caiet 55

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989

Caietele Revolutiei,,Caietele Revolutiei

Nr. 6 (55) /2014

CAIETELE REVOLUŢIEI

Revistă de istorie şi comunicare dedicată Revoluţiei Române

COLEGIUL ŞTIINŢIFIC

Acad. dr. Dan BERINDEIAcad. dr. Dinu C. GIURESCUAcad. dr. Răzvan THEODORESCUProf. univ. dr. Ion CALAFETEANUProf. univ. dr. Dumitru MAZILU

REDACTOR ŞEFIoana CIODARU-CEAUȘESCU

REDACTORICarmen RĂDULESCUDaniela OSIACElena DIACONUAlexandru GRIGORIU

PUBLICIST-COMENTATORCorneliu VLAD

Alina VLĂSCEANU - tehnoredactareNelu FIERARU - foto

© INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Str. C. A. Rosetti nr. 33, sector 2, Bucureştitel. 037.135.2518; fax: 031.105.9461;

e-mail: [email protected]

ISSN 1841 - 6683ISSN-L 2284 - 7022

Claudiu IORDACHE director general

Ion CALAFETEANU director adjunct

Reproducerea integrală sau parţială a textului fără acordul IRRD este interzisă şi

se pedepseşte conform legii.Responsabilitatea asupra conţinutului

materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor. Materialele nepublicate nu se

restituie.

Fotografiile provin din Arhiva IRRD şi fototeca Agerpres

CUPRINSEditorialClaudiu Iordache, Cele şapte zile glorioase. Elogiu .......................p. 3

Dumitru Mazilu, Revoluţia Română din 1989 –Un sfert de veac de speranţe, de împliniri şi neîmpliniri ................p. 5Claudiu Iordache, Despre Revoluţie. Însemnări de cenuşă ............p. 9Imagini din comunism .................................................................. p. 11

RepresiuneaOrdinele de tragere ale familiei Ceauşescu. 16-22 decembrie 1989 ..................................................................p. 12Ordinele generalilor .....................................................................p. 14Statistica represiunii .....................................................................p. 19Lista cadavrelor incinerate ...........................................................p. 21

A nu fi uitat! ..................................................................................p. 22A fi sau a nu fi! ..............................................................................p. 31Lista comitetelor revoluţionare .....................................................p. 35Povestea grupului disident de la Iaşi ............................................p. 39Virgil Hosu, Scrisoare de la Timişoara ........................................p. 49

MărturiiDamian Hurezeanu, La 25 de ani de la Revoluţie. Am fostlovit de glonţ la 22 decembrie 1989, dar nu mă considerrevoluţionar ...................................................................................p. 50

Portrete ........................................................................................p. 54InterviuDaniela Osiac, Adrian Staicu, participant activla Revoluţie ...................................................................................p. 59Necrolog7 ani de la moartea lui Dan Iosif ..................................................p. 63

Dosar - Bulgaria 1989Constantin Corneanu, Cedarea eternului aliat. Sofia, 10 noiembrie 1989 ..............................................................p. 64Alexandru Grigoriu, Minoritatea turcă şi disoluţiacomunismului în Bulgaria .............................................................p. 67Daniela Osiac, Prăbuşirea lui Todor Jivkov .....................................p. 72

După 25 de aniCarmen Rădulescu, Omagiu peste hotare .....................................p. 73

ActivităţiIRRD la Târgul Internaţional de cartea GAUDEAMUS ..............p. 7925 de ani de la Revoluţia Română din decembrie 1989. Dezbatere în mediul universitar ....................................................p. 83Revoluţia Română din decembrie 1989 în retrospectiva istoriei. 25 de ani de libertate .......................................................p. 84Necesitatea studierii istoriei recente a Românieiîn şcoli – Revoluţia Română din decembrie 1989 .......................p. 86Târgovişte – omagierea unui sfert de veac de la RevoluţiaRomână din decembrie 1989 ........................................................p. 87Omagierea curajului ieşenilor ......................................................p. 88

Semnal editorial ..........................................................................p. 90Studii ale IRRD dedicate Timişoarei .............................................p. 91

Current Issue ...............................................................................p. 93

Caietele Revoluţiei Nr. 6 (55)/2014 | 3

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

EDITORIAL

Revolta generalizată a naţiunii româneRevoluţia Română

Cele 7 zile glorioaseTotul sau nimic!

Acum ori niciodată!Deşteaptă-te, române

din somnul cel de moarte!Marseilleza Revoluției Române

Decembrie 1989Răscoala unei generaţíi.

Istoria însăşi s-a transformat în pumnpentru a lovi în Zidul dictaturii!

Zeci de mii de români şi-au părăsit biografiile personale pentru a pătrunde în marea biografie exemplară a unui popor care a dovedit că îşi poate apăra libertatea!

Pe de o parte Tirania, pe de altă parte Revoluţia dreptului natural al fiinţei umane de a fi liberă!Dar să amintim chemările mulţimilor din decembrie 1989, la Timişoara, la Lugoj, la Bucureşti, la Iaşi, la Braşov, la Sibiu, la Arad, la Cluj, la Craiova, la Alba Iulia, la Târgovişte, la Constanţa,

la Galaţi, la Brăila, în toate marile oraşe ale conştiinţei naţíonale! Dar să ne amintim şi preţul libertăţii: morţi, răniţi, torturați, arestaţi. Dar să ne amintim şi numele ticăloşilor care au luat

apărarea Dictaturii până în ultima ei clipă! Şi a celor care au tras, au tras, au tras....

Pe de o parte armatele politice ale Regimului Ceauşescu: Armata, Securitatea, Miliţia, pe de altă parte sângele scurs pe caldarâmurile României!

Istoria nu se grăbeşte să recunoască imediat meritul oamenilor care i-au pus adeseori pe frunte cununa de istorie exemplară! Dar au trecut 25 de ani de atunci! În istoria României Revoluţia

merită şi trebuie cunoscută ca pe una din moştenirile cele mai de preţ ale trecutului! Istoria Revoluţiei, istoria celor ce şi-au dat viaţa în numele ei!

Sorinel Daniel Leia, Cristina Lungu – 2 ani, Alexandru Grama, Maria Andrei, Dumitru Constantin Gârjoabă, Remus Marian Taşală, Ioan Miron, Rodica Luca, Leontina Banciu,

Elogiu

Cele şapte zile glorioase

4 | Caietele Revoluţiei Nr. 6 (55)/2014

EDITORIAL

Mariana Silvia Caceu, Margareta Caceu, Dorinel Sorinel Jurja, Lucian Matiş, Claudiu Ioan Marcus, Mihai Gâtlan, Vinerian Rădoi, Gabriela Monica Tako, Mihai Apro, Valentin

Aparaschivei, Luminiţa Florentina Boţoc, Daniel Brocea, Antonia Andreea Adjamin...

Astăzi, la 25 de ani de la sacrificiile din Decembrie 1989, ne înclinăm recunoscători memoriei celor care nu mai pot fi uitaţi şi care nu mai pot fi cu noi.

Căci, atunci, ca şi camarazii lor de luptă şi suferinţă, cu toţi, fruntaşi ai Revoluţiei, după binecuvântata formulă a revoluţionarilor de la 1848,

O istorie care a deschis din nou României porţile lumii şi ale viitorului!

„Este un an extraordinar” (Papa Ioan Paul al II-lea, Vatican)

„Întreaga opinie publică respiră cu uşurare ca urmare a căderii dictatorului Ceauşescu şi a clicii sale. Nimeni nu va schiţa niciun gest în favoarea lui. Ceauşescu va avea destinul fatal al

dictatorilor” ... „libertatea, atât de des încătuşată, triumfă la Bucureşti şi în întreaga Românie”.(Preşedintele Portugaliei, Mário Soares)

Purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Marlin Fitzwater, a afirmat într-o declaraţie că Statele Unite ale Americii sunt alături de România şi că „împărtăşesc bucuria poporului român”. Casa Albă

şi-a manifestat speranţa într-o tranziţie paşnică şi o evoluţie spre democraţie în România, punând chiar problema stabilirii unor relaţii normale cu această ţară şi oferirii de asistenţă economică,

dacă România „va avansa pe calea reformelor democratice”.(USA)

„Întreg poporul britanic urmăreşte cu compasiune şi admiraţie evenimentele tragice, dar pline de eroism ale românilor”(Premierul britanic Margaret Thatcher)

IRRD a scris Cronica acestui timp exemplar, peste 50 de titluri, peste 60 de numere de publicaţii dedicate generaţiei post-decembriste, dar şi celei ce va veni după noi!

Astăzi când sunt tot mai puţini supravieţuitori, mai ales mărturiile lor nu mai pot fi risipite. Cât priveşte martirii României, în cimitirele unde îşi duc somnul lor, an după an, gândul senin al

Recunoştinţei noastre să le vegheze amintirea!

Căci ei au Binemeritat de la Patrie!

Cât priveşte faptele celor care au comis crime de stat în zilele Revoluţiei, ele nu mai pot fi nici uitate, nici iertate! Căci aceştia, vreme de un sfert se secol nu s-au căit şi nu şi-au recunoscut

niciodată vinovăţia!

Claudiu IORDACHE



Revoluția Română din 1989 – Un sfert de veac de speranțe, de împliniri și

neîmpliniri

Prof.univ.dr. Dumitru MAZILUPrim Vice-Președinte al Consiliului Frontului

Salvării Naționale constituit în Decembrie 1989

Anul acesta se împlinește un sfert de veac de la Revoluția Română – un sfert de veac de speranțe, de împliniri și neîmpliniri; un sfert de veac de eforturi pentru construcția unei vieți mai bune; un sfert de veac de speranțe și decepții. Este un bilanț care îngăduie evaluarea rezultatelor: sunt preponderente împlinirile sau neîmplinirile? Și, în cazul în care neîmplinirile sunt preponderente, care au fost cauzele? Iar, dacă împlinirile nu s-au ridicat la nivelul speranțelor, a cui a fost vina?

1. Un sfert de veac de la ”Miracolul românesc” din 1989În acest Decembrie al anului 2014 se împlinesc 25 de ani de la ”Miracolul românesc” din 1989,

când milioane de români – nemaiputând suporta umilința și mizeria morală și materială – au dat frâu liber ”accesului lor de mânie” strigându-și ”durerea și suferința” pe străzile Timișoarei, ale Lugojului și Aradului, pe străzile Brașovului și Sibiului, pe străzile Capitalei... Nu mai contau amenințările și nu mai contau nici gloanțele... Ei au avut curajul să-i înfrunte pe opresori cu acel Dumnezeiesc: ”Vom muri și vom fi liberi!”, știind că libertatea se cucerește, nu se cerșește. Și, într-adevăr, nu puțini au fost cei care și-au dat atunci viața pentru libertate...

Au trecut douăzeci și cinci de ani. Guvernările s-au succedat. Guvernanții a venit și au plecat. Ei au promis și continuă să promită că ”va fi bine!”, că ”viața noastră, a tuturor, va fi mai bună!” și că cei care ”au murit atunci, n-au murit degeaba!”; că foarte curând ”idealurile lor se vor împlini”. Mai întâi, ni s-a spus că ”după un an”, apoi că ”peste doi”, că ”peste trei”... Și au trecut douăzeci și cinci... Mulți români declară că traiul lor de zi cu zi este greu, iar, în anumite privințe, mai greu ca înainte de Revoluție.

Concentrarea bogăției la un pol și a sărăciei la celălalt pol se accentuează. Luxul protipendadei este sfidător. Îmbogățiții tranziției trăiesc în vile a căror eleganță contrastează puternic cu modul de viață a milioane de români, copleșiți de nevoi. Protipendada își plimbă odraslele în limuzine de lux și-și fac concedii ”în țări paradisiace”.

La 25 de ani de la ”Revoluția speranțelor noastre”, trăim ”coșmarul decepțiilor noastre”. Șomajul continuă să fie ridicat, aducând suferință și mizerie în multe familii. În baza acordurilor cu forurile financiare internaționale, guvernanții s-au angajat să disponibilizeze mii de oameni. Curând, întreaga avuție națională creată de poporul român după al doilea război mondial va fi înstrăinată sau lichidată definitiv. Resursele naturale ale țării au făcut obiectul unor contracte de concesiune, care conțin clauze contrare interesului național, iar despre renegocierea celor care au scadențe în anul 2014, cum este cazul cu ”aurul negru”, nu a fost informat poporul român dacă redevențele umilitoare – impuse de OMV în anul 2004 și acceptate de guvernanții corupţi de atunci – au fost aduse la nivelul practicat în toate țările civilizate.


Prin aplicarea principiului ”restitutio in integrum”, o mare parte din bunurile țării – imobile private și publice – au intrat şi vor intra pe mâna unor afaceriști notorii sau a unor cercuri străine interesate, din trei zone ale lumii, care se îmbogățesc peste noapte – mulți dintre ei nemeritat – pe seama sărăcirii și mai accentuate a poporului român.

Toți marii gânditori ai lumii au relevat că revoluțiile s-au făcut ”nu în scopul sărăcirii și împilării popoarelor”, ci ”pentru eliberarea lor”, pentru ca ”noi pași să fie făcuți pe calea progresului și civilizației celor mulți”. Jean-Jacques Rousseau atrăgea atenția că ”revoluțiile se declanșează când popoarele nu mai pot îndura samavolnicia și abuzurile împilatorilor”, iar Marie-Jean Antoine Caritat Condorcet observa că întotdeauna ”istoria revoluțiilor a fost, este și va fi, istoria progresului”. Dimitrie Gusti sublinia că ”adevărata Revoluție este o explozie de nemulțumire a unui popor”, iar Victor Hugo definea revoluția ca fiind ”accesul de mânie al adevărului”, accesul de mânie al unui popor împotriva împilatorilor săi.

În acele confruntări dramatice din timpul Revoluției Române, nimeni n-a cerut reinstaurarea marilor proprietăți, nimeni n-a declarat că stă în fața gloanțelor pentru ca în România ”un număr restrâns de indivizi să împileze milioane de oameni ai țării, transformându-i în sclavii lor”. Dimpotrivă, poporul român și-a pus viața în pericol cu un sfert de veac în urmă pentru ca libertatea, dreptatea și justiția să se înfăptuiască. Românii au făcut Revoluția pentru a-și cuceri demnitatea înlăuntrul și în afara țării și pentru a nu mai fi umiliți, ci tratați cu respectul ce li se cuvine de către toate puterile lumii. Noi am sperat – în acele zile și nopți ale sfârșitului de an 1989 – că prin Revoluție, vom redeveni stăpâni în Țara și în Casa noastră și că fiecare dintre noi va trăi o viață omenească și demnă pe acest binecuvântat pământ românesc.

2. În decembrie 1989, românii și-au pus viața în pericol pentru a-și recuceri demnitatea înlăuntrul și în afara țării

Se constată, însă, că – în cei 25 de ani care au trecut de la Revoluție – dependența de capitalul străin s-a accentuat, îmbrăcând forme îngrijorătoare. În acești ani, ”ingineriile economice”, ”ingineriile financiare” și ”ingineriile juridice” – orchestrate de noile imperii coloniale și aplicate cu mult sârg de unii lideri vremelnici ai României – au facilitat trecerea economiei românești în subordinea corporațiilor transnaționale.

”Aurul negru” a fost înstrăinat; ”aurul galben” și argintul sunt pe cale de a fi preluate de o companie multinațională; ”aurul verde” este prăduit de firme străine, cărora, în țările lor, li se interzice tăierea pădurilor; pământul este acaparat de străini, care, de regulă, îl lasă pârloagă, dar iau subvenții pentru el de la Uniunea Europeană; munca este descurajată; gestionarea celor mai multe sectoare economice este ineficientă, ceea ce conturează cauzele care au dus la transformarea țării, bogată în resurse naturale, cu valori materiale și spirituale acumulate pe parcursul timpului, în cea mai săracă țară, alături de Bulgaria, din Uniunea Europeană1.

Unul din cei mai reputați economiști ai României, profesorul Ilie Șerbănescu, atrage atenția că în prezent ”decizia în întreaga axă majoră a economiei nu mai aparține românilor, ci străinilor, că în mâna celor din urmă se află punctele nodale și instrumentele strategice ale economiei, că aceștia dispun de sectoarele monopolist-performante, respectiv acelea care produc profit și (cu atât mai

1 Eurostat, 2014



mult) în criză, că la discreția capitalului străin se află intrările și ieșirile din lanțul productiv și că acesta culege caimacul activității economice desfășurate în România”2.

Eminentul economist susține această concluzie, evocând domeniile și sectoarele care au trecut în ultimii ani sub control străin: întreaga exploatare a resurselor de petrol și exploatarea a jumătate din resursele de gaze; rafinarea țițeiului; distribuția de carburanți; distribuția de gaze; peste 80% din distribuța de electricitate (restul este acontat să fie transferat către străini potrivit acordului cu FMI); industria feroasă; industria neferoasă; industria constructoare auto; industria materialelor de mobilă; 10-15% din terenurile agricole; comerțul internațional cu cereale; întregul retail modern și 60% din retail pe ansamblu; practic întregul sistem bancar (90% din capital); sistemul de asigurări3.

Este evident că înstrăinarea averii naționale nu a fost un obiectiv al poporului răsculat în 1989. Românii și-au pus viața în pericol pentru a-și recuceri demnitatea înlăuntrul și în afara țării. Ei sperau să redevină străpâni în țara românească și să scape de umilințele la care fuseseră supuși înainte de Revoluție. Evoluțiile îngrijorătoare din anii post-revoluționari au fost posibile din cauza: a. presiunilor noilor imperii coloniale de a-și subordona economia României, și b. angajării în procesul instituirii dependenței de capitalul străin a unor lideri vremelnici ai țării. Mulți dintre participanții la acele confruntări dramatice din 1989 se întreabă dacă acei lideri vremelnici, care au contribuit la instituirea ”statutului colonial României” în acest sfert de veac, vor da socoteală pentru faptele lor incalificabile?!

3. Revoluția din 1989 – în pofida tuturor evoluțiilor îngrijorătoare post-revoluționare – va rămâne un moment de referință în istoria României

Este o certitudine că – în pofida tuturor evoluțiilor îngrijorătoare post-revoluționare și a unor încercări disperate de a denigra și chiar de a nega Revoluția – rolul și locul acestui moment de referință din istoria țării va dăinui peste timp.

Samuel P. Huntington – autorul remarcabilei cercetări științifice: ”Political Order in Changing Societies”, publicată de Yale University, în 1968, preciza că ”O revoluție este o schimbare rapidă, fundamentală și violentă a valorilor și miturilor dominante ale unei societăți, o schimbare a instituțiilor sale politice, a structurii sociale, a conducerii, activității și strategiilor politice guvernamentale”, pe când ”O lovitură de stat, prin ea însăși, schimbă numai conducerea și, poate, strategiile politice”, iar Rupert Murray – nota la 25 decembrie 2012 – că ”Nu există niciun dubiu... că schimbarea de regim din 1989 a fost o revoluție”. România ”are un sistem democratic, oricât de nesatisfăcător ar fi acesta”, mai ales că nu a adus bunăstarea și prosperitatea pe care o așteptau milioanele de români răsculați. A fost o Revoluție, deoarece a întrunit toate caracteristicile ”unei revoluții clasice: schimbarea totală a sistemului politic, mulțimea furioasă, câteva zile de haos, confruntări armate între facțiuni” în lupta pentru putere4.

Cei care n-au avut curajul să participe la Revoluție încearcă să o discrediteze, să-i reducă însemnătatea și ”să-și proclame propria lor Revoluție”.

De ce în Polonia, în fosta Germanie de Est, în Cehia și Slovacia, în celelalte țări din Europa Centrală și de Est, observatorii politici vorbesc despre ”Revoluții care au avut loc la sfârșitul anilor ’80”, întrecându-se în a le sublinia sensurile și semnificațiile?

2 Ilie Șerbănescu, Colonie?! Da, și iată de ce!, în ”Jurnalul Național” din 9 ianuarie 2013.3 Ibidem.4 Rupert Wolfe-Murray, A fost revoluția un fals?, în ”Huffington Post”, din 25 decembrie 2012


*

De ce francezii, de pildă, vorbesc cu mândrie despre Revoluția Franceză din 1789, onorând cum se cuvine poporul răsculat al Franței și pe liderii săi?

Nu există calificare pentru a determina măsura gravității faptei acelora care declară că ”suferințele, sărăcia și mizeria de astăzi a românilor sunt consecința Revoluției”.

** *

Anii care au trecut de la Revoluție confirmă concluzia că ”Revoluțiile le concep idealiștii; le înfăptuiesc luptătorii și le valorifică profitorii”, care ”prin iuțeala lor de mână și nebăgarea noastră de seamă”, intrând în relații, adesea mafiote, cu jefuitorii din afara țării, au reușit să pună la cale ”cel mai mare jaf din istoria României”. Faptele lor reprobabile nu vor putea rămâne nepedepsite. Dimpotrivă, nu avem nici o îndoială, că ei își vor primi pedeapsa meritată, în baza legii strămoșești...

Avem convingerea că – în pofida încercărilor celor care urmăresc denigrarea Revoluției și deturnarea deliberată a idealurilor ei, adâncind suferința și mizeria a milioane de familii – cursul evoluțiilor îngrijorătoare post-revoluționare va fi oprit, iar oamenii acestei Țări vor găsi resursele necesare pentru a-și recuceri Demnitatea și a se bucura de o viață omenească pe acest binecuvântat pământ românesc!



Despre Revoluţie

Însemnări de cenuşă

Claudiu IORDACHE

Un nume al Revoluției Române: Sorin Leia! A murit pe treptele Catedralei cu puțin înainte ca preoții ei să-i fi închis porțile la sosirea tragică a Libertății!

În schimb, complotul împotriva Revoluției, la care a consimțit o generație obedientă, a reușit perfect! Masele populare de cândva, devenite mulțimea cenușie de astăzi, au fost ușor convinse că n-au participat la nici o Revoluție, acceptând senin manipularea, dată fiind neîncrederea în puterea lor de a schimba!

Înmormântarea ei reală în arhivele marțiale ale Națiunii Române!

Revoluția. Dacă istoria s-ar transforma în geografie am vedea de la altitudini tot mai înalte harta unei vrednicii chinuite în care un neam de pământeni și-au dat viața pentru ca urmașii lor să aibă șansa unui nou răsărit! Dar Revoluția a și pierit, ca o planetă stinsă pe firmamentul unor vestigii incandescente. În istoria țării mele nimic nu mai amintește mirosul cenușii. Clipele nu au preț decât pentru cei care le trăiesc. Pentru restul, istoria este o poveste în care de la un moment dat încetezi să mai crezi. Și atunci am putea dispărea, am putea muri, fără a ști de ce am uitat chiar momentul acesta în care am fost, în care suntem, în care vom fi! Da! Istoria este o geografie de care ne desprindem fără să știm. Timpul este o deposedare continuă!

Spiritul oamenilor nu se naște revoluționar, ajunge să fie! Când spiritul intră în conflict prelungit cu însăși realitatea care îl obligă să devină critic, el caută salvarea fie prin schimbare, fie prin conservarea unui rău suportabil sau a unei crize care se adâncește, cu care s-a obișnuit. Omul revoltat este adus în stare de revoltă mult înaintea unei acceptări resemnate a ceea ce este silnic în viața cetății sale. Omul revoltat, prin sacrificiul său, amintește celorlalți oameni datoria lor morală! Nu se poate trăi la infinit, secol după secol, în imperiul nedreptății fără a înfrunta sursa care o hrănește. Omul răzvrătit este omul care nu acceptă să trăiască oricum. Iar dacă spiritul și conștiința sa intră în conflict cu ordinea existentă o face nu dintr-un efect de caracter, ci în urma unui defect de societate! Deloc paradoxal este faptul că societatea în care nedreptatea nu e silită să se reverse peste limitele ei acceptabile, nu are cetățeni revoltați! Cel mult, vigilenți! Omul vigilent, care se poate transforma oricând în omul revoltat, este cel ce asigură că în societatea în care trăiește nu va fi și mai rău, ci mai bine! Fără spiritul său critic, îndrăzneț, combativ, lumea oamenilor ar încremeni în istorie! Altfel spus, nu există revoluții, nu există oameni revoltați decât acolo unde obrăznicia răului devine insultătoare! Și mai ales acolo unde în mulțimea de robi consensuali există cineva care să-i reziste. Altfel, cine s-ar încumeta să înfrunte tiranii, când mulțimile li se supun, dacă nu cei în care speranța într-o lume mai dreaptă continuă să existe?

Logica abuzivă a conformismului! Nu poți gândi doar sprijinit în trecut. Se desprind de conformismul gândirii toți aceia care angajează dialogul cu viitorul. Trebuie să-ți permiți să te ridici


la nivelul excepțional al intuiției, care nu este doar apanajul copiilor și poeților. Gândirea conformistă distruge gândirea prospectivă. Câți gânditori români au prevestit Revoluția din Decembrie? Câți au așteptat-o ca pe o dezlegare din logica trecutului? Câți au dorit-o, de fapt? După cum arată lucrurile, la 25 de ani de la Revoluție, aproape nimeni! Gândirea românească prospectivă este încă o... morgana. În România de astăzi doar trecutul este gândit!

Uitarea nu este o vină dacă nu e mânjită de trădare!

Timișoara - tumulul în care moartea și-a depus ouăle într-o zi de decembrie. La clipa primejdiei, un oraș cu bisericile goale.

Orice Revoluție este reluarea luptei dintre Putere și Libertate! Libertatea ieșită în stradă smulge armele Puterii și își desăvârșește victoria prin uciderea fostului președinte! Căci doar Primul încarnează Puterea coruptă! A lua capul Primului deschide drumul către un alt început de istorie. Ludovic al XIV-lea, Romanovii, au trebuit să moară pentru ca Istoria să se clintească din nou. Este schimbarea orelor astrale. Robespierre dorea schimbarea Calendarului. Bolșevicii au dat clopotele la topit. Istoria, ce rămâne și pe mai departe teatrul de luptă între Putere și Libertate, arareori cunoaște victoria totală a Libertății. Istoria vrea ordine, disciplină, vrea oameni eșalonați, vrea ca unii să aibă mai puține drepturi decât ceilalți. Istoria este triumful Realității. De aceea, Revoluțiile învingătoare sfârșesc prin reforme înșelătoare. Nici o Revoluție nu a schimbat niciodată nimic. Doar a amintit că din când în când Realitatea trebuie zgâlțâită! Cazul României din decembrie 1989 este grăitor. Revoluția ei a parcurs, pe rând, toate etapele, cu excepția uneia singure: schimbarea Realității! Deși, privind în urmă, omul nou al iacobinilor și comuniștilor s-a dovedit un eșec! Revoluția a fost strigătul de exasperare al sclavilor moderni care nu s-au vrut cu adevărat dezrobiți! E suficient să contemplăm omul contemporan. Pare liber, dar poartă mândru la încheietura mâinilor rosăturile vechi ale lanțurilor. Pentru românul postdecembrist, Ceaușescu Întâiul încă nu a murit.

Atunci când Dictatorul își face de cap, și poporul dobândește aceleași drepturi extreme! În astfel de momente, după: ”Statul sunt eu!” urmează: „Statul suntem noi!” Dar se poate întâmpla ca abuzul de putere să continue. Și la un moment dat, Despotul să izgonească iar Poporul de pe tronul puterilor statului. Istoria este a eșafodurilor și a plutoanelor de execuție!

Doar Istoria știe de ce întotdeauna o Revoluție e înfrântă! Pentru simplul fapt că Revoluția cere Istoriei tot ceea ce ea nu îi poate da. Răsturnarea ordinii naturale!

Revoluția este dreptul omului conștient de drepturile sale.

Căderea în revoluție. Intersecția istorică a 4 mari neputințe. Neputința Occidentului de a antrena România în logica schimbărilor Estului, neputința sistemului dictatorial de a limita puterea lui Ceaușescu, neputința elitei românești de a înfrunta Cultul Conducătorului, neputința Uniunii Sovietice de a interveni cu forța în crizele statelor satelite... Și urmarea: căderea în Revoluție! Și ieșirea împiedicată din rugina istoriei!

O Revoluție este o bătălie tragică cu destinul, pe care arareori un popor o câștigă! Căci revoluțiile doar înfruntă și răstoarnă carul dezastrului unei națiuni, dar nu reușesc și să o conducă pe drumul cel bun! Revoluția este ca un medicament care pentru a salva poate ucide mai ales speranța într-un viitor diferit. Destinul revoluțiilor este totdeauna să înfrunte răul istoriei. Altfel spus, nu există Revoluție cu final fericit!

DESPRE REVOLUŢIE



IMAGINI DIN COMUNISM


ORDINELE DE TRAGERE ALE FAMILIEI CEAUŞESCU

16 - 22 DECEMBRIE 1989

1. „Unităţile trebuiau să se afle în centru. Asta înseamnă ce am ordonat ... Am menţionat bine aseară ce trebuie să faceţi: demonstraţia unităţilor de bază, a tanchetelor, a unităţilor motorizate. Adevărat că n-am dat toate detali-ile, dar când spui să fie demonstraţie, trebuie să fie demonstraţie, nu plimbare.“

2. „Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme... Dacă miliţia era înarmată trebuia să se tragă ... N-aţi execu-tat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile, atât ale Ministerului Apărării cât şi ale Ministerului de Interne ... Trebuia să-i omoare pe huligani ...“

3. „Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul ... Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă ... şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul ... Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!“

4. ... Acum am trimis şi sunt la Timişoara toţi comandanţii. Am discutat acum câteva minute cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe, şi au primit muniţie de război. Oricine nu se supune la somaţie ... am dat ordin să se tragă ... Începând de azi ... unităţile vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe ... Uma-nismul nu înseamnă pactizare cu duşmanul! Umanismul înseamnă apărarea integrităţii socialismului ... Toate unităţile sunt în alarmă şi în această situaţie au armament de luptă în dotare ...

Dacă s-a înţeles bine? Întreb şi la Timişoara, să răspundă primul secretar care are şi funcţia de comandant. Şi tovarăşul Co-man; dacă ofiţerii sînt acolo?

(Se răspunde : Nu)De ce nu au venit în sală? Transmiteţi or-

dinul meu să acţioneze în situaţie de luptă. Într-o oră să fie restabilită ordinea la Timişoara. Îi chemaţi şi le daţi ordin.

Ion Coman: Vă raportez, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, capătul a trei coloane intră în Timişoara, vor fi dirijate spre centru, am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră.

5. „În toate unităţile să se organizeze din rândul oamenilor muncii, grupe speci-ale de apărare a ordinii, a intreprinderilor, a instituţiilor, pentru a nu fi necesar să se apeleze la unităţi militare decât în condiţiuni deosebite“ (Cuvântare la postul naţional de televiziune, 20 decembrie, ora 19,00).

REPRESIUNEA



6. „Decretăm o mobilizare generală a întregului activ de partid şi de stat şi a tuturor forţelor noastre de interne, inclu-siv a unităţilor armatei. Nu se poate pune decât pro-blema lichidării, în cel mai scurt timp, a acestor acţiuni conjugate împotriva integrităţii, a construcţiei socialiste.“

7. „Să se constituie grupe de apărare a bunurilor întregului popor, a oraşelor, a so-cialismului..., bazate pe grupele patriotice, dar cuprinzând pe cei mai buni activişti de partid, pe cei mai buni oameni ai muncii din toate domeniile. Nu trebuie să existe secţie sau întreprindere în care să nu se fi consti-tuit aceste grupe ... Orice încercare de a orga-niza acţiuni împotriva intereselor poporului trebuie lichidată în întreprindere ... Nimeni nu trebuie să mai iasă din înterprindere în scopul activităţilor duşmănoase, antisociali-ste. Aceasta este problema numărul 1.“

8. „Se instituie comanda unică asupra întregii activităţi ... Acestă comandă unică este asigurată şi se află sub conducerea co-mandantului suprem. Cu orice problemă vă adresaţi comandantului suprem“

9. „Nu există decât o singură cale – lup-ta. Imediat trebuie mers în întreprinderi şi discutat acolo, chiar şi în întreprinderile unde sunt pro-bleme ... Aceste măsuri trebuie să se îndeplinească începând din această seară, când trebuie să fie create toate aceste grupe“

10. – Nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi li-chele...

FragmentCaietele Revoluţiei nr. 3 (5)/2006


ORDINELE GENERALILOR

Coman Ion:Prin declarația făcută în instanță, acest inculpat a recunoscut că a

ținut permanent legătura cu punctele de comandă ale forțelor Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne, că în seara zilei de 17 decembrie 1989 a transmis generalilor Gușă Ștefan și Nuță Constantin ordinul de a trece la executarea focului de armă, iar ulterior a coordonat diverse acțiuni cu caracter militar.

Procesul de la Timișoara vol.IX

„Capătul a 3 coloane intră în Timișoara. Am transmis să se dirijeze în centrul orașului. Am ordonat să se tragă foc!”

„Gușă am primit ordinul de la București, se trage fără discuție!”

(General Coman Ion)

Ștefan Guşă: “Sosește la

Timișoara, cu un AN-24, Comanda-mentul special instituit de Nicolae Ceaușescu și coordonat de Ion Coman – secretarul CC al PCR pe probleme militare

– însoţit de o grupă operativă formată din ofiţeri superiori din MApN și MI. Grupa operativă este condusă de general Ștefan Gușă, șeful Marelui Stat Major, din care mai fac parte generalii Victor Athanasie Stanculescu, Mihai Chițac, Florea Cârneanu, Constantin Nuţă - șeful Inspectoratului General al Miliţiei, Gheorghe Diaconescu - procuror general adjunct.

Ora 16.42: Printr-o notă telefonică, generalul Milea ordonă măsuri de mobilizare și ripostă în confruntările cu demonstranţii. “(...) Demonstranţii să fie serios avertizaţi şi apoi să se tragă la picioare. →

→ Ora 17.30: Are loc teleconferinţa în care Ceauşescu dă ordinul pentru deschiderea focului împotriva demonstranţilor. Ion Coman, participant la teleconferinţă, îl asigură pe Ceauşescu că au trecut la executarea acestui ordin.

