BULETINUL JURISPRUDENŢEI de Contencios...

Secţia a II-a Civilă,

de Contencios

Administrativ

şi Fiscal

ISSN 2343 – 8479

ISSN–L 1584 – 9082

BBUULLEETTIINNUULL

JJUURRIISSPPRRUUDDEENNŢŢEEII

CCUURRŢŢIIII DDEE AAPPEELL

CCOONNSSTTAANNŢŢAA DDRREEPPTT CCOONNTTEENNCCIIOOSS

AADDMMIINNIISSTTRRAATTIIVV ŞŞII FFIISSCCAALL

Trimestrul IV/2014

2

CC UU PP RR II NN SS

DDRREEPPTT CCOONNTTEENNCCIIOOSS AADDMMIINNIISSTTRRAATTIIVV ...................................................................................... 3

ŞŞII FFIISSCCAALL ................................................................................................................................................ 3

1. Litigiu privind funcționarii publici. Solicitare spor de 75% din salariul de bază cuvenit pe ultimii 3 ani, actualizat cu rata inflației, conform prevederilor Legii nr. 490/2004. Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege. ........................................................................................................................ 3

2. Obligare emitere decizie de impunere anuală cu privire la sumele reprezentând CASS și plata dobânzii. Refuz nejustificat al autorității. Plată onorariu avocat. ........................................................... 9

3. Anulare hotărâre emisă de consiliul local prin care s-a apreciat încetarea de drept a mandatului de consilier local al reclamantului. Suspendarea condiționată a executării unei pedepse cu închisoarea se extinde și asupra pedepselor accesorii. Inexistența unei dispoziții legale care să prevadă obligativitatea comunicării documentației anterior adoptării unui act administrativ cu caracter normativ. .............. 15

4. Contestație act administrativ fiscal. Invocare exces de putere în pronunțarea hotărârii judecătorești. Obligația încheierii unui contract de asigurare și a plății contribuției la fondul de asigurări de sănătate. .................................................................................................................................................................. 20

5. Anulare act administrativ. Interdicția desfășurării unei activități remunerate pe perioada obținerii indemnizației de creștere copil până la vârsta de 2 ani. ......................................................................... 24

6. Contestație act administrativ fiscal. Invocarea nemotivării hotărârii de către tribunal. Oportunitatea actului administrativ contestat. ............................................................................................................... 27

7. Inadmisibilitatea anulării deciziei de impunere. Calitate procesual pasivă transmisă prin subrogare legală. Obligarea pârâtei la soluționarea contestației reclamantei. ........................................................ 31

8. Contestație în anulare. Nelegalitatea plății serviciilor de deszăpezire și pluguit efectuate când nu erau necesare. Inexistența unei erori materiale în sensul vizat de art. 318 alin. 1 teza 1 Cod procedură civilă. .................................................................................................................................................................. 37

9. Legea nr. 9/1998. Anularea deciziei emise de ANRP. Nesoluționarea cauzei pe fond. ...................... 50

10. Anulare decizie de impunere fiscală. Deductibilitatea TVA aferentă tranzacțiilor economice derulate cu o societate aflată în insolvență. Obligația de a utiliza facturi fiscale speciale pentru achizițiile de combustibil. .............................................................................................................................................. 54

11. Anulare notă de calcul reprezentând contravaloare servicii medicale și montare dispozitiv medical. Acordare îngrijiri spitalicești în alt stat membru decât statul de reședință........................................... 62

3

DDRREEPPTT CCOONNTTEENNCCIIOOSS AADDMMIINNIISSTTRRAATTIIVV

ŞŞII FFIISSCCAALL

1. Litigiu privind funcționarii publici. Solicitare spor de 75% din salariul de bază cuvenit pe ultimii 3 ani, actualizat cu rata inflației, conform prevederilor Legii nr. 490/2004. Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege.

Art.499 NCPC

HG nr.595/13.05.2009; HG nr.606/13.05.2009,

Art.1 şi art.2 din OUG nr.35/2009 Legea nr.490/2004

OUG nr.35/2009 face referire la posibilitatea acordării unei majorări salariale, odată ce

stipulează că salariile de bază corespunzătoare funcţiilor în care este încadrat personalul prevăzut la art.1 din Legea nr.490/2004 „pot fi majorate cu până la 75% în funcţie de îndeplinirea criteriilor stabilite prin hotărâre a Guvernului”, şi nicidecum la obligativitatea acordării unor astfel de majorări salariale.

Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt şi în drept, faţă de cererea de chemare în judecată, ea fiind obligatorie, conform art.208 NCPC, „în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel”, în textul de lege citat arătându-se că: „nedepunerea întâmpinării în terenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel” – art.208 alin.2 NCPC.

Decizia civilă nr. 1323/CA/30.10.2014

Dosar nr. 2406/118/2014

Prin acţiunea adresată Tribunalului Constanţa - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal şi înregistrată sub nr.2406/118/27.03.2014 reclamanţii […] au chemat în judecată pe pârâta [...] A JUDEŢULUI CONSTANŢA, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti reprezentând sporul de câte 75% din salariul de bază cuvenit fiecărui reclamant, pe ultimii 3 ani, calculaţi de la data introducerii acţiunii, actualizat cu rata inflaţiei la data plăţii efective şi până la încetarea raporturilor de serviciu, conform prevederilor Legii nr.490/2004;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

4

Prin Sentinţa civilă nr.1820/20.06.2014 Tribunalul Constanţa respinge ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţi, pentru considerentele ce se regăsesc în acea hotărâre.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs – recurenţii reclamanţii […], invocând ca temei de drept prevederile art.488 alin.1 pct.6 şi pct.8 din NCPC, cu următoarea motivaţie în esenţă:

1. „Hotărârea nu cuprinde motive pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii”- art.488 pct.6 NCPC - susţinând că indicarea de către instanţa a dispoziţiilor art.3 din Legea nr.490/2005, cu motivaţia ce se regăseşte în considerente este în contradicţie cu celelalte motive cuprinse în considerente hotărârii, respectiv:

- reclamanţii beneficiază de dispoziţiile Legii nr.490/2004. În privinţa motivării instanţei prin reţinerea susţinerilor din întâmpinarea pârâtei, se

arată că, atât în considerentele acţiunii, cât şi în apărarea ulterioară, au fost redate sub formă de citate textele de lege ce constituie fundamentul juridic al pretenţiilor recurenţilor, fapt pentru care, apreciază în sensul că, în considerentele hotărârii nu au fost respectate dispoziţiile cuprinse în art. 425 lit.b NCPC.

2.„Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”- art.488 pct.8 NCPC- susţinând că, apărarea recurenţilor a fost fundamentată pe poziţia exprimată de pârâtă prin întâmpinare, astfel că, lipsa fondurilor bugetare pentru acordarea unor drepturi salariale prevăzute de lege nu poate constitui un motiv legal pentru respingerea acţiunii.

Având în vedere dispoziţiile cuprinse în art.15, art.16 din Constituţie, art.2 pct.1 şi art.14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile din Legea nr.490/2004 prin raportare la OUG nr.71/2009 şi OUG nr.75/2008, susţin recurenţii că, în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea dedusă judecăţii lăsând loc arbitrariului, în sensul că, lasă la latitudinea autorităţii publice recunoaşterea unor drepturi legale.

Examinând cauza sub aspectul şi în limitele motivelor de casare arătate, Curtea constată că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză şi, având în vedere că sesizarea instanţei s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, apreciază că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art.499 NCPC, potrivit cu care:

„Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit.b, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins”,

În raport cu probatoriul administrat în considerarea dispoziţiilor art.249 NCPC, potrivit cu care : „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, afară de cazurile anume prevăzute de lege” şi văzând şi dispoziţiile art.496 al.1 NCPC, Curtea apreciază în sensul respingerii recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente în esenţă:

Instanţa a fost investită de recurenţii reclamanţi la data de 27.03.2014, cu soluţionarea cauzei având ca obiect:

- obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti reprezentând sporul de câte 75% din salariul de bază cuvenit fiecărui reclamant, pe ultimii 3 ani, calculaţi de la

5

data introducerii acţiunii, actualizat cu rata inflaţiei la data plăţii efective şi până la încetarea raporturilor de serviciu, conform prevederilor Legii nr.490/2004;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentinţa civilă nr.1820/20.06.2014 Tribunalul Constanţa respinge ca

nefondată acţiunea, pentru considerentele expuse în acea hotărâre, aşa explicându-se abordarea de către reclamanţi a căii de atac.

Reluând asupra recursului dedus judecăţii, Curtea reţine: În referire la motivele de recurs privind:„Hotărârea nu cuprinde motive pe care

se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii”- art.488 pct.6 NCPC - şi cel privind Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”- art.488 pct.8 NCPC - Curtea apreciază că susţinerile recurenţilor sunt nefondate deoarece:

Potrivit art.425 alin.1 lit.b NCPC, denumit „Conţinutul hotărârii”, legiuitorul a prevăzut:

„Alin.1 – Hotărârea va cuprinde: lit.a … lit.b – Considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe

scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia,arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlătura cererile părţilor”.

În atare situaţie, procedând la examinarea cerinţelor legii, Curtea reţine că, legal şi temeinic, în considerentele hotărârii instanţa de fond a arătat obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunând situaţia de fapt reţinută, în baza probelor administrate, motivând în fapt şi în drept soluţia pronunţată, arătând motivele pentru care s-au admis, ori, înlăturat susţinerile părţilor.

Astfel, se constată că, legal şi temeinic, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii recurenţi sunt funcţionari publici în cadrul [...] CONSTANŢA, şi au ca activitate efectivă şi principală „gestionarea asistenţei financiare comunitare”, iar cea mai mare parte din celelalte atribuţii pe care le au sunt conexe aceleiaşi activităţi de gestionare a fondurilor comunitare, aşa după cum rezultă din conţinutul art.1 alin.1, alin.2, alin.3 şi alin.4 din Legea nr.490/2004, privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările şi completările ulterioare, prin coroborare cu dispoziţiile cuprinse în art.5 din HG 1609/2009 privind înfiinţarea camerelor agricole judeţene, prin reorganizarea oficiilor/centrelor de consultanţă agricolă judeţene, aflate în subordinea Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă, în care s-a stipulat:

„Art.5 - Camerele agricole judeţene au următoarele atribuţii principale: a) elaborează planul judeţean de servicii de consultanţă agricolă, cu consultarea Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă, şi asigură aplicarea acestuia; b) întocmesc planul judeţean de formare profesională, pe baza solicitărilor şi a prognozelor, cu consultarea Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă; c) furnizează formare profesională de specialitate, în colaborare cu instituţiile specializate, publice sau private;

6

d) asigură informare şi consultanţă agricolă pentru lucrătorii din domeniile agriculturii şi conexe; e) sprijină organizarea şi consolidarea formelor asociative şi a filierelor pe produs; f) asigură asistenţă tehnică de specialitate tuturor persoanelor care desfăşoară activităţi în domeniile agricole şi conexe în aplicarea tehnologiilor agricole moderne şi a metodelor noi de conducere a fermelor; g) susţin şi asigură activitatea de inovare în domeniul asistenţei tehnice acordate agricultorilor şi identifică noi surse de finanţare; h) asigură asistenţă tehnică la întocmirea documentaţiei privind accesarea fondurilor europene, acordarea de sprijin financiar din fonduri naţionale sau europene; i) organizează seminare, simpozioane, târguri, expoziţii şi manifestări ştiinţifice de profil; j) se implică în promovarea produselor şi serviciilor din domeniile agriculturii şi conexe, inclusiv a produselor locale şi a celor ecologice; k) colaborează cu instituţiile din domeniul cercetării agricole în scopul creşterii competitivităţii agriculturii şi cercetării aplicative; l) implementează standardele minime de calitate şi standardele minime de cost pentru serviciile publice descentralizate; m) contribuie la elaborarea actelor normative sectoriale, a strategiilor şi planurilor specifice domeniilor de competenţă, cu consultarea Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă”.

Probatoriul administrat în cauză face dovada în accepţiunea Curţii că, în aplicarea sus menţionatei legi – nr.490/2004 – au fost emise, pentru stimularea activităţii financiare a personalului care gestionează fonduri comunitare:

- HG nr.595/13.05.2009; - HG nr.606/13.05.2009,

prin care, legiuitorul a prevăzut, în conţinutul art.1 lit.a din HG nr.595/2009 că: „În înţelesul prezentei hotărâri, următorii termeni se definesc după cum urmează: a) gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare - totalitatea activităţilor de programare, implementare, monitorizare, raportare, evaluare, contractare, audit, verificare şi control tehnic şi financiar, efectuare a plăţilor, certificare, recuperare a sumelor necuvenite, asigurare a funcţionării adecvate a sistemelor de management şi control, precum şi activităţi de natură financiar-contabilă şi activităţi specifice de coordonare cu privire la instrumentele de preaderare PHARE şi ISPA, la fondurile structurale şi de coeziune şi la mecanismul financiar al Spaţiului Economic European 2009 – 2014” iar în art.1 lit.a din HG nr.606/2009 că: „În sensul prezentei hotărâri, expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare - totalitatea activităţilor de programare, implementare, monitorizare, raportare, evaluare, contractare, audit, verificare şi control tehnic şi financiar, efectuare a plăţilor, certificare, recuperare a sumelor necuvenite, asigurare a funcţionării adecvate a sistemelor de management şi control, afaceri europene, precum şi activităţi de natură

7

juridică, financiar-contabilă şi activităţi specifice de coordonare cu privire la instrumentul de preaderare SAPARD, precum şi pentru Fondul European de Garantare Agricolă, Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală şi Fondul European pentru Pescuit”.

Atât timp cât potrivit dispoziţiilor legale sus citate, recurenţii reclamanţi beneficiază de dispoziţiile Legii nr.490/2004, apreciază Curtea că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a făcut referire în considerentele hotărârii la dispoziţiile cuprinse în art.2 alin.1, alin.2 şi alin.3 din lege, potrivit cu care:

„Art.2 - alin.1 Salariile de bază/Soldele de funcţie/Salariile de funcţie-indemnizaţiile de încadrare corespunzătoare funcţiilor în care este încadrat personalul prevăzut la art. 1 pot fi majorate cu până la 25 de clase de salarizare succesive faţă de clasa deţinută, fără a depăşi în total numărul de clase de salarizare prevăzut la art. 10 alin. (2) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, în funcţie de îndeplinirea criteriilor stabilite prin hotărâre a Guvernului. Art.2 - alin.2 Pentru personalul din cadrul Autorităţii de Audit criteriile pentru majorarea salariilor de bază cu până la 25 de clase de salarizare succesive faţă de clasa deţinută, în condiţiile alin. (1), se aprobă prin hotărâre a plenului Curţii de Conturi, la propunerea preşedintelui Autorităţii de Audit. Hotărârea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Art.2 - alin.3 Evaluarea activităţii personalului prevăzut la alin. (1) se face cel puţin o dată pe an, ocazie cu care numărul de clase de salarizare suplimentare ce urmează a fi acordate personalului ca majorare a salariului de bază se poate modifica în funcţie de rezultatele activităţii proprii”.

În egală măsură, reţine Curtea că, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.1 şi art.2 din OUG nr.35/2009 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul cheltuielilor de personal în sectorul bugetar, prevăd:

„Art.1 - Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, publicată în MO al României, Partea I, nr.1.096/24.11.2004, cu modificările ulterioare, se modifică după cum urmează: Art.1 – alin.1- Personalul de specialitate care are şi îndeplineşte efectiv atribuţii în cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare comunitare acordate României prin instrumentele de preaderare PHARE, ISPA şi SAPARD, prin instrumente financiare provizorii Facilitatea de tranziţie, Facilitatea Schengen, prin Fondul European pentru Garantare în Agricultură, Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală, Fondul European pentru Pescuit, prin fondurile structurale şi de coeziune, Mecanismul Financiar al Spaţiului Economic European şi Contribuţia financiară elveţiană pentru coeziunea Uniunii Europene este constituit din personal contractual sau, după caz, funcţionari publici. alin.2- Prin personalul de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare comunitare acordate României se înţelege personalul încadrat pe funcţii publice sau pe funcţii contractuale bugetare, altul decât cel încadrat pe funcţii comune din sectorul bugetar."

8

Art.2 – alin.1- Salariile de bază corespunzătoare funcţiilor în care este încadrat personalul prevăzut la art.1 pot fi majorate cu până la 75% în funcţie de îndeplinirea criteriilor stabilite prin hotărâre a Guvernului.

- alin.11 - Pentru personalul din cadrul Autorităţii de Audit criteriile pentru majorarea salariilor cu până la 75% se aprobă prin hotărâre a plenului Curţii de Conturi, la propunerea preşedintelui Autorităţii de Audit. Hotărârea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

- alin.2 - Evaluarea activităţii personalului prevăzut la alin. (1) se face cel puţin o dată pe an, ocazie cu care procentul de majorare a salariului de bază se poate modifica în funcţie de rezultatele activităţii proprii.

Cu alte cuvinte, reţine Curtea că OUG nr.35/2009 face referire la posibilitatea acordării unei majorări salariale, odată ce stipulează că salariile de bază corespunzătoare funcţiilor în care este încadrat personalul prevăzut la art.1 din Legea nr.490/2004 „pot fi majorate cu până la 75% în funcţie de îndeplinirea criteriilor stabilite prin hotărâre a Guvernului”, şi nicidecum la obligativitatea acordării unor astfel de majorări salariale.

În această situaţie, reţine Curtea că, în speţă, au fost respectate dispoziţiile art.15 din Constituţie, ce fac referire la drepturile şi libertăţile de care beneficiază cetăţenii, consacrate prin Constituţie şi legi, precum şi ale art.16 din Constituţie, ce fac referire la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, susţinerile recurenţilor sub acest aspect, urmând a fi respinse ca nefondate.

În egală măsură, Curtea apreciază că, pronunţând hotărârea recurată, instanţa de fond, a respectat întru-totul dispoziţiile cuprinse în art.2 pct.1 cu referire la art.14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ce fac referire la interzicerea unor discriminări între aceleaşi categorii de funcţionari publici, cât şi între aceştia şi alţi salariaţi ce-şi desfăşoară activitatea în sistemul public sau privat, susţinerile recurenţilor sub acest aspect, urmând a fi înlăturate, ca neîntemeiate.

În acest context, atât timp cât nu au fost produse dovezi în sensul art.249 NCPC, din care să rezulte că, au fost îndeplinite cerinţele legii în sensul de a se fi prevăzut fonduri bugetare, pentru acordarea acestor majorări salariale, Curtea apreciază că, reţinerile instanţei de fond cuprinse în considerentele hotărârii, respectă întru-totul dispoziţiile cuprinse în art.425 lit.b NCPC, fapt pentru care, nici aceste susţineri nu sunt fondate, urmând a fi înlăturate.

Mai mult decât atât, în speţă, apreciază Curtea că nu se putea reţine afirmaţia potrivit căreia hotărârea pronunţată de instanţa de fond ar fi fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, tocmai pentru considerentele sus reţinute, din care rezultă fără putinţă de tăgadă că au fost avute în vedere dispoziţiile legale aplicabile în materie.

Au încercat recurenţii a face referire la împrejurarea că, „şi-au formulat apărările având în vedere poziţia exprimată de pârâtă prin întâmpinare”, sugerând că, motivarea instanţei de fond, ar face referire la excepţii procesuale, pierzând însă din vedere că, procesul civil nu se poate desfăşura haotic, şi că mijloacele de apărare privite în sens larg sunt:

9

- apărările pe fond şi - excepţiile procesuale,

ambele putând fi invocate în cadrul acestuia, cu menţiunea că excepţiile procesuale pot fi la rândul lor :

- excepţii de procedură şi - excepţii de fond. Concluzionând asupra aspectelor sus arătate, reţine Curtea că susţinerile

recurenţilor sunt nefondate, pentru că excepţiile de procedură pot fi invocate atunci când se pretinde nerespectarea:

- regulilor referitoare la compunerea sau constituirea instanţei; - competenţa instanţei; - proceduri de judecată etc.

iar excepţiile de fond pot fi invocate atunci când se constată lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, ştiut fiind că, trăsătura comună a excepţiilor de fond este aceea că sunt în strânsă legătură cu dreptul subiectiv dedus judecăţii. Aşa fiind, cum în speţă nu se poate discuta despre încălcarea de către instanţă a vreunor reguli procedurale, reţine Curtea că toate susţinerile recurenţilor privind nerespectarea de către instanţă a dispoziţiilor cuprinse în art.205 NCPC sunt nefondate, urmând a fi înlăturate pentru că întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt şi în drept, faţă de cererea de chemare în judecată, ea fiind obligatorie, conform art.208 NCPC, „în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel”, în textul de lege citat, arătându-se că: „nedepunerea întâmpinării în terenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel” – art.208 alin.2 NCPC.

Pentru toate considerentele sus expuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând şi dispoziţiile art.496 alin.1 NCPC, Curtea apreciază în sensul respingerii recursului ca nefondat, sub toate aspectele.

2. Obligare emitere decizie de impunere anuală cu privire la sumele reprezentând CASS și plata dobânzii. Refuz nejustificat al autorității. Plată onorariu avocat.

Art.7 din Ordinul nr.233/2011

Art.124 din OG nr.92/2013 Art.1 alin.1 din Legea nr. 554/2004. Art.18 alin.3 din Legea nr.554/2004

Decizia nr.401/14.07.2005 a Curţii Constituţionale

Având în vedere dispoziţiile Codului de procedură fiscală, dar şi ale art.7 din Ordinul nr.233/2011, în mod legal şi temeinic, s-a apreciat că recurenta pârâtă avea obligaţia de a emite decizia de impunere anuală până la 15.09.2013, ori, în speţă, nici până la momentul pronunţării hotărârii, aceasta nu a emis decizia, cu motivaţia sus expusă, aceea că „ordinul nu i-a fost comunicat”.

10

Având în vedere dispoziţiile art.124 Cod proc.fiscală, potrivit cărora: „Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.2 sau la art.70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”, Curtea apreciază că, legal şi temeinic, instanţa de fond a dispus obligarea recurentei la plata contravalorii dobânzii fiscale.

Potrivit art. 451 alin.2 NCPC, instanţa trebuie să aprecieze în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi complexitatea cauzei, aşa după cum legal şi temeinic a reţinut şi instanţa de fond.

De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat asupra prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, asupra cuantumului onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale, cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, aspect ce este cu atât mai necesar cu cât, respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil.


Dosar nr. 10444/118/2013

Prin acţiunea adresată Tribunalului Constanta - Secţia contencios administrativ şi fiscal înregistrată sub nr.10444/118//17.12.2013, reclamantul [...] a chemat în judecată pârâta D.G.R.F.P GALAŢI - A.J.F.P CONSTANŢA solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- obligarea pârâtei la emiterea deciziei de impunere anuală pentru venituri realizate în România ca persoană fizică pe anul 2012, cu privire la sumele reprezentând CASS;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii conform art.124 din OG 92/2013 începând cu data limită la care pârâta avea obligaţia de a emite această decizie (15.09.2012) şi până la data la care aceasta va fi emisă.

Prin Sentinţa civilă nr.1402/CA/15.05.2014 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea formulată de reclamantul [...], obligând pârâta către reclamant la emiterea deciziei de impunere anuală pentru veniturile realizate în România de persoane fizice pe anul 2012, cu privire la sumele reprezentând CASS, la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea dobânzii fiscale reglementată de art.124 OG 92/2003, pentru suma de 6.766 lei, calculată începând cu 15.09.2013 şi până la data la care va fi emisă, precum şi la plata sumei de 121 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta pârâtă D.G.R.F.P GALAŢI - A.J.F.P CONSTANŢA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prevăzut de art.483 NCPC, cu următoarea motivaţie, în esenţă:

„Greşit instanţa de fond a procedat la admiterea acţiunii dedusă judecăţii fără a ţine seamă de faptul că a fost în imposibilitate de a emite această decizie, pentru că nu au intrat în posesia datelor de la CNPAS”.

