CAPITOLUL1: SURSE PROPRII DE FINANTARE A UNEI AFACERI

1.1 Capitaluri proprii, rezerve , profit

CAPITALUL este, in esenta, orice forma de bogatie folosita pentru producerea unei bogatii mai mari a firmei. El se gaseste intr-o afacere sub diferite forme: numerar; stocuri; utilaje si echipamente. De exemplu, intr-o afacere producatoare de bunuri materiale, utilajele si echipamentele sunt folosite pentru realizarea de produse necesare satisfacerii anumitor cerinte. Venitul obtinut din vanzari va fi folosit pentru achizitionarea unei cantitati mai mari de materii prime pentru o posibila extindere a activitatii sau pentru cumpararea unor echipamente suplimentare. Ciclul continua, capacitatea intreprinderii (si eventual rentabilitatea) crescand pana se atinge punctul diminuarii veniturilor marginale. in acest fel, capitalul initial al patronului a contribuit la obtinerea unei bogatii suplimentare atat pentru intreprindere cat si pentru societate in general. Managerii financiari identifica in mod obisnuit trei categorii principale de necesitati de capital: capital fix; capital de lucru; capital suplimentar. Capitalul fix este necesar achizitionarii fondurilor fixe ale intreprinderii. Aceste fonduri sunt destinate producerii de bunuri si prestarii de servicii nu si vanzarii. Cladirile, echipamentele, masinile nu sunt transformate in numerar in timpul derularii afacerii, astfel incat banii investiti in aceste active fixe tind sa fie "inghetati", deoarece nu sunt folositi pentru alte scopuri. Cantitatea de bani necesari nu se rezuma doar la sumele necesare inchirierii unui magazin, achizitionarii de echipamente si cumpararii stocului initial. Exista multe alte costuri care cer cantitati considerabile de bani. Cele mai multe afaceri nu sunt imediat profitabile, intreprinzatorii trebuind sa le sustina pana cand vor aduce venituri. De asemenea, ei trebuie sa finanteze creditele clientilor pana cand se vor realiza noi venituri. Capitalul de lucru (circulant, fondul de rulment) reprezinta fondurile temporar necesar derularii activitatilor pe termen scurt. El poate fi determinat ca diferenta intre activul si pasivul curent. Necesarul de capital circulant se datoreaza fluxului de casa neuniform cauzat de fluctuatiile sezoniere normale. Schimbarile neprevazute ale cererii, vanzarile pe credit si sezonalitatea sunt cauze frecvente ale variatiei fluxului de numerar al oricarei firme mici. Fondul de rulment este folosit in mod normal pentru achitarea notelor de plata, finantarea vanzarilor pe credit, plata salariilor, precum si pentru unele situatii neprevazute. Creditorii fondului de rulment spera ca patronul sa obtina un numerar superior pentru asigurarea rambursarii imprumutului la sfarsitul ciclului de productie/vanzare. Capitalul suplimentar este destinat extinderii afacerii sau modificarii obiectului principal de activitate al acesteia. Creditorii capitalurilor suplimentare acorda imprumutul pentru aceleasi motive ca acelea ale

1

capitalului fix. Intreprinzatorul trebuie sa evidentieze distinct cele trei categorii de capital in cadrul planificarii financiare. Desi ele sunt interdependente, fiecare are surse de finantare proprii si efecte distincte atat asupra afacerii cat si asupra cresterii pe termen lung a acesteia.

REZERVELE reprezintă surse ale societăţilor comerciale constituite pe baza rezultatelor pozitive obţinute în activitatea de exploatare, primelor de emisiune, diferenţelor din reevaluare, diferenţelor din răscumpărarea acţiunilor proprii şi din alte resurse.Ele se mai numesc si profituri capitalizate şi au rolul de a conserva capitalul social.Contabilitatea financiară reflectă şi delimitează rezervele constituite în următoarele categorii: rezerve legale, rezerve pentru active proprii, rezerve statutare şi alte rezerve.a) Rezervele legale se constituie, potrivit legii în vigoare şi sunt destinate protejării capitalului social. Ele se constituie la sfârşitul anului, obligatoriu, în cotă de 5% din profitul brut contabil, anual, până când ating 20% din capitalul social. Se utilizează pentru acoperirea pierderilor precedente.Rezerva legală constituie deducere fiscală, respectiv se scade din profitul brut înainte de impozitare (nu se impozitează).b) Rezerve pentru active propriiEle se constituie la sfârşitul anului din profitul net şi se utilizează în cazul răscumpărării activelor proprii, pentru a acoperi diferenţa nefavorabilă dintre preţul de răscumpărare, mai mare, şi valoarea nominală, mai mică.c) Rezerve statutare se constituie numai dacă sunt prevăzute în statutul societăţii sau în contractul de societate, aplicând procentul din statut asupra profitului net.Ele sunt constituite cu scopul de a tempera dorinţa acţionarilor pentru încasarea de dividende mari în dauna unor obligaţii mai importante ale societăţii, sursa lor reprezintă profitul net obţinut anual. Se utilizează pentru creşterea capitalului social.d) Alte rezerve se constituie facultativ din profitul net pe baza hotărârilor Adunării Generale a Acţionarilor sau Asociaţilor, în anii în care rezultatul exerciţiului este pozitiv.Se utilizează pentru acoperirea de pierderi precedente, pentru creşterea capitalului social, pentru finanţarea unor investiţii de relansare, cât şi pentru acordarea unor dividende în anii în care valoarea profitului este mică sau unitatea îşi încheie activitatea cu pierderi.Se folosesc şi pentru acoperirea unor diferenţe rezultate din operaţii de răscumpărare a acţiunilor proprii pentru a fi anulate.Evidenţa rezervelor constituite prin capitalizarea beneficiiilor şi din alte resurse stabilite prin lege, se evidenţiază prin contul de pasiv 106 „Rezerve”, dezvoltat pe 4 conturi sintetice de gradul doi:1061 “Rezerve legale”1062 “Rezerve pentru acţiuni proprii”1063 ”Rezerve statutare”

2

1068 ”Alte rezerve”,ce corespund categoriilor de rezerve pe care le poate constitui şi folosi o societate comercială.În creditul conturilor menţionate se înregistrează constituirea rezervelor din profitul net al exerciţiilor financiare precedente, din primele de emisiune.În debitul conturilor se înregistrează utilizarea rezervelor pentru mărirea capitalului social.Soldul creditor al contului reflectă rezervele delimitate ca sursă de finanţare durabilă a activelor patrimoniale.

PROFITUL, este in cel mai restrins sens, venitul pe care il obtin agentii economici, ca produs al utilizarii capitalului. in sensul cel mai larg, profitul este cistigul pe care-l obtin agentii economici, ca surplus peste costul de productie. De aici, rezulta ca profitul este avantajul realizat in forma baneasca dintr-o actiune, operatie sau activitate economica. Prin urmare orice agent economic nu poate progresa, nu se poate dezvolta daca nu obtine profit.Privit ca diferenta intre pretul de vinzare si costul de productie profitul, mai precis profitul total are doua componente: profitul normal si profitul supranormal sau economic. Profitul Profitul normal reprezinta acea parte a profitului pe care o realizeaza si insuseste intreprinzatorul (agentul economic) in calitatea sa de proprietar al factorilor de productie. Ca venit al proprietarului care este si intreprinzator, profitul normal nu se include in costul de productie. Acesta corespunde venitului care ar reveni intreprinzatorului daca el ar inchiria capitalul sau altui intreprinzator, sau daca ar lucra ca salariat la acesta. Prin urmare, profitul normal reprezinta minimum de profit pe care o firma trebuie sa-l obtina pentru a functiona in continuare. in acest caz, nielul venitului total incasat se identifica cu cel al costurilor de oportunitate, ceea ce inseamna ca pe baza incasarilor se poate asigura continuarea activitatilor la aceiasi parametrii functionali. Profitul Partea de profit ce se obtine ca venit peste costul de productie indiferent daca acest venit este produs al unor factori de productie inchiriati sau ca urmare a jocului concurentei pe piata, reprezinta profitul supranormal sau economic. in timp ce, profitul contabil reprezinta excedentul de venit net peste costul contabil, profitul economic reprezinta diferenta dintre venitul total al firmei si costurile de oportunitate ale tuturor intrarilor (factorilor) utilizate de aceasta intr-o perioada de timp. Adesea, teoria generala a profitului are in vedere acest tip de profit. Profitul normal, indiferent daca se investeste in factori de productie care intra in proprietatea intreprinzatorului sau agentului economic, in general are aceeasi natura, este consumat ca venit personal de catre acesta, facind parte din profitul total, dar intrind in costul de productie la fel ca orice cost.

1.2. Surse de obtinere a fondurilor

Dupa ce s-au evaluat cerintele de capital necesare pregatirii si initierii

3

afacerii, se va determina capitalul pe care intreprinzatorul il va pune la dispozitie, fata de cel care il va imprumuta. Este, desigur, posibil ca intreprinzatorul sa aiba tot capitalul necesar pregatirii si initierii afacerii, insa de cele mai multe ori este nevoie sa se apeleze la imprumut. Recunoasterea nevoii de imprumut este deosebit de importanta, intrucat subcapitalizarea duce de cele mai multe ori la esec. Prin urmare, intreprinzatorul trebuie sa planifice cu atentie cerintele de capital ale firmei. Una din sursele principale de capital o reprezinta resursele financiare proprii. Daca sunt insuficiente, se va imprumuta de le prieteni, rude sau institutii financiare. imprumutul este riscant intrucat el trebuie garantat cu bunurile personale sau cele ale firmei. De aceea, intreprinzatorul trebuie sa imprumute doar suma care ii este strict necesara. Ca urmare, finantarea trebuie planificata cu multa atentie. O combinatie potrivita a capitalului propriu cu cel de imprumut care sa acopere atat cheltuielile de pregatire cat si cele de lansare este de dorit. Una din modalitatile cele mai bune de determinare a finantarii de inceput este de a face trei proiectii: suma minima, suma maxima si suma cea mai probabila. intelegerea diferitelor surse de obtinere a fondurilor si implicatiile lor pentru afacere este o conditie esentiala pentru reusita in afaceri. Exista doua surse de obtinere a fondurilor: finantarea proprie si imprumuturile. Avantajul esential al capitalului propriu este ca el nu trebuie rambursat. Cele mai obisnuite surse de finantare proprie sunt urmatoarele: 1. Economiile personale. Majoritatea capitalului necesar initierii unei afaceri este formata din economiile personale ale intreprinzatorului. Ca regula generala, intreprinzatorul trebuie sa aiba cel putin jumatate din fondurile necesare initierii afacerii. Daca el nu va risca, cu atat mai mult nu vor risca nici alti investitori. De asemenea, imprumutul unei parti mai mari decat jumatatea capitalului necesar ii va afecta in mare parte afacerea. 2. Prieteni, rude. Daca intreprinzatorului nu-i ajung banii, poate apela mai intai la prietenii cei mai buni si la rudele care doresc sa investeasca in afacere. El trebuie insa sa-si prezinte sansa de reusita cu sinceritate pentru ca in caz de esec sa nu-si indeparteze rudele si prietenii. Daca va trata aceste imprumuturi ca pe oricare altele, se va evita deteriorarea relatiilor prietenesti si familiale. 3. Partenerii. intreprinzatorul poate sa-si ia un partener pentru a-si mari baza financiara necesara initierii afacerii. inainte de a incheia un acord de parteneriat, el trebuie sa ia in considerare impactul renuntarii partiale la controlul afacerii si la obtinerea unei parti din profit.

