantajează pe producătorii agricoli mari

■ Reglarea prin preferinţe pe produs s-a dovedit dificilă şi costisitoare3. Venit „echitabil” pentru fermieri

Eşec: Reducerea numărului de fermieri Argumente fundamentale:

Scăderile de preţuri datorate economiilor de scară şi tehnologiei avansate determină ieşirea din ramură pentru a păstra un nivel echitabil de venit pentru producătorii agricoli care rămân

4. Probleme rurale Eşec: PAC nu este adecvată pentru rezolvarea problemelor rurale Argumente fundamentale:

Pierderea în ceea ce priveşte eficienţa alocativă (PAC nu este considerată cu politicile de dezvoltare durabilă, cu cerinţele consumatorilor pentru produse de calitate superioară)

Sunt necesare alte instrumente: politica regională, infrastructura, mediul, politica în domeniul silviculturii, pescuitului, etc.

5. Administraţie eficientă şi simplă Eşec: Măsurile sunt complexe, numeroase şi afectate de fraude Argumente fundamentale:

■ Costul menţinerii PAC este amplificat de potenţialitatea efectuării de fraude■ Multitudinea de reglementări, modificarea repetată a lor, costuri administrative şi

de implementare ridicate6. Mediu

Eşec: Impact negativ din ce în ce mai mare asupra mediului Argumente fundamentale:

■ Culturile „de scară” nu sunt ecologice■ Produsele chimice poluează aerul şi apa (cultura de măsline utilizează de peste

400 de ori mai mult decât nivelul recomandat de pesticide)

11 Adaptare după Larsen şi alţii (1994) şi Geoff Riley (2003)

■ Eliminarea deşeurilor animale afectează dezvoltarea mediului7. Distorsiunea pieţei globale

Eşec: PAC este anti-competitivă Argumente fundamentale:

■ Strategia protecţionistă promovată de PAC ameninţă dezvoltarea ţărilor cu un nivel redus al venitului pe locuitor

Reforma politicii agricole comune (PAC)

Principalele reforme privind PAC au fost: reforma McSharry (1992), reforma Agenda 2000 şi reforma Fischler (2004)

Aspect PAC curentă Pac după reformăObiective fundamentale - Creşterea veniturilor

fermierilor, - Încurajarea protecţiei mediului

- Dezvoltarea economiei rurale, protejarea mediului rural- Stimularea fermierilor pentru a adopta cele mai bune practici în agricultură- Susţinerea politicilor structurale

Sprijinul acordat fermierilor

- Plăţi directe legate de producţie

- Plăţi directe decuplate de volumul producţiei

Costurile bugetare pentru agricultură

- Ridicate - Medii spre ridicate dacă strategia dezvoltării rurale este aplicată corect

Preţuri la alimente în UE - Peste preţurile mondiale - Relativ identice cu preţurile mondiale

Distorsiunea mecanismului de piaţă

- Foarte mare - Scăzută

Sursa finanţării PAC - Consumatori şi contribuabili - Contribuabili

Problemele legate de mediu şi dezvoltare rurală

- Anumite măsuri care să stipuleze dezvoltarea rurală şi respectarea standardelor legate de mediu

- Condiţionarea acordării plăţilor directe de respectarea bunelor practici- Creşterea fondurilor acordate dezvoltării rurale

Competitivitate pe plan mondial

- Relativ scăzut - Ridicată

Comerţul internaţional - Subvenţii la export pentru a reduce surplusurile şi barierele la import la bunurile din ţările terţe

- Eliminarea subvenţiilor la export şi reducerea taxelor la import

Mecanismul reformei preţurilor

Mecanismul reformei preţurilor din 1992 s-a bazat pe trei elemente:1. diminuarea preţurilor de intervenţia cu 35% pe o perioadă de trei ani la cereale şi a

preţurilor de intervenţie la carnea de bovine cu 15%pe aceeaşi perioadă urmărindu-se astfel: o reducere a volumului producţiei ce va permite scăderea stocurilor sporirea competitivităţii produselor UE în faţa importurilor, ceea ce va însemna o

degradare de la preferinţa comunitară pentru a recucerii piaţa internă ieftinirea materiilor prime pentru crescătorii de animale atenuarea tensiunilor pe

pieţele agricole internaţionale, în special a tensiunii UE-SUA ca urmare a politicii de subvenţionare a agriculturii practicată de UE prin susţinerea preţurilor şi nu a producătorilor

2. reglarea ofertei prin reducerea terenurilor agricole cultivate: o proporţie de 15% anual din suprafaţa agricolă este conservată, la care se adaugă 5% dacă agricultorii aleg singuri suprafeţele ce vor fi conservate. Micile gospodării sunt scutite de această obligaţie pentru a orienta PAC în favoarea lor. În aceste condiţii este stimulată agricultura mai puţin intensivă şi se stimulează apărarea mediului. Dublul regim de conservare a fost abandonat cu anul agricol 1996/1997 în favoarea unei rate unice de conservare care se ridică la 17,5%.

3. utilizarea unui mecanism compensatoriu independent de nivelul preţurilor. Acest mecanism este chemat să neutralizeze pierderile de venit ale agricultorilor. Ca urmare a reformei PAC, sistemul este inspirat din cel american numit „deficiency payments”, care este folosit pentru marile culturi. Scăderea preţurilor cerealelor este compensată prin vărsămintele unor indemnizaţii cvasi-forfetare.

Reforma din 1992 a avut efecte pozitive: Reglarea ofertei s-a dovedit eficace. Producţia comunitară de cereale s-a redus cu 4%

urmare a reducerii cu 9% a suprafeţei de cultivaţie. Piaţa cărnii de bovine a urmat o tendinţă de scădere cu 9%, diminuare rezultată din scăderea producţiei de cereale şi de stocurilor de carne de bovine.

Ameliorarea competitivităţii cerealelor care sunt utilizate în alimentaţia animalelor a permis recucerirea pieţei dar într-o proporţie mai redusă de cum s-a prevăzut.