În acest sens, se arată că, potrivit prevederilor art.7 din Ordinul 233/2011 până în luna septembrie a anului următor celui pentru care se face impunerea, organul fiscal competent, emite deciziile de impunere anuale pe baza informaţiilor din declaraţiile

11

privind veniturile realizate şi a celorlalte informaţii aflate la dispoziţia sa, ori, aşa după cum rezultă din adresa emisă de OPANAF nr. 2130/2013, nu au fost comunicate la nivelul organului fiscal informaţiile necesare.

Se solicită a se avea în vedere că, prin răspunsul transmis de către DGTI nr. 929611/09.02.2014, precum şi răspunsul transmis de Direcţia Generala Proceduri pentru Administrarea Veniturilor nr. 935328, înregistrate la DRGFP Galaţi sub nr.19794/14.04.2014, privind emiterea Deciziei de impunere anuală pentru veniturile realizate în România de persoane fizice pe anul 2012 cu privire la sumele reprezentând CASS, s-a comunicat faptul că, „aplicaţia va fi dată în producţie de către DGT Informaţiei după ce vor intra în posesia datelor de la CNPAS despre veniturile din pensii, date referite de algoritmul de calcul privind regularizarea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, precum şi după o perioadă suplimentară de timp necesara integrării în sistemul ANAF a datelor primite, analizei si eliminării eventualelor erori apărute la integrare; reluării testării aplicaţiei informatice cu noul fond de date ".

În atare situaţie, scrisoarea recomandată cu confirmare de primire transmisă de intimat, cu privire la emiterea deciziei de impunere anulă pentru sumele reprezentând CASS, pentru anul 2012, pentru care s-au solicitat dobânzi conform art.124 din OG 92/2003, este firesc să fi rămas fără răspuns, atât timp cât, lipseau informaţiile, iar după ce vor intra în posesia datelor de la CNPAS, organul fiscal va proceda la emiterea deciziilor de impunere, fapt ce nu îl va prejudicia pe reclamant, neputându-se solicita aplicarea dispoziţiilor cuprinse în textul de lege citat.

Se mai susţine că, potrivit art.86 din O.G.92/2003 ; „Decizia de impunere şi decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii constituie şi înştiinţări de plată, de la data comunicării acestora, în condiţiile în care se stabilesc sume de plată”,şi numai după ce s-au stabilit obligaţiile de plată, prin decizie, neachitarea acestora până la termenele arătate în cuprinsul respectivei decizii, determină calcularea dobânzi şi penalităţi de întârziere.

„Greşit instanţa de fond a dispus obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată”, o dată ce nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.274 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de acesta, însă, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză şi, având în vedere că sesizarea instanţei s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, apreciază că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art.499 NCPC, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit. b, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”

În contextul dat, având în vedere susţinerile părţilor, prin coroborare cu probatoriul administrat în considerarea dispoziţiilor cuprinse în art.249 NCPC, potrivit căruia „Cel ce face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile

12

anume prevăzute de lege”, Curtea apreciază în sensul respingerii recursului ca nefondat, reţinând:

Instanţa a fost investită de reclamantul [...] cu soluţionarea cauzei având ca obiect:

- obligarea pârâtei la emiterea deciziei de impunere anuală pentru venituri realizate în România ca persoană fizică pe anul 2012, cu privire la sumele reprezentând CASS;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii conform art.124 din OG 92/2013 începând cu data limită la care pârâta avea obligaţia de a emite această decizie (15.09.2012) şi până la data la care aceasta va fi emisă.

Prin Sentinţa civilă nr.1402/CA/15.05.2014 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea formulată de reclamant, obligând pârâta către acesta la emiterea deciziei de impunere anuală pentru veniturile realizate în România de persoane fizice pe anul 2012, cu privire la sumele reprezentând CASS, precum şi la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea dobânzii fiscale, reglementată de art. 124 din OG nr.92/2003, pentru suma de 6.766 lei, calculată începând cu data de 15.09.2013 şi până la data la care va fi emisă, precum şi la plata sumei de 121 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, pentru considerentele rezultate din acea hotărâre.

În referire la excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul reclamant prin întâmpinare, în considerarea dispoziţiilor art.489 NCPC potrivit cărora „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal …”, Curtea apreciază în sensul imposibilităţii reţinerii admisibilităţii excepţiei, urmare faptului că recurenta a procedat la motivarea recursului, aşa după cum rezultă din faxul înaintat instanţei la data de 26.06.2014 ora 10:03, existent la filele 1-7 dosar.

Reluând asupra motivului de recurs privind: „Greşit instanţa de fond a procedat la admiterea acţiunii dedusă judecăţii fără a ţine seamă de faptul că a fost în imposibilitate de a emite această decizie, pentru că nu au intrat în posesia datelor de la CNPAS”, văzând şi dispoziţiile art.496 alin.1 NCPC Curtea, apreciază în sensul respingerii acestui motiv de recurs, ca nefondat, pentru că:

Reclamantul a solicitat pârâtei cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, expediată cu AR 99939863549/03.09.2013, să procedeze la emiterea deciziei de impunere anuală pentru anul 2012, cu privire la sumele reprezentând CASS şi plata dobânzii conform art.7 din Ordinul nr.233/2011, până la 15 septembrie a anului următor pentru care se face impunerea, ştiut fiind că organul fiscal competent emite decizia de impunere anuală.

Neprimind răspuns la solicitare, reţine Curtea că reclamantul a formulat plângere prealabilă la data de 12.11.2013, dar pârâta nu a emis actul solicitat, motiv pentru care, apreciind că se află în faţa unul „refuz nejustificat”în sensul dispoziţiilor Legii nr.554/2004, acesta a formulat prezenta acţiune, iar la data de 06.01.2014, a formulat precizări, cu privire la valoarea dobânzii solicitată - pentru suma de 251,69 lei.

În condiţiile date, instanţa de fond, din oficiu a solicitat recurentei pârâte să depună OPANAF nr.2130/2013 şi OPANAF nr. 938/2013, fapt pentru care aceasta a comunicat instanţei că „nu a putut identifica Ordinul nr.2130/2013”, susţinând că „nu a fost

13

comunicat la nivelul organului fiscal, D.G.P.A.V. comunicându-i faptul că aplicaţia va fi dată în producţie de D.G.T. Informaţie după ce vor intra în posesia datelor de la CNPAS” pentru ca, la rândul său, intimatul reclamant să fi depus personal la dosar Ordinul nr. 438/2013.

Se va reţine că intimatul reclamant a solicitat prin cerere acordarea dobânzii conform art.124 din OG nr.92/2013, precizând că, potrivit calculelor sale, organul fiscal trebuie să-i restituie suma de 9.887 lei, ulterior rectificată prin precizări, la 6.766 lei, cu titlu de CASS achitat în plus.

Acestea sunt condiţiile în care, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a reţinut că, prin OPANAF nr.2130/2013, se aprobă procedura de stabilire şi regularizare CASS datorat de persoanele fizice, iar prin OPANAF nr.938/2013 se aprobă formularele „decizie de impunere anuală pentru stabilirea CASS”, astfel că, reclamantul – care se consideră vătămat într-un drept al său, se legitimează procesual activ în cererea dedusă judecăţii, concluzie care se impune cu puterea evidenţei, în raport de dispoziţiile art.1 alin.1 din Legea nr. 554/2004.

Aşa fiind, reţine Curtea că, în speţă, deşi există ordine prin care se reglementează atât procedura de stabilire şi regularizare a CASS datorat de persoane fizice, cât şi aprobarea formularului 630 solicitat de intimatul reclamant, recurenta pârâtă nu a soluţionat cererea acestuia, iar pe parcursul judecăţii a susţinut netemeinic că „Ordinul nr.2130/2013 nu i-a fost comunicat la nivelul organului fiscal”, fapt pentru care, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a apreciat că există un refuz nejustificat al autorităţii, aşa după cum este reglementat în conţinutul art.2 din Legea nr.554/2014, care priveşte un drept al intimatului reclamant.

Concluzionând şi având în vedere dispoziţiile Codului de procedură fiscală, dar şi ale art.7 din Ordinul nr.233/2011, reţine Curtea că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a apreciat că recurenta pârâtă avea obligaţia de a emite decizia de impunere anuală până la 15.09.2013, ori, în speţă, nici până la momentul pronunţării hotărârii, aceasta nu a emis decizia, cu motivaţia sus expusă, aceea că „ordinul nu i-a fost comunicat”.

În ceea ce priveşte cererea de despăgubire reţine Curtea că, legal şi temeinic, având în vedere dispoziţiile art.18 alin.3 din Legea nr.554/2004 instanţa de fond a examinat cererea intimatului reclamant, apreciind că poate decide asupra despăgubirilor întemeiate pe prejudiciul suferit de acesta, în perioada cât suma a fost reţinută de recurentă, atât timp cât, aceasta era obligată potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură fiscală, să returneze suma de 6.766 lei reprezentând CASS plătit în plus, încă din 15.09.2013, cu atât mai mult cu cât se solicitase restituirea sumei încă din octombrie 2010.

În raport cu sus menţionatele reţineri, văzând şi dispoziţiile art.124 Cod proc.fiscală, potrivit cărora : „Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.2 sau la art.70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”, Curtea apreciază că, legal şi temeinic instanţa de fond a admis acţiunea dedusă judecăţii, în referire la acest capăt de cerere, dispunând obligarea recurentei la

14

plata contravalorii dobânzii fiscale, în temeiul textului de lege sus citat, pentru suma de 6.766 lei, calculată de la data de 15.09.2013 - dată la care recurenta pârâtă, conform art.7 din Ordinul nr.233/2011, avea obligaţia de a emite decizia de impunere - şi până la data când va fi emisă decizia de calcul.

În referire la motivul de recurs privind „Greşit instanţa de fond a dispus obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată”, văzând şi dispoziţiile art. 453 NCPC, Curtea apreciază în sensul respingerii şi acestui motiv de recurs ca nefondat, potrivit art.496 NCPC, atât timp cât:

Potrivit art. 453 alin.1, N.CPC, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acestei cheltuieli de judecată”, ori, în speţă, culpa recurentei pârâte rezidă din însăşi atitudinea acesteia de a nu fi respectat dispoziţiile legale în materie.

Astfel, Curtea reţine, pornind de la premisa că cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală, este firesc ca acestea să achite anticipat anumite cheltuieli, iar la sfârşitul dezbaterilor ele să fie suportate de partea care a pierdut procesul, situaţia fiind pe deplin justificată căci, întotdeauna, una din părţi este interesată în soluţionarea litigiului, iar alta se face vinovată de declanşarea activităţii judiciare.

Totodată, Curtea are în vedere că, potrivit art. 451 alin.2 NCPC, instanţa trebuie să aprecieze în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi complexitatea cauzei, aşa după cum legal şi temeinic a reţinut şi instanţa de fond.

De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat asupra prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, asupra cuantumului onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale, cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, aspect ce este cu atât mai necesar cu cât, respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil.

Ori, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, ce este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă, prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil, aspecte ce se regăsesc în conţinutul Deciziei nr.401/14.07.2005 a Curţii Constituţionale, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.274 alin.3 vechiul Cod procedură civilă (actual art. 451 alin.2 NCPC).

În atare situaţie, faptul că intimatul reclamant a achitat cheltuieli de judecată conform dispoziţiilor instanţei îşi are fundamentul în accepţiunea Curţii, în împrejurarea că, cheltuielile de judecată reprezentând chiar şi taxe judiciare de timbru şi timbru judiciar, sunt acordate proporţional cu obiectul admis al acţiunii, sens în care, s-a pronunţat întreaga jurisprudenţă naţională, ca de altfel şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultată din:

- Hotărârea din 24.05.2006 în Cauza Weissman şi alţii v România; - Hotărârea din 05.04.2005 în Cauza Monory v România - Hotărârea din 24.05.2005 în Cauza Buzescu v România, etc.,

15

ce statuează că: „acordarea cheltuielilor de judecată se poate dispune numai în măsura în care acestea constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil”. Aşa fiind, şi respectând jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, la rândul său, Curtea, ca instanţă de control, procedează la examinarea îndeplinirii criteriilor avute în vedere de toate instanţele şi anume:

- proporţionalitatea; - amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse de apărător; - necesitatea efectuării cheltuielilor; - cuantumul acestora sub aspectul rezonabilităţii,

ori, în speţă, se constată că pentru promovarea acţiunii intimatul reclamant a achitat: - suma de 121 lei cu chitanţa seria CT [...]/30.12.2013, cheltuielile de judecată

ocazionate de proces. În raport cu sus menţionatele reţineri, văzând şi dispoziţiile art.496 NCPC, Curtea

concluzionează în sensul respingerii şi acestui motiv de recurs ca nefondat, şi deoarece, nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, apreciază în sensul respingerii recursului, ca nefondat, sub toate aspectele.

3. Anulare hotărâre emisă de consiliul local prin care s-a apreciat încetarea de drept a mandatului de consilier local al reclamantului. Suspendarea condiționată a executării unei pedepse cu închisoarea se extinde și asupra pedepselor accesorii. Inexistența unei dispoziții legale care să prevadă obligativitatea comunicării documentației anterior adoptării unui act administrativ cu caracter normativ.

Art.9 alin.2 lit.h din Legea 393/2004

Art. 71 alin. 2 și 5 Cod penal În hotărârea de consiliu adoptată s-a apreciat că, atât timp cât prin decizie penală recurentul

reclamant a fost condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate şi s-a dispus interzicerea drepturilor electorale, sunt incidente dispoziţiile art.9 alin.2 lit.h din Legea 393/2004.

Suspendarea condiţionată a executării unei pedepse cu închisoarea, prin efectele sale, se întinde şi asupra pedepselor accesorii care nu se mai execută. Prin urmare, deşi recurentului reclamant i s-a aplicat o pedeapsă accesorie, aceasta nu este operabilă, fiind suspendată, iar pe perioada termenului de încercare îşi poate exercita drepturile electorale, poate fi ales în funcţii elective publice sau poate ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Pedeapsa accesorie devine aplicabilă numai în cazul revocării suspendării condiţionate în temeiul art.83 Cod penal astfel încât, atât timp cât este suspendată executarea pedepsei principale nici pedeapsa accesorie nu poate fi pusă în executare chiar daca dispozitivul hotărârii penale nu conţine o prevedere expresa în acest sens.


Dosar nr. 9881/118/2013

16

Prin cererea înregistrată sub nr.9881/118/2013 pe rolul Tribunalului Constanţa reclamantul [...] a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Local [...], Primarul Comunei [...], Secretarul Comunei [...], anularea HCL 293/2013.

S-a arătat că prin HCL 293/2013 s-a apreciat încetarea de drept a mandatului de consilier local al reclamantului motivat de decizia penală 752/P/25.09.2013 a Curţii de Apel Constanţa în dosarul nr. 9617/212/2012 al judecătoriei Constanţa avându-se în vedere dispoziţiile art. 9 alin. 2 lit. h din Legea 393/2004.

Prin decizia penală 752/2013 a Curţii de Apel Constanţa s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicate, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale aplicate, în temeiul art. 71 alin. 5 din Codul penal.

Prin urmare interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b din Codul penal, pedeapsă accesorie aplicată prin decizia penală, a fost suspendată, şi în consecinţă nu poate produce efecte în privinţa valabilităţii mandatului de consilier local al reclamantului aşa cum prevede art. 71 alin. 5.

În drept, s-a invocat art. 8 din Legea 554/2004, art. 451 Cod procedură civilă. Prin întâmpinare s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor

Primarul Comunei [...] şi Secretarul Comunei [...], excepţie ce a fost admisă în şedinţa din 13.02.2014.

Prin decizia penală s-a aplicat reclamantului pedeapsa accesorie a drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a şi b Cod penal iar scopul pedepselor accesorii este sporirea eficacităţii pedepsei principale.

Indiferent de modalitatea de individualizare a executării pedepsei, reclamantului i s-a aplicat sancţiunea interzicerii drepturilor electorale iar scopul măsurii urmează a fi dus la îndeplinire indiferent dacă s-a dispus suspendarea executării. Prin sentinţa civilă nr.1145/CA/10 aprilie 2014 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea formulată de reclamantul [...] , în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Comunei [...].

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că, prin decizia penală nr. 752/25.09.2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. 9617/212/2012 reclamantul a fost condamnat la pedeapsă cu închisoare ca pedeapsă principală şi la pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a (teza II) şi 3 din Codul penal.

În conformitate cu art. 81 şi 82 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale şi conform art. 71 alin. 5 Cod penal s-a dispus şi suspendarea executării pedepsei accesorii.

În baza acestei decizii penale Consiliul Local [...] a adoptat HCL 293/2013 prin care în raport de dispoziţiile art. 9 alin. 2 lit. h din Legea 393/2004 a aprobat încetarea de drept a mandatului de consilier al reclamantului.

Conform art. 9 alin. 2 lit. h calitatea de consilier local încetează de drept prin pierderea drepturilor electorale.

În raport de temeiul de drept pe care a încetat mandatul de consilier local prima instanţă a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile speciale de procedură prevăzută de art. 9 alin. 4 din Legea 393/2004.

17

Tribunalul a reţinut că pedeapsa cu închisoare este în esenţă o pedeapsă privativă de libertate iar suspendarea condiţionată a pedepsei este o modalitate de executare a executării.

Instanţa penală a individualizat pedeapsa dar continuând a considerat că în ceea ce priveşte executarea pedepsei, pentru realizarea scopului pedepsei, nu este necesară efectuarea efectivă a acesteia, dispunând suspendarea executării pe durata termenului de încercare.

Art. 9 alin. 2 lit. h din Legea 393/2004 face vorbire, fără a lăsa loc de interpretare, de o condamnare la pierderea drepturilor electorale fără a face distincţie în funcţie de modalitatea de executare a pedepsei, care nu modifică natura sancţiunii.

Prin urmare, s-a apreciat ca la data adoptării hotărârii reclamantei i s-a aplicat sancţiunea pedepsei accesorii privind interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a (teza II) şi b Cod penal, pedeapsa existând.

Faptul că s-a aplicat art. 81 şi 82 în privinţa pedepsei principale şi art. 71 alin. 5 Cod penal pentru pedeapsa accesorie, respectiv suspendarea condiţionată a executării, nu atrage imposibilitatea art. 9 alin. 2 lit. h din Legea 393/2003 întrucât textul de lege se referă la existenţa sancţiunii şi nu la modalitatea de executare.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a formulat recurs reclamantul [...] criticând-o sub aspectele:

Conform deciziei penale nr.752/P/25.09.2013 din dosarul nr. 9617/212/2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa „în baza art.71 alin.5 cod penal, dispune suspendarea executării pedepselor accesorii prevăzute de art.64 lit. a, b cod penal, aplicate inculpatului pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei”. În acest context drepturile electorale nu sunt interzise şi nu sunt pierdute aşa cum în mod nelegal a motivat instanţa de fond. Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, substituindu-se instanţei penale şi condamnând pe inculpat la pierderea drepturilor electorale, apreciind că e posibilă aplicarea art.9 alin.2 lit. h din Legea 393/2004, chiar dacă această pedeapsă accesorie este suspendată, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin.1 pct. 4 din codul de procedură civilă. Sancţiunea nu există atât timp cât este suspendată, iar drepturile electorale nu sunt pierdute. În mod eronat şi nelegal instanţa de fond apreciază ca reclamantul a pierdut drepturile electorale, atâta timp cât instanţa penală nu a decis acest lucru, iar sancţiunea (pierderea drepturilor electorale) nu exista atâta timp cât este suspendată şi nu se poate aplica. Motivarea instanţei de fond în sensul că „reclamantului i s-a aplicat sancţiunea interzicerii drepturilor electorale, iar scopul măsurii urmează a fi dus la îndeplinire, indiferent dacă s-a dispus suspendarea executării” contrazice dispozitivul deciziei penale nr. 752/25.09.2013, şi îl condamnă pe reclamant la pierderea drepturilor electorale chiar dacă sancţiunea este suspendată şi în acest sens fiind incident, motivul de casare, prevăzut de art.488 cod procedură civilă, alin. 1 pct. 4, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi art.488 alin. 1 pct. 6 şi 8 cod procedură civilă.

18

În mod greşit şi nelegal instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate, face vorbire fără a lăsa loc de interpretare, art.9 alin.2 lit. h) din Legea 393/2004 se referă la o condamnare cu pierderea drepturilor electorale, confundând suspendarea sancţiunii, cu modalitatea de executare a pedepsei ce nu modifica natura sancţiunii, fiind incident art. 488 pct. 6 şi 8 cod procedură civilă. Dispozitivul hotărârii recurate nu răspunde la toate capetele de cerere formulate, respectiv: daune morale solicitate, cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, temeiul de drept pentru care este respinsă acţiunea formulată de reclamant. Instanţa de fond nu a reţinut că HCL nr. 293/30.09.2013 este nelegală, deoarece se referă la art.64 lit. a cod penal, respectiv dreptul de a alege şi a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi nu corespunde şi în cazul reclamantului deoarece ocupa deja funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, respectiv consilier local (art.64 lit. b cod penal). Instanţa de fond nu a observat că pârâţii intimaţi nu au respectat art.12 (1) din Legea nr. 393/2004 respectiv, hotărârea în cauză trebuia emisă în prima şedinţă ordinară a Consiliului Local şi nu în şedinţa extraordinară. Se mai sustine ca sentinţa recurată este nelegală deoarece nu face referire la refuzul pârâţilor-intimaţi de a răspunde la plângerea prealabilă comunicată la sediul acestora în data de 14.10.2013 cu nr.19324 în temeiul art.7 din Legea 554/2004. Sentinţa recurată nu face referire la refuzul pârâţilor de a-i comunica anterior emiterii HCL nr. 293/2013, documentaţia care a stat la baza adoptării hotărârii aşa cum prevede Legea 215/2001 şi în baza cererii nr. 19325/14.10.2013 care se afla şi le dosarul cauzei. Legea nr. 215/2001, stabileşte la art.56 că mandatul de consilier se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Instanţa de fond nu a reţinut că reclamantul - recurent a fost demis din Consiliul Local [...] prin Hotărârea nr. 293/30.09.2013 pentru a doua oară în mod nelegal pe considerente politice. Aceeaşi instanţă în dosarul nr. 12008/118/2012 prin sentinţa civilă nr.238/CA/17.01.2013, a anulat HCL [...] nr. 200/19.07.2012 prin care a fost demis tot nelegal şi ulterior a fost repus în funcţie. Recurentul a declarat recurs şi împotriva încheierii din 13.02.2014 prin care a fost admisă excepţia invocată de pârâţi cu privire la lipsa calităţii procesual pasive a pârâţilor primarul comunei [...] şi secretarul comunei din următoarele considerente: primarul şi secretarul comunei [...] u calitate procesuală pasivă deoarece, primarul a iniţiat şi a elaborat Proiectul de Hotărâre nr.300/30.09.2013, în aceeaşi zi cu hotărârea recurată, prin care propune în mod nelegal să fie demis din Consiliul Local, întocmeşte expunerea de motive ce a stat la baza adoptării hotărârii iar secretarul comunei [...] a dat aviz de legalitate Proiectului de Hotărâre, expunerii de motive, hotărârii nr. 293/30.09.2013 cu toate că aceste acte erau nelegale şi nu respectau termenele, comunicarea lor, ordinea de zi, legea 215/2001 şi legea 393/2004. Conform legii 215/2001 pârâţii au calitate procesuală pasivă datorită responsabilităţii juridice pe care o au prin actele elaborate premergătoare hotărâri nr. 293 şi semnate de către aceştia.

19

În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, recurentul solicită obligarea Consiliului Local [...] la plata sumei de 20.000 lei, reprezentând daune morale pentru stresul psihic cauzat, lezarea onoarei şi demnităţii funcţiei, defăimarea şi expunerea reclamantului la oprobiul public, îmbolnăvirea şi agravarea stării de sănătate. Curtea, examinând recursul din prisma criticilor formulate, reţine caracterul său fondat pentru următoarele considerente:

Actele administrative reprezintă o modalitate juridica de organizare a executării legii şi de executare în concret a acesteia, între actul administrativ şi lege se stabileşte un raport de subordonare, fiind necesar ca actul administrativ să fie emis în baza legii.