Ora 18.00: Generalul Ştefan Guşă preia conducerea forţelor aparţinând MApN, forţe aflate deja în dispozitiv de apărare/atac în oraş.

Ora 18.45: Unităţile militare din Timişoara primesc oficial indicativul “Radu cel Frumos”.

Prin urmare, toate efectivele militare primesc armament şi muniţie de război.

Ora 20.00 - 24.00: La podul Decebal se deschide foc împotriva demonstranţilor. Se înregistrează morţi şi răniţi. La fel, pe Calea Aradului, Calea Lipovei, la Catedrală etc. Pe Calea Girocului are loc o adevărată bătălie. Forţele MApN sunt dispuse în toate punctele importante din oraş. Se trage peste tot pe unde se află concentrate grupuri de demonstranţi. →

REPRESIUNEA



Victor Athanasie Stănculescu: Radu Bălan întrebat din ordinul cui s-a tras la

Timișoara. a răspuns că acest ordin a fost dat de generalul Stănculescu.

“De la aeroportul Timișoara ne-am deplasat la sediul Inspectoratului Ministerului de Interne, pentru a ne informa asupra situaţiei” (vol. 3 p. 71); “Ajunși la Timișoara s-a hotărât, împreună, de noi toţi, ca armata, împreună cu internele, să acţioneze, împreună, pentru a stăvili fenomenul din stradă și pentru a-l eradica” (vol.

3 p. 78 verso); “Ordinul de folosire a armelor de foc, dat de Nicolae și Elena Ceaușescu, a fost transmis pe filieră în jos” (vol. 3 p. 79);

“Coman mi-a spus că, din ordinul lui Ceaușescu, am fost numit comandant militar unic” (vol. 3 p. 84) – declaraţii date în faţa instanţei supreme.

Sunt relevante, în această privinţă, declaraţiile făcute de Coman Ion, care a precizat că inculpatul Stănculescu Victor Athanasie l-a ajutat aproape permanent la coordonarea activităţilor pe linie militară, folosindu-l pentru a ţine legătura cu unităţile Ministerului Apărării Naţionale, și că l-a înlocuit în seara de 17 decembrie 1989, când a vizitat o parte din oraș, că a existat o colaborare deplină între el, Radu Bălan și Stănculescu Victor Athanasie pentru restabilirea liniștii la Timișoara, iar în noaptea de 17/18 decembrie 1989, între orele 1 și 6 dimineaţa, când s-a odihnit, a fost înlocuit de Radu Bălan și Stănculescu Victor Athanasie, care l-au informat a doua zi că în cursul nopţii respective au fost victime (filele 165 verso vol. 2, 74 vol. 4, 19 și 25 vol. 5, 82 verso vol. 11, 125 verso vol. 26).

Or, din actele medico-legale și declaraţiile victimelor care au supravieţuit rezultă că majoritatea cazurilor de împușcare s-au înregistrat în noaptea de 17/18 decembrie 1989, adică în perioada în care operaţiunea de reprimare a fost condusă, pe linie militară, de inculpatul Stănculescu Victor Athanasie (filele 35-44, 166-170 vol. 4, 1-392 vol. 6, 1-409 vol. 7, 111-183 vol. 10, 2-216 vol. 22).

ROMÂNIA, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIILE UNITE, DECIZIA nr. 1, Dosar nr. 4/2001, Ședinţa publică de la 22 martie 2004, Decizia nr. 8/2000 a CSJ

– complet de 9 judecători.

→ Ziua se încheie, pentru timişoreni, cu un bilanţ tragic: 63 de morţi şi 224 răniţi. Numărul arestaţilor a ajuns la 900. Pentru cercetarea şi interogarea acestora veniseră de la Bucureşti procurorul general adjunct Gheorghe Diaconescu împreună cu 20 de procurori.

Dan Badea, Blog

“Generalul Gușă era foarte autoritar și vehement, își exprima nemulțumirea că Divizia de Tancuri din Timișoara n-a acționat cum trebuie pentru a face ordine. Că trebuiau folosite mai eficient tancurile, că demonstranții, dacă nu înțeleg, trebuiau să fie călcați cu șenilele și trebuiau să rotească turela ca, cu țeava tunului, să-i lovească peste capete.” (Colonel Filip Teodorescu)

Procesul de la Timișoara, vol. IX.


REPRESIUNEA

Mihai Chițac: În ceea ce privește pe inculpatul Chiţac Mihai, este de observat că din

corelarea întregului material probator administrat reiese că și acesta a făcut parte din structurile de conducere a acţiunii de reprimare a demonstranţilor de la Timișoara, precum și că a exercitat și el cu exces de zel prerogativele ce i-au revenit, implicându-se în mod vădit în executarea ordinului ce a avut ca urmare împușcarea mortală a 72 persoane și rănirea altor 253, din care multe foarte grav.

Referitor la acţiunea contributivă a acestui inculpat la reprimarea

demonstranţilor şi în special la masacrul din noaptea de 17/18 decembrie 1989, se impun a fi relevate declaraţiile avute în vedere de prima instanţă, ce au fost făcute de următorii martori:

- caporal Marin Paul Cătălin, care a relatat că generalul Chiţac Mihai a venit când manifestaţia de pe treptele Catedralei lua amploare şi, strigând cuvintele “la canaliile astea le trebuie revoluţie? lasă că le arătăm lor revoluţie!”, a tras foc automat asupra mulţimii aflate pe trepte, producându-se victime (fila 25, vol. 1);

- Iepure Ioan, Popa Cristian, Tămâian Ciprian, militari în termen şi lt. major Popa Gabriel, care au arătat că l-au văzut pe inculpatul Chiţac Mihai îndreptându-se cu pistolul mitralieră spre treptele Catedralei, după care au auzit foc de armă automată (filele 27-34 vol. 1, 67-71 vol. 14);

- lt. major Ciubotaru Gheorghe, care a relatat că, în prezenţa sa, inculpatul Chiţac Mihai i-a făcut laşi pe militarii din dispozitiv şi a luat casca de la un militar, după care s-a îndreptat spre manifestanţii din parc, unde a aruncat grenade şi a tras focuri de armă (filele 125-127, vol. 2 şi 227 vol. 17);

- maior Ungur Adrian Laurenţiu, care a relatat că, în după amiaza zilei de 17 decembrie 1989, inculpatul Chiţac Mihai, înarmat cu pistol mitralieră, a inspectat dispozitivul din care acest ofiţer făcea parte, când s-a deschis foc asupra Catedralei, căzând un tânăr, iar la 19 decembrie 1989 a distribuit grenade lacrimogene, care au fost aruncate asupra manifestanţilor adunaţi la intrarea principală în Parcul Central (filele 128-129 vol. 2, 8 vol. 4 şi 103-104 vol. 11);

- lt. major Diaconescu Grigore, care a relatat că în ziua de 18 decembrie 1989 inculpatul Chiţac Mihai, înarmat cu pistol mitralieră, a fost de două ori în dispozitivul în care el se afla şi a cerut unei subunităţi de grăniceri să tragă asupra manifestanţilor, că ulterior a comandat aruncarea de grenade lacrimogene şi că, tot la ordinul său, o subunitate de trupe de securitate şi trupe antiteroriste au tras asupra Catedralei (filele 138-141, vol. 2), această relatare fiind confirmată de martorii Gherman Ioan (filele 181, vol. 2, 50 vol. 4, 106 vol. 11, 138-141 vol. 26) şi Ilie Constantin (filele 30, 31-32 vol. 4, 48 vol. 14).

Referindu-se la activitatea sa din perioada evenimentelor de la Timişoara din 17-22 decembrie 1989, inculpatul Chiţac Mihai a recunoscut că a adus grenade lacrimogene şi a anunţat sosirea lor cu ocazia şedinţei ţinută de generalul Guşă Ştefan în noaptea de 17/18 decembrie 1989, că apoi le-a distribuit trupelor din oraş, că în aceeaşi noapte a acţionat, cu un pluton de militari înarmaţi cu pistoale mitralieră şi muniţie de război, pentru degajarea Căii Girocului şi că a mai acţionat, cu un transportor, la deblocarea unei intersecţii din oraş. De asemenea, a declarat că s-a aflat sub ordinele generalului Guşă Ştefan, din dispoziţia căruia s-a deplasat la Catedrală, iar apoi, din ordinul primit de la Coman Ion, a împrăştiat demonstranţii folosind grenadele lacrimogene, că a asistat la reţinerea demonstranţilor de un grup format din civili înarmaţi, că Stănculescu Victor Atanase, care se comporta ca un consilier militar al lui Coman Ion, i-a spus că vrea să audă bubuiturile grenadelor, că a controlat efectivele dispuse pentru paza obiectivelor şi a citit, la cererea lui Coman Ion, decretul privind starea de necesitate (filele 202-208 vol. 2, 26-34, 35-43, 44-48 vol. 3, 75-78 vol. 11, 287-291 vol. 27).



Vasile Milea:„În noaptea de 21/22 decembrie 1989 a comandat personal, uneori

cu exces de zel, acţiunile militare de reprimare a protestelor din zona Piaţa Universităţii – Hotel Intercontinental.

“Mărturiile pe care le prezentăm, făcute în dosarul Parchetului militar privind moartea ministrului Apărării din 1989, care a fost redeschis în urma articolelor Jurnalului Naţional, arată însă că ministrul Milea, cel puţin în noaptea de 21/22 decembrie 1989, nu a făcut absolut nimic pentru a împiedica reprimarea manifestanţilor din București, care ridicaseră baricada de la Hotelul Intercontinental. Mai mult decât atât, la un moment

dat generalul s-a implicat personal în actul de comandă al forţelor militare care au intervenit cu duritate în acel loc. Iar pentru aceasta, el ar fi fost chiar felicitat de Elena Ceauşescu.”

“PRIMELE FOCURI DE ARMĂ”Plăviţu relatează şi despre momentul în care a început să se tragă în centrul Capitalei. “După

transmiterea acestui ordin îmi aduc aminte că eram la etajul şase al sediului CC al PCR când au început să se audă focuri de armă dinspre Piaţa Universităţii. De acolo am auzit o adevărată canonadă şi am văzut traiectoriile gloanţelor trasoare, care erau în sus şi oblic. În mod cert am văzut că unele gloanţe loveau zidurile clădirilor. Am fost surprins de ceea ce se întâmplă, pentru că nu primisem vreo dispoziţie privitoare la un ordin de deschidere a focului pe care să-l fi transmis mai departe, aşa cum ne ceruse ministrul Apărării Naţionale. Am dedus că acest ordin fusese dat de generalul Vasile Milea, dar folosindu-se un alt canal de comunicaţii decât grupa noastră.” →

Constantin Nuță și Velicu Mihale:Cu ocazia constituirii acestor dispozitive, generalii Nuță Constantin și

Mihale Velicu au dat ordin cadrelor de miliție ce au intrat în componența lor să se tragă, fără nici o somație, asupra demonstranților… Astfel, în după amiaza zilei de 18 decembrie 1989, din unul din dispozitivele constituite s-a deschis focul pe treptele Catedralei, rezultând morți și răniți.

„În ipoteza că vom fi atacați, Nuță ne-a comunicat că putem trage în plin fără nici o ezitare: Nu contează câți vor muri! 1, 2. 10, 50, sunt hoți, vandali, huligani, la groapa comună cu ei!”

Procesul de la Timișoara, vol.IX

“În schimb, Popescu Gheorghe Ion, inspector șef al Inspectoratului judeţean Timiș al trupelor Ministerului de Interne și de securitate, declară că: “generalii Nuţă și Velicu au avut legătură permanentă cu grupe speciale de securiști și de poliţie, ordonându-le să tragă în demonstranţii care nu se supun somaţiilor”. El este şi mai tranşant cînd arată că: “La Catedrală, în noaptea de 18 decembrie 1989, au fost împuşcaţi şi copii de către trupele de securitate. Trupele de securitate care au deschis focul erau conduse nemijlocit la faţa locului de Velicu Mihalea... Pistoalele mitralieră care sînt în dotarea unităţilor de securitate au amortizor care favorizează împuşcături fără să se audă.”

(filele 132-134, volumul V).

Constantin Nuţă

”La Timișoara cei care au tras acolo au executat un ordin. Ordinul lui Ceaușescu, transmis de Milea.”

(gen. Iulian Vlad)


REPRESIUNEA

→ “TATA MILEA ŞI TANCUL”Cel de-al doilea moment în care Plăviţu s-a aflat lângă ministrul Vasile

Milea s-a petrecut în aceeaşi seară, dar în împrejurări cu mult mai dramatice. În continuarea declaraţiei sale, transmisionistul relatează acest episod, completându-l cu un amănunt de-a dreptul cutremurător. Amănunt care demonstrează că, departe de a fi acţionat doar mânat de frica lui Ceauşescu, ministrul Milea a făcut-o şi pe cont propriu. Iar imaginea acestui Milea, care în acea noapte tragică avea să acţioneze într-un mod plin de zel, îl face aproape incredibil pe celălalt Milea, omul sensibil, care şi-ar fi înecat în hohote de plâns remuşcările pentru acţiunile îndreptate contra manifestanţilor din centrul Capitalei în cursul acelei nopţi. «Pot localiza cea de-a doua mea întâlnire cu generalul în jurul orelor 23:00-24:00. Atunci, ministrul Milea, îmbrăcat în ţinută militară şi purtând o scurtă îmblănită, a intrat în biroul nostru şi mi-a cerut să iau un radio-telefon şi să-l însoţesc, ceea ce am şi făcut. Pe timpul deplasării către ieşire, cu noi a mai mers încă un bărbat, pe care însă nu mi-l amintesc cine era. Acesta ne-a ajuns din urmă aproape de clădirea CC al PCR. Cred că acest ofiţer era unul dintre aghiotanţii ministrului. Pe drum, spre ieşirea din clădire, generalul Milea era încordat, însă hotărât în ceea ce avea de făcut. Vorbea aproape singur şi, fiind la cel mult un pas sau doi în spatele lui, l-am auzit desluşit în timp ce afirma: «Vă arată tata Milea ce înseamnă un tanc!». La ieşirea din clădire am fost ajunşi de acel ofiţer de care am vorbit mai sus, care mi-a cerut să-i dau radio-telefonul, eu executându-mă. El mi-a spus că îl va însoţi pe ministru, eu urmând să mă întorc. Ceea ce am şi făcut.”

Jurnalul. ro - Vasile Surcel, Razvan Belciuganu, 4.12.2009

“OBOSIT ŞI PREOCUPAT”Ultima ocazie în care transmisionistul Plăviţu a mai vorbit cu Vasile Milea a fost undeva în

jurul orei 3:00 dimineaţa, când ofiţerul se afla la etajul şase al sediului CC al PCR, în zona Gărzilor Patriotice. «Atunci l-am văzut pe ministrul Apărării Naţionale, care părea distrus, obosit şi preocupat. Mergea aproape gârbovit. Întâlnindu-mă şi recunoscându-mă că fac parte din grupa de transmisiuni, mi-a ordonat să iau legătura cu generalul Voinea, comandantul Armatei I.

În acest sens, eu urma să transmit ordinul ministrului de a se lua măsuri pentru pregătire de intervenţie a patru dispozitive militare. Ministrul nu a mai dat şi alte detalii. Am coborât la grupa operativă şi aici ni s-a precizat că este vorba despre efective şi forţe din unităţi ale Garnizoanei Bucureşti. Este vorba despre unităţi situate în Pantelimon, Şos. Antiaeriană, Şos. Giurgiului şi cred că acestea urmau să fie pregătite, gata de intervenţie. Eu personal am transmis acest ordin, telefonic, generalului Voinea. Nu cunosc cine a transmis ordinul mai departe, la unităţi.” Tulburătoare afirmaţii!

De atunci şi până acum s-a tot spus că ministrul Milea s-ar fi opus categoric unei noi intervenţii brutale a Armatei asupra bucureştenilor. Această relatare a ofiţerului Plăviţu arată că, în realitate, Milea a făcut exact contrariul: a ordonat ca Armata să fie pregătită să intervină şi la 22 decembrie 1989.

“ERA FOARTE AGITAT ŞI TENSIONAT”“Ţin să precizez că, în acele momente în care mă aflam cu ministrul în dispozitivul militar,

compus din efective ale MApN, se executa foc cu pistoalele mitralieră, în plan vertical, folosindu-se muniţie reală”, îşi aduce aminte ofiţerul. S-ar putea spune că, provenit din cadrul Securităţii, martorul Stroe să dorească şi acum, după atâţia ani de la acele evenimente dramatice, să exagereze în privinţa haosului care domnea în dispozitivul format din militari ai MApN. Noi nu facem însă nimic altceva decât să redăm mărturia sa.

«Ajunsesem ca generalul Milea să comande efectiv trupa împotriva demonstranţilor. Noi mergeam printre rândurile de militari şi ministrul îi îndemna să avanseze spre baricadă. Era foarte agitat şi tensionat. La circa o oră de la venirea noastră, acolo au sosit mai multe cisterne ale pompierilor şi, de asemenea, au fost şi acestea coordonate, la un moment dat, tot de generalul Milea. Atunci l-am văzut pe ministrul Milea bătând cu palma în portiera unei astfel de maşini şi îndemnând şoferul să se apropie cât mai mult de baricadă şi să dirijeze jetul de apă împotriva acesteia şi a manifestanţilor căţăraţi pe ea.”

(n.r. - pompierii se aflau în subordinea MI, şi nu a MApN).



STATISTICA REPRESIUNII

1989, Timişoara, între 17 şi 21 decembrie 1989, conform evidenţelor existente la Parchetul Militar Timişoara s-au înregistrat 71 de morţi, iar 978 de persoane au fost reţinute şi anchetate. Cele mai multe dintre victime – 63 – ucise prin împuşcare s-au înregistrat în ziua de 17 decembrie şi în noaptea de 17/18 decembrie. Tot în acelaşi interval de timp au fost rănite 224 de persoane. Restul de victime – 8 morţi şi 23 răniţi – s-au adăugat în zilele de 18 şi 19 decembrie 1989. În perioada 20-22 decembrie nu au fost înregistrate persoane ucise prin împuşcare, ci numai 6 răniţi. Din consultarea altor materiale a rezultat că un număr de 72 manifestanţi/revoluţionari au fost ucişi cu arme de foc, dintre care 30 au fost împuşcaţi în cap, 55 în torace, 38 în abdomen, 46 în membrele superioare, 153 în membrele inferioare şi 8 în alte zone ale corpului. Cercetările efectuate au scos la iveală faptul că manifestanţii au fost împuşcaţi la Catedrală (48), în Calea Girocului (47), în Piaţa Operei (37), la podul Decebal (34), pe Calea Lipovei (31), în Piaţa Libertăţii (21), la Comitetul Judeţean de Partid (20), în Piaţa Traian (14), în Calea Aradului (10) iar restul în alte zone ale oraşului.

În ceea ce priveşte persoanele arestate la Timişoara comunicatul din 22 august 1994, dat de Procuratura Militară din Timişoara arată că în perioada 16-22 decembrie 1989 au fost reţinute 978 de persoane, dintre care 944 în Penitenciarul Timişoara, 33 în arestul Inspectoratului de Miliţie şi o persoană în arestul Garnizoanei. În evidenţa Ministerului de Interne se aflau 832 de persoane, reţinute în intervalul 16-19 decembrie, din care 700 de bărbaţi şi 132 de femei. Pe naţionalităţi situaţia era următoarea: 716 români, 82 maghiari, 18 germani, 4 sârbi, 2 slovaci, 1 evreu, 8 de alte naţionalităţi. După vârstă, situaţia se prezintă astfel: 467 aveau între 18 şi 25 ani, 224 între 25 şi 35 ani, 98 între 35 şi 40 ani, 43 peste 45 ani. Profesional, 335 erau muncitori, 86 studenţi, 2 cadre didactice, 19 ingineri, 4 subingineri, 1 arhitect, 1 medic, 19 funcţionari, 19 pensionari, 19 femei casnice, 2 militari în termen, 29 fără ocupaţie, 116 alte categorii. Restul arestaţilor, în jur de 150, au fost minori. Conform apartenenţei politice, 53 erau membri P.C.R., 413 membri U.T.C., 366 neîncadraţi politic.

Conform declaraţiilor celor arestaţi, autorii arestărilor pot fi grupaţi în patru categorii, care în câteva cazuri au acţionat în combinaţie188: indivizi îmbrăcaţi în civil, după toate probabilităţile cadre M.I., care acţionau sub acoperire (unele mărturii îi definesc ca „securişti” sau „miliţieni”); cadre ale M.Ap.N., soldaţi singuri sau comandaţi de ofiţeri; cadre ale M.I., în uniforma specifică, în unele cazuri scutieri; Gărzi patriotice, care nu acţionau niciodată singure.

Principalele puncte în care s-au operat arestări au fost:- zona de lângă sediul fostului Comitet Judeţean P.C.R., unde au avut loc arestări în seara de

17 decembrie;- zona Piaţa Libertăţii, unde se află sediul Garnizoanei militare; aici au operat arestări

mai ales militarii din Garnizoană, între orele 1.00– 11.00 din dimineaţa de 17, precum şi în după-amiaza aceleiaşi zile;

- zona Parcul Central – Catedrală, cu arestări în după-amiaza şi seara de 17 decembrie; câteva reţineri s-au făcut şi în dimineaţa de 17, până la ora 11.00;

- zona de lângă Hotel Continental, cu arestări în dimineaţa de 17 (între orele 2.00–5.00); de asemenea, în după-amiaza şi seara aceleiaşi zile (începând cu ora 13.30); →


→ - zona Piaţa Operei, cu majoritatea reţinerilor realizate de-a lungul întregii zile de 17; zona Piaţa Maria, unde au avut loc arestări în noaptea de 16/17, după care a avut loc o nouă etapă din seara de 17 decembrie;

- zona Piaţa 700, cu majoritatea arestărilor efectuate în dimineaţa de 17, între orele 0.00–5.00; o nouă etapă a început în aceeaşi seară de 17 decembrie; strada Piatra Craiului, în apropiere de Restaurantul Cina, cu arestări efectuate cu predilecţie în dimineaţa şi în seara de 17 decembrie;

- zona Dacia – Circumvalaţiunii, aici având loc arestări în dimineaţa de 17 decembrie;- zona de lângă actualul Spital Louis Ţurcanu, între orele 1.00–4.00, din dimineaţa de 17;- zona de lângă Clinicile Noi, în dimineaţa de 17 decembrie, între orele 3.30–6.00;- zona Piaţa Iosefine; după câteva arestări în jurul prânzului din ziua de 17 decembrie, a mai

urmat o serie în noaptea de 17/18 decembrie.În Bucureşti, până la 22 decembrie, au decedat 49 de persoane. De asemenea, au fost rănite

60 de persoane. În centrul Capitalei, zona Hotel Intercontinental, Piaţa Universităţii, Sala Dalles şi împrejurimi, au fost ucişi în noaptea de 21 spre 22 decembrie, 49 de revoluţionari, 463 au fost răniţi şi 1.245 reţinuţi.

Cei reţinuţi erau duşi în aşa numitele ,,puncte de colectare”, aflate în faţa Hotelului Negoiu şi în faţa Ministerului Comerţului Exterior (aceste aşa zise ,,puncte de colectare” funcţionau deja din jurul orei 16.00). De aici, arestaţii, erau transportaţi în dube la sediul Miliţiei Capitalei, pentru triere şi identificare. Tratamentul aplicat revoluţionarilor arestaţi era extrem de dur, chiar inuman, indiferent că erau bărbaţi sau femei. Nici cei răniţi prin împuşcare nu erau scutiţi de un astfel de supliciu. Erau bătuţi crunt, în sediul Miliţiei, sau erau trecuţi printre cordoane de miliţieni, în uniformă sau în civil, care-i loveau cu sălbăticie. În afara Miliţiei Capitalei au mai existat şi câteva secţii de miliţie, unde s-a organizat şi aplicat un tratament abuziv manifestanţilor. A fost vorba de Secţia 1 Miliţie, unde un număr de 28 de persoane au declarat că au fost bătute de un ,,cordon” de cadre şi civili, Secţia 14 Miliţie (12 persoane reţinute şi bătute), Secţia 10 Miliţie (19 persoane), Secţia 17 Miliţie (7 victime), Secţia 18 Miliţie (9 victime). Şi în alte secţii de miliţie s-au înregistrat violenţe cu caracter izolat, cum s-a întâmplat la secţiile 11 şi 19. Măsuri abuzive s-au petrecut şi în sediul fostei securităţi a municipiului Bucureşti (5 victime), dar şi în zona hotelurilor Negoiu şi Union, unde au fost molestaţi de cadre ale Ministerului de Interne în uniformă şi civili un număr de 16 persoane. Un alt loc unde s-au aplicat corecţii corporale persoanelor reţinute a fost sediul P.C.R. al sectorului doi.

REPRESIUNEA



LISTA CADAVRELOR INCINERATE

1) ANDREI MARIA2) APRO MIHAI3) BALOGH PAVEL4) BALMUŞ VASILE5) BĂRBAT LEPA6) BÂNCIU LEONTINA7) BELEHUZ IOAN8) BELICI RADIAN9) CACEU MARGARETA10) CHOROSI ALEXANDRU11) CRUCERU GHEORGHE12) CARPÂN DĂNUŢ13) CSISZMARIK LADISLAU14) CIOBANU CONSTANTIN15) WITTMANN PETRU16) NAGY EUGEN FRANCISC17) FERKEL ŞUTEU ŞTEFAN ALEXANDRU18) FLORIAN ANTONIU TIBERIU19) GÎRJOABĂ DUMITRU CONSTANTIN20) HAŢEGANU PETRU21) IOSUB CONSTANTIN22) IOŢCOVICI NUŢU GHEORGHE23) EWINGER SLOBODANCA24) IANOŞ PARIS 25) LUCA RODICA26) LĂCĂTUŞ NICOLAE27) MUNTEAN NICOLAE OVIDIU28) MIRON ION29) MOTOHON SILVIU30) MARDARE ADRIAN31) OŢELIŢĂ AUREL32) PORE GOGU33) OSMAN DUMITRU34) RADU CONSTANTIN35) SPORER RUDOLF HERMAN36) STANCIU ION37) SAVA ANGELA ELENA38) ZĂBULICĂ CONSTANTIN39) ZORNEK OTTO40) ISFAN ANDREI41) PISEK ŞTEFAN42) CADAVRU NEINDETIFICAT43) CADAVRU NEINDETIFICAT44) CADAVRU NEINDETIFICAT45) CADAVRU NEINDETIFICAT46) CADAVRU NEINDETIFICAT


A NU FI UITAT!

IAŞI



TIMIŞOARA


A NU FI UITAT!




BUCUREŞTI

A NU FI UITAT!



Lista CFSN, fila 1 şi 2


A NU FI UITAT!



ARAD


TÂRGOVIŞTE

A NU FI UITAT!



Matei Boilă,,Am stat și am pipăit rănile și sufletele celor care s-au sacrificat conștient pentru țara asta, de aceea mă doare inima la gândul amenințării dispariției societății noastre”

Romeo Bălan, fost şef la Procuratura Militară Timişoara, a reconfirmat că tipurile de gloanţe folosite la reprimarea demonstranţilor din Timişoara au fost de calibru 7,62 şi 8 milimetri, în general de la arme AKM (Kalaşnikov), folosite de diverse unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale, şi de tip Carpaţi, folosite îndeosebi de Ministerul de Interne (Miliţie, Securitate). S-a tras şi cu pistoale cu pat scurt şi cu lunetă, cu ţintă fixă, de precizie, care au făcut multe victime. Potrivit lui Romeo Bălan, de acest tip de arme dispuneau cam toate structurile forţelor de intervenţie. „Eu, doar pe mărturii şi reconstituiri, fără probe balistice certe, nu am trimis şi nu aş trimite în judecată”, conchide Romeo Bălan. „Din nefericire, puţine probe balistice au putut fi efectuate prin recuperarea glonţului. Au mai fost efectuate reconstituiri şi s-a putut concluziona de unde s-a tras şi ce forţe au fost în acel moment în locul de unde s-a tras, dar nu s-a putut găsi arma, făptaşul şi din al cui ordin s-a tras. Mă refer aici la cazurile de după 22, victime împuşcate în locuinţe, căci până la această dată este clar cine a dat ordin şi este responsabil. De exemplu, în cazul Jubea Dan, de 22 de ani, s-a constatat că a fost vorba de unitatea din Chişoda, amplasată în fosta staţie PECO de vizavi de bloc, dar ordinele, ca şi starea de fapt, erau confuze în 23 şi 24.12.1989. Nu se ştie cine a dat ordin să se tragă şi a cui armă a cauzat moartea tânărului Jubea, răpus de glonţ în locuinţă. Glonţul care l-a străpuns a ricoşat din braţul tatălui ieşit la balconul apartamentului din blocul situat lângă magazinul „Moţul” – intersecţia Circumvalaţiunii.

„M-au invitat la aşa-zisul Institut al Revoluţiei şi am refuzat, pentru că, aşa le-am spus, nu vreau să particip la scrierea istoriei lui Iliescu. Lucrurile nu s-au petrecut cum le fabrică ei acolo” (Florentina Ciuverca – “Stănculescu aduce KGB-ul în revoluţia română”

Sursa: “Evenimentul Zilei” din 17 decembrie 2009)

„Doar analiștii cu ochelari de cal ar putea sugera că existase un plan premeditat pentru evenimentele care au urmat... Explicaţia cea mai evidentă este că, la un moment dat, Gorbaciov a pierdut controlul asupra politicii externe; forţele descătușate de poziţia lui moderată au căpătat o formă proprie.”

David R. Marples, Rusia în secolul XX

A FI SAU A NU FI!

Acum 24 de ani a avut loc, în România, o Revoluţie. Chiar dacă aceasta a fost transmisă în direct la tele-viziune, certificatul ei de naştere trebuia să fie scris.

Ei bine, acest certificat există! S-a numit “Libertatea”. Primul ziar liber al României, după mai bine de o jumătate de secol de dictatură care a oprimat în primul rând libertatea cuvântului. A exprimării.

sursa: Articol | 22. Decembrie 2013


Răspuns: DOMNULUI SECRETAR DE STAT SORIN VINTILĂ MEŞTER Iunie 29, 2012, 19:33:1021 dec.1989 – BucureştiOrele 13:40 – 14:00. Organele de miliţie operează alte arestări, peste 150, în zona centrală.

Manifestanţi bătuţi şi răniţi sunt încarceraţi în „Arestul” diferitelor sedii ale Miliţiei: la Circa 17 – Ion Barbu, 30 ani, muncitor; Florian Drăguţ, 27 ani; Alexandru Grigoriu, 23 ani, ospătar; Marius Guta, 28 ani, economist; Tania Siperco, 30 ani, artist plastic; la Circa 1 – Elena Lefter, 62 ani, pensionară; Aurel Mihai, 21 ani, tâmplar; Gabriel Mircea, 18 ani, elev; la Circa 11 – Constantin Dona, 39 ani; Gabriel Stoian, 20 ani; la Circa 14 – Tudor Simionescu, 50 ani; Gheorghe Urduban, 33 ani. Alţii ajung la Circumscripţiile de Miliţie nr. 3, 4, 5, 10, 18 ş.a.m.d. Rodica Marinescu, 24 ani, este ridicată din Piaţa Universităţii şi reţinută în arestul Securităţii municipiului Bucureşti. Rănit prin lovire de forţele de represiune, pensionarul Ion Arambescu este reţinut în sediul Miliţiei Sectorului 5.

Lângă Palatul Telefoanelor, dintr-o maşina neagră Dacia coboară un miliţian, intră între manifestanţii care scandează lozinci anti-Ceauşescu şi anti-comunism, o ia de mână, cu putere, pe Cristina Carjan, 36 ani, o târăşte şi o împinge în maşină. Împreună cu alţi doi bărbaţi arestaţi, este dusă la Miliţia Capitalei şi apoi la penitenciarul Jilava.

Ora 16:00. Demonstranţii din Piaţa Universităţii sunt înconjuraţi de un dispozitiv numeros care blochează accesul spre Piaţa Romană. Militari din forţele de represiune îi împing şi îi lo-vesc cu patul armelor. Gheorghe Pavalasc, 43 ani, operator chimist, este rănit prin lovire în cap. Vor mai fi loviţi şi răniţi Nicolae Stoica, 16 ani, elev; Vasile Roşu, 41 ani, macaragiu; Nicolae Predescu, 51 ani, profesor; Pamfil Pascal, 21 ani, ziarist ş.a. Sunt blocate intrările spre străzile 13 Decembrie şi Batiştei. Înspre Sala Dalles sunt dispuse patru cordoane formate din scutieri, miliţieni, elevi ai şcolilor militare, militari în termen şi ofiţeri MApN, aşezate unul în spatele celorlalte până în strada Oneşti, împreună cu cinci tancuri şi mai multe transpor-toare amfibii blindate (TAB). Alt cordon de scutieri şi luptători din Unitatea Specială de Luptă Antitero (USLA) este postat lângă Hotelul Intercontinental. Pe bulevardul Magheru sunt masate patru transportoare blindate ale Armatei şi trupe de intervenţie ale Securităţii şi Miliţiei.

Aviatorul veteran M. Ionescu, mare mutilat de război cu proteze la ambele picioare, se îndreaptă spre cordonul de elevi ai şcolilor militare din faţa Sălii Dalles şi încearcă să pună flori în ţeava puştilor întrebându-i: Măi, copii, în cine vreţi să trageţi voi?

Arestaţi şi maltrataţi la „Casata”Ora 16:05. Un grup de 30 – 40 de tineri liceeni şi studenţi cu bentiţe tricolore pe cap ajung

pe bd. Magheru venind dinspre Piaţa Lahovari. Aici se unesc cu un alt grup împins dinspre Piaţa Romană. Împreună, ocupa intersecţia, se aşază în genunchi şi spun Tatal nostru.