Venitul agricol mediu a progresat cu 4,5% între 1992 şi 1996 cu preţul dispariţiei, însă, a multor exploataţii şi o accentuare a disparităţilor în acest sector. În sectorul cerealier, adăugarea „plăţilor compensatorii” şi a preţurilor de piaţă ridicate a antrenat o supracompensare a pierderilor de venit aşteptate de la reforma PAC. Calculul ajutoarelor în funcţie de suprafeţe a avantajat agricultura intensivă în detrimentul micilor exploataţii.

Costul bugetar al reformei PAC,s-a dovedit, în sfârşit, mai puţin ridicat decât iniţial datorită, în principal, reducerii cheltuielilor de intervenţie şi de restituire. În acelaşi timp, ajutoarele directe s-au dovedit foarte costisitoare şi au devenit dificil de justificat cu atât cu cât ele se îndreaptă spre plantaţiile mai rentabile în dauna celor mici

În ansamblul, reforma a favorizat o agricultură productivistă şi îndreptată spre export. Contra parte a acestei politici este persistenţa scăderii activelor agricole, continuarea concentrării exploataţiilor şi a rezultatelor puţin satisfăcătoare în termeni de gestiune a teritoriilor rurale şi de apărare a mediului.

Câştigători şi perdanţi în urma reformei PAC

+ Consumatorii, prin scăderea preţului la alimente+ Contribuabilii, prin reducerea transferurilor pentru finanţarea PAC + Industria alimentară, prin creşterea profiturilor+ Ţările în dezvoltare, prin liberul acces al produselor lor pe piaţa UE+ Fermele mari, cu economiile de scară, prin creşterea competitivităţii la nivel mondial+ Alte domenii, prin transferul fondurilor de la finanţarea PAC la finanţarea lor- Fermele ineficiente, dependente de subvenţiile acordate de UE- Fermele care nu sunt capabile să-şi diversifice producţia şi să respecte standardele de calitate, mediu şi bunăstare a animalelor - Proprietarii de terenuri, prin scăderea valorii acestora

Analiza comparativă a prevederilor principalelor reforme ale PAC

Reforma McSharry 1992

Agenda 2000 Reforma Fischler 2004

Decuplarea sprijinului acordat producătorilor agricoli de nivelul producţiei

În sectorul vegetal, o reducere cu 5% a preţului de intervenţie, eliminarea creşterilor lunare ale preţului de intervenţie la cereale şi secară şi ajustarea tarifului vamal, astfel încât sistemul de protecţie comercială să fie în concordanţă cu drepturile şi obligaţiile internaţionale ale UE

Acordarea unei singure plăţi pe fermă, independent de volumul producţiei (principiul decuplării)

Reducerea preţurilor de susţinere a producţiei agricole

Descreşterea nivelului plăţilor adiţionale la grâul de calitate superioară şi introducerea primelor pentru calitate

Acordarea plăţilor directe exploataţiilor agricole va fi condiţionată de îndeplinirea unor standarde de calitate privind produsele realizate, mediul şi bunăstarea animalelor (principiul condiţionării plăţilor)

Reducerea cotelor de producţiei de lapte

Descreşterea preţului de intervenţie la orez până la nivelul preţului mondial şi compensarea producătorilor prin plăţi directe

Reducerea plăţilor acordate către fermele mari (principiul modulării sau al degresivităţii) astfel încât din 2007 a crescut ponderea cheltuielilor cu fonduri de dezvoltare rurală

Reducerea cumpărăturilor intervenţioniste la carnea de vită

Promovarea orientării către piaţă şi a unei agriculturi durabile prin deplasarea subvenţionării de la produs la producător şi prin introducerea unui sistem de decuplare a plăţilor pe fermă bazat pe perioade istorice de referinţă

Încurajarea fermierilor pentru a participa la programul de creştere a calităţii recunoscute de Comisia Europeană, incluzând denumirile de origine şi indicaţiile privind originea geografică

Introducerea principiului acordării plăţilor directe

Ajutorul acordat producătorilor este condiţionat de îndeplinirea unor standarde de calitate şi de protejare a mediului

Acordarea unor ajutoare degresive temporare fermierilor care implementează sistemul de standarde de calitate şi mediu stabilite prin normele Comisiei Europene

Introducerea sistemului set-aside

În sectorul cărnii de vită, simplificarea sistemului de acordare a plăţilor directe prin stabilirea unei legături strânse între oferta producătorilor şi cererea consumatorilor pentru produse de calitate superioară

Acordarea unor ajutoare pentru auditul fermelor. Se propune acordarea unor plăţi compensatorii care să acopere costurile pe care le incumbă activităţile financiare ale producătorilor agricoli, în vederea unei mai bune flexibilităţi a sistemului financiar al acestora.

Efecte ale reformei McSharry preţul de intervenţie la cereale a ajuns aproape de nivelul preţului mondial, astfel încât

fermierii UE au folosit aceste cereale ca furaje, în detrimentul importurilor de furaje din SUA

totuşi preţul-prag a rămas ridicat, astfel încât protecţia tarifară a rămas mare a făcut posibilă încheierea Rundei Uruguay a redus costurile bugetare şi transferurile de la consumatori către producători a redus, chiar dacă puţin, inegalitatea distribuirii între fermierii mari şi cei mici

Efecte ale reformei Fischler se reduc stimulentele de supraproducţie reducerea măsurilor de intervenţie reducerea fluxului de produse agricole ieftine pe pieţele internaţionale direcţionarea subvenţiilor direct către destinatarii finali, in detrimentul intermediarilor modularea – efecte de antrenare pentru toată comunitatea rurală, şi nu numai pentru fermele

mari protecţia mediului – o importanţă sporită decuplarea este doar parţială – există derogări reforma nu vizează sectoare precum zahărul sau uleiul de măsline, bumbacul, tutunul există doar o mică reducere a preţului de intervenţie la cereale reforma nu abordează aspecte privind comerţul exterior