Organelor administraţiei publice li se conferă posibilitatea să aprecieze cu privire la condiţiile şi împrejurările adoptării sau emiterii actelor administrative, acestea având o competenţă de apreciere a oportunităţii actelor administrative.

Însa, posibilitatea de apreciere acordată organelor administraţiei publice trebuie să se realizeze în limitele legalităţii.

În cauză, obiectul controlului de legalitate îl constituie HCL [...] nr. 293/30.09.2013 prin care, potrivit art. 9 alin. 2 lit. h din Legea 393/2004, s-a apreciat încetarea de drept a mandatului de consilier local al reclamantului motivat de decizia penală 752/P/25.09.2013 a Curţii de Apel Constanţa

În hotărârea de consiliu adoptata s-a apreciat că, atât timp cât prin decizie penala recurentul reclamant a fost condamnat definitiv la o pedeapsa privativa de libertate şi s-a dispus interzicerea drepturilor electorale sunt incidente dispoziţiile art.9 alin.2 lit.h din Legea 393/2004.

Potrivit art.9 alin.2 lit h, în temeiul căruia a fost adoptata hotărârea contestata : (2) Calitatea de consilier local sau de consilier judeţean încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în următoarele cazuri: f) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; h) pierderea drepturilor electorale;

Potrivit art. 71 alin. 2 Cod penal, condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viata sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a-c Cod penal din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitiva şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totala sau a restului de pedeapsa ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.

Conform aliniatului 5 al aceluiaşi articol pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, se suspenda şi executarea pedepselor accesorii.

Astfel, suspendarea condiţionată a executării unei pedepse cu închisoarea, prin efectele sale, se întinde şi asupra pedepselor accesorii care nu se mai executa. Prin urmare, deşi recurentului reclamant i s-a aplicat o pedeapsa accesorie aceasta nu este operabila fiind suspendata iar pe perioada termenului de încercare îşi poate exercita drepturile electorale, poate fi ales în funcţii elective publice sau poate ocupa o funcţie ce implica exerciţiul autorităţii de stat.

20

Pedeapsa accesorie devine aplicabila numai în cazul revocării suspendării condiţionate în temeiul art.83 Cod penal astfel încât, atât timp cat este suspendată executarea pedepsei principale nici pedeapsa accesorie nu poate fi pusa în executare chiar daca dispozitivul hotărârii penale nu conţine o prevedere expresa în acest sens.

În raport de prevederile Codului penal Curtea constata ca în cazul recurentului nu sunt aplicabile dispoziţiile art.9 alin.2 lit.h din Legea 393/2004 astfel că, Hotărârea Consiliului Local [...] fiind adoptata cu încălcarea dispoziţiilor legale, critica de nelegalitate este întemeiată.

Susţinerea referitoare la nelegalitatea hotărârii din prisma faptului că nu menţionează împrejurarea că intimaţii pârâţi au refuzat să îi comunice documentaţia va fi înlăturată întrucât nicio dispoziţie legală nu prevede obligativitatea comunicării documentaţiei anterior adoptării unui act administrativ cu caracter normativ.

Întrucât Curtea a apreciat adoptarea actului administrativ cu caracter normativ cu nerespectarea dispoziţiilor Legii 393/2004 hotărârea recurată va fi casată în tot, iar în rejudecare acţiunea va fi admisă, instanţa dispunând anularea HCL 293/2013.

4. Contestație act administrativ fiscal. Invocare exces de putere în pronunțarea hotărârii judecătorești. Obligația încheierii unui contract de asigurare și a plății contribuției la fondul de asigurări de sănătate.

Art.488 alin.1 pct.4 NCPC

Art.208 alin.3, art.211 din Legea 95/2006

Referitor la motivul invocat de recurent, respectiv „când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti”, acesta presupune ca instanţa să pronunţe o hotărâre cu exces de putere, adică fără a avea nicio competenţă în problema respectivă, intrând astfel în sfera de competenţă a celorlalte autorităţi ale statului (legislativă sau executivă).

În esenţă, recurentul a susţinut că instanţa de fond a negat dispoziţiile legii, aspect ce nu poate fi reţinut în cauză întrucât s-a motivat în mod expres de către instanţă că obligaţia de plată a contribuţiei la fondul de asigurări de sănătate există şi în absenţa contractului de asigurare, fiind impusă de dispoziţiile Legii nr.95/2006. Curtea apreciază că reclamantul avea obligaţia de a încheia un contract de asigurare şi de a depune la pârâtă declaraţii privind obligaţiile pe care le datora Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, astfel că lipsa unui contract de asigurare nu constituie o cauză de exonerare a contribuabilului de la plata contribuţiei, casa de asigurări de sănătate fiind îndreptăţită, potrivit legii, să emită decizii de impunere în condiţiile art.87 şi 43 Cod procedură fiscală şi să procedeze la recuperarea sumelor datorate şi neachitate. Aceasta, deoarece achitarea contribuţiei sociale de sănătate nu reprezintă o facultate a contribuabilului, obligaţia impusă fiind una legală.


Dosar nr. 3121/88/2013 Prin cererea formulată la data de 17.12.2013 şi înregistrată pe rolul Tribunalului

Tulcea sub nr.3121/88/2013, reclamantul [...] a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Tulcea anularea deciziei nr.[...]/2013 prin care pârâta a respins

21

contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere din oficiu nr.12861/15.05.2013 privind obligaţia de plată a sumei de 328 lei corespunzător anilor 2011 şi 2012, cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate pentru venituri din activităţi independente.

Prin Sentinţa civilă nr.1325/09.07.2014, Tribunalul Tulcea a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul [...], care a criticat soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art.488 alin.1 pct.4 NCPC, respectiv „când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti”.

Având în vedere că sesizarea instanţei s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, în cauză sunt aplicabile disp. art.499 NCPC, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit.b, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”

În motivarea recursului, recurentul reclamant a arătat că sentinţa atacată conţine o serie de inexactităţi în raport de susţinerile sale pe fondul cauzei, aspect de natură a schimba nu doar poziţia procesuală asumată de reclamant, dar şi fondul cauzei. De asemenea, instanţa de fond a negat în mod indirect dispoziţii ale legii, făcând în schimb susţineri ce încalcă limitele legii şi se situează în afara logicii juridice. Mai mult decât atât, sentinţa de fond s-a poziţionat în afara cadrului legislaţiei comunitare prin ignorarea unei hotărâri CEDO.

Învederează recurentul reclamant că nici în acţiunea introductivă şi nici în cursul procesului nu a susţinut faptul că nu datorează contribuţia la FNUASS, aşa cum s-a reţinut în considerentele hotărârii atacate şi că susţinerile sale se refereau la lipsa dreptului intimatei de a-i solicita contribuţia, aspect cu totul diferit.

În ceea ce priveşte afirmaţiile instanţei de fond din cuprinsul hotărârii atacate, respectiv că " ... ordinea operaţiunilor este alta, şi anume contractul de asigurare se încheie după plata obligaţiilor la FNUASS şi obţinerea calităţii de asigurat... " şi că „Pe baza plăţii acestei contribuţii se încheie contractul de asigurare şi reclamantul dobândeşte calitatea de asigurat, dar obligaţia plăţii contribuţiei este anterioară încheierii contractului...", recurentul reclamant arată că dacă instanţa de fond ar fi făcut această afirmaţie în şedinţă, ar fi solicitat precizări cu privire la textul de lege ce prevede această procedură.

Mai arată recurentul reclamant că în România există mai multe case de asigurări de sănătate, între care legea permite contribuabilului să aleagă. Alegerea se concretizează printr-un contract, legea pronunţând doar în termeni generici obligaţia de plată a contribuţiei, aplicarea practică a acestei obligaţii făcându-se de către casa aleasă de asigurat, iar până la momentul efectuării alegerii de către asigurat, nicio casă de asigurări nu are dreptul legal de a emite solicitări. Contribuţia la FNUASS nu se încadrează în categoria taxe şi impozite pentru a fi independentă de prestaţia creditorului bugetar, astfel încât în speţă se aplică în mod evident sistemul prestaţie-contraprestaţie, una din părţi neputând să emită pretenţii de la cealaltă în lipsa executării propriei obligaţii.

Astfel, arată recurentul, argumentul instanţei de fond în sensul că intimata ar avea dreptul de a emite titluri de creanţă în lipsa unui contract, Decizia CEDO pronunţată la

22

3.10.2013 în speţa C - 92/12 (BKK Mobil versus Wettbewerbs) în care s-a statuat că Directiva privind practicile comerciale neloiale trebuie interpretată în sensul că include în domeniul său de aplicare personal un organism de drept public responsabil cu o misiune de interes general precum gestionarea unui sistem public de asigurări de sănătate, arătând că relevanţa acestei decizii este aceea că destinatarul serviciului pus la dispoziţie de intimată are dreptul de a încheia un contract cu casa de asigurări aleasă. În lipsa contractului, casa nu poate efectua solicitări financiare, lipsind fundamentul unei asemenea cereri.

Pentru cele expuse, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei de fond şi, reţinând cauza spre judecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În drept, a invocat art. 488 alin.1 pct.4 şi art. 489 alin. 3 NCPC. Analizând cauza sub aspectul motivului de casare invocat, Curtea constată că

recursul este nefondat. În ceea ce priveşte motivul invocat de recurent, respectiv „când instanţa a depăşit

atribuţiile puterii judecătoreşti”, acesta presupune ca instanţa să pronunţe o hotărâre cu exces de putere, adică fără a avea nicio competenţă în problema respectivă, intrând astfel în sfera de competenţă a celorlalte autorităţi ale statului (legislativă sau executivă).

În esenţă, recurentul a susţinut că instanţa de fond a negat dispoziţiile legii, aspect ce nu poate fi reţinut în cauză întrucât s-a motivat în mod expres de către instanţă că obligaţia de plată a contribuţiei la fondul de asigurări de sănătate există şi în absenţa contractului de asigurare, fiind impusă de dispoziţiile Legii nr.95/2006.

Prin urmare, modalitatea în care prima instanţă a interpretat dispoziţiile legale aplicabile în cauză nu poate constitui o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci reprezintă o chestiune ce ţine de aplicarea normelor de drept material, astfel încât, eventualele critici ale recurentului cu privire la acest aspect ar putea fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă. Curtea reţine că, în temeiul art.208 alin.3 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, „Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii …”, iar art.211 prevede că „(1) Sunt asiguraţi, potrivit prezentei legi, toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi cetăţenii străini şi apatrizii care au solicitat şi obţinut prelungirea dreptului de şedere temporară sau au domiciliul în România şi fac dovada plăţii contribuţiei la fond, în condiţiile prezentei legi. În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator, al cărui model se stabileşte prin ordin al preşedintelui CNAS cu avizul consiliului de administraţie. (1^1) Asiguraţii au dreptul la pachetul de bază de servicii medicale de la data începerii plăţii contribuţiei la fond, urmând ca sumele restante să fie recuperate de casele de asigurări de sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în condiţiile legii, inclusiv accesoriile aplicate pentru creanţele bugetare.” Conform art.215 alin.3 din Legea nr.95/2006, „Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, venituri din agricultură şi silvicultură, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală sau alte venituri care se supun impozitului pe venit sunt obligate să depună

23

la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare declaraţii privind obligaţiile faţă de fond.”, iar la art.216 se prevede că, în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuţiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În aplicarea acestor dispoziţii, Ordinul nr.617/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuţiei, precum şi pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate a stabilit la art.35 alin.1 că, „În conformitate cu art. 215 alin. (3) din lege şi art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligaţiile de plată faţă de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanţă îl constituie, după caz, declaraţia prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum şi hotărârile judecătoreşti privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS şi pe baza informaţiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.” Curtea apreciază că reclamantul avea obligaţia de a încheia un contract de asigurare şi de a depune la pârâtă declaraţii privind obligaţiile pe care le datora Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, astfel că lipsa unui contract de asigurare nu constituie o cauză de exonerare a contribuabilului de la plata contribuţiei, casa de asigurări de sănătate fiind îndreptăţită, potrivit legii, să emită decizii de impunere în condiţiile art.87 şi 43 Cod procedură fiscală şi să procedeze la recuperarea sumelor datorate şi neachitate. Aceasta, deoarece achitarea contribuţiei sociale de sănătate nu reprezintă o facultate a contribuabilului, obligaţia impusă fiind una legală.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului potrivit cu care existenţa mai multor case de asigurări de sănătate în România îi dă posibilitatea de a alege, prin încheierea unui contract, o anumită casă de asigurări, astfel că până la momentul efectuării alegerii de către asigurat, nicio casă de asigurări nu are dreptul legal de a emite solicitări, Curtea constată că recurentul, prevalându-se de lipsa unui contract de asigurare pe care avea obligaţia legală de a-l încheia, nu face decât să invoce în cauză propria turpitudine, lucru nepermis de principiile generale de drept.

De asemenea, reciprocitatea prestaţiilor nu poate fi contestată, atâta timp cât asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, iar asiguraţii au dreptul la pachetul de bază de servicii medicale de la data începerii plăţii contribuţiei la fond, ceea ce înseamnă că plata contribuţiei îi dă dreptul reclamantului de a beneficia de serviciile medicale.

Referitor la Hotărârea CJUE din 3.10.2013 pronunţată în Cauza C-59/12 invocată de recurent, Curtea apreciază că nu prezintă relevanţă în cauză, deoarece vizează interpretarea Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale

24

întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori. CJUE a statuat astfel că se include în domeniul de aplicare personal al acestei directive un organism de drept public responsabil cu o misiune de interes general precum gestionarea unui sistem public de asigurări de sănătate. Ori, în cauză nu se pune problema unei practici neloiale, astfel cum aceasta este definită de Directivă, pentru a se reţine incidenţa jurisprudenţei curţii europene.

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurent sunt nefondate, urmează a respinge recursul ca atare, în baza art.496 alin.1 Cod procedură civilă.

5. Anulare act administrativ. Interdicția desfășurării unei activități remunerate pe perioada obținerii indemnizației de creștere copil până la vârsta de 2 ani.

Art.499 NCPC

Art.12 alin.2 din OUG nr. 148/2005

În speţă, sunt incidente dispoziţiile art.12 alin.2 din OUG nr. 148/2005 care prevăd că „plata indemnizaţiei se suspendă începând cu ziua următoare celei în care beneficiarul realizează venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr.571/2003.

Plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului nu se suspendă în situaţia în care beneficiarii acestei indemnizaţii primesc diverse sume în baza legii, contractului colectiv de muncă sau a contractului individual de muncă , acordate în perioada concediului pentru creşterea copilului, altele decât cele rezultate din desfăşurarea efectivă a unei activităţi profesionale.”

De esenţa dispoziţiilor mai sus enunţate este ca beneficiarul indemnizaţiei să nu desfăşoare o activitate profesională remunerată în perioada celor 2 ani în care primeşte această indemnizaţie, ocupându-se efectiv de creşterea copilului.


Dosar nr. 1689/118/2014

Având în vedere că sesizarea instanţei s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, în cauză sunt aplicabile disp. art.499 NCPC, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit. b, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”

Prin Sentinţa civilă nr.1604/03.06.2014 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea formulată de reclamanta [...] şi a dispus anularea deciziei nr. 688/17.12.2013 emisă de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Constanţa, precum şi obligarea pârâtei către reclamantă la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Constanţa, cu respectarea dispoziţiilor art.485, art.486 şi art.488 Cod de procedură civilă, criticând soluţia instanţei de fond prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art.488 alin.1 pct.8 din (N) Cod de procedură civilă.

25

În motivarea căii de atac, recurenta pârâtă învederează că în perioada 23.07.2009-28.02.2011 reclamanta a fost beneficiara indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani în baza prevederilor OUG nr.148/2005.

Reclamanta a început o activitate comercială cu scopul de a obţine venituri în perioada concediul de creştere a copilului, deşi nu avea voie să desfăşoare nicio activitate pe perioada în care se afla în concediul de creştere a copilului şi încasa indemnizaţia aferentă.

Astfel, susţine recurenta că în mod corect a fost emisă decizia nr.688/17.12.2013 a AJPIS privind recuperarea sumei de 12445 lei reprezentând indemnizaţie pentru creşterea copilului plătită necuvenit în perioada februarie 2010 - februarie 2011, ca urmare a faptului că reclamanta a obţinut venituri din activităţi independente în perioada în care beneficia de indemnizaţia de creştere a copilului.

Învederează că, potrivit Deciziei de impunere anuală pentru veniturile realizate pe anul 2010 (formular 250) reclamanta a început activitatea de comerţ cu amănuntul în data de 09.02.2010 şi nu a încetat-o până la împlinirea vârstei de 2 ani a copilului, respectiv 27.02.2011.

Data încetării activităţii apare în decizia de impunere pe anul 2012, ataşată la dosar de către reclamantă, ca fiind 01.10.2012. Rezultă astfel că în intervalul de timp 09.02.2010 - 01.10.2012, reclamanta a desfăşurat activităţi comerciale.

Debitul a fost constituit ca urmare a verificărilor efectuate în 2013 prin suprapunerea bazelor de date la nivel naţional în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, pentru toţi beneficiarii de indemnizaţie pentru creşterea copilului şi s-a constatat că în perioada în care a beneficiat de indemnizaţie pentru creşterea copilului în baza OUG nr. 148/2005, reclamanta a realizat şi venituri impozabile din activităţi comerciale.

Pentru cele expuse, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată.

În drept, a invocat art.488 alin. 1 pct. 8 NCPC, Cartea a VI a din Codul civil, OUG nr. 148/2005.

Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că acesta nu cuprinde motive de nelegalitate ale sentinţei atacate, ci doar se face un scurt istoric al speţei, iar pe de altă parte, nu se aduce nici o lămurire cu privire la modul de calcul al debitului pretind datorat de intimată.

Mai arată că a făcut dovada faptului că a făcut dovada că nu a avut câştiguri de natură salariată in perioada de creştere a copilului, cu declaraţiile de impunere pentru anii 2010-2011 depuse la dosar, susţinând totodată că în speţă nu sunt aplicabile prevederile legii nr.126/2014.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta pârâtă a reiterat motivele de admitere a recursului, precizând totodată că suma de 12.445 lei reprezintă cuantumul indemnizaţiei pentru creşterea copilului primită de [...] în perioada 01.02.2010- 01.02.2011 şi a anexat fişa plăţilor listată din baza informatică a AJPIS Constanţa în care se pot vedea sumele lunare plătite către intimată.

26

S-a mai susţinut că intimata nu a declarat veniturile realizate de ea în perioada 09.02.2010-01.10.2012 şi ca urmare debitul se recuperează integral de la aceasta, iar în ceea ce priveşte prevederile Legii nr.126/2014 pentru modificarea OUG nr.111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor şi pentru stabilirea unor măsuri în vederea recuperării debitelor înregistrate cu titlu de indemnizaţie pentru creşterea copilului, consideră că nu sunt aplicabile în cauză.

Examinând cauza sub aspectul şi în limitele motivelor de casare arătate, Curtea constată că recursul este fondat.

În speţă, Curtea constată că recurenta a emis decizia de impunere, contestată de reclamantă, motivat de împrejurarea că, deşi aceasta se afla în perioada de concediu de creştere a copilului până la vârsta de 2 ani, beneficiind de indemnizaţia de asigurări sociale în baza prevederilor OUG nr.148/2005, a desfăşurat în perioada februarie 2010 – februarie 2011 şi activităţi comerciale în calitate de persoană fizică autorizată, fapt ce contravine principiilor pe baza cărora se acordă această indemnizaţie, respectiv dispoziţiilor art. 12 al.2 din actul normativ mai sus enunţat.

Împrejurarea că în deciziile de impunere pe anii 2011 şi 2012 emise pe baza declaraţiilor depuse de reclamantă la organul fiscal apare pierdere fiscală este lipsită de relevanţă deoarece simplul fapt al desfăşurării unei activităţi producătoare de venituri este prohibit de lege în perioada în care eşti în concediu pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani şi beneficiezi de indemnizaţie socială.

Această situaţie a fost identificată ca începând cu data de 09.02.2010 şi nu a încetat până la împlinirea vârstei de 2 ani a copilului, respectiv 27.02.2011, suma încasată cu titlu de indemnizaţie pentru această perioadă fiind de 12.445 lei.

În speţă, sunt incidente dispoziţiile art.12 al.2 din OUG nr. 148/2005 care prevăd că „ plata indemnizaţiei se suspendă începând cu ziua următoare celei în care beneficiarul realizează venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr.571/2003.

Plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului nu se suspendă în situaţia în care beneficiarii acestei indemnizaţii primesc diverse sume în baza legii, contractului colectiv de muncă sau a contractului individual de muncă, acordate în perioada concediului pentru creşterea copilului, altele decât cele rezultate din desfăşurarea efectivă a unei activităţi profesionale.”

Sarcina probei referitoare la aplicarea normelor cu caracter de excepţie care nu atrag suspendarea indemnizaţiei revenea reclamantei, ceea ce în cauză nu s-a făcut.

De esenţa dispoziţiilor mai sus enunţate este ca beneficiarul indemnizaţiei să nu desfăşoare o activitate profesională remunerată în perioada celor 2 ani în care primeşte această indemnizaţie, ocupându-se efectiv de creşterea copilului.

Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază că hotărârea tribunalului este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv pentru care criticile aduse de recurentă sunt întemeiate. Invocarea de către intimată a dispoziţiilor din Legea nr.126/2014 este lipsită de relevanţă juridică în ceea ce priveşte debitul imputat decizia în condiţiile în care devin

27

incidente prevederile art.III care prevăd expres că debitele cu titlu de indemnizaţie pentru creşterea copilului constituite din culpa de debitorului se recuperează integral.

Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art.496 din Codul de procedură civilă Curtea va admite recursul şi va casa în tot recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea ca nefondată.

6. Contestație act administrativ fiscal. Invocarea nemotivării hotărârii de către tribunal. Oportunitatea actului administrativ contestat.

Art.483 NCPC

Art. 33 alin. 3 lit."b" din HCJC nr. 37/30.01.2014

Critica formulată de recurent şi întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art.488 pct.6 din Codul de procedură civilă este neîntemeiată deoarece hotărârea nu a fost pronunţată cu nesocotirea unei obligaţii legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii, dispozitivul hotărârii fiind concluzia logică a considerentelor de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa de judecată, Curtea constatând că hotărârea tribunalului este amplu motivată.

Art. 33 alin. 3 lit."b" din HCJC nr. 37/30.01.2014 stabileşte, in beneficiul autorităţilor locale, dreptul de a dispune de procentul de 20% din cota de 18,5% pentru (a) arierate sau pentru (b) susţinerea programelor de dezvoltare locala sau pentru (c) proiectele de infrastructura care necesită cofinanţare locală.

Pentru repartizarea sumelor conform criteriilor prevăzute la alin. (3) lit. b), precum şi a celor prevăzute la alin. (4) lit. f), consiliul judeţean are obligaţia ca, în termen de 5 zile de la publicarea legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, Partea I, să solicite în scris tuturor unităţilor administrativ-teritoriale din cadrul judeţului prezentarea de cereri pentru acordarea de sume pentru achitarea arieratelor, precum şi pentru susţinerea programelor de dezvoltare locală şi pentru susţinerea proiectelor de infrastructură care necesită cofinanţare locală.

Ori, această obligaţie nu a fost nesocotită de pârât pentru ca hotărârea contestată să fie afectată de nelegalitate, celelalte aspecte constituind exclusiv aspecte care ţin de oportunitatea actului administrativ contestat, oportunitate care excedează limitelor de examinare a instanţei, fiind expresia dreptului de apreciere al autorităţii publice locale.

Decizia civilă nr. 1466/CA/26.11.2014 Dosar nr. 2531/118/2014

Prin sentinţa civilă nr.1817 din 20.06.2014, Tribunalul Constanţa a respins

cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul PRIMARUL COMUNEI [...] şi UAT prin PRIMAR, în contradictoriu cu pârâţii PREŞEDINTELE CONSILIULUI JUDEŢEAN CONSTANŢA şi CONSILIUL JUDEŢEAN CONSTANŢA, ca nefondată.


