1

CAPITOLUL 1.

ECHILIBRULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

1.1. Bilanţul contabil, instrument de analiză al echilibrului financiar

Într-o economie competitivă, activitatea unei întreprinderi, indiferent de obiectivul său de

activitate, urmăreşte atingerea a cel puţin două ţeluri principale: realizarea de profit şi satisfacerea

necesităţilor unei anumite categorii de cumpărători. Ori, pentru realizarea celor două mari ţeluri este

necesară informaţia care să dezvăluie poziţia financiară a întreprinderii şi profitabilitatea acesteia. Practica

socială a investit contabilitatea, componentă esenţială a sistemului informaţional economic, să construiască

o informaţie completă şi credibilă. Contabilitatea prin mijloacele şi procedeele sale specifice oferă o

analiză pertinentă îndreptată spre piaţă, oferă orientări asupra strategiei economice viitoare, clarificări

asupra trecutului şi prezentului întreprinderii, soluţii şi motivaţii pentru deciziile luate. Această ştiinţă

reprezintă un sistem logic, dar şi raţional de informare specializată ce este supus unor norme şi convenţii

definite social.

Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, documentul oficial de gestiune „care trebuie

să reflecte o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor

obţinute” este bilanţul contabil.

Înfăptuirea imagini fidele de către contabilitate necesită ca informaţiile furnizate de către aceasta să

îndeplinească următoarele condiţii:

datele contabile să fie înregistrate în contabilitate în timp util pentru a fi prelucrate şi utilizate;

informaţiile contabile să ofere utilizatorilor o descriere adecvată, să fie corecte şi complete;

contabilizarea faptelor să fie în acord cu baza lor juridică şi economică;

informaţiile furnizate de contabilitate să rezulte din aplicarea lui cu bună credinţă a regulilor şi

procedeelor contabile.

Bilanţul contabil, din punct de vedere conceptual, reprezintă cea mai importantă sintetiză

informaţională a contabilităţii, obţinută prin structurarea, agregarea şi sistematizarea în expresie valorică a

patrimoniului unei entităţi, la un anumit moment. Acesta caracterizează la un moment dat elementele

constitutive ale patrimoniului şi conţine un sistem de indicatori ce se elaborează pe baza datelor furnizate

de contabilitate, fie preluate direct, fie prelucrate în prealabil.

Bilanţul contabil este un mod de analiză şi de conducere, el reprezintă oglinda activităţii

întreprinderii, fiind principalul mijloc de informare a tuturor celor interesaţi, o sursă principală de

informaţii pentru managerul unei unităţi în ceea ce priveşte modul de desfăşurare a activităţii pe care o

conduce. Acesta este instrumentul pentru calcularea indicatorilor macroeconomici şi pentru elaborarea

prognozelor, servind la stabilirea patrimoniului economiei naţionale. „Aprecierea activităţii desfăşurate de

orice întreprindere, precum şi elaborarea deciziilor economice se fundamentează pe analiza celui mai

complex „produs” al contabilităţii, respectiv, bilanţul”, afirmă prof. Horomnea E., în lucrarea Managerial

Competence end in the technological changes background, vol. II, Management of Technological

Changes”, publicată în Grecia în anul 2003.

Bilanţul contabil, model specific metodei contabilităţii, oferă un tablou sintetic şi static în expresie

bănească asupra situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor globale (profit sau pierdere) de la un nivel

microeconomic, respectiv a unui agent economic şi până la cel mai ridicat nivel - cel naţional. Cu ajutorul

structurilor calitative ale posturilor sale, bilanţul contabil realizează dubla reprezentare patrimonială.

Asupra bilanţului acţionează direct două dintre principiile contabile:

principiul necompensării – conform căruia nu este admisă compensarea elementelor

structurate din punct de vedere al lichidităţilor cu acele elemente structurate din punct de vedere al

exigibilităţilor sau mai precis a creanţelor cu datoriile;

2

principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere care interzice modificarea într-un fel a

bilanţului de deschidere a exerciţiului următor, ceea ce presupune egalitatea bilanţului final al unui

exerciţiu cu bilanţul iniţial al exerciţiului următor.

În teoria cunoaşterii contabile, bilanţul contabil are rolul de a demonstra valabilitatea principiilor

metodei contabilităţii, dubla reprezentare şi dubla înregistrare pe care se bazează contabilitatea în partidă

dublă, iar în practică bilanţul are un rol important în conducere, în asigurarea artei manageriale, fiind un

sistem adecvat pentru analiza activităţii întreprinderii şi luarea măsurilor ce se impun.

Imaginea asupra situaţiei existenţei patrimoniale la un moment dat exprimată de bilanţ este

completată de situaţia veniturilor, cheltuielilor, a rezultatelor economice şi financiare a întreprinderii,

redate de contul de profit şi pierdere, dar şi de anexele la bilanţ şi de raportul de gestiune ce cuprinde o

analiză economico-financiară a modului de realizare a indicatorilor unităţii. Managerul întreprinderii

analizează factorii cu influenţă asupra modului de realizare a indicatorilor, în special factorii care au

condus la nerealizarea atât a indicatorilor tehnici, cât şi cei financiari. În acest sens se vor prezenta

aspectele legate de realizarea planului de producţie, de încărcare a capacităţii de producţie, de modul de

efectuare a aprovizionărilor şi desfacerilor producţiei, aspecte legate de calitatea produselor, etc

Sub aspect financiar se evidenţiază nivelul costurilor, al rentabilităţii, evoluţia lichidităţii, folosirea

creditelor, etc. Din analiza acestor factori trebuie să rezulte şi măsurile ce trebuie luate pentru ca influenţa

acestor factori să fie minimă sau înlăturată.

De asemenea, se analizează şi factorii cu influenţă pozitivă pentru a amplifica influenţa lor şi a se

realiza în viitor un nivel mai ridicat la acestor indicatori.

Preocupările în domeniul normalizării şi armonizării sistemelor contabile, pe plan european, s-au

concretizat, pe linia normalizării, în conceperea normelor de către International Accounting Standards

Committee (I.A.S.C.), în timp ce pe linia armonizării sistemelor de contabilitate şi inclusiv a întocmirii

situaţiilor financiare, acestea s-au concretizat în elaborarea de directive, revenindu-i, fiecărui stat membru

obligaţia încorporării acestora în propria lor legislaţie.

La nivelul Uniunii Europene, preocupările armonizării sistemelor contabile s-au concretizat în

adoptarea a trei documente semnificative:

1. Directiva a IV-a europeană, elaborată la 25 iulie 1978 şi revizuită la data de 8 noiembrie 1990,

ale cărei prevederi se sprijină pe standardele publicate de Uniunea Europeană a Experţilor Contabili

Economici şi Financiari şi Comitetul de Standarde Internaţionale. Cuprinsul acestei directive se împarte în

patru părţi:

Schema bilanţului (inclusiv contul de rezultate), care cuprinde două scheme de bilanţ, din care doar

una trebuie aplicată la alegere şi două scheme ale contului de profit şi pierdere.

În prima schemă se prezintă bilanţul contabil în format orizontal (în cont) activul fiind descompus

în şase rubrici, notate de la A la F (Capital subscris nevărsat; Cheltuieli de constituire; Activ imobilizat;

Activ circulant; Conturide regularizare; Pierderea exerciţiului), iar pasivul în cinci rubrici, notate de la A la

E (Capitaluri proprii; Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; Datorii; Conturi de regularizare; Beneficiul

exerciţiului).

În cea de-a doua schemă se prezintă bilanţul contabil în format vertical (în listă), unde rubricile sunt

notate de la A la F (Capital subscris nevărsat; Cheltuieli de constituire; Activul imobilizat; Activul

circulant; Conturi de regularizare; Datorii cu scadenţă mai mică de un an; Activul circulant (inclusiv E),

exclusiv datoriile cu scadenţă mai mică sau egală cu un an; Suma totală a elementelor de activ după

deducerea datoriilor cu scadenţă mai mare de un an; Datoriile cu scadenţă mai mare de un an; Provizioane

pentru riscuri şi cheltuieli; Conturi de regularizare; Capitaluri proprii).

Directiva a IV-a europeană mai cuorinde normele de evaluare, anexa la bilanţ şi raportul de

gestiune.

Succint, câteva dintre principalele prevederi ale Directivei europene în domeniul contabilităţii:

conturile anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a situaţiei financiare a întreprinderii;

3

interpretarea activităţilor economice se face potrivit conceptului juridico-economic al

patrimoniului, prevalând totuşi aspectul juridic;

evaluarea obligatorie a posturilor din bilanţ pe baza metodei costului istoric (plusurile sau

minusurile provenind de la acelaşi post de bilanţ trebuie evaluate separat, neadmiţându-se

compensarea lor);

prevederile referitoarea la conturile anuale nu se pot aplica în mod unitar tuturor întreprinderilor

datorită deosebirilor de ordin juridic şi mărimii diferite a acestora (întreprinderile mici şi mijlocii

beneficiază de simplificări în ceea ce priveşte prezentarea conturilor anuale în vederea asigurării

unui caracter confidenţial vis-à-vis de concurenţă).

Comparativ cu structura bilanţieră adoptată de sistemul contabil românesc, în analiza dispoziţiilor

Directivei a IV-a europeană, se pot face următoarele remarci:

- capitalul subscris nevărsat figurează, în bilanţul în formă bilaterală sau de cont, ca primă rubrică

în activ sau ca element component al activului circulant (în structură detaliată), cea de-a doua soluţie fiind

agreată de bilanţul românesc;

- cheltuieli de constituire sunt înscrise în mod distinct înaintea activului imobilizat sau ca elemente

componente ale imobilizărilor necorporale. Modelul românesc al bilanţului prevede cumularea

cheltuielilor de constituire cu cele de cercetare-dezvoltare, fapt ce creează dificultăţi în efectuarea de

analize financiare (cheltuielile de constituire fiind considerate elemente de activ fictiv);

- profitul sau pierderea sunt evidenţiate ca ultime rubrici în pasivul şi respectiv, activul bilanţier, în

timp ce în legislaţiile naţionale aceste elemente sunt înscrise cu semne diferite în structura capitalurilor

proprii.

2. Directiva a VII-a europeană, adoptată la 13 iunie 1983 de către Uniunea Europeană, este

rezultatul studiilor pe plan internaţional, a eforturilor de normalizare şi de uniformizare în elaborarea şi

prezentarea conturilor consolidate, fiind încununat prin Ordinul nr. 1775 din 29/11/2004, publicat in

Monitorul Oficial, Partea I nr. 27 din 10/01/2005 privind unele reglementari în domeniul contabilităţii.

3. Directiva a VIII-a europeană referitoare la prevederile utile în domeniul unui control competent

în materie legislativă a bilanţurilor încheiate de agenţii economici.

Dacă facem o extindere a activităţii de normalizare şi armonizare a sistemelor contabile pe plan

internaţional facem trimitere la International Accounting Standards Committee (I.A.S.C.) care a luat fiinţă

în anul 1973 şi al cărui obiectiv principal l-a constituit dezvoltarea standardele internaţionale de

contabilitate printr-un proces raţional care are în vedere evaluarea, prezentarea şi comunicarea

informaţiilor privind informaţiile financiare ale întreprinderii.

În acest context, „Cadrul de pregătire şi prezentare a situaţiilor financiare”, adoptat în anul 1989 de

International Accounting Standards Committee constituit din 110 paragrafe, tratează probleme precum:

obiectivul, caracteristicile calitative şi elementele care compun situaţiile financiare, sistemele de măsurare

şi conceptul de capital.

Obiectivul situaţiilor financiare îl constituie necesitatea furnizării de informaţii privind situaţia

financiară, performanţa şi evoluţia situaţiei financiare, informaţii cu atât mai utile, cu cât potenţialii

utilizatori sunt puşi în situaţia de a lua decizii cu caracter economic, Mai târziu, în anul 1995 International

Accounting Standards Committee a lansat proiectul de norme privind „Prezentarea situaţiilor financiare”

ce se referă la: un bilanţ, un cont de rezultate, un tablou al fluxurilor de trezorerie şi notele explicative sau

anexa. Forma de prezentare a bilanţului definit de cadrul I.A.S.C. se apropie de modelul bilanţului

franţuzesc sau românesc, nu se bazează pe formula „active – datorii = capitaluri proprii”, are formă de cont

şi presupune prezentarea distinctă a activelor imobilizate, a activelor circulante, a capitalurilor proprii şi a

datoriilor.

Separarea activelor imobilizate de activele circulante se bazează pe funcţia reală a acestora şi nu pe

scadenţa lor. Întrucât, un asemenea model de bilanţ nu separă datoriile pe termen scurt de cele pe termen

lung (pasivul bilanţului fiind structurat în capitaluri proprii, interese minoritare şi datorii) nu este posibilă

4

deducerea datoriilor curente (pe termen scurt) din activele circulante, iar elementele activului circulant nu

pot fi clasificate după lichiditatea lor.

Bilanţul în acest format are drept componente următoarele elemente:

- activele sunt resurse asupra cărora agentul economic exercită un control şi care provin evenimente

trecute, menite de a genera „avantaje economice” viitoare;

- pasivele sunt obligaţii actuale ale întreprinderii generate de evenimente trecute şi acre antrenează

cu ocazia efectuării plăţii, o ieşire de resurse ce comportă un avantaj economic. Obligaţiile pot avea o bază

contractuală, statutară sau legală şi pot rezulta din practici comerciale curente sau pot fi rezultatul unei

politici voluntare a întreprinderii. Intervine o mare dificultate în distincţia ce trebuie efectuată între o

obligaţie prezentă ţi un angajament viitor;

- capitalurile proprii rezultă din deducerea tuturor datoriilor din activele întreprinderii, iar mărimea

acestora este influenţată de sistemul de evaluare a activelor şi a datoriilor. Doar în mod excepţional,

mărimea capitalurilor proprii corespunde cu valoarea acţiunilor sau cu valoarea globală a întreprinderii.

Normele contabile din ţara noastră au adoptat o structură generală a conturilor anuale sub

denumirea echivalentă de „bilanţ contabil” sau situaţii financiare anuale. El se întocmeşte obligatoriu

anual, precum şi în situaţia fuziunii sau încetării activităţii de către regiile autonome, societăţile

comerciale, instituţiile publice unităţile cooperatiste, asociaţiile şi celelalte persoane juridice sau persoane

fizice care au calitatea de comerciant.

Introducăndu-se obligaţia de a conduce contabilitatea de către unităţile patrimoniale începănd cu

data de 01.01.1994 în baza planului de conturi general, a Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii

nr.82/1991, modificată şi completată ulterior şi a normelor metodologice de utilizare a conturilor contabile

aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 704/1993, s-a creat şi în România, posibilitatea de reflectare în

evidenţe a operaţiunilor economico-financiare, specifice economiei de piaţă, în acord cu actele normative

adoptate în această petrioadă şi cu prevederile Directivei a-IV-a a Comunităţii Economice Europene şi

Standardelor de Contabilitate Internaţională.

Pentru a răspunde cerinţelor armonizării contabile cu prevederile Comunităţii Economice

Europene, Ministerul Finanţelor Publice a stabilit, prin Ordinul nr. 3055/29.10.2009, forma completă şi

conţinutul situaţiilor financiare anuale obligatorii de întocmit începând cu 01.01.2010 de către societăţile

comerciale, societăţile şi companiile naţionale, instituţiile naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile

cooperative şi celelalte persoane juridice care, în baza legilor speciale de organizare, funcţionează pe

principiile societăţilor comerciale. Aceste entităţi care depăşesc limitele a două dintre cele trei criterii de

mărime: total active: 3.650.000 euro; cifră de afaceri netă: 7.300.000 euro şi număr mediu de salariaţi în

cursul exerciţiului financiar: 50 vor întocmi situaţii financiare anuale ce cuprind: bilanţul; contul de profit

şi pierdere; situaţia modificărilor capitalului propriu; situaţia fluxurilor de trezorerie; notele explicative la

Situaţii financiare anuale.

Situaţiile financiare anuale întocmite de entităţile economice care depăşesc limitele a două din

criteriile de mărime menţionate mai sus constituie un tot unitar. Acestea vor fi însoţite de Raportul

administratorilor şi vor fi auditate potrivit legii.

Persoanele juridice care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre criteriile prezentate

anterior, întocmesc situaţii financiare anuale simplificate compuse din: bilanţ, contul de profit şi pierdere şi

note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate. Opţional, aceste entităţi, pot întocmi situaţia

modificărilor capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie. Situaţiile financiare anuale

simplificate sunt verificate potrivit legii.

Situaţiile financiare anuale trebuie însoţite de o Declaraţie scrisă de asumare a răspunderii

conducerii persoanei juridice pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale în acord cu Reglementărilor

contabile conforme cu Directiva a IV-a a CEE. Situaţiile financiare consolidate sunt elaborate potrivit

Reglementărilor contabile conforme cu Directivele europene.

Importanţa bilanţului contabil a fost remarcată cu multă vreme în urmă. Elocventă este precizarea

profesorului Feleagă N., referitoare la importanţa bilanţului: „pentru a lua decizii utile, şeful unei

5

întreprinderi trebuie să ştie dacă afacerea sa prosperă, dacă bate pasul pe loc sau dacă ea este un declin…cu

ocazia fiecărei mari crize, economiştii au putut observa că foarte multe falimente sunt datorate pur şi

simplu unei cunoaşteri prea tardive a declinului afacerilor lor…dar noi nu avem nevoie numai de a

determina rezultatul, atunci când o întreprindere începe să fie în primejdie; este indispensabil să luăm

cunoştinţă de prosperitatea sa. Un şef capabil trebuie să profite de o astfel de perioadă de înflorire,

indiferent că ea este provocată de conjunctură sau de structura economică. Nu putem lăsa să treacă

vânturile favorabile fără să ridicăm pânzele, căci ele (vânturile) nu vor sufla întotdeauna”.

Rolul bilanţului este deosebit de important atât în teoria, cât şi în practica contabilă:

În teoria cunoaşterii contabile, rolul bilanţului este acela de a demonstra valabilitatea principiilor

metodei contabilităţii – dubla reprezentare şi dubla înregistrare – pe care se bazează contabilitatea în

partidă dublă. În cadrul bilanţului se pun faţă în faţă cele două laturi fundamentale sub care contabilitatea

studiază patrimoniul, şi anume: mijloacele materiale şi băneşti privite după structura, componenţa şi

destinaţia lor pe de o parte, şi după sursa lor de finanţare, de provenienţă pe de altă parte. De asemenea, se

verifică teoria că oricâte şi orice fel de mişcări au loc în ansamblul elementelor patrimoniale la nivelul unei

verigi organizatorice, se menţine egalitatea între cele două laturi fundamentale: mijloacele şi resursele. Prin

intermediul bilanţului, procesul cunoaşterii contabile ajunge la nivelul superior al generalizării şi al

concluziilor privind corelaţiile şi interdependenţele dintre fenomenele şi procesele economice relevate în

datele şi informaţiile din bilanţ şi, pe baza aceasta, al cunoaşterii tendinţelor de dezvoltare în viitor.

În practica contabilă a unităţilor, prin intermediul bilanţului se realizează şi se pun în corelaţie

toate conturile în care se reflectă elementele patrimoniale ale unităţii, fiind în acest fel, instrumentul

contabil în care conturile îşi pierd o parte din individualitatea şi caracteristica lor, fiind prezentate printr-un

singur element, cel al soldurilor. Tot la fel, la începutul perioadelor de gestiune, pe baza datelor şi a

informaţiilor din bilanţ se deschid conturile. Datele din bilanţ sunt date de ieşire din sistemul conturilor

unei unităţi pe perioada de gestiune precedată şi date de intrare în sistemul conturilor pe perioada de

gestiune următoare. Astfel, în ciclul contabil bilanţul reprezintă elementul prin care se închide şi cu care

începe acest ciclu.

Bilanţul contabil prezintă importanţă nu numai pentru conducerea unităţii la nivelul căreia se

circumscriu datele şi informaţiile din el, dar şi pentru organele din afara unităţii interesate să cunoască

activitatea şi rezultatele ei, cum ar fi: băncile, investitorii, acţionarii, salariaţii, organele fiscale, etc.

Prin conţinutul şi anexele sale, bilanţul asigură un volum de informaţii corelate şi verificate, care

exprimă sintetic toate laturile mijloacelor, activităţilor şi rezultatelor unei unităţi şi care sunt deosebit de

utile pentru conducerea acestor unităţi.

Dată fiind importanţa bilanţului contabil, este necesară cunoaşterea funcţiilor pe care bilanţul le

îndeplineşte, având în vedere volumul de informaţii pe care acesta le pune la dispoziţie în sistemul

informaţional al unităţii. Acestea sunt:

1. Funcţia de generalizare a informaţiilor contabile – constituie o manifestare a procedeului de

generalizare din cadrul metodei contabilităţii a procesului cunoaşterii contabile şi o expresie a momentului

final al fluxului de prelucrare a datelor şi informaţiilor contabile dintr-o unitate.

În organizarea contabilităţii, datele şi informaţiile referitoare la aspectele economice ce au loc în

unitate parcurg un drum ascendent: de la simplu la complex, de la particular la general, de la primar la

centralizator. În acest sens acţionează toate procedeele şi instrumentele folosite de metoda contabilităţii,

bilanţul reflectând momentul final al acestui flux. În bilanţ se preiau toate datele din fiecare cont, care apoi

sunt grupate şi sistematizate în funcţie de natura lor, în aşa fel încât să obţină date sintetice cu o mare

densitate informaţională, care centralizează şi generalizează întreaga masă a informaţiilor economico-

financiare din sistemul contabilităţii.

2. Funcţia de informare – asigură bilanţului un loc esenţial în cadrul sistemului informaţional-

contabil şi aceasta datorită informaţiilor extrem de importante pe care le conţine referitoare la mijloacele,

sursele, rezultatele economice şi financiare ale unităţii gestionare, care sunt indispensabile conducerii

6

acesteia. Datorită caracterului lor sintetic, generalizator, informaţiile din bilanţ permit o privire de

ansamblu asupra situaţiei la un moment dat, a modului cum se asigură principiile gestiunii economice.

Bilanţul oferă informaţii cu privire la felul şi mărimea tuturor mijloacelor economice, dacă şi în ce

măsură mijloacele sunt finanţate din surse proprii sau din surse străine, dacă exerciţiul pentru care s-a

întocmit bilanţul s-a încheiat cu profit sau pierdere, etc. Pe baza acestor informaţii, deşi post-operative,

conducerile unităţii pot lua decizii pentru înlăturarea deficienţelor sau pentru activarea unor acţiuni

eficiente.

Funcţia de informare a bilanţului se extinde şi în afara limitelor organizatorice ale unităţii

gestionare, în sensul că bilanţul este utilizat ca sursă de date pentru o serie de organe din exteriorul unităţii.

Astfel, banca utilizează bilanţul pentru a constata ce destinaţie s-a dat creditelor acordate, dacă şi în ce

măsură aceste credite sunt garantate. De asemenea, bilanţul este utilizat de organele fiscale pentru

determinarea mărimii masei de profit şi implicit a impozitului pe profit, precum şi a celorlalte impozite şi

taxe.

3. Funcţia de analiză a bilanţului – care în fapt reprezintă o continuare şi o adâncire a funcţiei de

informare. Această funcţie scoate în evidenţa factorii de influenţă a fenomenelor şi proceselor prezentate

prin datele şi informaţiile din bilanţ, cât şi mărimea acestor influenţe.

Această funcţie se realizează prin verificarea diverselor corelaţii ce trebuie să existe între datele şi

informaţiile din bilanţul propriu-zis, corelaţia între grupele bilanţului, între capitolele şi posturile bilanţului

sau cele din bilanţ şi anexele la bilanţ, dintre informaţiile contabile şi cele de plan din anexele la bilanţ, etc.

Această funcţie asigură utilizarea informaţiilor din bilanţ în procesul conducerii unităţii şi se

concretizează mai ales în raportul de gestiune, în care se analizează toţi indicatorii economico-financiari

efectivi sub aspectul abaterilor de la cei planificaţi şi a factorilor care le-au determinat. Analiza permite

stabilirea unui diagnostic al situaţiei financiare ţi a rentabilităţii entităţii.

4. Funcţia previzională a bilanţului – de anticipare a evoluţiei fenomenelor şi proceselor

economice. În cadrul procesului de conducere a unităţilor economice, bilanţul contabil constituie un

instrument important al reglării activităţii, având în vedere legătura organică între analiza pe bază de bilanţ,

funcţiile întreprinderii şi atribuţiile conducerii. Pe baza datelor furnizate de bilanţ se controlează modul şi

măsura în care unitatea economică şi-a îndeplinit programele stabilite, prevederile bugetelor gestionare, a

utilizat fondurile avute la dispoziţie, s-a încadrat în disciplina economico-financiară.

Cunoaşterea contabilă prin bilanţ pune în evidenţă împletirea strânsă dintre aceste funcţii,

condiţionarea lor reciprocă. Astfel, utilizarea informaţiilor contabile la un nivel superior nu este posibilă

fără generalizarea prin bilanţ a datelor şi informaţiilor din conturi, realizată prin funcţia de generalizare.

Pe de altă parte, generalizarea acestor date din conturi se face tocmai în scopul obţinerii unor

informaţii necesare procesului conducerii.

Odată cu informaţia este necesară şi o analiză a acestor informaţii pentru a identifica factorii care

au determinat mărimea şi tendinţa de dezvoltare a fenomenelor şi proceselor economice.

Pentru a reda o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a

rezultatelor obţinute, trebuie respectate, cu bună credinţă, regulile privind evaluarea patrimoniului şi

celelalte norme şi principii contabile, cum sunt: principiul prudenţei, principiul permanenţei metodelor,

principiul continuităţii activităţii, principiul independenţei exerciţiului, principiul intangibilităţii bilanţului

de deschidere, principiul necompensării.

Studiul financiar al bilanţului evidenţiază modalităţile de realizare a echilibrului financiar

funcţional sau patrimonial al întreprinderii la un moment dat (de regulă la sfârşitul perioadei de gestiune),

permiţând deci, o analiză financiară statică.

Sub aspect juridic, bilanţul sintetizează starea patrimonială, respectiv ansamblul drepturilor şi

angajamentelor patrimoniale existente la un moment dat.