Dinspre Universitate vine în viteză un autobuz care frânează în intersecţie. Din autobuz coboară militari din trupele MI şi trei civili. Tase, şef de sală la un restaurant din centrul Capi-talei, îi avertizează pe cei de pe trotuar: E groasă, ăla e Postelnicu. Militarii trag în rafale gloanţe oarbe spre grupul de tineri, pentru a-i intimida şi dispersa. Nu reuşesc.

Demonstranţii sunt înconjuraţi de scutieri. Din spatele lor se năpustesc securişti în haine civile care reţin manifestanţi şi îi predau miliţienilor. Dan Popescu, 40 ani, este dus la Sectia 1 Miliţie. Aici sunt deja zeci de arestaţi. Sunt interogaţi şi bătuţi. Transportaţi la penitenciarul Jilava, sunt loviţi cu cruzime de militari care vor să ştie „cine sunt capii revoltei, cine este şeful lor, ce au cu Ceauşescu care are grijă de popor.” 1

Grupul de la „Eva” →

A FI SAU A NU FI!



→ Ora 16:10. În faţa magazinului Eva se formează o altă aglomerare. Spre ea se îndreaptă o formaţie de militari în combinezoane kaki având pe cap căşti cu viziera Avansează în pas sacadat bătând cu bastoanele în scuturi (un „spectacol” în premieră pentru bucureşteni). Două doamne în vârstă încearcă fără succes să-i îmbuneze oferindu-le flori. Dinspre stradă Nicolae Golescu avansează cu motoarele turate două tancuri cu echipaje pe tanc, cu armele în poziţie de luptă şi opresc în intersecţie. Manifestanţii se retrag spre Universitate. Constantin Aferăriţei, 41 de ani, şef de secţie la IJCOOP, îl interpelează pe comandantul tancului de ce a ordonat militarilor să armeze automatele pentru a ameninţa oameni de pe trotuar. La ordinul unui maior MApN tan-curile se retrag.

Ora 16:38. Două autocamioane DAC de la UM 01210 Bucureşti circulă cu viteză de-a lungul bulevardului Magheru pentru a-i împrăştia pe manifestanţi. Loviţi de camion, Gheorghe Cazacu, Ion Delic, Radu Vlad, Dacian Vostinar şi Daniela Irimescu sunt agresaţi apoi de militarii de pe carosabil care îi ucid cu intenţie prin lovituri repetate cu patul armelor, în cap.

Răniţi de camion, Bruno Mihăilescu, Octavian Dinu, 20 ani, Cornel Jucu, 41 ani, electrician, reuşesc să scape cu viaţă. Gabriel Irod, 40 ani, bucătar, ajunge la spital. 2 La fel, Nicolae Enescu, 61 ani, cu piciorul zdrobit; Ion Jidovin, 49 ani, inginer, cu răni multiple – la cap, mână şi genunchi ş.a.

În dreptul Sălii Dalles, autocamionul condus de şoferul Nicolae Cismaru intră în plin în grupul de manifestanţi aşezaţi în genunchi pe carosabil. 3 Cinci persoane sunt strivite de maşina care trecuse peste trupurile lor săltând ca pe valuri. Sunt ucişi manifestanţii: Corneliu Florin Baban, 13 ani, elev, Violeta Brad, 19 ani, muncitoare, George Stanciu, 29 ani, tehnician electronist, Vinesian Baboi, 20 ani, mecanic auto, Ruxandra Marcu, 21 ani, funcţionară şi trei scutieri.

Alte şapte persoane sunt împuşcate după ce au fost lovite şi trântite la pământ de camion. Mulţimea revoltată năvăleşte asupra camionului…. Se strigă: Criminalilor! către forţele de ordine.

Trupa dechide foc de „împrăştiere”. Locatarii din blocurile învecinate văd cum un civil se apropie de un tânăr rănit de gloanţe şi îl împuşcă încă o dată, cu pistolul, în cap. Tânărul are 19 ani. Se numeşte Mihai Laurenţiu Gâtlan. 4 Sub gloante se prăbuşesc alte trei persoane între care elevul Radu Alexandru Ionescu.1 Cadavrele celor omorâţi sunt trase pe trotuarul din faţa Sălii Dalles şi lăsate acolo, acoperite cu prelate militare.

Militarii continuă să-i urmărească pe manifestanţi pe scările blocului Dalles pentru a-i aresta. O parte din ei sunt salvaţi de locatarii care îi primesc în apartamentele lor.

DECI, ÎN ACELAŞI LOC, LA ACEEAŞI ORĂ, PENTRU ACELEAŞI FAPTE UNII MANIFESTANŢI SUNT UCIŞI (prin lovituri repetate cu patul armelor în cap), ALŢII SUNT RĂNIŢI (loviţi de un camion), ALŢII SUNT UCIŞI (striviţi sub roţile autocamionului), ALŢII SUNT UCIŞI (prin împuşcare), ALŢII SUNT REŢINUŢI (continuă să-I urmărească pe manifestanţi …pt. ai aresta) ALŢII SCAPĂ DE MOARTE, DE RĂNIRE, DE REŢINERE (militarii continuă să-I urmărească pe manifestanţi….o parte din ei sunt salvaţi de locatarii care îi primesc în ap.)

Ora 16:40. Pentru a ascunde masacrul, scutierii împing demonstranţii până în dreptul străzii Batiştei. În îmbulzeala creată vor mai fi răniţi 23 demonstranţi, între care elevul Cristian Gheor-ghe, Marian Firimiţă, 51 ani, profesor; Mihai Gologanu, 24 ani, student; Nicolae Nicolae, 18 ani; Marius Octavian Ionescu, 27 ani, student precum şi trei scutieri. Se aruncă cu gaze lacrimogene. Sufocat, Constantin Aferăriţei se refugiază cu un grup de manifestanţi în gura de metrou de lângă str. Batiştei. Se aude zgomot de armă şi gloanţele se lovesc de trepte. Întoarce capul şi vede un civil (încadrat de doi ofiţeri cu automate) care trage cu pistolul în manifestanţi. Nelu Mitu, 33 ani, este ucis. Trăgătorul seamănă teribil cu Nicolae Ceauşescu.3 Adrian Dumitrescu, aflat în →


Florin NEGRUŢIUObiectivulÎn 1989, Securitatea număra 14.300 de agenţi şi 450.000 de informatori. Asta în scripte,

numărul celor care au colaborat în diverse forme cu poliţia politică fiind mult mai mare şi practic imposibil de estimat. O parte de Românie avea drept obiectiv urmărirea celeilalte părţi, într-una dintre cele mai monstruoase operaţiuni de terorism de stat pe care le-a cunoscut această ţară.

În 21 octombrie, 1971, maiorul de Securitate Ion Pătrulescu dispune planul de măsuri priv-ind instalarea sistemului de ascultare în locuinţa „obiectivului Lungeanu”. Cel puţin 10 oameni ai Securităţii sunt mobilizaţi pentru această operaţiune aparent banală. Se procedează în stil mare, ca într-un film hollywoodian: o simplă spargere de locuinţă, urmată de instalare de microfoane în pereţi, devine un film de acţiune plin de suspans. Mission Impossible, avant la lettre. Ca să se asigure că „cel care deschide uşa”– apelativul tandru dat de Securitate unui spărgător de locuinţe ordinar – nu are parte de vreo surpriză, mai mulţi ofiţeri se deplasează la locul de muncă sau la locuinţele părinţilor, soţiei, rudelor apropiate ale „obiectivului”, ca să-i ţină ocupaţi, iar vecinii sunt chemaţi la Miliţie, „la o discuţie”. Toţi eventualii musafiri nepoftiţi fiind scoşi din joc, spărgătorul şi echipa de instalatori de microfoane îşi pot vedea de misiune netulburaţi. Zeci de ofiţeri de Securitate îşi dedică apoi ani de zile urmăririi şi consemnării fiecărei secunde din viaţa „obiectivului Lungeanu”. Orice fapt banal de viaţă, cum ar fi cumpărarea unei franzele şi introducerea ei în sacoşă, este transcris cu scrupulozitate şi interpretat în rapoartele Securităţii. Dacă obiectivul merge îngândurat pe stradă, este clar că ascunde ceva.

Sursa: Adevărul (Fragment) din 7 07 2014

A FI SAU A NU FI!

→ zonă, este şi el surprins de asemănarea pistolarului ucigaş cu Nicolae Ceauşescu şi se refugiază în scara unui bloc pentru a se feri de gloanţe.4

Ora 16:45. Din ordinul Comandamentului Aviaţiei Militare două elicoptere de luptă PUMA execută zbor de ameninţare asupra manifestanţilor din Piaţa Universităţii. Elicopterele coboară de mai multe ori până la 15 – 20 m altitudine. Au trăgători în poziţie de luptă, cu armele îndrep-tate spre mulţime. Deşi zgomotul produs este infernal, efectul este contrar. Manifestanţii îndârjiţi scandează cu pumnul îndreptat spre cer: Criminalilor!



LISTA COMITETELOR REVOLUŢIONARE

Lista cu membrii FDR:

1. Lorin Fortuna2. Ioan Chiş3. Claudiu Iordache4. Nicolae Bădilescu5. Maria Trăistaru6. Mihaela Munteanu 7. Petrisor Morar 8. Traian Trofin9. Traian Vrăneanţu10. Gruia Săsăran11. Adriana Jebeleanu12. Adrian Sanda13. Alexandru Ciura14. Ştefan Predan15. Tudorin Burlacu16. Sabin Mărieş17. Silvian Baicon18. Ion Monoran19. Ioan Beni Oprea20. Liviu Jurcovan →

→21. Eugen Moţăţeanu22. Cornel Jurca23. Ioan Ioanaş24. Milutin Luminiţa25. Silvestru Duma26. Dinu Buhăianu27. Emil Băcana28. Viorel Florescu29. Ludovic Nemeth30. Ion Manea31. Teodora Zlotea32. Ştefan Cojocneanu33. Cornel Eustaţiu 34. Simona Tomuta35. Sorin Iordăchescu36. Svetlana Pomorisat 37. Ştefan Ivan38. Mircea Rahoveanu39. Doru Curuţiu40. Alexandru Ghica...

TIMIŞOARA

Comitetul Revoluţionar de la Consiliul Judeţean

1. Ioan Savu2. Ioan Marcu3. Petre Boroşoiu4. Virgil Socaciu5. Mircea Mureşan6. Dan Carp7. Petre Petrişor8. Nicolae Vartan9. Mihai Bădele10. Adela Săbăilă11. Corneliu Pop12. Valentin Vitner13. Sorin Oprea


BUCUREŞTI

1. Doina Cornea2. Ana Blandiana3. Mircea Dinescu4. László Tőkés5. Dumitru Mazilu6. Dan Deşliu7. Ştefan Guşe8. Victor Stănculescu9. Aurel Dragoş Munteanu10. Corneliu Mănescu 11. Alexandru Bârlădeanu 12. Silviu Brucan 13. Petre Roman14. Eugenia Iorga 15. Negruţi Paul16. Manole Gheorghe17. Vladimir Ionescu 18. Adrian Sârbu19. Cârjan Constantin20. Domokoş Geza →

→ 21. Ion Caramitru22. Sergiu Nicolaescu23. Mihai Montanu24. Mihai Ispas25. Gelu Voican Voiculescu26. D an Marţian27. Lupoi Mihail28. Voinea (?)29. Dumitrescu Emil30. Neacşa Vasile31. Ciontu Cristina32. Baciu Marian33. Bogdan Teodoriu34. Magdalena Ionescu35. Marian Mierlă36. Constantin Ivanovici37. Ovidiu Vlad38. Bucurescu Valeriu39. Ion Iliescu

COMITETELE REVOLUŢIONARILOR



SIBIU

BRAŞOV


ARAD

LUGOJ

CLUJ

COMITETELE REVOLUŢIONARILOR



POVESTEA GRUPULUI DISIDENTDE LA IAŞI

Vladimir Bucovski spunea că disidenţa rusă a creat-o KGB-ul. Pentru Grupul disident de la Iaşi, certificatul de naştere l-a reprezentat un proces verbal de percheziţie. O mână de intelectuali tineri şi entuziaşti au fost umflaţi, pe 18 mai 1983, de Securitate pentru că citeau literatură occidentală şi strecurau în Dialog şi Opinia Studenţească, revistele culturale adesea comentate la Europa Liberă, idei “periculoase” pentru regimul comunist. Treptat, grupul s-a radicalizat, şopârlele au fost înlocuite cu protestele asumate. În România mută a lui Ceauşescu, în care acţiunile protestatare au fost, cel mai adesea, firave gesturi individuale, Grupul de la Iaşi s-a apropiat poate cel mai mult, spun istoricii, de modelul de disidenţă central-european. Prin glasul constant al scriitorului Dan Petrescu, recunoscut

drept lider incontestabil, opozanţii ieşeni “au reuşit – spune istoricul Vladimir Tismăneanu – să spargă zidul securizat al unei complicităţi laşe. Să-şi clameze şi să-şi obţină dreptul la verticalitate. Chiar dacă, o ştim prea bine, atâţia semeni ai lor s-au amăgit cu banala şi profund jignitoarea consolare: În fond, nu se poate face nimic!”.

18 mai 1983: Umflaţi de Securitate la 6 dimineaţa.Prin ce anume a reuşit Grupul de la Iaşi să iasă în evidenţă faţă de alte manifestări disidente din

România? “În primul rând prin faptul că s-a manifestat ca un grup”, spune Cristina Petrescu, a cărei identitate de nume cu disidentul Dan Petrescu este pur întâmplătoare. Activitatea Grupului de la Iaşi a fost pentru cercetătoarea Institutului de Istorie Recentă din Capitală tema unei cercetări aprofundate, în timpul unei burse acordate de Universitatea Central-Europeană din Budapesta. Apoi, Grupul s-a distins prin radicalismul mesajului. Şi prin încercările de a conecta mişcarea disidentă ieşeană la cea din Europa central-răsăriteană. De a face ca România, în anul prăbuşirii zidurilor comuniste, să nu mai fie o enclavă de supuşi.

20 de arestări la 6 dimineaţaMişcarea disidentă ieşeană a început în jurul revistelor culturale Dialog şi Opinia Studenţească.

Tineri autori, unii dintre ei nume importante azi, “au reuşit să găsească mijloacele de a înşela vigilenţa cenzurii sub masca erudiţiei şi jocului dezinvolt al ideilor”, rememorează Alexandru Călinescu, într-un interviu acordat în 1990, perioadă când era director al Dialogului. În România “Tezelor din iulie”, spune la rândul ei Cristina Petrescu, “oricine răsfoia aceste reviste remarca imediat stăruinţa autorilor de a rămâne, pe cât posibil, la curent cu ceea ce se publica în Occident”. Dacă ei au dovedit “că în România se putea publica orice, atâta vreme cât mesajul era suficient de cifrat pentru că puterea comunistă să nu-l perceapă ca pe o ameninţare”, momentul 1983 avea să arate clar “care erau limitele pe care regimul era dispus să le accepte fără a lua măsuri represive”.

Până la percheziţia comandată de la Bucureşti, de însuşi tovarăşul ministru Tudor Postelnicu, nici unul dintre cei anchetaţi de Securitate nu se considerau membrii unui grup. “Eram doar prieteni cu preocupări şi idei comune”, spune Dan Petrescu, a cărui scrisoare către cumnatul său aflat atunci la Gröningen, Ioan Petru Culianu, confiscată lectorului francez Romain Rechou, de la Universitatea din Iaşi, a fost pretextul acţiunii demarate în forţă de Securitate. Cei peste 20 luaţi pe sus la 6 dimineaţa, printre care Alexandru Călinescu, Liviu Antonesei, Dan Petrescu, Luca Piţu, Dan Alexe (cărora li s-a adăugat mai târziu, nefiind pe 18 mai în Iaşi, Sorin Antohi) deveniseră în ochii “organelor” membrii unui grup bine închegat, comandat din exterior, care voia să destabilizeze ţara.

Casele lor au fost întoarse pe dos în căutarea “probelor incriminatoare”. Terezei Culianu – pe atunci asistentă la Litere – şi soţului ei Dan Petrescu (fost profesor, la acel moment de doi ani şomer şi cronicar literar la Dialog) – cel care în scrisoarea către cumnatul său ridiculiza tracomania regimului, li s-a confiscat tot ceea ce suna “ciudat” la urechile anchetatorilor. La grămadă cu cărţi de Soljeniţân, casete cu emisiuni ale Europei Libere, “Brazde peste haturi – roman foileton al colectivizării” – pe care Dan


Petrescu îl scria împreună cu Sorin Antohi şi Luca Piţu, au fost luate şi cărţi fără vreun conţinut politic, scrisori de la rude şi prieteni: “La câte totale”, de Constantin Dumitrescu, editată la Paris, în 1980; “Una scrisoare, scrisă de mâna cu pastă albastră, cu antetul Gröningen, care începe cu Dragii noştri şi se termină cu vă sărutăm cu drag” aflată într-un plic având menţiunea TEREZA ŞI DAN”; “Una scrisoare, scrisă de mână cu pastă albastră, care începe cu Dragă bătrâne…şi este semnată de Sorin Antohi..”. Nimic din toate acestea nu li s-a înapoiat nici până azi.

“M-au scos din apartament, sub ochii înspăimântaţi ai vecinilor”Fiecare dintre cei anchetaţi îşi are propria lui poveste despre cele întâmplate atunci, în care spaimele

se îmbină cu momentele hilare. Pe lângă cărţi ale disidenţilor ruşi, reviste şi ziare de la lectorii străini, cu articole despre România şi Ceauşescu, lui Alexandru Călinescu i s-a confiscat şi un roman poliţist. De la Liviu Antonesei – pe atunci cercetător la Institutul de Ştiinţe Sociale al Universităţii – locotenentul-major Pleşiţă (cu nume identic cu al şefului de atunci al Securităţii), “cu aspectul lui de lector de la limbi străine, fumând Kent şi Marlboro”, a luat o casetă cu muzică rusească şi o fotografie cu copiii cehi care, în timpul Primăverii de la Praga, din 1968, aruncau cu poze în tancurile sovietice. Lui Dan Alexe, studentul de la Litere cu înclinaţii poliglote şi pasiuni pentru tot felul de limbi ciudate, cele caucaziene de exemplu, “băieţii” i l-au confiscat pe Dickens. “Am fost arestat pentru prima dată odată cu ceilalţi, pe 18 mai 1983. Un anume maior Bostan a venit în persoană să mă salte”, povesteşte Dan Alexe, jurnalist la Europa Liberă, care din primăvară conduce o staţie de radio în capitala Afganistanului: “Bostan era foarte vanitos, se credea intelectual şi era mândru de engleza lui. Când m-au arestat şi m-au scos din apartament, sub ochii înspăimântaţi ai vecinilor, îmi amintesc că Bostan m-a întrebat, fandosindu-se: I give you a ride, sir? I-am răspuns: By all means”, şi am văzut că era încântat”.

“Voiau să ne asumăm o culpabilitate pe care noi nu o simţeam”După percheziţii, au urmat interogatoriile, întinse pe mai multe zile, trădând o acţiune de intimidare.

Dan şi Tereza Petrescu îşi amintesc că au fost duşi la Securitate în dube separate şi anchetaţi, cu pauze, câteva zile la rând. Tactica era clasică: anchetatorul rău secondat de anchetatorul bun. “Felul în care se petreceau acele interogatorii avea ceva foarte funcţionăresc, în tradiţia balcanică a României. De exemplu, nimeni nu venea să vadă ce facem în sala de aşteptare înainte să înceapă interogatoriul. Aşa încât eu citeam. Bostan a intrat la un moment dat şi a răcnit: “Păi tu sfidezi, măi”. I-am zâmbit atunci angelic, iar el m-a ameninţat că mă trimite la Canal, că pe un vagabond ce eram”, povesteşte Dan Alexe, ţinând să precizeze că nu a fost “bruscat” niciodată în timpul anchetelor.

“Voiau să ne asumăm o culpabilitate pe care noi nu o simţeam”, crede Liviu Antonesei, convins că singurul lucru pe care l-a obţinut Securitatea în urma acelei acţiuni a fost să-i înrăiască. Acesta a fost doar începutul. Nici mazilirea lui Alexandru Călinescu şi Sorin Antohi de la conducerea Dialogului, a lui Liviu Antonesei de la Opinia Studenţească – nu au pus punct “propagandei destabilizatoare”.

Dan Petrescu a fost vârful iceberguluiÎncepând cu 1988, Grupul de la Iaşi se va distinge prin radicalismul mesajului. Iar în cadrul său,

spune cercetătoarea de la Institutul de Istorie Recentă, “Dan Petrescu a fost vârful icebergului, ca să folosesc expresia utilizată de Havel pentru a defini ceea ce reprezentau disidenţii în raport cu restul societăţii care nu se manifestă, dar pe care ei o reprezentau prin vocea lor critică”.

Când ziaristul de la Libération, Gilles Schiller (aflat în România incognito), va fi condus de Al. Călinescu, “după o urmărire pe străzi, ca-n filmele americane”, acasă la Dan Petrescu, acesta se întorsese de curând din Franţa. Iar România i se părea “o groapă nenorocită”. Unde s-a întors, totuşi, în ciuda “sfaturilor” de a-şi găsi “ceva pe-acolo, fiindcă în România avea să fie greu, încă vreo doi ani, pentru oameni ca mine”, pe care profesorul şi scriitorul aflat de şase ani fără slujbă (şi riscând închisoarea pentru parazitism social) le primise la plecare din partea “băieţilor cu ochi albaştri”. “Un model de curaj”, cataloghează Monica Lovinescu, în “Memorii”le sale, interviul acordat lui Gilles Schiller de Dan Petrescu, a cărui intransigenţă şi luciditate, deşi “e atât de persecutat de Securitate şi mereu sub anchetă”, o încântaseră la Paris cu câteva luni în urmă.

“Ceauşescu nu e singurul vinovat!” – titlul sub care interviul aniversa în Libération ziua dictatorului – conţinea un mesaj neformulat până atunci de alţi opozanţi români. A fost mesajul care a făcut că acţiunile Grupului de la Iaşi să se distingă între alte gesturi similare. Dan Petrescu şi cei care îl

DISIDENŢA IAŞI



susţineau în demersurile sale – observă Cristina Petrescu – nu doar îl blamau pe Ceauşescu pentru tot ceea ce se întâmpla în România, ci, pe de o parte, observa că sistemul comunist este sursa tuturor relelor, iar pe de alta, că aceasta se perpetua prin complicitatea tacită a întregului popor.

“Toată lumea crede că, odată Ceauşescu picat de la putere, totul se va aranja de la sine. Nu-i adevărat. Ceauşescu singur n-ar fi izbutit niciodată să ajungă la această harababură. L-au împins nişte javre”, spunea Dan Petrescu, acuzând corupţia Bisericii Ortodoxe, “cu totul de partea regimului”, şi “degradarea morală a unui întreg popor”, “corupţia de Stat, care a paralizat societatea civilă”.

Va dezvolta această idee şi în “Mic studiu de anatomia răului”, articol publicat o lună mai târziu, pe 15 februarie 1988, tot în Libération: “Sistemul face posibilă apariţia ticăloşiei, ticăloşia întreţine sistemul”, iar astfel, “un nou model de reuşită socială este lansat şi transmis pe ierarhie în jos: criteriile sunt răsturnate, selecţia socială făcându-se după chipul şi asemănarea celui ce-o dictează”.

“Dacă toată lumea tace, s-a zis cu ţara asta”De ce a ales Dan Petrescu şi membrii Grupului de la Iaşi să fie disidenţi? “Pentru că tot trebuia

s-o facă cineva, să vorbească, pur şi simplu; şi să vorbească în calitate de cetăţean. Dacă toată lumea tace, s-a zis cu ţara asta”, explica liderul opozanţilor ieşeni într-un interviu acordat în aprilie, la Iaşi, Agenţiei franceze de ştiri Gamma, înregistrat în aprilie 1988, la Iaşi, acasă la Luca Piţu şi difuzat pe TV France 3 şi la Europa Liberă abia un an mai târziu, când caseta a putut fi transmisă în Occident. Şi “dintr-o îngrozitoare repulsie faţă de sistem, o îngrozitoare senzaţie că tot ceea ce se întâmplă intrase într-o zonă a absurdului, a aberaţiei”, adaugă Alexandru Călinescu, referindu-se la România Epocii luminii în care – remarca el cu umor – lumina s-a scumpit de zece ori. O ţară ca în Kafka. Unde, aşa cum le spunea Dan Petrescu ziariştilor de la Gamma (arestaţi a doua zi după interviu şi expulzaţi), “cozile au devenit o instituţie naţională, iar “climatul de disperare” a făcut ca oamenii să-şi schimbe “până şi fizionomia”. Dan Petrescu şi cei care i s-au alăturat, au înţeles – remarcă Vladimir Tismăneanu – că “în condiţiile de macabră terfelire a condiţiei umane, create de o tiranie delirantă, tăcerea este păcatul cel mai grav”. “Când am spus ce aveam pe suflet am făcut-o ca simplu cetăţean şi nu în calitate de scriitor. M-au ameninţat replicând că, în anumite cazuri, legea e prevăzută şi cu o bâtă, menită celor care o încălca”, povestea Dan Petrescu, în interviul acordat Agenţiei Gamma, respingând acuzaţiile Securităţii, care, punând protestul pe seama faptului că n-avea serviciu şi n-avea unde să publice, încercase să facă din cazul său “unul strict personal”.

A fi disident, adaugă Dan Petrescu, era nu numai o “imensă uşurare” (dată de faptul că “am ajuns, în felul acesta, să-mi pun gândurile în acord cu faptele”), ci şi “un mare avantaj”: “pentru că am constatat că există o mare nevoie de a vorbi; există oameni care m-au vizitat sau care au căutat să mă contacteze, într-un fel sau altul, ca să mă felicite şi să mă asigure de sprijinul lor”. “La Iaşi, la Bucureşti sau la Timişoara, oamenii ne admirau, ne întrebau cum rezistam. Toată lumea ştia că Grupul de la Iaşi rezista. La Dan veneau până şi ţărani care îi cereau sfatul, sau, mai prozaic, oameni care îl rugau să scoată scrisori din ţară sau să zică despre necazul lor la Europa Liberă”, îşi aminteşte Dan Alexe.

“Am fost urmărit de bărbaţi cu aspect de muncitori, de femei, de ţigani”Cum de într-un regim controlat de Securitate, câţiva oameni au reuşit, totuşi, să fie mediatizaţi în

presa occidentală? – este întrebarea pe care o adresează cei care, spre a-şi găsi o scuză pentru pasivitatea lor, acreditează ideea că disidenta ieşenilor s-ar fi făcut cu voie de la “băieţii cu ochi albaştri”. “Într-o ţară în care nimic nu mergea cum trebuie, nu putea să existe o singură instituţie care să funcţioneze perfect”, le răspunde acestora Dan Petrescu. Despre asta cu toţii povestesc: în spatele unei ieşiri la rampă se ascundea adesea o poveste demnă de un film de spionaj. Articolele erau transmise în Vest prin valiza diplomatică: Alexandru Călinescu şi Dan Petrescu le transmiteau lectorilor străini, iar aceştia ambasadelor. “Cu mari dificultăţi şi uneori şi cu sacrificii”, rezuma Tereza Petrescu.

“Mobilizarea putea fi impresionantă”, povesteşte Dan Alexe – care în 1983 transmisese în Franţa un roman “foarte prost, un fel de ficţiune politică, iar în ’88 o piesă de teatru pentru revista lui Dorin Tudoran din America, “Agora” – despre cum procedau cu el urmăritorii: “Devenisem foarte priceput în depistarea lor. Vara nu era greu: pe atunci nu existau telefoane portabile de mici dimensiuni şi amărâţii erau obligaţi să poarte nişte walky-talky uriaşe, în saci de plastic, din care uneori se iţea antena. Am fost urmărit de bărbaţi cu aspect de muncitori, de femei, de ţigani. Învăţasem şi cum să scap de ei. În Bucureşti, am aplicat de câteva ori trucurile cu ieşitul şi intratul rapid în metrou, învăţate din “Filiera franceză”. Odată,


unul, exasperat, a preferat să nu se mai prefacă şi a venit lângă mine în vagon, spunându-mi să stau cuminte, că el are treabă. Altă dată, am scăpat de un bătrânel gras răcnind pe stradă: Uitaţi-vă la el, oameni buni, poponarul ăsta bătrân cum se ţine după mine! A fost aşa de şocat, că a înţepenit pe trotuar, uitându-se după mine”.

“Îi vezi pe ăştia din troleu? Toţi sunt securişti”

Povestite acum, descărcate de tensiunea momentului, unele scene de filaj sunt de-a dreptul comice. “Au început prin a mă urmări tot timpul, apoi, de îndată ce bănuiau prezenţa unui străin la Iaşi, îmi plasau în faţa porţii poliţişti dotaţi cu staţii

de emisie recepţie”, povestea Dan Petrescu ziariştilor de la Gamma. La Biblioteca de Ştiinţe Sociale, unde a fost angajat în ’88 că suplinitor, căpitanul Florea Gavril – securistul Universităţii – instala portari noi la uşă. Într-o zi, i-a fotografiat pe securiştii care, deghizaţi în miliţieni, dirijau circulaţia şi a trimis pozele la “Nouvelle Alternative” – fapt consemnat şi de Monica Lovinescu în “Memorii”. După ce, exasperat de telefoanele anonime cu înjurături, a spus că o să le înregistreze, a avut parte doar de înjurături şoptite.

“Îi vezi pe ăştia din troleu? Toţi sunt securişti”, îşi aminteşte cum a fost atenţionat de soţia sa Dan Petrescu, în drum spre Filip Raduti, o cunoştinţă care îşi oferise telefonul spre a fi sunaţi de Europa Liberă “şi despre care nu pot să cred că a fost pus la cale de Securitate”. “Stăm pe scaune până aproape se închid uşile şi ţişnim în ultima clipă”, i-a răspuns el, “iar atunci tot troleibuzul a sărit grămadă pe noi”. În acea seară, pe 10 octombrie 1989, când din apartamentul lui Filip Raduti din Nicolina a fost sunat de Neculai Constantin Munteanu, Dan Petrescu, pe atunci în greva foamei, era primul român care vorbea în direct la Radio Europa Liberă. Fusese concediat de la bibliotecă de Aurelian Bondrea – pe atunci director în ministerul învăţământului – în urma Apelului prin care încerca să arate că mai sunt şi romani care nu-l vor pe Ceauşescu reales la al XIV-lea Congres. “Toate mijloacele noastre de informare au vorbit despre întregul popor care primeşte cu bucurie această realegere. Mi se pare un abuz formidabil în momentul în care, în România, există deja o opoziţie şi o disidenţă”, argumenta la Europa Liberă, demersul său, Dan Petrescu, ce a reuşit în trei săptămâni să strângă mai puţin de 20 de adeziuni. Numele semnatarilor – Doina Cornea (Cluj), Liviu Antonesei, Al. Tăcu, Eugen Amarandei, Gabriela Iavolschi, Filip Raduti, Luca Piţu (Iaşi), Mariana Marin, Gabriel şi Virginia Stănescu (Bucureşti), Gina Sampalean (Blaj), Liviu Ioan Stoiciu (Focşani) – conturau, însă, imaginea unei mişcări disidente naţionale. Era ceea ce cu toţii îşi doreau. “Era absolut cumplit! În 1989 se schimbau lucrurile, încă din vară, în Polonia, în Ungaria, în Cehoslovacia, până şi în Bulgaria, iar aici, Ceauşescu părea în continuare veşnic”, spune şi Alexandru Călinescu, care în 1989 mergea des în Capitală, în încercarea de a proiecta un grup care să facă şi la noi ceea ce se întâmplă în celelalte ţări.

“Ne supravegheau dintr-un ARO”Când au aflat de la radio de demonstraţiile de la Bucureşti, de pe 21 decembrie, toţi au crezut că

aceea va fi ultima lor zi de libertate. “Am crezut că ne saltă”, spune Dan Petrescu, care a avut în permanenţă securişti la poartă după iniţierea Apelului. “Instalaseră în faţa porţii un ARO, din care supravegheau la vedere. Şi, pentru că era frig, au tras un cablu de la stâlp şi au montat un calorifer electric”, povesteşte Liviu Antonesei, care, la rândul său, spune că se trezea în toamna lui ’89, dimineaţa, “cu pândacii pe sub geamuri”. “Când ieşeam din casă, mergeam cu securistul umăr la umăr. Eram obligată să merg doar pe două trasee: unul ducea, prin nişte străduţe lăturalnice, spre Institutul de Lingvistică, unde lucram după ce mă dăduseră afară de la Universitate; celălalt era prin Piaţa Unirii, dar nu aveam voie să iau tramvaiul. Odată m-au bruscat când, fără să le spun dinainte, am vrut să intru în Universitate”, povesteşte Tereza Culianu, soţia lui Dan Petrescu.

Pentru a povesti ce au făcut ca opozanţi, fiecare dintre ei ar putea scrie cărţi. Gloria lor s-a stins repede după căderea regimului împotriva căruia luptaseră. Grupul de la Iaşi a fost uitat odată cu amintirile despre Epoca de aur.