1.3 . Modalitati de autofinantare

Capacitatea de autofinanţare reflecta potentialul financiar de crestere economică a întreprinderii, respectiv sursa interna de finanţare generala de activitatea indsutriala şi comerciala a acesteia destinata sa asigure.

4

- finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;- cresterea fondului de rulment;- finanţarea totala sau partiala a noilor investitii;- rambursarea imprumuturilor constractate;- remunerarea capitalurilor investite.

Capacitatea de autofinanţare se paote determina pe baza elementelor din contul de profit şi pierdere, prin doua modalitati astfel:

a) prin procedeul deductiv, care presupune adaugarea la rezultatul burt al exploatarii (excedent brut sau deficit brut) a sumei altor venituri monetare (alte venituri din exploatare, alte venituri financiare şi alte venituri extraordinare) şi scazand suma altor cheltuieli monetare (alte cheltuieli pentru exploatare, alte cheltuieli financiare, ale cheltuieli extraordinare, participarea salariatilor la rezultate, impozitul pe profit).Metodologia de determinare a CAF, potrivit acestei modalitati, se prezinta dupa cum urmeaza:REZULTATUL BRUT AL EXPLOATARII (excedent brut sau deficit brut)+ Alte venituri din exploatare- Alte cheltuieli pentru exploatare + Venituri financiare*- Cheltuieli financiare** + Venituri extraordinare***- Cheltuieli extraordinare****- Participarea salariatilor la profit- Impozit pe profit

CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE A EXERCITIULUI

Capacitata de autofinanţare exprima deci un surplus financiar degajat de activitatea rentabila a întreprinderii, care nu are decat în caracter potential, daca nu este sustinut de mijlaoce financiare efective. Surplusul monetar degajat prin cresterea trezoreriei nete, adica cash-flow, dovedeste ca cea mai mare parte a capacitatii de autofinanţare trebuie sustinuta de o trezorerie efectiv disponibila.

b) prin adaugarea la rezultatule exercitiului a categoriilor de cheltuieli neimplicate, potrivit metodei anterioare (cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele) şi scaderea veniturilor neluate în calcul, potrivit aceleiasi modalitati (venituri din provizioane, venituri din vanzarea activelor şi subventii pentru investitii virate asupra rezultatului) astfel:

REZULTATUL NET AL EXERCITIULUI(profit net sau pierdere)+ Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele ( de exploatare, financiare şi extraordinare) calculate- Venituri din provizioane (din exploatare, financiare şi extraordinare)+ Valoarea neta contabila a elementelor de activ cedate- Venituri din vanzarea de active- Subventii pentru investitii virate asupra rezultatului exercitiului

CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE A EXERCITIULUI

5

Se observa ca nici un din cele doua metode de calcul a capacitatii de autofinanţare nu are în vedere masura în care veniturile corespund incasarilor, iar cheltuielile platilor. Presupunand ca toate vanzarile sunt incasate pe parcursul exercitiului şi toate cheltuielile (cu exceptia amortizarilor) sunt platite, se paote calcula capacitatea de autofinanţare, identificata în acest caz cu fluxul net de trezorerie degajat în cursul exercitiului, sau autofinanţarea incasata.

În majoritatea cazurilor practice veniturile realizate şi cheltuielile angajate nu sunt integral incasate, respectiv platite pe parcursul exercitiului. Cu toate acestea, tinand cont ca fluxurile din decalajele de incasari şi plati sunt în general de scurta durata şi sunt compensate de decalajele exercitiului precedent, se poate face afirmatia ca marimea capacitatii de autofinanţare reflecta aproape exact fluxul net de trezorerie degajat în cursul exercitiului curent.

Capacitatea de autofinanţare nu reprezinta o autofinanţare potentiala. Bogatia creata în mod real se apreciaza dupa deducerea remunerarii actionarilor.

În esenta, capacitatea de autofinanţare reprezinta un indicator care exprima independenta financiară a întreprinderii, reflectand un flux de disponibilitati potential sau real. Marimea sa depinde, pe de o parte, de rentabilitatea întreprinderii, iar pe de alta parte, de politica de investitii a întreprinderii şi de metodele de amortizare a activelor imobilizate.

Pe baza capacitatii de autofinanţare, se pot stabili o serie de indicatori utili în aprecierea independentei financiare a întreprinderii:

a) Capacitatea potentiala de rambursare a cheltuielilor financiare care reflecta numarul de ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare, pe baza capacitatii de autofinanţare anuale degajate de întreprindere.

b) Rata de finanţare a investitiilor anuale reflecta proportia în care întreprinderea poate asigura finanţarea investitiilor anuale pe seama CAF, în situatia în care intreaga suma ar fi alocata în acest scop.

c) Rata de acoperire a excedentului brut reflecta participarea fluxului potential de lichiditati, din activitatea de exploatare, la formarea fluxului total de disponibilitati al întreprinderii

d) Rata de acoperire a rezultatului exercitiului se determina ca raport intre capacitatea de autofinanţare şi rezultatul exercitiului astfel:

Rezultatul exercitiului luat în calculul capacitatii de autofinanţare nu este în totalitate disponibil pentru autofinanţare. De aceea, se paote afirma ca

6

autofinanţarea reprezinta acea parte din capacitatea de autofinanţare ramasa disponibila, dupa distribuirea dividendelor. Aceasta pune în evidenta aptitudinea reala a întreprinderii de a se autofinanta, dupa deducerea remunerarii actionarilor:

Autofinanţarea = CAF – Dividende distribuite

Autofinanţarea constituie o sursa interna destinata acoperirii nevoilor de finanţare ale exercitiului viitor, expresie a bogatiei create de întreprindere. Ea este deterinata de cresterea surselor obtinute din propria activitate a întreprinderii şi care vor ramane în mod permanent la dispozitia acesteia pentru finanţarea activitatii viitoare.În analiza autofinantarii distingem trei trepte: minima, de mentinere şi de dezvoltare.

Autofinanţarea minima cuprinde suma amortizarii şi are rolul de a permite mentinerea capacitatii întreprinderii. Datorita inflatiei şi evolutiei tehnologice, autofinanţarea minima nu este suficienta pentru reinnoirea imobilizarilor necesare, pastrarii capacitatilor de productie existente;

Autofinanţarea de mentinere include sursele care vor asigura în viitor acoperirea cheltuielilor necesare mentinerii potentialului productiv şi, respectiv, pentru reinnoirea imobilizarilor şi acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare ale autofinantarii de mentinere sunt: amortizarile normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizarilor) şi provizioanele;

Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, pe langa cea de mentinere, o parte din rezultatul exercitiului, astfel incat sa permita modernizarea şi cresterea capacitatilor de productie.Importanta autofinantarii poate fi argumentata prîntr-o serie de avantaje pe care aceasta le ofera întreprinderii:

Reprezinta o sursa independenta şi stabila, respectiv un mijloc sigur de finanţare în anumite situatii conjuncturale nefavorabile pentru întreprindere;

Confera întreprinderii libertatea de actiune, prin aceea ca autonomia financiară dobandita prin autofinanţare ii ingaduie acesteia independenta de gestionare fata de organismele financiare şi de credit;

Este indispensabila pentru finanţarea investitiilor (de mentinere, de inlocuire, de crestere), cu conditia realizarii unor investitii utile şi nu de irosire a resurselor;

Permite franarea indatorarii şi, implicit, reducerea cheltuielilor financiare;

Constituie un indicator pe baza caruia se poate masura randamentul capitalurilor proprii, respectiv rentabilitatea financiară;

Reprezinta premisa deschiderii accesului pe piata de capital şi în atragerea de capital extern.Prin dimensiunea sa, autofinanţarea degajata de întreprindere joaca un puternic rol de semnalizator al performanţelor întreprinderii, sugerand potentialilor investitori capacitatea acesteia de a utiliza eficient capitalurile

7

incredintate şi de a asigura o remunerare atragatoare. Pentru creditori, marimea absoluta şi relativa a autofinantarii certifica capacitatea de rambursare de catre întreprindere a sumelor imprumutate, cât şi nivelul riscului de neplata.În analiza economică, pe langa evolutia autofinantarii în marime absoluta, se urmaresc şi ratele autofinantarii, şi anume:

a) Rata autofinantarii investitiilor anuale:

b) Rata autofinantarii imobilizarilor corporale şi necorporale:

c) Rata de finanţare a nevoilor globale de finanţare:

CAPITOLUL 2: SURSE EXTERNE DE FINANTARE A UNEI AFACERI

2.1 Creditul bancar

Creditul, ca şi moneda este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb. Printre primele operaţiuni, cu caracter economic înfăptuite de indivizi care au trecut de la viaţa izolată, individuală, la o formă de viaţă socială a fost schimbul în natură şi ca o consecinţă imediată a lui a apărut creditul care este tot un schimb, cu singura particularitate că în momentele schimbului se intercalează factorul timp.În orice tranzacţie de schimb, în mod obişnuit, fiecare din părţi oferă celeilalte un echivalent. Atunci când una din părţi convine să primească echivalentul la care are dreptul la o dată viitoare, se spune că este vorba de un schimb pe credit.Indiferent de modul în care s-a născut şi a evoluat activitatea economică a omenirii, creditul a apărut înaintea oricărui sistem si instrument de schimb.

