Asistenţa socială: funcţii şi caracteristici

Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor.    Asistenţa socială, componenta a sistemului naţional de protecţie socială, cuprinde serviciile sociale şi prestaţiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială (Legea nr. 47 din 08 martie 2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială)

Menirea asistenţei sociale este de a asigura accesul acelor persoane care nu se pot adapta prin forţe proprii la societatea în care trăiesc, cei care nu se pot bucura de drepturile fundamentale şi elementare precum cel de a beneficia de o alimentaţie corespunzătoare, de un adăpost decent, de servicii de îngrijire a sănătăţii, igienă, educaţie, de o sursă stabilă de venit şi de posibilităţi de autorealizare.

Procesul prin care cetăţenii beneficiază de măsuri de protecţie socială şi ajutor profesionist în vederea satisfacerii nevoilor lor şi a unei bune integrări în societate constituie asistenţa socială.

Altfel spus ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor este procesul de asistare socială (M. Roth, A. Rebeleanu, Asistenţa socială Cadru conceptual şi aplicaţii practice, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007, introducere)

Asistenţa socială („Social Work", în ţările de limbă engleză) reprezintă ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în criză şi deci vulnerabile. Acestea, datorită unor motive personale de natură economico-materială, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a se integra prin mijloace şi eforturi proprii în colectivitate, în limitele unui mod normal, decent de viaţă. Pentru o anumită perioadă de timp, ele nu pot duce o viaţă activă, auto-suficientă, fără un ajutor economico-material sau fără un suport fizic, moral, social din exterior.

Asistenţa socială are deci un rol de promovare a solidarităţii sociale. Acest rol social contribuie la menţinerea unităţii şi specificului asistenţei sociale şi se exprimă în acordarea ajutorului, în sentimentul de compasiune, în încurajarea înţelegerii dintre oameni.

Cum am arătat, asistenţa socială funcţională este una din condiţiile bunului mers al unei societăţi democratice, dat fiind că ea desemnează un ansamblu de instituţii, programe măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, nu az, prin mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea unui mod de viaţă decent.

Conform definiţiei Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor din domeniul muncii sociale , asistenţa socială este o activitate profesională orientată spre oferirea de ajutor oamenilor – consideraţi ca indivizi, ca membrii de familie sau de grup şi ca membri ai unei comunităţi - în vederea creşterii şi /sau refacerii capacităţii lor de funcţionare socială şi a obţinerii resurselor care să le asigure o viaţă trăită cu demnitate în cadrul social dat.

1

Bocancea şi Neamţu(Elemente de asistenţă socială, Polirom, Iaşi,1999)au definit acţiunea asistenţială ca refacere sau „restaurare ” a capacităţii funcţionale sociale normale, în care normalitatea pe care o vizează asistenţa socială este contraponderea devianţei şi a inadaptării- inadaptare văzută ca incapacitate de acomodare la cerinţele societăţii, neîncadrarea în muncă, comiterea unor acte care dăunează altora, sau alte abateri de la aşteptările din partea familiei, a grupului sau a comunităţii.

Asistenţa socială promovează sau reface o interacţiune reciproc benefică între indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual şi familial, cât şi la nivel de grup şi comunitar(Hepworth şi Larsen, 1993, Direct social work practice: theory and skills. Pacific grove, C.A: Brooks/ Cole ) Reciprocitatea legăturilor interpersonale este una din caracteristicile asistenţei sociale, dat fiind că ceea ce încearcă ea să facă este să includă pe cei aflaţi la marginea societăţii prin practici care le asigură îngrijire, dobândirea unor bunuri necesare şi împărtăţirea sentimentelor. Indiferent de cauzalitatea care a determinat dificultăţile de integrare ale unor persoane, mediul fizic, relaţional şi organizaţional este cel care oferă oportunităţi şi resurse pentru realizarea aspiraţiilor lor.

Indivizii trebuie să contrbuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor bunăstare, precum şi la bunăstarea celorlalţi din mediul apropiat lor şi la bunăstarea întregii societăţi. Toate acţiunile asistenţei sociale trebuie să conducă la creşterea demnităţii şi a capacităţii de autodeterminare a indivizilor.

Având în vedere varietatea manifestărilor excluderii care acţionează practic la toate nivelurile şi formele domeniului social, precum şi marea varietate a formelor de ajutor aşteptările faţă de asistenţa socială se manifestă la toate segmentele societăţii. În acest context asistenţa socială este parte integrantă a socialului, supusă confruntărilor dintre economic şi politic.

Unul dintre paradoxurile asistenţei sociale este că având ca preocupare principală categoriile cele mai vulnerabile ale societăţii ea are de asemenea, rolul de a menţine echilibrul social şi ordinea socială dată, prevenind mişcări de masă sau crize ale sistemelor sociale( Davies M., 1994 The esential social worker). Această funcţie se exprimă în acţiuni de tip reparator (privind echitatea socială) dar şi coercitiv, de reglare a comportamentului persoanelor conform legislaţiei în vigoare şi a regulilor organizaţiei – ajutorul este acordat numai în anumite condiţii a căror nerespectare aduce cu sine pierderea unei anumite forme de protecţie socială.

Misiunea asistenţei sociale este de a interveni în favoarea persoanelor defavorizate, marginalizate sau cu risc de excluziune socială, prin oferirea de sprijin pentzru obţinerea condiţiilor unei vieţi decente şi prin susţinerea dezvoltării propriilor lor capacităţi şi competenţe, în vederea integrării lor sociale corespunzătoare.

Asistenţa socială (Jordan B. 1997) este un ansamblu de măsuri prin care societatea încearcă să se protejeze pe sine înseşi de membrii ei vulnerabili şi, totodată, să-i compenseze pe aceştia din urmă pentru consecinţele negative ale economiei de piaţă. Necesitatea misiunii specifice asistenţei sociale apare acolo şi atunci unde comunităţile încep să conştientizezez nevoile celor marginali şi sunt dispuse să acţioneze pentru reducerea consecinţelor individuale şi sociale are marginalizării.Obiectivul asistenţei sociale este de a-i sprijini pe cei aflaţi în dificultate să obţină condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutându-i să-şi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru o mai pronunţată funcţionare socială. Pus în serviciul unei cauze demne, asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta interacţiune dintre cei doi factori: individul şi mediul lui de viaţă socio-

2

economic, politic, cultural, familial, moral etc., posedând cunoştinţe atât despre dezvoltarea lui umană, despre personalitatea lui, cât şi despre contextul socio-cultural şi moral în care el trăieşte.

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale sunt:a. Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi

rezolva singuri problemele.b. AS are menirea de a ajuta oamenii să obţină resursele materiale necesare

asigurării unei calităţi a vieţii la un nivel decent facilitând accesul spre serviciile sociale adecvate, în cadrul legal oferit de politicile sociale ale ţării

c. AS stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea unor servicii adecvate nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la ajutor

d. Asistentul social va trebui să urmărească îmbunătăţirea relaţiilor clientului ce celelalte sisteme şi subsisteme de care depinde integrarea sa socială. Facilitarea interacţiunilor dintre indivizi şi celelalte persoane care trăiesc în mediul lor va contribui la o mai bună adaptare a acestora la cerinţele mediului social şi le va spori şansele dezvoltării autonomiei

e. AS. Are rolu de a influenţa relaţiile dintre diferite instituţii şi organizaţii implicate în activităţile de asistare, în sensul unei mai bune colaborări în favoarea clienţilor

f. Influenţarea politicilor sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi sau măsuri care să conducă la un maia mare grad de echitate socială a cetăţenilor şi să asigure o calitate mai bună a vieţii pentru categoriile defavorizate de populaţie.

Asistenţa socială oferă celor în nevoie posibilităţi de cunoaştere şi de acces la servicii specializate de protecţie socială, îi orientează către înţelegerea şi utilizarea cadrului legislativ de protecţie socială, mobilizează comunitatea, persoanele şi grupurile în dificultate de a influenţa activ politicile sociale. Ea furnizează celor în nevoie ajutor financiar, material, moral, psihoterapie, consiliere. În cadrul programelor de asistenţă socială se înscriu şi activităţile de prevenire a unor situaţii de viaţă dezechilibrate, stresante sub aspect economic, cultural, psihologic sau moral, pentru indivizi sau grupuri, care pot fi adesea mai puţin costisitoare decât terapia propriu-zisă. În societatea contemporană, asistenţa socială se orientează spre realizarea următoarelor funcţii: (E. Zamfir, C. Zamfir 1995)a. Identificarea segmentului de populaţie care are nevoie de ajutorb. Păstrarea unor evidenţe privind persoanele asistatec. Diagnoza nevoilor şi a problemelor socio-umane - diagnosticarea problemelor

de diferit ordin cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc sporit se pot confrunta într-o anumită perioadă de timp şi în anumite condiţii sociale, economice şi culturale

d. Identificarea surselor de finanţare a programelor de sprijine. Evaluarea serviciilor şi a programelor socialef. Sensibilizarea societăţii, a forurilor politice dar şi civice asupra problemelor celor

aflaţi în situaţii de riscg. Apărarea drepturilor persoanelor marginalizate sau defavorizate şi promovarea

asigurării unor modalităţi concrete de acces la servicii specializate de protecţie şi asistare

3

h. Stabilirea drepturilor şi modalităţilor concrete de acces la serviciile specializate de asistenţă socială prin cunoaşterea cadrului legislativ - instituţional;

i. Oferirea de sprijin şi consiliere prin modalităţi de intervenţie individuală, de familie sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de integrare socioculturală şi economică a persoanelor aflate în situaţii dificile

j. Dezvoltarea de programe de cercetare ştiinţifică la nivel naţional privin amploarea şi tipologia problemelor sociale şi a felului în care aceste probleme sunt percepute de societate.

A.s., ca mod operativ de punere în aplicare a programelor de protecţie socială, prin serviciile şi activităţile ei specializate ajută persoane şi grupuri în nevoie nu numai să facă faţă momentelor dificile, de criză, situaţiilor anormale de viaţă care pot să apară pentru o anumită perioadă de timp, dar ea susţine, prin mobilizarea resurselor instituţiilor de stat, voluntare şi a eforturilor comunităţii, prin crearea unor condiţii socio-culturale favorabile, refacerea capacităţilor proprii de integrare socioculturală normală a categoriilor defavorizate. Se elimină astfel treptat situaţia lor de dificultate. De aceea, asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta interacţiune dintre cei doi factori: individul şi mediul lui de viaţă socio-economic, politic, curtural, familial, moral etc., posedînd cunoştinţe atît despre dezvoltarea lui umană, despre personalitatea lui cît şi despre contextul socio-curtural şi moral în care el trăieşte. Din acest punct de vedere, a.s. are nevoie de o combinaţie de cunoştinţe specializate de psihologie socială, sociologie, pedagogie, medicină, economie, psihopatologie, antropologie etc., care reprezintă un fundal teoretic general indispensabil metodelor şi tehnicilor specializate pentru ajutor, intervenţie şi terapie în situaţiile concrete de criză.

A.s. este o profesie pronunţat aplicativă. Ea foloseşte mijloace complexe de socio şi psihoterapie. A.s. presupune, în acelaşi timp, cunoştinţe teoretice din domeniul ştiinţelor socio-umane (psihologie, psihologie socială, psihopatologie, pedagogie, sociologie, antropologie, medicină internă şi socială, economie, drept etc.), pe de o parte, deprinderi, abilităţi practice (îndemnuri de a comunica şi lucra cu persoane şi grupuri în dificultate), pe de altă parte, şi nu în ultimul rînd, un set de valori, principii, norme, reguli morale (cod deontologic al profesiei care asigură respectarea drepturilor omului, fără deosebire de rasă, sex, culoare, vîrstă, limbă, religie etc.). În acest cadru se utilizează frecvent în ultimul timp, termenul de „acţiune afirmativă" („affirmative action") care se referă la un complex de măsuri, de activităţi organizate la nivelul organizaţiilor, instituţiilor sau colectivităţii de natură a elimina discrepanţele, inegalităţile în relaţiile dintre grupurile minoritare, dezavantajate şi populaţia majoritară, de a creşte oportunităţile lor educaţionale, profesionale, de promovare, în scopul integrării lor normale în comunitate. Uneori, cu semnificaţie apropiată, mai este utilizat şi termenul de „discriminare pozitivă". De aceea, profesia de asistent social implică o filosofie proprie centrată umanist. Asistentul social are o dublă responsabilitate: faţă de cei în neyoie şi faţă de instituţia pe care o deserveşte (Humphreys & Dinerman, 1984). ( Dicţionar de sociologie, Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir, Elena Zamfir)

A.s. oferă celor în nevoie posibilităţi de cunoaştere şi de acces la servicii specializate de protecţie socială, îi orientează către înţelegerea şi utilizarea cadrului legislativ de protecţie socială, mobilizează comunitatea, persoanele şi grupurile în dificultate de a influenţa activ politicile sociale. Ea furnizează celor în nevoie ajutor financiar, material, moral, psihoterapie, consiliere.

4

În cadrul programelor de a.s. se înscriu şi acele activităţi de prevenire a unor situaţii de viaţă dezechilibrante, stresante economic, cultural,psihologic sau moral pentru indivizi sau grupuri, activităţi care pot fi adesea mai puţin costisitoare decît terapia propriu-zisă.

Avînd în vedere situaţii din cele mai complexe şi diferite din domeniul a.s. centrate pe protecţia copiilor abandonaţi, neglijaţi, abuzaţi, cu dizabilităţi fizice sau psihice, vagabonzi, a săracilor, a bătrînilor cu pensii mici, bolnavi, fără ajutor din familie, a şomerilor pe termen lung, a cuplurilor dezorganizate etc., a.s. şi-a dezvoltat încă de la începutul acestui secol un ansamblu de metode şi tehnici proprii:

1. de identificare a cazurilor, a problemelor de rezolvat prin diagnostic diferenţiat; 2. de evaluare a posibilităţilor de intervenţie rapidă prin căutarea unor soluţii

specifice şi alegerea unor metode adecvate pentru cazurile particulare; 3. de promovare a unor strategii de prevenire (prevenţie) a situaţiilor

defavorizante, cu risc crescut pentru grupuri şi indivizi;4. de asigurare a unor condiţii speciale pentru respectarea cu stricteţe a

standardelor etice specifice profesiei de asistent social. Prin ansamblul său de metode, tehnici de intervenţie, strategii de acţiune, programe

şi măsuri specializate, a.s. oferă un sprijin direct, eficient pentru acele persoane şi grupuri care nu pot dispune conform cadrului legislativ de venituri, de resurse economice şi bunuri suficiente, de îngrijire medicală, de pensie socială, de suport fizic sau moral etc., ori acestea nu sînt corespunzătoare în raport cu necesităţile lor de bază. Sprijinul dat persoanelor în nevoie prin sistemul de a.s, nu este stabilit prin lege, ci prin analiza de caz la caz a situaţiilor de viaţă pe baza anchetelor sociale efectuate de profesionişti. Prin dispozitivele sale de protecţie socială, asistenţa socială ea “ devine instrumentul acţiunii sociale”(Autès, 1999, p.34, Les paradox du travail social, Paris: Dunod). După acelaşi autor asistenţa socială se găseşte la confluenţa acţiunii sociale şi a protecţiei sociale, scopul ei find de a produce coeziune prin atribuirea unui rol social şi ducând la emanciparea grupurilor şi a indivizilor.Legătura dintre protecţia socială şi asistenţa socială este complexă. Uneori se consideră că protecţia socială înglobează asistenţa socială (Neamţu şi Bocancea) Alteori termenul de asistare şi de protecţie ele se folosesc ca sinonime, referindu-se la toate activităţile şi formele de ajutor profesional destinate îmbunătăţirii calităţii vieţii unor persoane, familii, grupuri sau comunităţi. Din definiţia NASW rezultă ca asistenţa socială cuprinde şi termenul de protecţie socială înţeleasă ca sistem formal de instituţii şi norme legislative, care defineşte formele de ajutor acordate beneficiarilor dar şi activitatea propriu-zisă, prin care profesioniştii acordă acest ajutor.

