Secţia a II-a Civilă,

de Contencios

Administrativ

şi Fiscal

ISSN 2343 – 8479

ISSN–L 1584 – 9082

BBUULLEETTIINNUULL

JJUURRIISSPPRRUUDDEENNŢŢEEII

CCUURRŢŢIIII DDEE AAPPEELL

CCOONNSSTTAANNŢŢAA DDRREEPPTT CCOONNTTEENNCCIIOOSS

AADDMMIINNIISSTTRRAATTIIVV ŞŞII FFIISSCCAALL

Trimestrul IV/2013

2

CC UU PP RR II NN SS

DDRREEPPTT CCOONNTTEENNCCIIOOSS AADDMMIINNIISSTTRRAATTIIVV ...................................................................................... 3

ŞŞII FFIISSCCAALL ................................................................................................................................................ 3

1. Anulare act administrativ. Proces de reorganizare instituţională. Încetare raporturi de serviciu. Invocare lipsă acordare preaviz. ............................................................................................................... 3

2. Anulare act administrativ. Necompetenţa Agenţiei Judeţene de Plăţi şi Inspecţie Socială de a emite decizia de recuperare a sumelor acordate cu titlu de ajutor pentru încălzire. ...................................... 14

3. Contestaţie act administrativ fiscal. Persoană impozabilă. ................................................................ 20

4. Contestaţie la executare. Declararea valorii imobilului prin includerea lucrărilor care i-au sporit valoarea. Sesizarea instanţei în vederea exercitării controlului de legalitate asupra măsurilor dispuse numai după finalizarea procedurii administrative. ................................................................................ 27

5. Contestaţie act administrativ – Legea nr. 247/2005. Acordare despăgubiri ce nu reflectă valoarea tuturor elementelor supuse evaluării. ..................................................................................................... 34

6. Anulare certificat de urbanism eliberat în vederea vânzării terenului. ............................................. 39

7. Prelungire autorizaţie de construire. Excepţia lipsei de obiect a acţiunii. Analizarea de către instanţă, cu prioritate, a excepţiilor invocate de părţi. ........................................................................... 45

8. Îndreptăţirea reclamantului de a solicita cumpărarea doar a părţii din imobil pentru care are calitatea de chiriaş. Refuz nejustificat sancţionabil pe calea contenciosului administrativ. .................. 55

9. Anulare hotărâre a Consiliului local. Legalitatea sentinţei instanţei de fond. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii. .......................................................................................................................... 59

10. Litigiu privind achiziţiile publice. Invocarea excepţiilor de necompetenţă materială şi a lipsei calităţii procesuale pasive. ....................................................................................................................... 64

11. Anularea dispoziţiei de imputare emisă de Primarul municipiului Constanţa. Acordarea în continuare a tuturor drepturilor ce se cuvin din Acordul/Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. ........................................................................................................................................ 68

12. Anulare act administrativ. Obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate. Termen de prescripţie. Legalitatea comunicării actelor fiscale contestate. ............................ 77

13. Anulare acte administrative contestate. Acţiune de audit desfăşurată de Curtea de Conturi la nivelul Consiliului judeţean. .................................................................................................................... 90

3

DDRREEPPTT CCOONNTTEENNCCIIOOSS AADDMMIINNIISSTTRRAATTIIVV

ŞŞII FFIISSCCAALL

1. Anulare act administrativ. Proces de reorganizare instituţională. Încetare raporturi de serviciu. Invocare lipsă acordare preaviz.

Art.6 alin.1 din CEDO Cauza Ruiz Torija vs. Spania din 09.12.1994

Art. 34 din Legea nr.188/1999 Art. 69 alin.1 lit.j din Legea nr. 360/2002

Art. 1 din Ordinul MAI nr. 129/2011 stabileşte faptul că procedura pentru organizarea şi

desfăşurarea examenului pentru departajare în vederea numirii în funcţie a personalului ca urmare a aplicării măsurilor de reorganizare instituţională la nivelul MAI este aplicabilă personalului care a ocupat posturi de natura celor desfiinţate în cadrul aceleiaşi structuri anterior reducerii de posturi, sintagma „posturi de natura celui desfiinţat” referindu-se la posturile care, deşi au denumiri diferite în schema unităţii, sunt asemănătoare prin atribuţii, adică posturi ce implică funcţii de acelaşi gen, fiind destinate să servească aceluiaşi fel de nevoi ale instituţiei publice.

Dat fiind faptul că reorganizarea instituţiei pârâte a avut loc în condiţii speciale, conţinutul deciziei de eliberare a reclamantei din funcţie trebuie să se raporteze la aceste condiţii, neputând fi cenzurat exclusiv prin prisma cerinţelor enunţate de reclamantă, respectiv a disp. art.69 şi 76 din codul muncii.

Măsura încetării raporturilor de serviciu a fost motivată şi justificată de pârâtă, fiind întemeiată pe disp. art.69 alin.(1) lit.j din Legea nr.360/2002 respectiv „când, în urma reorganizării activităţii Ministerului Administraţiei şi Internelor sau a unei unităţi de poliţie ori a reducerii unor posturi de natura celui ocupat de poliţistul respectiv, nu sunt posibilităţi pentru ca acesta să fie încadrat într-o funcţie similară în aceeaşi unitate sau în alte unităţi.”

Invocarea lipsei acordării preavizului nu constituie motiv de nulitate a dispoziţiei de încetare a raporturilor de serviciu ale reclamantei, nu afectează valabilitatea acesteia, ci dă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul afirmat de funcţionarul public aflat într-o atare situaţie.

Decizia civilă nr. 1714/CA/02.10.2013 Dosar nr. 15310/118/2011

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal sub nr. 15310/118/2011 reclamantul [...] a solicitat în contradictoriu cu pârâţii IJPF CONSTANŢA (în prezent GC CONSTANŢA) şi [...] - şef al Inspectoratului, următoarele:

4

- anularea Dispoziţiei şefului inspectoratului nr. 1932157 din 28.09.2011; - anularea Dispoziţiei şefului inspectoratului nr. 746820 din 06.07.2011; - reintegrarea în funcţia deţinută anterior şi repararea pagubelor suferite. În motivarea cererii reclamantul a arătat că a avut gradul de agent principal de

poliţie şi a fost încadrat ca agent II la Compartimentul Ture Serviciu din cadrul Grupului de Nave Mangalia al IJPF Constanţa.

Prin dispoziţia şefului inspectoratului nr. 746820 din 06.07.2011 a fost pus la dispoziţia inspectoratului pe o perioadă de 3 luni, respectiv între 06.07. - 06.10.2011, în conformitate cu prevederile art. 22, alin.8 din Legea nr.360/2002 privind statutul poliţistului, datorită aplicării unor măsuri de reorganizare instituţională, după cum se precizează în document.

Această dispoziţie nu este legală, deoarece nu există un ordin al ministrului care să cuprindă „situaţiile temeinic justificate", s-a dispus această măsură în perioada în care se afla în concediu medical legal şi s-au încălcat prin măsura luată mai multe prevederi legale.

Prin Sentinţa civilă nr. 4543/29.11.2012 Tribunalul Constanţa a respins excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul [...], în contradictoriu cu pârâţii GC Constanţa şi [...], ca nefondată. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că reintegrarea în funcţia deţinută anterior reprezintă doar o cerere accesorie faţă de cererea de anulare a Dispoziţiei şefului inspectoratului nr. 1932157 din 28.09.2011 şi că, de asemenea, atâta timp cât reclamantul invocă motive de nelegalitate distincte în ceea ce priveşte Dispoziţia şefului inspectoratului nr. 746820 din 06.07.2011, de punere la dispoziţie, nu se poate reţine că cererea de anulare a acestei dispoziţii rămâne fără obiect urmare a producerii efectelor proprii ale acesteia.

În ceea ce priveşte Dispoziţia I.J.P.F. Constanţa nr. 746820/06.07.2011 privind punerea la dispoziţie a reclamantului, motivele de nelegalitate invocate de către reclamant au fost apreciate nefondate, principala critică de nelegalitate invocată de către reclamant referindu-se la luarea măsurii de punere la dispoziţie în timp ce se afla în concediu medical, deşi, pe de altă parte, susţine că Legea nr. 188/1999 republicată nu îi este aplicabilă.

Tribunalul a apreciat că nu poate fi reţinută însă încălcarea disp. art. 34 din Legea nr.188/1999 dat fiind că raporturile de serviciu ale reclamantului nu au fost modificate prin punerea la dispoziţie, chiar dacă se arată în cuprinsul dispoziţiei că, pe perioada punerii la dispoziţie, reclamantul se încadrează în condiţii normale de muncă, aceasta nu se constituie într-o situaţie de modificare a raporturilor de serviciu, în sensul legii modificare ce are loc, în cazul poliţiştilor, în condiţiile art. 46, 47 din Legea nr. 360/2002 – mutarea într-o altă unitate, delegare, detaşare sau transfer.

În ceea ce priveşte împrejurarea că răspunsul la plângerea prealabilă este semnat doar de către Şeful Inspectoratului sau indicarea pretins greşită a conţinutului art. 94 alin.1 lit.h din Legea nr. 188/1999, aceste motive nu au fost reţinute drept argumente pentru anularea Dispoziţiei I.J.P.F. Constanţa nr. 746820/06.07.2011, dat

5

fiind că obiectul analizei instanţei de judecată îl constituie actul administrativ propriu zis, potrivit art. 1 alin.11 din Legea nr. 554/2004, iar nu răspunsul la plângerea prealabilă formulată.

În ceea ce priveşte nerespectarea, la emiterea Dispoziţiei I.J.P.F. Constanţa nr. 746820/06.07.2011 a Dispoziţiei Inspectorului General nr. 265751/14.07.2011, Tribunalul a considerat că acest ordin arată la art. 3 că procesul de reorganizare instituţională nu poate afecta personalul pentru care dispoziţiile legale în vigoare instituie pentru angajator interdicţii temporare cu privire la încetarea raporturilor de muncă/serviciu ori obligaţia rezervării postului aferent funcţiei ocupate pe perioadele în care acesta se află într-una din situaţiile menţionate (punerea la dispoziţie, suspendarea raporturilor de serviciu, concediu pentru creşterea copilului, concedii medicale, concedii de maternitate, internări în spital, starea de graviditate, exercitarea unei funcţii eligibile într-un organism sindical).

În ceea ce priveşte nerespectarea art. 10, alin. (2) din Legea nr. 69/2010, s-a reţinut că Dispoziţia I.J.P.F. Constanţa nr. 746820/06.07.2011 nu a fost emisă în aplicarea acestui act normativ.

În ceea ce priveşte Dispoziţia I.J.P.F. Constanţa nr. 1932157/28.09.2011, motivele de nelegalitate invocate de către reclamant au fost considerate ca nefondate deoarece potrivit art. 69 alin.1 lit.j din Legea nr. 360/2002 încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15, au competenţa de acordare a gradelor profesionale, când, în urma reorganizării activităţii Ministerului Administraţiei şi Internelor sau a unei unităţi de poliţie ori a reducerii unor posturi de natura celui ocupat de poliţistul respectiv, nu sunt posibilităţi pentru ca acesta să fie încadrat într-o funcţie similară în aceeaşi unitate sau în alte unităţi.

În speţă, actele dosarului relevă că a avut loc o reorganizare prin efectul legii, la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în sensul reducerii numărului de funcţii atât la nivelul instituţiei, IJPF Constanţa, respectiv Grupul de Nave Mangalia, din care face parte reclamantul.

Împrejurarea că postul deţinut de către reclamant - agent II la Compartimentul Ture Serviciu din cadrul Grupului de Nave Mangalia, a fost desfiinţat, este recunoscut de către acesta implicit prin întrebarea 3 din interogatoriul administrat pârâţilor.

În aplicarea Procedurii - cadru privind organizarea şi desfăşurarea examenului pentru departajare in vederea numirii în funcţie a personalului ca urmare a aplicării masurilor de reorganizare instituţională la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată prin O.M.A.I. nr. 129/23 iunie 2011, se emite Dispoziţia IGPF nr. 265.703/04.07.2011 pentru stabilirea probelor administrate în cadrul examenelor pentru departajare în vederea numirii în funcţie a poliţiştilor şi pentru adoptarea unor măsuri organizatorice.

S-a arătat, în esenţă, în cuprinsul Dispoziţiei nr. 265.703/04.07.2011, următoarele: că fac obiectul acestei dispoziţii poliţiştii afectaţi de reorganizare, adică acei poliţişti care au ocupat posturi de natura celor desfiinţate în cadrul aceleiaşi structuri/aceluiaşi compartiment; cu data de 06.07.2011 poliţiştii afectaţi de

6

reorganizare se pun la dispoziţie, potrivit art. 22 alin.8 din Legea nr. 360/2002; poliţiştii puşi la dispoziţie vor fi informaţi prin actul de punere la dispoziţie asupra posibilităţii de a participa la examenul de departajare (în vederea numirii în funcţie a personalului care a ocupat posturi de natura celor desfiinţate în cadrul aceleiaşi/aceluiaşi structuri/aceluiaşi compartiment, anterior reorganizării/reducerii de posturi), precum şi asupra consecinţelor neparticipării sau nepromovării examenului, respectiv încetarea raporturilor de serviciu la expirarea termenului de punere la dispoziţie, în conformitate cu prevederile art. 69, alin. 1, lit. j din Legea 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare; condiţiile de înscriere şi de organizare a examenului se afişează la sediul fiecărei unităţi/subunităţi afectate de reorganizare cu cel puţin 20 de zile înainte de data susţinerii probei iar înscrierea la procedura de examinare se face în maxim 15 zile de la data publicării /afişării condiţiilor de înscriere şi de organizare a examenului. S-a mai arătat că pentru ocuparea posturilor vacante din cadrul structurilor care nu fac obiectul reorganizării sau a posturilor nou înfiinţate se va organiza examen de departajare pentru selecţia poliţiştilor care au fost încadraţi anterior în structuri/compartimente desfiinţate în întregime şi îndeplinesc cerinţele posturilor vacante.

S-a dovedit de către pârâţi organizarea în intervalul 06.07.2011 - 28.09.2011 a nu mai puţin de 12 proceduri de selecţie/recrutare în vederea departajării sau ocupării funcţiilor vacante. S-a reţinut că procedura de selecţie organizată în data de 02.08.2011 (anunţurile 747308/08.07.2011 şi 747766/27.07.2011), singura organizată în executarea Dispoziţiei IGPF nr. 265.703/04.07.2011, respectă termenul de 20 de zile stabilit prin Dispoziţie pentru desfăşurarea examenului, cât şi cel de 15 zile, maximal, stabilit pentru înscriere. Împrejurarea că reclamantul s-a aflat în perioada 05.07.2011 - 07.08.2011 în concediu medical nu poate conduce prin sine însăşi la constatarea nelegalităţii Dispoziţiei I.J.P.F. Constanţa nr. 1932157/28.09.2011, adeverinţele prezentate nefăcând dovada imposibilităţii fizice de a se prezenta la examenul organizat, cu atât mai mult cu cât celelalte proceduri de selecţie au fost organizate după expirarea perioadei în care reclamantul susţine că s-a aflat în concediu medical.

Potrivit înscrisurilor depuse abia după încetarea raporturilor de serviciu, reclamantul s-a înscris la astfel de examen, renunţând însă la concursul pentru funcţia agent II la compartimentul Ture Serviciu al Grupului de Nave Mangalia, din 06.10.2011, şi fiind respins la interviul pentru ocuparea funcţiei agent III al compartimentului ture serviciu din cadrul Sectorului PF Ostrov, din 07.10.2011.

În ceea ce priveşte respectarea art. art. 69, alin.l, lit.j. din Legea nr. 260/2002, la dosarul cauzei a fost depusă adresa nr. 1929377/08.09.2011 prin care se solicită de către I.J.P.F. Constanţa informaţii de la IGPF în sensul existenţei la nivel naţional a unor posturi vacante în vederea încadrării ofiţerilor şi agenţilor de poliţie aflaţi la dispoziţia I.J.P.F. Constanţa.

În ceea ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor Codului Muncii, Tribunalul a reţinut că Dispoziţia I.J.P.F. Constanţa nr. 1932157/28.09.2011 cuprinde motivele

7

care au determinat încetarea raporturilor de serviciu; decizia nu putea să cuprindă durata preavizului, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, în considerarea statutului special al reclamantului, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile din legea specială care îi reglementează statutul. În ceea ce priveşte împrejurarea că nu este indicat cuantumul exact al drepturilor băneşti care i se cuvin, nu poate fi primit acest motiv de nelegalitate în condiţiile inexistenţei unei dispoziţii legale care să impună o asemenea menţiune.

În ceea ce priveşte încălcarea disp. art. 15, art. 22 alin.7 şi art. 69 alin.1 din Legea nr. 360/2002, în sensul că dispoziţia contestată a fost emisă de către o persoană care nu avea competenţă în acest sens, s-a reţinut că potrivit 22 alin.7 competenţele emiterii actelor administrative privind naşterea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al poliţistului se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, în condiţiile legii.

Or, potrivit O.M.A.I. nr. 600/15.04.2005 se dă în competenţa şefilor unităţilor de poliţie, care includ şi unităţile teritoriale ale PF Române, eliberarea din funcţie a personalului din structurile subordonate care nu se regăseşte în competenţa superioară, astfel că acest motiv de nelegalitate este nefondat.

În ceea ce priveşte nerespectarea O.M.A.I. nr. 300/21.06.2004, care susţine reclamantul, nu prevăd situaţia de a fi pus la dispoziţie şi de a da apoi concurs pentru încadrare pe aceeaşi funcţie sau pe ceva similar, se observă că, într-adevăr, O.M.A.I. nr. 300/21.06.2004 nu prevede o asemenea procedură. O.M.A.I. nr. 300/21.06.2004 este dat însă în aplicarea Legii nr. 36/2002, care prevede, aşa cum s-a arătat mai sus, că încetarea raporturilor de serviciu se poate dispune când, în urma reorganizării activităţii Ministerului Administraţiei şi Internelor sau a unei unităţi de poliţie ori a reducerii unor posturi de natura celui ocupat de poliţistul respectiv, nu sunt posibilităţi pentru ca acesta să fie încadrat într-o funcţie similară în aceeaşi unitate sau în alte unităţi, situaţie în care poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii pe o perioadă de cel mult 3 luni.

Împrejurarea că prin act administrativ ulterior, necontestat - O.M.A.I. nr. 129/23 iunie 2011 privind aprobarea Procedurii - cadru privind organizarea si desfăşurarea examenului pentru departajare în vederea numirii în funcţie a personalului ca urmare a aplicării măsurilor de reorganizare instituţională la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor, se reglementează proceduri interne de departajare a poliţiştilor aflaţi în situaţii similare reclamantului, nu conduce la încălcarea nici a O.M.A.I. nr. 300/21.06.2004 şi nici a Legii nr. 36/2002, ci, dimpotrivă, garantează o selecţie imparţială şi nediscriminatorie a celor urmează a fi numiţi în funcţie pe posturile rămase în urma reorganizării.

Nu a fost reţinută aplicarea discriminatorie a măsurilor de reorganizare, prin menţinerea în funcţii a unor poliţişti în situaţii similare reclamantului (concediu medical), neexistând dovezi suficiente în ceea ce priveşte identitatea de situaţie invocată de către reclamant.

Pentru considerentele reţinute, instanţa a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

8

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul [...], care a criticat-o ca fiind nelegală şi netemeinică. 1. Cu privire la cererea de anulare a Dispoziţiei Şefului IJPF Constanţa nr.746820 din 06.07.2011 de punere la dispoziţia unităţii, solicită să se observe că procesul de reorganizare instituţională nu poate afecta personalul aflat în concediu medical, internări sau care au câini de serviciu în dotare, conform art.3 din Dispoziţia Inspectorului General nr. 265751/14.07.2011.

În cauză, reclamantul a făcut dovada cu adeverinţele medicale că se afla în concediu medical în perioada 05.07 - 07.08.2011, situaţie în care nu putea face obiectul reorganizării potrivit Dispoziţiei IGPF nr.265751/14.07.2011.

Textul legal a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2011, conform art. II din Legea nr. 133/2011, astfel că de la data intrării în vigoare a acestei legi şi până la momentul emiterii dispoziţiei de punere la dispoziţia unităţii nu are cunoştinţă să se fi emis vreun ordin de atribuire a competenţelor în materia actelor administrative cu caracter personal. În aceste condiţii, dispoziţia de modificare a raportului de serviciu al ofiţerilor emise de şefii de inspectorate apar emise de o persoană necompetentă material. Prin dispoziţia de modificare unilaterală la iniţiativa instituţiei a raportului de serviciu al poliţistului, prin punerea la dispoziţie, se doreşte înlocuirea/suspendarea grupelor de muncă ale persoanelor afectate de măsura punerii la dispoziţie prin înlocuirea condiţiilor de muncă speciale sau deosebite cu cele normale. Cu privire la cererea de anulare act administrativ, arată că adresa Gărzii de Coastă nr.7270160 din 04.01.2012 comunicată Sindicatului Tulcea prin care solicita desemnarea unui reprezentant sindical pentru a participa la procedura de selecţie şi evaluare a personalului GC Constanţa, demonstrează şi probează în mod logic faptul că la data emiterii Dispoziţiei de încetare a raporturilor de serviciu existau funcţii vacante în care putea fi numit corespunzător pregătirii sale profesionale. Consideră că instanţa de fond face confuzie şi se contrazice în afirmaţii deoarece aceste posturi vacante nu ar fi nici posturi nou înfiinţate. Nu este posibilă o astfel de interpretare întrucât după încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului a fost emis Ordinul MAI nr. I/S/602 din 04.11.2012 de retragere a funcţiilor vacante, la data de 04.01.2012 a fost emisă adresa nr. 7270160 de încadrare pe posturile vacante. Organigrama pârâtei dinainte şi după reorganizarea unităţii demonstrează că GRUPUL DE NAVE MANGALIA nu a fost desfiinţat şi nu au fost precizate câte funcţii existau înainte şi după reorganizare, astfel încât nu s-a dovedit că funcţia sa a fost desfiinţată. În continuare, arată recurentul că dispoziţia de încetare a raporturilor de serviciu nu conţine descrierea motivelor care determină concedierea, nu sunt circumstanţiate situaţiile concedierilor, conţinând exprimări generale vagi şi abstracte, legile indicate nefiind de natură a oferi posibilitatea unei orientări a instanţei asupra datelor expuse şi a unei analize asupra conduitei descrise.

9

Lipsa menţiunilor cu privire la durata preavizului din conţinutul deciziei de concediere atrage nulitatea absolută a acesteia potrivit dispoziţiilor art.76 şi 252, alin.2, lit.a) din Codul muncii.

Cât priveşte OUG nr.54/2011 aceasta demonstrează că radierea funcţiei sale nu este reală, efectivă şi obiectivă, concedierea sa fiind dispusă abuziv.

La data de 04.11.2011 - după încetarea raporturilor de serviciu, Ministrul Administraţiei şi Internelor a emis Ordinul nr.I/S/602 prin care a dispus retragerea tuturor funcţiilor vacante aflate în finanţare în vederea constituirii rezervei ministrului pentru absolvenţii promoţiilor anului 2011, deci există funcţii vacante în care puteam fi numit.

Punerea reclamantului la dispoziţia unităţii în perioada 06.07.2011 - 06.10.2011 nu echivalează cu un preaviz deoarece nu i s-a redus programul de lucru cu 4 ore zilnic fără afectarea drepturilor salariale, a desfăşurat aceleaşi activităţi specifice la locul de muncă şi a fost încadrat în aceleaşi condiţii de muncă.

Consideră că a fost încălcat principiul stabilităţii poliţistului la locul de muncă precum şi principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice. Referitor la faptul că nu a promovat examenul de departajare, învederează faptul că nu acesta este motivul încetării raporturilor de serviciu cu unitatea, nefiind făcute astfel de menţiuni în conţinutul actelor administrative contestate, iar cu privire la faptul că nu a participat la activităţile de recrutare şi selecţie organizate de instituţie potrivit Ordinului MAI nr. 665/2008, înţelege recurentul să se folosească de proba cu înscrisuri, în sensul ca pârâta GC Constanţa să facă dovada că i-a adus la cunoştinţă despre aceste activităţi de recrutare şi selecţie organizate la nivelul unităţii.

Interpretarea instanţei potrivit căreia această dispoziţie face referire la măsuri de protecţie a personalului protejat de acte normative de rang superior este greşită, nefiind indicate acele acte normative aplicabile cu titlu de excepţie de la procesul de reorganizare instituţională. În opinia recurentului a fost încălcat principiul egalităţii de şanse în promovarea funcţionarului public deoarece examenul de departajare nu a fost organizat la nivel naţional, din tematică sau bibliografie unică, cu subiecte unice pentru rezolvare. Astfel s-a creat un dezechilibru şi o inechitate între poliţişti întrucât un candidat la acest examen putea fi declarat respins cu nota 9 la IJPF Constanţa iar alt candidat din alt judeţ de frontieră putea fi declarat admis cu nota 5.

De asemenea, la încadrarea în structurile poliţiei a susţinut examene medicale, sportive şi psihologice la care se adaugă probele scrise iar la încetarea raporturilor de serviciu a fost dat afară din cauza unui examen defectuos şi nelegal.

Arată că în preambulul dispoziţiei contestate se menţionează Ordinul MAI nr. 600/2005 pentru aprobarea competenţelor de gestiune a resurselor umane ale ministerului administraţiei şi internelor.

În opinia recurentului, acest ordin este nelegal deoarece nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României Partea I, nu a respectat normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative stabilite prin Legea nr. 24/2000 modificată şi completată prin Legea nr.189/2004.

10

Instanţa de fond a confundat Ordinul MAI nr.600/2005 - care este un act administrativ unilateral cu caracter individual - cu un act normativ, aşa cum este Legea nr.360/2002 modificată prin Legea nr.133/2011.

Decizia adoptată de IJPF Constanţa a fost excesivă încălcându-se principiul proporţionalităţii prevăzut de art.5 alin.1 din Recomandare, unde s-a arătat că autorităţile trebuie să acţioneze conform acestui principiu.

Datorită nepublicării OMAI nr.600/2005 în M.Of. al României, acest act administrativ nu poate deveni un fapt juridic licit producător de efecte juridice în favoarea angajatorului, întrucât prin el se încalcă normele de drept în vigoare.

Prin încălcarea acestor norme se aduce atingere principiilor proporţionalităţii, egalităţii securităţii raporturilor juridice şi salvgardării drepturilor câştigate, lovindu-se puternic în ideea de stat de drept.

La dosar sunt depuse Dispoziţiile IGPF şi DRPCÎV prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu cu unitatea de Şefii structurilor MAI pentru alţi agenţi de poliţie.

Având în vedere principiul simetriei actelor administrative, solicită să se observe că în cazul ofiţerului de poliţie subinspector de poliţie [...] - din cadrul IJPF Galaţi încetarea raporturilor de serviciu a dispus-o Ministrul Administraţiei şi Internelor prin ORDIN MAI, conform art.15 din Legea nr.360/2002, fapt pentru care acelaşi principiu se aplică şi agenţilor de poliţie - chiar şi aşa Curtea de Apel Galaţi a anulat Ordinul MAI respectiv.

Aceste aspecte dovedesc faptul că postul său nu a fost suprimat din organigrama unităţii deoarece potrivit art.100, alin.5 din Legea nr.188/1999 R, în cazul reorganizării activităţii prin reducerea posturilor, autoritatea respectivă nu poate înfiinţa posturi similare celor desfiinţate pentru o perioadă de un an de la data reorganizării.

Pentru motivele arătate, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţa primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În drept a invocat dispoziţiile art.299-316 din C.pr.civ. La data de 21.05.2013 intimata Garda de Coastă a depus la dosar întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond ca fiind legală şi temeinică.

Examinând recursul prin prisma criticilor aduse hotărârii de către recurent şi care au fost încadrate în motivul prevăzut de art.304 pct.9, dar şi potrivit dispoziţiilor art.3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.8 din Codul de procedură civilă este incident numai atunci când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Recurenta nu a arătat în ce constă în speţă incidenţa acestui motiv de recurs.

Astfel, raportat la obiectul litigiului, Curtea constată că nu s-a pus problema stabilirii naturii juridice sau a conţinutului vreunui act juridic, în sensul acestui text de lege, instanţa examinând, în limitele învestirii, îndeplinirea condiţiilor stabilite de lege

11

pentru încetarea raporturilor de serviciu cu unitatea şi prin urmare, motivul invocat nu este incident în speţă.

Curtea reţine că dispoziţiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

În susţinerea acestui motiv de recurs, respectiv că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, recurentul a invocat mai multe argumente, Curtea urmând să procedeze la gruparea acestora, pentru a răspunde printr-un considerent comun, în acest sens fiind şi opinia C.E.D.O. în interpretarea art.6 alin.1 din Convenţie (cazul Ruiz Torija vs. Spania – 09.12.1994) .

În speţă, actele dosarului relevă că prin OMAI nr.I/652/2011 la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor a avut loc o reorganizare prin efectul legii, în sensul reducerii numărului de funcţii atât la nivelul instituţiei, IJPF Constanţa, respectiv Grupul de Nave Mangalia, din care face parte recurentul.

S-a impus astfel emiterea unei reglementări interne care a stabilit procedura reorganizării şi selectării personalului, respectiv Ordinul MAI nr. 129/2011 privind aprobarea procedurii cadru pentru organizarea şi desfăşurarea examenului pentru departajare în vederea numirii în funcţie a personalului ca urmare a aplicării măsurilor de reorganizare instituţională la nivelul MAI.

Astfel, art. 1 din acest ordin stabileşte faptul că procedura este aplicabilă personalului care a ocupat posturi de natura celor desfiinţate în cadrul aceleiaşi structuri anterior reducerii de posturi, sintagma „posturi de natura celui desfiinţat” referindu-se la posturile care, deşi au denumiri diferite în schema unităţii, sunt asemănătoare prin atribuţii, adică posturi ce implică funcţii de acelaşi gen, fiind destinate să servească aceluiaşi fel de nevoi ale instituţiei publice.

Referitor la critica legată de menţiunile pe care trebuie să le cuprindă actul de eliberare din funcţie, s-a reţinut că dispoziţiile legislaţiei muncii se aplică, potrivit art.117 din Legea nr.188/1999, dacă sunt compatibile cu specificul funcţiei publice, iar în cazul de faţă şi cu statutul special al poliţistului.

Dat fiind faptul că reorganizarea instituţiei pârâte a avut loc în condiţii speciale, conţinutul deciziei de eliberare a reclamantei din funcţie trebuie să se raporteze la aceste condiţii, neputând fi cenzurat exclusiv prin prisma cerinţelor enunţate de reclamantă, respectiv a disp. art.69 şi 76 din codul muncii.

Măsura încetării raporturilor de serviciu a fost motivată şi justificată de pârâtă, fiind întemeiată pe disp. art.69 alin.(1) lit.j din Legea nr.360/2002 respectiv „când, în urma reorganizării activităţii Ministerului Administraţiei şi Internelor sau a unei unităţi de poliţie ori a reducerii unor posturi de natura celui ocupat de poliţistul respectiv, nu sunt posibilităţi pentru ca acesta să fie încadrat într-o funcţie similară în aceeaşi unitate sau în alte unităţi.”

Referitor la competenţa şefului Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră de a dispune încetarea raporturilor de serviciu, Curtea reţine că art.69 alin.1 din Legea

12

nr.360/2002 prevede că încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art.15, au competenţa de acordare a gradelor profesionale, iar art.15 stabileşte că acordarea gradelor profesionale se face prin avansare de către inspectorul general al Poliţiei Române şi şefii celorlalte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, pentru agenţii de poliţie.

În acest sens, art.15 din OMAI nr.600/2005 stabileşte că „inspectorul general al PFR aprobă încetarea raporturilor de serviciu şi echivalarea gradelor profesionale cu grade militare în rezervă pentru agenţii de poliţie din structura centrală a IGPF”.

Curtea constată că motivul de nelegalitate a dispoziţiei nr. 746820 din 06.07.2011 pe considerentul că a fost emisă în perioada de concediu medical este neîntemeiat, din probele administrate de reclamant nerezultând că acesta a beneficiat conform legislaţiei în vigoare de certificat medical care să ateste această situaţie, adeverinţele medicale neavând această calitate.

Curtea constată că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată şi ulterior prin argumentele aduse la motivele de recurs invocate, încearcă să-şi argumenteze demersul său prin invocarea unor dispoziţii care nu sunt incidente speţei de faţă, respectiv prin trimiteri la normele de dreptul muncii sau cele referitoare la funcţionarii publici.

Este nefondat motivul invocat de reclamant vizând nelegalitatea punerii la dispoziţie în absenţa unei măsuri de reducere a tuturor posturilor ocupate de reclamanţi, în condiţiile în care dispoziţiile art. 22 alin. 8 şi art. 67 alin. 1 lit. j din Legea 360/2002 privind Statutul poliţistului, impun condiţia reorganizării activităţii Ministerului Administraţiei şi Internelor sau a unei unităţi de poliţie ori a reducerii unor posturi de natura celui ocupat de poliţistul respectiv, şi nu a tuturor posturilor .

Ca urmare a aplicării acestor dispoziţii au fost emise ordinele de punere la dispoziţie a întregului personal al Grupului de Nave Mangalia, din care face parte reclamantul.

In fapt, prin O.M.A.I. nr. I/652 din 30.06.2011 IJPF Constanţa s-a reorganizat, noul stat de organizare al instituţiei intrând în vigoare prin dispoziţia Inspectorului General al PFR nr. 027632 din 01.07.2011.

S-a impus astfel emiterea unei reglementări interne care a stabilit procedura reorganizării şi selectării personalului, respectiv Ordinul MAI nr. 129/2011 privind aprobarea procedurii cadru pentru organizarea şi desfăşurarea examenului pentru departajare în vederea numirii în funcţie a personalului ca urmare a aplicării măsurilor de reorganizare instituţională la nivelul MAI.

Astfel, art. 1 din acest ordin stabileşte faptul că procedura este aplicabilă personalului care a ocupat posturi de natura celor desfiinţate în cadrul aceleiaşi structuri anterior reducerii de posturi, sintagma „posturi de natura celui desfiinţat” referindu-se la posturile care, deşi au denumiri diferite în schema unităţii, sunt asemănătoare prin atribuţii, adică posturi ce implică funcţii de acelaşi gen, fiind destinate să servească aceluiaşi fel de nevoi ale instituţiei publice.

13

Pentru ocuparea posturilor vacante din cadrul structurilor care nu fac obiectul reorganizării sau a posturilor nou înfiinţate se va organiza examen de departajare pentru selecţia poliţiştilor care au fost încadraţi anterior în structuri/compartimente desfiinţate în întregime şi îndeplinesc cerinţele posturilor vacante.

În mod corect a reţinut instanţa că organizarea ulterioară, a unor concursuri în vederea ocupării unor din cadrul Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi nu constituie o dovadă că aceste posturi erau vacante la momentul eliberării reclamantului din funcţie sau că au fost înfiinţate ulterior şi nici că erau de natura postului ocupat de reclamantă şi redus ca urmare a reorganizării.

Curtea reţine că începând cu data de 15.12.2011 Inspectoratele Judeţene ale PF Constanţa şi Tulcea au fost desfiinţate, fiind înfiinţată totodată Garda de Coastă, instituţie cu personalitate juridică, ca structură nou înfiinţată care are o altă organigramă şi un alt stat de funcţii, astfel încât funcţia deţinuta anterior de reclamant nu mai există.

Critica referitoare la nelegalitatea actelor care au stat la baza emiterii actului administrativ individual pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privind publicarea acestor acte în Monitorul Oficial este neîntemeiată.

Sub un prim aspect, trebuie subliniat faptul că potrivit doctrinei de specialitate şi practicii judiciare constante, anularea actului administrativ poate fi dispusă pentru motive de nelegalitate, astfel că neîndeplinirea obligaţiei de publicare nu atrage sancţiunea anulării actului, ci, eventual, pe aceea a inexistenţei, cu consecinţa inopozabilităţii acestuia.

Însă, analizând natura juridică a ordinului contestat prin prisma întinderii efectelor sale juridice se constată că este un act administrativ cu caracter individual întrucât conţine reguli de conduită pentru un grup determinat de persoane. Pentru a fi catalogat drept act administrativ cu caracter normativ, astfel cu a susţinut reclamanta, acesta trebuia să cuprindă reglementări de principiu, aplicabile la un număr nedeterminat de persoane (efecte erga omnes).

Prin urmare, cerinţa publicării Ordinului nr.600/2005 în Monitorul Oficial nu reprezintă o condiţie necesară pentru existenţa actului, fiind suficientă aducerea la cunoştinţa celor interesaţi (un grup restrâns de persoane, respectiv funcţionarii publici cu statut special supuşi procesului de reorganizare), prin publicarea lor pe site-ul instituţiei şi prin afişare la sediul central şi al structurilor subordonate.

Reclamantul nu a invocat faptul că nu a luat la cunoştinţă de conţinutul ordinului respectiv, mai mult, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că s-a conformat regulilor trasate de acesta şi prin urmare, nu poate fi aplicată vreo sancţiune a inopozabilităţii ordinului, în considerarea caracterului de act administrativ individual, adus la cunoştinţa celor interesaţi prin metode alternative de publicitate.

Invocarea lipsei acordării preavizului nu constituie motiv de nulitate a dispoziţiei de încetare a raporturilor de serviciu ale reclamantei, nu afectează valabilitatea acesteia, ci dă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul afirmat de funcţionarul public aflat într-o atare situaţie.

14

De asemenea, Curtea constată că în speţă, criticile referitoare la concursuri sunt neîntemeiate deoarece instanţa de fond nu a fost investită cu examinarea modului în care au avut loc acestea, reclamantul necontestând la acel momentul tematica, rezultatele sau alte aspecte ce ţineau de organizarea lor.

Concluzionând, Curtea reţine că hotărârea tribunalului este legală, criticile aduse de recurent nefiind de natură a atrage modificarea acesteia motiv pentru care în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.

2. Anulare act administrativ. Necompetenţa Agenţiei Judeţene de Plăţi şi Inspecţie Socială de a emite decizia de recuperare a sumelor acordate cu titlu de ajutor pentru încălzire.

Art.16 17 din OUG nr.5/2003 OUG 70/2011

Art.21 din Legea nr. 416/2001

Prin Decizia din 19.06.2012 emisă de Camera de Conturi Constanţa în urma acţiunii “auditul performanţei asupra modului de fundamentare şi acordare a unor categorii de prestaţii sociale in anul 2011” s-a decis la punctul 3 “in scopul creşterii capacităţii AJPIPS Constanţa de administrare a riscurilor care pot să afecteze gestionarea eficientă a fondurilor destinate plăţii prestaţiilor sociale, a coordonării şi monitorizării activităţilor specifice în raport cu propriile obiective, ordonatorul de credite al AJPIS Constanţa va asigura condiţii pentru: (…) urmărirea şi recuperarea sumelor plătite necuvenit din fondurile publice şi concomitent, regularizarea plăţilor efectuate către alte bugete publice.”

Ajutorul pentru încălzirea locuinţei aferent sezonului rece noiembrie 2010 -martie 2011 era reglementat prin OUG nr.5/2003 (abrogată prin OUG 70/2011) iar ajutorul pentru încălzirea locuinţei aferent sezonului noiembrie 2011 - martie 2012 este reglementat prin OUG nr. 70/2011 privind măsurile de protecţie socială în perioada sezonului rece. AJPIPS are competenţa de a emite decizii de recuperare a ajutorului social acordat necuvenit, conform art.21 din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, în situaţiile expres prevăzute de acest act normativ. In acelaşi act normativ existau dispoziţii legale şi cu privire la ajutorul pentru încălzirea locuinţei, dispoziţii ce au fost abrogate prin OUG 5/2003. Cu privire la ajutorul pentru incalzirea locuinţei aferent sezonului rece noiembrie 2011 - martie 2012 se constată că, deşi tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art.30 alin.4 din OUG nr.70/2011 care prevăd expres modalitatea de recuperare a sumelor acordate necuvenit, respectiv prin dispoziţia primarului, care constituie titlu executoriu, legea nu instituite atribuţii pentru AJPIPS privind recuperarea sumelor platite nejustificat, aceasta având doar atribuţii de verificare, control şi monitorizare,

Decizia civilă nr. 1673/CA /02.10.2013

Dosar nr. 768/118/2013

Prin Sentinţa civilă nr. 3199/04.06.2013 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea promovată de reclamanta [...], în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Constanţa, ca nefondată.

15

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 27915/23.10.2012, emisă de către pârâtă in raport de prevederile OUG nr. 5/2003, reclamantei i s-a stabilit o obligaţie de plata la bugetul de stat in cuantum de 773,39 reprezentând ajutor pentru încălzirea locuinţei cu energie termică, de care reclamanta a beneficiat in perioada noiembrie 2010 - martie 2011 şi noiembrie 2011 - martie 2012.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat, cu raportare la prevederile art.7 din L. nr. 554/2004 contestaţie, prin care s-a solicitat a se dispune anularea actului administrativ emis de către pârâtă, contestaţie respinsă prin adresa nr. 32270/28.12.2012.

