CAPITOLUL 3

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND

ACTIVITATEA DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI

1.1. Definirea activităţii de cercetare la faţa locului. Referinţe

conceptuale

Dintotdeauna, cercetarea la faţa locului a fost considerată a fi activitatea de căpătâi a

criminalisticii, dar şi o probă directă şi foarte eficientă în cazul cercetării unor categorii de

infracţiuni, deoarece contribuie în mod substanţial la aflarea adevărului şi la realizarea scopului

procesului penal.

Cercetarea la faţa locului, întâlnită în legislaţiile străine, şi sub denumirea marginală de

„cercetarea scenei infracţiunii” sau „scena crimei”, ca de exemplu în sistemul judiciar american

sau anglo-saxon1, reprezintă „actul de debut al investigaţiilor în fapte de periculozitate

deosebită: omucideri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei, distrugeri, catastrofe sau

accidente grave, infracţiuni din domeniul crimei organizate ş.a.”2

Etimologic vorbind, expresia „cercetarea la faţa locului” s-a format prin juxtapunerea

cuvintelor de origine latină „circitare”, (în traducere: a examina, a observa, a investiga, a da

târcoale), „facies” (în traducere: înfăţişare, faţă, figură) şi „locus” (în traducere: loc, localitate,

ţinut) şi semnifică, stricto sensu, deplasarea unor persoane acolo unde s-a întâmplat ceva pentru

a face cercetări.

Cercetarea la faţa locului, este consacrată juridic în Titlul al III-lea, Capitulul II,

Secţiunea XII, în cuprinsul art. 129 din Codul de procedură penală, care prevede că aceasta „se

efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii

1 Michael J.Palmiotto, Criminal investigation, Editura Nelson-Hall Publishers, Chicago, Illinois, SUA,

1994, pag 167 şi urm.2 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2004, pag. 315

infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea

mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită”.

Chiar dacă instituţia „cercetării la faţa locului” nu este definită expres de legea

procesual penală în vigoare, având în vedere însemnătatea pe care o are această activitate în

cadrul anchetei judiciare, în doctrina de specialitate au fost elaborate mai multe definiţii

privind acest procedeu probatoriu.

Cei mai mulţi dintre teoreticienii de renume, apreciază că cercetarea la faţa locului este

„acea activitate iniţială de urmărire penală şi de tactică criminalistică care constă în

cunoaşterea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea sau a locului în care au fost

descoperite urmele acesteia, în vederea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor şi în stabilirea

împrejurărilor în care infracţiunea a avut loc, precum şi pentru ascultarea martorilor, a

victimelor sau chiar a făptuitorilor.”3

Autorii de specialitate, Gabriel Ion Olteanu şi Marin Ruiu, au căutat să ofere o definiţie

cât mai exhaustivă acestei noţiuni, opinând că cercetarea la faţa locului nu trebuie privită în

mod simplist, deoarece aceasta este caracterizată de efectuarea unui complex de activităţi,

desfăşurate cu profesionalism, pe mai multe planuri. În viziunea celor doi criminalişti,

„cercetarea la faţa locului este o activitate cu o natură complexă, procesuală şi de tactică

criminalistică – care poate fi dispusă şi efectuată, atât de către organele de anchetă cât şi de

către instanţa de judecată – ce constă în descoperirea, fixarea procesuală, ridicarea şi

interpretarea naturii, stării şi poziţiei urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, a legăturilor

dintre acestea, precum, şi obţinerea de date privind numărul şi identitatea făptuitorilor, natura

şi împrejurările în care a fost săvârşită fapta cercetată.”4

3 Emilian Stancu, Procedee tactice folosite in investigatiile penale:Evolutii, Editura AIT Laboratories

S.R.L., Bucuresti, 2011, pag 14; Vasile Bercheşan, Mijloacele Auxiliare de Probă şi procedeele de probaţiune în

“Cercetarea Penală,” Editura Icar, Bucureşti, 2001, pag. 251; Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 226, cu trimitere la P.C. Băloi, Unele probleme privind cercetarea locului

faptei, în „Probleme de medicină judiciară şi de criminalistică”, vol. IV, Editura Medicală, Bucureşti, 1965, pag.

155; Aurel Ciopraga, Tratat de Tactică Criminalistică, Editura Gama, Iaşi, 1996, pag. 3; Vintilă Dongoroz,

Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale

Codului de procedură penală român, vol. I, Partea generală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, pag. 169,

etc.4 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag. 10

Din punct de vedere procesual, cercetarea la faţa locului a fost definită ca fiind

„procedeul probatoriu ce constă în cercetarea locului unde se bănuieşte că s-a săvârşit

infracţiunea, în vederea cunoaşterii amănunţite a acestui areal, a descoperirii şi fixării urmelor

infracţiunii, a stabilirii poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor în care

infracţiunea a fost săvârşită.”5

În sistemul common law, cercetarea la faţa locului a fost definită ca fiind „un proces

dinamic care presupune o apropiere activă de locul scenei infracţiunii, pentru a se asigura

astfel, prin folosirea unor tehnici de analiză şi de interpretare, ridicarea şi conservarea tuturor

dovezilor fizice importante de la locul faptei, în vederea reconstituirii scenei „crimei”6 .

Privitor la terminologia expresiei „la faţa locului”, uneori în practica sau literatura de

specialitate s-a considerat necesară să se facă o distincţie netă între „cercetarea la locul

săvârşirii infracţiunii” şi cercetarea „locului faptei”.

Chiar dacă, codul de procedură penală nu enunţă, în niciuna din prevederile sale,

înţelesul sintagmei „la faţa locului”, legiutorul a înţeles să definească noţiunea „locul săvârşirii

infracţiunii”, într-o altă materie, cea a competenţei teritoriale a organelor judiciare din acelaşi

act normativ.

Procedural, potrivit art. 30 alin. 4. din Codul de procedură penală, „prin locul săvârşirii

infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în total sau în parte,

ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.”

Analizând acest text de lege, şi „ţinând seama de diversitatea situaţiilor legate de locul

comiterii infracţiunii, se impune constatarea de principiu potrivit căreia „prin faţa locului”

trebuie să se înţeleagă nu numai o suprafaţă determinantă a terenului sau încăperii în care s-a

desăvârşit activitatea materială ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, ci şi locul unde

s-au produs consecinţele faptei comise, precum şi acel loc ce conservă, într-un fel sau altul,

date, informaţii, urme în legătură cu fapta săvârşită.”7

Din perspectiva criminalistică, în noţiunea de „locul faptei”, care semnifică perimetrul

în limitele căruia se află probele materiale create cu ocazia săvârşirii infracţiunii, intră: terenul 5 Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială în „Sinteze şi grile”, Ediţia 2,

Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, pag. 1726 Marilyn T. Miller, Crime scene investigation, pag. 116-117, lucrare publicată pe site-ul:

http://freepaulcortez.org/wp-content/uploads/2011/12/CrimeSceneInvestigation.pdf7 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 219

sau încăperea în care s-a comis din punct de vedere material fapta infracţională; porţiunile de

teren învecinate, unde s-au desfăşurat diferite acţiuni infracţionale pregătitoare şi unde se pot

găsi obiectele ce constituie produsul infracţiunii, obiectele care au servit ca mijloace pentru

săvârşirea infracţiunii ori au fost destinate pentru aceasta sau în care se păstrează, într-un fel

sau altul urme ale infracţiunii şi porţiunea de teren sau încăperea unde s-a produs rezultatul

infracţiunii cercetate.

„Determinarea sferei de întindere a noţiunii de „faţă a locului” este deosebit de

importantă deoarece, activitatea, în esenţa ei, este circumscrisă şi se desfăşoară, în mod

obiectiv, într-un perimetru, care trebuie să fie clar determinat.”8

Cu toate că, în plan doctrinar, majoritatea specialiştilor din domeniu împărtăşesc acelaşi

punct de vedere, respectiv că noţiunea „locul săvârşirii infracţiunii” acoperă aproape integral

înţelesul expresiei „faţa locului” 9, au existat şi opinii distincte, cum că cele două noţiuni nu se

identifică întotdeauna deoarece noţiunea de „cercetare la faţa locului” „ are o sferă mai largă,

incluzând atât zonele apropiate locului propriu-zis al comiterii infracţiunii, cât şi alte locuri

purtătoare de urme, care se referă la pregătirea şi urmările faptei, inclusiv căile de acces şi de

retragere a infractorilor.”10

Aparent, acesta este şi motivul pentru care legiuitorul preferă folosirea noţiunii de

„cercetare la faţa locului”, în locul celei de „cercetare la locul săvârşirii faptei”.

8 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag. 139 Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Ion Eugen Sandu, Cercetarea la faţa locului, în Tratat de tactică

criminalistică, Editura Carpaţi, Craiova, 1992, pag 27; Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, Ediţia a II-a,

revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, pag. 219; Aurel Ciopraga,

Criminalistica, Elemente de tactică, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, Facultatea de Drept, Ediţia 1986,

pp. 24-25; Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2004, pag. 316, Constantin Drăghici, Cristian Eduard Ştefan, Particularităţile efectuării la faţa locului

în cazul dispariţiilor suspecte ale persoanelor, în „Revista Criminalistică”, nr. 4/2008, pag. 2610 Pavel Palcu, Tactica efectuării cercetării la faţa locului, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”,

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Arad, 2010, pag. 6

La nivel extern, s-a afirmat că prin „locul faptei” se înţelege, „spaţiul fizic în care s-a

desfăşurat o activitate susceptibilă de o investigaţie ştiinţifică criminală, care are scopul de a

determina natura faptei şi persoanele care au intervenit la săvârşirea ei”11.

Plecând de la premiza că, de cele mai multe ori „cercetarea la faţa locului se constituie

în unica modalitate de obţinere a probelor şi mijloacelor materiale de probă”12, se poate

conclude că această activitate este „atât punctul iniţial într-o investigaţie criminalistică precum

şi pilonul pe care se sprijină şi care dirijează întreaga probaţiune judiciară.”13

1.2. Reglementări procedurale privind cercetarea la faţa locului

Asemenea, oricăror altor activităţi de investigare a faptelor penale, cercetarea la faţa

locului se realizează după o anumită procedură, care este prevăzută cu stricteţe în dispoziţiile

Codului de procedură penală.

Sub regimul vechiului cod, datorită inconsecvenţei legiuitorului, activitatea de care ne

ocupăm era denumită prin termeni variaţi, nu întotdeauna proprii a exprima natura acesteia.

Astfel, legea anterioară, alături de denumirea corectă (Capitolul IV, intitulat „Cercetarea la

faţa locului”), utiliza denumirile de „constatare locală” (art. 131, 175), precum şi cea de

„cercetare locală” (art. 176 alin. 4).

În prezent, în literatura consacrată acestei chestiuni, alături de termenii menţionaţi mai

sus se folosesc şi alte denumiri cum ar fi: cercetarea la locul faptei, cercetarea locului săvârşirii

faptei, al săvârşirii infracţiunii etc., iar sediul materiei îl constituie art. 129 şi 131 din Codul de

procedură penală.

11 Daniel Antonio Perea, La escena del hecho. Indicios. Criminalistica, lucrare publicată în „Revista

Ştiinţifică de Criminalistică Semestrială ”Indicios”, Editorial Universitatea Naţională de la Rioja, nr. 2, vol. I,

Argentina, mai 2011, www. indicios.org12 Constantin Aioniţoaie, Tactica cercetării la faţa locului, în Curs de criminalistică, Academia de Poliţie

„Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, pag. 213 Vasile Bercheşan, Cercetarea la faţa locului, principal mijloc de probă în procesul penal, Editura

Little Star, Bucureşti, 2006, pag.10

În primul alineat al textului de lege indicat mai sus, se stabileşte norma de principiu

potrivit căreia „cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă

constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze

urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi

împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită.”

Interpretând enunţul legal, reiese că pentru organul judiciar această reglementare are

valoarea unui criteriu orientativ14, astfel anchetatorii au posibilitatea să apeleze la acest

procedeu probator, ori de câte ori consideră ei necesar, deoarece legea fundamentală nu

enumeră situaţiile exacte, care ar justifica utilitatea efectuării cercetării la faţa locului.

În continuare, legiuitorul a arătat că din punct de vedere material sunt competente să

efectueze acest act procedural, atât organele de urmărire penală cât şi instanţele de judecată,

procedura fiind diferită după cum este realizată de o categorie sau alta de organe.

În faza de urmărire penală, cercetarea la faţa locului este dispusă printr-o rezoluţie

motivată a organului de urmărire penală, de regulă, după începerea urmăririi penale.15

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 2 Cod procedură penală, cercetarea la faţa locului se

realizează întotdeauna în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este

posibil, precum şi în prezenţa părţilor atunci când este necesar. O eventuală neparticipare a

părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea cercetării.

„În vederea garantării exercitării dreptului de apărare în cazul învinuitului sau

inculpatului reţinut sau arestat, legea a înscris posibilitatea aducerii acestuia la cercetare; în

situaţia în care nu poate fi adus, organul de urmărire penală are obligaţia să-i pună în vedere că

are dreptul să fie reprezentat şi să îi asigure, la cerere reprezentarea.”16

În cadrul judecăţii, legea

prevede că în situaţia în care activitatea de cercetare la faţa locului este înfăptuită de către

instanţă, aceasta trebuie să o efectueze „în condiţii de contradictorialitate, cu citarea părţilor şi

în prezenţa procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie.”17

14 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 22015 Emilian Stancu, Procedee tactice folosite în investigaţiile penale. Evoluţii, Editura AIT Laboratories

S.R.L., Bucureşti, 2011, pag. 116 Ion Neagu, Tratat de Procedură Penală , Editura PRO, Bucureşti, 1997, pag. 29417 Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2004, pag. 221

În ultimul paragraf al aceluiaşi

text de lege, este recunoscut dreptul organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de

a interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea, să comunice

între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării. Această cerinţă se

explică, dacă ne raportăm la faptul că discuţiile între anumite persoane prezente la această

activitate ar putea influenţa, într-un mod sau altul, desfăşurarea în bune condiţiuni a cercetării.

Făcând o analiză comparativă

asupra modului în care cele două organe judiciare efectuează cercetarea la faţa locului, pot fi

sesizate cu uşurinţă „unele aspecte diferenţiale, şi anume: în timp ce organele de urmărire

penală încunoştinţează părţile, instanţa le citează; în cazul efectuării cercetării la faţa locului de

către instanţă, participarea procurorului este obligatorie, dacă şi participarea la judecată este

obligatorie, în timp ce, în cazul efectuării cercetării la faţa locului de către organele de

cercetare penală, procurorul poate să nu fie prezent.”18

Pe aceste considerente, atât în

doctrina de specialitate cât şi în practică s-a învederat ideea că „cercetarea la faţa locului,

efectuată de instanţa de judecată, nu are nici întinderea şi nici adâncimea celei efectuate de

către organul de urmărire penală.”19

În ciuda acestui fapt, eu personal, apreciez că actul procedural întreprins de către

instanţa de judecată are o însemnătate la fel de mare ca cel efectuat de către organul de

cercetare penală, deoarece „instanţa are posibilitatea să ia contact direct cu anumite aspecte ale

locului în care s-a comis infracţiunea şi să cântărească mai exact rezultatele desprinse din

cercetările anterioare ale organelor de urmărire penală.”20

Cu ocazia cercetării la faţa locului pot fi prelevate urme biologice, efectuate fotografii,

reconstituiri, sau constatări medico-legale, audiaţi martori, persoane vătămate.

18 Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală. Tratat., Editura Global Lex, Bucureşti, 2007,

pag. 44019 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2004, pag. 31720 Andrei Vocilă, Cercetarea la faţa locului. Investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei, articol

publicat la data de 19.10.2010, pe site-ul http://andreivocila.wordpress.com ; Gheorghe Alecu, Cercetarea urmelor

accidentelor de navigaţie, feroviare şi aeriene, Revista Criminalistica, nr. 1/2005, pag. 28

http://andreivocila.wordpress.com/

Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului se face, în conformitate cu prevederile art.

131 Cod procedură penală, prin încheierea unui proces-verbal de cercetare la faţa locului, care

trebuie să includă, în afara menţiunilor arătate în art. 91, descrierea amănunţită a situaţiei

locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte

mijloace materiale de probă.

Indubitabil, abordarea activităţii de cercetare a locului faptei din punct de vedere

procesual este deosebit de importantă, deoarece autorităţile chemate să efectueze această

activitate trebuie să cunoască şi să se supună mai întâi normelor imperative ale legii, iar apoi în

eventualitatea în care investigatorului îi este consimţit dreptul de a lua decizii proprii privind

efectuarea actului de cercetare la faţa locului, acesta trebuie „să discearnă asupra limitelor

spaţiale ale acestuia, având pregătirea şi calitatea necesară, pentru a stabili în mod pertinent,

unde se termină dreptul autorităţii judiciare şi unde începe abuzul de drept, unde servirea

intereselor justiţiei devine doar un prilej, pentru provocarea, şicanarea ori hărţuirea abuzivă a

unor persoane.”21

1.3. Trăsăturile specifice activităţii de cercetare la faţa locului

Activitatea de cercetare la faţa locului prezintă o serie de caractere care o

individualizează în raport cu celelalte activităţi de urmărire penală şi-i conturează, totodată,

însemnătatea.

În literatura de specialitate22 au fost subliniate trăsăturile specifice cercetării la faţa

locului, care este o activitate iniţială, urgentă, obligatorie şi, în principiu irepetabilă.

Ca regulă, cercetarea la faţa locului se efectuează de către organele de urmărire penală

înaintea altor activităţi asemănătoare şi reprezintă activitatea cu care debutează investigaţiile,

fiind accentuat astfel caracterul iniţial al acesteia.

21 Nelu Niţă, Criminalistica, Suport de curs, Universitatea „George Bacovia”, Bacău, 2010, pag. 82-8322 Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Ion Eugen Sandu, Cercetarea la faţa locului, în Tratat de tactică

criminalistică, Editura Carpaţi, Craiova, 1992, pp. 30-31; Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura

Junimea, Iaşi, 2001, pag. 220; etc.

Caracterul urgent al cercetării la faţa locului se justifică deoarece în situaţia în care

această activitate nu este efectuată la timp există pericolul „modificării stării şi poziţiei urmelor

şi mijloacelor materiale de probă, a dispariţiei sau distrugerii acestora, cu efecte deosebite, ce

implică interpretări eronate ale stărilor de fapt, şi riscul îngreunării gestionării activităţii şi, în

plan general, a întregii anchete.”23

După principiul că orice îndepărtare în timp a activităţii de investigare este în

defavoarea anchetei penale, actul de cercetare la faţa locului trebuie realizat imediat, „de îndată

ce natura faptei săvârşite impune deplasarea organului judiciar la locul unde s-a comis

activitatea infracţională.”24

Întrucât prin cercetarea la faţa locului, anchetatorii îşi deschid multiple posibilităţi de

descoperire a numeroase şi variate urme create cu prilejul săvârşirii infracţiunii, de identificare

a persoanelor care au cunoştinţe despre infracţiunea respectivă şi autorul său, cercetarea la faţa

locului nu poate fi înlocuită cu alte activităţi tactice de administrare a probelor, este o activitate

insubstituibilă iar „organele judiciare nu pot sta în expeditivă, ele trebuind să manifeste un rol

activ, să intervină specializat, atât în considerarea sarcinilor, pe care le au ca organe calificate

ale statului, cât şi în considerarea persoanelor interesate în cauză.”25

Pentru ancheta penală, este fundamental ca organele abilitate să intre în contact direct

cu locul faptei, să perceapă nemijlocit consecinţele actului ilicit, a stării şi poziţiei obiectelor ce

constituie ambianţa locului faptei.

În acest context, se explică obligativitatea efectuării cercetării la faţa locului, care

contribuie decisiv la lămurirea multor probleme ale investigării criminalistice şi implicit la

soluţionarea cazului.

Acest procedeu probator este obligatoriu „în cazul infracţiunilor în care au avut loc

moartea victimei, vătămări corporale grave, furturi din locuinţe, furturi de şi din autoturisme,

tâlhării şi violuri urmate de moartea victimei, tâlhării, accidente de circulaţie urmate de

moartea victimei şi fuga de la locul faptei, incendii, explozii, calamităţi.”26


2009, pag. 1524 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 22025 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag. 15

În linii mari, activitatea de cercetare la faţa locului nu poate fi repetată. Explicaţia

constă în aceea că odată ce locul faptei a fost examinat iniţial de către o echipă de cercetare,

acesta suferă modificări, iar cu ocazia unei noi cercetări la faţa locului se vor descoperi, în mod

evident urmele echipei care a efectuat prima activitate de acest gen şi numai accidental urme

care să aibă legătură cu cauza şi care nu au fost compromise.

Vizavi de caracterul irepetabil al cercetării la faţa locului, există şi o derogare, care

stabileşte că atunci când activitatea de cercetare la faţa locului a fost incompletă, datorită stării

vremii improprii desfăşurării cercetării la faţa locului, a neexaminării tuturor porţiunilor de

teren, susceptibile de a fi purtătoare de urme, de natură a ajuta ancheta sau din alte cauze, care

să nu afecteze în mod substanţial câmpul infracţional, cercetarea la faţa locului poate fi

repetată.

Cu titlu de finalitate, se poate concluziona că cercetarea la faţa locului se evidenţiază ca

fiind „o activitate de maximă importanţă, cu caracter imediat şi de neînlocuit, în multe situaţii

fiind aproape imposibil de repetat, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi rezultate.”27

1.4. Necesitatea efectuării

activităţii de cercetare la faţa locului. Sarcinile cercetării locului

faptei.

Dată fiind extrema diversitate a realităţilor în care se săvârşesc infracţiunile, legiuitorul

nu enumeră concret situaţiile ce reclamă necesitatea efectuării cercetării la faţa locului,

stabilind doar norma juridică cadru, cuprinsă în art. 129 alin. 1 din Codul de Procedură Penală,

potrivit căreia „cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă

constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze

urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi

împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită.”

26 Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2004, pag. 22027 Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 503

Sub egida legii procesual penale, organele judiciare au libertatea de a efectua activitatea

de cercetare la faţa locului, ori de câte ori o consideră utilă, necesară şi oportună soluţionării

cauzei.

