Atașamentul - Definire
Legătură emoțională, de lungă durată cu un anumit
individ (Schaffer, 2010).
Trăsături:
e selectivă;
presupune căutarea proximității fizice;
oferă confort și securitate;
produce supărare la separare, când legătura e amenințată și nu
se poate obține proximitatea.
Atașamentul la copii
Perry (2001) definește atașamentul copilului astfel:
Este o relație emoțională specială, de durată cu o anumită
persoană;
Presupune calmarea, reconfortarea copilului, creează
plăcere;
Pierderea sau amenințarea cu pierderea a persoanei
specifice (figura de atașament) generează supărare la copil;
În această relație copilul se simte în siguranță.
(apud.Muntean, 2013)
Nevoia de ataşament –
necesitate de bază a fiinţei umane,
este înnăscută
are drept scop supravieţuirea.
Formarea matricei primare de ataşament depinde de
interacţiunea genotipului cu factorii de mediu:
stimuli,
persoana de referinţă,
nişa de protecţie,
securitatea resimțită de copil.
Ataşamentul -- o fază obligatorie a procesului de învăţare, (a
dobândirii caracterului, a doua dimensiune majoră a
personalităţii achiziţionată prin învăţare).
Formarea schemelor comportamentale (prin experiențe
succesive și repetarea acestora).
Participare activă adult-copil în structurarea atașamentului.
Tipuri de atașament la copil
Mary Ainsworth
cel de-al doilea pionier al teoriei ataşamentului,
experimentul “Strange Situation”,
modele internalizate de reprezentare a atașamentului (formate
deja la 12-18 luni)
https://www.youtube.com/watch?v=m_6rQk7jlrc
https://www.youtube.com/watch?v=x2usVu8O2YY
Tipuri de atașament la copil
Parametri măsurați în ”Strange situation”:
Căutarea contactului și apropierea;
Menținerea contactului;
Evitarea proximității și a contactului;
Rezistența la contact și alinarea/recomfortarea.
Tipuri de atașament la copil
Copilul atașat sigur:
este supărat când mama pleacă lăsându-l în acel loc străin,
la întoarcerea mamei caută compania ei,
acceptă confortul/apropierea care i se oferă.
Tipuri de atașament la copil
Copilul cu ataşament nesigur
1. anxios-evitant:
nesigur în explorare,
se desprinde greu de mama,
rezervat şi timid,
la plecarea mamei se calmează greu,
după reîntâlnire, deşi se lasă luat în braţe, păstrează o mică bariera (fie o
mână, un cot) între corpul mamei şi al său.
Tipuri de atașament la copil
2. anxios-rezistent:
Pare hiperkinetic,
nu explorează mediul sau o face inconstant,
la plecarea mamei este inconsolabil,
la întoarcerea ei nu se lasă luat în braţe, ci se zbate, se
loveşte
Tipuri de atașament la copil
3. ambivalent:
copilul este anxios după despărţirea de mama;
este afectat în timpul separării;
manifestă frică față de persoana străină;
ambivalent, caută şi evită simultan contactul cu mama.
Tipuri de atașament la copil
Copilul cu ataşament dezorganizat:
explorează mediul haotic, fără scop.
la plecarea mamei, se lasă consolat de persoane străine,
nu pare să diferenţieze persoanele familiare de cele străine sau
pare indiferent faţă de tot sau toate,
nu s-a putut ataşa de nici un adult semnificativ, (fie prin absenţa
fizică a acestuia, fie că nu era disponibil -boală, alcoolism,
depresie)
Tipuri de atașament la adolescent/adult
Nancy Kaplan şi Mary Main,
“Interviul de Ataşament al Adultului” (The Adult Attachment
Interview, AAI)
Tipuri de atașament la adolescent/adult
Adultul ataşat autonom
în copilărie a fost ataşat sigur,
a dobândit un grad de independenţă, autonomizare,
poate descrie coerent experienţele proprii de ataşament, chiar
dacă sunt dureroase.
este capabil de realizarea cu uşurinţă a proceselor de adaptare
în relaţia cu copilul prezintă încredere în sine ce-i permite
creativitate, flexibilitate în această relaţie.
Tipuri de atașament la adolescent/adult
Adultul cu ataşament dezinteresat (indiferent)
în copilărie corespunde unui ataşament ambivalent (evitant),
presupune experienţe însoțite de teamă.
idealizează relaţia cu părinţii, este incoerent şi inconsistent în
relatarea amintirilor despre copilărie,
tinde să idealizeze copilăria.
Tipuri de atașament la adolescent/adult
Adultul cu ataşament preocupat
în copilărie corespunde unui ataşament anxios rezistent,
amintiri dureroase în care relatează drama inconstanţei,
incoerenţa experienţelor micii copilării;
interacţionează imprevizibil la stări de frustrare, cu agresivitate,
mânie,
nu are structurat un sistem de ataşament anume în care să
poată avea totală încredere, fiind suspicios, e gelos pe orice alt
tip real sau imaginar de relaţie al persoanei iubite.
Tipuri de atașament la adolescent/adult
Adultul cu ataşament dezorganizat (cu doliu şi traume nerezolvate):
corespunde în copilarie ataşamentului dezorganizat;
este impredictibil şi dezorganizat în relaţii;
dezadaptat, potenţial adictiv la alcool şi drog, aflându-se aproape în
imposibilitatea de a-şi asuma rolul de partener de cuplu sau parental;
în cazul neintervenţiei determină un ataşament dezorganizat şi la copil;
Tipuri de atașament la adolescent/adult
Persoanele cu relaţii de ataşament sigure:
vor profita la maximum de oportunităţile din viaţă,
vor fi apreciate de colegi,
vor avea capacităţi de lider şi abilităţi sociale şi
vor avea stima de sine mai ridicată.
Mecanisme de coping
Termenul de “coping”
sinonim cu mecanism de adaptare,
mecanism de gestiune a stresului
reprezintă toate modalităţile de a face faţă stresului
utilizate de către fiinţa umană.
Coping -definire
Coping-ul se referă la eforturile cognitive și comportamentale de a gestiona (stăpâni, diminua sau tolera)o tulburare în relația
persoană-mediu (Folkman & Lazarus, 1985)
Mecanisme de coping
Mecanismele de coping se grupează în:
comportamentale,
cognitive (confruntare – evitare)
neurobiologice.
Mecanisme de coping
Coping-ul comportamental grupează toate
comportamentele care au funcţia de a preveni sau reduce
reacţia la stres.
Mecanisme de coping
Coping-ul cognitiv vizează
medierea informaţională,
modalităţile de prelucrare a informaţiei.
Are loc medierea cognitivă printr-un șir de evaluări şi reevaluări
ce vizează:
natura stresorului,
reacţiile subiectului la situaţia stresantă.
Reziliența
procesul care permite indivizilor, familiilor și grupurilor umane
să depașească situațiile dificile, trauma, să continue să
traiasca la fel ca înainte, putând chiar să dea dovadă de o
mai bună funcționare psihică decât înainte, grație a ceea ce
poartă numele de dezvoltare sau creștere post
traumatică (Ionescu, 2013).
Reziliența
1.facilitarea relaţiilor suportive adult-copil/adolescent,
2. creşterea sentimentului de auto-eficacitate şi control auto-
perceput,
3.oferirea de oportunităţi pentru întărirea aptitudinilor
adaptative de auto-reglare,
4. mobilizarea resurselor de speranţă, credință şi tradiţii
culturale specifice.