Pentru promovarea acţiunii în contencios administrativ reclamanta trebuie să fie beneficiarul unui drept subiectiv ori să aibă un interes legitim pe care autoritatea publică pârâtă are obligaţia să-l respecte, cerinţe impuse de art.1 din L.nr.554/2004. Condiţia vătămării unui drept ori interes recunoscut de lege este strâns legată de faptul că această vătămare trebuie să rezulte dintr-un act administrativ sau din refuzul nejustificat al unei autorităţi publice de a rezolva o cerere a reclamantului privitoare la un drept sau interes recunoscut de lege, ori de nerezolvarea în termenul legal.

Din analizarea deciziei contestată de către reclamantă, s-a reţinut de tribunal că în cuprinsul acesteia s-a menţionat că debitul stabilit este echivalent ajutorului pentru încălzirea locuinţei cu energie termică de care reclamanta in perioada noiembrie 2010 - martie 2011 şi noiembrie 2011 - martie 2012, plătită în mod necuvenit, cu trimitere la art.1616 din OUG nr.5/2003, care reglementează recuperarea sumelor plătite necuvenit atunci când se constată că la completarea cererii şi declaraţiei pe propria răspundere privind componenţa familiei şi veniturile acesteia nu s-a declarat corect numărul membrilor de familie şi/sau nu a completat lista bunurilor aflate în proprietate conform dispoziţiilor art.162 alin.42, astfel că nu se poate reţine că reclamanta nu cunoaşte motivul stabilirii debitului, cu atât mai mult cu cât contestă decizia tocmai din perspectiva respectării disp.art.162 alin.42, care trimite la alin.41 - Dacă familia sau persoana singură are în proprietate cel puţin unul dintre bunurile cuprinse în anexa nr. 3 la prezenta ordonanţă de urgenţă, nu beneficiază de ajutor pentru încălzirea locuinţei. S-a avut în considerare şi faptul că la data emiterii deciziei contestate, OUG nr. 5/2003, în temeiul căreia a fost emisă decizia contestată, era abrogată, urmare a intrării în vigoare a OUG nr.70/2011. Este real de asemenea că potrivit art.30 şi art.31 ale OUG nr.70/2011, sumele plătite necuvenit cu titlul de ajutor pentru încălzirea locuinţei se recuperează în condiţiile legii, prin dispoziţie a primarului, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale având doar atribuţii de monitorizare şi control privind aplicarea prevederilor OUG nr.70/2011, cu privire la acordarea ajutorului pentru încălzirea locuinţei. Debitul constituit este însă echivalent ajutorului pentru încălzirea locuinţei cu energie termică de care reclamanta a beneficiat în perioada noiembrie 2010-martie 2011 si noiembrie 2011 - martie 2012. Ori, în perioada noiembrie 2010 - martie 2011 ajutorul pentru încălzirea locuinţei cu energie termică a fost acordat în temeiul OUG

16

nr. 5/2003, care la art.1616 prevedea obligaţia recuperării sumelor plătite cu titlu necuvenit, fără a arăta prin dispoziţia cui se procedează la recuperarea acestora, în egală măsură, deşi pentru perioada noiembrie 2011 - martie 2012 ajutorul pentru încălzirea locuinţei cu energie termică a fost acordat în temeiul OUG nr.70/2011, care prevede la art.30 că sumele plătite necuvenit cu acest titlu se recuperează în condiţiile legii, prin dispoziţie a primarului, care constituie titlu executoriu, nu poate fi ignorată împrejurarea că reclamanta a fost beneficiara unui ajutor suportat exclusiv de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, în condiţiile art.26 din OUG nr.70/2011. Din analizarea înscrisurile administrate in cauza tribunalul a apreciat că reclamanta [...] deţine în proprietate şi un altă locuinţă decât cea de domiciliu, respectiv o cotă parte de 25% din imobilul situat în Constanţa, …. S-a apreciat că este relevantă situaţia identificată de către pârâtă, în măsura în care legea nu distinge între dreptul de proprietate exclusivă/pe cote părţi/sau indiviză, intenţia legiuitorului, care rezultă din interpretarea per ansamblu atât a OUG nr. 5/2003, cât şi a OUG nr.70/2011, fiind aceea de a eclude de la acordarea ajutorului persoane care deţin bunuri valorificabile, apte de a produce venituri.

Susţinerile avute in cauza de către reclamanta si nedovedite probator, in raport de prevederile HCL Constanţa nr.292/28.11.2011, in sensul ca prin actul administrativ s-ar fi dispus în mod expres (art.3) că Pot beneficia de ajutor pentru încălzirea locuinţei în sensul prezentei hotărî şi beneficiarii care deţin cota parte indiviză din clădiri sau alte spaţii locative în afara locuinţei de domiciliu; nu pot beneficia cei care deţin integral clădiri sau alte spaţii locative în afara locuinţei de domiciliu, nu sunt de natură a atrage nelegalitatea deciziei contestate în măsura în care debitul constituit este echivalent ajutorului pentru perioada noiembrie 2010-martie 2011, perioadă în care HCL Constanta nr.292/28.11.2011 nu activa, iar în ceea ce priveşte ajutorul acordat pentru perioada noiembrie 2011-martie 2012, hotărârea de consiliu local are forţă juridică inferioară OUG nr.70/2011, cu atât mai mult cu cât acele hotărâte exced competenţelor conferite în materie consiliilor locale conform art.7, art.8 alin.8, art.9 alin.2, art.11 alin.3 din OUG nr.70/2011.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta [...] care a criticat-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

Astfel, în ceea ce priveşte procedura de urmat pentru recuperarea debitului, a apreciat asupra faptului că modalitatea de recuperare a presupusului debit nu ar fi putut fi realizată decât, fie printr-o dispoziţie emisă de către PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA în acest sens, în considerarea O.U.G. 70/2011; fie pe calea unei acţiuni judecătoreşti care să fi fost promovată chiar de către intimata din prezenta cauză, în condiţiile dreptului comun, procedura civilă.

Arată că instanţa de fond a apreciat că recuperarea debitului s-ar putea realiza şi pe calea dispoziţiei emisă de către intimată, aceasta deoarece prevederile legale aplicabile O.U.G. 5/2003 nu au dispoziţii clare cu privire la persoana îndreptăţită a emite dispoziţia de recuperare a sumelor pretins acordate nelegal.

În opinia recurentei, aprecierea instanţei de fond este eronată sub dublu aspect:

17

- pe de o parte s-a dat eficienţă unor prevederi legale cu caracter general, O.U.G. 113/2011 în detrimentul unor prevederi legale cu caracter special O.G. 70/2011 care dispun destul de clar cu privire la procedura de recuperare a sumei, fie şi numai pentru una din cele două perioade în discuţie.

- pe de altă parte, s-a procedat la o interpretare eronată a prevederii legale care, în opinia judecătorului, ar îndreptăţi pe intimată să recupereze debitul prin emiterea unei decizii de impunere.

Nelegalitatea soluţiei este atrasă de faptul că judecătorul a interpretat greşit textul legal, adăugând la lege, atunci când a considerat că „în condiţiile legii,, s-ar referi şi la posibilitatea emiterii deciziei de impunere de către intimată.

Consideră că ar fi trebuit reţinute prevederile speciale cuprinse în O.U.G. 70/2011 - în vigoare la data emiterii deciziei atacate, iar nu cele generale din O.U.G. 113/2011 şi, cât timp existau reglementări legale speciale cu privire la modalitatea de recuperare a sumelor, judecătorul era obligat a le reţine. În continuare, recurenta arată că aprecierea instanţei de fond în sensul că prin prisma reglementărilor legale în vigoare aplicabile, reclamanta nu ar fi îndeplinit cerinţele pentru obţinerea acestuia. În opinia recurentei, ar trebui lămurită care este persoana în sarcina căreia incumba obligaţia de a dovedi că bunul deţinut este unul valorificabil sau nu.

Apreciază că nu reclamanta ar fi trebuit să facă dovada faptului că bunul deţinut era unul valorificabil, ci această obligaţie incumba părţii care a efectuat această afirmaţie, şi anume intimata-pârâtă A.J.P.I.S. CONSTANŢA, aceasta emiţând actul administrativ contestat pentru motivul reţinut de judecător.

Deci, cât timp nu s-a făcut de către intimată dovada cum că a deţinut un bun valorificabil, atunci susţinerile acesteia trebuiau înlăturate ca nedovedite, nu ale reclamantei.

În al doilea rând, consideră că aprecierile judecătorului fondului cu privire la interpretarea dată prevederilor legale aplicabile sunt unele greşite.

Este aşadar evident că verificarea potenţialului de valorificare a bunului respectiv deţinut în cotă parte era una dintre operaţiunile pe care trebuia să le efectueze intimata şi tot aceasta avea obligaţia de a demonstra în faţa instanţei, în susţinerea legalităţii deciziei de impunere emisă, faptul că bunul deţinut în cotă parte este unul uşor valorificabil si deci persoana în cauză nu s-ar încadra în cerinţele pentru obţinerea ajutorului de încălzire.

În cadrul documentaţiei ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestată, nu se regăseşte niciun fel de probă, cu înscrisuri sau cu ancheta socială sau de orice altă natură, din care să se poată trage concluzia că bunul în discuţie ar fi unul valorificabil.

Deci decizia de impunere este una nelegală, fiind luată în lipsa stabilirii pe bază de probe a situaţiei de fapt cu privire la caracterul de bun valorificabil a cotei părţi deţinută de petent.

18

Apreciază recurenta că doar pentru situaţia în care solicitantul ar mai fi deţinut integral (100%) un drept de proprietate asupra unui alt spaţiu locativ cu destinaţia de locuinţă, acesta nu ar fi fost îndreptăţit la primirea ajutorului pentru încălzirea locuinţei, ceea ce nu este cazul de faţă, invocând în acest sens dispoziţiile art.12 al.2 din O.U.G. 70/2011.

Făcând o interpretare per a contrario a textului citat, rezultă că pentru ipoteza în care solicitantul mai deţine o locuinţă acesta nu este îndreptăţit a primi ajutorul pentru încălzire.

Evident, prin termenul locuinţă se înţelege un imobil apt a fi locuit de către persoana care deţine un drept de proprietate asupra acestuia, ceea ce nu se poate reţine în cazul existenţei unei cote părţi indivize dintr-un drept de proprietate asupra unei locuinţe.

Intimata pârâtă, legal citată a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond ca fiind legală şi temeinică.

Examinând recursul prin prisma criticilor aduse hotărârii de către recurentă şi care au fost încadrate în motivul prevăzut de art.304 pct.9, dar şi potrivit dispoziţiilor art.3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că este fondat pentru următoarele considerente: Prin Decizia nr.27915/23.10.2012 emisa de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Constanţa s-a decis prin art.1 constituirea debitului şi recuperarea sumei de 773,39 lei, reprezentând ajutor pentru încălzirea locuinţei cu energie termică pentru reclamantă aferentă perioadei noiembrie 2010 - martie 2011; noiembrie 2011 -martie 2012. In preambulul deciziei s-a mentionat temeiul de drept in baza careia este emisă ca fiind art.16 16 din OUG nr. 5/2003 privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, modificată şi completată prin OUG nr. 86/2010, procesul verbal de constatare si raportul de audit ai performantei nr.14511/31.05.2012 si Decizia nr.54/19.06.2012. Împotriva deciziei reclamanta a formulat plângere prealabilă, solutionata prin adresa nr. 32270/28.12.2012 prin care, pe de o parte plângerea s-a respins ca tardivă, iar pe de alta parte s-a arătat că, in urma controlului efectuat de Curtea de Conturi asupra acordării prestaţiilor sociale, prin consultarea bazei de date a SPIT Constanta, s-a constatat ca reclamanta deţine in proprietate şi o altă locuinţă pe lângă cea de domiciliu.

S-a învederat de către pârâtă că pentru sezonul rece noiembrie 2010 - martie 2011 ajutorul lunar pentru încălzirea locuinţei a fost acordat doar de la bugetul de stat, iar acordarea unor ajutoare din bugetul local, în temeiul unor hotărâri de consiliu local, în completarea celor acordate de la bugetul de stat, a fost reglementată de OUG nr.70/2011.

Curtea apreciază critica reclamantei recurente cu privire la necompetenţa pârâtei de a emite decizia de recuperare întemeiată, din următoarele considerente:

19

Sub un prim aspect este de remarcat ca prin decizia emisă de pârâtă s-a stabilit de recuperat un cuantum total al ajutorului pentru încălzirea locuinţei în valoare de 773,39 lei pentru două sezoane reci, respectiv noiembrie 2010 - martie 2011 (262,36 lei) şi noiembrie 2011 - martie 2012 (511,03 lei), ajutor acordat exclusiv de la bugetul de stat. Prin Decizia nr.54/19.06.2012 emisa de Camera de Conturi Constanţa în urma acţiunii “auditul performantei asupra modului de fundamentare si acordare a unor categorii de prestatii sociale in anul 2011” s-a decis la punctul 3 “in scopul cresterii capacitatii AJPIPS Constanta de administrare a riscurilor care pot sa afecteze gestionarea eficienta a fondurilor destinate platii prestatiilor sociale, a coordonării şi monitorizarii activitatilor specifice in raport cu propriile obiective, ordonatorul de credite al AGENTIEI JUDETENE DE PLĂŢI ŞI INSPECŢIE SOCIALĂ CONSTANŢA va asigura condiţii pentru: (…) urmărirea şi recuperarea sumelor plătite necuvenit din fondurile publice şi concomitent, regularizarea plăţilor efectuate către alte bugete publice.” Prin întâmpinare pârâta a susţinut că are obligaţia îndeplinirii măsurilor dispuse prin actul de control, privind recuperarea sumelor platite necuvenit, invocand dispozitiile art.16 17 din OUG nr.5/2003 conform cărora Ministerul Muncii, Familiei si Protecţiei Sociale monitorizează şi controlează, prin personalul imputernicit si prin institutiile abilitate din subordine, aplicarea prevederilor prezentei ordonante de urgenta cu privire la acordarea ajutorului pentru incalzirea locuintei.

Ajutorul pentru încălzirea locuinţei aferent sezonului rece noiembrie 2010 -martie 2011 era reglementat prin OUG nr.5/2003 (abrogată prin OUG 70/2011), iar ajutorul pentru încălzirea locuinţei aferent sezonului noiembrie 2011 - martie 2012 este reglementat prin OUG nr. 70/2011 privind măsurile de protecţie socială în perioada sezonului rece. AJPIPS are competenţa de a emite decizii de recuperare a ajutorului social acordat necuvenit, conform art.21 din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, în situaţiile expres prevăzute de acest act normativ. In acelaşi act normativ existau dispoziţii legale si cu privire la ajutorul pentru incalzirea locuintei, dispoziţii ce au fost abrogate prin OUG 5/2003. Curtea constată ca fiind corectă reţinerea tribunalului cu privire la temeiul în baza căruia a fost acordat ajutorul pentru încălzirea locuinţei aferent sezonului rece noiembrie 2010 - martie 2011, respectiv OUG nr.5/2003 care prin art.1616 prevedea obligaţia recuperării sumelor plătite necuvenit, fără a se arăta ci este emitentul titlului de creanţă.

Curtea constată că, faţă de prevederile OUG nr.5/2003 care dădea în competenţa exclusivă a primarului stabilirea, prin dispoziţie, a dreptului la ajutor pentru încălzirea locuinţei cu energie termică cu surse asigurate de la bugetul de stat, plecând de la principiul simetriei actelor juridice, recuperarea trebuia să se facă tot printr-un act administrativ unilateral emis de aceeaşi autoritate. Invocarea de tribunal a incidenţei dispoziţiilor OUG nr.113/2011, drept temei al abilitării pârâtei de a emite decizii pentru recuperarea sumelor plătite reclamantei de

20

la bugetul de stat pentru perioada noiembrie 2010 - martie 2011, este făcută cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, aceasta deoarece acest act normativ a intrat în vigoare la data de 01.01.2012, potrivit art.26. Faţă de cele reţinute, Curtea apreciază ca nelegală emiterea de parata Agenţia Judeţeană pentru Plăţi si Inspecţie Socială Constanţa, cu încălcarea dispoziţiilor privind competenţa, a decizie nr. 27915/23.10.2012 pentru recuperarea ajutorului acordat reclamantei pentru sezonul rece noiembrie 2010-martie 2011. Cu privire la ajutorul pentru incălzirea locuinţei aferent sezonului rece noiembrie 2011 - martie 2012 Curtea constată că, deşi tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art.30 alin.4 din OUG nr.70/2011 care prevăd expres modalitatea de recuperare a sumelor acordate necuvenit, respectiv prin dispoziţia primarului, care constituie titlu executoriu, că legea nu instituite atribuţii pentru AJPIPS privind recuperarea sumelor platite nejustificat, aceasta având doar atribuţii de verificare, control şi monitorizare, judecătorul fondului nu reţine, pentru perioada expusă mai sus, necompetenţa organului emitent, invocând în mod greşit ca argument „pasivitatea primarului şi lipsa unor măsuri coercitive la dispoziţia agenţiilor teritoriale”. Deşi pârâta îşi justifică competenţa in emiterea deciziei prin măsurile dispuse de Curtea de Conturi prin Decizia nr.54/2012, aceasta din urmă a dispus să se asigure condiţii pentru urmărirea şi verificarea sumelor achitate necuvenit, ceea ce înseamnă ca pârâta să-şi exercite atribuţiile de monitorizare şi control conferite de lege, respectiv control la Primăria Municipiului in vederea monitorizării sumelor achitate cu titlu de ajutor pentru încălzire din bugetul de stat si eventual a stabilirii acordării unor sume nedatorate, urmând ca ulterior acestea să fie recuperate prin dispoziţie a Primarului.

Constatând critica privind necompetenţa pârâtei de a emite decizia de recuperare a sumelor acordate cu titlu de ajutor pentru încălzire, ca întemeiată, Curtea apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici referitoare la fondul litigiului, respectiv dacă reclamanta îndeplinea sau nu cerinţele pentru obţinerea ajutorului pentru încălzirea locuinţei cu energie termică.

Concluzionând, faţă de considerentele arătate mai sus, Curtea în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă, va admite recursul şi va modifica în tot hotărârea recurată în sensul că va admite contestaţia şi va anula decizia nr. 27915/23.10.2012 emisă de pârâtă ca nelegală.

3. Contestaţie act administrativ fiscal. Persoană impozabilă.

Art. 127, 141 alin.2, lit.f pct.1 Cod fiscal HG nr. 44/2004

Hotărârea CJUE pronunţată la data de 15.09.2011 în cauzele conexate C-180/10 şi C-181/10

În conformitate cu disp. art.127 Cod fiscal, este considerată persoană impozabilă orice

persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. De

21

asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. Conform aceloraşi norme, instituţiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activităţile care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi publice, chiar dacă pentru desfăşurarea acestor activităţi se percep cotizaţii, onorarii, redevenţe, taxe sau alte plăţi, cu excepţia acelor activităţi care ar produce distorsiuni concurenţiale dacă instituţiile publice ar fi tratate ca persoane neimpozabile. Prin urmare, regula este că instituţiile publice nu sunt persoane impozabile, însă o astfel de regulă nu se aplică atunci când prin activităţile desfăşurate instituţia publică produce distorsiuni concurenţiale dacă este tratată ca persoană neimpozabilă, această situaţie de excepţie plasând instituţia publică în categoria persoanelor impozabile. Vânzările de terenuri sau construcţii reprezintă activităţi de natura celor arătate, care creează distorsiuni concurenţiale, deoarece contravaloarea bunurilor vândute negrevată de taxă conduce la un tratament fiscal preferenţial în favoarea instituţiei publice în raport cu alte persoane aflate în situaţie similară. De asemenea, Normele Metodologice prevăd că în situaţia în care instituţia publică desfăşoară activităţi pentru care este tratată ca persoană impozabilă, instituţia publică este considerată persoană impozabilă în legătură cu acele activităţi sau, după caz, cu partea din structura organizatorică prin care sunt realizate acele activităţi.

Decizia civilă nr. 1906/CA /06.11.2013

Dosar nr. 789/88/2012

Prin cererea formulată la data de 07.03.2012 şi înregistrată pe rolul Tribunalului

Tulcea sub nr.789/88/2012, reclamantul Municipiul Tulcea prin Primar a solicitat în contradictoriu cu pârâţii ANAF – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Tulcea şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice – Activitatea de Inspecţie Fiscală anularea Deciziei nr.80 bis/06.01.2012 prin care s-a respins contestaţia formulată, anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. F-TL 380/27.10.2011, precum şi anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. F-TL 313/26.10.2011.

Prin Sentinţa civilă nr.2565/25.04.2013 Tribunalul Tulcea a respins acţiunea ca nefondată.

Prima instanţă a reţinut că prin decizia de impunere nr. 380/27.10.2011 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată s-au stabilit în sarcina reclamantului diferenţe suplimentare în sumă de 1.235.763 lei, reprezentând TVA de plată 1.003.544 lei şi accesorii TVA în sumă de 232.219 lei. Organele de control au stabilit că diferenţele de TVA datorate de către contestatoare rezultă din diferenţele de TVA în sumă de 23.263 lei, ca urmare a neînregistrării în scop de TVA în ce priveşte lucrările de construire a obiectivului locuinţe bloc B4, din diferenţele de TVA colectată în sumă de 1.026.807 lei ca urmare a vânzării terenurilor aferente construcţiei şi apartamentelor noi, ca efect al neînregistrării în scopuri de TVA. Împotriva deciziei de impunere privind aceste obligaţii de plată, contestatoarea a formulat contestaţie la DGFP, respinsă prin Decizia nr.80 bis din 6 ianuarie 2012.

22

S-a reţinut că instituţia publică, în calitate de persoană juridică, reprezintă persoană impozabilă în sensul titlului VI privind taxa pe valoare adăugată, dacă desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. 2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi, activitatea economică fiind definită ca fiind exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. S-a constatat că reclamanta a realizat o activitate economică, realizând venituri cu caracter de continuitate din exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, cu referire la domeniul de aplicare a TVA, atâta timp cât a efectuat vânzări succesive de bunuri imobile, respectiv locuinţe Bloc B4 şi terenuri construibile, motiv pentru care în mod corect a fost încadrată în categoria persoanelor impozabile. Instanţa a apreciat că pentru toate aceste operaţiuni de vânzare şi obţinere de venituri din astfel de activităţi, în mod legal contestatoarea ar fi trebuit să solicite înregistrarea în scopuri de TVA, să aplice TVA aferentă vânzărilor efectuate şi să achite obligaţiile către stat ce decurg din aceasta, lucru pe care nu l-a făcut, ceea ce înseamnă că sunt corecte constatările organelor fiscale în acest sens. În ceea ce priveşte calificarea terenurilor ca fiind construibile pentru a se putea supune scutirii sau nu de plata TVA, au fost avute în vedere şi dispoziţiile art.141 alin. 2 lit. f) Codul fiscal, potrivit cu care calificarea unui teren drept construibil sau cu altă destinaţie, la momentul vânzării de către proprietar, rezultă din certificatul de urbanism care constituie actul de informare privind regimul juridic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării. Raportat la perioada verificată rezultă că în mod corect organele fiscale au avut în vedere menţiunile înscrise în actele de vânzare-cumpărare şi nu extrasele de carte funciară pentru perioada 1.01.2008 – 21.12.2008, precum şi certificatele de urbanism pentru perioada 1 ianuarie 2009 – 31 iulie 2011, din care rezultă cu prisosinţă caracterul construibil al terenurilor de vreme ce pe acestea chiar au fost construite blocurile de locuinţe, conform autorizaţiilor de construire emise în acest sens. Instanţa nu a ţinut cont de concluziile expertului desemnat în cauză pentru efectuarea expertizei, apreciind că susţinerea acestuia potrivit cu care contestatoarea nu ar fi persoană impozabilă este contrazisă considerentele expuse.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Municipiul Tulcea - prin Primar, care a criticat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând dispoziţiile art.304 alin.9 Cod procedură civilă.

A susţinut recurentul că argumentaţia pe care judecătorul fondului a preluat-o din apărarea intimatei nu este corectă deoarece tranzacţiile imobiliare efectuate nu sunt operaţiuni care să intre în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată.

În acest sens, recurentul reclamant arată că până la intrarea în vigoare a noului cod civil, în codul comercial se prevedea în mod expres în art. 8 că statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi, însă, în prezent, atât în legislaţia internă, cât şi în cea europeană UAT nu sunt plătitoare de taxa pe valoare adăugată.

Astfel, în legislaţia internă, Unitatea Administrativ Teritorială nu poate fi considerată „persoană impozabilă” în sensul art.127 din Codul Fiscal.

23

Activitatea desfăşurată de Municipiul Tulcea, aceea de a vinde o serie de terenuri aflate în administrarea sa, nu are caracter de continuitate, condiţie „sine qua non" pentru ca vânzarea să poată fi interpretată ca o activitate economică.

De esenţa activităţii economice este obţinerea de venituri pe o bază continuă, iar simpla exercitare a dreptului de proprietate de către titularul acestuia nu poate fi considerată prin ea însăşi o activitate economică.

Mai susţine recurentul că, în speţă, nu se relevă nici scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate deoarece din punct de vedere juridic venitul obţinut prin vânzare nu poate avea un astfel de caracter, întrucât contractele de vânzare cumpărare sunt contracte cu executare dintr-o dată. Sub acest aspect, este axiomatic faptul că nu se pot obţine astfel de venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare, în chiar ipoteza unor tranzacţii cu un oarecare caracter repetitiv, deoarece o caracteristică esenţială a contractului de vânzare-cumpărare este aceea că are o execuţie dintr-odată (imediată sau „uno ictu") şi nu una în timp cum este în cazul contractelor de închiriere, arendă, concesiune, exploatare de zăcăminte.

O activitate economică are loc atunci când prin combinare de resurse - echipamente, forţă de muncă, tehnici de producţie, fluxuri de informaţii sau produse - se realizează bunuri şi servicii.

Vânzarea terenurilor şi locuinţelor (ce fac obiectul prezentei cauze) nu constituie exploatări de bunuri în sensul art.127 alin.(2) cod fiscal, întrucât UAT Municipiul Tulcea nu poate fi considerată: „producător", „comerciant" sau „prestator de servicii", inclusiv prin prisma termenului de „activitate economică".

Totodată, realizarea veniturilor din exploatarea bunurilor corporale sau necorporale de către instituţia publică nu are caracter de continuitate.

Contractele de vânzare-cumpărare a imobilelor şi terenurilor nu sunt succesive şi, prin urmare, nu poate fi invocat caracterul de continuitate, respectiv nu poate conduce la posibilitatea pentru legiuitor de a încadra persoana vânzătoare în categoria celor impozabile.

Mai arată recurentul că instanţa de fond, ca şi controlul efectuat asupra UAT, nu a verificat calitatea de „teren construibil" pentru fiecare din contractele de vânzare-cumpărare examinate şi care au stat la baza constatărilor cuprinse în raport.

Din toate documentele rezultă că subiecţii au cumpărat teren în suprafaţă de aproximativ 39 mp, parcelele fiind terenurile de sub construcţiile proprietatea cumpărătorilor, reprezentând: sediu firmă, birouri, alei, trotuare etc.

Mai susţine că instanţa de fond a interpretat şi identificat eronat terenurile ce au făcut obiectul vânzărilor, considerând că pe toate terenurile înstrăinate au fost construite blocuri de locuinţe, când, în realitate, doar pe un singur teren a fost edificat un bloc, întrucât celelalte terenuri nu aveau calitatea de teren construibil.

Mai arată recurentul că în baza regulamentului de vânzări terenuri, aprobat de Consiliul Local Tulcea, s-au vândut terenurile concesionate şi în mod eronat s-a apreciat că terenurile erau construibile. Practic, terenurile au pierdut această calitate, aşa cum era definită prin art. 141 alin.2 lit.„f" teza II din Codul Fiscal, calificarea unui

24

teren drept teren construibil sau teren cu altă destinaţie, la momentul vânzării sale de către proprietar, rezultând din certificatul de urbanism.

De asemenea, definiţia „terenului construibil" este dată prin Ord. M.L.P.A.T. nr.21/N/10.04.2000 la art.30 alin.1: Construibilitatea reprezintă calitatea unui teren de a primi o construcţie, a cărei destinaţie şi caracteristici sunt compatibile cu atributele de fapt (legate de natura terenului şi de caracteristicile sale) şi de drept (vizând servituţile care-1 grevează) ale acestuia.

Pentru a fi construibile, terenurile dintr-o zonă parcelară trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: asigurarea accesului la un drum public (direct sau prin servitute), asigurarea echipării tehnico-edilitare necesare, forme şi dimensiuni ale loturilor care să permită amplasarea unor construcţii pe suprafaţa lor.

Un teren este construibil atunci când prin forma şi dimensiunile sale, precum şi în urma retragerilor faţă de aliniament şi limitele laterale şi posterioară (în conformitate cu prevederile Codului Civil, cu regulile ce derivă din necesităţile de prevenire şi stingere a incendiilor, precum şi cu prevederile documentaţiei de urbanism) este apt să primească o construcţie cu o configuraţie în acord cu destinaţia sa.

Se mai arată de către recurent că problema persoanelor fizice şi juridice care trebuie să se înregistreze în scopuri TVA, cu consecinţa obligaţiei de a plăti acest tip de taxă, este subsumată îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii:

- livrarea bunurilor imobile să fie realizată de o persoană impozabilă, definită ca atare de art. 127 alin.1 Cod fiscală;

- livrarea bunurilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art.127 alin.2 Cod fiscal, cu menţiunea că potrivit Normelor metodologice emise de MFP în aplicarea art.126 Cod fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004 cât şi prin HG nr.1620/2009, dacă cel puţin una dintre condiţiile stipulate de acest text nu este îndeplinită, operaţiunea nu se cuprinde în sfera de aplicare a TVA.

Consideră că vânzarea de terenuri construibile constituie o livrare de bunuri în sensul art.128 din Legea nr.571/2003, potrivit cărora prin livrare de bunuri se înţelege orice transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la proprietar la o altă persoană, precum şi că locul de livrare al bunurilor şi prestare a serviciilor este considerat în România.

Cu privire la îndeplinirea celorlalte două cerinţe prev. de art.126 din Legea nr.571/2003, respectiv că livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să fie realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art.127 alin.1, acţionând ca atare, şi livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art.127 alin.2, apreciază că acestea nu se regăsesc în persoana UAT.

De asemenea, în legislaţia europeană, Directiva 112/2006/CE a Consiliului Europei din 28.11.2006 - privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugata, stabileşte in art. 13, că „(1)Statele, autorităţile regionale şi locale şi alte organisme de drept public nu sunt considerate persoane impozabile pentru activităţile sau operaţiunile în care se angajează ca autorităţi publice, chiar şi atunci când

25

colectează taxe, redevenţe, contribuţii sau plăţi în legătură cu activităţile sau operaţiunile respective. Cu toate acestea, atunci când se angajează în asemenea activităţi sau operaţiuni, ele sunt considerate persoane impozabile pentru activităţile sau operaţiunile respective în măsura în care calitatea lor de persoane neimpozabile determină denaturări semnificative ale concurenţei."

În dreptul intern, hotărârile CJUE au aplicabilitate directă, conform art. 148 alin.2 din Constituţie şi, deoarece conform art. 148 alin. 3 din Legea fundamentală, autoritatea judecătorească este una din puterile care garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării, instanţa va face cu prioritate aplicarea interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene noţiunilor de „persoană impozabilă" şi „activitate economică" şi ca urmare a acestei interpretări se va constata că vânzarea terenurilor, efectuată de reclamant începând cu anii 2008, constituie un exerciţiu al dreptului de proprietate şi nu o activitate economică.

Legislaţia fiscală materială română a preluat soluţia avansată de Directiva a 6-a Comunitară, care a instituit în primul rând regula conform căreia instituţiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activităţile care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi publice, chiar dacă pentru desfăşurarea acestor activităţi se percep cotizaţii, redevenţe, taxe sau alte plăţi.

În drept, a invocat disp. art. 304 si urm. cod de procedură civilă. Intimata pârâtă, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice

Tulcea, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că

recursul este nefondat. Astfel, recurentul supune interpretării instanţei de recurs două aspecte

considerate relevante în stabilirea tratamentului fiscal aplicabil operaţiunilor de vânzare efectuate, considerate de către organul fiscal ca fiind supuse taxei pe valoarea adăugată.

În primul rând, consideră că unitatea administrativ teritorială, ca instituţie publică, nu poate fi considerată pentru operaţiunile de vânzare de terenuri şi apartamente noi efectuate în perioada 1.01.2008 – 31.07.2011 persoană impozabilă în conformitate cu disp. art.127 Cod fiscal.

Potrivit acestor dispoziţii, este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. Conform aceloraşi norme, instituţiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activităţile care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi publice, chiar dacă pentru desfăşurarea acestor activităţi se percep cotizaţii, onorarii, redevenţe, taxe sau alte plăţi, cu excepţia acelor activităţi care ar produce distorsiuni concurenţiale dacă instituţiile publice ar fi tratate ca persoane neimpozabile.

26

Prin urmare, regula este că instituţiile publice nu sunt persoane impozabile, însă o astfel de regulă nu se aplică atunci când prin activităţile desfăşurate instituţia publică produce distorsiuni concurenţiale dacă este tratată ca persoană neimpozabilă, această situaţie de excepţie plasând instituţia publică în categoria persoanelor impozabile. În aplicarea acestor dispoziţii, Normele Metodologice aprobate prin HG nr.44/2004 stabilesc că, în sensul art. 127 alin. (4) din Codul fiscal, distorsiuni concurenţiale rezultă atunci când aceeaşi activitate este desfăşurată de mai multe persoane, dintre care unele beneficiază de un tratament fiscal preferenţial, astfel încât contravaloarea bunurilor livrate şi/sau a serviciilor prestate de acestea nu este grevată de taxă, faţă de alte persoane care sunt obligate să greveze cu taxa contravaloarea livrărilor de bunuri şi/sau a prestărilor de servicii efectuate. Curtea apreciază că vânzările de terenuri sau construcţii reprezintă activităţi de natura celor arătate, care creează distorsiuni concurenţiale, deoarece contravaloarea bunurilor vândute negrevată de taxă conduce la un tratament fiscal preferenţial în favoarea instituţiei publice în raport cu alte persoane aflate în situaţie similară. De asemenea, Normele Metodologice prevăd că în situaţia în care instituţia publică desfăşoară activităţi pentru care este tratată ca persoană impozabilă, instituţia publică este considerată persoană impozabilă în legătură cu acele activităţi sau, după caz, cu partea din structura organizatorică prin care sunt realizate acele activităţi.

În ceea ce priveşte caracterul de activitate economică, se reţine că norma legală include în sfera activităţilor economice şi exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.

În acest sens, prin Hotărârea CJUE pronunţată la data de 15.09.2011 în cauzele conexate C-180/10 şi C-181/10 s-a stabilit că „Livrarea unui teren destinat construcţiei trebuie considerată supusă taxei pe valoarea adăugată în temeiul legislaţiei naţionale a unui stat membru în cazul în care statul respectiv face uz de posibilitatea prevăzută la art.12 alin.1 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138/CE, independent de caracterul permanent al operaţiunii sau de aspectul dacă persoana care a efectuat livrarea exercită o activitate de producător, de comerciant sau de prestator de servicii, în măsura în care această operaţiune nu constituie simpla exercitare a dreptului de proprietate de către titular.” Ori, se constată că vânzările efectuate de unitatea administrativ teritorială se circumscriu noţiunii de exploatare a bunurilor corporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, deoarece, independent de caracterul permanent al operaţiunilor, acestea nu constituie o simplă exercitare a dreptului de proprietate. Împrejurarea că plata preţului s-a făcut dintr-o dată nu poate fi interpretată în niciun caz în sensul dorit de recurentă şi anume că veniturile astfel obţinute nu au caracter de continuitate atâta timp cât au fost efectuate mai multe vânzări de bunuri care nu pot constitui simple acte de administrare a patrimoniului privat al unităţii.

27

În al doilea rând, legiuitorul a stabilit ca regulă scutirea de la plata TVA pentru livrarea de construcţii/părţi de construcţii şi a terenurilor pe care sunt construite, precum şi a oricăror alte terenuri (art.141 alin.2 lit.f Cod fiscal), cu excepţia livrărilor de construcţii sau părţi de construcţie noi sau de terenuri construibile. Este evident că sintagma „orice alte terenuri” se referă la alte terenuri decât cele afectate de construcţii, respectiv la terenuri din alte categorii de folosinţă, astfel că în această noţiune nu pot fi incluse terenurile vândute de recurentă care sunt terenuri aferente unor construcţii deja edificate, deţinute de proprietarii construcţiilor în baza unor contracte de concesiune. Ori, având în vedere că vânzările nu pot fi încadrate în scutirea de la plata TVA deoarece nu au ca obiect construcţii şi terenurile pe care acestea sunt construite şi nici „alte terenuri”, vânzările nu pot fi calificate decât ca livrări de terenuri construibile, situaţie în care sunt exceptate de la scutire, fiind supuse TVA. Calificarea terenului ca fiind construibil se face prin prisma disp. art. 141 alin.2 lit.f pct.1 care prevăd că teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcţii, conform legislaţiei în vigoare. În speţă, terenurile vândute constituie terenuri construibile, astfel cum rezultă din actele de vânzare – cumpărare încheiate, precum şi din extrasele de carte funciară şi din menţiunile cuprinse în certificatele de urbanism. Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurent sunt nefondate, urmează a respinge recursul ca atare, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă.

4. Contestaţie la executare. Declararea valorii imobilului prin includerea lucrărilor care i-au sporit valoarea. Sesizarea instanţei în vederea exercitării controlului de legalitate asupra măsurilor dispuse numai după finalizarea procedurii administrative.

Art.94 alin.1 din OG nr.92/2003 Art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 Art.218 alin.2 Cod procedură fiscală

Din prevederile art.218 alin.2 C.proc.fiscală, conform cărora „deciziile emise în soluţionarea contestaţiei pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ competentă”, rezultă că instanţa nu poate fi sesizată în vederea exercitării controlului de legalitate asupra măsurilor dispuse decât după finalizarea procedurii administrative prin emiterea unei decizii care să analizeze fondul raportului juridic fiscal.

Ori, în procedura specială a Codului de procedură fiscală, poate constitui obiect al acţiunii judiciare doar decizia sau dispoziţia dată de organul fiscal în soluţionarea contestaţiei administrative, decizie care nu constituie un simplu răspuns la plângerea prealabilă ci este asimilată ea însăşi unui act administrativ fiscal. În speţă, reclamanta a solicitat direct instanţei de contencios administrativ anularea măsurilor dispuse de organul fiscal fără a aştepta soluţionarea contestaţiei administrative, aşa cum impune legea specială.

28

Procedura prealabilă administrativă este o procedură obligatorie, fiind o condiţie de admisibilitate a acţiunii la instanţa de contencios administrativ, iar lipsa acesteia conduce la respingerea cererii ca inadmisibilă, deoarece fiind vorba de o dispoziţie imperativă, de ordine publică, nesocotirea ei nu poate fi acoperită ulterior.

În atare situaţie, deşi ne aflăm în prezenţa unor acte administrative emise de o autoritate publică în regim de putere publică, pentru contestarea lor s-a instituit de către legiuitor un cadru special, care derogă de la dreptul comun în materia contenciosului administrativ, prin care se asigură părţilor accesul la justiţie în sensul art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia civilă nr. 1995/CA/20.11.2013

Dosar nr. 11926/212/2012

Prin Sentinţa civilă nr.1439/CA/14.03.2012 Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea de anulare a dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele fiscale nr. 30657/18.04.2012, ca inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile.

A admis acţiunea conexă formulată de reclamanta SC [...] SRL şi a anulat dispoziţia nr.R–S 39477 din 3.08.2011 şi, pe cale de consecinţă, a anulat parţial decizia de impunere nr. S 28789/09.03.2012 şi R.I.F. nr. S 28787/09.04.2011 cu privire la plata sumei de 23.384 lei cu titlu de impozit clădiri şi 5238 lei reprezentând accesorii, obligând pârâtul SPITVBL Constanţa la plata către reclamantă a sumei de 1004,3 lei - cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a dispoziţiilor nr. 30655/2011 că reclamanta a depus la dosar plângerea prealabilă împotriva R.I.F. arătând că nu s-a formulat plângere prealabilă împotriva dispoziţiei având în vedere că în cuprinsul actului s-a invocat altă cale de atac respectiv contestaţia la executare.

Faptul că organul fiscal a arătat în cuprinsul actului contestat dispoziţiile prevăzute la art. 172 – 173 Cod fiscal ce reglementează contestaţia la executare şi nu dispoziţiile art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală ce reglementează contestaţia administrativă, nu exonerează reclamanta de obligaţia de a executa plângerea prealabilă.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr.554/2004, instanţa de fond a reţinut că procedura de soluţionare a contestaţiilor fiscale, reglementate de art. 205-218 Cod procedură fiscală este o procedură prealabilă obligatorie, iar parcurgerea acestei căi administrative de atac reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ . Rezultă din scopul instituirii obligativităţii plângerii prealabile, de a oferi atât persoanei vătămate prin actul administrativ, cât şi organului administrativ emitent, un mijloc de remediere a eventualei nelegalităţi fără intermediul instanţei de judecată, parcurgerea procedurii administrative prealabile fiind o condiţie obligatorie pentru declanşarea procedurii judiciare, deci pentru sesizarea instanţei, a cărei neîndeplinire afectează însuşi exerciţiul dreptului la acţiune în contencios administrativ, sancţiunea

29

neexercitării acestui recurs administrative fiind aceea a respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă . Întrucât în speţă, contestaţia formulată nu a fost soluţionată în căile administrative de atac, instanţa de judecată nu se poate substitui organul administrativ cu atribuţii jurisdicţionale expres conferite de lege, astfel că sesizarea instanţei cu anularea înştiinţării de plată, mai înainte ca organul competent conform art.209 Cod proc. fiscală să se pronunţe prin decizie motivată, este prematură (inadmisibilă). Pentru aceste considerente, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea având ca obiect anularea dispoziţiei 30657/2012 ca inadmisibilă.