8

Etimologic, creditul îşi are originea în cuvântul latin "creditum - credere", care înseamnă a crede, a se încrede sau a avea încredere. Această origine a noţiunii de credit scoate în evidenţă un element psihologic absolut necesar existenţa unei operaţiuni de împrumut - încredere.Creditul, fiind o categorie de natură economico-financiară a format obiectul unor ample cercetări în literatura de specialitate. Analizând unele definiţii cu privire la credit, vom constata o diversitate de opinii, diferenţa dintre ele fiind determinată de punctul de vedere din care este privit creditul.Astfel, prof. W. Sombrat, oferă o definiţie sintetică, dar expresivă, când spune: "creditul este puterea de cumpărare, fără a deţine numerar". Într-o manieră asemănătoare, prof. C. Gide defineşte creditul ca fiind "schimbul unei bogăţii prezente, contra unei bogăţii viitoare". Prof. F. Leitner defineşte creditul ca un "act economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziţia lui, de un alt individ, în cadrul termenului pentru care a fost acordat". La rândul său prof. V. Slăvescu arată că "este vorba de o operaţiune de credit sau ne găsim în faţa unui fapt economic, numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată într-un moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani care se chemă interes sau dobândă". Adept al definiţiilor succinte, prof. A. Page defineşte creditul ca fiind "schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare".Potrivit unei alte opinii "creditul constă în acte si operaţiuni de concentrare a disponibilităţilor băneşti din economia naţională şi de repartizare si utilizare a acestor disponibilităţi pentru satisfacerea trebuinţelor băneşti temporare ale unităţilor economice si ale cetăţenilor".Punctele de vedere după care creditul este considerat drept un scop în activitatea economică, nu vor reuşi să ofere o imagine clară a acestuia. Noţiunea de credit nu poate fi concepută ca un instrument de care să se dispună oricum şi oricând.Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Obiect al împrumutului îl formează întotdeauna un bun, care va fi restituit în forma sau în substanţa sa. De pildă, o persoană împrumută alteia o carte, urmând ca la restituire să primească acelaşi exemplar sau un altul dar cu acelaşi titlu. Creditul, însă, este un împrumut în monedă. După cum se ştie, moneda este o marfă, dar nu orice fel de marfă, o marfă cu calităţi deosebite - aceea de marfă a mărfurilor, cu rol de echivalent general.Creditul este un schimb de monedă condiţionat si despărţit de un interval de timp, de un termen.Cu alte cuvinte, a acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziţie o sumă de bani, cu condiţia de a o rambursa în viitor, la o anumită dată.Un element esenţial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.Pentru timpul care va trece între primirea sumei de bani şi rambursarea sa, beneficiarul operaţiunii va plăti o dobândă. Prin urmare, schimb separat de

9

timp, folosirea banilor, plata unei dobânzi - sunt elemente constitutive ale oricărei operaţiuni de credit.O variantă a creditului în forma sa pură şi simplă este creditul comercial. Într-unul din cele două momente, al acordării sau rambursării, în loc de o sumă de bani poate să apară o cantitate de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii.În orice operaţiune de credit, de principiu, intervin două subiecte: cel care acordă creditul, numit creditor şi cel care primeşte creditul, numit debitor. Alte elemente ale creditului sunt: scadenţa (momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului), ratele parţiale care se rambursează eşalonat, la anumite termene, conform înţelegerii stipulate în contractul de credit, termenul de graţie (perioada între momentul angajării creditului si începerea rambursării lor), garantarea creditului (sau gajul, format din bunuri care se constituie la dispoziţia creditorului sau al unui terţ, pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a unor obligaţiuni de o valoare, în general, mai redusă) si dobânda (reprezentată de o sumă de bani plătită de către debitor, creditorului său, pentru împrumutul acordat pe un termen determinat).Apărut odată cu schimbul în natură şi cunoscând în evoluţia sa numeroase forme, creditul îndeplineşte un rol esenţial în economia modernă. De altfel,apreciindu-se rolul deosebit al monedei şi creditului în dezvoltarea social-economică a omenirii, au fost conturate trei trepte de evoluţie:❖ treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare traiului propriu sau cel mult al familiei. În această etapă se disting două subdiviziuni: economia familială autarhică, în care toate celelalte celule economice erau închise şi economia de schimb în natură;❖ treapta economiei naturale, în care schimburile de bunuri se fac prin intermediul monedei;❖ treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulaţie contra promisiunii de a restitui în viitor aceeaşi valoare. Este ultima şi cea mai evoluată treaptă de dezvoltare economică si financiară a omenirii, unde, în procesul schimbului, rolul esenţial îl au operaţiunile de credit.Creditul, la apariţia sa, era realizat sub forma unui credit natural, în care un individ acorda altuia un bun sau un serviciu, formă ce se mai practică şi astăzi în comunităţile mai puţin evoluate.În societatea modernă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate, în strânsă corelaţie cu gradul şi nivelul societăţii de astăzi4.Cu privire la formele creditului, în literatura de specialitate, au fost exprimate opinii diferite. Astfel, unii autori susţin existenţa a două forme de exprimare a creditului: creditul public şi creditul bancar; după o altă opinie formele creditului sunt: credit bancar, credit cooperatist şi credit public; după o altă opinie, sunt reţinute următoarele forme: credit de producţie, de consumaţie, privat si public; în fine, într-o altă opinie sunt reţinute ca forme ale creditului: creditul bancar direct, creditul de stat şi creditul prilejuit de vânzarea, în rate, a unor mărfuri.Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt: creditul bancar si creditul comercial.

10

Creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vânzător şi cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea acesteia este separată în timp de plata preţului ei. Creditul comercial contribuie la accelerarea circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta, la dezvoltarea economiei naţionale. Mecanismul creditului comercial se desfăşoară astfel: un agent economic dispune de stoc de marfă destinat vânzării în timp ce un alt agent are nevoie de marfă, dar nu dispune pe moment de fonduri băneşti pentru cumpărarea mărfurilor. Primul agent, pe baza unui contract de vânzare-cumpărare pe credit, pentru a accelera valorificarea producţiei prin desfacere, va livra marfa celui de-al doilea, urmând ca după un anumit termen, acesta din urmă să achite contravaloarea mărfurilor la preţul stipulat în contract. Preţul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare pe credit cuprinde, preţul mărfii la care se adaugă un procent ce reprezintă preţul creditului (dobânda). De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale creditul comercial înlesneşte şi accelerează circulaţia capitalului5.În economia de piaţă, creditul comercial constituie baza sistemului de credit. În statele cu economie planificată a fost desfiinţat.Creditul bancar este creditul care se acordă agenţilor economici sub formă bănească de către instituţii specializate în aşa numitul "comerţ cu bani", numite instituţii bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită, având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor băneşti necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naţionale. Acordarea creditului bancar formează fundamentul activităţii bancare. În calitatea lor de intermediare băncile împrumută pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutarea unui plasament. Modalităţile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, credit bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul lombard), credit bancar pe gaj de efecte comerciale.Având în vedere că agenţii economici care acordă partenerilor de afaceri credite comerciale apelează, la rândul lor, la bănci pentru a-şi reconstitui capitalul, există o strânsă interdependenţă între creditul comercial şi creditul bancar. Primul nu mai poate fi conceput astăzi fără cel de al doilea, iar acesta din urmă are posibilitatea să-şi sporească dimensiunile pe seama celui dintâi.a) După destinaţie, creditul poate fi: credit de producţie şi credit de consumaţie. Creditul de producţie este destinat activităţilor având un scop activ în economie, în timp ce al doilea este destinat consumului social. Precizăm că aprecierea utilităţii creditului după destinaţia lui poate duce la judecăţi de valoare care nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea. Astfel, este posibil ca un credit cu destinaţie productivă să se soldeze cu mari pierderi pentru economie, atunci când se realizează investiţii insuficient fundamentale sau când sumele de bani sunt folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt cerute de beneficiar. De asemenea, nici creditul de consumaţie nu este întotdeauna neproductiv, de pildă creditele contractate pentru sănătate, învăţământ, cultură etc. Aprecierea creditului trebuie să

11

se facă în funcţie de rezultatele finale ale utilizării sale şi numai după destinaţia sa iniţială.b) În funcţie de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi: credit public şi credit privat.Creditul public este contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Creditul poate fi productiv, atunci când este destinat înfiinţării de întreprinderi cu capital de stat sau modernizării celor existente şi neproductiv, destinat unor sarcini de apărare, educaţie, administraţie etc6.Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau de o întreprindere privată.c) După modul de garantare, acesta se prezintă sub forma creditului real, garantat cu valori materiale certe, si creditul personal, acordat pe baza încrederii, a prestigiului de care se bucură cel împrumutat. În general, prestigiul persoanei împrumutate se bazează pe capacitatea sa economică, pe valorile materiale cunoscute de care dispune, astfel că sub acest aspect distincţia dintre creditul real şi creditul personal are doar caracter formal.Creditul personal poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este suficient de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanţii morale, prin garanţie personală sau solidară a altor persoane care, angajându-şi răspunderea pentru debitor, diminuează riscul eventualei insolvabilităţi. ţinând cont de această situaţie, creditele personale pot fi credite acoperite şi credite descoperite.d) În funcţie de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul, creditele se pot clasifica în: credite pe termen scurt (de până la 1 an), credite pe termen mijlociu (de 1 până la 5 ani) şi credite pe termen lung (de peste 5 ani, contractate, de regulă pentru investiţii).În practică se cunosc şi credite fără termen, cum sunt operaţiunile de credit în cont curent, practicate atunci când raporturile între creditori şi debitor se caracterizează prin continuitate şi mare frecvenţă.e) După locul de desfăşurare a operaţiunilor de credit, în ţară sau în străinătate, vom întâlni: credit intern şi credit extern.f În funcţie de posibilitatea pe care o are la dispoziţie creditorul pentru a avea sau nu dreptul de a solicita debitorului rambursarea anticipată a sumei împrumutate, creditul poate fi: denunţabil, atunci când se cere rambursarea înainte de expirarea termenelor de scadenţă, prin notificare unui aviz prealabil, şi nedenunţabil, când nu se mai stipulează o asemenea clauză în înţelegerea dintre cele două părţi. În cazul formei creditului denunţabil, creditorul se asigură pentru cazul în care afacerile debitorului nu sunt profitabile, putând cere rambursarea sumei de bani împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.g) În fine, în practică mai este cunoscută forma creditului guvernamental, care apare atunci când în calitate de creditor apare guvernul unui stat. Această formă de credit, poate fi la rândul său, intern sau extern.

12

Având în vedere importanţa deosebită, în economia de piaţă, a mecanismului creditelor pe termen lung, mijlociu şi pe termen scurt, ne vom opri mai pe larg asupra acestora.Credite pe termen lung (peste 5 ani), rambursabile la termen, sunt acordate de băncile comerciale, precum şi de companiile de asigurare sau alte organizaţii financiar specializate în administrarea fondurilor băneşti. Astfel de împrumuturi se negociază direct între creditori si debitori (şi, de obicei, sunt nepublicate, spre deosebire de alte tranzacţii de pe piaţa banilor, care sunt publice), documentul final al tratativelor fiind poliţa. Aceste împrumuturi se clasifică după trei categorii: natura garanţiei, sensul obligaţiei şi gradul de participare.h) După natura garanţiei, împrumuturile sunt directe, garantate fie cu unele bunuri (ipotecă), fie numai pe baza creditului general al organizaţiei interesate (girul). În aceste două situaţii un rol deosebit îl au bilanţul societăţii precum şi perspectivele pe care le are de a obţine şi în viitor numerar pe seama activităţilor pe care le desfăşoară, acestea exprimându-se, de fapt, prin previziunile asupra veniturilor ei.i) După sensul obligaţiei, împrumuturile sunt directe, realizate printr-o varietate de metode, cum ar fi închirierile pe termen lung, plata prin bonuri sau acorduri privind desfacerea producţiei. Aceste forme de împrumut ale căror implicaţii depăşesc în parte sfera de cuprindere a bilanţului, prezintă diferite avantaje, întrucât ele pot fi adaptate la nevoile societăţii interesate în ceea ce priveşte atât sumele, cât şi eşalonarea împrumuturilor, pot fi negociate în particular şi pot să nu fie cuprinse în bilanţul contabil. În schimb, costul pe care îl implică atragerea unor asemenea surse este, de regulă, ceva mai mare decât nivelul mediu al dobânzilor.j) După gradul de participare, unele împrumutului au caracterul obligaţiilor directe, atât a creanţelor convertibile, cât şi a creanţelor pe venituri. În primul caz, creditorul poate opta pentru convertirea creanţei în acţiuni curente la un preţ prestabilit, în timp ce în al doilea caz, plata dobânzilor pentru astfel de creanţe este obligatorie numai dacă veniturile brute (inclusiv impozitele) sunt la un astfel de nivel încât le poate acoperi.Creditele pe termen mijlociu sunt caracterizate atât prin durată (5 ani), cât şi prin tehnicile de mobilizare a efectelor financiare care permit apelarea la piaţa monetară tradiţională. În acest cadru, se înscriu biletele la ordin, care sunt de două categorii:❖ bilet la ordin comercial, care se referă la un act de comerţ;❖ bilet la ordin financiar, prin care băncile acordă credite clienţilor săi, inclusiv societăţilor comerciale de persoane sau de capital. Aceste efecte de comerţ conţin elemente de certitudine (obligaţia necondiţionată de plată şi avalul) sunt negociabile şi se pot transmite prin girare, scontare şi reescontare, deci creează posibilitatea deţinătorului-beneficiar de a-şi procura resurse financiare înainte de scadenţă. În plus, biletelor la ordin le sunt conferite o serie de facilităţi în favoarea securităţii drepturilor beneficiarilor, prin dreptul comercial, convenţiile internaţionale, codurile comerciale şi alte reglementări în materie. În baza acestor reglementări, biletul la ordin a devenit un înscris - un titlu de credit - prin care o