În materia cercetării la faţa locului, doctrina a relevat o situaţie când se impune

deplasarea organelor judiciare în cadrul sistemului de referinţă spaţial pentru a realiza actul de

cercetare la faţa locului, respectiv atunci când infracţiunea săvârşită “este însoţită de

producerea unor transformări în mediul exterior, modificări de ordin fizic, susceptibile de o

constatare directă, nemijlocită, schimbări ce se materializează sub forma unor urme în înţelesul

cel mai larg atribuit acestei noţiuni.”28

Cercetarea la faţa locului se impune şi atunci când organele judiciare, mai ales instanţa

de judecată, apreciază că este necesar să se cunoască nemijlocit locul unde s-a săvârşit

activitatea materială şi s-au produs consecinţele infracţiunii, în scopul obţinerii unei

reprezentări fidele asupra „unei infracţiuni”, chiar dacă a trecut un anumit timp de la comiterea

acesteia, iar câmpul infracţional a suferit modificări.29

Atunci când activitatea de cercetare la faţa locului este efectuată cu profesionalism, pot

fi acumulate date deosebit de valoroase cu privire la activitatea ilicită cercetată. Se justifică

astfel oportunitatea efectuării cercetării la faţa locului, „chiar şi în condiţiile în care primele

date nu indică un mod de operare, ce prin natura sa, să impună, cu necesitate, apariţia unor

urme, care să reclame căutarea, fixarea, ridicarea, analizarea şi interpretarea lor.”30

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, cercetarea la faţa locului trebuie să rezolve o

serie de sarcini bine stabilite din punct de vedere tehnic, care au fost relevate ca atare, în

integritatea lor sau fragmentar atât în practica organelor judiciare cât şi în literatura de

specialitate naţională şi străină.

Astfel, majoritatea autorilor din domeniu31 consideră că investigarea criminalistică a

locului faptei are următoarele sarcini şi obiective:

28 Aurel Ciopraga, Criminalistica – Tactică - , Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1986, pag. 25;

Pavel Palcu, Tactica cercetării la faţa locului, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”, Facultatea de Ştiinţe

Juridice, Arad, 2010, pag. 8; Ioan Iacobuţă, Aurel Ciopraga, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 22029 Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2004, pag. 22030 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag. 14

- perceperea directă, nemijlocită

şi fixarea ambianţei locului unde s-a desăvârşit activitatea infracţională, de către organele

de urmărire penală sau instanţa de judecată pentru determinarea naturii faptei săvârşite şi

a împrejurărilor în care aceasta a fost comisă.

“Contactul direct, nemijlocit, al organului judiciar cu ceea ce este denumită „scena” sau

„ambianţa” locului infracţiunii, serveşte la formarea unei imagini exacte asupra cadrului în care

s-a comis fapta, la determinarea poziţiei şi distanţei dintre obiectele principale, ş.a.”32

Cunoaşterea împrejurărilor comiterii faptei importă deoarece pe baza acestora se poate

stabili cât mai operativ dacă s-a comis o infracţiune ori dacă este vorba despre o faptă care nu

atrage răspunderea penală a vreunei personae.

- căutarea, descoperirea,

revelarea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor, obiectelor şi a celorlalte

mijloace materiale de probă;

Pentru ancheta penală, este deosebit de relevant faptul că urmele şi mijloacele materiale

de probă descoperite, modul de amplasare a acestora pot indica, cu certitudine, natura faptei

săvârşite şi indicii semnificative privitoare la persoana infractorului.

- determinarea drumului parcurs

de infractor (iter criminis)

- obţinerea de date cu privire la

modul de operare al făptuitorului, la numărul de persoane care au luat parte la comiterea

infracţiunii, precum şi la aspecte ce ţin de loc, timp, metode şi mijloace folosite, mobil,

scop, urmările survenite ca rezultat al săvârşirii infracţiunilor

31 Lupu Coman, Mircea Constantinescu, Efectuarea cercetării la faţa locului, în Tratat practic de

criminalistică, vol. I, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1976, pag 26; Vasile Bercheşan, Constantin

Pletea, Ion Eugen Sandu, Cercetarea la faţa locului în Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpaţi, Craiova,

1992, pag 29; Vasile Lăpăduşi, Steluţa Grejdinoiu, Consideraţii privind investigarea criminalistică a locului

faptei, în Investigarea criminalistică a locului faptei, lucrare apărută sub egida Asociaţiei Criminaliştilor din

România, Bucureşti, 2004, pag. 15; Vladimir Stoica, Cercetarea la faţa locului, în Revista „Probleme de

criminalistică şi criminologie”, nr.2/1981, pp.112-114; etc.32 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2004, pag. 319, supracitat din Michael J.Palmiotto, Criminal investigation, Editura Nelson-Hall

Publishers, Chicago, Illinois, SUA, 1994, pag. 171

Prin examinarea locului faptei se poate deduce modul în care a fost realizat actul illicit,

începând din momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat şi terminând cu retragerea sa.

- identificarea persoanelor care

au tangenţă cu cauza cercetată: făptuitori, martori oculari, victime, persoane vătămate,

persoane responsabile civilmente;

- elaborarea primelor versiuni de

urmărire penală, cu privire la natura infracţiunii şi participanţii la săvârşirea acesteia, cel

puţin cu caracter provizoriu, pentru orientarea investigaţiilor ulterioare

- adunarea unor date care privesc

obiectul probaţiunii, iar în cazul săvârşirii unei fapte cu caracter penal, culegerea de date

care pot defini elementele infracţiunii comise;

- luarea unor măsuri de limitare a

pagubelor, determinare a cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor ce au determinat sau

favorizat săvârşirea infracţiunii şi a măsurilor de prevenire care se impun, atât în legătură

cu activitatea ilicită desfăşurată cât şi cu privire la apariţia de noi consecinţe.

Şi pe plan internaţional, a fost dezbătută tema privind sarcinile principale ale cercetării

la faţa locului. De exemplu codul de instrucţie criminală al Belgiei enumeră printre obiectivele

acestei activităţi: „constatarea corpurilor delicte, a stării lor, a locului faptei, ridicarea armelor

şi a altor obiecte ce pot servi ascultării, identificării persoanelor.”33

Concluzionând, se poate spune că cercetarea la faţa locului urmăreşte patru obiective

principale, respectiv: “verificarea caracterului real al infracţiunii; identificarea autorului sau

autorilor; procurarea de probe sau indicii pentru autoritatea judecătorească, în cadrul procesului

penal, care să servească la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei suspectului; serveşte drept

bază de investigaţie.”34

33 ? Rene Lechat, La technique de l'enquete criminelle, tome I, Editura Moderna, Bruxelles, 1959, pag.

107.34 Ilie Maior Dragomir, Adrian Niţu, Marian Boalbeş, Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi,

Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2008, pp. 262-263

1.5. Rolul şi importanţa cercetării locului faptei în sistemul

procedeelor probatorii

Rolul activităţii de cercetare la faţa locului în cadrul procedeelor probatorii este unul

extrem de important, fiind evidenţiat în multe lucrări de specialitate.

În mod unanim, în doctrină, s-a afirmat că cercetarea la faţa locului constituie condiţia

de bază pentru soluţionarea cu succes a cauzelor penale, având o adâncă semnificaţie în aflarea

adevărului.35

Importanţa cercetării la faţa locului se desprinde din următoarele aspecte:

Având în vedere că locul săvârşirii faptei “reprezintă sursa celor mai ample şi, totodată,

mai fidele informaţii”36, deoarece este bogat în urme sau date referitoare la infracţiune şi la

autorul acesteia, cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului, prin ridicarea mijloacelor

materiale de probă se fixează momentul procesual ce permite declanşarea şi orientarea

investigaţiilor referitoare la elaborarea versiunilor privind fapta şi persoana făptuitorului.

Tot astfel, “contactul cu locurile aflate în anumite raporturi cu infracţiunea sau cu

făptuitorul acesteia oferă, deseori, posibilitatea unei mai bune înţelegeri a mecanismului

producerii infracţiunii, a succesiunii diverselor activităţi legate de latura obiectivă a faptei

săvârşite, a explicării unor situaţii, împrejurări, fenomene ce gravitează în jurul faptei comise

sau care se află în anumite raporturi cu făptuitorul şi care, în timp, se plasează într-un moment

anterior, concomitent sau ulterior săvârşirii infracţiunii.”37

De exemplu, odată cu realizarea actului de cercetare la faţa locului se vor putea stabili

care au fost cauzele care au determinat săvârşirea infracţiunii şi condiţiile care au înlesnit sau

favorizat comiterea ei, astfel încât ulterior să fie luate măsuri de înlăturare în vederea prevenirii

unor astfel de fapte antisociale.

35 Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 280;

Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979,

pag.14336 Vladimir Stoica, Cercetarea la faţa locului, în Revista „Probleme de criminalistică şi criminologie”,

nr.2/1981, pp. 112-11437 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 221

Fiindcă există infracţiuni a căror soluţionare este practic de neconceput fără cercetarea

la faţa locului, respectiv omuciderile, infracţiunile îndreptate împotriva avutului public şi per-

sonal (furt, tâlhărie, distrugere), accidentele grave de muncă, catastrofele feroviare, navale şi

aeriene, accidentele de circulaţie, ş.a, cu atât mai mult se accentuează importanţa acestei

instituţii.

De altminteri, “în cazul infracţiunilor comise prin acţiuni fizice, cu urmări concretizate

obiectiv în mediul ambiant, cercetarea la faţa locului este deschizătoare de drumuri pentru

activităţile tactice de cercetare criminalistică, ce se vor desfăşura în continuare, în vederea

stabilirii adevărului în cauza dată, cum ar fi: percheziţia, ridicarea de obiecte sau înscrisuri,

examinarea medico-legală a unor persoane, urmărirea, prinderea şi reţinerea infractorului,

etc.”38

Pentru ca cercetarea la faţa locului să-şi manifeste importanţa decisivă pe care o are, se

impune ca organele judiciare care o efectuează să uzeze de tactica, metodica şi tehnica

descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii în momentul realizării actului iniţial de cercetare,

întrucât în multe dintre situaţii ea nu poate fi repetată, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi

rezultate.39

Prin prisma argumentelor evidenţiate, susţin că deplasarea organului judiciar la faţa

locului constituie una dintre cele mai complexe şi importante activităţi procedurale, pe care se

sprijină întreaga gamă a probatoriului tehnico-ştiinţific, şi care condiţionează, de cele mai

multe ori, nu numai direcţia, ci însăşi finalitatea investigaţiilor.

38 Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 22639 Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag.

439

CAPITOLUL II. REGULI TACTICE PRIVIND PREGĂTIREA

CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI

2.1. Principiile tactice care stau la baza cercetării locului faptei

Cercetarea la faţa locului se

realizează cu respectarea normelor de procedură penală şi a unor principii tactice cu caracter

general, care sunt aplicabile în orice situaţii, pe toată durata cercetărilor, indiferent de natura

infracţiunii.

„Efectuarea unei activităţi iniţiale şi imediate, ce trebuie realizată într-un moment în

care scena infracţiunii îşi păstrează configuraţia pe care o avea în momentul părăsirii sale de

către făptuitor, determină regulile tactice de care trebuie să se ţină seama la realizarea cercetării

la faţa locului.40

Cu toate că aceste principii nu sunt reglementate expres de lege, ele fiind rezultatul

practicii judiciare şi experienţei dobândite de-a lungul vremii, la nivel doctrinar41, au fost

enunţate regulile comune ale cercetării la faţa locului, care nu diferă cu mult, de la un autor la

40Error: Reference source not found. Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea,

Iaşi, 2001, pag. 22741Error: Reference source not found. Lionel Prevost, Enquete criminel, Editura Modulo, Mont-Royal

(Quebec), Canada, 2000, pag.68 şi urm.; Rene Lechat, La technique de l'enquete criminelle, tome I, Editura

Moderna, Bruxelles, 1959, pag. 107 şi urm.; Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1972, supra cit. pag. 504-507; Marcel Le Clere, Manuel de police technique, Editura Police-Revue,

Paris, pag.210 şi urm.

altul. Dintre principiile tactice ce guvernează această activitate, trebuie menţionate

următoarele:

a) Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată cu maximă urgenţă, de îndată ce

organele judiciare au luat la cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii, când contactul nemijlocit cu

locul ce păstrează modificările care sunt consecinţa infracţiunii este imperios necesar, pentru a

se preveni astfel pierderea sau degradarea urmelor.

Necesitatea respectării acestei reguli este dată de împrejurarea că pe măsura trecerii

timpului, toate probele, sunt supuse unui proces continuu, obiectiv, de pierdere treptată a

detaliilor. Totodată, în timpul respectiv pot interveni şi anumiţi factori nocivi care accelerează

procesul de atenuare a detaliilor, existând riscul nu numai să le degradeze (în condiţii de vânt şi

soare puternic) ci chiar să le distrugă în totalitate ( în condiţii de ploaie şi zăpadă), devenind

inutile cercetării criminalistice.

Pe de altă parte, prin deplasarea imediată a anchetatorilor la faţa locului se creează

posibilitatea surprinderii autorului la locul faptei sau a identificării unor martori. În contextul în

care, martorii oculari ar fi interogaţi după scurgerea unui interval de timp mai lung, aceştia ar

putea omite multe amănunte din secvenţele săvârşirii faptei, care sunt fundamentale pentru

soluţionarea anchetei.

„Urgenţa cercetării la faţa locului este, în fond, o reflectare a principiului operativităţii

aplicat la întregul proces, dar şi la activităţile de cercetare criminalistică. O cercetare urgentă,

operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea

organului judiciar.”42

b) Un alt principiu ce trebuie să

călăuzească întreaga activitate a organelor judiciare este cel al obiectivităţii. Acesta impune

organului judiciar să adopte o atitudine ce exclude orice pornire subiectivă, obligă la

consemnarea şi fixarea completă şi fidelă a configuraţiei locului faptei, a urmelor şi mijloacelor

materiale de probă, a tuturor constatărilor desprinse ca urmare a unei temeinice examinări a

situaţiei de fapt, existente la faţa locului.

Nu îi este permis celui chemat

să efectueze cercetarea la faţa locului să subordoneze întreaga activitate verificării versiunii 42 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2004, pag. 322; a se vedea şi J.G. Wilhelm, Introducere în practica criminalistică, Stuttgart, Germania,

1974, pag. 55

considerate mai verosimile şi să desfăşoare cercetarea prin reţinerea din ansamblul probelor

doar a celor ce confirmă versiunea respectivă înlăturându-le ca fără importanţă pe cele care nu

au tangenţă cu ea sau chiar o infirmă. O cercetare astfel orientată, de la început, ar fi

unilaterală, ştirbită, cu valorificarea doar parţială a probelor de la faţa locului, fapt care ar

conduce încet şi sigur la compromiterea întregii anchete deoarece prin această ignoranţă se pot

pierde acele urme şi mijloace materiale de probă considerate, iniţial, irelevante, dar, care,

ulterior, se dovedesc a fi utile cauzei.

„Mai este posibil ca, uneori,

cercetarea la faţa locului să nu se facă cu toată obiectivitatea şi în situaţii când anumiţi membri

din echipa de cercetare, bazându-se pe vasta lor experienţă, se limitează, în procesul căutării

urmelor, la cele care, în infracţiuni similare, de obicei, se creează la locul faptei, neglijând

posibilitatea formării şi a unor urme de altă natură.”43

În consecinţă, pentru a putea

opera principiul obiectivităţii, procedând la efectuarea cercetării la faţa locului, organul judiciar

trebuie să abandoneze orice idee preconcepută, să se abţină a da faptei o calificare sau alta,

călăuzit de prima impresie, de aspectul exterior al lucrurilor şi trebuie să evite să caute numai

anumite urme, care sunt comune unor categorii infracţiuni.

c) Cercetarea la faţa locului

trebuie efectuată în mod minuţios şi complet. Această regulă impune cerinţa ca „cercetarea la

faţa locului să fie extinsă la nivelul unor limite teritoriale, care să înglobeze orice porţiune de

teren ce are legătură cu posibila desfăşurare a activităţii ilicite.”44

De altfel, este necesar ca

echipa de cercetare să-şi focalizeze atenţia în două direcţii principale, respectiv în identificarea

şi examinarea riguroasă a urmelor, îndeosebi a celor latente, a celor biologice precum şi a

microurmelor şi în clarificarea împrejurărilor negative, mai precis a „neconcordanţei” dintre

starea locului faptei şi fapta ori împrejurările ca atare.

43 Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 23344 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag. 37

Cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie căutate, ridicate şi fixate, în vederea

examinării lor toate urmele şi mijloacele materiale de probă, aflate într-un raport sau altul cu

fapta săvârşită.45

Sarcina criminalistului este destul de anevoioasă, acesta trebuie „să se înarmeze cu

multă răbdare şi să cerceteze sistematic fiecare porţiune a locului faptei, insistând să descopere

urme în locuri în care un vizitator obişnuit n-ar avea ce căuta (în dulapuri de haine, sub pat, pe

vitrine, în spatele unor piese de mobilier etc.).”46

Având în vedere caracterul iniţial al cercetării la faţa locului, organul judiciar în

momentul examinării locului faptei nu ştie în mod sigur care anume din datele descoperite

prezintă sau nu, şi în ce măsură, importanţă, pentru stabilirea adevărului. Din acest motiv este

recomandat ca anchetatorii să nu facă o selecţie a probelor descoperite şi să ridice toate urmele

şi obiectele din perimetrul locului faptei care prezintă interes, chiar dacă nu au legătură directă

cu săvârşirea infracţiunii.

Este posibil ca aceste obiecte sau urme de la faţa locului, aparent neconcludente, să fie

coroborate ulterior cu alte date şi utilizate la explicarea unor „situaţii controversate” din locul

cercetat sau, alteori, la identificarea mobilului infracţiunii, ori la descoperirea anumitor

persoane implicate în cauză.

Cerinţa cercetării minuţioase a locului faptei prezintă şi unele dificultăţi. De exemplu,

uneori, fixarea tuturor urmelor şi obiectelor prezente la locul faptei e cu neputinţă, deoarece ar

reclama un volum mare de muncă, iar consemnarea detaliată a acestora în procesul-verbal, ar

face să se piardă, în multitudinea detaliilor, aspectele cele mai importante ale cauzei.

d) Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată organizat, după un plan judicios elaborat.

„Organizarea cercetării la faţa locului oferă un caracter planificat activităţii, de natură

să permită utilizarea optimă a resurselor – în condiţiile concrete date de natura faptei săvârşite,

limitele teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea, natura urmelor existente la faţa

45 Ion Anghelescu, Rolul cercetării la faţa locului în descoperirea şi valorificarea urmelor, Revista

„Probleme de criminalistică şi criminologie” nr. 3-4, pp. 53-57; Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică,

Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 228; Tiberiu Constantin Medeanu, Criminalistica. Tactica. Note de curs, pag. 446 Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2004, pag. 223

locului, numărul persoanelor prezente la faţa locului ce cunosc date despre desfăşurarea

activităţii ilicite sau/şi identitatea persoanelor implicate direct, etc.”47

Eficienţa cercetării la faţa locului este condiţionată de planul ce se elaborează cu acest

prilej, care trebuie să reflecte succesiunea, ordinea în care urmează a fi realizate activităţile de

cercetare, cu folosirea celor mai adecvate procedee tactice, iar dacă este cazul trebuie incluse şi

alte activităţi operative ce urmează să se întreprindă paralel cu această activitate. În funcţie de

complexitatea cercetării, în plan se mai precizează atribuţiile ce revin fiecărui membru al

echipei de cercetare la faţa locului.

e) Cercetarea la faţa locului

trebuie să fie efectuată cu respectarea unor cerinţe morale.

De exemplu, toată echipa de cercetare, trebuie să aibă un comportament corespunzător

în timpul desfăşurării activităţii lor, fără zâmbete sau glume vizavi de corpul victimei, de

obiectele vestimentare pe care le poartă aceasta, de obiectele din locuinţă, având totodată

obligaţia de a explica persoanelor aparţinătoare că cercetează obiectele respective nu din

curiozitate, ci din necesitate pentru identificarea urmelor infracţiunii.

Informaţiile obţinute din diferite declaraţii, în legătură cu viaţa personală a unor

persoane, se păstrează în taină, putând fi dezvăluite numai celor interesaţi direct în cauză sau

persoanelor chemate să le utilizeze ca probe în soluţionarea cauzei.

În timpul desfăşurării anchetei, investigatorii trebuie să acorde o atenţie deosebită

observării, interpretării şi exploatării prezenţei şi comportamentului persoanelor aflate la faţa

locului.

Deoarece „făptuitorii sunt cei

mai interesaţi în a cunoaşte modul cum se desfăşoară cercetarea şi de a influenţa, pe cât posibil,

rezultatele, în sensul inducerii în eroare a anchetatorilor, sugerarea de piste greşite, totul, în

vederea sustragerii lor de la răspunderea penală”48, lucrătorii operativi trebuie să fie foarte abili

şi să observe toate mişcările persoanelor suspecte.

Se ştie că atunci când sunt descoperite şi ridicate urme şi mijloace materiale de probă,

ce vin să confirme identitatea, implicarea în activitatea ilicită a făptuitorului, emoţiile acestuia 47 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag. 37-3848 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pp. 38-39

sunt stăpânite din ce în ce mai greu, începând să se exteriorizeze, în primul rând, în planul

limbajului non-verbal.

De altfel, organele judiciare nu

trebuie să permită persoanelor străine, neautorizate să participe la efectuarea cercetării la faţa

locului.

În ceea ce priveşte, ziariştii,

experienţa ne arată că aceştia „trebuie să fie lăsaţi suficient de aproape, dar niciodată în câmpul

infracţional. Trebuie, de asemenea, să se manifeste o grijă deosebită pentru protejarea unor

date de intimitate ale cauzei, care l-ar avertiza pe făptuitor. În acelaşi timp, să se aibă în vedere

că presa poate ajunge şi singură la datele fierbinţi ale cazului, iar ignorarea ori desconsiderarea

ziariştilor ar putea fi extrem de păgubitoare pentru anchetă. Iată de ce, presei trebuie să i se dea

un „os de ros” suficient de „tare” pentru senzaţional, dar care să asigure secretizarea datelor de

maximă importanţă pentru caz.”49

2.2. Activităţile pregătitoare care se efectuează la sediul organelor

judiciare până la deplasarea la faţa locului

Pentru organizarea promptă şi eficientă a cercetării la faţa locului, organul judiciar

trebuie să ia, înainte de a trece la realizarea propriu-zisă a acestei activităţi, nişte măsuri

specifice, cunoscute în literatura sau practica de specialitate şi sub denumirea de acţiuni

premergătoare sau pregătitoare.