Cu privire la acţiunea conexă, s-a reţinut că reclamanta este proprietara unui imobil în suprafaţă de 165 m2, acest imobil fiind închiriat către BC [...] în perioada 19.06.2006 – 17.07.2010. În momentul restituirii imobilului către reclamantă s-a încheiat procesul verbal de predare-primire în care s-a menţionat că valoarea amenajărilor făcute spaţiului de locator este de 73.435,24 lei.

Din înscrisurile depuse la dosar s-a constatat că la fila 114 (dosar 11926/212/2012 Judecătoria Constanţa) există procesul verbal de recepţie a punerii în funcţiune nr. 14855/27.11.2006 încheiat de BC [...] SA în care se arată că la 27.11.2006 s-au efectuat probele tehnologice ale utilajelor şi instalaţiilor aferente capacităţii pentru exploatarea normală, valoarea impozitului fix ce se pune în funcţiune fiind de 73.435.24 lei.

Din anexa inventar lucrări se reţine următoarele lucrări şi valori: 550 lei – pentru proiectare; 67.829,7 lei – lucrări amenajare; 5.055,54 lei – materiale.

Organul fiscal în urma controlului efectuat la reclamantă a reţinut că aceasta nu s-a conformat dispoziţiilor art. 253 alin. 31 Cod proc. fiscală în sensul că nu a înregistrat în contabilitate valoarea de inventar. 73.435,24 lei reprezentând lucrării amenajare şi modernizare realizate de chiriaşul BC [...] SA.

În urma controlului s-a emis decizia de impunere pentru suma de 23.384 lei prezentând – impozit pentru clădiri aferente perioadei 2007-2012 şi accesorii în valoare de 5.538 lei.

La 01.01.2007 au intrat în vigoare dispoziţiile art. 253 alin. 31 Cod proc. fiscală care arată că în cazul clădirilor la care au fost executate lucrări de reconstituire, modernizare, consolidare, modificare sau extindere de către locator, din punct de vedere fiscal, acesta are obligaţia să comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declaraţii fiscale în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective.

Aşa cum s-a reţinut din înscrisuri, lucrările au fost executate şi finalizate în cursul anului 2006 dată la care art. 253 alin. 31 Cod proc. fiscală nu era în vigoare.

Instanţa de fond a apreciat că în raport de aceste aspecte organul fiscal trebuia să verifice calculul şi valoarea impozitului datorat în raport de dispoziţiile legale aflate n vigoare la data finalizării lucrărilor respectiv 2006 şi nu să aplice dispoziţiile ce au intrat în vigoare ulterior finalizării lucrărilor şi, mai mult, organul fiscal trebuia să verifice în mod concret care au fost îmbunătăţirile şi modernizările aduse imobilului.

30

A mai constatat instanţa că, deşi prin întâmpinare se invocă de pârât că a respectat dispoziţiile art. 64 din OG 92/2003, în dosar nu s-au depus înscrisuri în acest sens, singurele documente în acest sens fiind procesul verbal de recepţie întocmit de chiriaş în anexă, însă din aceste înscrisuri nu poate stabili dacă lucrările efectuate de chiriaş reprezintă într-adevăr lucrări de modernizare, modificare, extindere renovare în înţelesul art. 253 alin. 31 Cod proc. fiscală sau reprezintă lucrări care să-i faciliteze desfăşurarea activităţii specifice.

Instanţa a mai reţinut că anterior încheierii contractului de închiriere cu BC [...] reclamanta a executat lucrări de amenajare filială bancă conform AC 5/8.01.2001, lucrări finalizate la 30.05.2001, astfel că în momentul încheierii contractului cu BC [...] spaţiul reclamantei era amenajat ca filială de bancă.

S-a apreciat că, în lipsa indicării în actele fiscale a lucrărilor executate de chiriaş, instanţa nu poate analiza susţinerile părţilor cu privire la necesitatea obţinerii autorizaţiei de construire, incidenţa disp. art. 11 din Legea 50/1991 care reglementează lucrările ce se pot executa fără autorizaţie de construire, necesitatea obţinerii acordului proprietarului imobilului de către chiriaş pentru a executa lucrări.

Şi dacă s-ar aplica disp. art. 253 alin. 31 Cod proc. fiscală, în raport de data terminării lucrărilor 27.11.2006, reclamanta trebuia să depună o nouă declaraţie fiscală în termen de 30 de zile respectiv 27.12.2006, dată la care art. 253 alin. 31 nu era în vigoare.

În concluzie, instanţa de fond a apreciat că, în raport de data executării lucrărilor respectiv 2006, organul fiscal nu putea stabili obligaţia de plată raportându-se la dispoziţiile ce au intrat ulterior în vigoare.

Trecând peste acest aspect, organul fiscal avea obligaţia conform art. 64 Cod proc. fiscală să stabilească în urma obţinerii informaţiilor de la chiriaş felul şi valoarea lucrărilor ce au fost executate de acesta pentru a verifica incidenţa disp. art. 253 alin. 31 Cod proc. fiscală şi susţinerile părţilor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC [...] SRL care a criticat-o ca nelegală pentru următoarele motive:

1. În mod greşit instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 30657/18.04.2012 emisă de S.P.I.T. Constanţa, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr. 11926/212/2012 al Tribunalului Constanţa (declinat de la Judecătoria Constanţa).

În primul rând, pentru că excepţia inadmisibilităţii nu a fost niciodată pusă în discuţia părţilor.

Pe de altă parte, excepţia prematurităţii, invocată de pârât (dar nemotivată) prin cererea de amânare depusă în data de 25.01.2013, a fost calificată de instanţă drept excepţie a inadmisibilităţii şi a fost în mod greşit admisă, cu toate că, aşa cum a precizat în concluziile scrise depuse la instanţa de fond, reclamanta recurentă a parcurs procedura prealabilă prevăzută de lege, solicitând pârâtului inclusiv anularea actului care a stat la baza emiterii Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 30657/18.04.2012, respectiv a Raportului de inspecţie fiscală nr. S28787/09.04.2012.

31

Prin Dispoziţia nr. R-S39477/03.08.2012 emisă de pârât în soluţionarea contestaţiei noastre administrative înregistrate sub nr. S39477/24.05.2012, acesta a respins toate solicitările exprimate în procedura prealabilă prevăzută de lege.

Consideră recurenta reclamantă că instanţa de fond a dat dovadă de un formalism excesiv atunci când a reţinut că societatea reclamantă nu a atacat în procedura prealabilă, în mod expres, Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr.30657/18.04.2012 şi că din acest motiv cererea adresată instanţei în sensul anulării respectivului act se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.

Arată recurenta reclamantă că este evident că între părţi s-a derulat o procedură prealabilă, mai înainte de a investi instanţa de judecată, procedură care nu a dus la stingerea litigiului existent între părţi.

De asemenea, arată recurenta reclamantă, instanţa de fond nu a ţinut cont că în mod eronat pârâtul a indicat în Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 30657/18.04.2012 o altă cale de atac, cale pe care reclamanta recurentă a iniţiat-o întocmai, permiţând astfel ca greşita indicare a căii de atac de către organul emitent să coste tocmai partea vătămată prin actul în cauză.

În raport de considerentele expuse, consideră că soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei inadmisibilităţii este injustă, motiv pentru care solicită casarea hotărârii recurate sub acest aspect si trimiterea cauzei spre soluţionarea pe fond a cererii de anulare a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 30657/18.04.2012 emisă de S.P.I.T. Constanta.

2. În ceea ce priveşte soluţia dată în dosarul nr. 9707/118/2012, solicită modificarea hotărârii recurate în sensul obligării pârâtului şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu, respectiv a sumei de 1500 lei reprezentând onorariu avocaţial aferent dosarului nr. 9707/118/2012.

Recurenta reclamantă învederează că deşi a făcut dovada achitării onorariului avocaţial în sumă de 1.500 lei aferent dosarului nr. 9707/118/2012 al Tribunalului Constanţa, precum şi a taxei de timbru prevăzute de lege, instanţa de fond a obligat pârâtul în mod greşit doar la plata sumei de 104,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Consideră că, s-ar fi cuvenit ca instanţa de fond, admiţând acţiunea conexă (făcând obiectul dosarului nr. 9707/118/2012 al Tribunalului Constanţa), să admită în totalitate şi cheltuielile de judecată ocazionate recurentei reclamante de soluţionarea acestei cauze, în considerarea prevederilor art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865, care dispune că partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, să achite celeilalte părţi cheltuielile de judecată ce i-au fost ocazionate de soluţionarea cauzei.

Pârâtul S.P.I.T. Constanta a criticat aceeaşi hotărâre, susţinând că intenţia legiuitorului la edictarea dispoziţiilor art 253 alin.31 Cod proc. fiscală a fost de a suplini o lacună legislativă referitoare la situaţia în care locatarul ar efectua lucrări de construire a căror valoare este necunoscută proprietarului clădirii, tocmai pentru ca acesta din urmă să îşi actualizeze valoarea impozabilă a bunului imobil deţinut, pentru o realitate a înscrierilor contabile si, de asemenea, în vederea stabilirii corecte a impozitului datorat.

32

Recurentul pârât consideră că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 254 alin. 4, 5, 6 Cod fiscal, fiind irelevant faptul că nu există o autorizaţie de construcţie pentru efectuarea lucrărilor şi pretinsa lipsă a acordului proprietarului pentru efectuarea acestora.

Consideră că SC [...] SRL şi-a exprimat acest acord prin chiar contractul de închiriere nr. 6632/19.06.2006, respectiv prevederile art. 9 şi 19 din contract fiind destul de clare în acest sens: valoarea îmbunătăţirilor urmând să treacă în proprietatea sa cu titlu gratuit la încetarea contractului.

Pe de altă parte, arată recurentul pârât, că în cauză se pune problema existenţei respectivelor îmbunătăţiri şi nu a faptului dacă au fost edificate cu sau fără acordul proprietarului.

De altfel, este foarte posibil ca îmbunătăţirile aduse de către chiriaş să nu facă parte din categoria celor pentru care este necesară obţinerea autorizaţiei de construire. Existenţa unei astfel de categorii de îmbunătăţiri rezultă şi din prevederile pct. 52 alin. 2 din Normele Metodologice ale art. 253 din Codul Fiscal.

Este evident că pentru înlocuirea sau modernizarea instalaţiilor sanitare, de încălzire, de telecomunicaţii etc. nu este necesară obţinerea unei autorizaţii de construire, însă acestea cresc valoarea impozabilă a clădirii.

Oricum nu se poate reţine buna credinţă a proprietarului în condiţiile în care la încetarea contractului părţile dispun expres asupra modernizărilor efectuate de Bancă în spaţiul închiriat, respectiv convin ca aceste îmbunătăţiri în valoare de 73.435,24 lei să treacă în proprietatea SC [...] SRL.

În ceea ce priveşte momentul naşterii obligaţiei de a declara respectivele îmbunătăţiri, recurentul pârât apreciază că o astfel de obligaţie este continuă, luând naştere de la momentul efectuării respectivelor îmbunătăţiri (30 de zile de la terminarea acestora) şi durând pe toată perioada existenţei respectivelor îmbunătăţiri.

Cu toate acestea, impozitul suplimentar aferent valorii îmbunătăţirilor a fost recalculat începând cu data de 1 ianuarie 2007, dată de la care, prin intervenţia art. 253 alin.31, datorarea impozitului este indiscutabilă.

În consecinţă, pentru toate motivele arătate, solicită admiterea recursului declarat de către SPITVBL, şi modificarea în tot a sentinţei recurate.

În drept, a invocat dispoziţiile art 304 pct. 9 şi 3041 Cod proc. civ. Examinând recursurile prin prisma criticilor aduse cât şi în temeiul art.3041

Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele: Cu referire la recursul declarat de pârâtul SPITVBL Constanţa, Curtea

apreciază criticile ca fiind întemeiate pentru următoarele considerente: În speţă, potrivit probelor administrate a rezultat că spaţiul pe care reclamanta l-

a închiriat către Banca Comercială [...] SA conform contractului de închiriere nr.6632/19.06.2006, fusese anterior închiriat pentru sediu de bancă – filiala [...].

Conform dispoziţiilor art.9 al.5, 10 al.6 şi 19 din contract locatarul avea dreptul să efectueze lucrări impuse de profilul de activitate sau de starea imobilului iar la încetarea contractului acestea urmau să treacă cu titlu gratuit în proprietatea locatorului. Cu ocazia predării imobilului, la încetarea contractului de închiriere, prin

33

procesul verbal semnat chiar de administratorul reclamantei s-a recunoscut că banca a efectuat amenajări în sumă de 73.435,24 lei, amortizarea acestora până la data de 17.07.2010 fiind de 47.130,15 lei.

Ori, faţă de această situaţie este lipsită de relevanţă susţinerea reclamantei că nu şi-a dat acordul pentru efectuarea lucrărilor, esenţial fiind că lucrările au fost făcute şi recunoscute, încadrându-se în dispoziţiile art.253 al.31 din Legea nr. 571/2003, declarare valorii acestora fiind obligatorie.

Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora (art.94 al.1 OG nr.92/2003).

În speţă, de la începutul anului 2007 reclamanta avea obligaţia să declare valoarea imobilului prin includerea lucrărilor care i-au sporit valoarea, motiv pentru care actele administrative întocmite de organul fiscal sunt legale.

Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază ca întemeiate criticile aduse de pârâtul SPITVBL, motiv pentru care în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă se va admite recursul şi modifica în parte Sentinţa civilă nr.1439/14.03.2013 în sensul că va respinge acţiunea conexă a reclamantei ca nefondată.

În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta SC [...] SRL, Curtea constată următoarele:

Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.

Aşa cum în mod corect a reţinut tribunalul, legiuitorul a instituit o procedură specială de contestare la instanţă a titlurilor de creanţă privind datorii fiscale, în speţă Legea nr. 571/2003 privind Codul de procedură fiscală. Din prevederile art.218 alin.2 C.proc.fiscală, conform cărora „deciziile emise în soluţionarea contestaţiei pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ competentă”, rezultă că instanţa nu poate fi sesizată în vederea exercitării controlului de legalitate asupra măsurilor dispuse decât după finalizarea procedurii administrative prin emiterea unei decizii care să analizeze fondul raportului juridic fiscal.

Ori, în procedura specială a codului de procedură fiscală, poate constitui obiect al acţiunii judiciare doar decizia sau dispoziţia dată de organul fiscal în soluţionarea contestaţiei administrative, decizie care nu constituie un simplu răspuns la plângerea prealabilă ci este asimilată ea însăşi unui act administrativ fiscal. În speţă, reclamanta a solicitat direct instanţei de contencios administrativ anularea măsurilor dispuse de organul fiscal sub nr.30657/18.04.2012 fără a aştepta soluţionarea contestaţiei administrative, aşa cum impune legea specială.

Procedura prealabilă administrativă este o procedură obligatorie, fiind o condiţie de admisibilitate a acţiunii la instanţa de contencios administrativ, iar lipsa

34

acesteia conduce la respingerea cererii ca inadmisibilă, deoarece fiind vorba de o dispoziţie imperativă, de ordine publică, nesocotirea ei nu se poate fi acoperită ulterior.

În atare situaţie, deşi ne aflăm în prezenţa unor acte administrative emise de o autoritate publică în regim de putere publică, pentru contestarea lor s-a instituit de către legiuitor un cadru special, care derogă de la dreptul comun în materia contenciosului administrativ, prin care se asigură părţilor accesul la justiţie în sensul art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dat fiind principiul „specialul derogă de la general”, partea nu are drept de alegere dintre mai multe proceduri, ci este obligată de normele speciale să urmeze calea stabilită de legiuitor atunci când contestă o măsură fiscală, motiv pentru care cererea sa întemeiată pe dispoziţiile art.8 din Legea nr. 554/2004 era inadmisibilă.

Nici critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, aceasta în considerarea dispoziţiilor art.274 din Codul de procedură civilă, dispoziţii care nu pot fi favorabile reclamantei în condiţiile în care acţiunea sa a fost considerată ca nefondată în totalitatea ei.

Pe cale de consecinţă, pentru considerentele arătate, Curtea constată că recursul reclamantei se vădeşte a fi nefondat, motiv pentru care în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, raportat la art.312 din Codul de procedură civilă, urmează a fi respins.

5. Contestaţie act administrativ – Legea nr. 247/2005. Acordare despăgubiri ce nu reflectă valoarea tuturor elementelor supuse evaluării.

Art.16 alin.8 şi 9 din Titlul VII din Legea nr.247/2005

La data de 26.08.2009 a fost emisă de către Primarul comunei o dispoziţie prin care se

admite notificarea persoanei îndreptăţite şi se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru daracul de lână cu motor ce a aparţinut autorului, dispoziţia fiind înaintată, conform procedurii instituite de titlul VII din Legea nr.247/2005, către Prefectura Judeţului Brăila, pentru continuarea procedurii de plată a despăgubirilor.

Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, din cererea de recurs, din precizările făcute în faţa instanţei de fond, dar şi din corespondenţa purtată în cadrul procedurii administrative anterioare, reclamantul susţine că evaluarea şi implicit despăgubirea, trebuia să privească nu numai bunul mobil, daracul de lână cu motor, ci şi imobilul care a fost demolat la momentul preluării.

Se constată, însă, că nici cererile de restituire formulate, nici hotărârea judecătorească irevocabilă a Curţii de Apel Galaţi nu au privit decât bunul mobil, daracul de lână cu motor, astfel că dispoziţia emisă în temeiul Legii nr.10/2001 şi evaluarea realizată nu putea avea drept obiect decât bunul mobil.

Aşadar, chiar comunicate actele menţionate către reclamant, acesta nu ar fi putut valorifica, în mod legal, susţinerea referitoare la dreptul la despăgubire (restituire prin echivalent) şi cu privire la imobilul construcţie în care se afla daracul de lână şi care se susţine că a fost demolat în vederea preluării mobilului.

35

Dosar nr. 796/36/2011* Decizia civilă nr. 2002/21.11.2013

1. Prin sentinţa civilă nr.270/05.06.2012, Curtea de Apel Constanţa a respins contestaţia formulată de reclamantul [...] în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondată, reţinând următoarele: Prin cererea adresată Curţii de Apel Constanţa la data de 13.07.2011, reclamantul [...] a contestat decizia nr. 9517/19.01.2011 prin care s-a emis titlul de despăgubire în cuantum de 6.895,76 lei, învederând că valoarea obiectivului industrial stabilit prin expertiza întocmită în dosarul administrativ ce stă la baza deciziei nr. 9517/2011, nu reprezintă o justă despăgubire, fiind evaluată incorect la 6.297,50 lei.

Potrivit reclamantului, cu ocazia preluării utilajului industrial s-a demolat imobilul în care era amplasat, fiind dărâmate zidurile pentru a desprinde componentele utilajului, ceea ce creează prezumţia că pentru o dreaptă şi justă despăgubire se impune şi evaluarea imobilului demolat cu ocazia preluării.

A constatat judecătorul fondului că prin decizia nr. 9517/19.01.2011, Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor a decis emiterea titlului de despăgubire în favoarea d-lui [...], în cuantum de 6.895,76 lei, reprezentând valoarea actualizată cu indicele de inflaţie a despăgubirilor stabilite în art. 1 al Dispoziţiei 516/26.08.2009.

Dispoziţia nr. 516/26.08.2009 emisă de Primarul comunei [...], judeţul Brăila a admis notificarea nr. 520/2005 şi a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru daracul de lână cu motor ce a aparţinut autorului [...], în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi a plăţii despăgubirilor în cuantum de 6.297,50 lei, întrucât nu poate fi restituit în natură.

S-a reţinut că această dispoziţie nu a fost contestată, astfel că pârâta s-a limitat în a stabili despăgubirile doar pentru daracul de lână nu şi pentru eventualul imobil în care acesta ar fi fost montat.

Potrivit primei instanţe, urmarea dispoziţiei nr. 516/2009 pârâta a urmat procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, respectiv a analizat legalitatea respingerii cererii de restituire în natură conform art. 16 pct.4 şi a stabilit acordarea despăgubirilor în limita propusă de expert, reclamantul nu a contestat valoarea stabilită în raportul de evaluare şi materializată în dispoziţia nr. 516/2009.

Instanţa a constatat, de asemenea, că valoarea stabilită de către expert [...] a fost efectuată corect, expertul raportându-se la valoarea comercială a daracului, de 80.000-90.000 lei (nou cu motor electric) aplicându-i uzura corespunzătoare de 65% (conform vechimii sale la data preluării – 1959), iar valoarea stabilită prin expertiza efectuată în cadrul dosarului 795/36/2011 de către expert [...], nu este stabilită în mod obiectiv, întrucât nu s-a aplicat niciuna din metodele de evaluare din cele recomandate de ANEVAR, cum recunoaşte chiar expertul în răspunsul la obiecţiuni.

36

Valoarea stabilită de expertul [...] de 232.000 lei a unui darac de lână preluat în 1959 cu o vechime de cel puţin 26 ani, nu este una obiectivă, expertul neavând în vedere criteriul de evaluare aplicabil conform Legii nr. 10/2001.

2. Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a formulat recurs reclamantul [...], calea de atac fiind înregistrată iniţial pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr.796/36/2011 şi trimisă în condiţiile art.XXIII alin.2 şi 4 din Legea nr.2/2013, pe cale administrativă, către Curtea de Apel Constanţa, unde a fost reînregistrată sub nr.796/36/2011*.

Hotărârea instanţei de fond a fost criticată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.4 şi pct.9 şi art.3041 C.pr.civilă, susţinându-se că instanţa nu a proceda la analiza întregului probatoriu, motivarea hotărârii nu reflectă modul în care s-a executat obligaţia de a judeca faţă de actele şi faptele deduse judecăţii, ceea ce a dus la încălcarea unor prevederi legale, aplicarea greşită a legii şi depăşirea atribuţiilor judecătoreşti.

Cu privire la probatoriul propus de către reclamant, se susţine că acesta a evidenţiat neconcordanţa dintre decizia emisă la data de 26.08.2009 comunicată reclamantului şi cea depusă ca documentaţie la dosarul administrativ, cu privire la suma stabilită cu titlu de despăgubire, faptul că decizia care cuprindea despăgubirea nu i-a fost comunicată, iar posibilitatea formulării unei eventuale contestaţii în temeiul prevederilor art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001 era posibilă numai în situaţia comunicării, însă instanţa a apreciat greşit că reclamantul nu a contestat valoarea stabilită prin raportul de evaluare.

Instanţa a apreciat asupra utilităţii probei cu expertiza tehnică şi a numit expertul de pe lista experţilor autorizaţi de Ministerul Justiţiei, dar a respins proba testimonială şi proba cu expertiza imobiliară pentru evaluarea imobilului demolat.

Pe de altă parte, susţine recurentul reclamant că dispoziţia nr.516/26.08.2009 trebuie să reflecte dispozitivul hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, care conţine criteriile ce trebuie respectate cu ocazia evaluării şi prin care s-a constatat că la data preluării utilajului industrial s-a procedat la demolarea imobilului în care era montat, demolarea făcând parte integrantă din prejudiciul creat prin preluarea daracului de lână cu motor.

Se învederează că normele de aplicare ale Legii nr.10/2001 stabilesc că decizia de despăgubire ce se referă la utilaje industriale trebuie să fie abordată împreună cu imobilul confiscat sau demolat şi, de asemenea, se stabileşte ca reper al limitei inferioare la care ar putea fi stabilită valoarea despăgubirii, valoarea de inventar ca activ patrimonial, la data preluării.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, devenită Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat respingerea recursului, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.

3. Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile recurate, prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:

37

Prin cererea introductivă de instanţă formulată la data de 13.07.2011, reclamantul [...] a învestit Curtea de Apel Constanţa cu contestaţia formulată împotriva deciziei nr.9517/19.01.2011 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care s-a decis emiterea titlului de despăgubire, în temeiul art.16 alin.8 şi 9 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, pentru suma de 6.895,76 lei, reprezentând valoarea actualizată cu indicele de inflaţie a despăgubirilor stabilite în art.1 din Dispoziţia nr.516/26.08.2009.

Decizia menţionată care reprezintă titlu de despăgubire este contestată numai sub aspectul cuantumului despăgubirii, în sensul că această despăgubire nu reflectă valoarea tuturor elementelor supuse evaluării, respectiv”valoarea imobilului demolat cu ocazia preluării abuzive, valoarea daracului de lână şi valoarea motorului.

Motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată a reclamantului, care a beneficiat de asistenţă juridică calificată, dar şi considerentele cererii de recurs arată clar că ceea ce se contestă este faptul că în procedura evaluării nu a fost avut în vedere şi imobilul care se susţine că a fost demolat cu ocazia ridicării utilajului.

Astfel, la data de 26.08.2009 se emite de către Primarul comunei [...], Dispoziţia nr.516/26.08.2009, prin care se admite notificarea persoanei îndreptăţite [...], şi se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru daracul de lână cu motor ce a aparţinut autorului [...], dispoziţia fiind înaintată, conform procedurii instituite de titlul VII din Legea nr.247/2005, către Prefectura Judeţului Brăila, pentru continuarea procedurii de plată a despăgubirilor.

Dispoziţia emisă în temeiul Legii nr.10/2001 a avut la bază decizia civilă nr.64/16.02.2009 a Curţii de Apel Galaţi, irevocabilă prin nerecurare, care a anulat o primă Dispoziţie dată în baza Legii nr.10/2001, respectiv Dispoziţia nr.1168/20.06.2007 şi a obligat Primarul comunei [...] să emită decizie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru daracul de lână cu motor ce a aparţinut autorului [...].

Prin această hotărâre judecătorească s-a analizat cererea de restituire prin echivalent numai cu privire la bunul reprezentat de daracul de lână cu motor şi s-a concluzionat, pe baza probelor administrate, că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest bun.

Dispoziţia nr.516/26.08.2009, care nu cuprinde cuantumul despăgubirilor, a fost comunicată reclamantului.

La data de 13.05.2010, Prefectul Judeţului Brăila a returnat dosarul Primarului comunei [...] pentru realizarea evaluării bunului supus despăgubirii, astfel că la acest moment al procedurii s-a realizat raportul de expertiză tehnică şi evaluare, de către expertul [...], expert care a analizat valoarea comercială a bunului – darac de lână cu motor cu ardere internă, prin raportare la valoarea comercială a unui darac de lână cu motor electric în prezent şi uzura daracului de lână deţinut de autorul reclamantului, fiind menţionat în mod expres că în anul 1959 acest bun era foarte vechi şi avea o uzură de 60-70%.

Dispoziţia nr.516/26.08.2009 a fost completată cu suma despăgubirilor în cuantum de 6.297,50 lei, nemaifiind emisă o altă dispoziţie în acest sens şi a fost

38

înaintată în procedura prevăzută de titlul VII din Legea nr.10/2001, fiind ulterior emisă Decizia nr.9517/19.01.2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Se constată, astfel, că procedura de evaluare a bunului mobil care a format obiectul cererii de restituire nu a fost realizată potrivit art.16 alin.5 – 7 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, în cadrul procedurii administrative, ci în etapa anterioară trimiterii dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum se arată şi de către intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în cadrul notelor trimise instanţei de recurs.

Evaluarea s-a realizat astfel în baza art.16 alin.8 din titlul VII al Legii nr.247/2005, dat fiind faptul că obiectul evaluării era un bun mobil, evaluarea reglementată de art.16 alin.5 - 65 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 făcând referire la bunurile imobile – terenuri şi construcţii.

Din lucrările dosarului nu rezultă că raportul de expertiză tehnică şi evaluare efectuat de expertul [...], precum şi Dispoziţia ulterioară emisă de Primarul comunei [...] şi care cuprinde cuantumul despăgubirii au fost comunicate reclamantului, însă reţinem faptul că această evaluare este contestată numai cu privire la obiectul supus evaluării.

Cu alte cuvinte, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, din cererea de recurs, din precizările făcute în faţa instanţei de fond, dar şi din corespondenţa purtată în cadrul procedurii administrative anterioare, reclamantul [...] susţine că evaluarea şi implicit despăgubirea, trebuia să privească nu numai bunul mobil, daracul de lână cu motor, ci şi imobilul care a fost demolat la momentul preluării.

Se constată, însă, că nici cererile de restituire formulate, nici hotărârea judecătorească irevocabilă a Curţii de Apel Galaţi nu au privit decât bunul mobil, daracul de lână cu motor, astfel că dispoziţia emisă în temeiul Legii nr.10/2001 şi evaluarea realizată nu putea avea drept obiect decât bunul mobil.

Aşadar, chiar comunicate actele menţionate către reclamant, acesta nu ar fi putut valorifica, în mod legal, susţinerea referitoare la dreptul la despăgubire (restituire prin echivalent) şi cu privire la imobilul construcţie în care se afla daracul de lână şi care se susţine că a fost demolat în vederea preluării mobilului.

Critica de fond care vizează faptul că Dispoziţia nr.516/26.08.2009 nu respectă decizia civilă nr.64/16.02.2009 a Curţii de Apel Galaţi nu este întemeiată, instanţa de judecată menţionată analizând raportul juridic dedus judecăţii numai sub aspectul îndreptăţirii reclamantului [...] la restituirea prin echivalent a daracului de lână cu motor.

De asemenea, se constată că instanţa de fond a administrat proba cu expertiza de evaluare a bunului mobil, cu obiectivul propus de reclamant şi a procedat motivat la înlăturarea concluziilor expertizei tehnice judiciare de evaluare efectuată de expertul judiciar [...], apreciind că evaluarea judiciară nu este obiectivă, având în vedere că nu ţine seama de vechimea de 26 de ani a bunului la momentul preluării,

39

dar şi faptul că a avut în vedere şi anexe de tăiat lemne, care nu au fost, până la acel moment, susţinute şi dovedite ca fiind părţi ale daracului de lână.

Reclamantul nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză judiciară efectuat de expertul [...].

Astfel, corect a fost reţinută numai evaluarea realizată de expertul [...] şi avută în vedere la emiterea dispoziţiei Primarului şi a deciziei contestate, observându-se că reclamantului i-a fost respectat dreptul la apărare şi i s-a oferit posibilitatea să-şi dovedească pretenţiile, în prezentul cadru procesual.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse, în temeiul prevederilor art.312 alin.1 C.pr.civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat, apreciind că nu sunt dovedite motivele de nelegalitate susţinute prin cererea de recurs.

6. Anulare certificat de urbanism eliberat în vederea vânzării terenului.

Art.1, 2 din Legea nr.554/2004 Art.6 din Legea nr.51/1990

Art.32 din Legea nr.350/2001

Potrivit art.1 din Legea nr.554/2004 „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.” Art.2 lit.c din lege defineşte actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.” Astfel cum rezultă din definiţia legală a certificatului de urbanism, acest act nu reprezintă decât un act de informare, neîndeplinind condiţiile unui act administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Într-o atare situaţie, se apreciază că certificatul de urbanism nu poate fi cenzurat de către instanţa de contencios administrativ, recurenţii având la dispoziţie o astfel de acţiune doar împotriva autorizaţiei de construire sau împotriva refuzului de a elibera autorizaţia de construire, refuz ce nu a fost constatat în cauză. De asemenea, se constată că reclamanţii au solicitat eliberarea certificatului de urbanism în vederea vânzării terenului, fără a solicita odată cu acesta, conform art.32 din Legea nr.350/2001, şi o modificare a prevederilor documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă, astfel că instanţa nu este în măsură să analizeze un eventual refuz nejustificat al pârâtului în acest sens.

Decizia civilă nr. 2050/CA/04.12.2013

Dosar nr. 6013/118/2012

Prin cererea formulată la data de 23.05.2012 şi înregistrată pe rolul Tribunalului

Constanţa sub nr.6013/118/2012, reclamanţii [...], [...] şi [...] au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa Prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local Constanţa anularea certificatului de urbanism

40

nr.631/23.03.2012 eliberat de Primarul Municipiului Constanţa în care este înscrisă interdicţia definitivă de construire şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr.3184/31.05.2013, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea şi a obligat reclamanţii către pârâtul Primarul Municipiului Constanţa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 620 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin certificatul de urbanism nr.631/23.03.2012 eliberat de Primarul Municipiului Constanţa emis în vederea unor operaţiuni notariale privind circulaţia imobiliară (vânzare teren), s-a stabilit în temeiul reglementărilor documentaţiei de urbanism, faza PUG aprobată prin HCLM nr.77/31.03.2011, regimul, juridic economic şi tehnic al terenului în suprafaţă de 466 mp, situat în Municipiul Constanţa, zona [...].

Terenul este proprietatea reclamanţilor în baza sentinţei civile nr.1522/02.12.2008 a Tribunalului Constanţa, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a dispus restituirea terenului în suprafaţă de 466,35 mp reprezentând parcela 2, identificată prin raportul de expertiză topografică, marcat prin conturul j, g, v, h, i, j, situat pe partea de sud a amplasamentului terenului şi la vest de aleea din spatele blocului L11.

Prin certificatul de urbanism s-a stabilit că destinaţia terenului stabilită prin planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului aprobate: PUG SRL 4 – subzona locuinţelor colective medii (P+3-4) situate în ansambluri preponderent rezidenţiale, căi carosabile şi pietonale private garaje, spaţii plantate, locuri de joacă pentru copii, amenajări sport pentru tineret, împrejmuiri. De asemenea, s-a stabilit în baza reglementărilor extrase din documentaţiile de urbanism şi amenajarea teritoriului sau din regulamentele aprobate care instituie un regim special asupra imobilului că există o interdicţie definitivă de construire conform studiului de sistematizare.

Prin regulamentul local de urbanism aferent Planului Urbanistic General al municipiului Constanţa, aprobat prin HCLM nr.653/1999 a cărui valabilitate a fost prelungită prin HCLM nr.77/31.03.2011, s-a prevăzut că pentru subzona locuinţelor colective medii (P+3-4) situate în ansambluri preponderent rezidenţiale, cum este în speţă zona SRL 4 în care este situat terenul reclamanţilor, la Secţiunea I „Utilizare funcţională” art.2 „Utilizări admise cu condiţionări”ultima liniuţă a stabilit că se admite construirea de locuinţe noi numai pe bază de PUZ şi regulament aferent aprobate.

Situarea terenului reclamanţilor în ZRL4 din PUG nu este contestată în speţă. Conform planului de situaţie înaintat de SC Proiect SA, terenul este situat în

cadrul ansamblului rezidenţial construit în baza planului de sistematizare din anul 1978 – Ansamblu locuinţe C8 etapa a II a, fiind prevăzute amenajări aferente locuinţelor: căi de acces carosabile şi pietonale, parcaje, spaţii plantate, locuri de joacă pentru copii.

Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscute regimul

41

juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii.

Potrivit art.6 alin. 3 lit. c din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii „Certificatul de urbanism se emite şi în următoarele situaţii:

c) pentru cereri în justiţie şi operaţiuni notariale privind circulaţia imobiliară atunci când operaţiunile respective au ca obiect împărţeli ori comasări de parcele solicitate în scopul realizării de lucrări de construcţii, precum şi constituirea unei servituţi de trecere cu privire la un imobil. Operaţiunile juridice menţionate, efectuate în lipsa certificatului de urbanism, sunt lovite de nulitate.”

În raport de aceste dispoziţii legale şi ale art.32 din Legea nr.350/2001, s-a reţinut că prin certificatul de urbanism contestat s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.6 alin.3 lit.c din Legea nr.50/1991, fiind emis în vedere efectuării unei tranzacţii imobiliare, respectiv în vederea vânzării.

Analizând conţinutul certificatului de urbanism nr.631/23.03.2012 eliberat de Primarul Municipiului Constanţa, Tribunalul a constatat că acesta respectă dispoziţiile art.6 alin. 1 din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, fiindu-le făcute cunoscute solicitanţilor informaţiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii.

Susţinerea reclamanţilor în sensul că în mod nelegal s-a menţionat în certificatul de urbanism interdicţia de construire, fără însă a condiţiona de elaborarea unui PUZ astfel cum se prevede în planul urbanistic zonal, a fost apreciată ca fiind nefondată având în vedere că soluţia prev. de art.32 alin.1 lit.b din Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, modificată prin OUG nr.7/2011, în care autoritatea publică locală poate să „condiţioneze autorizarea investiţiei de elaborarea şi aprobarea de către autoritatea publică locală competentă a unui plan urbanistic zonal”, presupune ca ipoteză legală existenţa unei cereri pentru emiterea certificatului de urbanism prin care să se solicită o modificare a prevederilor documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă sau dacă condiţiile specifice ale amplasamentului ori natura obiectivelor de investiţii o impun, ceea ce nu este cazul în speţă, certificatul de urbanism nefiind solicitat ca act premergător emiterii autorizaţiei de construire, ci în vederea efectuării unei vânzări, potrivit art.6 alin. 6 din Legea nr.50/1991.

Cât priveşte alegerea uneia dintre cele 4 variante de soluţionare a cererii de eliberare a unui certificat de urbanism care presupun o modificare a prevederilor documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă, prevăzute de dispoziţiile art.32 alin.1 din Legea nr.350/2001, modificată prin OUG nr.7/2011, tribunalul a subliniat că legiuitorul a prevăzut în favoarea autorităţii publice locale o marjă de apreciere considerabilă prin formularea „În cazul în care prin cererea pentru emiterea certificatului de urbanism se solicită o modificare a prevederilor documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă sau dacă condiţiile

42

specifice ale amplasamentului ori natura obiectivelor de investiţii o impun, autoritatea publică locală are dreptul ca, după caz”.

S-a reţinut că alegerea uneia dintre cele 4 soluţii legale se situează în marja de apreciere a autorităţii publice locale, impusă de condiţiile specifice de amplasament ori de natura obiectivelor de investiţii, precum şi de motivarea soluţiei adoptate.

Instanţa a considerat că soluţia aplicării dispoziţiilor art.32 alin.1 lit.a), care prevede interdicţia de construire, este justificată de condiţiile specifice ale amplasamentului, terenul fiind situat în cadrul ansamblului rezidenţial construit în baza planului de sistematizare din anul 1978 – Ansamblu locuinţe C8 etapa a II a, fiind prevăzute amenajări aferente locuinţelor: căi de acces carosabile şi pietonale, parcaje, spaţii plantate, locuri de joacă pentru copii.

Analizând conţinutul actului administrativ atacat, Tribunalul a constatat că certificatul de urbanism contestat respectă limitele şi scopul prevederilor legale în executarea cărora a fost emis, iar măsurile dispuse sunt adecvat motivate, neexistând elemente pe baza cărora să poată fi decelată o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere în sensul art.2 alin.(1) lit.n) din Legea nr.554/2004.

Susţinerea reclamanţilor în sensul că prin certificatul de urbanism se încalcă dispoziţiile art.1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale potrivit cu care „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”, având în vedere că, în speţă, nu este vorba de o lipsire de proprietate, ci de o interdicţie de a construi, sau de impunerea unor condiţii speciale şi, deşi reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, este în concordanţă cu dispoziţiile legale, justificată de interesul public şi proporţională cu scopul urmărit.

A constatat prima instanţă că nu poate fi reţinută nici apărarea reclamanţilor în sensul că pârâţii, deşi au fost parte în dosarul nr.1127/118/2007 în care s-a soluţionat cererea formulată în baza Legii nr.10/2001, prin care s-a dispus restituirea terenului menţionat, nu au adus la cunoştinţa reclamanţilor existenţa unei interdicţii de construire, având în vedere autoritatea publică locală are obligaţia informării cu privire la regimul tehnic al unui imobil, doar în urma formulării unei cereri pentru eliberarea unui certificat de urbanism, prin cuprinsul acestuia act administrativ.

Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept, instanţa de contencios administrativ a motivat că nu identifică elemente de nelegalitate cu privire la certificatul de urbanism nr.631/23.03.2012 eliberat de Primarul Municipiului Constanţa.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanţii [...], [...] şi [...], care au criticat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică.

Au susţinut recurenţii că instanţa de fond nu a respectat dreptul la proprietate, încălcând acest drept reglementat în Constituţia României. Concret, în Certificatul de Urbanism nr.631/23.03.2012 eliberat de Primarul Municipiului Constanţa este înscrisă

43

interdicţia definitivă de construire pentru terenul situat în Constanţa, …, în suprafaţă de 466,35 mp.

Această interdicţie nu este motivată în fapt şi în drept, neindicându-se baza legală. Mai mult, planul de sistematizare din 1978 nu mai poate fi luat în considerare acum, în anul 2013, după 35 ani, mai cu seama că după 1990 s-a construit în toate zonele importante ale Constanţei. În anul 1978, blocurile cartierului unde se află amplasat respectivul teren nici nu existau.