Efectele ce vor apărea în urma reformei PAC pot fi studiate pe două paliere:1. Impactul economic

efectul asupra producţiei de cereale va fi modest, majoritatea analizelor arătând că implementarea sistemului de decuplare a plăţilor directe, a „creditelor carbon” şi reducerea preţului de susţinere vor conduce la o scădere relativ mică a producţiei; producţia de grâu va fi cel mai puţin afectată, iar producţia de cereale furajere se previzionează că va creşte într-un ritm rapid

efectul decuplării asupra sectorului zootehnic va conduce la o scădere a producţiei de carne de vită şi oaie, va genera o creştere a preţurilor pe piaţă, cu efecte pozitive asupra veniturilor producătorilor din acest domeniu

2. Impactul bugetar integrarea ţărilor central şi est-europene în Uniunea Europeană a condus la o creştere a

cheltuielilor bugetare pentru UE , măsurile propuse au dus economii la buget de 337 de milioane de euro

pentru anul financiar 2006 şi de aproximativ 186 milioane de euro în 2010. Pentru statele central si est-europene care urmăreau integrarea în UE, bugetul Uniunii a suportat cheltuieli adiţionale de 88 milioane de euro în 2007, cheltuieli care vor creşte anual pentru a ajunge la 241 milioane de euro în 2013.

9.3. Politica socială a UE. Modelul social european. Strategia europeană de ocupare a forţei de muncă

Construcţia europeană este, în primul rând. Economică şi în mod deosebit impulsionată printr-o dinamică de piaţă. Economia nu este un scop în sine. Acest proces a creat şi a accentuat un anumit număr de dezechilibre sociale, regionale şi de mediu, pe care Uniunea le apreciază că trebuie să le corijeze prin acţiuni şi politici specifice. Creşterea economică europeană poate şi trebuie să fie utilizată pentru reducerea inegalităţilor şi dezechilibrelor în repartiţie în cadrul spaţiului comunitar.

În virtutea tratatelor fondatoare, scopul integrării europene este următorul: „Comunitatea (UE) are drept misiune [...] de a promova în ansamblul Comunităţii dezvoltarea armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor economice, un nivel de ocupare şi de protecţie socială ridicată, egalitatea între femei şi bărbaţi, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un înalt grad de competitivitate şi convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială prin solidaritatea între statele membre”.12

Marshall (1975) – politica socială presupune „folosirea puterii publice pentru a înlocui, a suplimenta sau a modifica operaţiunile sistemului economic în vederea obţinerii unor rezultate pe care sistemul economic nu le-ar putea realiza de la sine – ghidaţi de valori care sunt diferite de cele determinate de forţele pieţei libere.”

Dimensiunea socială este aproape absentă în Tratatul de la Roma, chiar daca autorii şi-au fixat ca obiectiv ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă şi consolidare coeziunii sociale. Actul Unic din 1986 a acoperit această lacună prevăzând posibilitatea Comunităţii să „legifereze” în materie socială ameliorarea condiţiilor de muncă. În 9 decembrie 1989, 11 state membre din 12, fără Marea Britanie, au semnat la Strasbourg o cartă comunitară a drepturilor sociale fundamentale a angajaţilor. Această cartă, care are ca scop afirmarea primordialităţii „modelului social european”, enunţă mai multe principii:

dreptul de a exercita orice profesie în ţările Comunităţii Europene la alegere dreptul la o remuneraţie echitabilă dreptul de a ameliora condiţiile de viaţă şi de muncă dreptul la protecţie socială asigurată de sistemul în vigoare în ţările de primire dreptul la libertatea de asociere şi la negocierea colectivă dreptul la formare profesională dreptul la egalitate de tratament între femei şi bărbaţi dreptul la informare, la consultări şi la participare a salariaţilor dreptul la protecţia sănătăţii şi a securităţii la locul de muncă dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor garantarea unui venit minim pentru persoanele în vârstă dreptul la integrarea profesională şi socială pentru persoanele handicapate.

Pe baza acestor principii, Consiliul a adoptat mai multe directive pentru ameliorarea protecţiei sănătăţii, securităţii la locul de muncă, protecţia socială a muncitorilor imigranţi, recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei în viaţa profesională.

Europa socială desemnată la Maastricht este o Europă conform cartei: Europa socială „înainte de Maastricht” cuprindea toate statele membre, în timp ce Europa socială „după Maastricht” nu cuprinde Marea Britanie, care s-a distanţat de „meniul”, ce ar fi indispus-o. Soluţia reţinută la Maastricht are totodată ca efect introducerea unei majorităţi calificate speciale pentru adoptarea textelor fondate pe acordul celor unsprezece. Acordul celor 11 recunoaşte dialogul între partenerii sociali şi autorizează Consiliul să pună în practică convenţiile încheiate între ei. Comisia trebuie, de asemenea, să consulte partenerii sociali înainte de a prezenta noile propuneri. În 14

12 Articolul 2 al Tratatului instituind Comunitare Europeană (UE), modificat prin Tratatul de la Amsterdam din 1997. În calitatea sa de „primul pilon”, Comunitatea Europeană face parte din UE.

decembrie 1995, partenerii sociali au ajuns la un acord – primul de acest gen de la adoptarea Protocolului social – asupra temei de conciliere viaţă familială/viaţă profesională (concediu parental şi concediul excepţional din motive familiale).

Protocolul social a fost rar pus în practică, deoarece Comisia a refuzat să pună în practică clauza „opting out” de care beneficiază Marea Britanie şi a utilizat de preferinţă bazele juridice oferite de tratatul însuşi. Acest comportament a avut evident ca efect limitarea competenţei Uniunii în materie socială la acquis-ul înainte de Maastricht.