Ansamblul măsurilor legislative şi administrative, al serviciilor prin care se reglementeată modalităţile de sprijin oferite cetăţenilor reprezintă protecţia socială. Ansamblu de politici, măsuri, instituţii, organisme care asigură sprijinul persoanelor şi grupurilor aflate în dificultate şi care nu pot să realizeze prin efort propriu condiţii normale, minime de viaţă. Prin sistemul de protecţie socială se caută posibilităţi de redistribuire a resurselor materiale şi umane ale colectivităţii către acele persoane şi grupuri aflate în dificultate în vederea eliminării decalajelor mari dintre aceştia şi populaţia majoritară. P.s. are ca obiectiv nu crearea unei stări cronice de dependenţă a celor în nevoie, ci reintegrarea lor în viaţa normală prin stimularea forţelor active, a creşterii capacităţilor lor de a face faţă acestor probleme, a scăderii perioadelor de criză prin mobilizarea eforturilor proprii.

În sens general, p.s. reprezintă un set de măsuri orientat spre asigurarea unui anumit nivel de bunăstare şi securitate socială pentru întreaga populaţie şi în mod special pentru anumite grupuri sociale. De asemenea, p.s. poate să aibă în vedere

5

satisfacerea unor nevoi colective care nu se pot realiza corespunzător prin efort propriu prin intermediul pieţei libere (ex. sprijinirea sistemului de educaţie şi învăţămînt pentru toţi, promovarea culturii, asigurarea unui grad corespunzător de sănătate publică, protecţia mediului etc.)

Protecţia socială poate să fie plasată la niveluri distincte:1. la nivelul întregii colectivităţi (ex. protejarea veniturilor populaţiei de inflaţie,

asigurarea unui nivel minim de consum, unor venituri minime pe familie, protejarea populaţiei în cazuri de calamităţi naturale sau sociale, protecţia faţă de criminalitate, violenţe, conflicte etnice, îmbolnăviri în masă, protecţia la locul de muncă, protecţia drepturilor asupra proprietăţii, protecţia împotriva corupţiei, alienării politice, împotriva drogurilor şi abuzurilor, etc.);

2. la nivelul diferitelor categorii (copii, vîrstnici, handicapaţi, şomeri etc.); 3. la nivel personal (rezolvarea unor probleme personale legate de starea

individului la un moment dat.) Măsurile de p.s. asigură sprijinul şi ocrotirea indivizilor în toate situaţiile în care ei nu mai dispun de resurse materiale şi nu mai sînt capabili să-şi obţină prin eforturi proprii mijloacele necesare unui trai decent, normal. Aceste situaţii pot fi foarte diferite. Ele se referă la bătrîneţe, boală, accident, handicap, şomaj, moartea membrilor activi economici din familie etc. Pentru a asigura o p.s. în toate aceste situaţii de risc pentru persoane sau grupuri în nevoie, sînt utilizate în principal două tipuri (modalităţi) de sprijin: sistemul asigurărilor sociale şi sistemul asistenţei sociale. Un instrument important al politicii de p.s. îl reprezintă sistemul securităţii sociale. Aceasta, prin intermediul unor instituţii şi activităţi, asigură un larg program de ajutor pentru cei bătrîni, bolnavi, cu disabilităţi, şomeri, văduve, copii abandonaţi care nu beneficiază de un venit corespunzător. Resursele financiare ale acestui program de sprijin vin din contribuţiile celor angajaţi, activi, fonduri ale asigurării de stat precum şi din sistemul de taxe şi fonduri speciale. În ultimul timp, tot mai frecvent este utilizat în acest cadru termenul de „reţea de securitate, (siguranţă) socială" (safety net) ca un component de bază al securităţii sociale. Acest termen se referă la un set de măsuri publice şi private orientate spre asigurarea unui nivel minim decent de trai pentru toţi membrii colectivităţii, împiedicîndu-se astfel instalarea sărăciei. În această reţea de securitate socială sînt incluse măsuri speciale ce vizează politici sociale active ca: salarii minime, pensii minime, ajutor de şomaj corespunzător, asigurarea unui venit minim pe familie, beneficii minime pentru familii cu mulţi copii, alocaţii pentru copii, ajutor pentru handicapaţi care să le permită un nivel minim decent de viaţă, capabile să situeze aceste persoane, grupuri defavorizate social şi uman deasupra pragului de sărăcie, oficial stabilit. La acestea se mai adaugă ajutorul financiar înalt focalizat pe persoane, bazat pe testarea mijloacelor de trai ale familiilor cu venituri scăzute, care se plasează sub pragul sărăciei oficial stabilit, în ciuda beneficiilor obţinute prin sistemele mai generale („means tested benefits"). Calificarea pentru un asemenea sprijin se bazează pe analiza veniturilor familiei. Aceste beneficii pot fi monetare (în bani) sau în natură (bunuri şi servicii)

Opţiunile şi strategiile care stau la baza ansamblului de măsuri dintr-o ţară, care reglementează formele de ajutor la care au dreptul cetăţenii ei(pensii, ajutoare sociale în caz de şomaj pentru familii numeroase, în caz de deces, pentru persoanele cu handicap, cele ocazuionale , alocaţiile pt copii etc)constituie politicile sociale

În sensul cel mai general, prin politici sociale se au în vedere atitudinile, programele şi acţiunile îndreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale. P.s.

6

cuprinde deopotrivă implicarea autorităţilor publice, acţiunile organizaţiilor nonguvernamentale şi ale persoanelor individuale, reunind sectoarele public, privat şi voluntar. Politica socială se defineşte în cadrul principiilor, valorilor şi tradiţiilor ce guvernează relaţiile sociale dintre indivizi, grupuri, comunităţi şi instituţii cu referire la distribuţia resurselor şi nivelul bunăstării populaţiei. O altă strategie de definire a p.s. constă în enumerarea domeniilor în atenţie, cum ar fi securitatea (protecţia) socială cu cele două componente de bază -asigurările şi asistenţa; serviciile sociale publice şi personale; sănătatea; educaţia; locuinţa; delincventa; statusul social, participarea şi distribuţia puterii, mediul înconjurător, securitatea personală etc. În fapt, se oscilează între o accepţie restrînsă, potrivit căreia p.s. priveşte numai instituţiile bunăstării sociale şi o enumerare, care se vrea a fi exhuastivă, a problemelor sociale de interes.

Beneficiarii serviciilor de asistenţă socialăBeneficiarii activităţilor asistenţiale nu au fost dintotdeauna

numiţi “clienţi”. Ei au fost numiţi în mod diferit (sărăci, calici, nenorociţi, mizeri), în funcţie de situaţia lor materială şi de tipul de prestaţie de care beneficiau. Ulterior, când asistenţa socială s-a dezvoltat în continuarea asistenţei medicale, a fost preferat termenul de “pacient”. Metodologia casework a lansat conceptul de “client”, considerând că acesta ţine cel mai mult de statutul asistatului. În prezent, datorită diversificării crescânde a prestaţiilor de tip social (fapt ce implică extinderea activităţii asistenţiale la categorii de persoane care nu se confruntă cu probleme “clasice” ale asistenţei), se foloseşte tot mai mult termenul de “utilizator”.Indiferent de conceptul utilizat pentru desemnarea asistatului, trebuie precizat că el este o entitate individuală sau multipersonală, care beneficiază de ajutorul specializat al unei profesii asistenţiale. Această definiţie sintetică rezultă din combinarea mai multor accepţiuni pe care Emanual Tropp le dădea clientului, respectiv aceea de persoană sau grup care caută un ajutor specializat, profesionist; accepţiunea de utilizator al ajutorului acordat de cineva şi accepţiunea de individ sau entitate multipersonală care este deservită de o agenţie sau o instituţie.

Scott Briar şi Henry Miller vorbesc despre “client” în termeni de rol social: clientul este cel care joacă un rol regizat de un complex de norme şi aşteptări ce vin din partea agenţiei asistenţiale, a grupului de referinţă şi a comunităţii (a publicului general). Sistemul client se deosebeşte de ceea ce literatura asistenţială numeşte “system/ grup ţintă”. Dacă identificarea clientului presupune o raportare multiplă: la instituţiile asistenţiale, la grupul de referinţă şi la autopercepţia celui care beneficiază de ajutorul specializat, precum şi existenţa unui raport administrativ clar între un beneficiar şi o instituţie asistenţială, sistemul ţintă este un concept care are relevanţă doar din perspectiva asistentului social şi a instituţiei sale. Sistemul/grupul ţintă este persoana, grupul sau comunitatea, care se află într-o situaţie problematică şi care necesită intervenţia unui serviciu asistenţial specializat, în sensul schimbării. Aşadar, identificarea grupului ţintă este o activitate de evaluare a nivelului de normalitate funcţională a unui sistem social, activitate desfăşurată de către asistentul social sau de către un “sistem - martor”. Grupul ţintă se poate transforma în sistem client fie ca urmare a conştientizării propriei situaţii disfuncţionale şi ca urmare a formulării unei cereri de ajutor, fie ca urmare a iniţiativei asistentului social, fie în urma sesizării instituţiilor asistenţiale de către un terţ. Potrivit lui David

7

Landy, procesul prin care o persoană devine client al asistenţei sociale presupune o serie de etape:

1. individul recunoaşte faţă de sine că ceva nu merge bine în viaţa sa; 2. cel care caută ajutor îşi asumă riscul ca cei apropiaţi lui (familia, prietenii,

cunoştinţele) să afle despre incapacitatea lui de a-şi rezolva singur problemele; 3. cel care caută ajutor îşi recunoaşte starea critică şi incapacitatea de a o

depăşi prin forţe proprii, în faţa unui asistent social; 4. cel care solicită ajutorul specializat acceptă să renunţe la o parte din autonomia

sa şi să se plaseze într-un rol de dependenţă. Clienţii asistenţei sociale includ cele mai diverse categorii de oameni: pot fi clienţi

minori, orfani, abandonaţi, în alte situaţii ce necesită instituirea tutelei, familiile aflate în criză (economică, psiho-afectivă), persoanele cu dezabilităţi, vârstnicii, şomerii, dependenţii de alcool etc. În pofida acestei diversităţi, se poate totuşi opera cu unele clasificări ale clienţilor. Astfel:

1. În funcţie de componenţa numerică a integrităţii pe care o reprezintă deosebim clienţi individuali şi clienţi multipersonali:

• clientul individual este individul aparte, care trebuie tratat totdeauna ca persoană unică aflată într-o situaţie unică, chiar dacă problemele pe care le au clienţii par asemănătoare; • clientul multipersonal poate fi un grup mic (de tipul familiei) sau o mare comunitate (populaţia unei regiuni, a unei localităţi, un grup etnic etc.). 2. În funcţie de orientarea ajutorului specializat clienţii pot fi clasificaţi în:• clienţi care solicită ajutor pentru sine; • clienţi care solicită ajutor în favoarea altor persoane, grupuri sau comunităţi; • clienţi care, deşi nu au solicitat ajutor, au intrat în zona de interes a asistenţei sociale, întrucât ei constituie un factor de blocaj pentru funcţionarea socială normală a altor clienţi (de ex., familia unui minor asistat, familie care constituie un factor educaţional carenţat); • clienţi care caută sau utilizează asistenţa socială ca alternativă la alte tipuri de asistenţă (în special, juridico-represivă); • clienţi care solicită ajutor pentru scopuri inadecvate. 3. Oaltă clasificare a activităţilor de asistenţă socială diferenţiază mai multe tipuri de clienţi: clienţi voluntari, care solicită acordarea ajutorului şi care devin astfel motivaţi să profite de serviciul oferit şi clienţi involuntari în cazul cărora ajutorul este impus fie prin lege(ajutor mandatat – deţinuţi, persoane eliberate condiţionat, persoane obligate să participe la activităţi de consiliere), fie prin influenţa unor persoane semnificative, cum sunt membrii familiei, cadrele didactice(ajutor nemandatat).

Se mai pot realiza, de asemenea, clasificări ale clienţilor în funcţie de aria problematică, de vârstă etc. Raporturile care se stabilesc între asistent şi asistat se înscriu într-un context sistemic, dominat de procesele de integrare şi excludere, de construcţie a identităţii marginalilor şi de instituire şi reafirmare a normalităţii.

Accesul la servicii este acordat persoanelor care sunt: cetăţeni români cu domiciliul saureşedinţa în România; cetăţeni români fără domiciliu; cetăţeni ai altor state şi apatrizii cudomiciliul sau reşedinţa în România; cetăţeni ai altor state şi apatrizii care au permisiunea de şedere în România,

inclusiv cei aflaţi în centrele de cazare din zona de tranzit sau în custodie publică.

8

În sens larg, beneficiarii serviciilor sociale pot fi:

persoane şi familii aflate în dificultate sau risc; grupuri în dificultate sau risc, marginalizate sau excluse în plan social; comunitatea care se confruntă cu situaţii de dificultate sau risc.

Potenţialii beneficiarii se pot afla în una sau mai multe dintre următoarele situaţii de dificultate sau risc:

dizabilitate sau handicap; dependenţă de droguri, alcool, alte substanţe toxice; detenţie sau post-detenţie; infectarea cu HIV/SIDA; părinte singur; victime ale violenţei în familie; lipsa veniturilor sau venituri mici; victime ale traficului de fiinţe umane boală cronică sau incurabilă.

Beneficiarii au drepturi şi obligaţii.

1. drepturi: respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, demnitatea şi intimitatea; de a fi informaţi asupra drepturilor sociale şi situaţiilor de risc; de a participa la luarea deciziilor care îi privesc; asigurarea confidenţialităţii datelor personale. 2. obligaţii: să furnizeze informaţii corecte privind identitatea, situaţia familială, medicală şi economică; să participe activ la procesul de intervenţie; să contribuie la plata serviciilor, dacă este cazul.

Nivele de intervenţie ale asistenţei sociale

Asistenţa socială abordează probleme la diferite niveluri: Individual (asistenţa economică, psihologică, morală pentru persoanele în

nevoie, cum ar fi şomerii, cei dependenţi de droguri, alcool, cei cu probleme de integrare în comunitate, victime ale abuzurilor de orice fel etc.);

Familial la care persoanele beneficiază de ajutor ca membrii ai unei familii- ajutor financiar pentru diferite familii

Interpersonal şi de grup se referă la munca cu grupuri de personae având caracteristici şi scopuri commune, fie personae defavorizate, fie aflate în situaţii de risc din punct de vedere al marginalizării, abuzului etc (terapii de familie, ale cuplului, ale grupurilor marginalizate);

Comunitar (rezolvarea conflictelor etnice, de grup, mobilizarea eforturilor individuale şi colective întru soluţionarea lor normală).