Privită în ansamblu, pregătirea cercetării la faţa locului are un caracter unitar, fiecare

dintre activităţi succedându-se într-o ordine logico-operativă; de modul în care se realizează şi

rezultatele uneia depinzând caracteristicile celei ce va urma. Mai mult, activităţile pregătitoare

trebuie să aibă la bază o concepţie care să integreze fiecare segment în efortul organizatoric

general, menit să asigure desfăşurarea cercetării la faţa locului în cele mai bune condiţii.

49 Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2004, pp. 227-228

Etapa pregătirii cercetării la faţa locului debutează în momentul în care organele

judiciare sunt sesizate despre săvârşirea unei fapte cu caracter penal, în oricare din modurile

prevăzute de art.221 Cod procedură penală, respectiv plângere, denunţ sau sesizare din oficiu.

Indiferent dacă este competent sau nu, organul care a primit respectiva sesizare trebuie

să depună toată diligenţa pentru obţinerea cât mai multor date despre natura faptei, despre

locul şi timpul în care a fost comisă, despre modul şi mijloacele de săvârşire şi să

efectueze actele de cercetare care nu suferă amânare.

Practic „pentru evitarea situaţiilor de formare a echipei într-o componenţă

necorespunzătoare, deplasările inutile la adrese greşite sau fictive, organul judiciar, pe lângă

identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul, va căuta să afle din surse cât mai

sigure şi demne de încredere, ce tip de activitate ilicită, unde şi când a fost desfăşurată,

numărul victimelor, volumul şi natura pagubelor cauzate, dacă făptuitorul se cunoaşte sau nu, a

fost reţinut de către opinia publică sau de către poliţiştii care au ajuns primii la faţa locului.”50

După ce va purcede la verificarea competenţei, în situaţia în care se va considera

competent organul de urmărire penală va trece la celelalte etape, iar atunci când va constata că

nu este competent, va informa de urgenţă organul de urmărire penală competent.

A doua măsură vizează „transmiterea unor sarcini urgente pe care organele de

poliţie urmează să le îndeplinească la faţa locului până la sosirea echipei de cercetare. Ele se

referă la salvarea victimelor aflate încă în viaţă, conservarea locului faptei, prin împiedicarea

pătrunderii în perimetrul său a curioşilor sau a persoanelor interesate şi de ocrotire a urmelor

împotriva intemperiilor, evidenţa modificărilor intervenite la locul faptei, identificarea

martorilor şi investigarea lor sumară, în vederea identificării şi reţinerii infractorului.”51

Mai departe, se va lua o altă măsură preliminară, respectiv se va stabili componenţa

echipei care se va deplasa la faţa locului.

Cercetarea la faţa locului este o activitate de echipă, de grup, datorită multitudinii şi

complexităţii aspectelor ce se impun a fi lămurite cu ocazia investigării. De regulă, echipa de

cercetare este constituită din procurorul care conduce activitatea tuturor membrilor ei, ofiţeri

din compartimentul judiciar şi de cercetări penale, ofiţerul criminalist¸ ofiţeri sau subofiţeri din


2009, pag. 2251 Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 228

cadrul organului de poliţie în a cărui sector de activitate s-a comis infracţiunea şi subofiţerul

care conduce câinele de urmărire, dacă este cazul.52

În unele situaţii, se impune ca alături de organele judiciare chemate să realizeze actul de

cercetare să participe şi alte persoane cu pregătire de profil în diverse domenii ale ştiinţei şi

tehnicii, pentru a acorda asistenţă de specialitate sau a efectua anumite activităţi, ori a face

constatări de specialitate. Aceste persoane au calitatea de experţi, specialişti sau tehnicieni.

La sediul organului judiciar, se va îndeplini şi formalităţile privitoare la

încunoştiinţarea persoanelor interesate despre momentul efectuării cercetării la faţa locului.

Astfel, vor avea dreptul să participe la această activitate părţile civile, părţile responsabile

civilmente, victimele şi făptuitorii.

Desfăşurarea activităţii de cercetare la faţa locului va putea avea loc şi în lipsa părţilor

amintite, însă întotdeauna participarea făptuitorului este obligatorie. Doar atunci când, din

motive obiective, prezenţa făptuitorului nu poate fi asigurată, se iau măsuri pentru

reprezentarea lui de un apărător ales sau din oficiu.53

Alegerea mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare reprezintă o altă măsură de

asigurare a unei bune cercetări la faţa locului. Reuşita cercetării nu depinde numai de caracterul

organizat al acestei activităţi, ci şi de nivelul ştiinţific imprimat acesteia, de utilizarea

realizărilor de ultimă oră ale ştiinţei şi tehnicii contemporane, adaptate scopurilor cercetării

infracţiunii.

Înaintea deplasării la faţa locului, echipa de cercetare se va asigura că este dotată cu tot

echipamentul necesar efectuării acestei activităţi, care cuprinde: trusele criminalistice

universale, trusă fotografică cu aparate operative şi materiale fotosensibile, inclusiv dispozitive

de iluminare adecvate împrejurărilor; truse criminalistice specializate; aparatură pentru

înregistrări de sunet şi imagine la faţa locului; substanţele necesare pentru ridicarea mulajelor;

magnetofonul cu accesoriile corespunzătoare; aparatură diversă de detecţie a metalelor sau

cadavrelor; miniaspiratorul pentru ridicarea microurmelor, ambalajele necesare pentru

ambalarea şi transportul urmelor descoperite; aparatură pentru comunicaţia radio; mijloace

52 Lupu Coman, Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de omor , I.M.G. Bucureşti,

1975, pag. 2353 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica

Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. I, Partea generală, Editura Academiei

R.S.R., Bucureşti, 1975, pag. 297

tehnice de identificare a persoanelor după semnalmente exterioare, de tipul „Identi-kit-ului”

sau „Mimicompozitorului”; surse proprii de energie electrică, etc.

Ulterior, luării măsurilor precedente, în cel mai scurt timp, se organizează plecarea

echipei de cercetare la faţa locului, „deoarece şansa succesului acestei activităţi tactice se află

în raport invers proporţional cu timpul scurs de la săvârşirea faptei până în momentul

valorificării urmelor create în procesul săvârşirii infracţiunii respective.”54

2.3. Măsuri ce se impun a fi luate de către organele judiciare şi alte

organe sau persoane, primele sosite la faţa locului

Întrucât activitatea de cercetare la faţa locului se realizează cu precădere, primele

persoane ajunse la locul săvârşirii infracţiunii, indiferent de calitatea acestora, până la sosirea

echipei competente să efectueze cercetarea la faţa locului, „trebuie să efectueze unele activităţi

urgente, impuse atât din considerente de ordin umanitar, cum este salvarea victimelor unor

infracţiuni săvârşite cu violenţă, cât şi de raţiuni ce ţin de limitarea efectelor săvârşirii

infracţiunii sau de necesitatea de a păstra nemodificat aspectul locului ori de nevoia de a

identifica toate sursele, ce ar putea oferi informaţii cu privire la infracţiunea săvârşită sau la

autorul acesteia.”55

Măsurile pregătitoare luate la faţa locului au menirea de a le întregi pe cele de la sediul

organului judiciar. În cadrul acestei faze organizatorice, rolul cel mai important îl are şeful

echipei de cercetare, care va dirija şi va verifica îndeplinirea adecvată a măsurilor luate, de

calităţile sale manageriale depinzând, în bună măsură, condiţiile în care se va efectua

activitatea propriu-zisă.

Generalmente, aceste măsuri

nu sunt îndeplinite de către specialiştii din cadrul serviciilor specializate ale poliţiei, ci de către

alţi poliţişti, jandarmi, poliţişti comunitari, care chiar dacă nu au competenţa materială de a

54 Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 22955 Nelu Niţă, Criminalistica, Suport de curs, Universitatea „George Bacovia”, Bacău, 2010, pag. 84

efectua acest act de procedură, sunt obligaţi de lege să efectueze actele de cercetare ce nu

suferă amânare şi să ia măsurile ce se dovedesc absolut necesare.

După importanţa, urgenţa şi

caracterul acestor măsuri, activităţile ce trebuie efectuate imediat de către persoanele ajunse

primele la faţa locului, pot fi grupate astfel: activităţi destinate salvării victimelor şi acordării

primului ajutor medical; activităţi ce au ca scop conservarea locului ce urmează a fi

cercetat; activităţi de prevenire şi înlăturare a unor pericole iminente; activităţi ce urmăresc

identificarea martorilor oculari şi a persoanelor suspecte, prinderea şi reţinerea

făptuitorilor; activităţi privind încunoştinţarea organului competent a efectua cercetarea la

faţa locului.

1. Atunci când activitatea infracţională a avut drept consecinţă producerea unor

suferinţe victimelor, situaţie care este întâlnită cel mai adesea la infracţiunile contra vieţii,

sănătăţii şi integrităţii corporale, la accidentele de circulaţie, salvarea vieţii victimei şi

acordarea primului ajutor medical constituie o activitate care primează, aşadar trebuie

efectuată imediat, chiar dacă prin pătrunderea în câmpul infracţiunii există riscul modificării

aspectului iniţial al locului faptei şi a distrugerii urmelor şi mijloacelor materiale de probă.

Motivaţia este aceea că „viaţa, sănătatea şi integritatea corporală ale oricărei persoanei,

reprezintă valori sociale fundamentale, ce pot justifica trecerea în plan secundar a intereselor

principale, legate de identificarea şi prinderea făptuitorului, recuperarea prejudiciilor de natură

materială, etc.” 56

În cele mai multe cazuri, măsurile de prim ajutor sunt luate la faţa locului, de către

persoanele cu pregătire de specialitate, aflate întâmplător acolo sau chemate de urgenţă de cei

ce au sosit primii la faţa locului. Asistenţa medicală va fi oferită victimei doar de medicii şi de

personalul medical autorizat, fiind interzisă intervenţia altor persoane, pentru a se evita astfel

agravarea leziunilor victimei din cauza lipsei cunoştinţelor medicale.57

Dacă starea victimei este gravă şi măsurile de prim ajutor se dovedesc a fi insuficiente,

victima va fi transportată şi internată de urgenţă în unităţile sanitare de profil.

56 Ibidem57 Emilian Stancu, Procedee tactice folosite în investigţtiile penale:Evoluţii, Editura AIT Laboratories,

Bucureşti, 2011, pag 17

Însă, înainte de a ridica victima, se impune notarea şi marcarea locului unde se afla

aceasta în momentul sosirii la faţa locului cu creta, fixarea poziţiilor obiectelor deplasate,

precum şi consemnarea în actele procedurale ce se încheie cu această ocazie a modificărilor

survenite.

Persoana vătămată va fi însoţită, în timpul deplasării, de un martor ocular şi de un organ

de poliţie, care va informa cadrele medicale despre modul şi împrejurările în care s-au produs

vătămările.

De altminteri, organul judiciar are îndatorirea de a atrage atenţia personalului medical,

că îmbrăcămintea victimei şi materialele străine aflate pe corpul acesteia ( depozit subunghial,

praf, fire de păr, diferite secreţii) trebuie să fie păstrate, în vederea ridicării şi examinării lor.

Dacă starea fizică şi psihică a

victimei o permite, aceasta va fi ascultată imediat în legătură cu aspectele principale ce-l

interesează pe anchetator, după obţinerea avizului medical şi în prezenţa medicului sub

îngrijirea căruia se află.

2. Asigurarea intangibilităţii locului unde urmează a se efectua cercetarea la faţa

locului constituie „o măsură esenţială pentru evitarea unei posibile acţiuni distructive a

persoanelor curioase (aşa-numitul „val al curioşilor”), a amatorilor de senzaţii tari care, numai

în câteva momente, pot schimba înfăţişarea locului faptei sau distruge urmele infracţiunii.”58

Primele organe judiciare sosite la faţa locului, au îndatorirea de a se preocupa, în

ordinea priorităţilor, de paza locului unde a fost săvârşită infracţiunea, de protejarea şi

conservarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă şi de împiedicarea pătrunderii în

câmpul infracţional a persoanelor neavenite.

Delimitarea corectă a perimetrului scenei infracţiunii este o activitate deosebit de

importantă, care „are drept scop să cuprindă în centrul atenţiei spaţiul, locul, încăperea care

reprezintă câmpul infracţional, pentru a asigura, astfel, descoperirea tuturor urmelor şi

58 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2004, pag. 325; a se vedea şi Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi,

2001, pag. 223

mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu cauza”.59 Totodată prin această măsură se

urmăreşte evitarea unei posibile încercări a făptuitorului de a ascunde urmele faptei sale.

Doctrina criminalistică şi

practica judiciară sunt unanime în a aprecia că întotdeauna limitele spaţiului de cercetat trebuie

să fie mai largi, în aşa fel încât să nu rămână în afara atenţiei organului de urmărire penală

suprafeţe pe care ar putea exista urme. Tot aici, mai trebuie observat că, „stabilirea limitelor

perimetrului de cercetat, nu trebuie să aibă un caracter absolut deoarece, o dată cu desfăşurarea

activităţii, datorită interpretării datelor obţinute, este posibil să se constate că locul de cercetat

trebuie extins într-o direcţie sau alta sau, din contră, trebuie restrâns.”60

Deplasarea lucrătorilor de poliţie, se va face, dus întors, pe o singură direcţie din

cuprinsul locului faptei, consemnând în carnet aspectele generale, forma şi poziţia obiectelor şi

a urmelor identificate în cursul delimitării locului. De regulă, delimitarea se realizează prin

folosirea benzilor speciale de demarcare.

Uneori, lucrătorii de poliţie se

confruntă cu o problemă destul de complexă, atunci când vine vorba de stabilirea perimetrului

locului faptei, dacă aceasta a fost săvârşită pe teritoriul mai multor proprietăţi private sau de

stat. În considerarea necesităţii efectuării unei cercetări complete, care să epuizeze toate

posibilităţile de găsire a unor urme sau mijloace materiale de probă care să intereseze cauza,

ori de câte ori există o legătură directă şi evidentă între desfăşurarea unei activităţi ilicite şi

perimetrul uneia sau a mai multor proprietăţi, cercetarea la faţa locului va fi extinsă, în mod

necesar şi la aceste proprietăţi, fără să se pună problema unui abuz de drept.61

După ce au fost marcate

circumferinţele locului faptei, se vor lua măsurile necesare pentru asigurarea pazei, în scopul

prevenirii producerii unor modificări accidentale sau interesate la locul faptei.

Autorităţile însărcinate cu

delimitarea câmpului infracţional, nu au dreptul de a atinge sau modifica cu nimic aspectul

iniţial al locului săvârşirii infracţiunii, de a schimba poziţia unor obiecte, decât dacă situaţia o 59 Lupu Coman, Mircea Constantinescu şi colectivul, Reguli tactice ale efectuării cercetării la faţa

locului, în Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editura Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 42560 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag. 2861 Ibidem

impune, cum ar fi în cazul salvării unor victime sau pentru limitarea efectelor unei infracţiuni,

care pot constitui pericole importante pentru viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a altor

persoane. Cu atât mai mult, este contraindicat ca alte persoane să intre în contact cu locul

faptei.62

Dacă au intervenit modificări

privind aspectul iniţial al locului faptei, „o atenţie deosebită se va acorda naturii acestor

modificări şi cauzelor ce le-au generat, dacă ele au apărut ca urmare a activităţilor destinate să

salveze victimele, să înlăture sau să limiteze acţiunea unor surse de pericol ori au avut în

antecedenţă factori de natură subiectivă, cum ar fi acţiunea făptuitorului sau a altor persoane,

ce au încercat să denatureze aspectul locului faptei, cu scopul de a îngreuna sau compromite

ancheta, nepriceperea sau neatenţia celor ce au luat primele măsuri.”63

Bineînţeles că în acest din urmă

caz, organele abilitate vor proceda la identificarea şi ascultarea acestor persoane, în ideea

stabilirii acţiunilor care au determinat modificările şi dacă a fost sau nu implicată reaua-voinţă.

„Intervenţia factorilor

subiectivi poate fi diminuată prin izolarea locului săvârşirii faptei, prin îndepărtarea tuturor

celor a căror prezenţă nu e justificată de interesele cercetării, prin interzicerea accesului

oricărei persoane la locul comiterii faptei.”64

Totodată, în momentul

examinării câmpului infracţional, anchetatorii trebuie să aibă în vedere că degradările survenite

la faţa locului se pot datora şi unor factori de natură obiectivă, cum sunt condiţiile atmosferice (

ploaie, ninsoare, vânt de o anumită intensitate, soare puternic, etc.) şi natura unor categorii de

urme ( cum sunt cele de miros, situaţie în care, existenţa sau posibilitatea de exploatare a

acestora, sunt condiţionate de factorul timp).

Până la sosirea echipei de

cercetare, protejarea urmelor expuse riscului distrugerii sau degradării cauzate de imixtiunea

factorilor atmosferici, se realizează prin folosirea mijloacelor tehnico-criminalistice (fotografii, 62 Emilian Stancu, Măsuri preliminare cercetării la faţa locului, în Tratat de Criminalistică, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pp. 316-31763 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag. 2764 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 223

înregistrări video, etc.) urmată de utilizarea, în mod adecvat a unor mijloace improvizate de

protecţie (acoperirea locului faptei cu diferite obiecte).

Atunci când consecinţele

infracţiunii sunt susceptibile de modificare ca urmare a trecerii timpului, se impune a se

consemna mirosurile caracteristice, temperatura mediului ambiant, starea timpului, natura şi

intensitatea luminii şi alte fenomene asemănătoare expuse, în timp dispariţiei sau modificărilor.

3. Există unele situaţii, când

primele organe judiciare ajunse la faţa locului trebuie să întreprindă şi activităţi de prevenire

sau înlăturare a unor pericole iminente, cum ar fi, de pildă, în cazul exploziilor, incendiilor,

inundaţiilor, accidentelor grave de muncă, accidentelor de circulaţie, feroviare, navale sau

aeriene, când se impune degajarea rapidă a victimelor, prevenirea extinderii pagubelor, ş.a.65

Din nefericire, prin luarea

acestor măsuri se aduce atingere, în mod firesc, aspectului iniţial al locului faptei şi implicit

este îngreunată activitatea organelor judiciare, care trebuie să stabilească în mod concret, pe

baza fotografiilor sau înregistrărilor video, cum a arătat scena infracţiunii înainte de

modificările survenite.

4. Cel puţin aparent, activităţile ce urmăresc identificarea martorilor oculari şi a

persoanelor suspecte, prinderea şi reţinerea făptuitorilor se situează într-un plan mai

îndepărtat al măsurilor preliminare, având o însemnătate deosebită în stabilirea adevărului.

Poliţiştii sau jandarmii sosiţi cei dintâi la faţa locului, au angajamentul „să acţioneze

pentru identificarea acelor persoane, care au perceput, prin propriile simţuri, întreaga activitate

infracţională sau fragmente ale acesteia.”66

În rândul acestor persoane intră: victima infracţiunii, martorii oculari, cadrele medicale

care au oferit primul ajutor şi chiar făptuitorul sau complicii săi rămaşi să vadă cum decurge

cercetarea.


Bucureşti, 2004, pag. 32666 Nelu Niţă, Criminalistica, Suport de curs, Universitatea „George Bacovia”, Bacău, 2010, pag. 86

Anterior momentului îndepărtării persoanelor aflate la faţa locului, organul judiciar

trebuie să opereze o selecţie, să identifice şi să reţină acele persoane care ar putea contribui la

stabilirea datelor referitoare la faptă sau la făptuitor.

Printre persoanele aflate la faţa locului, în momentul actelor premergătoare, se poate

afla chiar autorul infracţiunii, care luat prin surprindere de autorităţi, „conştient fiind de

inutilitatea opunerii vreunei rezistenţe, nu părăseşte locul faptei, sau a fost imobilizat şi reţinut

de către martorii oculari sau de alte persoane.”67

Pe de altă parte, după comiterea faptei, făptuitorul poate să revină la locul faptei, în

speranţa de a nu fi identificat, pentru a distruge urmele şi a se debarasa de obiectele ce conţin

urme ale infracţiunii sau de care s-a folosit pentru a realiza activitatea ilicită.

Într-o asemenea ipoteză, organele de poliţie trebuie să stabilească identitatea

făptuitorului şi să ia măsuri de reţinere a acestuia pentru evitarea sustragerii sale de la urmărire.

Alteori, făptuitorul părăseşte locul faptei, dar nu însă înainte de a fi sesizat de victimă şi

martorii oculari, care au reţinut semnalmentele acestuia sau au observat direcţia în care s-a

îndreptat suspectul, sens în care unul dintre lucrătorii poliţiei judiciare aflaţi la faţa locului,

chemat să asigure paza, trebuie să ia măsuri operative de căutare, dare în urmărire şi

comunicare a semnalmentelor la unităţile de poliţie.

Ulterior prinderii şi reţinerii persoanelor suspecte, agenţii de poliţie au sarcina de a

examina minuţios corpul şi îmbrăcămintea făptuitorului în vederea descoperirii de urme sau

obiecte de natură compromiţătoare, care au rezultat din săvârşirea infracţiunii.

Pentru buna desfăşurare a cercetării la faţa locului se impune totodată identificarea şi

reţinerea martorilor oculari, până la sosirea echipei de cercetare. Referitor la aceste persoane,

organele judiciare vor trebui să înregistreze datele de contact ale acestora, respectiv: nume,

prenume, domiciliul, loc de muncă, etc. şi să ia în acelaşi timp măsuri pentru a se împiedica

influenţarea acestor persoane, de către alte persoane interesate ori, chiar, de a se influenţa între

ele, cunoscută fiind tendinţa unor persoane de a-şi impune opinia, ca o manifestare a

personalităţii.

În unele împrejurări, se justifică necesitatea identificării şi reţinerii până la sosirea

echipei de cercetare la faţa locului şi a altor persoane, care au luat cunoştinţă personal de

faptele şi circumstanţele ce interesează obiectivele activităţii propriu-zise de cercetare la faţa

67 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 224

locului şi au raportat despre acestea organelor judiciare. În această categorie intră acele

persoane care singure, până la sosirea organelor de poliţie, sau alături de acestea, au participat

la acţiunile de prim-ajutor, la ridicarea şi transportarea victimei şi care, din cauza pătrunderii

pe locul faptei, au produs anumite modificări.