Dispoziţiile sociale din Tratatul de la Amsterdam prevăd ca protocolul social nr.14 anexat la Tratatul de la Maastricht va fi în cele din urmă inclus în acest tratat. Marea Britanie renunţă, deci, la acest domeniu în beneficiul clauzei sale de „opting out” şi acceptă directivele deja adoptate în virtutea acordului semnat în acea perioadă de cei 11 astfel încât acestea vor putea să intre în vigoare înainte de noul tratat. Dispoziţiile sociale din textul final de la Amsterdam nu aduc modificări de fond notabile în raport cu acordul celor paisprezece ( la acordul celor unsprezece s-a alăturat şi Austria, Suedia şi Finlanda).

Articolul 136 din Tratatul CE subliniază, în primul alineat: „Comunitatea şi statele membre, conştiente de drepturile sociale fundamentale, aşa cum acestea au fost enunţate în Carta socială europeană semnată la Torino în 18 octombrie 1961 şi în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale a angajaţilor din 1989, au ca obiectiv promovarea locurilor de muncă, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă (...), o protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane permiţând un nivel al locurilor de muncă ridicat şi durabil şi lupta contra excluderii”

Se pun în practică măsuri ce ţin cont de diversitatea practicilor naţionale, în particular în domeniul relaţiilor convenţionale. Comunitatea favorizează realizarea obiectivelor sale sociale susţinând şi completând acţiunile naţionale în următoarele domenii:

îmbunătăţirea, în special, a mediului de lucru pentru a proteja sănătatea şi securitatea angajaţilor

condiţiile de muncă informarea şi consultarea angajaţilor integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii egalitatea între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte şansele lor pe piaţa muncii şi

tratamentul la locul de muncăConsiliul poate, în codecizie cu Parlamentul European, să adopte directive fixând prevederi

minimale aplicabile progresiv. El trebuie să ţină cont de condiţiile ş de reglementările tehnice existente în fiecare stat membru, să vegheze să nu impună constrângerile susceptibile de a împiedica crearea şi dezvoltarea PME (articolul 137).

Consiliul nu poate statua anumite domenii decât în unanimitate, este vorba despre următoarele domenii:

securitatea şi protecţia socială a angajaţilor protecţia angajaţilor în caz de reziliere a contractului de muncă condiţiile de muncă a persoanelor ce ies în sejur regulat din ţările terţe pe teritoriul

Comunităţii contribuţii financiare vizând promovarea locurilor de muncă şi crearea de noi locuri

de muncă, fără a prejudicia dispoziţiile referitoare la Fondul social.Statele membre vor putea încredinţa partenerilor sociali „la cererea lor comună” punerea în

practică a directivelor adoptate de către Consiliu. În acest caz, autorităţile naţionale vor trebui să se asigure că partenerii sociali au pus în practică dispoziţiile necesare pe calea acordului, cel mai târziu la data expirării termenului de transpunere. Statul membru la care ne referim trebuie în plus „să ia orice dispoziţie necesară care i-ar permite să fie oricând în măsură să garanteze rezultatele impuse de aşa-numita directivă”.

Este posibil ca un stat membru să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, dar acestea să rămână compatibile cu tratatul. Aceste dispoziţii nu se aplică, totuşi, remunerării, dreptului de asociere, dreptului la grevă şi dreptului „lock-out”

Comisia trebuie să favorizeze consultarea partenerilor sociali la nivelul Comunităţii şi să ia orice măsură utilă pentru a facilita dialogul loc, acesta putând să conducă la relaţii convenţionale, înţelegându-se acorduri,a căror aplicare ar putea interveni, în special, printr-o decizie a Consiliului statuat conform domeniului, cu majoritate calificată sau în unanimitate.

Caracteristicile modelului social european în mare parte, elementele de ordin social rămân în competenţa statelor membre transferurile sociale reprezintă 15-25% din PIB în statele membre principiul nediscriminării – remuneraţia inegală pentru muncă egală, între bărbaţi şi

femei nu se urmăreşte explicit armonizarea politicilor sociale, ci se foloseşte metoda

coordonării deschise proces de reglementare justificat de eşecurile pieţei. Totuşi, la nivelul UE, doar 0,1% din

PIB s-a transferat pentru constituirea Fondului Social European reglementări naţionale privind angajarea, contractele individuale şi colective de muncă,

concedierile, salariile minime

Protecţia socială şi relaţiile legate de condiţiile de muncă rămân elemente constituente ale statelor-naţiune în care se exercită solidaritatea. „Modelul social european” este în realitate un „mozaic” alcătuit din modele sociale foarte diferite, care pot fi sintetizate după cum urmează:

modelul beveridgian se bazează pe impozit cu o variantă liberală în Regatul Unit şi o variantă social-democrată în ţările scandinave

modelul bismarckian se bazează pe cotizaţiile sociale şi este întâlnit în Germania, Austria, Franţa, Belgia

sistemul de protecţie al ţărilor de sud „se caracterizează prin slabul impact al transferurilor sociale, care rezultă fie din combinarea unor prestaţii slabe şi disperate (Portugalia), fie din combinarea unui nivel mai ridicat, însă care nu priveşte decât o parte a populaţiei (Italia)”.

Dimensiunea protecţiei sociale variază de la simplu la dublu: de la 14% din PIB, în Irlanda, la 32% în Suedia. Unele ţări europene sunt tentate să recurgă la aşa-zisul mai puţin social pentru a crea locuri de muncă. O coordonare în domeniul social devine indispensabilă.Politica socială şi subsidiaritatea

Sfera de cuprindere a politicii sociale europene reglementarea pieţei muncii pentru a asigura protecţia angajaţilor asistenţa socială: o dimensiune de asigurare şi o dimensiune redistributivă investiţii în cercetare, educaţie şi perfecţionare profesională învăţământul şi pregătirea profesională locuinţa şi sănătatea

Strategia de la Lisabona şi Agenda de politică socială introducerea şi generalizarea metodei coordonării deschise în domeniul social flexibilizarea pieţei muncii şi creşterea ratei de ocupare; creşterea calificării lucrătorilor

pentru a face faţă economiei cunoaşterii evitarea riscului de a intra într-un cerc vicios, slujbe proaste, productivitate mică. Şomaj,

escludere socială procese nesemnificative privind reducerea inegalităţilor dintre venituri, dintre generaţii şi

reducerea ratei analfabetismului

Ponderea muncitorilor săraci13 în populaţia ocupată în 2001

Sursa: Grigore Silaşi, Philippe Rollet, Nicu Trandafie, Ioana Vădăsan, Economia Uniunii Europene: O poveste de succes? Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, p.92

Modernizarea modelului social european

O Uniune dinamică trebuia să constea din state sociale active. Sisteme de protecţie socială bine elaborate şi funcţionale trebuie văzute ca fiind factori productivi prin faptul că oferă siguranţă în schimbare. Aceasta cere modernizarea continuă a modelului social european pe baza Agendei Sociale Europene adoptate la Nisa, care reprezintă un cadru pentru politicile sociale pentru următorii ani.