Munca socială cu indivizii, cea în cadrul sistemului familial, cea cu grupurile, comunităţile îşi are fiecare specificul ei theoretic şi propria sa metodologie. Intervenţia realizată la aceste multiple nivele ale societăţii umane este una din caracteristicile principale ale asistenţei sociale. Prin ansamblul de metode, tehnici de intervenţie, strategii de acţiune, programe şi măsuri specializate, asistenţa socială oferă un sprijin direct, eficient pentru acele persoane şi grupuri care din anumite motive nu pot dispune, aşa cum prevede legislaţia, de

9

venituri, de resurse economice şi bunuri suficiente, de îngrijirea medicală, de pensie socială, de suport fizic sau moral etc., sau acestea nu sunt în raport cu necesităţile lor vitale. Sprijinul acordat persoanelor în nevoie prin sistemul de asistenţă socială nu poate fi strict stabilit şi reglementat prin lege, pentru aceasta se cere o analiză concretă, care poate fi realizată în baza anchetelor sociale efectuate de profesionişti. Sprijinul financiar sau bunurile materiale destinate asistenţei sociale provin fie de la bugetul de stat (fonduri speciale pentru asistenţa socială), fie din contribuţiile voluntare individuale sau comunitare şi se repartizează destinatarilor, aflaţi în nevoie, în funcţie de necesităţile lor stringente. Asistenţa socială poate fi privită din mai multe perspective:

ca profesie cu un statut propriu, obiective şi caracteristici distincte;

ca sistem de formare şi educare a specialiştilor; ca sistem instituţional-administrativ, incluzându-se aici sfera serviciilor,

activităţilor practice desfăşurate în vederea soluţionării cazurilor.

Profesia de asistent social Primele încercări de ajutor a persoanelor în nevoie, de fapt forme primare în

practica asistenţei sociale au apărut încă din cele mai îndepărtate timpuri, legate de ocrotirea celor în impas (orfani, bolnavi, săraci, văduve etc.) de către biserici. Actele de caritate orientate spre cei neajutoraţi, ale instituţiilor religioase, apar ca prime acţiuni în reţeaua de asistenţă socială. În primele secole ale erei noastre, în imperiul roman aflat sub influenţa creştinismului au luat fiinţă cîteva instituţii de asistenţă pentru copiii orfani, case de adăpost pentru tinere fete şi aziluri pentru văduve; aceste instituţii se bucurau de suportul material şi de sprijinul bisericii(Mănoiu F., Epureanu V., 1996). În Evul Mediu timpuriu, sprijinul acordat de biserică celor săraci s-a întemeiat pe concepţia “pozitivă” privind sărăcia: să te naşti sărac reprezintă o şansă pentru dobândirea vieţii veşnice, totodată sărăcia dădea prilejul celor bogaţi de a-şi demonstra milostenia. Până la jumătatea sec XIX biserica a constituit un important sprijin al săracilor, bolnavilor, al copiilor sua bătr-nilor lipsiţi de sprijinul familiei.

Din punct de vedere istoric, asistenţa socială, ca formă de ocrotire asigurată prin legislaţia de stat, a apărut în Anglia în perioada reginei Elisabeta, av-nd ca reper Legea săracilor(43 Elisabeth Poor Low) Adoptată de parlamentul englez în 1601 legiferându-se astfel câteva teme majore ale asistenţei sociale:

s-a iniţiat forma de ajutor public, fundamentat pe sistemul de taxe colectate de stat

oraşele şi comunităţile aveau obligaţia să finanţeze şi să administreze pe plan local ajutorul pentru cetăţenii lor

ajutorul se acorda săracilor în mod diferenţiat, în funcţie de merit, sub forma de ajutor nemijlocit pentru săracii merituoşi şi cei incapabili de muncă datorită bătrâneţii sau unui handicap şi copiilor care înc nu pot munci, iar cei consideraţi apţi de muncă dar leneşi erau obligaţi să muncească

oamenii erau obligaţi sa-şi ajute rudele în cât mai amre măsură copiii săracilor erau îndrumaţi spre meşteri care le asigurau îngrijirea şi

formarea lor profesională.În acea perioadă era din ce în ce mai răspândită percepţia sărăciei ca pericol social, de aceea ordinea publică avea datoria de a-I face pe săraci inofensivi, de a limita vagabondajul şi cerşetoria , fie prin găsirea unor forme de muncă prin care săracii să se

10

facă utili, fie prin forme repressive. În sec. Al XVII-lea şi al XIX-lea şi s-au extins şi în Statele Unite. Munca grea, adesea inutilă, era de fapt o pedeapsă, care permitea cu greu supravieţuirea celor condamnaţi să trăiască în acele case.Concentrarea populaţiei în zonele urbane la sfârştul sec. al XVIII –lea şi începutul sec XIX-lea a impus soluţii locale şi instituţionale pentru problemele de sărăcie care căpătaseră amploare şi influenţau viaţa urbei.Una dintre primele instituşii de protecţie socială din lume a fost Comisia de stat pentru problemele imigranţilor din New York înfiinţată în 1847. Ea folosea resurse federale pentru a ajuta imigranţii să-şi cunoască şansele şi să profite de oportunităţile ivite prin propriile eforturi.În Anglia şi SUA, cea mai răspândită formă de protecţie a săracilor erau casele pentru săraci, unde o parte a locatarilor lucrau pentru susţinerea instituţiei. O încercare de transformare a filantropiei ocazionale într-o formă de protecţie organizată a fost biroul Freedman, al cărui administrator a obţinut fonduri federale ale SUA pentru acordarea unor forme de ajutor medical, ajutor de urgenţă de alimente, adăpost, asigurarea de locuri de muncă familiilor fără venit, indifferent de statutul lor cetăţenesc. Deşi acest birou a fost susţinut de guvernul American foarte puţin timp el a constituit un modele de protecţie nediscriminatorie a celor lipsiţi de resurse.Deşi activităţile prin care se oferă unor altora ajutor au o lungă istorie, asistenţa socială profesionistă are ca predecesori câteva iniţiative remarcabile din sec al XIX-lea şi începutul sec XX, prin care s-au propus modalităţi sistematice de asistare, ca alternative la milostenie faţă de săraci de până atunci: mişcarea settlement a reformerilor sociali(Anglia şi SUA), Societăţile de organizare a Carităţii( Scoţia preluat apoi în Germania şi SUA), asistenţa socială în instituţiile medicale, mişcarea femeilor, mişcarea de tineret, asistenţa socială bazată pe drepturi etc. De o dezvoltare a profesiei de asistent social se poate vorbi la începutul acestui secol. În ultimele decenii, în contextul sporirii serviciilor publice şi sociale, se asistă la o explozie de activităţi de ocrotire socială a celor în dificultate, în impas, a.s. dobîndind un înalt nivel de pro-fesionalitate. Ea şi-a conturat treptat o arie problematică relativ autonomă (un profil profesional distinct) sprijinită pe metode şi tehnici de înţelegere, comunicare, terapie şi sprijin a celor defavorizaţi, disperaţi, vulnerabili. Profesia de asistent social a evoluat rapid, atît în extensie cît şi în instrumentajul ei de lucru (metode şi tehnici din ce în ce mai specializate şi mai sofisticate): de la asistenţa individului cu mijloace sociale şi psihologice clasice, la terapia specializată a grupurilor defavorizate sau a comunităţilor în dificultate, pînă la conştientizarea persoanelor în nevoie de drepturile şi posibilităţile lor de sprijin. De asemenea, asistentul social este cel care poate ajuta grupuri, comunităţi, indivizi în identificarea problemelor nevralgice, a resurselor materiale şi umane disponibile, precum şi în proiectarea strategiilor colective de rezolvare a situaţiilor de criză.A.s. abordează probleme la diferite niveluri, începînd cu cel individual, continuînd cu rezolvareaproblemelor interpersonale (terapia familiei, a relaţiilor dintre soţi, părinţi şi copii, relaţii în cadrul cuplului etc.), trecînd la nivelul activităţii profesionale (terapia persoanelor cu probleme de integrare în muncă şi a şomerilor) şi sfîrşind cu nivelul comunităţii (rezolvarea conflictelor etnice, grupale, mobilizarea energiilor individuale şi colective pentru rezolvarea problemelor comune). Au existat numeroase discuţii în jurul statutului a.s. ca profil distinct. Unii autori au apreciat la începutul acestui secol că a.s. nu beneficiază de un domeniu propriu (Flexner, 1915 sau că ea ar trebui considerată doar ca o quasi profesie (Etzion, 1969), sau că ar putea fi asociată cu un statut minor în raport cu alte profesii ca dreptul

11

medicina (Glazer, 1874). Alţii au pus la îndoială specificitatea şi autonomia ei pînă tîrziu (Epstein & Conrad, 1978; Cohen & Wagner, 1982).

Profesia de asistent social nu-şi are o istorie îndelungată, ea este o profesie apărută la începutul secolului al XX-lea, odată cu diferenţierea treptată a tipurilor de prestaţii sociale.

La Congresul internaţional al asociaţiilor de binefacere, care a avut loc în anul 1893, s-a pus problema pregătirii de personal specializat pentru o nouă profesie: aceea de asistent social. Statele Unite prima a luat iniţiativa profesionalizării în acest nou domeniu, creând în 1897, la New York, prima Şcoală de Asistenţă Socială. În Europa, problema asistenţei sociale era strâns legată de aceea a raporturilor conflictuale dintre clasele înstărite şi cele situate pe treapta de jos a societăţii. Prima încercare de apropiere între acestea se realizează în Anglia, prin experienţa aşa-numitului settlement (în traducere din franceză - aplanarea unui conflict, a unei neînţelegeri). În cadrul acestei forme de asistenţă, cei de sus, din înalta societate ţineau partea săracilor, le luau apărarea, împărtăşeau cu ei aceleaşi condiţii de trai, îi ajutau să-şi crească şi să-şi educe copiii, susţineau material tinerii care doreau să înveţe o careva meserie, consiliau tinere mame. Formele în care aceste acţiuni erau realizate îndepărtau întru câtva diferenţele dintre clasele sociale. Papa Pius al X-lea le recomanda să se dedică acţiunilor sociale urmând doar spiritul evanghelic, într-o adevărată frăţie creştină. Promotorii “caselor sociale” nu intenţionau, însă, să-şi subordoneze activitatea de asistenţă socială vreunei propagande religioase sau ideologice, considerând că reconstrucţia socială este o problemă ce ţine de justiţie, de dreptate, şi nu de binefacere creştină. Această opţiune va crea multiple probleme în raporturile dintre organismele private ce activau în scop de asistenţă, pe de o parte, şi burghezie şi biserică, pe de altă parte. Insistând prea mult asupra ideii de conflict între clase şi de veşnice neînţelegeri între generaţii (tinerele fiice de burghezi, care acţionau în plan asistenţial, aveau idei diferite de cele ale părinţilor lor), “casele sociale” au fost supuse unei critici aspre. Totuşi, ele vor servi drept model pentru centrele de asistenţă socială care vor fi create între cele două războaie mondiale. Odată cu eşecul parţial al curentului solidarist din asistenţa socială de la începutul secolului XX, se dezvoltă un nou tip de strategie asistenţială, centrată pe modelul medical de intervenţie (casework). Astfel, în 1914 la Paris a fost creată “Asociaţia infirmierelor-vizitatoare”, care, începând cu 1922, au fost pregătite la două specialităţi: infirmiere de spital şi infirmiere-vizitatoare. Pentru obţinerea unei diplome de infirmieră, trebuiau parcurşi doi ani de pregătire: unul comun ambelor specializări şi unul axat pe tipul de intervenţie spitalieră, respectiv socio-medicală.

Primul război mondial a adus cu sine, pe lângă problemele sociale specifice oricărui conflict armat, şi necesitatea ca femeile să susţină producţia industrială de război, lucrând la fabrici şi uzine în locul bărbaţilor aflaţi pe front. Însă întreprinderile industriale nu erau pregătite pentru a primi forţa de muncă feminină: condiţiile de muncă şi cele igienice erau precare, nu existau cantine şi nici creşe pentru copii. În Marea Britanie, apoi şi în Franţa, aceste probleme au fost parţial soluţionate prin activitatea supraintendentelor (ele supravegheau starea sănătăţii a muncitoarelor, condiţiile de trai ale acestora etc.). În aceeaşi perioadă, odată cu infirmierele-vizitatoare şi supraintendentele, apar asistentelesociale propriu-zise. Reprezentantele acestei noi profesii activau în America deja la începutul secolului al XX-lea. În deceniul al doilea ele pot fi întâlnite şi în spitalele Europei Occidentale. La început, asistentele sociale aveau ca sarcină completarea diagnosticului medical al pacientului cu un diagnostic social: asistenta socială

12

trebuia “să descopere cauzele sociale pe care medicul le poate ignora şi care întreţin şi agravează maladia”. De asemenea, asistenta socială trebuia “să prelungească în afara spitalului influenţa medicală”. Asistentele sociale erau recrutate numai din şcolile de infirmiere. Treptat, munca lor se va extinde şi în sfera educaţiei sanitare în şcoli şi familii. Primul Congres Internaţional al Serviciilor Sociale (Paris,1928) va defini asistenţa socială ca “ansamblul eforturilor menite a alina suferinţele provenite din mizerie; a replasa indivizii şi familiile în condiţii normale de existenţă; a preveni flagelurile sociale, a ameliora condiţiile sociale şi a ridica nivelul de trai”.

Începând cu lucrarea Social Diagnosic (New York, 1917), scrisă de Mary Richmond, asistenţa socială şi-a asumat ca metodă distinctivă ajutorul psihologic individualizat (casework). Importată din SUA în Europa după cel de-al doilea război mondial, metoda casework se va dezvolta încontinuu, în prezent putându-se identifica două forme de terapie:

tratamentul direct, sau psihoterapia: modalitatea asistenţială centrată pe clientul individual, căruia i se acordă sprijin psihologic pentru a-i dezvolta capacitatea de înţelegere de sine şi de evaluare a propriei situaţii;

tratamentul indirect, sau socioterapia, centrată pe mediul în care trăieşte clientul; acţionând asupra mediului (familial, şcolar, de grup, de muncă etc.), asistentul social determină procese pozitive la nivelul clientului individual.

A.s. În fostele ţări socialiste prezintă semne specifice ale subdezvoltării. În timpul regimului comunist, a.s. În România avea o pondere extrem de redusă, prezentînd un caracter pasiv şi birocratic. De fapt, sistemul protecţiei sociale în regimul trecut se caracteriza prin:

politica de utilizare integrală a forţei de muncă şi caracterul larg comprehensiv al sistemului de pensii, asigurări de boală, creînd cvasiau-tomat celei mai mari părţi din populaţie resurse de viaţă, deşi minime, dar relativ sigure: salarii, pensii de bătrîneţe sau de boală, alocaţii pentru copii, îngrijire sanitară gratuită etc,

modul generalizat de acordare a acestui suport cuplat cu iluzia că socialismul rezolvă prin el însuşi dificultăţile social-economice a făcut ca a.s. să fie marginalizată, dacă nu eliminată complet, primind un caracter mai mult formal şi birocratic.

În fapt a.s. calitativă, personalizată, orientată spre rezolvarea problemelor umane urgente a fost desfiinţată, considerîndu-se că mecanismele birocratice de stat şi cele politico-administrative sînt capabile să rezolve toate problemele. Efectul a fost dublu: - reducerea la minimum a serviciilor de a.s.; - deprofesionalizarea completă a sistemului de a.s. Specialiştii au fost înlocuiţi de funcţionari. Pe această linie se înscrie şi desfiinţarea învăţămîntului de grad universitar, în 1952 (el a funcţionat între 1929-1952), reducîndu-l apoi la un nivel postliceal (1952) şi desfiinţat şi acesta în 1969. A.s., ca parte integrantă a protecţiei sociale suportă şi ea limitele subdezvoltării. Cauzele care pot explica această situaţie în România sînt:

natura opresivă a fostului sistem comunist; lipsa unei democraţii reale; prezenţa teoriei conform căreia problemele umane se rezolvă prin mecanisme

politice şi administrative, oarecum automat, datorită orientării „umaniste" a sistemului. Aceasta a reprezentat mai mult o ideologie justificativă decît un factor explicativ real;

13

indiferenţa practică faţă de om, rezultată din sacrificiul individului în raport cu obiectivele utopice, naive ale construcţiei unui „nou tip de societate".