O altă critică legată de hotărârea pronunţată de către Tribunalul Constanţa este refuzul efectuării unei expertize urbanistic arhitecturale, expertiză ce ar fi adus informaţii importante legate de sistematizare.

Nici interogatoriul administrat pârâţilor nu a adus nimic relevant cauzei, în sensul că răspunsurile pârâţilor au fost evazive, departe de obiectul cauzei, pârâţii eschivându-se în a răspunde corect. Mai precis, la "întrebarea nr.4, pârâţii nu recunosc că acest teren nu este construibil şi afirmă în scris că acest aspect nu a fost obiectiv al expertizei, lucru total neadevărat, întrucât la Cap IV - Obiectivele expertizei, se specifică în mod clar: „Determinarea unor suprafeţe neocupate de construcţii şi detalii de sistematizare”..

PUG-ul aprobat prin Hotărârea Consiliului local Constanţa nr.77/31-03-2011, după cum reiese în Certificatul de Urbanism nr.631/23.03.2012, nu a avut avizul Agenţiei pentru Protecţia Mediului la data emiterii, aşa cum reiese şi din articolul publicat în presa din Constanţa; acest aviz de mediu a fost depus ulterior, după aprox o lună, fiind tardiv.

În prezent, pe terenul în discuţie nu se află amplasate construcţii, aşa cum reiese şi din pozele depuse la dosar, astfel încât nu se pune problema demolării unor construcţii.

În schiţa „Plan de situaţie Ansamblu de locuinţe C8 etapa II, întocmit de către ing. …, din anul 1978, pe terenul în discuţie este menţionat „gradină”, şi nicidecum loc de joacă pentru copii, căi de acces etc., aşa cum se menţionează în cuprinsul Certificatului de Urbanism.

Învederează că s-a solicitat emiterea acestui Certificat de Urbanism pentru a vinde terenul în viitor şi nu pentru a construi.

În drept, au fost invocate disp art.304 alin. 8 Cod procedură civilă. Intimaţii pârâţi, legal citaţi, nu au depus întâmpinare, însă prin susţinerile

orale ale apărătorului ales au pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat. Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că

recursul este nefondat, însă pentru următoarele argumente. Prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat anularea certificatului de urbanism nr.631/23.03.2012 emis de Primarul Municipiului Constanţa în care este înscrisă interdicţia definitivă de construire pentru terenul proprietatea acestora situat în Constanţa, zona [...]. Potrivit art.1 din Legea nr.554/2004 „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri,

44

se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.” Art.2 lit.c din lege defineşte actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.” De asemenea, art.6 din Legea nr.51/1990 prevede că „(1) Certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4: a) fac cunoscute solicitantului informaţiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii; b) stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului; c) stabilesc lista cuprinzând avizele/acordurile necesare în vederea autorizării; d) încunoştinţează investitorul/solicitantul cu privire la obligaţia de a contacta autoritatea competentă pentru protecţia mediului, în scopul obţinerii punctului de vedere şi, după caz, al actului administrativ al acesteia, necesare în vederea autorizării. Astfel cum rezultă din definiţia legală a certificatului de urbanism, acest act nu reprezintă decât un act de informare, neîndeplinind condiţiile unui act administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Într-o atare situaţie, Curtea apreciază că certificatul de urbanism nu poate fi cenzurat de către instanţa de contencios administrativ, recurenţii având la dispoziţie o astfel de acţiune doar împotriva autorizaţiei de construire sau împotriva refuzului de a elibera autorizaţia de construire, refuz ce nu a fost constatat în cauză.

Împrejurarea că reclamanţii au solicitat eliberarea certificatului de urbanism în vederea vânzării terenului, fiind invocate disp. art. 6 alin.3 lit. c din Legea nr.50/1991, nu schimbă natura juridică a actului deoarece şi în această situaţie scopul emiterii lui se circumscrie aceluiaşi obiectiv, respectiv realizarea lucrărilor de construcţii, fiind o simplă operaţiune pregătitoare, iar nu un act administrativ generator de drepturi şi obligaţii.

Astfel, dispoziţiile legale invocate se referă la situaţia când eliberarea certificatului de urbanism se face pentru cereri în justiţie şi operaţiuni notariale privind circulaţia imobiliară atunci când operaţiunile respective au ca obiect împărţeli ori comasări de parcele solicitate în scopul realizării de lucrări de construcţii, precum şi constituirea unei servituţi de trecere cu privire la un imobil, ceea ce înseamnă că finalitatea urmărită este aceea a realizării de construcţii. De asemenea, se constată că reclamanţii au solicitat eliberarea certificatului de urbanism în vederea vânzării terenului, fără a solicita odată cu acesta, conform art.32 din Legea nr.350/2001, şi o modificare a prevederilor documentaţiilor de urbanism

45

aprobate pentru zona respectivă, astfel că instanţa nu este în măsură să analizeze un eventual refuz nejustificat al pârâtului în acest sens. Faţă de cele arătate, Curtea constată că reclamanţii nu justifică în cauză o vătămare produsă printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri. Cu toate acestea, având în vedere că, potrivit art.315 alin.4 în referire la art.296, recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, urmează a considera că motivele de recurs invocate sunt nefondate, cu consecinţa respingerii ca atare a recursului în baza art.312 alin.1 Cod de procedură civilă.

7. Prelungire autorizaţie de construire. Excepţia lipsei de obiect a acţiunii. Analizarea de către instanţă, cu prioritate, a excepţiilor invocate de părţi.

Art. 28 din Legea 554/2004 Art.7 alin.(7) din Legea nr.50/1991

În ceea ce priveşte lipsa de obiect a acţiunii, se reţine că acţiunea civilă are ca obiect

protecţia unui drept subiectiv sau a unui interes pentru a cărei realizare calea justiţiei este obligatorie. Obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretenţia concretă a reclamantului ce trebuie să fie licită, posibilă şi determinată.

În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată a fost clar precizat de reclamantă, respectiv obligarea pârâtei la emiterea unui act administrativ, iar împrejurarea că, ulterior pronunţării hotărârii, pârâtul şi-a îndeplinit obligaţiile impuse de instanţă nu are ca efect lipsirea de obiect a acţiunii, ci poate justifica, eventual, o lipsă a interesului în exercitarea căii de atac. Întrucât o astfel de situaţie a intervenit după pronunţarea hotărârii primei instanţe, nu se poate constata că acţiunea este lipsită de obiect, acest aspect fiind analizat exclusiv în raport de momentul pronunţării hotărârii de către instanţa de fond.

Referitor la interes, se reţine că între părţi s-a încheiat un proces-verbal de conciliere, aprobat prin HCLM nr.257/02.10.2013, iar în baza acestuia municipiul Constanţa şi-a respectat obligaţiile asumate, eliberând autorizaţiile de construire necesare finalizării proiectului.

Astfel, din conţinutul autorizaţiei de construire rezultă că recurentul intimat a autorizat executarea lucrărilor de construire pentru reactualizarea şi completarea lucrărilor de infrastructură şi sistematizare pe verticală, modificare proiecte autorizate – pentru lucrări rămase de executat – , în baza sentinţei civile nr. 4858/COM/2004.

Prin urmare, executând obligaţia solicitată de reclamantă în maniera arătată, recurenţii nu justifică folosul practic urmărit prin exercitarea căii de atac, o eventuală admitere a acesteia neavând nicio finalitate.

Decizia civilă nr. 2057/CA/04.12.2013

Dosar nr. 10304/118/2012

Prin acţiunea formulată la data de 07.09.2012 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 10304/118/2012, reclamanta [...] a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa:

46

- constatarea îndeplinirii tuturor condiţiilor legale pentru prelungirea autorizaţiei de construire nr.628/2010;

- obligarea Primarul Municipiului Constanţa la prelungirea Autorizaţiei de construire nr.628/2010, autorizaţie emisă de Primarul Municipiului Constanţa în numele şi pentru Municipiul Constanţa, în termen de 15 zile de la pronunţarea hotărârii sub sancţiunea unei penalităţi de 50.000 euro pentru fiecare zi întârziere.

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În cauză, a fost formulată de către Municipiul Constanţa o cerere de

intervenţie în interesul alăturat pârâtului prin care s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru aceleaşi motive invocate şi de pârât, iar pe cale de excepţie s-au invocat:

- inadmisibilitatea acţiunii pentru primul capăt de cerere, în raport de prevederile art.8 alin.1, art.18 alin.1 din Legea nr.554/2004 şi art.111 Cod procedură civilă,

- lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, în raport de prevederile art.7 alin.7 din Legea nr.50/1991 şi ale art.53 din Normele metodologice, în condiţiile în care calitatea de a solicita prelungirea autorizaţiei de construire aparţine doar beneficiarului, respectiv Municipiul Constanţa;

- lipsa de interes în promovarea acţiunii, în condiţiile în care prin acţiunea promovată reclamanta urmăreşte prelungirea unei autorizaţii de construire ce a fost emisă unui alt beneficiar.

La termenul de judecată din data de 11.12.2012 Tribunalul Constanţa a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie în interesul alăturat pârâtului formulată de către Municipiul Constanţa.

Prin Sentinţa civilă nr.2139/09.04.2013 (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea nr.111/20.05.2013), Tribunalul Constanţa a respins ca nefondate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii. A admis excepţia inadmisibilităţii parţiale a acţiunii. A admis în parte acţiunea precizată promovată de reclamanta [...] şi cererea de intervenţie formulată de Municipiul Constanţa şi a obligat pârâtul Primarul Mun. Constanţa la emiterea actului administrativ de prelungire a Autorizaţiei de Construire nr. 628/2010, într-un termen de 15 zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărârii, precum şi la plata, către reclamantă, a sumelor 4,30 lei şi 400 euro, reprezentând cheltuieli de judecată – taxa de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocaţial.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele: Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei [...] a fost respinsă cu

motivaţia, în esenţă, că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că, prin Notificarea nr. 240/02.05.2012, comunicată prin BEJA [...], reclamanta a solicitat prelungirea autorizaţiei de construire nr. 628/2010, răspunsul emis de către pârât prin adresa nr. R63008/05.07.2012 fiind unul negativ, astfel că răspunsul dat de pârât cererii reclamantei îmbracă forma unui refuz, sens în care instanţa poate fi sesizată cu o acţiune în analiza caracterului justificat sau nejustificat al acestui refuz, reclamanta

47

având dreptul, recunoscut de art.1 din L. nr. 554/2004, de a reclama în instanţă pe emitentul actului apreciat ca vătămător pentru aceasta.

Cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamantei [...] în promovarea acţiunii, instanţa de fond a reţinut că reclamanta are un interes în promovarea acţiunii în condiţiile în care este executanta lucrărilor aferente AC nr. 628/2010 şi aceste lucrări, conform susţinerilor reclamantei, necontestate de către pârât şi intervenient, nu au fost finalizate în termenul prevăzut de actul administrativ. Se are în vedere şi faptul că emiterea AC nr.628/2010 s-a făcut în raport de prevederile sent. civ. nr. 4853/com/2004 pronunţate de Tribunalul Constanţa şi ale HCL Constanţa nr. 258/2009.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru primul capăt de cerere privind constatarea îndeplinirii tuturor condiţiilor legale pentru prelungirea autorizaţiei de construire nr.628/2010, a fost admisă în raport de dispoziţiile art. 28 din Legea 554/2004 şi ale art.111 Cod de procedură civilă şi având în vedere că vătămarea invocată de către reclamantă este rezultată din adresa emisă de pârât sub nr. R63008/05.07.2012, reclamanta nu poate uza de dispoziţiile art.111 Cod procedură civilă pentru a solicita constatarea îndeplinirii tuturor condiţiilor legale pentru prelungirea autorizaţiei de construire nr. 628/2010, cât timp are deschisă calea unei acţiuni în realizarea dreptului ei, respectiv de obligarea pârâtului la emiterea actului administrativ de prelungire a AC nr. 628/2010, cu raportare şi la prevederile art.1, 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că emiterea AC nr. 628/2010 s-a făcut în raport de prevederile sent. civ. nr. 4853/com/2004 pronunţată de Tribunalul Constanţa şi ale HCL Constanţa nr. 258/2009.

Analizând refuzul pârâtului, materializat prin adresa nr. R63008/05.07.2012, tribunalul a constatat că acesta este nejustificat, reclamanta, neavând calitatea de investitor sau de beneficiar al lucrărilor autorizate prin AC nr. 628/2010, nu este ţinută de respectarea termenului prevăzut de art.53 alin.2 din Ord.MDRL. nr.8392009, potrivit cu care “Prelungirea valabilităţii autorizaţiei de construire/desfiinţare se va solicita cu cel puţin 15 zile înaintea datei expirării termenului de valabilitate şi se poate acorda, potrivit Legii, o singură dată pentru cel mult 12 luni.”

În acest sens, a fost avut în vedere art.7 alin.8 din Legea nr.50/1991 din cuprinsul căruia rezultă că obligaţia de înştiinţare asupra datei de începere a lucrărilor revine în mod exclusiv investitorului, reclamanta având doar calitatea de executant al acestora. Astfel, AC nr. 628/2010 a fost emisă având ca beneficiar Primăria Constanţa, ca structură administrativă a Municipiului Constanţa, costurile lucrărilor efectuate urmând a fi suportate de Municipiul Constanţa, conform prevederilor dec.civ. nr.4853/2004 pronunţate de Tribunalul Constanţa.

De altfel, prin Legea nr.10/1995 - art.21 alin.1 s-a procedat la o definire a noţiunii de investitor, respectiv – “persoane fizice sau juridice care finanţează şi realizează investiţii sau intervenţii la construcţiile existente în sensul legii şi au următoarele obligaţii principale referitoare la calitatea construcţiilor.”

48

Astfel, a constatat tribunalul că pentru reclamantă nu se poate reţine calitatea de investitor, în raport de AC nr.628/2010, în condiţiile în care aceasta nu a finanţat şi nici nu a realizat lucrări de investiţii, deoarece atât finanţarea, cât şi lucrările de investiţii efectuate asupra domeniul public - sistematizare verticală şi realizare căi de acces auto şi pietonală – sunt suportate de Municipiul Constanţa. Executarea acestor lucrări de către reclamantă, din surse proprii până la momentul decontării acestora de către beneficiar, nu o transformă pe aceasta în investitor. S-a reţinut, tot în raport cu prevederile art.21 din Legea nr.10/1995, că reclamanta nu este ţinută de respectarea obligaţiilor instituite de acelaşi text normativ, în referire la b) obţinerea acordurilor şi a avizelor prevăzute de lege, precum şi a autorizaţiei de construire; obligaţii ce în mod legal cad în sarcina beneficiarului lucrărilor.

Sub acest aspect, s-a constatat că susţinerile dezvoltate de către pârât şi de intervenientul în interesul pârâtului, în raport de calitatea de investitor a reclamantei şi implicit de incidenţa în speţă a prevederilor art.53 alin.2 din Ord. MDRL nr.839/2009, sunt nefondate.

S-a considerat că răspunsul emis de către pârât prin adresa nr. R63008/05.07.2012 este vătămător pentru reclamantă, în condiţiile în care lucrările autorizate nu au fost finalizate, pârâtul, prin refuzul de prelungire a autorizaţiei de construire, nu se conformează sent.civ.nr.4853/com/2004 pronunţate de Tribunalul Constanţa şi ale HCL Constanţa nr. 258/2009.

Pentru aceste considerente, precum şi faţă de prevederile art.1, art.8 şi art.18 alin.1 - teza finală - din Legea nr.554/2004, instanţa a admis în parte acţiunea principală şi, pe cale de consecinţă, a dispus obligarea pârâtului Primarul Mun.Constanţa la emiterea actului administrativ de prelungire a Autorizaţiei de Construire nr.628/2010, într-un termen de 15 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, termen stabilit în baza art.24 din Legea nr. 554/2004.

S-a mai reţinut că, potrivit art.18 alin.1 şi 5 din Legea nr.554/2004, instanţa poate obliga autoritatea să emită un act administrativ, iar această soluţie poate fi stabilită sub sancţiunea unei penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere.

În speţă, instanţa a constatat ca nefondată solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro/zi cu titlu de despăgubiri pentru întârziere, în condiţiile în care reclamanta prin niciun mod probator nu a dovedit, cu raportare la disp.art.18 alin.3 din Legea nr.554/2004, întinderea prejudiciului invocat.

În raport de soluţia de admitere parţială a acţiunii principale precizate, tribunalul a apreciat că se impune şi admiterea cererii de intervenţie formulate de Municipiul Constanţa în interesul pârâtului Primarul Municipiului Constanţa.

În baza art.274 Cod procedură civilă, reţinând culpa procesuală a pârâtului, instanţa l-a obligat pe acesta la plata către reclamantă a sumei de 4,30 lei şi 400 euro reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocaţial.

49

Împotriva hotărârii menţionate au declarat recurs atât reclamanta [...], cât şi pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, precum şi intervenientul Municipiul Constanţa, care au criticat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică.

Recursul reclamantei [...] Reclamanta [...] a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul dezlegării

tezei a II-a din capătul 1 de cerere privind obligarea autorităţii la plata penalităţilor de întârziere, cu următoarea motivare:

Hotărârea este nelegală întrucât au fost încălcate dispoziţiile art.18 şi art.24 din legea nr.554/2004, nulităţile fiind prevăzute de art.3041 rap. la art.304 pct.7 teza a II-a şi art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.

Astfel, instanţa de fond şi-a motivat soluţia de respingere citând atât dispoziţiile art.18 din legea nr.554/2004, cât şi cele ale art.24 din aceeaşi lege.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât cele două texte de lege vizează faze diferite ale litigiului de contencios administrativ: judecata, respectiv executarea hotărârii.

În raport de învestirea instanţei, de actul a cărui eliberare s-a solicitat (prelungirea AC nr.628/22.04.2010) şi de situaţia de fapt degajată din dosar, cererea de acordare a penalităţilor pentru fiecare zi de întârziere de la data pronunţării hotărârii este perfect justificată deoarece creditorul nu este ţinut să facă vreo dovadă a întinderii prejudiciului, simpla neexecutare de către debitor a obligaţiei stabilite în sarcina sa generând obligaţia de plată a acestor penalităţi.

Chiar dacă în speţa de faţă s-a solicitat o anumită sumă pentru penalităţile de constrângere, instanţa de fond a avut la îndemână suficiente elemente pentru a aprecia cuantumul concret al acestora (valoarea lucrărilor stabilite prin AC a cărei prelungire s-a solicitat, valoarea lucrărilor din celelalte două AC emise pentru aceeaşi categorie de lucrări şi care se completează reciproc în baza contractului de concesiune nr. 38133/15.06.2000 şi a sent.civ.nr. 4583/27.05.2004, valoarea stabilită prin HCLM de aprobare a Studiului de fezabilitate şi a Proiectului tehnic, faptul că lucrările menţionate în AC nr. 628/22.04.2010 servesc propriei investiţii şi faptul că ele trebuiau executate concomitent cu aceasta).

Întrucât ceea ce s-a cerut prin acţiune au fost penalităţi de întârziere începând cu data pronunţării hotărârii, în mod greşit şi străin de natura cauzei instanţa de fond a reţinut că nu s-a făcut dovada întinderii prejudiciului cauzat.

Recursul pârâtului Primarul Municipiului Constanţa şi al intervenientului Municipiul Constanţa

Pârâtul Primarul Municipiului Constanţa şi intervenientul accesoriu Municipiul Constanţa au criticat aceeaşi hotărâre, invocând dispoziţiile art. 304 pct.9 şi art.3041

Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:

I) În mod greşit, prima instanţă a respins cererea Municipiului Constanţa de admitere a probei cu înscrisuri suplimentare, încălcând astfel principiul dreptului la

50

apărare al Municipiului Constanţa şi Primarului Municipiului Constanţa, motiv de casare prevăzut de art.312 alin.(3) teza ultimă Cod de procedură civilă

Astfel, arată recurenţii, la termenul din 26.03.2013, intervenientul Municipiul Constanţa a solicitat încuviinţarea administrării probei cu înscrisuri suplimentare referitoare la prelungirea autorizaţiei de construire - aspect cuprins în încheierea de şedinţă din 26.03.2013, prima pagină.

Necesitatea depunerii înscrisurilor suplimentare (referitoare la prelungirea Autorizaţiei nr.628/22.04.2010) rezultă din faptul că acestea dovedesc faptul că, simultan cu depunerea cererii de prelungire a valabilităţii autorizaţiei, [...] a schimbat anumite detalii din proiectul tehnic, încercând modificarea Autorizaţiei nr.628/2010.

Faptul că [...] a schimbat obiectul autorizării, simultan cu cererea de prelungire, era esenţial soluţionării dosarului în primă instanţă.

Este, de altfel, unul dintre motivele pentru care Direcţia Urbanism - Serviciul Autorizaţii în Construcţii din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa, prin adresa nr. R 63008/05.07.2012 a refuzat prelungirea valabilităţii Autorizaţiei nr.628/22.04.2010.

Cum respingerea cererii de prelungire a valabilităţii Autorizaţiei nr. 628/22.04.2010 ar fi trebui să fie analizată în funcţie de toate aspectele ce circumstanţiază refuzul, este evident că Sentinţa nr. 2139/09.04.2013 este pronunţată cu încălcarea flagrantă a legii, modificarea acesteia nefiind posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, în sensul art.312 alin.(3) Cod de procedură civilă.

Pentru cele expuse, solicită casarea hotărârii recurate prin raportare la faptul că recurenţilor-pârâţi li s-a încălcat dreptul la apărare prin respingerea cererii de administrare a probei cu înscrisuri suplimentare.

II) În subsidiar, solicită modificarea sentinţei atacate, aceasta fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii nr.50/1991, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă

a) În principal, se impune modificarea hotărârii, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatei - reclamante [...]

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, legitimarea procesuală se raportează eminamente la raportul juridic dedus judecăţii

În speţă, [...] nu este titularul dreptului afirmat în cuprinsul raportului juridic judecăţii, iar instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia sus-menţionată. Concret, prelungirea duratei de valabilitate a unei autorizaţii de construire este reglementată prin art.7 alin.(7) din Legea nr.50/1991, precum şi prin art.53 din Normele Metodologice.

Legea nr.50/1991 nu face o distincţie între noţiunea de investitor şi cea de beneficiar, însă este indiscutabil faptul că prelungirea valabilităţii unei autorizaţii de construire este un atribut ce ţine de dreptul de dispoziţie ce aparţine doar titularului autorizaţiei de construire.

În speţă, aşa cum s-a reţinut irevocabil în cadrul dosarului nr.25555/212/2011, [...] nu are calitatea de „investitor" în sensul art.7 alin.(7) din Legea nr.50/1991, deci nu are calitate procesuală activă. Calitatea procesuală activă în cadrul unei cereri

51

pentru prelungirea autorizaţiei de construire poate aparţine doar beneficiarului autorizaţiei de construire - adică Municipiului Constanţa.

Practic, instanţa de fond, prevalându-se de disp. art.1 din Legea 554/2004, coroborat cu refuzul Primarului Municipiului Constanţa de prelungire a valabilităţii Autorizaţiei nr.628/22.04.2010, a înlăturat de la aplicare dispoziţiile imperative ale art.7 alin.(7) din Legea 50/1991, ceea ce este de neconceput (legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte, iar nu în sensul neaplicării sale).

Pentru aceste motive, solicită modificarea Sentinţei nr.2139/09.04.2013 în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a [...]

b) În subsidiar, solicită modificarea sentinţei nr.2139/09.04.2013, în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes a [...] în promovarea acţiunii

Instanţa de fond a reţinut interesul [...] în promovarea acţiunii, rezumându-l la două aspecte, respectiv: calitatea [...] de executantă a lucrărilor şi faptul că lucrările nu au fost finalizate în termenul defipt de actul administrativ (deşi nefinalizarea la termen a lucrărilor de infrastructură se datorează exclusiv intimatei-reclamante [...], aspect ce echivalează cu invocarea culpei [...]. pentru a-i admite acţiunea).

Or, în speţă, excepţia lipsei de. interes decurge din excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar nu din cele două aspecte sus-menţionate.

Susţine că admiterea acţiunii nu dă naştere unui drept direct în patrimoniul [...], ci în patrimoniul Municipiului Constanţa, în calitate de beneficiar al autorizaţiei de construire.

Astfel, acţiunea formulată de [...] nu este caracterizată de un interes personal şi direct, ci, cel mult, de unul indirect, alături de oricare alt locuitor al Municipiului Constanţa, al lucrărilor de infrastructură autorizate prin Autorizaţia nr. 628/22.04.2010. Mai mult, Municipiul Constanţa, în calitate de titular al Autorizaţiei nr. 628/2010, poate oricând să contracteze cu un alt constructor în vederea executării lucrărilor.

Interesul este o condiţie esenţială a acţiunii civile şi nu se confundă cu interesul legitim, ca noţiune de drept administrativ. Practic, în cazul dedus judecăţii, interesul legitim de a benefica de lucrări de infrastructură aparţine, în mod abstract, oricărui locuitor al Municipiului Constanţa, în timp ce interesul direct şi personal subzistă doar în cazul beneficiarului Autorizaţiei nr. 628/22.04.2010.

Faţă de cele expuse mai sus, solicită admiterea recursului, modificarea Sentinţei nr. 2139/09.04.2013, în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes şi respingerii acţiunii ca fiind promovată de o persoană fără interes direct şi personal.

c) În al doilea subsidiar, pe fond, solicită modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, [...] neîndeplinind condiţiile necesare prelungirii valabilităţii Autorizaţiei nr. 628/22.04.2010.

Susţin recurenţii că, cu greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.7 alin.(7) din Legea nr.50/1991, instanţa de fond a admis cererea introductivă de instanţă strict prin raportare la dispozitivul Sentinţei nr. 4853/27.05.2004 şi la interesul financiar al [...]

52

Or, condiţiile prelungirii valabilităţii unei autorizaţii de construire sunt stabilite clar şi imperativ în cuprinsul Legii nr.50/1991, iar interesele economice ale unei părţi nu reprezintă un criteriu legal în aprecierea caracterului întemeiat sau nu al cererii introductive de instanţă.

Nici chiar dispozitivul Sentinţei nr. 4853/27.05.2004 nu reprezintă un criteriu în aprecierea caracterului întemeiat al acţiunii, aceasta fiind pronunţată cu privire la raportul juridic de drept substanţial dintre părţi, neavând vreo înrâurire cu privire la modalitatea de prelungire a autorizaţiei de construire.

Concret, executarea Sentinţei nr. 4853/27.05.2004 se putea realiza şi pe calea emiterii unei noi autorizaţii de construire (astfel cum Legea nr. 50/1991 obligă), prelungirea valabilităţii Autorizaţiei nr. 628/22.04.2010 nefiind unica modalitate de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor Sentinţei nr. 4853/27.05.2004. Aceasta cu atât mai mult cu cât cererea iniţială de prelungire a valabilităţii Autorizaţiei nr. 628/22.04.2010 nu era conformă cerinţelor legale de admitere a ei.

În drept, au invocat dispoziţiile art.299 şi urm., art.304 pct.9 şi art.3041, Cod de procedură civilă, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 50/1991, ale Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.50/1991, aprobate prin Ordinul nr.839/2009 precum şi ale Legii nr.554/2004.

Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de [...] şi menţinerea sentinţei recurate sub aspectul respingerii capătului de cerere privind obligarea Primarului Municipiului Constanţa la plata sumei de 50.000 Euro/zi cu titlu de despăgubiri pentru întârziere.

Prin Note de şedinţă depuse la 13.11.2013, recurenta reclamantă a invocat lipsa de interes a recursului promovat de Primarul Municipiului Constanţa, având în vedere următoarea situaţie intervenită:

Prin Procesul verbal nr.125255/01.10.2013, aprobat prin HCLM nr. 257/02.10.2013, părţile contractelor de concesiune au convenit asupra mai multor aspecte:

1) [...] a renunţat în totalitate la contractul de concesiune nr.38134 /15.06.2000 privitor la Proiectul Faleza (ce nu face obiectul cauzei);

2) Părţile au reziliat parţial contractul de concesiune nr.38133/15.06.2000 privitor la Proiectul "Faleza Nord", [...] renunţând la concesiunea privitoare la suprafaţa de 10847 mp aferentă macrolotului D, pe care în prezent nu se află nicio construcţie edificată. Contractul de concesiune iniţial se referea la edificarea unui număr de 125 de vile pe 125 de loturi concesionate, concomitent cu realizarea infrastructurii publice, in condiţiile deja prezentate. Ulterior, pe parcursul judecării cauzei comerciale soldate cu sent.civ.nr.4853/com/2004 Municipiul Constanta a luat 36 de loturi si le-a alocat unui alt proiect rezidenţial învecinat denumit „Spectrum”. Subsecvent, un număr de 36 de autorizaţii de construire pentru 36 de vile, au fost revocate de Primar. Pentru a compensa aceasta modificare unilaterală a contractului, arată recurenta reclamantă că i s-a oferit si a acceptat, un lot compact de teren

53

„Macrolot D”, pe care urma să construiască blocuri turn de locuinţe şi infrastructura publică aferentă, în beneficiul şi în sarcina municipiului.

3) Prin Procesul verbal din 01.10.2013, părţile au convenit ca [...] să finalizeze doar cele 89 de vile din proiectul iniţial şi infrastructura publică care este aferentă doar acestor 89 de vile, până la graniţa cu macrolotul la care s-a renunţat.

4) Municipiul s-a angajat să elibereze prelungirea autorizaţiilor de construcţie pentru cele 89 de vile şi să elibereze o nouă autorizaţie de construire pentru infrastructura publică care să le integreze pe cele anterior emise şi, de asemenea, să le completeze cu tot ceea ce este necesar finalizării Proiectului.

Municipiul şi-a respectat aceste obligaţii asumate, eliberând AC necesare finalizării proiectului (cele referitoare la vile şi la infrastructura publică).

Din conţinutul autorizaţiei de construire nr.1962/02.11.2013 rezultă că recurentul intimat Municipiul Constanţa a executat deja hotărârea instanţei de fond referitoare la obligaţia de a prelungi AC nr.628/22.04.2010, chiar dacă a făcut-o sub forma specifică derivată din prevederile Procesului verbal din 01.10.2013 aprobat prin HCLM nr.257/02.10.2013. Întrucât infrastructura publică aferentă Proiectului Faleza Nord a fost restructurată (nu se mai execută infrastructură aferentă Macrolotului D), noua AC eliberată le-a redefinit si înglobat pe toate celelalte emise anterior (621/21.04.2010 + 628/22.04.2010 + 1073/26.07.2010).

Pe cale de consecinţă, recursul Primarului Municipiului Constanta este lipsit de interes.

În acest sens, recurenta reclamantă a ataşat următoarele înscrisuri, în copie: Procesul verbal nr.125255 încheiat la 01.10.2013 intre reprezentanţii Municipiului Constante si împuternicitul [...]; HCLM nr.257/02.11.2013 prin care a fost aprobat Procesul verbal din 01.10.2013; Autorizaţia de construire nr.1962/31.10.2013 emisă pentru beneficiarul Municipiul Constanta si executantul [...] având ca obiect: "Reactualizarea si completarea lucrărilor de infrastructură si sistematizare pe verticală - lucrări de sistematizare pe verticală; amenajare căi de acces, parte carosabilă si parcaje publice; lucrări stabilizare taluz, amenajare spatii publice - Modificare proiecte autorizate cu AC nr. 621121.04.2010; 628 1 2104.2010; 1072/26.07.2010 - pentru lucrările rămase de executat de către [...] in baza Sentinţei civile nr. 48531/com/2004" - lucrări in valoare conform Proces verbal nr. 125255/01.10.2013 aprobat prin HCLM nr.257/02.10.2013.

Faţă de excepţia lipsei de interes invocată de recurenta reclamantă, recurentul pârât Primarul Municipiului Constanţa, prin apărător, a înţeles să ridice, în recurs, excepţia lipsei de obiect a acţiunii având în vedere că pârâtul Primarul Municipiului Constanţa a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa.

Consideră că, în cauză, singura soluţie ce se impune este cea de admitere a recursului pârâtului şi intervenientului, schimbarea în tot a sentinţei recurate şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă ca fiind lipsită de obiect.

În temeiul art.137 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa va analiza cu prioritate excepţiile invocate de părţi, excepţii care fac de prisos cercetarea pe fond a pricinii.

54

Astfel, în ceea ce priveşte lipsa de obiect a acţiunii, Curtea reţine că acţiunea civilă are ca obiect protecţia unui drept subiectiv sau a unui interes pentru a cărei realizare calea justiţiei este obligatorie. Obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretenţia concretă a reclamantului ce trebuie să fie licită, posibilă şi determinată.

În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată a fost clar precizat de reclamantă, respectiv obligarea pârâtei la emiterea unui act administrativ, iar împrejurarea că, ulterior pronunţării hotărârii, pârâtul şi-a îndeplinit obligaţiile impuse de instanţă nu are ca efect lipsirea de obiect a acţiunii, ci poate justifica, eventual, o lipsă a interesului în exercitarea căii de atac. Întrucât o astfel de situaţie a intervenit după pronunţarea hotărârii primei instanţe, nu se poate constata că acţiunea este lipsită de obiect, acest aspect fiind analizat exclusiv în raport de momentul pronunţării hotărârii de către instanţa de fond.

Referitor la interes, Curtea reţine că între părţi s-a încheiat Procesul verbal de conciliere nr.125255/01.10.2013, aprobat prin HCLM nr.257/02.10.2013, iar în baza acestuia Municipiul Constanţa şi-a respectat obligaţiile asumate, eliberând autorizaţiile de construire necesare finalizării proiectului.

Astfel, din conţinutul autorizaţiei de construire nr.1962/31.10.2013 rezultă că recurentul intimat a autorizat executarea lucrărilor de construire pentru reactualizarea şi completarea lucrărilor de infrastructură şi sistematizare pe verticală, modificare proiecte autorizate cu AC nr. 621/21.04.2010; 628/22.04.2010, 1072/26.07.2010 – pentru lucrări rămase de executat – de către [...], în baza sentinţei civile nr. 4858/COM/2004.

Prin urmare, executând obligaţia solicitată de reclamantă în maniera arătată, recurenţii nu justifică folosul practic urmărit prin exercitarea căii de atac, o eventuală admitere a acesteia neavând nicio finalitate.

În acelaşi context, Curtea apreciază că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Obligarea pârâtei la plata unor penalităţi poate fi dispusă în situaţia în care partea refuză îndeplinirea unei obligaţii legale, însă, astfel cum s-a precizat de însăşi recurenta reclamantă, obligaţia impusă de prima instanţă a fost îndeplinită de către pârât. În atare situaţie, scopul luării unei măsuri de constrângere în vederea executării obligaţiei nu mai există, astfel că măsura nu se justifică.

Pentru considerentele expuse, urmează ca în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă să fie respins ca nefondat recursul reclamantei [...] şi ca lipsit de interes recursul pârâtului Primarul Municipiului Constanţa şi al intervenientului Municipiul Constanţa.

55

8. Îndreptăţirea reclamantului de a solicita cumpărarea doar a părţii din imobil pentru care are calitatea de chiriaş. Refuz nejustificat sancţionabil pe calea contenciosului administrativ.

Art. 52 alin. (1) şi (2) şi art.73 alin. (3) lit. k) din Constituţia României

Art.1, art.2 alin. (2), art.8 alin.1 din Legea nr. 554/2004 O.U.G. nr. 40/1999

Art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004 modificată prevede că „Persoana vătămată într-un drept

recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Actul normativ aplicabil relaţiilor contractuale deduse judecăţii este cel în vigoare la momentul intervenirii acordului de voinţă, respectiv O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe.

Dispoziţia legală care conferă chiriaşului prioritate la cumpărare a fost abrogat. Mai mult, textul de abrogare arată în mod expres că prevederile abrogate nu se mai aplică nici contractelor aflate în curs de executare.

Este adevărat că prin art.1828 alin.2 din Legea nr.287/2009 este instituită o preempţiune legală în materia locaţiunii, însă dispoziţiile codului nu pot opera în speţă, nefiind în vigoare la momentul încheierii contractului.

Instanţa competentă este datoare a verifica în ce măsură refuzul pârâtului de a încheia contract de vânzare cumpărare în favoarea reclamantului, pentru întregul imobil, reprezintă un refuz nejustificat, ce poate fi sancţionat pe calea contenciosului administrativ.

Decizia civilă nr. 2058/CA/04.12.2013 Dosar nr. 513/88/2013

Prin Sentinţa civilă nr.2777/22.05.2013, Tribunalul Tulcea a admis excepţia

lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâta Primăria Tulcea prin întâmpinare şi a respins acţiunea promovată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A respins ca nefondată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Tulcea - prin Direcţia Întreţinere şi Administrare Patrimoniu.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că, potrivit contractului de închiriere nr.769/18.05.1984, pentru suprafeţe cu destinaţie de locuinţă, încheiat între Consiliul Local – D.I.A.P. Tulcea şi defuncta [...], aceasta a deţinut imobilul situat pe strada …, compus dintr-o cameră în suprafaţă de 19,94 m2, 13,45 m2 dependinţe şi 160 m2 grădină, în calitate de titulară, reclamantul [...] şi fratele său [...], figurând ca membri ai familiei cu care aceasta locuia.

56

Prin H.C.L. 102/07.09.2004 s-a aprobat vânzarea către chiriaşi a imobilelor construcţii şi teren cu destinaţia de locuinţe, aflate în domeniul privat al Municipiului Tulcea şi în administrarea Consiliului Local Tulcea.

Urmare decesului titularei de contract, fiecare dintre cei doi fii ai acesteia au încheiat contracte de închiriere în mod individual asupra unor părţi distincte din imobilul în discuţie, Consiliul Local – D.I.A.P. Tulcea semnând Contractul de închiriere nr.528/04.12.2006, în beneficiul reclamantului, acesta din urmă deţinând astfel în locaţiune imobilul situat pe strada …, compus dintr-o cameră în suprafaţă de 8,76 m2 şi 80 m2 curte, prin Actul adiţional nr. 528/12.10.2009, valabilitatea contractului fiind prelungită până la data 13.04.2014.

La data de 04.06.2010 reclamantul a adresat Consiliului Local Tulcea o cerere prin care solicita încheierea unui contract de închiriere pentru tot spaţiul aferent imobilului situat pe strada [...], arătând că fratele său a renunţat la beneficiul contractului ce-i fusese încheiat pentru cealaltă parte a imobilului, imobil ce reprezintă o singură unitate locativă.

Prin cererea din data de 24.10.2012 reclamantul a solicitat anularea contractului de închiriere pe care-l deţine şi încheierea unui contract pentru întreg spaţiul aferent imobilului situat la adresa din Tulcea, strada [...]. Separat de aceasta, în contextul îndeplinirii condiţiilor legale pentru vânzarea imobilului, a solicitat întocmirea documentaţiei necesare şi informarea sa.

Relativ la excepţia lipsei de calitate procesuală pasive a Primăriei Tulcea, Tribunalul, în considerarea dispoziţiilor art.77 din Legea nr.215/2001 potrivit cărora primăria este o structură funcţională cu activitate permanentă, constituită din primar, viceprimar, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale, iar calitate procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel care se obligă în raportul de drept material, respectiv care are obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile ridicate împotriva sa, nu a identificat în persoana Primăriei Tulcea nici pe proprietar, care în speţă este unitatea administrativ teritorială, imobilul aflându-se în domeniul privat al municipiului, şi nici pe administratorul acestuia, care este Consiliul Local.

Pe fondul cauzei, în legătură cu pretenţiile formulate în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local - D.I.A.P Tulcea, instanţa de fond a reţinut, în primul rând, că transferul de proprietate se realizează în mod exclusiv prin acordul părţilor, consimţământul acestora putând fi suplinit prin hotărâre judecătorească numai în cazurile şi în condiţiile legale.

S-a constatat că prin acţiunea pendinte, reclamantul a invocat nerespectarea unui drept de prioritate la vânzare, arătându-se că proprietarul a declanşat procedura de vânzare către un terţ, câtă vreme, în prezent, el este cel ce deţine imobilul.

S-a mai reţinut că actul normativ aplicabil relaţiilor contractuale deduse judecăţii este cel în vigoare la momentul intervenirii acordului de voinţă, respectiv

57

O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe.

S-a reţinut că dispoziţia legală care conferă chiriaşului prioritate la cumpărare a fost abrogat. Mai mult, textul de abrogare arată în mod expres că prevederile abrogate nu se mai aplică nici contratelor aflate în curs de executare.

Este adevărat că prin art.1828 alin.2 din Legea nr.287/2009 este instituită o preempţiune legală în materia locaţiunii, însă dispoziţiile codului nu pot opera în speţă, nefiind în vigoare la momentul încheierii contractului.

Dincolo de susţinerile referitoare la cele ce rezultă din reglementarea preempţiunii legale, instanţa de fond a reţinut că aceasta este legată de existenţa unui contract de închiriere, ori reclamantul deţine în locaţiune o parte din imobilul la care face referire şi nu tot imobilul asupra căruia pretinde că are prioritate la cumpărare. Ca atare, acesta nici nu poate invoca existenţa unui drept de preempţiune decât, eventual, în privinţa părţii din imobil, ce face obiectul contractului de închiriere.