28

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii Primarul Comunei [...] şi UAT prin Primar criticând soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală prin raportare la art.488 pct.6 NCPC. În motivarea căii de atac, recurenţii precizează că prin cererea de chemare în judecată au solicitat sprijinul instanţei în vederea aplicării corecte a prevederilor legale de către Consiliul Judeţean Constanţa şi Preşedintele Consiliului Judeţean, respectiv dispoziţiile art. 33 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 273/2006, cu privire la repartizarea către UAT [...] a sumelor necesare pentru achitarea arieratelor, susţinerea programelor de dezvoltare locală şi a proiectelor de infrastructură care necesită cofinanţare locală, din procentul de 20% din cota de 18,5 % din impozitul pe venit.

Învederează recurenţii că au solicitat instanţei să constate lipsa de reacţie a consiliului judeţean la nevoile comunităţii, drept pentru care, pe baza probatoriului administrat în cauză, să dispună anularea hotărârii consiliului judeţean nr. 37/30.01.2014 şi a actelor subsecvente, cu consecinţa intrării în legalitate, astfel cum prevede art. 33 alin, (3) lit. b) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, respectiv repartizarea către UAT [...] a sumelor necesare pentru achitarea arieratelor, susţinerea programelor de dezvoltare locală şi a proiectelor de infrastructură care necesită cofinanţare locală, din procentul de 20% din cota de 18,5 % din impozitul pe venit. De asemenea, să suporte daunele, reprezentând c/val cheltuielilor efectuate pentru acoperirea pagubelor produse de dezastrele naturale, urmarea nesoluţionării cererilor reclamanţilor de finanţarea programelor de dezvoltare locală şi cofinanţare locală a proiectelor de infrastructură, solicitate, precum şi suspendarea aplicării H.C.J. Constanţa nr. 37/30.01.2014 a cărei anulare o solicită, până la soluţionarea definitivă a prezentei acţiuni, obligarea (în subsidiar) la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor, fără însă a proceda la o analiză completă a probelor şi considerentelor expuse cu privire la fondul cauzei, a concluzionat:

1. că în lipsa unor criterii legale se poate concluziona că „această repartizare se circumscrie dreptului de apreciere a autorităţii publice - consiliul judeţean..”, precum şi faptul că, în aceeaşi situaţie, mai sunt şi alte comune;

2. este irelevant faptul că reclamanţii au formulat solicitări (pentru alocare de sume) şi nu consiliul judeţean a solicitat situaţiile reclamate, UAT-urilor (aşa după cum prevede legea) după cum îşi motivează chiar acesta în preambulul proiectul HCJ nr. 37/30.01.2014;

3. constată, de asemenea, că cele invocate de reclamanţi se constituie în chestiuni de oportunitate ale actului administrativ atacat[...].

1. Cu privire la primul aspect, învederează recurenţii, tendinţa instanţei de a califica permisiv ceea ce nu se interzice printr-o dispoziţie legală este greşită în raport cu afirmaţia ,,este un drept de apreciere a autorităţii publice - consiliul judeţean…”. Consiliul judeţean, organism deliberativ, îşi exercită atribuţiile în raport cu prevederile legii nr. 215/2001, în speţă, coroborate cu reglementările şi principiile Legii nr. 273/2006. Atribuţiile nu pot excede legii fundamentale.

Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune şi oraşe, pe de o parte şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean, pe de alta parte, se

29

bazează, conform legii, pe principiile legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ. Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 stabileşte: ”Prezenta lege stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale, precum şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul finanţelor publice locale”. De asemenea, precizează recurenţii, a susţine că şi alte comune sunt în aceeaşi situaţie, nu este de natură să susţină motivarea unei instanţe. Instanţa de fond, în mod incorect, nu a făcut nicio referire cu privire la faptul că recurenţii s-au adresat cu „Plângere prealabilă HCL nr.37/30.01.2014” şi nu au primit nici un răspuns. Instanţa de fond însă ar fi trebuit să verifice şi să reţină dacă comunele respective au făcut aceleaşi demersuri. 2. Cu privire la cel de al doilea aspect, precizează recurenţii că este irelevant faptul că au formulat solicitări (pentru alocare de sume), deşi era obligaţia consiliului judeţean; se reţine că potrivit art. 33 alin. (5) din Legea nr. 273/2006 "Pentru repartizarea sumelor conform criteriilor prevăzute la alin. (3) lit. b), precum şi a celor prevăzute la alin. (4) lit. f), consiliul judeţean are obligaţia ca, în termen de 5 zile de la publicarea legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, Partea I, să solicite în scris tuturor unităţilor administrativ-teritoriale din cadrul judeţului prezentarea de cereri pentru acordarea de sume pentru achitarea arieratelor, precum şi pentru susţinerea programelor de dezvoltare locală şi pentru susţinerea proiectelor de infrastructură care necesită cofinanţare locală".

3. Chestiunile de oportunitate la care instanţa de fond face referire sunt reţinute în mod greşit deoarece oportunitatea trebuie să fie în consonanţă şi legea, cu specializarea domeniului, nu să exceadă domeniului reglementat de legile bugetare, financiare şi contabile. Instanţa de fond nu a arătat, de asemenea, cum au probat, această oportunitate pârâţii în raport cu repartizările făcute celorlalte UAT - uri.

Mai precizează recurenţii împrejurarea potrivit căreia consiliul judeţean avea obligaţia să solicite în scris tuturor unităţilor administrativ-teritoriale din cadrul judeţului prezentarea de cereri pentru acordarea de sume pentru achitarea arieratelor (relevante sunt prevederile art.33 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 273/2006); prin urmare autorităţile locale să dea concursul procedurilor legale prealabile emiterii hotărârii consiliului judeţean având obiect repartizarea sumelor prevăzute la art. 33 li. b), şi nicidecum hotărârea consiliului judeţean să fie emanaţia solicitărilor făcute din oficiu de UAT - uri, cum susţine.

Învederează recurenţii că instanţa de fond face referire la acte ulterioare plângerii reclamanţilor, dar nu face referire la critica acestora faţă de HCJ nr. 37/ 30.01.2014.

Totodată, învederează recurenţii reclamanţi faptul că vis-a-vis de demersuri acestora, de acum litigioase, consiliul judeţean acordă altă atenţie nevoilor acestora, simulând o atitudine mai apropiată de prevederile legale; cu referire la corespondenţa acestuia prin care solicită previziunile economice ale comunei [...] pentru elaborarea documentului "Strategia de dezvoltare a judeţului Constanţa în perioada 2014-2020” (înregistrată la primărie sub nr. 4429/18.06.2014), precum şi situaţia necesarului pe

30

destinaţii în vederea repartizării pe UAT - uri a contului 50.75.02 [...] adresa consiliului judeţean cu nr. 13079/ 16.07.2014, le anexează la dosar, reprezentând un exemplu situaţiei anterioare, reclamate de reclamanţi.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate şi trimiterea spre rejudecare în temeiul art. 488 pct. 6 NCPC coroborat cu art.497 si art.498 .

Analizând cauza sub aspectul unicului motiv de casare invocat, Curtea constată că recursul este nefondat.

Recursul este, potrivit noilor reglementări procedurale – art.483 NCPC - o cale extraordinară de atac, de nelegalitate nicidecum de netemeinicie, prin care se urmăreşte examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Faţă de această situaţie, critica privind greşita analizarea a probelor administrate în cauză, interpretarea acestora, nu constituie motiv de nelegalitate.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea, consacrată legislativ în dispoziţiile art.425 Cod procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti impusă instanţelor naţionale prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă nu implică existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunţarea acesteia.

Din această perspectivă critica formulată de recurent şi întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct.6 din Codul de procedură civilă este neîntemeiată deoarece hotărârea nu a fost pronunţată cu nesocotirea unei obligaţii legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii, dispozitivul hotărârii fiind concluzia logică a considerentelor de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa de judecată, Curtea constatând că hotărârea tribunalului este amplu motivată.

În speţă, prin HCJC nr. 37/30.01.2014 Consiliul Judeţean Constanta, ca urmare a solicitărilor autoritarilor locale din judeţul Constanta, a dispus in sensul repartizării pe unităţi administrativ- teritoriale a procentului de 20% din sume defalcate din cota de 18,5% din impozitul pe venit pentru susţinerea programelor de dezvoltare locala, a proiectelor de infrastructura si a programelor cu finanţare nerambursabila pe anul 2014.

Art. 33 alin. 3 lit."b" stabileşte in beneficiul autorităţilor locale dreptul de a dispune de procentul de 20% din cota de 18,5% pentru (a) arierate sau pentru (b) susţinerea programelor de dezvoltare locală sau pentru (c) proiectele de infrastructură care necesită cofinanţare locală.

31

Pentru repartizarea sumelor conform criteriilor prevăzute la alin. (3) lit. b), precum şi a celor prevăzute la alin. (4) lit. f), consiliul judeţean are obligaţia ca, în termen de 5 zile de la publicarea legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, Partea I, să solicite în scris tuturor unităţilor administrativ-teritoriale din cadrul judeţului prezentarea de cereri pentru acordarea de sume pentru achitarea arieratelor, precum şi pentru susţinerea programelor de dezvoltare locală şi pentru susţinerea proiectelor de infrastructură care necesită cofinanţare locală.

Ori, această obligaţie nu a fost nesocotită de pârât pentru ca hotărârea contestată să fie afectată de nelegalitate, celelalte aspecte constituind exclusiv aspecte care ţin de oportunitatea actului administrativ contestat, oportunitate care excedează limitelor de examinare a instanţei, fiind expresia dreptului de apreciere al autorităţii publice locale. Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurentă sunt nefondate, urmează a respinge recursul ca atare, în baza art. 496 alin.1 Cod procedură civilă.

Decizia civilă nr. 137/CA/03.09.2014 Dosar nr. 451/36/2014

7. Inadmisibilitatea anulării deciziei de impunere. Calitate procesual pasivă transmisă prin subrogare legală. Obligarea pârâtei la soluționarea contestației reclamantei.

Art. 499 NCPC

Art. 13 și art.23 alin.4 din HG nr.520/2013 Art.11 din OUG nr.74/2013

Art.218 alin.2 din OG nr.92/2003

Deşi la data formulării acţiunii reclamanta a chemat in judecată pârâta AFP CONSTANŢA, ulterior, datorită reorganizării ANAF prin HG nr.520/2013, calitatea procesuală pasivă a fost transmisă prin subrogare legală DRGFP GALAŢI, care a şi formulat întâmpinare în cauză, invocând aceleaşi dispoziţii legale, privind reorganizarea ANAF prin HG nr.520/2013.

Potrivit art.218 alin.2 din OG nr.92/2003: „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii”.

Faţă de conţinutul textului de lege sus citat, obiectul acţiunii în contencios fiscal poate fi numai cel privind contestaţia împotriva dispoziţiei de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere, în temeiul art.205 Cod procedură fiscală, prin urmare, legal şi temeinic, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind „anularea Deciziei nr. 6500001/10.10.2012”, şi pe cale de consecinţă, a respins ca inadmisibilă cererea privind „anularea Deciziei nr.6500001/10.10.2012”.


Dosar nr. 3756/118/2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta - Secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. 3756/118/04.04.2013, reclamanta SC [...] SRL a chemat in

32

judecată pe pârâta AFP CONSTANTA, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

în principal : - anularea Deciziei nr. 6500001/10.10.2012 referitoare la obligaţiile de plată

accesorii, emisă în dosarul fiscal nr.165348124 , şi în subsidiar: - obligarea paratei să răspundă la contestaţia formulată împotriva deciziei sus

menţionate; - stabilirea în temeiul art.18 alin.6 din Legea nr.554/2004, a unui termen de

executare a hotărârii judecătoreşti de admitere, de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a acesteia;

- obligarea pârâtului, în temeiul art.18 alin.6 şi art.24 alin.2 din Legea nr.554/2004, la plata unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, pentru situaţia în care executarea hotărârii nu se face în termenul stabilit de instanţă, precum şi

- în temeiul art.8 alin.1 din aceeaşi lege, obligarea pârâtei la daune morale în cuantum de 1000 lei, pe zi de întârziere, de la data expirării termenului de răspuns. Prin Sentinţa civilă nr.765/CA/10.03.2014 Tribunalul Constanţa admite în parte acţiunea, respingând ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesual pasive a DGRFP Galaţi, admiţând excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Deciziei nr.6500001/10.10.2012, emisă în dosar fiscal nr. 16548124, respingând ca inadmisibilă cererea privind anularea Deciziei nr. 6500001/10.10.2012, cu consecinţa obligării pârâtei DGRFP Galaţi – Serviciul soluţionare contestaţii, ca în termen de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, să soluţioneze contestaţia reclamantei, formulată împotriva Deciziei nr. 6500001/10.10.2012, luându-se act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Ulterior, prin Sentinţa civilă nr.2044/11.09.2014 Tribunalul Constanţa admite cererea formulată la data de 27.05.2014 de pârâta DGRFP GALAŢI prin AJFP CONSTANŢA, având ca obiect completare dispozitiv, şi în temeiul art.444 NCPC dispune completarea dispozitivului Sentinţei civile nr.765/10.03.2014 cu următorul alineat: ”Respinge ca neîntemeiate, capetele de cerere privind daunele morale de 1.000 lei /zi şi plata unei amenzi de 20% pe zi din salariul minim brut pe economie”.

Împotriva celei dintâi hotărâri – S.c. nr.765/10.03.2014 - a declarat recurs AJFP CONSTANŢA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu următoarea motivaţie în esenţă:

„Greşit instanţa de fond a dispus în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a AJFP CONSTANŢA, în referire la capătul de cerere având ca obiect soluţionarea contestaţiei administrative” odată ce cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu AFP – Municipiul Constanţa, ce în prezent este desfiinţată, obiectul acţiunii, vizându-l obligarea acestei instituţii de a soluţiona contestaţia administrativă, în condiţiile în care structura competentă să soluţioneze era, la data înregistrării cererii, DGFP CONSTANŢA – în prezent desfiinţată.

În susţinerea punctului său de vedere, recurenta invocă dispoziţiile art.209 alin.1 lit.a Cod procedură fiscală, coroborat cu dispoziţiile HG nr.520/2013, privind

33

organizarea şi funcţionarea ANAF şi Anexa 1.1 din Ordinul ANAF 1104/2013, din care se susţine a rezulta că „soluţionarea contestaţiei administrative revine DGRFP GALAŢI – SERVICIUL SOLUŢIONARE CONTESTAŢII”.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat în conformitate cu dispoziţiile art.249 NCPC, potrivit cărora:”Cel ce face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, văzând şi dispoziţiile art.496 alin.1 NCPC, Curtea apreciază în sensul respingerii recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente în esenţă:

Instanţa a fost investită la data de 04.04.2013 de reclamanta SC [...] SRL, în contradictoriu cu AFP – Mun.CONSTANŢA, cu soluţionarea acţiunii având ca obiect:

în principal : - anularea Deciziei nr.6500001/10.10.2012 referitoare la obligaţiile de plată

accesorii, emisă în dosarul fiscal nr.165348124 , şi în subsidiar: - obligarea paratei să răspundă la contestaţia formulată împotriva deciziei sus

menţionate; - stabilirea în temeiul art.18 alin.6 din Legea nr.554/2004, a unui termen de

executare a hotărârii judecătoreşti de admitere, de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a acesteia;

- obligarea pârâtului, în temeiul art.18 alin.6 şi art.24 alin.2 din Legea nr.554/2004, la plata unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, pentru situaţia în care executarea hotărârii nu se face în termenul stabilit de instanţă, precum şi

- în temeiul art.8 alin.1 din aceeaşi lege, obligarea pârâtei la daune morale în cuantum de 1000 lei, pe zi de întârziere, de la data expirării termenului de răspuns.

Prin Sentinţa civilă nr.765/CA/10.03.2014 Tribunalul Constanţa admite în parte acţiunea, respingând ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesual pasive a DGRFP Galaţi, admiţând excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Deciziei nr.6500001/10.10.2012, emisă în dosar fiscal nr. 16548124, respingând ca inadmisibilă cererea privind anularea Deciziei nr. 6500001/10.10.2012, cu consecinţa obligării pârâtei DGRFP Galaţi – Serviciul soluţionare contestaţii, ca în termen de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, să soluţioneze contestaţia reclamantei, formulată împotriva Deciziei nr. 6500001/10.10.2012, luându-se act că nu se solicită cheltuieli de judecată, pentru ca, ulterior, prin Sentinţa civilă nr.2044/11.09.2014 Tribunalul Constanţa să dispună în sensul admiterii cererii formulate la data de 27.05.2014 de pârâta DGRFP GALAŢI prin AJFP CONSTANŢA, dispunând în temeiul art.444 NCPC completarea dispozitivului Sentinţei civile nr.765/10.03.2014 cu următorul alineat: ”Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind daunele morale de 1.000 lei /zi şi plata unei amenzi de 20% pe zi din salariul minim brut pe economie”.

Acestea sunt condiţiile în care a fost dedus judecăţii prezentul recurs de către AJFP CONSTANŢA, cu motivaţia sus expusă, situaţie în care Curtea constată că instanţa de fond a făcut o interpretare corectă a dispoziţiilor de drept material aplicabile speţei

34

şi, având în vedere că sesizarea instanţei s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, apreciază că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 499 NCPC, potrivit cu care: ”Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit.b, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, sau respins”.

Reluând asupra motivului de recurs, privind : „Greşit instanţa de fond a dispus în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii

procesuale pasive a AJFP CONSTANŢA, în referire la capătul de cerere având ca obiect soluţionarea contestaţiei administrative”, Curtea reţine:

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de DGRFP GALAŢI – AJFP CONSTANŢA în vederea stabilirii cadrului procesual, s-a învederat instanţei cu titlu prealabil că, în temeiul dispoziţiilor HG nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea ANAF, DGFP CONSTANŢA în cadrul căruia funcţiona AFP – Mun. CONSTANŢA, s-a reorganizat ca AJFP CONSTANŢA – în cadrul DGRFP GALAŢI, astfel că pentru capătul de cerere privind „anularea Deciziei nr.6500001/10.10.2012, dobândeşte calitate procesual pasivă AJFP CONSTANŢA”.

Prin aceeaşi întâmpinare, s-a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr.6500001/10.10.2012, invocându-se dispoziţiile art.218 alin.2 Cod procedură fiscală, în raport de care, s-a susţinut că împotriva deciziilor de impunere a obligaţiilor accesorii nu pot fi primite acţiuni, fără a se fi emis o decizie în soluţionarea contestaţiei administrative. Totodată, reţine Curtea că, în referire la capătul de cerere privind obligarea la soluţionarea contestaţiei administrative, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a AJFP CONSTANŢA, invocându-se ca temei de drept aplicabil, dispoziţiile art.209 alin.1 lit.a Cod de procedură fiscală, cu motivaţia în esenţă că, până la reorganizarea ANAF, competenta de soluţionare a contestaţiilor, revenea DGFP CONSTANTA – SERVICIUL SOLUŢIONARE CONTESTAŢII, iar în prezent, dispoziţiile art.109 alin.1 lit.a din Cod procedură fiscală se coroborează cu cele cuprinse în HG nr.520/2013 şi Anexa 1.1 din Ordinul ANAF nr.1104/2013 potrivit cu care „competenta de soluţionare a contestaţiei administrative revine DGRFP GALATI - SERVICIUL SOLUŢIONARE CONTESTAŢII”. Faţă de precizările pârâtei făcute prin întâmpinare, SC [...] SRL, a înţeles a depune la dosar, la data de 04.10.2013, răspuns la întâmpinare, prin care solicită introducerea în cauză în calitate de parată a DGRFP GALAŢI-SERVICIUL SOLUŢIONARE CONTESTAŢII, luându-se act şi de precizarea făcută de AJFP CONSTANŢA la data de 28.02.2014, potrivit căreia „Contestaţia administrativă,împotriva Deciziei de calcul accesorii nr.6500001/10.10.2012 nu a fost soluţionată de AFP Mun. CONSTANŢA, în prezent structură în cadrul AJFP CONSTANŢA, după reorganizare conform HG nr.520/2013”. Aşa fiind, reţine Curtea că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a procedat la analizarea şi pronunţarea cu prioritate asupra excepţiilor deduse judecăţii, respectând dispoziţiile art.28 alin.1 NCPC, reţinând:

35

În referire la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei, cu privire la capătul de cerere având ca obiect, obligarea la soluţionarea contestaţiei administrative, că este neîntemeiată, pentru că: Deşi la data formulării acţiunii reclamanta a chemat in judecata parata AFP CONSTANŢA, ulterior, datorită reorganizării ANAF prin HG nr.520/2013, calitate procesuală pasivă a fost transmisa prin subrogare legala DRGFP GALAŢI, care a şi formulat întâmpinare în cauză, invocând aceleaşi dispoziţii legale, privind reorganizarea ANAF prin HG nr.520/2013, astfel : Potrivit art. 13 din HG nr.520/2013 :

„Alin.1- Începând cu data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, se înfiinţează în subordinea Agenţiei direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, instituţii publice cu personalitate juridică.

Alin.2- Oraşele în care au sediul direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, aria de competenţă a acestora, precum şi lista direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti care se reorganizează ca direcţii generale regionale ale finanţelor publice sunt cele prevăzute în anexa nr. 2.

Alin.3 – În cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice funcţionează, ca structuri fără personalitate juridică:

a) - direcţii regionale vamale; b) - administraţii judeţene ale finanţelor publice; c) - servicii fiscale municipale şi orăşeneşti, precum şi birouri fiscale comunale; d) - birouri vamale de interior şi de frontieră”

Potrivit art.23 alin.4 din HG nr.520/2013, reţine Curtea că: „Activitatea şi competenţele tuturor direcţiilor generale ale finanţelor publice

absorbite din aria de competenţă, precum şi a tuturor structurilor teritoriale subordonate acestora sunt preluate de către direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, înfiinţate potrivit prevederilor prezentei hotărâri”,iar potrivit art.10 alin.2 şi alin.4 din OUG nr.74/2013: „Alin.2 - Direcţiile generale regionale ale finanţelor publice se înfiinţează prin transformarea direcţiei generale a finanţelor publice a judeţului în care va fi stabilit sediul direcţiei generale regionale, prin fuziunea prin absorbţie a celorlalte direcţii generale judeţene ale finanţelor publice din aria de competenţă stabilită potrivit prevederilor alin. (3).

Alin.4 - Direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, înfiinţate potrivit prevederilor alin. (3), preiau activitatea şi competenţele tuturor direcţiilor generale judeţene ale finanţelor publice absorbite din aria de competenţă, precum şi a tuturor structurilor teritoriale subordonate acestora”.

În egală măsură, reţine Curtea că, potrivit art.11 din OUG nr.74/2013 : Alin.2 - Procedurile aflate în derulare la nivelul Autorităţii Naţionale a Vămilor,

precum şi la nivelul direcţiilor generale ale finanţelor publice care se reorganizează vor fi continuate de Agenţie, respectiv de direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, după caz, care se subrogă în drepturile şi obligaţiile acestora, actele îndeplinite anterior rămânând valabile.

36

Alin.3 - Pentru litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată, Agenţia şi direcţiile generale regionale ale finanţelor publice se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile Autorităţii Naţionale a Vămilor şi ale direcţiilor generale ale finanţelor publice, după caz, şi dobândesc calitatea procesuală a acestora, începând cu data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzută la art. 13 alin. (1)”.

În raport cu textele de lege citate, apreciază Curtea că, legal şi temeinic instanţa de fond a reţinut că DGRFP GALAŢI a dobândit calitatea procesuala pasivă în temeiul legii prin subrogare, motiv pentru care, corect s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, aceasta fiind excepţia invocată prin întâmpinare.

Totodată, reţine Curtea că, legal şi temeinic instanţa de fond a dat dezlegare excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 6500001/10.10.2012, apreciind în sensul de a fi întemeiată, odată ce:

Potrivit art.218 alin.2 din OG nr.92/2003: „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii”.