După revoluţie, în România, programul de reconstrucţie, de reformă pe baza mecanismelor democratice şi a pieţei libere, a creat conştiinţa necesităţii dezvoltării unui sistem de a.s. modern, activ, înalt profesionalizat, orientat spre soluţionarea problemelor sociale şi umane specifice, în acest context, la jumătatea anului 1990 s-a pus problema formării profesionale a asistenţilor sociali în cadrul unei şcoli post-liceale, apoi a unui colegiu universitar şi, din anul 1992, a unei secţii universitare în cadrul facultăţii de sociologie, psihologie, pedagogie, în marile centre universitare din ţară: Bucureşti, laşi, Cluj, Timişoara. De asemenea în cadrul institutelor teologice a.s. funcţionează ca o specializare distinctă. În trecut, în România a existat un sistem bun de formare a specialiştilor în a.s., începînd din anul 1929 cînd se înfiinţează Şcoala Superioarăde Asistenţă „Principesa Ileana". Învăţămîntul de asistenţă socială a funcţionat pe baza unor bune tradiţii pînă în 1969. Sprijinindu-se pe modele profesionale de vîrf din ţările cu o bogată experienţă în formarea asistenţilor sociali, folosindu-se experienţa acumulată în cadrul şcolii sociologice, în universităţile noastre s-a dezvoltat un program complex de pregătire a specialiştilor la nivelul standardelor internaţionale. Atît formarea şi educaţia asistenţilor sociali cît şi tipurile de activităţi pe care trebuie să le realizeze trebuie privite în contextul nevoilor şi problemelor concrete ce apar la noi. Astfel, în ultimul an, reculul economic a avut efecte dramatice directe şi indirecte asupra standardului de viaţă al unor largi categorii de oameni. Procese sociale ca scăderea rapidă a veniturilor reale, creşterea în masă a sărăciei, creşterea insecurităţii locului de muncă, ridicarea ratei şomajului, alienarea politică a unei părţi largi a populaţiei, demoralizarea datorată lipsei formelor eficace de participare la viaţa social-politică, neîncrederea în instituţiile şi personalităţile politice, lipsa de transparenţă a conducerii politice în unele situaţii, corupţia accentuată datorată lipsei controlului, creşterea ratei criminalităţii şi a delincventei, a abuzurilor şi a violenţei de tot felul, accentuarea unor conflicte etnice, marginalizarea unor grupuri sociale etc., sînt alarmante pentru asistentul social. De aceea, competenţa asistentului social trebuie definită numai în contextul provocărilor specifice, iar dezvoltarea sistemului de a.s. trebuie gîndită atît dintr-o perspectivă pe termen scurt şi mediu, dar şi pe termen lung. Avînd în vedere prima perspectivă, se poate aprecia că societatea noastră trece printr-un proces de reaşezare a tuturor structurilor economice, social-culturale şi morale, proces afectat negativ de criza economică care este încă în curs de adîncire. Situaţia României din acest punct de vedere este complet diferită de cea a ţărilor în care structurile sociale şi economice sînt relativ stabile. În aceste din urmă ţări există probabil o tendinţă justificată ca asistentul social să trateze mai mult cazurile reziduale în care sistemul social eşuează. Asistentul social apare aici ca avînd o funcţie mai mult corectivă şi compensatorie. În situaţia noastră, procesele de reconstrucţie socială se combină cu cele de dezorganizare socială şi cu vechile mentalităţi şi practici ale unei culturi opresive, de tip manipulativ. De aceea, aici asistentului social îi revin sarcini suplimentare: el trebuie să intervină activ în conştientizarea acestor procese, în sprijinirea indivizilor şi a colectivităţii în încercarea de a face faţă schimbărilor şi problemelor dificile, chiar de a iniţia schimbări într-o manieră pozitivă. Aceasta întrucît în nevoie şi vulnerabilă este nu numai o minoritate împinsă la marginea societăţii, ci în diferite grade şi sfere întreaga colectivitate.

Procesul de tranziţie la o economie de piaţă, cu profundele restructurări pe care le implică, afectează mari grupuri profesionale şi chiar întregi comunităţi. Au apărut fenomene noi explozive. Şomajul reprezintă un adevărat şoc psihologic şi cultural

14

pentru oamenii obişnuiţi în trecut să aibă un loc de muncă găsit cu uşurinţă şi menţinut cu o şi mai mare uşurinţă. Schimbarea atitudinii faţă de muncă, orientarea activă către menţinerea sau căutarea unui loc de muncă, reconversia profesională reprezintă un obiectiv pe care asistentul social îl poate realiza prin consiliere, sprijinind adaptarea unor indivizi şi grupuri la schimbări economice structurale. Mai mult, trebuie cultivată iniţiativa fiecăruia de a-şi defini o activitate utilă care să-i ofere şi resursele necesare existenţei sale demne. Se asistă la o creştere masivă a delincventei juvenile, un nou fenomen - „copiii străzii"; mari mase de oameni împinse rapid în sărăcie şi nevoi actuale.

Toate acestea nu mai reprezintă dificultăţi marginale ale unor persoane vulnerabile, ci mai degrabă probleme cruciale ale colectivităţii însăşi. Nu numai unii indivizi sînt în nevoie, ci însăşi colectivitatea. În acest context, asistentul social este mult mai mult decît un reprezentant al colectivităţii care asistă persoane izolate, în nevoie, el reprezintă totodată colectivitatea care vrea să se asiste şi să se sprijine pe ea însăşi. Aici terapia individuală trebuie suplimentată cu terapia de grup şi la nivel de colectivitate. De asemenea, terapia trebuie, însă, să aibă în vedere nu numai acţiunea asupra efectelor patologilor sociale şi umane ci să vizeze şi cauzele care le-au generat. Eliminarea cauzelor trebuie să cîştige în importanţă în raport cu minimizarea efectelor.

Un ex.: în sistemul trecut, socialist, practicîndu-se o filosofie a egalitarismului, peste 90% din populaţie trăia în condiţii modeste, dar relativ egale. Sărăcia absolută era un fenomen individual, puţin răspîndit. În ultimii doi ani, diferenţele sociale s-au accentuat rapid. Există pericolul ca sărăcia să se transforme dintr-o stare individuală în una colectivă, atingînd grupuri şi comunităţi mari, afectate masiv de sărăcie. Grupurile şi comunităţile pot dezvolta mecanisme defensiv-adaptative al căror rezultat este perpetuarea şi extinderea stării de sărăcie. Pe lîngă ajutorarea săracilor de a trăi mai bine în condiţii de sărăcie, asistentul social trebuie să-i sprijine pentru a depăşi situaţiile care-i fac săraci. În această perspectivă largă, a.s. în România nu trebuie să se limiteze în a sprijini indivizi şi grupuri în nevoie să se adapteze la condiţiile existente date, ci trebuie gîndită totodată şi ca un instrument eficient al schimbărilor sociale. Asistentul social nu apare ca un simplu consilier sau terapist pentru cei în dificultate, ci şi ca un actualizator al unor posibile schimbări alternative pe care colectivitatea şi indivizii pot să le aleagă ei înşişi. Realitatea noastră socială este caracterizată printr-o explozie a problemelor sociale, culturale, morale, dar şi printr-o cronică frustrare generată de incapacitatea moştenită din trecut de a face faţă acestora. De aceea, sistemul de a.s. în România, aflat la începuturile sale, este în faţa nu numai a unei provocări generate de numeroase probleme socio-umane, dar şi a unei şanse istorice de dezvoltare într-o direcţie care este «nu numai necesară, dar şi realizabilă. Prudenţa conservatoare, aici, nu face decît să anuleze din start o asemenea şansă.

Rolurile asistentului social

Asistentul social în munca sa îndeplineşte un şir de roluri, printre care putem evidenţia următoarele:

Iniţiator - oferă atenţie problemei apărute sau problemei potenţiale. Acest rol urmăreşte în esenţă anticiparea apariţiei problemei. asistentul social ajută indivizii şi grupurile să-şi determine nevoile, să-şi clarifice şi identifice problemele, să-şi selecteze şi să aplice o strategie de lucru, să-şi dezvolte capacităţile pentru a se ocupa de problemele lor într-un mod eficient. Acest rol este cel mai mult întâlnit în practica consilierii individuale, a grupurilor şi familiei. Modelul este folosit, de asemenea, în practica comunitară,

15

în special atunci când obiectivul principal este acela de a ajuta oamenii pentru a se organiza.

Consultant(consilier pentru persoane) este un rol activ ce are ca finalitate rezolvarea problemelor acestuia şi/sau obţinerea unor schimbări în capacitatea individului de a-şi rezolva problemele

Avocat Este un rol activ şi direct, în care asistentul social se luptă, pledează pentru drepturile, nevoile unui client sau ale unui grup. Într-un astfel de rol, asistentul social promovează lidership pentru colectarea de informaţii, argumentează nevoile şi drepturile clientului. Obiectivul este să modifice sau să provoace schimbări ale politicilor sociale în concordanţă cu nevoile sociale.

Broker (agent de legătură) - acest rol asistentul social îl îndeplineşte prin stabilirea legăturilor dintre indivizi sau grupuri sociale, care au nevoie de ajutor, şi serviciile comunitare. De exemplu: unei femei care este deseori bătută de soţ i se propune să se adreseze unui serviciu de violenţă domestică.

Mediator - rolul implică intervenţia asistentului social în dispute dintre părţi, pentru a le ajuta să ajungă la un consens. De exemplu: divorţuri, vecini în conflict, proprietarul de bloc-casă cu chiriaşul etc.

Negociator - adună împreună acele persoane care sunt în conflict şi încearcă să le ajute să ajungă la un compromis. Uneori, la fel ca si mediatorul, negociatorul găseşte o soluţie de mijloc ce asigură contrapărţilor existenţă în comun.

Educator - rolul de educator implică oferirea de informaţii clientului. Pentru a fi un educator bun, asistentul social trebuie să deţină cunoştinţele necesare. De exemplu: să-l familiarizeze pe client cu obligaţiunile părinţilor, să fie competent în educaţia sexuală, în căutarea locurilor de muncă pentru tineri.

Coordonator -implică conjugarea a mai multor componente într-o manieră organizată. De exemplu, în cazul unei familii cu multiple probleme, care necesită atât servicii de sănătate, cât şi servicii de educaţie, asistentul social joacă rolul de “case manager” pentru coordonarea acestor servicii; făce legătura între sistemele şi subsistemele în care este implicat clientul

Cercetător - în anumite momente, fiecare asistent social e un cercetător. Investigaţiile în asistenţa socială includ analiza literaturii de specialitate, evaluarea rezultatelor şi studierea nevoilor comunitare.

Facilitator de grup - un lider pentru grupurile experimentale. Grupul poate fi de educaţie, terapeutic, de autoajutorare etc.

Planificator/ director de program rol ce presupune activităţi specifice de scriere de proiecte şi de evaluare a lor în vederea dezvoltării şi susţinerii resurselor , serviciilor şi programelor sociale

Expert consultant – asigură asistenţa în cazul unor cercetări precum şi a altor specialişti sau servicii în efortul de înţelegere şi rezolvare a problemelor sociale.

Manager/administrator rol ce presupune scrierea de proiecte şi evaluarea lor în vederea susţinerii resurselor, serviciilor şi programelor sociale.

Supervizor de stagiu- supervizează personalul sau studenţii care I-au fost distribuiţi spre îndrumare

Membru al unei echipe de profesionişti- desfăşoară activităţi în cadrul unei echipe, prestatori de servicii sociale dintr-o instituţie sau agenţie. Echipa poate fi una interdisciplinară, deci asistentul social va colabora cu ceilalţi specialişti ai serviciului asistenţi sociali, medici, psihologi, avocaţi etc

Arbitru- examinează şi evaluează faptele şi ia decizii în unele situaţii conflictuale

16

Collectare de fonduri -popularizează serviciile sociale pentru a aduna fonduri în vederea dezvoltării şi implementării de programe sau servicii

Relaţii cu publicul -planifică şi desfăşoară acticităţi de relaţii cu publicul în numele agenţiei, instituţiei, profesiei.

Rolurile asistentului social sunt complexe. Este necesar ca asistentul social să fie conştient de faptul că toate activităţile lui cu clienţii trebuie să poarte pecetea unei munci cu dăruire de sine.

Sarcinile asistenţei sociale Putem determina un anumit număr de sarcini pe care trebuie să le îndeplinească asistenţa socială. Natura acestor sarcini reprezintă poziţia deosebită şi deseori dificilă pe care asistenţa socială trebuie să o decidă între îngrijirea individuală şi controlul societăţii Asistenţa socială trebuie să reprezinte individul în faţa societăţii. De exemplu, instanţa de judecată, înainte de a decide asupra sentinţei legale, poate dori să cunoască câte ceva despre viaţa personală a unui tânăr infractor. Asistenţa socială trebuie să reprezinte de asemenea şi societatea în faţa individului. De exemplu, un asistent social poate şi trebuie “judece” o familie care nu-şi îngrijeşte corespunzător copiii.Deoarece activităţile de asistenţă socială trebuie să fie orientate în mai multedirecţii - către individ şi către societate -rolurile ei generează totodată o inerentă sursă de tensiune: contradicţia dintre îngrijire, vindecare şi control. Sarcinile asistenţei sociale includ:

Ajutorarea persoanelor aflate în nevoi să-şi dezvolte la un grad mai înalt propriile capacităţi de a soluţiona problemele. De exemplu, a le învăţa să conducă cu bugetul familial, a contribui la ameliorarea relaţiilor în cadrul familiei.

Realizarea unor noi interrelaţii între persoanele dezavantajate şi instituţiile de asistenţă socială. De exemplu, a prezenta unei persoane în vârstă un azil la care aceasta s-ar putea decide să meargă în cazul când este neajutorată şi nu are pe nimeni în preajma sa.

Acordarea de ajutor în obţinerea unor recompense ce se cuvin conform legii. De exemplu, a ajuta o mamă necăsătorită să obţină de la departamentul de stat respectiv suma de bani ce i se cuvine pentru întreţinerea copilului.

Îmbunătăţirea relaţiilor, coordonarea activităţilor diferitelor instituţii de asistenţă socială. De exemplu, a stabili relaţii de cooperare între două servicii de asistenţă socială care “tratează” aceeaşi problemă.

Acordarea de ajutor practic. De exemplu, un copil care cerşeşte în stradă poate nimeri oricând în mâinile unui infractor, de aceea este necesar ca acest copil, până a ajunge să fie protejat de familia sa (dacă o are), să fie luat sub supraveghere de către anumite instituţii.

A contribui la dezvoltarea şi modificarea politicii sociale, asistenţii sociali activând concomitent în calitate de agenţi ai controlului social.

Deoarece asistenţa socială reprezintă fie clientul, fie statul, fie ONG-urile, ea va fi cu clienţii (beneficiarii) în una din următoarele relaţii:

de colaborare - atunci când se urmăreşte un scop unic; de negociere - atunci când trebuie să se ajungă la un anumit consens; de conflict - atunci când scopurile sunt diverse şi contrare.