5. O altă măsură întreprinsă în această etapă premergătoare este cea a asigurării

participării martorilor asistenţi la activitatea propriu-zisă de cercetare a locului faptei, ei

având rolul unor observatori obiectivi asupra întregului proces de cercetare la faţa locului.

Pentru a putea avea calitatea de martor asistent, persoana selecţionată trebuie să fie

neinteresată în cauză, să nu fie minor sub 14 ani, să fie pe deplin capabilă psihic şi fizic pentru

a percepe corect locul faptei şi activităţile efectuate de membrii echipei de cercetare, să nu facă

parte din aceeaşi unitate cu organul judiciar care efectuează actul procedural şi să nu fie

recrutată din rândul martorilor oculari, întrucât aceştia „sunt surse de probe pentru soluţionarea

faptei cercetate, astfel că nu pot să aibă şi altă calitate în cauză.”68

Ca regulă, cercetarea la faţa locului se efectuează în prezenţa a cel puţin doi martori

asistenţi, când acest lucru este posibil.

Organul judiciar are îndatorirea de a le explica martorilor asistenţi în ce constă

cercetarea la faţa locului şi ce anume se urmăreşte prin ea, precum şi drepturile ce le au de a

cere explicaţii şi de a face observaţii unde cred necesar.69

6. Când competenţa de cercetare la faţa locului aparţine altui organ, decât cel care a luat

măsurile de pază şi conservare a urmelor şi mijloacelor materiale de probă existente la faţa

locului, organul necompetent are obligaţia de a încunoştinţa imediat organul judiciar în

căderea căruia e dată efectuarea cercetării la faţa locului.

În faza de urmărire penală, activitatea de cercetare la faţa locului se realizează fie de

către un organ de cercetare a poliţiei, altul decât cel care a întreprins activităţile de conservare a

urmelor şi mijloacelor materiale de probă, de identificare şi prindere a făptuitorilor, de

identificare a martorilor oculari şi a altor persoane, fie de procuror.

68 Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 22969Aurel Ciopraga, Criminalistica, Elemente de tactică, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,

Facultatea de Drept, 1986, pag. 44

Dacă măsurile luate de către primele organe ajunse la faţa locului nu au caracterul unor

acte de cercetare penală, acestea au obligaţia de a informa de îndată organul de urmărire penală

competent să efectueze cercetarea la faţa locului, care potrivit dispoziţiilor imperative ale legii,

se sesizează din oficiu. (art. 221 Cod pr. penală)

Însă, în condiţiile în care primul organ judiciar sosit la faţa locului a efectuat alături de

măsurile de conservare a locului faptei şi acte de cercetare penală (activităţi propriu-zise de

strângere a probelor, cum ar fi: ascultarea de îndată a victimei a cărei viaţă e în pericol,

ridicarea unor urme ameninţate să dispară), conform art. 213 Cod pr. penală acesta trebuie să

încunoştiinţeze procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, iar

prin intermediul acestuia, lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit procurorului

competent.70

7. „În ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală

competente în efectuarea cercetării la faţa locului, trebuie făcută diferenţierea în funcţie de

existenţa sau inexistenţa unor măsuri precedente luate de organul competent cu paza şi ordinea,

sosit primul la locul faptei. Astfel, dacă există aceste măsuri, ele trebuiesc verificate şi

completate, iar dacă nu există ele trebuiesc efectuate, dar numai cu respectarea regulilor tactice

criminalistice şi în cadrul strict al dispoziţiilor procedurale.”71

După ce echipa de cercetare a ajuns la faţa locului, şeful acesteia se va informa cu

operativitate, despre72:

- modul cum s-a acţionat pentru

salvarea victimelor; dacă persoanele vătămate au fost transportate la spitalele sau

dispensarele medicale cele mai apropiate în vederea aplicării tratamentului adecvat; dacă

au fost însoţite de una sau două persoane din rândul organelor de poliţie;

- dacă mai sunt persoane care

necesită prim-ajutor;

70 Idem, pag. 22571 Pavel Palcu, Tactica cercetării la faţa locului, Note de curs, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”

Arad, Facultatea de Ştiinţe Juridice, 2010, pag. 1472 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag. 26

- dacă şi cum s-a asigurat paza

locului faptei;

- modul cum s-a acţionat pentru

conservarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă;

- dacă au fost identificaţi şi

reţinuţi la faţa locului făptuitorii; locul unde se găsesc; dacă au fost atacaţi, molestaţi, etc.;

dacă există riscul unor asemenea acţiuni;

- dacă există martori oculari;

identitatea acestora; locul unde se află; dacă există posibilitatea separării acestora pentru a

se evita stabilirea „unei idei comune”;

- situaţia persoanelor vătămate;

- dacă se cunoaşte întinderea

pagubelor;

- dacă, ca urmare a desfăşurării

activităţii ilicite au fost puse în pericol sau a fost împiedicată activitatea unor instituţii

publice, capacităţi de producţie, depozite sau alte puncte de lucru;

- dacă există pericol iminent de

incendiu, explozie, inundaţii, etc.;

- dacă au fost întrerupte căi de

comunicaţie, dacă au fost anunţaţi conducătorii obiectivelor economice pe teritoriul

cărora s-ar putea întinde perimetrul de cercetat;

- verifică starea de fapt şi ia

măsurile necesare pentru completarea şi corectarea celor întreprinse de primii ajunşi la

faţa locului, evitarea oricăror pericole şi pentru crearea celor mai bune condiţii în care să

se efectueze cercetarea la faţa locului.

8. Repartizarea sarcinilor reprezintă ultima măsură prealabilă luată la locul faptei în

vederea cercetării sale, prin care se specifică ce atribuţii are fiecare persoană din echipă.

Astfel, şeful echipei de cercetare, care în majoritatea cazurilor este procurorul : verifică,

împreună cu medicul legist, starea victimei; menţine, prin măsurile luate, în stare neschimbată

a locului faptei, asigurând în acest fel şi conservarea urmelor; organizează urmărirea, prinderea

şi reţinerea infractorului, îndrumând în acest scop activitatea organelor de poliţie; participă cu

ofiţerul criminalist, la descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi conservarea urmelor, la

examinarea îmbrăcămintei victimei şi a obiectelor sale de uz personal, menţionând totodată

prin ce anume procedee să se fixeze urmele, în funcţie de natura lor, aspectul şi starea în care

se află fiecare; caută, în limitele locului faptei şi în împrejurimi, obiectele corp-delict sau alte

obiecte pierdute sau abandonate de infractor; conduce activitatea de încheiere a procesului-

verbal de cercetare la faţa locului.

Ofiţerul din formaţiunea judiciară competentă: identifică victima, martorii oculari şi pe

infractor; participă la acţiunile de investigare, ajutat de ofiţerul sau subofiţerul de la organul de

poliţie în raza căruia s-a comis infracţiunea; contribuie alături de membrii echipei, la căutarea

urmelor, a corpurilor-delicte, etc.

Ofiţerul criminalist desfăşoară activitatea cea mai vastă şi variată în procesul cercetării

la faţa locului.73 Acesta, intră, împreună cu şeful echipei, în perimetrul locului săvârşirii

infracţiunii înaintea celorlalţi membri ai echipei; contribuie la descoperirea şi protejarea

urmelor, fără a le mişca din locul în care se află; fotografiază şi filmează locul faptei şi tot ce se

află în perimetrul său (starea uşilor, a ferestrelor şi a altor căi de acces, leziunile exterioare de

pe cadavru, urmele de orice natură ar fi ele); foloseşte magnetofonul pentru înregistrarea unor

declaraţii; efectuează, pe baza rezoluţiei organelor de urmărire penală, constatări tehnico-

ştiinţifice, când este evident pericolul de distrugere a unor probe ori de schimbare a anumitor

situaţii de fapt şi sunt necesare explicaţii din partea unui specialist în materie; foloseşte

aparatura de specialitate la cercetarea urmelor invizibile, la depistarea compoziţiei aerului;

recoltează alimente, băuturi alcoolice sau alte substanţe suspecte, în vederea examinării lor în

condiţii de laborator; interpretează urmele descoperite, pentru stabilirea modului săvârşirii

faptei şi obţinerea unor date despre făptuitor.

Conducătorul câinelui de urmărire: intră pe drumul ce i s-a marcat, în perimetrul locului

săvârşirii faptei, pentru luarea şi prelucrarea de către câine a urmelor olfactive; efectuează cu

câinele căutări prin locurile în care se îndreaptă acesta, în scopul găsirii infractorului sau a unor

obiecte ale sale; raportează şefului echipei despre urmele găsite; întocmeşte schiţa traseului

parcurs, precum şi procesul-verbal de folosire a câinelui.

73 A se vedea Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 230

La infracţiunile care au avut ca

urmare moartea victimei, participă întotdeauna la cercetarea locului faptei şi medicul legist,

care: stabileşte dacă moartea victimei este reală sau aparentă; recoltează şi conservă probele

biologice, în vederea examinării lor în condiţii de laborator; face toaleta cadavrului;

examinează corpul făptuitorului şi împreună cu expertul criminalist, şi îmbrăcămintea

acestuia.74

Din echipa de cercetare la faţa

locului pot face parte şi alte persoane, cum sunt de exemplu, unii experţi tehnici, agricoli,

veterinari sau din alte domenii de specialitate, care îndeplinesc activităţile legate de

specialitatea lor, dând explicaţiile corespunzătoare celorlalţi membri ai echipei, participând cu

partea lor de constatare la încheierea procesului-verbal de cercetare a locului faptei.

În încheiere susţin că, necesitatea implementării măsurilor premergătoare enumerate în

această secţiune se explică, dacă ne raportăm la considerentul că „activitatea de cercetare la

faţa locului depinde, în cea mai mare măsură, de modul în care a fost păstrată configuraţia

iniţială a locului faptei, de starea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, create ca urmare a

săvârşirii infracţiunii.”75

2.4. Impactul psihologic a scenei infracţiunii asupra echipei de

cercetare la faţa locului

Activitatea de cercetare la faţa locului este pentru fiecare criminalist un examen sever, a

cărui complexitate solicită profund întreaga sa competenţă profesională şi structură etico-

morală, personalitatea în ansamblul ei, deci potenţialul psihologic individual jucând în acest

sens un rol hotărâtor.

Din momentul aducerii la cunoştinţă a evenimentului ce trebuie cercetat, moment care

poate să-l surprindă în oricare din activităţile sale profesionale sau extraprofesionale (ziua sau

noaptea) criminalistul reprezintă specialistul responsabil din punct de vedere instituţional şi

74 A se vedea Lupu Coman, Mircea Constantinescu, Efectuarea cercetării la faţa locului, în Tratat practic

de criminalistică, vol. I, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1976, pp. 28-3275 Nelu Niţă, Criminalistica, Suport de curs, Universitatea „George Bacovia”, Bacău, 2010, pag. 84

social privind desfăşurarea în cele mai bune condiţii a unor activităţi de importanţă primordială

pentru activitatea de urmărire penală şi finalitatea judiciară a întregului demers, descoperirea

autorilor.

„Dimensiunea instituţională este dată de respectarea normelor interne, metodologiilor, a

procedurilor, a dispoziţiilor şi termenelor legale iar dimensiunea responsabilităţii sociale este

subliniată de imaginea propriei activităţi în ecoul dezbaterilor publice generate de mass media

(de membrii comunităţii locale prezente la eveniment), toate acestea corelate cu sentimentul

satisfacţiei sau insatisfacţiei profesionale, Eu-l jucând un rol important în stabilitatea imaginii

de sine şi a rolului în angrenajul social.”76

Astfel, atât etapele incipiente premergătoare, de pregătire, cât şi cele de conţinut, de

substanţă profesională (descoperirea şi exploatarea urmelor) sunt importante: formarea echipei

complexe, stabilirea echipamentelor necesare şi a instrumentarului, deplasarea urgentă la locul

comiterii infracţiunii, indiferent de condiţiile atmosferice sau de teren; cercetarea atentă a

locului faptei, redactarea documentelor şi materializarea activităţilor în procesul verbal de

cercetare la faţa locului, întocmirea planşei fotografice şi a celorlalte activităţi, finalizate

ulterior prin redactarea rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică şi a celor de expertiză.

Odată cu luarea la cunoştinţă a evenimentului produs, structura psihică a criminalistului

intră în stare de alertă, de tensiune emoţională, ce caracterizează starea iniţială de pregătire

pentru acţiune.

Faptul că specialistul se confruntă cu astfel de stări şi trăiri afective, evidenţiază în

structura personalităţii respective pe omul care-şi conştientizează întreaga responsabilitate

pentru sarcinile ce-i revin, interesat de reuşita acţiunilor sale, pe omul căruia succesul sau

eşecul nu-i sunt indiferente.77

Practica judiciară ne evidenţiază două stări în care se poate afla organul criminalist

când efectuează actul de cercetare penală.

1. Gradul de trăire emoţională

maxim (perturbator) cu următorul tablou comportamental al stării de alertă:

76 Tudorel Butoi, Gabriel Ţiru, Impactul psihologic al evenimentului asupra echipei de cercetare la faţa

locului, în Culegerea de studii juridice în honorem lui George Antoniu, Editura Sitech, Craiova, 2009, pag. 9577 A se vedea Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, Editura

Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2001

În faza iniţială de pregătire pentru deplasarea la locul faptei, ofiţerul este precipitat,

grăbit, uneori chiar nervos, prezentând puls ridicat, blocaje psiho-motrice (acuzând tulburări

neurovegetative) cu consecinţe imediate în scăderea capacităţii de concentrare, analiză şi

decizie.

De cele mai multe ori, un astfel de comportament se finalizează cu omisiuni (uitarea

blitzului, a materialelor consumabile, echipamentului de protecţie, trusa incompletă etc.),

lacune care, constatându-se de obicei pe parcursul deplasării sau chiar la faţa locului, măresc

gradul de nervozitate al criminalistului.

Pe de o parte, acest tablou comportamental este o consecinţă a structurii

temperamentale individuale (colericii şi emotivii fiind cei mai predispuşi în această direcţie),

iar pe de altă parte, el poate fi consecinţa unor factori ca: lipsa de experienţă tradusă într-un

deficit de competenţă profesională, dezordinea şi lipsa de organizare a activităţii în formaţiunea

criminalistică, uneori chiar prezenţa la faţa locului a unor şefi ierarhici. Un caz particular îl

reprezintă tinerii criminalişti fără experienţă.

2. Gradul de tensiune emoţională optim, cu următorul tablou comportamental al stării

de alertă :

În faza iniţială de pregătire pentru deplasarea la locul faptei, criminalistul resimte

emoţia ca un stadiu plăcut, tonic, trădând o uşoară nerăbdare, cu un comportament precis, cu o

bună capacitate de concentrare, analiză şi decizie.

De cele mai multe ori, un astfel de comportament „se finalizează cu analiza lucidă a

caracteristicilor evenimentului (natura evenimentului, modul de operare, locaţia desfăşurării

cercetării), în concordanţă cu care se verifică şi completează un instrumentar criminalistic

adecvat procedurilor de lucru, cât şi elementele-surpriză ce pot să apară. Acesta este, de regulă ,

tabloul stării de emotivitate optimă (stenică), a cărei cauzalitate este, deseori, extrem de

complexă.”78

În acest caz, pe de o parte, structurile psihice cele mai favorizate sunt cele ale

flegmaticilor (inerţi), dar mai ales cele ale sanguinicilor (echilibraţi), iar pe de altă parte, un

grad de siguranţă în plus îl aduc competenţa şi experienţa profesională, ordinea şi gradul de

78 Tudorel Butoi, Gabriel Ţiru, Impactul psihologic al evenimentului asupra echipei de cercetare la faţa

locului, în Culegerea de studii juridice în honorem lui George Antoniu, Editura Sitech, Craiova, 2009, pag. 96

organizare a deplasărilor la faţa locului şi raporturile afective cu ofiţerii din formaţiunile

operative ce intră în componenţa echipei de cercetare.

Exceptând aspectul instituţional care vizează anunţarea poliţiştilor/specialiştilor

planificaţi din diverse domenii şi deplasarea operativă în zona incidentului/ evenimentului,

formarea echipei complexe de cercetare la faţa locului, din perspectiva naturii relaţiilor

interumane, este primul element cu impact asupra calităţii activităţilor ulterioare. Lucrul în

echipă este deosebit de important pentru succesul oricărei activităţi şi omogenitatea acesteia

este definitorie.

Incompatibilitatea psiho-emoţională, diferendele de atitudine şi opinie, discuţiile

neprincipiale, dispreţul, aroganţa, infatuarea „coechipierului“, generează disconfortul psihic

care conduce inevitabil la încordare şi limitarea comunicării. Consecinţele sunt uşor de

imaginat.

Dezvoltarea culturii organizaţionale şi asigurarea unui climat în care echilibrul

evaluator şi atitudinal să primeze, este relevant în acest stadiu, iar atitudinea profesională,

concentrată exclusiv pe sarcină (descoperirea urmelor/ stabilirea situaţiei de fapt) şi

flexibilitatea relaţională reprezintă cheia succesului.79

Odată ajuns la faţa locului, specialistul criminalist se angrenează într-o activitate de

maximă complexitate şi fineţe, care-i solicită, în strânsă corelare, atât aptitudinile fizice, cât şi

cele intelectuale.

Câmpul infracţional este purtător de informaţii, înmagazinând în el efecte şi cauze ale

desfăşurării unor acţiuni. El se înfăţişează specialistului criminalist ca o carte (mai mult sau

mai puţin deschisă) care trebuie citită şi înţeleasă.

Deseori, această activitate este tributară unor factori subiectivi de natură psihologică,

ca, de exemplu80:

- dominarea criminalistului de

către proporţiile evenimentului / supraevaluarea importanţei (atacuri teroriste, dezastre

în masă, catastrofe, incendii etc.), impresionabilitatea acestuia ducând la ideea intimă că

nu va face faţă evenimentului, că numărul mare de probe şi de activităţi va genera 79 A se vedea Tudorel Butoi, Gabriel Ţâru, Vasile Lăpăduşi, Interferenţa între psihologie şi

criminalistică, Editura Little Star, Bucureşti, 200780 Tudorel Butoi, Gabriel Ţiru, Impactul psihologic al evenimentului asupra echipei de cercetare la faţa

locului, în Culegerea de studii juridice în honorem lui George Antoniu, Editura Sitech, Craiova, 2009, pp. 97-100

inevitabil o greşeală sau o omisiune care se va întoarce împotriva lui ulterior sub forma

unei sancţiuni sau se va răsfrânge negativ asupra imaginii şi demnităţii sale, diminuarea

respectului în rândul comunităţii profesionale şi al cunoştinţelor.

- minimizarea evenimentului, a

pericolului social şi efectelor/ subevaluarea importanţei prin prisma propriului lui statut

(furtul unei butelii, a unei biciclete, unor obiecte de îmbrăcăminte etc.) a inutilităţii

cercetării, a sărăciei de urme şi indicii, activitatea de cercetare efectuându-se fără

suficientă convingere şi mobilizare, fapt care duce la diminuarea interesului, a spiritului

de observaţie şi la inhibiţia gândirii cu consecinţe imediate în nesesizarea sau neglijarea

unor urme, organizarea defectuoasă a cercetării etc.

Uşurinţa în tratarea acestora pornind de la ideea inutilităţii cercetării şi până la

sentimentul stăpânirii situaţiei create de culegerea unor urme (aparent suficiente) cu mare forţă

probantă şi cu consecinţe imediate (urme papilare).

Această stare psihică se traduce, în general, prin nesesizarea unor detalii de maximă

importanţă ulterioară, tratarea superficială a unor urme, fie la locul faptei, fie prin ambalarea

necorespunzătoare, nerespectarea regulilor de prevenire a contaminării şi intercontaminării

probelor, etc.81

- interferenţa activităţii proprii

cu alţi factori, poate, de asemenea, duce la o cercetare defectuoasă a câmpului

infracţional.

În acest sens, în funcţie de natura şi importanţa evenimentului, prezenţa unor şefi

ierarhici, manageri de nivel înalt, miniştri, politicieni, sau a unor persoane din afara sferei

instituţionale la locul evenimentului poate duce la inhibarea ofiţerului, o serie de opinii

exprimate având uneori ca efect imediat dezorientarea acestuia, sau dirijarea către activităţi

considerate mai importante sau raţionale, neefectuarea până la capăt a unor operaţii, neglijarea

unor aspecte şi accentuarea nejustificată obiectiv a altora etc.

Sentimentul trăirii „crizei de timp" poate, de asemenea, duce la grabă şi superficialitate,

la neglijarea căilor de acces şi de ieşire din câmpul faptei, la focalizarea exclusivă în perimetrul

consumării propriu-zise a evenimentului şi neglijarea menţionării în procesul verbal a tuturor

81 Ibidem

activităţilor şi a tuturor datelor de referinţă sau de intercorelare (dimensiuni şi măsurători)

pentru fixarea urmelor şi probelor în câmpul infracţional.

Din punct de vedere psihologic, în activitatea de cercetare la faţa locului, domeniul

datelor desfăşurării evenimentului trebuie abordat după o logică care capătă însuşiri specifice

unei „logici criminalistice", urmele şi indiciile trebuind a fi supuse unui examen critic de

interferenţă, anulare şi excludere, fundamentat pe ideea cauzalităţii şi finalităţii

comportamentului acţional. Tehnica „profiling“ furnizând elemente relevante încă din faza

incipientă a anchetei.

- Flexibilitatea gândirii, corelaţia cognitivă, rapiditatea sesizării unor corelaţii de la

cauză la efect şi de la efect la cauză, profunzimea raţionamentului, deductiv (de la general la

particular) şi inductiv (de la particular la general), spiritul de observaţie cultivat până la ceea ce

denumim curent „intuiţie criminalistică“ sunt calităţi care trebuie să caracterizeze profilul

psihologic al criminalistului.

Aceste calităţi îi permit să valorifice, superior, urmele şi indiciile exploatate, prin

corelarea lor cu aspectele caracteristice unor moduri de operare, obişnuinţe şi deprinderi ale

infractorilor, în funcţie de care datele supuse interpretării pot căpăta o semnificaţie sau alta, un

răspuns dând naştere la o întrebare şi, în mod firesc, o întrebare necesitând un răspuns.