Creşterea calităţii locurilor de muncă

Recâştigarea angajării depline înseamnă nu numai locuri de muncă mai multe, dar şi calitativ mai bune. Trebuie făcute eforturi pentru realizarea unui mediu de lucru de nivel mai ridicat inclusiv oportunităţi egale celor cu nevoi speciale, egalitatea sexelor, organizaţii de lucru bune şi flexibile care să permită o reconciliere între muncă şi viaţa personală, învăţare pe toată durata vieţii, sănătate şi siguranţă la lucru.

În acest scop: statele membre şi Consiliul vor găsi abordări comune pentru menţinerea şi îmbunătăţirea

locurilor de muncă, acest lucru fiind un obiectiv pentru următorii ani; Consiliul împreună cu Comisia vor crea indicatori privind calitatea muncii şi vor face ca

indicatorii cantitativi să fie mai transparenţi se vor crea indicatori care să releve eventualele diferenţe de salarii dintre femei şi bărbaţi

Promovarea includerii sociale

Lupta împotriva excluderii sociale este de o importanţă ridicată pentru Uniune, locurile de muncă bine plătite pentru bărbaţi şi femei reprezintă mijlocul cel mai eficient în combaterea sărăciei. Cei care nu sunt capabili de lucru, au dreptul la protecţie socială şi trebuie să poată juca un rol activ în societate. Statele membre trebuie să acorde prioritate Planurilor de acţiune naţionale pentru combaterea sărăciei şi excluderii sociale.

Consiliul European invită Consiliul Uniunii şi Parlamentul să adopte un program de

13 Venit sub 60% din venitul mediu al ţării

Slovac

ia

Grecia

Litua

nia

Polonia

Portug

alia

Spania

Leton

iaIta

lia

Estonia

Franţa

Luxa

mburg

Ţările

de Jo

s

Irland

a

UE-25

Austria

Cipru

Finlan

daMalt

a

Regatu

l Unit

Suedia

German

ia

Belgia

Ungar

ia

Sloven

ia

Repub

lica C

ehă

Danem

arca

0

2

4

6

8

10

12

14

16

includere socială şi să crească monitorizarea acţiunilor din acest domeniu prin adoptarea unor indicatori de combatere a excluderii sociale.

Rolul partenerilor sociali în schimbare

Importanţa contribuţiei partenerilor sociali a fost subliniată în decursul întâlnirii cu Troika pe 22 martie . Implementarea reformei necesită comitere şi determinare din partea angajatorilor şi muncitorilor. Consiliul European ar privi favorabil un rezultat pozitiv în negocierile dintre partenerii sociali pe problemele lucrului temporar la agenţii şi teleworking.

Responsabilitatea socială a corporaţiilor

Consiliu European susţine iniţiativele luate de firme pentru promovarea responsabilităţii sociale corporaţionale.

Societatea care îmbătrâneşte cere strategii clare pentru asigurarea sistemelor de pensionare şi de protecţie a sănătăţii şi a persoanelor în vârstă, concomitent cu menţinerea finanţelor publice la un nivel adecvat şi promovarea solidarităţii intergeneraţionale. Aceste strategii vor fi sprijinite de eforturi pentru creşterea productivităţii şi mobilităţii.

Pe baza examinărilor tehnice la nivel de expert şi luând în considerare toţi factorii sus-menţionaţi, Consiliul European:

cere Consiliului să prezinte rezultatul studiului Comitetului de Protecţie Socială notează intenţia Comisiei de a prezenta un raport asupra calităţii şi durabilităţii

pensiilor în lumina schimbărilor demografice cere modernizarea Reglementării 1408/71 privind coordonarea sistemelor de

securitate socială.

Actorii politicii sociale a UE şi rolul lor1. Instituţii europene, organizaţii şi agenţii

Comisia Europeană ia toate deciziile relevante folosind dreptul de iniţiativă şi acţionează ca un catalizator între actorii politicii sociale

Consiliul de Miniştrii şi Parlamentul European au responsabilitatea legislativă în domeniul social

2. Statele membre, incluzând autorităţile la nivel regional şi local Iau decizii privind politica socială şi implementează Agenda socială

3. Partenerii sociali, Societatea civilă, Firmele Rol în negocierea acordurilor şi contractelor sociale astfel încât să se întreţină un mediu

macroeconomic sănătos. Agenţiile neguvernamentale au rol de a dezvolta politici de includere socială care să

creeze şanse egale pentru toţiInstrumentele de politică socială folosite în cadrul modelului european diferă în funcţie de

competenţa actorilor ce le folosesc: metoda coordonării deschise legislaţia dialogul social fondurile structurale programele de acţiune analizele de politici cercetarea.

Agenţiile europene afiliate instituţiilor europene (cu rol în domeniul social): Fundaţia Europeană pentru asigurarea unor Condiţii Decente de Muncă şi Viaţă

(Dublin)

Agenţia Europeană pentru Securitate şi Protecţie Socială (Bilbao) Centru de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei (Viena)

Acquis-ul social al Uniunii Europene (legislaţie sub forma regulamentelor, directivelor şi altor instrumente de reglementare):

1. Reglementează: Facilitatea liberei circulaţii a forţei de muncă la nivel european Securitatea şi protecţia socială Egalitatea între femei şi bărbaţi Principiul nediscriminării

2. Prevede: Coordonarea politicilor naţionale pentru a implementa reglementările europene

asociate în modelul european.