A constatat prima instanţă că nu poate dispune nici eventuala admitere în parte a acţiunii în sensul obligării la perfectarea vânzării pentru partea de imobil ce face obiectul contractului de închiriere, deoarece interesul reclamantului este de a dobândi imobilul în ansamblul său, arătând că acesta constituie o unitate locativă cu o singură intrare în curte şi în casă, apreciindu-l funcţional în această manieră; reclamantul nu a evidenţiat un interes în a cumpăra doar parţial imobilul, lucru cu care de altfel pârâtul este de acord, fapt ce rezultă din conţinutul întâmpinării. Demersul judiciar vizează doar realizarea interesului ce nu a putut fi realizat prin acord.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul [...], care a criticat soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului, recurentul a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Tulcea nu a înţeles să facă opoziţie în cauză, direct sau prin întâmpinare, recunoscând astfel legalitatea şi temeinicia acţiunii formulate de reclamant, nu a avut în considerare înscrisurile depuse la dosar în susţinerea dreptului reclamantului de a cumpăra imobilul în care domiciliază de peste 50 de ani, şi că din data de 04.12.2006 locuieşte şi administrează singur imobilul pentru care a solicitat pârâtelor încheierea unui contract de vânzare-cumpărare pentru imobil respectiv şi terenul aferent, solicitare la care nu a primit un răspuns favorabil.

A mai susţinut recurentul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor legale invocate de reclamant în acţiunea formulată şi nici nu a motivat înlăturarea acestora.

Intimatul pârât Consiliul Local al Municipiului Tulcea - prin Direcţia Întreţinere şi Administrare Patrimoniu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând recursul prin prisma criticilor aduse hotărârii de către recurent, dar şi potrivit art.3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că este nefondat, nefiind identificate motive de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii atacate.

58

Art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004 modificată prevede că „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Potrivit art. 21 din Constituţie "Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.” Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte.

Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (1) şi (2) din Constituţia României revizuită:

(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. (2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

Art.73 alin. (3) lit. k) din Constituţia României prevede ca lege organică Legea contenciosului administrativ.

În conformitate cu dispoziţiile art.1 din Legea nr. 554/2004 „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.

Potrivit art.2 alin. (2) din Legea nr.554/2004 „se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.”

Prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege în sensul art.2 lit.i din Legea nr. 554/2004 „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;”

Excesul de putere este definit prin art.2 lit. n ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;

59

Curtea constată că instanţa competentă este datoare a verifica în ce măsură refuzul pârâtului de a încheia contract de vânzare cumpărare în favoarea reclamantului, pentru întregul imobil, reprezintă un refuz nejustificat, ce poate fi sancţionat pe calea contenciosului administrativ.

Astfel, prin Hotărârea nr.102/2004, Consiliul Local a aprobat vânzarea către chiriaşi a imobilelor, construcţii şi teren, cu destinaţia de locuinţe, aflate în domeniul privat al municipiului Tulcea şi în administrarea Consiliului.

În considerarea acestei hotărâri reclamantul se consideră îndreptăţit să i se vândă întregul imobil situat în Tulcea str. [...], compus dintr-o cameră în suprafaţă de 19,94 m2, 13,45 m2 dependinţe şi 160 m2 grădină, în timp ce el beneficiază, potrivit contractului de închiriere nr.528/2006, prelungit prin Actul adiţional nr. G 6410/2007, doar de o cameră în suprafaţa de 10.53 mp şi teren aferent în suprafaţă de 80 mp.

Criticile reclamantului sunt neîntemeiate deoarece, în cauză, la instanţa de fond pârâţii au depus întâmpinare, ce i-a fost comunicată, prin care s-a invocat atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Tulcea, dar şi netemeinicia acţiunii, recunoscând îndreptăţirea reclamantului de a solicita cumpărarea doar a părţii din imobil pentru care are calitatea de chiriaş.

Curtea consideră că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale reţinând ca neîntemeiată acţiunea acestuia, refuzul pârâtului fiind unul justificat de lipsa calităţii de chiriaş a reclamantului faţă de întregul imobil pentru care a solicitat vânzarea cumpărarea, acesta fiind, eventual îndreptăţit doar pentru suprafaţa pentru care are calitatea de locatar în considerarea contractului de închiriere nr.528/2006, astfel cum a fost prelungit ulterior.

Concluzionând, Curtea reţine că hotărârea tribunalului este legală, criticile aduse de recurent nefiind de natură a atrage modificarea acesteia, motiv pentru care, în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.

9. Anulare hotărâre a Consiliului local. Legalitatea sentinţei instanţei de fond. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Art. 7 şi art. 2 alin. 1 lit. f din Legea nr. 554/2004 Art. 6 alin. 4 din O.G. nr. 27/2002

Faţă de faptul că soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale

pasive a pârâtului Primarul Municipiului Constanţa, cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de acest pârât, nu face obiectul motivelor de nelegalitate formulate de recurenta reclamantă prin cererea de recurs, Curtea reţine astfel că această dispoziţie a instanţei de fond a intrat în puterea de lucru judecat, nefăcând obiectul controlului judiciar.

În situaţia in care un particular se îndreaptă, din greşeală, cu reclamaţia prealabilă la un al organ decât cel emitent, O.G. nr. 27/2002 prevede in mod expres, in art. 6 alin. 4, ca autorităţile publice sesizate cu o petiţie sau reclamaţie greşit îndreptată, au obligaţia de a o trimite, in 5 zile, autorităţii competente să o soluţioneze. Dacă autoritatea publică sesizată cu rezolvarea petiţiei constată că organul competent sa o solutioneze a fost desfiinţat, va inainta petiţia organului care i-a

60

preluat atribuţiile. In cazul in care nu exista un asemenea organ, va informa petentul despre aceasta, răspunsul fiind legal.

Instanţa de trimitere, în lumina prevederilor art.315 alin.1 şi 3 Cod pr. civilă, va pune în discuţia părţilor şi va analiza cu prioritate, potrivit art. 137 din Codul de procedură civilă, aspectele invocate de intimaţii pârâţi pentru prima oară în recurs, relative la nerespectarea termenului de formulare a plângerii prealabile, prin raportare la caracterul actului administrativ supus controlului de legalitate, respectiv act administrativ individual sau normativ, şi aplicarea corespunzătoare a dispoz. art. 1, 11 şi 7 din Legea nr. 554/2004.

Decizia civilă nr. 2069/CA/05.12.2013

Dosar nr. 1172/118/2013

Prin acţiunea adresată Tribunalului Constanţa – Secţia Contencios administrativ şi înregistrată sub nr. 1172/118/2013, reclamanta [...] a chemat în judecată Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa solicitând ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună anularea Hotărârii de Consiliu Local al Municipiului Constanţa nr.99/2008. Motivând acţiunea, reclamanta învederează că în partea din sud, imobilul proprietatea reclamantei se învecinează cu imobilul proprietatea familiei Pescu, care la data de 10.11.2011, a început edificarea unei construcţii formată din demisol, parter şi 5 etaje, invocând HCL 95/2008 şi autorizaţia de construcţie, construcţia fiind continuată de familia [...] şi încalcă cele mai elementare norme privind disciplina în construcţii.

Prin Sentinţa civilă nr. 3760 din 16 septembrie 2013, Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Municipiului Constanţa prin Primar, respingând acţiunea formulată de reclamanta [...], ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. Totodată a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, respingând acţiunea, ca inadmisibilă, cu consecinţa obligării reclamantei către pârâtul Consiliul Local Constanţa la plata sumei de 680 lei reprezentând cheltuieli de judecată, Reţine instanţa de fond că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Constanţa prin Primar, este întemeiată pentru următoarele motive: Actul contestat reprezintă H.C.L. nr. 99/2008 emis de Consiliul Local Constanţa, prin urmare, instanţa de fond reţinând că nu există identitate între persoana pârâtului şi cel ce se pretinde a fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, actul fiind emis de Consiliul Local Constanţa şi nu de Municipiul Constanţa.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, instanţa de judecată a reţinut: Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004: Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în

61

termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Rezultă din scopul instituirii obligativităţii plângerii prealabile, de a oferi atât persoanei vătămate prin actul administrativ cât şi organului administrativ emitent un mijloc de remediere a eventualei nelegalităţi fără intermediul instanţei de judecată, cât şi din dispoziţiile art.12 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora reclamantul va depune la dosar orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, dacă acest demers era obligatoriu precum şi ale art. 109 alin.2 Cod procedură civilă potrivit cărora: În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată, că parcurgerea procedurii administrative prealabile reprezintă o condiţie obligatorie pentru declanşarea procedurii judiciare, deci pentru sesizarea instanţei, a cărei neîndeplinire afectează însuşi exerciţiul dreptului la acţiune în contencios administrative, sancţiunea neexercitării acestui recurs administrative fiind aceea a respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă . Întrucât reclamanta nu face dovada că înainte de a se adresa instanţei de judecată cu cererea în anulare, s-a adresat emitentului, cu cererea de revocare a acestor, instanţa de judecată a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Constanţa, ca inadmisibilă, în conformitate cu art. 274 C.pr.civ. obligând reclamanta către Consiliul Local Constanţa, la plata sumei de 680 lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta [...], criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ignorând împrejurarea că reclamanta a efectuat procedura prealabila anterior promovării prezentului dosar, formulând plângere prealabilă astfel cum rezultă din cererea înregistrată la Primăria Municipiului Constanta sub nr. 98522/07.08.2012 insă pana la introducerea cererii nu a primit nici un răspuns. Pe fondul cauzei, s-a susţinut că din documentaţia depusă de pârât la dosarul cauzei rezultă că hotărârea de consiliu nr. 99/2008 a fost emisă în mod nelegal încălcându-se cele mai elementare norme in material construcţiilor, astfel ca reclamanta justifică interes in promovarea acţiunii, fiind direct prejudiciată de efectele Hotărârii de Consiliu nr. 99/2008, reclamanta fiind proprietara imobilului situat in Constanta …, compus din teren in suprafaţa indiviză de 200 m.p si casa de locuit formata din parter si 2 etaje astfel cum rezulta din certificatul de moştenitor nr. 180/14.10.2005 eliberat de BNP [...] precum si din contractul de vânzare cumpărare incheiat intre [...] si [...], în partea din sud imobilul proprietatea reclamantei învecinându-se cu imobilul - teren proprietatea familiei [...].

Solicită admiterea recursului cu casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Constanţa.

62

In subsidiar, in conformitate cu disp.art. 312 cod.proc.civ. raportat la art. 304 pct. 7, 8, 9 cod.proc.civ. solicită admiterea recursului, modificarea in tot a sentinţei recurate in sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

Recurenta a depus la dosar următoarele înscrisuri: cererea formulată de [...] intitulată „plângere prealabilă” înregistrată sub nr. 98522/07.08.2012 la Primăria Municipiului Constanţa prin care se solicita anularea Hotărârii de Consiliu nr. 99/2008 şi cererea formulată de [...] înregistrată sub nr. 100439/13.08.2012 la Primăria Municipiului Constanţa prin care se depuneau înscrisuri în susţinerea plângerii prealabile nr. 98522/07.08.2012. Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat, Curtea reţine următoarele aspecte de fapt şi de drept:

O primă precizare care se impune vizează limitele controlului judiciar cu privire la legalitatea sentinţei instanţei de fond.

Analizând cererea de recurs formulată de reclamanta [...], se constată că aceasta cuprinde critici de nelegalitate doar în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond cu privire la rezolvarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulată de reclamantă împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Constanţa având ca obiect anularea Hotărârii de Consiliu Local al Municipiului Constanţa nr.99/2008.

Faţă de faptul că soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primarul Municipiului Constanţa, cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de acest pârât, nu face obiectul motivelor de nelegalitate formulate de recurenta reclamantă prin cererea de recurs, Curtea reţine astfel că această dispoziţie a instanţei de fond a intrat în puterea de lucru judecat, nefăcând obiectul controlului judiciar.

Analizând legalitatea sentinţei instanţei de fond în ceea ce priveşte soluţia adoptată cu privire la excepţia inadmisibilităţii, se reţin următoarele considerente de fapt şi de drept:

Prin cererea formulată de recurenta reclamantă, [...], intitulată „plângere prealabilă”, înregistrată sub nr. 98522/07.08.2012 la Primăria Municipiului Constanţa, s-a solicitat anularea Hotărârii de Consiliu Local al Municipiului Constanţa nr. 99/2008 invocându-se motive de nelegalitate similare celor invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 30.01.2013.

De asemenea, se constată că, deşi în cuprinsul său se utilizează formularea anularea Hotărârii de Consiliu Local al Municipiului Constanţa nr.99/2008, şi nu revocarea aceleiaşi hotărâri, raportat la motivele de nelegalitate invocate în cuprinsul acestei cereri, aceasta întruneşte condiţiile de conţinut necesare calificării ca plângere prealabilă, în sensul dispoziţiilor art. 7 şi art. 2 alin. 1 lit. f din Legea nr. 554/2004.

În situaţia in care un particular se îndreaptă, din greşeală, cu reclamaţia prealabilă la un al organ decât cel emitent, O.G. nr. 27/2002 prevede in mod expres, in art. 6 alin. 4, ca autorităţile publice sesizate cu o petiţie sau reclamaţie greşit îndreptată, au obligaţia de a o trimite, in 5 zile, autorităţii competente să o soluţioneze. Dacă

63

autoritatea publică sesizată cu rezolvarea petiţiei constată că organul competent sa o solutioneze a fost desfiinţat, va inainta petiţia organului care i-a preluat atribuţiile. In cazul in care nu exista un asemenea organ, va informa petentul despre aceasta, răspunsul fiind legal.

În speţă, se reţine că, deşi plângerea prealabilă a fost înregistrată sub nr. 98522/07.08.2012 la Primăria Municipiului Constanţa, structură funcţională fără personalitate juridică, şi nu la Consiliul Local al Municipiului Constanţa, emitentul actului atacat, acest aspect nu este de natură să atragă sancţiunea inadmisibilităţii acţiunii, faţă de împrejurarea că este de notorietate că cele două autorităţi publice locale, Primarul, autoritate executivă, şi Consiliul Local, ca autoritate deliberativă, îşi au sediul în acelaşi imobil, că exista obligaţia, potrivit textelor legale suscitate, de înaintare a plângerii autorităţii competente cu soluţionarea sa, precum şi a faptului că Primarul Municipiului Constanţa este iniţiatorul proiectului de hotărâre aprobat prin Hotărârea de Consiliu Local al Municipiului Constanţa nr. 99/2008, eroarea reclamantei putând fi astfel justificată.

Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept, raportat la înscrisul nou depus în recurs, Curtea reţine că reclamanta a formulat plângerea prealabilă prev. de art. 7 din Legea nr. 554/2004, contrar celor reţinute de instanţa de fond.

Constatând că instanţa de fond a reţinut inexistenţa formulării plângerii prealabile, Curtea, în considerarea probatoriului administrat în recurs, apreciază că sentinţa este netemeinică, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Faţă de aceste considerente, se constată întemeiat recursul reclamantei şi faţă de faptul că instanţa de fond a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, urmează a fi casată parţial sentinţa, respectiv în ceea ce priveşte rezolvarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulată de reclamantă împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Constanţa având ca obiect anularea Hotărârii de Consiliu Local al Municipiului Constanţa nr.99/2008 şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în raport de dispoziţiile art.312 alin.5 Cod pr. civilă.

Instanţa de trimitere, în lumina prevederilor art.315 alin.1 şi 3 Cod pr. civilă, va pune în discuţia părţilor şi va analiza cu prioritate, potrivit art. 137 din Codul de procedură civilă, aspectele invocate de intimaţii pârâţi pentru prima oară în recurs, relative la nerespectarea termenului de formulare a plângerii prealabile, prin raportare la caracterul actului administrativ supus controlului de legalitate, respectiv act administrativ individual sau normativ, şi aplicarea corespunzătoare a dispoz. art. 1, 11 şi 7 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, în rejudecare instanţa de fond va avea în vedere şi celelalte apărări formulate de părţi în faţa instanţei de recurs în vederea pronunţării unei sentinţe legale şi temeinice.

64

10. Litigiu privind achiziţiile publice. Invocarea excepţiilor de necompetenţă materială şi a lipsei calităţii procesuale pasive.

Art. 50 alin.1 din OUG nr.66/2011 Art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004

În raport cu motivul de nelegalitate susţinut, calitatea procesuală pasivă presupune

existenţa unei identităţi intre persoana pârâtului şi persoana care este titular al obligaţiei in raportul juridic dedus judecăţii.

Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, “Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Conform art. 50 alin.1 din OUG nr.66/2011, „Autoritatea publică emitentă a titlului de creanţă în aplicarea prevederilor art. 21 se va pronunţa prin decizie motivată cu privire la admiterea, în tot sau în parte, a contestaţiei sau la respingerea ei”, iar potrivit prevederilor art.51 alin.2, „Deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare”.

Întrucât pârâtul Ministerul Afacerilor Interne este autoritatea publică emitentă a celor două acte administrative supuse controlului de legalitate în prezenta cauză de contencios administrativ, având în vedere prevederile legale speciale menţionate, acesta trebuie să stea în judecată în calitate de pârât, indiferent că a intervenit o reorganizare ulterioară, iar activitatea desfăşurată şi finalizată prin emiterea notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. 373348/11.12.2012 şi a deciziei nr. 433815/25.01.2013 de respingere a contestaţiei, a fost preluată de o altă autoritate publică.

Decizia civilă nr. 2070/CA/09.12.2013

Dosar nr. 1991/118/2013 1. Prin sentinţa civilă nr.3797/20.09.2013, Tribunalul Constanţa a respins excepţiile necompetenţei materiale şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât, precum şi acţiunea formulată de reclamantul Oraşul Eforie în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, reţinând următoarele: Reclamantul Oraşul Eforie a solicitat anularea titlului de creanţă nr. 2417333/28.01.2013 emis de autoritatea de management pentru dezvoltarea capacităţii administrative – AM PO DCA, respectiv a notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. 373348/11.12.2012 în sumă de 10.968,97 lei instituite asupra oraşului Eforie şi a Deciziei nr. 433815/25.01.2013 privind contestaţia formulată de Primarul Oraşului Eforie şi plata cheltuielilor de judecată. Reclamantul a susţinut că, referitor la specificaţiile fişei de date a achiziţiei derulate prin SEAP pentru achiziţia serviciilor de formare profesională (onorarii) si la derularea Procedurii de Achiziţie, formularea cerinţelor de calificare si de selecţie s-a realizat de catre Autoritatea Contractantă - Oras Eforie cu respectarea prevederilor legislaţiei in vigoare la acea data, respectiv si in baza prevederilor art. 176 din OUG 34/2006, a art.7 din HG 925/2006, iar dispoz. art. 185 din OUG 34/2006 si cu art.1 al

65

a,b,c - posibilitatea de prezentare a unor documente relevante cum ar fi: Bilanţul contabil sau extrase de bilanţ, iar profitul net al firmei este un indicator financiar prezentat in cadrul Bilanţului contabil al ofertantului, astfel că Autoritatea Contractanta nu a încălcat prevederile legislaţiei. Reclamantul a mai arătat că autoritatea contractantă nu a restricţionat accesul operatorilor economici, iar verificarea de către Corpul de Control a Ministrului si aplicarea de corecţii se realizează fără a lua in calcul legislaţia achiziţiilor publice de la data la care acestea au fost efectuate, considerându-se de catre Corpul de Control o incălcare a prevederilor OG 34/2006 având in vedere Ordinul privind formularea criteriilor de calificare si de selecţie publicat in Monitorul Oficial nr.687 din 28.sept.2011, achiziţia care este sancţionată a fost finalizata înainte de publicarea acestui ordin, respectiv, contractul a fost semnat in data de 06.04.2011, înainte de aceasta reglementare legislativă, care a venit in 28.09.2011.

OUG 66/2011 a intrat in vigoare de la data de 30.06.2011, data ulterioara derulării acestei Procedurii de achiziţie. A fost semnat Act Adiţional la Contractul de finanţare prin PO DCA, dar, prevederile acestuia se aplica de la data semnării Actului Adiţional, adică ulterior datei de desfăşurare a procedurii de achiziţie prin SEAP prin cerere de oferta.

Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia necompetenţei materiale raportat la art.10 alin l1 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor interne, susţinându-se că potrivit dispoziţiilor art. 2 din O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative „Se înfiinţează Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice prin reorganizarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului si prin preluarea activităţii în domeniul administraţiei publice, a structurilor şi a instituţiilor specializate în acest domeniu de la Ministerul Administraţiei şi. internelor", iar conform art. 1 alin. 1 din HG. nr. 1/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării Regionale si Administraţiei Publice, „Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administratiei Publice este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate jurídica, care se organizează si funcţionează în subordinea Guvernului, înfiinţat prin reorganizarea Ministerului Dezvoltării Regionale si Turismului si prin preluarea activităţii în domeniul administraţiei publice, a structurilor şi a instituţiilor specializate în acest domeniu de la Ministerul Administraţiei şi Internelor'". Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul a reţinut, referitor la excepţia necompetenţei materiale invocată de pârât, că dispoziţiile art. 10 alin l1 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, au intrat în vigoare la data de 15.02.2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2013, aplicându-se potrivit art. 3 din această lege numai proceselor începute după intrarea în vigoare a acestei legi.

66

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, s-a constatat că acest pârât este emitentul celor două acte administrative supuse controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, respectiv nota de constatare a neregulilor şi de stabilirea a corecţiilor financiare nr. 373348/11.12.2012 şi decizia nr. 433815/25.01.2013 prin care a fost respinsă contestaţia formulată de Primarul Oraşului Eforie, justificând astfel legitimare procesuală în cauză.

Cu privire la fondul litigiului, tribunalul a constatat că reclamantul, în calitate de autoritate contractantă, a impus drept cerinţă de calificare şi selecţie prin fişa de date a achiziţiei"media profitului net, al ofertantului pe anii 2008, 2009 şi 2010 trebuie să fie pozitivă”, fiind motivată această cerinţă prin aceea că întregul contract se derula cu plaţi efectuate prin conturile din Trezorerie, iar în cazul in care operatorul economic nu este solvabil si are pierderi si datorii la Bugetul de Stat, banii proveniţi din facturarea serviciilor prestate ar fi fost direct opriţi de către Trezorerie in baza reglementarilor legale, operatorul economic putând ajunge in imposibilitatea continuării prestării serviciilor din cauza lipsei de lichidităţi si implicit in imposibilitatea finalizării proiectului de finanţare accesat, având in vedere necesitatea încadrării si respectării graficului si duratei de execuţie a acestuia. S-a reţinut că această cerinţă de calificare şi selecţie este de natură a restricţiona participarea la procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică fără a prezenta relevanţă în raport cu natura şi complexitatea contractului de achiziţie publică ce urmează să fie atribuit, fiind şi disproporţionată în raport cu natura şi complexitatea contractului de achiziţie, apreciind judecătorul fondului că în mod temeinic, prin actele administrative contestate, s-a reţinut încălcarea art. 178 alin. 2 din OUG nr. 34/2006.

S-a reţinut a fi nefondată şi apărarea reclamantului vizând aplicarea retroactivă a dispoziţiilor OUG nr. 66/2011, având în vedere că în mod corect pârâtul a reţinut prin nota de constatarea că, deşi contractul de finanţare a fost încheiat în anul 2010, acesta a fost modificat şi completat prin acte adiţionale, iar în cuprinsul actului adiţional nr. 2/14.11.2011 s-a stipulat că aplicarea corecţiilor financiare se realizează potrivit OUG nr. 66/2011.

Potrivit art. 64 şi art.65 din OUG nr. 66/2011, activităţile de constatare a neregulilor, de stabilire şi recuperare a creanţelor bugetare rezultate din neregulile apărute în obţinerea şu utilizarea fondurilor europene, iniţiate după intrarea în vigoare a OUG nr. 66/2011, sunt guvernate de această reglementare, însă eventualele nereguli urmează a se stabili în raport de reglementările în materia achiziţiilor publice existente în vigoare la data desfăşurării procedurilor de achiziţie.

2. Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, care a criticat soluţia primei instanţe numai în raport cu respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.I.

Potrivit recurentului pârât, potrivit dispoziţiilor art.1 alin.1 din OUG nr.96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, se înfiinţează Ministerul Afacerilor

67

Interne, prin reorganizarea Ministerului Administraţiei şi Internelor. În temeiul art.2 din acelaşi act normativ, se înfiinţează Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, prin reorganizarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului şi prin preluarea activităţii în domeniul administraţiei publice, a structurilor şi a instituţiilor specializate în acest domeniu, de la Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Se susţine că în temeiul art.1 alin.1 din HG nr.1/2013 şi prevederilor art.32 alin.1 lit.b şi art.26 alin.3 din OUG nr.96/2012, precum şi cele ale art.11 alin.1 din HG nr.1/2013, expuse în cuprinsul cererii de recurs, AM PODCA reprezintă una dintre entităţile care au fost preluate de către M.D.R.A.P., ca şi activităţile aferente, fiind astfel în prezenţa uneia dintre situaţiile în care Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile Ministerului Afacerilor Interne.

În consecinţă, se solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.I. şi respingerii acţiunii faţă de această instituţie ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare. 3. Recursul este nefondat. Referitor la excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, Curtea o va

respinge ca nefondată, având în vedere că, deşi soluţia dată de judecătorul fondului asupra raportului juridic litigios este favorabilă pârâtului M.A.I., acesta justifică interesul formulării căii de atac pentru soluţia dată excepţiei absolute pe care a invocat-o, instanţa stabilind că pârâtul este parte în raportul juridic analizat pe fond.

Reţinând că în jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a apreciat că recursul unei părţi, sub rezerva justificării interesului, poate să privească şi numai considerentele unei hotărâri judecătoreşti, care ulterior ar putea fi invocate cu putere de lucru judecat, Curtea va analiza motivele de nelegalitate susţinute de pârât.

În raport cu motivul de nelegalitate susţinut, calitatea procesuala pasivă presupune existenţa unei identităţi intre persoana pârâtului si persoana care este titular al obligaţiei in raportul juridic dedus judecatii.

Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, “Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Conform art. 50 alin.1 din OUG nr.66/2011, „Autoritatea publică emitentă a titlului de creanţă în aplicarea prevederilor art. 21 se va pronunţa prin decizie motivată cu privire la admiterea, în tot sau în parte, a contestaţiei sau la respingerea ei”, iar potrivit prevederilor art.51 alin.2, „Deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar la instanţa judecătorească de contencios

68

administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare”.

Întrucât pârâtul Ministerului Afacerilor Interne este autoritatea publică emitentă a celor două acte administrative supuse controlului de legalitate în prezenta cauză de contencios administrativ, având în vedere prevederile legale speciale menţionate, acesta trebuie să stea în judecată în calitate de pârât, indiferent că a intervenit o reorganizare ulterioară, iar activitatea desfăşurată şi finalizată prin emiterea notei de constatare a neregulilor şi de stabilirea a corecţiilor financiare nr. 373348/11.12.2012 şi a deciziei nr. 433815/25.01.2013 de respingere a contestaţiei, a fost preluată de o altă autoritate publică.

De altfel, se constată că HG nr.1/2013, invocată în cererea de recurs, a intrat în vigoare anterior emiterii Deciziei nr.433815/25.01.2013 de soluţionare a contestaţiei, decizie emisă de Ministerul Afacerilor Interne, care la acel moment s-a considerat a avea calitatea necesară verificării şi soluţionării contestaţiei.

Faţă de toate aceste considerente, apreciem că în mod corect a stabilit prima instanţă că pârâtul Ministerul Afacerilor Interne are calitate procesuală pasivă în cauză şi a respins excepţia invocată prin întâmpinare, urmând ca în baza prevederilor art.312 alin.1 C.pr.civilă, recursul pârâtului să fie respins ca nefondat.

11. Anularea dispoziţiei de imputare emisă de Primarul municipiului Constanţa. Acordarea în continuare a tuturor drepturilor ce se cuvin din Acordul/Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.

Decizia ÎCCJ nr.36/2009 Art.13 din Legea nr.138/1999

Nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii pronunţate de către instanţa de fond rezultă din

împrejurarea că „indemnizaţia de dispozitiv” în cuantum de 25% din salariul de bază acordat personalului contractual de la nivelul PRIMĂRIEI CONSTANŢA, nu putea fi acordată urmare prevederilor cuprinse în art.13 din Legea nr.138/1999, „Cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25 % din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază”. Astfel, s-a constatat că angajaţii PRIMĂRIEI CONSTANŢA nu se înscriu în categoria persoanelor ce au dreptul de a beneficia pentru activitatea prestată de acordarea sporului / indemnizaţiei de dispozitiv, deoarece pe de o parte, nu există o prestaţie specifică acestui spor, iar pe de altă parte, PRIMĂRIA nu intră în categoria entităţilor al căror personal beneficiază de el şi nici nu cuprinde în componenţa sa structuri ce aparţin, sau au aparţinut Ministerului de Interne.

În sensul reţinerilor sus expuse este jurisprudenţa creată în decursul timpului, aceasta în condiţiile în care ÎCCJ, prin Decizia nr.36/2009, pronunţată în cadrul recursului în interesul legii a lămurit aspectele privind aplicabilitatea prevederilor art.13 din Legea nr.138/1999, în sensul că „angajaţii din cadrul primăriilor nu sunt beneficiari legali ai acestui spor”.

Decizia civilă nr. 2081/CA/12.12.2013 Dosar nr. 14022/118/2010

69

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal sub nr.14022/118 din 19.10.2010, reclamantul SINDICATUL LIBER al SALARIAŢILOR din ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ CONSTANŢA a solicitat în contradictoriu cu pârâţii MUNICIPIUL CONSTANŢA prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA, PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA şi PRIMĂRIA-MUNICIPIULUI CONSTANŢA, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- anularea Dispoziţiei de imputare nr. 5763/24.09.2010 şi a anexelor sale; - acordarea în continuare a tuturor drepturilor ce se cuvin din

Acordul/Contractul colectiv de munca, încheiat la nivel de unitate şi prelungit prin act adiţional, respectiv acordarea în continuare a sporurilor de stabilitate, de confidenţialitate şi indemnizaţia de dispozitiv, a drepturilor speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii;

- restituirea sumelor ce au fost reţinute în baza Dispoziţiei de imputare nr. 5763/24.09.2010, pentru fiecare funcţionar conform anexelor la decizie;

- suspendarea executării actului administrativ unilateral - Dispoziţia de imputare nr. 5763/24.09.2010 şi a anexelor sale, pana la soluţionarea definitiva şi irevocabilă a cererii de anulare;

Motivând acţiunea, susţine reclamantul că, prin Decizia nr. 28 din 01.09.2010 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Constanţa, s-a dispus, printre alte masuri, că Primăria Constanţa să stabilească întinderea prejudiciului creat prin plata unor alte drepturi salariale calificate de către organul de control ca fiind nelegale, precum şi recuperarea acestuia.

În vederea aducerii la îndeplinire a Deciziei nr. 28 din 01.09.2010, PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA a emis Dispoziţia de imputare nr. 5763/24.09.2010, având ca obiect recuperarea prejudiciului creat prin plata sporurilor şi a drepturilor acordate în anul 2009 funcţionarilor publici şi personalului contractual, prin reţineri din salariu în rate lunare.

Împotriva Dispoziţiei de imputare nr. 5763/24.09.2010 s-a formulat reclamaţie administrativă, respinsă prin adresa nr. R113504/08.10.2010 a PRIMARULUI MUNICIPIULUI CONSTANŢA, aceasta în condiţiile în care, susţine reclamantul că Dispoziţia de imputare nr. 5763/24.09.2010 este nelegala şi netemeinica, pentru următoarele motive:

Măsura este întemeiata pe dispoziţiile art. 84 şi art.85 din Legea nr. 188/1999, dar în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru a se angaja răspunderea patrimonială a funcţionarului public – să fie vorba despre o faptă personală a funcţionarului public, în legătură cu munca sa, fapta ilicită să fi produs un prejudiciu autorităţii publice, să existe legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, să existe vinovăţia funcţionarului.

Chiar dacă s-ar accepta că Decizia nr. 28 din 01.09.2010 a Curţii de Conturi a României este corectă, arată reclamantul că nu se poate pune problema restituirii sumelor de bani încasate întrucât funcţionarii publici au primit aceste drepturi în baza

70

Acordului/Contract colectiv de munca, astfel că nu se poate reţine în sarcina acestora vinovăţia, fapta prejudiciabilă şi prejudiciul.

Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare. Prin Încheierea nr. 1579/03.12.2010 a fost admisă cererea de suspendare a

executării Deciziei de imputare nr. 5763/24.09.2010 emisă de PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 14.01.2011, în temeiul art. 244 alin.1 pct.1 Cod procedura civilă s-a dispus suspendarea judecăţii cererii de anulare a Deciziei de imputare nr. 5763/24.09.2010 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. 18/36/2011 al Curţii de Apel Constanţa, reţinându-se în esenţă că, Dispoziţia de imputare nr.5763/24.09.2010, contestată în cauză, este emisă în consideraţia exclusivă a Deciziei nr. 28 din 01.09.2010 a Curţii de Conturi a României, care face obiectul unei cereri în anulare formulată de PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI CONSTANŢA, CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA şi MUNICIPIUL CONSTANŢA PRIN PRIMAR, în dosarul nr.18/36/2011 al Curţii de Apel Constanţa.

Prin Sentinţa civilă nr.2391/29.11.2011 Tribunalul Constanţa respinge ca nefondată acţiunea înregistrată pe rol sub nr.75/118/2011, formulată de reclamanţii PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANTA, CONSILIUL LOCAL CONSTANTA, MUNICIPIUL CONSTANTA şi PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANTA, în contradictoriu cu pârâtele CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI şi CAMERA DE CONTURI a JUDEŢULUI CONSTANTA, având ca obiect :

- anularea procesului verbal de constatare nr.91806/07.07.2010 – pct.4 si 5 încheiat de către CAMERA de CONTURI CONSTANTA;

- anularea Deciziei nr.28/01.09.2010 – pct.4 şi emisă de CAMERA DE CONTURI CONSTANTA;

- anularea Încheierii nr. VI/381/16.12.2010 emisă de către CURTEA DE CONTURI a ROMÂNIEI, în urma soluţionării contestaţiei administrative formulate de către reclamanţi împotriva masurilor prevăzute prin Decizia nr.28/01.09.2010 – pct.4 si 5 emisă de Camera de Conturi Constanta.

Prin Decizia civilă nr. 1004/CA/ 09 mai 2012, Curtea de Apel Constanţa admite recursul declarat de recurenţii reclamanţi PRIMARIA MUNICIPIULUI CONSTANTA, CONSILIUL LOCAL CONSTANTA, MUNICIPIUL CONSTANTA prin PRIMAR şi PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANTA împotriva Sentinţei civile nr.2391 din 29.11.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, dispunând modificarea în parte a hotărârii, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea şi anulată în parte Încheierea nr. VI 381/16.12.2010 a CURŢII de CONTURI, cu consecinţa admiterii în parte a contestaţiei reclamanţilor şi anulării în parte a punctului 4 şi în tot punctului 5 din Decizia nr.28/01.09.2010, în ceea ce priveşte măsurile de stabilire şi recuperare a prejudiciului privind drepturile băneşti acordate salariaţilor cu titlu de spor de confidenţialitate, spor stabilitate, drepturi speciale

71

pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, primă de concediu, precum şi indemnizaţiile membrilor comisiilor de vânzare a terenurilor proprietatea municipiului Constanţa, menţinându-se celelalte dispoziţii referitoare la anularea procesului verbal de constatare nr.91806/07.07.2010 şi recuperarea prejudiciului pentru drepturi acordate cu titlu de spor de dispozitiv.

Prin Sentinţa civilă nr. 1681/22.03.2013, Tribunalul Constanţa admite în parte acţiunea, dispunând anularea Dispoziţiei de imputare nr. 5763 din 24.09.2010 emisă de PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, cu consecinţa obligării pârâtului la plata către funcţionarii publici din cadrul aparatului de specialitate al PRIMARULUI MUNICIPIULUI CONSTANŢA a sumelor reţinute în temeiul Dispoziţiei de imputare nr. 5763/24.09.2010, respingând cererea de obligare a pârâtului la plata către funcţionarii publici din cadrul aparatului de specialitate al PRIMARULUI MUNICIPIULUI CONSTANŢA a drepturilor băneşti prevăzute prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, ca nefondată, obligând pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 lei, reţinând în esenţă următoarele:

În urma examinării abaterilor de la legalitate şi regularitate constatate în urma auditului efectuat asupra situaţiilor financiare pentru anul 2009 la PRIMĂRIA MUNICIPIULUI CONSTANŢA, Camera de Conturi a Judeţului Constanţa a emis Decizia nr. 28/01.09.2010, prin care a stabilit în sarcina ordonatorului de credite, printre altele, obligaţia de a dispune măsurile legale pentru recuperarea plăţilor nelegale reprezentând sporuri şi alte drepturi, acordate nelegal în baza Contractului Colectiv de muncă precum şi pentru stabilirea întinderii prejudiciului reprezentând plăţi nelegale acordate sub forma unor drepturi băneşti sau în natură salariaţilor entităţii şi recuperarea acestuia conform prevederilor legale.

În baza acestei decizii, reţine instanţa de fond că, prin Dispoziţia de imputare nr. 5763/24.09.2010, privind stabilirea şi recuperarea prejudiciului cauzat de plata sporurilor si altor drepturi către funcţionarii publici si personalul contractual din cadrul aparatului de specialitate al PRIMARULUI MUNICIPIULUI CONSTANŢA pentru anul 2009, s-a dispus recuperarea prejudiciului creat prin plata unor sporuri şi a altor drepturi acordate în anul 2009, de la funcţionarii publici menţionaţi în anexa 1 a Dispoziţiei, prin reţineri din salariu de rate lunare ce nu pot fi mai mari de o treime din salariul net şi fără a depăşi împreună cu celelalte reţineri jumătate din salariu.

Constată instanţa de fond că, actul administrativ ce a stat la baza emiterii dispoziţiei de imputare a fost contestat în instanţă, formând obiectul dosarului nr. 75/118/2011, soluţionat irevocabil prin Decizia civilă nr. 1004/CA/09.05.2012 a Curţii de Apel Constanţa în sensul anularii in parte, in ceea ce priveşte măsurile de stabilire şi recuperare a prejudiciului privind drepturile băneşti acordate salariaţilor cu titlu de spor de confidenţialitate, spor stabilitate, drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, primă de concediu (aceasta din urmă acordată doar personalului contractual).

Faţă de caracterul subsecvent şi interdependent al dispoziţiilor de imputare contestate, faţă de Decizia nr. 28/01.09.2010, dispoziţia de imputare nr.

72

5763/24.09.2010 nu mai are nici un suport legal urmare a anulării Deciziei nr. 28/01.19.2010, în ceea ce priveşte recuperarea de la funcţionarii publici a acelor drepturi băneşti încasate în cursul anului 2009 cu titlul de spor de confidenţialitate, spor stabilitate, drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii.

În ceea ce priveşte recuperarea de la funcţionarii publici a acelor drepturi băneşti încasate în cursul anului 2009 cu titlul de spor de dispozitiv, cu privire la care Curtea de Apel Constanţa a reţinut că nu poate fi ignorată Decizia nr.36/2009 pronunţată de ICCJ, în cadrul recursului in interesul legii, care a interpretat aplicabilitatea prevederilor art.13 din Legea nr.138/1999, reţinând că, „angajaţii din cadrul primăriilor nu sunt beneficiarii legali ai acestui spor întrucât, pe de o parte, nu există o prestaţie specifică acestui spor iar, pe de altă parte, primăria nu intră in categoria entităţilor al căror personal beneficiază de acest spor si nici nu cuprinde in componenta sa structuri ce au aparţinut Ministerului de Interne”, instanţa de fond a reţinut că, unicul temei, menţionat în cuprinsul Dispoziţiei nr.5763/24.09.2010 îl constituie Decizia nr. 28/01.09.2010 a Camerei de Conturi a Judeţului Constanţa.

Ori, Decizia nr. 28/01.09.2010 a Camerei de Conturi Constanţa nu poate constitui prin sine însăşi temeiul de drept material al răspunderii materiale a funcţionarului, care se angajează în condiţiile art. 84 din Legea nr. 188/1999.

Mai mult, arată instanţa de fond că, din chiar cuprinsul Deciziei nr. 28 din 01.09.2010 rezultă că, sumele în cauză au fost încasate de către funcţionarii publici în baza Contractului colectiv de muncă, astfel că, nu poate fi reţinută săvârşirea unei fapte prejudiciabile de către reclamant, sau încasarea în mod necuvenit a sumelor respective.

Pe de altă parte, prin Decizia nr.28/01.09.2010 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Constanţa, invocată în preambulul actului administrativ, nu este stabilită nici o obligaţie directă de restituire a unor sume în persoana funcţionarilor publici din cadrul Primăriei Mun. Constanţa, ci doar luarea măsurile legale pentru stabilirea întinderii şi mărimii prejudiciului pentru plăţile nelegale aferente anului 2009, precum şi pentru recuperarea acestuia.

Ori, singurele persoane responsabile de stabilirea unor drepturi băneşti, prin Contractul/Acord colectiv de muncă, drepturi care se situează în afara cadrului legal în materie, sunt cele implicate în procesul de negociere şi aprobare a Contractului colectiv de muncă, drept pentru care, cererea de chemare în judecată s-a apreciat a fi admisă, cu consecinţa anulării în tot a Dispoziţiei de imputare nr.5763/24.09.2010 emisă de PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, şi urmare a anulării, a fost obligat pârâtul la plata către funcţionarii publici din cadrul aparatului de specialitate al PRIMARULUI MUNICIPIULUI CONSTANŢA a sumelor reţinute în temeiul Dispoziţiei de imputare nr. 5763/24.09.2010.