Concluzionând, apreciez că finalitatea şi succesul acţiunii sociale şi juridice depind, cel

puţin în primă instanţă, la faţa locului, de confruntarea dialectică între profilul psihologic al

infractorului (obiectivarea în câmpul faptei, amprenta sa psihocomportamentală - profiling) şi

profilul psihologic al criminalistului modern (identificarea urmelor, a modului de operare, a

„semnăturii”, etc.).82

2.5. Rolul persoanei vătămate în desfăşurarea cercetării la faţa locului

În doctrina de specialitate, s-a susţinut că ascultarea persoanei care a suferit o vătămare

„ca urmare a desfăşurării activităţii ilicite sau cu privire la care a fost constatată această

82 A se vedea Tudorel Butoi, Alexandru Butoi, Ioana Teodora Butoi, Psihologia comportamentului

criminal, Editura Enmar, Bucureşti, 1999

împrejurare de către cei ajunşi primii la faţa locului, este impusă de considerente de ordin

tactic, dictate de operativitatea cu care trebuie efectuate anumite activităţi (de exemplu

urmărirea făptuitorului), precum şi starea de sănătate, împrejurarea că, între timp aceasta se

poate agrava, cu riscul de a nu putea fi valorificate informaţiile utile pe care le-ar putea

furniza.83

Practica consacrată cercetării la faţa locului, relevă că, în mod general, în momentul

ascultării părţilor vătămate de către anchetatori, acestea trebuie să furnizeze84:

- date despre persoana făptuitorului, dacă îi cunoaşte identitatea, dacă a reţinut

semnalmentele exterioare ale acestuia şi alte chestiuni ce ar putea prezenta importanţă în

procesul identificării lui;

- informaţii despre modul de

pătrundere a autorului în perimetrul în care a realizat activitatea infracţională, despre

modalitatea în care acesta a reuşit să părăsească locul scenei infracţiunii sau despre

direcţia de mers a acestuia, după săvârşirea infracţiunii;

- date despre aspectul general a

locului faptei înainte şi după desfăşurarea activităţii ilicite; schimbările intervenite în

perioada de când a plecat făptuitorul până la venirea echipei de cercetare la faţa locului;

- referinţe cu privire la acţiunile

ilicite ale făptuitorului, dacă acestea au creat urme, care este natura acestora, locul unde

au fost identificate şi obiectele pe care s-au găsit acestea;

- date despre identificarea

martorilor oculari, dacă au existat, momentul în care au apărut la faţa locului şi activităţile

în care au fost implicaţi aceştia în timpul desfăşurării activităţii ilicite şi în perioada

imediat următoare;

83 Marcel Cearnovschi, Rolul victimei infracţiunii în cercetarea la faţa locului, Psihologia online,

Biblioteca online, artocol publicat pe site-ul: http://www.psihologiaonline.ro/noutati-mainmenu-50/385.html?

task=view84 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag. 51; Aurel Ciopraga, Criminalistica.Tratat de tactică, Editura Gama, Iaşi,1992, pag.56

http://www.psihologiaonline.ro/noutati-mainmenu-50/385.html?task=view


- indicaţii despre obiectele sau

instrumentele folosite de către făptuitor, modul şi locurile în care s-a deplasat acesta în

perimetrul în care a desfăşurat activitatea ilicită, acţiunile acestuia în contextul acţiunilor

celorlalte persoane aflate la faţa locului – persoana vătămată, martorii oculari, etc.;

- note despre rezultatele desfăşurării activităţii ilicite, a acţiunilor de ripostă din

partea persoanei vătămate, a altor acţiuni ale persoanelor prezente în zonă;

- relaţii referitoare la existenţa unor „împrejurări negative” şi modul în care acestea

sunt soluţionate;

- să comunice dacă au existat cauze, condiţii, împrejurări sau persoane care au

încurajat, favorizat ori înlesnit desfăşurarea activităţii ilicite.

Cu toate că poate părea paradoxal, persoana vătămată nu trebuie lăsată „în pace”,

organele judiciare trebuie să exercite un rol activ şi să obţină cât mai multe informaţii de la

aceasta, în legătură cu aspectele de maximă operativitate.

Persoanele lezate nu trebuie să privească ca un deranj, imixtiunea fermă şi băgăcioasă a

organelor de urmărire penală, în viaţa acestora, prin punerea unor întrebări indiscrete, deoarece

totul este în folosul reuşitei anchetei.

Din păcate, există multe cazuri când atitudinea dubitativă a juriştilor şi experţilor este

percepută de victimă ca o nouă agresiune, ca un fel de „viol judiciar”, fapt ce îi exacerbează

sentimentele de culpabilitate, o determină la o supravictimizare şi o inhibă de a face sau de a

continua o reclamaţie judiciară.

Totodată „numărul mare de victime, practic greu de identificat, reacţia diferită a

victimelor la anumite fapte (spre exemplu la viol, înşelăciuni, mită, trafic de influenţă),

modicitatea prejudiciilor cauzate prin unele fapte, lipsa încrederii în organele de descoperire

(cele de cercetare penală), tendinţa unor victime de a evita publicitatea, etc, fac ca un număr

mare de fapte penale să nu fie nu numai descoperite, dar nici măcar reclamate.”85

Eficacitatea anchetei depinde în mare măsură, de modul de comportare a organelor de

cercetare, care nu trebuie să adopte o atitudine agresivă faţă de victimele infracţiunii, decât

dacă situaţia o reclamă.

85 Marcel Cernovschi, Cercetarea la faţa locului, Editura Restituţio, Iasi, 2006, pag.60

Obiectivul anchetatorului este acela de a o supune pe persoana vătămată unui interviu

informal „cu scopul de a cunoaşte cât mai multe elemente de natură personală ce ar fi putut

avea un rol în desfăşurarea activităţii ilicite.”86

În faza premergătoare a cercetării propriu-zise, practicienii recomandă ca organul de

urmărire penală să pună întrebări legate de viaţa particulară a victimei, de relaţiile de prietenie

ale acesteia, rudele apropiate cu care întreţine legături şi cu care nu întreţinea legături

sentimentale, raporturile de duşmănie, modul de a se comporta al victimei în diferite

împrejurări, situaţia materială a victimei, dacă suferea de o boală, ce planuri de viitor avea etc.

Prezintă importanţă pentru investigatori şi aspectele privitoare la cercul social în care se învârte

persoanele vătămate, mediile, locurile sau localurile publice frecventate.

Cu ocazia cercetării la faţa locului, stabilirea naturii relaţiilor persoanei vătămate cu

anumite persoane, între care există stări conflictuale, este o activitate de maximă importanţă

pentru criminalişti, mai ales la anumite categorii de infracţiuni, cu autor necunoscut.

Orientarea cercetărilor trebuie să vizeze şi aceste aspecte, chiar dacă, nu întotdeauna,

există o legătură directă între neînţelegerile familiale, conflictele pentru moştenire, diverse

motive de răzbunare sau gelozie şi desfăşurarea activităţii ilicite, această versiune trebuie

verificată.

„Un capitol aparte îl constituie relaţiile persoanei vătămate cu făptuitorul, atunci când

identitatea acestuia este cunoscută, sau cu persoanele din cercul de suspecţi, persoanele

bănuite. S-a confirmat, în practică, că cele mai multe dintre activităţile ilicite ce „ocupă”

situaţia operativă sunt caracterizate de preexistenţa unor relaţii între făptuitor şi persoana

vătămată. Făptuitorul are, în multe cazuri, nevoie să cunoască personal persoana pe care o va

prejudicia prin desfăşurarea unei activităţi ilicite.”87

Organele de anchetă de la faţa locului trebuie să-şi facă o imagine asupra tipologiei

relaţiilor dintre făptuitor şi persoana vătămată în funcţie de poziţia şi situaţia celei din urmă

după desfăşurarea activităţii ilicite.88

86Marcel Cearnovschi, Rolul victimei infracţiunii în cercetarea la faţa locului, Psihologia online,


task=view87 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag. 5388 Tudor Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucuresti, 1973, pp.155-159



Dacă între victimă şi infractor există anumite legături anterioare, „plecându-se de la

cunoaşterea victimei se poate reconstitui fizionomia particulară a relaţionării interpersonale

infractor-victimă şi, în felul acesta, se poate identifica cel ce a comis fapta criminală, modul de

reacţie al victimei, psihologia ei informând asupra unor caracteristici psihice şi

comportamentale ale infractorului.”89

Fără a ierarhiza ori generaliza diferitele împrejurări relevante în geneza actului

infracţional, victima oscilează întotdeauna între a crea condiţiile favorizante sau a fi ea însăşi

cauza determinantă, mai ales că, sub aspectul cauzalităţii, raportul atitudinal infractor-

infracţiune-victimă înclină de cele mai multe ori în defavoarea acesteia, unii autori considerând

că, chiar dacă există şi cazuri în care între infractor şi victimă nu a existat niciun fel de legătură

anterioară, privind din perspectivă strict psihologică, nici o victimă nu poate fi absolvită

integral de o anumită răspundere legată de actul infracţional (ca exemplu: poştaşul cu bani

mulţi asupra sa nu se asigură deloc şi este atacat în scop de jaf).

Stabilirea poziţiei victimei în scenariul infracţiunii ori indicarea autorului de către

aceasta constituie premise ale soluţionării juste a cauzei penale doar coroborate şi susţinute de

celelalte probe şi mijloace materiale de probă obţinute pe parcursul cercetării la faţa locului sau

administrate în cauză, în timpul sau ca rezultat a desfăşurării altor activităţi tactice ori

procedurale.90

În momentul chestionării părţii vătămate, organul de cercetare trebuie să aibă în vedere

dacă starea de sănătate a acesteia îi permite să dea declaraţii imediate, dacă nu cumva victima

trebuie să se implice în acea clipă în alte activităţi ce nu suportă amânare sau de aspectele strict

personale ale victimei, care de pildă trebuie să alăpteze ori să aibă grijă de un copil mic, care

trebuie să-şi ia un tratament, care trebuie să scoată de pe partea carosabilă un mijloc auto sau

care trebuie să-şi dea concursul pentru înlăturarea unor pericole iminente, etc.91

89 Marcel Cearnovschi, Rolul victimei infracţiunii în cercetarea la faţa locului, Psihologia online,


task=view90 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Editura Şansa, Bucureşti,

1992, pag. 58 şi urm.

91 Ioana Tudorel Butoi, Tudorel Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară - teorie şi practică-,

Editura Phobos, Bucureşti, 2003, pp. 66-70



În toate cazurile arătate, se impune ca organul de cercetare, să fie răbdător şi să-i

permită părţii vătămate să se ocupe mai întâi de problemele sale personale şi ulterior să-i ia

declaraţii, conştientizând că această activitate poate să dureze destul de mult timp.

Durata intervievării este condiţionată de momentul în care anchetatorul va avea o

reprezentare clară a personalităţii persoanei vătămate, concepţia şi modul de viaţă, nivelul de

cultură şi educaţie, atitudini, calităţi temperamentale şi caracteriale, credinţe şi obiceiuri,

anumite tabieturi, dorinţe nesatisfăcute, stări de dezechilibru psihic ori manifestarea unor

tendinţe spre agresivitate, izolare socială ori depresie sau vicii ascunse (jocuri de noroc,

consum excesiv de alcool, relaţii extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală).

Un rol important, în context, îl are şi sondarea opiniei persoanei vătămate cu privire la

desfăşurarea activităţii ilicite, împrejurările desfăşurării acesteia, urmările, cauza, persoana

făptuitorului, atitudinea altor persoane prezente sau implicate în vreun fel, etc.

Cu titlu de finalitate, conchid

că cunoaşterea modului cum s-a comportat victima în perioada preinfracţională şi infracţională,

cât şi felul cum se manifestă în timpul desfăşurării anchetei judiciare contribuie, într-o măsură

însemnată, uneori decisivă, la rezolvarea corectă a cauzei judiciare şi la fundamentarea unor

recomandări preventive şi autoprotectoare în raport cu pericolul unei victimizări viitoare. 92


2009, pag. 55

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ŞI EXECUTAREA

ACTIVITĂŢII DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI

3.1. Mijloace tehnice folosite pentru cercetarea locului faptei

În ansamblu, activitatea de cercetare la faţa locului se poate încununa cu succes numai

atunci când se acordă o atenţie deosebită mijloacelor tehnico-ştiinţifice de examinare a locului

faptei, pe toată durata efectuării acestei măsuri procedurale.

Cercetarea la faţa locului are o importantă componentă tehnică, motiv pentru care lipsa

asistenţei tehnico – criminalistice cuvenite va conduce la diminuarea volumului şi calităţii

informaţiei obţinute.

În acest context, pentru evitarea oricărei deficienţe în organizarea activităţii de

cercetare la faţa locului, de natură să genereze iminent efecte negative, organele abilitate de

lege trebuie să asigure menţinerea permanentă a unei bune pregătiri tehnico – criminalistice a

subiecţilor acesteia.

Această situaţie, presupune totodată un interes aparte a criminaliştilor pentru

perfecţionarea continuă a dotărilor necesare desfăşurării activităţii membrilor echipei deplasaţi

la faţa locului, în sensul diversificării metodelor şi mijloacelor destinate lucrului în teren.93

Potrivit atribuţiilor care îi revin, fie în calitate de organ de urmărire penală, fie în

calitate de magistrat sau de apărător, orice jurist trebuie să fie bine informat despre tehnicile

folosite la realizarea actului de cercetare la faţa locului, întrucat este obligaţia profesională dar

şi deontologică: să se servească direct de mijloacele tehnice criminalistice sau cu sprijinul

specialiştilor; să vegheze la corectitudinea folosirii metodelor ştiinţifice de investigare a locului

faptei.

Mijloacele tehnico-ştiinţifice

folosite pentru cercetarea locului faptei sunt: instrumente, utilaje, instalaţii, aparate şi materiale

ce compun trusele criminalistice de tot felul, precum şi laboratoarele criminalistice mobile

(autolaboratorul criminalistic).

Principalele operaţiuni tehnico – criminalistice desfăşurate la faţa locului ce privesc

depistarea, fixarea, ridicarea urmelor, examinarea lor preliminară sunt asigurate în mare parte

de echipamentul şi minimul de materiale şi substanţe aflate în trusa criminalistică.

Cel mai răspîndit complet de mijloace tehnice folosit de organele de urmărire este

valiza universală pentru cercetarea la faţa locului, care are un conţinut diversificat în funcţie de

natura activităţilor cărora le sunt destinate.

Din categoria truselor criminalistice universale fac parte: trusa universală pentru

laboratoarele criminalistice ale poliţiei şi parchetului, trusa universală pentru posturile de

poliţie, trusa universală pentru cercetarea la faţa locului în cazul accidentelor şi catastrofelor

rutiere.

Conţinutul trusei criminalistice universale ce se află în dotarea majorităţii

comisariatelor de poliţie la ora actuală, „P – 78” (Polonia) – este completat după principiul

blocurilor funcţionale cu şase complete de mijloace tehnico – criminalistice pentru

93 ? A se vedea Lucian Petrică, Materiale şi truse criminalistice moderne destinate investigării locului

faptei, în Investigarea Criminalistică a Locului Faptei, lucrare apărută sub egida Asociaţiei Criminaliştilor din

România, 2004, pag. 194

descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea preliminară a majorităţii probelor depistate la faţa

locului în cadrul cercetării diverselor categorii de infracţiuni. Aceste compartimente cuprind: 94

N1 – mijloace pentru depistarea, fixarea şi ridicarea urmelor de mâini: pensula

magnetică şi cea cu păr de veveriţă; complete de prafuri, pelicula dactiloscopică de culoarea

albă şi neagră, mănuşi de bumbac şi de polietilenă; lanternă; lupă cu iluminare; sticlograf;

cariocă;

N2 – rechizite pentru efectuarea mulajelor; lingură pentru amestecul masei de mulare;

pastă de silicon „dentaflex”, solidificator „Vulcanit”, lac pentru păr; pensetă destinată

incolăturării corpurilor străine de pe suprafaţa urmei;

N3 – mijloace pentru amprentare: o placă din masă plastică de dimensiunile 15X20 cm,

acoperită cu o peliculă de protecţie; rulou de cauciuc; vopsea tipografică; dispozitive pentru

amprentarea cadavrelor; mănuşi chirurgicale; şerveţele igienice;

N4 – instrumentar pentru ridicarea, pachetarea şi conservarea microobiectelor; seringi

de masă plastică de 5 ml; pensetă; patru containere de masă plastică introduse unul în altul;

doua containere de sticlă; pungi de polietilenă; sticle – suport;

N5 – compartiment cu instrumente; ciocan; almaz; scalpel; ferestrău; daltă; foarfece;

cleşte; două şurubelniţe; indicator electric; cuţitaş universal de buzunar;

N6 – compartiment cu rechizite pentru alcătuirea schiţelor, schemelor, placă netedă cu

fixator pentru a prinde hîrtia milimetrică, riglă, busolă, transportator, toc, cariocă, creion, cretă

de diverse culori, bani de metrice de doi şi zece metri, plasture medicinal de 5m lungimea şi

12,5 milimetri lăţimea.

La infracţiunile care nu presupun o desfăşurare de mijloace deosebită sunt necesare

pentru realizarea cercetărilor, separat de trusele criminalistice universale, trusele fotografice, cu

aparate operative şi materiale fotosensibile, inclusiv dispozitive de iluminare adecvate

împrejurărilor şi truse criminalistice specializate, pentru cercetarea urmelor latente, pentru

identificarea substanţelor stupefiante, pentru cercetarea urmelor biologice, pentru cercetarea

incendiilor şi exploziilor, a accidentelor de circulaţie sau de muncă, etc

94 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a V-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2010

Pentru efectuarea unor cercetări cu un grad de complexitate mai mare se apelează la

laboratoarele criminalistice mobile, ale căror utilaje, instrumente, instalaţii, aparate sunt

amenajate pe compartimente, după cum urmează: 95

- compartimentul truselor

criminalistice, în care se află instrumentele şi substanţele necesare cercetării la faţa

locului;

- compartimentul fotografiei

judiciare, cu toată aparatura analogică sau digitală, accesoriile şi substanţele chimice

folosite în procesul fotografierii pe teren, la prelucrarea materialelor fotosensibile

negative şi pozitive, în alb-negru şi color;

- compartimentul filmului şi al

videofilmului judiciar, în care se află atât echipamentul pentru filmare, cât şi cel utilizat în

procesul realizării videofotogramei;

- compartimentul necesar

întocmirii schiţei judiciare şi a altor acte;

- compartimentul

magnetofonului cu accesoriile sale;

- compartimentul detectoarelor,

în care intră detectorul de metale, utilizat pentru descoperirea obiectelor metalice ascunse

sau îngropate; detectorul de cadavre, cel mai cunoscut fiind detectorul Bansgrad, care

funcţionează pe principiul reacţiei dintre gazele de putrefacţie (hidrogen sulfurat) şi un

reactiv chimic; detectorul cu radiaţii invizibile, cum sunt cele infraroşii, ultravioletele şi

roentgen; detectorul de substanţe explozive, de substanţe radioactive (radiometre), sau de

diverse substanţe toxice, inclusiv droguri, detectorul pentru urme;

- compartimentul cu aparatul

mini-compozitor sau identi-kit, desenele ori fotografiile elementelor faciale, necesare la

întocmirea portretului persoanei pe bază de declaraţii.

Toate aceste dotări se găsesc dispuse pe laboratoarele criminalistice mobile, ce se află

şi în dotarea organelor judiciare din România. Pe lângă aceste mijloace, în funcţie de necesităţi,

95 Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 10-11

se poate apela şi la alte mijloace, mai mult sau mai puţin sofisticate, dacă, faţă de rezultatele ce

se pot obţine, efortul devine oportun.96

La ora actuală organele Ministerului de Interne, sunt dotate cu laboratoare

criminalistice mobile de două tipuri:

- laboratorul mobil pe caroseria microbusului RAF – 2203;

- laboratorul pe caroseria automobilului UAZ – 452, cu o străbatere sporită a

drumurilor greu accesibile în condiţii nefavorabile.

Sarcinile principale ale acestor laboratoare sunt: transportarea la timp a mijloacelor

tehnico – ştiinţifice şi a echipei operative de anchetă la locul faptei; folosirea încăperii

laboratorului mobil pentru efectuarea unor acţiuni procesuale cu aplicarea metodelor tehnico –

criminalistice; fixarea desfăşurării şi rezultatelor acesteia; examinările preliminare ale

obiectelor, documentelor, urmelor cu aplicarea utilajului şi materialelor necesare.

Luând în considerare aceste argumente, se poate conchide că un act de justiţie modern

şi eficient, cum este cel de cercetare la faţa locului impune folosirea, pe scară din ce în ce mai

largă, a celor mai avansate metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice, precum şi lărgirea

posibilităţilor de cercetare ale laboratoarelor criminalistice care influenţează pozitiv finalitatea

procesului penal.

3.2. Efectuarea propriu-zisă a cercetării la faţa locului

În practica unanimă şi în toate

lucrările de referinţă din doctrină, se face vorbire de faptul că cercetarea la faţa locului

parcurge două etape (faze) organizatorice: faza statică şi faza dinamică, dar stabilirea lor are

din punct de vedere ştiinţific, un caracter convenţional-didactic, deoarece ele formează un tot

unitar, constituind un proces unic, continuu de cercetare.97


2009, pag. 2597 Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2004, pag. 228; Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex,

Majoritatea autorilor de

specialitate opinează în legătură cu această sistematizare, că „multitudinea şi diversitatea

situaţiilor ce pot fi întâlnite în practică, pot impune ca, unele dintre activităţile din faza statică,

să se execute în faza dinamică şi, invers, cele două faze putându-se întrepătrunde, raţiunea fiind

dată de necesitatea obţinerii cu rapiditate a unor rezultate care să poată constitui un punct de

plecare al anchetei.”98

În altă ordine de idei, se

recomandă ca această delimitare să nu fie privită ca ceva inflexibil şi absolut, întrucât atunci

când „rigiditatea este dăunătoare, haosul constituie, cu adevărat, un pericol, astfel desfăşurarea

cercetării la faţa locului în mod haotic, în numele unui bine generic, chiar dacă, cu o ţintă

absolut legitimă şi remarcabilă, are un rezultat sigur, respectiv compromiterea întregii

anchete.”99

În ciuda celor afirmate,

consider că indiferent de situaţie, în perioada de început, cele două faze trebuie să fie abordate

în mod distinctiv. Obligatoriu, „cercetarea la faţa locului va debuta cu faza statică, fază ce

presupune efectuarea unor activităţi specifice, urmând ca, în continuare, să se hotărască asupra

alternanţei, asupra modului concret de desfăşurare şi a ordinii activităţilor necesar a fi

efectuate, indiferent dacă, din punct de vedere teoretic, ele sunt asimilate unei sau alteia dintre

cele două faze.”100

Cercetarea la faţa locului în

faza statică

Bucureşti, 2001, pag. 235; Pavel Palcu, Tactica efectuării cercetării la faţa locului, Universitatea de Vest „Vasile

Goldiş”, Facultatea de Ştiinţe Juridice, Arad, 2010, pag. 21; Tiberiu Medeanu, Criminalistica.Tactica, Note de

curs, pag. 1098 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag. 40; Nelu Niţă, Criminalistica, Suport de curs, Universitatea „George Bacovia”, Bacău, 2010, pag. 9199 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag 40100 Idem, pag. 41

În faza statică a cercetării la

faţa locului, se purcede la examinarea atentă a locului faptei, de către echipa de cercetare, atât

în ansamblul său cât şi pe zonele cele mai importante, fără a i se aduce vreo modificare

câmpului infracţional. Cu alte cuvinte, în stadiul cercetării generale, urmele, obiectele şi toate

mijloacele materiale de probă sunt cercetate, fără a fi mişcate din locul lor, fără a se modifica

poziţia acestora.