13

persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă. Aceste efect de comerţ poartă trei semnături: emitent, bancă şi o instituţie de emisiune (financiară), care prin intervenţia sa contribuie şi la diminuarea caracterului inflaţionist al acestei forme de credit.Creditele pe termen scurt se realizează în diverse forme de mobilizare a creanţelor, cum ar fi: scontarea efectelor comerciale (l'escompte commercial), creditele de antrenare (les effets de chaîne) şi creditele de mobilizare a creanţelor comerciale (la credit mobilsibale de creances commerciales).Prima formă de credit (scontarea comercială) reprezintă sistemul cel mai frecvent practicat în Franţa şi în alte economii de piaţă de tip occidental. Acest sistem permite societăţilor comerciale să mobilizeze efectele de comerţ (trate, bilete la ordin, warante) pe bază de scontare înainte de scadenţă. Prin această operaţiune, beneficiarul tratei sau biletului la ordin încasează suma înscrisă în aceste documente, diminuate cu taxa scontului (dobânda creditului acordat la bancă până la scadenţă) şi comisionul perceput de bancă pentru acoperirea cheltuielilor sale şi realizarea unui beneficiu.Calculul taxei reescontului (dobânzii creditului) are în vedere valoarea nominală, valoarea actuală şi diferenţa, reprezentând scontarea propriu-zisă, ţinând seama de taxa scontului în procente, de faptul că plata se face în zile şi că un an se consideră în relaţiile bancare, la media de 360 zile pentru 100 de unităţi monetare.Creditele pe termen scurt se obţin şi prin scontarea warantelor, care reprezintă documente de depozitare a mărfurilor în depozite, antrepozite, docuri sau magazii generale administrate de stat. În aceste depozite, antrepozite, comercianţii, industriaşii etc. îşi depozitează materiile prime, mărfurile şi produsele importante fără a plăti taxe vamale pe durata depozitării lor şi atâta timp cât ele rămân în incinta antrepozitului. Pe perioada depozitării se plătesc însă anumite taxe, prime de asigurare, cheltuieli de recondiţionare etc. Recipsa-warant pentru obiectele depozitate este detaşată dintr-un registru de cotor (talon) şi se divide în două părţi: recipisa şi warantul. Aceste părţi sunt la ordin, recipisa dând dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial (prescurtat warantul) este un act de gaj pe care firma care a depozitat mărfurile poate să-l transmită prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un împrumut, warantul andosat garantând restituirea împrumutului. Dacă deţinătorul recipisei nu va rambursa creditul la scadenţă, banca se va prezenta la antrepozit, va vinde mărfurile respective, va efectua rambursarea împrumutului şi va vărsa diferenţa în contul deţinătorului recipisei.A doua formă de trate (creditele de antrenare) reprezintă bilete sub formă de trate, plătibile la date fixe care antrenează un mare număr de efecte de valori scăzute, care nu se pot reescompta, dar sunt cu scadenţe scurte, de maxim trei luni. Pe baza acestor bilete scadente, după trei luni, băncile acordă credite, interpunându-se între deţinătorul biletelor şi clientul său.

14

A treia formă de credit (creditele de mobilizare a creanţelor comerciale)se derulează după următoarele criterii: după ce se face facturarea la clienţi, societatea care doreşte credit grupează facturile cu aceeaşi scadenţă de plată, ţinând seama de termenul de plată stabilit cu clienţii şi emite un bilet la ordin de o valoare egală cu valoarea acestor facturi. Acest bilet este scontat de bancă, dar sistemul este dificil, fiind contestat de clienţi, care pot protesta pe motiv că, în conformitate cu prevederile din contract, aceştia sunt debitorii furnizorilor şi nu ai băncilor.Creditele menţionate (pe termen lung, scurt şi mijlociu) sunt acordate -direct sau indirect - pe piaţa financiară. Dar un mare număr de societăţi comerciale, mici şi mijlocii, "nu pot apela la piaţa financiară, fie din cauza formei lor (societăţile de persoane sau cele cu răspundere limitată), fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun întotdeauna de un dosar suficient de important pentru a se adresa unui organism financiar". Aceste firme acoperă necesităţile lor de finanţare graţie creditului acordat direct de particulari, respectiv de asociaţii sau de terţe societăţi străine. Astfel de metode de finanţare îmbracă forme diverse.Din acest punct de vedere, se disting, în practica franceză trei forme de credit: avansurile asociaţilor, bonurile de casă şi alte categorii de împrumuturi.❖ Avansurile asociaţilor. Capitalurile societăţilor comerciale de persoane sau cu răspundere limitată este, de regulă, insuficient pentru desfăşurarea unei activităţi deosebite. În plus, au dezavantajul că titlurile lor de societate (părţi sociale) nu sunt cotate la bursă. În această situaţie, asociaţii fac apel la avansurile în cont curent, prevăzute în statutul de funcţionare. Contul curent este un cont de avansuri în cont curent, prevăzute în statutul de funcţionare. Contul curent este un cont deschis în contabilitatea societăţilor care funcţionează pe sistemul de compensare, pe bază de aviz pe o perioadă de 3 luni în temeiul unui contract de împrumut sau convenţie de blocaj fără a depăşi volumul capitalului social. Astfel de convenţie prevede durata până când asociaţii se angajează să lase sumele alocate în contul curent şi procentual de dobândă de plătit, care este limitată. Aceste reguli funcţionează şi în societăţile pe acţiuni (anonime şi în comandită), însă cu caracter restrâns fără a depăşi ca volum jumătate din capitalul social şi, în plus, capitalul social subscris la constituirea societăţii trebuie să fie integral vărsat.❖ Bonurile de casă. Aceste bonuri reprezintă hârtii de valoare, cuprinzând angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă în vederea rambursării unui împrumut pe termen scurt purtător de dobândă. Hârtiile de valoare respective sunt la ordin sau la purtător şi sunt asimilate efectelor de comerţ (cambie, bilet la ordin). În Franţa, astfel de hârtii de valoare sunt utilizate de toate societăţile şi organizaţiile financiare, putând fi emise în mod progresiv, în funcţie de necesităţile de capital. Ele pot fi emise în mod public, însă numai de societăţile cu răspundere limitată şi pe acţiuni, care au încheiate bilanţurile pe trei exerciţii şi au în întregime capitalul dedus. De asemenea, forma lor este, conform legislaţiei franceze, foarte clar

15

reglementată, cuprinzând numeroase informaţii pentru identificarea situaţiei societăţilor comerciale care le-a emis.❖ Diverse categorii de împrumutaţi. În această categorie se înscriu contractele de împrumut între particulari şi societăţi. Forma acestor împrumuturi depinde de relaţiile dintre terţi şi societăţi şi de gradul de încredere existent între părţile contractante. În afara relaţiilor personale şi garanţiile posibile date de valorile patrimoniale ale societăţii respective, se practică în mod curent şi ipoteca. Această garanţie oferă cea mai sigură securitate şi în practica franceză şi are o mare audienţă la public. Contractele de împrumut, pe lângă suma împrumutată, termenul de rambursare, nivelul de dobândă, obiectul ipotecat etc., sunt autentificate de notari, care sunt direct menţionaţi în calitate de intermediari.Creditele acordate de bănci ţărilor cu economie de piaţă pentru desfăşurarea activităţii de producţie sau a celei comerciale pot avea şi un caracter sezonier, cum ar fi:❖ creditul pentru stocurile sezoniere;❖ creditul impus de fluctuaţii sezoniere ale activităţii firmei (care nu depăşesc 9 luni);❖ creditul de trezorerie, care se numeşte în mod curent credit de fond de rulment;❖ creditul de schimb, în cazul efectuării unor operaţiuni financiare speciale (emisiuni de obligaţiuni) care necesită unele finanţări pe termen scurt.În sistemul economiilor de piaţă dezvoltate, există şi o altă formă de credit, denumită "le lease back". Prin acest sistem de lease back, proprietarul unei societăţi comerciale care se află în urgenţă de nevoie de fonduri băneşti îşi vinde întreprinderea unei societăţi de leasing şi apoi o închiriază printr-un contract obişnuit. În acest mod, îşi transformă fondurile imobilizate în fonduri disponibile, iar după realizarea scopului îşi răscumpără întreprinderea la un preţ dinainte stabilit, în general la un nivel destul de scăzut. Răscumpărarea se poate face şi prin rambursare progresivă, dând posibilitatea astfel la reducerea cheltuielilor de lease back.