Faţă de conţinutul textului de lege sus citat, reţine Curtea că obiectul acţiunii în contencios fiscal, poate fi numai cel privind contestaţia împotriva dispoziţiei de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere, în temeiul art.205 Cod procedură fiscală, prin urmare, legal şi temeinic, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind „anularea Deciziei nr. 6500001/10.10.2012”, şi pe cale de consecinţă, a respins ca inadmisibilă cererea privind „anularea Deciziei nr.6500001/10.10.2012”.

Aşa după cum a fost dedus judecăţii motivul de recurs sus precizat, apreciază Curtea că, recurenta a făcut referire la modalitatea de rezolvare a capătului de cerere subsidiar, privind „obligarea paratei să răspundă la contestaţia formulată împotriva Deciziei nr.6500001/10.10.2012”,ori, în cauză, trebuie reţinut că, legal şi temeinic, instanţa de fond a apreciat asupra legalităţii în referire la acest capăt de cerere, odată ce :

- reclamanta a făcut dovada că, la data de 19.11.2012, a depus prin poştă cu confirmare de primire contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei de impunere menţionată, ce este semnată şi ştampilată, în data de 22.11.2012, de către AFP CONSTANTA; - prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 26.02.2014 (fila 63) s-a arătat că „până la data prezentei nu a fost soluţionată contestaţia administrativă”. - conform art.70 din OG nr.92/2003 cererile depuse de către contribuabil, potrivit codului, se soluţionează de organul fiscal, în termen de 45 zile de la înregistrare, - de la depunerea şi înregistrarea contestaţiei a trecut mai mult de un an, fără ca, pârâta să o fi soluţionat, aspect în legătură cu care, nu s-au formulat apărări, recunoscându-se însă, prin notele de şedinţă că, nu a fost soluţionată. Aşa fiind, reţine Curtea că, legal şi temeinic, instanţa de fond, abordând subsidiarul acţiunii dedus judecăţii, a dispus în sensul obligării pârâtei DGRFP GALAŢI –

37

SERVICIUL SOLUŢIONARE CONTESTAŢII ca, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii să soluţioneze contestaţia reclamantei.

Pentru toate considerentele sus-expuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând şi dispoziţiile art.496 alin.1 N.C.P.C, Curtea apreciază în sensul respingerii recursului, ca nefondat, sub toate aspectele.

8. Contestație în anulare. Nelegalitatea plății serviciilor de deszăpezire și pluguit efectuate când nu erau necesare. Inexistența unei erori materiale în sensul vizat de art. 318 alin. 1 teza 1 Cod procedură civilă.

Art. 318 alin.1 Cod procedură civilă

Au fost ignorate dispoziţiile art.2.3 din contract potrivit cărora prestaţiile de servicii se vor realiza in baza comenzilor emise de către achizitor in funcţie de necesitate, întrucât reclamanta nu a înţeles să depună la dosar dovezi in acest sens.

În literatura juridică de specialitate s-a susţinut în mod constant că pentru a putea fi admisă o contestaţie în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunţate de o instanţă de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură. O atare eroare trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspecte formale ale judecăţii în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Această cale de atac tinde la anularea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege. Eroarea materială la care face trimitere art. 318 alin.1 C.pr.civ. este comisă procedural prin confundarea unor elemente importante în măsură să conducă la o soluţie eronată. Este vorba, aşadar, de erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi respingerea greşită a unui respins ca tardiv, anularea eronată ca netimbrat ori ca făcut de un mandatar fără calitate şi altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Ceea ce se invocă de fapt contestatoarea sunt greşeli de judecată, care însă nu sunt avute în vedere de teza articolului citat, contestatoarei nefiindu-i deschisă astfel o cale de reformare a deciziei pronunţate în recurs.


Dosar nr. 606/36/2014

Prin decizia civilă nr.449/CA/17.04.2014 s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă CNAPM SA, împotriva Sentinţei civile nr. 4391/22.11.2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr.798/36/2011.

S-a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, - în nume propriu şi pentru CAMERA DE CONTURI A JUDEŢULUI CONSTANŢA împotriva Sentinţei civile nr.4391/22.11.2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr.798/36/2011.

A fost modificată în parte hotărârea recurată în sensul că s-a respins acţiunea în totalitate, ca nefondată, s-a respins cererea de intervenţie formulată de SC [...] SA, ca nefondată şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii.

38

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele: Recursul pârâtei Curtea de Conturi a României - în nume propriu şi pentru Camera de Conturi a Judeţului Constanţa Pârâţii Curtea de Conturi a României şi Curtea de Conturi a României – Camera de

Conturi a Judeţului Constanţa au criticat aceeaşi hotărâre pentru următoarele motive: Hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii,

respectiv a dispoziţiilor art.33 alin.(3) din Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată şi nu s-a ţinut cont de susţinerile sale din întâmpinare şi de probele administrate la dosar.

În ceea ce priveşte abaterile constatate de către echipa de control privind măsura stabilită la pct.II.1 din Decizia nr.19/29.04.2011, recurenta pârâtă învederează că prin contractul de prestări de servicii nr.32659/2004, părţile au stabilit preţul total al contractului, în condiţiile respectării întocmai a condiţiilor contractului, a graficului de realizare a amenajării perimetrale şi a serviciilor asociate şi stabilite, în cantităţile şi condiţiile tehnice proiectate şi ofertate. Aceste condiţii iniţiale nu au fost respectate, au făcut obiectul unor negocieri ulterioare, care au modificat contractul în sensul micşorării şi majorării preţului contractului, existând la data efectuării controlului lucrări şi servicii nerealizate.

La deplasarea în teren în data de 22.03.2011 a echipei de auditori publici externi, s-a constatat că, pe porţiunea cuprinsă între poarta 3 şi poarta 6 (P3-P6) a Portului Constanţa, nu s-a realizat "execuţia sistemului de securitate perimetral".

Astfel, amenajarea perimetrală a Portului Constanţa Nord la acea dată nu a fost închisă. La unele porţi de acces au fost montate, faţă de proiect, una sau doua camere video în plus (exemplu la poarta 14), la alte porţi de acces nu s-au montat toate elementele proiectate (numărul prevăzut de turnicheţi sau de camere video).

Toate aceste modificări de cantităţi şi de suprafeţe (în mp şi ml) modifică valoarea realizată, de decontat, comparat cu valoarea ofertată (baza de contract) în condiţiile caietului de sarcini şi ale proiectului.

Echipa de control a constatat că, deşi s-a luat în calculul preţului iniţial al contractului, întreaga amenajare perimetrală, la momentul recepţiei parţiale a sistemului perimetral, deci la momentul recepţiei şi punerii în funcţiune a sistemului de supraveghere, nu s-a reaşezat preţul contractului în valori efectiv realizate şi lucrări prestate, aspect care a condus la plată nejustificată a unor lucrări şi servicii aferente. Rezultă că se plăteşte ceea ce s-a angajat, nu ceea ce s-a realizat efectiv şi de care beneficiază CN APM Constanţa.

Analizând actele adiţionale (modificatoare) ale contractului şi documentele tehnico-economice puse la dispoziţie de entitate, auditorii publici externi au constatat că CN APM Constanţa nu deţine documente justificative care să justifice valoarea prestaţiilor realizate de prestator, cantitatea, denumirea echipamentelor, instalaţiilor, programelor şi altor bunuri, fiind astfel încălcate prevederile art.6 alin.1 şi 2 din Legea nr.82/1991 şi prevederile art.10 alin.(3) din Ordonanţa nr.119/1999 privind controlul intern si controlul financiar preventive.

39

De asemenea, s-a constatat că CN APM Constanţa nu beneficiază de toate aceste sisteme prevăzute a fi realizate prin contract, acte adiţionale şi anexe la contract, dar nici nu stabileşte un inventar al lucrărilor realizate efectiv, al celor în curs de desfăşurare, termene precise de realizare şi condiţia de plată la valoarea realizată justificată pe bază de documente verificate şi acceptate de beneficiar, după efectuarea testelor, probelor şi recepţiei la terminarea lucrărilor. La data controlului nu exista un inventar al bunurilor corporale (echipamente, instalaţii, etc), necorporale (programe informatice), şi altor bunuri, în legătură cu contractul nr.32659/2004, nefiind întocmită la data recepţiei sau la inventarierea anuală, o Notă de recepţie - custodie cu prestatorul SC [...] SRL, actualmente SC [...] SA.

Se consideră că în aceste condiţii CN APM Constanţa nu poate să urmărească lunar cantitatea şi calitatea, în vederea certificării realităţii şi exactităţii bunurilor, serviciilor si lucrărilor prestate, pentru a accepta la plata facturile lunare de la intervenientă.

Cauzele ce au dus la încălcarea prevederilor legale şi contractuale au fost generate de nerespectarea de către executant a obligaţiilor asumate prin contractul de prestări de servicii şi de plata de CN APM a unor prestaţii neexecutate. Materiale şi echipamente aferente sistemului perimetral fiind în stoc la data controlului, fiind depozitate în spaţiile aparţinând CN APM, închiriate firmei UTI.

S-a constat de către auditorii publici externi că plata nelegală a amenajării perimetrale nerealizate pe lungimea de gard cuprinsă între Poarta 3 bis şi Poarta 6 a Portului Constanţa, pe distanţa de 4200 metri liniari, estimată la valoarea de 415.182 euro cu TVA (334.824 euro fără TVA), adică la valoarea de 1.743.764 lei cu TVA (la un curs de 4,2 lei/euro), reprezentând manopera pentru montaj gard plasă bordurată, montaj cabluri fibra optică, montaj cabluri, transpondere.

Consecinţa acestor abateri de la legalitate şi regularitate este denaturarea situaţiilor financiare la fiecare dată de raportare (din 2007- 2010), inclusiv la data de 31.12.2010, nereflectarea unei imagini fidele si reale in evidenţa contabila a patrimoniului CN APM Constanta, datorata in principal de plata nelegala constituita in prejudiciu in suma totala de 1.743.764 lei cu TVA, aferenta unor cantităţi de lucrări neexecutate.

Instanţa de fond a dispus anularea măsurii de la pct.II. 1 din Decizia 19/29.04.2011, reţinând în considerentele sentinţei recurate, că măsura este nelegal dispusă, întrucât prestatorul este in termenul de execuţie a lucrărilor contractate, termen care în opinia instanţei se împlineşte la data de 15 decembrie 2024, greşit în opinia recurentei pârâte, întrucât art.6.01.din contract, invocat de instanţa fondului, se referă la perioada de valabilitate a contractului, iar nu la termenul în care trebuie să se execute lucrarea „Sistemul de securitate perimetral pentru Portul Constanţa".

De asemenea, instanţa fondului a ignorat faptul că prin nerealizarea acestor lucrări privind sistemul de securitate perimetral pe lungimea de gard cuprinsa intre Poarta 3bis si Poarta 6 a Portului Constanta, având distanţa de 4200 metri liniari, conform constatărilor echipei de control (situaţie confirmată atât de reclamantă cat şi de intervenientă), în fapt, nu s-a atins scopul propus, privind siguranţa şi securitatea portuară.

De altfel, însăşi părţile contractante prin cele stabilite în Anexa 1.1 la contract, respectiv că: „Sistemul de securitate perimetral pentru Portul Constanţa va fi livrat ca un

40

produs la cheie", au avut in vedere situaţia ca această lucrare să fie realizată integral şi livrată in stare de funcţiune, pentru a atinge scopul pentru care s-a încheiat contractul, respectiv, pentru a asigura siguranţa şi securitatea Portului Constanţa.

Potrivit prevederilor Capitolului V. - Obiectul contractului, art.5.01: "Obiectul prezentului contract il constituie prestarea si executarea următoarelor servicii si lucrări: execuţia "sistemului de securitate perimetral pentru Portul Constanta"; Servicii de mentenanţă si service pentru "sistemul de securitate perimetral pentru Portul Constanta"; Servicii de paza pentru Portul Constanta"; Servicii informatice privind activităţi ale comunităţii portuare şi Servicii de telecomunicaţii, iar conform art.7.01 din Capitolul VII - Preţul contractului, părţile au stabilit preţul contractului la o anumită sumă fixă, ce se constituie din suma abonamentelor lunare reprezentând tariful serviciilor prestate.

Astfel, se pune întrebarea firească, în condiţiile în care sistemul de securitate perimetral pentru Portul Constanta a fost realizat doar parţial, dacă şi abonamentul pentru serviciile de mentenanţă şi service pentru "sistemul de securitate perimetral pentru Portul Constanta" se achită tot parţial.

II. Cu privire la eventuala obligare a Curţii de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată, solicită respingerea ori cenzurarea acestei cereri, pentru următoarele considerente:

Curtea de Conturi a României este o autoritate publică de rang constituţional, finanţată în integralitate de la bugetul de stat în scopul exercitării misiunii constituţionale, respectiv, de a exercita controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.

Obligarea la suportarea unor eventuale cheltuieli de judecată, echivalează cu o utilizare nelegitimă, neeficientă şi contrară interesului public al acestor resurse.

Nu sunt incidente dispoziţiile art.274 alin.1 Cod proc.civ., deoarece Curtea de Conturi nu poate fi considerată o parte care cade în pretenţii pentru că litigiul s-a născut din exercitarea atribuţiilor specifice ei şi misiunii pe care o îndeplineşte care constă în garantarea legalităţii cheltuirii banului public, în egală măsură în care Curtea Constituţională, garantează supremaţia Constituţiei, iar a obliga Curtea de Conturi să plătească cheltuieli de judecată pentru activitatea pe care o desfăşoară echivalează cu o sancţiune implicită că îşi face datoria.

Aceasta este şi raţiunea pentru care Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru scuteşte Curtea de Conturi de la plata taxei de timbru.

Orice entitate publică controlată are în structura ei şi personal cu pregătire juridică aceasta putând să asigure apărarea şi reprezentarea entităţii controlate inclusiv injustiţie. Adăugând acestor aspecte şi situaţia bugetară deficitară de criză economico-financiară pe care o traversează România şi întreaga lume, nu se justifică cheltuirea banului public cu plata cheltuielilor de judecată, întrucât, nu a făcut altceva Curtea de Conturi, decât să-şi facă datoria.

În drept, a invocat dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă, art.20 din Legea nr.544/2004, art.33 alin.(3) din Legea nr.94/1992 republicată, Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii

41

de Conturi nr.130/2010, art.6 alin.1 şi alin.2 din Legea nr.82/1991; art.10 alin.(3) din OUG 119/1999, pct.13 si 32 din Ordinul nr.2861/2009, pct.23 din Regulamentul propriu de inventariere al CN APM Constanţa.

Curtea de Conturi a României - în nume propriu şi pentru Camera de Conturi a Judeţului Constanţa a depus întâmpinare la recursul formulat de către recurenta reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Intimata-intervenientă SC [...] SA a depus la rândul său întâmpinare la recursul formulat de către Curtea de Conturi a României, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Intimata - intervenienta învederează că recurenta nu a indicat în ce mod ar fi fost nesocotite dispoziţiile art.33 alin.3 din Legea nr. 94/1992, ele reprezentând doar temeiul de drept în baza căruia, în măsura în care se constată abateri de la legalitate, acest fapt este comunicat instituţiei auditate căreia îi revine sarcina de a lua toate măsurile care se impun pentru stabilirea întinderii prejudiciului. La pronunţarea hotărârii instanţa a avut în vedere prevederile Contractului încheiat între CN APM şi UTI, prevederi care au fost temeinic analizate, având în vedere obiectul contractului şi specificul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, a executării prestaţiilor specifice şi în mod legal şi temeinic a apreciat că se impune anularea actelor contestate în ce priveşte măsura vizând relaţia contractuală cu UTI.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, în consideră că este lipsit de obiect, având în vedere faptul că instanţa de fond a stabilit exclusiv în sarcina CN APM Constanţa obligaţia de a achita cheltuieli de judecată în cuantum de 8060 lei către [...], iar în pentru recurs intimata nu solicită cheltuieli de judecată pe această cale, ci îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată ocazionate de litigiul de faţă pe cale separată.

Examinând recursurile prin prisma criticilor aduse cât şi în temeiul art. 3041 (v) Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Examinând recursurile prin prisma criticilor aduse hotărârii, dar şi potrivit dispoziţiilor art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată următoarele: În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, Curtea a reţinut că în mod corect prima instanţă a constatat că sunt întemeiate constatările auditorilor publici in ceea ce priveşte aprecierea ca nelegală a plăţilor serviciilor de deszăpezire şi pluguit efectuate in zile pentru care acestea nu erau necesare. Pentru a aprecia astfel, tribunalul a avut în vedere informaţiile cuprinse în adresa nr. 518/16.05.2011 emisă de Centrul Meteorologic Regional Dobrogea la cererea reclamantei şi de care aceasta s-a folosit în susţinerea contestaţiei formulată împotriva Deciziei nr. 19/29.04.2011. Critica formulată de recurenta în sensul că la fond nu s-a ţinut cont de avertizările de fenomene meteorologice, de procesele-verbale de împrăştiat material antiderapant şi de procesele-verbale privind lucrări specifice anotimpului de iarna nu va fi reţinuta întrucât toate aceste înscrisuri sunt întocmite de însăşi reclamanta şi de societatea cocontractantă şi nu se coroborează cu informaţiile transmise de autoritatea competenta in domeniu. De asemenea au fost ignorate dispoziţiile art.2.3 din contract potrivit cărora

42

prestaţiile de servicii se vor realiza in baza comenzilor emise de către achizitor in funcţie de necesitate, întrucât reclamanta nu a înţeles să depună la dosar dovezi in acest sens. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă, Curtea a reţinut că prima instanţă, deşi a constatat în mod corect faptul că reclamanta trebuia sa depună o copie a contractului şi a anexelor acestuia ale cărui dispoziţii le-a invocat o data cu contestaţia formulată împotriva Deciziei nr.19/2011 şi prin urmare nu poate invoca propria culpa în susţinerea motivului de nelegalitate a Încheierii, a trecut la analizarea fondului contestaţiei luând în considerare prevederile Contractului nr. 32659/2004 pe care reclamanta a înţeles sa îl desecretizeze doar în partea pe care aceasta a considerat-o relevantă. Prin urmare, prima instanţă a ignorat faptul că trebuia sa analizeze temeinicia soluţiei dată în Încheierea nr. III/11/20.06.2011 prin prisma informaţiilor si probatoriului pe care parata le-a avut la dispoziţie. Mai mult, considerentele reţinute de tribunal sunt străine de cele invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii. Astfel, reclamanta a considerat că nu a efectuat o plată ilegală pentru suma de 334.824 euro și TVA având în vedere că plata sistemului de securitate perimetrală se face în rate egale şi nu variabile in funcţie de realizările cantitative/ situaţii de lucrări si ca pana la aceasta data sistemul de securitate perimetrala nu a fost achitat in întregime. Mai mult, respectiva plata poate fi dedusă din ultimele plaţi sau va fi compensată cu contravaloarea serviciilor prestate de UTI in perioada următoare in cazul in care lucrarea nu se va executa pana la data de 16.12.2014. Prima instanţa, fără sa aibă la dispoziţie întregul contract cu anexele aferente si cu documentaţia de licitaţie a reţinut în mod neîntemeiat următoarele aspecte: ca valoarea abonamentului lunar nu este determinata și nu depinde de cantitatea lucrărilor efectuate; ca pentru executarea lucrărilor nu este stabilit un termen limita de execuţie astfel ca sunt aplicabile dispoziţiile art.6.01 din contract in sensul ca termenul limită de execuţie este de 15.12.2024 si prin urmare prestatorul este încă in termenul limita de execuţie a lucrărilor contractate si ca o eventuala reaşezare a contractului in funcţie de lucrările efectiv executate urmând a avea loc la expirarea termenului. Toate cele de mai sus sunt simple concluzii trase de instanţa de fond din coroborarea unor dispoziţii contractuale pe care reclamanta a înţeles să le prezinte în mod selectiv, interesat. Acest lucru nu poate fi însă permis in condiţiile in care contractul a fost încheiat având la baza o documentaţie de licitaţie (ce nu a fost prezentată) care in mod legal trebuie să cuprindă reglementări pentru fiecare aspect al lucrării. Nu se poate retine faptul ca valoarea abonamentului lunar nu este determinată si nu depinde de cantitatea lucrărilor efectuate; ca pentru executarea lucrărilor nu este stabilit un termen limita de execuţie si prin urmare prestatorul este încă in termenul limita de execuţie a lucrărilor contractate atât timp cat de exemplu nu a fost depusa la dosar Anexa nr.1.1 ce conţine planul de activităţi pentru implementarea, execuţie de lucrări, service si mentenanţă aferente Sistemului de securitate perimetral si pentru Servicii de paza pentru Portul Constanta.

Potrivit art.129 alin.1 C.pr.civ., părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să

43

îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. 1, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

În acelaşi sens şi dispoziţiile art.1169 C.civ., conform căruia, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Fata de cele de mai sus, Curtea a constatat că în mod netemeinic tribunalul a dispus admiterea acţiunii reţinând nelegalitatea constatării efectuate de auditorii publici externi privind nelegalitatea plăţii contravalorii amenajării perimetrale nerealizate pe lungimea de gard cuprinsa intre Poarta 3 bis și poarta 6 a Portului Constanța pe distanța de 4200 metri liniari reprezentând manopera pentru montaj gard plasa bordurata, montaj cabluri fibra optica, montaj cabluri, transpondere.

Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că recursul declarat de pârâtă este fondat şi în temeiul art.312 Cod pr. civilă a fost admis, modificată în parte hotărârea recurată în sensul că s-a respins acţiunea în totalitate, ca nefondată.

Faţă de soluţia data asupra cererii principale, s-a respins cererea de intervenţie formulată de SC [...] SA, ca nefondată.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii. Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare recurenta CNAPM SA,

criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, solicitând să se dispună admiterea contestaţiei în anulare, cu consecinţa anulării deciziei atacate, rezultat al unor erori materiale vădite, prin stabilirea de către instanţa de recurs, odată cu analizarea recursului declarat de către Curtea de Conturi a României a situaţiei potrivit căreia „nu se poate reţine faptul că valoarea abonamentului lunar nu este determinată şi nu depinde de cantitatea lucrărilor efectuate", admiterea contestaţiei în anulare, cu consecinţa anulării deciziei atacate, rezultat al nepronunţării asupra a două motive de recurs invocate de Curtea de Conturi a României şi anume:

- Motivul de recurs privind cheltuielile de judecată; - Motivul de recurs privind „denaturarea situaţiilor financiare la fiecare dată de

raportare (din 2007 - 2010), inclusiv la data de 31.12.2010, nereflectarea unei imagini fidele şi reale în evidenţa contabilă a patrimoniului CN APM Constanţa, datorată în principal de plata nelegală constituită în prejudiciu în sumă totală de 1.743.764 lei cu TVA, aferentă unor cantităţi de lucrări neefectuate".

Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată în anul 2011 Curtea de Conturi Camera de Conturi a Judeţului Constanţa a efectuat un control la CN APM SA control care a avut în vedere, printre altele şi contractul de prestări servicii nr. 32659/30.11.2004, încheiat între subscrisa şi SC [...] SRL.

Acest contract, pe parcursul executării sale a fost modificat succesiv prin acte adiţionale, în acest mod obiectul Contractului fiind transferat către SC [...] SA.

În urma controlului efectuat de către Curtea de Conturi, Camera de Conturi a Judeţului Constanţa această instituţie a sesizat o serie de nereguli şi a stabilit, prin Decizia nr. 19/29.04.2011, măsuri de înlăturare a acestor nereguli.

Recurenta a înţeles să conteste parţial aceste măsuri şi anume a solicitat anularea: măsurii cuprinse în Capitolul II pct. I din decizie, respectiv: „Directorul general al

44

CNAPM SA Constanţa, va dispune măsurile legale pentru stabilirea întinderii şi mărimii prejudiciului pentru plăţile nelegale reprezentând sistemul perimetral neexecutat pe lungimea de gard cuprinsă între Poarta 3 bis şi Poarta 6 a Portului Constanţa şi recuperarea acestuia conform prevederilor legale" - măsurii cuprinse în Capitolul II pct. 3 din decizie şi anume directorul general al CNAPM SA Constanţa SA va dispune măsurile legale pentru stabilirea întinderii şi mărimii prejudiciului pentru plăţile nelegale reprezentând lucrări de deszăpezire neefectuate şi recuperarea acestuia conform prevederilor legale".