Drepturile patrimoniale – cuprind drepturile de proprietate şi cele de creanţă şi conferă titularilor o

putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate) sau posibilitatea obţinerii unor prestaţii din partea altor

persoane (drepturi de creanţă).

7

Drepturile de proprietate – se concretizează în posibilitatea utilizării bunurilor în scopul

consumului, producţiei sau fructificării acestuia pentru obţinerea unor venituri.

În general, o întreprindere deţine anumite drepturi de proprietate asupra unui ansamblu variat de

bunuri materiale cum sunt terenurile, clădirile, stocurile de mărfuri, de materii prime, de produse finite, cât

şi nemateriale reprezentate de brevete, licenţe, mărci de fabrică şi alte elemente necorporale.

Drepturile de creanţă – adică drepturile asupra terţilor, constau în angajamente contractate de

anumiţi parteneri, cum sunt clienţii ale căror termene de plată, convenite în avans, au o scadenţă ulterioară

livrării bunurilor sau serviciilor, precum şi debitorii întreprinderii, în calitatea lor de beneficiari ai unor

împrumuturi, pentru angajamentele de rambursare în viitor a capitalului şi costului aferent acestuia sub

formă de dobândă. Drept urmare, conturile de imobilizări, clienţi şi debitori corespunzătoare drepturilor de

proprietate şi de creanţă se vor regăsi în activul bilanţului.

Angajamentele patrimoniale – corespunzătoare obligaţiilor pe care întreprinderea trebuie să le

onoreze la o anumită scadenţă, sunt înregistrate în pasivul bilanţului.

În funcţie de originea lor, angajamentele pot fi consecinţa unor decizii voluntare sau a unor

obligaţii impuse întreprinderii. Astfel, împrumuturile contractate sau obligaţiile de plată faţă de furnizori

sunt rezultatul unor angajamente liber subscrise de întreprindere, concretizate în datorii reflectate în pasiv,

în timp ce obligaţiile fiscale constituie prelevări obligatorii impuse acesteia, înregistrate tot în pasivul

bilanţului.

De asemenea, angajamentele patrimoniale pot fi diferenţiate, în funcţie de efectele lor, în

angajamente corespunzătoare datoriilor şi corespunzătoare capitalurilor proprii.

Cele corespunzătoare datoriilor implică, în general pentru întreprindere, obligaţia de plată a

dobânzilor şi de rambursare a datoriilor, în funcţie de modalitatea şi scadenţa convenită în contract.

Angajamentele corespunzătoare capitalurilor proprii apar în legătură cu remunerarea proprietarilor

fondurilor puse la dispoziţia întreprinderii sub formă de aport iniţial la constituirea capitalului social fie

pentru aportul nou cu ocazia unei creşteri de capital, fie pentru acceptarea menţinerii profiturilor

nedistribuite care, în fapt, reprezintă rezerve ce vor majora capitalul propriu, prin încorporarea lor în

cuantumul acestuia.

Capitalurile proprii exprimă valoarea drepturilor pe care proprietarii le deţin asupra întreprinderii,

cu toate că angajamentele de remunerare şi de rambursare luate de aceasta faţă de proprietarii săi sunt in

general nesigure.

Astfel, proprietarii nu beneficiază de nici o garanţie fermă care să le asigure recuperarea fondurilor

investite şi nici de o certitudine în ceea ce priveşte data unei eventuale recuperări. În legătură cu

remunerarea capitalurilor investite, există riscul de nedistribuire a dividendelor, în ipoteza în care

rezultatele obţinute de întreprindere vor fi slabe.

În compensarea riscurilor care decurg din această nedeterminare, proprietarii pot beneficia de trei

avantaje majore, şi anume: dividende superioare, dacă întreprinderea are o evoluţie financiară favorabilă şi

degajă rezultate bune la sfârşitul exerciţiului contabil (remunerarea nefiind garantată în caz contrar),

creşterea valorii capitalurilor proprii, deci a bogăţiei pe care proprietarii o deţin în întreprindere (chiar

dacă nu poate fi avut în vedere un anumit termen pentru recuperarea sa) şi dreptul de participare la

deciziile majore din viaţa întreprinderii (în special la cele referitoare la desemnarea conducerii acesteia).

Dacă studiul juridic permite prezentarea drepturilor şi angajamentelor patrimoniale, prezentarea

financiară pune în evidenţă relaţia dintre sursele fondurilor (resursele) şi nevoile (utilizările) cărora le sunt

alocate fondurile, ceea ce conduce la necesitatea prelucrării datelor contabile şi aşezarea lor în activ şi

pasiv.

Astfel, pasivul apare ca o sinteză a angajamentelor contractate (optica juridică) sau ca o

inventariere a surselor de finanţare (optica financiară), în timp ce elementele înscrise în activ corespund

unor drepturi patrimoniale (sub aspect juridic) sau unor alocări de fonduri pentru achiziţionarea acestor

drepturi (sub aspect financiar).

8

Bilanţul se poate defini ca fiind starea la un moment dat a situaţiei întreprinderii. Asupra sa

planează însă incertitudinea asupra conţinutului: descrie el situaţia juridică a întreprinderii sau situaţia

economică şi financiară a acesteia?

De aceea, în prezent, în privinţa bilanţului contabil se întâlnesc mai multe abordări.

O primă abordare priveşte conceptul de patrimoniu. Din punct de vedere economico-juridic

„patrimoniul este format din ansamblul bunurilor (corporale şi necorporale), al drepturilor şi obligaţiilor ce

caracterizează situaţia unei entităţi patrimoniale la un moment dat”.

Pentru ca să poată fi contabilizate, componentele patrimoniale trebuie să fie exprimate în etalon

monetar.

De asemenea, patrimoniul trebuie să fie ataşat unei persoane fizice sau juridice, care desfăşoară

acte de comerţ, numit titular de patrimoniu.

Determinarea, structurarea şi cunoaşterea patrimoniului se realizează cu ajutorul bilanţului.

Plecând de la conceptul de patrimoniu, bilanţul la rândul lui, poate fi interpretat din mai multe

puncte de vedere:

Din punct de vedere economic, bilanţul prezintă capitalurile titularului de patrimoniu. Capitalurile

sunt reprezentate atât sub aspectul originii lor, respectiv resursele, cât şi al modului de utilizare. Acest mod

de interpretare generează ecuaţia economică a bilanţului:

Utilizări = Resurse

Abordat din punct de vedere economic, bilanţul permite determinarea provenienţei fondurilor

necesare finanţării întreprinderii şi necesităţile întreprinderii.

Bilanţul economic constituie acel tip de bilanţ ce realizează o separare strictă între elementele

financiare şi elementele relevante pentru procesul productiv sau comercial desfăşurat de o entitate

patrimonială.

Din punct de vedere juridic, un bilanţ reflectă:

- drepturile de proprietate şi de creanţă, clasificate într-o ordine raţională;

- datoriile întreprinderii faţă de terţi şi datoriile acesteia faţă de aportorii de capitaluri pe bază de

risc (asociaţi), clasificate într-o ordine raţională.

Astfel, situaţia netă (SN) se determină după relaţia: SN = Active totale – Datorii totale

Situaţia netă reprezintă, deci, valoarea datoriilor întreprinderii faţă de asociaţi sau, altfel spus,

valoarea drepturilor pe care le posedă proprietarii asupra entităţii patrimoniale.

„O a doua grupă de abordări este centrată pe finalitatea bilanţului de a răspunde nevoilor analizei

economico-financiare.

Modelul de bilanţ, lansat de noul sistem contabil românesc (începând cu 1 ianuarie 1994), inspirat,

într-o oarecare măsură după modelul francez, prevede o structurare a activelor după destinaţia lor, iar a

pasivelor după originea lor. Plecând de la bilanţul întocmit şi prezentat de întreprinderi, printr-o regrupare

după funcţiile acesteia, se poate ajunge la o abordare de tip funcţional”

Bilanţul funcţional constituie acel tip de bilanţ ce se fundamentează pe ordonarea posturilor în

funcţie de natura lor, punând accentul pe ciclurile de exploatare, de investiţii şi de finanţare. Bilanţul

funcţional este „o situaţie de sinteză care permite explicarea funcţionării unei întreprinderi, privită sub

aspectul resurselor de finanţare utilizate în desfăşurarea activităţii. Astfel, o atenţie deosebită este acordată

clasificării mijloacelor (utilizărilor) şi resurselor în funcţie de ciclul economico-financiar (investiţie,

finanţare sau exploatare) de care aparţin. Ca urmare, bilanţul funcţional se bazează pe distincţia dintre

ciclul lung şi ciclul scurt, ce generează intrări şi ieşiri de disponibilităţi”.

Practic, elaborarea bilanţului funcţional se face pornind de la informaţiile conţinute de bilanţul

contabil, ordonate însă, sub aspectul lichidităţii/exigibilităţii. Aceasta înseamnă structurarea elementelor de

activ după lichiditatea lor, în active imobilizate şi active circulante, iar structurarea elementelor de pasiv

după exigibilitatea lor, în resurse stabile sau capitaluri permanente şi datorii sub un an. Aceasta are la bază

principiul potrivit căruia capitalurile permanente finanţează activele imobilizate, iar datoriile sub un an sau

datoriile pe termen scurt servesc la finanţarea activelor circulante, principiu care nu este aplicat cu

9

rigurozitate sau rigiditate în viaţa practică a societăţilor.

Concepţia funcţională are la bază o fundamentare teoretică proprie, cea a ciclurilor de funcţionare a

întreprinderii. Concepţia funcţională a bilanţului porneşte de la premisa că elementele de activ şi pasiv

reflectă valori tranzitorii, structuri trecătoare în procesualitatea patrimoniului. Structura bilanţului

funcţional are la bază structura bilanţului contabil, clasificând elementele de activ şi de pasiv după

apartenenţa la un ciclu sau altul, astfel: ciclul de investiţii; ciclul de exploatare; ciclul operaţiilor de

trezorerie.

Analiza funcţională oferă o imagine mai economică a întreprinderii, vizând modul de realizare a

echilibrului financiar din perspectiva nevoilor identificate şi a resurselor alocate pentru finanţarea acestora

pe cicluri de activitate. În această prezentare se porneşte de la ipoteza afectării specializate a unei resurse la

o nevoie, în sensul finanţării activelor stabile din resurse stabile şi a activelor circulante din resurse ciclice.

Această simetrie, în realitate nu se respectă, datorită decalajelor în timp între plăţile şi încasările aferente

operaţiunilor de exploatare, determinate de natura activităţii desfăşurate, de durata ciclului de exploatare,

de nivelul activităţii, de organizarea şi gestionarea întreprinderii.

Rolul bilanţului funcţional în analiza echilibrului financiar este de a permite aprecierea structurii

financiare a întreprinderii şi de a contribui la evaluarea necesităţilor financiare, funcţie de categoriile de

resurse de care dispune întreprinderea.

Redactarea bilanţului funcţional a presupus respectarea următoarelor principii:

- la valoarea reală a activelor se adaugă amortizările şi provizioanele contabilizate, ceea ce

presupune că activele luate în calcul sunt la valoarea brută;

- în analiza funcţională, conceptul de activ fictiv nu are aplicabilitate;

- luarea în considerare a imobilizărilor deţinute în leasing, deoarece se apreciază că acestea servesc

procesului de exploatare. Leasingul se substituie unui împrumut tradiţional, deci el constituie o sursă de

finanţare. Imobilizările deţinute în acest sistem trebuie reintegrate în categoria imobilizărilor, corectându-

se în consecinţă, cu acelaşi volum resursele (suma amortizării pentru partea amortizată, şi, respectiv,

datoriile financiare pentru partea neamortizată);

- cheltuielile ce privesc exerciţiile următoare sunt considerate active imobilizate, fiind asimilate

unor investiţii;

- cheltuielile efectuate în avans sunt considerate, după caz, active ciclice de exploatare sau în afara

exploatării;

- efectele scontate neajunse la scadenţă, sunt incluse în activ la creanţe, iar în pasiv la credite

curente de trezorerie. Efectele şi creanţele cedate sunt eliminate din bilanţul contabil de la active

circulante, dar considerăm că este prudent a fi integrate în bilanţul funcţional, deoarece întreprinderea le

rambursează băncii, în cazul incapacităţii de plată a clientului la data scadenţei;

- primele de rambursare a obligaţiunilor sunt eliminate din activ, diminuându-se, în consecinţă, cu

valoarea datoriilor financiare din pasiv;

Trecerea de la bilanţul funcţional la cel financiar se poate face printr-o prelucrare adecvată.

Pentru aceasta, elementele de activ şi pasiv trebuie reclasificate după criteriul duratei: cu o durată peste un

an; cu o durată sub un an. Fie prin informaţiile de la baza bilanţului (modelul francez), fie prin anexe

(modelul francez, dar şi cel românesc) se dau detalii asupra duratelor unor posturi (elemente) din bilanţ.

Bilanţul financiar constituie acel tip de bilanţ în care posturile sunt ordonate în funcţie de lichiditate

(pentru posturile de activ), respectiv exigibilitate (pentru posturile de pasiv).

Bilanţul financiar reflectă solvabilitatea, lichiditatea şi implicit riscul de faliment al societăţii. El

măsoară „capacitatea societăţii de a-şi onora datoriile. Verifică lichiditatea, adică proprietatea unui activ de

a fi rapid transformat în monedă pentru a putea face faţă pasivului exigibil”.

Sub aspect financiar, orice bilanţ se descompune în trei mari mase: fondul de rulment; necesarul de

fond de rulment şi trezoreria. Aceste trei mase informează asupra echilibrului financiar al întreprinderii

prin relaţia:

Fondul de rulment (FR) – Necesarul de fond de rulment (NFR) = Trezoreria (T)

10

Această relaţie de echilibru evidenţiază faptul că echilibrul financiar al întreprinderii este

consecinţa deciziilor luate de întreprindere, pe termen scurt, privind gestiunea stocurilor, politica de credit

comercial faţă de clienţi, relaţiile de decontare cu furnizorii, etc., cât şi pe termen mediu şi lung, privind

investiţiile şi acoperirea lor cu resurse de finanţare permanente.

A treia grupă de abordare a bilanţului contabil este potrivit concepţiei anglo-saxone şi nord-

americane, care exclude judecăţile patrimoniale (cu conotaţie predominant juridică), bilanţul fiind

documentul de sinteză care prezintă situaţia financiară a întreprinderii.

Dacă se ia drept exemplu bilanţul practicat de majoritatea firmelor americane, se poate constata că

pot fi definite trei mase valorice:

- Assets (bunurile sau activele);

- Liabilities (datoriile);

- Shareholders equity (capitaluri proprii).

Spre deosebire de multe ţari europene, în care activul bilanţier este prezentat în ordinea crescătoare

a lichidităţii lor, iar pasivele în ordinea crescătoare a exigibilităţii lor, în Statele Unite firmele îşi prezintă

activele şi pasivele în ordinea descrescătoare a lichidităţii, respectiv exigibilităţii lor.

Această clasificare denotă un element al culturii contabile de tip american, accentul fiind pus pe

elementele pe termen scurt: lichidităţile şi exigibilităţile imediate, prezentate ca prime elemente ale

structurii bilanţiere.

În privinţa prezentării verticale, aceasta are o natură accentuat juridică (dar nu patrimonială, termen

neutilizat în culturile de tip anglo-saxon). Ea pune în evidenţa partea creditorilor întreprinderii: terţi care au

prioritate legală în faţa proprietarilor. Situaţia netă (capitalurile proprii) este considerată, deci, o parte

reziduală.

Conform acestei forme (verticale), ecuaţia de bază a bilanţului este:

Active – Datorii = Situaţia netă (capitaluri proprii)

Situaţia netă mai este cunoscută şi sub denumirea de activ net contabil.

În economiile nord-americane, în multe situaţii practice, s-a probat tendinţa întreprinderilor de a

camufla scăderea beneficiilor, în vederea amorsării tendinţei de scădere a cursurilor acţiunilor.

Evoluţiile ulterioare ale rezultatelor au probat aceste tendinţe. Pentru un ochi avizat, disimularea

tendinţelor ar fi fost depistată printr-o atenţie suplimentară acordată bilanţului.

Este cunoscut că un bilanţ deteriorat, dar corect întocmit, este anunţul unor dificultăţi financiare, în

timp ce unul care arată în mod corect o situaţie financiară însănătoşită, relevă o stare precursoare

ameliorării beneficiilor.

Acordându-i rolul pe care îl merită, specialiştii au ajuns la concluzia că beneficiile nu sunt altceva

decât rezultatul unor ipoteze filtrate prin intermediul bilanţului.

Bilanţul permite formularea de judecăţi de valoare privind riscul pe care şi-l asumă o întreprindere

şi evaluarea mişcărilor viitoare de trezorerie. Pentru aceasta se poate proceda la o analiză a bilanţului prin

prisma lichidităţii/exigibilităţii şi flexibilităţii financiare cu care se confruntă întreprinderea.

Lichiditatea se referă la intervalul de timp necesar pentru ca un element de activ să fie realizat sau

convertit în disponibilităţi, iar exigibilitatea, la intervalul de timp necesar pentru ca o datorie să fie achitată.

Pentru întreprindere, cu cât lichiditatea şi flexibilitatea sunt mai mari, cu atât aceasta riscă mai

puţin să dea faliment.

Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a lua măsurile necesare, în

vederea modificării valorilor şi a calendarului mişcărilor de trezorerie, astfel incât să se poată face faţă

nevoilor şi situaţiilor neprevăzute.

O întreprindere cu un pasiv extern (datorii) atât de mare încât lichidităţile sale sunt considerate

insuficiente pentru a achita obligaţiile la scadenţă sau pentru a finanţa creşterea sa economică este o

întreprindere căreia îi lipseşte flexibilitatea.

11

În schimb, o întreprindere care este aptă să surmonteze momentele dificile şi care sesizează cu

uşurinţă oportunităţile de investiţii ce i se oferă este o întreprindere cu un grad mare de flexibilitate

financiară.

În general, se afirmă că pentru o întreprindere, cu cât flexibilitatea financiară este mai mare, cu atât

aceasta riscă mai puţin să dea faliment.

Bilanţul consolidat este prezentat în format listă, unde, elementele patrimoniale sunt prezentate în

ordinea descrescătoare a lichidităţii lor, respectiv a exigibilităţii lor, spre deosebire de multe ţări ale

Europei continentale, care preferă ordonarea după criteriul naturii economice şi al surselor de provenienţă.

Prezentarea separată a elementelor în bilanţ are la bază trei caracteristici esenţiale:

natura activelor şi lichiditatea acestora;

funcţia activelor în cadrul întreprinderii;

suma (este importantă suma, deoarece trebuie prezentate separat elementele ale căror sume sunt

semnificative; în cazul datoriilor a căror sumă este nesemnificativă este recomandată cumularea valorilor

acestor elemente dacă au natură şi funcţie similară), natura datoriilor (este necesară prezentarea separată a

datoriilor purtătoare de dobândă de cele nepurtătoare de dobândă, a datoriilor fiscale de cele comerciale şi

salariale) şi delimitarea în timp a datoriilor (exigibilitatea datoriilor fiind principalul criteriu de delimitare a

datoriilor în datorii curente şi datorii pe termen lung, ceea ce conduce la prezentarea separată a datoriilor

ce devin exigibile într-un an de la data bilanţului sau în cursul normal al ciclului de exploatare, de datoriile

scadente după această dată).

Datele necesare analizei financiare sunt preluate din bilanţul financiar.

Construcţia bilanţului financiar, pornind de la elementele conţinute în bilanţul contabil, necesitǎ o

tratare prealabilǎ, funcţie de criteriile deja menţionate: lichiditate-exigibilitate.

Analiza lichiditate-exigibilitate, numitǎ în practica ţǎrilor occidentale „analiza patrimonialǎ” are

meritul de a scoate în evidenţǎ riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Acesta constǎ în incapacitatea

întreprinderii de a-şi onora angajamentele asumate faţǎ de terţi.

Lichiditatea reprezintă capacitatea elementelor de activ de a fi transformate în bani. Cu cât un activ

este mai lichid, cu atât este mai uşor transformabil în cash (bani).Cele mai lichide elemente din activul

bilanţier sunt chiar disponibilităţile băneşti, iar cel mai puţin lichide, imobilizările.

Exigibilitatea reprezintă capacitatea elementelor din pasivul bilanţier de a fi transformate în

lichidităţi, respectiv de a fi rambursate furnizorilor de capitaluri. În această accepţie, cele mai exigibile

pasive sunt creditele de trezorerie, în timp ce cel mai puţin exigibile sunt capitalurile proprii, care în

principiu nu trebuie rambursate niciodată (ele ar putea fi considerate capitaluri rambursabile o dată cu

intrarea firmei în procedură de faliment)”.

Astfel, structurarea elementelor se face în funcţie de creşterea gradului de lichiditate, începând din

partea de sus a activului bilanţier. Se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide, adică

imobilizările (necorporale, corporale şi financiare), ce se mai numesc nevoi sau întrebuinţări permanente

datoritǎ rotaţiei lente a capitalurilor investite. În continuare sunt înscrise activele circulante ce au un grad

de lichiditate mult mai mare decât al imobilizărilor, motiv pentru care acestea sunt cunoscute sub titulatura

de nevoi sau întrebuinţări temporare.

Structurarea elementelor după gradul crescător de exigibilitate presupune înscrierea, mai întâi, a

capitalurile proprii provenite de la asociaţi, cât şi din reinvestiţii ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit

nerepartizat), continuându-se cu capitalurile din alte surse (subvenţii, provizioane pentru riscuri şi

cheltuieli, alte fonduri). Întrucât aceste resurse nu au o anumitǎ scadenţǎ pot fi numite resurse permanente.

Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturile pe termen

mediu şi lung cu scadenţa mai mare de un an.

Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţa mai micǎ de un an sub

numele de resurse temporare. Analiza datoriilor în funcţie de gradul lor de exigibilitate prezintă o mare

importanţǎ pentru evaluarea riscului pe care îl implicǎ îndatorarea întreprinderii.

12

O pregătire a datelor din bilanţul contabil pentru o formǎ adecvatǎ de analizǎ conduce la

următoarea configuraţie a bilanţului financiar:

- partea de sus a bilanţului (HAUT), conţine nevoile, respectiv capitalurile permanente şi reflectǎ

structura financiarǎ prin stabilitatea elementelor care îl compun, pentru reflectarea echilibrului financiar pe

termen lung, cu imobilizări în activ (IMO), cărora le corespunde capitalurile permanente (CPM) în pasiv;

- partea de jos a bilanţului (BAS) pentru surprinderea echilibrului financiar pe termen scurt, cu

active circulante (ACR) şi disponibilităţi băneşti (DPB) în activ, în corespondenţă cu datoriile de

exploatare (DEX) şi credite de trezorerie (CRT) în pasiv.

Bilanţul financiar, pornind de la un anumit echilibru ce trebuie sǎ existe între durata unei operaţiuni

de finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, pune în evidenţǎ douǎ reguli principale ale

finanţării:

- nevoile permanente, de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din capitaluri permanente,

îndeosebi din capitalurile proprii;

- nevoile temporare vor fi finanţate din resursele temporare.

Nerespectarea celor două reguli de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru financiar.

Ca reflectare a stării patrimoniale, bilanţul, stabilit la sfârşitul perioadei de gestiune (numită şi

exerciţiu financiar), descrie separat elementele de activ şi de pasiv ale întreprinderii.

Cele douǎ pǎrţi ale bilanţului ce cuprind elementele de activ în strânsǎ corespondenţǎ cu elementele

de pasiv reflectǎ:

- echilibrul financiar pe termen lung (partea de sus a bilanţului)

- echilibrul financiar pe termen scurt redat în partea de jos a bilanţului.

Analiza pe orizontalǎ a bilanţului pune în evidenţǎ modul în care se realizează principalele

echilibre financiare pe termen scurt şi pe termen lung al întreprinderii, cum ar fi: situaţia netǎ, fondul de

rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria.

1.2. Descrierea contabilă. Situaţia netă

Pornind de la abordarea juridică a bilanţului, există diferite opinii potrivit cărora conceptul de

situaţia netǎ este mai relevant în ceea ce priveşte reflectarea averii nete a acţionarilor.

Într-o primă accepţiune, situaţia netǎ a întreprinderii (S.N) reprezintă activul net neangajat în

datorii şi se determină cu ajutorul relaţiei: SN = Activ total – Datorii totale. Deci, situaţia netă a

întreprinderii reprezintă diferenţa dintre activele totale şi datoriile totale contractate.

Aceasta exprimǎ valoarea contabilǎ a drepturilor pe care le posedǎ proprietarii asupra întreprinderii,

reprezentând averea proprietarilor care trebuie sǎ fie suficientǎ pentru a asigura independenţa financiarǎ a

întreprinderii, precum şi funcţionarea normalǎ a acesteia.

Comparativ cu capitalurile proprii, situaţia netǎ este mai restrictivǎ, fiind un indicator mai relevant

ce exprimǎ valoarea activului realizabil la un moment dat, care interesează proprietarii, acţionarii, cât şi

creditorii întreprinderii, mai ales în cazul lichidării acesteia. Situaţia netǎ se calculează punând faţa în faţa

bunurile şi datoriile de aceeaşi scadenţǎ astfel:

SN = Stocuri + Producţia în curs de execuţie + Creanţe de exploatare + Trezoreria activǎ

SN = Activ circulant – Datorii de exploatare

SN = Activ net realizabil + Activ imobilizat net – Capitaluri de investiţii externe

Situaţia netǎ pozitivǎ şi crescătoare a întreprinderii reflectǎ o gestiune economicǎ sǎnǎtoasǎ, care

are ca efect maximizarea valorii întreprinderii, a capitalurilor proprii. Creşterea situaţiei nete are ca efect

creşterea rentabilităţii şi a independenţei financiare, pe baza acestora putându-se determina riscul global

sau lichidativ:

13

Riscul global = SN – Activ fǎrǎ valoare / Active

O situaţie netǎ negativǎ reflectǎ o stare de prefaliment, fiind consecinţa încheierii cu pierderi a

exerciţiilor financiare anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii, partea neacoperitǎ

rămânând exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind de altfel riscul de insolvabilitate al întreprinderii.