Locul şi importanţa creditului în relaţiile social economice sunt evidenţiate prin funcţiile sale şi anume:❖ funcţia distributivă, constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile la un moment dat în economie şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanţare. Disponibilităţile băneşti se referă la surplusurile de capital de circulaţie aflate temporar sub formă inactivă în conturile bancare ale societăţilor comerciale, la rezervele de casă sub formă inactivă în conturile bancare ale societăţilor comerciale, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare, economiile populaţiei depuse la casele de economii ori la băncile comerciale. Oferind agenţilor astfel de disponibilităţi, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului punând astfel în mişcare forţele economice latente şi contribuind la creşterea avuţiei reale a societăţii. De asemenea, operativitatea dată

16

procurării de noi capitaluri dă mai multă elasticitate economiei în ansamblul ei, favorizând orientarea mai rapidă a investiţiilor spre sectoarele sau activităţile inerente şi externe şi contribuind pe această bază la creşterea eficacităţii marginale a capitalului. Tot prin funcţia distributivă, creditul participă la concentrarea capitalului şi dirijarea acestuia spre acţiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăţi.❖ funcţia de transformare a economiilor în investiţii, prin care se concretizează una din legile obiective ale economiei de piaţă, şi anume realizarea echilibrului macroeconomic conform ecuaţiei E = I, în care E reprezintă economiile iar I investiţiile; orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcţie de venitul şi comportamentul său economic. Economisirea care nu este urmată de investire constituie o tezaurizare şi reprezintă un factor de dezechilibru pentru viaţa economică. În acelaşi timp, nu orice individ poate fi întreprinzător, nu oricine îşi poate asuma riscurile unei investiţii, iar dacă le au, este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital.Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor, altfel inactive în investiţii. Sub acest aspect, creditul este un important factor al creşterii economice. Oferind posibilitatea accesului la credite al oricărui individ care, prin intenţiile sale realiste, riguros fundamentate garantează rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurenţa, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.❖ funcţia de emisiune monetară. Urmare a consolidării ideii de credit bazat pe încrederea între participanţii la actul economic, a fost creată moneda fiduciară (cu valoare fictivă întemeiată pe încredere), adică la biletele de bancă, iar pe lângă acestea determinate de nevoile schimbului, au apărut o multitudine de alte instrumente de tehnici de plată. Astfel de instrumente şi tehnici, caviramentul cecul, compensaţia, trata, cambia etc., au dus la diminuarea numerarului din circulaţie şi la creşterea în mari proporţii a monedei scripturale. Prin aceasta s-a realizat şi o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia monetară, noile tehnici şi instrumente de plată determinate de acţiunea creditului, asigurând şi o creştere a volumului şi valorii tranzacţiilor economice.❖ funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor, se realizează prin reglementarea dimensiunilor cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii, creditându-se consumul, pe de o parte şi stocurile, pe de altă parte. Astfel, dacă anumite mărfuri a căror producere are, în mod obiectiv, un caracter sezonier (ulei, zahăr, produse din fructe etc.) ar fi aduse toate pe piaţă în momentul realizării lor, oferta ar deveni disproporţionat de mare în raport cu cererea şi am asista la o cădere catastrofală a preţurilor, care va fi urmată, după un anumit timp, când se va ajunge la o penurie a mărfurilor respective de o urcare exagerată a preţurilor. Pentru prevenirea unor asemenea situaţii care ar perturba echilibrul economic (risipă urmată de penurie), se foloseşte un instrument al creditului, şi anume warantul, care

17

oferă pentru proprietarii mărfurilor posibilitatea depozitării lor şi obţinerii cu anticipaţie, într-o proporţie mai mare sau mai mică, a contravalorii acestora.Prin finanţarea producţiei şi consumului, precum şi prin crearea unor instrumente şi tehnici deosebit de flexibile, creditul a devenit o prezenţă sine qua non în viaţa socială şi economică din orice ţară civilizată. De asemenea, prezenţa sistemului de credit şi a formelor sale în societăţile avansate, oferă numeroase facilităţi, inclusiv protecţia participanţilor la actul economic8.Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale, stimulând exporturile şi importurile, asigurând o desfăşurare normală, rapidă şi în deplină siguranţă a operaţiunilor de export-import. În fine, trebuie avute în vedere rolul pe care îl are creditul în acoperirea deficitului bugetar al statului, sub forma creditului public.Trebuie subliniat însă că, pe cât util şi avantajos este creditul, pe atât de primejdios devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu principiile sale şi cu cerinţele echilibrului economico-financiar. Cel mai mare pericol îl constituie folosirea abuzivă, determinată de ideea utopică, că prin sine însuşi, creditul reprezintă avuţie. O astfel de concepţie va avea consecinţe extrem de grave atât asupra debitorului cât şi a creditorului: debitorul va fi tentat să folosească sumele provenite din împrumut ca pe propria-i avere, fără discernământ, ier creditorul se va vedea sărăcit, în imposibilitatea de a-şi recupera banii împrumutaţi.Un alt pericol îl reprezintă aşa numita supracreditare, care duce la mari dezechilibre economice, financiare şi monetare, generând, atunci când ia proporţii, inflaţia. De asemenea, utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibru structural în economia naţională, la disproporţii între ramurile şi sectoarele ei de activitate.O folosire arbitrală a creditului poate stimula şi o intensificare a operaţiunilor speculative, o creştere a capitalului fictiv, care poate genera crahuri financiare. În fine, nu trebuie omisă nici problema riscurilor rezultate din utilizarea creditului, în special pentru instituţiile bancare, care, dacă nu sunt luate în considerare, pot provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar, cu consecinţe extrem de dureroase pe plan economic, social şi politic.

2.2 Imprumuturile obligatare

Împrumutul obligatar este un fel de finanțare pe termen lung prin îndatorare, sub formă directă.

Apelul la economiile publice sau împrumutul obligatar este un contract de credit încheiat între o masă de creditori şi un singur debitor, o modalitate de procurare de resurse financiare pe termen lung şi într-un cuantum ridicat, necesare asigurării creşterii economice şi respectării unor obligaţii de plăţi asumate, împrumutatul obligatar este accesibil marilor societăţi comerciale pe acţiuni sau statului.

18

Împrumutul obligatar privatPentru a emite un împrumut obligatar, societăţile pe acţiuni trebuie

să aibă cel puţin doi ani de existenţă şi două bilanţuri legal aprobate de organelefiscale, să ofere garanţii obligatarilor, fie direct, prin patrimoniul propriu, fie indirect, prin mijlocirea unor terţi precum bănci, consorţii bancare etc. Decizia de emisiune de obligaţiuni revine consiliului de administraţie al societăţii pe acţiuni sau adunării generale a acţionarilor cu o majoritate de cel puţin două treimi.

Este cunoscut faptul că pentru întreprinderi, de multe ori, capitalul propriu este nesatisfăcător, iar creşterea acestuia prezintă greutăţi, atât sub aspectul condiţiilor juridice, cât mai ales ca urmare a reticenţei subscriitorilor determinată de existenţa riscului de pierdere şi chiar a riscului de pierdere a controlului pentru conducătorii întreprinderii sau pentru acţionarii majoritari.

Pe de altă parte, finanţarea întreprinderilor prin apelul la credite bancare se dovedeşte adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat şi a condiţiilor restrictive ale contractului de credit, cerute de bănci.

Aceşti factori fac ca întreprinderile să recurgă la împrumuturi obligatare care prezintă avantajul esenţial că remuneraţia (cupoanele) se deduce din profitul impozabil, făcându-1 mai accesibil.

Există cauze multiple care influenţează pozitiv dezvoltarea împrumuturilor obligatare în ţările cu economie de piaţă. Concurenţa dintre emitenţii de obligaţiuni conduce la condiţii de emisiune atrăgătoare pentru subscriitori. Apariţia unor organisme de plasament colectiv a valorilor mobiliare (obligaţiuni), instituţii mari, importante dar care reprezintă şi operează în contul unei multitudini de mici subscriitori, face posibilă apelarea la împrumuturi obligatare şi a întreprinderilor mai mici. Redu-cerea, în anumite perioade, a dobânzii la plasamentele pe termen scurt favorizează, de asemenea, orientarea subscriitorilor către plasamente pe termen lung.

Împrumuturile obligatare se pot emite fie individual, de către societăţi comerciale puternice, fie grupat. Această a doua variantă poate avea loc prin asocierea mai multor agenţi economici care să garanteze solidar împrumutul sau prin intermediul unor instituţii sau organisme de plasament colectiv, constituite ca societăţi anonime, care repartizează fondurile recepţionate sub formă de credite întreprinderilor aderente cu nevoi de finanţare.

Împrumutul obligatar grupat prezintă avantajul pentru emitent că suportă costuri administrative mai reduse, întrucât o parte a cheltuielilor este repartizată întreprinderilor împrumutate. Chiar şi întreprinderile mari pot folosi împrumuturi obligatare grupate când au nevoi relativ reduse de finanţare şi nu doresc să-şi consume capitalul de încredere faţă de public prin împrumuturi obligatare individuale frecvente, păstrându-şi această alternativă doar pentru împrumuturi mai consistente.

Împrumutul obligatar publicAlături de îndatorare pe termen scurt prin bonuri de tezaur, statul

19

recurge la piaţa financiară şi în scopul împrumuturilor pe termen lung. În ultimă instanţă, în ţările cu economie de piaţă statul, sau diverse instituţii ale sale, este principalul emitent de obligaţiuni, urmărind obţinerea de resurse necesare finanţării unor lucrări publice, pentru acoperirea deficitului bugetar, dar şi pentru restrângerea cantităţii de numerar existente în circulaţie prin colectarea lichidităţilor existente pe piaţă.

Apelul la economiile publice poate fi lansat pe piaţa internă sau pe pieţele financiare externe. Durata de viaţă a unui împrumut obligatar a căpătat, în ultimul timp, tendinţa de reducere, determinată de marea fluctuaţie a ratei dobânzii, dar şi de aversiunea subscriitorilor fată de lichiditate.

Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de către o societate pe acţiuni, o instituţie guvernamentală sau municipală, a cărei rambursare este, în mod obişnuit, garantată prin bunuri patrimoniale sau ipoteci. În timp ce pentru emitent obligaţiunile reprezintă datorii care generează plăţi periodice sub formă de dobânzi, pentru subscriitori ele reprezintă drepturi de creanţă.

Obligaţiunile semnifică un împrumut acordat de o masă de creditori unui anumit debitor. Fiecare creditor primeşte un înscris care se numeşte certificat de obligaţiune sau mai simplu obligaţiune, care are înscrisă valoarea nominală. Obligaţiunile reprezintă valori mobiliare, emise în diferite sume şi pot fi transmise liber de la un deţinător la altul, prin negociere pe piaţa bursieră sau extrabursieră.

Spre deosebire de acţiuni, care conferă dreptul de coproprietate şi de participare la repartizarea beneficiilor în condiţiile riscului asumat, cumpărarea obligaţiunilor reprezintă un credit acordat emitentului, care trebuie rambursat în cursul unei perioade de timp conform contractului şi care generează remuneraţii sigure la nivelul pieţei, fără asumarea de riscuri din partea creditorilor, în caz de faliment al societăţii emitente de obligaţiuni, obligatarii au dreptul de acţiune în justiţie pentru recuperarea drepturilor lor (împrumutul plus dobânda).

Rolul creditului obligatar pentru societăţile private este relativ minor în comparaţie cu creditul bancar. In schimb, băncile care creditează întreprinzătorii privaţi pot apela în mare măsură la astfel de împrumuturi obligatare, ceea ce înseamnă, în ultimă instanţa că şi întreprinderile beneficiază de sumele constituite. De regulă numai societăţile cotate la bursă pot lansa împrumuturi obligatare.

Remuneraţia investitorului se materializează în dobânzi care se plătesc periodic sub formă de cupoane.

de unde rezultă:

20

Valoarea Valoarea nominală a obligaţiunii X % dobândă=

cuponului 100

Rata dobânzii la Valoarea cuponului anual X 100 =

împrumutul obligatar Valoarea nominală a obligaţiunii

Restituirea capitalului către creditori coincide cu expirarea contractului decredit obligatar. Restituirea poate avea loc, fie prin amortizarea obligaţiunilor de către emitent, fie prin răscumpărarea obligaţiunilor de piaţă de către emitent la cursul bursei.