În mod concret, „prin

activităţile desfăşurate în această fază, se formează o imagine generală asupra locului faptei,

asupra naturii activităţii cercetate şi a principalelor repere, care pot avea relevanţă pentru

anchetă, se înlătură orice posibilitate de distrugere sau dispariţie a urmelor şi a mijloacelor

materiale de probă.”101

Fazei statice i-au fost asimilate

de către doctrină, anumite activităţi, care au fost confirmate, mai târziu şi de către practica

judiciară, care din punct de vedere cronologic, pot fi enumerate astfel: orientarea de ansamblu;

stabilirea căilor de acces, a locurilor ce pot fi folosite pentru deplasare în interiorul locului de

cercetat şi a punctului de ieşire din limitele acestuia; stabilirea stării şi poziţiei mijloacelor

materiale de probă; măsurarea distanţei dintre obiectele principale; executarea de fotografii de

orientare; determinarea eventualelor modificări survenite anterior sosirii echipei de cercetare.102

a) Orientarea de ansamblu are o

importanţă tactică deosebită, deoarece aceasta marchează momentul în care are loc

primul contact al echipei de cercetare cu locul în care s-a comis infracţiunea şi

constă practic în „delimitarea locului faptei, în care operaţiune se ţine seama de

anvergura şi topografia locului în cauză, ca de pildă, imobile, loc deschis, pădure,

101 Nelu Niţă, Criminalistica, Suport de curs, Universitatea „George Bacovia”, Bacău, 2010, pag. 91102 Lupu Coman, Mircea Constantinescu, Efectuarea cercetării la faţa locului, în Tratat practic de

criminalistică, vol. I, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1976, pp. 428-429; Vladimir Stoica, Cercetarea

la faţa locului, în Revista „Probleme de criminalistică şi criminologie”, nr.2/1981, pag. 113; Camil Suciu,

Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, supra cit. pp. 511-512; Marcel Le Clere, Manuel

de police technique, Editura Police-Revue, Paris, pp. 213-214; Ion Mircea, Criminalistica, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 150; Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a III-a revăzută şi

adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, pag. 328

apă curgătoare, lac, prăpastie, exploatare forestieră sau minieră, cale ferată ori

rutieră, care presupun aplicarea unor metode specifice, prin folosirea unei aparaturi

adecvate.”103

Înainte de a trece efectiv la examinarea locului faptei, organul judiciar ce conduce

activitatea de cercetare la faţa locului trebuie să fixeze limitele teritoriale asupra cărora se va

extinde cercetarea.

De regulă, faza statică începe cu observarea locului faptei prin parcurgerea acestuia,

organele de urmărire penală şi în special, şeful echipei de cercetare, având posibilitatea să

verifice în concret dacă locul de examinat a fost corect delimitat şi să procedeze în consecinţă.

Cu privire la punctul de plecare al cercetării au fost enumerate în doctrină, câteva reguli

particulare, şi anume:

- în locurile deschise, debutul cercetării îl poate constitui centrul locului infracţiunii,

adică acea porţiune de teren în jurul căreia sunt concentrate urmele principale ale infracţiunii,

după care cercetarea se va extinde asupra zonelor înconjurătoare, adică spre marginile sau

periferia acelui loc. Această normă se aplică doar atunci când cercetarea vizează o zonă relativ

mică şi bine determinată.

Nu este exclus ca cercetarea să înceapă şi invers, de la extremităţi spre centru, cum este

în cazul grădinilor sau curţilor, în această situaţie anchetatorii se deplasează în spirală, vor

începe cu examinarea locurilor de acces (porţi, garduri, podeţe), apoi vor trece treptat să se

aproprie de punctul central al locului săvârşirii infracţiunii, locul cel mai bogat în urme.

Însă, când infracţiunea a fost comisă pe un teren deschis de o întindere largă, pentru a

se asigura cercetarea minuţioasă a întregii suprafeţe se procedează la împărţirea terenului în

parcele. În legătură cu aceasta, nu se recomandă cercetarea simultană a sectoarelor stabilite de

către un membru al echipei în mod separat, ci numai succesiv, sector după sector, de către

întreaga echipă de cercetare la faţa locului.104

Demarcarea suprafeţelor deschise se face prin jetoane.

- în locurile închise, cercetarea

se efectuează dintr-un singur loc, de-a lungul pereţilor încăperii.

103 Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 235104 A se vedea Aurel Ciopraga, Criminalistica, tratat de tactică, Editura Gama, Iaşi, 1996, pp. 69-70

Este recomandabil ca cercetarea să înceapă cu examinarea generală a întregii încăperi,

apartament, după care se continuă cu cercetarea atentă a obiectelor de pe lângă pereţi, a

pereţilor, a uşilor şi a ferestrelor. Se analizează dacă obiectele din perimetrul locului cercetat se

găsesc sau nu în poziţia obişnuită, dacă dulapurile şi sertarele sunt închise sau nu, observându-

se totodată modul de funcţionare a încuietorilor. În acest fel, cercetarea este condusă treptat

spre obiectul central al locului faptei (care poate fi: cadavrul victimei, dulapul forţat din care s-

au furat bunurile, focarul incendiului, etc.)

În contextul în care cercetarea urmează să se desfăşoare în interiorul unei clădiri de

locuit, membrii echipei de cercetare trebuie să procedeze, astfel încât să evite a crea panică în

rândul colocatarilor şi să încerce pe cât posibil să nu permită crearea şi răspândirea zvonurilor

ce pot dăuna anchetei.

Când cercetarea vizează atelierele sau sectoarele unor zone industriale, examinarea

locului se face fără întreruperea procesului de producţie, iar când acest lucru nu este cu putinţă,

timpul destinat acestei activităţi trebuie să fie cât mai scurt, dar nu în detrimentul calităţii

cercetării.

Atunci când actul de cercetare la faţa locului se realizează într-o unitate comercială,

cercetarea poate fi limitată doar la raionul în care s-a comis fapta, numai în condiţiile în care

din probe sigure, reiese că în alte zone din incinta unităţii nu s-au creat urme prin comiterea

faptei cu caracter penal.

În cazul imobilelor, demarcarea se face prin arătarea încăperilor şi ordinea în care vor fi

examinate.

În cadrul acestei activităţi pot fi luate şi unele măsuri de prevenire a accidentelor, dacă

locul faptei se află în zone cu pericol deosebit, cum se întâmplă în cazul cercetărilor când locul

faptei este în interiorul anumitor galerii miniere, în zone accidentale de exploatări forestiere, în

imobile cu mediu toxic ori cu substanţe explozive, când se recurge şi la serviciile persoanelor

de strictă specialitate, folosindu-se şi mijloacele tehnico-ştiinţifice corespunzătoare.

În practică, s-au întâlnit şi cazuri în care punctul de plecare a cercetării l-a constituit

drumul presupus a fi urmat de autorul infracţiunii.

„Paralel cu observarea locului faptei, este necesară orientarea topografică şi

criminalistică a acestuia. Orientarea topografică presupune orientarea locului faptei, în funcţie

de punctele cardinale, iar orientarea criminalistică are în vedere orientarea în interiorul

perimetrului de cercetat, în funcţie de reperele ce caracterizează sistemul de referinţă, în

momentul efectuării activităţii – clădiri, copaci izolaţi, şosele, drumuri de acces, locul unde a

fost descoperit cadavrul, locul unde se observă abandonat mijlocul de transport folosit de către

făptuitori, etc.”105

b) Stabilirea căilor de acces, a

locurilor ce pot fi folosite pentru deplasare în interiorul locului de cercetat şi a

punctului de ieşire din limitele acestuia

Îndeplinirea acestei activităţi are drept fundament descoperirea urmelor create de

infractor, prevenirea distrugerii urmelor iniţiale şi crearea altora, care să inducă în eroare

ancheta şi să îngreuneze finalizarea corectă a cauzei.

Anterior momentului pătrunderii în câmpul infracţional, se recomandă ca, în prealabil,

să se facă fotografii şi, dacă este cazul şi filmări de orientare şi schiţă pentru a se asigura

înlăturarea distrugerii unor urme sau pentru fixarea ansamblului locului faptei.

„Locul de acces şi drumul parcurs de infractor se stabilesc, ţinând seama de topografia

locului respectiv şi de particularităţile periferiilor sale, de natura faptei şi de timpul în care a

fost comisă.”106

Marcarea drumului de acces în perimetrul de cercetat este atributul specialistului

criminalist, fiind abilitat de profesia ce o desfăşoară, de ordine şi instrucţiuni de uz intern.

După stabilirea căilor de acces, primul care pătrunde în locul faptei este şeful echipei,

reprezentat de cele mai multe ori de procuror, însoţit după caz de specialişti criminalişti, dar şi

de medici legişti, toxicologi, armurieri, etc, în funcţie de specificul activităţii infracţionale

cercetate.107

„Odată cu intrarea în locul săvârşirii infracţiunii, pentru a se putea face aprecieri

corecte asupra situaţiei, este necesar să se acorde atenţie şi să se noteze: ora pătrunderii în

câmpul infracţiunii, starea instalaţiilor, aparatelor, a uşilor, ferestrelor, sistemelor de închidere,

cu care sunt prevăzute acestea, starea sistemelor de iluminare, de aprovizionare cu energie 105 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag. 41106 Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 236107 A se vedea Emilian Stancu, Procedee tactice folosite în investigaţiile penale:Evoluţii, Editura AIT

Laboratories, Bucureşti, 2011, pag 14

electrică, gaze naturale şi apă, de condiţionare şi filtrare a aerului, vizibilitate, situaţia

atmosferică, mirosurile persistente, starea căilor de acces, amplasarea diferitelor obiecte, starea

şi poziţia victimelor, a cadavrului, etc.”108

După ce a fost determinat punctul de acces şi drumul parcurs de făptuitor, se trece la

marcarea acestuia cu jetoane, rulete de pânză ori de hârtie, materiale ce se găsesc în toate

trusele criminalistice universale.

c) stabilirea stării şi poziţiei mijloacelor materiale de probă

„Denumirea de ,,statică” atribuită primului moment al cercetării la faţa locului este dată

de împrejurarea că în această etapă locul se conservă, schimbările ce constituie o consecinţă a

infracţiunii săvârşite este examinat în stare de nemişcare, situaţiile de fapt, urmele şi mijloacele

de probă, aspectul de ansamblu al locului săvârşirii infracţiunii sunt fixate în poziţia în care au

fost găsite.”109

Prin urmare, în acest stadiu, urmele descoperite cu ocazia desfăşurării cercetării la faţa

locului se fixează, fără a le mişca din poziţia în care se află, prin descriere şi fotografiere şi se

vor avea în vedere totodată starea în care acestea se prezintă, amplasarea, forma, dimensiunile,

categoriile de urme, ce apar ca evidente pe mijloacele materiale de probă descoperite.

În fapt, în această etapă a

cercetării locului faptei ”are loc o intensă activitate de căutare a urmelor şi mijloacelor de

probă, nimeni nu trebuie să accepte că ar putea fi vorba despre un fel de survolare a locului

faptei, urmând a se marca tot ce, eventual, „sare în ochi”. Cercetarea la faţa locului este

caracterizată de meticulozitate iar profesionalismul impune o atenţie mărită la fiecare

amănunt.”110

Cu această ocazie, vor fi

examinate în detaliu doar acele urme care, prin natura lor sau datorită împrejurărilor concrete,

sunt ameninţate cu schimbarea detaliilor individuale ori chiar cu distrugerea lor. De exemplu,

vor fi observate urmele create în zăpadă, care din cauza temperaturilor ridicate, prin topirea 108 Nelu Niţă, Criminalistica, Suport de curs, Universitatea „George Bacovia”, Bacău, 2010, pag. 92109 Pavel Palcu, Tactica efectuării cercetării la faţa locului, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”,

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Arad, 2010, pag. 22110 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag.43

zăpezii, ar dispărea; urmele create în noroi, nisip ori sol afânat, care sub acţiunea ploii sau

ninsorii şi-ar pierde detaliile; urmele olfactive, care cu trecerea timpului, intensificarea

circulaţiei, sub acţiunea vântului sau a precipitaţiilor, îşi pot pierde individualitatea.111

În literatura de specialitate, s-a afirmat că o atenţie deosebită, trebuie acordată şi aşa

numitelor urme de poziţie. Analizând şi căutând explicaţii cu privire la existenţa, poziţia, starea

de degradare, etc., a pieselor de mobilier, a instalaţiilor sanitare, instalaţiilor de aclimatizare,

obiectelor de veselă, electrocasnice, altor obiecte de folosinţă îndelungată, se pot obţine date ce

pot fi importante, prin coroborare, în ansamblul anchetei penale.112

În raport cu cele care se descoperă, ţinând cont de cum evoluează procesul complex al

elaborării şi verificării de versiuni, se vor stabili zonele, respectiv locurile, unde se impune

desfăşurarea unor operaţiuni de revelare a urmelor latente, particularizate, din punct de vedere

al procedeelor folosite, în funcţie de natura lor: urme de mâini, de sânge, urme lăsate de

diferite părţi ale corpului, etc. şi de timpul scurs de la desfăşurarea activităţii ilicite, respectiv,

crearea lor.

Tot în faza statică, este oportună folosirea câinelui de urmărire pentru prelucrarea

urmelor de miros. Practica demonstrează că, în funcţie de rezultatele prelucrării urmei de

miros, trebuie luate unele măsuri operative cum ar fi: imobilizarea făptuitorului, în cazul când

câinele indică cu certitudine o persoană ca fiind creatoarea urmei prelucrate, luarea unor

măsuri de conservare şi pază, în cazul unor urme sau mijloace materiale de probă ce sunt găsite

pe traseul parcurs de câine, luarea măsurilor de acordare a primului ajutor, în cazul descoperirii

unor persoane în suferinţă, etc.

d) măsurarea distanţei dintre obiectele principale

Când precizarea raporturilor de distanţă, dintre reperele descoperite în câmpul

infracţional, poate contribui la explicarea mecanismului producerii infracţiunii, se recomandă

fixarea exactă a poziţiei fiecărui reper, prin raportarea la alte două.

111 A se vedea Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 236112 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,

2009, pag.43

Astfel, „măsurarea distanţelor dintre obiectele şi urmele infracţiunii se face întotdeauna

prin raportare la cel puţin două puncte fixe din planul locului cercetat.”113 După fixare, fiecare

în parte, în poziţia iniţială, ca obiecte principale de la locul faptei, sunt redate atât sub aspectul

lor general, cât şi în raport cu alte urme din imediata lor apropiere.

Această activitate va servi la aprecierea de ansamblu a modului cum s-a săvârşit

infracţiunea precum şi la alegerea ulterioară a celor mai bune metode de cercetare dinamică.114

e) executarea de fotografii de orientare

Aspectul locului faptei,

mijloacele materiale de probă şi urmele descoperite vor fi fixate prin înregistrările de sunet şi

imagine, practica subliniind importanţa fixării imaginilor de orientare a locului faptei,

imaginilor tip schiţă, celor care au ca obiect doar locul faptei şi a imaginilor ce reprezintă

obiectele principale. Constatările făcute se notează provizoriu, urmând ca acestea să fie folosite

ulterior la întocmirea procesului verbal de cercetare la faţa locului.

O importanţă deosebită o are şi fotografierea de ansamblu a persoanelor care au fost

găsite la locul faptei, deoarece printre acestea se poate afla şi făptuitorul care datorată

fenomenului de amnezie postinfracţională: „nu se simte în siguranţă, nu-şi poate aminti dacă

totul a fost pus la punct, dacă nu cumva a comis greşeala fatală trădătoare. Din acest motiv, cu

greu poate rezista impulsului imperativ de a se reîntoarce la locul infracţiunii, întoarcere care îi

este fatală în cele mai multe cazuri.” 115

f) determinarea eventualelor modificări survenite anterior sosirii echipei de cercetare

Pentru a îndeplini cu succes această activitate, anchetatorii trebuie să recurgă la ajutorul

unui martor care să fi avut anterior contact cu locul faptei sau care a fost de faţă în momentul în

care s-a produs evenimentul.

În funcţie de particularităţile locului faptei (cum ar fi de exemplu: un apartament,

magazie, hală de uzină, curte, drum public etc.) organul judiciar are obligaţia să fixeze

113 Pavel Palcu, Tactica efectuării cercetării la faţa locului, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”,

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Arad, 2010, pag. 23114 A se vedea Aurel Ciopraga, Criminalistica, tratat de tactică, Editura Gama, Iaşi, 1996, pp. 69-70115 Tudor Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucuresti, 1973, pp.155-159

imaginea exactă a întregului tablou al faptei, prin stabilirea stării şi poziţiei uşilor şi ferestrelor,

a mobilierului, a aparatelor şi instalaţiilor (casnice şi industriale), a celor mai diverse obiecte, a

urmelor, ş.a.

„Din coroborarea rezultatelor acestor prime investigaţii cu elementele deduse din

modificările aspectului normal al locului faptei şi consecinţele propriu-zise ale actului

infracţional, pot fi obţinute date importante referitoare la natura faptei, la timpul şi

împrejurările în care a fost săvârşită şi chiar la făptuitor.”116

Faţă de considerentele arătate, se poate conchide cu privire la faza statică a cercetării la

faţa locului, că aceasta „desfăşoară o activitate multilaterală de percepere generală a locului

faptei, de reţinere în acelaşi timp şi a particularităţilor sale, de căutare şi de fixare a urmelor,

astfel încât prin procedeul de fixare să se evidenţieze şi raporturile dintre ele, succesiunea

formării lor. În acest fel, activităţile tactice din faza statică deschid posibilitatea trecerii la faza

dinamică a cercetării locului faptei.”117

Cercetarea la faţa locului în faza dinamică

Cunoscută şi sub denumirea de „stadiul cercetării detaliate”, faza dinamică, reprezintă

cea mai complexă şi laborioasă etapă a cercetării la faţa locului, deoarece presupune

examinarea minuţioasă a fiecărei urme sau obiect în parte, mişcându-l de la locul şi din poziţia

în care se află şi a mijloacelor materiale de probă care se află în anumite raporturi cu

infracţiunea săvârşită, precum şi a urmelor de reproducere ce constituie o consecinţă a

infracţiunii săvârşite.

Notabil este faptul, că în această fază, toţi lucrătorii operativi participă la efectuarea

investigaţiilor, că fiecare specialist cooptat în echipă îşi aduce aportul la cercetare, în raport cu

specializarea şi competenţa sa şi că sunt antrenate toate mijloacele tehnico-ştiinţifice

criminalistice aflate la dispoziţia echipei.

Cercetarea la faţa locului în faza dinamică presupune efectuarea următoarelor

activităţi: examinarea amănunţită a corpului victimei, a fiecărui obiect presupus purtător de


Bucureşti, 2004, pag. 329117 Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 237

urme sau care a servit la săvârşirea infracţiunii, executarea fotografiilor şi înregistrărilor

video de detaliu, se iau primele declaraţii martorilor şi victimei, clarificarea împrejurărilor

negative.

a) examinarea amănunţită a

corpului victimei, a fiecărui obiect presupus purtător de urme sau care a servit la săvârşirea

infracţiunii

Examinarea corpului victimei

sau a cadavrului are loc la infracţiunile ce au avut ca rezultat vătămarea integrităţii fizice sau

moartea uneia sau a mai multor persoane. Aceasta reprezintă o operaţiune executată de

medicul legist, care descrie tabloul lezional şi obiectele folosite de autori pentru producerea

plăgilor.

Atenţia medicului specialist va trebui să se îndrepte şi asupra îmbrăcămintei

cadavrului, care va fi analizată fie la faţa locului, fie într-un laborator unde posibilităţile

tehnice sunt mai bune şi permit evidenţierea microurmelor.

Fac precizarea că, în acest

stadiu, este autorizată mişcarea sau deplasarea obiectelor şi urmelor de la faţa locului pentru

a se putea asigura o examinare optimă a acestora.

Obiectele care se bănuiesc a

fi purtătoare de urme şi obiectele care au servit la săvârşirea infracţiunii „pot fi ridicate şi

deplasate din poziţia în care se află pentru a fi examinate în detaliu. În vederea fotografierii şi

a descrierii pentru procesul verbal, aceste obiecte pot să fie atinse, deplasate şi aşezate în alte

locuri care permit o examinare de detaliu corectă şi în poziţie optimă. Cele care necesită o

examinare suplimentară în completarea celei făcute de expertul criminalist şi se pot

transporta, se împachetează şi se trimit la laboratoarele de criminalistică.”118

Examinarea locului unde s-a

consumat episodul principal al faptei, este de asemenea foarte relevantă, pentru că aici pot

rămâne o multitudine de urme.

118 Pavel Palcu, Tactica efectuării cercetării la faţa locului, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”,

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Arad, 2010, pag. 23

În cadrul fazei dinamice, un interes aparte este atribuit descoperirii, fixării şi ridicării

urmelor infracţiunii, potrivit tipului şi naturii acestora (urme de mâini, de picioare, urme

biologice, urme ale instrumentelor de spargere, microurme etc), în această categorie

incluzând şi mijloacele materiale de probă.