Echilibrul financiar al întreprinderii rezultǎ din confruntarea maselor mari ale bilanţului: fondul de

rulment cu necesarul de fond de rulment din care rezultǎ trezoreria netă. Acest echilibru este determinat în

raport cu concepţiile de prezentare a bilanţului: optica financiarǎ şi cea funcţionalǎ.

1.3. Indicatorii echilibrului financiar

Echilibrul financiar, pe baza bilanţului financiar care grupează posturile bilanţiere după criteriul

permanenţei, presupune finanţarea activului cu o duratǎ mai mare de un an din resurse cu scadenţe de peste

un an, iar finanţarea activelor sub un an din resurse scadenţe sub un an.

Un prim echilibru rezultǎ din confruntarea capitalurilor permanente cu necesarul permanent din

care rezultǎ fondul de rulment financiar net (FRF).

Practic, fondul de rulment deţine o poziţie strategicǎ în cadrul bilanţului financiar, asigurând

legătura între partea de sus şi cea de jos a bilanţului.

Fondul de rulment financiar este un indicator al lichidităţii, şi aceasta pentru că un nivel insuficient

al său este un semn al riscului de plată, dar este şi un indicator al solvabilităţii, apreciat de către creditori,

pentru că reprezintă „o marjă de securitate pe care societatea trebuie să o constituie pentru a face faţă

asimetriei riscurilor utilizărilor şi datoriilor mai mici de un an”.

Indicatorul fondul de rulment este considerat „cel mai important indicator al echilibrului financiar

al întreprinderii … , fiind rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen lung şi finanţarea pe termen

scurt”, apreciază prof. Stancu Ion în Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderii. Analiza şi

gestiunea financiară.

Fondul de rulment a cunoscut o largă definire în literatura de specialitate, reflectând progresul pe

care l-a înregistrat concepţia cu privire la rolul analizei financiare.

Fondul de rulment poate fi calculat prin douǎ metode.

Metoda „vârfului” bilanţului este prima metodǎ de determinare a fondului de rulment financiar,

astfel:

FRF = Capitaluri permanente – Necesar permanent, adică:

FRF = Capitaluri permanente – Imobilizări nete >1 an

Această metoda pune în evidenţǎ echilibrul financiar pe termen lung, fondul de rulment

reprezentând partea din capitalurile permanente rămasă după finanţarea imobilizărilor, pe care

întreprinderea o consacrǎ finanţării activelor circulante. Este partea din capitaluri cu grad de exigibilitate

slab, care serveşte finanţării elementelor de activ cu grad de lichiditate suficient de crescut. Aceastǎ

metodǎ insistǎ asupra originii fondului de rulment, dând posibilitatea în acelaşi timp de a se înţelege

cauzele ce conduc la variaţia acestuia.

Fondul de rulment se poate determina ca diferenţă între sursele permanente şi alocările

permanente.

Astfel creşterea fondului de rulment financiar este determinatǎ de creşterea capitalurilor

permanente (emisiuni de noi obligaţiuni, de noi acţiuni, noi împrumuturi pe termen lung) şi de reducerea

imobilizărilor nete (vânzători de titluri, acţiuni de dezinvestire, etc). În acest mod creşte marja de securitate

a întreprinderii, o mare parte din activele circulante fiind finanţate din capitaluri permanente.

Înregistrarea unui fond de rulment pozitiv nu reprezintă decât un semn aparent de stabilitate. Se

poate constata cǎ o întreprindere care înregistrează un echilibru aparent mai puţin stabil, poate face faţa

scadenţelor sale, dacǎ viteza de rotaţie a activelor sale circulante este mai mare decât datoriile pe termen

scurt, sau altfel spus se poate supravieţui şi în dezechilibru.

14

Atunci când valoarea fondului de rulment financiar este pozitivă, se consideră că societatea şi-a

asigurat echilibrul financiar, adică activul exigibil este superior datoriilor pe termen scurt, ceea ce este

echivalent cu faptul că resursele pe termen mediu şi lung au finanţat cel puţin utilizările stabile (mai mari

de un an).

Scăderea fondului de rulment este determinatǎ de scăderea capitalurilor permanente (reducerea

capitalurilor proprii, rambursări de împrumuturi pe termen lung sau de obligaţiuni) şi de creşterea

imobilizărilor nete (achiziţionarea unor active imobilizate).

În situaţia unui fond de rulment financiar staţionar, întreprinderea se aflǎ într-o perioadǎ de

stagnare, stagnare ce poate fi temporarǎ sau de duratǎ, având diferite cauze.

Cea de-a doua metodǎ de determinare a fondului de rulment financiar este metoda ”piciorului”

bilanţului, conform căreia fondul de rulment este:

FRF = Activ circulant net < 1 an – Datorii pe termen scurt < 1 an

Aceastǎ metodǎ pune în evidenţǎ afectarea şi finalitatea fondului de rulment care este finanţat din

activul circulant. În aceastǎ situaţie, fondul de rulment financiar aratǎ surplusul activelor circulante nete

nefinanţate din datoriile temporare, evidenţiind excedentul de lichiditate potenţiala, ca o marjǎ de

securitate privind solvabilitatea întreprinderii.

Un fond de rulment pozitiv constituie o marjǎ de securitate pentru exploatarea activităţii

întreprinderii, permiţându-i sǎ-şi asigure un nivel minim al unor active circulante strict necesare

funcţionǎrii (stocuri minime, fond de casǎ minim), activul circulant fiind mai mare decât datoriile pe

termen scurt.

FRF > 0 determinat de Capitaluri permanente > Imobilizări nete

FRF > 0 determinat de Activ circulant net > Datorii sub un an

Însă, un fond de rulment financiar negativ constituie un semnal de alarmǎ pentru întreprindere care

va fi lipsitǎ de capitaluri permanente suficiente sǎ-i asigure finanţarea imobilizărilor, sau care are active

circulante mai mici decât datoriile scadente pe termen scurt, pe care nu le va putea achita astfel:

FRF<0 determinat de Activ circulant net<Datorii mai mici de un an

FRF < 0 determinat de Capitaluri permanente < Imobilizări nete,

Este o situaţie des întâlnită în sectorul de distribuţie, unde viteza de rotaţie a stocurilor este

acceleratǎ şi existǎ credite - furnizori însemnate. Fondul de rulment al unei întreprinderi, după aprecierile

specialiştilor finanţişti trebuie sǎ reprezinte valoarea a unu până la trei luni cifra de afaceri, iar ponderea

capitalurilor împrumutate în interiorul capitalurilor permanente nu trebuie sǎ fie excesivǎ în raport cu cea a

capitalurilor proprii, aceasta situându-se sub 50% , de aceea se impune determinarea fondului de rulment

propriu (FRp) şi a fondului de rulment străin sau împrumutat (FRS). Fondul de rulment propriu (FRp)

exprimă excedentul de capitaluri proprii în raport cu imobilizările nete şi se calculează după relaţia:

FRp = Capitaluri proprii – Imobilizări nete

Acest indicator de echilibru financiar pune în evidenţǎ influenţa structurii de finanţare asupra

constituirii sale, adică măsura în care echilibrul financiar se asigurǎ prin capitalurile proprii, ceea ce de fapt

reflectǎ gradul de autonomie financiarǎ. În interiorul capitalurilor permanente, ponderea capitalurilor

împrumutate nu trebuie să fie prea mare în raport cu cea a capitalurilor proprii, aceasta trebuie să

reprezinte cam 50%, de aceea se impune determinarea indicatorului fond de rulment propriu şi a fondului

de rulment străin sau împrumutat.

Fondul de rulment propriu pune în evidenţă influenţa structurii de finanţare asupra constituirii sale,

adică măsura în care se asigură echilibrul financiar prin capitalurile proprii, ceea ce reflectă gradul de

autonomie financiară al întreprinderii.

Aceasta exprimă excedentul de capitaluri proprii în raport cu imobilizările nete. Rezultatul negativ

exprimă fondul de rulment străin sau împrumutat, adică gradul de îndatorare pe termen lung pentru

finanţarea nevoilor pe termen scurt, având un rol important in asigurarea gradului de autonomie sau de

libertate în luarea deciziilor de investire în vederea dezvoltării societăţii. Aceasta se calculează după

relaţia:

15

FRS = Împrumuturi pe termen lung şi mediu – Imobilizări nete;

sau: FRS = FRE – FRp

Valoarea informativǎ deosebitǎ a fondului de rulment de a realiza legătura între cele două pǎrţi ale

bilanţului financiar conduce la concluzia cǎ fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator al

echilibrului financiar lichiditate – exigibilitate, fiind rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen lung

şi finanţarea pe termen scurt.

Fondul de rulment net, ca sursă de finanţare a activelor circulante este diferenţa între capitalurile

permanente şi activele imobilizate.

Analiza fondului de rulment trebuie completatǎ cu studiul unui alt agregat important al bilanţului şi

anume necesarul de fond de rulment.

Necesarul de fond de rulment (NFR) desemnează nevoile financiare generate de executarea unor

operaţiuni respective care compun ciclul de exploatare curentǎ a întreprinderii al cărui total trebuie

acoperit cel puţin parţial de resursele stabile. Nevoia de fond de rulment reprezintă banii ce trebuie viraţi în

întreprindere pentru a asigura funcţionarea acesteia, după finanţarea imobilizărilor care comparǎ cheltuieli

ce se vor recupera la achitarea facturilor de către clienţi.

Necesarul de fond de rulment reprezintă rezultatul compensării operaţiilor de exploatare

nefinalizate încă din punct de vedere financiar sub forma încasărilor, respectiv a plăţilor. Astfel, utilizările

de exploatare (stocurile şi creanţele) reprezintă imobilizări temporare care se vor materializa în încasări,

dar până atunci trebuie acoperite din alte resurse. Resursele de exploatare (datoriile faţă de furnizori şi alte

datorii nefinanciare) se vor materializa în plăţi, dar până atunci ele sunt nişte resurse atrase temporar, care

acoperă nişte utilizări cu acelaşi caracter temporar.

Necesarul de fond de rulment este „expresia realizării echilibrului financiar dintre necesarul şi

resursele de capitaluri circulante (ale exploatării)”.

Nevoia de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre necesităţile de finanţare a ciclului de

exploatare şi datoriile de exploatare.

Structura necesarului de fond de rulment cuprinde: stocurile (de materii prime, de semifabricate, de

produse finite) a căror valoare încorporează cheltuieli de fabricaţie; creanţe.

Din suma acestor componente se scad datoriile (de exploatare, dar şi din afara exploatării) care

corespund decalajelor între încasări şi plăţi.

Formula de calcul a necesarului de fond de rulment este: NFR = nevoi temporare (exclusiv active de trezorerie) - resurse temporare (exclusiv pasive de trezorerie)

Altfel spus, relaţia de calcul a nevoii de fond de rulment este:

NFR = Necesitǎţi ciclice – Resurse ciclice, unde:

Necesităţile ciclice = Necesar temporar – Disponibilităţi

Resursele ciclice = Resurse temporare – Credite de trezorerie

În aceste condiţii:

NFR = (Stocuri + Creanţe) – (Datorii de exploatare pe termen scurt)

sau:

NFR = (Stocuri+Creanţe–Clienţi)–(Furnizori+Obligaţii fiscale)

Indicatorul de echilibru financiar, nevoia de fond de rulment, poate fi pozitiv sau negativ.

Un necesar de fond de rulment pozitiv reprezintă un surplus de necesar temporar faţǎ de resursele

temporare ce pot fi imobilizate, fiind o situaţie normalǎ dacǎ acesta este consecinţa unor investiţii privind

creşterea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare.

Un necesar de fond de rulment negativ aratǎ un decalaj nefavorabil între lichidarea stocurilor şi

creanţelor, pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altǎ parte, în sensul încetinirii

încasărilor şi accelerării plǎţilor. Deci, un necesar de fond de rulment negativ reflectǎ un surplus de resurse

temporare faţǎ de capitalurile circulante, necesităţile temporare fiind mai mici decât resursele temporare ce

pot fi imobilizate. Este favorabilǎ aceastǎ situaţie dacǎ este consecinţa accelerării rotaţiei activelor

circulante, a urgentării încasărilor si încetinirii plǎţilor.

16

Acest indicator arată deci, echilibrul curent al întreprinderii, fiind mai instabil şi mai fluctuant decât

indicatorul fond de rulment. Nevoia de fond de rulment este dependentǎ de: volumul de activitate (cifra de

afaceri); durata de rotaţie a stocurilor; termenul de recuperare a creanţelor; termenul de platǎ a furnizorilor, etc.

Creşterea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin creşterea creanţelor faţă de clienţi sau

prin reducerea datoriilor către furnizori.

Reducerea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin creşterea datoriilor către furnizori

sau reducerea stocurilor de materii prime şi produse finite.

Necesarul de fond de rulment poate fi structurat, la rândul său, în două părţi:

1. Necesarul în fond de rulment pentru exploatare (NFRE), apare ca urmare a faptului că cea mai

mare parte din posturile bilanţului vizează activitatea de exploatare a întreprinderii, iar mărimea posturilor

de stocuri, creanţe şi datorii de exploatare variază proporţional cu cifra de afaceri.

Necesarul în fond de rulment de exploatarese determonă ca diferenţă între activele de exploatare şi

pasivele de exploatare.

Depinzând de mărimea cifrei de afaceri, se poate spune deci, că necesarul de fond de rulment din

exploatare are un caracter sezonier.

Din aceste motive, interpretarea nevoii de fond de rulment trebuie făcută cu mare prudentă ţinându-

se cont de caracterul sezonier al activităţii întreprinderilor pentru a se şti daca necesarul de fond de rulment

corespunde unui nivel maxim, minim sau mediu.

2. Necesarul în fond de rulment în afara exploatării (NFRAE) se calculează pe baza posturilor de

bilanţ care nu au legătură cu activitatea de exploatare. Se referă la alte creanţe diverse, valori imobiliare de

plasament şi datorii fiscale şi alte datorii şi sunt legate în general de activitatea financiară sau excepţională.

Necesarul de fond de rulment în afara exploatării este mai mic faţă de necesarul de fond de rulment

din exploatare şi corespunde acelor nevoi din afara ciclului de exploatere, care nu sunt finanţate de resurse

ciclile şi care trebuie acoperite din capitaluri permanente.

Relaţia de calcul este: NFRAE =Active diverse - Resurse diverse

sau:

NFRAE = Creanţe diverse din afara exploatării - Datorii diverse din afara exploatării Nevoia de fond de rulment din afara exploatării nu depinde deci de mărimea cifrei de afaceri şi nici

de caracterul sezonier al activităţii, mărimea sa variind aleatoriu în funcţie de frecvenţa şi importanţa

operaţiilor în afara exploatării.

În privinţa echilibrului între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment se pot adopta

următoarele politici:

politica de prudenţă şi de întărire a autonomiei financiare în care în lipsa unui plasament rentabil,

trezoreria netă se poate regăsi în disponibilităţi băneşti în conturi şi în numerar în casierie;

politica ofensivă de creştere a producţiei;

politica de echilibru care menţine fondul de rulment la nivelul nevoii de fond de rulment.

Necesarul de fond de rulment este pozitiv în întreprinderile industriale, fiind un necesar net de fond

de rulment de exploatare care trebuie finanţat, şi este negativ la societăţile cu activitate de distribuţie unde

existǎ resurse nete de finanţare, resursele de exploatare fiind superioare necesarului de finanţare.

Trezoreria netǎ (T.N) poate fi determinatǎ pornind de la egalitatea bilanţierǎ care conduce la

confruntarea fondului de rulment cu necesarul fondului de rulment.

FR–NFR = Disponibilităţi – Creanţe bancare de trezorerie = T.N.

Astfel trezoreria netǎ apare ca un rezultat al operaţiunilor ce afectează toate posturile de bilanţ,

rezultând din analiza pe orizontalǎ:

- a pǎrţii superioare: TN = FR – NFR

- a pǎrţii inferioare: TN = Disponibilităţi –Pasive de trezorerie;

sau: TN = T activǎ – T pasivǎ

17

Disponibilităţile curente degajate de funcţionarea întreprinderii, la care se adaugă rambursările în

orice moment (valori mobiliare de plasament) alcătuiesc trezoreria activǎ, în timp ce trezoreria pasivǎ este

reprezentatǎ de creditele bancare curente, soldurile creditoare de bănci şi efectele scontate.

Trezoreria netǎ rezultǎ din operaţiuni ce afectează capitalurile permanente şi activul imobilizat,

precum şi din operaţiuni care privesc activele circulante şi datoriile pe termen scurt.

O creştere a trezoreriei nete se poate realiza fie prin creşterea fondului de rulment şi scăderea

necesarului de fond de rulment, fie prin scăderea creditelor bancare de trezorerie şi creşterea

disponibilităţilor băneşti.

Trezoreria netǎ determinatǎ prin cele două modele de calcul poate fi pozitivǎ, sau negativǎ, astfel:

1. Trezoreria netă pozitivǎ indică un echilibru financiar la nivelul întreprinderii, fiind un excedent

de finanţare ce urmează a fi plasat eficient şi sigur pe piaţa monetară şi/sau financiară. Trezoreria este

pozitivǎ când: FR>NFR şi Disponibilităţi>Credite de trezorerie.

Dacǎ:

a. fondul de rulment este pozitiv şi necesarul de fond de rulment pozitiv, este cazul unui necesar de

fond de rulment finanţat din fondul de rulment, care degajǎ disponibilităţi ce pot ascunde o subutilizare de

capitaluri;

b. fondul de rulment este pozitiv şi necesarul de fond de rulment este negativ, atunci resursele din

activitatea de exploatare se adaugă la un excedent de resurse permanente pentru a degaja un excedent mare

de lichidităţi ce pot ascunde subutilizǎri de capitaluri;

c. un fond de rulment negativ şi un necesar de fond de rulment negativ evidenţiază faptul că

resursele din activitatea de exploatare acoperă un excedent de lichidităţi şi o parte a activului imobilizat, o

altǎ parte fiind finanţatǎ din datorii pe termen scurt, situaţie în care este necesarǎ creşterea resurselor

permanente.

2. Trezoreria netă negativă pune în evidenţă un echilibru financiar, un deficit monetar care a fost

acoperit prin angajarea de noi credite. Trezoreria este negativǎ când: FR < NFR şi Disponibilităţile < Credite de trezorerie

Şi aici intervin trei situaţii.

a. necesarul de fond de rulment este finanţat parţial din fondul de rulment şi parţial din credite

bancare curente care sunt mai mari decât disponibilităţile;

b. dacǎ fondul de rulment este negativ şi nevoia de fond de rulment este pozitivǎ, trebuie sǎ se

revadă structura finanţării, întrucât creditele bancare curente acoperă o parte din imobilizări;

c. dacǎ fondul de rulment este negativ şi nevoia de fond de rulment este negativǎ, este situaţia în

care resursele permanente acoperă o parte a activului imobilizat, restul fiind acoperit de datoriile pe

termen scurt, inclusiv credite bancare curente. De asemeni este necesarǎ revederea structurii finanţării.

Creşterea trezoreriei de la un exerciţiu financiar la altul reprezintă Cash – flow-ul perioadei (CF)

şi se calculează după relaţia: CF = TNN- TNN-1

Cash-flow-ul poate fi pozitiv şi negativ.

Un cash-flow pozitiv reprezintă o îmbogăţire a activului real, o majorare a averii proprietarului,

conducând la creşterea capacităţii de autofinanţare a investiţiilor, în timp ce un cash-flow negativ

semnifică o diminuare a capacităţii de autofinanţare a investiţiilor, o sărăcire a activului real şi o reducere

a valorii proprietăţii.

18

CAPITOLUL 2.

ANALIZA REZULTATELOR DE GESTIUNE

2.1. Contul de rezultate

Starea de performanţă economico-financiară a unei întreprinderi constituie o problema deosebit de

importantă, în general, şi cu atât mai stringentă pentru întreprinderile româneşti aflate într-o oarecare

penurie de capital şi de lichidităţi.

Menţinerea unei stări de performanţă economico-financiară cât mai bună şi respectiv, îmbunătăţirea

acesteia constituie o preocupare permanentă şi esenţială a întreprinderii în vederea continuării desfăşurării

activităţii în condiţii de profitabilitate şi lichiditate.

Operaţiile economice şi financiare care au loc în cadrul unei întreprinderi se reflectă în

documentele contabile de sinteză, sub forma fluxurilor şi stocurilor. Deşi bilanţul propriu-zis prezintă

mărimea rezultatului global, în structura sa, totuşi el nu explică provenienţa acestui rezultat şi nici cauzele

care l-au generat.

Din aceste necesităţi a fost elaborat contul de profit şi pierdere sau contul de rezultate care explică

modul de formare a rezultatului şi favorizează desprinderea unor concluzii esenţiale privind performanţele

întreprinderii.

Definirea rezultatului, din punct de vedere economic, ca diferenţă între veniturile din vanzarea

bunurilor mobile şi imobile pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, servicii prestate, lucrări

executate, cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora într-un exerciţiu financiar, porneşte de la faptul

că orice activitate este simultan consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate. Consumul de resurse

este definit în plan valoric prin structura de cheltuieli, în timp ce produsul obţinut este delimitat prin

structura de venituri. Întrucât consumul de resurse şi rezultatul obţinut ca efect determină modificări

însemnate în masa patrimonială a întreprinderii, cele două structuri, respectiv veniturile şi cheltuielile

trebuie analizate prin prisma raporturilor patrimoniale.

Rezultatul activităţii oricărei întreprinderi, indiferent de obiectul său de activitate şi de mărimea

acesteia, se determină periodic, conform reglementărilor legale în domeniu, ca diferenţă între veniturile

obţinute şi cheltuielile efectuate.

Diversitatea mare de operaţii economice ce conduc la transformarea elementelor patrimoniale în

rezultate economico-financiare se concretizează, într-un sens restrâns, în:

- profit, dacă pe parcursul unui exerciţiu financiar veniturile sunt mai mari decât cheltuielile;

- pierdere, dacă pe parcursul unei perioade de timp dată, de regulă un exerciţiu financiar, veniturile

sunt mai mici decât cheltuielile.

Sistemul contabil românesc a operat începand cu 1 ianuarie 1994, conform O.G. nr. 704/1993, la

clasificarea veniturilor şi cheltuielilor în: curente, alcătuite din rezultate economico-financiare aferente

activităţii de exploatare şi financiare şi excepţionale, iar potrivit Cadrului general de întocmire şi

prezentare a situaţiilor financiare, elaborat de Comitetul de Standarde Internationale de Contabilitate şi a

O.M.F.P. nr.3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene,

clasificarea rezultatelor economico-financiare prevede alături de cele curente (din exploatare şi financiare)

şi rezultatele economico-financiare extraordinare, respectiv, acele venituri sau cheltuieli ce rezultă din

evenimente şi tranzacţii care sunt în mod clar diferite de activităţile curente ale unei întreprinderi şi care,

prin urmare, nu se acceptă să se repete într-un mod frecvent sau regulat.

Rezultatele economico-financiare sunt cunoscute, în practica de specialitate, sub denumirea de

rezultate ale exerciţiului.

Rezultatul exerciţiului se determină lunar cu ajutorul contului „Profit şi pierdere”, care

caracterizează veniturile şi cheltuielile şi care determină rezultatele pe structura activităţilor şi operaţiilor

de bază.

În situaţiile financiare ale întreprinderilor, rezultatele economico-financiare înregistrate de acestea

19

sunt sintetizate, sistematizate şi prezentate în contul de rezultate, care poate fi prezentat în mod structurat,

astfel:

O astfel de structură sintetică a rezultatelor economico-financiare permite posibilitatea de a calcula

rezultatele economico-financiare parţiale, şi anume:

1. Rezultatul activităţii de exploatare (RE) RE= VE -CE

2. Rezultatul financiar (RF) RF = VF - CF

3. Rezultatul curent al exerciţiului (RC) RC = RE +/- RF

4. Rezultatul extraordinar (Rextr) Rextr = Vextr - Cextr

5. Rezultatul brut al exerciţiului (RB) RB =RE +/- RF+/-Rextr

6. Rezultatul net al exerciţiului (Rn) Rn = RB -IP

Deci, cheltuielile şi veniturile exprimă consecinţa diverselor procese şi operaţiuni economico-

financiare, iar rezultatul ca atare, se determină în urma comparării celor două laturi esenţiale pentru orice

unitate patrimonială: efortul angajat (cheltuiala) şi efectul obţinut (venitul). Contabilitatea dispune în acest

scop de contul de rezultate finale 121 „Profit şi pierdere”, care are evident o funcţie comparativă.

Contul de rezultate se utilizează, deci, pentru determinarea rezultatului exerciţiului.

Din prezentarea efectuată asupra veniturilor, cheltuielilor şi definirea rezultatului exerciţiului

rezultă relaţiile privind calculul rezultatului urmare variaţiei situaţiei patrimoniului şi urmare activităţii

consumatoare de resurse producătoare de rezultate. Astfel:

Rezultatul Situaţia - Situaţia +/- Aportul proprietarilor

exerciţiului = finală iniţială la capitalul propriu

Sau

Rezultatul exerciţiului = Venituri realizate – Cheltuielile veniturilor realizate

Contul de rezultate sintetizează fluxurile economice ce au loc în unitate, respectiv, cheltuielile şi

veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară şi extraordinară.

Rezultatul ca diferenţă între venituri şi cheltuieli este generat fie de operaţiunile activităţii curente

şi normale ale întreprinderii, ce sunt clasificate în cele trei categorii de operaţiuni: de exploatare, financiare

şi extraordinare ce nu fac parte direct din activitatea normală, fie de funcţiile întreprinderii, diferenţiat fiind

rezultatul în raport de funcţia de producţie, funcţia de desfacere, funcţia administrativă, funcţia financiară

şi evident funcţia extraordinară.

2.2. Soldurile intermediare de gestiune

Gruparea şi restructurarea poziţiilor din contul de rezultate conduce la determinarea soldurilor

intermediare de gestiune (SIG), ceea ce contribuie la completarea informaţiilor conţinute de contul de

profit şi pierdere, deşi nu se substituie determinării rezultatului obţinut.