Părţile care intervin în împrumutul obligatarÎn efectuarea unei emisiuni de obligaţiuni pot interveni următoarele

părţi:fudiciarul, curtierul, banca şi comisia valorilor mobiliare.

Fudiciarul. Când o societate comercială intenţionează să procedeze la emisiunea unui împrumut obligatar, mai întâi ea semnează în favoarea unui fudiciar un act prin care-l autorizează să acţioneze în numele viitorilor subscriitori de obligaţiuni (creditori) în vederea apărării şi respectării drepturilor lor. Fudiciarul înlocuieşte, deci, masa creditorilor în relaţiile cu societatea emitentă, verifică îndeplinirea obligaţiilor societăţii de a păstra corespunzător bunurile în ipotecă, drept garanţie a împrumutului, plata cu regularitate a cupoanelor, precum şi amortizarea la timp a obligaţiunilor.

Prezenţa fudiciarului asigură supravegherea societăţii comerciale emitente, în numele creditorilor care, dispersaţi fiind în teritoriu, n-ar putea-o face ei înşişi. Pe de altă parte însă, prezenţa fudiciarului uşurează foarte mult sarcinile societăţii emitente a obligaţiunilor, scutind-o să trateze cu fiecare creditor în parte, ceea ce ar fi prea costisitor.

Curtierul. Vânzarea obligaţiunilor emise se realizează prin intermediul unui curtier sau al mai multor curtieri în valori mobiliare, care cunosc bine piaţa financiară, fiind cei mai pregătiţi pentru a găsi fonduri de împrumut, respectiv să plaseze obligaţiunile.

În mod obişnuit curtierii subscriu prin forfait întregul împrumut, adică achiziţionează pe contul lor, încă de la început, toate obligaţiunile emise pe care, ulterior, le vând diverşilor cumpărători, în felul acesta ei permit societăţii emitente să dobândească repede şi dintr-o dată întreaga sumă a împrumutului.

Rolul curtierului se face simţit şi pe parcursul duratei împrumutului obligatar. El este acela care poate cumpăra obligaţiunile oferite spre vânzare de diverşi deţinători, urmând să le revândă altor cumpărători, acţionând astfel spre menţinerea stabilităţii cursului lor. Circulaţia obligaţiunilor (vânzarea-cumpărarea), după emisiune, nu modifică angajamentele societăţii comerciale luate cu prilejul emiterii, referitor la plata cupoanelor şi rambursarea datoriei.

Banca. Toate operaţiunile de trezorerie aferente împrumutului obligatar se efectuează prin intermediul ghişeelor bancare: vărsarea sumelor de cumpărătorii obligaţiunilor, plata periodică a cupoanelor,

21

amortizarea la scadenţă a obligaţiunilor.Pe lângă operaţiunile de trezorerie, proprii oricărui împrumut

obligatar, banca mai poate juca un rol important şi pe linia operaţiilor de consulting şi de garantare a împrumutului.

Prin intermediul personalului de specialitate de care dispune, banca oferă, la cerere, consultaţii calificate privitor la suma totală a împrumutului (în funcţie de posibilităţile de absorbţie ale pieţei), preţul de emisiune al obligaţiunilor, astfel încât să se poată vinde într-un termen rezonabil, durata totală a împrumutului, nivelul dobânzii împrumutului etc.

Dar şi mai importante se pot dovedi serviciile bancare de garantare a succesului operaţiunii de plasare pe piaţă a obligaţiunilor, într-un termen conform prospectului de emisiune, în acest sens, la cererea întreprinderii, banca se poate angaja că în cazul neplasării integrale, în termenul legal, a obligaţiunilor, să cumpere ea cantitatea rămasă nevândută, pentru ca împrumutul să devină valabil din punct de vedere juridic. Evident că banca nu-şi propune să păstreze obligaţiunile, întrucât în acest mod va deveni ea însăşi creditoare, ci va pune în vânzare în continuare obligaţiunile, în afara termenului legal de plasare a împrumutului. Banca îşi asumă, desigur, nişte riscuri acceptând să garanteze împrumutul obligatar, pentru care în mod îndreptăţit pretinde un comision de garantare din partea emitentului împrumutului.

Comisia valorilor mobiliare. Toţi creditorii potenţiali trebuie să dispună de informaţii suficiente cu privire la situaţia economico-financiară a emitentului pentru a se decide să-şi plaseze disponibilităţile în obligaţiuni. Comisia valorilor imobiliare este un organism jurisdicţional care supraveghează operaţiunile cu valori mobiliare. Toate emisiunile de obligaţiuni trebuie înregistrate la această comisie; prin intermediul ei emitentul difuzează un prospect către toţi cei interesaţi să achiziţioneze obligaţiuni, în care se detaliază scopurile împrumutului, suma totală a acestuia, numărul şi valoarea nominală a obligaţiunilor, caracteristicile împrumutului, precum şi situaţia financiară a emitentului în momentul care precede împrumutul.

2.3 Leasing (Credit-bail)

Finanţările prin sistem leasing constituie în economia românească o adevărată gură de oxigen pentru agenţii economici pentru care investiţiile reprezintă o cerinţă esenţială pentru dezvoltarea activităţii lor. Şi cum 99% din activităţile din economie necesită investiţii pentru a se dezvolta, finanţările în sistem leasing vor cunoaşte o creştere constantă.

Leasing-ul s-a impus şi la noi în ţară, aşa cum a făcut-o peste tot în lume (poate mai puţin în economiile ţărilor din lumea a III-a) în primul rând prin simplitate. În condiţiile în care mediul concurenţial din ţara noastră devine tot mai aspru, viteza de reacţie a companiilor la schimbările din mediul extern este vitală. Leasing-ul, prin operativitatea, sa satisface în intervale de timp foarte scurte nevoia de fonduri pentru investiţii a agenţilor economici. De asemenea, prin leasing, agenţii economici evită procedurile complicate ale contractării de credite bancare, proceduri care presupun

22

imobilizarea unor elemente din patrimoniul societăţii sau cel privat pentru constituirea de garanţii.

Leasingul presupune existenta a trei terţe persoane: furnizorul, societatea finanţatoare (societatea de leasing) şi utilizatorul (beneficiarul finanţării). Societatea de leasing cumpăra de la furnizor bunul solicitat de utilizator şi îl cedează acestuia din urmă pe o anumita perioadă de timp contra unor redevenţe lunare. Aceasta reprezintă în esenţă operaţiunea de finanţare prin leasing. Pentru utilizator, această operaţiune îi va aduce şi alte avantaje cum ar fi:

1. Îi permite realizarea de investiţii atunci când nu dispune de lichidităţile necesare. Şi cum investiţiile contribuie de cele mai multe ori la sporirea cifrei de afaceri, surplusul de venit obţinut poate acoperi redevenţele lunare.

2. Îi permite să-şi folosească fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a activelor circulante), cele care sunt aducătoare de bani.

3. Îi permite să fie în pas cu noua tehnologie prin aceea că la sfârşitul contractului de leasing poate returna bunul societăţii finanţatoare şi să închirieze altul ale cărui caracteristici tehnice sporite îi pot oferi o eficienţă mai mare în exploatare.

4. Îi permite să beneficieze de amânarea plaţii taxelor vamale până la sfârşitul contractului pentru bunurile aduse din import. Plata taxelor vamale se va face doar la 20% din valoarea bunului.

5. Îi permite să beneficieze de facilităţile fiscale Întreaga valoare a ratei de leasing este deductibilă fiscal pentru IMM.

Leasingul este de doua feluri: financiar şi operaţional. Procedural, este vorba de acelaşi lucru, însă există aspecte care diferenţiază cele două tipuri de operaţii, şi anume:

În cazul leasingului financiar, bunul finanţat este evidenţiat în contabilitatea utilizatorului (beneficiarul finanţării). Utilizatorul va înregistra amortizarea aferenta mijlocului fix intrat în patrimoniu, amortizare care este deductibila din punct de vedere fiscal, potrivit legislaţiei în vigoare.

În cazul leasingului financiar, redevenţa lunară este compusa din cota parte din valoarea de intrare a mijlocului fix şi din dobânda de leasing. Dobânda de leasing este o cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal pentru utilizator. .

. În cazul leasingului operaţional, redevenţa este compusă din cota de amortizare calculată conform prevederilor legale plus un beneficiu. Pentru utilizator, întreaga redevenţă lunară este considerată cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal.

În cazul leasingului operaţional, bunul rămâne evidenţiat în contabilitatea societăţii finanţatoare;

În leasingul financiar, bunul finanţat este evidenţiat în contabilitatea utilizatorului (beneficiarul finanţării). Utilizatorul va înregistra amortizarea aferenta mijlocului fix intrat în patrimoniu, amortizare care este deductibilă din punct de vedere fiscal, potrivit legislaţiei în vigoare.

Redevenţa lunară este compusă din cota parte din valoarea de

23

intrare a mijlocului fix şi din dobânda de leasing. Dobânda de leasing este o cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal pentru utilizator.

Leasing-ul financiarConform IAS 17, “Leasingul financiar este operaţiunea de leasing

care transferă, în mare măsură, toate riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunului. Titlul de proprietate poate fi, sau nu, transferat, în cele din urma”. IAS furnizează unele exemple de indicaţii care pot sugera clasificarea unui leasing ca fiind leasing financiar.

De exemplu, un vehicul are o durată de exploatare determinată de numărul de kilometrii parcurşi. Valoarea justă a vehiculului este de 40.000 milioane lei. El parcurge, în mod obişnuit, 100.000 km înainte de a fi casat. Se ia în considerare un anumit aspect al contractului, şi anume cumulul de km pentru care vehiculul a fost închiriat de locatar, care este:

a. 30.000 km.b. 50.000 km.c. 75.000 km.La punctele a) si b) se poate spune ca nu au fost transferate în mod

substanţial beneficiile. În cazul c), acest lucru este mai puţin evident, dar se poate argumenta că procentul de 75% poate fi considerat substanţial.

Contractul mai prevede, de asemenea, că în cazul a) avem un leasing financiar, iar în cazul c) un leasing operaţional. Aceste declaraţii sunt nerelevante deoarece au doar formă legală şi nu substanţă economica.

Ambele contracte de la cazurile a) si b) au opţiuni de cumpărare exercitabile de către locatar. Acest lucru pare să satisfacă problema transferării riscurilor şi beneficiilor. Cazul a) stabileşte un preţ de 20.000 milioane lei, iar cazul b) un preţ de 30 milioane lei. Este foarte probabil ca în cazul a) societatea să achiziţioneze activul la sfârşitul termenului de leasing, probabilitate neexistentă în cazul b). Cazul a) poate fi considerat un leasing financiar.