Priorităţile politicii sociale europene până în 2013:1. Slujbe mai multe şi mai bune

deschiderea pieţei muncii pentru cât mai mulţi indivizi egalitatea între sexe în ceea ce priveşte munca reconcilierea vieţii profesionale cu cea de familie ajutorarea lucrătorilor în vârstă pentru a-şi menţine slujbele prevenirea şomajului pe termen lung investiţii în resursele umane pentru a-i încuraja pe lucrători să-şi îmbunătăţească

calificarea şi să-şi crească mobilitatea promovarea învăţării continue

2. Îmbunătăţirea climatului de muncă prin crearea unei balanţe între flexibilitate şi securitate dialogul social şi consultarea trebuie să răspundă aşteptărilor lucrătorilor şi să creeze

condiţii concrete pentru participarea acestora la schimbare cooperarea crescută prin metoda coordonării deschise între actorii implicaţi în

conceperea şi implementare politicii sociale3. Lupta împotriva sărăciei şi a oricăror forme de discriminare şi excludere

promovarea unei creşteri economice susţinute, care să conducă la ocuparea deplină şi la reducerea sărăciei şi excluderii sociale în UE

mobilizarea tuturor actorilor locali, îndeosebi a organizaţiilor guvernamentale în lupta pentru eradicarea sărăciei

asigurarea unor şanse egale pentru toţi lucrătorii din ţările terţe 4. Armonizarea politicilor sociale ale ţărilor candidate cu prevederile modelului social

european compatibilizarea modelului social european cu modelele sociale ale ţărilor în

tranziţie asigurarea aplicării corecte a „perioadelor de tranziţie” privind libera circulaţie a

lucrătorilor creşterea cooperării în domeniul social cu statele nou intrare în Uniune

5. Promovarea egalităţii între sexe

Eficacitatea unui sistem economico-social este verificată dacă rezolvă două mari dezechilibre: inflaţia şi şomajul şi asigură stabilitatea în dinamica pe termen lung.

Uniunea Europeană este prima zonă economică a lunii. UE a înregistrat ex excedent comercial superior la 74 miliarde în 2004. Rata şomajului a atins un nivel de 8,80% în 2005.

Bugetul Uniunii Europene în 2005 (% din total)

Sursa: Grigore Silaşi, Philippe Rollet, Nicu Trandafie, Ioana Vădăsan, Economia Uniunii Europene: O poveste de succes? Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, p.93

Locuri de muncă mai multe şi mai bune spre angajarea deplină

Uniunea şi statele membre sunt pe deplin ataşaţi scopului angajării depline, şi o văd ca pe o cale importantă de a trata problema unei populaţii care îmbătrâneşte. Consiliul European:

a convenit să fixeze obiective intermediare pentru ratele de angajare pentru Uniune de 67% în total şi 57% pentru femei în ianuarie 2005

a fixat rata medie a ocupării în cazul femeilor şi bărbaţilor în vârstă (între 55-64 ani) la 50% în 2010

a cerut Comisiei şi Consiliului Uniunii să raporteze împreună, la Consiliul European de Primăvară din 2002, propuneri privind creşterea participării la muncă şi promovarea îmbătrânirii active.

Îmbunătăţirea deprinderilor de bază, mai ales cele din domeniul IT şi digital, reprezintă o prioritate în scopul ca UE să devină economia cea mai competitivă şi dinamică bazată pe cunoaştere. O economie bazată pe cunoaştere necesită o educaţie puternică pentru a putea sprijini o mobilitate ridicată a forţei de muncă şi învăţare pe toată durata vieţii.

Comisia şi Consiliul au prezentat în cadrul Reuniunii de Primăvară a Consiliului European din 2002 un raport în care era fixat programul detaliat al modurilor de atingere a obiectivelor sistemelor de educaţie şi instruire, inclusiv o atenţie specială acordată căilor şi modalităţilor de încurajare a persoanelor tinere, mai ales femei, în domeniul studiilor ştiinţifice şi tehnice, precum şi asigurarea dotării pe termen lung cu cadre didactice calificate în aceste domenii.

Strategia Europeană de Ocupare a forţei de muncă

Strategia Europeană de Ocupare (SEO) marchează o distanţare radicală de evoluţiile din trecut, în cel puţin două sensuri. În primul rând. Aceasta depăşeşte preocuparea tradiţională privind protecţia ocupării şi merge în direcţia creări de noi locuri de muncă. Aceasta presupune implicarea „Europei” în domenii de suveranitate naţională care în trecut fuseseră apărate de orice intervenţie. A doua inovaţie a fost elaborarea unor strategii şi instrumente care vizau simultan chestiunea creării de locuri de muncă – atât în privinţa cantităţii, cât şi a calităţii – odată atenuarea temerilor statelor membre privind amestecul neavenit în politicile lor sociale, de ocupare şi economice de ansamblu.

În parte, SEO a fost răspunsul unei coaliţii integraţioniste, incluzând Comisia, Parlamentul şi unele state membre, la eşecurile şi blocajele care au afectat de-a lungul timpului elaborarea politicilor. De asemenea, SEO reprezintă o încercare ambiţioasă de a depăşi vechiul dublu clivaj într

AgriculturaPolitici regionalePolitici de creştereAcţiuni exterioareAdministraţieAltele

„federalişti” şi „subsidiarişti”, pe de o parte, şi între socialişti, social-democraţi şi liberali, pe de altă parte, prin intermediul unei metode noi şi experimentare de elaborare a politicilor. Acest obiectiv de acomodare şi dezamorsare a divizării ideologice şi a disputelor privind suveranitatea este principalul atu al SEO, dar şi un izvor critic al slăbiciunii sale.