DISIDENŢA IAŞI



“Am dat numele tuturor securiştilor pe post”Nu toţi membrii Grupului de la Iaşi au riscat, poate, atunci în aceeaşi măsură. Solidaritatea lor

a fost însă cea care a contat. Într-o vreme în care restaurantele fuseseră avertizate să nu permită grupuri mai mari de cinci persoane nici la masa de revelion, un Grup contestatar ca cel al intelectualilor ieşeni – care încerca să realizeze o coeziune naţională – căpăta, în ochii “băieţilor”, proporţiile unei revoluţii. “Rămân al dumneavoastră nesupus”, îi sfida Dan Petrescu în “Scrisoare deschisă organelor de represiune din România”, difuzată pe 30 august 1989 la Europa Liberă, în care îi lua apărarea lui Luca Piţu, concediat abuziv de la catedra de franceză a Universităţii, în urma unor acuzaţii de “imoralitate”. O scrisoare explozivă, în care deconspira, cu liniuţă de la capăt, numele ofiţerilor care îi aveau pe disidenţi “în normă”. Pe Ghiţă Florea, care ceruse conducerii Universităţii concedierea lui Alexandru Călinescu, cel care ghidase ziariştii francezi în Iaşi şi se raliase Scrisorii celor şapte scriitori de solidarizare cu poetul Mircea Dinescu, interzis în urma interviului apărut în primăvara lui 1989 în Libération; pe colonelul Pleşă şi maiorul Rusu, care, spre a-l împiedica să onoreze invitaţiile de a călători în străinătate, îl anchetaseră pe Dan Petrescu, acuzat prin două anonime că “port barbă, că aş plăti pensie alimentară, că nu reprezint tradiţia culturală a Iaşului şi că odată ajuns în Occident voi lua legătura cu Europa Liberă”. “I-a enervat foarte tare că am dat numele securiştilor pe post”, îşi aminteşte acum Dan Petrescu. Demascând urmăritorii, el îi nominaliza apoi pe cei care fuseseră luaţi în vizor pentru că îl cunoşteau şi se solidarizaseră: Alexandru Tăcu, cel căruia căpitanul Andronic îi propusese să “se ocupe” de “subsemnatul”; Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, poeta Mariana Marin, actorul Emil Coşeru, vecinii Eugen Amarandei şi Gabriela Antonesei, Sorin Antohi şi Liviu Antonesei, poeţii Nicolae Ionel şi Aurel Dumitraşcu. Tot aici a pomenit şi de Doina Cornea, Mircea Dinescu, Dan Deşliu, Aurel Dragoş Munteanu, Gabriel Andreescu, Nicu Stăncescu, Ion Puiu, Radu Filipescu, Liviu Cangeopol, Mariana Marin, Dan Simpălean.

Cartea care-l înfiera pe Ceauşescu, trimisă în Vest într-o cutie cu pudrăLa cartea “Ce-ar mai fi de spus”, Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol au început să scrie de prin aprilie

1988, finalizând-o prin toamna aceluiaşi an. Se rânduiau la maşina de scris, demonstrând astfel că şi într-o casă supravegheată de Securitate poţi dialoga liber, fără să se audă altceva decât un ţăcănit de tastatură. La Paris, cartea a ajuns înregistrată pe benzi magnetice: a “vorbit-o” Dan Petrescu, acasă la actorul Emil Coşeru, “într-o cameră cu ieşire spre curtea păsărilor, pe fondul unor cotcodăceli interminabile”. A trimis-o în Franţa prin lectoriţa italiană de la Universitate, Anna Alassio, care a ascuns-o în cutia de pudră.

La Monica Lovinescu, cele “cinci benzi minuscule” au ajuns, probabil, în ultima zi a anului, căci vorbeşte despre ele în ultima pagină din volumul al doilea al “Memorii”lor. Le-a transcris Dan Alexe, emigrat în primăvara lui ’88 şi angajat la Europa Liberă. Cartea a putut fi publicată astfel înainte de ’89, în revista Agora, editată de fostul disident, devenit ziarist la Vocea Americii, Dorin Tudoran. Fragmente din carte au fost apoi difuzate la Europa Liberă. “N-am fi avut altfel nici o dovadă că am scris această carte înainte de decembrie ’89″, spune Dan Petrescu.

“Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată” reprezintă, într-un fel, documentul programatic al Grupului de la Iaşi. “Un text esenţial de filosofie morală”, “un mic tratat de rezistenţă intelectuală” – o caracterizează istoricul Vladimir Tismăneanu: Autorii, “calibraţi cu tot ce s-a scris mai sofisticat în literatura disidenţei sovietice şi est-europene”, “vorbesc ca doi oameni normali într-un univers în care sloganul a înghiţit ideea”. Cartea lor, spune şi istoricul Cristina Petrescu, este “singurul volum aparţinând unor disidenţi romani care poate sta alături de cele ale colegilor lor central-europeni”.

“Ce-a mai rămas sănătos în România?”, se întreba Liviu Cangeopol. Şi “în ce măsură, o societate condusă de un bolnav psihic îşi pierde şi ea calităţile raţionale?”. Regimul este perpetuat printr-o ticăloşie colectivă, susţin autorii, ironizând lipsa de reacţie a oamenilor care, deşi sunt în stare să se ia de gât unii pe alţii la cozi, “prea puţini au curajul să denunţe marea nedreptate”. Care, în loc să protesteze împotriva politicii de sistematizare a satelor, se sinucid mioritic. “Oare bat eu câmpii prea tare dacă-mi imaginez că un singur milion din cele 23 de milioane de români ar fi de-ajuns ca să provoace, printr-o simplă petiţie, semnată de toţi şi adresată Marii Adunări Naţionale, ieşirea actualului nostru preşedinte la o binemeritată pensie?” Cei doi compară România lui Ceauşescu cu Gulag-ul, susţinând că singura diferenţă este că la noi legea natalităţii este în vigoare, în Gulag procrearea fiind descurajată. “Merită sau nu să aibă acest popor un asemenea conducător? Din moment ce-l are şi-i permite tirania de atâta timp, înseamnă că-l merită.


(…) Mă tem că, odată Ceauşescu dispărut, el să nu fie înlocuit de tipi aidoma lui”, îi împărtăşea Liviu Cangeopol lui Dan Petrescu.

“Fii mulţumit, Domnule Ceauşescu: Vei rămâne în istorie!”Liviu Cangeopol s-a alăturat Grupului de la Iaşi în aprilie 1988. Securitatea îl cunoştea, însă,

de câţiva ani pe rebelul cu alura hippy care a terminat liceul la seral după ce fusese exmatriculat pentru atitudine antisocială. “Era prin structura lui împotriva regimului, şi o şi arăta: purta pardesiu lung, plete, citea literatură şi reviste din Vest, citea Soljeniţîn, cocheta el însuşi cu literatura. Ne arăta că se poate trăi şi altfel”, îşi descrie prietenul Dorel Vororeanu.

Când s-a alăturat Grupului, avea 33 de ani, studiase Literele, după ce timp de nouă ani dăduse fără succes admitere la Regie, în Bucureşti, unde, spun unii prieteni, ar fi fost picat tot “pe motiv de dosar”. Îşi deschisese împreună cu doi prieteni (Dorel Voroneanu şi Cristi Delcea, ultimul emigrat în SUA), un studio de înregistrări pe Vasile Alecsandri: un fel de afacere privată, “patronată” de Cooperativa “Constructorul”, cu care micii întreprinzători încheiau contractele. De prin ’84 a deschis prima videotecă din Iaşi. Cangeopol difuza filme “capitaliste” – unele contestatare, printre care “Clasa muncitoare merge în paradis” – titrate prin vocea lui Dan Alexe, care, refuzând repartiţia ca profesor într-un sat din Buzău, a trăit până în ’88, când a fugit din ţară, tot din slujbe de ocazie.

“Fii mulţumit, Domnule Ceauşescu: Vei rămâne în istorie!”, a fost titlul sub care interviul acordat de Liviu Cangeopol apărea la 5 aprilie 1988 în Libération, difuzat o zi mai târziu la Europa Liberă.

“Liviu Cangeopol este definit ca fiind în incompatibilitate cu societatea socialistă”, îl prezenta Luca Piţu în preambulul interviului, adăugând că era autor al unor texte apărute în revistele literare, cu un volum de poezii refuzat, “lipsindu-i latura tonică, optimistă, compatibilă cu exigenţele societăţii socialiste”. La 15 zile de la publicarea interviului, a fost reţinut de Securitate pentru 24 de ore. (Emilia CHISCOP)

“Mişcarea disidentă de la Iaşi e un mit eroic”Interviu cu Sorin Antohi, cercetător la Institutul de Studii de Istorie, Universitatea Central-

Europeană din Budapesta- Cum priviţi astăzi, la 15 ani de la evenimentele din decembrie 1989, acţiunile întreprinse de

Grupul de la Iaşi din care aţi făcut parte?- Cu nostalgie şi admiraţie pentru cei care au avut curaj, şi-au riscat modestele situaţii (singurele pe

care le aveau!), modica libertate şi, în cazuri extreme, chiar viaţa. Eu nu am fost printre cei curajoşi, m-am numărat totuşi printre aceia care doreau sincer sfârşitul comunismului. “Mişcarea disidentă de la Iaşi” e un mit eroic, ca şi “Grupul de la Iaşi”, care este un mit cultural cu dimensiuni politice. E vorba „doar” de câteva personalităţi excepţionale, în ambele cazuri. Aura excepţiilor creează mereu un „efect de real”, scăldându-i pe cei din imediata vecinătate, cu sau fără temei, în lumina ei spectrală, idealizantă. Al doilea mit avea însă o bază reală: mediul constituit (începând din 1969 – Alma mater, precursoarea Dialog-ului, atunci a apărut ) în jurul revistelor studenţeşti Dialog şi Opinia studenţească: o fluctuantă grupare eterogenă de tineri şi foarte tineri universitari, scriitori, studenţi, artişti. Existau, desigur, suprapuneri parţiale între redacţiile celor două reviste, ba chiar între „grup” şi alte publicaţii ieşene. Ceea ce a dat profil „grupului” a fost nucleul său dur (Luca Piţu, Dan Petrescu, „umbra” lui Mihai Ursachi, alţi câţiva, în diverse etape). Fără acest nucleu dur, constant rebel (estetic, etic, ideologic, politic, discursiv), „grupul de la Iaşi” putea cel mult semăna, dincolo de accentele provinciale diferite, cu „gruparea” revistei Echinox. Ar fi fost stimabil, dar nu ar fi avut forţa simbolică a subversiunii, marca „grupului de la Iaşi”.

- Într-un interviu acordat „Ziarului de Iaşi”, spuneaţi, în contextul unei discuţii pe tema istoriei recente, că suntem deja în faţa unui fenomen de asumare a trecutului şi de distanţare critică faţă de el. Cum vă raportaţi la „experienţa comunistă”? (A fost uitată aceasta prea uşor de către români?)

- Asumarea critică a trecutului a progresat mult în România. Anul 2004 a fost crucial, inclusiv din raţiuni electorale: principalele forţe politice au trebuit să dea răspunsuri clare şi să se angajeze în anumite acţiuni concrete, începând cu Preşedintele şi Guvernul. Există numeroase instituţii şi O.N.G.-uri specializate, s-a constituit o „piaţă” a “Memorii”lor sociale, caracterizată încă de fragmentare şi discordie, lipsită de un forum care să genereze o discuţie cuprinzătoare. Activiştii acestor “Memorii” sociale concurente – care se numesc în engleză memorians, printr-un joc de cuvinte cu historians, „istorici” – au adesea formaţie academică de istorici, dar se află într-o fază de autodefinire prin contrast, de cucerire a unor nişe profesionale şi a unor segmente din sfera publică, nu fără legătură cu opţiunile lor politice

DISIDENŢA IAŞI



şi etice, înclinaţiile ideologice şi sursele de finanţare. Sper că în anii următori să asistăm la articularea conversaţiei comune de care vorbeam, pe baza cercetărilor savante din ce în ce mai substanţiale, precum şi pe baza distanţării „obiective” de perioadele aflate în centrul controverselor. Statele occidentale au avut nevoie de mai multe decenii pentru „a se despărţi critic de trecut”, uneori sub puternice presiuni externe. România, ansamblul fostului „lagăr sovietic”, se mişcă mai repede. Problema este cum să consolidăm aceste perspective critice asupra trecutului, cum să le reproducem în sfera publică, în conştiinţa istorică naţională. De la manualele şcolare la televiziune, totul trebuie folosit inteligent şi eficient pentru a construi şi perpetua un „trecut utilizabil” judicios, critic şi autoreflexiv, fără de care democraţia nu poate funcţiona. Desigur, e nevoie ca reconcilierea “Memorii”lor concurente să se facă pornind şi de la acte de reparaţie materială şi simbolică, de reprobare morală şi justiţie retrospectivă. Regimurile româneşti postcomuniste au insistat din păcate pe o reconciliere fără justiţie.

- Spuneaţi în interviu că în România „nimeni nu mai are curajul şi, poate, idecenţa să vorbească de viitor”. Şi că „lipsa unei perspective asupra viitorului este o tragedie, pentru că ne împiedică să ne imaginăm ca indivizi şi ca societate într-un viitor apropiat”. Constataţi atunci că „românii, în general, fug de România, iar intelectualii fug mai mult decât ceilalţi”. Cum explicaţi aceste lucruri? (Personal, sunteţi dezamăgit de evoluţia României de după ’90?)

- Am vorbit într-un interviu luat de Rodica Palade pentru Revista 22 de „marea evadare”, migraţia internaţională de masă a românilor în căutare de locuri de muncă mai bine plătite. Iată ceea ce clasicii sociologiei numeau un „fapt social total”, care defineşte fără echivoc situaţia reală a României în 2004. Nu pot şti cât va dura acest ciclu istoric de migraţie transnaţională, care s-a accelerat după eliminarea vizelor Schengen (1 ianuarie 2002). Judecând însă pe baza puţinelor date accesibile, pe baza analizei conjuncturii europene şi internaţionale, precum şi pe baza observaţiilor mele directe, înclin să cred că avem de-a face cu un ciclu scurt (au trecut deja trei ani, ar putea să mai treacă cinci-şase), cam de un sfert de generaţie. Pe de o parte, migrând în masă, românii întâlnesc o formă a viitorului lor ideal, materializat de multă vreme în Occident; pe de altă parte, trecând de la spaţiu la spaţiu-timp, viitorul vine peste noi tot din Occident, sub forma integrării europene şi globalizării (suntem astfel scutiţi de propriile proiecte de viitor, ceea ce poate fi un avantaj…). Poate viitorul României ne va fi făcut cadou de asemenea evoluţii externe; de pildă, am putea atinge pentru o perioadă echilibrul ideal între calitatea rezonabilă şi preţul scăzut al forţei de muncă, devenind astfel (dacă se iau şi măsurile fiscale potrivite) sediul temporar al unor industrii de vârf (formula nu funcţionează numai cu fabrici de textile în lohn). Cine ştie… Până atunci, ca mulţi alţii, români şi străini, sunt nemulţumit de evoluţia României. Dacă aş putea gândi în termeni hegelieni, m-aş resemna mai uşor: se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple, nu are rost să ne imaginăm ucronii („ce-ar fi fost dacă…”); în alt registru, deşi sunt stoic la nivelul meu individual, nu pot fi astfel şi la nivel naţional. România, în orice caz, nu a făcut tot ceea ce trebuia în aceşti cincisprezece ani de libertate. Tocmai fiindcă ne-a lipsit proiectul comun de viitor, iar liderii noştri, împreună cu baza socială şi financiară a puterii lor, şi-au pregătit doar viitorurile individuale şi de clan. (Berlin, 15 noiembrie 2004, Interviu realizat de Emilia Chiscop)

Disidenţii ieşeni după 15 aniNiciunul dintre membrii Grupului de la Iaşi nu şi-au văzut dosarele de la Securitate. Li s-a spus

fie că nu există, răspunsul primit de Dan Petrescu, fie că “se caută”, răspunsul oferit de CNSAS, în urmă cu câţiva ani, lui Liviu Antonesei. Referindu-se la perioada dinainte de 1989, ei resping statutul de “eroi”. Cred că şi-au făcut doar datoria. Şi regretă că nu au putut face mai mult. Deşi, de 15 ani, nu au mai avut ocazia să stea cu toţii “la aceeaşi masă”, speră într-o întâlnire viitoare la care să pună lucrurile în ordine.

Dan Petrescu:Acum se proclamă ironic “crescător de pisici amator”. Pisica de la care a început această

îndeletnicire purta numele Salopette, cu care, prin anii ’80, interzis de semnătură fiind, a semnat câteva articole în Opinia Studenţească, fapt catalogat de unii drept aberant. După ce în decembrie ’89 a fost ales în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, a demisionat peste câteva săptămâni, “sătul să-i mai legitimeze” pe cei care, reprezentanţi în fostul regim, pătrunseseră din nou în arenă. Avea să demisioneze, apoi, şi din funcţia de ministru adjunct la Cultură, unde a fost numit în timpul mandatului lui Andrei Pleşu. Rămânând în Capitală, Dan Petrescu a fost, după 1990, director al Muzeului Literaturii. De 12 ani este editor: mai întâi la Editura Albatros, apoi la Nemira. De câteva luni, Dan şi Tereza Petrescu au revenit la Iaşi, fiind editori la Polirom.


Alexandru Călinescu:Fostul director al Dialogului, socotit de Securitate “şef de şcoală al aşa-zisei generaţii ’80″, interzis

de semnătură din primăvara lui 1989, după ce s-a raliat Scrisorii celor şapte, de solidarizare cu Mircea Dinescu, a demisionat din Frontul Salvării Naţionale după numai o săptămână de la evenimentele din 22 decembrie 1989, pentru că “toată evoluţia evenimentelor îmi arată că nu am ce să caut acolo”. A refuzat, după cum susţine, şi oferta de a pleca, în 1990, în Ministerul de Externe. “Unii dintre foştii disidenţi au acceptat lucrurile aşa cum sunt şi au colaborat sau colaborează cu actualul regim. Alţii, după un prim moment de acceptare, au refuzat orice compromis şi orice colaborare cu Puterea”, îşi explică atitudinea într-un interviu acordat în 1990. După ce din 1990 a fost ales prorector la Universitatea “Cuza”, la sfârşitul lui 1991 a plecat la Paris, unde până în 1997 a predat la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale. Din 2000 este director al Bibliotecii Centrale şi Universitare.

Liviu Cangeopol:Nonconformistul care semnează alături de Dan Petrescu cartea “Ce-ar mai fi de spus” trăieşte de 15

ani în Statele Unite. În această perioadă a scris la revista Agora şi la alte publicaţii ale emigraţiei româneşti din America. La 48 de ani, Liviu Cangeopol este, după cum ne-a spus mama sa, proaspăt licenţiat în Contabilitate.

Luca Piţu:Cel în al cărui în apartament s-a filmat interviul cu Dan Petrescu, şi care l-a prezentat pe Liviu

Cangeopol în Libération, a semnat apelul împotriva realegerii lui Ceauşescu în octombrie 1989 şi a acordat un interviu în direct Europei Libere, “candidează” (după propria-i expresie) la locul III într-un clasament personal al disidenţilor ieşeni, după autorii “Convorbirilor libere”. Este profesor la Facultatea de Litere, de unde fusese concediat abuziv la începutul lui 1989, în urma unei înscenări.

Dan Alexe:În mod paradoxal, Dan Alexe comunică acum mai greu cu restul lumii decât o făcea înainte de

1989, când a reuşit să trimită un roman de ficţiune politică, o piesă de teatru şi câteva articole la Europa Liberă. Refuzând să plece ca profesor într-un sat din Buzău, zona sa natală, Dan Alexe a muncit ca ghid pe litoral, unde, pentru că “prezenţa turiştilor străini România aşa cum era ea” – cum spune râzând Dan Petrescu – a fost umflat de câteva ori de băieţi. A părăsit ţara în 1988, fiind angajat la Europa Liberă, unde se află şi astăzi. De atunci, Dan Alexe locuieşte cu familia sa în Belgia, dar din primăvară se află la Kabul, unde a deschis o staţie de radio locală. “Kabulul nu e locul cel mai propice pentru întreţinerea unei corespondenţe active”, ne-a scris Dan Alexe, accesul la internet fiind cu totul ocazional în capitala afgană. Referindu-se la perioada disidenţei, Dan Alexe spune că “nici Dan, nici eu, nici Luca şi nici Cangeopol nu ne-am văzut vreodată ca fiind curajoşi. Ceea ce trebuia era cinste, nu curaj. Iar argumentul celor cărora li s-a propus să colaboreze cu Securitatea şi care au făcut-o, afirmând că nu puteau face altfel, este o simplă minciună. O minciună născută din laşitate sau regret”.

Liviu Antonesei:Dintre membrii Grupului de la Iaşi, este, poate, personajul cel mai prezent în viaţa publică după

1990. Aceasta a făcut ca şi cariera sa de “opozant” anticomunist să fie mai mult popularizată decât a celorlalţi. În 1984, la un an an după percheziţia din 1983 şi detronarea sa de la Opinia Studenţească, Liviu Antonesei a fost scos dintre câştigătorii concursului de debut de la Albatros, după ce sărbătorise deja premierea împreună cu mai mulţi scriitori, printre care Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Mariana Marin, Ion Bogdan Lefter. Primul volum de versuri i-a fost publicat în 1988, după ce ameninţase că, dacă nu va apărea, va protesta pe faţă, ca Dan Petrescu. Semnatar al apelului împotriva realegerii lui Ceauşescu, Liviu Antonesei a fost supravegheat permanent de Securitate începând cu 10 octombrie şi până pe 22 decembrie. În această perioadă a avut, susţine el, două incidente cu Securitatea. Pe 10 octombrie, când în drum spre Centrul de Librarii o maşină a virat razant pe lângă el, “făcându-se că mă calcă”. Pe 13 octombrie, a fost chemat la Universitate şi luat la întrebări pe tema apelului împotriva lui Ceauşescu. În aceeaşi perioadă, a fost fugărit de un individ dotat cu baston, pe Karl Marx, fapt povestit în cartea sa “Jurnal din anii ciumei”. Între 1996 şi 1998, Liviu Antonesei a fost preşedinte al Consiliului Judeţean, iar în acest an a candidat la primăria Iaşului din partea URR.

DISIDENŢA IAŞI



Principelele acţiuni disidente ale intelectualilor romani

Mişcarea Goma“A încercat, în chip eroic, să construiască

şi în România un grup asemănător cu Charta 77, spune despre Paul Goma istoricul Vladimir Tismăneanu. Dincolo de “campaniile imunde” împotriva sa, scriitorul Paul Goma rămâne unul dintre cei mai importanţi opozanţi împotriva regimului comunist. Dacă nu ar fi fost anihilată – prin trimiterea iniţiatorului în închisoare, apoi în domiciliu obligatoriu, sfârşind cu exilul forţat –, mişcarea Goma putea fi o acţiune disidenţă de aceeaşi amploare că cele din Europa Centrală: Charta 77 din fosta Cehoslovacie, Opoziţia Democrată din Ungaria şi Solidaritatea poloneză. Reuşind să strângă peste 200 de semnături – un număr comparabil cu cel al semnatarilor Chartei 77, Paul Goma a înaintat o scrisoare de protest Conferinţei pentru drepturile omului de la Belgrad. Protestul lui Paul Goma a fost susţinut public de Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. Primul a adresat o scrisoare Europei Libere, pledând pentru limitarea mişcării Goma la revendicarea libertăţii de exprimare, dar, şantajat de Securitate, a ajuns să laude regimul în România Literară. Înainte de a pleca din ţară, Ion Vianu, fiul criticului literar Tudor Vianu, s-a alăturat şi el lui Goma, văzând că nici un scriitor cunoscut nu o face, fapt ce l-a costat pierderea catedrei de la Facultatea de Medicină.

Din păcate – aşa cum spune Cristina Petrescu (n.r. – fără vreo legătură de rudenie cu Dan Petrescu) în postfaţa ediţiei din 2000 a cărţii lui Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol “Ce-ar mai fi de spus” – pentru mulţi dintre semnatari, implicarea în această acţiune de protest în numele drepturilor omului nu a fost decât un mijloc de a obţine emigrarea: “paşaportul Goma”. Cristina Petrescu invocă o notă a Securităţii din 12 martie 1978, care arată că din 430 de persoane care au încercat sau chiar au reuşit să-l contacteze pe Goma, 184 au obţinut emigrarea, 170 şi-au retras suportul, chiar ajungând să-l atace public pe Goma, iar 76 încă îşi susţineau poziţia, în speranţa aprobării emigrării. (Cristina Petrescu, Postfaţa cărţii “Ce-ar mai fi de spus”, Note, pag. 335)

Protestul împotriva demolărilor iniţiat de Doina CorneaDoina Cornea a devenit vocea ţăranilor din satele rase de buldozerele sistematizării, care se

sinucideau mioritic în loc să protesteze. Scrisoarea deschisă adresată în 1988 lui Nicolae Ceauşescu, prin intermediul postului de radio Europa Liberă, a făcut multă vâlvă, dar nu a reuşit să adune mai mult de 20 de semnături. Protestatara cerea dictatorului să organizeze un referendum prin care să consulte poporul în problema demolărilor.

Cazul Dorin TudoranAutorul celebrului eseu “Frig sau frică? Despre condiţia intelectualului român de astăzi”, Dorin

Tudoran a protestat public împotriva violării drepturilor omului în România comunistă. Neprimind răspuns la cererea de emigrare, Dorin Tudoran a intrat în greva foamei pe 23 aprilie 1985. După cum scrie Monica Lovinescu în “Memorii”, cazul Tudoran a fost expus în Parlamentul European pe 18 mai 1985. Numele său a fost capul listei înaintate de o delegaţie a Societăţii Internaţionale pentru Drepturile Omului de la Frankfurt Conferinţei de la Ottawa, lista conţinea cazuri de violare a drepturilor omului. Aflat în greva foamei şi domiciliu forţat, Tudoran obţine în cele din urmă emigrarea, în urma scandalului internaţional creat în jurul cazului sau. În august 1985 pleacă spre America, devenind, după perspectiva de a deveni chelner într-un club de lux, colaborator al revistei Micro-Magazine şi apoi corespondent BBC. Din exil, Tudoran a susţinut disidenţii români, fiind cel care a publicat în 1989 cartea lui Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, “Ce-ar mai fi de spus”, în revistă “Agora”.

Trei proteste individuale: Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Mihai BotezÎntre 1983 şi 1986, inginerul şi inventatorul Radu Filipescu, nepot al lui Petru Groza, a fost deţinut

politic pentru “propagandă împotriva societăţii socialiste”, fiind declarat în 1984 Deţinutul politic al lunii decembrie, de către Amnesty Internaţional. Între 13 şi 26 decembrie 1987, după cum consemnează şi


Monica Lovinescu în “Memorii”, Radu Filipescu a fost arestat împreună cu Doina Cornea pentru că împărţeau în Cluj manifeste de solidaritate cu muncitorii din Braşov. După 1990, Radu Filipescu a fost colaborator al Federaţiei Internaţionale pentru Drepturile Omului de la Helsinki, preşedinte al Grupului pentru Dialog Social, iar din 2003 a fondat “Asociaţia revoluţionarilor fără privilegii”, criticând faptul că în baza brevetelor de revoluţionar, peste 20.000 de oameni beneficiază de diverse avantaje, mergând până la spaţii şi terenuri de sute de mii de dolari.

Despre Gabriel Andreescu, arestat în ianuarie 1988, Monica Lovinescu scrie că este “un tânăr matematician care a aplicat teoria matematicii şi…politicii. Evident, cu rezultate anticeauşiste”, cel care a “suprapus grila de sistematizare matematică nu numai asupra lui Bacovia, dar şi asupra sistemului totalitar ceauşist”. Ca şi Mihai Botez, a trimis mai multe articole în care critica regimul lui Ceauşescu la Europa Liberă.

Scrisoarea celor şapte scriitoriŞapte scriitori au adresat, în primăvara anului 1989, o scrisoare preşedintelui Uniunii Scriitorilor,

Dumitru Radu Popescu, prin care se solidarizau cu Mircea Dinescu. Semnatarii au fost Geo Bogza, Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Octavian Paler, Andrei Pleşu, Alexandru Palelogu şi Mihail Şora. Ei luau atitudine faţă de interzicerea poetului Mircea Dinescu în urma interviului acordat revistei franceze Libération, în care demascau regimul dictatorial al lui Ceauşescu. Interviul, difuzat şi la Europa Liberă, se încheia cu celebra frază: “Spuneţi acolo unde mergeţi că Dumnezeu şi-a întors faţa de la poporul român!”. Neputându-se alătura Scrisorii celor şapte din motive neclare, ieşeanul Alexandru Călinescu a trimis adeziunea printr-o scrisoare separată, adresată preşedintelui Uniunii Scriitorilor. Toţi cei şapte au fost şi ei ulterior interzişi. Cu toate acestea au fost voci care – invocând informaţiile publicate în presă privind colaborarea lui Ştefan Augustin Doinaş şi Al. Palelogu cu Securitatea – au lansat ipoteza că Scrisoarea celor şapte ar fi fost o acţiune făcută cu ştiinţa Securităţii.

Proteste ale clasei muncitoareCea mai amplă mişcare muncitorească a constituit-o Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii, care

a ajuns la peste 2000 de membri, în 1977. Reprimată prin arestarea liderilor săi, mişcarea nu a mai putut renaşte. Un an mai târziu, la începutul crizei alimentare ce a atins apogeul în anii ’80, muncitorii ieşeni de la Nicolina i-au strigat preşedintelui: “Ceauşescu PCR/ de ce zahăr nu mai e?”. După protestul studenţilor ieşeni, din februarie 1987, care scandaseră “Apă ca să ne spălăm/lumină să învăţăm”, muncitorii braşoveni de la Tractorul au ieşit în stradă în noiembrie.

De ce nu a avut România o mişcare disidenta închegată, ca în Europa Centrală?Despre Grupul disident de la Iaşi s-a spus că se apropie de mişcarea disidentă central-europeană

tocmai pentru că a funcţionat ca un grup, timp de mai mulţi ani, cu un mesaj închegat şi radical.Dar de ce nu a existat în România o mişcare disidentă închegată, de amploare naţională, similară

cu cele din Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia? “Pe de o parte, sistemul era mult mai represiv decât în alte state sovietizate” spune Vladimir Tismăneanu. “Pe de altă parte, o premisă a dezvoltării disidentei este legată de tentative reformatoare chiar în interiorul nomenclaturii”, adaugă el. În Uniunea Sovietică, Soljeniţîn a publicat “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” cu permisiunea lui Hruşciov, iar în Cehoslovacia, liderul stalinist Antonin Novotny a fost înlocuit de un tânăr activist, Alexander Dubcek, care a demarat o mişcare reformatoare. Aşadar, spune Vladimir Tismăneanu, existenţa unui curent reformator în partidul comunist a permis, în statele respective, apariţia unor “spaţii de rezistenţă”, inexistente în România. O altă explicaţie, în opinia istoricului Cristina Petrescu, constă în specificul regimului comunist al lui Ceauşescu, „bazat pe naţionalism, mai atrăgător pentru intelectuali decât unui internaţionalist şi pro-sovietic”. În timp ce în ţările central europene regimul comunist era criticat tocmai de pe poziţia naţionalismului, la noi naţionalismul a fost monopolul puterii, iar intelectualii au fost şi ei implicaţi în acest discurs oficial despre naţiune. Cristina Petrescu respinge opinia potrivit căreia regimul represiv din România era cel mai represiv din blocul sovietic, argumentând că aparatul poliţiei politice române era de trei ori mai mic decât al STASI, de exemplu.

(preluare de pe http://blog.ziaruldeiasi.ro/emilia-chiscop/povestea-grupului-disident-de-la-iasi/24/)

DISIDENŢA IAŞI



În decembrie 2014 se împlinesc 25 de ani de la Revoluţia anticomunistă din Decembrie 1989. În 16 decembrie 1989, timişorenii au avut curajul să iasă în stradă şi să strige

sloganuri de neînchipuit pentru acea vreme: “Jos comunismul!”, “Jos Ceauşescu!”, “Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!” şi “Libertate!”.

45 de tineri arşi în Crematoriul Cenuşa

Timp de şase zile, 16-22 decembrie, tinerii din capitala Banatului au luptat singuri, în faţa gloanţelor şi a trupelor de represiune ceauşiste. În urmă cu un sfert de secol, timişorenii s-au răzvrătit împotriva Partidului Comunist Român, a umilinţei, a frigului şi a întunericului, iar în faţa armelor au sperat în victorie, au învins teama, şi au avut un singur ţel: libertatea, mulţi plătind pentru aceasta cu viaţa. La revoluţia din Timişoara au murit 112 persoane, 392 au fost rănite, iar peste 850 au fost arestate şi închise în Penitenciarul „Popa Şapcă”. Revoluţia din Decembrie 1989 a izbucnit împotriva regimului comunist şi a dictaturii ceauşiste, iar cei care au avut curajul să demonstreze pe străzile Timişoarei sub ameninţarea armelor au fost, în primul rând, tinerii. Unii revoluţionari susţin că, de fapt, sunt mult mai mulţi morţi, fiindcă în registrele primăriei sunt înregistraţi numai cei cu domiciliul în Timişoara, iar maramureşenii, moldovenii şi oltenii care lucrau aici nu sunt înregistraţi, nici morţii din rândurile celor 35.000 de navetişti din judeţ. Cel mai grav caz a fost uciderea celor 45 de tineri (9 cadavre necunoscute) ale căror cadavre au fost furate din Morga Spitalului Judeţean Timişoara, în noaptea de 18 –19 decembrie 1989, au fost duse şi arse la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti, iar cenuşa le-a fost aruncată la canal din comuna Popeşti Leordeni. În acest loc, Memorialul Revoluţiei din Timişoara a ridicat o capelă, iar în fiecare an organizează pelerinaje şi slujbe de pomenire în memoria

Scrisoare de la TimişoaraVirgil HOSU

Preşedintele ALTAR

victimelor. Atunci, în Spitalul Judeţean Timişoara au fost internaţi 257 de răniţi, din care au decedat 82 de persoane. Oamenii regimului comunist erau hotărâţi să şteargă orice urmă a crimelor din 17 decembrie 1989, atunci când au furat cadavrele timişorenilor împuşcaţi.