În fine, în cazul c), locatorul acceptă să repare, să întreţină şi să furnizeze un alt vehicul în cazul în care cel existent se va defecta. Locatorul are, de asemenea, dreptul ca în orice moment să înlocuiască activul cu unul similar, dacă oferă indicaţii stricte ca va face acest lucru. Acest lucru face mai puţin probabilă clasificarea cazului c) în categoria leasing–ului financiar.

Concluzia exemplului de mai sus este aceea că toţi termenii unui contract de leasing trebuie luaţi în considerare împreună. Este, prin urmare, o problemă de raţionament profesional atât pentru administratorii locatarului, cât şi pentru cei ai locatorului. Trebuie reţinut că este posibilă contabilizarea operaţiunii de leasing drept leasing operaţional de către una din părţile contractante, respectiv drept leasing financiar de cealaltă parte contractantă.

Paleta definiţiilor pe care le putem întâlni este foarte largă. Chiar şi cărţile de specialitate accesibile în mod curent definesc leasingul unilateral sau chiar greşit, fără a surprinde în fapt esenţa fenomenului. Există păreri că leasingul este o operaţiune de finanţare, alţii o asimilează cu o vânzare

24

în rate sau cu un contract de locaţie pură. Ei bine, leasingul nu este nici una dintre aceste operaţiuni, dar poate avea forme foarte apropiate de oricare dintre ele.

Definiţia corectă a leasingului este următoarea:Leasingul este operaţiunea prin care o parte, denumită locator,

transmite celeilalte părţi denumită utilizator, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, dreptul de posesie şi folosinţă al unui bun al cărui proprietar este, pentru o perioadă determinată de timp.

Elementele cele mai importante care decurg din această definiţie şi care delimitează leasingul de alte operaţiuni înrudite, sunt următoarele:

1. Locatorul rămâne proprietarul bunului ce constituie obiectul contractului de leasing, pe toată perioada de derulare a contractului; aceasta implică şi faptul că, în cazul neachitării ratelor de leasing locatorul are dreptul de a-şi retrage bunul.

2. Utilizatorul are dreptul să beneficieze, pe perioada contractului, de toate avantajele folosirii bunului, asumându-şi în acelaşi timp şi riscurile exploatării acestuia.

Pornind de la aceste principii generale, menţionăm o altă caracteristică importantă a leasingului, şi anume flexibilitatea. În general, contractele care se încheie sunt croite pe obiectul de leasing şi pe utilizator. Perioada de derulare a contractului, cadenţa ratelor, valoarea reziduală pot fi liber negociate de cele două părţi, astfel încât termenii contractului să corespundă cel mai bine intereselor şi mai ales posibilităţilor acestora. Prezentăm în continuare câteva situaţii mai des întâlnite.

Există forme de leasing în care, la sfârşitul perioadei, utilizatorul are dreptul de a opta fie pentru achiziţionarea bunului la o valoare reziduală, fie pentru prelungirea contractului, fie pentru renunţarea la bunul respectiv. Aceste forme de leasing fac parte din categoria operaţiunilor de leasing financiar.

Probabil că aceste forme de leasing sunt cele mai populare. În esenţă, locatorul apare ca finanţator al utilizatorului, datorită faptului că este foarte probabil - încă de la începutul contractului - că utilizatorul va opta pentru achiziţionarea definitivă a obiectului de leasing. În această situaţie, locatorul nu are interesul ca la sfârşitul contractului să rămână în posesia bunului şi ne putem aştepta ca şi ratele de leasing să reflecte acest lucru. Locatorul îşi va acoperi în timpul perioadei de leasing toate cheltuielile generate de operaţiune, iar valoarea reziduală va fi mult mai mică decât valoarea de piaţă a bunului la sfârşitul contractului.

Există şi situaţii în care existenţa unei pieţe second-hand sau faptul că locatorul este specializat pe leasingul anumitor categorii de bunuri, va putea determina o diminuare a ratelor şi o creştere a valorii reziduale, deci un risc suplimentar asumat de locator.

În oricare dintre situaţii, locatorul va trebui să analizeze foarte bine afacerea şi clientul cu care operează.

Un alt factor important în derularea operaţiunii de leasing este furnizorul. În general, şi acesta îşi asumă responsabilităţi legate de

25

derularea contractului, mai ales în ceea ce priveşte exploatarea (asistenţa tehnică, instruirea personalului etc., contract de buy-back). Contractul devine astfel tripartit, dar subliniem faptul că este posibil ca furnizorul să-şi asume şi rolul de locator. Această situaţie poate fi interesantă pentru producătorii sau distribuitorii care pot să-şi asigure ei înşişi finanţarea, facilitându-şi astfel desfacerea produselor.

Exemple în acest sens, chiar pe piaţa românească, sunt distribuitorii de autoturisme sau de utilaje şi echipamente specializate - pornind de la computere până la tractoare. În principiu, această formă de leasing este cea mai ieftină pentru utilizator, întrucât producătorul sau distribuitorul sunt cei care cunosc cel mai bine produsul şi piaţa de desfacere, ceea ce diminuează în mare măsură riscurile asumate de locator. Nu este exclus ca în viitorul foarte apropiat, sub presiunea pieţei, şi producătorii sau distribuitorii români de instalaţii sau echipamente pentru industria alimentară să-şi desfacă produsele sub formă de leasing.

Din punctul de vedere al locatorului, este esenţial faptul că contractul de leasing îi protejează dreptul de proprietate şi deci poate acţiona direct asupra bunului în cazul în care utilizatorul nu se achită de obligaţiile contractuale. De asemenea, obiectul finanţării fiind legat direct de contract şi fiind personalizat, există posibilitatea urmăririi afacerii în intimitatea ei şi este mult mai uşor de luat o decizie în caz de insolvabilitate temporară a utilizatorului.

Efectele cele mai importante din punct de vedere economic se regăsesc la utilizator. Acesta poate să plătească dreptul de folosinţă şi, în cele din urmă, să achiziţioneze un bun investiţional pe măsură ce produce. Ratele pot fi astfel dimensionate şi cadenţate încât să permită plata ratelor şi chiar obţinerea unui profit fără a supune utilizatorul la sarcini împovărătoare. De exemplu, pentru activităţi sezoniere - cum ar fi industria zahărului - ratele pot fi orientate spre sfârşitul perioadei de producţie, când veniturile înregistrate din vânzarea produselor vor permite achitarea obligaţiilor de plată. În aceste cazuri, ratele sunt de cele mai multe ori anuale sau semestriale; dimpotrivă, pentru activităţi unde încasările sunt ritmice şi se întind pe tot parcursul anului - cum ar fi panificaţia, industria laptelui - ratele pot fi lunare.

Contractul de leasing se încheie pe o perioadă de cel puţin un an. Nu există o cerinţă expresă ca contractul să fie încheiat în formă scrisă, dar Ordonanţa nr. 51 reglementează clauzele obligatorii într-un contract de leasing, astfel că forma scrisă trebuie subînţeleasă.

Contractul de leasing constituie titlu executoriu (adică poate fi pus în executare contra utilizatorului fără nevoia parcurgerii vreunei proceduri judiciare) dacă utilizatorul refuză să înapoieze bunul, în următoarele situaţii:

la sfârşitul perioadei de leasing, dacă acesta nu a formulat opţiunea cumpărării bunului sau a prelungirii contractului;

în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.Contractele de leasing referitoare la bunuri mobile sunt supuse

înregistrării în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, în condiţiile

26

Legii nr. 99/1999, pentru opozabilitate faţă de terţi, dar interesul unei astfel de înregistrări este al locatorului, iar nu al utilizatorului (ca în cazul leasing-ului imobiliar).

Achiziţionarea de mijloace fixe (între care se includ echipamentele TI) prin leasing financiar intră sub incidenţa legislaţiei referitoare la amortizare (în principal, Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, astfel cum a fost modificată şi republicată), astfel încât deductibilitatea ratelor de leasing va fi tratată diferenţiat. Astfel, o parte a ratei este deductibilă ca dobândă, o altă parte ca primă de asigurare şi o altă parte ca preţul de achiziţionare a bunului, acesta din urmă fiind determinat conform legislaţiei referitoare la amortizare.

Ordonanţa nr. 51 conţine şi unele reguli speciale privind taxele vamale. Astfel, bunurile care sunt introduse în ţară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăţi de leasing, persoane juridice străine, sau de societăţi de leasing persoane juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice române, bunul se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import. Dacă utilizatorul optează pentru cumpărarea bunului la sfârşitul perioadei de leasing, el va fi obligat să achite taxa vamală calculată la valoarea reziduală a bunului din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului (preţul plătit de locator furnizorului). Cu toate acestea, din punctul de vedere al regulamentelor vamale, utilizatorul trebuie să cumpere bunul într-o perioadă de 7 ani de la data încheierii contractului.

Breviar contabila) Înregistrarea în contabilitate a imobilizărilor corporale primite

conform contractului de leasing, inclusiv a dobânzilor aferente:212 ”Mijloace fixe” = 167”Alte împrumuturi si datorii asimilate”471 ”Cheltuieli înregistrate în avans” = 687 ”Dobânzi aferente

altor împrumuturi şi datorii asimilate”- Debit cont 8036 “Redevenţe, locaţii de gestiune, chirii şi alte

datorii asimilate” cu valoarea imobilizărilor corporale conform documentelor.

b) Amortizarea imobilizărilor corporale achiziţionate în sistem de leasing se face conform duratelor normale de funcţionare legale în vigoare.

În cazul leasing-ului financiar - amortizarea se înregistrează astfel:681 ”Cheltuieli de exploatare privind = 281”Amortizari privind

imobilizărileamortizările şi provizioanele” corporale”c) Înregistrarea obligaţiei de plată a ratelor facturate de

proprietarul bunurilor:% = 404 ”Furnizori”167 ”Alte împrumuturi şi datorii asimilate”

27

1687 ” Dobânzi aferente altor împrumuturi şi datorii asimilate”4426 “TVA deductibil㔺i concomitent666 "Cheltuieli privind dobânzile” = 471 “Cheltuieli înregistrate în

avans”Etapele procedurii de leasingÎn general, în derularea unui contract de leasing, sunt implicate, în

diverse etape ale procesului de finanţare, cel puţin cinci părţi: societatea de leasing, clientul sau utilizatorul final, furnizorul bunului achiziţionat, banca finanţatoare şi, nu în ultimul rând, societate de asigurare.

Alegerea bunului si a furnizoruluiÎn funcţie de necesităţile clientului, acesta decide atât asupra

caracteristicilor bunului cat si asupra furnizorului.Toate detaliile legate de natura bunului (preţ, caracteristici tehnice,

amănunte privind livrarea, condiţii de instalare şi punere în funcţiune, în cazul echipamentelor) vor fi negociate de utilizator direct cu furnizorul ales, urmând a respecta în contractul de vânzare cumpărare şi în contractul de leasing, toate aspectele negociate.