SEO a început să capete formă după Consiliul European de la Essen (1994), în urma impulsului în direcţia schimbării orientării de politică UE dat de Cartea Albă Creştere, Competitivitate şi Extindere din 1993 a Comisiei Delors. Evidenţiind slabele performanţe ale Europei într-o perioadă de schimbări economice şi tehnologice accelerate, Comisia a propus o serie de linii directoare pentru reformă. Într-o încercare de a îmbina priorităţile politice ale social-democraţilor şi liberalilor europeni scopul tactic a fost realizarea unui echilibru între solidaritate şi competitivitate.

În cursul desfăşurării Consiliului European de la Amsterdam 1997 s-a ajuns la un acord asupra formei strategice de ocupare. Obiectivul şi modul de funcţionare al SEO sunt stabilite în titlul VIII, ulterior XI din TA (articolele 125-30) privind ocuparea forţei de muncă.

Principalul obiectiv a fost realizarea unui nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă, promovând o „forţă de muncă formată, calificată şi adaptabilă, precum şi pieţe ale muncii capabile să reacţioneze rapid la evoluţia economiei”. În temeiul articolului 12 TCE, Comunitatea trebuie să contribuie la realizarea acestui obiectiv „prin încurajarea cooperării între statele membre, precum ţi prin susţinerea şi, în cazul în care este necesar, prin completarea acţiunii lor ”. Liniile directoare nu sunt obligatorii – o trăsătură esenţială a compromisului care în final a reunit toate statele membre; dar prin includerea sa în TA, SEO a devenit parte a proceselor la care statele membre sunt obligate să participe.

Procesul deliberării politice proiectat a fost pus în practică la Consiliul European de la Luxemburg din noiembrie 1997, fiind de atunci reluat anual. A fost adoptat primul set de 19 linii directoare privind ocuparea, în baza a 4 elemente:

1. capacitatea de reinserţie profesională2. antreprenoriatul3. adaptabilitatea4. egalitatea de şanse

Consiliul European de la Lisabona şi-a confirmat sprijinul pentru metoda SEO începând extinderea sa ca metodă de elaborare a politicilor şi în alte domenii. Acesta le-a angajat pe statele membre în direcţia „ocupării depline”, cuplată cu noi obiective cantitative:

o rată globală a ocupării de 70% o rată de ocupare de 60% pentru femei până în 2010.

Indiferent de încercarea de a-i compensa pe cei care se opuneau noilor competenţe ale UE în politica de ocupare, SEO rămâne un teren contestat, atât din punct de vedere ideologic, cât şi în ceea ce priveşte jocurile de putere dintre Consiliul şi Comisie.

Actorii şi procesul de elaborare a SEO

În termeni formali, rolurile actorilor şi relaţiile dintre aceştia pot fi descrise în funcţie de ciclul SEO de „coordonare a politicilor” . Acest ciclu a fost substanţial reformat la Consiliul European de la Bruxelles din iunie 2003, nu numai pentru a include SEO în Strategia Lisabona, ci şi drept răspuns la criticile formulate de către statele membre privind complexitatea excesivă şi nivelul ridicat al detaliilor liniilor directoare SEO, suprapunerea considerabilă între SEO şi alte procese, precum şi duplicarea muncii funcţionarilor naţionali.

Deşi s-a afirmat că SEO a supravieţuit „testului esenţial al schimbării de guvern” reforma din 2003 a avut loc într-o perioadă în care guvernele de dreapta dominau peisajul politic. Aceasta a avut un impact inevitabil asupra priorităţilor ocupării.

Caracteristicile cheie ale SEO

Caracteristici/ proces

SEO 1997- 2002 SEO după 2003

Lansare 1997 2003

Ciclu anual De 3 ori pe an, sincronizat cu orientările generale al politicilor economice

Obiective +/- 20 de linii directoare organizate în jurul a 4 elemente

10 priorităţi „orientate pe rezultate” în jurul a 3 obiective primordiale

Nr de cicluri efectuate

5 1

Participanţi cheie, care iau efectiv deciziile

Miniştrii ocupării şi afacerilor sociale (în formaţia Consiliului) în strânsă colaborare cu Comisia Europeană

Miniştrii ocupării şi afacerilor sociale (în formaţia Consiliului) în colaborare cu Comisia Europeană

Putere de veto finală, prin VMC

Miniştrii ocupării şi afacerilor sociale (în formaţia Consiliului)

Miniştrii ocupării şi afacerilor sociale (în formaţia Consiliului)

Participanţi consultativi obligatorii

Parteneri sociali europeni şi naţionali, Parlamentul European, ECOSOC, Comitetul Regiunilor (CR)

Parteneri sociali europeni şi naţionali, Parlamentul European, ECOSOC, CR

Temeiul legal al procesului

Capitolul Ocupare din TA 1997 Capitolul Ocupare din TA 1997

Indicatori tehnici şi ţinte

99 indicatori în 2002, 35 indicatori cheie şi 64 indicatori de context, de atins o rata globală de ocupare de 70% în 2010, raţă ocupare femei 60% în 2010, rată de ocupare lucrători în vârstă de 50% în 2010

64 indicatori în 2003, 39 indicatori cheie şi 25 indicatori de context

Evaluare Evaluare colegială anuală a Planurilor Naţionale de Acţiune (PNA)(„procesul Cambridge”) , program de evaluare colegială a politicilor active pentru piaţa muncii(din 1999)

Evaluare colegială anuală a Planurilor Naţionale de Acţiune (PNA)(„procesul Cambridge”); program de evaluare colegială a politicilor active pentru piaţa muncii(din 1999); obiectiv politic de focalizare a „procesului Cambridge” pe un singur obiectiv pentru a-l face mai eficient

Sursa: Martin Rhodes, Politica de ocupare, între eficacitate şi experimentare?, p.282

Linii directoare 1997-2002 Priorităţi orientate pe rezultat din

2003Activitatea şi prevenirea şomajului pe termen lung, în special cel afectând tinerii şomeri