Martirii Timişoarei

“Au trecut 25 de ani şi această crimă nu poate fi acceptată şi nici măcar înţeleasă sau explicată”, susţin revoluţionarii, iar reprezentanţii Memorialului Revoluţiei din Timişoara cer declanşarea procesului comunismului. „Încă se mai poate”, a spus dr. Traian Orban. Lista cadavrelor martirilor „aduşi” de la Spitalul Judeţean Timişoara şi incineraţi la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti, pentru care nu au existat vinovaţi şi nu a fost nimeni tras la răspundere este următoarea: Andrei Maria, Aprod Mihai, Balogh Pavel, Balmuş Vasile, Bărbat Lepa, Banciu Leontina, Belehuz Ioan, Belici Radian, Caceu Margareta, Chorosi Alexandru, Cruceru Gheorghe, Carpin Dănuţ, Csizmarik Ladislau, Ciobanu Constantin, Wittman Petru, Nagy Eugen, Ferkel Şuteu Alexandru, Florian Antoniu Tiberiu, Gârjoabă Dumitru Constantin, Haţegan Petru, Iosub Constantin, Ioţcovici Gheorghe Nuţu, Ewinger Slobodanca, Ianoş Paris, Luca Rodica, Lăcătuş Nicolae, Munteanu Nicolae Ovidiu, Miron Ioan, Motohon Sliviu, Mardare Adrian, Oţelita Aurel, Oprea Gogu, Osman Dumitru, Radu Constantin, Sporer Rudolf Herman, Stanciu Ioan, Sava Angela Elena, Zabulică Constantin, Zornek Otto şi alte cadavre neidentificate. “Pentru a cinsti memoria eroilor căzuţi pentru libertate şi dreptate avem cu toţii datoria de onoare de a transmite crezul lor noilor generaţii, garantând astfel viitorul democraţiei cucerite prin atâtea sacrificii. Să păstrăm veşnic vie amintirea celor care au plătit cu viaţă libertatea noastră. Sunt prietenii noştri, copiii sau fraţii noştri, toţi fiii Timişoarei dintotdeauna demne, dar astăzi libere”, este mesajul Consiliului de Conducere “ALTAR” Timişoara.


MĂRTURII

LA 25 DE ANI DE LA REVOLUŢIE

AM FOST LOVIT DE GLONŢ LA 22 DECEMBRIE 1989, DAR NU MĂ CONSIDER

REVOLUŢIONARCe nu a fost şi ce a

fost Revoluţia:1. Revoluţia nu a

fost un eveniment pregătit de agenţii serviciilor secrete străine. Este puerilă şi panicardă această versiune.

2. Nu a fost nici rodul unei pregătiri

subterane prealabile în România. Mişcarea de rezistenţă din ţara noastră a fost cvasi-inexistentă.

3. În esenţă, Revoluţia a fost o dezlănţuire spontană împotriva frustrărilor şi nemulţumirilor silnic zăgăzuite ale populaţiei. A avut alura unei revolte ţărăneşti transpusă pe terenul lumii urbane de la sfârşitul secolului al XX-lea.

4. Pe un plan mai larg, Revoluţia Română a fost un eveniment de context structurat în jurul ideilor de negare şi de împotrivire faţă de regimurile comuniste instaurate în Europa central-estică, după al doilea război mondial.

Războiul a fost stimulat de ideea de revanşă a Germaniei faţă de înfrângerea suferită în primul război mondial, ca şi de frustrările inutile pe care le-a provocat Tratatul de pace de la Versailles (1919), impus de aliaţii victorioşi.

Sigur, războiul din 1940-1945 s-a desfăşurat la altă scară, în alte coordonate politice şi militare, învederate mai cu seamă de tentativa lui Hitler şi a aliaţilor săi japonezi spre dominaţia mondială. De aici harta oarecum surprinzătoare a alianţelor prost gestionate de Germania, care a întâmpinat în Rusia Sovietică un adversar

încrâncenat. Aceasta era, în primul rând, miza victoriei lui Hitler, a cărui raţiune a politicii externe devenise „spaţiul vital“ ca fundament al rolului militar, politic şi economic al Germaniei în lume.

Rusia a ieşit victorioasă, dar aproape istovită din război şi şi-a adjudecat şi dominaţia asupra Europei răsăritene, deci partea cea mai defavorizată economic şi social a Europei, având în plus incongruenţe istorice cu Rusia şi structuri economice şi sociale inaderente la ideile cooperaţiei, cu atât mai mult cu cât aceste idei induceau de fapt o dominaţie economică şi politică asupra maselor populaţiei altoite pe vârfurile intelighenţiei reluctante doctrinei şi politicii socialiste.

Întrucât o vreme situaţia politică şi starea de spirit păreau liniştite în România,



liderii politici în frunte cu Ceauşescu au afişat o aparentă siguranţă până la izbucnirea cazanului în clocot la Timişoara, pe care autorităţile politice şi militare sperau să-l stăpânească prin acţiuni represive dure.

A urmat apoi Capitala, cu adunarea şi bâlbâiala nătângă a lui Ceauşescu, pentru ca, pe 21 decembrie 1989 – o zi caldă, aproape îmbietoare –, masele să erupă pe bulevarde, de la clădirea Comitetului Central spre Televiziune, unde personalul fie plecase acasă, fie se pusese în serviciul cauzei şi oamenilor noii puteri pe care o vestea, într-un discurs solemn şi improvizat, Mircea Dinescu – figură-simbol a noii situaţii. În spate aveau loc conciliabule pe care cred că le patrona Silviu Brucan, devenit om-forte al momentului articulat la politica de aranjamente şi balans, dar şi suficient de cunoscut în cercurile politice şi în serviciile secrete de la Washington până la Moscova.

Restul se ştie, probabil mai bine, dacă suntem dispuşi să descurcăm învelişurile unei opere inextricabile.

* * *

În dimineaţa zilei de 21 decembrie am fost pe platforma din faţa fostului Comitet Central al Partidului, de unde a pornit principala grupare de manifestanţi către sediul Televiziunii. Era o zi frumoasă, ca de toamnă. Împrejurarea nu este lipsită de importanţă pentru reuşita participării

masive la demonstraţie: într-o zi friguroasă, cu zăpadă, prezenţa ar fi fost mult mai mică.

Pe când mergeam pe Bulevardul Ana Ipătescu, am observat cum, din balconul unei case, profesorul Dionisie Pippidi scruta mulţimea care se îndrepta spre Televiziune. L-am salutat. Cu privirea cufundată în ceaţă, venerabilul dascăl, ginere al lui Iorga, m-a întrebat cine sunt. I-am răspuns; s-a bucurat, zicându-mi: „Dragă Hurezene, poţi să vii până la mine?“. M-am dus, bineînţeles. Am înţeles că era agitat pentru că nu ştia unde se află Andrei, fiul său, azi şi el profesor de istorie.

Am stat cu profesorul Dionisie Pippidi circa două ore, am comentat evenimentul şi am încercat să-l liniştesc, spunându-i că probabil băiatul este la vreunul din cercurile pe care le frecventa. Am discutat până ce a început cuvântul lui Mircea Dinescu, care anunţa victoria şi începutul unui nou capitol de istorie a românilor.

* * *

Seara aceleiaşi zile a fost mai complicată. Către ora opt (20), de la microfonul Televiziunii crainicul redactor (dl. Brateş) adresa bucureştenilor chemarea să vină cât mai mulţi pentru a-i susţine pe apărătorii Radio-ului, asaltat din toate părţile cu intenţia de a se pătrunde în sediu. Ni s-au pus la dispoziţie două-trei autobuze care porneau din faţa Televiziunii. Am plecat împreună cu grupuri de tineri, nu atât din porniri de cruciat, cât pentru


faptul că fiul meu, atunci de 14-15 ani, ţinea să meargă el acolo. Iar eu, bineînţeles, nu doream să facă asta. Am făcut schimb cu băiatul şi am pornit spre sediul Radio-ului dinspre strada care duce de la Ministerul Învăţământului. De o parte şi de alta a clădirii se strânseseră cam 500-600 de persoane. Era o mulţime cu efect mai curând psihologic, fiindcă altfel nu însemna nimic. Dacă cei care trăgeau şi-ar fi pus mintea cu noi, ne-ar fi făcut terci. N-au făcut asta şi nu am părăsit locul până ce nu au venit militarii cu puştile-mitraliere, care au degajat terenul prin schimburi de focuri.

Am pornit, după aceea, împreună cu câţiva tineri, trecând de pe Bulevardul Barbu Ştirbei spre Piaţa Palatului, respectiv spre Comitetul Central, deja desfiinţat. În partea nordică a pieţei erau sparte intrările şi ferestrele Hotelului Athénée Palace, ca şi ale clădirilor care mărginesc locul, iar mobilierul era vraişte; putea intra oricine voia. În piaţă erau dispuse câteva mitraliere cu 1-2 trăgători lângă ele. Vizau ferestrele Muzeului Naţional (fostul Palat Regal), de unde se trăgea în direcţia intrărilor Comitetului Central. Erau trageri intermitente, cu rezultate aproximative, întrucât rareori gloanţele nimereau chiar şi geamurile ferestrelor. Un fum negru se înălţa din Biblioteca Universitară, unde ardeau mocnit depozitele de carte. Undeva, de alături, dădea comenzi (sau doar sugestii) actorul Ion Caramitru.

După ora două noaptea a intrat în acţiune un comando (să-i spunem aşa) ostil noii puteri. Cei care îl formau (4-5 inşi) au urcat până pe acoperişul blocului în care exista, la parter şi la etajul I, o Casă de mode şi au început să tragă spre militarii care manevrau mitralierele de la sol, cât şi spre clădirile din piaţă (Athénée Palace şi magazinele din jur). Trăgeau probabil până spre Grădina de vară şi Biblioteca Universitară (Carol I), deja incendiată.

Erau ostili şi faţă de grupurile mici rămase în incinta pieţii, din curiozitate, din dorinţa de a fi martorii unei situaţii şi unui tablou cu totul inedit de viaţă şi de încordare umană. Eram vizaţi, ca atare, şi noi, cei de acolo, devenind ţinte sigure pentru trăgătorii din clădirea Casei de mode. Nu aveam unde să ne adăpostim; în jur nu erau balcoane sub care să ne putem vârî. În căutarea unui asemenea loc, ne-am bulucit sub brâul unui

MĂRTURII



imobil în care se afla un institut medical balcanic. Întrucât eu rămăsesem mai la margine, aveam impresia că gloanţele îmi şuieră pe la spate. Am trăit atunci momente nu de detaşare de viaţă, ci o stare în care nu-ţi puteai controla spaima de moarte.

Situaţia aceasta a durat până spre orele 3 jumătate- 4 dimineaţa, după care gloanţele au devenit mai rare. Oamenii au început, atunci, să se strecoare spre casă. Plecau pe rând, câte 1-2 inşi. I-am sfătuit pe tineri să meargă pe lângă gardurile de fier din faţa clădirilor, să nu treacă pe mijlocul străzii, care, la acea vreme, purta numele autorului versurilor Internaţionalei. I-am sfătuit pe alţii, dar, când a fost să plec eu însumi, am luat-o pe mijlocul străzii. După câţiva paşi un glonţ a izbit, cred, un cub de piatră din pavajul străzii şi, ricoşând, mi-a atins tendonul piciorului stâng, după ce îmi sfâşiase carâmbul bocancului. M-a inundat un val de căldură şi de usturime; am stat puţin, apoi m-am ridicat, călcând precaut cu piciorul rănit. Am răsuflat uşurat că tendonul era foarte puţin atins. M-am aşezat pe bordura străzii şi am stat, probabil, o oră şi jumătate, apoi m-am îndreptat către staţia de metrou de la Universitate.

Ajuns acasă, fiul meu a fost oarecum speriat văzând ce mi se întâmplase în acea noapte de 22 decembrie. S-au mirat şi colegii mei, iar unii dintre ei au venit să mă panseze; mai târziu, a ţinut să-mi dea „ajutor medical“ şi o echipă de 2-3 francezi, alertată, probabil, de zvonul masacrelor din România.

Mulţi „bravi“ ai Revoluţiei din 1989 au ţinut să devină nu eroi, ci „salariaţi ai Revoluţiei“. Este cea mai înjositoare faptă care se putea împlini în lumina Revoluţiei.

Dimineaţa, pe la orele 8,30-9,00 mi-a telefonat domnul profesor Ştefan Ştefănescu, directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“, care m-a rugat să-l însoţesc la Televiziune. Acolo aşteptau, în şir, responsabili ai unor instituţii, veniţi să-şi exprime adeziunea la cauza Revoluţiei. I-am spus d-lui Ştefănescu ce mi se întâmplase şi că mă deplasez cu greutate, dar, cum domnia sa a insistat, m-am dus şi la acest ceremonial. Era aproximativ ora 11 când am revenit acasă.

Damian HUREZEANU


PORTRETE MIOARA LUIZA MIREA

A fost un om care a crezut în viitorul mai bun al ţării, un suflet care s-a ridicat la Cer pentru salvarea semenilor. Pe 21 Decembrie 1989, condusă doar de gândul eliberării de sub umbrela comunismului, a plecat de acasă pentru a ajuta la făurirea unui vis ce părea, poate pentru mulţi, de mult o himeră. Când TAB-urile au sfărâmat mulţimea de la Sala Dalles, Mirea Mioara Luiza a scăpat de lovitura acestora, însă a căzut răpusă de un glonţ în momentul în care încerca să îi ajute pe răniţi. Soţului, cu care se căsătorise abia de o lună, i-au rămas doar ultimele ei gânduri aşternute pe o bucată de hârtie: „Petrică, eu sunt acolo unde se află toţi românii, în faţa Sălii Dalles. Vino şi tu. Te aştept”1, iar ţării întregi Libertatea pe care mii de români asemenea ei au transformat-o în Decembrie 1989 din vis în realitate.

1 http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/aeroi/docs/album_5.htm

LIVIU CORNELIU BABEŞ

În ziua de 2 martie 1989, pe pârtia Bradul din Poiana Brașov, în văzul a sute de oameni, între care mulți turiști străini, Liviu Corneliu Babeș şi-a dat foc. Prin acest gest suprem de răzvrătire, el a trimis lumii un mesaj cât se poate de edificator despre regimul de lagăr din Romania comunistă. Mesajul său, ascuns sub haină, a fost: „Stop morder! Auschwitz=Braşov“ În 1989, Liviu Babeş avea doar 47 de ani, era pictor şi sculptor amator. El lucra pe post de maistru electrician la Trustul de Prefabricate Braşov, iar maniera în care şi-a plănuit protestul i-a uimit pe apropiaţii lui. Pe 2 martie, Liviu Babeş a plecat să schieze în Poiana Braşov, iar după ce a coborât pentru ultima oară, şi-a dat foc pe pârtie în semn de protest la adresa regimului comunist. Mesajul lui Babeş a venit la doi ani după înăbuşirea revoltei muncitorilor din 1987, când la Braşov au fost torturaţi zeci de oameni. Ecoul gestului său a fost auzit, la acea vreme, de Europa de dincolo de Cortina de Fier. Evenimentul a fost făcut public în presa străină, cu ajutorul a doi turişti scoţieni, care se aflau în acel moment pe pârtie. Douglas Wallace, din Renfrewshire, şi George Melvin, din Edinburgh, au relatat întâmplarea unei agenţii de ştiri, înformaţia fiind preluată mai departe de marile publicaţii. În aprilie 1989, ziarul The Free Romanian, condus de Ion Raţiu, publica povestea tragicului eveniment.1

1 https://ro.stiri.yahoo.com/25-ani-la-moartea-unui-erou-devenit-simbolul-111031267.html



MIHAI LUCREŢIU GÂTLAN

Un tânăr de numai 19 ani, a fost prima victimă, din Bucureşti, a Revoluției Române din decembrie 1989. A decedat străpuns de un glonţ în faţă la Sala Dalles. Ultimul lui cuvânt, înainte de a închide ochii pentru totdeauna, a fost „Libertate!“. Cunoscuții lui Mihai spuneau ca în sufletul lui „trăiau două lumi importante: religia şi muzica“. Nu putea să trăiască fără nici una dintre ele. „Mihăiță ar fi vrut să dea la Teologie“, îşi amintește trist Ion Gâtlan, tatăl lui. „Purta întotdeauna asupra lui o micuţă carte de rugăciuni. O avea de la 15 ani. Noi nici nu știam. Am aflat mai târziu, când l-am ridicat de la morgă. O ținuse la piept în timpul Revoluției şi era pătată de sânge“.1

Mitingul organizat de Ceauşescu în ziua de 21 decembrie, tocmai se încheiase nefavorabil pentru “conducătorul iubit”. Situaţia degenera de la oră

la oră, oricât încercau miliţienii şi soldaţii să menţină ordinea. Mihai împreună cu un grup de tineri au pornit pe Bulevardul Magheru, scandând “Libertate!”. Când au ajuns în faţa Sălii Dalles au fost blocaţi de „formaţiuni de scutieri”, povesteşte cu lacrimi în ochi Ion Gâtlan, tatăl lui Mihai.2

În jurul orei 17.30 în zonă şi-au făcut apariţia două camioane militare. “Prietenii lui Mihai mi-au povestit că unul dintre revoluţionari a aruncat cu o piatră spre camioane şi a lovit în cap un şofer. Acesta a pierdut controlul volanului, iar camionul a intrat în plin în mulţime. Mihai a împins-o pe Stana, o prietenă de-a sa, pentru a o salva şi a fost el lovit de camion”, a mai spus Ion Gâtlan cu vocea gâtuită de lacrimi. Mihai a fost lovit, dar s-a ridicat şi ar fi scăpat cu viaţă dacă dintr-un alt camion nu s-ar fi tras asupra lor. “A fost împuşcat în cap, după care a fost călcat în picioare de mulţimea panicată. Au tras în el nişte bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă militară”.3

Ion Gâtlan, tatăl lui Mihai, este şi el unul dintre revoluţionarii din Bucureşti. El a aflat abia după două zile despre moartea fiului său pentru că în tot acest timp a participat la „decapitarea” structurii de comandă de la vârful partidului. Aflat în sediul CC al PCR, el a fost cel care i-a descoperit şi arestat pe Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeţ şi pe generalul Iulian Vlad.

1 http://www.crestinortodox.ro/religie/21-decembrie-1989-ultimele-din-viata-primului-martir-69211.html2 adevarul.ro/news/bucuresti/primul-erou-ucis-1989-19-ani-1_50bdfcc97c42d5a663d14dfb/index.html3 ibidem


CĂLIN NEMEŞ

A fost un actor clujean, care în timpul Revoluției din 1989 a fost împușcat și grav rănit în luptele de stradă din Cluj de trupe ale Armatei. Pe 21 decembrie 1989 a mers în Piața Libertății împreună cu un grup de prieteni printre care profesorul Ladiu, Lucian Matiș și profesorul Pedestru. În total, erau aproximativ 10 persoane mobilizate de artist. Pentru că muncitorii întârziau, fiind blocați de armată,

cei din grup au început să strige „Timișoara-Timișoara „ și „Libertate”, grupului raliindu-și și alți cetățeni. De asemenea mulți alți cetățeni priveau de pe margine nefăcând însă semne clare de solidarizare cu manifestanții. Călin a ieșit din mulțimea de manifestanți aflați în locul care avea să devină Piața Libertății din Cluj și îndreptându-se către soldați a strigat „Trageți, am o singură inimă”.1 În acel moment s-a tras înspre el şi a căzut la pământ. Deși inițial ambulanțele nu au fost lăsate să ia răniții, soldații executând foc asupra ambulanțelor sosite, într-un final actorul a fost adus la spital unde a primit îngrijirile medicale. După Revoluţie, Nefiind luat în seamă nici de organele în drept, și nici chiar de către opinia publică, Nemeș și-a pus capăt vieții, în ziua de 8 iulie 1993. La doar 32 de ani, acesta s-a spânzurat în podul casei sale.

1 http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83lin_Neme%C8%99

GHEORGHE URSU

Inginer constructor, poet, scriitor și disident, a ajuns în închisoare pentru că – din 1943 până în 1985, atunci când a murit–, a ţinut un jurnal în care descria România aşa cum o vedea. A fost denunţat de către Croitoru Pîrguţa. A scris poezie (volumele „Mereu doi” – 1972, şi „Presentimente, postsentimente” – postum, 1993); note de călătorie (volumul „Europa mea” – postum 1991); satire socio-politice (în jurnal, ,i publicate postum, după 1990). Plănuia să-i supraviețuiască „Paranoicului”, cum îl numea de obicei pe dictator, pentru a-şi putea cizela şi publica Jurnalul, ce constituia o frescă de proporții, cruntă, dar şi savuroasă, asupra falimentului moral al național-comunismului şi ceaușismului. Un inginer de marcă, de o uriaşă dedicație şi forță de muncă, cu specializări de vârf în calcule anti-seismice şi fundații pe teren fragil, a proiectat cartiere noi în Galați şi Tulcea, consolidări anti-seismice în București, hotelurile de la Capul Aurora, Spitalul Municipal din TârguMureș, şi altele. A fost un analist competent al cauzelor si manifestărilor regimurilor totalitare comuniste şi fasciste – atât de înrudite. Din păcate, nenumărate analize, eseuri, poezii şi satire încredințate Jurnalului său intim, şi ocazional citite între prieteni, sunt încă îngropate în dosarele fostei Securităţi. Gheorghe Ursu şi-a iubit ţara, limba şi spiritualitatea românească, de care s-a simțit profund legat, chiar în condițiile în care presiunea Securității se strângea în jurul său. Scârbit de mocirla morală în care se afunda ţara în acei ani, simțea acut că „trebuie făcut ceva” şi propunea variante de protest unora dintre prieteni; printre acestea, un manifest antitotalitar (pe care-l afișase şi în biroul său de la serviciu) care să fie citit în plenul Marii Adunări Naționale. A continuat să-şi manifeste– atât în Jurnalul său intim, cât şi fățiș, prin satire şi parodii– disprețul pentru cultul faraonic al personalității Ceaușeștilor, pentru slugărnicia lașă, fanatic avidă de putere, a celor care-i mențineau pe tron, până când a fost arestat de Securitate.1

1 http://gh-ursu.ong.ro/viata.html

PORTRETE



IULIUS FILIP

În 1977, la doar 30 de ani, clujeanul Iulius Filip este luat în vizor de Securitate în timpul grevei minerilor din Valea Jiului. La întrebarea “de ce parte a baricadei ar fi trebuit să fie armata?”, el încearcă să îşi convingă colegii cum că, evident, ar trebui să fie de partea minerilor. Ca urmare, este mutat la gospodăria unităţii, unde muncile erau atât de multe, încât trebuia să stea la program până după ora şapte seara. Patru ani mai târziu, în martie 1981, este arestat şi anchetat după ce poezia sa „Vis şi speranţă” ajunge să fie citită de Nicolae Ceauşescu. După ce o perioadă se confruntă cu un semi arest la domiciliu, fiind zilnic însoţit de către reprezentanţi ai Securităţii până la serviciu şi înapoi. În 1981 reuşeşte să trimită o scrisoare de sprijin Congresului Solidarităţii (din Polonia) cu mesajul „Dorim succes deplin primului Congres al unui sindicat liber din tarile socialiste”, semnată: Muncitorul Iulis Filip şi datată august 1981.

Ca urmare a acestui gest – scrisoarea fiind preluată de presa internaţională şi de radio Europa Liberă imediat ce i s-a dat citire în plenul Congresului Solidarităţii –, Iulius Filip a fost arestat pentru 540 de zile. A stat închis in următoarele locuri: subsolul Securităţii (14- 19 decembrie 1981), Bucureşti, strada Rahovei 37-39 (19 decembrie 1981- 8 februarie 1982), celulele condamnaţilor la moarte de la Rahova, închisoarea-spital de nebuni cronici de la Jilava (20.07.82 – 15.10.82) şi apoi închisoarea de la Aiud până în 1987. În închisoare a fost legat de mâini şi de picioare, obligat să mănânce legat, era ţinut mai mult de 12 ore pe zi în picioare, fiind bătut crunt în cazul în care încerca să se aşeze, a fost ţinut în celule fără pat, celule ce aduceau mai mult cu un coşciug.

În anul 1987, la eliberarea sa din închisoare, pentru că a refuzat să semneze o declaraţie prin care ar fi trebuit să îşi ia angajamentul că nu mai întreprinde nici o acţiune împotriva ”orânduirii socialiste”, este trimis să lucreze pe şantierul minei de cupru de la Zlatna, judeţul Alba, timp de un an şi două luni.

În mai 1988, împreună cu un grup de foşti deţinuţi politici, trimite un mesaj la Conferinţa de la Viena – o scrisoare în 13 puncte – prin care cerea înlăturarea de la conducerea României a familiei Ceauşescu şi democratizarea ţării:

1. Înlăturarea de la conducerea României a familiei Ceauşescu2. Alegeri libere3. Desfiinţarea cenzurii4. Schimbarea codului muncii de tip stalinist5. Dreptul organizării de sindicate libere6. Privatizarea în economie7. Dreptul de a circula liber în lume8. Accesul persoanelor din opoziţie la mass-media (radio, presă, TV)9. Difuzarea programelor TV din Europa10. Dreptul naționalităților conlocuitoare de a studia în limba maternă11. Accesul la presa internaţională12. Folosirea limbii proprii în şcolile şi instituţiile statului13. Eliberarea deţinuţilor politici din închisorile comuniste.Este anchetat timp de cinci zile la sediul miliţiei din Cluj, unde este bătut şi schingiuit. Lui

şi altor câţiva colegi li se pune în vedere că trebuie să părăsească ţara în cel mult zece zile. Astfel, din 1988 se stabileşte în SUA, la Seattle, dar revine în România abia în 1997, în căutarea dreptăţii.


CASSIAN MARIA SPIRIDON

Cassian Maria Spiridon este un poet, eseist, redactor șef și editor, revoluționar român, organizator și participant la mișcarea revoluționară conspirativă de la Iași, din 14 decembrie 1989. S-a născut la 9 aprilie 1950, în Iaşi. Este absolvent al Facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti, în 1975. A lucrat până în decembrie 1989 ca inginer mecanic şi cercetător ştiinţific în diverse întreprinderi şi institute.1

Pe 14 decembrie 1989, Cassian Maria Spiridon şi Ştefan Prutianu au mers la serviciu de dimineaţă, apoi, sub motivaţia rezolvării unor pro bleme tehnice inginereşti, s-au dus la Întreprinderea Nicolina, într-un fel pentru a avea şi un alibi, o acoperire. La Nicolina, Prutianu şi Spiridon s-au în-

tâlnit şi l-au luat cu ei spre piaţă şi pe inginerul Petrică Duşa. Au mers numai pe jos, evi tând astfel raziile echipelor de represiune. Miliţienii urcau în mijloacele de transport în comun, în special în tramvaiele care aveau traseu în imediata apropiere a Pieţei Unirii, şi legi timau călătorii, reţinându-i pe cei suspecţi. Referitor la acea perioadă, Cassian Maria Spiridon îşi aminteşte: „Urma să fim împuşcaţi. Patru dintre noi urmau să fie condamnaţi la moarte sau, dacă se comuta pedeapsa, făceam vreo 25 de ani puşcărie, ceea ce însemna pe viaţă. Ştiam de la început ce mă aştepta... Eram disperat. Eram disperaţi. Nu se mai putea trăi... Şi mi-am asumat acest risc. Plănuisem să reluăm mişcările. Dacă nu reuşeam în Piaţa Unirii, la 30 decembrie urma să ne adunăm la Palatul Culturii şi să venim spre Piaţă pentru că dispozitivul din Piaţa Unirii era vulnerabil, uşor de încercuit şi controlat”.2

1 http://usriasi.ro/2013/06/05/spiridon-maria-cassian/2 http://jurnalul.ro/scinteia/special/revolutia-a-vrut-sa-inceapa-la-iasi-530252.html

PETRU ILIEŞU

S-a născut la Timişoara în 12 septembrie 1951 şi a absolvit Facultatea de filologie din cadrul Universităţii din Timişoara, în 1978. Din 1991 până în 2009 a fost preşedinte al Federaţiei Organizaţiilor Umanitare –Timişoara, iar din 2003 este jurnalist şi fondator al ziarului Timişoara.

Petru Ilieşu pleacă din Timişoara în ziua de 17 decembrie şi ajunge în Bucureşti în jurul orei 22.00, unde va trăi o aventură mirobolantă. Mai întâi opreşte nişte tineri veseli pe stradă şi încearcă să le relateze ce văzuse pe străzile Timişoarei, „îmi amintesc acum nişte feţe fără identitate care s-au destins deodată – avea să-şi amintească scriitorul timişorean. Am simţit atunci că sunt crezut, că ceea ce le-am vorbit, aşa, dezlânat şi cu patimă, a fost crezut din prima clipă”.1

El va lua legătura apoi cu un grup de confraţi de la Uniunea Scriitorilor, între care Nicolae Prelipceanu, Denisa Comănescu, Elena Ştefoi, Florin Iaru şi, în 18 decembrie, va întocmi împreună cu aceştia, în apartamentul lui Florin Iaru, un program revoluţionar în patru puncte:

1. Intervenţia trupelor ONU în România; 2. Alcătuirea unei liste cu cei care au tras, omorând în Timişoara;3. Declararea internaţională a acţiunii din Timişoara drept crimă împotriva umanităţii;4. Declararea celei de-a doua zi de Crăciun drept zi de doliu naţional.

1 http://petruartfusion.blogspot.ro/2014/11/informatii-generale-despre-petru-iliesu.html

PORTRETE



INTERVIU

ADRIAN STAICU, PARTICIPANT

ACTIV LA REVOLUŢIE

Cum era viaţa înainte de 1989? Ce anume vă vine prima oară în minte cu privire la acea perioadă?Sincer, îmi e silă să îmi amintesc… Ştie toată lumea cum a fost, cât de greu. Am avut o bună prietenă, avea 21 de ani şi iubea pe cineva. A rămas însărcinată şi, cum avorturile erau interzise pe vremea lui Ceauşescu, a recurs la o metodă empirică şi a ajuns la spitalul Bucur şi acolo a venit securistul care se ocupa de sectorul patru şi a bătut-o – era lac de sânge, hemoragie puternică – să îi spună numele doctorului care a ajutat-o să facă avort. Ştiind ca dacă îi va divulga numele, doctorul respectiv ar fi ajuns la închisoare, nu a spus nimic. Iar acest refuz l-a plătit cu propria-i viaţă. Cam asta era viaţa atunci… Pe lângă toate celelalte cunoscute (nu aveam lumină, căldură, mâncam doar oase fără carne). Totuşi, ştiţi care era ironia sorţii? Ceva bănuţi erau, adică fiecare avea serviciu, era o lege care te aresta pentru viaţă parazitară şi te obliga să mergi la muncă. Numai că nu aveai ce face cu banii. Nu aveai ce să cumperi – galantarele erau goale. Momentul Decembrie 1989? Cum aţi aflat despre ce se întâmpla la Timişoara şi care a fost prima reacţie?Am aflat de la Europa Liberă. M-am speriat. Teama era atât de bine înrădăcinată în sufletul populaţiei – de miliţie, de securitate –, încât îţi era teamă să gândeşti. În momentul în care am auzit ce s-a întâmplat la Timişoara, m-am gândit că probabil vor rade oraşul de pe faţa pământului. Ei, asta nu s-a întâmplat şi, firesc, începi atunci să prinzi curaj.

Ce v-a determinat să ieşiţi în stradă?Am auzit la radio ce se întâmpla în Piaţa Palatului, fostul Comitet Central, şi din curiozitate am ieşit pe stradă. Şi lumea se aduna, se aduna… asta era cândva pe la ora 15.00. Am plecat pe Calea Victoriei şi îmi amintesc că era multă lume pe stradă. Nu am ajuns la Comitetul Central, aşa m-a dus valul. Străzile spre CC erau şi blocate de miliţie, aşa că ne-am dus spre Universitate. Acolo, în timp, s-au adunat foarte foarte mulţi oameni… Atunci a fost prima dată când eu l-am văzut pe Dan Iosif, a venit chiar lângă mine. Pe Petre Roman nu-mi amintesc să-l fi văzut. În Piaţa Universităţii, când aţi ajuns, se scanda ceva?Da, „Jos comunismul!”. Ulterior s-a strigat şi „Moarte tiranului!”. Ce s-a întâmplat în Piaţă?A adus cineva o scară, chiar acolo în parcarea de la Universitate, lângă Dunărea, vis-a-vis de Intercontinental. Aţi observat dacă era lume la ferestrele şi balcoanele de la „Inter”?Da, într-adevăr, era lume care fotografia. Bănuiesc că erau turişti. Zvonurile erau că sunt securişti, terorişti… Eu nu cred. Ce s-a mai întâmplat în stradă?M-am urcat cu Dincă pe scară. Ne mai dădeau oamenii bileţele în care cereau „să moară Ceauşescu, să avem libertate, să deschidă frontierele”, cam ce gândea fiecare, atunci, pe moment. Mai veneau şi „zvonacii” că, de exemplu, la Piaţa Romană au fost măcelăriţi oameni… Acolo nu s-a întâmplat chiar nimic. Au murit aici, la Sala Dalles, la Universitate, la Colţea. Noi solicitam oamenilor să nu plece de acolo până nu va dispărea Ceauşescu şi cu el odată şi sistemul.