Prin sentinţa civilă nr. 4391/22.11.2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 798/36/2011, instanţa a dispus următoarele: anularea în parte a încheierii nr. III/l 1/20.06.2011 emise de Curtea de Conturi în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a contestaţiei formulate de CN APM SA împotriva măsurii nr. 1 dispuse prin Decizia nr. 19/2011 a Camerei de Conturi Constanţa; anularea în parte a Deciziei nr. 19/2011 emise de Curtea de Conturi constanţa, în ceea ce prieşte măsura nr. II potrivit căreia Directorul general al CN APM va dispune măsuri legale pentru stabilirea întinderii şi mărimii prejudiciului pentru plăţile nelegale reprezentând sistemul perimetral neexecutat pe lungimea de gard cuprinsă între Poarta 3 bis şi Poarta 6 a portului Constanţa şi recuperarea acestuia conform prevederilor legale;

- menţinerea celorlalte dispoziţii ale actelor contestate; - respingerea cererilor de chemare în garanţie formulate de subscrisa. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs atât reclamanta, cât şi intimata pârâtă

Curtea de Conturi. Instanţa de recurs, astfel cum se poate constata la pag. 8 din recursul declarat de

Curtea de Conturi a admis recursul declarat de intimata pârâtă Curtea de Conturi a României, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei civile nr. 4391/22.11.2013, în sensul că a fost respinsă în totalitate acţiunea ca nefondată şi, de asemenea, s-a dispus respingerea cererii de intervenţie formulată de SC [...] SA ca nefondată.

În ceea ce priveşte eroarea materială, consideră că decizia menţionată mai sus a fost pronunţată ca rezultat al unei erori materiale şi anume instanţa a stabilit că „nu se poate reţine faptul că valoarea abonamentului lunar nu este determinată şi nu depinde de cantitatea lucrărilor efectuate".

În acest caz eroarea materială constă în faptul că instanţa nu a analizat art. 7.01. din contract, articol desecretizat şi care a fost pus la dispoziţia instanţei, prin acest articol arătându-se că „preţul total al contractului la data semnării acestuia este de 54.977.136,00 euro exclusiv TVA şi se constituie din suma abonamentelor lunare reprezentând tariful serviciilor prestate si identificate în anexa nr. 2."

Astfel eroarea materială constă în concluzia trasă de instanţă prin trimiterea la Anexa nr. 1.1 (ce conţine Planul de activităţi pentru implementare, execuţie lucrări, service şi mentenanţă aferente Sistemului de securitate perimetral şi pentru Servicii de pază din portul Constanţa) din Contract şi nu prin trimiterea la anexa nr. 2 din Contract (ce conţine tariful serviciilor prestate).

De altfel, dacă instanţa de recurs a constat că este necesară depunerea de documente suplimentare) de ex. documentaţia de licitaţie sau Anexa nr. 1.1) deoarece

45

aprecierile instanţei de fond nu sunt susţinute de un suport probatoriu care să justifice anularea acestei măsuri, consideră că instanţa de recurs era obligată să analizeze probatoriul administrat şi din perspectiva dispoziţiilor art. 129 alin Cod de Procedură Civilă, când instanţa putea dispune casarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare pentru ca părţile să completeze probele pentru lămurirea în întregime a procesului, sau din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le putea ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

Toate aceste aspecte care nu au fost analizate de către instanţa de fond, cu ocazia soluţionării fondului, puteau fi lămurite prin suplimentarea materialului probator.

În ceea ce priveşte nepronunţarea instanţei asupra capătului de recurs privind cheltuielile de judecată, arată că astfel cum se poate constata la pag. 8 din recursul declarat de Curtea de Conturi este menţionat un capăt de cerere privind respingerea „cererii de obligare a Curţii de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată".

Instanţa nu s-a desesizat cu acest capăt de cerere care, în opinia contestatoarei, era lipsit de obiect deoarece nu s-au solicitat de nici o parte cheltuieli de judecată, însă acest lucru nu scuteşte instanţa de judecată de a se pronunţa asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită.

În ceea ce priveşte nepronuntarea instanţei asupra capătului de recurs privind „denaturarea situaţiilor financiare la fiecare dată de raportare (din 2007 - 2010), inclusiv la data de 31.12.2010, nereflectarea unei imagini fidele şi reale în evidenţa contabilă a patrimoniului CN APM CONSTANŢA, datorată în principal de plata nelegală constituită în prejudiciu în suma totală de 1.743.764 lei cu TVA, aferentă unor cantităţi de lucrări neefectuate"

Astfel cum se poate constata la pag. 7 din recursul declarat de Curtea de Conturi este menţionat ca motiv de recurs faptul că CN APM SA a denaturat situaţiile financiare pentru motivele indicate pe larg în cerere.

Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de recurs cu care a fost investită de către pârâta recurentă Curtea de Conturi a României.

Faţă de cele expuse solicită ca prin decizia ce veţi pronunţa să se dispună anularea deciziei civile nr. 449/CA/2014 cu consecinţa rejudecării recursului. Prin întâmpinare intimata S.C. [...] S.A., prin care solicită admiterea contestaţiei în anulare aşa cum a fost formulată, pentru următoarele motive:

Decizia civilă nr.449/CA/17.04.2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanța este rezultatul unei erori materiale. Instanţa de recurs a reţinut că nu se poate reține faptul că valoarea abonamentului lunar nu este determinată si nu depinde de cantitatea lucrărilor efectuate ca pentru executarea lucrărilor nu este stabilit un termen limită pentru execuţie a lucrărilor din contract execuţie lucrări, service si mentenanţă aferente Sistemului de serviciilor prestate. Astfel, instanţa nu a analizat art. 7.01 din contract, articol de secretizat care este depus la dosar și in care se menţionează că « preţul total al contractului la data semnării acestuia este de 54.977.136,00 Euro, exclusiv [TVA şi se constituie din suma abonamentelor lunare reprezentând tariful serviciilor [prestate şi identificate în Anexa nr. 2." Pe de alta parte, daca instanţa de recurs a [constatat ca era necesar sa se depună si alte documente( de ex. Anexa nr.1.1), în virtutea rolului activ pe

46

care trebuia sa il aibă (art. 129 alin.5 din Codul de Procedura civilă), trebuia să dispună casarea deciziei si trimiterea spre rejudecare a cauzei conform art. 312 alin.3 din Codul de Procedură Civilă.

Față de aspectele menţionate, solicită admiterea contestaţiei în anulare formulată de CNAPM SA Constanţa şi să de dispună anularea deciziei civile nr.449/CA/17.04.2014 și, pe cale de consecinţă, rejudecarea recursului.

Prin întâmpinare intimata Curtea de Conturi a României a solicitat ca, prin decizia ce se va pronunţa, să se dispună respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată, formulată împotriva deciziei civile nr. 449/CA/17.04.2014, pronunţată în dosarul nr. 41/36/2014 al Curţii de Apel Constanţa, pe care o considerăm legală şi temeinică, pentru următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 798/36/2011, reclamanta CNAPM SA a solicitat anularea încheierii nr. 111/11/20.06.2011, emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi, cu consecinţa anulării măsurilor cuprinse în capitolul II, pct. 1 şi 3, din Decizia nr. 19/29.04.2011 a Camerei de Conturi a Judeţului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 4391/22.11.2013, pronunţată în dosarul nr. 798/36/2011, în esenţă, Tribunalul Constanţa a dispus: - admiterea, în parte, a acţiunii reclamantei CN APM SA, - anularea, în parte, a încheierii nr. 111/11/20.06.2011 (în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a contestaţiei formulată împotriva măsurii nr. 1 dispusă prin Decizia nr. 19/29.04.2011), anularea, în parte, a Deciziei nr. 19/2011 (în ceea ce priveşte măsura nr. 1), - menţinerea celorlalte dispoziţii ale actelor contestate (pct. II.3), - admiterea cererii de intervenţie a SC [...] SA în interesul reclamantei, - respingerea cererilor de chemare în garanţie formulate de reclamantă.

Atât reclamanta CN APM SA, cât şi Curtea de Conturi, au declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 4391/22.11.2013 a Tribunalului Constanţa.

Curtea de Apel Constanţa, prin decizia civilă nr. 449/CA/17.04.2014, pronunţată în dosarul nr. 41/36/2014, a dispus respingerea recursului reclamantei CN APM SA, admiterea recursului pârâtei Curtea de Conturi, modificarea, în parte, a hotărârii recurate în sensul că respinge acţiunea în totalitate, ca nefondată, respinge cererea de intervenţie a SC [...] SA, menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii.

Împotriva deciziei civile nr. 449/2014 a Curţii de Apel Constanţa, CNAPM SA a formulat contestaţie în anulare, invocând prevederile art. 318 alin. (1) Cod procedură civilă din 1865, considerând că hotărârea atacată este rezultatul unor erori materiale vădite, respectiv rezultatul nepronunţării asupra a două motive de recurs invocate de Curtea de Conturi.

CNAPM SA consideră, în mod vădit neîntemeiat, că decizia civilă atacată a fost pronunţată ca rezultat al unei erori materiale, şi anume: instanţa a stabilit că "nu se poate reţine faptul că valoarea abonamentului lunar nu este determinată şi nu depinde de cantitatea lucrărilor efectuate".

47

În cazul de faţă, contestatoarea susţine că eroarea materială constă în faptul că instanţa nu a analizat art. 7.01 din contract, articol desecretizat şi care a fost pus la dispoziţia instanţei. Astfel, eroarea materială constă în concluzia trasă de instanţă prin trimiterea la anexa nr. 1.1 din contract şi nu prin trimiterea la anexa nr. 2 din contract.

Aşa cum rezultă din prevederile art. 318 alin. (1) Cod procedură civilă, calea procedurală a contestaţiei în anulare specială poate fi utilizată de părţile care au participat la soluţionarea recursului şi este limitată la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau al omisiunii instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent.

Consideră că susţinerile contestatoarei CNAPM SA sunt vădit neîntemeiate întrucât în doctrină şi jurisprudenţă s-a susţinut, în mod constant, că dispoziţiile art. 318 Cod procedură civilă se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, ca respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea lui greşită ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate şi alte erori asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor [Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia civilă nr. 341/1997, Buletinul Jurisprudenţei/1997, p. 284]'.

De asemenea, arătă că în literatura juridică de specialitate s-a susţinut în mod constant că pentru a putea fi admisă o contestaţie în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunţate de o instanţă de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură. O atare eroare trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Această cale de atac tinde la anularea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.

Totodată, în doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat că atunci când pe calea contestaţiei în anulare se invocă greşeli de judecată sub pretextul săvârşirii unor greşeli materiale, calea de atac a contestaţiei în anulare se transformă în recurs, iar recursul la recurs este inadmisibil. în acest sens s-a pronunţat Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 5137/2004, Buletinul Jurisprudenţei/2004, p. 303 - citată în Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, în Codul de procedură civilă, Comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Universul Juridic 2007, p. 916.

Aşadar, susţinerile contestatoarei în sensul că decizia civilă nr. 449/2014 a Curţii de Apel Constanţa ar fi rezultatul unei erori materiale sunt vădit neîntemeiate întrucât aşa cum s-a apreciat în practica judiciară greşelile instanţei de recurs care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor şi de interpretare a dispoziţiilor legale. Pe această cale nu este admisibil să se examineze justeţea soluţiei pronunţate (Curtea de Apel Bucureşti, decizia civilă nr. 55/1995, Culegere de practică judiciară civilă pe anii 1993-1995, p. 223).

În cauza de faţă, Curtea de Apel Constanţa, în mod legal şi temeinic, a dispus respingerea recursului CNAPM SA şi admiterea recursului Curţii de Conturi, constatând, printre altele, că Tribunalul Constanţa, în mod netemeinic, a dispus admiterea acţiunii

48

reclamantei CN APM SA reţinând nelegalitatea constatării auditorilor publici externi privind nelegalitatea plăţii contravalorii amenajării pe metrale nerealizate pe lungimea de gard cuprinsă între poarta 3bis şi poarta 6 a Portului Constanţa pe distanţa de 4200 metri liniari reprezentând manopera pentru montaj gard plasa bordurată, montaj cabluri fibră optică, montaj cabluri, transpontere.

CNAPM SA consideră, în mod vădit neîntemeiat, că decizia civilă atacată a fost pronunţată ca rezultat al nepronunţării instanţei asupra capătului de recurs privind cheltuielile de judecată.

In ceea ce priveşte nepronunţarea instanţei asupra capătului de recurs privind I "denaturarea situaţiilor financiare la fiecare dată de raportare (din 2007 - 2010), inclusiv la data I de 31.12.2010, nereflectarea unei imagini fidele şi reale în evidenţa contabilă a patrimoniului CN APM SA, datorată în principal de plata nelegală constituită în prejudiciu în suma totală de I 1.743.764 lei cu TVA, aferentă unor cantităţi de lucrări neefectuate", contestatoarea susţine că prima instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de recurs cu care a fost învestită de către pârâta recurentă Curtea de Conturi.

Consideră că susţinerile contestatoarei CN APM SA nu se încadrează în motivul de contestaţie în anulare prevăzut la art. 318 alin. (1) Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, arată că în practica judiciară s-a statuat că instanţa de recurs nu este obligată să răspundă separat la fiecare dintre argumentele invocate în dezvoltarea unui 1 motiv de recurs, ci este îndreptăţită să le grupeze pentru a răspunde la motivele de casare I printr-un considerent comun (Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia civilă nr. I 714/1999, Buletinul Jurisprudenţei /1999, p.103).

Consideră că instanţa de recurs a sistematizat criticile formulate şi, analizându-le, a motivat concluzia la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului, împrejurare care este de natură a conduce la respingerea contestaţiei în anulare. Soluţia se justifică cu atât mai mult cu cât critica în recurs s-a referit la ansamblul probator administrat, astfel încât prima instanţă nu avea obligaţia să analizeze fiecare probă în parte, ci ansamblul probator, ceea ce a şi făcut. I în acest sens este şi decizia civilă nr. 2605/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a lll-a Civilă, Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1999, p.274. Examinând contestaţia în anulare formulată, Curtea constată următoarele: Contestaţia în anulare de faţă este întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin.1 C.pr.civ., potrivit cărora „(1) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”

Prin decizia civilă nr. civilă nr.449/CA/17.04.2014 s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă CNAPM SA împotriva Sentinţei civile nr. 4391/22.11.2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr.798/36/2011 şi a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, - în nume propriu şi pentru CAMERA DE CONTURI A JUDEŢULUI CONSTANŢA împotriva aceleiaşi hotărâri.

49

A fost modificată în parte hotărârea recurată în sensul respingerii acţiunii în totalitate ca nefondată, respingerii cererii de intervenţie formulată de SC [...] SA ca nefondată şi menţinerii celorlalte dispoziţii ale hotărârii. Contestatoarea critică în prezenta cale de retractare această decizie în ceea ce priveşte recursul promovat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, susţinând că dezlegarea dată recursului s-a datorat unei erori materiale vădite, în sensul că printr-o eroare materială instanţa de recurs a stabilit că „nu se poate reţine faptul că valoarea abonamentului lunar nu este determinată şi nu depinde de cantitatea lucrărilor efectuate”. Motivul de contestaţie valorificat de către contestatoare are astfel în vedere faptul că instanţa de recurs nu ar fi analizat art. 7.01 din contract şi ar fi ajuns la o concluzie prin trimiterea la Anexa nr. 1.1 din contract şi nu prin trimiterea la Anexa nr. 2 din contract. În înţelesul legii însă, eroarea materială la care face trimitere art. 318 alin.1 C.pr.civ. este comisă procedural prin confundarea unor elemente importante în măsură să conducă la o soluţie eronată. Este vorba, aşadar, de erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi respingerea greşită a unui respins ca tardiv, anularea eronată ca netimbrat ori ca făcut de un mandatar fără calitate şi altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Toate susţinerile contestatoarei relative la existenţa unei erori materiale evidente se referă însă la aprecierea probatoriului şi reţinerea situaţiei de fapt de către instanţa de recurs. Or, toate aceste aprecieri ale instanţei de recurs se circumscriu examinării fondului cauzei şi nu pot constitui o eroare materială în sensul vizat de art. 318 alin. 1 teza I C.pr.civ. Ceea ce se invocă de fapt de către contestatoare sunt greşeli de judecată, care însă nu sunt avute în vedere de teza articolului citat, contestatoarei nefiindu-i deschisă astfel o cale de reformare a deciziei pronunţate în recurs. În susţinerea incidenţei cazului reglementat de 318 alin.1 teza finală C.pr.civ., contestatoarea a arătat că instanţa de recurs a omis să cerceteze două motive ale recursului promovat de partea adversă, în speţă recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României. Se remarcă însă faptul că, astfel cum s-a în statuat în jurisprudenţă, contestaţia în anulare pentru acest motiv poate fi promovată doar de recurent întrucât intimatul nu justifică un interes legitim şi actual. Or, în cauză, contestatoarea CNAPM SA a avut calitatea de intimată în recursul promovat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României iar criticile aduse pe calea prezentei contestaţii în anulare privesc exclusiv decizia pronunţată în recursul promovat de Curtea de Conturi a României. Pe de altă parte, din chiar ipoteza normei legale incidente reiese că poate fi promovată contestaţia în anulare pentru acest motiv doar în ipoteza în care recursul a fost respins sau admis în parte, nu şi atunci când a fost admis în totalitate. În cauză însă, prin

50

decizia nr. 449/CA/17.04.2014, a fost admis în totalitate recursul promovat de recurenta-pârâtă. Pe cale de consecinţă, în considerarea argumentelor în fapt şi în drept expuse mai sus, se va respinge contestaţia în anulare formulată ca nefondată.

9. Legea nr. 9/1998. Anularea deciziei emise de ANRP. Nesoluționarea cauzei pe fond.

Art.11 din Legea nr.9/1998

OUG nr.10/2013

Art.11 din Legea nr.9/1998 prevede că „Dreptul la orice compensaţie pentru pagube suferite în urma aplicării tratatului se stinge prin epuizarea prevederilor prevăzute de prezenta lege sau prin nesolicitarea compensaţiilor în termenul prevăzut la art. 4.”, ceea ce înseamnă că orice pretenţie a reclamantului ce ţine de compensaţiile cuvenite pentru pagubele suferite în urma aplicării Tratatului de la Craiova din anul 1940, inclusiv aceea referitoare la actualizarea compensaţiilor, nu poate fi valorificată decât în procedura prevăzută de Legea nr.9/1998, respectiv în calea de atac a contestaţiei împotriva deciziei de validare.

Ori, respingând acţiunea ca rămasă fără obiect, prima instanţă nu a analizat în totalitate fondul cererii cu care a fost învestită, în sensul că nu a analizat legalitatea deciziei contestate din perspectiva respectării obligaţiei pârâtei de a dispune, odată cu validarea hotărârii comisiei judeţene, şi actualizarea compensaţiilor faţă de momentul la care au fost stabilite prin hotărârea comisiei judeţene (29.10.2009).

Se constată că instanţa a dispus ca actualizarea sumei să se facă de la momentul emiterii Deciziei nr.1041/22.11.2013, în condiţiile prevăzute de OUG nr.10/2013, deşi reclamantul nu a solicitat acest lucru, nefiind pusă încă problema executării deciziei de plată care nu era definitivă sub aspectul cuantumului despăgubirilor.


Dosar nr. 8519/118/2013

Prin cererea formulată la data de 27.09.2013 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.8519/118/2013, reclamantul [...] a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, anularea Deciziei nr. 963/02.08.2013 emise de vicepreşedintele ANRP, obligarea ANRP la emiterea unei noi decizii cu suma rectificată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentinţa civilă nr.1215/15.04.2014 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea, a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 963/02.08.2013 emise de către Vicepreşedintele ANRP, a admis capătul de cerere privind actualizarea sumei de 58.077,26 lei - reprezentând sumă acordată cu titlu de compensaţie, actualizare ce se va efectua la data emiterii Deciziei nr.1041/22.11.2013 a ANRP şi a obligat pârâta la actualizarea sumei de 58.077,26 lei. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care a criticat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală.

51

De asemenea, în temeiul art.491 Cod procedură civilă, reclamantul [...] a formulat, împotriva aceleiaşi sentinţe, recurs incident, prin care a criticat dispoziţia instanţei de fond cu privire la actualizarea compensaţiilor băneşti stabilite prin Decizia nr.1041/22.11.2013 emisă de către Vicepreşedintele ANRP.


1. În motivarea recursului, recurenta pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a arătat că, în temeiul art.35 alin.4 lit. c) din HG 753/1998, modificată şi completată prin HG nr.1277/2007, Vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a emis Decizia nr.963/02.08.2013 prin care s-a validat Hotărârea nr.4928/29.10.2009 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Constanţa, acordându-se compensaţii băneşti în cuantum de 55.077,26 lei în favoarea beneficiarilor [...], [...], [...] şi [...].

Prin Decizia nr.1041/22.11.2013 Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a modificat prevederile art.1 din Decizia nr.963/02.08.2013 în sensul că „(...) se dispune plata de compensaţii în cuantum de 58.077,26 lei”.

Referitor la actualizarea compensaţiilor băneşti stabilite prin Decizia nr. 1041/22.11.2013 emisă de către ANRP, recurenta pârâtă a învederat că art.38 alin.5 lit. a) din HG nr.753/1998, modificată şi completată prin HG nr.1277/2007 prevede că suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranşă se actualizează, potrivit prevederilor art.5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 privind unele măsuri referitoare la funcţionarea Comisiei centrale şi a comisiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr.9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, în raport cu indicele de creştere a preţurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de Institutul Naţional de Statistică, faţă de luna decembrie a anului anterior.

Astfel, legiuitorul a stabilit clar în dispoziţiile Legii nr.9/1998 calea de urmat în situaţia în care nu se respectă termenele de plată a compensaţiilor băneşti, respectiv actualizarea cotei de 60% în raport de indicele de creştere a preţurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Naţional de Statistică faţă de luna decembrie a anului anterior.

Pentru cele expuse, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii promovate de reclamant, ca neîntemeiată.

În drept, a invocat art.483 şi următoarele NCPC, Legea nr. 9/1998, HG nr.753/1998, cu modificările şi completările ulterioare, HG nr.286/2004, OUG nr.10/2014.

2. În motivarea recursului incident, reclamantul [...] solicită instanţei de control judiciar să se pronunţe cu privire la temeinicia şi legalitatea hotărârii, având în vedere faptul că pârâta A.N.R.P. nu a procedat la actualizarea sumei stabilite cu titlu de

52

compensaţie, actualizată cu indicele de consum pentru perioada de referinţă septembrie 2009 - iulie 2013, având în vedere faptul că Decizia nr. 963 a fost emisă în data de 02.08.2013.

La acest moment, luând în calcul perioada septembrie 2009 - iulie 2013, indicele preţurilor de consum este de 121,71% care, aplicat la suma de 58.077,26 lei, conduce la suma de 70.6850,8331 lei.

Învederează recurentul reclamant că, în vederea executării Sentinţei civile nr.4501/28.11.2012 pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr.12000/118/2012, rămasă irevocabilă la data de 18.04.2014 când a fost respins recursul A.N.R.P, s-a adresat pârâtei cu scrisoare recomandată (confirmată de primire la sediul pârâtei în data de 19.07.201) cu solicitarea de a emite actul administrativ (decizie), prilej cu care a pus în vedere necesitatea rectificării hotărârii, ţinând cont de data emiterii (29.10.2009), în sensul actualizării sumei astfel încât aceasta să reprezinte valoarea de la data emiterii titlului de plată şi nu de la data stabilirii cuantumului despăgubirii de către Comisia judeţeană Constanta pentru aplicarea Legii nr.9/1998.

Mai arată recurentul că a prezentat şi un exemplu de calcul pentru perioada septembrie 2009 - mai 2013, pentru care indicele preţurilor de consum este de 120,96% care, aplicat la suma de 58.077,26 lei, ar fi trebuit să conducă la suma de 70.250,2537 lei şi nu la păstrarea sumei de 58.077,26 lei. Însă, pârâta a emis decizia de validare fără actualizarea sumei stabilite în anul 2009 cu titlu de despăgubiri.