În ceea ce priveşte cererea de acordarea în continuare a tuturor drepturilor ce li se cuvin din Acordul/Contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate si, respectiv acordarea în continuare a sporurilor şi drepturilor speciale, întrucât, pe de o parte, prin dispoziţia de imputare contestată nu s-a dispus asupra sistării plăţii acestor drepturi, iar pe de altă parte nu se face dovada că, anterior formulării cererii de

73

chemare în judecată reclamantul s-ar fi adresat cu o cerere în acest sens pârâtului, care să fi fost respinsă sau să nu fi fost soluţionată în termenul legal, instanţa de fond a respins acest capăt de cerere, ca nefondat .

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C.pr.civ. instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 lei, în temeiul art. 274 alin.3 Cod procedură civilă reducând onorariul de avocat la suma de 3000 lei, pe care a apreciat-o ca proporţională cu volumul de muncă presupus de formularea cererii de chemare în judecată şi reprezentarea părţii, dificultatea şi durata în timp a litigiului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs - recurenţii pârâţi PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA şi MUNICIPIUL CONSTANŢA prin PRIMAR, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., cu următoarea motivaţie, în esenţă:

„Hotărârea pronunţată de instanţa de fond este parţial nelegală” sub doua aspecte, respectiv:

- „anularea dispoziţiei cu privire la sporul de dispozitiv” şi - „acordarea cheltuielilor de judecata”,

faţă de faptul că, instanţa de fond a încălcat puterea de lucru judecat din Decizia nr.1004/CA/09.05.2012 a Curţii de Apel Constanta, care a reţinut că, sporul de dispozitiv este nelegal şi a ignorat Decizia în interesul Legii nr. 36/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru toţi, prin care, interpretând aplicabilitatea art. 13 din Legea nr. 138/1999, s-a statuat că: ”angajaţii din cadrul primăriilor nu pot beneficia de acest spor fiindcă nu au o prestaţie specifica structurilor ce aparţin M.I. şi pentru care s-a creat acest spor specific”.

Susţin recurenţii că, instanţa de fond a aplicat greşit în speţă art. 13 din Legea nr. 138/1999 „negocierile ilegale nu pot fi menţinute”, sub acest aspect si pentru aceste motive, impunându-se admiterea recursului şi reformarea hotărârii.

În referire la cel de al doilea aspect, ţinând cont că, acţiunea s-a admis numai în parte, apreciază recurenţii că, s-au acordat în mod nelegal toate cheltuielile de judecată, cu încălcarea art. 276 Cod procedura civilă.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat, conform art.1169 Cod Civil, văzând şi dispoziţiile art. 312 pct.3 Cod pr. Civ., Curtea apreciază în sensul admiterii recursului, cu consecinţa modificării în parte a hotărârii recurate, în sensul că obligă pârâtul la plata către funcţionarii publici din cadrul aparatului de specialitate al PRIMARULUI MUNICIPIULUI CONSTANŢA a sumelor reţinute în temeiul Dispoziţiei de imputare nr. 5763/24.09.2010, cu excepţia sporului de dispozitiv, dispunându-se obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată urmare aplicării dispoziţiilor art.274 alin.3 Cod pr.civ. cu referire la art. 276 Cod pr.civ., în cuantum de 1.500 lei cheltuieli fond, pentru ca, în temeiul art.274 Cod pr.civ. să se dispună obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 345

74

lei, reprezentând onorariu apărător recurs, menţinând celelalte dispoziţii, pentru următoarele considerente în esenţă:

Instanţa a fost investită la data de 19.10.2010, de reclamantul SINDICATUL LIBER al SALARIAŢILOR din ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ CONSTANŢA în contradictoriu cu pârâţii MUNICIPIUL CONSTANŢA prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA, PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA şi PRIMĂRIA-MUNICIPIULUI CONSTANŢA, cu soluţionarea cauzei având ca obiect:

- anularea Dispoziţiei de imputare nr. 5763/24.09.2010 şi a anexelor sale; - acordarea în continuare a tuturor drepturilor ce se cuvin din

Acordul/Contractul colectiv de munca, încheiat la nivel de unitate şi prelungit prin act adiţional, respectiv acordarea în continuare a sporurilor de stabilitate, de confidenţialitate şi indemnizaţia de dispozitiv, a drepturilor speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii;

- restituirea sumelor ce au fost reţinute în baza Dispoziţiei de imputare nr. 5763/24.09.2010, pentru fiecare funcţionar conform anexelor la decizie;

- suspendarea executării actului administrativ unilateral - Dispoziţia de imputare nr. 5763/24.09.2010 şi a anexelor sale, pana la soluţionarea definitiva şi irevocabilă a cererii de anulare, cu motivaţia sus expusă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1681/22.03.2013, Tribunalul Constanţa admite în parte acţiunea, dispunând anularea Dispoziţiei de imputare nr. 5763 din 24.09.2010 emisă de PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, cu consecinţa obligării pârâtului la plata către funcţionarii publici din cadrul aparatului de specialitate al PRIMARULUI MUNICIPIULUI CONSTANŢA a sumelor reţinute în temeiul Dispoziţiei de imputare nr. 5763/24.09.2010, respingând cererea de obligare a pârâtului la plata către funcţionarii publici din cadrul aparatului de specialitate al PRIMARULUI MUNICIPIULUI CONSTANŢA a drepturilor băneşti prevăzute prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, ca nefondată, obligând pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 lei, cu motivaţia sus relevată, acestea fiind condiţiile în care, recurenţii pârâţi deduc judecăţii prezentul recurs.

Reluând asupra motivelor de recurs, în referire la situaţia de fapt, rezultată din speţă, Curtea reţine:

I. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia Contencios administrativ şi fiscal sub nr. 75/118 din 04.01.2011, reclamanţii PRIMARIA MUNICIPIULUI CONSTANŢA, CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA şi MUNICIPIUL CONSTANŢA PRIN PRIMAR şi PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi a judeţului Constanţa au solicitat instanţei ca prin hotărâre judecătorească să se dispună: - anularea procesului verbal de constatare nr.91806/07.07.2010 – pct.4 şi pct.5 încheiat de Camera de conturi Constanţa;

75

- anularea Deciziei nr.28/01.09.2010 – pct.4 şi pct.5 emisă de Camera de Conturi Constanţa; - anularea Încheierii nr. VI/381/16.12.2010 emisă de Curtea de Conturi a României, în urma soluţionării contestaţiei administrative formulate de reclamanţi împotriva măsurilor prevăzute prin Decizia nr.28/01.09.2010 – pct.4 şi pct.5 emisă de Curtea de Conturi Constanţa, acte administrative apreciate de reclamanţi ca fiind nelegale şi netemeinice.

Prin Sentinţa civilă nr.2391/29.11.2011 Tribunalul Constanţa respinge acţiunea dedusă judecăţii ca nefondată, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

II. Reţine Curtea că, urmare promovării căii de atac – recurs de către reclamanţii PRIMARIA MUNICIPIULUI CONSTANŢA, CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA şi MUNICIPIUL CONSTANŢA PRIN PRIMAR şi PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, prin Decizia civilă nr. 1004/CA/09.05.2012 Curtea de Apel Constanţa admite recursul dispunând modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul că admite în parte acţiunea şi anulează în parte Încheierea nr.VI 381/16.12.2010 a Curţii de Conturi şi în consecinţă, admite în parte contestaţia reclamanţilor şi anulează în parte pct. 4 şi în tot pct. 5 din Decizia nr. 28/01.09.2010, în ceea ce priveşte măsurile de stabilire şi recuperare a prejudiciului privind drepturile băneşti acordate salariaţilor cu titlu de spor de confidenţialitate, spor stabilitate, drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, primă de concediu, precum şi indemnizaţiile membrilor comisiilor de vânzare a terenurilor proprietatea Municipiului Constanţa.

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a dispus menţinerea dispoziţiilor referitoare la anularea procesului verbal de constatare nr.91806/07.07.2010 şi recuperarea prejudiciului pentru drepturile acordate cu titlu de spor de dispozitiv, reţinând în esenţă că angajaţii PRIMĂRIEI CONSTANŢA nu se înscriu în categoria persoanelor ce au dreptul de a beneficia pentru activitatea prestată de acordarea sporului/indemnizaţiei de dispozitiv, deoarece pe de o parte, nu există o prestaţie specifică acestui spor, iar pe de altă parte, PRIMĂRIA nu intră în categoria entităţilor al căror personal beneficiază de el, şi nici nu cuprinde în componenţa sa structuri ce au aparţinut Ministerului de Interne.

III. Aşa fiind, în referire la cel dintâi motiv de recurs, reţine Curtea că, prin Decizia nr.1004/CA/09.05.2012, Curtea de Apel Constanţa admiţând recursul şi dispunând modificarea în parte a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, a anulat actele întocmite de Curtea de Conturi, în parte, cu excepţia sporului de dispozitiv astfel că, în mod greşit instanţa de fond a apreciat în sensul anulării totale a Dispoziţiei de Impunere nr.5763/24.09.2010 emisă de PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, obligând pârâtul la plata către funcţionarii publici din cadrul aparatului de specialitate al PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI CONSTANŢA a sumelor în totalitatea lor, reţinute în temeiul dispoziţiei de impunere.

Nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii pronunţate de către instanţa de fond, sub acest aspect, reţine Curtea a rezulta din împrejurarea că „indemnizaţia de dispozitiv”

76

în cuantum de 25% din salariul de bază acordat personalului contractual de la nivelul PRIMĂRIEI CONSTANŢA, nu putea fi acordată urmare prevederilor cuprinse în art.13 din Legea nr.138/1999, „Cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25 % din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază”.

Astfel, se constată că legiuitorul a avut în vedere, la acordarea acestei indemnizaţii, numai personalul contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în instituţiile publice din subordinea acestuia, precum şi personalul care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea Consiliilor locale şi a Prefecturilor, care au beneficiat de acest drept salarial înainte de transfer sau detaşare, din cadrul fostului Minister de Interne. Cu alte cuvinte, apreciază Curtea că, în mod greşit, instanţa de fond pronunţând Sentinţa civilă nr. 1681/22.03.2013 a dispus anularea în totalitate a Dispoziţiei de imputare nr. 5763/24.09.2010 emisă de PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, precum şi obligarea acestuia la plata în totalitate a sumelor reţinute în temeiul respectivei dispoziţii de imputare, atât timp cât acest drept s-a apreciat a fi nelegal prin Sentinţa civilă nr.2391 din 29.11.2011 a Tribunalului Constanţa, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr.1004/CA/09.05.2012. Astfel, reţine Curtea că, prin sus menţionatele hotărâri judecătoreşti s-a constatat că angajaţii PRIMĂRIEI CONSTANŢA nu se înscriu în categoria persoanelor ce au dreptul de a beneficia pentru activitatea prestată de acordarea sporului / indemnizaţiei de dispozitiv, deoarece pe de o parte, nu există o prestaţie specifică acestui spor, iar pe de altă parte, PRIMĂRIA nu intră în categoria entităţilor al căror personal beneficiază de el şi nici nu cuprinde în componenţa sa structuri ce aparţin, sau au aparţinut Ministerului de Interne.

În sensul reţinerilor sus expuse, apreciază Curtea a fi jurisprudenţa creată în decursul timpului, aceasta în condiţiile în care ÎCCJ, prin Decizia nr.36/2009, pronunţată în cadrul recursului în interesul legii a lămurit aspectele privind aplicabilitatea prevederilor art.13 din Legea nr.138/1999, în sensul că „angajaţii din cadrul primăriilor nu sunt beneficiari legali ai acestui spor”.

Faţă de considerentele expuse, apreciază Curtea că toate susţinerile intimatului reclamant SINDICATUL LIBER AL SALARIAŢILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ CONSTANŢA ce fac referire la „Contractul colectiv de muncă încheiat în mod valabil” ce are la bază negocierile colective dintre angajator şi angajaţi, sunt nefondate, ele neputând fi primite atât timp cât o astfel de indemnizaţie are un caracter nelegal.

Pentru toate considerentele sus expuse, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod.pr.civ. Curtea, apreciind în sensul admiterii recursului dedus judecăţii, şi dispunând modificarea în parte a hotărârii recurate, constată necesitatea obligării pârâtului la plata către funcţionarii publici din cadrul aparatului de specialitate al Primarului Municipiului Constanţa a sumelor reţinute în temeiul Dispoziţiei de Imputare nr.5763/24.09.2010, cu excepţia sporului de dispozitiv.

77

În referire la cel de al doilea motiv de recurs, privind „greşita obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată”, faţă de faptul că acţiunea a fost admisă numai în parte, apreciază Curtea că, şi acest motiv de recurs este fondat deoarece:

Conform art.274 Cod pr.civ. ”Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, acestea reprezentând ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală, de aceea, este firesc ca părţile să achite anticipat anumite cheltuieli, iar la sfârşitul dezbaterilor, ele să fie suportate de partea care a pierdut procesul.

Cu toate acestea, reţine Curtea că, potrivit art. 276 Cod pr.civ „Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată…” textul făcând o aplicare particulară a principiului potrivit căruia acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părţii ce a pierdut litigiul.

Cu alte cuvinte, reţine Curtea că poziţia de parte câştigătoare în proces este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, face ca, atunci când pretenţiile ce formează obiectul acţiunii sunt admise numai parţial, instanţa să dispună acordarea celui care a câştigat procesul numai a unei părţi din cheltuielile de judecată suportate, proporţional cu pretenţiile admise.

În aceste condiţii, văzând şi dispoziţiile art.274 alin.3 Cod pr.civ, potrivit cărora „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori, vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii, sau munca îndeplinită de avocat”, Curtea apreciază în sensul obligării pârâtului, în temeiul acestei dispoziţii legale, şi cu aplicarea dispoziţiilor art.276 Cod pr.civ. la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată, efectuate cu prilejul judecăţii cauzei la fond.

Uzitând de aceleaşi texte de lege, în temeiul art.274 Cod pr.civ, Curtea dispune obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 345 lei, reprezentând onorariu apărător recurs, în favoarea recurenţilor.

Totodată, pentru toate considerentele arătate, în temeiul art.312 Cod pr.civ. Curtea dispune menţinerea celorlalte dispoziţii cuprinse în hotărârea recurată, ca fiind legale şi temeinice.

12. Anulare act administrativ. Obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate. Termen de prescripţie. Legalitatea comunicării actelor fiscale contestate.

Art.43 alin.2, art.44 alin.3 şi art. 91 din O.G. nr.92/2003 Art.215 şi art. 257 din Legea nr.95/2006

Potrivit art.257 alin.1 din Legea nr.95/2006 „Persoana asigurată are obligaţia plăţii unei

contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate”, iar potrivit art.257 alin.2 din lege

78

„Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%”, că, potrivit art.257 alin.2 lit.b din aceeaşi lege, contribuţia se aplică pentru „veniturile impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente”, recurentul intrând în această categorie, precum şi că aceasta este datorată de „Persoanele cu venituri din pensii care depăşesc 740 lei datorează contribuţia lunară pentru asigurările sociale de sănătate calculată potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare”, conform art.257 alin.22 din lege, în condiţiile în care, potrivit art.257 alin.8 din aceeaşi lege „Termenul de prescripţie a plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se stabileşte în acelaşi mod cu cel prevăzut pentru obligaţiile fiscale”.

In conformitate cu art.91 alin.1 din O.G. nr.92/2003 „Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani cu excepţia cazului în care legea ar dispune astfel”, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi text de lege „termenul de prescripţie a dreptului de prescripţie prevăzut la alin.1 începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune astfel”.

Prescripţia nu stinge creanţa fiscală, ci numai dreptul de a cere executarea silită, drept subiectiv procesual, iar nu şi dreptul subiectiv material cu obligaţia fiscală corelativă.

Potrivit dispoziţiilor art.44 alin.3 din O.G. nr.92/2003 „Comunicarea prin publicitate se face prin afişare, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a ANAF, a unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. În cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art.35, afişarea se face concomitent, la sediul acestora şi pe pagina de internet a autorităţii administraţiei publice locale respective. În lipsa paginii de internet proprii, publicitatea se face pe pagina de internet a Consiliului Judeţean. În toate cazurile, actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului”.

Decizia civilă nr. 2084/CA/12.12.2013 Dosar nr. 1978/118/2013

Prin acţiunea adresată Tribunalului Constanţa şi înregistrată sub nr. 1978/118/14.02.2013, contestatorul [...] a solicitat în contradictoriu cu CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE CONSTANŢA ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 10842/19.11.2012 emisă de intimată; - anularea Deciziilor de impunere nr. 8573.1/17.10.2012, respectiv nr.

8573.3/17.10.2012 emise de pârâtă, cu consecinţa - exonerării de obligaţia de plată, în principal ca fiind prescrisă, în

subsidiar ca fiind nedatorată; - cu cheltuieli de judecată.

Motivând acţiunea arată contestatorul faptul că are calitate de pensionar, iar în perioada 2005-2007 a desfăşurat activităţi independente, îndeplinind obligaţiile de plată a creanţelor fiscale, nefiindu-i comunicate deciziile de impunere contestate şi implicit existenţa unui debit, împotriva deciziilor de impunere, fiind promovată contestaţie, care a fost soluţionată în sensul respingerii prin decizia contestată, invocându-se în susţinere, dispoziţiile art. 8 alin.1, art. 11 alin.1 lit. c din Legea nr.554/2004, art. 218 alin.2 din OG nr.92/2003, apreciindu-se că, deciziile de impunere nu conţin motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii lor, prin raportare la dispoziţiile art. 43 Cod proc. fiscală, nefiind realizată o individualizare specifică a obligaţiei de plată, ci numai una generică.

79

Susţine reclamantul, relativ la titlurile de creanţă contestate, că acestea au fost comunicate cu încălcarea dispoziţiilor art.44 din OG nr.92/2003, relativ la ordinea de realizare a operaţiunii de comunicare, dar şi realizarea unei minime diligenţe pentru comunicarea acestora la domiciliu. În ipoteza în care termenul de prescripţie nu ar fi fost împlinit, arată contestatorul, necomunicarea deciziei de impunere, conform legii a condus la majorarea penalităţilor şi a dobânzilor pe o perioadă de cel puţin 2 ani (2010 - 2012), perioadă pentru care se impune a fi exonerat, nefiind culpa sa. Obligaţia de plată, se precizează, a fost stabilită cu încălcarea termenului de prescripţie prevăzut de lege, iar sumele au fost achitate nu pentru că ar fi fost recunoscute ca fiind datorate, sau pentru întreruperea acestui termen, ci pentru a evita executarea silită. Astfel, a apreciat contestatorul, atitudinea autorităţilor de a emite decizii de impunere după expirarea termenului de prescripţie, precum şi starea de inactivitate a intimatei a condus la majorarea debitului cu accesorii, comunicarea acestora prin anunţuri colective şi publicitate fiind realizată cu încălcarea prevederilor art. 44 din OG nr.92/2003 şi art. 90 – art.92 din acelaşi act normativ. Prin întâmpinare intimata a invocat pe cale de excepţie netimbrarea cererii, iar pe fond a solicitat respingerea contestaţiei motivat de următoarele considerente: Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin.1 teza finală din Norma metodologică privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv de asigurat fără plata contribuţiei, precum şi pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate Fondului Naţional Unic de Asigurări de Sănătate, aprobată prin Ordinul nr.617/2007, decizia de impunere, poate fi emisă de organul competent al CAS şi pe baza informaţiilor primite pe bază de protocol de la ANAF. Contestatorul şi-a îndeplinit la data de 19.10.2012 obligaţia de plată a debitului şi a cheltuielilor de judecată, ceea ce echivalează cu recunoaşterea acestuia, în condiţiile în care a realizat venituri impozabile pentru care avea obligaţia legală de a achita contribuţia de asigurări sociale de sănătate potrivit dispoziţiile art. 257 alin.2 lit. b din Legea nr. 95/2006. În conformitate cu dispoziţiile art. 257 alin. 22 din acelaşi act normativ, arată pârâta că, pensionarii ale căror venituri depăşesc 740 lei datorează contribuţia lunară pentru asigurările sociale de sănătate calculată potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003, iar potrivit dispoziţiilor art. 257 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, în cazul persoanelor care realizează în acelaşi timp venituri de natura celor prevăzute la art. 2 lit. a - lit.d, alin. 21 şi alin.22, precum şi la art. 213 alin.2 lit. h, contribuţia se datorează asupra tuturor acestor venituri.

În speţă, apreciază intimata, contestatorul a realizat în acelaşi timp venituri impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente prevăzute de art. 257 alin.2 lit. b şi venituri din pensii mai mari de 740 lei, prevăzute de art. 257 alin.22, astfel încât, pentru veniturile obţinute din activităţi independente avea obligaţia legală de a achita contribuţia de asigurări sociale de sănătate.

80

De asemenea, prin raportare la dispoziţiile art. 261 alin.1 din Legea nr. 95/2006 coroborat cu art. 41 din Norma Metodologică, asiguraţii care au obligaţia plăţii contribuţiei şi nu îndeplinesc această obligaţie, datorează pentru perioada de întârziere majorări care se determină potrivit OG nr. 92/2003. Referitor la prescripţia dreptului de a solicita executarea silită a creanţelor fiscale evidenţiate în titlul contestat, arată intimata că, pentru creanţele aferente intervalului 2005-2006, în interiorul termenului de 5 ani, împlinit la 31.12.2010 s-a început executarea silită prin emiterea titlului executoriu şi a somaţiilor la data de 15.12.2010, comunicate prin Anunţul colectiv nr. 13044/16.12.2010 conform art. 44 alin.2 lit. d din OG nr. 92/2003, în forma în vigoare la data de referinţă, anterior procedându-se la emiterea de decizii de impunere la data de 19.11.2010, comunicate prin Anunţul colectiv nr. 12469/19.11.2010. Potrivit dispoziţiilor art. 32 alin.4 din aceeaşi Normă Metodologică, persoanele fizice asigurate pe bază de contract de asigurare de sănătate, altele decât cele pentru care colectarea contribuţiei se realizează de ANAF, declară obligaţiile către fond, potrivit declaraţiilor model prevăzute în anexa 5 la prezentele norme metodologice, iar declaraţiile privind obligaţiile la fond, se depun la casele de asigurări de sănătate cu care persoana asigurată are încheiat contract de asigurare, coroborate cu prevederile art.81 şi art.83 din OG nr. 92/2003, organul fiscal putând proceda la stabilirea din oficiu a plăţii sumelor datorate către bugetul general consolidat. De asemenea, dispoziţiile art. 8 alin.1 şi alin.3 din Norma Metodologică stabilesc obligaţia de plată a persoanelor care realizează venituri din activităţi independente, astfel că susţinerile reclamantului sunt nefondate, urmând a fi respinse. Prin Sentinţa civilă nr. 3633/28.08.2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a dispus respingerea contestaţiei, ca nefondată, reţinându-se în esenţă, următoarele: Prin Deciziile de impunere nr.8573.1 din 17.10.2012, respectiv 8573.3 din 17.10.2012 emise de intimată, a fost stabilită în sarcina contestatorului în temeiul dispoziţiile art. 257 şi următoarele din Legea nr.95/2006, obligaţia de plată a sumei de 616 lei, aferentă intervalului 2005 - 2007, pentru veniturile din activităţi independente, respectiv accesorii aferente debitului, în cuantum de 1.256 lei. Obligaţia de plată a debitului şi a accesoriilor stabilite prin actele administrativ fiscale contestate, a fost în totalitate îndeplinită la data de 19.10.2010, astfel cum rezultă din chitanţele ataşate în copie la filele 44 – 46 din dosar, pentru ca, ulterior îndeplinirii obligaţiei de plată în condiţiile anterior menţionate, respectiv la data de 12.11.2012, împotriva actelor administrativ fiscale menţionate să fi fost promovată contestaţie, în temeiul dispoziţiilor art. 205 şi următoarele din OG nr. 92/2003, soluţionată în sensul respingerii prin Adresa nr.10842/19.11.2012. Instanţa de fond a constatat că, deciziile de impunere conţin elementele stabilite de lege, cu referire la dispoziţiile art. 43 alin.2 din OG nr.92/2003, criticile privind nemotivarea actelor administrativ fiscale şi individualizarea obligaţiei de plată, apărând ca neîntemeiate.

81

În referire la modalitatea de comunicare a titlurilor de creanţă, instanţa de fond a reţinut că, potrivit menţiunilor ataşate la dosar, în sensul că această operaţiune a avut loc la data de 17.10.2012, dată la care de altfel actele administrativ fiscale contestate au fost emise, susţinerile recurentului sunt nefondate, aceasta cu atât mai mult cu cât obligaţia de plată a fost îndeplinită la un interval scurt de timp (19.10.2012), astfel cum rezultă din documentele de plată ataşate la dosar. Relativ la criticile privind incidenţa prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 91 alin.1 din OG nr.92/2003 „(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani cu excepţia cazului în care legea ar dispune astfel. (2) termenul de prescripţie a dreptului de prescripţie prevăzut la alin.1 începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune astfel.” Conform situaţiei declaraţiilor existente depuse la dosar de intimată, baza de impunere a luat naştere în 2005, respectiv 2006, în consecinţă, termenul de prescripţie a început să curgă în aceste condiţii la 1 ianuarie a anului 2006, respectiv 2007, împlinindu-se la 1 ianuarie 2011, respectiv 1 ianuarie 2012. Instanţa de fond a mai reţinut că intimata a depus în apărare înscrisuri reprezentând anunţuri colective datate 19.11.2010, prin care se atestă comunicarea prin publicitate a deciziei de impunere emisă în favoarea contestatorului care ar fi avut ca efect întreruperea termenului de prescripţie în stabilirea obligaţiilor fiscale potrivit art. 92 din acelaşi act normativ, act administrativ fiscal necontestat. Pe de altă parte, s-a reţinut că obligaţia de plată pentru intervalul 2005-2006 a fost îndeplinită în mod benevol, astfel încât, chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia ca fiind împlinit termenul de prescripţie stabilit de dispoziţiile art. 91 din OG nr.92/2003, s-a renunţat la beneficiul prescripţiei, ceea ce atrage incidenţa art. 134 alin.2 din OG nr. 92/2003 potrivit cu care: „Sumele achitate de debitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului de prescripţie nu se restituie”. În referire la obligaţia de plată stabilită pentru anul 2007, instanţa de fond a reţinut că, deşi s-a apreciat asupra caracterului nedatorat, nu sunt formulate critici asupra acestui aspect, mai mult, şi această obligaţie de plată a fost îndeplinită în mod voluntar în condiţiile anterior menţionate. Prevederile art. 208 alin. 3 lit.e şi alin. 6 din Legea nr.95/2006 modificată, consacră participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, asigurarea voluntară de sănătate neexcluzând obligaţia de plată pentru asigurările sociale de sănătate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 215 alin.1 şi alin.3 din legea sus menţionată, arată instanţa de fond că obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine şi persoanelor fizice care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi independente, caz în care contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică

82

asupra veniturilor impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente şi care se supun impozitului pe venit.

Dacă acest venit este singurul asupra căreia se calculează contribuţia, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar - art.257 alin. 2 lit. b – pentru că, potrivit art. 257 alin. 1, alin.2, alin.5 şi alin.7, precum şi art. 259, persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate, iar în cazul persoanelor ce desfăşoară activităţi independente, care se supun impozitului pe venit, contribuţia se plăteşte trimestrial sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceştia, ei având obligaţia virării contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Un argument în plus al obligativităţii asigurării, arată instanţa de fond a-l constitui şi acela că, potrivit art.305 din Legea nr.95/2006, „constituie contravenţie refuzul de a pune la dispoziţia organelor de control ale ANAF şi ale caselor de asigurări a documentelor justificative şi a actelor de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor la fond”.

Prin urmare, reţine instanţa de fond, chiar dacă nu se încheie contract de asigurare, o persoană obligată să se asigure în temeiul Legii nr. 95/2006 păstrează obligaţia de a se asigura şi de a achita contribuţia legală şi cum reclamantul a realizat venituri impozabile din activităţi independente, conform prevederilor art. 41 din Codul fiscal, este apreciată ca legală, stabilirea în sarcina sa a obligativităţii plăţii contribuţiilor la sănătate pentru intervalul menţionat.

Pe de altă parte, se ia în considerare şi faptul că activitatea desfăşurată de către reclamant nu se circumscrie cazurilor exceptate de la plata contribuţiilor la bugetul de asigurări de sănătate, prevăzute de art.213 alin.1 din Legea nr.95/2006.

În ceea ce priveşte calculul accesoriilor şi data de la care sunt datorate, instanţa de fond a luat în considerare faptul că, potrivit art.119 şi art.120 Cod proc.fiscală ”pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere. Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.” Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa de fond a apreciat ca neîntemeiată contestaţia formulată şi a dispus în consecinţă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs - recurentul reclamant [...], criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prevăzut de art. 299 şi urm. Cod pr.civ., art.3041 Cod pr.civ., art.304 pct.7 şi pct.9 Cod.pr.civ. cu următoarea motivaţie, în esenţă:

„Hotărârea pronunţată de instanţa de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinzând însă motive contradictorii şi străine de natura pricinii – art.304 pct.7 Cod pr.civilă”, arătându-se că motivarea este artificială şi incompletă pentru soluţia pe care a adoptat-o, respectiv, respingerea cererii de chemare în judecată se bazează exclusiv pe argumentaţia intimatei, iar pentru anumite motive de legalitate, nu exista motivare, singurul argument al sentinţei recurate pe motivul de nulitate referitor la nemotivarea actelor administrativ fiscale fiind reprezentat de următoarea

83

aserţiune: „criticile privind nemotivarea actelor administrativ fiscal şi individualizarea obligaţiei de plata, apar neîntemeiate''.

„Instanţa de fond a interpretat greşit probatoriul administrat, hotărârea fiind lipsită de temei legal, dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii”, odată ce, pentru rezolvarea fondului cauzei instanţa s-a bazat pe aspecte generale care vizează condiţiile obligativităţii asigurării şi pe condiţiile aplicării cotei de 6,5 % privit la modul nereal, fără a arăta motivele pentru care a respins argumentele invocate de recurent.

„Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii”, respectiv a art.43 din OG nr. 92/2003 „Conţinutul si motivarea actului administrativ fiscal … Actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente: motivele de fapt; temeiul de drept; [...]", odată ce deciziile de impunere, ca acte administrativ-fiscale, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, cerinţele de forma menţionate de art. 43 Cod proc.fisc, potrivit căruia „actul administrativ fiscal trebuie să includă motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii sale”, ceea ce înseamnă că, actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă: descrierea motivelor de fapt prin care organul fiscal a stabilit în sarcina contestatorului obligaţiile de plată şi dispoziţiile legale în baza cărora aceste obligaţii au fost calculate, încălcarea acestor cerinţe imperative de formă sancţionându-se cu nulitatea actului administrativ – fiscal, în condiţiile dispoziţiilor procedural civile.

Deciziile de impunere nu indică în nici un fel care sunt motivele de fapt, ci cuprind nişte poziţii cu caracter general, mai mult, sunt indicate dispoziţii în vigoare în anul 2006, organul fiscal neexplicând cum acestea au fost aplicate retroactiv în 2005.

„În mod greşit instanţa de fond nu a avut în vedere că termenul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie prin scurgerea a 5 ani calendaristici”, el începând să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept, potrivit Codului de pr.fiscală, cum este menţionat şi în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, rezultând fără tăgadă că, cele aferente anului 2005, s-au prescris la data de 31.12.2010, iar cele aferente anului 2010, în data de 31.12.2011, aspect recunoscut implicit şi către instanţa de fond, ipoteză în care aceasta ar fi trebuit să admită cererea sa de anulare (parţială) a actului administrativ fiscal atacat, însă, deşi a admis că termenul de prescripţie s-a împlinit, face referire la art. 134 alin. 2 din OG nr.92/2003, neaplicabil în speţă, deoarece cererea recurentului viza constatarea nulităţii actului administrativ fiscal.

În ceea ce priveşte prevederile art.134 din OG nr.92/2003, în referire la sumele achitate în contul creanţei fiscale, după împlinirea termenului de prescripţie, susţine recurentul că, acestea „nu au fost achitate de recurent de buna voie”, aspect invocat expres în fata instanţei fond, ci pentru că decizia de impunere este titlu executoriu de la data comunicării, plata fiind efectuată, cu „bună credinţa” şi cu scopul de a evita executarea silită, fiind de notorietate modalitatea în care acţionează organele fiscale în recuperarea debitelor şi pentru a evita acumularea de noi penalităţi.

84

Aşa fiind, apreciază recurentul că „culpa” aparţine organului fiscal care trebuia să constate împlinirea termenului de prescripţie şi să dispună încetarea măsurilor conform art. 134 alin.1, intimata netrebuind să emită actul administrativ fiscal (decizia de impunere), întrucât creanţa fiscala nu mai exista la data emiterii actului.

„Greşit instanţa de fond a apreciat că deciziile au fost comunicate în mod corect ”, atât timp cât autoritatea nu a efectuat un minim de diligenţă în ceea ce priveşte comunicarea la domiciliul contestatorului, deşi aceasta era obligatorie şi în anul 2010, potrivit prevederilor art. 95 Cod de procedura civilă, citarea prin publicitate fiind aplicabilă numai dacă domiciliul nu poate fi identificat, aspect considerat nelegal în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti şi cea a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 977/2010 a ÎCCJ şi Deciziile CCR nr. 667/2009, nr. 891/2010 şi 536/2011 referitoare la folosirea abuzivă a comunicării prin publicitate).

Ori, în procesul verbal privind îndeplinirea procedurii de comunicare prin publicitate se menţionează că „întrucât actele administrative nu au putut fi comunicate prin una dintre modalităţile de comunicare prevăzută de art. 44 alin.2 lit. a, b, c, din OG nr.92/2003", rezultând însă, din cuprinsul documentaţiei că, intimata nu a efectuat nici un demers pentru a asigura comunicarea efectivă a deciziilor de impunere, au fost încălcate dispoziţiile legale.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat, conform art.1169 Cod Civil, văzând şi dispoziţiile art. 312 pct.3 Cod pr. Civ., Curtea apreciază în sensul respingerii recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente în esenţă: Instanţa a fost investită la data de 14.02.2013, de contestatorul [...] în contradictoriu cu CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE CONSTANŢA, cu soluţionarea cauzei având ca obiect:

- anularea Deciziei nr. 10842/19.11.2012 emisă de intimată; - anularea Deciziilor de impunere nr.8573.1/17.10.2012, respectiv

nr.8573.3/17.10.2012 emise de pârâtă, cu consecinţa - exonerării de obligaţia de plată, în principal, ca fiind prescrisă, în

subsidiar, ca fiind nedatorată; - cu cheltuieli de judecată, cu motivaţia sus expusă. Prin Sentinţa civilă nr. 3633/28.08.2013, Tribunalul Constanţa respinge

contestaţia, ca nefondată, cu motivaţia sus relevată, acestea fiind condiţiile în care recurentul a dedus judecăţii prezentul recurs, astfel că, reluând asupra motivelor de recurs, în referire la situaţia de fapt şi de drept rezultată din speţă, Curtea reţine:

Intimata pârâtă a emis în sarcina contestatorului deciziile de impunere nr. 8573.1 din 17.10.2012 şi nr. 8573.3 din 17.10.2012, în temeiul art. 257 şi următoarele din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, reţinând obligaţia de plată a contestatorului pentru suma de 616 lei, aferentă intervalului 2005-2007, pentru veniturile obţinute din activităţi independente, respectiv accesorii aferente debitului, în cuantum de 1.526 lei.

Totodată, reţine Curtea că obligaţia de plată a debitului şi a accesoriilor stabilite prin actele administrativ fiscale a fost în totalitate îndeplinită de contestator la data de

85

19.10.2010, astfel cum rezultă din chitanţele ataşate la dosarul de fond, în condiţiile în care, la data de 12.11.2012, împotriva acestor acte administrativ fiscale, acesta a înţeles a promova contestaţie în temeiul art.205 şi următoarele din O.G. nr.92/2003, soluţionată în sensul respingerii, aşa după cum rezultă din adresa nr.10842/19.11.2012, emisă de intimată.

În referire la motivele de recurs privind: - „Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinzând însă

motive contradictorii şi străine de natura pricinii”, - „Instanţa de fond a interpretat greşit probatoriul administrat, hotărârea

fiind lipsită de temei legal, dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii” - „Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii,

apreciază Curtea că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse, deoarece nu se poate reţine că „motivarea este artificială şi incompletă”, pentru că au fost respectate dispoziţiile art.261 Cod pr.civilă, fiind indicate motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile contestatorului. Astfel, argumentaţia instanţei cuprinde temeiurile de drept avute în vedere pentru a putea aprecia că actele administrativ fiscale contestate conţin elementele stabilite de lege, fapt ce urmează a fi reţinut şi de către Curte, odată ce au fost respectate dispoziţiile art.43 alin.2 din O.G. nr.92/2003, în sensul că:

- a fost indicată denumirea organului fiscal emitent (art.43 alin.2 lit.a); - a fost indicată data emiterii şi data la care îşi produce efectele (art.43 alin.2

lit.b); - au fost indicate datele de identificare a contribuabilului (art.43 alin.2 lit.c); - a fost indicat obiectul actului administrativ fiscal (art.43 alin.2 lit.d); - au fost indicate motivele de fapt (art.43 alin.2 lit.e); - au fost indicate temeiurile de drept (art.43 alin.2 lit.f); - au fost indicate numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului

fiscal (art.43 alin.2 lit.g); - cuprind ştampila organului fiscal emitent (art.43 alin.2 lit.h); - cuprind posibilitatea de a fi contestate, termenul de depunere a contestaţie şi

organul fiscal la care se depune contestaţia (art.43 alin.2 lit.i); - au fost indicate menţiuni privind audierea contribuabilului (art.43 alin.2

lit.j); În aceste condiţii, reţine Curtea că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a

apreciat că „criticile privind nemotivarea actelor administrativ fiscal şi individualizarea obligaţiei de plată, apar neîntemeiate'', concluzia desprinzându-se din însuşi modul de întocmire a actelor administrativ fiscale atacate. În speţă, reţine Curtea că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere/interpretare a probatoriului administrat, aplicând în mod corect dispoziţiile legale specifice, atât timp cât:

Art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, prevede că:

86

„Alin.1 - Persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate, cu excepţia persoanelor prevăzute la art. 213 alin. 1. Alin.2 - Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra:

a) veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, precum şi orice alte venituri realizate din desfăşurarea unei activităţi dependente; b) veniturilor impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuţia, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar; c) veniturilor din agricultură supuse impozitului pe venit şi veniturilor din silvicultură, pentru persoanele fizice care nu au calitatea de angajator şi nu se încadrează la lit. b); d) indemnizaţiilor de şomaj; e) *** Abrogată f) veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, veniturilor din dividende şi dobânzi, veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi altor venituri care se supun impozitului pe venit, numai în cazul în care nu realizează venituri de natura celor prevăzute la lit. a – lit.d, alin. 21 şi alin.22 şi art. 213 alin. 2 lit. h, dar nu mai puţin de un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar. Alin.21 - *** Abrogat

Alin.22 - Persoanele cu venituri din pensii care depăşesc 740 lei datorează contribuţia lunară pentru asigurările sociale de sănătate calculată potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare. Alin.3 - În cazul persoanelor care realizează în acelaşi timp venituri de natura celor prevăzute la alin. 2 lit. a – lit.d, alin. 21 şi alin.22 şi la art. 213 alin. 2 lit. h, contribuţia se calculează asupra tuturor acestor venituri. Alin.4 - În cazul persoanelor care realizează venituri de natura celor prevăzute la alin. 2 lit. c sub nivelul salariului de bază minim brut pe ţară şi care nu fac parte din familiile beneficiare de ajutor social, contribuţia lunară de 6,5% datorată se calculează asupra sumei reprezentând o treime din salariul de bază minim brut pe ţară. Alin.5 - Contribuţiile prevăzute la alin. 2 şi alin.4 se plătesc după cum urmează:

a) lunar, pentru cele prevăzute la alin. 2 lit. a şi lit.d; b) trimestrial, pentru cele prevăzute la alin. 2 lit. b şi la alin. 4;

c) anual, pentru cele prevăzute la alin. 2 lit. c şi f. Alin.6 - Contribuţia de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra

sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăţilor compensatorii, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii, precum şi asupra indemnizaţiilor reglementate de Ordonanţa de urgenţă a

87

Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, cu modificările ulterioare.

Alin.7 - Obligaţia virării contribuţiei de asigurări sociale de sănătate revine persoanei juridice sau fizice care plăteşte asiguraţilor veniturile prevăzute la alin. 2 lit. a, lit.d şi lit.e, respectiv asiguraţilor pentru veniturile prevăzute la alin. 2 lit. b, lit.c şi lit.f.

Alin.8 - Termenul de prescripţie a plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se stabileşte în acelaşi mod cu cel prevăzut pentru obligaţiile fiscale”.