1989 2014


Apoi cineva i-a adus lui Dan Iosif o portavoce legată la o maşină, pe la ora 20.00, când au venit maşinile de pompieri cu furtunele de apă. Au plecat şi ăia şi am ridicat Baricada din mese, scaune, luate de prin restaurante – fiecare cu ce găsea. Apoi a apărut un TAB – despre care am aflat, ulterior, că ar fi fost condus de Dumitru Iliescu, cel care a devenit şeful SPP-ului. Au apărut şi tancurile şi au intrat în Baricadă. Cineva a venit cu o basculantă care a fost răsturnată. Apoi s-a deschis focul şi dinspre Arhitectură… Am început să fugim, să ne adunăm iar – aşa am ţinut-o până spre dimineaţă. De dimineaţă, când s-a anunţat moartea lui Milea, am plecat spre CC. Puteţi estima cam câte persoane au fost la Universitate? Dar la CC?Mii… mii de persoane la Universitate… Iar la CC era plin de tot. Şi când aţi ajuns la CC de dimineaţă, ce s-a întâmplat?Au apărut Dan Iosif şi Petre Roman, pe la 10.30 dimineaţa în ziua de 22, cu o dubiţă cu staţii de amplificare, pentru a mobiliza oamenii. Ei strigau: „Nu plecăm!”, „Jos tiranul!”, „Jos comunismul!”, „Moarte securiştilor!”.Apoi am intrat în CC. Am intrat pe geam pentru că uşile erau închise. Nu ştiam Comitetul Central, nu-l cunoşteam, dar am luat-o purtat de val şi am ajuns în Cabinetul 2. Ceea ce m-a şocat când am intrat acolo erau armele… arme fără muniţie lăsate acolo. Ulterior am realizat că intenţionat au fost lăsate.

Ceauşescu fugise şi oamenii au început să se arunce de prin birouri tablouri; fiecare vorbea de la balcon, cei din stradă strigau „Murim şi nu vă părăsim!”. Pe la ora 16.00 am ajuns la etajul 6 şi acolo au deschis rastelurile de arme şi am primit muniţie toţi. Probabil că mai toţi făcuseră armata, dar mai contează şi unde! Oamenii au început să tragă haotic.Pe la 22.00 a început să se tragă spre CC. Armata era acolo, TAB-uri, tancuri în faţa CC, a venit şi un car de televiziune de la Televiziunea Română, care transmitea ce se întâmplă acolo, şi la un moment dat s-a stins lumina. Atunci, au început rafalele în interiorul CC-ului. A fost o diversiune extraordinar de bine pusă la punct.Cine credeţi că a stins lumina?Am şi aflat. Am hotărât, eu am hotărât, ca cei care ocupaseră CC-ul să ne întoarcem să facem acolo Revelionul, pe 31 decembrie, mai ales că eram liberi, aşa am zis noi. Am venit fiecare cu câte o sarma, o pâine, fiecare cu ce avea… Dan Iosif plecase din CC, a spus că se duce acasă să-şi vadă fata şi am rămas eu. M-a chemat Pârcălăbescu, comandantul Gărzilor Patriotice, şi mi-a spus că, din informațiile pe care le deţine, un grup de terorişti vor trage asupra CC-ului din biserica Kreţulescu şi să stingem luminile. În momentul acela mi-am amintit că în noaptea de 22 spre 23 decembrie, cum se stingeau luminile în CC, cum începea să se tragă. Aşa că nu am stins lumina. Şi nu s-a întâmplat nimic. În 23, vă spun sincer, eu am vrut să-l împuşc pe Mihai Lupoi. Îl căutam prin CC să-l împuşc. Lupoi venea în uniformă şi lansa zvonul că vin teroriştii, vă împuşcă. Semăna panică şi teamă. Ajunsesem să nu mai avem încredere în cel de lângă noi. Exact cum l-aş căuta acum pe Pârcălăbescu, dar cineva l-a ascuns bine de tot. Ce ne puteţi spune despre rafalele de armă din 22 decembrie, despre traiectoria gloanţelor?În 22, în Cabinetul 1 nu s-a tras niciun glonţ. Acolo erau Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Nicolae Militaru, Petre Roman, Ştefan Guşă – Dumnezeu să-l odihnească–, Cazimir Ionescu, Adrian Sîrbu. În schimb, Cabinetul 2 a fost făcut sită… SITĂ!! Pe urmă au spus că se trage din Palatul regal şi toată lumea a pus puştile pe Palat. Pe urmă au zis că din Bibliotecă (BCU) se trage şi atunci a luat foc, pentru că au tras cu trasoare. Ulterior urmele gloanţelor au fost reparate foarte repede

INTERVIU



de… cineva, sub pretextul că trebuie să-l utilizăm – era deja Senatul acolo – şi trebuia reparat rapid. Despre ziua de 23 ce vă amintiţi?Din cauza panicii create, alimentată de Mihai Lupoi, oamenii care ocupaseră cele două cabinete, care erau simbolice, stabiliseră parole. Nu puteai intra într-unul dintre cele două cabinete decât dacă ştiai parolele. Cei din Cabinetul doi, de unde să ştie parola celor din Cabinetul 1? Bine, asta a fost până în 24-25. Dar în 23, cineva a tras un cadavru chiar de la uşa Cabinetului 2. Un tip brunet, până în 40 de ani, avea un costum de firmă pe el şi care nu avea nici un act la el. Le-am spus să îl acopere cu ceva, să nu stea aşa pe jos… Până dimineaţa a dispărut. Pe urmă a venit chestia cu arestarea. I-au prins cei care erau în Comitetul Central pe Postelnicu, pe Bobu. Era şi Dan Voinea, dacă îmi amintesc bine, el fiind tânăr procuror a luat primele interogatorii. Oricum, din cauza panicii create, chiar şi revoluţionari au luat bătaie. Era o tânără asistentă, mai bruneţică, şi cei de la Gărzile Patriotice au bătut-o. Aţi spus că aţi găsit arme când aţi ajuns în Cabinetul 2. Ştiţi cine le-a lăsat acolo?Nu, dar bănuiesc că din ordinul lui Pârcălăbescu. El era comandantul şi numai el ar fi putut da un asemenea ordin. Iar el, mai mult ca sigur, a primit ordin de la Militaru. Fiindcă pentru tot ce s-a întâmplat eu nu-l găsesc vinovat pe Iliescu, aşa cum spun gurile rele, ci pe Militaru.Legat de ziua de 24 decembrie, ce vă amintiţi?Pe 24 am fost la Palatul Victoria şi Ion Iliescu era acolo. Ne-a întrebat ce să facă cu Ceauşeştii,

pentru că din punctul lui de vedere ar fi bine să fie judecaţi. Eh, eram aşa înfierbântat de toate evenimentele, încât am propus să fie scoşi în stradă şi să-i judece poporul. Dar Iliescu a spus NU, să fie judecaţi conform legii. Firesc, în acest caz ar fi fost să li se dea şi dreptul la recurs, chiar dacă numai formal. Şi iată ce polemici se duc azi, din cauză cu nu s-au respectat toate procedurile. Ce gând vă frământă încă, la 25 de ani de la Revoluţie?De ce au trebuit să mai moară oameni după 22 decembrie?Şi aveţi o teorie?Probabil că trebuiau să moară unii, ca să fie cât mai veridică Revoluţia. Oricum toată lumea ştie că Militaru când a fost mazilit a jurat răzbunare… În 24, când am fost la Palatul Victoria înarmaţi, erau la etajul 1 Ion Iliescu, Petre Roman şi Nicolae Militaru. Le-am spus: „Dacă eu v-aş împuşca pe voi acum– pentru că ei deja îşi făcuseră guvernul, iar din cei din Comitetul Central nu mai apărea nimeni –, mâine s-ar vorbi de Adrian Staicu, nu s-ar mai vorbi de Nicolae Militaru, Ion Iliescu, Dumitru Mazilu ş.a.” Cazimir Ionescu a luat foc, pentru că era, deja, vicepreşedinte al României – el cu Dumitru Mazilu. Ceilalţi au tăcut, „lasă că sigur o să facem parte” [N.r. - din noua guvernare], „o să fie democraţie”... Dar au rămas doar vorbe. Din punctul nostru de vedere a fost o Revoluţie. Dar a fost furată. Din partea populaţiei a fost o Revoluţie sinceră. Dacă ne gândim că a fost un Bîrlădeanu, un Brucan, un Iliescu care au trimis nişte scrisori, poate să te ducă gândul că,


din punctul lor de vedere, au vrut să îl dea jos pe Ceauşescu şi să preia puterea. Deci, vorbesc de o grupare restrânsă, prea mică. Dar pentru marea masă a românilor a fost o REVOLUŢIE. Nu aveau de unde să ştie ce se întâmplă acolo şi acolo. Probabil că dacă ştiau nu ieşeau. A fost o forţă care s-a născut ad-hoc. Noi, românii, ne unim în două momente: la înmormântări şi la nuntă. În rest suntem dezbinaţi. Faptul că au murit atâţia oameni la Timişoara a insuflat dorinţa să se spargă odată buboiul şi să se termine… Aşa cred. Care este primul gând, prima imagine care vă vine în minte când auziţi Revoluţie sau decembrie 1989?UNITATEA românilor. Cei din faţa CC-ului, noi în interior mai aveam unde să ne ascundem, să ne adăpostim, dar ei nu, erau în Piaţă, în câmp deschis şi scandau: „Murim şi nu vă părăsim!”.Care este percepţia asupra României, la 25 de ani de la Revoluţie?Am fost 16 ani plecat în Statele Unite, m-am întors acum doi ani. Eu am sperat ca România să fie măcar pe jumătatea Americii… Suntem departe de ceea ce am sperat în 1989. Mă uit cu silă că nu se face absolut nimic. Doar se fură.

Care este mesajul dvs. pentru generaţia tânără?Cu sistemul de învăţământ pe care îl avem nu cred că generaţia tânără va face ceva. Să înveţe din greşelile pe care le fac cei care conduc ţara la ora actuală, să nu le repete. Voi, cei tineri, trebuie să puneţi mâna pe frâiele ţării şi să faceţi ceva. Noi nu am reuşit… sistemul de învăţământ e la pământ, cel sanitar – la pământ, bani nu sunt, bătrânii – vai de viaţa lor… Cât despre revoluţionari, din cauza manipulării, în special a mass mediei, lumea când aude de revoluţionari are tendinţa să pună mâna pe pietre şi să arunce în ei. După ce a apărut Legea 42, la care am lucrat şi eu, lumea a început să spună că suntem un fel de ciocoi noi. În Statele Unite am întâlnit un tânăr, de aproximativ 30 de ani, veteran de război pentru că a luptat în Irak, şi căruia statul îi plătea circa 2000 de dolari pe lună… Lumea nu aruncă cu pietre în el şi este venerat. Toată lumea îl iubeşte.

Interviu realizat de Dr. Daniela OSIAC

*

INTERVIU



(14 octombrie 1950 – 5 decembrie 2007)

Figură emblematică a Revoluţiei Române, Dan Iosif a fost un luptător. Momentul său de glorie din Decembrie 1989 este încărcat de eroism şi mister. A însufleţit Baricada de la Intercontinental, din seara de 21 decembrie. A chemat mulţimile la revoltă şi s-a opus din prima linie forţelor de represiune. Gesturile şi în-demnurile lui energizau o populaţie derutată, prudentă până la pierderea identităţii. Prezenţa lui devenise, în acele momente dramatice, medicament împotriva spaimelor. Martorii spun că manifestaţia s-ar fi spart repede, dacă n-ar fi fost curajul lui nevindecabil, vecin cu nebunia. Când forţele de ordine reuşiseră, totuşi, să spulbere Baricada şi să împrăştie demonstranţii, el a lansat chemarea ca toţi cei care rezistaseră să nu se retragă la casele lor, ci să meargă în întreprinderi şi să mobilizeze muncitorii pentru a-i aduce dimineaţa în Centrul Capitalei. În 22 decembrie, a revenit în fruntea coloanelor de la Electroaparataj. Ajuns în Piaţa Palatului a vorbit mulţimilor de la microfonul unei staţii de amplificare părăsite de Securitate. A fost printre primii care au luat cu asalt clădirea C.C.-ului, obligându-l pe Ceauşescu să fugă. Dacă în 21 decembrie, Dan Iosif fusese ,,unul dintre generalii din Piaţa Universităţii”, cum îl car-acteriza tovarăşul lui de Baricadă, Dumitru Dincă, în sediul C.C., el a fost Mareşalul, liderul necontestat de niciuna dintre părţile aflate în bătălia pentru schimbare. În fruntea revoluţionarilor, dar şi în contact cu nomenclaturiştii rămaşi în sediu, cu ofiţeri de Securitate şi Armată, cu foşti sau viitori lideri, Dan Iosif era ascultat, temut chiar. Intransigent, fără compromisuri, s-a impus şi a pus ordine în clădire, făcând din sediul C.C. un centru de putere revoluţionară, un punct de comandă al Revoluţiei, aşa cum fusese până atunci Balconul Operei din Timişoara, aşa cum erau în acele zile Televiziunea Română Liberă şi Minis-terul Apărării Naţionale. Cu Dan Iosif în C.C., românii erau convinşi că Nicolae Ceauşescu şi partidul său nu vor mai reveni la putere. Vocea lui din Balcon conta! O voce fermă, inconfundabilă, imposibil de ocolit de către cei ce se aflau în lupta pentru putere sau care căutau să supravieţuiască doar. O voce care a contat atunci şi care contează şi astăzi, pentru istorie. Pentru că Dan Iosif n-a fost doar un actor al evenimentelor din 1989. Timp de 18 ani după aceea, a fost un mărturisitor de valoare, o sursă de istorie recentă. Fără interviurile şi mărturiile lui, răspândite prin publicaţii şi cărţi, la radio şi televiziune, nu se poate scrie istoria Revoluţiei, aşa cum a fost ea. A sprijinit înfiinţarea Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, dar era mâhnit că s-a făcut prea târziu când memoria multora a secat, iar a altora a luat-o razna. Prin moartea lui Dan Iosif, Revoluţia a mai făcut un pas în istorie...

NECROLOG

7 ANI DE LA MOARTEA LUI DAN IOSIF*

Dan Iosif şi camarazii lui

*Viorel Domenico, In memoriam – Dan Iosif, în Caietele Revoluţiei nr. 6(13)/2007, p. 76-77


Cedarea eternului aliat. Sofia,

10 noiembrie 1989

Societatea bulgară se trezeşte

În ianuarie 1986, Todor Jivkov va anunţa un nou ,,mecanism economic”, care consta într-o nouă regrupare a ministerelor de profil. Totuşi, evoluţia reformei socialismului în URSS va influenţa şi conducerea politică de la Sofia, astfel încât la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, din 27-28 iulie 1987, Todor Jivkov va propune măsuri pentru descentralizare politică şi dezvoltarea autogestiunii economice. În august 1987, Biroul Politic al CC al PCB va adopta măsuri pentru limitarea cultului personalităţii, iar în decembrie 1988, însuşi Todor Jivkov avea să anunţe că sosise timpul pentru reformarea completă a sistemului politic bulgar. În fapt, realizările concrete au fost minime, având în vedere că, totuşi, primul-ministru reformist, Gheorghi Atanasov, a fost obligat să-şi prezinte demisia la 1 februarie 1989.

La Sofia, la 16 ianuarie 1988, se va constitui Societatea Independentă pentru Drepturile Omului, iar în noiembrie se va forma şi Asociaţia pentru Drepturile Omului. Pe parcursul anului următor vor apărea numeroase grupuri civice, ecologiste, pentru libertăţi religioase (peste 50). Toate militau pentru reformarea societăţii bulgare. În februarie 1989 se va constitui, la Plovdiv, primul sindicat independent (Podkrepa). Societatea bulgară începea să se mişte, să se trezească la viaţă. În contextul unei relaţii extrem de tensionate cu minoritatea turcă din Bulgaria, aceasta demarează pe 9 mai 1989, cu ocazia apropierii începerii lucrărilor CSCE de la Paris, o serie de manifestaţii care vor culmina în ziua deschiderii activităţii importantului for internaţional. Marşurile minorităţii turce vor fi coordonate de către Liga Democratică pentru Drepturile Omului, organism înfiinţat de către minoritarii turci, care trecuseră prin insula-închisoare Belen, din cauza refuzului lor de a adopta nume bulgare. 15.000 de oameni vor particpa la marşurile organizate în Kaolinovo, în Todor Ikonomovo şi Tolbuhin, lângă Varna. Forţele de ordine vor reacţiona extrem de dur: şapte morţi şi 40 de răniţi, după cifrele oficiale, însă martorii au vorbit despre 60 de morţi şi peste 100 de răniţi. Aproximativ 1.000 de demonstranţi au fost arestaţi. Oraşele unde s-au desfăşurat manifestaţiile au fost blocate de forţele militare, liniile de comunicaţie cu ele au fost întrerupte. S-a decretat starea de asediu şi cetăţenii Bulgariei au fost la cheremul patrulelor militare şi poliţieneşti, timp de patru zile, care îi vor căuta pe participanţii la protest.

Pe 26 mai 1989, autorităţile vor trece la arestarea mai multor membri ai grupărilor independente. Cu toate acestea, presiunea grupurilor civice - în special a Ecoglasnost-ului, condus de Petăr Slabakov, asupra regimului comunist avea să sporească - mai ales cu prilejul Conferinţei Mediului Înconjurător, organizată de CSCE, la Sofia, în perioada 16 octombrie - 3 noiembrie 1989.

Relaţia cu minoritatea turcă va influenţa şi relaţia guvernului de la Sofia cu Occidentul, mai ales că bătrânul lider de la Sofia va propune expatrierea a cel puţin 300.000 de oameni din rândul populaţiei turceşti. În cursul zilei de 29 mai 1989, Todor Jivkov, într-un discurs televizat, a cerut Turciei să-şi deschidă

Bulgaria a fost unul dintre cei mai fideli aliaţi ai URSS în perioada Războiului Rece, iar procesele de perestroika şi glasnosti vor fi imposibil de înţeles şi acceptat de către conducerea de la Sofia. Alexandr Iakovlev va mărturisi că, în pofida nenumăratelor discuţii purtat cu Todor Jivkov, cu ocazia celor două vizite făcute la Sofia, totul părea un dialog al surzilor.

DOSAR - BULGARIA 1989



frontierele, acuzând guvernul de la Ankara de faptul că provoacă tulburări în scopuri ,,expansioniste”. Turcia a deschis frontierele, iar minoritarii musulmani au fost obligaţi să părăsească Bulgaria, fiind anunţaţi cu doar câteva ore înainte de expulzare. Prim-ministrul Turgut Özal a condus protestele la nivel internaţional, iar sovieticii au fost şi ei numulţumiţi, alături de statele din CEE, de comportamentul autorităţilor de la Sofia. Chestionat de către Mihail S. Gorbaciov, în iunie 1989, la Moscova, Todor Jivkov va declara că ,,dacă nu acţionăm, vom ajunge curând ca Ciprul”. Secretarul general al PCUS i-a declarat: ,,Ce faceţi este inutil şi neproductiv într-o perioadă în care căutăm să îmbunătăţim relaţiile cu Turcia. Nu vă putem sprijini”. Destinul politic al lui Todor Jivkov părea să fie pecetluit.

Timpul nu mai avea răbdare

Criza economiei şi a societăţii bulgare se va amplifica, ca urmare a acestor evenimente tragice, în condiţiile în care peste 350.000 de persoane au părăsit Bulgaria în câteva săptămâni. Conducerea de la Sofia a anunţat că oamenii pot rămâne să culeagă recolta şi pot pleca abia în toamnă. Guvernul încerca să salveze cultura de tutun din sud-vestul zonei Goţe Delcev, însă era prea târziu. Oamenii reacţionau prin greve, demonstraţii şi proteste reprimate de soldaţi şi miliţieni. Regiunea a fost închisă şi oamenii obligaţi să lucreze sub ameninţarea armelor. Oficialii Partidului Comunist Bulgar începeau să se îngrijoreze, având în vedere comprtamentul liderului de la Sofia. Todor Jivkov dejucase, în 1988, o tentativă de lovitură de palat menită să-l înlocuiască din fruntea partidului şi statului. Totodată, disidenţii bulgari au ridicat vocea în apărarea libertăţii minorităţii turce din Bulgaria, iar posturile de radio occidentale vor prelua şi difuza informaţii privind tragicele evenimente petrecute în spaţiul bulgar. Clubul pentru Sprijinirea Perestroikăi şi al Glasnostului, înfiinţat în vara lui 1988, va protesta şi el împotriva tratametului aplicat minorităţii turce, precum şi împotriva politicii duse de către Todor Jivkov. Printre membrii marcanţi ai Clubului se numărau filosoful Jelio Jelev şi chimistul Alexei Şeludko, care fusese cândva şeful operaţiunilor KGB la Sofia.

Cu prilejul consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, din 7 – 8 iulie 1989, de la Bucureşti, Petăr Mladenov, ministrul bulgar de externe, foloseşte prilejul şi obţine de la Mihail S. Gorbaciov simpatia acestuia pentru cauza reformistă în Bulgaria. Liderul sovietic îi va declara şefuli diplomaţiei bulgare: ,,Simpatizăm cu voi, dar asta este treaba voastră”.

Prevalându-se de desfăşurarea Conferinţei Mediului Înconjurător, organizată de către CSCE la Sofia (până la 3 noiembrie), societatea civilă bulgară începe, pe 16 octombrie 1989, să protesteze împotriva regimului comunist bulgar. Totodată, Stanko Todorov, preşedintele Adunării Naţionale a Bulgariei, va adresa, la începutul lunii octombrie 1989, o scrisoare Biroului Politic al CC al PCB prin care va denunţa încetineala cu care se desfăşura procesul de reformă.

Liderul grupului reformist din structurile de conducere ale PCB, Petăr Mladenov, demisionează, pe 24 octombrie, şi formulează, totodată, o scrisoare extrem de critică la adresa situaţiei din ţară şi a politicii promovate de Todor Jivkov. Ofiţerii poliţiei secrete bulgare (Darjavna Sigurnost) vor trece la represalii, în cursul zilei de 26 octombrie 1989, împotriva protestatarilor aflaţi în centrul oraşului de 12 zile neîntrerupte. Ofiţerii DS-ului bulgar au reprimat cu sălbăticie demonstraţia şi au arestat 40 de persoane, sub ochii diplomaţilor americani şi francezi, precum şi ai mass-media internaţionale. Cetăţenii Sofiei au fost şocaţi de brutalitatea autorităţilor comuniste.

Pe 3 noiembrie 1989, peste 500.000 de susţinători ai grupului Ecoglasnost vor participa la o demonstraţie în Sofia şi vor depune o Petiţie


la sediul Adunării Naţionale. Clubul pentru Sprijinirea Perestroikăi şi al Glasnostului, Asociaţia drepturilor omului, sindicatele libere, Clubul Helsinki şi Clubul 33 se vor implica în eforturile societăţii civile de a realiza transformări politice şi economice în viaţa societăţii bulgare. „Conspiratorii” din sânul puterii comuniste au trecut la ofensivă, având drept miză strategică reformarea sistemului şi, pe 9 noiembrie 1989, vor trece la intimidarea liderului Todor Jivkov. Situaţia lui Todor Jivkov se agravase după ce, pe 31 octombrie, Mihail S. Gorbaciov a refuzat să-l primească, făcând cunoscut, astfel, că ,,problemele bulgare trebuie rezolvate de comuniştii bulgari”. Convins de faptul că unităţi loiale „conspiratorilor”, din cadrul Ministerului Apărării de la Sofia, au izolat sediul partidului şi

sub presiunea străzii şi a propriilor camarazi, Todor Jivkov va demisiona pe 10 noiembrie 1989 din funcţia de secretar general al Partidului Comunist Bulgar.

Noua conducere a PCB avea să fie asigurată de Petăr Mladenov, care a promis reforme moderate, în limitele socialismului, însă populaţia a continuat să demonstreze, solicitând instalarea imediată a unui sistem pluripartit, dreptul de liberă asociere. Pe 25 noiembrie, sindicatele îşi proclamaseră independenţa, iar la întâlnirea cu reprezentanţii intelectualităţii, Petăr Mladenov a precizat că reformele preconizate vizau crearea ,,unui stat socialist modern şi al justiţiei”.

În cursul zilei de 18 noiembrie 1989, Parlamentul de la Sofia va decide constituirea unei Comisii pentru elaborarea unui noi Constituţii, precizând că toate măsurile ce urmau a fi luate trebuiau să vizeze consolidarea şi dezvoltarea ,,orânduirii socialiste”, Partidul Comunist păstrându-şi rolul de avangardă. Pe 23 noiembrie, Dimităr Stanişev, secretar al CC al Partidului Comunist Bulgar, va declara că s-a trecut la o nouă etapă în dezvoltarea Bulgariei, în cadrul căreia se va urmări lărgirea democraţiei şi a libertăţilor cetăţeneşti, reformele efectuându-se în cadrul ,,normelor socialiste şi pentru construirea orânduirii socialiste”, sub conducerea partidului comunist, ,,în condiţiile creşterii rolului său de avangardă şi forţă politică”. Într-o perioadă de timp foarte scurtă, în cadrul libertăţii de asociere aveau să se constituie circa 50 de partide, fiind înlăturată, totodată, cenzura.

În cursul întâlnirii cu Mihail S. Gorbaciov, din 5 decembrie 1989, de la Moscova, Petăr Mladenov va declara că în Bulgaria ,,toată lumea, cu excepţia unei pături subţiri a populaţiei, susţine cu căldură perestroika”. Reafirmându-şi poziţia faţă de necesitatea unui dialog sincer şi deschis cu societatea, care va contribui la întărirea autorităţii PCB, secretarul general al PCUS va susţine că schimbările nu trebuie făcute ,,în pripă”, şi-i recomandă lui Mladenov să studieze articolul său Ideea socialistă şi perestroika revoluţionară, care conţinea orientările sale pe termen lung şi se baza pe ,,valorile noastre socialiste, pe o interpretare contemporană a clasicilor marxismului”.

Pe 7 decembrie 1989, grupările independente se unesc în cadrul Uniunii Forţelor Democrate (UFD), condusă de Jelio Jelev, şi vor milita pentru o democraţie de tip occidental. Bulgaria intra într-o nouă etapă a istoriei sale.

Constantin CORNEANU

*

DOSAR – BULGARIA 1989



Minoritatea turcă şi disoluţia comunismului în Bulgaria

Stabiliţi în Bulgaria începând cu sfârşitul secolului al XIV-lea – reprezentând latura sunnită a religiei musulmane, la care s-au adăugat apoi, în secolele 15-16, ţărani fără pământ din Anatolia, precum şi alături de câteva triburi nomade –, turcii din această ţară au reuşit să-şi păstreze în mare parte, de-a lungul istoriei, tradiţiile şi limba.

După cucerirea independenţei, minoritatea turcă nu a constituit un subiect imediat pe agenda de lucru al noilor conducători din Bulgaria. Tratatul de la Berlin şi de la San Stefano din 1878, Constituția de la Târnovo din 1879 şi Convenţia turco-bulgară din 1909, acordau, însă, unele garanţii acestei comunităţi etnice care nu era organizată şi care, astfel, nu a putut să-şi apere interesele. Dreptul minorităţilor va fi întărit în Bulgaria după Primul Război Mondial, prin articolul 50 din cadrul Tratatului de la Neuilly, prin care noul stat de la sudul Dunării era obligat să asigure „o totală şi completă protecţie a vieţii şi libertăţilor tuturor locuitorilor din Bulgaria, fără discriminare în funcţie de naţionalitate, limbă, rasă sau religie”.1

Dacă singura dorinţă a minorității turce din Bulgaria, după obţinerea independenţei, a fost aceea de a fi lăsată să trăiască în pace, linia politică a Sofiei faţă de etnicii turci începe să prindă contur odată cu decizia din 1934 a guvernului condus de Damian Velchev-Kimon Georgiev, de a schimba denumirea localităţilor cu nume de origine turcă cu unele de sorginte bulgară. Au fost schimbate astfel, prin ordine ministeriale, două treimi din oiconimele de sorginte turcă.2

Imediat după al Doilea Război Mondial, pentru o perioadă scurtă şi cu unele particularităţi, minoritatea turcă a cunoscut un oarecare grad de toleranţă din partea autorităţilor comuniste bulgare. Cauza unei asemenea poziţionări a conducerii de la Sofia era dată de imaginea pe care comuniştii o proiectaseră asupra întregii societăţi – una care avusese de suferit de pe urma regimului fascist. Astfel, minoritarii turci – în special femeile, membrii unei comunități cu preponderenţă rurală, au ajuns să fie consideraţi fraţi de suferinţă. Acest fapt a contribuit la susținerea minorităţii de către autorităţile de la sud de Dunăre, prin acordarea de resurse ce au contribuit la dezvoltarea „naţională” a acesteia. Aceste resurse nu suplineau, însă, decât în mică măsură lipsa de autonomie de care aceasta se bucurase înainte.3

Conform Constituţiei bulgare din 4 decembrie 1947, minorităţile naţionale aveau dreptul la educaţie în limba maternă şi la dezvoltarea culturii lor naţionale. Exista în acest sens un departament de limbă turcă în cadrul Universităţii din Sofia, un curs extra-curricular de predare a limbii turce, precum şi publicaţii în limba naţională. Pentru un scurt timp a existat o adevărată creștere a numărului de unități de învățământ unde se preda limba turcă. Astfel, dacă în 1944 existau 424 de școli, în 1952 numărul acestora ajunsese la 1.020 şi trei institute pedagogice, iar patru ani mai târziu se înregistrau un număr de 1.149. Aceste școli deserveau o populație ce număra, conform statisticelor bulgare, aproximativ 700.000 de etnici de origine turcă.4

Această situație a început să se schimbe la sfârșitul anilor ’60, când școlile cu predare în limba turcă au fuzionat cu cele de limbă bulgară, iar la începutul deceniului următor limba turcă deja nu se mai preda în școli speciale. De asemenea, în 1974 a fost închisă și secția de limbă turcă din cadrul Universității din Sofia, aceasta fiind înlocuită cu un Departament pentru Limbi Estice (Arabe). Departamentul de Filologie Turcă se va redeschide cu iregularitate în perioada următoare, iar studenții care urmau această specializare erau, majoritatea, copii ai diplomaților bulgari ce lucrau în țările arabe și, mare parte dintre

1 R. J. Crampton, Bulgaria, Oxford University Press, Oxford, 2007, p. 422.2 Milena Mahon (1999) The Turkish minority under communist. Bulgaria – politics of ethnicity and power, Journal of Southern Europe and the Balkans, 1:2, 149-162, [doi 10.1080_14613199908413996].3 Mary Neuburger, The Orient Within. Muslim Minorities and the Negotiation of Nationhood in Modern Bulgaria, Cornell University Press, Ithaca, London, 2004, p. 56.4 R. J. Crampton, op.cit., p. 425, 436.


aceștia erau, în mod oficial sau nu, informatori ai serviciilor secrete sau se prezuma că urmau să devină informatori după absolvire. De altfel, Departamentul de Filologie Turcă servea regimului comunist bulgar drept mijloc extrem de eficient de obstrucționare a creării în rândul minorității turce a unei elite educate. Loialitatea față de regim și controlul exercitat prin intermediul serviciilor secrete, la care se adăuga procesul de cooptare, au împiedicat formarea unei intelighenții politice independente în rândul minorității turce, situație ce poate fi, de altfel, extrapolată la nivelul întregii țări.5

Modul de viață al etnicilor turcii a fost una din principalele ținte de atac ale conducerii comuniste instaurate în Bulgaria la 7 septembrie 1944. Conform ideologiei comuniste, condițiile materiale determinau apariția „conștiinței” în cadrul unui parcurs nelinear de la „sclavie” către „civilizație”, iar etnia turcă era asociată cu imaginea unei comunităţi ale cărei caracteristici o apropiau de epoca sclavagistă, deci una ce trebuia modificată. Și cum naționalizarea și colectivizarea au reprezentat principalele metode de restructurare a macroeconomiei –parte importantă a

sistemului politic ce tocmai se instala–, aplicarea acestora a însemnat şi repunerea în discuție a culturii materiale a etniei turce. În cadrul acestui proces „modul de viață” – bit în limba bulgară și byt în cea rusă – a fost supus unui adevărat proces de eradicare și modificare. Introducerea ferestrelor în locul kafes-urilor, a paturilor, meselor și radiourilor în satele turcești a fost completată de o adevărată campanie de schimbare a vestimentației tradiţionale. Fes-urile și șalvarii au fost principalele ținte ale unui proces ce încerca transformarea comunității turce într-una comunistă, adaptată unui curent vestimentar „european modern”. În cadrul acestei campanii, modul de viață bulgar era prezentat drept unul superior față de cel al minorității turce.6

Încă de la sfârșitul anilor ’60, problema demografică din Bulgaria a determinat autoritățile de la Sofia să ia măsuri pentru o creștere numărului cetățenilor de etnie bulgară. Cum, însă, încurajarea natalității se aplicau tuturor cetățenilor țării, nu a condus la un spor demografic al etnicilor bulgari în comparație cu cei turci, la aceasta contribuind și faptul că ajutoarele primite erau mici. Aceste măsuri au condus și la proteste din partea etnicilor bulgarii, care au văzut această campanie ca pe un factor ce contribuia la mărirea decalajului demografic în raport cu minoritatea turcă. Și aveau dreptate: cel mai important rezultat al acestei politici a fost unul nedorit – întărirea identității minorității turce.7 O altă soluție pentru reducerea decalajului natalități între etnicii bulgari și cei turci a constituit-o și aceea a semnării unor acorduri cu Turcia, prin intermediul cărora etnicilor turci li se permitea să părăsească țara. După acordul din 1968 şi până în 1977 părăsiseră astfel Bulgaria 53.392 de persoane.8

Conceptul de „educație patriotică” pentru toți bulgarii, introdus printr-o decizie a Comitetului Central, din 17 iulie 1970, este considerat momentul declanșării unei campanii organizate împotriva minorității turce.9 În anul următor, cel în care Bulgaria ajunsese la socialism și se îndrepta către etapa următoare, comunismul, era adoptată o nouă Constituție. De data aceasta ea nu făcea referire la existența unor minorități etnice pe cuprinsul țării, amintindu-se în text doar despre existența „ cetățenilor de origine non-bulgară”.10

A doua jumătatea a anilor ̀ 70 va conduce la agravarea politicilor statului bulgar față de minoritatea turcă. Pe fundalul Crizei cipriote, autoritățile de la Sofia, au început să se teamă de posibilitatea declanșării

5 Milena Mahon, op. cit., p. 155-156.6 Mary Neuburger, op. cit., p. 58.7 Milena Mahon, op. cit., p. 156.8 Mary Neuburger, op. cit., p. 73. 9 Milena Mahon, op. cit., p. 157.10 Ibidem, p.155.




unei mișcări autonome a minorității turce, sub tutela Ankarei. Se constată „apariția unui fenomen nesănătos” încă de la sfârșitul anilor ‘60, precum cel al proliferării organizațiilor ilegale ce aveau influență inclusiv asupra membrilor de partid. Această teamă a crescut după Revoluția din Iran, din 1979, pe fundalul pericolului „fundamentalismului islamic”.