În sprijinul susţinerii sale, recurentul reclamant invocă Decizia nr. XXI/19.03.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, în aplicarea dispoziţiilor art.8 alin.2 din Legea nr.9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, precum şi ale art.5 din Hotărârea Guvernului nr.286/2004, a stabilit că „Data stabilirii compensaţiilor este aceea a emiterii hotărârii comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr.9/1998. Validarea de către Cancelaria Prim-Ministrului (în prezent A.N.R.P.) a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 alin. (3) din aceeaşi lege, atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creştere a preţurilor.”

A doua critică a hotărârii vizează invocarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art.1 alin.4 din OUG nr.10/2013.

În acest sens, recurentul reclamant arată că la momentul pronunţării hotărârii recurate dispoziţiile OUG nr.10/2003 erau declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională prin Decizia nr.528/12.12.2013, iar în aplicarea dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale a fost aprobată OUG nr.10/12.03.2014.

În consecinţă, la data pronunţării sentinţei recurate era în vigoare OUG nr.10/12.03.2014, or invocarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art.1 alin.4 din OUG nr.10/2013 face ca sentinţa instanţei de fond să fie nelegală, netemeinică şi inoperabilă.

În subsidiar, în aplicarea art.182 alin.5 din HG nr.128/2008, în vederea emiterii cu prioritate a titlului de plată, recurentul reclamant invocă starea de sănătate a fiului soţiei

53

sale – [...] – diagnosticat cu retină perforată şi uscată (orbire), încadrat în gradul I de handicap cu însoţitor, pentru care a făcut demersuri la o clinică din Germania în vederea efectuării unui transplant de retină artificială pe bază de CIP la ambii ochi, aspect dovedit cu înscrisuri depuse în dosarul nr.12000/118/2012.

Recurenţii nu au indicat temeiurile de casare, însă criticile susţinute se încadrează în motivul prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă – „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”

Analizând cauza sub aspectul motivului menţionat, Curtea reţine că reclamantul a contestat Decizia nr.963/2.08.2013 emisă de vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor sub două aspecte, respectiv sub aspectul diminuării sumei propuse prin Hotărârea nr.4928/29.10.2009 emisă de Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr.9/1998 Constanţa de la suma de 58.077,26 lei la suma de 55.077,26 lei (diminuare care constituia, în mod evident, o eroare materială), dar şi sub aspectul refuzului pârâtei de a proceda la actualizarea sumei stabilite prin hotărâre, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr.XXI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de prevederile art.8 alin.2 şi art.21 din HG nr.753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.9/1998, ale art.4 lit. g) şi art.7 din Normele metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr.94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, referitoare la măsuri de finalizare a aplicării Legii nr.9/1998.

Deşi prin emiterea Deciziei nr.1041/22.11.2013 s-a procedat la rectificarea erorii cuprinse în Decizia nr.963/2013, în sensul că suma pentru care se dispune plata este cea cuprinsă în Hotărârea validată, respectiv 58.077,26 lei, aspectul actualizării despăgubirilor la momentul validării hotărârii nu a fost analizat nici de către pârâtă în procedura administrativă şi nici de către prima instanţă. Art.11 din Legea nr.9/1998 prevede că „Dreptul la orice compensaţie pentru pagube suferite în urma aplicării tratatului se stinge prin epuizarea prevederilor prevăzute de prezenta lege sau prin nesolicitarea compensaţiilor în termenul prevăzut la art. 4.”, ceea ce înseamnă că orice pretenţie a reclamantului ce ţine de compensaţiile cuvenite pentru pagubele suferite în urma aplicării Tratatului de la Craiova din anul 1940, inclusiv aceea referitoare la actualizarea compensaţiilor, nu poate fi valorificată decât în procedura prevăzută de Legea nr.9/1998, respectiv în calea de atac a contestaţiei împotriva deciziei de validare.

Ori, respingând acţiunea ca rămasă fără obiect, prima instanţă nu a analizat în totalitate fondul cererii cu care a fost învestită, în sensul că nu a analizat legalitatea deciziei contestate din perspectiva respectării obligaţiei pârâtei de a dispune, odată cu validarea hotărârii comisiei judeţene, şi actualizarea compensaţiilor faţă de momentul la care au fost stabilite prin hotărârea comisiei judeţene (29.10.2009).

Se constată că instanţa a dispus ca actualizarea sumei să se facă de la momentul emiterii Deciziei nr.1041/22.11.2013, în condiţiile prevăzute de OUG nr.10/2013, deşi reclamantul nu a solicitat acest lucru, nefiind pusă încă problema executării deciziei de plată care nu era definitivă sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

În condiţiile date, Curtea consideră că nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurenta ANRP, susţinerile acesteia vizând exclusiv modalitatea de

54

actualizare a compensaţiilor la momentul plăţii, situaţie nepusă în discuţie în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, apreciind că în mod greşit instanţa nu a soluţionat cauza pe fond, urmează a admite ambele recursuri, în temeiul art.498 alin.2 Cod procedură civilă, şi a casa în tot hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

10. Anulare decizie de impunere fiscală. Deductibilitatea TVA aferentă tranzacțiilor economice derulate cu o societate aflată în insolvență. Obligația de a utiliza facturi fiscale speciale pentru achizițiile de combustibil.

CEJ, cauzele reunite C-354/03, 355/03 şi 484/03, Optigen, Fulcrum Electronics şi Bond

House System, cauzele reunite C 439/04 şi 440/04, Axel Kittel şi Recolta Recycling Art. 32, art. 77 din Legea nr. 64/1995

Legea nr. 523/2002 Art. 32 din OUG nr. 158/2001

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. V/2007

Dreptul recurentei de deducere a taxei pe valoare adăugată a fost refuzat de organul fiscal competent pentru lipsa documentelor justificative, dat fiind faptul că furnizorul bunurilor mobile către persoana impozabilă în cauză nu a înregistrat în contabilitatea proprie facturile emise, iar potrivit Legii nr. 64/1995, acesta nu avea dreptul de a emite aceste facturi, fiindu-i ridicat administratorului statutar al debitoarei SC [...] SRL dreptul de administrare şi de a conduce activitatea acesteia.

CEJ a stabilit că, în interpretarea articolului 168, lit. a din Directiva 112/2006, rezultă că pentru a beneficia de dreptul de deducere trebuie, pe de o parte, ca cel interesat să fie o persoană impozabilă, în sensul acestei directive şi, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de o persoană impozabilă în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia şi ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie furnizate de o altă persoană impozabilă.

Considerentele expuse anterior au avut în vedere şi argumentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arătate în cuprinsul deciziei nr. V/2007, în care s-a statuat că „taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă si nici nu se poate diminua baza impozabila la stabilirea impozitului pe profit in situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale in vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicita deducerea TVA”, fiind analizată în acest recurs în interesul legii cerinţa instituită prin Legea nr. 82/1991 de a consemna orice operaţiune economico-financiară într-un document justificativ, care să stea la baza exercitării dreptului de deducere a sumei reprezentând TVA.

Nerespectarea dispoziţiilor speciale privind facturile fiscale utilizate în achiziţiile de produse accizabile este cea a nedeductibilităţii T.V.A.-ului colectat din aceste livrări, pentru neconformarea persoanei impozabile la dispoziţiile art. 62, alin.(1) din HG nr. 598/2002, pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 345/2002, în care se arată că „pentru achiziţiile de bunuri supuse accizelor documentul legal de deducere a taxei pe valoarea adăugată este exemplarul original al facturii fiscale speciale utilizate pentru circulaţia acestor produse, vizată de supraveghetorul fiscal.”


Dosar nr. 2373/118/2013

55

Prin sentinţa civilă nr. 3959 din 04.10.2013, Tribunalul Constanţa, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC [...] SRL în contradictoriu cu D.R.G.F.P. Galaţi. Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a formulat recurs SC [...] SRL Constanţa criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele considerente: Art.488 pct.6 şi 8 Cod procedură civilă, greşita aplicare a legii de către instanţa de fond, în ce priveşte exercitarea dreptului de deducere TVA în cuantum de 37.249 lei. Prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, menţinând soluţia organului fiscal şi nerecunoscând dreptul reclamantei de deducere a TVA-ului în cuantum de 37.249 lei. În opinia organului fiscal, neînregistrarea în contabilitate a celor 7 facturi fiscale de către emitentul acestora - SC [...] SRL Oradea a avut drept consecinţă imposibilitatea exercitării dreptului de deducere TVA de către beneficiarul livrărilor - SC [...] SRL. Această conduită aparţine exclusiv furnizorului şi nu este imputabilă SC [...] SRL, întrucât în calitate de beneficiar, nu avea prerogativele şi nici mijloacele legale de verificare a înregistrărilor contabile efectuate de furnizor în propria contabilitate. Chiar şi în materie fiscală, se aplică principiul răspunderii personale a contribuabilului. Răspunderea solidară în materie fiscală este reglementată de legiuitor în cuprinsul art. 27 Cod fiscal. Prin urmare, este nelegală condiţionarea exercitării dreptului de deducere TVA de conduita legală sau nelegală a altui subiect de drept fiscal. Conform legislaţiei, jurisprudenţei naţionale şi celei comunitare, dreptul de a deduce TVA plătită în amonte al unei persoane impozabile care desfăşoară asemenea operaţiuni nu poate fi afectat de faptul că în lanţul din care tranzacţia face parte o altă tranzacţie, anterioară sau subsecventă, este viciată de fraudă în materie de TVA fără ca persoana impozabilă să ştie sau să aibă vreun mijloc să afle despre aceasta. Problema dacă pentru vânzarea ulterioară sau anterioară a bunurilor în cauză TVA-ul perceput utilizatorului final a fost sau nu virată la bugetul public este irelevantă pentru dreptul persoanei impozabile de a deduce TVA plătit în amonte. Curtea Europeană a decis atunci când beneficiarul unei livrări de bunuri este o persoană impozabilă care nu a ştiut şi nu putea să ştie că tranzacţia în cauză este conexă unei fraude comise de vânzător, art. 17 din fosta Directivă 6 a CEE înlocuită cu Directiva CE nr. 112/2006 Directiva TVA, trebuie interpretat în sensul că interzice o regulă naţională, care, bazându-se pe împrejurarea că respectivul contract de vânzare-cumpărare este nul, are ca efect faptul că respectiva persoană impozabilă nu-şi poate exercita dreptul de deducere pentru TVA plătită în amonte. Deşi organul fiscal nu reţine ca motiv de respingere a dreptului reclamantei de deducere starea de insolvenţă a furnizorului SC [...] SRL Oradea instanţa de fond, încălcând limitele învestirii sale şi principiul non reformation in pejus, adaugă acest aspect în motivarea respingerii cererii reclamantei. Sub un prim aspect, starea de insolvenţă a SC [...] SRL Oradea era un fapt juridic necunoscut de către SC [...] SRL, societatea neavând nicio calitate în acea procedură de insolvenţă şi nefiind notificată vreodată de către un administrator judiciar.

56

Starea de insolvenţă a SC [...] SRL a fost adusă la cunoştinţă SC [...] SRL de către organele fiscale, cu prilejul controlului fiscal efectuat în perioada 2004-2005. Invocarea de către instanţa de fond a art. 49 din Legea 64/1995 este nelegală, încălcând principiul tempus regit actum. Acest text face parte din forma republicată în 2004 a Legii nr. 64/1995, iar livrarea de bunuri s-a realizat în perioada octombrie 2001 - mai 2002. În forma aflată în vigoare în anii 2001-2002, Legea 64/1995 reglementa nulitatea înstrăinării părţilor sociale/acţiunilor fără acordul judecătorului sindic (art.38) şi nulitatea constituirii de garanţii personale sau reale, fără autorizarea judecătorului sindic (art.40). Pe de altă parte, chiar şi în varianta legală invocată de prima instanţă, nulitatea nu operează ope legis, prin simpla invocare în motivarea unei hotărâri judecătoreşti, ci trebuia constatată de către o instanţă de judecată competentă în materia reorganizării judiciare şi falimentului. Dezvoltând un aspect neimputat reclamantei de către organul fiscal, prima instanţă, depăşind limitele sale, şi-a fundamentat raţionamentul pe un motiv străin faşă de decizia de impunere dedusă judecăţii, încălcând astfel art.488 pct. 6, teza finală din noul cod de procedură civilă. De vreme ce livrările au fost efective, facturile fiscale au fost înregistrate în contabilitatea SC [...] SRL, iar obligaţiile proprii de raportare fiscală au fost îndeplinite, nerecunoaşterea dreptului de deducere pe motive străine de conduita reclamantei reprezintă o soluţie nelegală şi netemeinică. Astfel, în lipsa administrării unor mijloace de probă concludente, neacordarea dreptului de deducere a TVA în sumă de 37.249 lei nu are suport legal şi faptic, reţinerea unei culpe inexistente în sarcina reclamantei neputând constitui premisele stabilirii unei obligaţii legale de plată. Art.488 pct. 8 cod procedură civilă - greşita aplicare a legii de către instanţa de fond, a fost invocat în ce priveşte exercitarea dreptului de deducere TVA în cuantum de 210.778 lei. Suma de 210.778 lei TVA este rezultată din 8 facturi de achiziţii combustibil, ce nu au înscrisă menţiunea „ uleiuri minerale” emise în august 2002. OUG nr.158/2001 privind regimul accizelor a fost publicată în M. Of. nr. 767/30.11.2001 şi a intrat în vigoare la data de 01.01.2002 (art.62). Pentru contribuabili în sistem angro de uleiuri minerale, obligaţia aceasta a fost instituită prin Legea nr. 523/2002 (M. Of. 567/01.08.2002) ce a aprobat OUG nr. 158/2001. Intrarea în vigoare a dispoziţiilor privind sancţionarea contravenţională a comercianţilor în sistem angro şi a celor privind obligativitatea de a utiliza documente fiscale speciale s-a produs la data de 01.09.2002, deci la 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial, conform art.4 alin.1 din O.G. 2/2001. Faţă de momentul efectuării livrării de bunuri (august 2002) şi faţă de data intrării în vigoare a dispoziţiei legale ce a instituit obligaţia şi sancţiunea contravenţională, rezultă că SC [...] SRL nu avea, la acel moment, obligaţia de a utiliza formularul fiscal special, cu menţiunea „uleiuri minerale”.

57

Încălcând principiul preeminenţei fondului asupra formei şi interpretând într-un mod formalist şi exagerat prevederile referitoare la dreptul de deducere, organul fiscal şi instanţa de fond au determinat implementarea condiţiilor legale într-o manieră ce face imposibilă exercitarea dreptului de deducere. Dreptul de a deduce este recunoscut la nivel comunitar pentru orice persoană impozabilă, ce face dovada achitării acestor sume printr-o factură fiscală. Deşi esenţială pentru exercitarea dreptului de deducere, factura fiscală nu este definită de Codul fiscal, decât prin raportare la conţinutul său, aceste lacune fiind suplinite prin Directiva 2006/112. Pentru respectarea principiului neutralităţii fiscale, dreptul comunitar a determinat o serie de informaţii pe care trebuie să le prezinte comerciantul, în vederea exercitării dreptului de deducere. Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecând fondul litigiului, a se dispune admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată. Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - A.J.F.P. Constanţa prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate din prisma criticilor formulate Curtea reţine caracterul nefondat al recursului, pentru următoarele considerente: Decizia de impunere fiscală nr. 4436/03.05.2005 a stabilit în sarcina contribuabilului SC [...] SRL obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 598 738 lei, din care:

- TVA de plată 366 472 lei; - Majorări de întârziere şi dobânzi aferente TVA 112 859 lei; - Penalităţi de întârziere aferente TVA 30 039 lei; - Impozit pe profit 57 333 lei - Dobânzi aferente impozitului pe profit 25 153 lei; - Penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit 6 882 lei.

După admiterea în parte de către organul fiscal a contestaţiei formulate în raport de dispoziţiile art. 205 şi urm. din OG nr. 92/2003, suma pentru care nu a fost recunoscut dreptul de deducere a T.V.A a fost de 248 871 lei, pentru care recurenta reclamantă a formulat prezentul demers judiciar pentru anularea actelor administrativ fiscale contestate.

Această sumă, considerată nedeductibilă de către organul fiscal, este aferentă aferentă facturilor fiscale de achiziţii emise de SC [...] SRL, celor 8 facturi de combustibil ce nu au înscrisă menţiunea „uleiuri minerale”, emise în luna august 2002, precum şi unor diferenţe rezultate din erori de culegere a datelor.

În ceea ce priveşte suma de 37 249 lei, reprezentând TVA aferent facturilor fiscale emise de SC [...] SRL, recurenta reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488, pct. 6 şi 8 din Noul cod de procedură civilă. Potrivit dispoziţiilor art. 488, pct. 6 NCPC, „ casarea unei hotărâri se poate cere când respectiva hotărâre nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.”

58

SC [...] SRL, în recursul său, a susţinut că instanţa de fond, analizând tranzacţia comercială derulată în perioada octombrie 2001 – mai 2002 cu SC [...] SRL, a încălcat limitele investirii sale, adăugând un motiv care nu a fost avut în vedere de organul fiscal la stabilirea caracterului nedeductibil al sumei de 37 249 lei, acela al nulităţii respectivelor tranzacţii în temeiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 64/1995, text ce a fost introdus în lege prin modificarea survenită în anul 2004.

Examinând decizia nr. 272/20.08.2012, privind reluarea soluţionării contestaţiei formulate de SC [...] SRL, înregistrate la DGFP Constanţa sub nr. 5317/27.05.2005, Curtea observă că organul fiscal competent în soluţionarea contestaţiei a analizat deductibilitatea sumei de 37 249 lei, reprezentând TVA aferent tranzacţiilor economice derulate cu SC [...] SRL prin referire la starea de insolvenţă a acestuia, la nelegalitatea derulării unor operaţiuni economice de către administratorul statutar căruia i se ridicase dreptul de administrare pentru debitoarea supusă Legii nr. 64/1995, precum şi la neînregistrarea facturilor încheiate cu recurenta în evidenţa sa contabilă, sustrăgându-se, astfel, de la plata impozitelor datorate bugetului de stat.

Instanţa de fond a reluat în considerentele hotărârii pronunţate aceste argumente ale organului fiscal, pe care le-a considerat a fi întemeiate, astfel că nu se poate reţine existenţa vreunui motiv străin de natura pricinii în cuprinsul acestei hotărâri, în sensul menţionat de recurentă, nefiind incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488, pct. 6 NCPC.

În analiza motivului reglementat de dispoziţiile art. 488, pct. 8 NCPC, care priveşte „ pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”, Curtea reţine că faptul generator de plată a taxei pe valoarea adăugată intervine la momentul efectuării livrării de bunuri mobile, potrivit dispoziţiilor art. 10 din OUG nr. 17/2000, iar articolul 19 din acelaşi act normativ prevede că „pentru efectuarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente intrărilor contribuabilii sunt obligaţi:

a) să justifice suma taxei prin documente întocmite conform legii de către contribuabili înregistraţi ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată.”

Normele metodologice emise pentru aplicarea acestei ordonanţe de urgenţă, cuprinse în HG nr. 401/2000, prevăd, în articolul 10.1, că „dreptul de deducere ia naştere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă”, iar pentru exercitarea acestui drept de deducere, potrivit prevederilor art. 10.12 din norme, „contribuabilii înregistraţi ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată sunt obligaţi să justifice prin documente legal întocmite cuantumul taxei., prin documente legale fiind înţeles:

a) exemplarul original al facturii fiscale sau, după caz, alte documente specifice aprobate potrivit Hotărârii Guvernului nr. 831/1997, pentru bunurile şi serviciile cumpărate de la furnizorii din ţară.”

Dreptul recurentei de deducere a taxei pe valoare adăugată a fost refuzat de organul fiscal competent pentru lipsa documentelor justificative, dat fiind faptul că furnizorul bunurilor mobile către persoana impozabilă în cauză nu a înregistrat în contabilitatea proprie facturile emise, iar potrivit Legii nr. 64/1995, acesta nu avea dreptul de a emite

59

aceste facturi, fiindu-i ridicat administratorului statutar al debitoarei SC [...] SRL dreptul de administrare şi de a conduce activitatea acesteia.

Recurenta a susţinut în calea de atac faptul că nu i se poate refuza dreptul de deducere pentru comportamentul fiscal necorespunzător al furnizorului, în condiţiile în care persoana impozabilă nu a cunoscut starea de insolvenţă a cocontractantului, iar răspunderea materială în domeniul fiscal este una personală.

A făcut trimitere recurenta SC [...] SRL la jurisprudenţa CEJ, arătând că, în interpretarea art. 17 din Directiva 6 a CEE (înlocuită în prezent cu Directiva 112/2006 – Directiva TVA), instanţa europeană a susţinut constant, în hotărârile sale, că „se interzice o regulă naţională care, bazându-se pe împrejurarea că respectivul contract de vânzare cumpărare este nul, are ca efect faptul că respectiva persoană impozabilă nu-şi poate exercita dreptul de deducere pentru T.V.A. plătită în amonte.” (CEJ, cauzele reunite C-354/03, 355/03 şi 484/03, Optigen, Fulcrum Electronics şi Bond House System, cauzele reunite C 439/04 şi 440/04, Axel Kittel şi Recolta Recycling).

Este real că prin cauzele evidenţiate de recurenta reclamanta CEJ a stabilit, în esenţă, că „TVA-ul se aplică direct asupra fiecărei operaţiuni de producţie sau de distribuţie, cu deducerea taxei care a grevat în mod direct costul diverselor elemente constitutive ale preţului, astfel încât problema dacă TVA-ul datorat pentru operaţiuni de vânzare anterioare sau posterioare privind bunurile în cauză a fost sau nu plătit către trezoreria publică nu influenţează dreptul persoanei impozabile de a deduce TVA-ul achitat în amonte”, însă, tot CEJ a stabilit că, în interpretarea articolului 168, lit. a din Directiva 112/2006, rezultă că pentru a beneficia de dreptul de deducere trebuie, pe de o parte, ca cel interesat să fie o persoană impozabilă, în sensul acestei directive şi, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de o persoană impozabilă în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia şi ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie furnizate de o altă persoană impozabilă.”

Ori, în cauza de faţă, organul fiscal a refuzat acest drept de deducere a TVA-ului în sumă de 37 249 lei pentru că furnizorul persoanei impozabile de faţă nu a justificat că este, la rândul său, o persoană impozabilă, fraudând veniturile cuvenite bugetului de stat.

Ceea ce a reliefat CEJ constant în jurisprudenţa sa (hotărârile citate anterior în cauzele Kittel şi Recolta Recycling, Optigen şi alţii), este faptul că „dreptul de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât dacă se stabileşte, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă, căreia i-au fost livrate bunurile care justifică dreptul de deducere, ştia sau ar fi trebuit să ştie că, prin achiziţionarea acestor bunuri, a participat la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul săvârşită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanţul acestor livrări.”

Recurenta reclamantă a pretins că nu avea obligaţia legală de a verifica dacă furnizorul său şi-a îndeplinit obligaţiile fiscale declarative, iar plata bunurilor mobile achiziţionate de la SC [...] SRL s-a realizat prin virament bancar, ceea ce justifică veridicitatea tranzacţiei.

Curtea constată, în acord cu prevederile legale incidente la momentul realizării tranzacţiilor economice din perioada octombrie 2001 - mai 2002, că furnizorul SC [...]

60

SRL se afla în stare de faliment, fapt ce putea fi cunoscut de către persoana impozabilă recurentă, care pretinde că era exonerată de orice verificare a situaţiei juridice a cocontractantului său. Potrivit dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 64/1995 „în urma deschiderii procedurii judecătorul-sindic va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor în conformitate cu art. 26, debitorului şi oficiului registrului comerţului unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.

Articolul 77 din legea nr. 64/1999, în forma în vigoare la data efectuării livrărilor de bunuri către recurentă, stabilea că „deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de ele, dacă nu şi-a declarat, în condiţiile art. 26 alin. (1) lit. f), intenţia de reorganizare”, iar această intrare în faliment era adusă la cunoştinţa camerei de comerţ şi industrie, pentru efectuarea menţiunilor privind falimentul debitoarei.