REZULTATELE ECONOMICO-FINANCIARE

CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE

CHELTUIELI

1. CHELTUIELI DE EXPLOATARE (CE)

2.CHELTUIELI FINANCIARE (CF)

3. CHELTUIELI EXTRAORDINARE (Cext)

4. CHELTUIELI CU IMPOZIT PE PROFIT(IP)

5. PIERDERE NETĂ (-Rn)

VENITURI

1. VENITURI DIN EXPLOATARE (VE)

2 VENITURI FINANCIARE (VF)

3.VENITURI EXTRAORDINARE (Vextr.)

4. PROFIT NET (+Rn)

20

Soldurile intermediare de gestiune reprezintă mărimi rezultative ce se obţin prin calcule economice,

funcţie de legăturile reciproce existente între aceştia şi permit aprecierea creşterii avuţiei generată de

activitatea întreprinderii, precum şi înţelegerea modului de formare a rezultatului net. Construcţia în trepte

a indicatorilor valorici, pornind de la cel mai cuprinzător şi până la cel mai sintetic a condus la denumirea

de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune, fiecare din aceste solduri intermediare reflectând

rezultatul gestiunii financiare, pe treapta respectivă de acumulare. La baza construirii „Tabloului soldurilor

intermediare de gestiune” stau următoarele relaţii: 1. Marja comercială (MC)

Marja comercială vizează în exclusivitate unităţile comerciale sau cele cu activitate mixtă şi se

calculează astfel: MC =Venituri din vânzări de mărfuri –Costul mărfurilor vândute

Costul de cumpărare al mărfurilor reprezintă preţul de cumpărare fără TVA, la care se adaugă

cheltuieli accesorii de cumpărare, respectiv transport, manipulări, pierderi din transport, variaţia stocurilor

de mărfuri.

2. Producţia exerciţiului, este caracteristică întreprinderilor industriale care fabrică produse finite

şi reflectă întreaga activitate productivă a unităţii, respectiv producţia realizată şi vândută, producţia

realizată şi rămasă în stoc şi producţia realizată şi reţinută pentru nevoi proprii. Formula de calcul este:

Producţia venituri din variaţia producţiei producţia

exerciţiului = vânzarea producţiei + stocate +/- imobilizată

3. Valoarea adăugată (VA) exprimă aportul întreprinderii în ceea ce priveşte producţia de bunuri

sau servicii, respectiv surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la terţi, acea bogăţie

creată prin valorificarea surselor tehnice, umane şi financiare ale întreprinderii.

Calculul valorii adăugate se realizează prin 2 metode:

1. metoda sintetică (substractivă) care determină valoarea adăugată ca diferenţ între producţie şi

cumpărări;

2. metoda analitică (aditivă) carea vizează elementele care compun valoarea adăugată respectiv

costul factorilor de producţie de trebuie remuneraţi (munca şi capitalul).

1. Metoda sintetică - conform acesteia valoarea adăugată (Vad) este egală cu diferenţa dintre

producţia exerciţiului (Pex) la care se adaugă marja comercială (Mc) pe de o parte şi consumurile

intermediare (Ci) de bunuri şi servicii de la terţi pe de altă parte potrivit relaţiei: Vad = Pex +Mc – Ci

Marja comercială (Mc) constituie diferenţa dintre vânzarea de mărfuri (Vm) şi costul de cumpărare

al mărfurilor vândute (chmf) în cursul exerciţiului fiind un indicator specific întreprinderii cu activitate

comercială. În cazul întreprinderii fără activitate comercială valoarea adăugată este egală numai cu

diferenţa dintre producţia exerciţiului şi consumurile intermediare: Vad = Pex – Ci

Consumurile intermediare (Ci) corespund bunurilor şi serviciilor cumpărate din exterior (diverşi

furnizori) respectiv materii prime (Mp) şi materiale consumabile (M), utilităţi cum ar fi: combustibili,

energie, apă (U) şi alte cheltuieli materiale (Acm) potrivit relaţiei: Ci = Mp +M +U + Acm

Prin conţinutul său valoarea adăugată este unul dintre indicatorii semnificativi ai activităţii

întreprinderii deoarece suma valorilor adăugate ale tuturor entităţilor economice naţionale constituie

produsul intern brut (PIB): ΣVad = PIB

Valoarea adăugată este un instrument de analiză şi un mijloc de gestiune:

a. ca instrument de analiză valoarea adăugată permite aprecierea performanţelor economico-

financiare ale întreprinderii şi anume:

- puterea economică reală a acesteia;

- contribuţia factorilor de producţie la crearea propriei bogăţii;

- contribuţia întreprinderii la crearea PIB.

Valoarea adăugată este deci un mijloc de apreciere al taliei întreprinderii mai semnificativ decât

cifra de afaceri. Utilizată în comparaţii intrasectoriale valoarea adăugată reflectă diferenţele structurale

21

între întreprinderile similare prin prisma raportului dintre factorii de producţie încorporaţi în activitatea

economică.

b. ca mijloc de gestiune valoarea adăugată caracterizează exploatarea întreprinderii fiind utilizată

în controlul de gestiune şi pentru determinarea taxei pe valoarea adăugată ca impozit fiscal indirect.

2. Metoda analitică de calcul a valorii adăugate - este o metodă de repartiţie întrucât presupune

însumarea elementelor structurale ale valorii nou create respectiv: cheltuieli cu personalul (chp) (salarii,

CAS, cheltuieli cu protecţia socială), impozite şi taxe nerecuperabile (I+T) (taxe vamale, comision vamal,

exclus TVA etc.), cheltuieli financiare (chfin), amortizarea activelor fixe (Aaf), profitul net (Pn): VA =

Chp + (I+T) + Chfin + Aaf + PN

Metoda analitică permite determinarea structurii valorii adăugate pe elemente de repartiţie respectiv

ratele procentuale de participare a acestora care exprimă remunerarea factorilor de producţie în

conformitate cu aportul acestora la realizarea valorii nou create şi anume:

1. (%) 100xVA

Chparemunerare muncii

2. (%) 100xVA

TIaremunerare statului

3. (%) 100xVA

financiarecheltuieliaremunerare arelorfinancicheltuieli

4. (%) 100xVA

fixeaactivelorAmortizarearemunerare lorinvestiţnv

5. (%) 100xVA

PNaremunerare eriiîntreprind

Remunerarea factorilor de producţie prin repartizarea valorii adăugate pune în evidenţă faptul că

fiecare factor încorporează 2 părţi distincte: una ce corespunde unui cost adăugat pentru întreprindere şi

alta care corespunde unei prelevări din rezultat (profit net).

Costul adăugat este costul activităţii întreprinderii pe care aceasta îl adaugă bunurilor, lucrărilor şi

serviciilor achiziţionate din afară (diverşi furnizori).

Prelevările din rezultat constituie componente ale profitului net inclus în valoarea adăugată care se

repartizează factorilor de producţie sub diverse forme.

Concret valoarea adăugată produsă de întreprindere este partajată între toţi factorii de producţie

participanţi la viaţa întreprinderii:

a. personalul întreprinderii prin cheltuielile de personal atribuite direct sub forma salariilor sau

indirect sub forma asigurărilor şi protecţiei sociale, precum şi prin participarea salariaţilor la profit;

b. aporturi de capitaluri prin dobânzile plătite creditorilor de resurse împrumutate şi prin dividende

plătite acţionarilor pentru capitalurile proprii permanente;

c. statul prin impozitele şi taxele încasate şi prin impozitul pe profit;

d. întreprinderea însăşi prin compensarea deprecierii şi uzurii activelor imobilizate prin

amortismente şi provizioane precum şi autofinanţarea propriei dezvoltări.

Valoarea adăugată astfel structurată este un indicator de performanţă care permite să se aprecieze

eficacitatea activităţii întreprinderii pentru o activitate dată.

4. Excedentul brut de exploatare (EBE), care spre deosebire de ceilalţi indicatori prezentaţi sunt

denumiţi şi indicatori ai activităţii, acesta este primul sold intermediar de gestiune cu semnificaţie în

termeni de rentabilitate care reflectă contribuţia exploatării la formarea rezultatelor, îmbrăcând, după caz,

forma excedentului brut sau deficitului brut de exploatare, evidenţiind în mod precis contribuţia capitalului

22

la crearea bogăţiei întreprinderii. Excedentul brut al exploatării este un indicator fundamental pentru

cunoaşterea performanţelor economice ale întreprinderii, fiind un sold de gestiune independent de deciziile

financiare ale întreprinderii, de politica fiscală adoptată, de mărimea veniturilor şi a cheltuielilor

extraordinare. Acesta se poate determina astfel:

a. prin deducerea cheltuielilor de personal şi a cheltuielilor fiscale (mai puţin impozitul pe profit)

din suma valorii adăugate şi a subvenţiilor pentru exploatare primite de întreprindere;

b. ca diferenţă între veniturile de exploatare încasabile şi cheltuielile de exploatare plătibile,

situaţie în care rezultatul brut de exploatare este o rezultantă a fluxului potenţial de lichidităţi aferent

ciclului de exploatare, şi aceasta întrucât momentul înregistrării veniturilor nu coincide cu cel al încasării,

iar momentul înregistrării unor cheltuieli nu coincide cu cel al plăţii acestora:

CEVEEBE

5. Rezultatul exploatării (RE), indicator diferit de rezultatul brut de exploatare, caracterizează

performanţele comerciale şi financiare aferente activităţii de exploatare normală şi curentă a întreprinderii,

independent de politica financiară şi cea fiscală, punând în evidenţă rezultatul degajat din activitatea de

exploatare, după ce sunt luate în considerare toate cheltuielile de producţie, comercializare şi riscurile de

exploatare. În determinarea sa se ţine seama de politica de amortizare şi de constituire a provizioanelor,

astfel:

RE =EBE +Venituri din provizioane+Alte venituri–Cheltuieli cu amortizări - Alte chelt.

de exploatare de exploatare şi proviz.pt. de exploatare

Rezultatul de exploatare se poate determina şi ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile de

exploatare, astfel:

Rezultatul exploatării = Venituri din exploatare - Cheltuieli de exploatare

6. Rezultatul financiar (RF), indicator al soldurilor intermediare de gestiune care apare ca

expresie a politicii de finanţare promovată de întreprindere, exprimă performanţele acesteia ca urmare a

implicării în activitatea financiară. Rezultatul financiar se determină ca diferenţă între veniturile financiare

totale şi cheltuielile financiare totale:

Rezultatul financiar=Veniturile financiare-Cheltuielile financiare

7. Rezultatul curent înainte de impozitare (RC) este un sold intermediar de gestiune determinat

atât de rezultatul exploatării normale şi curente ale întreprinderii, cât şi de cel al activităţii financiare, fiind

baza de calcul a impozitului pe profit.

Rezultatul curent înainte de impozitare=Rezultatul exploatării +/- Rezultatul financiar

8. Rezultatul extraordinar sintetizează rezultatul sub formă de profit sau pierdere degajat de

activitatea cu caracter de excepţie, nerepetitiv, care nu are legătură directă cu activitatea desfăşurată, acest

sold trebuie să fie izolat de rezultatul curent, deoarece el nu intervine în reviziunea rezultatelor pentru

exerciţiile viitoare şi se calculează:

Rezultatul extraordinar = Venituri extraordinare -Cheltuieli extraordinare

9. Rezultatul brut al exerciţiului este un sold intermediar care reflectă eficienţa întregii activităţi

desfăşurată de o întreprindere pe o anumită perioadă de timp determinată, exprimând profitul sau pierderea

întreprinderii luată în totalitatea sa. Poate fi determinat prin:

a. metoda directă, după relaţia:

Rezultatul brut = Venituri totale - Cheltuieli totale b. metoda indirectă, prin cumularea la rezultatul curent dinainte de impozitare a rezultatului

extraordinar, astfel:

Rezultatul brut = Rezultatul curent înainte de impozitare + Rezultatul extraordinar 10. Rezultatul net al exerciţiului (RN) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu

care sunt remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise, altfel spus partea din rezultat destinată

distribuirii şi se obţine prin deducerea din rezultatul exerciţiului a impozitului pe profit:

Rezultatul net al exerciţiului = Rezultatul exerciţiului - Impozitul pe profit

Rezultatul net al exerciţiului, ca sold intermediar de gestiune este adesea utilizat în analiza contabil-

23

financiară pe baza sistemului de rate.

Se desprinde concluzia că la baza structurii tabloului soldurilor intermediare de gestiune stau două

principii:

- analiza veniturilor şi cheltuielilor pe tipuri de operaţiuni ce le-au generat (de exploatare,

financiare, extraordinare);

- distincţia dintre operaţiile curente şi cele extraordinare pusă în evidenţă de rezultatul de dinainte

de impozitare ce provine din operaţiile de exploatare şi cele financiare.

2.3. Capacitatea de autofinanţare

Un indicator deosebit de important ce se determină pe baza elementelor oferite de contul de profit

şi pierdere este capacitatea de autofinanţare (CAF), indicator ce reflectă potenţialul financiar de creştere

economică a întreprinderii.

Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea rentabilă a

întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului financiar, având ca destinaţie atât remunerarea capitalurilor proprii,

cât şi finanţarea investiţiilor. Capacitatea de autofinanţare reprezintă fluxul potenţial de lichidităţi aferent

întregii activităţi a întreprinderii, acel surplus monetar degajat de activitatea rentabilă a acesteia, prin

creşterea trezoreriei nete, adică a cash-flow-ului, ceea ce dovedeşte că cea mai mare parte a capacităţii de

autofinanţare trebuie susţinută de o trezorerie pozitivă.

Deşi nu este un indicator cuprins în tabloul soldurilor intermediare de gestiune, capacitatea de

autofinanţare poate fi considerat un sold intermediar cu o valoare informaţională destul de bogată, în

sensul evidenţierii măsurii în care întreprinderea poate să-şi finanţeze creşterea economică, un indicator de

mare expresivitate economică, ce reflectă forţa financiară a întreprinderii, garanţia securităţii şi

independenţa acesteia.

Totodată este şi un indicator de lichiditate financiară şi de solvabilitate care ridică gradul de

bonitate al firmei, măreşte încrederea partenerilor de afaceri, creând condiţii mai bune de negociere a

contractelor economice.

Capacitatea de autofinanţare reprezintă un indicator care exprimă independenţa financiară a

întreprinderii, reflectând un flux de disponibilităţi real, a cărei mărime depinde, pe de o parte de

rentabilitatea întreprinderii, iar pe de altă parte, de politica de investiţii aplicată de întreprindere şi de

metodele de amortizare a activelor imobilizate.

Mărimea capacităţii de autofinanţare depinde în primul rând de performanţele economico-

financiare ale întreprinderii şi de o serie de parametrii interni sau externi, cum ar fi: politica adoptată de

conducere în materie de îndatorare, dispoziţiile fiscale referitoare la sistemul de amortizare (liniară,

degresivă sau accelerată).

Capacitatea de autofinanţare se poate determina pornind de la veniturile şi cheltuielile gestiunii

curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, în fluxuri de trezorerie.

Capacitatea de autofinanţare se determină prin două metode: procedeul deductiv şi metoda aditivă.

Capacitatea de autofinanţare pe baza procedeului deductiv porneşte de la excedentul brut de

exploatare (EBE):

CAF = EBE

+ alte venituri de exploatare (a)

- alte cheltuieli de exploatare (b)

+ venituri financiare (c)

- cheltuieli financiare (d)

+ venituri extraordinare

- cheltuieli extraordinare

- impozitul pe profit

a. cu excepţia: veniturilor din vânzarea activelor cedate şi alte operaţiuni de capital; venituri din

24

subvenţii pentru investiţii venituri din provizioane;

b. cu excepţia: cheltuielilor privind prestaţiile externe; cheltuielile cu alte impozite, taxe şi

vărsăminte asimilate; cheltuielile privind activele cedate şi alte operaţiuni de capital; cheltuielile de

exploatare privind provizioanele;

c. cu excepţia: veniturilor din investiţii financiare cedate; veniturile financiare din ajustări pentru

pierderea de valoare;

d. cu excepţia: cheltuielilor privind investiţiile financiare cedate; cheltuielile financiare privind

ajustările pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare; cheltuielile financiare privind ajustările

pentru pierderea de valoare a activelor circulante.

Această metodă pune în evidenţă originea capacităţii de autofinanţare, corectând excedentul brut de

exploatare cu veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile, care sunt la originea fluxurilor de trezorerie. În

acest mod capacitatea de autofinanţare evidenţiază surplusul monetar potenţial creat în mod progresiv de

activitatea globală a întreprinderii pe întreaga perioadă a exerciţiului.

Capacitatea de autofinanţare, potrivit metodei aditive se determină pornind de la rezultatul net al

exerciţiului:

CAF = Rezultatul net

+amortizări, provizioane şi ajustări aferente exerciţiului curent

- reluări de amortizări, provizioane şi ajustări din exerciţiile anterioare

+ valoarea contabilă a elementelor de activ cedate

- venituri din cesiunea elementelor de activ

- subvenţiile pentru investiţii virate la venituri Metoda aditivă de determinare a capacităţii de autofinanţare este extrem de simplă şi rapidă, fiind

preferată de practicieni, cu toate că nu explică originea capacităţii de autofinanţare şi ansamblul fluxurilor

de trezorerie care vor naşte operaţiuni, ci informează asupra destinaţiei capacităţii de autofinanţare, şi

anume: fluxul de resurse care corespunde rezultatului net destinat creşterii întreprinderii (prin investiţii) şi

remunerării acţionarilor (prin dividende); fluxul de resurse materializat în cheltuielile cu amortizarea

destinat reînnoirii imobilizărilor.

Un merit al abordării aditive este de a sugera o utilizare posibilă a capacităţii de autofinanţare:

- partea din fluxul de resurse ce corespunde cheltuielilor cu amortizarea ar putea fi utilizată pentru

reînnoirea echipamentelor;

- partea din fluxul de resurse ce corespunde rezultatului net ar putea fi utilizată pentru dezvoltarea

întreprinderii.

În calitatea de indicator de performanţă şi de resurse înserate în tabloul de finanţare, menită să

asigure legătura dintre analiza rezultatelor şi analiza fluxurilor financiare, capacitatea de autofinanţare este

noţiunea cheie pentru aprecierea rentabilităţii şi pentru analiza dinamică a echilibrului financiar.

Capacitatea de autofinanţare se poate caracteriza astfel:

1. este un sold rezidual al fluxurilor generate de ansamblul operaţiunilor de gestiune şi unele

operaţiuni extraordinare. Ea are caracterul unei resurse degajate în cursul exerciţiului putându-se calcula

ca diferenţă între intrări şi ieşiri din fonduri, din care nu se deduce nici un element contabil calculat

(amortizări, provizioane)

2. este un flux de trezorerie efectivă sau potenţială care cuprinde inexactităţi. Este eterogenă,

deoarece include mai multe feluri de resurse: resurse ce rămân un timp scurt în întreprindere; resurse

disponibile durabile pentru a asigura finanţări structurale; operaţiuni (cheltuieli şi venituri) extraordinare;

3. trebuie să concure la menţinerea valorii întreprinderii, fiind un factor de creştere a acesteia prin

propriile sale mijloace, putând să dispună de capitaluri suplimentare, prin apelarea la împrumut;

4. utilitatea capacităţii de autofinanţare vizează: finanţarea (totală sau parţială) a noilor investiţii;

întărirea fondului de rulment; rambursarea împrumutului la termen pentru completarea mijloacelor de

finanţare a programului de investiţii; rambursarea datoriilor bancare la finanţare a investiţiilor; distribuirea

de dividende.

25

Pe baza capacităţii de autofinanţare se determină o serie de indicatori necesari în aprecierea

independenţei financiare a întreprinderii, astfel:

1. capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare;

2. rata de finanţare a investiţiilor anuale;

3. rata de acoperire a excedentului brut de exploatare;

4. rata de acoperire a rezultatului exerciţiului.

Capacitatea de autofinanţare reprezintă surplusul monetar obţinut ca rezultat al tuturor operaţiunilor

de încasări şi plăţi efectuate de întreprindere într-o perioadă de timp, având în vedere şi incidenţa fiscală.

2.4. Autofinanţarea

Dacă din capacitatea de autofinanţare înregistrată de întreprindere se deduc dividendele ce se

distribuie acţionarilor sau asociaţilor se obţine un alt indicator deosebit de important în analiza contabil –

financiară, autofinanţarea. Autofinanţarea reprezintă, deci, partea din capacitatea de autofinanţare rămasă

disponibilă, după distribuirea dividendelor, punând în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se

autofinanţa, după deducerea remuneraţiilor acţionarilor, astfel: AUTOFINANŢAREA = CAF -

Dividende distribuite

Autofinanţarea este expresia bogăţiei creată de întreprindere, fiind o sursă internă destinată

acoperirii nevoilor de finanţare ale exerciţiului viitor, a cărei mărime este dată de creşterea surselor

obţinute din propria activitate a întreprinderii, ce rămân în mod permanent la dispoziţia acesteia pentru

finanţarea activităţii viitoare.

Importanţa autofinanţării poate fi argumentată prin principalele avantaje pe care aceasta le oferă

întreprinderii:

constituie un mijloc sigur de finanţare, constituind o sursă stabilă şi independentă;

conferă întreprinderii un grad mare de libertate de acţiune în ceea ce priveşte alegerea investiţiilor;

permite frânarea îndatorării societăţii şi implicit scăderea cheltuielilor financiare;

constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor proprii, respectiv

rentabilitatea financiară;

reprezintă premisa deschiderii accesului la piaţa de capital şi chiar atragerea de capital extern.

Nivelul ideal de autofinanţare al întreprinderii este dificil de apreciat, totuşi pot fi menţionate trei

situaţii posibile privind autofinanţarea şi anume:

a. Autofinanţarea minimă permite menţinerea capacităţii întreprinderii, nefiind suficientă pentru

reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităţilor de producţie existente;

b. Autofinanţarea de menţinere include surse ce vor asigura atât acoperirea cheltuielilor necesare

menţinerii potenţialului productiv, cât şi reînnoirea imobilizărilor şi acoperirea riscurilor de exploatare;

c. Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, alături de sursele autofinanţării de menţinere şi o parte

din rezultatul exerciţiului, astfel încât să permită modernizarea şi creşterea capacităţilor de producţie.

Prin dimensiunea sa, autofinanţarea joacă un rol puternic de semnalizator al performanţelor

întreprinderii, sugerând potenţialilor investitori capacitatea acesteia de a utiliza eficient capitalurile

încredinţate şi de a asigura o remunerare atrăgătoare. Mărimea absolută şi relativă a autofinanţării certifică

pentru creditori capacitatea de rambursare de către întreprindere a sumelor împrumutate, cât şi nivelul

riscului de neplată. Atât capacitatea de autofinanţare, cât şi autofinanţarea sunt utilizate în analiza

financiară în scopul determinării unor indicatori de rentabilitate cu o semnificaţie deosebită în evaluarea

performanţelor întreprinderii.

26

CAPITOLUL 3.

CASH-FLOW-UL DE GESTIUNE ŞI TABLOUL DE FINANŢARE

Scopul acestui capitol îl teprezintă preocuparea pentru viitorii economişti în efectuarea unei analize

financiare în dinamică privind utilizarea tabloului de finanţare, la nivel de întreprindere, ce permite

furnizarea de informaţii utile evaluării capacităţii intreprinderii de a genera lichidităţi şi care permite

surprinderea fluxurilor financiare din întreprindere în cursul unei perioadei analizate, fiind un instrument

extrem de eficient în diagnosticarea financiară a întreprinderii.

Obiective specifice - definirea componentelor tabloului de finanţare, caracteristicile şi metodologia de elaborare a

acestuia;

- întocmirea tabloului fluxurilor financiare;

- stabilirea excedentului de trezorerie al exploatării, excedentul de trezorerie degajat de ansamblul

operaţiunilor de gestiune şi excedentul de trezorerie al operaţiunilor de investiţii şi de finanţare.

Concepte cheie

cash-flow-ul de exploatare;

cash-flow-ul de gestiune;

cash-flow-ul disponibil de la acţionari;

cash-flow-ul disponibil de la creditori;

fluxuri financiare;

excedent de trezorerie;

tabloul de finanţare.

Introducere

Iniţierea unei afaceri sau dezvoltarea uneia mai vechi presupune existenţa unui capital propriu, dar şi

a posibilităţilor de atragere a capitalului împrumutat. În fundamentarea deciziei de înfiinţare a unei societăţi

principala contribuţie a finanţelor o reprezintă evaluarea eficienţei investiţiei şi echilibrarea necesarului de

finanţare solicitat de noua structură patrimonială cu sursele de capital corespunzătoare acesteia.

3.1. Cash flow-ul de exploatare şi cash flow-ul de gestiune

Activitatea desfăşurată în întreprinderi cuprinde două categorii de operaţiuni:

1. operaţiunile de gestiune, fiind cele mai importante acestea au un caracter repetativ în viaţa

economică a întreprinderii. În categoria operaţiunilor de gestiune se cuprind:

a. operaţiuni de exploatare - sunt operaţiunile referitoare la desfăşurarea activităţii propriu- zise

privind realizarea produselor şi prestarea serviciilor;

b. operaţiuni financiare - sunt operaţiunile aferente pieţei de capital şi monetare;

c. operaţiuni extraordinare - sunt acele operaţiuni care nu sunt legate de activitatea curentă a

întreprinderii, ci apar în mod accidental.

2. operaţiunile de capital, vizează modificări în structura şi volumul elementelor patrimoniale ale

bilanţului şi cuprind:

- operaţii de investiţii şi dezinvestiţii (vânzarea activelor şi recuperarea capitalurilor imobilizate);

- raţii de finanţare ce conduc la majorarea capitalului propriu;

- operaţii de creditare care urmăresc atragerea de noi surse prin credite;

- operaţii de rambursare a creditelor;

- operaţii de restituire a capitalurilor proprii.

27

Rezultatul operaţiilor de gestiune îl constituie cash flow-ul de gestiune.