La mijlocul anilor ‘70, Partidul Comunist Bulgar a dispus crearea unei comisii în cadrul Academiei Bulgare care să studieze „diferențele etnice” în rândul populațiilor musulmane și să distingă între cele native și cele străine existente în provinciile de pe teritoriul țării. A avut astfel loc o întreagă campanie, prin intermediul căreia, etnografi, lingviști, istorici, antropologi au fost obligați să furnizeze „dovezi” despre sorgintea bulgară a comunităților musulmane. S-a ajuns, astfel, la situația în care în cadrul discuțiilor purtate într-una din ședințele Comitetului Central al Biroului Politic să se afirme că „ există anumite documente istorice, conform cărora în Bulgaria au rămas în principal turci, care au descendență bulgară… este o întrebare delicată, dar adevărul istoric este de partea noastră”.11

La sfârșitul anului 1983 autoritățile bulgare au decis aplicarea un amplu proces de asimilare în zonele compacte ale populației de etnie turcă. În anul următor, la 19 iunie, se decidea integrarea turco-bulgarilor „ în cauza socialismului și a politicii Partidului Comunist Bulgar” ce viza accelerarea dezvoltării economice a zonelor turcești. În unele dintre acestea se interzicea, în cadrul acestei politici, folosirea limbii turce în spațiul public, era închis singurul ziar de limbă turcă ce reușise să supraviețuiască și erau eliminate rubricile în limbă turcă din alte periodice, erau oprite transmisiile în limba turcă și, cel mai important, toți etnicii turci erau obligați să adopte un nume de origine slavă; celor care refuzau fiindu-le atribuit unul din oficiu. Schimbările erau aplicate în cadrul introducerii de noi cărți de identitate. Cei care nu aveau aceste noi acte nu beneficiau de serviciile care necesitau identificarea persoanei.12 Începută inițial în zona de Sud a Bulgariei în iarna anului 1984 campania de schimbare a numelui s-a extins apoi și în zona de nord-est. Adunați în piețe pentru a asculta discursuri despre originea lor bulgară, etnicii turci, uneori sub amenințarea armelor, erau forțați să participe „voluntar” la campania de schimbare a numelui. Actele de identitate și pașapoartele vechi erau confiscate, vechile registre și documente cu numele turcești erau distruse, la fel, cărțile și alte artefacte, până şi inscripţiile de pe monumentele funerare. Interzise în spațiul public au devenit și obiectele vestimentare, în special șalvarii și voalul la femei. La acestea de-a lungul anilor 80 au continuat să fie interzise nu doar limba, vestimentația turcă/arabă și numele turcești, ci și alte obiceiuri și ritualuri culturale turcești, precum cele funerare sau circumcizia.13

În spațiul educațional la nivel național și în cel religios musulman se desfășura o adevărată campanie de îndoctrinare loialistă. În acest sens, profesorii minorității turce trebuiau să parcurgă cursuri speciale anti-islamice, anti-diversioniste, anti-turce, iar clerul musulman trebuia să-și dovedească loialitatea față de Partid și de idealurile acestuia. Cei care refuzau, și continuau să folosească limba turcă în școală, precum profesorii Adem Hyuseinoglou sau Halil Gyulistan au fost condamnați la închisoare. Toate însemnele din moschei, care aveau o simbolistică turcă, erau eliminate și înlocuite cu cele bulgărești, iar casierii moscheielor trebuiau să fie de origine etnică bulgară. Teatrele minorității, formațiunile folclorice și alte entități culturale din Razgrad, Shoumen și Kardjali au fost închise Toate aceste acțiuni ale autorităților bulgare nu vor rămâne fără răspuns din partea comunității turce.

În ziua în care T. Jivkov urma să viziteze Plovdiv și Varna, la 30 august 1984, în aceste localități au avut loc două explozii atribuite unor membrii ai comunităţii turce. La scurt timp după acestea au apărut fluturași inscripționați cu mesajul „ 40 de ani, 40 de bombe”; mai era puțin până la aniversarea partidului, 11 Mary Neuburger, op. cit., p. 74.12 R. J. Crampton, op. cit., p. 376.13 Mary Neuburger, op. cit., p. 77.


în 9 septembrie. Riposta structurilor de forță bulgare a fost una extrem de severă. Aproape de granița cu Turcia, la Momchilgrad și Benkovski au fost masate forțe impresionante, fiind cele mai intense acțiuni ale armatei bulgare de după al Doilea Război Mondial.14 În luna decembrie a aceluiași an, la Mihaylovgrad au fost ucise aproximativ 40 de persoane, la 23 decembrie la Gorski Izvor au fost omorâte șase persoane și rănite alte 40, iar în sud-estul țării „beretele roșii” au ucis alte aproximativ 60 de persoane15. La 26 decembrie, la Kirkovo va fi omorâtă împreună cu mama sa Ayşe Hasan, o fetiţă de 17 luni, Turkan Lehitt Dustuler. Toată politica procesului „regenerării” era decisă la nivelul Partidului Comunist Bulgar de un Grup Special atașat Biroului Politic care superviza procesul, la care se adăuga un Grup de Lucru, însărcinat cu analiza condițiilor în care se desfășura procesul „regenerării” și care dezbătea omisiunile și măsurile coercitive din cadrul acestuia, iar a treia parte implicată o constituia Departamentul Politicilor Ideologice de pe lângă Biroul Politic, ce avea rolul diseminării materialului propagandistic. Toate cele trei structuri alcătuiau Grupul Procesului de Renaștere.

Politica dusă de Sofia împotriva minorității turce a atras atenția organismelor internaționale. Prima care s-a sesizat a fost Organizația Conferinței Islamice din 21-25 Martie 1988. A urmat apoi Conferința OSCE din Ianuarie 1989 de la Viena, care a obligat Bulgaria să recunoască drepturile minorităților.

Aplicarea politicii de „renaștere” sau regenerare”, aplicate de autoritățile bulgare în anii ‘80 nu a rămas fără răspuns din partea comunității etnice turce. A existat, așa cum preciza Mary Neuberger, o rezistență nesistematică sau consistentă, ci una ocazională și intermitentă, în care au alternat faze de cooperare pasivă cu cele de ciocniri ocazionale. O supraviețuire cu două sensuri a caracterizat, precizează același istoric, etnia turcă din Bulgaria: una individuală – în cadrul statului autoritar, și una colectivă – a supraviețuirii etnice.16

Politica represivă dusă de Sofia împotriva minorității turce va determina apariția unor organizații și asociații pentru apărarea drepturilor omului. În rândul comunității turce, cea mai importantă a fost Mișcarea Turcă de Eliberare Națională. Fondată la 8 decembrie 1985 de Ahmed Dogan, Zahit Fahit, Nedzhmetin Hak, Salih Ahmed și alte persoane din Varna, această organizație, milita pentru libertățile minorităților și se va transforma, după căderea comunismului în Mișcarea pentru Drepturi și Libertate, cu un rol extrem de important în viața politică a Bulgariei după anul 1990. Liderul acestei formațiuni, Ahmed Dogan a fost arestat în 1986 și condamnat la 10 ani de închisoare, fiind eliberat în 1989. Majoritatea celor reținuți în cursul anului 1986 au fost încarcerați în celebra închisoare Belene. În ianuarie 1988 a fost înființată, de asemenea, Liga Democratică pentru Apărarea Drepturilor Omului, iar în 1989 Asociația pentru Sprijin. La acestea s-au adăugat din 8 februarie 1989 Confederația Independentă a Muncii – Podkrepa, înființată de fizicianul Konstantin Trenchev, și Comitetul Civil pentru Apărarea Ecologică a Orașului Ruse, Clubul

pentru Sprijinul Perestroikăi și Glasnost, cei care au încurajat un număr de turci să intre în greva foamei înaintea reuniunii CSCE de la Paris din 1989, dar și numeroase proteste din partea unor personalități ale vieții culturale și politice ale societății bulgare precum: Georgi Tambuev, Petur Dyulgerov președintele Sindicatelor, Chudomir Aleksandrov, Jelio Jelev, Blaga Dimitrova, Yuri Zhirov, Radoi Ralin.

Începând din 9 mai 1989 în nord-estul şi sudul Bulgariei au izbucnit proteste de stradă în rândul minorității turce, ca urmare a represiunii exercitate împotriva acesteia de către autoritățile de la Sofia. Kaolinovo, Todor Ikonomovo şi Tolbukin au fost principalele oraşe unde Liga Democratică pentru Drepturile Omului a iniţiat proteste la adresa

14 R. J. Crampton, op. cit., p. 378.15 Fatme Muyhtar, The Human Rights of Muslims in Bulgaria in Law and Politics since 1878, Sofia, 2003, p. 76.16 Mary Neuburger, op. cit., p. 81.




regimului comunist bulgar, demonstranţi cerând dreptul de a practica religia islamică şi revenirea la vechile lor nume musulmane. Au participat la aceste proteste aproximativ 15.000 de oameni.17 În timpul acestora au fost ucise șapte persoane și rănite alte 28. Alte 40 au fost încarcerate sau trimise în lagăre de muncă. Acțiunea autorităților bulgare a fost criticată în cadrul Adunării CSCE din 30 mai de la Paris din același an. În urma acestui val de proteste, în iunie, autoritățile turce au permis emigrarea, uneori forțată, către Turcia a unei importante părți a cetățenilor săi de etnie turcă18. Cu această ocazie T. Jivkov va declara, la 7 iunie: „Este absolut necesar ca Republica Populară Bulgară să expatrieze 200.000, și dacă este posibil chiar 300.000 de persoane din acea populație(turcă). Dacă nu scăpăm de 200-300 de mii de oameni din acea populație în 15 ani Bulgaria nu va mai exista.”19 Au emigrat atunci – din iunie, când președintele Turciei, Turgut Özal, promitea adăpost tuturor turcilor ce doreau să părăsească Bulgaria, până la 22 august – când autoritățile turce au închis granița din cauza afluxului mare de emigranți, în cadrul aceea ce avea eufemistic să se numească „Marea Excursie” un număr 369.839 de oameni, dintre care peste 40.000 vor reveni ulterior în Bulgaria. 20 Proteste din partea Crucii Roșii, Semilunii Roșii, Amnesty International, dar și a unui număr de 50 de țări, printre care RDG și România, au condamnat politica dusă de autoritățile de la Sofia față de minoritatea turcă. Președintele american, George Bush, l-a rechemat ambasadorul de la post în semn de protest, după ce Congresul votase, la 18 iunie, Rezoluția Byrd-DeConcini care condamna tratamentul brutal al Bulgariei față de minoritatea turcă.21 Prezentată de către autoritățile bulgare drept o „luptă de clasă”, în cadrul unei ample propagande naționaliste ce chema poporul să se mobilizeze pentru acoperirea pierderilor economice cauzate de plecarea etnicilor turci, emigrarea acestora va contribui în mod semnificativ la îndepărtarea regimului condus de T. Jivkov.

La 17 iunie, Stanko Todorov, adresa Biroului Politic o scrisoare prin care acuza conducerea de rolul umilitor la care ajunsese acesta ca urmare a exodului minoritarilor turci. Peste câteva luni, la 24 octombrie, Petăr Mladenov, ministrul afacerilor externe, îl acuza pe Jivkov, în cadrul unei scrisori înaintate, atât Biroului Politic, cât și Comitetului Central, de modul defectuos în care conducea țara, și cu aceeași ocazie își anunța și demisia. Două zile mai târziu, când la Sofia aveau loc violențe între forțele de ordine și membrii mișcării ecologiste, în cadrul unei întâlniri a Biroului Politic, T. Jivkov refuza să își depună mandatul. Abia la 8 octombrie, după retragerea sprijinului de care se bucura din partea ministrului apărării, Bobri Djurov, avea să accepte retragerea sa din funcția deținută. Cel care declara la 19 iunie 1984 că „ Fără îndoială va fi o greșeală politică grosolană să începem acum să dovedim că turco-bulgarii sunt de fapt bulgari, turcizați de-a lungul celor 500 de ani de robie … (aceasta) va crea numai probleme și va trezi fanatismul religios și național în rândul unor straturi ale turco-bulgarilor”22, T. Jivkov, avea să ducă în următorii ani o politică față de minoritatea turcă care va contribui, în mare măsură, la procesul ce va conduce la demisia sa din 17 noiembrie din funcția de Președinte al ţării și la excluderea sa din partid la 8 decembrie şi odată cu aceasta şi la disoluţia comunismului în Bulgaria.

Alexandru GRIGORIU

17 Victor Sebestyen, 1989 Prăbuşirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, Bucureşti, 2009, p. 265.18 Mary Neuburger, op. cit., p. 82. 19 Fatme Muyhtar, op. cit., p. 81.20 Idem, p. 82. 21 Idem, p. 83.22 Idem, p. 73.

*


*

Hegemonia comunistă a început în Bulgaria pe 9 septembrie 1944, atunci când mai multe sute de ofițeri din armată și milițieni au demis guvernul țării și au predat puterea unei coaliții anti-fasciste numit Frontul Patriei (FP). Factorul cheie care a determinat succesul acestei conspirații a fost prezența armatei sovietice, care intrase deja pe teritoriul bulgar pe 5 septembrie. Tot prezența sovietică a fost cea care a permis, de asemenea, Partidului Comunist Bulgar (BCP) să iasă dintr-o obscuritate relativă și să mizeze pe pretenţia unei puteri absolute.

Dictatorul bulgar, Todor Jivkov, a ocupat funcția de secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar începând din anul 1954. După câțiva ani, puterea sa a devenit absolută. iar Jivkov s-a alăturat Kremlinului. Todor Jivkov a avut cele mai strânase legături cu Moscova pe vremea când la conducerea URSS s-a aflat Leonid Brejnev.

Timp de mai mulți ani, nici o activitate organizată de opoziție nu s-a dezvoltat în Bulgaria. Pe la mijlocul anilor 1970, regimul lui Jivkov a început să se confrunte, uşor, cu mişcări de opoziţie.

La începutul anului 1989, Jivkov - dorind să-şi consolideze poziţia -, reia tema politicii contra bulgarilor de etnie turcă. Ca urmare, peste 300.000 de bulgari, de etnie turcă, au emigrat din țară.

În luna mai au avut loc mai multe revolte. În septembrie 1989, a fost proclamată reabilitarea victimelor stalinismului. Aceste acțiuni, însă, nu au putut opri căderea dictaturii, în special datorită faptului că liderii Partidului Comunist Bulgar au conştientizat necesitatea schimbărilor în ţară.. În noiembrie. la Sofia a avut loc o conferință internațională „Ekoforum”. Aceasta a permis opoziției să se reactiveze şi să ceară ajutor Occidentului.

Pe 10 noiembrie, Todor Jivkov a fost înlăturat de la conducerea partidului, şefia acestuia fiind preluată de prim-ministrul Petăr Mladenov. O săptămână mai târziu, Mladenov a devenit președinte. Începând cu data de 18 noiembrie societatea s-a implicat în procesul de schimbare, printr-o serie de demonstraţii desfăşurate la Sofia. Oamenii cereau democraţie şi alegeri libere.

Pe 7 decembrie, grupurile de opoziție s-au reunit în cadrul Uniunii Forțelor Democratice (Sojuz na demokratyczna sili). Sub presiunea manifestanților, autoritățile au decis să facă concesii suplimentare: a fost proclamată, pe 15 decembrie, amnistie și la 29 decembrie au fost desființate legile discriminatorii împotriva minorității turce.

Jivkov a fost arestat la sfârşitul lunii ianuarie 1990; iar în iunie 1990 au avut loc alegeri libere în Bulgaria.

Dr. Daniela OSIAC

Prăbuşirea lui Todor Jivkov*

* http://www.year1989.pl/y89/bulgaria/history/8700,Bulgaria.html




DUPĂ 25 DE ANI

OMAGIU PESTE HOTARE

Varşovia: Expoziţie aniversară de fotografie –

25 de ani de la Revoluția Română La data de 27 noiembrie 2014, la sediul

Ambasadei României în Polonia, în marja recepției oficiale ocazionate de Ziua Națională, a avut loc vernisajul expoziției de fotografie 25 de ani de la Revoluția Română.

Expoziția a fost organizată de Ambasada României în colaborare cu ICR Varşovia, cu sprijinul Agerpres, Reuters, Institutului Revoluției Române şi VP Holding România. La eveniment au participat peste 450 de persoane – oficialități poloneze, diplomați, personalități culturale din Polonia, reprezentanți ai societății civile şi ai comunității române

25 de Ani de la căderea comunismului, este o o expoziţie de fotografie în aer liber dedicată Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Panourile de format mare, îmbracă gardul exterior al Ambasadei României la Varşovia şi surprind instantanee ale evenimentelor din 1989 în mai multe oraşe ale României.,

Cu o zi înainte, la sediul Colegiului Europei de la Natolin, a avut loc o dezbatere –

Un sfert de veac de la Revoluţia Română din decembrie 1989 şi căderea regimului dictatorial comunist, au fost marcate în numeroase capitale ale lumii prin mese rotunde, dezbateri, lansări de carte, expoziţii aniversare de fotografie, filme documentare, mărturii, chiar manifestări sportive etc, toate dedicate primei Revoluţii transmise în direct la televiziune.

cu şi pentru studenţii colegiului – dedicată Revoluţiei Române, cu titlul „Revoluţia Română din 1989 în context central-european”.

25 de ani de la Revoluţia anticomunistă din 1989,

tema mesei rotunde organizate la Amsterdam

25 de ani de la Revoluţia anticomunistă

din 1989 a constituit tema unei mese rotunde organizate la Amsterdam (De Doelenzaal), pe 9 decembrie 2014, de Institutul Cultural Român Bruxelles, Universitatea din Amsterdam şi Ambasada României în Regatul Ţărilor de Jos.

Evenimentul a adus în atenţie mărturii ale unor personalităţi implicate în mod direct şi activ la Revoluţie. Printre participanţi s-au numărat: Coen Stork, ambasadorul Olandei la Bucureşti


între 1988-1993, Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti şi Patrick McGuinness, autorul romanului Ultimele o sută de zile (Polirom, 2012). The Independent scrie despre romanul lui McGuinness, care prezintă Bucureştiul anului 1989, că “readuce la viaţă starea de neîncredere din perioada în care ţările din blocul comunist îşi duceau la capăt propriile revoluţii”.

Publicul larg a aflat aspecte inedite din culisele evenimentelor decembriste şi post-decembriste, care au contribuit în mod semnificativ la conturarea unei Românii democratice.

Tel Aviv – masă rotundă dedicată marcării a 25 de ani de la căderea

comunismului în România

Institutul Cultural Român din Tel Aviv a fost gazda unei mese rotunde dedicat marcării a 25 de ani de la căderea comunismului în România. Evenimentul a avut loc luni, 8 decembrie 2014.

În cadrul discuţiilor au fost evocate aspecte definitorii ale trecutului recent: perioada imediat premergătoare căderii regimului Ceuşescu, Revoluţia Română şi ecourile acesteia în Cancelariile lumii, precum şi problematica tranziţiei şi aderarea României la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi Uniunea Europeană.

Programul evenimentului:Moderator: Academicianul, prof. univ. dr.

Răzvan TheodorescuLansarea volumului bilingv Ceauşescu:

ultimele 100 de zile, de Carol Roman (Editura “Balcanii şi Europa”, 2014)

Cuvânt introductiv: dr. Gina Pană, director ICR Tel Aviv

Prezentarea cărţii: Carol Roman, autor şi director general al Revistei “Balcanii şi Europa”

Despre parcursul democratic al României post-decembriste: aderarea la Uniunea Europeană şi NATO a vorbit la masa rotundă menţionată academicianul si istoricul Răzvan Theodorescu, iar ambasadorul Ioan Donca a făcut o prezentare a diplomaţiei române înainte de 1989.

ICR Berlin– expoziţia stradală de fotografie „1989 – Revoluţia Română:

Drumul spre libertate” Cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la

Revoluția din Decembrie ‘89, Institutul Cultural Român din Berlin a elaborat un amplu program de celebrare a evenimentului.

După primele două manifestări dedicate acestei aniversări, festivalul de teatru și dans românesc de la Hebbel am Ufer Berlin şi festivalul de film Rekonstruktion. Filmland Rumänien 3, ICR Berlin a prezentat şi expoziţia stradală „1989 – Revoluţia Română: Drumul spre libertate”. Până la sfârşitul lunii decembrie, în piaţa Dorothea – Schlegel din centrul istoric al Berlinului, trecătorii au ocazia să privească fotografii de mare impact captate în momente cheie ale evenimentelor din decembrie ‘89. Cele opt fotografii provin din colecţia Agenţiei Naţionale de presă AGERPRES.

Sub forma unei instalaţii fotografice alcătuite din opt panouri de mari dimensiuni pe care sunt imprimate imagini, texte informative în limba germană, precum şi câteva pancarte cu mesaje şi lozinci utilizate în perioada importantului eveniment istoric, expoziţia prezintă vizitatorilor câteva momente de vârf din timpul dramaticelor zile.

La sediul Ambasadei României la Berlin a fost organizat, în data de 9 decembrie,

DUPĂ 25 DE ANI



simpozionul cu tema „25 de ani de la căderea comunismului: perspective româneşti şi germane”, cu participarea unui reprezentant roman –Adrian Cioroianu, şi a doi reprezentanţi germani – Dr. Anneli Ute Gabanyi, analist politic şi Markus Meckel, fost ministru de Externe, preşedinte al Consiliului Fundaţiei Federale pentru Studiul Dictaturii PSUG. Moderatorul evenimentului a fost Helmuth Frauendörfer, referent al muzeului Gedenkstätte Berlin-Hohenschönhausen.

ICR Paris a marcat cei 25 de ani de la căderea comunismului

printr-un ciclu de conferinţe/ dezbateri Marcarea a 25 de ani de la căderea

comunismului în România a prilejuit Institutului Cultural Român din Paris organizarea a două evenimente cu participarea unor invitaţi de prestigiu.

Vineri 5 decembrie, în Salonul de Aur al Palatului Béhague, Reşedinţa Ambasadorului României în Franţa, a avut loc lansarea volumului „Journalistes français dans la Roumanie communiste” („Jurnalişti francezi în România comunistă”), apărut la editura pariziană Orizons şi distribuit în Franţa în librăriile L’Harmattan. Cartea cuprinde articole scrise de jurnalişti francezi, care au fost corespondenţi speciali în România anilor ‘70 –’90, şi au reflectat realitatea acelor ani în presa scrisă din Hexagon, inaccesibilă, atunci, publicului român. Ea devine accesibilă acum, după 25 de ani, prin acest volum

realizat de ICR Paris, volum oferit diasporei romane din Franţa, şi, după traducere, publicului din România.

Lansarea a reunit personalităţi franceze şi române, precum Petre Roman, fost Prim-ministru al României, Daniel Cohen, editor, editura Orizons, Emil Hurezeanu şi Luca Niculescu, jurnalişti, Cristian Pârvulescu, sociolog, José- Manuel Lamarque, jurnalist France Inter, Marc Semo, jurnalist Libération, Arielle Thédrelle, jurnalistă Le Monde, şi invitaţii lor.

Luni 8 decembrie, la sediul prestigioasei publicaţii franceze L’Express s-a desfăşurat cel de-al doilea eveniment, dezbaterea „România, 25 de ani după” („Roumanie, 25 ans après”), care i-a avut ca interlocutori pe Petre Roman, fost Prim-ministru al României; Luca Niculescu şi Emil Hurezeanu, jurnalişti; Cristian Pârvulescu, sociolog, Christian Makarian, director adjunct L’Express, precum şi alţi jurnalişti francezi.

Eveniment la Roma: „România: 25 de ani de libertate”

Cu ocazia aniversării Zilei Naţionale

şi marcarea a 25 de ani de la căderea regimului comunist, Asociaţia IRFI onlus “Italia Romania un Viitor împreună”, a organizat – sub patronajul Instituţiei Biblioteche di Roma, a Ambasadei României în Italia şi Ambasadei României pe lângă Sfântul Scaun şi Ordinul Suveran Militar


de Malta – simpozionul ROMÂNIA, 25 DE ANI DE LIBERTATE.

Un eveniment adresat depotrivă publicului român şi italian, ca moment de reflecţie şi comemorare a tuturor celor care s-au jertfit pentru Unirea de la 1 decembrie 1918, dar şi victimelor din timpul regimului comunist în România. Simpozionul a avut loc joi, 11 decembrie 2014, la BIBLIOTECA publică “FRANCO BASAGLIA” din Roma, în via Federico Borromeo nr. 67.

Expoziția „25 de ani de la căderea comunismului în România” la Galeria

la Rond din Chişinău

Pentru a marca 25 de ani de la căderea

sistemului comunist, eveniment de răscruce în istoria contemporană, care a schimbat harta politică a lumii, inclusiv destinul României, ICR Chișinău, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, Ambasada României în Republica Moldova, Muzeul Naţional de Istorie a României și în parteneriat cu Primăria Municipiului Chișinău și Biblioteca Naţională a Republicii Moldova a organizat expoziția stradală „25 de ani de la căderea comunismului în România”. Alcătuită din 15 de bannere, de dimensiuni 0,95 x 2,05 m., expoziția prezintă o serie de fotografii, mărturii și documente de arhivă, menite să reconstituie și sa aducă în atenția publicului evenimentele din anul 1989, care au dus la instaurarea unui regim democratic în România .Evenimentul a avut loc la 11 decembrie 2014, la Rondul de lângă monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Ion Caramitru a adus emoţiile Revoluţiei din 1989 pe scena londoneză

Institutul Cultural Român din Londra a marcat 25 de ani de la căderea regimului comunist din România printr-un eveniment organizat în seara zilei de 10 decembrie, avându-l ca protagonist pe marele actor Ion Caramitru. Evenimentul a oferit publicului britanic o privire introspectivă asupra zilelor de teroare, disperare, bucurie și speranță care au dus la căderea celei mai sumbre dictaturi est europene, prin vocea uneia dintre figurile emblematice din timpul Revoluţiei anticomuniste din 1989.

Spectacolul, prezentat în limba engleză de cel pe care presa britanică îl consideră unul dintre cei zece cei mai buni interpreți ai lui Hamlet ai tuturor timpurilor, s-a bazat pe o selecţie de poezie românească și universală, la care s-au adăugat monologuri și inserturi memorialistice, pe fondul improvizațiilor expresive oferite de pianistul Sergiu Tuhuțiu.

Făcând referire la moştenirea Revoluţiei din 1989, Ion Caramitru, fost ministru al Culturii și actual director general al Teatrului Național din București, distins cu una dintre cele mai importante decorații britanice, aceea de Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic, spunea: „Moştenirea rămâne, zic eu, pozitivă. În ideea că un popor care părea amorf, un popor care părea, cum se spunea atunci, o mămăligă care nu explodează, a făcut explozie. Memoria acelor momente este memoria unei solidarităţi formidabile, anticomuniste. Asta este moştenirea vieţii mele şi cu asta merg înainte”.

DUPĂ 25 DE ANI



Decembrie ’89: Documentare de Cornel Mihalache la ICR Viena

Programul lunii decembrie al Rumänisches Kino in Wien – RKi Wien a inclus filme care tratează tema Revoluţiei Române din 1989. Vineri, 12 decembrie, la sediul ICR Viena, a avut loc proiecţia filmelor documentare De Crăciun ne-am luat porţia de libertate (1990) şi Piepturi goale şi buzunare pline (2012) în regia lui Cornel Mihalache. De Crăciun ne-am luat raţia de libertate reprezintă filmul de debut al Cătălinei Fernoagă şi al lui Cornel Mihalache. Realizatorii, încă studenţi la momentul respectiv, surprind starea de spirit în zilele imediat următoare Revoluţiei din Decembrie. Filmul a primit o serie de premii şi distincţii: premiul Opera Prima al Uniunii Cineaştilor din România (1990), premiul de debut şi premiul „Vox Juventutis” al Ministerului Culturii la Costineşti (1990), premiul „Sesterce d’argent” la Festivalul Internaţional de Film Documentar de la Nyon, Elveţia (1990); marele premiu la Festivalul Internaţional de scurt-metraj de la Tampere, Finlanda (1991); premiul special al juriului la DaKINO (1991).

Documentarul Piepturi goale şi buzunare pline este rezultatul unei cercetări documentaristice de 23 de ani, fiind unul dintre cele mai apreciate produse de televiziune despre Decembrie 1989. De asemenea, este evidenţiată importanţa televiziunii naţionale în desfăşurarea evenimentelor şi a modului în care acestea au fost percepute şi păstrate în mentalul

colectiv. Piepturi goale şi buzunare pline a câştigat marele premiu la secţiunea CADRO, din cadrul Festivalului Internaţional de Film Documentar „Cronograf” de la Chişinău (2012).

ROMA - Vernisajul expoziţiei documentare

Memorialul Revoluţiei Timişoara, decembrie 1989

Evenimentul a fost organizat de Muzeul Memorialul Revoluţiei Timişoara, decembrie 1989, alături de Accademia di Romania in Roma.

La eveniment au vorbit Viorica Bălteanu, profesoară de limba, literatura şi civilizaţie italiană la Universitatea Politehnică Timişoara şi Traian Orban, preşedintele Asociaţiei Memorialul Revoluţiei Timişoara, decembrie 1989.

Expoziţia şi-a propus redescoperirea adevarurilor istorice cu privire la evenimentele timişorene, din rastimpul 15-22 decembrie 1989, care au condus la răsturnarea regimului comunist în România: „Noi spunem adevăruri – multe amare, însă dovedite ştiinţific prin osârdia unor istorici oneşti–despre evenimente tragice petrecute în România, întâmplări de care ne desparte un sfert de secol. E mult? E puţin?” se


întreba prof. Viorica Bălteanu, co-organizatoare a expoziţiei.

Panourile cuprind evenimentele internaţionale ale anului 1989, care au determinat schimbările politice radicale din Europa Centrală şi de Est, respectiv în Timişoara în decembrie 89, alături de zeci de fotografii alb-negru, prezentând evenimentele de la Timişoara.

Cu ocazia vernisajului expoziţiei au fost prezentate două filme documentare: unul dedicat Revoluţiei din 1989 la Timişoara – “Noi nu murim!”, respectiv, “Timişoara – ieri e oggi”, un documentar în culori, realizat de regizorul de televiziune Victor Popa.

În aceeaşi seară a fost prezentat volumul bilingv de poezii “Pulberea de sub piciorul tau”/”La polvere sotto il piede tuo” de Nina Ceranu, traducere şi prefaţă de Viorica Bălteanu.

Sursa: Romanian Global News

25 de ani de la Revoluţie. Turneu amical de baschet organizat în Kuweit de

Ambasada României. Rusia, prezentă la evenimen

În decembrie 2014 se împlinesc 25 de ani de la Revoluţia din 1989, care a dus la căderea regimului comunist în România, iar Ambasada

României din Kuweit şi Academia Britanică de Sport au organizat un turneu amical le baschet pentru a marca evenimentul.

Opt ambasade naţionale din Kuweit (Bangladesh, Bulgaria, China, Grecia, Iordania, Liban, Rusia şi România) s-au înscris în “Tur-neul internaţional de baschet”, notează “Ku-wait Times”. La turneu au participat şi copiii angajaţilor ambasadelor participante.

“La ceremonia de deschidere, echipele şi-au prezentat drapelele şi mascotele îmbrăcate în costume naţionale [...] Căpitanii au tras la sorţi ordinea meciurilor, iar spectatorii reprezentând diferite comunităţi şi-au încurajat favoriţii”.

Sursa: Kuwaittimes.net.

A consemnat Carmen RĂDULESCU

DUPĂ 25 DE ANI



ACTIVITĂŢI

IRRD LA TÂRGUL INTERNAŢIONAL

DE CARTE GAUDEAMUS

Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 a participat la cea de-a XXI-a ediţie a Târgului Internaţional de Carte GAUDEAMUS, ce a avut loc în perioada 19-23 octombrie 2014, la Pavilionul Central ROMEXPO.

În cadrul acestui eveniment, Editura IRRD a lansat cele mai recente volume dedicate fenomenului revoluţionar din Decembrie 1989, semnate de cercetători ai Institutului: Cartea Represiunii. 1989 (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), autor conf. univ. dr. Ion Bucur; O Revoluţie Încarcerată, autor dr. Alexandru Grigoriu; Victorie Însângerată. Decembrie 1989, autor dr. Constantin Corneanu.

În cadrul târgului, Editura IRRD a participat cu un stand propriu, punând la dispoziţia viziatorilor cele mai recente cărţi şi materiale despre Revoluţia Română din Decembrie 1989.

Acţiunile organizate de IRRD s-au bucurat de prezenţa unui public select: membri ai Colegiului Naţional şi Consiliului Ştiinţific al IRRD, istorici, revoluţionari, jurnalişti.

IRRD a organizat, în data de 20 noiembrie a.c., lansarea volumului Cartea Represiunii. 1989 (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), semnat de conf. univ. dr. Ion Bucur. Manifestarea a avut loc la Bursa de contacte, în cadrul târgului Gaudeamus. Cartea a fost prezentată de: Lucia Hossu-Longin, realizator la TVR, Claudiu Iordache, Director general al IRRD, prof. univ. dr. Adrian Cioroianu şi de către autor, Ion Bucur.