Referitor la tipul de urme

căutate, acestea diferă în funcţie de natura faptei săvârşite, astfel: la infracţiunile comise prin

violenţă, întotdeauna vor fi căutate urme biologice, microurme, obiecte folosite de autori

pentru realizarea rezoluţiunii infracţionale. La faptele îndreptate împotriva avutului public

sau privat se vor căuta urme ale instrumentelor de spargere, urme de natură papilară, urme de

încălţăminte; în cazul distrugerilor, indiferent de natura agenţilor care le-au provocat, se va

examina ocarul sau craterul exploziei, în cercuri concentrice, pentru identificarea surselor

care au produs incendiul sau explozia.119

Prin folosirea celor mai

adecvate mijloace tehnico-ştiinţifice, urmele descoperite sunt supuse, după caz, operaţiilor de

relevare, fixare, iar în raport de dimensiunile obiectelor purtătoare de urme, în funcţie de

natura şi modul de formare a urmelor, acestea sunt ridicate în vederea examinării lor la faţa

locului. Dacă examinarea lor reclamă un timp îndelungat sau utilizarea unor mijloace ori

tehnici de un anumit grad de complexitate, se dispune trimiterea lor la laboratoarele de

specialitate.

Este indicat totodată ca

anumite urme, după ce au fost descoperite şi fixate, şi înainte de a fi trimise sau de a se cere

informaţii de la cartotecile de identificare, să fie comparate de ofiţerul criminalist din

componenţa echipei de cercetare la faţa locului cu impresiunile luate de la victime şi alte

persoane, care anterior au venit în contact cu unele obiecte din câmpul infracţional.120

După această operaţie, urmele ale căror obiecte creatoare nu se cunosc încă, sunt

trimise laboratoarelor de specialitate, deţinătoare ale cartotecilor aferente, pentru a fi

identificate.

119 A se vedea Emilian Stancu, Procedee tactice folosite în investigaţiile penale:Evoluţii, Editura AIT

Laboratories, Bucureşti, 2011, pp. 12-13120 Ion Mircea, Criminalistica, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992, pp. 301-302

De reţinut este că „căutarea,

descoperirea şi examinarea de urme şi mijloace materiale de probă, la faţa locului, nu trebuie

acceptată ca un scop în sine. Simpla existenţă a unei urme, descoperite în perimetrul în care

se presupune că s-a săvârşit o infracţiune, nu înseamnă nimic sau înseamnă foarte puţin, dacă

ea nu este relaţionată cu activitatea sau complexul de activităţi, efectiv desfăşurat, care ar

putea satisface condiţiile elementului material al laturii obiective al uneia sau alteia dintre

infracţiuni şi identitatea făptuitorilor.”121

b) executarea fotografiilor şi

înregistrărilor video de detaliu

Pentru fixarea

caracteristicilor individuale ale obiectelor şi urmelor, se execută măsurători fotografice

bidimensionale, precum şi fotografii şi filmări de detaliu.

În vederea fotografierii,

obiectele se pun în locuri mai prielnice pentru acest scop, ca astfel să se realizeze fotografii

de detaliu de bună calitate.

c. luarea primelor declaraţii martorilor şi victimelor

Înainte de chestionarea persoanelor prezente la faţa locului, organul judiciar trebuie să

facă investigaţii pentru obţinerea de date cât mai complete, încă din această fază, în legătură

cu victima (preocupări, cerc de relaţii, rude), cu locul în care s-a săvârşit infracţiunea, cu

posibilii făptuitori ş.a.

Anchetatorii vor trece apoi la ascultarea separată a martorilor, victimei şi persoanelor

suspecte aflate la faţa locului. Nu îi este permis organului judiciar să facă aprecieri, să

influenţeze persoanele ascultate în vreun fel şi trebuie să se supună regulilor tactice ale

ascultării specifice fazei de anchetă.

Se recomandă ca depoziţiile

acestor persoane să fie înregistrate pe bandă de magnetofon. În ipoteza în care la faţa locului


2009, pag. 45

s-au făcut şi înregistrări videomagnetice, este indicat să se verifice calitatea înregistrării,

pentru o eventuală reluare a acesteia, dacă nu este reuşită.122

d. clarificarea împrejurărilor negative

La finalul cercetării, şeful echipei trebuie să acorde atenţie şi aşa numitelor

împrejurări negative, care au fost definite în doctrină ca fiind acele neconcordanţe între

modificările constatate la faţa locului şi agenţii sau factorii care trebuiau să le provoace.123

Practica judiciară în materie, învederează existenţa unor situaţii, în care schimbările

prezente la faţa locului nu sunt consecinţa desfăşurării unei activităţi ilicite, a săvârşirii unei

infracţiuni, ci constituie rezultatul intervenţiei deliberate a celor ce încearcă să îndrume pe o

pistă greşită investigaţiile, în scopul de a se sustrage sau a-i sustrage pe alţii de la răspundere

pentru alte fapte, real săvârşite.124

Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument pentru

examinarea amănunţită a fiecărei porţiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă, în aparenţă,

nu are nici o legătură cu fapta cercetată. Numai astfel este posibil să se explice de ce lipsesc

unele urme care, în mod firesc, ar fi trebuit să existe, în timp ce alte urme sau obiecte nu îşi

găsesc o justificate imediată.

Mai multe precizări despre împrejurările negative sau controversate de la faţa locului

vor fi făcute într-o secţiune viitoare, aceasta fiind o temă vastă, ce merită dezbătută în mod

amplu.

Concluzionând, cu privire la faza dinamică a cercetării la faţa locului, apreciez că

aceasta se constituie într-o continuare firească a activităţilor desfăşurate în faza statică, şi „se

caracterizează prin analiza detaliată a fiecărei urme sau mijloc material de probă descoperit,

fiind posibilă mişcarea obiectelor, creşterea în intensitate a procesului complex de elaborare

şi verificare a versiunilor, atât pe baza rezultatelor activităţilor cu caracter tehnic, cât şi pe

baza rezultatelor celorlalte activităţi desfăşurate la faţa locului, precum ascultări de persoane,

reconstituiri, experimente judiciare, prezentări pentru recunoaştere, percheziţii corporale,


Bucureşti, 2004, pag. 330123 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 230124 Aurel Ciopraga, Criminalistica, tratat de tactică, Editura Gama, Iaşi, 1996, pag. 72

etc., continuarea şi revalorizarea interpretării situaţiei descoperite la faţa locului, în scopul

elaborării şi verificării de versiuni, conturarea unui profil socio-psihologic al făptuitorului şi

constatarea împrejurărilor negative, legate de lămurirea posibilelor disimulări.”125

3.3. Măsuri operative ce pot fi efectuate paralel cu cercetarea locului

faptei

Măsurile care se pot lua în paralel cu cercetarea la faţa locului diferă după caz de modul

de săvârşire a infracţiunii şi de situaţiile de fapt constatate la faţa locului.

Aceste împrejurări constituie punctul de plecare al efectuării concomitente a unor

variate activităţi, ce nu suferă amânare, cum ar fi: comunicarea semnalmentelor făptuitorului,

aşa cum acestea au fost descrise de martorii oculari, de persoana vătămată, organelor de poliţie

pe raza cărora e de presupus că s-a deplasat şi modul în care acesta a părăsit câmpul

infracţional, dirijarea pe urmele proaspete ale făptuitorului a câinelui de urmărire, punerea sub

supraveghere a locurilor unde făptuitorul ar putea să apară (gări, porturi, aeroporturi),

efectuarea unor percheziţii domiciliare în scopul descoperirii unor bunuri sau a infractorului

ascuns.

Măsurile operative de urmărire şi prindere a infractorului se vor lua numai în situaţia

când deplasarea la faţa locului s-a efectuat imediat după comiterea faptei.

Organul judiciar însărcinat cu efectuarea acestor activităţi este altul decât cel care

efectuează cercetarea la faţa locului, urmărindu-se, în fond, prin acest demers să se evite pe cât

posibil întreruperea cercetării.

3.4. Soluţionarea „împrejurărilor controversate” de la faţa locului


2009, pag. 47

O problemă importantă în cadrul procesului cercetării locului faptei o constituie

lămurirea împrejurărilor negative care constau în lipsa de concordanţă între anumite urme

descoperite şi obiectul sau împrejurările ce se presupune că le-au creat.126

Cu alte cuvinte, „împrejurarea negativă constă în constatarea absenţei a ceea ce trebuia

să existe (să se producă), în mod necesar, dacă fapta s-ar fi săvârşit în condiţiile în care

aspectul urmelor, prezenţa unor urme, configuraţia locului faptei ar lăsa să se întrevadă.”127

În activitatea practică, destul de des se întâmplă ca organele judiciare să se confrunte cu

situaţii inedite, când infractorul, animat de dorinţa scăpării de răspundere pentru fapta sa,

încearcă să încerce simularea săvârşirii unei alte fapte şi, de obicei, de alte persoane. În aceste

condiţii, făptuitorul, formează în câmpul infracţional urme ce sunt caracteristice faptei

simulate, sau înlătură din locul respectiv obiectul material al infracţiunii.

„Încercarea de disimulare are adeseori un caracter demonstrativ, ostentativ, faţa

locului dobândeşte de multe ori aspectul de cadru înscenat, regizat, ireal. Aspectul inutil

complicat a locului faptei, prezenţa unui număr mare de urme, neorânduială, o dezordine

nejustificată, toate acestea contravin tendinţei fireşti a făptuitorului de a produce cât mai

puţine modificări şi de a părăsi cât mai repede locul faptei.”128 Simularea perfectă a săvârşirii

unei alte fapte cu caracter penal este un lucru deosebit de rar şi aproape imposibil.

Cu toate că autorul, încearcă să dea locului faptei un aspect cât mai verosimil, o

înfăţişare cât mai apropiată de realitate, din cauza condiţiei psihice, sub stăpânirea căreia se

găseşte, de cele mai multe ori, nu reuşeşte să simuleze perfect săvârşirea unei fapte de altă

natură, greşind în producerea de urme şi de alte probe, astfel că se creează o discordanţă între

unele şi altele, fapt ce evidenţiază artificialul de la locul faptei.129

La o examinare mai atentă a locului faptei, de către un lucrător de poliţie cu experienţă

sau fler, poate fi constatată cu uşurinţă încercarea făptuitorului de inducere în eroare a

126 Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pp. 513-514127 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 230, a se vedea şi Ion

Mircea, Împrejurări controversate de la locul săvârşirii unor infracţiuni de furt, în Revista „Studia Universitatis

Babeş-Bolyai”, Series Iurisprudentia, nr. 2/1987, Cluj-Napoca, pag. 80

128 Sorin Alămoreanu, Criminalistica. Note de curs, 2004, pag. 84

129 V. I. Popov , Osmotr mesta proissestvia, Editura Gosiurizdat, Moskva, 1959, pp. 151-152

organelor judiciare.

După aprecierea unor autori

de specialitate130, denotaţia de „împrejurări negative”, nu reflectă în ansamblu problematica

ridicată de intenţiile disimulative ale autorilor unor infracţiuni şi nu reliefează întrutotul

contrastul existent în perimetrul locului faptei, din acest motiv s-a considerat că este nevoie a

se găsi o altă denumire care, prin includerea în conţinutul său a aspectului constatator, să nu-l

excludă pe cel confirmativ şi nici raportul în care se află aceste două aspecte unul faţă de

altul.

Astfel, în practică şi în doctrină, s-a preferat a se folosi titulatura de „împrejurări

controversate” în detrimentul celei de „împrejurări negative”, care presupune doar absenţa

nejustificativă a unor urme şi nu priveşte această situaţie deosebită, contradictorie, şi din

punct de vedere al aspectelor pozitive, ca în cazul primeia, ci numai a celor negative.

Împrejurările controversate sunt determinate pentru început de tabloul de puternic

contrast ce se observă între diferite categorii de urme.

Cu ocazia cercetării la faţa locului, organele judiciare trebuie să se convingă dacă

urmele, obiectele, modificările aduse configuraţiei locului faptei sunt consecinţa unei fapte

real săvârşite sau dimpotrivă, constituie rezultatul unei disimulări.„Nu numai absenţa unor

urme sau obiecte poate constitui un indiciu al disimulării, ci şi prezenţa, nejustificată de

modul de săvârşire a faptei, a unor urme sau obiecte.”131

Pentru a putea răspunde corect întrebărilor ambigui care s-au pus pe parcursul

investigaţiei privind existenţa sau inexistenţa unor urme specifice, sau să se clarifice

împrejurări care nu puteau fi explicate, organele judiciare trebuie să desfăşoare o activitatea

complexă de cercetare sistematică şi amănunţită a locului faptei, ţinând cont de principiile

generale de tactică criminalistică şi a celor specifice infracţiunii simulate.

130 Emilian Stancu, Criminalistica, vol. II, Universitatea Bucureşti, 1983, pp. 41-42; Pavel Palcu,

Ancheta penală în vederea identificării şi soluţionării disimulărilor în investigarea criminalistică , articol publicat

în „Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie”, nr. 1/2008, pag. 147; Ion Mircea, Criminalistica,

Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 238

131 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 230

În cazul cercetării împrejurărilor controversate se vor organiza experimentări repetate,

pentru a lămuri procesul neobişnuit de formare a urmelor, sau pentru a demonstra simularea

infracţiunii, prin crearea unor urme artificiale. Se vor face cercetări pentru descoperirea

locurilor de unde au fost aduse obiectele purtătoare de urme, sau unde au fost duse aceste

obiecte.

Pentru o interpretare completă se vor examina în corelaţie urmele descoperite în

câmpul infracţiunii căutându-se o lămurire a situaţiilor contradictorii, urmând ca după o

imensă activitate de studiere şi interpretare a urmelor administrate să se încerce

soluţionarea ,,împrejurărilor controversate”.132

Operaţiunea de interpretare a urmelor nu trebuie încheiată până când nu se găseşte şi

nu se explică cauza care a generat apariţia fiecărei urme descoperite în locul faptei. Deşi

această activitate este de multe ori foarte dificilă, interpretarea cauzalităţii dintre urme şi

factorii creatori de urme, nu trebuie să se facă mecanicist ci, dimpotrivă, vor fi avute în

vedere raporturile de determinare cauzală de tip complex şi neechivoc, în care cauzele se

împletesc cu condiţiile, relaţiile necesare se corelează cu cele întâmplătoare, trecerea de la

posibil la real este mediată de factori aleatorii de un larg cerc de infracţiuni.

În soluţionarea ,,împrejurărilor controversate”, trebuie avut în vedere că determinarea

dintre fenomene nu are un caracter rigid, cu respectarea lor într-o identitate absolută, fiind

posibil ca fenomenul de aceeaşi natură, în condiţii similare şi determinate de aceleaşi cauze

să nu se repete. „De aceea, se poate spune că locul unei infracţiuni concrete, chiar dacă se

aseamănă cu locurile unor infracţiuni de aceeaşi natură, are şi multe particularităţi. De aceea

este posibil, ca unele urme să lipsească, deşi sunt frecvent întâlnite la un gen de infracţiuni,

după cum pot fi descoperite urme de altă natură.”133

La sfârşitul operaţiei de interpretare a urmelor, în contextul locului faptei, concluziile

finale trebuie să epuizeze toate variantele care se pot formula cu privire la apariţia urmelor şi

locul cercetat.

132 Palcu Pavel, Constatarea disimulării. Soluţionarea împrejurărilor controversate de la faţa locului , în

Revista Juridică a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, nr. 17/2002, pp. 74-77.133 Pavel Palcu, Ancheta penală în vederea identificării şi soluţionării disimulărilor în investigarea

criminalistică, articol publicat în „Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie”, nr. 1/2008, pag.

153

De obicei, soluţionarea ,,împrejurărilor controversate” începe de la faţa locului, dar

fiind o activitate complexă, care de multe ori necesită concluzii prin constatări ştiinţifice,

expertize, sau examene de laborator, ea continuă în celelalte etape ale urmăririi penale.

Chiar dacă la faţa locului, o anumită categorie de probe confirmă fără echivoc una

dintre versiunile formulate de organul de urmărire penală, este indicată rezolvarea situaţiei

controversate abia după ce s-au studiat sistematic şi comparativ toate probele.

Întreaga examinare cât şi soluţionarea împrejurărilor controversate trebuie făcută cu

maximum de circumspecţie, numai după obţinerea unui tablou corect şi complex al locului

faptei.

Soluţionarea „împrejurărilor controversate” de la faţa locului este o activitate de

importanţă majoră, deoarece o corectă apreciere şi interpretare a unor astfel de împrejurări

permite în unele situaţii stabilirea disimulării unor omoruri, prezentate ca morţi accidentale

subite şi în orice caz, ca morţi ce nu constituie rezultatul unei agresiuni voluntare; stabilirea

disimulării unor infracţiuni care aduc atingere patrimoniului, cum ar fi simularea unui furt

din patrimoniul public, pentru a ascunde o delapidare sau chiar o neglijenţă în serviciu în

formă agravantă.

Fiecare dintre categoriile de infracţiuni amintite mai sus prezintă o serie de

particularităţi referitoare la modul şi condiţiile de săvârşire, motivele şi scopul vizat de

făptuitor, urmările care s-au produs, în consecinţă, metodele şi mijloacele de lucru vor fi

aplicate în funcţie de particularităţile locului respectiv al faptei şi de natura urmelor

descoperite. Totodată şi modul de soluţionare a „împrejurărilor controversate” la aceste tipuri

de infracţiuni diferă, dar despre ele voi face vorbire în cadrul capitolului intitulat „Metodica

cercetării locului faptei la anumite categorii de infracţiuni”.

În încheiere, susţin că, ori de câte ori raportul de cauzalitate, care este în strânsă

legătură cu urmele descoperite la faţa locului, excede unui firesc, întemeiat pe raţionamente

logice, pe determinări psiho-sociale şi pe legi specifice ştiinţelor naturii şi vor apărea

neconcordanţe între modul de formare şi modul de dispunere a unor urme, între scopul

săvârşirii infracţiunii, devenită aparentă şi multitudinea de urme lăsate la faţa locului, între

rezultatele săvârşirii infracţiunii şi condiţiile concrete oferite de locul săvârşirii infracţiunii şi

persoana vătămată, între prezenţa sau absenţa unor urme specifice şi infracţiunea aparentă, etc,

ne aflăm în prezenţa unor împrejurări controversate.134

Ca aspect ce trebuie avut în vedere, neconcordanţele, despre care am făcut vorbire, nu

se recomandă a fi înscrise, ca atare, în procesul-verbal ce va materializa rezultatele activităţii,

din raţiuni ce ţin de desfăşurarea ulterioară a anchetei, ceea ce impune consemnarea exactă a

stărilor de fapt descoperite şi dispunerea efectuării de noi activităţi, pentru infirmarea sau

confirmarea versiunilor legate de disimulări şi de cauza care a generat crearea acestora.

3.5. Reluarea şi repetarea activităţii de cercetare la faţa locului

Cu toate că cercetarea la faţa locului este o activitate ce se desfăşoară în timp, fără

întrerupere, cu o majoră coerenţă, astfel încât să fie obţinut maximul de informaţii, în vederea

elucidării tuturor împrejurărilor săvârşirii faptei cercetate, câteodată se pot ivi unele situaţii

care să afecteze buna realizare a acestei activităţi, făcând necesară suspendarea temporară şi

reluarea ori, dacă se apreciază necesar, chiar repetarea cercetării la faţa locului.

„Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului constituie, în esenţă, două activităţi

tactice de completare a unei activităţi începute, dar neterminate, rămânând astfel în perimetrul

locului respectiv zone neexplorate şi chiar urme importante nedescoperite.”135

De regulă, se recurge la aceste activităţi, atunci când cercetarea iniţială la faţa locului

este întreruptă în procesul desfăşurării ei, fie datorită unor cauze obiective (fenomene naturale

de o intensitate deosebită), de neînlăturat, fie datorită unor greşeli substanţiale din partea

anchetatorilor, fapt ce conduce la insuficienţa cunoaşterii locului faptei, în ansamblul său şi

superficialitate în căutarea şi examinarea urmelor.


2009, pag. 47135 Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 241

Reluarea cercetării la faţa locului reprezintă „o activitate tactică de continuare a unei

cercetări efectuate anterior şi care nu s-a putut finaliza datorită intervenţiei unor factori

obiectivi şi care se va relua imediat ce cauzele care au determinat întreruperea au dispărut.”136

În realitate, cazurile în care se impune reluarea cercetării la faţa locului sunt puţine la

număr, astfel de situaţii se ivesc de exemplu când: locul faptei este extrem de întins, cu multe

note distinctive şi felurite urme care reclamă a fi examinate, fixate şi prelevate la lumina zilei,

întrucât lăsarea întunericului împiedică efectuarea cercetării în mod adecvat, este necesar să se

amâne desfăşurarea unor activităţi pentru ziua precedentă; de altfel în procesul cercetării, îşi

pot face apariţia una sau mai multe surse de pericol, cum ar fi cele de explozii, de incendiu,

alunecări de teren, contaminări, fapt ce determină de asemenea tergiversarea unor activităţi

caracteristice cercetării la faţa locului.

În practica organelor judiciare, se apreciază că întreruperea cercetării la faţa locului

poate fi cauzată totodată şi de apariţia unor manifestări ostile din partea unor cetăţeni,

constatarea necesităţii prezenţei unui specialist în materie, fără de care nu pot fi valorificate

probele de la locul faptei, iar până la sosirea acestuia continuarea investigaţiei ar fi lipsită de

sens, necesitatea aducerii unor utilaje absolut indispensabile examinării locului faptei.

Pe lângă aceste situaţii deosebite care justifică întreruperea actului de cercetare la faţa

locului pot fi întâlnite şi altele, echipa de cercetare fiind ţinută în toate cazurile să constate

necesitatea întreruperii cercetării şi reluarea ei după încetarea cauzei respective.

În acest stadiu, conducătorul echipei de cercetare este responsabil cu fixarea

momentului în care s-a oprit cercetarea, stabileşte concret de unde urmează a fi reluată

cercetarea, ia măsurile necesare de ocrotire a urmelor încă nefixate şi pentru paza locului faptei

până la reluarea cercetării în noile condiţii de timp.

În funcţie de natura cauzei care a generat suspendarea activităţilor în curs de

desfăşurare, se pot lua următoarele măsuri pentru protejarea porţiunii de perimetru, rămasă

necercetată: încuierea, sigilarea şi paza unor încăperi, acoperirea unor urme, pentru a se evita

acţiunea precipitaţiilor, izolarea sursei ce generează starea de pericol pentru oameni ori

pentru perimetrul cercetat.