17

IFSW IASSW 2001 Asistentul social are scopul de a servi bunăstării individului de a dezvolta modalităţi ştiinţifice de a cunoaşte comportamentul individual şi social de a dezvolta resurse, de a promova justiţia socialăAS sunt implicaţi în prevenirea, estimarea aplicarea evaluarea şi modificarea politicilor sociale şi a serviciilor sociale adresate grupurilor şi comunităţilor. Ei intervin în diferite domenii folosind diferite metode de cercetare , lucrând în diferite organizaţii şi furnizând servicii pentru diferite categorii de populaţie atât la nivel micro, meso cât şi macro.Pregătirea asistentului social are scopul de a promova dezvoltarea socială de a se implica în autodezvoltarea, perfecţionarea continuă şi de a furniza informaţii, de a forma practici în serviciile şi politicile sociale.AS este practicată în 5 domenii, contexte diferite dar care reprezintă parte a unui întreg Aceste contexete sunt geographic, politic, socio-economic, cultural şi spiritual

geographic- spaţiul în care a.s. îşi desfăşoară activitatea determină caracteristicile muncii sale(agenţie, regiune, stat)

politic - sistemul politic propriu fiecărei ţări determină modalitatea de protecţie socială(liberal, democratic, socialist, social democrat etc)

socio-economic - un nivel adecvat de viaţă, muncă, sănătate, servicii, educaţie, acces la servicii sociale reprezintă nevoi de bază pentru fiecare individ. Coeziunea socială a unui grup sau naţiune depinde în sens larg de accesul egal la resurse şi servicii

cultural –practicile şi credinţele, aspiraţiile, cultura individului, familiei , grupului, comunităţii trebuie respectate fără a interveni în evoluţia diferitelor practici şi credinţe

spiritual este esenţial ca a.s. să respecte valorile, credinţele, idealurile grupului în care lucrează respectându-şi în acelaşi timp şi propriile valori, credinţe A S promovează schimbarea socială, rezolvarea problemelor apărute în cadrul relaţiilor umane promovând în acelaşi timp stimularea capacităţii indiviţilor de a-şi spori bunăstarea.

Utilizând teoriile behavioriste şi a sistemelor sociale a.s intervine în momentul în care individul interacţionează cu mediul. Principiile dr. omului şi a justiţiei sociale sunt fundamentale în AS . AS în variatele ei forme se adresează multiplelor şi complexelor acţiuni interacţiuni între oameni şi mediul lor. Misiunea sa este de a stimula toate persoanele să-şi dezvolte întregul potenţial , capacitate pentru a-şi îmbunătăţi viaţa şi a preveni situaţiile disfuncţionale. Asistenţii sociali sunt axaţi pe schimare şi rezolvarea de probleme ei sunt agenţi ai schimbării în societate în viaţa indivizilor, familiiilor şi comunităţilor în care lucrează.

Rolul teoriei în practica asistenţei sociale

Cu cât asistenţii sociali încearcă să înţeleafă mai bine omul cu atât îşi dau seama de complexitatea ariilor lor de interes. Asistenţii sociali nu pot acţiona fără a lua în considerare consecinţele şi efectele acţiunilor lor care trebuie să fie predictibile. Pentru a acţiona corect, efficient asistentul social trebuie să înţeleagă rolul lor în procesul asistenţial. Teoriile sunt modalităţi de acţiune care ghidează comportamentul şi intervenţia- funcţia cunoaşterii în asistenţa socială(Polanscky citat de Sporin 1975, p102) este de a creşte capacitatea practicianului de a-şi controla conştient şi deliberat “mediul de lucru”. De exemplu atunci când încearcă să organizeze activităţi de îngrijire la domiciliu pentru un vârstnic asistentul social va lua în considerare mai multe posibilităţi de acţiune: sprijinirea familiei pentru a se putea ocupa de persoana

18

vulnerabilă, responsabilizarea persoanei pentru ase putea îngriji, mobilizarea resurselor instituţionale sau instituţionalizarea (Howe D., Introducere în teoria asistenţei sociale, 2001, p 15).

Asistenţa socială este prin excelenţă o profesie practică bazată atât pe cunoaşterea şi experienţa comună cât şi pe intuiţia şi experienţa individuală. Th Kuhm (1976 p.45) adduce în atenţie procesul dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice şi spune că acesta se realizează în contextul “competitivităţii modelelor teoretice”- o teorie este înlocuită de alta dar nu se anulează valoarea teoriilor înlocuite.Deşi iniţial, înainte de constituirea asistenţei sociale ca domeniu professional autonom practicile asistenţiale existau ca activităţi commune de întrajutorare, cu timpul a ajus să însemne un set de cunoştinţe şi teorii care definesc un camp distinct de caţiune. Howe D.( 2001, p17)spunea că fiecare profesie este interesată de anumite tipuri de fenomene şi uzează de anumite aparate teoretice care o ajută să se constituie în ocupaţie de sine stătătoare.

În prezent asistenţii sociali utilizează o serie de paradigme, teorii şi metode în munca lor cu clienţii. Conform lui Malcom Payne(1996, p.8) alături de teorii şi concepte foarte importante sunt politicile sociale, organizarea instituţiilor şi serviciilor sociale, organitarea grupurilor profesionale şi organizarea sistemului de educaţie în asistenţa socială. Toate aceste definesc câmpul de caţiune în asistenţa socială. Sursele de cunoştinţe ştiinţifice au fost derivate iniţial din sociologie şi psihologie şi au fost adaptate la scopurile , obiectivele şi problematica specifică asistenţei sociale.

În urma experimentării diferitelor teorii din psihologie(psihanaliza, behaviorismul), sociologie(teoria sistemelor, funcţionalismul, structuralismul, teoria conflictului), antropologie, asistenţii sociali au putut identifica un set de concepte, cunoştinţe ce vor duce la costruirea de tehnici şi practici proprii domeniului de ex: abordarea centrată pe sarcină, abordarea centrată pe client etc. D. Howe(2001, p 20-24) consideră că în procesul de dezvoltare a asistenţei sociale se pot identifica şapte etape: investigarea, psihanaliza, şcoala de diagnoză şi funcţionalism, achiziţionarea , inventarierea, scopul comun şi unificarea, clasificarea teoriilor în asistenţa socială.Asistenţa socială ca domeniu professional este un construct social constituind un complex de contexte, structuri sociale, reţele sociale, indivizi, grupuri care interacţionează reciproc. Ca activitate practică, asistenţa socială, este constituită din trei elemente: asistentul social, clientul, contextual- prin urmare teoriile trebuie să reflecte modul în care interacţionează aceste elemente.

Măsuri de asistenţă socială

Asistenţa socială este formată din două componente/ măsuri distincte: serviciile sociale şi prestaţiile sociale. Pentru a înţelege scopul asistenţei sociale este util să înţelegem în primul rând ce înseamnă a funcţiona normal într-o societate.

Funcţionarea socială: Îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate în general, faţă de cei din imediata apropiere sau faţă de propria persoană. Aceste responsabilităţi includ satisfacerea nevoilor de bază ale individului şi ale membrilor de familie care depind de el/ ea.

Nevoile de bază sunt fizice, emoţionale, de realizare personală etc. (Parker, 1987, p.153) Conceptul de nevoie socială aparţine în mod firesc de idea de serviciu social. Istoricul serviciilor sociale are la bază recunoaşterea nevoilor sociale şi organizarea

19

societăţii pentru a le satisface.

Nevoie: = o anumită stare de deficienţă, de lipsă, ce impune o anumită rezolvare; = o stare de tensiune la un moment dat, resimţită sau de un grup de indivizi sau individual.

Conceptul de problemă socială poate fi definit ca fiind o situaţie pe care mai multe persoane dintr-o comunitate o percep ca fiind greu de rezolvat, dificilă, care creează disconfort si care cere o soluţionare/ rezolvare imediată. Exemple de probleme sociale: sărăcia, consumul de droguri, rata ridicată a abandonului şcolar, poluarea apei şi a aerului, servicii medicale insuficiente în mediul rural, violenţa domestică etc.

În concluzie, problemele sociale generează nevoi sociale ce impun organizarea de servicii sociale în cadrul unei comunităţi

Măsurile/ componentele asistenţei sociale au rolul de a satisface nevoile unei persoane atunci când aceasta nu se mai poate ajuta singură (din cauza unei boli cronice, a resurselor financiare insuficiente, a unui handicap fizic sau psihic etc.), astfel:

a. Prestaţii sociale: forme de transfer prin care se realizează alocarea de bunuri şi servicii către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli şi de roluri reciproce. Prestaţiile pot fi acordate în bani sau în natură. Din categoria celor băneşti fac parte: pensiile, indemnizaţiile de şomaj, alocaţiile pentru copii şi familie, ajutorul social ş.a. Prestaţiile în natură pot consta din bunuri (“cornul şi laptele”, rechizite pentru şcolarii din familiile cu venituri mici etc.)).

b. Servicii sociale: Activităţile asistenţilor sociali sau ale altor profesionişti care ajută oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi să restabilească funcţionarea socială a indivizilor, familiilor şi comunităţilor (Parker, 1987, p. 154). Conform OG 86/2004, serviciile sociale:

reprezintă: măsuri şi acţiuni care răspund nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup.

urmăresc: prevenirea şi depăşirea situaţiilor de dificultate, de vulnerabilitate sau dependenţă, în scopul menţinerii autonomiei, prevenirii marginalizării şi excluziunii sociale, creşterii calităţii vieţii.

Se bazează pe colaborarea cu serviciile medicale. Serviciile sociale sunt acordate în primul rând în comunitate, adică beneficiarii sau utilizatorii primesc asistenţă atunci când este necesar, dar rămân în familia lor şi continuă să locuiască în casa lor. În cazuri speciale, considerate mai degrabă excepţionale, persoanele aflate în dificultate sunt plasate în servicii de tip rezidenţial/ institutional (Moore, 1993). Servicii sociale nonrezidenţiale (oferite în afara instituţiilor): centre de zi, servicii de îngrijiri la domiciliu, centre de reabilitare şi recuperare de zi, centre de adapost, centre de consiliere. Servicii sociale rezidenţiale/ în instituţii: cămine de îngrijire pentru vârstnici, cămine -spital, cămine pentru persoane cu dizabilităţi (de asistenţă şi îngrijire permanentă) etc. Politica de prevenire a instituţionalizării, adoptată în ultimii ani în România, se înscrie în tendinţa europeană de a acorda prioritate alternativelor nonrezidenţiale şi îngrijirii în comunitate.

20

Suportul social şi relaţiile interpersonale

Ce este suportul social? principala resursă exterioară la care individul poate apela pentru

evitarea/rezolvarea anumitor probleme pe care nu le poate rezolva singur.

“susţinerea psihologică şi socială a persoanelor: confortul, asistenţa şi informaţiile primite din partea indivizilor şi grupurilor în cadrul relaţiilor formale şi informale”. (Chelcea, Iluţ, 2003, p. 350)

proces prin care se oferă sau se primeşte sprijin cu alte persoane în scopul de a uşura unul sau mai multe obiective ale funcţionării sociale.

proces important în menţinerea sănătăţii fizice şi psihice a individului, în integrarea sa, în creşterea stimei de sine şi ajutarea acestuia să aibă încredere în oameni şi să se simţă în siguranţă.

Sursele şi evaluarea suportului social

Atunci când cineva nu reuşeşte să-şi rezolve problemele şi apelează la alte persoane în care are încredere, când are nevoie de ajutor material sau când are nevoie de o persoană căreia să-i poată împărtăşi temerile şi fricile, ea apelează la una dintre sursele de suport social ce-i stau la dispoziţie: familie, prieteni, colegi, vecini, specialişti (asistenţi sociali, consilieri, psihologi etc) sau grupuri de suport comunitare. Oamenii care au legături sociale puternice (familiale, de prietenie, de vecinătate sau colegiale) tind să facă faţă stresului mai bine. Ei tind, de asemenea, să fie mai fericiţi, mai sănătoşi şi să trăiască mai mult.

Sursele suportului social pot fi: informale: familia, prietenii, colegii, vecinii, cunoştinţele.

Schimbări majore în dinamica familiei cum ar fi boala, moartea, divorţul sau schimbarea domiciliului pot slăbi fundaţia unei familii. Pentru că ele se află întotdeauna în schimbare, dezvoltare şi evoluţie, toate familiile experimentează stresul la un moment dat. Familiile pot oferi un sprijin emoţional imens, în special în momentele de criză. Astfel de crize sunt determinate sau agravate, nu de puţine ori, de situaţii sociale problematice cum ar fi şomajul, sărăcia, educaţia deficitară sau lipsa acesteia etc. Un al doilea tip de suport social este cel oferit de grupurile şi reţelele de prieteni şi colegi. Aceste relaţii sunt de obicei mai puţin intense sau apropiate, comparativ cu relaţiile din familie. Prietenii se implică în activităţile comune de timp liber şi comunică mult unii cu ceilalţi. Colegii cooperează şi se ajută unii pe alţii în timpul serviciului şi se angajează, de asemenea, într-o mulţime de conversaţii.

formale: - specialişti (asistenţi sociali, consilieri, psihologi, medici etc.); -instituţii şi servicii sociale, grupuri comunitare de support

Evaluarea suportului social - Etapă necesară în procesul de evaluare a nevoilor şi resurselor unei persoane aflată în dificultate. -Se referă la:

reţelele de relaţii pe care le are persoana cu mediul social aspectele calităţii relaţiilor unei persoane şi posibilitatea ca aceste relaţii să

ofere sprijin persoanei în dificultate.

21

Reţeaua de relaţii

Reţelele de relaţii de care dispune o persoană la un moment dat pot include: soţul/soţia, copiii, părinţii, părinţii soţului/soţiei, rudele, prietenii apropiaţi, grupurile religioase, colegii, subordonaţii, vecinii, grupurile profesionale, cluburile sociale, grupurile de recreere, grupurile comunitare de suport.

Calitatea relaţiilor

De asemenea, în evaluarea sprijinului social de care poate să dispună o persoană la un moment dat, devin importante aspecte ce ţin de calitatea relaţiilor acelei persoane, de posibilitatea ca aceste relaţii să deţină funcţii de sprijin la un moment dat.

De exemplu, nu este suficient ca persoana care are nevoie de sprijin să facă parte dintr-o familie numeroasă (aparent, o sursă importantă de sprijin), ci este necesar să evaluăm şi ce crede persoana respectivă despre sprijinul pe care-l poate primi de la familie. Uneori, familia se constituie într-o sursă de tensiuni şi conflicte, ceea ce determină persoana în nevoie să caute sprijin, apelând la alte surse de suport.

Suportul social poate acoperi o arie variată de nevoi : materiale; informaţionale; emoţional-afective; de îngrijire; de recunoaştere şi afirmare; de consiliere; de interacţiune socială pozitivă etc.

Funcţiile relaţiilor sociale suportive

Relaţiile sociale pot îndeplini una sau mai multe dintre următoarele funcţii:

a. Funcţia emoţională: este funcţia care oferă confort şi stimă de sine, ocupă un loc central în cadrul conceptului de sprijin social şi este cel mai important tip de sprijin ce poate însoţi toate etapele unei situaţii problematice:

1. situaţia de criză; 2. tranziţia la o nouă situaţie; 3. faza deficitară/finală.