În contextul dat, urmare dispoziţiei legale sus citate, reţine Curtea că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a apreciat că, potrivit art.257 alin.1 din Legea nr.95/2006 „Persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate”, că, potrivit art.257 alin.2 din lege „Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%”, că, potrivit art.257 alin.2 lit.b din aceeaşi lege, contribuţia se aplică pentru „veniturile impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente”, recurentul intrând în această categorie, precum şi că aceasta este datorată de „Persoanele cu venituri din pensii care depăşesc 740 lei datorează contribuţia lunară pentru asigurările sociale de sănătate calculată potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare”, conform art.257 alin.22 din lege, în condiţiile în care, potrivit art.257 alin.8 din aceeaşi lege „Termenul de prescripţie a plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se stabileşte în acelaşi mod cu cel prevăzut pentru obligaţiile fiscale”.

Că aprecierea instanţei de fond este legală şi temeinică, reţine Curtea a rezulta şi din împrejurarea că ea are la bază declaraţiile depuse de contestator şi care au constituit baza de impunere, ce a luat naştere din anul 2005, respectiv 2006 şi pentru care, termenul de prescripţie, a început să curgă de la 1 ianuarie a anului 2006, respectiv 1 ianuarie a anului 2007, împlinindu-se la 1 ianuarie 2011, respectiv 1 ianuarie 2012, aceasta în condiţiile în care obligaţia de plată a debitului şi accesoriilor stabilite prin actele administrativ fiscale contestate a fost în totalitate îndeplinită la data de 19.10.2010.

Cu alte cuvinte, reţine Curtea că toate susţinerile recurentului referitoare la modalitatea de rezolvare a excepţiei prescripţiei dreptului de a stabili obligaţiile fiscale sunt nefondate, atât timp cât, potrivit art.91 alin.1 din O.G. nr.92/2003 „Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de5 ani cu excepţia cazului în care legea ar dispune astfel”, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi text de lege „termenul de prescripţie a dreptului de prescripţie prevăzut la alin.1 începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune astfel”.

În aceste condiţii, odată ce obligaţia de plată pentru intervalul 2005-2006 a fost îndeplinită benevol, chiar şi cu „bună credinţă”, aşa după cum susţine recurentul, şi chiar dacă se apreciază că termenul de prescripţie stabilit de dispoziţiile art.91 din O.G. nr.92/2003 a fost împlinit, soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică pentru că legiuitorul a stipulat în conţinutul art.134 alin.2 din

88

O.G. nr.92/2003 intitulat „efecte ale împlinirii termenului de prescripţie”, faptul că „sumele achitate de debitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului de prescripţie, nu se restituie”.

Susmenţionata reţinere a Curţii derivă din împrejurarea că, numai pe baza acestor premise, se poate trage concluzia că, prescripţia nu stinge creanţa fiscală, ci numai dreptul de a cere executarea silită, drept subiectiv procesual, iar nu şi dreptul subiectiv material cu obligaţia fiscală corelativă.

Nici susţinerile referitoare la „nelegalitatea comunicării actelor fiscale contestate”, nu pot fi primite de Curte, atât timp cât, conform probatoriului administrat în cauză în considerarea dispoziţiilor art.1169 Cod civil, se face dovada că, în speţă, au fost respectate dispoziţiile art.44 alin.3 din O.G. nr.92/2003, potrivit cărora „Comunicarea prin publicitate se face prin afişare, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a ANAF, a unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. În cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art.35, afişarea se face concomitent, la sediul acestora şi pe pagina de internet a autorităţii administraţiei publice locale respective. În lipsa paginii de internet proprii, publicitatea se face pe pagina de internet a Consiliului Judeţean. În toate cazurile, actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului”.

Astfel, la dosarul cauzei, au fost depuse înscrisuri reprezentând anunţuri colective datate 19.11.2010, emise de intimată, care atestă comunicarea prin publicitate a deciziilor de imputare în sarcina contestatorului, pe de o parte, iar pe de altă parte, reţine Curtea că acestea au avut ca efect întreruperea termenului de prescripţie în stabilirea obligaţiilor fiscale potrivit art.92 din O.G. nr.92/2003.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată stabilită pentru anul 2007, în sarcina contestatorului, reţine Curtea că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond, a apreciat că, deşi se poate discuta caracterul nedatorat al acesteia, nu au fost formulate critici referitoare la acest aspect şi, mai mult, această obligaţie a fost îndeplinită în mod voluntar în condiţiile anterior menţionate.

Totodată, reţine Curtea că susţinerile recurentului sunt nefondate şi din perspectiva faptului că, potrivit art.208 din Legea nr.95/2006,

„Alin.1 - Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi. Alin.2 - Obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt: a) protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident; b) asigurarea protecţiei asiguraţilor în mod universal, echitabil şi nediscriminatoriu în condiţiile utilizării eficiente a Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

89

Alin.3 - Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, iar obiectivele menţionate la alin. 2 se realizează pe baza următoarelor principii: a) alegerea liberă de către asiguraţi a casei de asigurări; b) solidaritate şi subsidiaritate în constituirea şi utilizarea fondurilor; c) alegerea liberă de către asiguraţi a furnizorilor de servicii medicale, de medicamente şi de dispozitive medicale, în condiţiile prezentei legi şi ale contractului-cadru; d) descentralizarea şi autonomia în conducere şi administrare; e) participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate; f) participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la managementul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate; g) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi nediscriminatoriu, oricărui asigurat; h) transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate; i) libera concurenţă între furnizorii care încheie contracte cu casele de asigurări de sănătate. Alin.4 - Pot funcţiona şi alte forme de asigurare a sănătăţii în diferite situaţii speciale. Aceste asigurări nu sunt obligatorii şi pot fi oferite voluntar de organismele de asigurare autorizate conform legii. Alin.5 - Asigurarea voluntară complementară sau suplimentară de sănătate poate acoperi riscurile individuale în situaţii speciale şi/sau pe lângă serviciile acoperite de asigurările sociale de sănătate. Alin.6 - Asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligaţia de a plăti contribuţia pentru asigurarea socială de sănătate. Alin.7- Ministerul Sănătăţii, ca autoritate naţională în domeniul sănătăţii, exercită controlul asupra sistemului de asigurări sociale de sănătate, din punctul de vedere al aplicării politicilor şi programelor în domeniul sanitar aprobate de Guvernul României, şi realizează coordonarea funcţionării eficiente a sistemului de asigurări sociale de sănătate organizat prin Casa Naţională de Asigurări de Sănătate”. Că legiuitorul a avut în vedere obligativitatea plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, este de necontestat, faţă de conţinutul textului de lege citat, cu atât mai mult cu cât a stipulat expres că o eventuală asigurare voluntară de sănătate nu exclude obligaţia de a plăti contribuţia pentru asigurarea socială de sănătate. Aceeaşi obligaţie de plată a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, reţine Curtea a rezulta şi din conţinutul art.215 din Legea nr.95/2006, ce prevede :

„Alin.1 - Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine persoanelor juridice sau fizice care au calitatea de angajator, persoanelor juridice ori fizice asimilate angajatorului, precum şi persoanelor fizice, după caz.

90

Alin.2 - Persoanele juridice sau fizice care au calitatea de angajator, precum şi persoanele asimilate angajatorilor sunt obligate să depună declaraţia privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi evidenţa nominală a persoanelor asigurate, la termenele prevăzute în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Alin.3 - Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, venituri din agricultură şi silvicultură, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală sau alte venituri care se supun impozitului pe venit sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare declaraţii privind obligaţiile faţă de fond”.

Prin urmare, reţine Curtea că, în mod legal şi temeinic, a apreciat instanţa de fond că, chiar dacă nu se încheie contract de asigurare, o persoană obligată să se asigure în temeiul Legii nr.95/2006, păstrează obligaţia de a se asigura şi de a achita contribuţia legală şi cum recurentul reclamant a realizat venituri impozabile din activităţi independente, conform prevederilor art.41 Cod fiscal, stabilirea în sarcina sa a obligaţiei plăţii contribuţiei de sănătate pentru intervalul menţionat apare ca fiind legală şi temeinică, cu atât mai mult cu cât activitatea desfăşurată de acesta nu se circumscrie cazurilor exceptate de la plata contribuţiilor la bugetul de asigurări de sănătate, prevăzute de art.213 alin.1 din Legea nr.95/2006.

În acelaşi sens, în referire la calculul accesoriilor şi data de la care acestea sunt datorate, reţine Curtea că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a apreciat asupra aplicabilităţii în speţă, a dispoziţiilor art.119 cu referire la art.120 Cod pr.fiscală, atât timp cât ele prevăd expres că „pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere. Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.”

Pentru toate considerentele sus expuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea respinge recursul ca nefondat, sub toate aspectele.

13. Anulare acte administrative contestate. Acţiune de audit desfăşurată de Curtea de Conturi la nivelul Consiliului judeţean.

HG nr. 44/2004 Legea nr.350/2005

Art.54 alin.6 din Legea nr. 273/2006

Finanţările constatate cu prilejul controlului ce au fost acordate fără ca între beneficiari şi autoritatea finanţatoare să existe un contract, au determinat ca aceste cheltuieli să se aprecieze a fi efectuate, fără angajamente legale, deoarece nu s-au respectat prevederile art.54 alin.6 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, denumit „execuţie bugetară”, potrivit cărora:

91

”Efectuarea plăţilor, în limita creditelor bugetare aprobate, se face numai pe bază de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale, şi numai după ce acestea au fost angajate, lichidate şi ordonanţate”.

Cu privire la aprecierea că, potrivit legii, „hotărârile adoptate de Consiliul Judeţean Constanţa nu sunt supuse controlului Curţii de Conturi”, reţine Curtea că o astfel de susţinere nu poate fi primită atât timp cât, potrivit pct.259 lit.e4 din Regulamentul pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, aceasta urmăreşte verificarea cu privire la „angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor bugetare conform reglementărilor legale şi în concordanţă cu prevederile legii bugetare şi cu destinaţia stabilită”, aspect ce trebuie a fi coroborat cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr.350/2005, deoarece în conţinutul art.81 din Legea nr.24/2000 privind Normele de tehnică legislativă, legiuitorul a stipulat:

Pe parcursul desfăşurării acţiunii de audit financiar, deşi au fost solicitate clarificări, răspunsuri şi documente privind sumele acordate cu titlu de finanţări nerambursabile, chiar dacă recurenţii reclamanţi au susţinut că au fost operate la transferuri, apoi la cheltuieli, aspect ce contrazice descrierea faptelor prezentate de auditorii public externi, persoanele responsabile nu au probat contrariul astfel că, în mod legal şi temeinic, ele au fost reţinute în Procesul – verbal de constatare nr.12355/2011 ca abateri generale de natură financiar contabilă, dar şi ca abateri care nu respectă dispoziţiile legii finanţelor publice locale, precum şi prevederile din actele normative speciale, aceasta cu atât mai mult cu cât situaţiile financiare nu prezintă clar şi fidel situaţia patrimoniului şi performanţa financiară a unităţii.

Decizia civilă nr. 2098/CA/19.12.2013

Dosar nr. 1288/36/2011*

Prin acţiunea adresată Curţii de Apel Constanţa şi înregistrată sub nr. 1288/36/17.11.2011, reclamanţii PREŞEDINTELE CONSILIULUI JUDEŢEAN CONSTANŢA şi CONSILIUL JUDEŢEAN CONSTANŢA, în contradictoriu cu pârâtele CURTEA DE CONTURI a ROMÂNIEI şi CAMERA DE CONTURI a JUDEŢULUI CONSTANŢA, au formulat contestaţie împotriva Încheierii nr. VI/378/16.10.2011 emisă de CURTEA DE CONTURI a ROMÂNIEI prin care a fost respinsă contestaţia acestora împotriva Deciziei nr.38/22.07.2011 emisă de CAMERA DE CONTURI CONSTANŢA privind înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în procesul-verbal de constatare nr.123/29.06.2011 şi raportul de audit nr.12355/29.06.2011, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea actelor administrative contestate, apreciate ca fiind nelegale si netemeinice.

Motivând acţiunea, reclamanţii învederează în esenţă că, la nivelul CONSILIULUI JUDEŢEAN CONSTANTA a fost efectuat un control de către reprezentaţii CAMEREI DE CONTURI CONSTANŢA, un audit financiar al conturilor de execuţie bugetara pentru anul 2010, aspectele constatate fiind cuprinse în procesul verbal întocmit şi în baza căruia a fost emisă Decizia nr.38/22.07.2011, act administrativ împotriva căruia a fost formulată contestaţie.

S-a arătat că împotriva Deciziei nr. 38/22.07.2011 reclamanţii au formulat contestaţie administrativă în procedura prevăzută de art.92 – art.105 din Hotărârea nr.1/2009, respinsă prin Încheierea nr. VI/378/16.10.2011.

92

Referitor la punctul 1.1. cu privire la modul de elaborare, aprobare şi modificare a bugetului CONSILIULUI JUDEŢEAN CONSTANŢA, au arătat că evaluarea masei impozabile s-a făcut potrivit prevederilor legale în vigoare, respectiv, respectarea prevederilor HG nr. 44/2004 de aprobare a Normelor Metodologice a Codului Fiscal, respectându-se astfel dispoziţiile art. 228 din HG nr. 44/2004 şi s-au avut în vedere, înainte de aprobarea bugetului judeţean toate actele normative prin care sunt instituite taxe şi impozite locale, pe o perioada de 5 ani anteriori anului fiscal curent, însă, auditorii publici reţin abaterea doar cu titlu general, fără arătarea elementelor concrete de care se face vinovat CONSILIUL JUDEŢEAN CONSTANŢA.

Totodată reclamanţii au mai arătat că, veniturile nu au fost supradimensionate artificial, evaluarea s-a făcut potrivit prevederilor legale în vigoare, iar diferenţele apărute între prognoză şi realizat se datorează, exclusiv, situaţiei economice de criză de la nivel naţional si internaţional.

Referitor la punctul 1.2. cu privire la rectificarea prevederilor bugetare anuale, reclamanţii au arătat că, nu există abatere, întrucât CONSILIUL JUDEŢEAN CONSTANŢA a rectificat bugetul judeţean pană la data de 31 decembrie 2010, toate sumele plătite au fost angajate, ordonanţate, lichidate şi plătite conform angajamentelor legale, toate cheltuielile, virările şi veniturile fiind regularizate pana la sfârşitul anului 2010, iar pentru plăţile efectuate în cadrul acţiunilor "pepiniere" trebuia a fi avut în vedere exerciţiul final anual al bugetului judeţean pe anul 2010 şi nu fazele intermediare ale acestuia.

Au mai arătat de asemenea că, nu se poate efectua rectificare bugetara ori de câte ori apare o nevoie obiectivă şi în privinţa cărora există angajamente legale, angajamentele legale existând în cauza prin încheierea contractelor iar ca fază intermediară s-au folosit instrumentele financiar-contabile ale transferurilor, ulterior, prin rectificări bugetare legale, capitolele bugetare fiind închise potrivit angajamentelor legale asumate de CONSILIUL JUDEŢEAN CONSTANŢA, eficienţa utilizării lor neputând fi apreciată de auditorii publici, întrucât reprezintă o chestiune de oportunitate a cheltuirii banilor publici.

Referitor la punctul I.3 privind modul de inventariere al patrimoniului au arătat că, nu pot fi inventariate investiţiile în curs de execuţie întrucât, potrivit Legii nr. 50/1991 şi Legii nr. 10/1995, o construcţie devine bun în momentul semnării procesului verbal de recepţie finala, investiţiile sunt evidenţiate în contabilitate la plăţi şi, in orice moment, se cunoaşte valoarea acestora, iar lucrările realizate nu reprezintă prin natura lor bunuri în sens juridic, din punct de vedere contabil fiind sume de investiţii evidenţiate in contabilitate.

Au mai precizat reclamanţii că, inventarierea investiţiilor a fost făcută, conform prevederilor OMFP nr.2861/2009 punctul 1 alin.2, prin balanţa de verificare, document din care rezultă situaţia reală a tuturor elementelor, iar în ceea ce priveşte creanţele şi obligaţiile instituţiei, acestea au fost inventariate în balanţa de verificare, chiar auditorii reţinând că, aceste sume sunt înscrise în contul 4731.09 "Decontări in curs de clarificare".

93

Referitor la punctul 1.4 privind plăţile acţiunilor cu caracter de finanţări nerambursabile pentru acţiuni de interes general şi înregistrarea acestora în contabilitate, au arătat reclamanţii că, Legea nr. 350/02.12.2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi nonprofit de interes general, modificată şi completată, reglementează acordarea finanţărilor nerambursabile în baza unui contract de finanţare nerambursabilă încheiat în temeiul legii.

S-a mai susţinut de către reclamanţi că, atât derularea procedurii de evaluare, cât şi încheierea şi îndeplinirea contractului de atribuire a finanţării nerambursabile sunt supuse prevederilor OUG nr. 60/2001, aprobată cu modificări de Legea nr. 212/2002, apreciind reclamanţii că, O.U.G. nr. 60/2001 modificată şi completată de Legea nr. 212/2002 a fost abrogată expres prin art. 305 din OUG nr. 34/19.04.2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publica, a contractelor de concesiune de lucrări publice si a contractelor de concesiune de servicii, modificată şi completată, astfel, Legea nr. 350/2005 nu mai poate fi avută în vedere la atribuirea contractelor de finanţare nerambursabilă, întrucât normele legale cuprinse în aceasta au căzut în desuetudine raportat la cadrul legislativ actual în materia achiziţiilor publice.

Referitor la punctul 1.5. privind veniturile şi cheltuielile realizate în afara bugetului local au arătat, în ceea ce priveşte modul de organizare a evidenţei contractelor de colaborare privind încasarea taxei speciale de utilizare a drumurilor judeţene că, întocmirea unei evidenţe analitice pe fiecare colaborator înseamnă creşterea volumului de muncă atât la nivelul CONSILIULUI JUDEŢEAN CONSTANŢA cât şi la nivelul colaboratorilor, însă există o evidenta stricta a acestora atât din perspectiva furnizării de autorizaţii de circulaţie cât şi din perspectiva virării sumelor încasate.

Totodată, cu privire la înregistrarea în contabilitate a furnizorilor de prestări servicii de întreţinere şi reparaţii a drumurilor judeţene a arătat că, eroarea reţinută de auditori reprezintă o invenţie a acestora, în orice moment situaţiile de plata sunt cunoscute şi sunt reale, data primirii facturii apare în registrul general al consiliului judeţean, iar acestea au fost contabilizate, în note şi balanţa de verificare, facturile fiind înregistrate în contabilitate la data plaţii cu valoarea plătită din buget, iar pentru diferenţă s-a plătit din taxa de utilizare a drumurilor judeţene potrivit HCJC nr. 2008, în final, factura fiind înregistrata în totalitate în evidenţa financiar-contabila a C.J., fiind în ordine cronologica.

Referitor la punctul I.6 privind sistemul de control şi audit intern au arătat că, dispoziţiile legale nu reglementează noţiunile de: monitorizare şi îndrumare metodologica, care sunt standardele naţionale şi internaţionale, ce trebuie planificate şi care sunt sistemele de referinţă, ce proceduri interne se pot dezvolta şi pe baza căror criterii concrete, ce trebuie să facă comisia de implementare a controlului şi cum arata un program de dezvoltare a sistemului de control managerial.

În referire la punctul I.7 privind respectarea principiilor economicităţii, eficienţei şi eficacităţii au arătat că, în primul rând, auditorii publici nu au competenţa să emită concluzii privind respectarea acestor principii, iar în exemplul

94

reţinut trebuie să se aştepte finalizarea contractului pentru a se putea verifica îndeplinirea obligaţiilor.

Referitor la punctul II.2 s-a arătat că, toate plăţile au fost efectuate legal şi privesc convocarea CONSILIULUI JUDEŢEAN CONSTANTA, anunţuri de licitaţii, concursuri, anunţuri de mediu şi comunicate de presă.

Cu privire la reîncadrarea în anul 2010 a personalului Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Constanţa, pct II. 3, au arătat că acordarea acestor drepturi s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, respectiv Sentinţa civilă nr.1040/08.11.2007, iar nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă infracţiune.

Prin întâmpinare pârâtele au înţeles a invoca excepţia lipsei competenţei materiale în soluţionarea cauzei, a Curţii de Apel Constanţa în raport cu dispoziţiile art.10 din Legea nr.554/2004 cu referire la art.1 alin.4 din Legea nr.94 din 1992 şi cu aplicarea art.3 pct.1 Cod pr.civilă, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, susţinându-se în esenţă că, organele de control au respectat dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii actelor administrative contestate.

Prin Sentinţa civilă nr. 433/CA/12.12.2011, Curtea de Apel Constanţa admite excepţia necompetenţei materiale a instanţei în soluţionarea cauzei, dispunând declinarea competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, reţinând în esenţă că, sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în art.10 din Legea nr.554/2004 cu referire la art.1 alin.4 din Legea nr.94 din 1992 şi cu aplicarea art.3 pct.1 Cod pr.civilă.

Primind cauza spre competentă soluţionare, Tribunalul Constanţa – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a procedat la înregistrarea acesteia sub nr. 1288/36/2011 la data de 31.01.2012, iar după examinarea probatoriului administrat în cauză a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1483 din 14.03.2013, prin care, respinge ca nefondată acţiunea, reţinând în esenţă, următoarele:

În urma examinării abaterilor de la legalitate şi regularitate, astfel cum au fost surprinse prin procesul-verbal de constatare înregistrat sub nr. 12355 din 29.06.2011, dresat în urma acţiunii de audit financiar pentru anul 2010 la Unitatea Administrativ - Teritorială Judeţul Constanţa, a fost emisă Decizia nr.38/22.07.2011, contestată în procedura administrativă, cu consecinţa respingerii contestaţiei prin Încheierea nr. 378/27.10.2011 a CURŢII DE CONTURI a ROMÂNIEI - CAMERA DE CONTURI a JUDEŢULUI CONSTANŢA, soluţia dată de pârâtă determinând declanşarea conflictului judiciar.

Apreciază instanţa de fond că, potrivit dispoziţiilor art.1 alin.1, art.8 alin.1 raportat la prevederile art.2 alin.1 lit.a din Legea nr.554/2004, pentru promovarea acţiunii în contencios administrativ, reclamantul trebuie să fie beneficiarul unui drept subiectiv ori să aibă un interes legitim pe care autoritatea publică pârâtă are obligaţia să-l respecte, condiţia vătămării unui drept ori interes recunoscut de lege fiind strâns legată de faptul că, această vătămare trebuie să rezulte dintr-un act administrativ sau

95

din refuzul nejustificat al unei autorităţi publice de a rezolva o cerere a reclamantului privitoare la un drept sau interes recunoscut de lege, ori de nerezolvarea în termenul legal.

În acest context, reţine instanţa de fond că, din verificarea modului de elaborare a bugetului local pe anul 2010, s-a constatat că, înainte de elaborarea acestuia nu s-a efectuat o inventariere a masei impozabile, aşa cum prevede HG nr. 44/2004 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Codului Fiscal.

Astfel, potrivit HG nr. 44/2004 partea 2881 norme metodologice: „Inventarierea materiei impozabile se realizează, în mod obligatoriu, înaintea elaborării proiectelor bugetelor locale, în scopul fundamentării părţii de venituri a acestora, fapt pentru care autorităţile administraţiei publice locale, prin compartimentele de specialitate ale acestora, au în vedere următoarele:

a)identificarea actelor normative prin care sunt instituite impozite şi taxe locale, inclusiv a hotărârilor consiliilor locale, Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau ale consiliilor judeţene, după caz, prin care s-au instituit/stabilit impozite şi taxe locale, pe o perioadă de 5 ani anteriori anului fiscal curent;

b)identificarea actelor normative în temeiul cărora s-au acordat, pe o perioadă de 5 ani anteriori anului fiscal curent ori se pot acorda facilităţi fiscale;

c)planul de amenajare a teritoriului, planul urbanistic general, planurile urbanistice zonale, nomenclatura stradală sau orice alte documente asemănătoare, precum şi evidenţele specifice cadastrului imobiliar-edilitar, acolo unde acestea sunt realizate, care stau la baza fundamentării proiectelor de hotărâri privind delimitarea zonelor în cadrul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale;

d)întocmirea şi ţinerea la zi a registrului agricol care constituie sursă de date privind contribuabilii şi totodată obiectele acestora impozabile sau taxabile, după caz, din unitatea administrativ-teritorială respectivă;

e)verificarea, pe perioada de valabilitate a autorizaţiei de construire, a gradului de realizare a lucrărilor, în scopul identificării datei de la care clădirile sunt supuse impozitării;

f)analiza menţinerii stării de insolvabilitate a contribuabililor înregistraţi în evidenţa separată şi, pe cale de consecinţă, identificarea sumelor din evidenţa separată, ce pot fi colectate în anul de referinţă;

g)întocmirea: 1.matricolei pentru evidenţa centralizată a impozitului pe clădiri, a impozitului pe teren şi a taxei asupra mijloacelor de transport în cazul persoanelor fizice, model stabilit potrivit pct. 256; 2.matricolei pentru evidenţa centralizată a impozitului pe clădiri, a impozitului pe teren, a taxei pe teren şi a taxei asupra mijloacelor de transport în cazul persoanelor juridice, stabilită potrivit pct. 256;

h)întocmirea şi ţinerea la zi a registrului de rol nominal unic, model stabilit potrivit pct. 256;

i)orice alte documente necuprinse la lit. a)-h), în care sunt consemnate elemente specifice materiei impozabile” şi, având în vedere dispoziţiile legale enunţate, s-a reţinut de instanţa de fond că, reclamantul era obligat să inventarieze masa impozabilă anterior elaborării bugetului, susţinerile acestuia fiind apreciate ca

96

neîntemeiate, reclamantul neputând justifica modul în care a calculat valorile impozabile.

Referitor la măsura dispusă la punctul 1.2 din Decizia nr.38/22.07.2011 cu privire la rectificarea prevederilor bugetare anuale, instanţa de fond reţine că, potrivit art.14 alin.4 din Legea nr.273/2006 „Nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, şi dacă nu are prevederi bugetare şi surse de finanţare”, în acest sens, susţinerile reclamantului, în sensul că, toate cheltuielile, virările şi veniturile au fost regularizate până la sfârşitul anului 2010, neputând fi exoneratoare, deoarece acesta avea obligaţia ca, din momentul începerii investiţiilor să aibă deschis credit bugetar şi nu să regularizeze până la sfârşitul anului.

Cu privire la măsura dispusă la punctul 1.3 din Decizia nr.38/22.07.2011 referitor la modul de inventariere a patrimoniului, reţine instanţa de fond că, reclamantul avea obligaţia inventarierii fizice, în teren a investiţiilor în curs, pentru a se determina stadiul de realizare efectiv (cantitativ si valoric, în raport cu cel scriptic), inventarierii creanţelor şi obligaţiilor prin punctaje reciproce scrise cu debitorii şi creditorii entităţii, şi prin transmiterea către aceştia în vederea confirmării a unor extrase de cont, soluţionării în termenul cel mai scurt a sumelor înregistrate în conturi de operaţii în curs de clarificare, semnării listelor de inventariere, potrivit prevederilor legale, faţă de dispoziţiile OMFP nr. 2861/2009, care dispun în art. 2 pct. 1 „Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a tuturor elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii ale fiecărei entităţi, precum şi a bunurilor şi valorilor deţinute cu orice titlu, aparţinând altor persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii situaţiilor financiare anuale care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei entităţii pentru respectivul exerciţiu financiar”.

În referire la măsura dispusă la punctul 1.4 din Decizia nr.38 din 22.07.2011 cu privire la acordarea finanţărilor nerambursabile, a reţinut instanţa de fond că, nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 350/2005, în atribuirea finanţărilor, nefiind prezentate la control documente din care să rezulte că, au fost parcurse etapele prevăzute de lege, respectiv, publicarea programului anual pentru acordarea finanţărilor nerambursabile, publicarea anunţului de participare, înscrierea candidaţilor, transmiterea documentaţiei, prezentarea propunerilor de proiecte, verificarea eligibilităţii, înregistrării şi a îndeplinirii criteriilor referitoare la capacitatea tehnică şi financiară, evaluarea propunerilor de proiecte, comunicarea rezultatelor şi publicarea anunţului de atribuire a contractului sau contractelor de finanţare nerambursabilă şi nici nu au fost prezentate contracte de finanţare nerambursabilă aşa cum se prevede la art. 13 din Legea 350/2005.

În referire la măsura dispusă la punctul 1.5 cu privire la veniturile şi cheltuielile realizate în afara bugetului local, a reţinut instanţa de fond că, reclamantul nu a organizat evidenţa analitică a acestora, deşi avea obligaţia potrivit art. 6 din

97

Legea nr. 82/1991 „orice operaţiune economico-financiara efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”, iar potrivit art. 16 din aceeaşi lege „Contabilitatea clienţilor şi furnizorilor, a celorlalte creanţe si obligaţii se tine pe categorii, precum şi pe fiecare persoană fizică sau juridică”.

A mai reţinut instanţa de fond, referitor la măsura dispusă la punctul 1.6 din Decizia nr.38/22.07.2011 cu privire la sistemul de control şi audit intern că, potrivit art. 2 şi art. 3 din O.M.F.P. nr. 946/2005 „ Conducătorii entităţilor publice vor dispune - ţinând cont de particularităţile cadrului legal, organizaţional, de personal, de finanţare si de alte elemente specifice, precum şi de standardele prevăzute în anexă la prezentul ordin - masurile necesare pentru elaborarea şi/sau dezvoltarea sistemelor de control managerial ale fiecărei organizaţii, inclusiv a procedurilor, formalizate pe activităţi. Obiectivele, acţiunile, responsabilităţile, termenele, precum şi alte componente ale masurilor respective vor fi cuprinse în programe de dezvoltare a sistemelor de control managerial, elaborate la nivelul fiecărei entităţi publice. În programe vor fi cuprinse în mod distinct şi acţiunile de perfecţionare profesională, atât pentru persoanele cu funcţii de conducere, cât şi pentru cele de execuţie, prin cursuri organizate de Şcoala de Finanţe Publice şi Vama, Institutul National de Administraţie sau de alte organisme abilitate”, susţinerile reclamantului, în sensul că, un asemenea cod nu poate fi pus în aplicare şi că pentru controlul activităţii manageriale în materie financiar contabilă se aplică Legea nr. 188/1999, Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale şi Codul fiscal, nefiind întemeiate.

Referitor la măsura dispusă la punctul 1.7 din Decizia nr.38/22.07.2011 cu privire la respectarea principiilor economicităţii, eficienţei şi eficacităţii, s-a reţinut de instanţa de fond că, OMFP nr. 1792/2002 prevede că, „ înainte de a angaja şi a utiliza creditele bugetare, respectiv înainte de a lua orice măsură care ar produce o cheltuială, ordonatorii de credite trebuie să se asigure că măsura luată respectă principiile unei bune gestiuni financiare, ale unui management financiar sănătos, în special ale economiei şi eficientei cheltuielilor”, astfel, reclamantul nu a respectat în totalitate principiile economicităţii, eficienţei şi eficacităţii în utilizarea fondurilor publice.

A mai reţinut instanţa de fond, cu privire la măsura dispusă la punctul II.1 din Decizia nr.38/22.07.2011, în referire la cheltuielile cu bunurile şi serviciile efectuate de la capitolul „Transporturi" că, potrivit prevederilor art.3 alin.3 şi alin.4 din Legea nr.213/1998, străzile sunt bunuri din domeniul public al comunelor, potrivit punctului III din anexa la acest act normativ, iar drumurile judeţene sunt bunurile din domeniul public al judeţului, potrivit punctului II din anexa acestui act normativ.

Astfel, reţine de instanţa de fond că, având în vedere faptul că, cheltuielile bugetare de la capitolul "Transporturi" alineat "Alte bunuri şi servicii pentru întreţinere şi funcţionare" au destinaţie precisă şi limitată, respectiv drumuri judeţene - bunuri ce fac parte din domeniul public judeţean, cheltuiala efectuată pentru strada din comuna Cumpăna nu are bază legală, neputând fi angajată şi efectuată din bugetul judeţean.

98

Referitor la măsura dispusă la punctul II.2 din Decizia nr.38/22.07.2011 cu privire la cheltuielile cu bunurile şi serviciile efectuate la capitolul „Autorităţi executive" aliniat „Reclamă şi publicitate" reţine instanţa de fond că, reclamantul nu a prezentat pentru această cheltuială un angajament legal în formă scrisă şi semnat de ordonatorul de credite (contract de achiziţie publică, comandă, etc. încheiate cu respectarea prevederilor legale în vigoare), act juridic, din care să rezulte o obligaţie pe seama fondurilor publice, şi, raportat la prevederile art.54 din Legea nr.273/2006 în referire la OMFP nr.1792/2002, a apreciat că, susţinerile reclamantului, în sensul că serviciile au fost în interesul publicului larg, nu pot fi reţinute.

În ceea ce priveşte măsura dispusă la punctul II.3 din Decizia nr.38/22.07.2011 cu privire la reîncadrarea în anul 2010 a personalului Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Constanta, reţine instanţa de fond că, prin Sentinţa civilă nr.1040/08.11.2007, de care se prevalează reclamantul, nu au fost acordate sporurile şi pentru viitor, astfel că, acordarea sporurilor în continuare, nu are suport legal.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii PREŞEDINTELE CONSILIULUI JUDEŢEAN CONSTANŢA şi CONSILIUL JUDEŢEAN CONSTANŢA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prevăzut de art.304 pct.7, pct.8 şi pct.9 Cod pr.civilă, cu următoarea motivaţie, în esenţă:

„În mod greşit instanţa de fond a reţinut că reclamantul era obligat să inventarieze masa impozabilă anterior elaborării bugetului şi că reclamantul nu a putut justifica modul în care a calculat valorile impozabile” din următoarele considerente:

În prealabil întocmirii proiectului de buget, compartimentele de specialitate au întocmit o inventariere a masei impozabile, prin stabilirea obiectului impozabil şi a bazei impozabile, activităţi care au stat la baza previziunilor din proiectul de buget, iar supraevaluarea reţinută de către auditorii publici externi, despre care se reţine că rezultă din compararea prevederilor bugetare cu încasările realizate, „rezultând un grad de realizare de numai 23.26 %”, neexistând în fapt, astfel, diferenţa despre care fac vorbire auditorii, este o consecinţa a nerealizării previziunilor, însă nu din culpa unităţii administrativ teritoriale, ci a unor factori externi, obiectivi care nu pot fi guvernaţi de politica de administrare a unităţii.

„Greşit instanţa de fond a reţinut că, susţinerile reclamantului în sensul că toate cheltuielile, virările si veniturile au fost regularizate până la sfârşitul anului 2010, nu pot fi exoneratoare, acesta având obligaţia ca din momentul începerii investiţiilor sa aibă deschis credit bugetar şi nu să regularizeze până la sfârşitul anului”, întrucât, prevederile bugetare pentru investiţiile de această natură, erau sub limita plaţilor realizate, apreciind că, procedura aleasă a fost una în conformitate cu dispoziţiile legale în sensul dispoziţiilor art.14 alin.5 din Legea nr.273/2006, operându-se practic un transfer între cele doua capitole şi clasificaţii bugetare.

„În referire la punctul I.3, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că reclamantul avea obligaţia inventarierii fizice în teren a investiţiilor în curs,

99

inventarierea creanţelor şi obligaţiilor prin punctaje reciproce scrise cu debitorii şi creditorii entităţii” din următoarele considerente:

În ceea ce priveşte creanţele şi obligaţiile instituţiei, acestea au fost inventariate în balanţa de verificare, din acest document legal rezultând valoarea acestora, precum şi stadiul lor, astfel, arată recurenţii că, chiar auditorii reţin că, aceste sume sunt înscrise în contul 4731.09 "Decontări în curs de clarificare".

Apreciază recurenţii că, nu există abatere de la legalitate în ceea ce priveşte inventarierea patrimoniului judeţului Constanţa.

Mai arată că, listele de inventariere nu sunt semnate de un administrator/gestionar întrucât nu exista desemnată o asemenea persoana, iar potrivit legii administraţiei publice locale CONSILIUL JUDEŢEAN CONSTANTA este administratorul legal al patrimoniului judeţului Constanta.

În opinia recurenţilor, instanţa de fond nu a analizat motivele de netemeinicie a susţinerilor auditorilor publici externi, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii instanţei de fond din aceasta perspectivă.

Referitor la punctul I.4 privind plăţile acţiunilor cu caracter de finanţări nerambursabile pentru acţiuni de interes general şi înregistrarea acestora în contabilitate.

4.A. „În mod greşit, referitor la acordarea finanţărilor nerambursabile, instanţa de fond a reţinut aspectele consemnate de către auditori, în sensul că, în atribuirea finanţărilor nu au fost prezentate la control documente din care să rezulte că, au fost parcurse etapele prevăzute de lege”, întrucât cheltuielile reţinute de către auditorii curţii sunt cheltuieli prevăzute în bugetele proprii ale CONSILIULUI JUDEŢEAN, fiind fonduri cu alocaţie specială către activităţile şi serviciile recreative şi sportive, ţinând seama de împrejurarea că, CONSILIUL JUDEŢEAN CONSTANŢA este membru în fundaţii şi în asociaţiile sportive de baschet şi rugby.

Unitatea administrativ teritoriala a acordat o serie de facilităţi de sprijin financiar către structurile sportive, prin Hotărâri de Consiliu Judeţean, prin care s-au stabilit alocaţii către aceste structuri sportive, astfel că, abaterea reţinută de către auditorii publici externi este neîntemeiată, fiind bazată pe o interpretare eronată a naturii juridice a fondurilor acordate din bugetul unităţii administrative teritoriale, JUDEŢUL CONSTANTA.

4.B. Referitor la înregistrarea în contabilitate a sumelor acordate cu titlu de finanţări nerambursabile, arată recurenţii că, acestea au fost evidenţiate şi înscrise la data alocării, întrucât sumele trebuiau virate pentru realizarea activităţilor finanţate, ţinând seama de aspectele invocate în precedent privind legalitatea acordării acestor fonduri din bugetul unităţii administrativ teritoriale, existând pentru acestea documente justificative.

Astfel, toate transferurile sunt înregistrate în documentele contabile legale, fapt ce determină o evidenţă clară şi fidelă a acestora.

Privitor la punctul I.5. privind veniturile şi cheltuielile realizate în afara bugetului local.

100

5.A. Referitor la modul de organizare a evidentei contractelor de colaborare privind încasarea taxei speciale de utilizare a drumurilor judeţene, arată recurenţii că, cu privire la abaterea constatată, instanţa de judecată nu a procedat la o analizare a temeiniciei aspectelor invocate ca şi motive de critică de către unitatea administrativ teritorială, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării instanţei de fond din aceasta perspectivă.

5.B. Cu privire la înregistrarea în contabilitate a furnizorilor de prestări servicii de întreţinere şi reparaţii a drumurilor judeţene, precizează recurenţii că, instanţa de judecată nu a procedat la analizarea abaterii constatate de auditori, şi ca atare, nici a motivelor invocate de către recurenţi, prin care au învederat că auditorii nu au reţinut că sumele înregistrate în contabilitate au fost incorecte sau că, nu reflectă realitatea.

5.C. Referitor la modul de evidenţiere a lucrărilor de investiţii de împăduriri si pepiniere efectuate din taxe speciale, arată recurenţii că, la data controlului acestea erau evidenţiate în art. 70 " Cheltuieli de capital”, înscrierea în alt capitol neînsemnând abatere de la legalitate în condiţiile în care autoritatea publică, la data controlului, avea toate evidenţele întocmite potrivit legii.

„În mod greşit a reţinut instanţa de fond referitor la punctul I.6 privind sistemul de control şi audit intern, împrejurarea că, susţinerile recurenţilor în sensul că un asemenea cod nu poate fi pus în aplicare şi că pentru controlul activităţii manageriale în materie financiar contabilă se aplică Legea nr. 188/1999, Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale şi Codul fiscal, nu sunt întemeiate”, întrucât în raport de motivarea dată de instanţa de fond şi în raport criticile formulate, lipsesc motivele de fapt şi de drept pentru care instanţa de judecata a respins criticile recurenţilor.

În referire la punctul I.7 privind respectarea principiilor economicităţii, eficienţei şi eficacităţii, arată recurenţii că instanţa de fond nu a procedat la observarea opoziţiei recurenţilor, ci s-a rezumat doar la a prelua integral aspectele reţinute de auditori, omiţând a se pronunţa punctual asupra criticilor formulate, sub acest aspect, hotărârea instanţei de fond fiind lipsită cu desăvârşire de motivare, motiv pentru care, apreciază recurenţii, se impune modificarea acesteia de către instanţa de recurs.

Referitor la punctul II.1 privind cheltuielile cu bunuri şi servicii la capitolul "Transporturi", aliniat " Alte bunuri şi servicii pentru întreţinere şi funcţionare", în mod greşit instanţa de fond a reţinut doar motivarea CURŢII DE CONTURI din care se reţine că cheltuiala efectuată pentru strada din comuna Cumpăna nu are bază legală, astfel că nu putea fi angajată şi efectuată din bugetul judeţean.

Apreciază recurenţii că hotărârea instanţei de fond este lipsita de motivare, instanţa nepronunţându-se decât în mod generic şi superficial asupra abaterii reclamate, omiţând a analiza în concret criticile formulate.