Aşadar, recurenta reclamantă nu a probat faptul că se afla într-o relaţie de afaceri constantă începută în condiţii de desfăşurare normală a activităţii debitoarei, în cadrul căreia să fi survenit starea de insolvenţă fără ca beneficiarul livrărilor să poată intui o astfel de restrângere a prerogativelor acesteia de a contracta, iar la momentul opţiunii de a achiziţiona combustibil de la SC [...] SRL recurenta SC [...] SRL ar fi putut să cunoască starea de faliment a furnizorului, prin simpla verificare a evidenţelor la oficiul registrului comerţului, în care s-au înscris aceste menţiuni.

Neînscrierea în contabilitatea proprie a facturilor fiscale emise pentru bunurile care au fost livrate recurentei de faţă, emiterea acestor documente contabile fără drept, fiind sub conducerea lichidatorului judiciar întreaga activitate a debitoarei (potrivit încheierii de şedinţă din noiembrie 2000, SC [...] SRL a intrat în faliment), relevă conduita furnizorului contrară prevederilor normelor fiscale potrivit cărora acesta ar putea fi considerat ca fiind o persoană impozabilă pentru operaţiunea taxabilă intervenită în amonte.

Lipsa de diligenţă a recurentei în cercetarea situaţiei juridice a persoanei cu care a încheiat operaţiunile economice ce au determinat plata TVA-ului solicitat la deducere are ca efect pierderea de către persoana impozabilă a acestui beneficiu fiscal, astfel cum corect au apreciat atât organul fiscal competent în soluţionarea contestaţiei în procedura administrativ jurisdicţională, cât şi instanţa de fond.

Considerentele expuse anterior au avut în vedere şi argumentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arătate în cuprinsul deciziei nr. V/2007, în care s-a statuat că „taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă si nici nu se poate diminua baza impozabila la stabilirea impozitului pe profit in situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale in vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicita deducerea TVA”, fiind analizată în acest recurs în interesul legii cerinţa instituită prin Legea nr. 82/1991 de a consemna orice operaţiune economico-financiară într-un document justificativ, care să stea la baza exercitării dreptului de deducere a sumei reprezentând TVA.

Prin urmare, Curtea constată că normele dreptului material aplicabile solicitării recurentei de a fi considerată suma de 37 249 lei ca fiind TVA deductibilă din livrările de

61

bunuri efectuate în perioada octombrie 2001-mai 2002 de la furnizorul SC [...] SRL au fost corect interpretate şi transpuse situaţiei de fapt relevate în cauza pendinte, astfel încât se reţine netemeinicia motivului de recurs prevăzut de art. 488, pct. 8 din Noul cod de procedură civilă.

În referire la suma de 210 778 lei, reprezentând TVA rezultată din 8 facturi de achiziţii combustibil, ce nu aveau înscrisă menţiunea „uleiuri minerale”, emise în luna august 2002, Curtea constată corecta aplicarea a normelor de drept material incidente.

În acea perioadă (7-29 august 2002) era în vigoare forma OUG nr. 158/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 523/17.07.2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 567 din 1 august 2002, intrarea în vigoare a textului astfel modificat al ordonanţei survenind la data de 05.08.2002.

Potrivit prevederilor art. 32 din OUG nr. 158/2001, „(1) pentru toate livrările şi transferurile de produse prevăzute la art. 26 alin. (2), efectuate de către agenţi economici producători interni, procesatori, importatori şi comercianţi în sistem angro de astfel de produse, se vor utiliza în mod obligatoriu, după caz, facturi fiscale speciale sau avize speciale de însoţire a mărfii. (2) Facturile fiscale speciale şi avizele speciale de însoţire a mărfii au regim special, sunt realizate în conformitate cu prevederile legale şi se tipăresc de Compania Naţională "Imprimeria Naţională" - S.A., utilizându-se hârtii, cerneluri speciale şi alte elemente de siguranţă. (3) Pe lungimea în diagonală a fiecărui document prevăzut la alin. (1) se vor inscripţiona cuvintele "Uleiuri minerale". În cazul transferurilor de produse între gestiunile aceluiaşi agent economic, avizele de însoţire a mărfii vor avea inscripţionat în plus şi cuvântul "transfer".

Nerespectarea acestor dispoziţii speciale privind facturile fiscale utilizate în achiziţiile de produse accizabile este cea a nedeductibilităţii T.V.A.-ului colectat din aceste livrări, pentru neconformarea persoanei impozabile la dispoziţiile art. 62, alin.(1) din HG nr. 598/2002, pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 345/2002, în care se arată că „pentru achiziţiile de bunuri supuse accizelor documentul legal de deducere a taxei pe valoarea adăugată este exemplarul original al facturii fiscale speciale utilizate pentru circulaţia acestor produse, vizată de supraveghetorul fiscal.”

Pentru aceste considerente Curtea constată că recurenta reclamantă avea obligaţia de a utiliza facturi fiscale speciale pentru achiziţiile de combustibil, fiind un comerciant în sistem angro, căruia îi erau aplicabile prevederile art. 32 din OUG nr. 158/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 523/2002.

Prin urmare, suma de 210 778 lei a fost în mod corect considerată nedeductibilă de către organul fiscal în examinarea contestaţiei formulate în procedura administrativ jurisdicţională şi de către instanţa de fond, în controlul de legalitate a acestui act administrativ fiscal.

În privinţa sumei de 844 lei TVA pentru diferenţe rezultate din erori de culegere a datelor se reţine că recurenta reclamantă nu a criticat soluţia pronunţată de prima instanţă, nefiind motiv de exercitare a controlului judiciar asupra sentinţei civile nr. 3959/04.10.2013 a Tribunalului Constanţa.

62

Pentru toate aceste considerente, reţinând că nu sunt întemeiate motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488, pct. 6 şi 8 NCPC, Curtea va menţine ca legală şi temeinică sentinţa civilă recurată, potrivit dispoziţiilor art. 496 NCPC; prin respingerea recursului declarat de reclamanta SC [...] SRL Constanţa ca nefondat.

11. Anulare notă de calcul reprezentând contravaloare servicii medicale și montare dispozitiv medical. Acordare îngrijiri spitalicești în alt stat membru decât statul de reședință.

Hotărârea CJUE în cauza 173/09, Elchinov vs. NZOK Bulgaria

Par. 29 din Ordonanţa CJUE în cauza 430/12, Luca vs. Casa de Asigurări de Sănătate Bacău, România

Art. 8 din Ordinul nr. 729 din 17 iulie 2009

În contextul faptic ce a determinat efectuarea intervenţiei chirurgicale într-un alt stat membru decât cel de domiciliu, fără a solicita autorizarea prealabilă de către Casa de Asigurări de Sănătate, solicitările recurentei reclamante nu pot fi analizate decât prin prisma dispoziţiilor art. 8, alin. (5) din Ordinul nr. 729/2009.

În acest sens este relevantă jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie, care a arătat în paragraful 80 din Hotărârea dată în cauza 173/09, Elchinov vs. NZOK Bulgaria, reluând aceste consideraţii şi în paragraful 29 din Ordonanţa dată în cauza 430/12, Luca vs. Casa de Asigurări de Sănătate Bacău, România, că „asiguraţii sociali care beneficiază de îngrijiri spitaliceşti în alt stat membru decât statul de reşedinţă, fără a solicita autorizare în temeiul articolului 22, alineatul (1), litera (c), punctul (i) din Regulamentul 1408/71 nu pot solicita rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile menţionate în temeiul articolului 49 CE decât în limita acoperirii garantate în regimul de asigurări de sănătate la care sunt afiliaţi.”


Dosar nr. 7438/118/2013*

Prin sentinţa civilă nr.1311 din 25 aprilie 2014, Tribunalul Constanţa, Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta [...] în contradictoriu cu pârâtele Casa de Asigurări de Sănătate Galaţi şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Bucureşti şi au fost obligate pârâtele la rambursarea către reclamantă a contravalorii serviciilor medicale înscrise în Factura nr. [...]/2011 eliberată de Fundacion Icatme Barcelona, în limita prevăzută de art.8 alin.5 din Norme Metodologice din 17 iulie 2009 privind rambursarea şi recuperarea cheltuielilor reprezentând asistenţă medicală acordată în baza documentelor internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii la care România este parte, aprobate prin Ordinul Preşedintelui C.N.A.S. nr. 729/17 iulie 2009. Au fost respinse celelalte pretenţii ca nefondate. Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au formulat recurs reclamanta [...] şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Bucureşti. 1. Recurenta reclamantă [...] a criticat soluţia pentru netemeinicie solicitând admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei recurate şi pe fondul cauzei admiterea acţiunii

63

aşa cum a fost formulată, în sensul obligării celor două intimate pârâte la plata sumei de 9606 euro reprezentând dispozitivele medicale, respectiv placă şi fixatori, şi a sumei de 476.60 Euro reprezentând contravaloare radiografii şi servicii de reabilitare efectuate în ambulatoriul de specialitate. A susţinut recurenta că instanţa de fond nu a motivat în nici un fel solicitarea privind acordarea celor două sume solicitate prin cererea de chemare în judecată. Nu s-a reţinut faptul că intervenţia chirurgicală de alungire de tibii pe care a suferit-o [...] se numără printre prestaţiile prevăzute de legislaţia din ţara noastră, că această intervenţie chirurgicală trebuia efectuată urgent deoarece după o anumită vârstă nu mai era posibilă. În aceste condiţii, forţată de împrejurări, pentru obţinerea acordului Casei de Asigurări de Sănătate fiind necesară o întreagă documentaţiei care necesită foarte mult timp şi în urma discuţiilor purtate cu Clinica din Spania (clinică cu experienţă în efectuarea acestor intervenţii, care a mai efectuat intervenţii şi pentru alţi asiguraţi din România şi care a avut o experienţă nefavorabilă în ceea ce priveşte decontarea acestor servicii din partea autorităţilor competente din România, s-a acceptat la acel moment să se achite în avans contravaloarea intervenţiei chirurgicale. Din documentele medicale depuse la dosarul cauzei reiese că minorul a fost spitalizat două perioade de timp, şi anume între 11.01.2011 - 17.01.2011 şi în perioada 27-28.09.2011, iar din explicaţiile CNAS reiese în mod clar că suma de 3669,10 lei este aferentă doar unei singure perioade de spitalizare. În perioada 11.01.-17.01.2011, când a fost efectuată prima intervenţie chirurgicală şi când au fost montate dispozitivele medicale, respectiv placa şi fixatorii, acestea nu se regăsesc în suma decontată, deoarece ele sunt achiziţionate separat şi nu fac parte din costul intervenţiei chirurgicale.

În afara celor două perioade de spitalizare, [...] a beneficiat de trei vizite de control post operator, decontarea făcându-se doar pentru două dintre ele, a beneficiat de servicii de radiologie şi de recuperare-reabilitare, servicii necesare unei astfel de intervenţii şi care se achită separat de beneficiar. Instanţa de fond în mod eronat a apreciat că au fost rambursate cheltuielile aferente intervenţiei chirurgicale şi spitalizării şi a celor două vizite de control, suma restituită fiind foarte mică raportat la cheltuielile efectuate şi nu a motivat în nici un fel refuzul celor două intimate de a deconta contravaloarea dispozitivelor medicale placa şi fixatori precum şi contravaloarea serviciilor medicale efectuate în ambulatoriu de specialitate. În cadrul intervenţiei chirurgicale au fost fixate dispozitivele medicale, respectiv placa şi fixatori, dispozitive care au fost achitate separat şi care ulterior, în a doua perioadă de spitalizare, au fost extrase. Consideră recurenta că o persoană asigurată nu poate fi condiţionată în ceea ce priveşte rambursarea sumei solicitate de existenţa unei autorizări prealabile din partea Casei de Asigurări de Sănătate, având în vedere urgenţa unei proceduri medicale, procedură medicală care se regăseşte în pachetul de servicii medicale de care poate beneficia în România şi pentru care dacă ar fi aşteptat aprobarea, statul român ar fi decontat integral contravaloarea serviciilor medicale la preţul stabilit de clinica din Spania, în baza aceloraşi documente justificative.

64

Din toate documentele depuse la dosar se poate observa că în această perioadă au fost efectuate şi alte cheltuieli de transport, cazare, căruţ special, orteze, terapie recuperatorie la domiciliu, cheltuieli ce au fost suportate în exclusivitate de recurentă, singurele cheltuieli solicitate privind doar cele medicale, a căror plată a fost demonstrată cu documente justificative. Curtea Europeană de Justiţie, prin Ordonanţa Curţii din iulie 2013, clarifică faptul că rambursarea banilor nu trebuie condiţionată de o aprobare, dacă se dovedeşte urgenţa plecării, iar în speţă urgenţa a fost demonstrată prin faptul că aceaste intervenţie trebuia să fie efectuată până la o anumită vârstă şi anume 12 ani, ulterior nemaifiind oportună. Casa de Asigurări de Sănătate Galaţi prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 2. Recurenta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Bucureşti a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată. Rambursarea cheltuielilor se efectuează de către Casa de Asigurări de Sănătate unde este luată în evidenţă persoana asigurată, către asiguratul care solicită rambursarea, la nivelul tarifelor prevăzute de alin. (5) al art. 8 din Ordinul Preşedintelui CNAS nr. 792/2009, fără a depăşi contravaloarea în lei a serviciilor medicale achitate de asigurat, la cursul Băncii Naţionale a României din data efectuării plăţii de către acesta. „În condiţiile în care un asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România se deplasează într-un stat membru al Uniunii Europene cu scopul de a primi tratament medical, fără aprobarea prealabilă a casei de asigurări de sănătate unde este luat în evidenţă ca persoană asigurată, acesta suportă contravaloarea serviciilor medicale acordate.” Factura nr. [...]/2011 eliberată de Fundacion Icatme Barcelona este supusă aceloraşi reglementări de rambursare ale Ordinului Preşedintelui CNAS nr. 729/2009 şi nu poate face obiectul unei rambursări separate, aşa cum instanţa de fond a înţeles să admită. Având în vedere că rambursarea contravalorii serviciilor medicale de care a beneficiat reclamanta în data de 21.01.2011 fără aprobarea prealabilă a Casei de Asigurări de Sănătate Galaţi pe teritoriul statului spaniol a fost verificată, avizată, urmând ca reclamanta să primească suma decontată, s-a solicitat respingerea pretenţiilor deduse judecăţii ca neîntemeiate. La data de 08.12.2014 Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Bucureşti, a depus la dosar declaraţie de renunţare la calea de atac, în conformitate cu dispoziţiile art. 404 NCPC. Curtea, examinând recursul formulat de reclamanta [...] prin prisma criticilor formulate, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488, pct. 8 NCPC, reţine caracterul său fondat pentru următoarele considerente: Recurenta reclamantă [...], prin demersul său judiciar, a solicitat instanţei de judecată să dispună anularea notei de calcul prin care s-a stabilit suma de 3669,10 lei şi obligarea intimaţilor pârâţi Casa de Asigurări de Sănătate Galaţi şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate la plata sumelor de 9606 euro, reprezentând contravaloarea dispozitivului medical montat prin intervenţia chirurgicală la care a fost supus fiul

65

acesteia şi a sumei de 474,60 euro, cu titlul de contravaloare a serviciilor medicale de specialitate din ambulatoriu, constând în radiografii şi servicii de reabilitare. Aceste sume menţionate în euro au ca document justificativ factura nr. 047 E/05.04.2011, pentru care Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a precizat în răspunsul la contestaţia administrativă ce a fost formulată de petenta [...] că suma de rambursat este în cuantum de 3669,10 lei, sumă defalcată în componenta de 3647,48 lei pentru serviciile medicale acordate în perioada 11-17 ianuarie 2011 la nivelul stabilit conform art. 8, alin. (5) din Ordinul Preşedintelui CNAS nr. 729/2007 şi 21,62 lei reprezentând tariful pentru două consultaţii de control de 10,81 lei/consultaţie.

Curtea observă că factura nr. 047 E/2011 a fost avută în vedere de Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Galaţi doar în ceea ce priveşte contravaloarea serviciilor medicale acordate în perioada spitalizării şi vizitele la control din 25.01.2011 şi 05.04.2011, fără a se arăta în răspunsul la contestaţia administrativă, formulat de intimata pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate motivele pentru care nu au fost luate în considerare contravaloarea dispozitivului medical utilizat în intervenţia chirurgicală, a controalelor la radiologie din 25.01.2011 şi 05.04.2011, precum şi a sesiunii de reabilitare medicală la care a fost supus pacientul [...] după intervenţia chirurgicală suferită.

Prima instanţă a respins solicitarea reclamantei de a se recunoaşte dreptul de rambursare a cheltuielilor efectuate pentru dispozitivul medical ce a fost montat prin intervenţia chirurgicală la care a fost supus fiul acesteia, cheltuieli în sumă de 9606 euro, precum şi la decontarea contravalorii radiografiilor efectuate la fiecare din cele două vizite de control din 25.01.2011 şi 05.04.2011 şi a cheltuielilor ocazionate de sesiunea ulterioară de reabilitare, în cuantum de 237,60 euro.

A reţinut judecătorul fondului că, în raport de prevederile legale incidente, respectiv Normele Metodologice din 17.07.2009, aprobate prin Ordinul Preşedintelui CNAS nr. 729/2009 (art.8), rambursarea limitată a contravalorii serviciilor medicale cuprinse în factura 047E/2011 este legală, reclamanta având dreptul la rambursare doar în limitele prevăzute de art.8, alin. (5) din aceste norme.

În argumentarea acestor considerente a menţionat judecătorul fondului jurisprudenţa Curţii de Justiţie (cauza Elchinov).

Curtea observă că, în pofida trimiterilor corect făcute la jurisprudenţa europeană, prima instanţă nu a arătat motivele pentru care au fost înlăturate anumite sume din factura admisă parţial la rambursare (factura 047E/2011).

Este cert că în contextul faptic ce a determinat efectuarea intervenţiei chirurgicale într-un alt stat membru decât cel de domiciliu, fără a solicita autorizarea prealabilă de către Casa de Asigurări de Sănătate, solicitările recurentei reclamante nu pot fi analizate decât prin prisma dispoziţiilor art. 8, alin. (5) din Ordinul nr. 729/2009.

În acest sens este relevantă jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie, care a arătat în paragraful 80 din Hotărârea dată în cauza 173/09, Elchinov vs. NZOK Bulgaria, reluând aceste consideraţii şi în paragraful 29 din Ordonanţa dată în cauza 430/12, Luca vs. Casa de Asigurări de Sănătate Bacău, România, că „asiguraţii sociali care beneficiază de îngrijiri spitaliceşti în alt stat membru decât statul de reşedinţă, fără a solicita

66

autorizare în temeiul articolului 22, alineatul (1), litera (c), punctul (i) din Regulamentul 1408/71 nu pot solicita rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile menţionate în temeiul articolului 49 CE decât în limita acoperirii garantate în regimul de asigurări de sănătate la care sunt afiliaţi.”

Prin urmare, recurenta reclamantă nu este îndreptăţită a primi contravaloarea integrală a sumelor pe care le-a solicitat cu titlul de cheltuieli medicale aferente facturii nr. 047E/05.04.2011, pretenţiile sale urmând a fi cenzurate prin raportare la norma legală aplicabilă în cauză.

Potrivit prevederilor art. 8 din Ordinul nr. 729 din 17 iulie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice privind rambursarea şi recuperarea cheltuielilor reprezentând asistenţa medicală acordată în baza documentelor internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii la care România este parte, în lipsa solicitării unei aprobări prealabile de la casa de asigurări de sănătate unde este luat în evidenţă asiguratul, acesta poate obţine rambursarea contravalorii serviciilor medicale plătite de persoana respectivă, la nivelul tarifelor prevăzute de alineatul (5).

În cuprinsul enumerării serviciilor medicale pentru care s-au efectuat cheltuieli ce pot fi rambursate asiguratului, astfel cum acestea sunt descrise în prevederile art.8, alin. (5), litera (a) din Ordinul nr. 729/2009, se regăsesc şi dispozitivele medicale destinate recuperării unor deficienţe organice sau funcţionale în ambulatoriu, un astfel de dispozitiv fiind cel de care a beneficiat fiul recurentei prin intervenţia chirurgicală la care a fost supus în data de 12.01.2011, dispozitiv ce se justifică a fi decontat potrivit algoritmului de calcul stabilit prin aceste norme.

În privinţa sumei de 474,60 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale din ambulatoriu, constând în radiografii şi servicii de reabilitare, Curtea constată că recurenta reclamantă este, de asemenea, îndreptăţită a primi rambursarea acestor cheltuieli, nu însă în integralitatea lor, ci în cuantumul determinat prin legislaţia naţională.

Suma respectivă, înscrisă în factura nr. 047E/05.04.2011, justifică tratamentul ambulatoriu la care a fost supus minorul [...] în cadrul celor două vizite de control din 25.01.2011 şi 05.04.2011, ocazii în care acestuia i s-au efectuat radiografii pentru verificarea evoluţiei alungirii tibiilor postoperator şi şedinţe de recuperare medicală.

Curtea reţine că pentru aceste vizite de control intimata pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Galaţi a considerat că se justifică doar rambursarea sumei plătite cu titlu de consultaţie, fără a fi luate în considerare cheltuielile efectuate pentru radiografii şi şedinţele de reabilitate.

Dat fiind faptul că şi aceste servicii medicale se înscriu în enumerarea efectuată în cuprinsul art. 8, alin. (5) din Ordinul nr. 729/2009, recurentei reclamante nu i se poate refuza rambursarea sumelor aferente radiografiilor efectuate în 24.01.2011 şi 05.04.2011 şi serviciilor de reabilitare de care a beneficiat pacientul cu ocazia acestor vizite de control, cu respectarea tarifelor determinate potrivit legislaţiei naţionale (art. 8, alin. (5), lit. a) şi c) din Ordinul nr. 726/2009).

Pentru aceste considerente s-a reţinut caracterul fondat al recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1311/25.04.2014 a Tribunalului Constanţa, recurs care, în

67

raport de prevederile art. 496 NCPC va fi admis, consecinţa fiind cea a casării în tot a hotărârii judecătoreşti atacate, potrivit prevederilor art. 498, alin. (1) NCPC, şi, reţinându-se pricina spre rejudecare de către instanţa de control judiciar, va fi admisă în parte cererea de chemare în judecată.

Admiterea în parte priveşte cuantumul pretenţiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, faţă de care instanţa de judecată a reţinut că se impune cenzurarea lor la nivelul cuantumului reglementat prin legislaţia naţională aplicabilă, respectiv art.8, alin. (5) din Ordinul Preşedintelui CNAS nr. 729/2009.

În privinţa notei de calcul prin care intimata pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a stabilit suma aprobată spre rambursare, Curtea constată că în procedura reglementată prin Ordinul nr. 729/2009, această notă de calcul are natura juridică a unei operaţiuni administrative care a individualizat suma de plată.

În rejudecare, instanţa de contencios administrativ sesizată să se pronunţe asupra legalităţii acestei operaţiuni administrative în raport de dispoziţiile art. 18, alin.(2) din legea nr. 554/2004, a analizat acest petit în cadrul acţiunii judiciare ce a avut ca obiect refuzul nejustificat de a rezolva cererea reclamantei referitor la dreptul pretins de aceasta prin solicitarea de rambursare a cheltuielilor suportate pentru serviciile medicale efectuate într-un alt stat decât cel de domiciliu.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Curtea constată că la prezentul dosar s-a depus declaraţie de renunţare la judecata recursului, această manifestare de voinţă a recurentei în cauză fiind aptă de a produce consecinţe juridice în sensul desistării sale voluntare de examinarea motivelor de nelegalitate formulate asupra sentinţei atacate, fapt pentru care instanţa va lua act de solicitarea formulată în raport de prevederile art. 404 NCPC.

PREŞEDINTE Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal

Judecător dr. GEORGIANA PULBERE

Date post:	07-Jun-2018
Category:	Documents
Upload:	duongdan
View:	216 times
Download:	0 times

BULETINUL JURISPRUDENŢEI de Contencios...

Documents