Acest tip de support poate fi oferit de: sursele informale (familia, prietenii, colegii, vecinii etc.); sursele formale (asistenţii sociali, consilierii, grupurile de suport comunitare etc) şi presupune activităţi precum:

asistenţa sub formă de încurajare; exprimarea căldurii personale în relaţie cu persoana în nevoie; manifestarea afecţiunii pentru celălalt; comunicarea empatică;

22

manifestarea încrederii şi a susţinerii necondiţionate; comportamentul ce susţine sentimentul de siguranţă şi-l conduce pe individ

spre credinţa că este respectat şi că devine conştient de disponibilitatea cuiva cu care poate discuta problemele sale cele mai delicate.

b. Funcţia cognitivă, informaţională: este utilă în special în faza de tranziţie de la o situaţie problematică la o situaţie adaptativă, presupune a-i oferi persoanei aflată în dificultate informaţiile de care are nevoie sau de a o învăţa anumite deprinderi ce-i sunt necesare pentru rezolvarea problemei sale include şi un sprijin ce implică informaţii care să ajute persoana să-şi evalueze evoluţia proprie, sfătuirea, îndrumarea şi consilierea persoanei în diverse domenii.

c. Funcţia de suport material, instrumental: este formă de ajutor direct şi material pentru o persoană aflată în dificultate, poate ajuta la rezolvarea unor probleme practice, fiind utilă în special în faza deficitară/ cronică a situaţiei problematice, poate consta în furnizarea de bani, bunuri sau servicii, presupune ca activităţi: asistenţa pentru muncile gospodăreşti; îngrijirea copiilor; acordarea unor împrumuturi sau donaţii în bani; o transportul; oferirea de bunuri materiale (mobilă, cărţi, maşină de spălat, haine etc.); oferirea de ajutor în perioade critice, cum ar fi îmbolnăvirea sau decesul unui membru al familiei.

Sincronizarea dintre suportul social şi fazele situaţiei problematice

Cei ce îşi desfăşoară activitatea profesională în domeniul asistenţei sociale se află deseori în situaţia de a oferi sprijin social clienţilor. Pentru a realiza acest lucru este util ca ei să cunoască etapele din evoluţia unor situaţii problematice cu care clienţii se pot confrunta la un moment dat. Prin înţelegerea acestor faze, se pot fi oferite/proiectate răspunsuri cât mai adecvate nevoilor clienţilor.

Fazele situaţiei problematice sunt: 1. CRIZA 2. TRANZIŢIA 3. PERIOADA DEFICITARĂ/CRONICĂ

Importantă este sincronizarea dintre suportul social şi etapa situaţiei problematice (criza, tranziţia sau faza cronică/finală). Funcţiile particulare ale suportului social, important în diferite momente, sunt:

a) suportul emoţional: - este necesar în faza de criză, tranziţie sau deficit; - sursa cea mai importantă o reprezintă membrii familiei.

Exemplu: O persoană care află că este concediată, trăieşte sentimente de inadecvare, mânie, furie, neputinţă, disperare, inutilitate, vinovăţie, depresie etc. Pentru a depăşi această stare de criză, persoana respectivă are nevoie în primul rând de sprijin emoţional, de încurajare, de facilitare a exprimării şi acceptării emoţionale, dincolo de orice alt tip de suport. Acest sprijin poate fi oferit de familie, prieteni, colegi sau de către asistenţi sociali, consilieri etc.

23

b) suportul informaţional sau cognitiv: - este necesar de-a lungul perioadei de tranziţie de la faza de criză a situaţiei problematice la o nouă situaţie care să permită funcţionarea socială a individului.

Exemplu: Persoana care şi-a pierdut locul de muncă are nevoie în această etapă de informaţii legate de posibile oportunităţi existente pe piaţa muncii, de formare a unor abilităţi şi deprinderi practice utile pentru găsirea unui nou loc de muncă etc. Pentru acest tip de sprijin se poate apela la familie, prieteni, colegi, cunoştinţe sau la serviciile comunitare şi specialişti precum asistenţi sociali, consilieri etc.

c) suport material, instrumental: -este necesar în stările deficitare, în situaţiile de solicitări cronice excesive.

Exemplu: Persoana care şi-a pierdut locul de muncă are nevoie în această etapă de suport material, financiar sau de suport constând în anumite bunuri sau servicii, necesare pentru a depăşi situaţia de dificultate. Trebuie subliniat caracterul temporar al acestui tip de sprijin, mai ales în situaţiile problematice care pot fi soluţionate. Doar în aceste condiţii poate fi prevenită crearea dependenţei de acest tip de ajutor şi promovate autonomia şi responsabilitatea personală. Pentru acest tip de sprijin se poate apela la familie, prieteni, colegi, cunoştinţe sau la serviciile comunitare şi specialişti precum asistenţi sociali, consilieri etc.

Mobilizarea suportului social are în vedere o evaluare iniţială a resurselor individuale şi sociale ale persoanelor. Această evaluare este urmată, acolo unde este necesar, de intervenţii care să îmbunătăţească funcţionarea suportului social.

Relaţia de suport dintre asistentul social şi client în practica asistenţei sociale

O sursă importantă de sprijin, în special acolo unde sursele informale (familia, prietenii, colegii, vecinii etc.) nu există sau nu sunt suficient mobilizate, serviciile de asistenţă socială devin extrem de necesare pentru prevenirea apariţiei disfuncţiilor şi integrarea socială a persoanei aflate în dificultate. În cadrul acestor servicii, relaţiile suportive create între asistentul social şi beneficiari se constituie în cadrul esenţial al procesului de asistenţă socială.

Asistenţa socială

“Arta în care cunoaşterea ştiinţei relaţiilor umane şi a deprinderilor de relaţionare este folosită pentru a mobiliza capacităţi latente existente în orice individ, astfel încât acesta să fie mai bine adaptat la stresul vieţii de zi cu zi.” (1949, Biesteck)

RELAŢIA Asistent social - Client Ce este?

sufletul asistenţei sociale, în timp ce evaluarea, identificarea nevoilor şi intervenţia sunt trupul acesteia (cele două sunt oricum inseparabile);

24

cadrul în care cunoştinţele despre natura umană sunt puse în valoare spre beneficiul clientului;

un tip special de relaţie interpersonală; interacţiunea dinamică a atitudinilor, emoţiilor, comportamentelor,

interacţiune apărută între client şi asistentul social, în scopul adaptării mai bune a clientului la cerinţele mediului în care trăieşte”.

Obiectivele relaţiei dintre asistentul social şi client sunt:

sprijinirea clientului în depăşirea unor situaţii problematice de viaţă; satisfacerea nevoilor psihosociale ale clientului; crearea unei atmosfere în care clientul să se simtă liber să comunice şi să

colaboreze în condiţii de securitate psihoemoţională cu asistentul social.

Atitudini implicate în relaţia asistent social - client

A. Nevoile psihosociale ale clienţilor reprezintă:

surse ale atitudinilor, reacţiilor emoţionale, comportamentului clientului;

chiar şi atunci când clienţii cer ajutor material sau financiar, cererea lor include şi satisfacerea implicită a unor nevoi psihosociale complexe;

satisfacerea lor implică, deseori, stabilirea unor relaţii interpersonale;

clienţii pot sau nu pot fi conştienţi de aceste nevoi;

satisfacerea lor are impact asupra relaţiei cu clienţii şi asupra atitudinilor acestora;

tipuri de nevoi psihosociale: - de a fi considerat o fiinţă umană, nu un caz;- de a exprima liber sentimente şi emoţii (pozitive sau negative) pentru a se simţiei înşişi;

- de a fi acceptat ca o persoană, demnă, de valoare, indiferent de gradul dedependenţă, vulnerabilitate, număr de eşecuri din viaţă;

- de a fi înţeles şi de a i se răspunde la sentimentele exprimate;- de a nu fi judecat sau condamnat pentru dificultatea în care se află;- de a alege şi a decide cu privire la propria viaţă;- de confidenţialitate.

B. Atitudinile şi rolul lor în relaţia asistent social-client sunt:

reacţii evaluative favorabile sau nefavorabile faţă de ceva sau cineva, reacţie datorată sistemelor de valori cu care operează individual;

se exteriorizează în comportament;

relaţia dintre asistent social şi client reprezintă un schimb între două surse de energie;

interacţiunea asistent-client este una emoţională, atitudinală, dinamică, cu intensitate şi externalităţi diferite;

componenta emoţională nu încetează atâta timp cât relaţia asistent social-client există;

satisfacerea anumitor nevoi creează anumite sentimente şi se exteriorizează

25

prin comportamente verbale/ nonverbale;

creează disponibilitatea clientului de a fi ajutat.

Sistemul de valori în practica asistenţei sociale

Noţiunile de cunoştinţe, abilităţi, deprinderi sunt determinate de teorie practică şi valori. Astfel să ştii înseamnă să ai cunoştinţe despre…, deci o bază teoretică, să poţi presupune să ai formate abilităţile necesare obţinute prin practica profesională (experienţa dobândită) iar să vrei presupune să ai atitudini faţă de… , atitudini ce au la bază un set de valori.

Valorile sunt acele lucruri pe care le considerăm importante. Ele include scopuri, idealuri, comportamente iar sistemul de valori este reflectat în deciziile şi comportamentul individual.

Etică(etimologic) provine din limba greacă – ethos(morav, obicei, caracter) reprezintă o disciplină filosofică ce studiază problemele practice şi teoretice ale moralei dar şi o concepţie sistematizată şi coerentă, fie personală, fie proprie unui current filosofic, fie reprezentând comandamentele unei societăţi cu privire la normele de desfăşurare a vieţii sociale(Dicţionar de Filosofie, 1978).

În filosofie etica studiază şi evaluează comportamentul uman în lumina principiilor morale , care pot fi considerate standarde de comportament, pe care oamenii şi le-au stabilit, sau obligaţii şi îndatoriri pe care una numit grup social le impune memebrilor săi. Etica s-a dezvoltat pe măsură ce oamenii au reflectat asupra intenţiilor şi consecinţelor actelor lor. Etica poate fi considerată ştiinţa îndatoririlor umane, un set de reguli, îndatoriri deduse din această ştiinţă, un system particular de principii şi reguli care se aplică unei sfere a acţiunilor umane(sfera politică, socială etc). Etica defineşte modul în care indivizii, corpurile profesionale şi instituţiile aleg să interacţioneze.

Morala(etimologic)provine din limba latină- mores(atitudine morală, comportament acceptat tradiţional, obicei) reprezintă un ansamblu de norme de reglementare a comportamentului fondat pe valorile de bine-rău, moral-imoral, cinste, corectitudine, responsabilitate etc, larg răspândite în cadrul unei colectivităţi având un grad mare de interiorizare şi impuse de propria conştiinţă(conştiinţă morală) cât şi de presiunea atitudinilor celorlalţi(opinie publică). În sfera moralei sunt cuprinse conştiinţa morală-convingeri, concepţii, valori, idealuri morale-norme sau principii morale, relaţii morale.

Astfel dacă morala reprezintă convenţii sociale(credinţe şi practici) legate de comportamentul uman correct/greşit care sunt atât de larg răspândite şi acceptate încât reprezintă un consens constant în comunitate iar etica o reflectare , analiză sistematică asupra moralităţii, un termen generic pentru diferitele modalităţi de înţelegere şi examinare a vieţii morale, obiectivul acesteia din urmă (a eticii) este luarea de decizii, alegerea unor alternative în problemele semnificative etic din practica asistenţei sociale, o abordare practică şi structurată pentru a veni în sprijinul profesioniştilor din domeniul asistenţei sociale în identificarea, analiza şi rezolvarea constructivă a dilemelor etice ce pot să apară.

Moralitatea se referă la gradul în care normele morale sunt respectate de către o persoană, un grup, o colectivitate.

Moravuri- concept general referindu-se la morală ca ansamblu de norme şi valori recunoscute şi impuse de către societate , la moralitate- ca grad de respectare a acestor norme în cadrul unei colectivităţi cât şi la o serie de practici, moduri de comportare specifice respectivei comunităţi şi care sunt mai mult sau mai puţin

26

formulate explicit ca norme morale, adesea ele fiind chiar opuse normelor şi valorilor formalşi general acceptate dar fiind larg practicate(Vlăsceanu L., Zamfir C., 1998, Dicţionar de sociologie).

Deontologie (etimologic) provine din limba greacă deon, deontos- ceea ce se cade, datorie, ceea ce ste necesar şi logos-ştiinţă, şi reprezintă un cod al moralei profesionale, al principiilor şi normelor morale specifice pe care le implică exercitarea unei profesii. Acesta poate fi scris sau transmis prin tradiţie, pe cale orală şi acceptat tacit de către toţi practicienii unei profesii (Dicţionar de filosfie).

În sens restrâns deontologia reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o organizaţie, instituţie, profesie sau o parte a acesteia prin intermediul organizaţiilor profesionale care devin instanţe de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor reguli(Miroiu M., Berbea N., 2004, Introducere în etica profesională, Ed. Trei,Bucureşti).

Codul deontologic reprezintă ansamblul obligaţiilor speciale care rezultă din aderarea deliberată la o anumită profesie.

Codul etic(Roth M., 2003) reprezintă un set de reguli care reflectă principii generale de conduită profesională.

Valoare poate fi definită drept ceva ce este valoros, dezirabil, prin sine însuşi.Din punctual de vedere al asistenţei sociale valorile pot fi private ca păreri, credinţe despre oameni şi despre cele mai potrivite căi de a-i trata pe oameni.

Aceste credinţe sunt reflectate în activitatea zilnică şi conduc activitatea profesională.

Valorile folosite în asistenţa socială fac subiectul a trei instanţe: normele generale ale societăţii, funcţiile agenţiei, contactul cu clientul.Sistemul de valori al profesiei de asistent social adduce în atenţia societăţii

ideile eticii sociale, ale solidarităţii, ajutorului, grijii fată de alţii, includerii şi acceptării altora(Roth M., 2003). Una din valorile importante se referă tocmai la libertatea alegerii individuale. Astfel se constituie valorile personale configurate în mod individual dar şi nu independent de valorile grupului sau ale comunităţii din care individul face parte.

Valorile sunt implicate în orice decizie care presupune judecăţi etice. Pentru situaţiile în care nu este evident ceea ce este bine şi ceea ce este rău, în situaţiile în care nu există un mod clar de a rezolva un conflict între principiile morale, valorile ne ghidează în alegerea unei soluţii optime. Asistentul social achiziţionează în timpul formării sale o bază de cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice necesare desfăşurării activităţii profesionale, însă modul de a gândi şi a acţiona a asistentului social sunt influenţate şi de propria experienţă de viaţă şi de calităţile sale umane. Cunoaşterea şi respectarea valorilor şi principiilor asistenţei sociale sunt esenţiale în munca cu clienţii dar ele trebuie completate de o practică asistenţială multiculturală competentă. Lee şi Greene(Miley K.,K., O Melia M., Du Bois B.,2006, p.93, Practica asistenţei sociale ) fac distincţia între competenţa culturală, sensibilitatea culturală şi practica asistenţială culturală. Astfel competenţa culturală vizează dobândirea cunoştinţelor privind dezvoltarea unui anumit grup cultural într-un context social dat iar sensibilitatea culturală vizează setul de valori al grupului cultural respective. Asistentul social trebuie să-şi formeze ca deprindere receptivitatea socială iar abordarea trebuie să fie determinată de cunoştinţele, valorile şi deprinderile asistenţei sociale generale şi se dobândeşte prin interacţiunea cu personae diferite din punct de vedere cultural. Dobândirea acestui tip de competenţă garantează respectarea principiilor unicităţii,

27

demnităţii şi a nondiscriminării în oferirea de servicii sociale clienţilor indifferent de gen, religie, rasă etc.