În acest sens, se arată că, bunul în privinţa căruia s-a realizat construirea şi reabilitarea aparţine domeniului public al judeţului Constanţa, acesta urmând a fi clasificat într-un drum judeţean potrivit reglementarilor legale în vigoare.

101

Referitor la punctul II.2 privind cheltuielile cu bunuri şi servicii efectuate la capitolul "Autorităţi executive", alineat "Reclama şi publicitate", se arată că instanţa de fond se limitează doar la a face aserţiunea că susţinerile reclamantului în sensul că serviciile au fost în interesul publicului larg nu pot fi reţinute, însă nu procedează la expunerea motivelor de fapt şi de drept pentru care optează pentru această soluţie. Astfel, se învederează că toate plăţile au fost efectuate legal şi privesc convocarea CONSILIULUI JUDEŢEAN CONSTANTA, anunţuri de licitaţii, concursuri, anunţuri de mediu şi comunicate de presă, toate materialele reprezentând poziţia CONSILIULUI JUDEŢEAN CONSTANTA referitor la o problemă ce priveşte comunităţile din judeţul Constanta şi, implicit, locuitorii acestuia.

„ În mod greşit a reţinut instanţa de fond, cu privire la reîncadrarea în anul 2010 a personalului Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Constanta, pct II. 3, că prin sentinţa civilă de care se prevalează reclamantul, nu au fost acordate sporurile şi pentru viitor, astfel că acordarea sporurilor în continuare nu are suport legal”, întrucât acordarea acestor drepturi s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti reprezentând infracţiune, iar drepturile salariale câştigate reprezintă bunuri în sensul art. l al Protocolului l la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi nimeni „nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi cu o justă şi prealabilă despăgubire”.

Astfel, apreciază recurenţii că nu există abatere de la legalitate întrucât sumele acordate au fost plătite în temeiul unei hotărâri judecătoreşti şi cu respectarea proprietăţii dobândite legal.

Solicită admiterea recursului, cu consecinţa modificării în tot a hotărârii recurate, în sensul de a se pronunţa o hotărâre prin care să fie admisă contestaţia formulată împotriva Încheierii nr. VI.378/27.10.2011 emisă de CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, constatându-se totodată nelegalitatea şi netemeinicia Deciziei nr.38/22.07.2011 şi a constatărilor înscrise în cadrul procesului verbal şi raportului de audit, urmând a se dispune anularea actelor administrative indicate, precum şi a măsurilor dispuse prin acestea.

Prin întâmpinare pârâtele CURTEA DE CONTURI a ROMÂNIEI şi CAMERA DE CONTURI a JUDEŢULUI CONSTANŢA au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivaţia în esenţă că motivele de fapt şi de drept invocate de recurenţi prin cererea de recurs, privind legalitatea hotărârii recurate, sunt nefondate. Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat, în conformitate cu dispoziţiile art.1169 Cod civil, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea apreciază în sensul respingerii recursului, ca nefondat, pentru următoarele considerente, în esenţă:

Instanţa a fost investită de către reclamanţii PREŞEDINTELE CONSILIULUI JUDEŢEAN CONSTANŢA şi CONSILIUL JUDEŢEAN CONSTANŢA în contradictoriu cu pârâtele CURTEA DE CONTURI a ROMÂNIEI şi CAMERA DE

102

CONTURI a JUDEŢULUI CONSTANŢA, cu acţiune având ca obiect contestaţie act administrativ, solicitându-se ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea Încheierii nr. VI/378 din 16.10.2011 emisă de către CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, prin care a fost respinsă contestaţia împotriva Deciziei nr.38/22.07.2011 emisă de CAMERA DE CONTURI CONSTANŢA, a Deciziei nr. 38 din 22.07.2011 emisă de CAMERA DE CONTURI CONSTANTA privind înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în procesul-verbal de constatare nr.123/29.06.2011, precum şi a Raportului de audit nr.12355/29.06.2011, acte administrative considerate ca fiind nelegale şi netemeinice, cu motivaţia sus expusă. Prin Sentinţa civilă nr. 1483/14.03.2013, Tribunalul Constanţa respinge contestaţia ca nefondată, pentru considerentele arătate, acestea fiind condiţiile în care, a fost abordată calea de atac a recursului, de către reclamanţii PREŞEDINTELE CONSILIULUI JUDEŢEAN CONSTANŢA şi CONSILIUL JUDEŢEAN CONSTANŢA, criticând hotărârea pronunţată de instanţa de fond, astfel cum sus s-a redat. În raport cu motivele de recurs, apreciază Curtea că susţinerile recurenţilor sunt nefondate, sub toate aspectele, urmând a fi respinse, deoarece:

Urmare desfăşurării acţiunii de audit în perioada 04.05.2011 – 28.06.2011 privind „Contul de execuţie” încheiat la 31.12.2010, la U.A.T. a judeţului Constanţa, de către reprezentanţii CURŢII DE CONTURI a ROMÂNIEI – CAMERA DE CONTURI CONSTANŢA, s-a procedat la întocmirea:

- Raportului de audit nr.12355/29.06.2011, - Procesului verbal de constatare a unor abateri de la legalitate şi

regularitate, înregistrat la CAMERA DE CONTURI CONSTANŢA sub nr. 1235/29.06.2011 şi emiterea

- Deciziei nr.38/22.07.2011, act administrativ împotriva căruia recurenţii au formulat contestaţie administrativă, în procedura prevăzută de art.204 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea specifică Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 130/04.11.2010 a Plenului Curţii de Conturi a României, publicat în M.Of. nr. 832/13.12.2010 (în vigoare de la 01.01.2011), care a fost respinsă prin Încheierea nr.VI/378/27.10.2011 de către Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul CURŢII DE CONTURI A ROMÂNIEI.

Aşa fiind, în raport cu probatoriul administrat în cauză, în considerarea dispoziţiilor art.1169 Cod civil, apreciază Curtea că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii este nefondată, odată ce:

În referire la pct.1.1 cu privire la modul de elaborare, aprobare şi modificare a bugetului CONSILIULUI JUDEŢEAN CONSTANŢA, susţinerile recurentei sunt nefondate, din verificările efectuate constatându-se că, anterior elaborării bugetului pentru anul 2010, nu s-a efectuat de către entitatea auditată o inventariere a masei impozabile, aşa după cum prevăd dispoziţiile art.228 din H.G. nr.44/2004 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Codului Fiscal.

Astfel, potrivit HG nr. 44/2004 partea 2881 norme metodologice:

103

„Inventarierea materiei impozabile se realizează, în mod obligatoriu, înaintea elaborării proiectelor bugetelor locale, în scopul fundamentării părţii de venituri a acestora, fapt pentru care autorităţile administraţiei publice locale, prin compartimentele de specialitate ale acestora, au în vedere următoarele:

a) identificarea actelor normative prin care sunt instituite impozite şi taxe locale, inclusiv a hotărârilor consiliilor locale, Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau ale consiliilor judeţene, după caz, prin care s-au instituit/stabilit impozite şi taxe locale, pe o perioadă de 5 ani anteriori anului fiscal curent;

b) identificarea actelor normative în temeiul cărora s-au acordat, pe o perioadă de 5 ani anteriori anului fiscal curent ori se pot acorda, facilităţi fiscale;

c) planul de amenajare a teritoriului, planul urbanistic general, planurile urbanistice zonale, nomenclatura stradală sau orice alte documente asemănătoare, precum şi evidenţele specifice cadastrului imobiliar-edilitar, acolo unde acestea sunt realizate, care stau la baza fundamentării proiectelor de hotărâri privind delimitarea zonelor în cadrul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale;

d) întocmirea şi ţinerea la zi a registrului agricol care constituie sursă de date privind contribuabilii şi totodată obiectele acestora impozabile sau taxabile, după caz, din unitatea administrativ-teritorială respectivă;

e) verificarea, pe perioada de valabilitate a autorizaţiei de construire, a gradului de realizare a lucrărilor, în scopul identificării datei de la care clădirile sunt supuse impozitării;

f) analiza menţinerii stării de insolvabilitate a contribuabililor înregistraţi în evidenţa separată şi, pe cale de consecinţă, identificarea sumelor din evidenţa separată, ce pot fi colectate în anul de referinţă;

g) întocmirea: 1.matricolei pentru evidenţa centralizată a impozitului pe clădiri, a impozitului pe teren şi a taxei asupra mijloacelor de transport în cazul persoanelor fizice, model stabilit potrivit pct. 256; 2.matricolei pentru evidenţa centralizată a impozitului pe clădiri, a impozitului pe teren, a taxei pe teren şi a taxei asupra mijloacelor de transport în cazul persoanelor juridice, stabilită potrivit pct. 256;

h) întocmirea şi ţinerea la zi a registrului de rol nominal unic, model stabilit potrivit pct. 256;

i) orice alte documente necuprinse la lit. a)-h), în care sunt consemnate elemente specifice materiei impozabile”.

Având în vedere dispoziţiile legale enunţate, apreciază Curtea că recurenţii reclamanţi erau obligaţi să inventarieze masa impozabilă anterior elaborării bugetului, susţinerile acestora fiind apreciate ca neîntemeiate, atât timp cât nu s-a putut justifica modul în care s-au calculat valorile impozabile, neindicându-se documentele, deciziile, prevederile legale avute în vedere la baza calculului din care să rezulte valoarea prevederilor bugetare trimestriale şi anuale.

Mai mult decât atât, reţine Curtea că, în condiţiile în care la nivelul anului 2010 au fost efectuate numeroase rectificări bugetare ale bugetului Judeţului Constanţa, ajustarea ar fi trebuit să cuprindă, funcţie de situaţia concretă şi reală,

104

analiza fiecărui titlu, capitol din buget, inclusiv veniturile, astfel încât, orice reaşezare, rectificare, să aibă o bază reală, să prezinte fidel şi clar operaţiunile desfăşurate şi să prevadă orice modificare cuprinsă în cursul perioadei în programele de reparaţii – întreţinere, investiţii, etc…, Hotărâri ale Consiliului Judeţean Constanţa.

Totodată, apreciază Curtea că, în speţă, nu s-a făcut dovada împrejurării de a se fi ţinut seamă şi de gradul de realizare a veniturilor din ultimii 3-5 ani, ca de altfel, şi de analiza gradului de încasare pe fiecare fel de venit, aspecte ce sunt de natură a înlătura susţinerile recurenţilor, neputându-se reţine că, „diferenţa despre care fac vorbire auditorii este o consecinţă a nerealizării previziunilor, însă nu din culpa unităţii administrativ teritoriale, ci a unor factori externi, obiectivi, care nu pot fi guvernaţi de politica de administrare a unităţii”.

În referire la pct.1.2 cu privire la rectificarea prevederilor bugetare anuale, reţine Curtea că susţinerile recurenţilor sunt nefondate, atât timp cât acelaşi probatoriu administrat în cauză, face dovada că, pentru unele obiective s-au efectuat plăţi de la Titlul II „Bunuri şi servicii”, din cadrul Capitolului 84 „Transporturi”, întrucât prevederile bugetare pentru investiţii de această natură, erau sub limita plăţilor realizate şi astfel, ulterior, s-a rectificat bugetul de venituri şi cheltuieli la partea de investiţii şi în luna decembrie 2010, efectuându-se şi regularizarea între cele două titluri – cheltuieli pe capitol şi cheltuieli pe bunuri şi servicii.

Susţinerile recurentelor în sensul că „abaterea reţinută de către auditori a fost criticată pentru că aceasta nu există, odată ce s-a realizat rectificarea bugetară”, nu poate fi primită de Curte deoarece, în fapt, o astfel de susţinere reprezintă o recunoaştere a împrejurării că, la momentul producerii evenimentului nu existau prevederi bugetare pentru plata sumelor respective, dar că, ulterior, au fost regularizate.

În mod concret, reţine Curtea că la data derulării operaţiunilor constatate de organul de control, nu existau credite bugetare şi de angajament pentru obiectivele de investiţii, astfel încât nu trebuiau angajate, realizate, acceptate şi plătite facturile care reprezentau cheltuieli de capital, investiţii pentru obiectivul „Pepiniere” şi „Păduri” – înregistrate şi plătite eronat de la titlul de cheltuieli pe bunuri şi servicii, deoarece nu exista sursă de finanţare.

Cu alte cuvinte, Curtea are în vedere faptul că, deşi ulterior s-a efectuat o rectificare bugetară, neregulile constatate au existat, motiv pentru care s-a dispus prin decizia contestată măsura prevăzută la pct.I alin.2, în sarcina ordonatorului de credite al entităţii verificate ca: „efectuarea plăţilor să se realizeze conform prevederile bugetate şi ale angajamentelor legale încheiate, cu parcurgerea fazelor de angajare, ordonanţare şi plata cheltuielilor din fonduri publice potrivit legii şi prevederilor bugetare”.

În referire la pct.1.3 privind modul de inventariere a patrimoniului instituţiei, reţine Curtea că, pentru anul 2010, auditorii publici externi au constat că, la data de 31.12.2010, nu erau inventariate şi investiţiile în curs de execuţie, creanţele şi obligaţiile entităţii, iar listele de inventariere nu erau semnate de

105

administratorul/gestionarul acestora, aspecte ce se află în conformitate cu dispoziţiile legale.

În acest sens, reţine Curtea că actul normativ ce stătea la baza acestei proceduri este Ordinul nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, aspect ce trebuia respectat de entitatea verificată, pentru ca prin înregistrarea rezultatului inventarierii, situaţia financiară la data amintită, să prezinte în mod real, clar şi fidel situaţia patrimoniului, la sfârşitul exerciţiului financiar.

Astfel, reţine Curtea că pct.13, pct.14, pct.24, pct.28 şi pct.33 din Ordinul nr.2861/2009 reglementează atât procedura de inventariere, cât şi modul de întocmire a documentelor, în cuprinsul acestor dispoziţii legale făcându-se referire atât la investiţii în curs, creanţe şi datorii, cât şi la declaraţii şi menţiunile care se fac cu ocazia operaţiunilor de inventariere, probatoriul administrat făcând dovada că entitatea verificată a încălcat dispoziţiile legale indicate aşa după cum s-a reţinut de către auditorii publici externi la punctul A.3 lit.b din Procesul verbal de constatare nr.12355/29.06.2011.

Totodată, pentru a aprecia de această manieră Curtea are în vedere că, potrivit prevederilor legale sus menţionate, în listele de inventariere a imobilizărilor necorporale şi corporale, aflate în curs de execuţie, se menţionează pentru fiecare obiect în parte, pe baza constatării la faţa locului, a denumirii obiectului şi valoarea acestuia determinată potrivit stadiului de execuţie, pe baza valorii din documentaţia existentă (devize), precum şi în funcţie de volumul lucrărilor realizate la data inventarierii, ca de altfel şi materialele şi utilajele primite de la beneficiari pentru montaj şi neîncorporate în lucrările respective, ce trebuie inventariate separat.

De asemenea, concluzia Curţii este determinată şi de faptul că, în aceleaşi dispoziţii legale, nerespectate de entitatea verificată, se statuează că, se înscriu în listele de inventariere în mod distinct şi investiţiile puse în funcţiune total sau parţial, cărora nu li s-au întocmit formele de înregistrare ca imobilizări corporale, precum şi lucrările de investiţii care nu se execută, fiind sistate sau abandonate, menţionându-se cauzele sistării sau abandonării, ca de altfel şi aprobarea luării unor astfel de măsuri, propuse în legătură cu aceste lucrări.

Astfel, reţine Curtea că, potrivit pct.24 din Ordin „inventarierea se efectuează şi pentru lucrările sau serviciile în curs de execuţie sau neterminate”, ori, în speţă, se constată că, nu s-au inventariat fizic, în termen, investiţiile în curs, pentru a se determina stadiul de realizare efectiv – cantitativ şi valoric, în raport cu cel scriptic – condiţiile de păstrare, modul de asigurare a bunului până la reînceperea lucrărilor, ori, motivul pentru care s-a luat măsura sistării sau încetării unor investiţii în curs, concluzionându-se că inventarierea lucrărilor în curs de execuţie nu a fost efectuată de către unitatea administrativ teritorială Judeţul Constanţa.

În acelaşi sens, reţine Curtea că nu au fost respectate dispoziţiile legale nici în legătură cu creanţele şi datoriile entităţii, în sensul că inventarierea trebuia să se facă prin punctaje reciproce scrise cu debitorii şi creditorii acesteia şi prin transmiterea în vederea confirmării a unor extrase de cont, încălcându-se norma

106

cadru, prevăzută de pct.28 alin.1 din Ordinul nr.2861/2009, aspecte ce în ansamblul lor, coroborate, conduc Curtea la concluzia că rezultatul inventarierii a fost denaturat, neputând stabilită şi prezentată prin situaţia financiară, situaţia reală, clară şi fidelă a patrimoniului unităţii administrativ teritoriale, aşa după cum legal şi temeinic a reţinut organul de control şi ulterior, instanţa de fond.

În referire la pct.1.4 privind plăţile acţiunilor cu caracter de finanţări nerambursabile pentru acţiuni de interes general şi înregistrarea acestora în contabilitatea unităţii administrativ – teritorială, reţine Curtea că legea cadru ce reglementează regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi non profit de interes general, aplicabilă în speţă este Legea nr.350/2005.

Acelaşi probatoriu administrat, în considerarea dispoziţiilor art.1169 Cod civil, reţine Curtea a face dovada că nu au fost prezentate echipei de audit la data întocmirii actelor de control, a căror anulare se solicită, documente din care să rezulte că au fost parcurse etapele prevăzute de lege, respectiv:

- publicarea programului anual pentru acordarea finanţărilor nerambursabile; - publicarea anunţului de participare; - înscrierea candidaţilor; - transmiterea documentaţiei; - prezentarea propunerilor de proiecte; - verificarea eligibilităţii înregistrării şi a îndeplinirii criteriilor referitoare la capacitatea tehnică şi financiară; - evaluarea propunerilor de proiecte; - comunicarea rezultatelor şi publicarea anunţului de atribuire a contractelor de finanţare nerambursabile, potrivit art.13 din Legea nr.350/2005.

Totodată, reţine Curtea că finanţările constatate cu prilejul controlului ce au fost acordate fără ca între beneficiari şi autoritatea finanţatoare să existe un contract, au determinat ca aceste cheltuieli să se aprecieze a fi efectuate, fără angajamente legale, deoarece nu s-au respectat prevederile art.54 alin.6 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, denumit „execuţie bugetară”, potrivit cărora: ”Efectuarea plăţilor, în limita creditelor bugetare aprobate, se face numai pe bază de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale, şi numai după ce acestea au fost angajate, lichidate şi ordonanţate”.

Că situaţia de fapt este corect reţinută de organele de control şi, ulterior, de instanţa de fond reţine Curtea a mai rezulta şi din împrejurarea că înregistrarea în contabilitate a sumelor plătite cu titlu de finanţări nerambursabile s-a făcut la data alocării sumelor în cauză, deşi beneficiarii acestora au transmis ulterior documentele care să justifice efectuarea plăţilor conform destinaţiei fapt ce constituie abatere de la legalitate şi regularitate, drept pentru care, în mod corect s-a propus verificarea acestora prin decizie, măsură stabilită în sarcina conducerii entităţii şi care vizează tocmai, înlăturarea neregulilor.

În atare situaţie, apreciază Curtea că susţinerile recurenţilor reclamanţi cu privire la „căderea în desuetudine a Legii nr.350/2005” este nefondată atât timp cât textul de lege avut în vedere de organul de control este în vigoare, iar dispoziţiile

107

acestuia trebuie coroborate cu actele normative care reglementează domeniul achiziţiei publice la data acordării acestor finanţări nerambursabile.

Cu privire la aprecierea că, potrivit legii, „hotărârile adoptate de Consiliul Judeţean Constanţa nu sunt supuse controlului Curţii de Conturi”, reţine Curtea că o astfel de susţinere nu poate fi primită atât timp cât, potrivit pct.259 lit.e4 din Regulamentul pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, aceasta urmăreşte verificarea cu privire la „angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor bugetare conform reglementărilor legale şi în concordanţă cu prevederile legii bugetare şi cu destinaţia stabilită”, aspect ce trebuie a fi coroborat cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr.350/2005, deoarece în conţinutul art.81 din Legea nr.24/2000 privind Normele de tehnică legislativă, legiuitorul a stipulat: „Alin.1 – La elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legilor, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului şi altor acte de nivel superior. Alin.2 – Reglementările cuprinse în hotărârile consiliilor locale şi ale consiliilor judeţene, precum şi cele cuprinse în ordinele prefecţilor sau în dispoziţiile primarilor nu pot contraveni Constituţiei României şi reglementărilor din actele normative de nivel superior”.

Concluzionând şi având în vedere că legea cadru ce reglementează regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi non profit de interes general este Legea nr.350/2005, iar acordarea directă către beneficiari de finanţări nerambursabile din fondurile judeţului Constanţa pentru activităţi non profit de interes general nu a respectat dispoziţiile legale menţionate, Curtea reţine că susţinerile recurenţilor sub aceste aspect sunt nefondate, urmând a fi respinse.

De altfel, reţine Curtea că pe parcursul desfăşurării acţiunii de audit financiar, deşi au fost solicitate clarificări, răspunsuri şi documente privind sumele acordate cu titlu de finanţări nerambursabile, chiar dacă recurenţii reclamanţi au susţinut că au fost operate la transferuri, apoi la cheltuieli, aspect ce contrazice descrierea faptelor prezentate de auditorii public externi, persoanele responsabile nu au probat contrariul astfel că, în mod legal şi temeinic, ele au fost reţinute în Procesul – verbal de constatare nr.12355/2011 ca abateri generale de natură financiar contabilă, dar şi ca abateri care nu respectă dispoziţiile legii finanţelor publice locale, precum şi prevederile din actele normative speciale, aceasta cu atât mai mult cu cât situaţiile financiare nu prezintă clar şi fidel situaţia patrimoniului şi performanţa financiară a unităţii.

În referire la pct.1.5 privind veniturile şi cheltuielile realizate în afara bugetului local, cu capitolele :

- modul de organizare a evidenţei contractelor de colaborare privind încasarea taxei speciale de utilizare a drumurilor judeţene; - înregistrarea în contabilitate a furnizărilor de prestări servicii, de întreţinere şi reparaţii a drumurilor judeţene;

108

- modul de evidenţiere a lucrărilor de investiţii, de împăduriri şi pepiniere efectuate din taxe speciale,

apreciază Curtea că susţinerile recurenţilor sunt nefondate, deoarece analizându-se reţinerile din decizia contestată, este necesar a se avea în vedere dispoziţiile cuprinse în art.16 din Legea nr.82/1991 a contabilităţii, republicată, care dispune: „Contabilitatea clienţilor şi furnizorilor, a celorlalte creanţe şi obligaţii se ţine pe categorii precum şi pe fiecare persoană fizică şi juridică”. Afirmaţiile recurenţilor reclamanţi privind „sumele se încasează lunar şi ori de câte ori este necesar”, „încasăm constant”, precum şi cea referitoare la „a întocmi o evidenţă analitică înseamnă un volum suplimentar de muncă” sunt în accepţiunea Curţii o dovadă a aplicării greşite a dispoziţiilor legale în materie, aceasta cu atât mai mult cu cât probatoriul administrat în cauză face dovada că, în timpul auditului s-a solicitat notă de relaţii persoanei cu atribuţii în domeniu, la care nu s-a primit răspuns până la întocmirea procesului verbal. Abordând calea de atac, recurenţii au susţinut pentru întâia oară că „facturile au fost înregistrate în contabilitate la data plăţii cu valoarea plătită din bugetul local, iar pentru diferenţă, s-a plătit din taxa de utilizare a drumurilor judeţene potrivit HCJC nr.223/2008”, fapt ce face dovada recunoaşterii de către entitatea auditată că facturile reprezentând contravaloarea serviciilor de întreţinere şi reparaţii drumuri judeţene au fost înregistrate în evidenţa financiar – contabilă la data plăţii, nu la data la care s-a produs evenimentul, aşa după cum prevăd:

- dispoziţiile art.6 din Legea nr.82/1991, potrivit cărora: „Orice operaţiune economico – financiară efectuată se consemnează la momentul efectuării ei, într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate dobândind astfel calitatea de document justificativ”, precum şi cele cuprinse în

- dispoziţiile pct.2.7.1.1 din OMFP nr.1917/2005, potrivit cărora „efectele tranzacţiilor şi ale altor eveniment sunt recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit şi sunt înregistrate în evidenţe contabile şi raportate în situaţiile financiare ale perioadelor de raportare”,

nefiind operate, înregistrate cronologic şi sistematic în evidenţe la data la care serviciile sunt facturate, la momentul primirii facturilor în unitate. Totodată, reţine Curtea că, în mod legal şi temeinic, în actul de control se menţionează că lucrările de investiţii pentru împăduriri şi pepiniere au fost plătite în mod nelegal din prevederile bugetare, capitolul „Alte cheltuieli cu bunuri şi servicii”, atât timp cât verificarea auditorilor publici externi s-a făcut în perioada 04.05.2011 – 29.06.2011, dată la care situaţiile financiare, inclusiv contul de execuţie, erau întocmite şi publicate, astfel că afirmaţia entităţii privind evidenţierea acestora corectă, în art.70 „cheltuieli de capital”, nu poate fi primită. Că fapta reţinută în sarcina entităţii auditate este reală, reţine Curtea a rezulta şi din împrejurarea că aceştia au recunoscut faptul că, în situaţia în care la momentul procedurii evenimentului nu existau prevederi la Titlul „Investiţii” în contul de

109

execuţie, plata se efectua la alt titlu „Bunuri şi servicii”, iar ulterior se proceda la rectificarea bugetului judeţean. În referire la pct.1.6 privind sistemul de control şi audit intern, reţine Curtea că şi acest motiv de recurs este nefondat, urmând a fi respins pentru că reţinerile dispuse la acest punct în Decizia nr.38/22.07.2011 sunt conforme cu realitatea. Astfel, potrivit art. 2 şi art. 3 din O.M.F.P. nr. 946/2005 „Conducătorii entităţilor publice vor dispune - ţinând cont de particularităţile cadrului legal, organizaţional, de personal, de finanţare si de alte elemente specifice, precum şi de standardele prevăzute în anexă la prezentul ordin - masurile necesare pentru elaborarea şi/sau dezvoltarea sistemelor de control managerial ale fiecărei organizaţii, inclusiv a procedurilor, formalizate pe activităţi.

Obiectivele, acţiunile, responsabilităţile, termenele, precum şi alte componente ale masurilor respective vor fi cuprinse în programe de dezvoltare a sistemelor de control managerial, elaborate la nivelul fiecărei entităţi publice. În programe vor fi cuprinse în mod distinct şi acţiunile de perfecţionare profesională, atât pentru persoanele cu funcţii de conducere, cât şi pentru cele de execuţie, prin cursuri organizate de Şcoala de Finanţe Publice şi Vama, Institutul National de Administraţie sau de alte organisme abilitate”, ori, în speţă, reţine Curtea că nu au fost produse dovezi în sensul art.1169 Cod civil, privind îndeplinirea obligaţiilor rezultate din textul de lege sus citat.

În contextul dat, reţine Curtea că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a procedat la înlăturarea susţinerilor recurenţilor reclamanţi referitoare la împrejurarea că „un asemenea cod nu poate fi pus în aplicare” şi că „pentru controlul activităţii manageriale în materie financiar contabilă se aplică Legea nr.18/1999, Legea nr.273/2006 şi Codul fiscal”, atât timp cât depistarea şi evaluarea riscurilor din cadrul entităţii, nu poate fi făcută decât în modalitatea prevăzută de lege, pentru desfăşurarea corectă a activităţii de control intern asupra conturilor semnificative, pentru înţelegea legislaţiei, cunoaşterea şi actualizarea procedurilor interne, fapt ce ar conduce la îmbunătăţirea calităţii manageriale prin supraveghere şi consultanţă continuă, pentru eliminarea tuturor abaterilor de la cadrul legal.

Dintr-o altă perspectivă, apreciază Curtea că susţinerile recurenţilor nu sunt fondate deoarece rolul preventiv al controlului intern, controlului financiar preventiv, al auditului intern, derivă şi din cadrul normativ adecvat, specific, din care rezultă obligaţia instituirii cadrului organizatoric şi funcţional de către conducătorii entităţilor, dar şi a verificării modului de desfăşurare la nivelul instituţiei, toate acestea pentru eficientizarea activităţii, reducerea costurilor şi evitarea pierderilor.

De neprimit, apreciază Curtea a fi şi afirmaţia recurenţilor reclamanţi, potrivit căreia „nu au fost luate în considerarea situaţiile reale de la sfârşitul anului 2010”, deoarece verificarea s-a efectuat în perioada 04.05.2011 – 29.06.2011, dată la care situaţiile financiare, inclusiv contul de execuţie, erau întocmite, semnate şi publicate.

În referire la pct.1.7 privind respectarea principiilor economicităţii, eficienţei şi eficacităţii, apreciază Curtea că susţinerile recurenţilor sunt

110

nefondate, urmând a fi respinse, deoarece probatoriul administrat în cauză face dovada că, în mod legal şi temeinic, organele de control şi instanţa de fond au reţinut că, la capitolul „cheltuieli de capital”, entitatea nu a respectat sus menţionatele principii, cuprinse în OMFP nr.1792/2002, care prevăd că „înainte de a angaja şi a utiliza creditele bugetare, respectiv înainte de a lua orice măsură care ar produce o cheltuială, ordonatorii de credite trebuie să se asigure că măsura luată respectă principiile unei bune gestiuni financiare, ale unui management financiar sănătos, în special ale economiei şi eficientei cheltuielilor.

Astfel, reţine Curtea că, potrivit pct.354 şi pct.82 lit.a din Regulamentul pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi „în cadrul oricărui tip de acţiune de control auditorii publici externi au obligaţia de a consemna în secţiuni distincte ale raportului respectarea principiilor economicităţii, eficienţei şi eficacităţii în administrarea patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale precum şi în utilizarea fondurilor publice”.

Din analiza modului de derulare şi executare a cheltuielilor de investiţii cuprinse în programul de investiţii pe anul 2010, anexă la bugetul de venituri şi cheltuieli, legal şi temeinic s-a constatat, existenţa contractului „contract proiectare şi execuţie lucrări” nr.13783/20.07.2009, având o durată iniţială de 9 luni calendaristice, pentru efectuarea de lucrări de „Proiectare + DDE + Execuţie lucrări” pentru „Amenajarea unor centre de prevenţie, tratament medical primar, şi a punctelor de salvamar, din zona litorală a judeţului Constanţa”, la un preţ contractat în lei, echivalent a 1.693.965,52 euro la care se adăugă TVA.

Din analiza dosarului de achiziţie, s-a constatat faptul că s-a desfăşurat o procedură de negociere accelerată, cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, în urma căruia în baza procesului verbal de deschidere a procedurii nr.12620/03.07.2009, comisia de negociere numită prin dispoziţia Preşedintelui CJ Constanţa nr.195/23.06.2009, a atribuit contractul firmei SC M. S.A. CONSTANŢA, aceasta fără a se fi analizat, calculat şi evaluat din punct de vedere tehnico-economic oferta, fiind acceptată fără o analiză fundamentată şi fără o aprobare prealabilă de modificare a soluţiei tehnice şi a valorii economice faţă de cea aprobată anterior.

În acelaşi sens, apreciază Curtea că susmenţionatele reţineri sunt corecte, odată ce, anterior, prin HCJC nr.161/15.05.2009 a fost aprobat Proiectul la faza Studiu de Fezabilitate, cu caracteristicile principale şi indicatorii tehnico economici, studiu realizat de Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Turism, care prevedea o altă soluţie tehnică, alte capacităţi fizice, alte tipuri şi calităţi de materiale care determinau o altă valoare economică, total diferite de soluţia alternativă acceptată şi contractată.

Aşa fiind, reţine Curtea că numai respectarea proiectului tehnic aprobat, care stă la baza demarării achiziţiei, reprezintă dovada eficienţei utilizării fondurilor publice, şi nu acceptarea unei oferte care nu este aprobată de specialiştii entităţii în Comisia Tehnico – Economică şi de către membrii Consiliului Judeţean prin Hotărâre.

Nici afirmaţia precum că „economicitatea rezultă din procedura de achiziţie aplicată”, apreciază Curtea a nu putea fi primită deoarece entitatea a aplicat procedura

111

de negociere accelerată cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, motivat de faptul că „sezonul estival din anul 2009” începuse, în condiţiile în care durata de realizare a lucrării stabilită iniţial a fost cum s-a arătat de 9 luni, pentru ca după aceea, prin acte adiţionale, să fie prelungită până la data de 31.12.2011.

Curtea reţine a fi de neprimit şi susţinerile recurenţilor referitoare la „valoarea contractului” pentru că, aşa după cum rezultă din centralizatorul financiar al categoriilor de lucrări, ce compun oferta financiară a prestatorului SC M. S.A. CONSTANŢA, aceasta se compune din:

- lucrări de amenajare pentru protecţia mediului în valoare de 105.000 euro fără TVA (443.058 lei fără TVA); - cheltuieli pentru asigurarea utilităţilor în valoare de 137.000 euro fără TVA (578.085,20 lei fără TVA); - proiectare şi asistenţă tehnică în valoare de 78.880 euro fără TVA (332.842,04 lei fără TVA); - investiţia de bază/construcţii montaj în valoare de 1.358.995,52 euro fără TVA (5.734.417,50 lei fără TVA) şi - cheltuieli de organizare şantier în valoare de 13.590 euro fără TVA (57.344,36 lei fără TVA),

valoarea totală a contractului nr.13873/20.07.2009 fiind în sumă de 1.693.965,52 euro fără TVA, adică 7.147.856,91 lei la cursul BNR de 4,2196 lei/euro la data ofertei. Probatoriul administrat în cauză, reţine Curtea a face dovada că, la data verificării s-a constatat că lucrările au fost executate parţial, durata contractului fiind prelungită pe baza actului adiţional nr.1/12088/21.06.2010 până la data de 31.12.2010 şi a actului adiţional nr.2/26732/28.12.2010 până la data de 31.12.2011, aceasta în condiţiile în care, până la aceeaşi dată au fost facturate şi plătite lucrări în valoare de 379.883,17 euro fără TVA (1.620.426,33 lei fără TVA), conform centralizatorului financiar pe categorii de lucrări, anexă la ultima factură nr.0008810/26.10.2010. Documentele anexă la facturile emise, reţine Curtea a face dovada că au fost realizate lucrări la 4 baze de salvare acvatică amplasate în zona B. din staţiunea Eforie Nord, zona Tabără de copii din staţiunea Năvodari, zona M. din plaja Constanţa, zona A. din staţiunea C. din staţiunea Mamaia, fiind construite şi 27 de foişoare pentru salvamari, iar din analiza ofertei tehnice şi financiare, din lista cantităţilor de materiale propuse pentru a se folosi la construirea acestora dar şi din discuţiile purtate cu responsabilul lucrărilor, reprezentant al unităţii auditate, legal s-a constatat că, raportat la calitatea materialelor utilizate, faţă de soluţia tehnică acceptată, valoarea lucrărilor este foarte mare. Totodată, reţine Curtea că, din observaţiile făcute la faţa locului, în referire la lucrarea sus descrisă, auditorii au apreciat că, este o construcţie uşoară în genul amenajărilor provizorii, iar valoarea amenajării nu se ridică la mai mult de 50%-55% , faţă de valoarea ofertei acceptate de comisia de evaluare, faţă de valoarea contractată.

112

În referire la pct.II.1 privind cheltuielile de bunuri şi servicii la capitolul „Transporturi”, alineat „Alte bunuri şi servicii pentru întreţinere şi funcţionare” Curtea reţine că, susţinerile recurenţilor sunt nefondate, deoarece:

Susţinerile recurenţilor reclamanţi la „cheltuielile cu bunuri şi servicii”, în legătură cu care s-a arătat că „bunul în privinţa căruia s-a realizat construirea şi reabilitarea a fost dat în administrarea judeţului Constanţa, acesta urmând a fi clasificat într-un drum judeţean potrivit reglementărilor legale în vigoare. Bunul aparţine patrimoniului judeţului Constanţa indiferent de denumirea pe care o poartă”, sunt apreciate ca nefondate de Curte, deoarece:

- contravin prevederilor art.3 alin.1 din Legea nr.213/1998, conform cu care: „Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”.

În acelaşi sens, în art.3 alin.3 din lege, reţine Curtea că legiuitorul a stipulat: „Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional”, pentru ca, în art.3 alin.2 din lege, să se fi prevăzut: „Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege”, străzile fiind bunuri ce fac parte din domeniul public al comunelor.

În speţă, reţine Curtea că, prin Hotărârea nr.6/27.01.2010 a Consiliului Local al comunei Cumpăna se cedează din domeniul public al comunei şi din administrarea sa strada Străjii, în domeniul public şi în administrarea CONSILIULUI JUDEŢEAN CONSTANŢA care, prin Hotărârea nr.52/17.02.2010, preia bunul imobil din domeniul public al comunei în domeniul public al judeţului Constanţa şi în administrarea Consiliului Local întocmind protocol de predare primire a acestuia.

Aşa fiind, urmează a se reţine că entitatea auditată nu a prezentat organului de control nici un document din carte să rezulte o majorare a poziţiilor şi valorii bunurilor din inventarul domeniului public judeţean sau prin care s-a solicitat Ministerul de Finanţe actualizarea acestuia, astfel că, într-adevăr aşa după cum a reţinut organul de control, şi ulterior, instanţa de judecată, nu a operat un transfer de proprietate care să aibă la bază o fundamentare tehnică, juridică sau în legătură cu teritorialitatea, ci doar una economică de cheltuire a banilor din bugetul judeţean, temporară – deoarece se viza retragerea administrării – în condiţiile în care obligaţia legală de efectuare a lucrărilor de reparaţii aparţinea comunei Cumpăna.

Faţă de sus menţionata constatare, apreciază Curtea că susţinerile recurenţilor privind cele două hotărâri de consilii şi care nu au fost atacate în contencios administrativ de Prefectul Judeţului Constanţa, sunt nefondate, constatările auditorilor

113

publici externi din Procesul – verbal de constatare nr.12355/2011 fiind conforme cu realitatea.

Susţinerile recurenţilor reclamanţi cu privire la „cheltuielile cu bunuri şi servicii efectuate la capitolul „Autorităţi executive” alineat ”reclamă şi publicitate”, în legătură cu care s-a arătat că au fost angajate legal, reţine Curtea că, din probatoriul administrat în cauză rezultă că ele nu au la bază documente precum: comandă, contract, respectiv angajament legal în baza căruia să fi trebuit a fi efectuată cheltuiala, cum de altfel, nu se prezintă conţinutul şi descrierea acestora, astfel că, susţinerile sunt apreciate ca nefondate.

În acest sens, Curtea reţine că, indiferent cât de oportună era efectuarea acestor cheltuieli, ea trebuia să se facă cu respectarea fazelor de angajare a acestora, de justificare şi certificare a realităţii serviciului efectuat, deoarece trebuiau respectate dispoziţiile cuprinse în art.54 din Legea nr.273/2006, potrivit cărora:

”În procesul execuţiei bugetare cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze: angajament, lichidare, ordonanţare, plată.

Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituţiilor publice.

Instrumentele de plată trebuie să fie însoţite de documentele justificative. Aceste documente trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor, executarea serviciilor şi alte asemenea, conform angajamentelor legale încheiate.

Efectuarea plăţilor în limita creditelor bugetare aprobate se face numai pe bază de acte justificative întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale şi numai după ce acestea au fost angajate, lichidate şi ordonanţate”.

La rândul său, reţine Curtea că OMFP nr.1792/2002 prevede că: „Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele

bugetare numai în limitele prevederilor şi potrivit destinaţiilor aprobate pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice şi cu respectarea dispoziţiilor legale”, fapt pentru care, susţinerile recurentelor apar ca fiind nefondate, urmând a fi respinse.

Susţinerile recurenţilor reclamanţi cu privire la „reîncadrarea în anul 2010 a personalului Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Constanţa, conform Legii nr.330/2009”, sunt apreciate ca nefondate de Curte deoarece, pentru personalul cu studii juridice din cadrul acestei instituţii a fost acordat în mod nelegal, în anul 2010, spor de confidenţialitate şi un spor de mobilitate.

Astfel, reţine Curtea că justificarea entităţii auditate, precum că legalitatea plăţilor ar deriva din considerentele Sentinţei civile nr.1040/2007 sau din celelalte argumente invocate, este nefondată, atât timp cât prin hotărâre judecătorească se putea acorda numai drepturile cuvenite pentru o perioadă determinată de timp, nu şi pentru viitor, aspect ce rezultă şi din Decizia nr.78/05.11.2007 a ÎCCJ, prin care s-a statuat că „Nu se pot negocia de consilierii juridici cu statut de funcţionari publici prestaţii suplimentare în bani reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de

114

confidenţialitate, în condiţiile prevăzute de art.25 şi art.26 din Codul muncii. Această categorie poate beneficia de sporuri salariale în condiţiile stabilite prin acte normative de salarizare a funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea”.

Pentru toate considerentele sus expuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea apreciază în sensul respingerii recursului ca nefondat, sub toate aspectele.

PREŞEDINTE Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal

Judecător dr. GEORGIANA PULBERE