Categorii de cash flow:

a. cash-flow-ul de exploatare, exprimă rezultatul operaţiunilor de exploatare având semnificaţia

unei capacităţi potenţiale pentru autofinanţarea creşterii economice a întreprinderii şi pentru remunerarea

investitorilor de capital, respectiv acţionarii cu dividende şi creditorii cu dobânzi. Relaţia de calcul a cash-

flow-ul de exploatare este:

C.F. expl. = Profit de exploatare – Impozit pe profit + Amortizarea

Impozit pe profit = (Profit din exploatare – Dobânda) x Cota de impozit pe profit

b. cash-flow-ul de gestiune exprimă rezultatul tuturor operaţiunilor de gestiune şi se determină

astfel: C.F. gest.= EBE + V financ.+/-rezultate extraordinare – impozit pe profit

sau

C.F. gest = Profitul net + Chelt. cu amortizarea + Chelt. cu dobânda

c. cash-flow-ul disponibil (C.F.D.) ia în calcul şi rezultatul operaţiunilor de capital. Acesta este

determinat de operaţiunile de gestiune după finanţarea creşterii economice, respectiv după deducerea la

sfârşitul anului a variaţiilor imobilizărilor şi a variaţiilor stocurilor şi creanţelor.

C.F. D = CF de gestiune – Δ imobilizărilor – Δ NFR

Δ IMO = IMO – IMO 0 + AMO 0

Δ NFR = NFR 1 – NFR 0

Cash flow-ul disponibil, după destinaţiile sale se compune din:

a. cash flow-ul disponibil al acţionarilor (C.F.D. act.)

C.F.D. act. = Profitul net - Δ capitalurilor proprii

Δ capitalurilor proprii = Cap. propriu 1 - Cap. propriu o

b. cash flow-ul disponibil pentru creditori (C.F.D.cred.)

CFD cred. = Dobânda – Δ Datoriilor

Δ Datoriilor = Datorii 1 - Datorii 0

3.3.Conţinutul tabloului de finanţare

Tabloul de finanţare este unul din instrumentele utilizate în analiza financiară în dinamic, este un

document financiar de sinteză cu caracter complementar, care explică variaţia patrimoniului. Acesta

permite surprinderea fluxurilor financiare din întreprindere care au avut loc în cursul perioadei analizate

fiind un instrument extrem de eficient în diagnosticarea financiară a unei întreprinderi.

Scopul tabloului de finanţare este de a exprima formarea fondului de rulment şi relaţia fondului de

rulment cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare (încasări şi plăţi).

Tabloul de finanţare se întocmeşte pe baza bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierdere

încheiat pe două exerciţii financiare consecutive. Acesta se delimitează ca o „punte” între bilanţul de

deschidere şi bilanţul de închidere al unui exerciţiu.

Necesitatea utilizării tabloului de finanţare este determinată de faptul că acesta furnizează o serie de

informaţii utile privind evoluţia globală a trezoreriei, ceea ce permite utilizatorilor de informaţii să

evalueze capacitatea întreprinderii de a genera lichidităţi, sau, după caz, necesităţile în materie de

disponibilităţi. Este, deci, un instrument util atât pentru conducerea de societate care, pe baza informaţiilor

oferite de acest document, trebuie să se asigure că dispune de resurse financiare suplimentare pentru

realizarea investiţiilor prevăzute, iar dacă acestea sunt insuficiente, să poată evalua din timp alte posibilităţi

de procurare, cât şi pentru utilizatorii externi, fiind o formă de satisfacere a cerinţelor informaţionale ale

acestora. Tabloul de finanţare a îmbrăcat de-a lungul timpului mai multe forme, dintre care doar două par

a fi reţinut atenţia normalizatorilor şi utilizatorilor:

- tabloul utilizărilor şi resurselor (de finanţare);

- tabloul fluxurilor de trezorerie.

28

Tabloul utilizărilor şi resurselor este orientat spre o analiză patrimonială a întreprinderii, conturând

o imagine de ansamblu asupra echilibrului financiar al acesteia. Acesta permite explicarea variaţiei

patrimoniului între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al unui exerciţiu, elaborarea sa fiind

fundamentată pe o distincţie ce trebuie efectuată între fluxurile patrimoniale, fluxurile financiare şi

fluxurile monetare.

Tabloul utilizărilor şi resurselor are ca obiect prezentarea fluxurile financiare, în timp ce fluxurile

monetare. Luate separat fac obiectul tabloului fluxurilor de trezorerie.

Caracteristicile principale ale tabloului utilizărilor şi resurselor se referă la:

acesta este un instrument indispensabil de gestiune şi previziune;

este un mijloc de realizare a diagnosticului întreprinderii; un instrument în diagnosticul realizat de

bănci asupra întreprinderii cliente, din punct de vedere al necesităţilor de finanţare trecute, dar şi

viitoare;

este un mijloc de apreciere a gestiunii financiare a întreprinderii;

este un mijloc de evaluare şi de interpretare a politicii întreprinderii de distribuire a dividendelor;

este un mijloc de reflectare a fluxurilor economice şi financiare din întreprindere şi de evidenţiere a

principalelor aspecte privind evoluţia şi perspectivele acesteia;

este un document de informare pentru acţionari, personal şi alte categorii de terţi, etc. Un model al tabloului utilizărilor şi resurselor se prezintă astfel:

UTILIZARI RESURSE INDICATORI

Utilizări stabile (pe termen mediu şi lung)

Creşterea de active imobilizate

Reducerea capitalurilor imobilizate

Resurse stabile (pe termen mediu si lung)

Cresterea capitalurilor permanente

Reducerea activelor imobilizate

Δ

Δ FRN

Utilizări pentru exploatare

Creşterea de active ciclice

Reducerea de pasive ciclice

Resurse pentru exploatare

Creşterea de pasive ciclice

Reducerea de active ciclice

Δ NFR

Utilizări în afara exploaăarii

Creşterea de active circulante neciclice

Reducerea de datorii pe termen scurt neciclice

Resurse în afara exploatării

Creşterea de datorii pe termen scurt neciclice

Reducerea de active circulante neciclice

Δ

Δ NFRAE

Utilizări pentru trezorerie

Creşterea de active pentru trezorerie

Reducerea de datorii pe termen scurt pentru trezorerie

Resurse pentru trezorerie

Creşterea de datorii pe termen scurt pentru trezorerie

Reducerea de active pentru trezorerie

Δ

Δ TN

Tabloul utilizărilor şi resurselor

Se analizează, astfel, modul cum s-a realizat în dinamică echilibrul structural între elementele

stabile ale bilanţului (utilizări şi resurse stabile), precum şi modul cum s-a utilizat fondul de rulment în

asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului (utilizări şi resurse ciclice) şi al

echilibrului monetar între încasări şi plăţi.

Ecuaţia fundamentală este:

Δ TN = Δ FR – Δ NFR

Δ FR = Δ NRF + Δ TN

Pentru realizarea tabloului de finanţare se parcurg două etape. Prima fază se referă la determinarea

variaţiei fondului de rulment ca urmare a modificării structurii capitalurilor, iar cea de-a doua etapă se

referă la determinarea variaţiei trezoreriei nete ca urmare a modificării nevoii de fond de rulment.

Tabloul de finanţare evidenţiază:

a. fluxurile de resurse financiare provenite din autofinanţare şi vânzări de active – fluxuri interne şi

aport de capital şi împrumuturi – fluxuri externe.

b. fluxuri de utilizare a resurselor financiare pentru: investiţii, pentru plata dividendelor, pentru

restituirea împrumuturilor şi a capitalurilor proprii, acolo unde este.

Analiza acestor fluxuri pe baza a două bilanţuri succesive conduce la următoarele constatări:

a. crearea unui flux de resurse atunci când:

- creşte un post de pasiv ca urmare a unui aport nou de capital sau a unor credite noi;

29

- scade un post de activ ca urmare a amortizării activelor fixe sau a vânzării unor active.

b. crearea unui flux de utilizare (alocare) atunci când:

- creşte un post de activ prin cumpărarea unor active fixe sau cumpărarea de stocuri de materiale,

materii prime etc.;

- scade un post de pasiv prin rambursarea unei datorii şi /sau plata unor dividende.

Cu toate avantajele pe care le oferă tabloul utilizărilor şi resurselor utilizatorii de informaţii sunt tot

mai interesaţi de aspectele de trezorerie, motiv pentru care tabloul de finanţare pierde teren în favoarea

tabloului fluxurilor de trezorerie, tablou care situează în centrul analizei financiar-contabile trezoreria, în

timp ce în cadrul tabloului utilizărilor şi resurselor acesta are doar un rol de intermediar între fondul de

rulment şi nevoia de fond de rulment.

Trezoreria se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor şi al veniturilor de gestiune, ci şi ca efect a

operaţiilor de capital, respectiv şi a variaţiei stocurilor de active şi a soldurilor de datorii la sfârşitul

perioadei faţă de începutul exerciţiului financiar.

Fluxurile de trezorerie desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi (fondurile

disponibile şi depozitele la vedere), precum şi a echivalentelor de lichidităţi (cvasilichidităţi), acele

plasamente pe termen foarte scurt, foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime determinată de

lichidităţi şi a căror valoare nu riscă să varieze în mod nesemnificativ.

Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă, deci, intrările şi ieşirile de fonduri ale activităţii

întreprinderii clasificate din punct de vedere funcţional:

- fluxuri de trezorerie ale activităţii de exploatare;

- fluxuri de trezorerie ale activităţii de investiţii;

- fluxuri de trezorerie ale activităţii de finanţare.

1. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de exploatare se pot determina conform:

a. metodei directe, bazată pe informaţiile referitoare la încasări şi plăţi;

b. metodei indirecte, potrivit căreia rezultatul net este corectat cu:

- influenţa operaţiunilor care nu au caracter monetar;

- orice operaţiune de regularizare sau de reportare a încasărilor sau a plăţilor trecute sau viitoare,

presupuse de activitatea de exploatare;

- elementele de venituri sau de cheltuieli ce sunt asociate fluxurilor de trezorerie, care vizează

finanţarea sau investiţiile.

2. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de investiţii reflectă plăţile ce se efcetuează cu scopul

achiziţionării de active ce sunt destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie viitoare, fluxuri ce

oferă informaţii privind maniera în care întreprinderea îşi asigură perenitatea şi chiar creşterea sa.

3. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de finanţare sunt generate de schimbările ce se produc în

structura şi mărimea capitalurilor proprii şi împrumutate ale întreprinderii, punând în lumină posibilităţile

viitoare ale investitorilor de capitaluri.

Tabloul fluxurilor de trezorerie se bazează pe o logică privind echilibrul financiar al întreprinderii

axată pe noţiunile de lichiditate şi solvabilitate, fiind utilizat pentru aprecierea performanţelor înregistrate

de societate şi a capacităţii acesteia de a genera lichidităţi pentru realizarea de investiţii fără să facă apel la

resurse externe de finanţare.

Dat fiind aceste considerente, precum şi necesitatea de aliniere la Standardele Internaţionale de

Contabilitate şi cerinţele Comunităţii Economice s-a introdus prin reglementare legală obligativitatea

întocmirii acestui document de către agenţii economici din ţara noastră.

30

3.3. Articularea tabloului de finanţare cu bilanţul şi contul de rezultate

Articularea tabloului de finanţare este concepută ca o modalitate orientată spre reflectarea punctelor

de legătură, a relaţiilor şi conexiunilor dintre acesta şi documentele de sinteză, bilanţul şi contul de profit şi

pierdere.

Dacă ne referim la relaţia dintre bilanţ şi tabloul de finanţare aceasta se realizează pe baza

comparării obligatorii a două bilanţuri succesive, identificându-se, practic, cu prima etapă privind

construcţia tabloului „utilizări-resurse”.

Pentru a judeca situaţia financiară a unei întreprinderi se analizează bilanţurile succesive care

permit aprecierea stării şi evoluţiei echilibrului financiar şi al îndatorării acestuia.

Întreaga politică financiară privind analiza bilanţului se va reflecta în:

1. variaţia fondului de rulment (ΔFR):

a. creşterea fondului de rulment care indică o îmbunătăţire a structurii financiare a

întreprinderii, respectiv creşterea resurselor stabile în raport cu nevoile permanente, concomitent

cu capacitatea întreprinderii de a degaja lichiditate şi de a-şi îmbunătăţi situaţia trezoreriei;

b. scăderea fondului de rulment arată:

- un dezechilibru financiar adică nevoile permanente sunt acoperite din resurse pe termen scurt ;

- un dezechilibru cronic al trezoreriei şi creşterea riscului de faliment inevitabil al întreprinderii

într-o perioadă viitoare.

2. variaţia trezoreriei nete este influenţată de :

- variaţia fondului de rulment cu o influenţă potenţială;

- variaţia stocurilor şi a creanţelor pe termen scurt;

- variaţia creditelor de trezorerie.

Astfel:

1. Elementele bilanţului financiar la începutul perioadei se prezintă astfel:

ACTIV PASIV

Imobilizări 30%

Active circulante 50%

Disponibilităţi băneşti 20%

Capitaluri proprii 20%

Datorii financiare 20%

Datorii de exploatare 50%

Credite de trezorerie 10%

Pe baza acestor elemente se stabilesc valorile indicatorilor fond de rulment (FR), nevoie de fond de

rulment (NFR) şi trezorerie netă (TN):

FR0 = Capitaluri permanente – Active imobilizate = 40% - 30% = 10%

TN0 = Disponibilităţi băneşti – Credite de trezorerie = 20% - 10% = 10%,

sau

TN0 = FR0 – NFR0 = 10%

2. Contul de profit şi pierdere al exerciţiului evidenţiază excedentul brut de exploatare ca sursă

potenţială pentru determinarea capacităţii de autofinanţare a întreprinderii.

Capacitatea de autofinanţare apare ca sursă stabilă care permite:

- finanţarea nevoilor stabile;

- remunerarea acţionarilor pentru fondurile puse la dispoziţie (plata dividendelor);

- rambursarea datoriilor financiare contractate.

Contul de rezultate

Venituri Cheltuieli

31

Excedentul brut de exploatare (V-C)

- impozit pe profit

- dobânzi

= Capacitatea de autofinanţare

Tabloul de finanţare

Alocări Resurse

Achiziţii şi creşteri de active fixe

Restituiri de capital propriu

Dividende plătite

Rambursări de datorii financiare

Creşterea fondului de rulment

Capacitatea de autofinanţare

Aport nou la capital

Împrumuturi noi pe termen lung şi mijlociu

Preţul de cesiune al activelor cedate

1. Variaţia fondului de rulment (ΔFR)

Creşterea fondului de rulment Scăderea fondului de rulment

creşteri de stocuri

creşteri de creanţe

reducerea datoriilor de exploatare

rambursarea creditelor de trezorerie

creşterea disponibilităţilor

reduceri de stocuri

reduceri de creanţe

creşterea datoriilor de exploatare

credite noi de trezorerie

2. Variaţia trezoreriei nete (ΔTN)

FRı

=Capital permanent – Active imobilizate = (25% +25% ) -35% = 15%

ΔFR = FR1 - Fr o = 15% - 10% = 5%

TN1= Disponibilităţi băneşti -Credite de trezorerie = 25% - 10% = 15%

ΔTN = TN1 - TNo = 15% -10% = 5%

Pentru analiza situaţiei financiare, a evoluţiei şi a previziunii acesteia se studiază :

- fluxurile de venituri şi cheltuieli din contul de profit şi pierderi;

- fluxurile de investiţii şi/sau dezinvestiţii în active fixe şi circulante şi/sau de rambursare a

acestora din tabloul de finanţare;

- decalajele între naşterea fluxurilor financiare şi realizarea lor efectivă în cadrul trezoreriei

evidenţiată în tabloul de finanţare.

Situaţia financiară din bilanţul de la închiderea exerciţiului financiar este o consecinţă a situaţiei

financiare de la începutul exerciţiului şi a fluxurilor financiare, realizate de întreprindere în cadrul

exerciţiului şi evidenţiate în contul de rezultate şi în tabloul de finanţare.

3.4. Tipologia tabloului de finanţare

ACTIV PASIV

Imobilizări 35%

Active circulante 40%

Disponibilităţi băneşti 25%

Capitaluri proprii 25%

Datorii financiare 25%

Datorii exploatare 50%, din care:

Credite de trezorerie 10%

32

În funcţie de evoluţia teoriei şi practicii financiare s-au elaborat următoarele tipuri de tablouri

financiare :

1.Tabloul fluxurilor financiare – porneşte de la capacitatea de autofinanţare şi ţine cont de

separarea activităţilor în activităţi de exploatare, financiare, extraordinare şi de obiectivul întreprinderii de

a realiza un sold de exploatare şi financiar pozitiv, ceea ce asigură o creştere economică. Tabloul fluxurilor

financiare se prezintă astfel:

Indicatorii perioada perioada perioada

CA – consumuri de la terţi

= valoarea adăugată

- impozite şi taxe

- salarii şi cheltuieli sociale

= Excedentul brut de exploatare (EBE)

- variaţia NFR

- investiţii interne (necorporale şi corporale)

= 1. soldul activităţii de exploatare (SE)

± variaţia datoriilor

- cheltuieli financiare

- impozit pe profit

- participarea salariaţilor la profit

- dividende distribuite

= 2. sold financiar (SF)

3.Soldul de gestiune (SE + SF)

+venituri din cesiuni de active fixe

+creşteri de capital

± alte rezultate extraordinare

- investiţii interne

=Variaţia trezoreriei nete

Tabloul fluxurilor financiare

2. Tabloul fluxurilor după teoria financiară - acest tablou are ca principiu de elaborare teoria lui

Modigliani şi Miller (1958) după care valoarea unei întreprinderi creşte proporţional cu rata îndatorării,

urmare efectului de levier (dacă rata rentabilităţii economice este superioară ratei dobânzii).

Cei doi autori separă fluxurile financiare, pentru a pune în evidenţă condiţiile de creştere a valorii

întreprinderii, în:

- fluxuri reale (legate de investiţii interne şi de exploatare);

- fluxuri financiare (legate de furnizorii de capital).

Tabloul fluxurilor, după teoria financiară permite urmărirea pe orizontală între utilizări şi resurse şi

pe verticală între fluxurile reale şi cele financiare, egalitatea dintre fluxurile reale şi financiare fiind: R + E

= A + C, unde:

R = rezultatul net al fluxurilor reale

R = Excedentul brut de exploatare - Investiţii totale - Impozite globale

E = economii fiscale

E = dobânzi x rata de impozitare

A = fluxul disponibil pentru acţionari

A = Cheltuieli financiare (dividende şi dobânzi plătite–creşteri de capital);

C = fluxul net disponibil pentru creditori

C = Cheltuieli financiare – variaţia îndatorării.

33

Rezultatul net al fluxurilor reale şi economiile fiscale asigură, deci, fluxurile nete disponibile pentru

acţionari şi pentru creditori.

3.Tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei

Variaţia globală a trezoreriei este explicată prin soldul trezoreriei rezultat din gestiunea activelor

reale (activitate de exploatare) şi cel rezultat din operaţiunile de capital (investiţii şi finanţări).

Când fluxurile reale şi cele monetare nu coincid, trezoreria se asigură prin decalaje de plăţi asociate

acestor fluxuri.

Tabloul fluxurilor de trezorerie are rolul de a explica contribuţia operaţiunilor de gestiune şi a

operaţiunilor de capital la variaţia trezoreriei întreprinderii.

Reconstituirea fluxurilor de trezorerie, după natura operaţiunilor (de gestiune şi de capital) permite

obţinerea unor aprecieri cantitative asupra eventualelor dificultăţi de trezorerie, respectiv posibilitatea de a

depista originea acestor dificultăţi.

Tabloul de trezorerie se poate reprezenta astfel:

INDICATORI Exerciţiul Exerciţiul

+Încasări din vânzări

- plăţi pentru furnizori şi salariaţi

+ încasări financiare

- plăţi financiare

- plăţi de impozite

= flux net de trezorerie degajat de activitatea curentă

(1) CF exploatare

+ încasări din cesiuni de active

- plăţi pentru investiţii în activele fixe şi circulante

= flux net de trezorerie rezultat din activitatea de investiţii

(2) ΔIMO+ΔNFR

+ creşterea soldurilor creditoare ale conturilor curente

- plăţi în cadrul operaţiilor de leasing

± încasări din creşteri de capital

- plăţi de dividende

= flux net de trezorerie rezultat din activitatea de finanţare

(3) ΔCPR+ΔDAT

Suma variaţiei de TN

TN la începutul exerciţiului financiar

TN la sfârşitul exerciţiului financiar

(1) + (2) + (3)

Tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei

1

CAPITOLUL 4.

DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂŢII ŞI AL RISCULUI

Scopul acestui capitol este de a da posibilitatea studenţilor să aprofundeze cunoştinţele

teoretico-aplicative privind diagnosticul financiar al rentabilităţii şi al riscului la nivelul

întreprinderii, să identifice originea şi cauzele care generează eventualele stări de dezechilibru

pentru a stabili măsurile de redresare ce se impun.

Obiective specifice - familiarizarea studenţilor cu un vocabular de specialitate economică ce le va permite

utilizarea instrumentelor de analiză oferite de literatura de specialitate; - dezvoltarea unor abilităţi practice de evaluare a stării de sănătate economică şi financiară

a întreprinderii, dezvoltarea unor abilitaţi de a gestiona resurse, având drept scop realizarea în comun a obiectivelor întreprinderii, prin antrenarea acestora la realizarea unui management pozitiv;

- arta de a se descurca într-un context nou, prin intermediul unor sisteme de comunicare şi decizie, astfel încât să reuşească să participe la obţinerea de profit şi chiar la maximizarea acestuia;

- dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, conducere, planificare, control şi evaluare, chiar şi de adaptare la orice activitate funcţie de nevoile şi dorinţele partenerilor implicaţi (acţionari, creditori, statul etc.)

Concepte cheie

diagnosticul financiar;

rentabilitate economică;

rentabilitate financiară;

rate de structura, rate de rotaţie;

riscul financiar;

diagnosticul riscului;

analiza statică patrimonială, analiza statică funcţională.

Introducere

Diagnosticul financiar detectează eventualele stări de dezechilibru financiar, în scopul

identificării originii şi cauzelor care le-au generat şi al stabilirii măsurilor de redresare.

Obiectivele diagnosticului financiar se referă la măsurarea rentabilităţii capitalurilor întreprinderii

şi aprecierea condiţiilor de echilibru economic şi financiar, precum şi la evaluarea gradului de

risc al întreprinderii, respectiv riscul economic, financiar şi de faliment. Prin diagnosticul

financiar se urmăreşte obţinerea răspunsurilor la următoarele întrebări:

1. Întreprinderea este viabilă? Bilanţul permite aprecierea rentabilităţii dacă se

procedează la o structurare a posturilor de activ după criteriul strict al lichidităţii crescătoare şi la

o clasare a posturilor de pasiv după criteriul exigibilităţii crescătoare.

2. Care sunt performanţele întreprinderii? Pentru a aprecia performanţele acesteia trebuie

să se compare mijloacele utilizate cu rezultatele obţinute. Rezultatele sunt puse în evidenţă de

indicatorii de rezultate, în special de soldurile intermediare de gestiune.

3. Care este stadiul de dezvoltare al întreprinderii? Trebuie să se cunoască cu cât a

crescut activitatea întreprinderii în perioada de observaţie reţinută. Ritmul creşterii poate fi un

indicator interesant, cu condiţia ca din el să fie eliminată orice influenţă exercitată de creşterea

preţurilor şi să poată fi comparat cu procentul de creştere al sectorului din care face parte

întreprinderea analizată.

2

4. Care sunt riscurile la care este supusă întreprinderea? Ultimul obiectiv urmărit de

diagnostic este de a aprecia riscul de faliment, ca urmare a încetării plăţilor. Vor fi analizate şi

alte riscuri care pot afecta întreprinderea, dar care se bazează în general pe studiul mediului

economico-social în care aceasta activează.

În urma răspunsurilor la întrebările deja enunţate, conducerea întreprinderii va lua

măsurile asupra punctelor forte şi a punctelor slabe ale întreprinderii. Punctele forte ar putea fi:

abundenţa lichidităţilor, calitatea relaţiilor cu terţii, iar punctele slabe se pot concretiza în

fragilitatea echilibrelor financiare, o insuficienţă a resurselor proprii în raport cu îndatorarea.

4.1. Diagnosticul rentabilităţii întreprinderii

Diagnosticul financiar detectează eventualele stări de dezechilibru financiar, în scopul

identificării originii şi cauzelor care le-au generat şi al stabilirii măsurilor de redresare.

Obiectivele diagnosticului financiar se referă la măsurarea rentabilităţii capitalurilor întreprinderii

şi aprecierea condiţiilor de echilibru economic şi financiar, precum şi la evaluarea gradului de

risc al întreprinderii, respectiv riscul economic, financiar şi de faliment.

Realizarea diagnosticului financiar se face apelând la:

- datele contabile oferite de conturile anuale decizionale: bilanţ şi contul de profit şi pierdere

şi la retratarea acestor date în vederea obţinerii bilanţului financiar;

- datele obţinute prin întocmirea situaţiei variaţiei capitalurilor proprii şi a tabloului de

trezorerie.

Măsura rentabilităţii unei întreprinderi este dată de un sistem de rate explicative de

eficienţă, determinate ca raport între efectele economice şi financiare obţinute (acumulare brută,

profituri, dividende, etc) şi eforturile depuse pentru obţinerea lor (activul economic, capitalurile

investite, capitalurile proprii, etc.)

4.1.1. Ratele de rentabilitate economică

Aceste rate măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate întregii activităţi

a întreprinderii. Dacă rentabilitatea este raportul între un rezultat şi mijloacele puse în acţiune

pentru obţinerea acestuia, există mai multe posibilităţi pentru măsurarea acestui efect (rezultat).

Distingem astfel, rentabilitatea economică şi rentabilitatea financiară.

Rentabilitatea economică a capitalurilor investite ne apare ca o rentabilitate intrinsecă, ce

nu ţine seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate). Este deci

independentă de politica de finanţare promovată de întreprindere.