Valorile asistenţei sociale se exprimă prin ideile referitoare la atitudinile faţă de oameni, la nevoile şi scopurile sale şi la modalităţile de a obţine resursele necesare vieţii. Valorile fundamentale ale asistenţei sociale combină valori fundamentale ale tradiţiei religioase iudeo-creştine cu cele ale umanismului şi ale liberalismului.

Sistemul propriu de valori , modalităţile în care acestea au fost interiorizate precum şi modul în care acestea interacţionează ca valorile celorlalţi determină apariţia următoarelor situaţii:

Valorile asistentului social/ valorile clientului (ceea ce este important pentru asistentul social nu este obligatoriu important şi pentru client)

Valorile asistentului social ca model. De cele mai multe ori asistentul social reprezintă un model pentru client situându-se pe o poziţie de putere în ceea ce priveşte impactul asupra perrsoanei asistate de aceea este foarte important ca asistentul social să-şi înţeleagă sistemul propriu de valori şi modul în care acesta îl influenţează în luarea deciziilor.Valorile asistentului social/valorile instituţiei/valorile societăţii/valorile profesionale. Sistemul personal de valori poate intra în conflict direct cu valorile instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea, cu normele societăţii sau cu codul etic professional. Valorile individuale diferă adesea de alegerile individuale ale clienţilor fie ei indivizi sau grupuri( avort, pedeapsa cu moartea, homosexualitatea etc )şi pot ridica probleme în alegerea modalităţi de rezolvare a problemele sociale.

Alegerea unei cariere profesionale ca cea în asistenţa socială cere o profundă explorare a valorilor individuale şi compararea lor cu valorile profesiei (Hoffman şi Salle, 1994 în Roth-Szamonskozi, 2003). Valorile individuale diferă adesea de problemele concrete ale vieţii sociale ca, de exemplu, sinuciderea, avortul, pedeapsa cu moartea, homosexualitatea şi altele. Majoritatea practicienilor din domeniul asistenţei sociale subscrie la următoarele valori fundamentale, cu importanţă cardinală pentru profesie (Codul deontologic, Asociaţia Naţională Americană a Asistenţilor Sociali, 1996.) (Roth-Szamoskozi, 2003):

1. Afirmarea individualităţii proprii. Oamenii au dreptul la libertate, la alegerea propriilor lor valori şi modalităţi de viaţă, atâta timp cât acestea nu afectează libertatea altora. 2. Lupta împotriva tiparelor şi a clişeelor în a-i percepe pe ceilalţi. Lupta împotriva prejudecăţilor. 3. Dreptul persoanelor de a avea acces la resursele necesare. Oamenii au dreptul la resursele necesare susţinerii vieţii şi dezvoltării lor şi la posibilităţi de a-şi realiza şi de a-şi exprima potenţialul. 4. Respectul demnităţii şi încrederea în valoarea fiinţei umane. Fiecare persoană este o valoare în sine şi este unică. Procesul de asistenţă socială va trebui să conducă la valorizarea personalităţii umane, la creşterea demnităţii ei şi la creşterea demnităţii fiecărei persoane asistate. 5. Încrederea în capacitatea de autodeterminare şi în capacitatea de rezolvare a problemelor persoanelor asistate. Încrederea în capacitatea de învăţare şi dezvoltare a acestora. 6. Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor primite de la persoanele asistate şi în legătură cu aceştia.

Problema confidenţialităţii este una dintre cele mai importante în asistenţă socială. Confidenţialitatea este esenţială pentru asigurarea unui climat de încredere, dar şi pentru respectarea drepturilor persoanei asistate. Regula generală este că nici o

28

informaţie nu poate fi împărtăşită fără acordul persoanei asistate. Dar, se poate face o diferenţiere între confidenţialitate absolută - caz în care nici o informaţie nu poate fi împărtăşită altora, indiferent de circumstanţe- şi confidenţialitate relativă - caz în care se specifică situaţiile în care este responsabilitatea noastră etică şi profesională de a transmite altora informaţiile obţinute. Anumite situaţii pot garanta confidenţialitate absolută. În afară de nevoile persoanei asistate, rolul nostru este dictat şi de regulile instituţiei în care lucrăm, ca şi de prevederile legale. Responsabilităţile pentru realizarea valorilor menţionate revin în comun indivizilor şi comunităţilor. Societatea va trebui să creeze condiţiile unei participări democratice a cetăţenilor la viaţa socială iar aceştia au responsabilitatea de a fi actori activi în viaţa socială.

Am putea spune că în practică nu există un set universal acceptat de valori, dar putem identifica un nucleu de bază (Rădulescu, 2004): 1. respectul faţă de autodeterminare;2. promovarea bunăstării individuale şi colective;3. egalitatea de şanse;4. justiţia socială.1. Respectul faţă de persoana asistată nu este inclus aici ca o valoare specifică deoarece mulţi autori îl consideră o precondiţie a celorlalte valori menţionate Autodeterminarea are în practică un dublu sens:

un sens negativ înţeles ca libertate şi suport acordat unei persoane pentru a facepropriile alegeri;

un sens pozitiv înţeles ca asigurarea condiţiilor care să faciliteze înţelegereadeciziilor luate şi dezvoltarea personală.Autodeterminarea este întâlnită în practica asistenţei sociale ca:

încurajarea persoanei asistate pentru a participa la definirea problemei, stabilirea priorităţilor şi alternativelor de intervenţie, precum şi pentru a decide utilizarea resurselor personale;

suportul oferit persoanei asistate pentru dezvoltarea abilităţilor şi a încrederii în sine.

Asistentul social sprijină persoanele asistate în eforturile lor de a-şi identifica şi clarifica scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni. Asistenţii sociali pot limita drepturile persoanelor asistate la autodeterminare atunci când, în judecata profesională a asistentului social, acţiunile prezente şi/sau viitoare ale persoanelor asistate prezintă un risc pentru ei înşişi şi/sau pentru ceilalţi. Codul Deontologic al profesiei de asistent social din România obligă asistentul social să nu decidă în numele beneficiarului ci să-şi dezvolte resursele în vederea alegerii celei mai bune opţiuni şi limitarea drepturilor beneficiarilor la autodeterminare este posibilă atunci când asistentul social consideră că acţiunile prezente şi/sau viitoare ale beneficiarilor prezintă risc pentru ei înşişi sau pentru ceilalţi.Codul etic al NASW susţine dreptul clienţilor de a lua decizii în ceea ce îi priveşte- autodeterminarea reprezintă libertatea alegerii , dar această libertate depinde de existenţa unor opţiuni şi resurse. Resursele reduse limitează opţiunile posibile şi potenţialul de autodeterminare a clientului.Asistenţii sociali care susţin dreptul clienţilor la autodetrminare ghidează procesul de asistenţă, confirmă capacităţile clientului, activează resursele acestuia şi îi extind oportunităţile.Capacitatea de autodeterminare poate fi sporită prin activitatea îndreptată spre îndepărtarea barierelor exterioare care limitează posibilităţile clientului(obiceiuri, norme, instituţii) şi a barierelor interioare care îi limitează posibilităţile de a găsi modalităţi

29

alternative de acţiune. Există unele domenii ale practicii unde asistenţii sociali au autoritatea legală de a-l obliga pe client să facă unele acţiuni:

clienţii care au nevoie de protecţie dat fiind statutul lor de dependenţă(copii instituţionalizaţi, persoane cu handicap, bătrâni)

persoane care se reabilitează după ce au încălcat normele sociale(delincvenţi, toxicomani, bolnavi mental)

2. Tema promovării bunăstării individuale şi comunitare este interpretabilă, depinzând de viziunea asistentului social asupra conceptului de bunăstare umană, de înţelegerea bunăstării de către persoana asistată şi de înţelegerea culturală a nevoii. Apare întrebarea: în acţiunile întreprinse asistentul social urmăreşte aplicarea propriei înţelegeri a bunăstării sau înţelegerea pe care o are persoana asistată? În standardele etice internaţionale ale asistenţilor sociali (Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali) este menţionată datoria asistentului social de a acţiona în interesul persoanei asistate; această prevedere este completată de alte două menţiuni: pe de-o parte, dezvoltarea unui punct de vedere al asistentului social asupra a ceea ce reprezintă interesul persoanei asistate în acord cu teoria asistenţei sociale, iar pe de altă parte, asistentul social trebuie să aibă în vedere interesul altor persoane din vecinătatea persoane asistate precum şi interesul public.

3. Egalitatea de şanse implică stabilirea unor criterii de egalitate a persoanelor aflate în dificultate şi „eliminarea dezavantajelor” acestora în accesul la servicii. Acestă valoare poate fi înţeleasă în trei moduri:

tratament egal: eliminarea dezavantajelor în accesul la resurse şi servicii, incluzând asistarea oricărei persoane fără prejudecăţi şi favoruri;

oportunităţi egale: eliminarea dezavantajelor persoanei asistate în competiţie cu

ceilalţi; egalitatea rezultatelor: promovarea bunăstării pentru toate persoanele aflate în

dificultatePentru respectarea demnităţii şi autodeterminării, accesul clienţilor la resurse este o necessitate imperativă. Garantarea accesului clienţilor la alternative şi oportunităţi este un principiu practice fundamental şi o necessitate pentru participare. Codul NASW mandatează asistentul social să sprijine crearea de oportunităţi pentru populaţiile dezavantajate şi să promoveze schimbări de politici care ar conduce la îmbunătăţirea condiţiilor sociale.4. Conceptul de justiţie socială vizează distribuirea bunurilor în acord cu:

criteriile şi regulile generale stabilite de către fiecare serviciu social; drepturile personale stabilite prin lege; nevoile individuale.

Conceptul de justiţie socială este fundamentat pe două reguli de bază: (1) egalitatea în evaluarea nevoilor şi a resurselor; (2) acordarea ajutorului în funcţie de nevoiAcest concept este unul dintre cele mai importante, punctând responsabilitatea asistentului social în distribuţia resurselor publice în acord cu drepturile şi nevoile individuale. El este operaţional în multe din acţiunile asistentului social şi poate fi considerat central în asistenţa socială, atâta vreme cât alocarea resurselor, ca răspuns la nevoi, este o activitate des întâlnită în procesul de asistenţă. Asistenţii sociali se asigură de egalitatea şanselor privind accesul persoanelor asistate la informaţii, servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor.

30

Ei contestă şi combat diferitele forme ale injustiţiei sociale precum: sărăcia, şomajul, discriminarea, excluderea şi alte asemenea forme. În practica asistentului social sunt implicate (Morales & Sheafor, 1980): Valorile persoanelor asistate; Valorile sociale; Valorile în asistenţă socială; Valorile personale ale asistentului social.

Principii etice Termenul de principiu etic poate fi definit ca totalitatea legilor şi noţiunilor de bază ale unei discipline. Un principiu etic se referă la noţiunile de bază privind desfăşurarea unei vieţi morale, acceptate în cadrul unei colectivităţi - în cazul nostru, noţiuni de bază în practica asistenţei sociale. Principiile etice (Hepworth şi Larsen în Roth-Szamoskozi, 2003) specifice profesiei de asistent social: 1. Oamenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii şi să înveţe să-şi conducă propria viaţă. Ei trebuie lăsaţi şi încurajaţi să-şi asume responsabilităţile propriilor decizii şi să-şi exercite libertatea. 2. Asistenţii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele pentru ca acestea să obţină maximum de independenţă. În relaţia de consiliere şi de sprijin, profesionistul va întări încrederea în sine a asistatului şi demnitatea individului, încurajând manifestările sale de independenţă. 3. Asistentul social are responsabilitatea de a interveni pentru modificarea acelor factori sociali care au o acţiune defavorabilă asupra indivizilor, familiilor şi grupurilor. 4. Problemele de viaţă ale indivizilor se datorează, în general, lipsei deprinderilor şi a mecanismelor de adaptare ale acestora. Formarea unei noi competenţe duce adesea la rezolvarea problemelor şi la dezvoltarea personalităţii individului. 5. Oamenii sunt capabili să înveţe noi comportamente. Asistenţii sociali au responsabilitatea să ajute oamenii să-şi descopere şi să-şi utilizeze capacităţile de schimbare şi dezvoltare. 6. Deşi se acceptă ideea că originea problemelor de viaţă se află adesea în experienţele şi evenimentele trăite anterior şi se ştie că analiza experienţelor trecute poate fi benefică, totuşi, se apreciază că cele mai multe din dificultăţile în calea îmbunătăţirii integrării sociale pot fi rezolvate prin centrarea atenţiei pe alegerile şi posibilităţile prezente, prin mobilizarea potenţialului latent de adaptare al indivizilor. 7. Multe din problemele indivizilor îşi au originea în societate şi nu se datorează indivizilor înşişi. Prin urmare, rezolvarea nu se poate limita la creşterea competenţelor individuale, ci necesită implementarea unor măsuri de politică socială. 8. Oamenii au nevoie de conştiinţa valorii proprii şi de stimă de sine, pentru aceasta având nevoie de confirmarea valorii lor din partea persoanelor semnificative din viaţa lor. Asistentul social poate contribui la creşterea stimei de sine a clienţilor în cadrul relaţiilor de consiliere, prin grijă, încurajare, acceptare. 9. Relaţia dintre asistentul social şi client poate deveni pentru acesta din urmă model de relaţie deschisă, sinceră, autentică. Persoana asistată poate să preia modelul şi să îl transpună asupra celorlalte relaţii ale sale. 10. Orice metodă de rezolvare a cazurilor de asistenţă socială trebuie să aibă în vedere că mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca şi scopul.

31

Mijloacele folosite de asistentul social vor trebui să respecte demnitatea, dreptul la autodeterminare şi la confidenţialitate ale asistatului. 11. Autocunoaşterea este o primă etapă necesară în procesul de dezvoltare şi schimbare a persoanei. 12. Dreptul persoanelor asistate la propriile valori şi convingeri este inviolabil. Asistenţii sociali au responsabilitatea de a oferi ajutor indivizilor, indiferent de valorile şi convingerile acestora. Practicianul în asistenţă socială trebuie să demonstreze că:

Identifică propriile valori şi înţelege implicaţia acestora în practica de asistenţă socială;

Recunoaşte şi respectă unicitatea şi diversitatea fiecărei persoane, înţelegând posibilităţile de dezvoltare a aspectelor pozitive ale vieţii persoanelor asistate;

Înţelege modalităţile de promovare a dreptului persoanei de a alege, a dreptului la viaţa privată, confidenţialitate şi protecţie, putând acţiona pentru respectarea dreptului la competiţie (competiţia este deseori impusă de resursele limitate şi se regăseşte în accesul pe baza îndeplinirii criteriilor de acordare a ajutorului);

Înţelege formele de asistare a persoanelor aflate în nevoi în demersul de îmbunătăţire a nivelului de trai;

Poate identifica şi acţiona împotriva discriminării, rasismului, inegalităţilor şi injustiţiei, folosind metode adecvate rolului asistentului social şi contextului în care persoana trăieşte;

Poate practica asistenţa socială într-un mod care să nu stigmatizeze sau să dezavantajeze persoanele, grupurile sau comunităţile asistate. Sursa: CCETSW (The Central Council for Education and Training in Social Work) (1995). Banks, S., Ethics and Values in Social Work, London, BASW, 2001.