Măsuri active şi preventive pentru şomeri şi persoane inactive

Analizarea sistemelor de beneficii, impozite şi formare pt. a reduce capcanele sărăciei şi a face mai atractiv şi mai uşor accesul şomerilor la formare şi ocupare

Rentabilizarea muncii

1. Facilitatea lansării li derulării de afaceri, cu punerea accentului pe promovarea IMM. Printre activităţi se numără încurajarea unui nivel mai mare de antreprenoriat în societate şi în programele educaţionale, furnizarea unor reguli clare şi stabile pentru dezvoltarea şi accesul la pieţele de capital de risc şi reducerea şi simplificarea sarcinilor administrative şi fiscale pt IMM

Promovarea antreprenoriatului pentru locuri de muncă mai multe şi mai bune

2.Crearea de noi oportunităţi de ocupare în societatea cunoaşterii şi în servicii, acolo unde există un potenţial important de creare a locurilor de muncă

3.Ameliorarea acţiunilor regionale şi locale prin identificarea şi încurajarea potenţialul la nivelurilor locale şi regionale

4.Reformarea impozitării pentru favorizarea ocupării şi formării

Transformarea muncii nedeclarate în ocupare regulată

Dezvoltarea unei politici cuprinzătoare pt îmbătrânirea activă

Promovarea îmbătrânirii active

Imigrare

1.Modernizarea organizării muncii pentru a realiza un echilibru corespunzător între flexibilitate şi securitate si pentru a contribui la ameliorarea calităţii muncii. Aranjamentele flexibile de muncă urmează a fi dezvoltate, contractele de muncă atipice vor fi încorporate pentru a oferi lucrătorilor atipici mai multă securitate şi un statut profesional mai înalt

Promovarea adaptabilităţii pe piaţa forţei de muncă

2.Sprijinirea adaptabilităţii şi inovării în întreprinderi ca o componentă a învăţării permanente

Dezvoltarea calificărilor pentru o piaţă a muncii în perpetuă schimbare. Ameliorarea calităţii sistemelor educaţionale şi de formare, pt adaptarea optimă la piaţa muncii

Investiţii în capitalul uman şi strategii de formare permanentă

1.Abordarea integrării egalităţii între sexe pentru integrarea transversală în SEO

Egalitatea între sexe

2. Abordarea decalajelor între sexe la rata şomajului şi luând măsuri de realizare a egalităţii de plată între sexe în sectoarele public şi privat

3.Reconcilierea muncii şi vieţii familiala

Combaterea discriminării accesului la şi pe piaţa forţei de muncă

Sprijinirea integrării şi combaterea discriminării pe piaţa forţei de muncă a persoanelor dezavantajate

Abordarea disparităţilor regionaleSursa: Martin Rhodes, Politica de ocupare, între eficacitate şi experimentare?, p.284

Cele mai serioase investigaţii empirice ale practicii SEO se regăsesc în Jacobsson şi Schmid (2002) şi Jacobsson şi Vifell (2003). Aceştia concluzionează că procedurile PNA au fost integrate insuficient în structurile decizionale şi alocările bugetare naţionale. Nefiind atât un proces deliberativ de învăţare a politicii sau de difuzare a celor mai bune practici, SEO poate fi descris mai precis ca pe un joc raţional pe două niveluri între Comisie şi Consiliu, în care guvernele fac tot ce pot pentru a păstra controlul asupra proceselor interne de elaborare a politicilor. Aceştia observă puţine exemple de transfer către nivelurile naţional sau european al învăţării din soluţiile locale promiţătoare, ori de difuzare transnaţională ulterioară a acesteia.

Departe de a fi o forţă în favoarea descentralizării sau modificării programelor naţionale şi a liniilor directoare UE în lumina experienţelor negative sau pozitive, pentru unii observatori (de exemplu, Syrpis 2002, Smismans 2004) procesul SEO de fapt centralizează sursa iniţiativelor în domeniul politicii ocupării.

În cea mai cinică manifestare a sa, acesta duce la un „joc al standardelor duble” în care guvernele aprobă linii directoare europene, dar nu îşi asumă răspunderea pentru transpunerea lor pe planul intern.

O evaluare mai optimistă, una din cele mai bune anchete de până acum, poate fi găsită în Zeitlin şi Pochet Magnusson (2005). Una din cele mai cuprinzătoare investigaţii, proiectul Govecor, bazat la Koln, concluzionează în raportul său interimar din 2003 că, în cel mai bun caz, SEO a încurajat o mai bună coordonare între ministere, precum şi între administraţii şi grupuri de interese, într-un număr limitat de state membre.

Dar chiar această concluzie este nuanţată de dovezile în sensul că această influenţă este limitată la un grup mic de actori, ducând la pra puţine rezultate prin intermediul inovării instituţionale, fiind aproape inexistentă în discursul public sau competiţia între partide.

Există prea puţin sprijin politic pentru consolidarea sau îmbunătăţirea regulilor de coordonare a politicilor de ocupare. Acest lucru a fost clar, nu numai în runda a doua a „luptei pentru suveranitate”, din 2003, asupra anexării unor obiective cantitative la SEO, dar şi în cursul aceluiaşi an, când s-au manifestat diviziunile pe teme de guvernare economică din cadrul Grupului de lucru privind politica economică al Convenţiei privind Viitorul Europei.

Bibliografie

1. Gheorge H Popescu, Economie Europeană Editura Economică, Bucureşti, 2007

2. Mirela Diaconescu, Economie Europeană, ediţia a II a revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 2004

3. Dinu Marin, Cristian Socol, Marius Marinas, Economie Europeană, Editura Economică, Bucureşti , 2004

4. Grigore Silaşi, Philippe Rollet, Nicu Trandafir, Ioana Vădăsan, Economia Uniunii Europene: O poveste de succes?, Editura de Vest, Timişoara, 2005

5. Richard Baldwin, Charles Wyplosz, Economia Integrării Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004

6. Martin Rhodes, Politica de ocupare, între eficacitate şi experimentare?

7. Stephan Leibfried, Politica socială, În seama judecătorilo şi a pieţelor