Vorbitorii au descris tabloul momentelor dramatice trăite de români în zilele din Decembrie 1989, punctând abuzurile şi nedreptăţile comise de sistemul comunist, dar şi decadenţa şi precaritatea umană a celor care au făcut parte din aparatul represiv.

Doamna Lucia Hossu-Longin a subliniat importanţa datelor şi documentelor prezentate


de autor, precum şi curajul acestuia de a trata subiectul represiunii din Decembrie 1989: „Această carte a fost un bun instrument de lucru, ajutându-mă la pregătirea serialului pe care îl difuzez la TVR – Memorialul ’90.

Dacă nu ar fi existat martirii Revoluţiei, am fi fost un produs al propriei imaginaţii. Dar există liste ale morţilor şi răniţilor, cărţi ale represiunii – cum este această lucrare semnată de domnul Bucur – care rămân vii în memoria noastră!”

Claudiu Iordache, director general al IRRD, a atras atenţia asupra intervenţiei – în spaţiul public a unui anumit segment al societăţii – care are ca scop discreditarea Revoluţiei; punctând, de asemenea, misiunea Institutului de a reda informaţii exacte privind fenomenul revoluţionar din Decembrie 1989, tuturor celor interesaţi de acest moment marcant al istorie recente. „Au trecut 25 de ani de la «crimele» din Decembrie 1989. Dincolo de faptul că cei vinovaţi au încercat să ascundă aceste crime folosindu-se de structurile lor – de oameni care au declarat cu nonşalanţă că nu a existat represiune în România, care au scris cărţi împotriva ideii de Revoluţie, au declarat că primul român care şi-a pierdut viaţa a fost un militar căruia i s-a tăiat capul – mai grav este că societatea postdecembristă s-a lăsat intoxicată, fie că a participat alături de aceste alegaţii înveninate fie că a devenit indiferentă. Nu ar trebui să fi indiferent când ştii că unii oameni şi-au pierdut viaţa în numele libertăţii tale!”

Prof. univ. dr. Adrian Cioroianu a prezentat o scurtă analiză asupra fenomenului revoluţionar din Decembrie 1989, evidenţiind, în acest context, datoria dar şi poziţia oricărui istoric care cercetează un asemenea moment dramatic pentru istoria naţională.

Potrivit acestuia: „O revoluţie se judecă întotdeauna prin prisma consecinţelor. Indiferent de enigme, dincolo de suferinţa enormă, prezentată şi în cartea domnului Bucur, de nedreptăţile făcute, trebuie să ne gândim care au fost consecinţele ieşirii în stradă a oamenilor! Din punctul meu de vedere, la Timişoara, cu siguranţă a fost o revoluţie. Lucrurile sunt puţin mai «încurcate» la Bucureşti, dar prin prisma consecinţelor, cu singuranţă, «în Decembrie 1989 a avut loc o Revoluţie»! Acesta este mesajul pe care trebuie să-l transmitem tinerei generaţii ”.

Autorul lucrării, conf. univ. dr. Ion Bucur, a expus pe scurt, aparatul critic, materialul informaţional pe care l-a utilizat, precum şi motivaţiile ce au stat la baza acestui demers ştiinţific. „Am dorit să ofer cititorului nu doar ocazia de a cunoaşte desfăşurarea Revoluţiei, dar şi posibilitatea de a înţelege şi de a realiza o examinare personală”.

Cartea O Revoluţie Încarcerată, semnată de dr. Alexandru Grigoriu, a fost lansată în data de 21 noiembrie a.c., la Bursa de contacte, în cadrul târgului Gaudeamus. La eveniment au luat cuvântul: prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, director

ACTIVITĂŢI



adjunct al IRRD, dr. Cezar Stanciu, dr. Constantin Corneanu şi autorul.

Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu a subliniat importanţa informaţiilor istorice prezentate în volum, precum şi efortul autorului de a oferi cititorilor o imagine obiectivă asupra aparatului represiv din Decembrie 1989.

Dr. Cezar Stanciu a vorbit despre tânăra generaţie de istorici şi responsabilitatea pe care aceştia trebuie să şi-o asume atunci când încep cercetarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989, un subiect care, încă, stârneşte polemici în rândul societăţii române. De asemenea, acesta a punctat rigoarea ştiinţifică a lucrării şi importanţa apariţiei volumului în spaţiul publicistic românesc: „Lucrarea este importantă atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere didactic, după cum s-a exprimat şi autorul. O Revoluţie Încarcerată ne oferă o imagine dincolo de ecran. În mare parte, românii au trăit zilele descrise în aceste pagini, în faţa televizoarelor. Cartea domnului Grigoriu ne oferă imaginea din spatele ecranelor – ce s-a întâmplat în spatele străzilor pustii, unde vedeai un grup îmbrâncind alt grup într-un hotel sau într-o dubă”.

Discursul dr. Constantin Corneanu s-a axat asupra terorii şi torturilor agenţilor represiunii din Decembrie 1989, dar şi asupra relevanţei mărturiilor selectate de autor – date ce mijlocesc publicului larg experinţa violentă a oamenilor care au trăit Revoluţia Română – evidenţând, în acest fel, contribuţia noilor publicaţii IRRD – lucrările O Revoluţie Încarcerată, autor – dr. Alexandru Grigoriu şi Cartea Represiunii. 1989 (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), autor – conf.

univ. dr. Ion Bucur – în formarea unei idei clare a cititorilor, în conformitate cu realitatea din Decembrie 1989.

Dr. Alexandru Grigoriu a vorbit despre motivaţiile ce au stat la baza acestui demers ştiinţific, precum şi dificultăţile pe care le-a întâmpinat pe parcursul elaborării lucrării: „Principala dificultate a fost generată de încercarea de a eticheta tipul supliciului la care au fost supuşi oamenii. «Tortura» este termenul general în care sunt încadrate schingiuirile, maltratările fizice sau psihice. Sunt nenumărate exemple referitoare la tortura fizică. Despre tortura psihică, însă, s-au spus foarte puţine lucruri. Sunt mărturii incredibile despre felul în care oamenii au resimţit, în acele momente, realitatea”.

În cursul zilei de 22 noiembrie a.c., IRRD a organizat lansarea volumului Victorie Însângerată. Decembrie 1989, semnat de dr. Constantin Corneanu. Evenimentul a avut loc la sala Cupola, în cadrul târgului Gaudeamus. Au luat cuvântul pentru a prezenta cartea: prof. univ. dr. Adrian Cioroianu, prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, dr. Florian Banu, preşedintele Colegiului Naţional al IRRD, Ion Iliescu şi autorul, Constantin Corneanu.

Prof. univ. dr. Adrian Cioroianu a subliniat faptul că cei 25 de ani trecuţi de la Revoluţie nu au fost suficienţi pentru a ajunge la un consens cu privire la acest subiect, încă „delicat”. În acest context, decanul Facultăţii de Istorie din Bucureşti, a reliefat importanţa informaţiilor prezentate de autor în dobândirea unei înţelegeri corecte asupra fenomenului, dar şi


provocarea pe care domnul Constantin Corneanu, cercetător în cadrul Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, şi-a asumat-o când a pornit acest demers ştiinţific. Conform acestuia „domnul Constantin Corneanu este unul dintre cei mai potriviţi istorici care poate ataca un astfel de subiect dificil. Revoluţia Română din Decembrie 1989 rămâne un subiect delicat. Este imposibil să mulţumeşti pe toată lumea. Unii vor fi de acord, iar alţii nu. Este un subiect care îşi păstrează un grad de dificultate pentru orice istoric”.

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, martor activ al acelor clipe dramatice din Decembrie 1989, a făcut o paralelă între sistemul condus de Ceauşescu, suferinţele la care oamenii erau supuşi şi starea actuală în care se află România, menţionând faptul că societatea prezentului traversează o perioadă de declin, din lipsa unei viziuni politice corecte.

Dr. Florian Banu a lăudat metodologia şi instrumentele bibliografice ultilizate de domnul Corneanu: „Autorul nu-şi propune să ne impună concluziile domniei sale, sugerează anumite direcţii cititorilor şi, în acest fel, volumul rămâne o operă deschisă. Autorul este tranşant. Nu evită să fugă de polemici. Dimpotrivă! Pe lângă precizie şi profesionalism, domnul Constantin Corneanu manifestă şi curaj – lucru care, având în vedere tema abordată, este demn de lăudat!”.

Efortul autorului de a oferi o analiză clară, obiectivă, ce se sprijină pe un aparat bibliografic solid, asupra Revoluţiei Române din Decembrie 1989, dar şi maniera în care a abordat polemicile declanșate în acești ultimi 25 de ani, au fost apreciate de către domnul Ion Iliescu, preşedintele Colegiului Naţional al IRRD. Domnia sa a afirmat că – „Lucrarea Victorie Însângerată. Decembrie 1989 este bine elaborată, dar şi bine documentată. Apreciez efortul depus de domnul Corneanu în realizarea acestui material ştiinţific, care se adaugă studiilor ce au apărut sub egida Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, în cei zece ani de activitate. Domnul Corneanu aduce o contribuţie substanţială la toate aceste lucrări. Este o lucrare care merită citită!”.

Autorul, dr. Constantin Corneanu, a dezbătut pe larg principalele direcţii de cercetare pe care le-a urmărit pe parcursul volumului. De asemenea, acesta a vorbit şi despre jocul de culise din Decembrie 1989, dezacordurile pe care tema Revoluției Române din decembrie 1989 le stârneşte, chiar și la 25 de ani de la izbucnirea și desfășurarea acesteia, însă şi despre semnele de întrebare care se nasc ca rezultat al unei analize riguroase asupra fenomenului revoluţionar din Decembrie 1989. „Am urmărit, pe parcursul documentării la această carte, să obțin un răspuns la următoarea întrebare: Cum elita politico-militară și de intelligence a României socialiste a fost incapabilă să înţeleagă că trebuie să facă ceva? De ce nu au făcut ceva şi de ce i-a împiedicat și pe cei care doreau o schimbare? Au existat opozanţi, oameni care au crezut că trebuie făcut ceva și care chair au încercat să facă ceva în acest sens, însă au fost împiedicaţi. Toate aceste lucruri, și nu numai, le pun în discuție în paginile acestui volum”.

A consemnat Elena DIACONU

*

ACTIVITĂŢI



25 DE ANI DE LA REVOLUŢIA ROMÂNĂ

DIN DECEMBRIE 1989. DEZBATERE

ÎN MEDIUL UNIVERSITAR

Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 a organizat marţi, 9 decembrie 2014, în parteneriat cu Centrul de Istorie Contemporană al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” dezbaterea intitulată: 25 de ani de la Revoluţia Română din Decembrie 1989. Noi apariţii editoriale.

La acest eveniment au fost prezente, alături de conducerea Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 reprezentată de directorul general, Claudiu Iordache, directorul general adjunct, prof. dr. Ion Calafeteanu şi Gelu Voican Voiculescu, membru al Colegiului Naţional al IRRD, numeroase cadre universitare ale Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, o parte din autorii celor două lucrări, precum şi numeroşi studenţii şi masteranzi interesaţi de acest subiect.

Cu această ocazie au fost lansate şi prezentate două noi lucrări apărute sub egida Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989: Evoluţia Instituţiilor Politice ale Statului Român din 1859 până Astăzi, autori Sorin Liviu Damean, Dan Claudiu Dănişor, Mihai Ghiţulescu, Alexandru Oşca, şi Revoluţia Română din Decembrie 1989 şi Percepţia ei în Mentalul Colectiv, autori Constantin Hlihor, Marin Badea, Gavriil Preda Alexandru Purcăruş, ambele lucrări apărute la Editura Cetatea de Scaun, au fost dezbătute subiecte ce ţin de metodologia cercetării istorice şi s-a răspuns de către cadrele universitare şi conducerea Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 la o serie de întrebări venite din partea studenţilor.

În cadrul alocuţiunilor autorilor celor două lucrări, Sorin Liviu Damean, Mihai Ghiţulescu,

Constantin Hlihor şi Alexandru Purcăruş au vorbit despre importanţă cercetării istorice, despre necesitatea aprofundării unor subiecte încă nesuficient studiate din istoria contemporană sau recentă a României, precum şi despre rolul istoricului de interpret al trecutului din poziţia de specialist aflat în căutarea, decelarea şi descrierea corectă a evenimentelor istorice. Aceştia au subliniat de asemenea relevanţa şi valoarea conţinutului celor două cărţi lansate.

Întrebărilor venite din partea studenţilor cu privire la defectele de om politic ale lui Nicolae Ceauşescu, a posibilității destrămării teritoriale României în timpul Revoluţiei şi la motivele pentru care România nu s-a unit cu Basarabia la cel moment, le-au oferit un răspuns domnii Marin Badea, Constantin Hlihor, Gelu Voican Voiculescu şi Claudiu Iordache. Astfel, domnul Marin Badea a vorbit despre dogmatism ca principal defect al lui Nicolae Ceauşescu într-un sistem politic impus din afară, domnul Constantin Hlihor a vorbit despre contextul internaţional şi abilitatea noilor lideri de la Bucureşti ca principali factori ce au preîntâmpinat o posibilă destrămare teritorială a României, iar domnul Gelu Voican Voiculescu a precizat că argumente de ordin pragmatic, politice şi economice, s-au constituit în circumstanțe nefavorabile la acel moment unirii dintre România şi Basarabia, în timp ce domnul Claudiu Iordache a subliniat lipsa existenţei în rândul clasei politice de la acel timp a voinţei necesare realizării acestui deziderat.

Dezbaterea s-a încheiat printr-un discurs omagial dedicat împlinirii a 25 de ani de la declanşarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989. (N.R.)


REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 ÎN RETROSPECTIVA ISTORIEI

25 DE ANI DE LIBERTATE

Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (IRRD) a organizat în colaborare cu Institutul Cultural Român (ICR), în cursul zilei de 10 decembrie a.c., dezbaterea cu tema – 25 de ani de libertate. La eveniment, găzduit de ICR, au luat cuvântul: Ion Iliescu, preşedintele Colegiului Naţional al IRRD, dr. Lilian Zamfiroiu, preşedintele ICR, Claudiu Iordache, director general al IRRD, Ion Calafeteanu, director adjunct al IRRD, membri ai Colegiului Naţional al IRRD – prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu, Alexandru Mironov şi Cazimir Ionescu –, Teodor Brateş, prof. univ. dr. Adrian Niculescu, membru al Consiliului Ştiinţific al IRRD.

În deschiderea dezbaterii, preşedintele ICR, dr. Lilian Zamfiroiu a vorbit despre demersurile întreprinse de ICR, împreună cu IRRD, în promovarea proiectelor dedicate aniversării a 25 de ani de la izbucnirea Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

Potrivit directorului general al IRRD, Claudiu Iordache, cei 25 de ani de la Revoluţie au fost marcaţi de îndoieli şi confuzii, fapt ce a determinat scindarea spaţiului public în două tabere: cei care cred în adevărul Revoluţiei şi cei care neagă cu vehemenţă fenomenul revoluţionar din Decembrie 1989. „Ce a fost în Decembrie 1989? Au trecut 25 de ani de atunci. Toţi aceşti ani nu au permis gândirii publice să ajungă la o concluzie!” Totodată, acesta a subliniat faptul că întrunirile de acest gen, între martorii activi ai Revoluţiei şi istorici, au ca scop dobândirea unei imagini clare şi obiective asupra momentelor petrecute în Decembrie 1989.

Directorul general al IRRD a rememorat momentele marcante ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989, punctând contribuţia oraşelor-martir în cucerirea libertăţii accesibilă astăzi tuturor românilor. „Ziua de 21 decembrie, care le-a adus lor (bucureştenilor n.r.) atâta moarte, ne-a adus nouă (timişorenilor n.r.) atâta speranţă!”

ACTIVITĂŢI



Discursul prof. univ. dr. Dumitru Mazilu s-a orientat asupra a două puncte-centrale: sacrificiul celor morţi în Decembrie 1989 şi interpretările eronate privind Revoluţia Română din Decembrie 1989. Aspectele ce ţin de problemele sociale curente cu care se confruntă cetăţenii români, precum şi chestiunile legate de lipsa unei viziuni corecte a clasei politice privind viitorul ţării au fost, de asemenea, evidenţiate de domnul profesor în discursul său.

Directorul adjunct al IRRD, prof. univ. dr. Ion Calafeteanu a vorbit despre rolul şi responsabilitatea cercurilor de istorici în interpretarea Revoluţiei Române, divagaţiile lansate de partizanii ideii loviturii de stat, precum şi despre amprenta apăsătoare a comunismului asupra destinului fiecărui român. „Singura soluţie în Decembrie 1989 de a scăpa de comunism era Revoluţia!”

Gelu Voican Voiculescu a reliefat germenul denigrării din interior, ca fiind unul dintre factorii care au erodat, de-a lungul timpului, istoria naţioanală a românilor, menţionând, de asemenea, consecinţele atitudinii „anti-români”.

În ceea ce priveşte Revoluţia Română, acesta a subliniat rolul mulţimilor în demontarea oricărei acuzaţii de lovitură de stat, menţionând că „libertatea este cea mai mare cucerire pe care am dobândit-o după Revoluţie”.

Membrii Colegiului Naţional al IRRD, Alexandru Mironov şi Cazimir Ionescu au vorbit

despre experienţa, ca martori activi ai momentelor din Decembrie 1989, rigiditatea sistemului şi sacrificiul celor care au luptat în acele clipe dramatice pentru dobâbdirea libertăţii.

Teodor Brateş a evidenţiat rolul populaţiei revoltate, dar şi contribuţia lui Ion Iliescu la victoria Revoluţiei. Acesta a afirmat că: „Revoluţia a fost creaţia maselor. Acesta este adevăratul istoric pe care nu trebuie să obosim să-l spunem niciodată!”

Preşedintele Colegiului Naţional al IRRD, Ion Iliescu, a vorbit despre deciziile care au marcat scena politică internaţională a anului 1989 şi modul în care acestea au conturat viitorul statelor satelit al URSS, dar şi despre lipsa de perspectivă politică a dictatorului: „Ceauşescu dorea să demonstreze că ţine steagul comunismului!”, a precizat domnia sa .

Totodată, domnul Ion Iliescu a rememorat momentele marcante ale Revoluţiei Române: fuga dictatorilor şi rolul Televiziunii Naţionale în acele clipe haotice.

Prof. univ. dr. Adrian Niculescu, a expus pe scurt principalele momente care au permis producerea schimbării în rândul societăţii române, afirmând că: „pe 22 decembrie, în România, s-a instaurat libertatea!”

La manifestare au participat istorici, membri ai Colegiului Naţional şi Consiliului Ştiinţific al IRRD şi jurnalişti.


*


NECESITATEA STUDIERII ISTORIEI RECENTE A ROMÂNIEI ÎN ŞCOLI –

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989

În data de 11 decembrie a.c., IRRD a organizat dezbaterea cu subiectul –

Manualul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 între normalitate şi necesitate. Acţiunea a avut loc la sediul IRRD, sala Liviu Corneliu Babeş. Alături de membrii Institutului – Claudiu Iordache, director general al IRRD, prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, director adjunct al IRRD, Gelu Voican Voiculescu şi Alexandru Mironov, membri ai Colegiului Naţional al IRRD – au participat Mihai Manea, inspector de specialitate pentru disciplina de istoria, şi profesori de istorie al principalelor licee din Municipiul Bucureşti. Aceştia au vorbit despre modul în care este interpretat fenomenul revoluţionar din Decembrie 1989 de către istorici, dar şi despre nevoia elaborării unui manual şcolar dedicat Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

Claudiu Iordache, director general al IRRD, a vorbit despre misiunea Institutului de a reda informaţii exacte privind fenomenul

revoluţionar din Decembrie 1989, despre demersurile şi proiectele ştiinţifice curente, subliniind nevoia apariţiei, în spaţiul publicistic, a unui manual dedicat în întregime Revoluţiei. Totodata, acesta a atras atenţia asupra acţiunilor de denigrare şi eludare a Revoluţiei, ce au avut ca urmare intoxicarea conştiinţei publice. „Momentul 1989 este cu adevărat demn de a fi cunoscut!”, a afirmat acesta în încheiera discursului său.

Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu a evidenţiat semnificaţia anului 1989 pentru istoria naţională a românilor, menţionând, în acest context, avalanşa de interpretări eronate referitoare la Revoluţie.

Gelu Voican Voiculescu şi Alexandru Mironov, membri ai Colegiului Naţional al IRRD, s-au axat asupra rigidităţii dictaturii ceauşiste, punctând, de asemenea, anduranţa poporului român, suferinţele şi neajunsurile la care acesta a fost supus.


*

ACTIVITĂŢI



TÂRGOVIȘTE – OMAGIEREA UNUI

SFERT DE VEAC DE LA REVOLUȚIA

ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989

La un sfert de veac de la izbucnirea și desfășurarea Revoluției Române din Decembrie 1989, Consiliul Județean Dâmbovița și Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească” din Târgoviște, în parteneriat cu Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului, Universitatea Valahia din Târgoviște-Departamentul de Istorie și Editura Cetatea de Scaun au organizat o masă rotundă intitulată Un sfert de veac de la Revoluția Română din Decembrie 1989. Evenimentul s-a desfășurat în cursul zilei de vineri,12 decembrie 2014, între orele 11.00-13.00, la Muzeul de Istorie Târgoviște. Cu acest prilej au fost relansate volumele Victorie însangerată. Decembrie 1989 (autor: Constantin Corneanu);

Ceaușescu la Târgoviște 22-25 decembrie 1989 (autor: Viorel Domenico); Nicolae Ceaușescu și mișcarea comunistă internațională (autor: Cezar Stanciu) și Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice 1965-1989 (autor: Vasile Buga). Autorii în prezența moderatorului, istoricul Adrian Cioroianu, și a directorului general-adjunct al IRRD, prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, au purtat un dialog cu publicul aflat în sală pe tema adevărurilor și enigmelor din Revoluția Română din Decembrie 1989. Manifestarea s-a bucurat de prezența unui numeros public, liceeeni, cadre universitare și din învățământul preuniversitar, reprezentanți ai mass-media. (N.R.)

*


ACTIVITĂŢI

OMAGIEREA CURAJULUI IEȘENILOR

La un sfert de secol de la înăbușirea manifestației anticomuniste de la Iași, din 14 decembrie 1989, revoluționarii și oficialitățile locale și centrale au organizat un simpozion pentru comemorarea evenimentelor. Municipalitățile din Iași împreună cu Asociațiile „14 Decembrie 1989” și „22 Decembrie 1989” au organizat în cursul zilei de 14 decembrie 2014, în Sala Mare a Palatului Roznovanu, un simpozion, cu ocazia celebrării a 25 de ani de la înăbușirea încercării de revoltă din Iași. Manifestarile din cadrul Simpozionului intitulat „Douăzeci și cinci de ani de când Iașul, la 14 decembrie 1989, a dat semnalul începerii Revoluției Române” au avut loc în intervalul 12.00 - 14.00. La manifestare au participat Gelu Voican-Voiculescu din partea Secretariatului de Stat pentru Recunoașterea Meritelor Luptătorilor Anticomuniști, istoricul Adrian Cioroianu, cercetatorul Constantin Corneanu – din partea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, scriitorul Cassian

Maria Spiridon – președintele Asociației „14 Decembrie 1989”. În alocuțiunile invitaților la simpozion, aceștia au reiterat faptul că ieșenii au fost primii care au încercat organizarea unor manifestări anticomuniste, evenimentul fiind programat a avea loc pe 14 decembrie 1989, fiind împrăștiate manifeste pe foi volate tipărite clandestin. Represiunea extrem de dură a autorităților regimului comunist a împiedicat coagularea unei mase protestatare menită a contesta regimului comunist și pe Nicolae Ceaușescu. În cadrul simpozionului a avut loc și lansarea volumului „14 Decembrie 1989, începutul Revoluției Române”. Evenimentul care a fost găzduit de Palatul Roznovanu a avut parte și de un moment festiv, Gelu Voican-Voiculescu oferindu-le viceprimarului Mihai Chirică, subprefectului Bogdan Abalași și reprezentanților revoluționarilor o medalie în semn de recunoaștere a meritelor acestora în izbucnirea și desfășurarea Revoluției Române din Decembrie 1989 (N.R.)

*



Dupa cum este cunoscut din comunicari anterioare, Consulatul General la Barcelona a avut inițiativa marcarii a 25 de ani de la Revolutia Romana din Decembrie 1989 la Barcelona. Propunerea a fost primita cu entuziasm de autoritatile locale, respectiv Primaria Barcelona, care a extins proiectul si a pus in scena in trimestrul trei al anului in curs o serie de manifestari dedicate evenimentelor istorice petrecute in tari ale Europei de Sud-Est in anul 1989. Proiectul se desfasoara sub logoul Europa – 25 ani, cu sprijinul Consulatelor Romaniei, Germaniei, Letoniei, Poloniei, Cehiei si Ungariei, si include expozitii de fotografie, proiectii de filme, colocvii pe teme istorice, s.a. Romania este prezenta cu expozitia fotografica Romania Flashback, structurata in jurul operelor fotografilor Florin Andreescu si Andrei Pandele care ofera marturii ale vietii cotidiene din timpul ultimilor ani ai dictaturii si imagini de la Revolutia din Decembrie 1989; in paralel, este rulat filmul documentar Exercitii de libertate, pus la dispozitie de Televiziunea Romana. Locatia oferita pentru manifestare este simbolica, respectiv Castelul Montjuic, fosta fortareata militara, transformata ulterior in inchisoare, aflata in prezent in circuitul turistic al Barcelonei; expozitia a fost posibila cu sprijinul Institutului Cultural Roman din Madrid si intruneste, conform informatiilor puse la dispozitie de autoritatile locale si administratorii muzeului, un numar semnificativ de vizitatori.

In cadrul aceluiasi proiect, la inceputul lunii decembrie 2014, a fost organizata o serie de dezbateri pe tema, la care au fost invitati reprezentati marcanti ai evenimentelor din 1989 din Germania, Letonia, Ungaria, Polonia si Romania. Prezenta domnului Petre Roman, fost prim-ministru si participant direct la evenimentele violente din 21-22 decembrie 2014, a aportat o valoare semnificativa dezbaterii.

Programul vizitei la Barcelona a domnului Petre Roman a cuprins organizarea unui pranz de lucru cu participarea comisarului Marti Anglada, inalt insarcinat pentru organizarea proiectului Europa 25 ani, viceprimarului Jaume Ciurana, responsabil cu dezvoltarea culturala a orasului, directorului Institutului de Cultura Barcelona Josep Lluis Alay, precum si alti membri decidenti din cadrul Primariei Barcelona. Discutiile s-au referit la organizarea manifestarilor din cadrul proiectului Europa 25 ani, la evenimentele petrecute in cursul anului 1989 in Europa si, in particular, la Revolutia Romana din decembrie 1989. Tema a fost reluata la colocviul cu titlul Cazul Romania, imaginat sub forma unui dialog intre jurnalistul David Casablancas, profesionist renumit in Barcelona, si invitatul Petre Roman, urmat de o sesiune deschisa de intrebari si raspunsuri, transmis online. La eveniment au participat membri ai Corpului Consular din Barcelona, istorici, precum si membri ai comunitatii romanesti stabilite in Catalonia. Prezenta oficialului roman a beneficiat de o larga mediatizare, fiind oferite interviuri pe subiect pentru Radio Catalunya si periodicele El Punt Avui si Ara.

Cu consideratie,

Consul general, Geanina Boicu


SEMNAL EDITORIAL

Sorin Liviu Damean, Dan Claudiu Dănişor, Mihai

Ghiţulescu, Alexandru Oşca, Evoluţia instituţiilor politice ale statului român din 1859 până astăzi, Editura Cetatea de

Scaun, Târgovişte, 2014

Constantin Hlihor, Marin Badea, Gavriil Preda,

Alexandru Purcăruş, Revoluţia Română din Decembrie 1989

şi percepţia ei în mentalul colectiv, Editura Cetatea de

Scaun, Târgovişte, 2014

Alexandru Purcăruş, Prin ochii inamicului. Mihail S.

Gorbaciov şi politica sa în percepţia Statelor Unite ale

Americii 1985-1991, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte,

2014

Viorel Domenico, Coman-doul de partid şi de stat Timişoara, Editura IRRD,

Bucureşti, 2014

Titus Suciu, Vasile Bogdan, Adevărul traversează

întristat timpul. Timişoara 1989.

După 25 de ani, Editura IRRD, Bucureşti, 2014



Studii ale IRRD dedicate Timişoarei 1989


CULMEA STUPIDITĂŢII!

Dezbaterea „Historia” de vineri, susţinută în studioul Adevărul Live, a avut ca subiect principal o întrebare care dăinuie de 25 de ani: momentul „Decembrie 1989” a fost revoluţie sau lovitură de stat? La această întrebare au oferit răspuns istoricii Marcel Varga şi Manuel Stănescu, într-o analiză a prăbuşirii comunismului în România.

Istoricul Manuel Stănescu: Iliescu n-a fost un Havel (Václav Havel, ultimul preşedinte al Cehoslovaciei - 1989 – 1992 - şi primul preşedinte al Republicii Cehe -1993 - 2003, n.r.), deci nu putem spune că a fost vorba de o revoluţie în România.

Sursa: http://adevarul.ro/cultura/istorie/live-dezbatere-historia-decembrie-1989- revolutie-lovitura-stats-s-a-prabusit-comunismuln-1_

548aa132448e03c0fdaebd39/index.html. Accesat la 15 decembrie 2014

„Cert este că după consumarea ei au urmat anii de tăcere inexplicabilă. Neîncrezătoare, istoriografia românească, ignorând dreptul la istorie al unei generații supusă unor suferințe constante, în așteptarea apariției unor surse străine miraculoase, depozitate încă sub protecția secretului de stat, a amânat momentul. Să fie, oare, adevărat că frica de istorie conduce inexorabil la un fals de istorie, în cazul nostru acela de a comenta o revoluție învingătoare ca pe o lovitură de stat? Istorici importanți au lăsat ca timpul să rezolve problemele, în pofida faptului că Revoluția fusese cel mai tulburător moment al biografiei tuturor. Iar scrierea istoriei celor merituoși nu a interesat pe nimeni. Prea nu le venea să creadă românilor obișnuiți că tocmai ei reușiseră asta: răsturnarea unei dictaturi tumorale, bine înfiptă în țesuturile vii ale națiunii. Ceva mai târziu, mult după prăbușirea regimului, istorici amatori (care n-au acordat atenție desfășurării evenimentelor - e drept, atipice - de la Timișoara, ascunse multă vreme opiniei publice de către media anului 1990! Faimoasele scandări ale bucureștenilor din ziua de 21: “Timișoara! Timișoara!” au produs, câteva luni mai târziu, amne-zii uluitoare celor ce ieșiseră la luptă în numele Timișoarei!), colaboraționiști, avocați ai fărădelegilor armatei în revoluție ori cu biografii scufundate în trecut, aparținând curentului „revizionismului securist”, după Richard Andrew Hall, au lansat teoriile fumigene ale loviturii de stat (Angela Băcescu, Valentin Raiha, Pavel Coruț, Filip Teodorescu, Ilie Stoian, Ion Cristoiu, Dumitru Burlan, Alexan-dru Saucă, Radu Tinu, Virgil Măgureanu, Grigore Cartianu, Alex Stoenescu etc.)

Să lași istoria să curgă, nu să o împroști cu gunoaiele tale!”

Revoluţia Românilor, Claudiu Iordache



Current Issue

EditorialClaudiu Iordache, The Seven Glorious Days. Eulogium .............................................................................................3

Dumitru Mazilu, The Romanian Revolution of 1989 –A quarter Century of Hope, of Accomplishments and Failures ..................................................................................5Claudiu Iordache, The Romanian Revolution. Ash Notes ...........................................................................................9Images of the Communism .......................................................................................................................................11

The Repression Ceausescu’s Orders of Opening the Fire. 16-22 December 1989 ............................................................................. 12Generals’ Orders ....................................................................................................................................................... 14The Statistics of Repression ...................................................................................................................................... 19The List of Incinerated Corpses ................................................................................................................................ 21

Not to be forgotten! ................................................................................................................................................... 22To be or not to be! ..................................................................................................................................................... 31List of Revolutionary Committees ............................................................................................................................. 35The Story of a Dissident Group in Iasi ..................................................................................................................... 39Virgil Hosu, Letter from Timişoara ........................................................................................................................... 49

TestimoniesDamian Hurezeanu, 25 years from the Romanian Revolution. I was wounded by a bullet, but I do not consider myself a revolutionary ............................................................................................................ 50

Portraits ................................................................................................................................................................... 54InterviewDaniela Osiac, Adrian Staicu, an Active Participant in the Revolution .................................................................. 59Necrology7 years since Dan Iosif passed away ........................................................................................................................ 63

File - Bulgaria 1989Constantin Corneanu, The Failure of the Eternal Ally. Sofia, 10 November 1989 ................................................... 64Alexandru Grigoriu, The Turkish Minority and the Dissolution of Communism in Bulgaria ................................. 67Daniela Osiac, The collapse of Todor Jivkov ........................................................................................................... 72

After 25 yearsCarmen Rădulescu, Homage Abroad for the Romanian Revolution ......................................................................... 73

Activities ................................................................................................................................................................... 79

Editorial Signal........................................................................................................................................................ 90IRRD Studies dedicated to Timişoara ....................................................................................................................... 91

Current Issue ........................................................................................................................................................... 93

Publicaţiile Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 pot fi achiziţionate de la sediul instituţiei din strada C.A. Rosetti nr. 33, sector 2

Informaţii privitoare la publicaţii şi preţul acestora pot fi obţinute la numărul de telefon 0371352518

Date post:	13-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	nicu-ionita
View:	240 times
Download:	17 times

caiet 55

Documents