Obţinerea ofertei şi solicitarea de leasingPe baza preţurilor negociate cu furnizorul întocmeşte o ofertă

generală de finanţare, în care vor fi calculate, avansul, rata de leasing, valoarea asigurării, etc. În urma transmiterii solicitării de leasing, oferta transmisă iniţial poate suferi modificări în funcţie de clasa de risc în care se va încadra clientul. Analiza riscului are la bază atât documentele financiare puse la dispoziţie de către client (bilanţ, balanţă, cont de profit si pierderi) cât şi alte documente solicitate (chestionar de leasing, prezentarea activităţii companiei, business-plan, etc.).

Analiza şi aprobarea solicitării de leasingEvaluarea solicitării de leasing se realizează de către specialişti într-

un interval de timp ce nu depăşeşte 48 ore. În funcţie de complexitatea proiectului supus finanţării, societatea de leasing poate solicita clientului informaţii suplimentare referitoare la unele aspecte analizate, răspunsul final al evaluării urmând a fi prelungit în funcţie de furnizarea informaţiilor solicitate.

Încheierea contractuluiÎn cazul unui răspuns afirmativ, se va încheia un contract de leasing,

financiar sau operaţional, ce va include atât clauzele negociate de utilizator cu furnizorul bunului, cât şi clauze specifice politicii societăţii de leasing privitoare la modalitatea de plată a ratelor, asigurarea efectuării plăţilor, etc.

Asigurarea generală a bunuluiBunul ce urmează a fi achiziţionat urmează a fi asigurat de către

societatea de leasing, pe toată derularea contractului de leasing, în opţiunea pentru toate riscurile, în condiţiile stabilite cu societatea de asigurări şi banca finanţatoare, iar prima de asigurare va fi achitată de către utilizator.

În cazul produselor provenite din import, prima de asigurare se va

28

calcula la valoarea DDP a bunului.Livrarea bunurilorObligaţia livrării bunurilor revine în întregime furnizorului,

operaţiunea fiind asistată de specialiştii societăţii de leasingCondiţiile şi costurile finanţăriiPot obţine finanţare pentru achiziţionarea de bunuri în leasing atât

persoane juridice, înfiinţate în baza Legii 31/1990 republicata, cât şi persoane fizice sau persoane fizice autorizate.

Bunurile finanţate pot fi noi, din import sau achiziţionate de pe piaţa românească, sau second-hand, caz în care se va efectua o evaluare suplimentară de către specialiştii societăţii de leasing.

Pot fi finanţate atât vehicule diverse (autoturisme, autoutilitare, microbuze) cât şi echipamente medicale, telecomunicaţii, tehnica de calcul, etc. Valoare bunurilor achiziţionate va fi cuprinsa între 3.000 euro şi 100.000 euro.

Durata contractului de leasing poate varia între 12 şi 48 luni, în funcţie de necesităţile clientului şi rezultatul analizei financiare.

Documentele necesare analizeiÎn funcţie de personalitatea juridica a solicitantului (persoană

juridică, persoană fizică autorizată, persoană fizică) sunt necesare diferite tipuri de documente menite să reliefeze bonitatea si capacitatea de plata a acestuia.

În principal, documentele solicitate sunt:- Cererea de Finanţare sau Formularul de Comandă,

documente tipizate;- Documente financiare, care sa prezinte situaţia financiară din

ultimii doi ani de activitate;- Documente legale (certificat de înregistrare, cod fiscal,

certificat constatator, act constitutiv si acte adiţionale, etc.)- Declaraţie angajament a utilizatorului;- Factură proformă , cu o descriere detaliata a bunului şi a

caracteristicilor tehnice, a modalităţilor de plată şi livrare, preţul şi moneda de plată;

29

CAPITOLUL 3PREZENTAREA FINANŢĂRII AFACERII FIRMEI S.C. „HEVATEX COM” S.R.L.

3.1. CONCEPTUL DE FINANŢARE

Nevoile de fonduri ale companiilor sunt variate: de la nevoi de lungă durată şi valoare ridicată, legate de achiziţionarea sau modernizarea activelor imobilizate, la nevoi de scurtă durată şi valoare mică, mult mai frecvente, care vizează finanţarea activelor circulante (acordarea de creanţe unor clienţi, finanţarea stocurilor). Finanţarea acestor nevoi ţine cont de caracterul permanent sau temporar al acestor nevoi, de durata în timp a acestora. Excedentul de resurse din cadrul sistemului financiar poate fi mobilizat pentru a servi la finanţarea deficitului de resurse al agenţilor economici sau a instituţiilor guvernamentale.

Finanţarea afacerilor reprezintă mobilizarea resurselor de capital de la cei cu excedent de resurse (investitorii) spre cei care au nevoie de acestea (agenţii economici) prin intermediul unor instrumente şi mecanisme specifice în cadrul unor pieţe organizate (pieţele monetare sau pieţele de capital).

Această finanţare este destinată obţinerii de fonduri (lichidităţi) pentru a acoperi nevoi temporare generate de activităţi comerciale sau de producţie sau pentru a dezvolta capacitatea de producţie existentă prin derularea unor proiecte de investiţii.

Decizia de finanţare vizează opţiunea agenţilor economici de a-şi acoperi nevoile de finanţare a proiectelor de finanţare avute în vedere, fie din fonduri proprii, fie prin împrumuturi sau prin participaţie (atragerea de noi capitaluri prin majorarea numărului de acţiuni şi/sau acţionari).

Decizia de finanţare este proprie fiecărui proiect şi fiecărui agent economic în parte, fiind adaptată la specificul proiectului şi la structura financiară a companiei. Cea mai mare parte a resurselor financiare provine din surse private (fiind mobilizate de instituţii de intermediere private – bănci comerciale, bănci de investiţii, fonduri de investiţii), sursele publice intervenind de regulă în finanţarea unor proiecte de investiţii de anvergură şi de interes general (investiţii în infrastructura de transport, în telecomunicaţii).

Într-o economie de piaţă funcţională, orientarea firmelor trebuie să se facă cu precădere pe resursele private, credibilitatea companiei (inclusiv în ceea ce priveşte finalitatea proiectului de investiţii) în faţa investitorilor privaţi fiind esenţială pentru succesul finanţării.

30

Societatea comercială „HEVATEX COM SRL Rovinari” în forma sa actuală este rezultatul transformărilor organizatorice începute în anul 1993.

Societatea comercială HEVATEX COM SRL, este persoană juridică română care a fost înfiinţată prin Hotărârea Guvernului nr. 1353/1990, având forma de societate cu răspundere limitată, şi care îşi desfăşoara activitatea în conformitate cu legile române şi statutul socieăţii.

Firma are sediu în România, localitatea Rovinari, str. Prieteniei, nr.13, jud. Gorj şi este înregistrată la Camera de Comerţ şi Industrie Tg-Jiu sub nr. J18/972/19.081993.

Domeniile declarate în statutul societăţii sunt: de producţie; de comerţ cu ridicata; de comerţ cu amănuntul.Însă domeniul principal este producţia, iar activitatea principală este

– fabricarea produselor de panificaţie şi patiserie - 1581.Durata societăţii.Durata societăţii comerciale este nelimitată, cu începere de la data

înregistrării în Registrul Comerţului.Sediile secundare.Societatea Comercială poate avea filiale, sucursale, sedii

secundare, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică, situate în alte localităţi din ţară şi din străinătate.

Capitalul Social la înfiinţare a fost de 1.000 lei.

3.2. IMPORTANŢA ŞI NECESITATEA FINANŢĂRII ÎN CADRUL AFACERII

Bunăstarea materială a societăţii este determinată în ultimă instanţă de capacitatea productivă a economiei – totalitatea bunurilor şi serviciilor furnizate membrilor săi. Această capacitate productivă depinde de activele reale de care dispune societatea: pământ, clădiri, utilaje, muncă, tehnologii. Toate aceste active fizice şi „umane” sunt utilizate pentru a produce bunurile şi serviciile consumate de membrii societăţii.

În contrast cu aceste active reale se găsesc activele financiare cum ar fi de exemplu acţiunile sau obligaţiunile. Aceste active nu sunt altceva decât simple documente (contracte) şi, spre deosebire de activele reale, contribuie indirect la capacitatea productivă a unei economii asigurând o separaţie între deţinătorul capitalului (afacerii) şi managementul acesteia, facilitând totodată transferul de fonduri spre afaceri cu oportunităţi atractive de investiţie.

Aspectele finanţării prezintă importanţă crucială pentru supravieţuirea şi dezvoltarea întreprinderii.

În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidităţi pentru a face faţă angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenţa în viitorul apropiat, asigurându-şi astefel echilibrul financiar pe termen scurt.

31

În al doilea rând se pune, din partea întreprinderii, problema lansării în investiţii de orice natură (tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte posibilităţile sale. În acest caz este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediu şi lung care condiţionează creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibrului financiar. Deci mijloacele de finanţare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii. În acest sens întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăţi. Pe de o parte, ea ar putea fi în situaţia să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales când efectuează investiţii cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte, întreprinderea poate fi în situaţia de a folosi, pentru operaţiunile pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiţii.

Problemele finanţării prezintă deci importaţă vitală, pentru că soluţionarea lor condiţionează supravieţuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performanţele sale prezente şi viitoare, autonomia proprietarilor şi a conducătorilor săi.

3.3. ESTIMAREA CERINŢELOR FINANCIARE NECESARE INIŢIERII UNEI AFACERI

Elementele luate în considerare atunci când luăm decizia de finanţare a unei afaceri sunt:

Durata finanţării: depinde de termenul de recuperare al investiţiei şi poate fi scurtă (de până la un an), medie (1 an – 3 ani) şi lungă (3 – 5 ani şi peste). Cu cât durata este mai mare cu atât costul finanţării este mai mare;

Sursa finanţării: poate fi publică sau privată, poate fi internă sau externă;

Modalitatea de rambursare: se poate face la scadenţă, în tranşe anuale egale, unităţi egale. Periodicitatea şi eşalonarea rambursării este foarte importantă şi trebuie corelată cu fluxurile de numerar viitoare (intrările de fonduri) generate de exploatarea investiţiei;

Forma de finanţare: se poate face direct sau indirect prin utilizarea unei instituţii financiare specializate care să intermedieze transferul de capital de la investitori la beneficiari;

Riscul finanţării: are în vedere pierderile potenţiale care ar putea să apară ca urmare a producerii unor evenimente nedorite. Pierderile în finanţare au în vedere mai mult fluxuri financiare de plată mai mari datorită evoluţiei nefavorabile a dobânzilor pe piaţă, a cursului de schimb sau riscul de neplată. Riscurile avute în vedere îl pot afecta atât pe creditor cât şi pe debitor. Cu cât riscurile sunt mai mari cu atât remuneraţia percepută pentru asumarea acestora este mai mare. Nivelul de risc se reflectă direct în costul finanţării.

32

Costul finanţării: depinde de durată, de sursa de finanţare, de forma de finanţare, modalitatea de rambursare şi de riscurile implicate. Costul sintetizează toate elementele în funcţie de care se ia decizia de finanţare.

Alte elemente: au în vedere o serie de facilităţi acordare finanţării cum ar fi de exemplu perioada de graţie, garanţiile solicitate, serviciile conexe finanţării (consultanţa de specialitate, monitorizarea clienţilor, monitorizarea pieţelor.

33