De altminteri, şeful echipei poate dispune măsuri şi pentru acordarea primului ajutor

medical celor care au nevoie de o asemenea intervenţie, înlocuirea şi luarea de măsuri

136 Mircea Sandu Bădilă, Criminalistică, Note de curs, Universitatea ” Petru Maior” Tg. Mureş, pag. 66

specifice, de la caz la caz, pentru recuperarea celor care sunt afectaţi, într-un fel sau altul de

starea de fapt, ce caracterizează activitatea.

Pe cât posibil, reluarea cercetării la faţa locului trebuie să fie îndeplinită de către

aceiaşi membri ai echipei sau specialişti care au început-o, astfel încât să existe o continuitate

a acestei activităţi tactice, de natură să excludă eventualele scăpări sau dezacorduri de păreri,

metode, între anchetatori şi o optică unitară asupra întregului loc al faptei şi a urmelor

descoperite în perimetrul său.

Ca regulă, rezultatele acestei activităţi, sunt consemnate în acelaşi proces-verbal de

cercetare la faţa locului, unde trebuie precizate toate datele relevante despre natura

întreruperii, cauzele şi efectele acesteia, despre acţiunile întreprinse pe timpul întreruperii şi

rezultatele acestora, despre alte elemente de fapt, în conexiune cu întreruperea.

„Desigur că, în atare situaţie, nu se scapă din vedere a se menţiona cum a fost păzit

locul faptei, dacă urmele au fost bine conservate, cât a durat perioada de înrerupere şi când a

început reluarea cercetării, cu menţiunea schimbărilor intervenite în componenţa echipei de

cercetare.”137

Repetarea cercetării la faţa locului

În principiu, cercetarea la faţa locului este o activitate ce nu poate fi repetată,

deoarece, imediat după ce a fost efectuată, locul faptei suferă modificări, capabile să

determine imposibilitatea desfăşurării activităţii în condiţiile existente la începutul cercetării.

În mod excepţional, însă, se poate accepta posibilitatea repetării cercetării la faţa

locului, care se efectuează în situaţii cu totul rare, când cercetarea iniţială nu şi-a atins pe

deplin scopul, deoarece s-a desfăşurat defectuos, superficial sau în condiţii improprii pentru o

asemenea cercetare.

“Drept consecinţă, fie nu s-a stabilit bine întregul loc al faptei, rămânând zone ale sale

neexplorate, fie nu au fost descoperite anumite urme, poate parţial distruse de personae

137 Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 242, cu trimitere

la Lupu Coman, Mircea Constantinescu, Efectuarea cercetării la faţa locului, în Tratat practic de criminalistică,

vol. I, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 431

interesate (ca de exemplu: urmele de sânge parţial distruse prin spălare), rămânând astfel

nevalorificate.”138

Gradul de eficacitate a acestei activităţi este diminuat, întrucât prin repetarea

cercetării la faţa locului, se creează o anumită nuanţă de relativitate, din punct de vedere

obiectiv, deoarece sistemul de referinţă, pe care îl constituie perimetrul de cercetat, nu poate

fi complet izolat faţă de mediu, existând multiple interacţiuni ce îşi pun amprenta asupra

caracteristicilor sale. În aceste condiţii, multe urme de la locul faptei nu pot fi conservate în

mod absolut, fiindcă dispar sau se degradează până la momentul repetării cercetării.

Cel mai adesea, se recurge la această activitate, pentru verificarea unor versiuni noi, a

unor simulări, etc., nesesizate cu prilejul primei cercetări efectuate la locul faptei.

„O repetare a cercetării locului faptei poate fi considerată şi deplasarea instanţei şi a

părţilor din proces la locul faptei, efectuată uneori în faza de cercetare judecătorească,

interesul acestei „cercetări locale” fiind mai mult de a lua cunoştinţă în mod direct şi de a

înţelege mecanismul comiterii faptei, în condiţiile concrete din teren, de a verifica dacă fapta

se putea comite în acel loc şi în modul în care s-a stabilit prin actul de sesizare al instanţei.”139

Întreaga activitate desfăşurată cu ocazia repetării cercetării la faţa locului, se înscrie

într-un proces-verbal distinct de cel anterior.140

138 Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 242139 Mircea Sandu Bădilă, Criminalistică, Note de curs, Universitatea ” Petru Maior” Tg. Mureş, pp. 67-

68140 A se vedea Lupu Coman, Mircea Constantinescu, Efectuarea cercetării la faţa locului, în Tratat

practic de criminalistică, vol. I, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1976, pp. 431-432

CAPITOLUL IV. MIJLOACELE DE FIXARE A REZULTATELOR

CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Întregul proces de cercetare la faţa locului şi constatările obţinute de organele judiciare cu

prilejul acestei activităţi tactice trebuiesc aduse la cunoştinţa celor interesaţi: persoane, organe de

anchetă, instanţe de judecată, iar pentru aceasta este necesar să fie consemnate în „ceva”, iar acest

„ceva” nu poate fi orice, ci, numai, unul dintre mijloacele de fixare a rezultatelor cercetării la faţa

locului.

În rândul acestor mijloace, doctrina criminalistică enumeră procesul-verbal de cercetare la

faţa locului, schiţa locului faptei, fotografia şi filmul judiciar141, precum şi mulajul în cazul urmelor

de adâncime.142

141 Emilian Stancu, Criminalistica, vol. II, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1991, pp. 23-25; Aurel Ciopraga,

Criminalistica. Tratat de tactică, Editura Gama, Iaşi, 1996, pp. 76-86142 Ion Mircea, Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Editura Vasile Goldiş, Arad, 1996, pp.

97-100

În mod unanim, se apreciază că, procesul verbal reprezintă principalul mijloc de fixare a

rezultatelor cercetării la faţa locului, la care pot fi anexate, cu menţiunile de rigoare, şi celelalte

mijloace de fixare, care, în raport de natura infracţiunii, de aspectele locului faptei şi de varietăţile

urmelor descoperite, au menirea să ilustreze multe particularităţi consemnate în procesul verbal.

Luăm ca exemplu imaginile obţinute prin fotografiere sau filmare, care graţie modului de imprimare

pe peliculă a tot ceea ce se desfăşoară în faţa obiectivului, completează în anumită măsură procesul

verbal respectiv, tocmai datorită caracterului lor obiectiv.143

Totodată, în majoritatea lucrărilor de specialitate, este subliniat aspectul că „pe lângă

procesul verbal de cercetare la faţa locului, înregistrări de sunet şi imagine, schiţe, etc. este important să se analizeze notiţele luate de către membrii echipei de cercetare deplasate la faţa locului, ca un element de bază pentru aflarea adevărului. Notiţele ajută la întocmirea procesului verbal de cercetare la faţa locului şi la întocmirea altor documente de-a lungul anchetei, fapt care impune ca membrii echipei să nu se bazeze numai pe memorie, fiecare trebuind să aibă un carnet de notiţe în care succesiunea datelor şi informaţiilor să fie redate logic şi sistematic. Este recomandat, ca la baza redactării acestor notiţe să stea observaţiile personale înregistrate prin intermediul unui reportofon.”144

4.1. Structura şi conţinutul procesului verbal de cercetare la faţa locului

În sfera mijloacelor de fixare a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, un rol deosebit

de important îl ocupă procesele-verbale, care concentrează toate probele descoperite cu ocazia

efectuării actului de cercetare la faţa locului.

143 Ion Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 248144 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti, 2009,

pag. 56 cu trimitere la Ilie Botoş, Vasile Bercheşan, Consideraţii privind obţinerea şi înregistrarea datelor şi

informaţiilor pe timpul investigării criminalistice a locului faptei, în Investigarea Criminalistică a Locului Faptei,

lucrare apărută sub egida Asociaţiei Criminaliştilor din România, Bucureşti, 2004. pag. 29

Indiferent de metoda aplicată la întocmirea lui, „procesul-verbal trebuie să fie o oglindă a

întregii activităţi desfăşurate de toate persoanele participante, prin descrierea, în amănunt, a tot ceea

ce s-a descoperit şi s-a făcut pentru fixarea, ridicarea şi conservarea probelor, deoarece reprezintă

dovada acestei activităţi şi, în acelaşi timp, singurul mijloc de probă rezultat din cercetarea locului

faptei.”145

Lectura acestui act procedural „trebuie să ofere, chiar şi celui care nu a participat la

efectuarea acestei activităţi, posibilitatea de a-şi reprezenta cu uşurinţă scena locului faptei, cu toate

modificările, ce constituie un rezultat al celor desfăşurate”.146

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului se încheie fie, după finalizarea întregii activităţi

de cercetare, fie pe etape, pe măsura desfăşurării cercetării.

„Pentru a răspunde exigenţelor teoriei şi practicii criminalistice şi pentru ca procesul-verbal

de cercetare la faţa locului să fie în cadrul strict al legii procesual penale, trebuie ca la încheierea

acestuia să fie respectată o serie de condiţii de fond şi formă.”147

În privinţa formei, există o serie de cerinţe pe care trebuie să le împlinească orice proces-

verbal încheiat de către organele judiciare, respectiv să fie obiectiv, să fie complet, să se

caracterizeze prin preciziune şi claritate şi să fie succint.

Caracterul obiectiv al procesului verbal presupune ca, în cuprinsul acestuia să fie trecute doar

constatările proprii ale membrilor echipei, referitoare la perimetrul cercetat, la urmele şi mijloacele

materiale de probă, la eventualele incidente raportate pe parcursul desfăşurării activităţii şi

consecinţele acestora, care trebuie să fie în deplină concordanţă cu realitatea. Astfel, este prohibit

organelor de cercetare să consemneze în procesul verbal, supoziţii sau deducţii personale, desprinse

din experienţa anterioară ori suprapuse pe influenţe ale persoanelor interesate.

Este extrem de relevant ca procesul-verbal de cercetare la faţa locului să fie complet, adică să

cuprindă absolut toate amănuntele legate de desfăşurarea activităţii şi de rezultatele obţinute, deoarece

orice omisiune poate avea efecte ireversibile asupra întregii anchete, putându-se pierde sau diminua

valoarea probantă într-un anumit context, cu consecinţe directe, legate de modul de soluţionare a

cauzei.145 P. C. Băloi, Unele probleme privind cercetarea locului faptei, în „Probleme de medicină judiciară şi de

criminalistică, vol. IV, Editura Medicală, Bucureşti, 1966, pag. 164146 Aurel Ciopraga, Criminalistica. Tratat de tactică, Editura Gama, Iaşi, 1996, pag. 77147 Pavel Palcu, Tactica efectuării cercetării la faţa locului, Universitatea de Vest, Editura Vasile Goldiş, Arad,

2010, pag. 35

La redactarea procesul-verbal de cercetare la faţa locului, organul judiciar trebuie să aibă în

vedere că este necesar să fie respectate şi anumite exigenţe de stil. În acest sens, se impune ca

procesul-verbal să fie încheiat cu precizie, adică în conţinutului acestuia trebuie să se regăsească toate

constatările organului judiciar, redate cu o exactitate riguroasă.

Pe de altă parte, procesul-verbal se caracterizează prin claritate, trăsătură ce reclamă „folosirea

unui limbaj adecvat, care să poată conduce la o bună înţelegere la lecturare, trebuie să existe o

corespondenţă perfectă între mesajul transmis şi cel receptat, eventualii factori de distorsionare să nu

aibă legătură cu redactarea procesului-verbal. Trebuie eliminate exprimările ambigue, improprii, care

pot genera confuzii, interpretări diferite, etc.”148

Se va evita, totodată, folosirea unor termeni de strictă specialitate, iar în ipoteza că aceştia nu

vor putea fi, totuşi, evitaţi, se va proceda la explicarea lor.149

În sfârşit, se cere ca procesul-verbal de cercetare la faţa locului să înfăţişeze într-o manieră

concisă, concentrată tot ceea ce a fost constatat de către organul judiciar, excluzând însemnele cum

sunt comentariile şi posibilele explicaţii, cerinţă care nu trebuie să dăuneze, însă, caracterului său

complet, deoarece nu este normal şi corect să se renunţe la a se consemna date, ce pot conduce la

lămurirea împrejurărilor desfăşurării activităţii ilicite, din ignoranţă sau din alte motive.

Legiuitorul stabileşte în art.131 şi 91 CPP, că procesul-verbal de cercetare la faţa locului

trebuie să fie întocmit şi cu respectarea unor condiţii de fond, care să înglobeze toate menţiunile ce

incumbă această activitate. Potrivit opiniei majoritare a criminaliştilor, procesul-verbal are o structură

tripartită, alcătuită din preambul (partea introductivă), partea descriptivă şi încheiere (partea finală).150

În partea introductivă a procesului-penal se consemnează date ce atribuie caracter oficial

acestui act procedural, după cum urmează:

a) data şi locul unde este încheiat, ora la care a început şi ora la care s-a terminat încheierea

procesului verbal;148 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti, 2009,

pag. 58149 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2004, pag. 331 cu trimitere la Lionel Prévost, Enquete criminelle, ediţia a-2-a, Editura Modulo, Mont

Royal, Quebec,Canada, 2000, pag. 71

150 Aurel Ciopraga, Criminalistica. Tratat de tactică, Editura Gama, Iaşi, 1996, pag. 78; Emilian Stancu, Tratat de

criminalistică, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, pag. 330 ; Ion Mircea,

Criminalistica, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 248

b) numele, prenumele şi calitatea celor care îl încheie;

c) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;

d) descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;

e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal,

obiecţiile acestora;

f) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

În partea descriptivă a procesului-verbal, care constituie secţiunea cea mai complexă şi cu cea

mai mare însemnătate practică, legea procesual penală prevede necesitatea descrierii amănunţite a

situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a stării şi poziţiei celorlalte

mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi, pe cât posibil, cu

dimensiunile respective (art.131 C.pr.pen.). Pentru a putea fi îndeplinită ultima cerinţă, este nevoie ca

lectura procesului-verbal „să poată reda întocmai imaginea locului faptei şi pentru aceia care nu au participat la cercetarea la faţa locului”.151

Partea descriptivă „debutează cu descrierea detaliată a locului unde s-a consumat infracţiunea,

sub următoarele aspecte: amplasarea locului şi în raport cu vecinătăţile sale, întinderea locului supus

cercetării, situarea locului în raport cu punctele cardinale precum şi faţă de anumite repere naturale

fixe mai apropiate (imobile vecine, străzi, etc.), căile de acces. Când se efectuează în încăperi, se va

descrie ambianţa acestora: pereţii, duşumeaua, tavanul, uşile, ferestrele, starea încuietorilor, obiectele

de mobilier, amplasarea acestora, etc.”152

Apoi, o atenţie deosebită trebuie acordată descrierii detaliate a urmelor, mijloacelor materiale

de probă şi obiectelor descoperite cu această ocazie, urmărindu-se sublinierea cât mai multor

caracteristici individuale.

Cu privire la urme, în procesul-verbal trebuie cuprinse aspecte privitoare la natura acestora,

direcţia poziţiei acestora în circumferinţa unde are loc activitatea de cercetare, raporturile de poziţie

între diferitele urme şi faţă de reperele importante, ce caracterizează respectivul sistem de referinţă,

totul trebuind să fie argumentat cu măsurători precise, starea în care se prezintă şi metodele tehnico-

ştiinţifice criminalistice folosite pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea lor.


Bucureşti, 2004, pag. 331 cu trimitere la Vladimir Stoica, Cercetarea la faţa locului, în Revista „Probleme de

criminalistică şi criminologie”, nr.2/1981, pag. 120 152 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 232

În ceea ce priveşte obiectele descoperite, se vor menţiona natura felului obiectului, se prezintă

detaliat elementele descriptive privitoare la forma, dimensiunea, culoarea acestora şi alte caracteristici

fizico-chimice sau particularităţi de identificare (model, marcă, tip, serie), locul unde au fost găsite,

raporturile de distanţă dintre acestea, starea în care se prezintă şi se specifică metodele şi mijloacele de

studiere, fixare şi ambalare a acestora.

Totodată, în cuprinsul părţii descriptive a procesului-verbal se va face vorbire, dacă este cazul,

despre aşa numitele împrejurări negative şi despre acţiunile întreprinse în direcţia clarificării şi

explicării lor.

„Descrierea activităţilor de prezentare pentru recunoaştere de persoane, reconstituiri, etc.,

precum şi rezultatele, ce au fost obţinute, îşi găsesc locul tot în partea descriptivă a procesului verbal.

Apreciez că, în măsura în care relatările cu privire la cele arătate au, un volum relativ mare, devine

oportun ca, în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, doar să se facă referire, iar fiecare activitate,

cu rezultatele obţinute să constituie obiectul unui proces-verbal separat, care va fi anexat la procesul-

verbal de cercetare la faţa locului.”153

La această soluţie se va recurge şi în cazul în care, cu ocazia cercetării la faţa locului au fost

efectuate şi activităţi precum ascultarea învinuitului sau inculpatului, a părţii vătămate, tocmai pentru

a nu se încărca inutil conţinutul procesului-verbal de cercetare la faţa locului.154

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului va cuprinde în încheiere următoarele menţiuni155 :

- urmele şi mijloacele de probă ridicate la faţa locului, raţiunea care a stat la baza ridicării

acestora, mijloacele şi metodele folosite pentru ridicare.

- măsurile dispuse, ca exemplu, cu privire la persoanele vătămate, făptuitori, cadavru,

vehiculele implicate în activitatea ilicită, porţiunea de teren pe care s-a desfăşurat cercetarea la faţa

locului, restabilirea circulaţiei rutiere, a furnizării de energie electrică, gaze naturale, apă, etc.;

153 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti, 2009,

pag. 64154 A se vedea în acest sens Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, op. cit.

pag. 232155 Gabriel Ion Olteanu, Marin Ruiu, Tactică criminalistică, Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti, 2009,

pp. 64-65; Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2004, pag. 223; Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2004, pp. 331-332, etc.

- fotografiile judiciare efectuate la faţa locului, respectiv ce genuri de fotografii au fost

făcute, tipul şi felul materialului fotosensibil utilizat, tipul aparatului de fotografiat;

- înregistrările de sunet şi imagine – dacă s-au făcut, mijloacele folosite, alte menţiuni legate

de poziţia în care au funcţionat aparatele – atunci când aceasta este relevant pentru calitatea sau

caracteristicile înregistrărilor – materiale folosite, surse de iluminare, etc.;

- observaţii cu privire la distrugeri sau alte implicaţii ale desfăşurării activităţii ce ar fi putut

prejudicia interesele unor persoane fizice sau juridice – s-a întrerupt furnizarea de energie electrică

şi, ca urmare, a fost întreruptă temporar activitatea la un punct de lucru; au fost folosite unele

persoane care, fiind scoase din procesul tehnologic, ar fi putut produce unele pierderi de randament;

etc.;

- observaţii ale martorilor asistenţi, obiecţii ale persoanelor interesate în cauză ori afectate

într-un fel sau altul prin efectuarea activităţii, etc.;

- timpul (zi sau noapte) în care s-a desfăşurat cercetarea la faţa locului, ora începerii şi

terminării acesteia, cu precizarea condiţiilor meteorologice şi de vizibilitate pe parcursul cercetării;

- numărul de exemplare şi destinaţia acestora.

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului va fi semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de toţi

cei care, în diverse calităţi, au luat parte la efectuarea acestei activităţi: organul judiciar, martorii

asistenţi, experţii, specialiştii şi tehnicienii, învinuitul sau inculpatul, eventual apărătorul acestuia.

Plecând de la afirmaţia renumitului criminalist francez Hans Gross că „procesul-verbal de

cercetare la faţa locului este, o piatră de încercare a judecătorului de instrucţie. Nicăieri nu se

dezvăluie cu mai multă claritate priceperea, siguranţa spiritului de observaţie, logica

raţionamentului, perseverenţa metodică şi conştientă în realizarea scopului său, dar, de asemenea,

nicăieri nu se manifestă mai bine nepriceperea, slăbiciunea spiritului de observaţie, dezordinea,

incertitudinea, ezitarea judecătorului de instrucţie”156, conchidem că reuşita cercetării depinde, în

mod fundamental şi de calitatea procesului-verbal care face dovada competenţei, măiestriei şi

obiectivităţii celui care îl întocmeşte.

4.2. Întocmirea schiţei locului faptei

156 Hans Gross, Manuel practique d`instruction judiciare, vol. I, Editura Marchal et Billard, Paris, 1899,

pag.148

Schiţa locului faptei, întâlnită în literatura de specialitate şi sub denumirea de planul schiţă

sau desenul schiţă, constituie o modalitate de reprezentare grafică a locului infracţiunii în ansamblu,

a poziţiei obiectelor şi urmelor, a raporturilor de distanţă dintre acestea.157

Cu ajutorul schiţei locului faptei se urmăreşte „facilitarea formării unei imagini cât mai

apropiate de realitate asupra scenei infracţiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul-verbal

să fie înţelese mai uşor”158 şi întregirea cadrului mijloacelor de fixare a rezultatelor cercetării la faţa

locului.

Condiţionat de împrejurarea dacă la transpunerea în plan real a locului faptei se respectă sau

nu proporţiile reale ale suprafeţelor sau obiectelor reprezentate grafic, se disting două modalităţi de

realizare a planului schiţă, şi anume schiţa executată la scară, denumită planul schiţă şi schiţa

realizată pe baza liberelor aprecieri ale celui care o întocmeşte, denumită desen schiţă.159

Planul schiţă sau schiţa executată la scară presupune respectarea riguroasă a proporţiilor reale

ale terenului, interioarelor, obiectelor reprezentate, precum şi a raporturilor de distanţă dintre

acestea, micşorate de un anumit număr de ori.

„Scara la care se ridică planul este în funcţie de suprafaţa şi de natura locului faptei. De exemplu, în cazul încăperilor, în general al locurilor închise, nu însă cum sunt halele industriale, scara poate fi de 1/50 sau 1/100, spre deosebire de locurile deschise, în care scara poate depăşi 1/500, mai ales în ipoteza accidentelor aeriene sau feroviare.”160

157 Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 521; Aurel Ciopraga,

Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pag. 233


Bucureşti, 2004, pag. 332159 Constantin Pletea, Criminalistica. Elemente de anchetă penală, Editura Little Star, Bucureşti, 2003, pag. 53;

Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001, op. cit. pag. 233160 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, pag. 332 cu trimitere la I.E.Sandu, in lucrarea colectivă „Tratatpractic de criminalistică”', vol.I, supra cit., p.86-100;

Date post:	11-Jul-2016
Category:	Documents
Upload:	ancaciprian
View:	25 times
Download:	7 times

CAPITOLUL 3

Documents