Valori în asistenţa socială 1. Furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele aflate în dificultate, implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corectă şi soluţionarea problemelor sociale. 2. Justiţia socială Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale. 3. Demnitatea şi unicitatea persoanei Asistenţii sociali respectă şi promovează demnitatea individului, unicitatea şi valoarea fiecărei persoane. 4. Autodeterminarea Asistentul social respectă şi promovează dreptul persoanelor asistate la autodeterminare 5. Relaţiile interumane Asistenţii sociali recunosc importanţa fundamentală a relaţiilor interumane şi le promovează în practica profesională. 6. Integritatea Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate în concordanţă cu misiunea profesiei şi normele etice profesionale. 7. Competenţa Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în aria de competenţă profesională determinată de licenţa, expertiza şi experienţa profesională. Sursa: Codul etic al profesiei de asistent social - proiect elaborat de Federaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din România, 2004Probleme etice - dileme etice

Asistenţii sociali sunt confruntaţi zilnic cu nevoia de a lua decizii morale. Uneori au posibilitatea să discute deciziile pe care le iau cu colegii sau/şi cu supervizorii lor. În majoritatea cazurilor, însă, ei au de luat singuri decizii.

32

Problemele etice au luat o amploare mai mare pe măsură ce creşte publicitatea cazurilor sociale, ca şi datorită accentuării interesului statului în problemele sociale şi, în general, ca urmare a creşterii interesului public pentru bunăstarea şi calitatea vieţii individului. Se spune că morala nu poate fi predată în sălile de curs, nici lămurită în manuale, ea trebuie exersată în activitatea efectivă. Rămâne de reţinut avertizarea lui Thomas d’Aquino care spunea că în chestiuni de etică “nu putem discuta ceea ce ar trebui să facem, fără să ştim ce anume am putea face”. Pentru ca asistenţii sociali să se pregătească pentru sarcina dificilă a rezolvării dilemelor morale prin luarea unor decizii responsabile, ei trebuie să ştie să recunoască acele aspecte ale practicii asistenţei sociale care pun în balanţă diferite valori morale, să îşi clarifice propriile valori personale, pe care să le raporteze la valorile profesiei (Roth-Szamoskozi, 2003). Problemele etice apar atunci când asistentul social vede o situaţie ca implicând decizii morale dificile.

Dilema etică apare atunci când asistentul social se confruntă cu o situaţie în care trebuie să decidă în cazul unei alternative conflictuale, cum ar fi conflictul între valorile personale/ valorile profesionale, valorile personale/ valorile persoanei asistate, valorile personale/ valorile instituţiei în care lucrează etc. După identificarea şi definirea dilemei etice, asistentul social va trebui să decidă care din valorile implicate vor fi luate în considerare cu prioritate.

Faţă de cine suntem responsabili? Pentru a lua o hotărâre etică, trebuie să clarificăm ce părţi implicate vor fi influenţate de decizia noastră şi pe care dintre ele ne simţim mai obligaţi să le susţinem. Când vom analiza o dilemă etică, vom investiga cinci categorii de responsabilităţi:

1. responsabilităţi faţă de societate; 2. responsabilităţi faţă de profesie; 3. responsabilităţi faţă de persoanele asistate; 4. responsabilităţi faţă de noi înşine ca profesionişti; 5. responsabilităţi faţă de colegi; 6. responsabilităţi faţă de instituţia angajatoare.

Teme majore de confruntare etică Conflictele morale cărora trebuie să le facă faţă asistenţii sociali se pot datora următoarelor trei grupe de factori (din Roth-Szamoskozi, 2003): 1. Factori care ţin de asistenţii sociali: presupunerile lor, convingerile lor, judecăţile lor de valoare privind natura umană, valorile, scopurile activităţii de asistenţă socială sau concepţiile lor teoretice privind activitatea lor profesională. 2. Factori legaţi de client: personalitatea sa, nivelul său mintal şi educaţional, relaţiile sale cu alţi membri ai familiei sale, cu comunitatea, relaţiile şi situaţia sa profesională etc. 3. Factori legaţi de problemă: natura problemei, definirea ei, scopurile şi priorităţile care derivă din acest specific, strategiile şi opţiunile la care se pretează. 4. Factori care ţin de mediul instituţional. Aspectele etice ale muncii de asistenţă socială apar ori de câte ori există un conflict sau o lipsă de simetrie legată de factorii amintiţi sau când se ciocnesc valori în interiorul diferitelor componente. Subiectele principale care constituie elemente ale dilemelor practicienilor asistenţi sociali sunt următoarele:

33

- cunoştinţele profesionale ale celui care oferă ajutor versus drepturile persoanelor asistate de a alege serviciile pe care le doresc; - obligaţiile şi solicitările contradictorii la care asistentul social e nevoit să le răspundă; - hotărârile privind persoanele asistate trebuie luate împreună cu aceştia, cu consimţământul lor, dar în multe cazuri ei nu înţeleg toate implicaţiile alegerii lor; - asistentul social trebuie să ia uneori decizii în situaţii neclare, ambigue sau contradictorii; - asistentului social i se cere să fie sincer şi să spună adevărul, dar există situaţii în care cunoaşterea adevărului este greu suportabilă de către persoana asistată sau pare că îi face rău acestuia; - respectarea confidenţialităţii este adesea dificilă, deoarece sunt situaţii în care i se cere comunicarea informaţiilor în interesul clientului sau al altora implicaţi în situaţie; - caracterul limitat al resurselor aflate la dispoziţia asistenţilor sociali ridică problema echităţii, respectiv a priorităţilor în distribuirea acestora; - în general, interesele persoanelor asistate sunt primordiale faţă de ale profesioniştilor, dar sunt situaţii în care ele periclitează serviciul sau chiar viaţa asistentului social; - în deciziile sale profesionale, asistentul social trebuie să renunţe la propriile judecăţi de valoare, chiar şi în situaţiile în care propriile valori îl fac să încline într-o anumită direcţie; - asistentul social îşi va menţine raporturile cu persoanele asistate la nivelul limitat al relaţiilor profesionale, chiar dacă aceştia manifestă nevoia de o relaţie mai complexă; - alegerea modalităţilor de evaluare şi a căilor de intervenţie poate pretinde alegerea între o tehnică mai potrivită pentru persoana asistată şi una mai convenabilă pentru asistentul social- relaţiile cu colegii pot deveni conflictuale din cauza unor confruntări cu caracter profesional, provenind din înţelegerea diferită a obligaţiilor faţă de persoanele asistate; - respectarea regulamentelor interioare şi a dispoziţiilor superiorilor este o obligaţie a oricărui angajat, care vine însă uneori în conflict cu alte cerinţe etice.

Luarea unei decizii etice Luarea unei decizii etice presupune urmarea unor paşi (Paradise, 1985): 1. Identificarea problemei. Primul pas presupune identificarea problemei sau a dilemei. Care este sursa conflictului? Ce factori sunt implicaţi? De exemplu, dacă eşuezi în a explica persoanei asistate care sunt limitele confidenţialităţii şi informaţia trebuie să fie împărtăşită ca urmare a unor cerinţe legale sau instituţionale, atunci apare o potenţială dilemă etică. Dacă asistentul social nu este de acord cu anumite direcţionări din partea instituţiei şi are un argument convingător pentru care lucrurile ar trebui schimbate, atunci se află într-o poziţie mai bună. Primul pas pentru depăşirea unei probleme este recunoaşterea ei. 2. Examinarea valorilor şi normelor etice necesare pentru rezolvarea dilemei. 3. Cursurile posibile şi probabile ale acţiunii. În enumerarea tuturor posibilelor cursuri ale acţiunii va trebui să luaţi în considerare argumentele dvs. pentru fiecare acţiune în parte. Astfel, luând în considerare fiecare alternativă, va deveni evident propriul sistem de valori. 4. Care sunt implicaţiile alternativelor propuse? Ce se va întâmpla? Este important să identificaţi care este poziţia responsabilităţilor dvs. Reamintiţi-vă că aveţi responsabilităţi faţă de persoana asistată, faţă de instituţia unde lucraţi, faţă de societate, profesie şi, foarte important, faţă de dvs.

34

De asemenea, e important să fiţi cât se poate de realişti. Uneori situaţiile personale afectează decizia pe care o luăm. De exemplu, asistentul social poate să nu fie de acord cu şeful său şi drept urmare, îşi poate pierde slujba. Elemente de genul acesta pot avea un impact asupra deciziei şi de aceea trebuie luate în considerare, dar, din fericire, astfel de situaţii nu se întâlnesc prea des. 5. Alegerea celui mai bun curs al acţiunii. Nu se poate elabora o tipologie a dilemelor morale, dat fiind numărul mare al acestora şi varietatea lor, dar este cert că avem nevoie de a ne forma capacitatea de a discerne în urma unei evaluări deontologice asupra subiectelor dilematice. Astfel, codul deontologic funcţionează ca un ghid de raportare la situaţii etice şi nu reprezintă un ansamblu de reguli cu aplicabilitate la o situaţie dată. Formarea unei gândiri deontologice presupune evaluare deciziilor în spiritul valorilor profesionale, rolul codului deontologic fiind de a face conştient că decizia luată va trebui să fie satisfăcătoare nu numai pentru el/ea însuşi/însăşi, ci şi pentru standardele profesionale. De cele mai multe ori, soluţiile dilemelor etice nu sunt absolut satisfăcătoare, sarcina cea mai grea a asistenţilor sociali fiind de a raporta continuu valorile profesionale la valorile personale, având în permanenţă ca preocupare respectarea standardelor profesionale.

Codul deontologic Primul cod deontologic al asistenţilor sociali a fost elaborat de Mary Richmond şi tipărit în 1920 sub numele “Cod etic experimental pentru cei care lucrează cu cazuri sociale” (Experimental draft code of ethics for social case workers). Necesitatea unor coduri deontologice a apărut mai evidentă pe măsură ce s-au înfiinţat asociaţii ale asistenţilor sociali. Astfel, în 1924, în “The Compass”, jurnalul oficial al asistenţilor sociali americani, se susţinea ideea că publicul are şi el dreptul să cunoască principiile pe baza cărora asistentul social ia decizii. Abia în 1951 Adunarea Generală a Asociaţiei Americane a Asistenţilor Sociali a adoptat primul cod deontologic valabil pentru toţi membrii asociaţiei. În 1979, Asociaţia Naţională Americană a Asistenţilor Sociali (National Association of Social Workers, NASW) a adoptat un nou cod deontologic, pus în mai mare măsură în acord cu realităţile sociale (Roth-Szamoskozi, 2003). “În 1994, în Colombo, Sri Lanka, a avut loc întâlnirea specialiştilor la nivel internaţional, care au încercat definirea ariei operative a asistentului social în cadrul programelor de protecţie socială. Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali a adoptat în această întâlnire „Etica Asistenţei Sociale - Principii şi Standarde”, care cuprinde două documente: Declaraţia Internaţională a Principiilor Etice ale Asistenţei Sociale şi Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali. Plecând de la principiul de bază al profesiei de asistent social, potrivit căruia asistentul social intervine pentru creşterea bunăstării individuale şi a determinării de sine a individului, Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali reglementează relaţiile dintre: 1. asistentul social şi problematica socială, în care sunt prevăzute standarde referitoare la identificarea, înţelegerea şi interpretarea nevoilor individuale şi sociale; 2. asistentul social şi client, referitoare la principiile de colectare şi utilizare a informaţiei privind situaţia clientului şi modalităţile de lucru cu clientul. 3. asistentul social şi agenţia în care lucrează, conţinând aspecte referitoare la aspectele ce ţin de procedurile şi practicile adecvate serviciilor oferite de agenţie; 4. asistentul social şi colegi, în care sunt prevăzute standarde referitoare la susţinerea oportunităţilor de informare şi experienţă între specialişti şi reglementează situaţiile în care este încălcată etica profesională;

35

5. asistentul social şi profesie, referitoare la modalităţile de menţinere şi aplicare a valorilor profesionale în practica asistenţei sociale. Codul deontologic nu reprezintă un set de reguli care prescriu toate tipurile de comportament pentru toate situaţiile în care poate fi implicat asistentul social. Codul oferă principii generale prin care asistentul social se orientează în acţiunile întreprinse şi furnizează cadrul în care asistentul social poate lua decizii privitoare la relaţia sa cu persoana asistată, colegii şi agenţia în care lucrează. Aplicaţiile principiilor etice trebuie judecate în funcţie de contextul în care acţionează asistentul social. Aria problemelor în care Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali apreciază că asistentul social trebuie să decidă conduita pe care o adoptă în consens cu standardele şi principiile etice sunt: - când loialitatea asistentului social este în mijlocul unor conflicte de interes, cum ar fi conflictele între interesele clientului şi a altor persoane, între grupul clientului şi societate sau între diferite grupuri profesionale. - când asistentul social trebuie să fie atât cel care ajută persoana asistată cât şi cel care verifică situaţia acestuia.- când datoria asistentului social de a proteja interesele persoanei asistate poate veni în conflict cu cerinţele eficacităţii şi utilităţii acţiunilor întreprinse de către asistentul social.

Codul deontologic al profesiei de asistent social oferă un set de valori, principii şi standarde profesionale pentru a-l ajuta pe asistentul social să ia deciziile adecvate persoanei asistate şi contextului său de viaţă. Pe lângă acest cod, asistentul social trebuie să utilizeze şi alte surse de informare pentru delimitarea activităţilor sale cum ar fi: legislaţia, metodologia cercetării sociale, politica agenţiei în care lucrează, alte coduri etice relevante, consultarea supervizorului sau consilierului legal al agenţiei, consultarea colegilor. Acest cod nu privează pe nici un asistent social de libertatea practicii cu condiţia ca acţiunile sale să fie în consens cu principiile etice ale codului deontologic. Problematica socială porneşte de la diferite premise de spaţiu geografic, condiţii istorice, economice, sociale şi culturale care se regăsesc în strategiile guvernamentale în sfera politicilor sociale. Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali încurajează specialiştii fiecărui stat să discute şi să clarifice problemele particulare relevante pentru fiecare ţară. Astfel, Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali recomandă „Etica Asistenţei Sociale -Principii şi Standarde”, ca pe un ghid general pe baza căruia specialiştii fiecărui stat membru îşi pot stabili principii etice profesionale proprii. Plecând de la acest principiu, Asociaţia Romană Pentru Promovarea Asistenţei Sociale, a elaborat primul Cod deontologic al asistentului social în România. În elaborarea Codului, realizat de un colectiv de specialişti, membri ai Asociaţiei Romane pentru Promovarea Asistenţei Sociale şi fondatori ai Federaţiei Naţionale a Asistenţilor Sociali din România (2002), au fost folosite modele de coduri deontologice ale unor ţări cu experienţă avansată în domeniu (Olanda, Spania, SUA) şi Codul Deontologic Profesional al Federaţiei Internaţionale a Asistenţilor Sociali şi Asociaţiei Europene de Asistenţă Socială.” În 2003, a fost finalizat, de către Federaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din România, Codul deontologic al profesiei de asistent social, cod care a fost discutat de comunitatea profesională a asistenţilor sociali (membri ai asociaţiilor membre în FNASR), în cadrul Conferinţei Naţionale de Asistenţă Socială desfăşurată la Oradea, în septembrie 2003.

Acesta cuprinde două capitole:

36

A. Valorile şi normele etice fundamentale corespunzătoare activităţii asistentului social; B. Responsabilităţile asistentului social în desfăşurarea activităţii profesionale. Responsabilităţile asistentului social se adresează tuturor asistenţilor sociali şi se aplică tuturor activităţilor profesionale de asistenţă socială. Aceste norme se referă la responsabilităţile asistentului social ca profesionist şi la relaţiile lui cu societatea, profesia, persoanele asistate, instituţia şi colegii.

37