În funcţie de scopurile analizei se calculează mai multe rate de rentabilitate economică,

care au o valoare informativă ridicată prin exprimarea lor în cifre relative, ceea ce le conferă o

mare forţă de comparaţie şi evaluare. Condiţia comparabilităţii este însă respectarea aceloraşi

termene de raportare (nominali sau reali). Astfel se pot calcula:

rata excedentului brut de exploatare (REBE) care oferă o apreciere globală asupra rentabilităţii

brute a capitalului investit, după relaţia: REBE =EBE/ACTIV ECONOMIC

Întrucât din excedentul brut de exploatare nu s-a dedus amortizarea, această rată prezintă

avantajul că nu este afectată de politica de amortizare.

rata rentabilităţii economice (Rec.) care exprimă capacitatea activului economic efectiv

investit (IMO + NFR) de a degaja un profit (Rezultat economic = Rezultatul de exploatare –

Impozit pe profit) prin care să se asigure autofinanţarea creşterii nete a întreprinderii şi

remunerarea investitorilor de capital (acţionarii şi creditorii). Rata de rentabilitate economică

3

este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii (proprii şi împrumutate) şi se

calculează după relaţia: Rec.=(Rezultatul economic/Activ economic) x 100

Numărătorul poate fi rezultatul de exploatare înainte de elementele financiare (se are în

vedere excedentul brut de exploatare, care nu este un adevărat rezultat economic, deoarece nu

ţine seama de amortismente). La numitor pot fi capitalurile permanente sau activul total.

În aceste condiţii relaţia de calcul a ratei de rentabilitate economică poate fi:

Rec.=(RE /Activ total) =(RE /CA) x (CA /Activ total)

rata profitului net (RPN) exprimă rentabilitatea netă de dobânzi şi de impozit a activului

economic investit, care se calculează după relaţia: RPN=(profit net/activ economic)x100

Această rată este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii, respectiv de gradul

ei de îndatorare, fiind o rată netă de dobânzi. Din acest punct de vedere ea este mai puţin

comparabilă cu ratele profitului net realizate de alte întreprinderi similare din punct de vedere

tehnologic şi economic.

Pentru ca o întreprindere să-şi poată menţine substanţa sa economică este necesar ca rata

rentabilităţii economice să fie superioară ratei de inflaţie. În termeni reali, rata rentabilităţii

economice trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din

economie (rata medie a dobânzii) şi al riscului economic şi financiar pe care şi l-au asumat

investitorii de capitaluri.

Dacă rata inflaţiei (Ri) nu depăşeşte 10%, atunci rata nominală ( Rr) este, conform

formulei lui Fisher suma dintre cele două rate, rata nominală şi rata inflaţiei. De aici, formula:

Rr = Rn – Ri Dacă însă, rata inflaţiei este mai mare de 10%, rata reală se calculează după relaţia:

Rr = ( Rn - Ri ) / 1 + Ri Rata rentabilităţii economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea şi creşterea

activelor sale într-o perioadă căt mai scurtă.

4.1.2. Ratele de rentabilitate financiară

Aceste rate măsoară randamentul sau rentabilitatea capitalurilor proprii, deci plasamentul

financiar pe care l-au făcut acţionarii prin cumpărarea acţiunilor întreprinderii. Rentabilitatea

financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin distribuirea de dividende şi prin creşterea

rezervelor care sunt în fapt o creştere a averii acţionarilor. Relaţia de calcul a rentabilităţii

financiare este: Rfin. = Profitul net / Capitaluri proprii

Deşi este utilizată ca instrument de analiză financiară, trebuie luate în consideraţie

inconvenientele metodologice ale determinării profitului net. Se referă la modul de calcul al

amortizărilor şi provizioanelor, la cel al cheltuielilor deductibile, etc. Rentabilitatea financiară

fiind influenţată de modalitatea de procurare a capitalurilor este sensibilă la structura financiară,

respectiv la situaţia îndatorării întreprinderii.

Se doreşte ca rata financiară să fie mai mare decât rata medie a dobânzilor de pe piaţă

pentru a face atractive acţiunile întreprinderii şi pentru a creşte cursul lor bursier. Pentru acele

întreprinderi care cotează la bursă se calculează un indicator reprezentativ numit coeficientul de

capitalizare bursieră (PER), după relaţia:

PER = Cursul bursier al acţiunii / Profitul per acţiune

Acest indicator măsoară de câte ori sunt dispuşi investitorii să cumpere profitul per

acţiune, fiind un barometru în comparaţia întreprinderilor din aceeaşi ramură economică. Evident

că investitorii sunt interesaţi de acţiunile cu un coeficient de capitalizare bursieră cât mai mică.

4

Variaţia acestui coeficient constituie o bună evaluare asupra riscurilor întreprinderii în funcţiune,

determinate de riscul economic al ramurii din care face parte, de gradul de îndatorare cât şi de

variabilitatea profiturilor viitoare. Cursul bursier este deci o măsură externă de analiză a

performanţelor întreprinderii. Comparativ cu acest indicator se determină adesea ca indicator de

analiză financiară profitul per acţiune, expresia directă a profitabilităţii întreprinderii (EPS) şi se

calculează după relaţia: EPS = Profitul net/Numărul de acţiuni

4.1.3. Descompunerea ratelor de rentabilitate

Ratele de rentabilitate, atât economice cât şi financiare sunt compuse din două rate, care

servesc la o analiză financiară a întreprinderii mult mai fină:

1. ratele de structură valorică a cifrei de afaceri (rate de marjă), rate ce caracterizează

condiţiile de exploatare economică (capitaluri consumate);

2. ratele de rotaţie a capitalurilor prin cifra de afaceri, ce caracterizează eficacitatea

capitalurilor angajate de întreprindere în desfăşurarea activităţii economice şi financiare

(capitaluri alocate).

De fapt, descompunerea ratelor de rentabilitate evidenţiază influenţa a doi factori:

- un factor cantitativ (marja de acumulare);

- un factor calitativ (rotaţia capitalurilor, structura financiară).

Mărimea efectivă a ratelor de rentabilitate este o combinare între cei doi factori de

creştere a rentabilităţii. Astfel, rata de rentabilitate economică se descompune în două rate

componente: Rec. = EBIT/ CAPITAL INVESTIT = (EBIT/ CA) x (CA/ CAPITAL INVESTIT)

Marja brută netă Rata de rotaţie a capitalurilor

În consecinţă, rentabilitatea economică se poate majora:

- fie prin creşterea marjei brute de acumulare (ca diferenţă între cifra de afaceri şi

cheltuielile plătibile);

- fie prin creşterea rotaţiei capitalurilor, prin cifra de afaceri;

- fie prin ambele metode.

Este posibil ca în perioadele de dezvoltare, capitalurile investite să crească mai repede

decât rentabilitatea întreprinderii şi deci în ciuda creşterii marjei brute a exploatării să se

înregistreze o rată scăzută a rentabilităţii economice.

Asemănător ratei rentabilităţii economice şi rata rentabilităţii financiare poate fi

descompusă în două sau mai multe rate componente, astfel: PROFIT NET PROFIT NET CIFRA DE AFACERI

Rfin = = x Sau:

CAPITAL PROPRIU CIFRA DE AFACERI CAPITAL PROPRIU

rata marjei nete rata de rotaţie a capitalurilor proprii

5

profit net profit net cifra afaceri capital investit

rfin = = x x

cap. propriu cifra afaceri capital investit capital propriu

rata marjei nete rata de rotaţie a capitalurilor rata de structura a capitalurilor

Sau:

Rezultatul net Rezultat de exploatare Rezultatul net Pasiv total

= x x

Capitaluri proprii Activ total Rez. de exploatare Cap. proprii

(rentabilitatea economică) (costul îndatorarii) (coeficientul îndatorarii)

impactul îndatorari

Rata rentabilităţii economice caracterizează, deci, profitabilitatea activului economic, în

timp ce rata rentabilităţii financiare pe cea a capitalurilor împrumutate. Astfel rentabilitatea

economică a unei întreprinderi îndatorată este mai mare decât aceea a unei întreprinderi similare,

dar neîndatorată, adică finanţată 100% din capitaluri proprii.

Modelul de mai sus de descompunere a ratei de rentabilitate financiară pune în evidenţă

efectul de levier, respectiv efectul multiplicator al îndatorării asupra rentabilităţii economice.

Acesta este pus în evidenţă prin relaţia:

Rfin. = Rec. + (Rec - R dobanda) x (Datorii financiare/ Capitaluri proprii) Rata dobânzii = Dobânzi / Datorii x 100

Condiţia necesară pentru a se realiza efectul de levier este ca rentabilitatea economică să

fie superioară costului îndatorării.

Astfel, dacă este realizată această condiţie, rentabilitatea financiară este cu atât mai

ridicată pentru o rentabilitate economică dată, cu cât îndatorarea este mai mare

Se poate stabili şi relaţia de calcul a rentabilităţii economice ca o medie aritmetică

ponderată a capitalurilor întreprinderii, astfel:

Rec.= Rfin. x (Capital propriu /Activ economic)+ Rdobanda x (Datorii / Activ economic)

4.2. Diagnosticul riscului

Diagnosticul riscului urmăreşte:

- măsurarea variaţiei rezultatelor întreprinderii la modificarea poziţiei financiare, a

structurii capitalurilor proprii şi împrumutate;

- măsurarea variaţiei solvabilităţii întreprinderii, a capacităţii acesteia de a-şi achita, la

scadenţă, datoriile asumate faţă de terţi. În ansamblu activităţii sale, întreprinderea comportă trei

categorii de riscuri: riscul de exploatare sau riscul economic, riscul de finanţare sau de îndatorare

şi riscul de insolvabilitate.

6

4.2.1. Riscul economic

Riscul de exploatare sau riscul economic corespunde riscului aferent realizării unui venit

sau a unui rezultat estimat, fără a se ţine seama de modalitatea de finanţare utilizată de

întreprindere pentru obţinerea acestuia. Diagnosticul financiar complet nu se poate realiza decât

în cuplul a două elemente de analiză: rentabilitate-risc.

Obiectivul în gestiunea financiară este maximizarea rentabilităţii la un anumit nivel de

risc asumat. Riscul poate fi exprimat în mai multe forme:

a. variabilitatea profitului faţă de media rentabilităţii din ultimele exerciţii, iar măsura

riscului este dată de dispersie şi abaterea medie pătratică;

b. variabilitatea profitului în funcţie de volumul de activitate, adică cifra de afaceri care

este măsurată prin coeficientul de elasticitate calculat ca raport între variaţia profitului şi variaţia

cifrei de afaceri;

c. variabilitatea ratei rentabilităţii a întreprinderii.

În analiza financiară riscul se exprimă prin elasticitatea profitului şi poate fi analizat din

două puncte de vedere:

1. al intreprinderii animată de dorinţa creşterii patrimoniului şi a remunerării

corespunzătoare a factorilor de producţie;

2. al investitorilor financiari din afară, interesaţi în realizarea celui mai bun plasament

în condiţiile unei pieţe financiare cu mai multe sectoare de rentabilitate şi grade de risc diferite.

Riscul economic poate fi exprimat ca variabilitate a profitului în funcţie de cifra de

afaceri şi ca urmare a poziţiei activităţii întreprinderii faţă de punctul mort.

Variaţia profitului la variaţia cifrei de afaceri este exprimată prin coeficientul de

elasticitate sau efectul de levier.

4.2.2. Riscul financiar

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub influenţa

structurii financiare a întreprinderii.

Antrenarea capitalurilor împrumutate prin mărimea lor şi a cheltuielilor financiare

(dobânzi, comisioane) conduce la variabilitatea rezultatelor şi la o majorare a riscului financiar.

Pentru minimizarea costurilor şi creşterea rentabilităţii trebuie să se asigure o structură

optimă între capitalurile proprii ăi cele împrumutate.

Analiza riscului financiar se poate face prin două modalităţi:

1. analiza riscului pe baza metodei pragului de rentabilitate (punctului mort PM):

PM = (cheltuieli fixe + dobânda) / (1 - cheltuieli variabile)

2. analiza riscului financiar pe baza efectului de levier financiar:

Analiza riscului financiar rezidă în efectul de levier financiar, care arată relaţia dintre

rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară şi îndatorarea întreprinderii. În acest context

acţionarul suportă atât riscul economic, cât şi riscul financiar al întreprinderii, iar costul

îndatorării este sigur, în timp ce rentabilitatea economică este probabilă. Deci, evaluarea riscului

financiar se face cu ajutorul coeficientului de elasticitate al rentabilităţii financiare (E): E=[Variaţia profitului curent (după deducerea dobânzii) /Profit curent] / [Variaţia CA / CA]

R.fin. = R.ec + ( Rec. - rata dobanzii ) x L

unde:

L = Datorii / Capitalul propriu Între cele trei rate există următoarele corelaţii:

7

1. dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii atunci rentabilitate

financiară este mai mare decât rentabilitatea economică;

2. dacă rentabilitatea economică este egală cu rata dobânzii atunci rentabilitate

financiară este egală cu rentabilitatea economică;

3. dacă rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii atunci rentabilitate

financiară este mai mică decât rentabilitatea economică.

4.2.3. Riscul de faliment (insolvabilitate)

Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a face

faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii întreprinderii.

Analiza riscului de faliment se realizează:

1. În manieră statică şi se bazează pe studiul bilanţului şi noţiunea de fond de rulment.

În funcţie de cele două concepţii de elaborare a bilanţului, analiza statică poate fi:

a. patrimonială;

b. funcţională.

Analiza statică patrimonială urmăreşte patrimoniul net al acţionarilor şi activul economic

în ansamblu ca o garanţie pentru creditori.

Principalele instrumente operaţionale, utilizate de analiza statică patrimonială sunt: fondul

de rulment, ratele de lichiditate (generală, redusă şi imediată), completate cu ratele îndatorării.

Analiza statică funcţională a riscului de faliment utilizează ca instrumente operaţionale:

nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă.

2. În manieră dinamică – permite diagnosticarea şi explicarea dezechilibrului financiar

evidenţiat prin analiza statică. Instrumentele operaţionale ale acestei analize sunt:

- excedentul trezoreriei de exploatare (ETE = EBE - Δ NFR);

-capacitatea de autofinanţare (CAF = EBE – chelt.fin.– imp. profit);

- autofinanţarea (A = CAF - Dividende);

- cash-flow-ul (CF) sau creşterea de trezorerie

Pornind de la aceşti indicatori, analiza riscului de faliment apelează la ratele şi indicatorii

de rambursare a datoriilor şi de autonomie financiară:

a. rata capacităţii de rambursare (Ra)

Ra = Datorii /CAF

b. rata autonomiei financiare (Rb)

Rb = CAF/ Rambursarea datoriei financiare stabile

c. excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) care poate exprima el însuşi capacitatea de

rambursare a datoriilor.

ETE = EBE - Δ NFR

Capacitatea de rambursare a datoriilor se asigură dacă excedentul trezoreriei de exploatare

minus impozitul pe profit este mai mare sau egal cu cheltuielile financiare plus rambursarea

anuală a datoriilor.

Întreprinderea este, deci, în permanenţă confruntată cu riscul. Luarea în consideraţie a

riscului la care sunt supuse întreprinderile justifică, de fapt, abordarea problematicii, atât de

complexă a diagnosticului financiar. De altfel, diagnosticul financiar, riscul şi solvabilitatea

întreprinderii conţin componente de natură economică, socială, financiară şi umană.

8

Concluzii

Diagnosticul este demersul prin care se: apreciază „starea de sănătate” sau de

funcţionalitate a întreprinderii, se identifică factorii, interni şi externi, care determina tendinţa sa

de evoluţie şi se estimează impactul modificării lor, luând în considerare mediul dinamic în care

întreprinderea îşi desfăşoară activitatea. Totodată permite o conştientizare a avantajelor

competitive ale întreprinderii, în raport cu concurenţa (punctele forte), care trebuie utilizate în

scopul fructificării oportunităţilor oferite de mediul extern întreprinderii, surprinzând punctele

slabe din activitatea întreprinderii, în scopul adoptării măsurilor corective şi minimizării

riscurilor la care este supusă întreprinderea, ţinându-se seama de aceste disfuncţionalităţi.

Diagnosticul rentabilităţii capitalurilor se realizează prin intermediul a două categorii de

rate de eficienţă, una fiind generală şi celelalte două le compun pe cea generală: rata de

rentabilitate economică, rata de rentabilitate financiară şi rata de dobândă. Mărimea efectivă a

acestor rate, precum şi descompunerea lor pe factori de influenţă oferă informaţii veridice pentru

detectarea stării rentabilităţii întreprinderii.

Ratele de rentabilitate economică măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare

alocate întregii activităţi a întreprinderii. Rentabilitatea economică a capitalurilor investite este

independentă faţă de politica de finanţare promovată de întreprindere.

Analiza ratei de rentabilitate economică se face prin studierea evoluţiei în timp a

indicatorilor şi componentelor acestora (rezultate, capitaluri) referitoare la aceeaşi întreprindere.

Pentru ca întreprinderea să-şi poată menţine substanţa sa economică, rata rentabilităţii economice

trebuie să fie superioară ratei de inflaţie.

Ratele de rentabilitate financiară şi de dobândă măsoară randamentul capitalurilor

proprii, deci al plasamentului financiar pe care acţionarii l-au făcut prin cumpărarea acţiunilor

întreprinderii.

Rentabilitatea financiară a capitalurilor proprii remunerează proprietarii întreprinderii

prin distribuirea de dividende către aceştia şi prin creşterea rezervelor, ceea ce în fapt, reprezintă

o creşterea a averii proprietarilor.

Ratele de dobândă sunt, de cele mei multe ori ratele nominale stabilite în contractele de

credit cu entităţile specializate în acordarea de credite sau în prospectele de emisiune a

obligaţiilor întreprinderii. Cum o întreprindere poate să aibă credite din diverse surse (credit

bancar, comercial sau obligatar) şi pe diferite termen (scurt sau lung) se recomandă, pentru

efectuarea de analize şi pentru evaluare, să se utilizeze o rată medie de dobândă rezultată ca

raport între cheltuielile anuale cu dobânzile şi comisioanele aferente şi soldul iniţial al datoriilor

care le-au generat.

Diagnosticul riscului urmăreşte măsurarea variaţiei rezultatelor întreprinderii la

modificarea poziţiei financiare, a structurii capitalurilor proprii şi împrumutate, cât şi măsurarea

variaţiei solvabilităţii întreprinderii, a capacităţii acesteia de a-şi achita, la scadenţă, datoriile

asumate faţă de terţi. În ansamblu activităţii sale, întreprinderea comportă trei categorii de riscuri:

riscul de exploatare sau riscul economic, riscul de finanţare sau de îndatorare şi riscul de

insolvabilitate.

CAPITOLUL 5.

NECESITĂŢILE DE FINANŢARE A ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII

Scopul acestui capitol îl eprezintă dobândirea cunoştinţelor referitoare la rolul, locul şi

obiectivele gestiunii financiare a ciclului de exploatare necesare fundamentării necesarului de

finanţare a întreprinderii;

Obiective specifice

familiarizarea studenţilor cu un vocabular adecvat fluxurilor financiare;

dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, conducere, planificare, control şi evaluare a

activităţii întreprinderii utilizând gama largă de indicatori, în mărimi absolute sau de

indicatori financiari dinamici prin care se surprinde foarte bine echilibrul financiar al

întreprinderii;

aplicarea unor concepte noi, privind satisfacerea şi fidelizarea clienţilor, prin introducerea

unor politici de finanţate eficiente în deciziile de management.

Concepte cheie:

ciclul financiar;

nevoia de finanţare a ciclului de exploatare;

rate cinetice;

rate de structura, rate de rotaţie;

gestiunea activelor circulante, gestiunea pasivelor circulante, gestiunea stocurilor;

necesarul de finanţare a cheltuielilor de exploatare.

Introducere

Cursul are ca obiectiv principal înţelegerea noţiunilor referitoare la dimensionarea

stocurilor şi asigurarea resurselor de finanţare, în vederea determinării necesităţilor de finanţare a

ciclului de exploatare.

Buna funcţionare a societăţii presupune fluxuri compensatorii reale şi financiare, cu

preponderenţă pentru activitatea de producţie, pentru ciclul de exploatare.

Ciclul financiar cuprinde o succesiune de modificări ale structurii reale datorate unor

fluxuri reale până la forme de stoc de produse ale întreprinderii transformate în bani recuperând

deci capitalul financiar avansat şi obţinând un surplus monetar.

Ciclul de exploatare se realizează ca o succesiune de stocuri aflate în diferite faze ale

activităţii de exploatare, în mărimi fizice diferite şi de valori crescătoare pe unitate de produs, pe

măsura înaintării în ciclul de exploatare, la valoarea iniţială adăugându-se cheltuielile de stocare,

de prelucrare şi de circulaţie a acestora până la încasarea clienţilor beneficiari.

Ratele cinetice au o putere informativă superioară atât prin gradul ridicat de

comparabilitate, cât şi prin exprimarea lor sub forma mărimilor concrete: durate de amortizare,

durata de recuperare a creanţelor, durata achitării datoriilor faţă de furnizori şi altele.

Ansamblul corelat al tuturor ratelor cinetice formează un sistem de indicatori financiari

dinamici prin care se surprinde foarte bine echilibrul financiar al întreprinderii. Exprimarea

ratelor de rotaţie în număr de zile de rotaţie determină creşterea puterii informative prin

comparabilitate şi relevanţă. Rescrierea bilanţului prin rate de rotaţie oferă posibilitatea unei

planificări financiare riguroase prin simularea mai multor variabile: durata de încasare a

clienţilor şi acordarea de duscounturi pentru încasările imediate; durata de achitare a datoriilor

faţă de furnizori şi încasarea de rabaturi pentru achitare imediată; durata de stocare; durata

ciclului de fabricaţie; cheltuielile de aprovizionare-desfacere şi cheltuielile de producţie, valoarea

capitalului social şi majorarea acestuia şi altele.

Procurarea, păstrarea, prelucrarea şi circulaţia acestor stocuri generează cheltuieli

băneşti, acelea care dau conţinut noţiunii de necesar de finanţare a ciclului de exploatare.

Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare va creşte odată cu creşterea volumului şi duratei

stocurilor, cu creşterea volumului şi duratei creanţelor asupra clienţilor şi va scădea, chiar până la

degajarea unei trezorerii disponibile odată cu creşterea volumului şi duratei datoriilor şi

creditelor primite de la furnizori.

De aici şi concluzia potrivit căreia, fragilitatea sau stabilitatea unei întreprinderi este dată

de cei trei factori esenţiali: stocurile şi intervalele de stocare, clienţii şi intervalele de încasare,

furnizorii şi intervalele de plată.

5.1. Ciclul financiar şi ciclul de exploatare

5.1.1. Ciclul financiar

Ciclul financiar reprezintă totalitatea operaţiunilor ce intervin în momentul transformării

banilor (lichidităţile proprii cât şi cele împrumutate) în bunuri şi servicii până în momentul când

se recuperează banii alocaţi.

Ciclul financiar cuprinde o succesiune de modificări ale structurii reale datorate unor

fluxuri reale până la forme de stoc de produse ale întreprinderii transformate în bani recuperând

deci capitalul financiar avansat şi obţinând un surplus monetar.

În funcţie de activităţile constituite şi de poziţia acestora în structura de exploatare

distingem:

a. cicluri financiare lungi ale capitalurilor fixe sau imobilizate care sunt de mărimi

diferite în funcţie de natura acestora şi de caracterul lor amortizabil sau neamortizabil. Au o

rotaţie mai lentă, se suprapun peste mai multe cicluri financiare de capital circulant care se

recuperează pe calea amortizării capitalului avansat.

b. cicluri financiare scurte ale capitalului circulant sunt mai scurte decât în cazul

imobilizărilor cu durate mai mici sau mai mari în funcţie de caracteristicile ciclului de

exploatare. Se începe deci cu aprovizionarea pentru formarea stocurilor şi se încheie cu încasarea

de la clienţi a contravalorii produselor vândute.

5.1.2. Ciclul de exploatare

Prin ciclul de exploatare se înţelege ansamblul operaţiunilor ce se realizează de o

întreprindere în vederea atingerii obiectivului urmărit, obiectiv ce constă în producerea de bunuri

şi servicii în scopul de a le schimba. Ciclul de exploatare cuprinde trei faze:

- faza de aprovizionare de bunuri şi servicii;

- faza de producţie, ce constă în transformarea bunurilor şi serviciilor spre a se ajunge la un

produs finit;

- faza de comercializare, de vânzare a produselor realizate, fază ce asigură o folosire

optimă a mijloacelor puse în mişcare – a muncii şi a capitalului investit.

Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importantă secţiune a gestiunii financiare,

importanţa acesteia fiind dată de ponderea ridicată a activelor circulante în bilanţ, de gradul

ridicat de rentabilitate, precum şi de reflectarea imediată asupra situaţiei financiare a

întreprinderii.

Obiectivul urmărit îl reprezintă cea mai eficientă alocare a capitalurilor în stocuri şi

creanţe în condiţiile diminuării riscului.

Armonizarea relaţiei rentabilitate-risc se realizează în cadrul echilibrului dintre necesarul

de active circulante şi sursele de finanţare a acestora.

Pentru a răspunde nevoii de rentabilitate şi de diminuare a riscului, deci pentru a optimiza

relaţia rentabilitate - risc se urmăresc două elemente fundamentale:

1. Gestiunea activelor circulante urmăreşte: realizarea unui nivel minim de active

circulante; eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichiditate; diminuarea costurilor de

exploatare; creşterea rentabilităţii.

2. Gestiunea pasivelor circulante urmăreşte: realizarea celui mai redus cost al

procurării capitalului necesar; permanenţa surselor de finanţare; autonomia financiară a

ciclului de exploatare.

Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două domenii de activitate:

a. determinarea necesarului de active circulante (stocuri, creanţe, lichidităţi)

b. determinarea modalităţilor de finanţare a mijloacelor circulante (fond de rulment),

datorii de exploatare (furnizori, creditori), concursuri bancare: credite de trezorerie şi creditele de

scont.

Principala caracteristică a activelor circulante este lichiditatea ridicată a acestora, ceea ce

permite:

acoperirea operativă a datoriilor din încasări;

efectuarea unor plasamente de trezorerie;

asigurarea unor rezerve lichide în casă şi-n conturile bancare.

Pentru gestiunea ciclului de exploatare distingem în întreprinderi trei politici de gestiune

cu efecte diferite asupra rentabilităţii şi a riscului:

1. o politică agresivă (ofensivă) care îşi propune realizarea unei cifre de afaceri cu

stocuri minime. Aceasta presupune ca managerii de întreprinderi să accepte riscuri mari legate de

lipsa de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de insolvabilitate a întreprinderii, punând accent pe

rentabilitatea mult mai ridicată a accelerării rotaţiei, a creşterii gradului de lichiditate a activelor

circulante. Finanţarea activelor circulante se face în principal din pasive (datorii) pe termen scurt

(datorii de exploatare, credite bancare) ceea ce presupune costuri reduse, dar şi o reînnoire

permanentă a creditelor.

2. o politică defensivă - politica managerilor prudenţi, care presupune realizarea cifrei de

afaceri prin stocuri şi lichidităţi ridicate. Este o politică de aversiune faţă de risc, iar managerii

prudenţi nu acceptă riscul rupturii de stoc chiar şi în detrimentul unei rentabilităţi mai scăzută,

afectată de costuri suplimentare ale prudenţei în asigurarea stocurilor.

3. o politică echilibrată (intermediară), care presupune realizarea cifrei de afaceri prin

echilibrarea relaţiei rentabilitate - risc şi sincronizarea perfectă dintre scadenţele activelor şi

pasivelor pe termen scurt. Creşterea cifrei de afaceri se realizează, potrivit acestei politici, cu un

stoc curent de mărime corespunzătoare noii cifre de afaceri, în timp ce stocul de siguranţă este

determinat la acel nivel care egalizează costurile lipsei de stoc şi costurile ridicate ale stocurilor

excesiv de mari, a acelor stocuri care depăşesc necesităţile stricte ale activităţii de exploatare.

Ciclul de exploatare se prezintă ca o succesiune de structuri în diferite faze ale activităţii

de exploatare, fiind de mărimi diferite şi de valori crescătoare pe unitate de produs.

Cheltuielile generate de procurarea, păstrarea, prelucrarea şi circulaţia acestor stocuri

formează necesarul de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE).

Nevoia de finanţare a ciclului de exploatare va creşte odată cu creşterea volumului şi

duratei creditelor comerciale acordate clienţilor şi va scădea chiar până la obţinerea unei trezorerii

excedentare odată cu creşterea volumului şi duratei datoriilor şi a creditelor primite de la

furnizori.

Fragilitatea sau stabilitatea unei întreprinderi depinde de trei factori:

1. stocurile şi intervalele lor de stocare;

2. clienţii şi intervalele lor de încasare;

3. furnizorii şi intervalele lor de plată.

5.2. Viteza de rotaţie a capitalurilor

Încasarea vânzărilor proprii conduce la asigurarea celui mai eficient echilibru financiar al

întreprinderii deoarece în aceste încasări se regăsesc toate posibilităţile de acoperire a

cheltuielilor de fabricaţie, de reînnoire a mijloacelor şi utilajelor; de rambursare a creditelor şi de

acoperire a altor nevoi de dezvoltare şi stimulare.

Cifra de afaceri cuprinde toate componentele valorice necesare acoperirii tuturor

destinaţiilor deja menţionate ceea ce conduce la o nouă stare patrimonială a întreprinderii.

Pe seama cifrei de afaceri se realizează:

- reînnoirea fiecărui element de activ al întreprinderii într-un interval de timp;

- achitarea fiecărei datorii într-un interval de timp.

Durata de rotaţie a capitalului pe seama cifrei de afaceri (lunară, semestrială sau anuală)

constă în timpii necesari pentru acoperirea activelor şi timpii necesari pentru plata datoriilor.

Dacă nu au loc modificări sensibile în condiţiile de exploatare a întreprinderii se poate

estima că o creştere a cifrei de afaceri se traduce într-o stare patrimonială cu o creştere în aceeaşi

proporţie a imobilizărilor, a stocurilor, a creanţelor şi a datoriilor întreprinderii.

Acest raport de proporţionalitate presupune existenţa permanentă (constantă) a

următoarelor relaţii:

Active/Cifra de afaceri = constant

Datorii/Cifra de afaceri = constant

5.3. Gestiunea stocurilor

Stocurile reprezintă, din punct de vedere fizic, cantităţile de materiale, produse sau

mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere)

pentru a asigura desfăşurarea continuă şi ritmică a activităţilor de exploatare. Astfel, caracterul

continuu de constituire a stocurilor este dat de cel al producţiei, respectiv de cel al desfacerii în

raport de caracterul discontinuu al activităţii de aprovizionare.

Din punct de vedere financiar stocurile sunt alocări de capital ce nu pot fi recuperate

până ce ele nu parcurg întreg ciclul de exploatare şi sunt valorificate prin vânzarea şi încasarea

produselor, lucrărilor şi serviciilor realizate în întreprindere.

Gestiunea necorespunzatoare a stocurilor conduce la efectuarea de cheltuieli

suplimentare din:

- stocuri insuficiente, care necesită un volum mai mare de cheltuieli de aprovizionare

(transport, manipulare, etc)

- stocuri excesive (supranormative) prin: imobilizări inutile de capitaluri în stocuri;

cheltuieli de depozitare mari; cheltuieli cu dobânzile peste cele curente şi cheltuieli mari generate

de deteriorarea şi degradarea stocurilor excesive.

Gestiunea optimă a stocurilor presupune:

- armonizarea relaţiilor dintre cheltuielile de aprovizionare care variază în funcţie de

numărul de aprovizionări şi cheltuielile de depozitare, variabile funcţie de mărimea stocurilor;

- minimizarea cheltuielilor totale cu formarea stocurilor şi maximizarea rentabilităţii

activităţii de exploatare.

Costul pentru pregătirea unei comenzi cuprinde:

- cheltuielile cu studiul pieţei;

- cheltuielile cu deplasarea salariaţilor pentru asigurarea aprovizionării;

- cheltuielile cu întocmirea documentelor de aprovizionare, de control al mărfurilor,

de realizare a eşantioanelor, etc.

Costul de aprovizionare pe unitate de produs variază funcţie de mărimea stocurilor şi

cuprinde: cheltuielile cu transportul, manipularea, depozitarea, degradarea şi deteriorarea

stocurilor, precum şi costul capitalului alocat pentru procurarea acestora.

5.3.1. Gestiunea stocurilor în situaţii de incertitudine

În gestiunea stocurilor întâlnim două situaţii de incertitudine:

1. gestiunea stocurilor cu intervale constante între aprovizionări;

2. gestiunea stocurilor cu aprovizionări la intervale variabile şi în cantităţi variabile.

În acest caz se repune în discuţie relaţia rentabilitate - risc pentru alegerea unei anumite

politici de gestiune a stocurilor:

1. o politica prudentă faţă de risc care:

va determina constituirea unui stoc de siguranţă suficient de acoperitor pentru „ruptura de

stoc” curent, în cazuri de întârzieri între aprovizionări;

este recomandată atunci când costurile antrenate de „ruptura de stoc” sunt foarte mari;

conduce la costuri mari de depozitare şi de oportunitate cu stocuri excesive peste nevoile

curente ale exploatării.

2. o politica agresivă, este o politică indiferentă faţă de risc, care conduce la

determinarea unui stoc mediu de siguranţă ca medie aritmetică a stocurilor de siguranţă,

corespunzătoare fiecărei situaţii de întârziere a aprovizionării (inclusiv situaţia fără întârzieri).

3. o politică mai realistă, echilibrată optimizează costurile ocazionate de fiecare din

politicile anterioare, costuri care pot fi măsurabile. Se parcurg două etape:

a. determinarea costurilor ocazionate de fiecare nivel al stocului de siguranţă, în toate

situaţiile posibile ale întârzierilor în aprovizionări

b. se determină o „matrice a consecinţelor” pentru fiecare nivel al stocului de siguranţă

asupra gestiunii stocurilor. Este necesar să se utilizeze un element în plus şi anume frecvenţele

de apariţie a întârzierilor în aprovizionări (înregistrate statistic)

În situaţia unei aprovizionări la intervale variabile, dar şi în cantităţi variabile, stocul

curent şi stocul de siguranţă se determină cu ajutorul mediei ponderate, ocazie cu care se

calculează următorii indicatori:

1. intervalul mediu între aprovizionări consecutive (i), se determină ca o medie

aritmetică ponderată a intervalelor variabile de aprovizionare (ti), ponderate cu cantităţile

variabile ce se vor aproviziona (qi):

i = qi

qixti unde: ti = intervale de aprovizionare

2. stocul curent mediu (Scrt.):

Scrt.= 360

Nx i; unde: N = necesarul anual de aprovizionat

3. intervalul mediu de abatere faţă de intervalele contractuale (s):

s = qi

qixta; unde: ta = zile de întârziere în aprovizionare

4. stoc de siguranţă (Ssig ):

Ssig =

360

N x S

5.4.Optimizarea mărimii stocurilor

Pentru optimizarea mărimii stocurilor se utilizează modelul matematic Wilson- Whitin.

În cadrul acestui model se porneşte de la costul total cu formarea stocurilor, care se doreşte a fi

minim, în condiţiile maximizării rentabilităţii activităţii de exploatare şi se calculează următorii

indicatori:

1. costul total minim pentru formarea stocurilor (CT)

CT = S

N x 2/Sxpa x d, unde:

S - mărimea optimă a stocurilor;

N - necesarul anual din materialul, produsul sau marfa de aprovizionat;

ca - cost fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări;

pa - preţ unitar de aprovizionare;

cd - cost de depozitare pe unitate de stoc.

2. mărimea optimă a stocurilor (S):

S = paxcd

Nxca2

3. numărul de comenzi de aprovizionare (Nr):

Nr = S

N

4. intervalul dintre aprovizionări (I)

I = N

SxT,

unde T = numărul de zile calendaristice din perioada considerată.

Modelul matematic de optimizare a mărimii stocurilor Wilson-Whitin presupune:

- intervale constante între aprovizionări;

- constituirea instantanee a stocurilor;

- trecerea în consum a stocurilor în mod treptat până la epuizarea totală a acestora (mai

exact până în momentul unei noi reaprovizionări).

Modelul poate fi extins şi pentru optimizarea stocurilor de produse în curs de execuţie şi

pentru produse finite.

5.5. Sistemul de rate cinetice

Sistemul de indicatori exprimaţi în număr de zile - sistemul de rate cinetice – prezintă

numeroase avantaje faţă de ceilalţi indicatori exprimaţi în mărimi absolute sau mărimi relative.

Dacă indicatorii financiari exprimaţi în mărimi absolute au o putere informativă redusă,

urmare comparabilităţii restrânse cu nivelurile realizate în perioadele anterioare sau cu cele

realizate de alte întreprinderi, iar indicatorii financiari exprimaţi în mărimi au o putere

informativă ceva mai mare datorită creşterii gradului de comparabilitate, în conţinut rămânând

totuşi nişte mărimi abstracte ce nu pot fi redate în termeni concreţi ai realităţii economice, ratele

cinetice au o putere informativă superioară atât prin gradul ridicat de comparabilitate, cât şi prin

exprimarea lor sub forma mărimilor concrete: durate de amortizare, durata de recuperare a

creanţelor, durata achitării datoriilor faţă de furnizori şi altele.

Aceste rate se obţin prin înmulţirea duratei de rotaţie a fiecărui post din bilanţ (rata 1) cu

coeficientul de pondere corespunzător (rata 2).

Rata cinetică 1 reprezintă ponderea fiecărui element de activ sau de datorie în

componenta valorică a cestuia din cifra de afaceri imobilizările corporale la amortizări, stocuri de

materii prime (sau datorii către furnizori) la consumatori de la terţi, soldul clienţilor la cifra

vânzărilor, etc. Această rată ponderată cu 360 de zile conduce la determinarea duratei de rotaţie a

posturilor din bilanţ, în raport cu cifra de afaceri.

Rata cinetică 2 reprezintă ponderea componentei valorice a fiecărui element de activ sau

de datorie din cifra de afaceri din bilanţ în total cifră de afaceri. Această rată ponderată cu 360

zile conduce la rata de structură.

Ansamblul corelat al tuturor ratelor cinetice formează un sistem de indicatori financiari

dinamici prin care se surprinde foarte bine echilibrul financiar al întreprinderii. Este recomandă

utilizarea acestor indicatori pentru calculele de previziune financiară în condiţiile de stabilitate

economică a întreprinderii.

Exemple de durate de rotaţii a posturilor din bilanţ în raport cu cifra de afaceri:

a. durata de rotaţie a stocurilor de materii prime (Drm)

Drm = %

360

CAxM

mexmateriipri

M% = ponderea consumului de la terţi (cont de rezultate)

b. durata de rotaţie a stocurilor de produse în curs de execuţie (Drc)

Drc = 2/%% FCAxM

catieursdefabriproduseinc

F%/2 = ponderea cheltuielilor de fabricaţie în cifra de afaceri

c. durata de rotaţie a stocurilor de produse finite (Drf)

Drf =%

3602

CAxC

itexprodusefin

C % = ponderea costului de produse finite în cifra de afaceri

d. durata de încasare de la clienţi (Dî)

Dî = %

360

CaxÎ

Clientix

Î% = ponderea încasărilor în cifra de afaceri

e. durata de rotaţie privitoare la achitarea datoriilor faţă de furnizori (Dfz)

Dfz =%

360

nizorirfatadefuradatoriiloCaxPondere

Furnizorix

f. durata de rotaţie privind achitarea TVA (DTVA)

DTVA = aTVAinCACAxPondere

TVAx360

g. durata de amortizare a activului imobilizat (Da)

D a = iiinCAaamortizarCAxPondere

lizarilorxmasaaimobivaloareara 360

h. durata de rambursare a datoriilor financiare (Ddf)

Ddf =ursareinCAualederambarateloranCAxPondere

nciarexriilorfinasolduldato 360

Pentru activităţi referitoare la lichidităţi nu se calculează viteze sau durate de rotaţii, ele

fiind rezultatul final al rotaţiei capitalului. Nu se calculează nici viteze de rotaţii pentru capitalul

propriu, acesta fiind exigibil decât în situaţii extreme. Rata cinetică va rezulta din situaţia netă a

unităţii.

Pe baza ratelor cinetice se poate întocmi bilanţul întreprinderii sub forma ratelor cinetice,

iar pe baza acestuia pot fi dimensionaţi indicatorii echilibrului financiar, respectiv lichiditate,

exigibilitate exprimaţi în număr de zile de recuperare a elementelor patrimoniale prin cifra de

afaceri.

Indicatorii financiari exprimaţi în mărimi cinetice sunt recomandaţi în calcule de

previziune financiară, dar în condiţii de stabilitate economică a întreprinderii, deci când nu

intervin modificări nici în condiţiile de exploatare a întreprinderii şi nici în structura costului de

producţie.

Indicatorii de echilibru financiar în mărimi absolute sunt: Cifra de afaceri x Rata cinetică

/ 360

5.6. Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar

Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar foloseşte sistemul de rate

cinetice pentru a stabili:

structura normativă a echilibrului financiar la o cifră de afaceri previzionată pentru

exerciţiul financiar următor;

modificările în cifra de afaceri, ca urmare a modificării duratei stocajului, a duratei de

încasare a clienţilor, a duratei de plată a furnizorilor sau ca urmare a modificării structurii

costurilor aferente vânzărilor;

cifra de afaceri posibilă la un capital social dat sau prevăzut să crească în exerciţiul

financiar următor.

Metoda face apel la posturile de bilanţ la încheierea exerciţiului financiar, care exprimă

situaţia statică a patrimoniului, iar pentru a avea o bază cât mai corectă:

se iau în calcul soldurile medii de la începutul şi de la sfârşitul exerciţiului financiar;

se poate folosi o structură medie a cifrei de afaceri care să caracterizeze întreprinderea pe

mai multe exerciţii financiare.

Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar permite:

efectuarea diferitelor simulări ale corelaţiei „cifra de afaceri – echilibru financiar”,

corelaţie ce permite desprinderea concluziilor privind politica financiară a întreprinderii;

compararea echilibrului financiar al întreprinderilor de mărimi diferite, eliminându-se

influenţa volumului specific de activitate.

Investiţia netă de capital în active circulante (stocuri şi creanţe) se restrânge la necesarul

de fond de rulment. NFR = NFCE - Datorii de exploatare

Fundamentarea nevoii de finanţare a cheltuielilor de exploatare se rezumă la

fundamentarea nevoii de fond de rulment.

Pentru previzionarea nevoii de fond de rulment se porneşte de la premisa unui raport

constant între nevoia de fond de rulment şi cifra de afaceri.

În acest caz se determină o rată cinetică, adică un necesar de fond de rulment în zile pe

baza datelor realizate în anul precedent după relaţia:

NFR zile = NFRo x 360 / Cao

Pe baza estimărilor prin bugetul vânzărilor a cifrei de afaceri din trimestrul anului viitor

previzionarea nevoii de fond de rulment se face după relaţia:

NFR trim = (CA trim x NFR zile) / 90

Se consideră că necesarul de fond de rulment în zile este o durată de rotaţie valabilă şi

pentru anul viitor, adică raportul de proporţionalitate dintre cifra de afaceri şi necesarul de fond

de rulment rămâne constant şi pentru anul viitor.

Acest indicator se calculează pentru următoarele elemente semnificative: materiale,

producţie în curs de execuţie, produse finite, clienţi.

5.4. Metode de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare

În practica de fundamentare a necesarului de finanţare a cheltuielilor de exploatare se

întâlnesc două categorii de metode:

1. Metoda analitică, care are ca indicatori de fundamentare:

costurile exploatării, după care nevoia de capitaluri pentru procurarea şi deţinerea

activelor circulante este determinată de cheltuielile de achiziţie, manipulare şi transport a

materialelor necesare fabricaţiei şi de aceleaşi cheltuieli necesare livrării produselor;

cifra de afaceri, după care este necesară recuperarea rapidă a capitalurilor

avansate pentru procurarea şi deţinerea stocurilor de active circulante.

Metoda analitică presupune determinarea necesarului pe elemente de stocuri de materii

prime, materiale, produse în curs de execuţie, produse finite. La fiecare element de stoc, calculul

analitic se efectuează pe feluri de materiale sau produse şi pe fiecare fel de stoc (curent, de

siguranţă, de condiţionare şi de transport intern). Dat fiind calculul laborios şi destul de

costisitor, metoda analitică de determinare a necesarului de finanţare a cheltuielilor de

exploatare se foloseşte pentru fundamentarea nevoii de finanţare în următoarele situaţii:

când au loc modificări structurale în întreprindere: înfiinţare, fuziune, dezvoltare

etc;

pentru determinarea nevoii de finanţare medie anuală a stocurilor urmând ca

pentru nevoile trimestriale de finanţare să se folosească metoda sintetică.

2. Metoda sintetică presupune determinarea necesarului de active circulante pentru totalul

acestora (în funcţie de volumul de activitate de exploatare şi de viteza de rotaţie înregistrată în

exerciţiul anterior). Şi metoda sintetică se bazează pe cei doi indicatori de fundamentare:

costurile exploatării;

cifra de afaceri

Această metodă se foloseşte cu bune rezultate în perioada de stabilitate economică a

întreprinderii.

5.7.1. Metodele analitice de determinare a nevoii de finanţare a ciclului de

exploatare

5.7.1.1. Metode analitice de determinare bazate pe costurile de exploatare

Aceste metode pornesc de la două elemente:

1. Cheltuielile de exploatare sunt previzionate pe perioada de gestiune considerată (an,

trimestru) prin bugetele exploatării (al vânzărilor, al producţiei, etc.) Aceasta are în vedere:

ritmul avansării capitalurilor băneşti în acoperirea acestor cheltuieli;

ritmul recuperării acestora prin trecerea în consum a stocurilor.

2. Timpul între două reconstituiri succesive ale stocurilor se determină ca o medie

aritmetică (simplă sau ponderată) a duratelor înregistrate în perioada anterioară între două

reconstituiri succesive de stocuri.

Aceste durate efective se corelează cu cele prevăzute în contractele viitoare de

aprovizionare şi desfacere.

Relaţia de calcul a acestei metode este:

NFCE = 90/360

exp loataredeCheltuieli x t;

Unde:

t = durata de rotaţie

Se calculează necesarul de finanţat mediu anual pentru fiecare element semnificativ de

materiale şi produse, astfel:

1. necesarul de finanţat mediu anual pentru stocul de materiale semnificative:

NFCE m = 360

NanixPax (

2

i + S +C + t r)

unde:

Nani = necesarul anual din materia primă semnificativă;

Pa = preţul unitar de aprovizionare

i = intervalul mediu între aprovizionări

S = intervalul pentru stocul de siguranţă

C = intervalul pentru stocul de condiţionare

tr = intervalul pentru transportul intern

2. necesarul de finanţat mediu anual pentru producţia în curs de execuţie:

NFCE p = 360

QxCuzx K x D

Q = producţia fizică anuală previzionată

Cuz = costul de uzină unitar antecalculat

K = coeficient de corecţie specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricaţie 0,5<K 1

D = durata de rotaţie

3. necesarul de finanţat mediu anual pentru fiecare produs finit semnificativ:

NFCE f = 360

QxCcx Dst,

unde:

Q = producţia fizică anuală previzionată

Cc = cost complet unitar antecalculat

Dst = durata de staţionare în magazie a produselor finite

4. necesarul de finanţat mediu anual pentru produsele expediate (clienţi) se

determină global pe întreaga producţie expediată, vândută, după relaţia:

NFCE c = 360

QxCcx Ddec

unde:

Ddec = durata medie de decontare (încasare) a clienţilor

5. necesarul de finanţat mediu anual pentru elementele nesemnificative (diverse):

NFCE d = Chs

Chd x NFCEs

Chd = cheltuieli anuale pentru elementele nesemnificative

Chs = totalul cheltuielilor anuale pentru elemente semnificative

NFCEs = totalul necesarului de finanţat mediu anual al stocurilor de elemenete semnificative

6. durata medie de rotaţiei pe fiecare din cele patru categorii de stocuri:

DMr = ChdChs

NFCEdNFCEs

NFCEs = necesarul de finanţare al stocurilor semnificative

Chs = cheltuieli anuale pentru elementele semnificative

Chd = cheltuieli anuale pentru elementele nesemnificative

7. necesarul de finanţat trimestrial:

NFCE trim = 90

.Chtrim x DMr

8. necesarul de finanţat al ciclului de exploatare NFCE = NFCE m +NFCE p + NFCE f +NFCE c + NFCE d

5.7.1.2. Metode analitice de determinare bazate pe cifra de afaceri

Elementele de fundamentare ale acestei metode sunt:

– cifra de afaceri previzionată prin bugetul vânzărilor;

– durata de rotaţie a celor patru categorii de stocuri.

Necesarul de finanţare, conform acestei metode se determină pe baza datelor din bilanţul

contabil şi contul de rezultate din exerciţiul anterior.

Astfel se calculează indicatorul necesarul de finanţat trimestrial (NFCE trim) după

formula:

NFCE trim = 90

CA x Rc

Rc = ratele cinetice, respectiv duratele rotaţiei activelor circulante în raport cu cifra de afaceri.

Necesarul de finanţat trimestrial se determină în fncţie de ratele cinetice specifice

acestora şi determiante anterior pe baza execuţiei financiare din anul precedent şi se porneşte de

la premisa că aceste rate rămân constante în exerciţiul următor.

Se procedează la calculul ratelor cinetice pe baza formulelor de calcul enunţate pe

parcursul acestui capitol, pentru materiale, pentru produsele în curs de execuţie, pentru produse

finite, pentru clienţi, respectiv pentru fiecare element de activ şi pentru fiecare element de

datorie, ţinându-se cont de ponderea acestor elemente în total cifră de afaceri.

5.7.2. Metode sintetice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de

exploatare

Metodele sintetice de determinare a nevoii de finanţare a ciclului de exploatare se

folosesc pentru determinarea necesarului de finanţare trimestrial pe total active circulante.

Elementele de fundamentare sunt bazate tot pe proporţionalitatea dintre activele

circulante şi costurile exploatării (CA).

Metodele sintetice se fundamentează pe:

1. Viteza de rotaţie în funcţie de costuri

2. Activele circulante ce revin la 1000 lei producţie marfă

3. Rata cinetică specifică pentru toate activele circulante

1. Metoda sintetică fundamentată pe viteza de rotaţie în funcţie de costuri – având în

vedere producţia fizică programată pe trimestrul luat în calcul, costul complet unitar al producţiei

antecalculat şi durata de rotaţie din perioada anterioară, determinată ca raport al soldului mediu

al activelor circulante din anul precedent şi costul producţiei marfă fabricată în anul precedent,

utilizând următoarele formule de calcul:

NFCE trim = xDroxCcQtrim

90

.

unde:

Dro = 360x

PMo

Saco

Qtrim = producţia fizică prognozată pentru trimestru;

Cc = cost complet unitar al producţiei antecalculat;

Dro = durata de rotaţie din perioada precedentă.

Sac = soldul mediu al activelor circulante din anul precedent;

PMo = costul producţiei marfă fabricată în anul precedent.

2. Activele circulante ce revin la 1000 lei producţie marfă – aşa după cum spune şi

numele, se va determina necesarul de finanţare a cheltuielilor de exploatare trimestriale având la

bază activele circulante ce revin la 1000 lei producţie marfă, indicator care se calculează ca

raport între soldul activelor circulante şi producţia marfă anuală, ponderat cu 1000 lei.

NFCE trim = 1000

41000/. xxCcxAcQtrim

Ac/1000 = 1000)(

xanPmc

Sac

3. Rata cinetică specifică pentru toate activele circulante - se va determina necesarul

de finanţare a cheltuielilor de exploatare trimestriale între cifra de afaceri trimestrială şi

NFCE trim = xRcCAtrim

90

.

Rc = 360)(

xCAo

anualrSac

CAo = cifra de afaceri din anul precedent

Concluzii

În economie, fluxul real şi cel financiar pot exista doar în urma unei acumulări prealabile

de bunuri, servicii, bani, aflate în stoc la nivelul unor agenţi economice, între care există un

schimb permanent. Buna funcţionare a societăţii presupune fluxuri compensatorii reale şi

financiare, cu preponderenţă pentru activitatea de producţie, pentru ciclul de exploatare.

Ciclul financiar reprezintă totalitatea operaţiunilor ce intervin în momentul transformării

banilor (lichidităţile proprii cât şi cele împrumutate) în bunuri şi servicii până în momentul când

se recuperează banii alocaţi. Ciclul financiar cuprinde o succesiune de modificări ale structurii

reale datorate unor fluxuri reale până la forme de stoc de produse ale întreprinderii transformate

în bani recuperând deci capitalul financiar avansat şi obţinând un surplus monetar.

Ciclul de exploatare se realizează ca o succesiune de stocuri aflate în diferite faze ale

activităţii de exploatare, în mărimi fizice diferite şi de valori crescătoare pe unitate de produs, pe

măsura înaintării în ciclul de exploatare, la valoarea iniţială adăugându-se cheltuielile de stocare,

de prelucrare şi de circulaţie a acestora până la încasarea clienţilor beneficiari.

Sistemul de indicatori exprimaţi în număr de zile - sistemul de rate cinetice – prezintă

numeroase avantaje faţă de ceilalţi indicatori exprimaţi în mărimi absolute sau mărimi relative.

Procurarea, păstrarea, prelucrarea şi circulaţia acestor stocuri generează cheltuieli băneşti,

acelea care dau conţinut noţiunii de necesar de finanţare a ciclului de exploatare.

Dacă indicatorii financiari exprimaţi în mărimi absolute au o putere informativă redusă,

urmare comparabilităţii restrânse cu nivelurile realizate în perioadele anterioare sau cu cele

realizate de alte întreprinderi, iar indicatorii financiari exprimaţi în mărimi au o putere

informativă ceva mai mare datorită creşterii gradului de comparabilitate, în conţinut rămânând

totuşi nişte mărimi abstracte ce nu pot fi redate în termeni concreţi ai realităţii economice, ratele

cinetice au o putere informativă superioară atât prin gradul ridicat de comparabilitate, cât şi prin

exprimarea lor sub forma mărimilor concrete: durate de amortizare, durata de recuperare a

creanţelor, durata achitării datoriilor faţă de furnizori şi altele.

Indicatorii financiari exprimaţi în mărimi cinetice sunt recomandaţi în calcule de

previziune financiară, dar în condiţii de stabilitate economică a întreprinderii, deci când nu

intervin modificări nici în condiţiile de exploatare a întreprinderii şi nici în structura costului de

producţie. Ansamblul corelat al tuturor ratelor cinetice formează un sistem de indicatori

financiari dinamici prin care se surprinde foarte bine echilibrul financiar al întreprinderii

Aplicaţii practice:

1. Utilizând datele din bilanţul financiar, oferit de o societate, pe parcursul a două exerciţii

financiare consecutive, N-1 şi N, să se calculeze şi să se întocmească:

A. bilanţul exprimat sub forma ratelor cinetice pentru perioada N-1;

B. valorile în zile ale indicatorilor fond de rulment, nevoie de fond de rulment şi trezoreria netă.

ACTIV N-1 N PASIV N-1 N

Imobilizări 2 980 427 16 519 995 Capital propriu 2 942 104 16 207 036

Stoc materii prime 286 685 459 199 Datorii pe termen

lung

1 107 712 3 101 643

Producţie neterminată 350 016 858 847 Datorii de exploatare 380 610 676138

Produse finite 752 309 1 341 901

Clienţi 50 349 771 741

Lichidităţi 10 640 33 134

TOTAL 4 430 426 19 948 817 TOTAL 4 430 426 19 948 817

Structura cifrei de afaceri se prezintă astfel:

Cifra de afaceri N-1 N

Materii prime şi alte cheltuieli de exploatare 1 118 740 3 310 890

Impozite şi taxe 215 032 354 157

Cheltuieli salariale 671 322 1 317404

Cheltuieli cu amortizările şi provizionale 36 576 60 411

Impozitul pe profit aferent cifrei de afaceri 220 681 278 561

Profit aferent cifrei de afaceri 270 072 340 796

Total cifră de afaceri 2 532 423 5662 219

Datoriile financiare, pentru perioada precedentă, se rambursează în rate lunare egale cu 220 540

lei, iar pentru anul de plan în rate lunare de 615.945 lei.

Rezolvare:

A. Calculul ratelor cinetice:

a. Pentru imobilizări: Imobilizări 2 980 427

Rata cinetică 1 = x 360 = x 360 = 29 334,91 zile

(Rc1) Amortizări 36 576

Amortizări 36 576

Rata cinetică 2 = x 100 = x 100 = 1,44%

(Rc2) CA 2 532 423

Rc1 x Rc2 = 29 334,91 zile x 1,44% = 422,42 zile

b. Pentru materii prime:

Materii prime 286 685

Rc1 = x 360 = x 360 = 92,25 zile

Cheltuieli cu materii prime 1 118 740

Cheltuieli cu materii prime 1 118 740

Rc2 = x 100 = x 100 = 44,18%

CA 2 532 423

Rc1 x Rc2 = 92,25 zile x 44,18% = 40,75 zile

c. Pentru producţie neterminată:

Producţie în curs de execuţie

Rc1 = x 360

Cheltuieli cu materii prime + ½ (salarii + amortizări)

350 016

Rc1= x 360 = 85,56 zile

1 118 740 + ½ (671 322 + 36 576)

Cheltuieli cu materii prime + ½ (salarii + amortizări)

Rc 2 = x 100

CA

1 118 740 + ½ (671 322 + 36 576)

Rc 2 = x 100 = 58,15%

2 532 423

Rc1 x Rc2 = 85,56 zile x 58,15% = 49,75%

d. Pentru produse finite: Produse finite

Rc1 = x 360

Cheltuieli cu materii prime + Alte cheltuieli + salarii + amortizări

752 309

Rc1 = x 360 = 119,71 zile

1 118 740 + 215 032 + 671 322 + 36 576 + 220 681

Cheltuieli cu materii prime +Alte cheltuieli + salarii + amortizări

Rc 2 = x 100

CA

1 118 740 + 215 032 + 671 322 + 36 576 + 220 681

Rc 2 = x 100 = 89,33%

2 532 423

Rc1 x Rc2 = 119,71 zile x 89,33% = 106,94 zile

e. Pentru clienţi: Clienţi 50 349

Rc 1 = x 360 = x 360 = 7,16 zile

CA 2 532 423

CA 2 532 423

Rc 2 = x 100 = x 100 = 100%

CA 2 532 423 Rc1 x Rc2 = 7,16 zile x 100% = 7,16 zile

f. Pentru lichidităţi:

Lichidităţi 10 640

Rc 1 = x 360 = x 360 = 1,52 zile

CA 2 532 423

CA 2 532 423

Rc 2 = x 100 = x 100 = 100%

CA 2 532 423

Rc1 x Rc2 =1,52 zile x 100% = 1,52 zile

g. Pentru datorii financiare: Datorii financiare 1 102 712

Rc 1 = x 360 = x 360 = 1 800,02 zile

Rambursări 220 540

Rambursări 220 540

Rc 2 = x 100 = x 100 = 8,71%

CA 2 532 423

Rc1 x Rc2 =1 800,02 zile x 8,71% = 156,78 zile

h. Pentru datorii de exploatare: Datorii de exploatare 380 610

Rc 1 = x 360 = x 360 = 122,48 zile

Cheltuieli cu materii prime 1 118 740

Chelt. cu materii prime 1 118 740

Rc 2 = x 100 = x 100 = 44,18%

CA 2 532 423

Rc1 x Rc2 =122,48 zile x 44,18% = 54,11 zile Atenţie: Pentru elementul patrimonial Capital propriu nu se calculează rate cinetice, valoarea

acestuia se deduce după întocmirea bilanţului exprimat în rate.

Se procedează la întocmirea bilanţului exprimat sub forma ratelor cinetice pentru exerciţiul N-1

se prezintă astfel:

N-1 N-1 N-1

Activ R1 (zile) R2 (%) R1 x R2 (în zile)

Imobilizări 29 334, 91 1,44 422,42

Stocuri de mat. prime 92,25 44,18 40,75

Producţie neterminată 85,56 58,15 49,75

Produse finite 119,71 89,33 106,94

Clienţi 7,16 100 7,16

Lichidităţi 1,52 100 1,52

Total x x 628,54

Pasiv R1(zile) R2(%) R1 x R2(zile)

Capital propriu - - 417,65

Datorii financiare 1800,02 8,71 156,78

Datorii de exploatare 122,48 44,18 54,11

Total 628,54

B. Calculul valorilor în zile ale indicatorilor fond de rulment, nevoia de fond de rulment şi

trezoreria netă pentru perioada N-1:

FR zile = Capitaluri permanente – Active imobilizate

FR zile = (417,65 + 156,78) – 422,42 = 152,01 zile

NFR zile = Stocuri + Creanţe – Datorii de exploatare

NFR zile = (40,76 + 49,75 + 106,94 + 7,16) – 54,11 = 150,49 zile

TN zile = FR zile – NFR zile

TN zile = 152,01 zile – 150,49 zile = 1,52 zile

Sau utilizând metoda normativă de previziune

2. Necesarul anual de aprovizionat (N) este de 100 000 kg.

Intervale de

aprovizionare

Cantităţi

aprovizionate

Intervale

ponderate

Întârzier

i

Cantităţi

întârziate Întârzieri ponderate

ti qi ii tq ta qi ai tq

20 770 15.400 -1 770 770

30 1150 34500 -2 1150 2300

25 960 24000 -3 960 2880

35 1350 47250 -4 1350 5400

Total 4230 121150 4230 11350

Stocul curent şi stocul de siguranţă au următoarele valori:

a. 7 955,56 şi 744,44

b. 7 955,55 şi 744,44

c. 744,44 şi 7 955,56

Rezolvare:

1. Intervalul mediu între aprovizionări (i):

Σqi x ti 121 150

i = = = 28,64 zile

Σqi 4 230

2. Intervalul mediu de abatere (s):

Σqi x ta 11 350

s = = = 2,68 zile

Σqi 4 230

3. Stocul curent:

100 000

Scrt.= 360

Nx I = x 28,64 zile = 7 955,56 kg

360

4. Stocul de siguranţă:

Ssig = kgzilexxS

N44,74468,2

360

100000

360

Răspuns corect: varianta a

2. Să se calculeze costul total vom pe baza următoarelor date:

Necesarul anual de aprovizionat (N) este de 100 000 kg. Costul fix unitar pentru pregătirea

unei noi aprovizionări (ca) este 300; preţul unitar de aprovizionare (pa) este 200 lei/Kg, iar

costul de depozitare pe unitate de stoc (cd) este 0,3 lei/1 buc

a. 1 000

b. 6 000

c. 60 000 Rezolvare:

kgx

xx

xcp

NxCaS

da

10003,0200

300000.10022

S = stoc optim

1001000

000.100

S

NNr nr. de aprovizionări

zilex

N

SxTI 36,0

000.100

360100

CT = Ca + Cd

da

a xCSxp

xCS

NCT

2

30,02

2001000300

1000

100000x

xxCT

000.60CT

Răspuns corect: varianta c

3. Se pun la dispoziţie următoarele date:

Indicatori Produs 1 Produs 2

Cantităţi anuale de aprovizionat (kg.) 75 000 65 000

Norma de consum pentru materia prima 0,4 0,9

Cost de producţie unitar (Cp) 65 140

Durata de fabricaţie (zile) 10 12

Coeficient de corelaţie 0,8 0,82

Cost complet unitar (Cc) 70 150

Durata de staţionare în magazie (zile) 5 6

- preţ unitar de aprovizionare pentru materia primă: 150 lei/kg;

- intervalul mediu pentru condiţionare (c) este de 4 zile;

- intervalul mediu pentru transport intern (t) este de 2 zile;

- durata medie de decontare a facturilor este de 10 zile;

- producţia fabricată în anul precedent exprimată în cost complet (Pcc) a fost de 9 804 lei;

- coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin costul total al producţiei (Kc) =

0,05;

- cifra de afaceri a anului precedent a fost de 11 500 lei, iar cea a anului de previziune este de

18.700 lei;

- coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin cifra de afaceri (KCA) este de

0,2;

- pentru repartizarea pe trimestre a cheltuielilor anuale previzionate pentru materia primă,

producţia în curs de execuţie, produse finire, se utilizează următoarele proporţii:

- Trim. I = 23%;

- Trim. II = Trim. III = 25%;

- Trim. IV = 27%.

Suma cheltuielilor pentru diverse materiale este de 174 lei, repartizate, pe baza cotelor de

repartizare, astfel:

- Trim. I = 40,02 lei;

- Trim. II = Trim. III = 43,50 lei;

- Trim. IV = 46,98 lei.

Aprovizionarea s-a efectuat astfel:

Data aprovizionării Intervale de aprovizionat (ti)

Cantităţi de aprovizionat

(qi)

24 februarie 70 10 000

15 mai 80 20 000

14 iunie 60 10 000

12 octombrie 90 20 000

26 noiembrie 45 20 000

Bilanţul încheiat la sfârşitul exerciţiul financiar se prezintă astfel:

- imobilizări = 3 000 lei;

- stoc de materie primă = 1 624 lei;

- producţie în curs de execuţie = 275 lei;

- produse finite = 181 lei;

- creanţe = 320 lei;

- capital propriu = 1 800 lei;

- datorii financiare = 2 400 lei;

- datorii fata de furnizori = 500 lei;

- creditori = 100 lei;

- credite de trezorerie = 600 lei.

Să se determine necesarul de finanţare a ciclului de exploatare utilizând ambele metode.

Rezolvare: A. Metoda analitică

A1. bazată pe costurile de exploatare:

a. pentru materia primă:

(N): N = Σ (q + n c + pa), unde:

- q = cantităţi de produse programată a se fabrica;

- nc = norma de consum;

- pa = preţul de aprovizionare unitar.

N = 75 000 x 0,4 x 150 + 65 000 x 0,9 x 150 = 13 275 000

a1. Necesarul de finanţat mediu anual pentru stocul de materii prime (NFCE mp) N i Σ qi x ti

NFCE mp = ( + s + c + t) , i =

360 2 Σ qi

unde:

- i = intervalul intre doua aprovizionari consecutive;

- s = intervalul pentru stocul de siguranta;

- c = intervalul de conditionare;

- t = intervalul de transport intern. Σ qi x ti 10 000 x 70 + 20 000 x 80 + 10 000 x 60 + 20 000 x 90 + 20 000 x 45

i = = =

Σ qi 10 000 + 20 000 + 10 000 + 20 000 + 20 000

= 70 zile

Determinarea intervalului mediu pentru stocul de siguranţă: Interval între aprovizionări Interval mediu Abatere (ta) qi qi x ta

70 70 - - -

80 70 10 20000 200000

60 70 - - -

90 70 20 20000 400000

45 70 - - -

Σ qi x ta 200 000 + 400 000 600 000

s = = = = 15 zile Σ qi 20 000 + 20 000 40 000

N i 13 275 000 70

NFCE mp = ( + s + c + t) = ( + 15 + 4 +2 ) =

360 2 360 2

= 2 065 000

a2. Necesarul de finantat mediu trimestrial pentru stocul de materii prime (NFCE Trim.mp)

Necesarul trimestrial

NFCE Trim.mp = x D mp

90

NFCE mp 2 065 000

D mp = x 360 = x 360 = 56 zile

N 13 275 000

Repartizarea pe trimestre a necesarului valoric:

- Cheltuieli trim. I = 13 275 000 x 23% = 3 053 250

- Cheltuieli trim. II = 13 275 000 x 25% = 3 318 750

- Cheltuieli trim. III = 13 275 000 x 25% = 3 318 750

- Cheltuieli trim. IV = 13 275 000 x 27% = 3 584 250

3 053 250

NFCE Trim. I mp = x 56 = 1 899 800

90

3 318 750

NFCE Trim. II mp = x 56 = 2 065 000

90

3 318 750

NFCE Trim. III mp = x 56 = 2 065 000

90

3 584 250

NFCE Trim. IV mp = x 56 = 2 230 200

90

b. Necesarul de finanţat mediu anual şi trimestrial pentru materiale diverse

b1. Necesarul de finanţat mediu anual pentru materiale diverse

Cheltuieli diverse

NFCE mat. div. = x NFCE mp

N

174

NFCE mat. div. = x 2 065 000 = 27,07

13 275 000

b2. Necesarul de finanţat mediu trimestrial pentru materiale diverse

Cheltuieli diverse Trim.

NFCE Trim. mat. div. = x NFCE Trim.mp

N Trim.

40,02

NFCE Trim. I mat. div. = x 1 899 800 = 24,90

3 053 250

43,50

NFCE Trim. II = III mat. div. = x 2 065 000 = 27,07

3 318 750

46,98

NFCE Trim. IV mat. div. = x 2 230200 = 29,23

3 584 250

c. Necesarul de finanţat mediu anual şi trimestrial pentru producţia în curs de execuţie

c1. Necesarul de finanţat mediu anual pentru producţia în curs de execuţie (NFCE Pcurs de

execuţie):

Producţia la cost de producţie (Pcp): Pcp = q x Cp

Pcp 1 = 75 000 x 65 = 4 875 000

Pcp 2 = 65 000 x 140 = 9 100 000

Pcp total = 13 975 000

Pcp

NFCE prod. in curs = x K x D

360

K = Coeficient de corelaţie

D = Durata de fabricaţie

4 875 000

NFCE prod. în curs1 = x 0,8 x 10 = 108 333,33

360

9 100 000

NFCE prod. în curs2 = x 0,82 x 12 = 248 733,33

360

NFCE total producţie în curs de execuţie = 357 066,66

c2. Necesarul de finanţat mediu trimestrial pentru producţia iî curs de execuţie (NFCE TrimProd. în curs de

execuţie):

Pcp Trim

NFCE Trim Prod. in curs = x D fabricaţie

90

D fabricaţie = durata medie de fabricaţie

NFCE total producţie în curs

D fabricaţie = x 360 =

Pcp

357 066,66

D fabricatie = x 360 = 9,20 zile

13 975 000

Repartizarea pe trimestre a producţiei în curs de execuţie:

Pcp Trim I = 13 975 000 x 23% = 3 214 250

Pcp Trim. II = Trim III = 13 975 000 x 25% = 3 493 750

Pcp Trim IV. = 13 975 000 x 27% = 3 773 250

3 214 250

NFCE prod.cursTrim. I = x 9,20 = 328 567,78

90

3 493 750

NFCE prod.cursTrim. II = III = x 9,20 = 357 138,89

90

3 773 250 NFCE Pf Trim. IV = x 9,20 = 385,710

90

d. Necesarul de finanţat mediu anual şi trimestrial la produse finite

d1. Necesarul de finanţat mediu anual la produse finite (NFCE Pf)

Pcc

NFCE Pf = x D

360

D = durata de staţionare a produselor finite în magazie

Producţia la cost complet (Pcc): Pcc = q x Cc

Pcc 1 = 75 000 x 70 = 5 250 000

Pcc 2 = 65 000 x 150 = 9 750 000

Pcc total = 15 000 000

5 250 000

NFCE Pf 1 = x 5 = 71 916,67

360

9 750 000

NFCE Pf 2 = x 6 = 162 500

360

NFCE total anual produse finite = 234 416,67

d2. Necesarul de finanţat mediu trimestrial la produse finite (NFCE Trim Pf):

Pcc Trim

NFCE Trim Pf = x D f

90

D f = durata medie de staţionare a produselor finite în magazie

NFCE P f 234 416,67

D f = x 360 = x 360 = 5,63 zile

Pcc 15 000 000

Repartizarea producţiei la cost complet pe trimestre:

Pcc Trim I = 15 000 000 x 23% = 3 450 000

Pcc Trim. II = Trim III = 15 000 000 x 25% = 3 750 000

Pcc Trim IV. = 15 000 000 x 27% = 4 050 000

3 450 000

NFCE Pf Trim. I = x 5,63 = 215 816, 67

90

3 750 000

NFCE PfTrim. II = III = x 5,63 = 234 583,33

90

4 050 000

NFCE Pf Trim. IV = x 5,63 = 253 250

90

e. Necesarul de finanţat mediu trimestrial la produse facturate şi neîncasate:

Pcc Trim.

NFCE clienţi Trim. = x D Clienţi

90

D Clienţi = durata medie de încasare de la clienţi

Clienţi 320

D Clienţi = x 360 = x 360 = 10,02 zile

CA 11 500

3 450 000

NFCE clienţi Trim. I = x 10,02 = 384 100

90

3 750 000

NFCE clienţi Trim. II = III = x 10,02 = 417 500

90

4 050 000

NFCE clienţi Trim. III = x 10,02 = 450 900

90

A2. Metoda analitică bazată pe cifra de afaceri:

CA trim. (previzionată)

NFCE Trim. = x R AC N-1 x (1 – K CA)

90

Cifra de afaceri repartizata pe trimestre:

CA trim. 1 = 18 700 x 23% = 4 301

CA trim II = III = 18 700 x 25% = 4 675

CA trim IV = 18 700 x 27% = 5 049

Sold AC N-1

R AC = x 360

CA N-1

1 624

R AC (mp) = x 360 = 50,84 zile

11 500

275

R AC (prod curs) = x 360 = 8,61 zile

11 500

181

R AC (Pf) = x 360 = 5,67 zile

11 500

320

R AC (clienţi) = x 360 = 10,02 zile

11 500

Necesarul de finanţat pentru trimestrul I:

4 301

NFCE mp = x 50,84 x (1 – 0,2) = 1 943,67

90

4 301

NFCE prod. curs = x 8,61 x (1 – 0,2) = 329,17

90

4 301

NFCE Pf = x 5,67 x (1 – 0,2) = 216,78

90

4 301

NFCE Clienţi = x 10,02 x (1 – 0,2) = 383,08

90

Necesarul de finanţat pentru trimestrul II şi III:

4 675

NFCE mp = x 50,84 x (1 – 0,2) = 2 112,68

90

4 675

NFCE prod. curs = x 8,61 x (1 – 0,2) = 357,79

90

4 675

NFCE Pf = x 5,67 x (1 – 0,2) = 235,62

90

4 675

NFCE Clienti = x 10,02 x (1 – 0,2) = 416,39

90

Necesarul de finanţat pentru trimestrul IV:

5 049

NFCE mp = x 50,84 x (1 – 0,2) = 2 281,70

90

5 049

NFCE prod. curs = x 8,61 x (1 – 0,2) = 386,42

90

5 049

NFCE Pf = x 5,67 x (1 – 0,2) = 254,47

90

5 049

NFCE Clienti = x 10,02 x (1 – 0,2) = 449,70

90

B. Metoda sintetică de determinare a NFCE:

a. Metoda sintetică de determinare bazată pe costurile exploatării

Drot. AC = durata de rotaţie a activelor circulante

Kc = coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin costul total al producţiei Sold mediu active circulante N-1

Drot. AC = x 360

Pcc N-1

2 400

Drot. AC = x 360 = 88,13 zile

9 804

3 450 000

NFCE Trim.I = x 88,13 x (1 – 0,05) = 3 209 400,83

90

3 750 000

NFCE Trim.II=III = x 88,13 x (1 – 0,05) = 3 488 479,17

90

4 050 000

NFCE Trim.I = x 88,13 x (1 – 0,05) = 3 767 557,50

90

Determinarea NFCE pe elemente de active circulante:

NFCE = NFCE trim. x P elem.

Pelem. = Soldul elementului de activ / Total activ circulant x100

P mp = 1 624 / 2 400 x 100 = 67,67%

P prod. curs = 275 / 2400 x 100 = 11,46%

P Pf = 181 / 2400 x 100 = 7,54%

PClienti = 320/ 2400 x 100 = 13,33%

Trimestrul I:

NFCE mp = 3 209 400,83 x 67,67% = 2 171 801,54

NFCE prod. curs = 3 209 400,83 x 11,46% = 367 797,34

NFCE Pf = 3 209 400,83 x 7,54% = 241 988,82

NFCE Clienti = 3 209 400,83 x 13,33% = 427 813,13

Trimestrul II= III:

NFCE mp = 3 488 479,17 x 67,67% = 2 230 653,85

NFCE prod. curs = 3 488 479,17 x 11,46% = 399 779,71

NFCE Pf = 3 488 479,17 x 7,54% = 263 031,33

NFCE Clienti = 3 488 479,17 x 13,33% = 465 014,27

Trimestrul IV:

NFCE mp = 3 767 557,50 x 67,67% = 2 549 506

NFCE prod. curs = 3 767 557,50 x 11,46% = 431 762,09

NFCE Pf = 3 767 557,50 x 7,54% = 284 073,84

NFCE Clienti = 3 767 557,50 x 13,33% = 502 215,42

b. Metoda sintetică de determinare bazată pe active circulante la 1000 lei producţie marfa

NFCE TRIM = Pcc TRIM x AC/1 000 x 4 / 1000 x (1 - K)

K = coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin costul total al producţiei

AC/1 000 = Sold mediu active circulante N-1 / Pcc N-1 x 1000

AC/1 000 = 2400 / 9800 x 1000 = 244,90

3 450 000 x 244,90 x 4

NFCE TRIM I= 1 – 0,05) = 3 210 639

1000

3 750 000 x 244,90 x 4

NFCE TRIM II= 1 – 0,05) = 3 489 825

1000

4 050 000 x 244,90 x 4

NFCE TRIM IV= 1 – 0,05) = 3 769 011

1000

c. Metoda sintetică de determinare bazată pe rata cinetica a activelor circulante

CATRIM

NFCE TRIM = x RAC x (1 - KCA)

90

KCA = coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin cifra de afaceri

Sold mediu active circulante N-1

Drot. AC = x 360

CA N-1

R AC = 2400 / 11 500 x 360 = 75,13 zile

NFCE TRIM I = 4 301 / 90 x 75,13 x (1 – 0,2) = 2 872,30

NFCE TRIM II = III = 4 675 / 90 x 75,13 x (1 – 0,2) = 3 122,07

NFCE TRIM IV = 5 049 / 90 x 75,13 x (1 – 0,2) = 3 371,83

Întrebări de autoevaluare 1. În ce scop se determină ratele cinetice? 2. Cum se elaborează bilanţul pe baza ratelor cinetice?

3. Ce reprezintă necesarul de finanţare a ciclului de exploatare?

4. Care este mecanismul financiar ce stă la baza relaţiilor dintre fluxuri şi stocuri?

5. Care sunt avantajele sistemului de indicatori exprimaţi în număr de zile faţă de indicatorii exprimaţi în

mărimi absolute sau în mărimi relative?

6. Care sunt metodele de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare?

7. Pe ce se bazează metodele analitice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare?

8. Pe ce se bazează metodele analitice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare?