Mina Zariadoran

Calea poeziei

Fotografii: Păsări de gheață (Nicușoara Dumitru)

Hotărârea mea pentru publicarea acestei cărți se datorează mai mult primilor mei

cititori. Lor le mulțumesc în mod special aici pentru receptarea, observațiile și, mai

ales, încurajările lor: Vianu Mureșan, Marius Cătălin Diaconescu, Călin Torsan,

Robert Toma, Adrian Urmanov, Magda Szabo, Nora Vasilescu, Ania Vilal,

Magdalena Jindiceanu.

Domnului editor Valentin Ajder îi mulțumesc pentru încrederea și curajul de a

publica acest atipic eseu despre poezie.

1

Mina Zariadoran

Calea poeziei

Eseu poetic despre cele știute și nespuse

2

Mariei Alberta și tuturor căutătorilor,

o carte despre modul poetic de a vedea lumea

și nevoia noastră de el.

4 ianuarie 2017

Întâi de toate, pentru împătimiții teoriei, trebuie să fie clar că nu doresc să definesc,

nici să construiesc un mod de gândire numit poetic ci pornesc de la premisa că el deja există,

tot ceea ce fac este să-l pun în funcțiune cu fiecare frază ce se adaugă în această carte. Dacă

el este modul meu poetic de a vedea, fiecare va decide singur. Totuși, nu e vorba aici de a

impune un fel al meu de a vedea poetic, ci de a atrage atenția că poate exista unul în fiecare,

că e nevoie de el, iar eu doar ofer câteva indicii pe o cale a poeziei unde modul poetic de a

vedea, poate funcționa. Drept urmare, lucrarea lui își poate găsi rostul în viața fiecăruia, în

posibila reformulare a poeziei în ziua de azi, ca și în redimensionarea acestui personaj, rar

în lume, care este poetul.

Octombrie 2016

Titlul acestei cărți își are începutul în anii ’90 când, în spațiul unei biblioteci unde

lucram, vreme de cinci ani, în sesiuni de trei-patru ore săptămânal, ne întâlneam câțiva

tineri, căutându-ne poezia posibilă pentru fiecare. Găzduiam ceea ce numeam atunci un

Atelier de creație, în principiu poetic. Eu mă aflam într-un exercițiu personal de căutare cu

mult înainte să fi început atelierul, de aceea aveam în minte și în viață unele trăsături

anticipate ale unui drum pe care urma să-l port încă destui ani în mine: calea poeziei1. Nu

știam pe nimeni în acei ani care să fi vorbit despre o asemenea cale. Mai târziu, prin anul

2005, una dintre rubricile de care mă ocupam la Adevărul literar și artistic se numea așa.

Astăzi apar cu acest nume reviste, site-uri, articole de ziare literare. Sunt conștientă că

expresia deja e ridicolă, cu atât mai mult cu cât conținutul ei nu poate fi pus în termenii unei

exigențe academice. Și totuși, nu aș interzice criticilor zilei, lectura Căii poeziei. Indiferent

3

cât de veche este istoria termenului, sensul pe care l-am dat aici nu cred că a fost abordat

vreodată, cu atât mai puțin practicat în cunoștință de cauză.

De fapt, deși prin expresia calea poeziei se înțelege mai degrabă metafora unui drum

al ei în istoria culturală a omenirii, eu chiar mă refer la opțiunea personală, intenționată, a

unui drum poetic în viața fiecăruia; e adevărat că, deși, paradoxal, librăriile sunt pline de tot

felul de căi, cei care iau în serios vreuna sunt rari, și de obicei e vorba de una „spirituală”,

adică aparține formării oculte a unei persoane; însă majoritatea oamenilor nu-și asumă nicio

cale în afara celei profesionale, și asta în sens minimal vorbind; ceva mai mult se găsește în

cazul celor pasionați, care se adâncesc în domeniul lor, ales conform pregătirii, ajungând la

nivelul performanței maxime. În fine, cei care și-au ales o cale, se retrag discret în câte o

enclavă, reală sau virtuală, fără să răzbată cu naturalețe existența ei în mass-media.

Așa că, într-o lume plină de căi, care mai de care mai promițătoare de mari progrese

ale bietei ființe umane care se sufocă între mizeriile vieții, încă vin eu să pun la vedere o cale

a poeziei, ultima care ar putea intra într-o listă. Pe deasupra, nu dau lecții de „poezie în zece

zile”, nu formulez rezultate uimitoare de transformare a omului și a lumii. Doar vin și spun

că ea ‒ calea poeziei ‒ deja există, se face și mișcă ceva înăuntrul nostru, că există

posibilitatea s-o asumi! Fie și așa! Hai să vedem cum este!

Într-un anumit sens, spun aici o poveste personală care se derulează deja, de peste 20

de ani. Cartea de față este scrisă inițial în spaniolă, de prin 2012, și este o rescriere în

română reluată din 2015. Sunt conștientă că, dacă aș fi scris-o în anii ’90, și-ar fi găsit locul

potrivit în spiritul vremii, acum însă, rămâne să-și desfășoare un înțeles în ordinea

experienței individuale care cere finalizarea în publicare doar dintr-un fel de datorie față de

lucrul început. Precum biserica ce nu se putea termina, această carte a rămas ani buni la

ultimul capitol și rescriindu-se la primul după fiecare întrerupere mai mare de câteva

săptămâni. Probabil că sacrificatul implicat aici sunt eu însămi, în măsura în care absolut

toate gesturile mele existențiale, în profesie, în familie, au fost făcute cu gândul secret la

momentul în care să mă pot dedica acelui scris care vine din practica unei căi a poeziei

capabile să-și dezvăluie sensul necesar în viață. Dar au fost momente în care m-am îndoit de

acest drum (sau am crezut că m-a părăsit), în care am dorit să-l părăsesc, pentru că

nimicniciile vieții zilnice lasă de multe ori mintea, sufletul și trupul atât de obosite încât

speranța se transformă în agonie, într-un gol lipsit de orice dorință și vibrație. Așa încât

uneori mi-am lăsat viața pe „pilot automat”, însă asta e și mai greu de trăit, așa încât (la

calea poeziei) mă reîntorc mereu sau se reîntoarce mereu la mine; cu un vis de noapte, cu

4

vreo întâmplare ciudată, cu vreo imagine. Scriind sau nu, poeme, mă aflu cumva într-o zonă

de realitate pe care nu am putut s-o numesc altfel decât poetică. Nu o pot confunda cu nimic

din ceea ce vine din cărți, cu niciun autor cunoscut mie, cu toate că sunt sigură că în ea trăim

toți, fie că suntem sau nu poeți.

28 august 2016

Într-un fel, Calea poeziei e o carte vie, mărturia unei căi ce se face viață mai ales în

timp ce se scrie, cu toate că, de fapt, cele trăite au fost inițial la începutul ei. (20 februarie

2017: De altfel, din acest motiv, în mod intenționat, unele dintre expresiile-cheie folosite

aici nu sunt fixate, întrucât volumul de față înregistrează nuanțări care s-au format în timpul

atât de lung al scrierii lui, în realitate mai mult de 5 ani. Acestea sunt lăsate anume așa

tocmai pentru că aparțin viziunii în formare continuă. De aceea apar și destule idei reluate

din perspective diferite; ele își au rostul în mișcarea lor mai potrivită modului poetic de a

vedea practicat aici, în...corpul textual al căii poeziei. Și iarăși, cum se va vedea, folosirea

expresiei multiplicate prin barele oblice, exprimă aceeași nevoie de a da posibilitatea unei

percepții vii, neîncremenite într-o opțiune definitivă).

Oricât ar părea de ciudat, conștiința din care s-a născut Calea poeziei nu vine dintr-o

afinitate inocentă pentru fantezie, nici pentru mistică, ci dintr-o convingere clară, că dincolo

de căutările secrete și infructuoase ale fiecărei persoane obișnuite, fără emfază și cu

amărăciune spus, singurul instrument care ne rămâne majorității dintre noi, pentru a ne

mișca mai departe de limitele strâmte ale inerției noastre zilnice, în fond, în adâncime, este

poezia, chiar dacă nimeni nu o numește ca atare. Fără îndoială că „definirea” poeziei,

implicată în calea pe care vreau s-o arăt aici, este ea însăși cât o carte întreagă. M-am ferit

tot timpul să folosesc gânduri sau idei cunoscute prin alții pentru că nimic din ce am învățat

nu răspunde la ceea ce am înțeles „pe propria mea piele”. Totu i, sunt citate aici, spreș

exemplificare, unele poeme sau texte în care poezia, a a cum o în eleg eu, esteș ț

prezentă. Există i câteva referin e pe care le-am folosit pentru a-mi sprijini propriileș ț

idei, la articole unde apar termeni din fizică, asta întrucât curiozitatea mea poetică i-a

atras în „povestea” mea. Dincolo de acestea, tot ce am spus sunt eviden e care ne stauț

în fa a ochilor.ț Fiecare va alege ce știe și ce nu știe din Calea poeziei.

Poate nu întâmplător calea poeziei a fost pentru mine o opțiune existențială, de la un

anumit moment asumată conștient; acest fapt a contat mai mult decât construirea unei

afirmări ca poetă. Dar, deși dureros prinsă în această opțiune, am fost dezamăgită să

5

descopăr lumea cotidiană a poeților; recunosc că încă nu m-am regăsit în ea. Am căutat

mereu, în prezența poeților, confirmarea a ce înțelegeam eu din poemele lor. Nu am reușit,

de aceea această carte este și despre cum văd eu, fie și ipotetic, poetul; nu ce se declară că

este el în societate, una care dealtfel, nu-l (re)cunoaște, ci măcar ce mai poate fi: fie și doar

un mod mai mult de a-l gândi, făcut vizibil. Oare poezia de acum mai poate fi făcută fără să

actualizăm prezența ei și a poetului în lume?

13 iulie 2012

Cititor al meu, cititoare a mea, despre Calea poeziei pe care te invit să mă însoțești,

pot spune că poetul o trăiește, dar poate avea, cu această carte, o viziune neașteptată despre

ceea ce face el însuși ca artist; pentru ceilalți este un experiment – dacă cred că știu ce e

poezia și nu au citit încă nicio carte întreagă de poezie, dacă sunt căutători a ceva fără să știe

ce, dacă niciodată nu i-a interesat poezia dar la un moment dat în viață, în profesiile lor

(științifice sau artistice) s-au întrebat: acum ce mai urmează, acum ce mai fac?! Pentru toți,

Calea poeziei este un nume pentru ceva care încă nu are nume dar există și avem nevoie de

el: locul poeziei în viața tuturor și pentru fiecare în parte. Și mai mult decât atât, cum cred

că poezia nu există doar între oameni, Calea poeziei este un răspuns posibil la întrebarea:

cum vede poezia lumea, universul? Care ar fi diferența între viziunea poetului despre lume

și viziunea poeziei despre lume? Îți propun acest punct de plecare în lectura căii poeziei, îți

cer să-ți deplasezi atenția către această distincție.

Altfel spus: activeză-ți imaginația! Este una dintre puterile tale rar folosită

conștient. Iată o posibilitate: localizează imaginația oriunde dorești, cu excepția creierului

sau inimii, adică în altă parte decât cunoșteai, fără să te gândești dacă este așa sau nu. Ce-

ar fi dacă ai pune imaginația în mână, de exemplu? Nu gândi în adevărul acestei alegeri,

nici în exactitatea ei. În Calea poeziei te invit să lași liberă și fără prejudecăți, imaginația ce

dezvăluie, înainte de orice, posibilități de existență. Sau, dacă rațiunea te împiedică, te invit

(și nu uita) să intri în jocul de a imagina.

O cheie pentru joc:

Să consideri, mai degrabă să-ți amintești, că tot ce există și cunoaștem, își are

originea într-un act creator. Iar acest act, în toate celelalte ramuri ale artei, diferite de poezie,

și în științe, este de recunoscut ca fiind poetic, mai devreme sau mai târziu.

6

Pregătire pentru lectura Căii poeziei

Poetului îi corespunde un tip de conștiință diferită. Prin asta nu spun că simțurile și

gândirea lui sunt deviate sau alterate, ci pur și simplu că sunt la o intensitate și o mișcare

proprii poeticului prezent în existența noastră. Imaginează-ți că suntem un aparat de radio;

putem înțelege poeticul nostru ca fiind una dintre frecvențele disponibile. Mișcând butonul,

alegând una sau alta, se produce funcționarea ca atare. Sau, dacă îți place să gândești în

termeni de „viteză” de mașină, imaginează-ți schimbarea vitezelor de percepție a realității

pentru a intra în dimensiunea poetică. Am putea încerca măcar o dată în viață. Bine ar fi o

dată pe zi! Se știe că nefolosirea uneia dintre funcțiile organismului afectează integritatea

întregului organism, deși nu ne pasă sau nu ne dăm seama.

Accepția termenului de conștiință aici nu este relaționată doar cu rațiunea, cu ideile,

ci are în vedere și cunoașterea intuitivă, ceva ce implică, pe lângă creier, oricare parte din

corp, cu ajutorul căreia simțim și cunoaștem. Mai precis, „a cunoaște cu inima” ține încă de

„spațiul” conștiinței iar ceea ce numim al șaselea simț (îl recunoaștem mereu ca fiind ceva

ce știm sigur fără să putem argumenta sau explica) ține de partea necunoscută a conștiinței,

una pe care o putem așeza până și în materia anorganică; se știe deja că apa are memoria și

reacțiile ei față de un comportament afectiv (agresiv sau pașnic) din partea oamenilor sau a

celorlalte ființe, și asta fără să aibă un creier ca noi. Nu-i așa că acum are un sens mai clar

„apa sfințită”? Imaginează-ți atunci, ce simt celulele din corpul nostru atât de plin de apă!

Acestea presupun încă un tip de conștiință, una celulară sau atomică, ce nu este pur și simplu

o reacție chimică.

În Calea poeziei mă refer mereu la stadiul poetic al conștiinței; gestul creației

artistice și poezia, sunt instrumentele de activare a unui nivel diferit de conștiință ce

depășește zona mentală. Și fără ea, noi înșine nu am fi compleți. Din simplul motiv că

există, și nu putem face abstracție fără să suportăm consecințele limitărilor ce decurg de aici.

Enigma începe cu transformarea pe care o experimentează mintea când interacționează, într-

o formă sau alta, cu zona intuitivă a cunoașterii și a conștiinței. Desigur, „conștiință” este

„cu știință”, „a ști cu”, iar acest „cu” nu este doar cu mintea, ci cu întregul corp, cu simțurile,

sufletul, până la ultima celulă pe care o avem, chiar dacă majoritatea dintre noi nu ne-am

imaginat vreodată că până și o celulă poate avea conștiință, când încă avem atâția care nu o

7

văd nici măcar în semenii lor. Într-un alt sens al cuvântului, bine cunoscut, conștiință este „a

ști că știi”, direcționând atenția către tine însuți în actul cunoașterii, adică a fi prezent în

cunoașterea a ceva, ceea ce în mod obișnuit este conectat tot la minte, motiv pentru care nu

considerăm că putem fi atenți cu vreo altă parte din ființa noastră; de exemplu cu ochii, deși

par că răspund mecanic la impulsurile creierului. Suntem siguri? Mie îmi place să imaginez

(sic!) că pot fi atentă cu imaginația, și așa descopăr că ochii sau mâinile mele sunt atente ele

însele și colaborează la ceea ce eu cunosc. Cei care pictează, cred că au simțit uneori că

degetele lucrează singure, parcă având o voință a lor, și poate că au fost surprinși adesea de

ce a ieșit fără să fi gândit. Așa cum este posibil ca, alteori, privind ceva, să ți se pară diferit

așa, dintr-odată, fără ca tu să fi contribuit rațional la ce vezi. Desigur, recunoaștem aici

iluziile, festele ochilor cum se spune, dar ce prolifice sunt ele pentru artiști!

Mă gândesc: în mod obișnuit, poezia, arta și inspirația au fost și sunt percepute, fie ca

și cum nu ar avea nimic de-a face cu rațiunea, în acest caz poezia fiind limitată (mai mult

sau mai puțin) la exprimarea sentimentelor prin cuvinte, fie exagerând implicarea mentalului

în procesul creației. Dar, oricât de incredibil ar fi, ceea ce numim conștiință, mereu a fost

confundată cu mintea; ca atare, critica obișnuită s-a limitat și ea, în școli, la câteva idei sau la

sentimente elementare. În realitate cred că, pur și simplu, în poezie avem de-a face cu o zonă

a conștiinței care, undeva doar la suprafață, se arată la nivelul mental. Mai departe însă, se

desfășoară o parte încă nedescoperită, ce se află un pas mai încolo de minte. E adevărat că

aceia care au încercat să dea atenție gândirii în creația artistică, nu au triumfat, au pierdut

pariul lor cu rațiunea; pentru că au uitat exact de sentimente. Pe deasupra, dacă erau cu

adevărat artiști, poezia i-a păcălit și a ieșit cel mai bine când au uitat de rațiune. Ce dificil să

menții echilibrul! Acum, cei care au intrat în această temă nu sunt poeții ci psihologii, și ei

au descoperit implicarea scriiturii literare în dezvoltarea individului, în autocunoașterea sa;

consider că și de aici se poate reconsidera locul conștiinței în legătură cu poezia.

Personal, cred că un creator dispune de un stadiu special al ființei sale în inspirație,

un tip de transă specifică, unde nu conștiința și gândirea sunt suspendate, cum s-ar putea

crede, ci modelul social de a le gândi. Deja nu mai este o noutate că avem mai multe stări de

conștiință (începând cu distincțiile diurnă/nocturnă, șamanică, mediumică, hipnozică,

alterată), că există mai multe forme de folosire a minții, iar în interiorul și în afara ei, mai

multe forme de cunoaștere decât cea logică. Atenție, spun că nu cunoaștem doar cu mintea!

Spun că mintea nu este doar logica pe care o cunoaștem! Modul în care mintea și conștiința

interacționează cu inspirația, rămâne de descoperit, dar sigur, în artist și în operele sale, sunt

8

implicate toate trei, indiferent dacă e vorba de cel mai mare poet din lume sau despre un

anonim. Cu specificarea că primele două suportă o resemnificare în dimensiunea poetică.

Cine este cu adevărat pe calea poeziei, are conștiința trează: vede și știe cu un pas

înainte ceea ce alții găsesc mai târziu. Desigur, în lume, calea poeziei este doar una între

multe altele (care trezesc). Unii o urmează, alții aleg oricare alta.

Calea poeziei este o experiență ce deschide conștiința poetică ( în sensul pe care l-am

dat aici) și consider că în actualitate trebuie să fie alăturată la construcția vieții fiecăruia,

întreagă fiind așa. Fără ea, nimic din ceea ce facem „bun” sau „rău”, „urât” sau „frumos”,

nu ar exista ca atare. Dimensiunea poetică nu e o metaforă, ea există în lume, cel puțin ca

totalitate a creațiilor umane, iar un poet o poate „vedea” și ca realitate materială, chiar dacă

invizibilă; „lucrează” în liniște, fără să ne dăm seama. Rămâne s-o recunoaștem.

Calea poeziei este o carte-experiență de toată viața pentru mine, de aceea nu se scrie

dinspre o gândire critică, nici nu există referințe la autori de teorie sau critică literară.

Bineînțeles că sunt cărți care m-au transformat subtil prin impactul revelator ce însoțea

adesea expresiile cele mai originale din poeme dar, cel puțin în cazul meu, a fost vorba de o

întâlnire cu poezia ce depășește lectura formală; este și motivul pentru care nu am mereu, în

cartea de față, versuri citate care să se potrivească cu ceea ce doresc să spun eu însămi.

Într-o metaforă, mai degrabă aș spune că m-a înfluențat toată poezia din toate cărțile

fără să le fi citit! Hmm! Ce bazaconie, nu-i așa? Totuși, imaginează asta: poți înțelege

conținutul cărților ca o formă de lumină răspândită în aerul respirabil: pielea poetului o preia

și o simte precum o parte din toată informația care ne înconjoară. De aceea ai aici o carte

vie, care s-a format înainte de a fi scrisă și ea continuă să crească dinspre o zonă

neexplorată a poeziei. Acest exercițiu este, în felul lui, o invitație expresă pentru tine, cititor

al meu, cititoare a mea, să gândești, să simți, să imaginezi creatorul artistic în operele sale,

și pe tine însuți/însăți în poezie. Și asta nu ar fi posibil, nici nu aș putea să cer, dacă eu

însămi nu aș fi făcut la fel.

Este o invitație la o lectură și o înțelegere a poeziei cu percepțiile tale native (mentale

și senzoriale), iar calea pe care te invit este un indiciu de căutare în capacitatea naturală a

ființelor umane de a înțelege prin ele însele (măcar din când în când) sensul poeziei în viața

lor. De aceea, niciun cuvânt din această carte nu este definitiv și nu trebuie să fie. Doar

intenționez să surprind o mișcare către necunoscutul poeziei, tocmai știind că aceasta poate

fi diferită pentru fiecare.

9

O precizare mai mult: în dimensiunea imaginației în care suntem pe calea poeziei, nu

funcționează ceea ce se cheamă „adevăr” sau „minciună”. Tot ce vei găsi aici nu presupune

în niciun moment un argument științific sau logic. Nu vreau să argumentez nimic din ce

spun aici. Fiecare va decide pentru sine dacă acceptă sau nu, ce citește. Fiecare lector alege

calea sa, și ce e adevărat, posibil, real, pentru sine.

Capitolul 1

1. O revelație personală a poeziei și o infra-realitate pe cale

2. Calea poeziei, una între altele posibile

3. Viziunea poetică sau a doua vedere

Am păstrat înăuntrul meu, cam toată viața, un dor după ceva neștiut. Căutând, fără să

știu ce, încet-încet am găsit, am identificat, am recunoscut și numit, fără să pot spune că am

finalizat. Am amânat mulți ani să scriu ce am descoperit. Dar acum, acest ceva ce se va

exprima aici, îl voi da (dărui aș zice) celor la care ajunge, celor care vor citi sau nu vor citi,

copii, adulți, păsări, flori, pământ, stele, celor care se văd sau nu se văd.

Fără îndoială, pentru mulți dintre cei obișnuiți cu discursul critic și academic, acum

este punctul în care pot renunța la lectură; să privești așa ceea ce faci are inevitabil o

trăsătură cel puțin ciudată. „Ce mai e și asta?” o să spui, cititor al meu, cititoare a mea? Nu

îți cer să mă crezi pe mine, nu-ți cer să gândești cum îți ofer eu cartea asta unde se vorbește

de un ceva găsit și cum îl dăruiesc „întregului univers”. Îți propun altceva: ce ai oferi tu

persoanei iubite? Oricât de mic, ia darul și gândește-l ca și cum ar fi pentru toată lumea. Și

dacă cel mai bun prieten e chiar universul întreg, în care intră (desigur) ființa cea mai

iubită, mama, fiul, fiica, soțul/soția, mascota, cărțile, pasiunea (și poți adăuga oricâte)?!

Iată, aici este un exercițiu de creație în Calea poeziei pe care ai început s-o citești. Cel mai

probabil e dificil nu să faci ci să accepți o asemenea schimbare de privire a lucrurilor (sic!),

dealtfel specifică poeziei, și nu vreunei mistici, așa cum s-ar putea crede.

Ceea ce creăm înainte de a realiza orice obiect artistic, este un gând nou (fie și „nou”

doar în ordine personală, pentru alții putând fi deja cunoscut). A imagina ceva nou e un

10

proces diferit de asocierea insolită, întâmplătoare sau nu, a unor cuvinte; aici ne aflăm în

laboratorul intern al artistului, un domeniu încă obscur din critica literară. Ce se întâmplă, ce

găsim, cine/ce e maestrul și cine/ce învățăcelul, și pentru ce, toate acestea sunt pe calea

poeziei! Scrierea, crearea autentică a unei opere de artă, este ‒ trebuie spus așa ‒ o

experiență existențială dincolo de obișnuit. Se întâmplă totuși atât de firesc, încât poeții

înșiși nu o sesizează sau nu li se pare important să o recunoască, sau poate ascund.

Desigur, a crea poezie (scrisă, pictată, cântată...), e o formă de a exista ca individ, ca

persoană, ca ființă spirituală, de aceea asumarea ca atare a gestului creator așează mai firesc

și locul poeziei în lume, iar pe de altă parte, noi înșine devenim mai atenți la ce și cum

suntem noi, cei care ne creăm prezența în natură așa cum ne creăm arta.

Cum poți vedea deja în acest prim capitol, imaginația este aici exercițiu, unul

prezent la tot pasul în cartea de față. Aceasta este vehiculul nostru în calea poeziei și, dacă

îmi permiți, parte din darul meu, cu învelișul lui special ‒ obiectul pe/în care citești.

Deocamdată nu te întreba ce înseamnă și ce logică are totul, pur și simplu alătură-te și

urmează-mă. Răspunsurile le vei găsi continuând. Cumva, de acum încolo călătorim

împreună, avem aceleași întrebări și poate, uneori, și aceleași răspunsuri. Într-un anumit

sens, toată cartea este răspunsul, dar adevărul e că nu există doar unul ci oricâte. Mereu e

așa.

Așadar, calea poeziei este și o propunere pentru a antrena mintea, imaginația,

percepția. Sigur că procesul creării presupune mult mai mult, dar în lectură ne vom folosi de

aceste trei „instrumente” elementare pentru a face să se urnească actul creator, iar calea

poeziei poate începe și de aici pentru cititor sau, așa cum sper, o poate descoperi pentru

prima dată pentru sine. Așa că, ceea ce vei practica așezat/ă într-un loc comod, sau incomod

(tu alegi) pentru a citi, este gândirea, imaginația și percepția. Cu o precizare: câteodată, dând

la o parte maniera obișnuită de a o face, pentru că aici funcționează o cheie poetică, și ea

este cea care deschide portalul către dincolo de obișnuit. Nu uita însă, ești într-un joc.

*

Adăugând încă, ceea ce pun în Calea poeziei este o confesiune despre revelația

(descoperirea dacă preferi) personală a poeziei. Sigur că acest fapt atât de intim, deja nu

mai este doar al meu, și nu sunt nici pe departe unicul exemplar dintr-o specie care nu mai

există între poeți; revelația mea, fie ai avut-o și tu, fie poate deveni vizibilă de acum și

pentru tine.

Am scris mult mai puțin poeme decât am gândit, perceput sau trăit poezia , și am

parcurs destul timp căutând ce înțelegeau alții despre și în poezie, sau cum apărea ea în

11

mine; desigur, în primul rând în operele clasicilor, trecând prin avangardele literare, până la

cele actuale. Acum sunt convinsă că a căuta locul cel profund al poeziei înăuntrul fiecăruia,

pentru sine însuși, coincide cu locul ei cel mai firesc; exact în momentul în care pare că nu

mai e necesară, cei puțini care o caută, trăiesc izolați, ascunși în societate, sub oricare alte

îndeletniciri, cu umilință nedemnă de ceea ce sunt cu adevărat sau, din contră, cu un orgoliu

ridicol.

Cred că este momentul să recunoaștem că în lume nu există nimic realizat fără

poezie, nu doar pentru poeți ci, mai mult, pentru specialiști în cele mai diferite discipline;

pentru că noul are mereu forma poetică și folosește un proces creator ce poate fi ușor

recunoscut ca poetic. După cum, poezie există la prima vedere, în textele sacre din orice

parte de pe glob, din orice timp („Apele sunt strălucirea în rugăciune” se spune în Cele mai

vechi Upanișade, cărți ale Indiei din mileniul II, î.e.n. Vei găsi cu mult mai multe exemple

și în traducerea lui Radu Bercea, Editura Științifică, București, 1993).

Pe de altă parte, în prezent, fără îndoială simptomatic, se pot vedea anunțuri

publicitare de acest fel: „Acest orez ne învață să citim” (pe un panou în metroul din Madrid

‒ „Este arroz enseña a leer”). Mai recent, tot într-un metrou, cel bucureștean, am văzut o

reclamă legată de electricitate: „Lumina scrie povestea cunoașterii”. În altă parte, o bancă ce

acordă credite, are pe ușă această frază: „Fără poezie, doar bani pentru idei”. Evident,

cuvântul „bani” era îngroșat și nu „poezie”, fapt care arată în fraza cu pricina, o intenție

depreciativă asupra poeziei: „într-o afacere, ea ar fi fără valoare, doar banii contează pentru

realizarea ideii”; dar nu cumva, cineva care nu e și creativ, deși cunoscând bine domeniul

afacerilor, poate pierde banii foarte ușor? Oricum, pentru mine, efectul a fost invers, cel

puțin în ce mă privește: m-am gândit exact la ceva ce începea cu „fără poezie, reclama nu ar

fi funcțională; fără poezie, nimic nu ar fi”. Nu crezi?

Nedrept însă, mi se pare că poezia, fără de care nu poate exista nici măcar reclama ‒

acest „mecanism” dominant în societatea publicistică la care s-a ajuns ‒ este aproape

absentă în programele oficiale din massmedia, iar la nivelul conștiinței sociale, înțelegerea

poeziei a rămas la un stadiu superficial, întreținut de modelele oferite de către profesori și

critici, specializați desigur, însă departe de posibilitatea de a lucra dinspre fenomenul intern

care este poezia. Așa cum respirăm superficial (majoritatea), așa suntem și în poezie, ca și în

cam tot ce înseamnă asimilare a domeniilor de cunoaștere. Atitudinea noastră față de

diversele perspective de cunoaștere, adică, în cazul de față, disciplinele ce formează cultura

generală a unei persoane, persistă toată viața, inclusiv în cazul profesiei, încă la nivelul unei

aplicații mecanice de cunoștințe, capabile să funcționeze doar în legătură cu orice obiect

12

tehnologic necesar producerii a ceva: obiect, bani, informație. Că o disciplină poate fi o

posibilitate de cunoaștere ce lucrează pentru evoluția integrală a ființei umane, este ceva ce

nu are acoperire factuală în acest moment. Din păcate, nici nu se poate forța în direcția unei

schimbări în masă, și în niciun caz, în vreo campanie de conștientizare. Ceea ce nu

înseamnă că rostul profund al fiecărei discipline, și al artei (poeziei) e unul elitist, consacrat

unor puțini. Nu cred că dispunem în prezent de modul optim de a forma prezența la nivelul

intern al fiecăruia, a tuturor posibilităților de cunoaștere disponibile. Cartea de față, cartea în

general, este între puținele aplicabile fără efecte nocive, cu condiția ca intenția scrierii să nu

fie ea însăși ipocrită.

Revenind la poezie, ea se poate vedea, în sens concret, inclusiv în expresii uzuale din

fizică; e consubstanțială oricărei științe care se revendică, în speță, doar din rațiune și

experiență; și e consubstanțială celorlalte arte, nouă înșine, vieților noastre, fie că suntem

poeți, fie că nu. „Gaură neagră”, „coadă” sau „cap de cometă” sunt, la o căutare rapidă,

exemple de metafore în fizică. Ce sunt „plus infinit”, „minus infinit”, „număr irațional” sau

„număr imaginar”, „număr infinit”? Toate aceste analogii și tautologii ce reunesc „cantități”

și concepte contrarii pentru o minte nematematică, presupun o mișcare imaginară

metaforică, unde omul de știință și poetul coincid. Fără această mișcare, ca un cod subtil și

tăcut, nu se poate avansa în cercetare, iar un om obișnuit nu ar înțelege nimic dintr-un text

științific. Și este așa pur și simplu pentru că (într-o expresie care nu este doar a mea) „totul

este unit”. Iar firul de continuitate, dacă îl imaginăm în straturi, are în compoziția sa un

ingredient care este poetic. Este originar și unifică totul, se caută cel mai evident în fizică,

religiile îl au clar, iar pentru poet acesta trebuie să fie, „în sens concret”, chiar poezia.

Paradoxal, chiar aici, în imperiul imaginației, fascinant este că tot ce imaginează

artistul/creatorul, este ca și cum ar exista „cu adevărat”. Aici se întâmplă ceea ce se poate

numi schimbul de dimensiune, de frecvență în gândire, în a percepe tot. Vreau să spun că

dimensiunea poetică a realității este una reală, existentă fizic, cel puțin pentru poet.

În fine, înțelegând poezia în lumea actuală, devine necesară o implicare ce depășește

preferința personală. În loc să ne plângem de criza de valori, le putem identifica pe cele care

s-au format fără să ne dăm seama. Poetul întârzie să-și dea seama de ceea ce este el cu

adevărat, nu-și asumă valoarea reală în lume.

Desigur, a situa poezia, în societatea actuală, dinspre o dimensiune internă a ei,

pornind de la o căutare personală (pentru mine, de mulți ani), poate părea impropriu dar este

doar un punct de vedere dintr-o infinitate. Pe de altă parte, cred că mereu a fost așa:

societatea s-a îmbogățit dinspre lucrul poetic al fiecărui individ, cu sine.

13

În alt sens, este vorba de un caz de sinergie între poezie și celelalte arte, științe și ‒

de ce nu? ‒ învățături spirituale: filosofiile grecești (cu acel socratic „cunoaște-te pe tine

însuți”, pentru a cunoaște lumea), cele orientale, căile științelor oculte sau ale celor

religioase. Imaginează-ți firul poetic de comunicare între celelalte arte și științe și, toate

împreună, către același punct de întâlnire: într-o anumită conștiință a ființei umane ce

marchează puncte de evoluție recunoscute ca atare.

Astfel, amintindu-mi căutarea în propriul laborator, cel mai important, la început, a

fost descoperirea unei „infra-realități” așa cum am numit-o atunci (având spre 16 ani). La

fel de bine s-ar putea spune intra-realitate (ceea ce, în termenii fizicii, corespunde lumii

cuantice sau teoriei corzilor); o intuiție care a generat în mod decisiv poezia mea în structura

ei particulară dar și viziunea unui atelier de scriitură poetică (ce-și are istoria în altă carte).

Vedeam atunci ‒ ca și acum ‒ poezia ca o cale, în două sensuri: unul al unei evoluții istorice

a poeziei, de la originea ei ancestrală până azi, centrată în descoperirea infra-realității (cu o

infinitate de alte nume, pentru poeți, artiști, oameni de știință, filosofi etc. și cu nenumărate

forme poetice); celălalt sens, complementar primului, presupunea o cale conștient asumată,

particularizată, interiorizată pentru fiecare artist/poet, ca și cale a sa, ca destin al său în lume.

Astăzi aș adăuga: o cale unde cineva se regăsește pe sine în procesul de inițiere într-o

învățătură spiritual poetică, una care în acest moment deja nu mai poate fi mistică ci mai

degrabă, dar nu în mod obtuz, științifică.

Vreau să spun că o cale spirituală a poeziei nu este, nici vorbă, ceva ce ar avea

importanță ca unic drum ce trebuie urmat de către fiecare ființă umană, dar că unii dintre

noi, cu harul poetic particular, pot reconstitui calea lor, în lume și în viețile lor, cu poezia și,

la un nivel extins, cu creativitatea. La urma urmei, creativitatea este poetică, în ciuda multor

forme pe care le poate lua: literară, muzicală, plastică, matematică, fizică, chimică,

filosofică, religioasă etc. Ca o paranteză, dacă tu, cititor al meu, cititoare a mea, gândești că

nu există creativitate religioasă, poți privi măcar în istoria religiilor: deși toate ajung la un

Unic Dumnezeu, expresia și manifestarea acestui Unic se dezvăluie în multe feluri,

corespunde multor forme de învățături, între care cele mai răspândite și cunoscute sunt

creștinișmul, iudaismul, islamismul, budismul. Pe de altă parte, ce descoperă fiecare prin

sine însuși în religie, arte sau științe, este un act care are mereu de-a face cu creativitatea;

fără îndoială, în adâncime este un act poetic, așa cum se poate identifica în „expresiile”

invențiilor încă nedovedite sau în teoriile ce apar frecvent în „formule” metaforice, puțin sau

deloc apreciate până să fie legitimate prin intermediul experimentelor. De asemenea,

cunoașterea universală sau credința, presupun un act creator, deși nu pare.

14

Acum, așa cum poți observa în această carte, poezia și poeticul sunt mereu

relaționate într-o viziune integratoare, cu științele și celelalte arte (fără a stabili nicio ierarhie

între ele), ca domenii ale cunoașterii și creației umane. Specificând încă, dacă vorbim despre

creativitatea general umană exprimată în multitudinea de forme în religii, științe sau arte, se

poate adăuga: Unicul (și în sens filosofic) se exprimă mereu pe sine cu o infinitate de forme;

și, în plus, fiecare persoană, ca o individualitate unică, exprimă în formă particulară, cu o

viziune despre realitate, ceea ce poate fi partea sa din infinitate.

Într-o metaforă, putem imagina infinitatea (și pune fiecare numele său, echivalent cu

această expresie) precum Ceva ce reflectă și se reflectă în diferite tipuri de oglinzi care

suntem noi. Apoi, acest Ceva infinit, în exercițiul nostru de creativitate, îl vedem ca o

Lumină ce se reflectă într-o oglindă translucidă, într-un cristal, o prismă, dar și într-o

suprafață precum apa, într-un metal închis la culoare și lucios; sau, încă, știind că noi

înșine suntem 70% apă (iar creierul 90%), se reflectă într-un fel discret, subtil, în apa din

interiorul nostru. Astfel, Infinitatea (sau infinitul?), poate fi imaginată nu doar ca Lumină,

ci și ca sunet ce se „reflectă” în orice fel de material, sau ca o Energie ce „se reflectă” în

noi (iar oamenii de știință pot pune aici termenul adecvat, dacă sunt deranjați de

„reflectările” metaforice).

Prin urmare, despre creativitatea extinsă dincolo de poetic și de arte, pot spune acum,

cu alte cuvinte: în Calea poeziei, în afara specificării conținutului creativității poetice ca

instrument indispensabil pe acest drum, am în vedere renovarea înțelesului locului poeziei în

viața și lumea actuală care a ieșit de ceva timp din paradigma teoriilor izolate; mentalitatea

izolării s-a consumat deja și a ajuns la maximum aplicarea separată, atât pe domenii cât și în

experiențele ce le-ar putea practica fiecare. Ca atare, se desfășoară deja un proces de

unificare între ramurile cunoașterii: dinspre filosofie, dintotdeauna; în prezent, dinspre fizică

și chiar religii. Rămâne unificarea dinspre poezie. Nu voi face acum un sistem cosmologic

pentru argumentarea originii poetice a universului, unde Creatorul e un poet, dar dacă ar fi

așa? Aici avem un început în a gândi punctul de vedere al poeziei despre lume: „cum vede

poezia lumea”.

Dacă pot vorbi acum despre o „poetică holistică”, aceasta se datorează, între altele,

ideii infra-realității, descoperită în adolescență, în timp ce scriam poeme. Totuși, ea s-a

format ca un centru ce conținea în același timp idee, sentiment și emoție intensă; i s-au

adăugat în timp, toate celelalte gânduri care mi-au deschis drumul spre viziunea ca tip de

vedere conținut în operele poetice, artistice și, cum să nu, științifice. Este clar că există

ramuri specifice pentru fiecare artă și pentru fiecare tip de creator/artist sau lector, ce

15

reconstituie, re-creează din puncte de vedere diferite (în sensul cel mai strict și concret),

vederea și viziunea autorului. Expresia „viziune”, aflată în uzul școlar, este destul de

degradată și i s-a estompat conținutul viu; în calea poeziei îl putem regăsi.

Descoperirea personală a poeziei este un indiciu: intuiția infra-realității deschide

sensul unei „comunicări” subtile între lucruri (da, chiar „lucruri”, animate, precum în

poveștile clasice pentru copii) și, în același timp, între noi și lucruri, între semenii noștri.

Astfel, nucleul secret al viziunii tuturor creatorilor (artiști sau oameni de știință) este o

descoperire a ceva dincolo de ceea ce vedem cu ochiul liber, ca o vedere secundară care,

totuși, încă nu se practică în cunoștință de cauză, nu s-a format conștiința existenței ei ca

atare, dar da, funcționează în procesul creației sau al preparării unei creații/opere. Sigur, nu

e nimic absolut nou în ce am spus, nici complicat, dar ce nu e ușor, este animarea cuvintelor

cu încărcătura vie a cunoașterii a cel puțin unei dimensiuni în plus în realitatea vizibilă. Nu

este ușor nici să identifici această a doua vedere (cum i-am mai spus), care nu este pur și

simplu ce gândim sau simțim despre o anume (infra)/realitate; și deși ar putea exista

controverse asupra a ceea ce presupune, calea către ea trece ‒ o dată mai mult ‒ prin

creativitatea poetică.

În fond, Calea poeziei propune exercițiul de obișnuire cu un „joc” (o convenție în

cazul de față) de a vedea că tot ce există, cel puțin între cele create de ființele umane, este

generat, într-un anumit moment al real-izării, înainte de a ajunge să facă parte din realitate,

în gândirea creatoare poetică, între altele prezentă în opere literare. Orice „lucru” are un

început de natură poetică, pentru ca ulterior, să se form-eze în diferite ramuri ale cunoașterii

(științifice, artistice, religioase) iar în final, ca obiecte tridimensionale, vizibile. Și dacă ar fi

să dau formula matematică (și fizică) echivalentă acestei idei, ar fi chiar cunoscuta E= mc² a

lui Einstein. Explicația clară ce interesează aici este, pe de o parte, că „masa/substanța se

poate (trans-)forma începând de la o anumită densitate a energiei” și, pe de alta, considerând

procesul contrar, că „masa poate dispărea producând energie” (A. Einstein ‒ „Lumea așa

cum o văd eu”, p.7). Așadar, energia de care noi dispunem, ar putea fi cel puțin transportată

cu/în gânduri. Cine știe astăzi ce tip de lumină corespunde gândurilor? Actul creator poate fi

‒ între altele ‒ și o procesare a energiei ce are drept „combustibil” gândurile, sentimentele,

anume intensificate în și prin operele poetice.

Evident, sensul creării a ceva material, nu îl consider acum la nivelul Cosmosului;

dacă suntem atenți, nu ne ciocnim cu teoriile teogonice, nici științifice, dar prefer să

exemplific cu fenomene creative în sectoare restrânse, cum este cel al obiectelor, artefacte

umane din toate timpurile. Astfel, înainte de inventarea primei roți, avem un complex

16

fenomen de creativitate ce include observarea, gândirea, animarea, capacitatea de a trăi un

sentiment de natură poetică. Presupunem că a gândi pentru prima dată o roată ține de

folosirea unui tip de energie și convenim s-o numim „creativitate”; ea participă decisiv la

real-izarea roții, adică la a face din ideea de roată, ceva real, material.

Pe de altă parte, în planul vieții fiecărui individ, știm că avem de real-izat unele

dorințe, bunăoară concretizarea apariției unei persoane pe care am imaginat-o, a unei

întâmplări sau lucru dorit. Fără să fim creatori, gândul spre ce dorim nu apare, și nu se

împlinește. Avem nevoie de un impuls, de capacitatea de a imagina, și doar energia

creatoare le poate da. Imaginarea este cheia procesului artistic, fără îndoială, și a celui

științific. Nu că nu ai ști asta, dar practicarea imaginării creatoare, revelatoare,

descoperitoare, este întâmplătoare și restrânsă la motivații profesionale, exterioare evoluției

personale. Ori, ceea ce interesează aici este regăsirea în ordine personală, a imaginării

creative.

A găsi o imagine nouă nu e un simplu fenomen de formare a unor imagini oarecare.

Ne aflăm într-o mișcare de anticipare a realității, unde se dezvăluie o parte necunoscută a ei.

Am putea spune că impulsul creator este cel care face vizibil, și dintr-o perspectivă diferită,

ceea ce exista mai înainte nevăzut. Intuitiv vorbind, gândurile imaginate sunt create.

O metaforă potrivită formulei lui Einstein și ideii de creativitate ca energie, o găsim

în „Poveste fără sfârșit”, cartea lui Michael Ende: lumea reală ce dispare fără motiv poate fi

salvată doar dacă umanitatea continuă s-o (re)creeze, imaginând-o. Și dacă nu ar fi doar o

metaforă?!

Acum, cititor al meu, cititoare a mea, te rog să nu uiți: Calea poeziei este o carte

pentru toți. Îți amintesc că e vorba despre: 1) reconstituirea căii poeziei în viața mea; 2) o

propunere de reconstruire din partea ta, fie că ești poet/poetă, fie că nu, a căii poeziei ca

opțiune personalizată în crearea propriei tale vieți, și poate, a propriei opere, literare sau

nu.

Un aspect aparte în această carte îl constituie un soi de practică; e vorba de exercițiul

individual permanent din timpul lecturii: pe de o parte, de resemnificare a unor lucruri

cunoscute deja, și pe de altă parte, de realizare a unor conexiuni între domenii ce, în mod

normal, nu sunt conectate, ca și de conexiuni nefamiliare de idei. Și, de ce nu, această carte

își are sensul ei practic și ca posibilitate de folosire de către profesori, educatori, poeți care

fac ateliere de scriitură poetică (sau narativă), de către oricine găsește suficiente motive

pentru a pune în aplicare impulsul diferit de mișcare a gândirii sugerată aici. În cazul Căii

poeziei, lectura este un fel de atelier, iar această utilitate a ei este unul dintre motivele pentru

17

care am dorit s-o scriu. Cred cu tărie că există o cale a poeziei ce trebuie să fie descoperită,

identificată, recunoscută, practicată. Avem nevoie de ea exact în momentul în care pare cel

mai puțin dorită.

Să nu uităm acest gând atât de cunoscut, de simplu și atât de puțin luat în seamă: tot

ce există, tot ce e vizibil, este generat de o energie creatoare (in-vizibilă). Dincolo de toate

teoriile care fundamentează totul pe instanța divină sau rațională sau, din contră, pe haos,

orice am alege, nu poate ocoli trăsătura creatoare. Nu cunoaștem „legile” acestei energii, așa

cum nu cunoaștem cu adevărat legile poeziei. Am ales aici s-o considerăm înăuntrul unui

joc; fie și așa. Toată Calea se întemeiază pe acest „joc”. A cui este această energie, de unde

vine și dacă sunt sau nu adevărate frazele despre ea, nu are nicio importanță acum și aici.

Însă da, „jocul” este, de fapt, poetic, un fenomen real, zilnic, fiind creator și modelator al

conștiinței umane. Pentru că poezia este, între toate faptele din viața noastră, aceea prin care,

în modul cel mai natural, omul se descoperă pe sine. Este instrumentul cel mai propriu

(împreună cu imaginația și creația) ce adaugă picături de trezire a conștiinței, cea care

măsoară evoluția umană a fiecăruia. Și, fiind creativă, această evoluție este infinită.

Finalitatea acestui proces este posibilitatea infinită a existenței, idealul dintotdeauna pentru

om. Pentru că, înainte de toate, o formă efectiv concretă de a exista, deși încă nu sub formă

materială, a ceva, este imaginarea în actul creator. Nu putem zbura, nici nu avem tehnologia

care ne-ar face să zburăm altfel decât prinși într-un aparat precum avionul, dar putem trăi

zborul în imaginație, l-am putut crea aici, cel puțin în visele din somn. Această creativitate,

atâta lucrează în noi, încât trăirea zborului este mai puternică aici, iar memoria îl reține în

conștiința diurnă ca o incursiune în altă realitate. Pentru majoritatea, această experiență

echivalează cel puțin cu unul dintre momentele de schimbare a conștiinței, de mutație sau

salt, e o schimbare de vedere asupra lumii în care existăm și despre care știm că, în definitiv,

așa cum o cunoaștem, depinde de interacțiunea cu observația noastră (după cum au constatat

și fizicienii). De cele mai multe ori, această observație este creatoare, și re-creatoare, ceea ce

oamenii de știință încă nu acceptă. După toate cele spuse până acum, cine se mai îndoiește

de importanța creativității în viața omului? Și cine va spune că în această creativitate nu

există poezia, când poezia este prin excelență creativitate?

Pentru a întări cele de mai sus, să ne întoarcem puțin la exemplul zborului. Pentru

mulți, imaginarea unei tehnologii care ne poate face să zburăm cu o forță internă, și nu cu

vreun aparat adăugat corpului, este poezie. Adaug: suntem capabili să trăim cu atâta

intensitate ceea ce numim acum poezie, încât exact din acest motiv, și așa, se creează o a

doua realitate ce-și are existența în câmpul ( precum în fizică) creativității. Cândva (încă o

18

dată, imaginăm și creăm așa), fizicienii ar putea descrie acest câmp în formule. Ce idee

frumoasă, ce strălucire are ea în conștiință! Putem s-o distrugem? Desigur că da, sau poate

nu. Într-un fel, dacă o idee nouă apare trezindu-și creatorul, ea s-a păstrat deja în câmpul

invizibil al realității înainte de a ajunge pe hârtie. „Imaginația are aripi” se spune, și există

unii pentru care expresia are sens aproape concret. Operele poetice poartă încărcătura

intensității ideilor de acest fel, iar lectura le poate reconstitui; ca forme concentrate ale

energiei creatoare, artistice, merită să le acordăm această funcție de a anticipa descoperiri

care încă nu au intrat în calculele științei, indiferent dacă întârzie nu ani, ci secole, să se

întâmple așa.

Lectura, am spus, poate re-constitui intensitatea creatoare (variabilă, desigur) a

autorului. Dar a scrie un poem este adevăratul experiment al poeziei, revelatoare pentru

conștiința scriitorului. Și nici nu ne dăm seama de asta; este atât de subtilă și tăcută

schimbarea conștiinței în faptul de a scrie poezie, încât poeții înșiși, mereu au căutat să simtă

exact acest efect. Erau în el, dar nu-l vedeau, nu-l văd. Așa cum nu ne dăm seama de aerul

pe care-l respirăm. Astfel, lectura recuperează într-o anumită măsură revelația și

„schimbarea” conștiinței ce a avut loc în autor; condiția este ca lectura să fie practicată ca

un act asumat, să nu fie întâmplătoare. A scrie înseamnă mult mai mult decât credem.

Științele neurologice poate ar reuși să înregistreze acest moment și ce se întâmplă în

creierul uman când se scrie un poem. Putem gândi că unii centri din creier vor străluci, că

intensitatea schimbărilor electromagnetice în conexiunile neuronale au o activitate care

demonstrează importanța fenomenului. Nu uita, cititor al meu, cititoare a mea, convenția

jocului imaginar/creator propus aici, ceea ce ne dă maxima libertate de a spune totul fără să

gândim la adevărul științific, fără să fie necesar să argumentăm cu alte experimente în afara

experienței personale. Cu o condiție: odată ce am ieșit din limitele ce ni le-am pus singuri, să

fim lipsiți de prejudecăți! În creativitate, acestea nu există.

Astfel, fiind liberă, pot spune că ideea „Marele Creator (indiferent de numele pe

care-l aleg să-l reprezinte) ne-a făcut asemenea Lui”, are realitatea ei, existența ei; și adaug:

exact în măsura în care suntem capabili de a-L recrea înăuntrul nostru, cu intensitatea

credinței pe care o avem. Credința, așa cum apare în rădăcina cuvântului, are legătură cu

creația. Aceasta se observă mai bine în altă limbă, cum ar fi cea spaniolă, în care cred și

creez se spune la fel: creo. Cum știi, Calea poeziei a fost scrisă inițial în spaniolă.

Exemplificarea în română, din păcate, își pierde relevanța. Dar măcar știm că în altă limbă

s-a păstrat asemănarea. Așa că, punând un egal imaginar între cred și creez, spun: Eu „cred

că există o energie creatoare”, „eu cred în Dumnezeu”, „eu creez un poem” și „creez

19

Dumnezeul în care cred” (pentru că El există pentru și în mine atâta cât sunt capabil să-l

creez).

*

Este necesară o nuanțare a unei „chestiuni” ce, presupun, se mișcă în gândurile tale;

este posibil să ai rezerve față de diversele întorsături ale punctului de vedere prezent în

Calea poeziei. În loc de a pune aici modele de stiluri din toată istoria literară, vin și spun să

fii atent/ă la ce simți în timp ce scrii, citești un poem, sau ce se întâmplă cu tine după aceea.

E posibil să cunoști o idee a lui Platon care, se spune, era de părere că poezia nu are

importanță în societate. Filosoful care, în opera sa „Republica”, accepta în orașul perfect, cu

extremă prudență, arta poeziei, în realitate doar se referea la imitația neinspirată și la cele

rele prezente în viața umană, dar a întărit așa prejudecata milenară că rațiunea, gândirea, se

opun iraționalului poeziei. Totuși, deși există percepția, răspândită între cititorii mai grăbiți,

că Platon „exclude poezia din oraș”, el este cel mai poetic filosof antic în Dialogurile sale

unde apelează la mituri. În prezent, deși nimeni nu gândește că poezia se scrie doar cu

„inspirația irațională”, nu este clar dacă există sau nu vreo cunoaștere în poezie. În plus, în

general se consideră, sub influența lui Platon între altele, că această cunoaștere are de-a face

doar cu ideile ce se adaugă la înțelegerea unei realități obiectuale, sau de natură etică, altfel

spus, localizată în limitele date de rațiune. Cum această carte a mea nu este una de filosofie,

nici una de ficțiune ca atare, doar nuanțez: cred că trăim într-un schimb de paradigmă, nu

ideatică însă, ci de conștiință și, de aceea, tot ceea ce a fost până acum izolat, se integrează,

se regăsește într-o mișcare diferită ce se adaugă într-un întreg ce include opușii (o idee care

nu e nouă iar schimbarea nu a început aici, nici acum). Dar negarea atât a iraționalului cât și

a raționalului poeziei, echivalează cu negarea unei părți din ceea ce suntem. În primul caz,

pentru că a lua drept nedemne de condiția umană, ascunderea în subconștient, în spatele unei

măști curate, a „relelor”, adică a limitelor, slăbiciunilor, viciilor, pasiunilor, impulsurilor

calificate drept negative, deja nu mai ajută. Poezia nici nu a putut fi perfect curățată de

aceste limite, din contră, s-a hrănit tocmai din ele.

Pe de altă parte, cunoașterea poetică, desigur că există, în măsura în care suntem

capabili sau deschiși să înțelegem modul diferit de mișcare al acelorași idei pe care le avem,

în oricare alt domeniu decât cel în care le-am identificat prima dată. Aceeași idee poate

călători în toate artele dar și în toate științele, fără să fie recunoscută ca atare. Poezia

folosește aceleași cuvinte pe care le folosim toți, aceleași idei, și încă ceva mai mult:

creativitatea, imaginația. Un mic detaliu ce schimbă totul! Și cel mai important: ce se

20

întâmplă cu, și „înăuntrul” conștiinței în timpul creării unui poem, roman, pictură? Ceva ce

rămâne de înțeles, nu cu rațiunea, ci cu tot ce avem și suntem: intuiție, inspirație,

subconștient și tot ce considerăm acum ocult, obscur, straniu.

Oricum, cred că deja nu doar putem spune, ci ar merita să ne asumăm, să

interiorizăm, că nu cunoaștem doar cu rațiunea (căreia îi asociem simțurile), nu este ea unica

modalitate de cunoaștere. Trecerea dincolo de limitele cunoașterii raționale presupune în

primul rând acceptarea a ceva mai mult, a unui dincolo (cu orice alt nume i-ai putea da) ce

ne acompaniază dintotdeauna, începând cu structura moleculară și cu „molecula spirituală”

pe care o putem imagina acum. În realitate, cunoașterea rațională avansează mereu prin ceea

ce neagă: subconștientul irațional, un catalizator care, în sens originar, ca exprimare

primară, este poetic. Nu este o greșeală, și da, îți cer să gândești și să simți în același timp, și

insist în a scrie „originar” referindu-mă la „punctul” cel mai adânc de început a ceva;

atunci, cunoașterea sau începutul ei în ființa umană, are de-a face cu gestul

creativ/imaginativ/poetic, fapt ne(re)cunoscut ca atare.

Înainte de a trece mai departe în Calea poeziei, doresc să fii atent, atentă, la patru

axe ce participă în construcția cărții; rămâne deschisă contribuția ta; vei adăuga ce contează

în mod particular pentru tine.

1. O parte din noi e nevăzută și lucrătoare întru toate cele vizibile ale noastre.

2. Uneori ne amintim de ceea ce știm fără să ne fi spus nimeni niciodată, de ceea ce

visăm fără să îndrăznim să credem că se întâmplă cu adevărat.

3. Zborul din vis este tot atât de real și de adevărat precum reală este lumina pe

care, nu că nu putem, dar nu am învățat s-o pipăim; este prima probă că suntem

(de) aici dar și în/dinspre altă realitate.

4. Îmi place să imaginez ziua când vor fi persoane care vin în vizită la casa

poetului, cel care e cunoscător al realității și în același timp un găsitor al celor

imposibile la prima vedere.

21

Capitolul 2

1. O pauză în obișnuit: absurdul

2. La a doua privire: infra-realitatea

3. O înțelegere despre poezie

4. O lectură a unui poet viu

Într-o zi priveam de pe o bancă spre o terasă unde lumea își consuma mâncarea,

băutura, timpul. Un prieten observa un bărbat cu un aspect sărac ce împărțea mut niște hârtii,

persoanelor așezate la mese; după alte minute se întorcea, le lua înapoi. Ce face? ne-am

întrebat. Își dăruia poemele, am glumit noi?! Ce iluzie! Doar cerșea. Dacă ar fi fost poeme?

Ce reacție ar fi avut persoanele care vorbeau despre familie, bani, iubire? Unde și cum s-ar

fi putut potrivi poezia acolo? Mai degrabă, primea poezie (imaginea cu) clădirea veche de

cinci etaje ce părea invadadă de coroanele arborilor ce înconjurau spațiul terasei; sau pietrele

construite de oameni, care se sprijineau pe arborii ce creșteau ca o bază vie. Dar asta era

poezia ce venea dinspre o privire a mea proiectată în afara mea. Desigur, dacă aș fi încercat

să împart poeme, poate că ar fi trebuit să caut bine vreo persoană contemplativă, să identific

pe cineva care oferea aparența căutării înăuntrul sau în afara sa. Pentru că poezia începe cu

o pauză într-un anumit gest obișnuit, o mișcare de toate zilele, gândire dependentă de

convențiile interrelaționale. Dacă vom conveni să spunem că poezia este un „atom” ce are ca

nucleu creativitatea ca element esențial în generarea unui poem, atunci, înăuntrul nucleului

sau în jurul lui, întâlnim elementele subatomice. Și unul dintre elementele creativității

22

generatoare este exact schimbarea privirii, ca și a vederii (și avem de separat privirea de

vederea poetică).

Pentru tine, cititor al meu, cititoare a mea, această schimbare poate începe cu acea

convenție pe care ți-am propus-o în introducerea la Calea poeziei: de a primi totul fără nicio

prejudecată, și acceptând ca joc lucrarea imaginației ce descoperă pentru tine: idei noi,

așezări noi ale gândurilor și percepțiilor.

Ce va conta în continuare nu este adevărul sau logica ideilor ci exact ce se întâmplă

în conștiința ta când ești în acest joc. La urma urmei, o idee ce apare în arte, cu cât este mai

absurdă și mai neverosimilă, cu atât mai sigur ea duce la „pauza” necesară pentru a rupe

obișnuitul sau blocarea în „normalitatea” ce scufundă ființa umană într-o pasivitate comodă

însă monotonă, închisă dinamicii naturale a spiritului și conștiinței sale. Dacă există

suferință, plictiseală, nemișcare, este pentru că lipsește înaintarea, avansarea în profunzimea

infinită pe care o avem cumva înăuntru sau, mai bine zis, și înăuntru; și asta contează cu atât

mai mult pentru cei care au făcut deja pași mai departe, trăindu-și cu intensitate viața,

dându-și un sens prin alegerea conștientă a unui drum. Creativitatea, poetică sau științifică,

este instrumentul cel mai propriu avansării de care vorbesc.

Ei bine, cum găsim pauza ce suspendă mișcarea obișnuită în toate și care oferă o

anume schimbare a privirii ce am putea-o numi „a doua privire”? Desigur, nu există o

singură posibilitate. Ceea ce pun în Calea poeziei este doar o sugestie, deși cu multiple

indicații. Altfel spus, pentru a intra în (starea de) creativitate, între altele, întrerupem

intenționat obișnuitul, obiceiul, acel „mereu la fel” în ce facem, spunem, simțim, gândim.

Ai încercat vreodată să mănânci ceva ce obișnuiești să refuzi? Ai pus pe tine o culoare pe

care nu ai purtat-o niciodată? Ai scris cu altă mână decât o folosești în scris? Ai schimbat

vreodată o ială, un geam, ai reparat un scaun, un ceas, o carte, fără să fie o preocupare

obișnuită în familie? Ai desenat vreodată ceva fără să ai idee cum se face? Ai încercat să

vorbești cu un om al străzii? Ai vrut să te trântești într-un lan de grâu cu maci să vezi ce

simți la atingerea, mirosul, culoarea, forma lor în jurul tău? Ai atins o râmă, un vierme, o

mizerie, o piatră, un râu, un copac, o pasăre, o frunză, un cer, un nor, un aer, un vis, un cerc,

un zâmbet? Sunt exemple de pauze în obișnuit dintre cele mai accesibile, încă blânde. Ai

observat că expresiile din urmă ale pauzei au devenit metafore și totuși, încă pot fi

experimentate? Viața adaugă de la sine accident, durere, senzația clarviziunii, moartea, și

câte altele.

Elementar vorbind, în contactul cu opera poetică, artistică, sau de orice fel, există o

întrerupere a majorității obiceiurilor noastre zilnice. Nu mă voi referi tot timpul doar la

23

poezie, pentru că viziunea optimă de funcționare a creativității poetice este una holistică.

(Deși adesea voi repeta aici unele idei, mereu adaug ceva ce sper că poate deschide mai mult

posibilitățile de înțelegere dinspre un punct de vedere lărgit). Reluând, firește că există un

anume centru comun tuturor artelor: creativitatea; un poet – repet, desigur ‒ poate anticipa

descoperiri ce, mai târziu, sunt asumate de oamenii de știință, dar ei, în căutările,

investigațiile lor, înainte de confirmarea unei teorii sau de realizarea vreunei invenții,

lucrează ca și creatori și, chiar dacă nu recunosc, deseori, în expresii poetice, inclusiv în

formulele matematice.

Astfel că, dacă avem nevoie de creativitate, nu este pentru că ne-ar lipsi; ea este

înnăscută, precum a mânca sau a respira. Problema este că practicarea ei nativă, cu excepția

artiștilor și a inventatorilor de orice fel, e haotică, la voia întâmplării în viața majorității

oamenilor. Avem o situație paradoxală: pe de o parte, un surplus de creație vizibil în invazia

a tot felul de ateliere de creativitate, în general legate de eficiența profesională și

chiar...existențială, însă pentru categorii restrânse, privilegiate social, sau, din contră,

defavorizate. Pe de altă parte, și aceasta e problema, acest soi de creativitate oferită din plin

și în producția cinematografică sau virtuală ( mă refer la jocurile electronice), este una care,

în receptori, devine pasivă, inertă, obturată. Așa încât creativitatea activă rămâne până la

urmă în mâinile artei, și poate, mai ales ale poeziei. Pentru că în cazul ei, lectura este, din

start, o animare diferită a creierului, iar activarea creativității are un buton firesc în contact

cu poemul. Totul este să ajungem la el!

Viața, în general, are o mișcare aparent haotică și ceea ce o caracterizează este

tendița de manifestare a libertății agățate de probarea mai întâi a ceea ce dăunează, cu riscul

afectării celebrului instinct de autoconservare. Când nu știe și nu este ferit, copilul încearcă

exact ce îi poate face rău. Abia după ce probează, în cazul în care a reușit să rămână viu, va

evita data viitoare ceea ce a învățat că nu-i folosește. Aceasta pare să fie o lege neluată în

seamă. Nu ne place s-o recunoaștem. Acum, partea ciudată este că unii, deși știu, preferă să

se întoarcă spre acel ceva ce-i poate anula, sau poate, dintr-o tendință secretă, vor dezvolta

un fel de imunitate care îi ajută să avanseze înspre ei înșiși?! Ființa umană experimentează

pe ea însăși, este propriul ei cobai. Cu toate riscurile de rigoare, e puțin probabil că se va

schimba ceva prea curând. Nimeni nu poate decide în locul nimănui ce este bine sau rău și

fiecare, cu drept sau nu, are propria cale de descoperire și avansare în sinele însuși, în acel

spațiu interior al conștiinței capabile de menținere a echilibrului necesar vieții. Desigur, asta

nu semnifică renunțarea la eforturile celor care stăpânesc, înaintea altora, respectivul

echilibru, de a încerca, pe multele căi posibile, ajutarea celor care bâjbâie și care pot greși

24

fatal. Poate că „libertatea haotică” se schimbă odată cu asumarea ei conștientă și trecerea, în

cunoștință de cauză, la o libertate cunoscătoare și evolutivă, una ce poate însănătoși și lărgi

viața.

Ei bine, un pas în acest sens se află chiar în apropierea de poezie. Și, desigur, în

primul rând avem nevoie în calea poeziei de contactul cu opera poetică, cu condiția să fie o

lectură sau o ascultare activă, adică de la nivelul conștiinței, a ce primim dinspre conținutul

unei creații (literare sau nu, dar poetice), și mai ales, atenți la efectul pe care-l are asupra

noastră, odată ce ne-am deschis conștienți către ea. Aș spune, totuși, că nu e suficientă doar

lectura unei cărți, nici ascultarea unui recital clasic de poeme. Dacă am avea acces la toate

artele deodată, afectul poate fi sporit. Este ceea ce se întâmplă în așa numita performance

poetry (cu varianta happening), ca întâlnire scenică între arte (muzică vocală și

instrumentală, dans, pictură, teatru, și desigur poezie). De obicei actorii și pictorii au fost și

sunt cei care practică astfel de prezență publică diferită a poeziei: aici intervine act-uarea ‒

dacă îmi permiți acest termen ‒ unde poetul, în fața publicului, este un artist multifațetic și

care real-izează sau creează poezia (într-un mod) corporal, obiectual, vizual, sonor, aproape

toate în același timp. În acest caz poemul este o întâlnire între arte, și (ce curios) acest tip de

poezie îl practica omenirea la începuturile ei. Publicul participa nu doar la receptarea operei

poetice (cu vederea, auzul, gândirea, senzațiile, sentimentele), ci și la re/crearea ei.

De remarcat că, deși poeții sunt ultimii în asimilarea progresului tehnologic de azi în

arta lor, poezia este precum o ființă vie, cu propria ei viață în lume, strecurâdu-se în tot ce se

face, precum sacrul în profan. Amintește-ți cazul reclamelor citate. Aici și acum cred că

putem înțelege și altfel „literatura absurdă”, „existențialistă”, curentele literare avangardiste

dintre cele două războaie și până azi. Elementul absurd, în cele mai îndrăznețe „actuări” de

tip performance poetry, este central; e format de și din expresii, gesturi, combinații puțin

folosite, fără sens la prima vedere, incomode pentru receptorul obișnuit. Se poate crede că a

fost doar o necesitate formal- estetică a artei care-și diversifică stilurile, dar dorința de a șoca

audiența sau lectorul nu-și are originea pur și simplu aici, ci într-o identificare mai

apropriată cu fundamentul fenomenului artistic. Aparent, Dadaismul, de exemplu, unul

dintre curentele avangardei istorice ( cea dintre cele două războaie mondiale) se afla sub

influența unei atitudini (și istorice) revoluționare față de contextul social zbuciumat dar și

față de ceea ce se numea „criza poeziei” (nici nouă în acel moment, nici unică până astăzi).

Totuși, dincolo de manifestele deconcertante pentru publicul larg, dadaiștii intuiau, odată cu

privirea creatoare în care lucrau, efectul trezitor ce vine dinspre suspendarea oferită de

expresiile absurde, aparent ilogice. Important este însă efectul. La urma urmei, ce vrea

25

poezia? Să transmită un „mesaj”, o cunoaștere, o experiență de viață, un sentiment; și totuși,

și ceva mai profund: să stârnească și să transfere forța creatoare în și dinspre artist către

lector sau public. Este contribuția practică neașteptată și nu foarte bine cunoscută ca atare.

Pentru că starea poetului în timp ce scrie este o experiență în și dincolo de obișnuit, un salt

către o vibrație, intensitate, viteză diferite: în mintea și corpul său, ceva ce se întâlnește mai

întâi în obiectul artistic care este poemul. Fără alte explicații ‒ și totuși, lasă-te, savurează

prin vizualizarea literală ‒ percepția acestui fragment din scrierea numită absurdă: „Fuchs nu

a fost făcut chiar de mama sa... La început, când a luat fiinţă, nu a fost nici văzut, nici simţit,

ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naştere a preferat să iasă prin una din urechile

bunicei sale, mama sa neavând de loc ureche muzicală...”(Fuchsiada - Poem eroico-erotic

şi muzical, în proză în Urmuz ‒ Schiţe şi nuvele aproape ... futuriste, Biblioteca Bucureştilor,

2012). Și fii atent, atentă, la ce se întâmplă cu tine în timpul vizualizării personajului urmuzian.

O primă fază în receptarea unei expresii absurde sau a unui gest absurd este blocajul,

golul în mișcarea haotică a gândurilor de fiecare zi. Pur și simplu, nu se gândește. Este ceea

ce caută ‒ și găsesc ‒ toate sistemele de meditație din tradiția orientală în exerciții specifice.

Pentru tine, aici, poate, și citind ceea ce se numește „koan” (deși reformulat prozaic): „nu se

mișcă eșarfa, nici vântul, ci mintea ta”. Koanul este un mic dialog între un maestru zen și

discipolul său, și expune o problemă, obișnuit într-o formă paradoxală, la prima vedere

absurdă, ceea ce provoacă blocajul inițial al minții dar, în același timp, un tip de iluminare

pentru cel ce, în loc să gândească, doar simte, se pune într-o dispoziție internă empatică față

de conținut. Nu se dă un răspuns logic la un koan, dar mereu există unul care are un sens

nou, accesibil în final și pentru minte și, sigur, pentru inimă, o intuiție sau o privire secretă.

Un koan surprinde o sclipire din mișcarea poetică/creatoare dinăuntrul nostru. Occidentalii

au descoperit mai târziu, cumva superficial, dinspre o necesitate estetică, acest efect util al

absurdului fără să practice efectiv exercițiul koanului.

Desigur, există opere care doar se limitează să creeze formal efectul „suspendării”

obișnuitului din expresia absurdă, însă mai departe, într-o fază secundară, există încă un

element ce urmează aproape imediat, și anume revelația a ceva nou: cunoaștere, sentiment,

percepție, a unei lumi sau...alteia. Trebuie spus, însă, că nu toți creatorii transmit revelația.

Altfel spus, unii poeți pot avea intenția de a ajunge la receptor cu revelația lor adecvând

expresia la un minim indiciu comprehensibil; iar alții nu sunt interesați de așa ceva, nici nu

sunt preocupați, presupunând că imaginea absurdă a existenței este suficientă.

Dar exact prima revelație a absurdului este aceea care provoacă în conștiință o privire

ce suspendă „un minut” rațiunea, pentru a lăsa să iasă la vedere senzația atât de puternică a

26

unei realități „noi”; aici se naște și gândul că lucrurile sunt mai mult decât ceea ce ne apar.

Dacă am suprapune, într-o infinitate de conexiuni, toate momentele de „realitate nouă”,

atunci fie hotărâm că avem de-a face cu o iluzie, fie că realitatea are mai multe dimensiuni.

În orice caz, conștiința poetului deja nu mai este aceeași după întâlnirea cu ceva „absurd”

(în viață sau în arte), ci se schimbă într-un anumit mod în substanța sa. Cine a trăit această

revelație, deja nu mai poate avea o singură privire asupra lumii; va adăuga cel puțin încă una

ce acoperă ceva dintr-un dincolo, unul înainte necunoscut. Pur și simplu pentru că, a întâlni

imagini diferite despre același obiect văzut, e un indiciu (cel puțin) a ceva nou, dezvăluit,

din realitate; practic, așa fiind un pas mai departe în cunoaștere. Aceasta presupune

schimbarea conștiinței, și, obișnuiți să gândim cantitativ, spunem „mai multă conștiință”,

deși spațialitatea ar putea reprezenta deja alt nivel de răspândire al ei, în fine, știm că avem

de-a face cu evoluția. Dacă ne oprim la ceea ce, la prima vedere ni se pare absurd, la a doua

privire ne putem întreba: Dar dacă e așa? De fapt, acum ne dăm seama că „absurd” este ce

nu înțelegem imediat, și că poate veni o zi când, ce nu avea sens, începe să strălucească

„inocent” în orizontul noii noastre conștiințe. Deocamdată mă opresc aici cu tema funcției

„absurdului” în expresia artistică.

Cum spuneam, lectura este primul pas în Calea poeziei. Următorul este crearea,

repetarea, re-construirea gestului creator. Unii pot doar privi, alții pot intra (scriind) deplin

în poezie și în „învățătura”, specifică ei, despre ce suntem, pentru ce, și „unde”. Scrierea

(fie și copierea de mână) și crearea unui poem, sau a oricărei opere artistice, este, în sine,

un exercițiu care are o funcționalitate (să spunem așa) evolutivă în viața unei ființe umane.

Și spun asta într-o epocă în care folosirea mâinii pentru a scrie și-a diminuat cu mult

practica: la calculator, prin atingerea digitală a tastaturii, se formează, la o „adresă

electronică”, textul sau „mesajul” (ce ironie!) și nu o scrisoare. De reflectat la diferența

mișcării între cele două tipuri de scriere: fiecare literă trasată pe hârtie, dintr-o poziție unică

a mâinii și totuși formând în minte semnul, într-o anume conexiune neuronală; și mișcarea

unui deget pentru a apăsa pe o literă deja formată care se transmite mecanic pe o hârtie

virtuală. Cred că, actualmente, tocmai pentru că se limitează la minimum scrisul de mână, e

nevoie de întoarcerea către sensul originar al simbolului, al semnului ce traversează ființa

umană, până la hârtie, și transportă, în timp ce este trasat, un ceva care străbate spațiul de

dincolo de dimensiunea imediată, până la noi. Asta dacă înțelegem prin semn ‒ și nimeni nu

ne oprește la acest exercițiu ‒ ceva încorporat profund în toate dimensiunile existenței, de la

materia cea mai densă până la formele mișcărilor atomilor sau diverselor energii.

27

Cititor al meu, cititoare a mea, te invit la acest exercițiu: fii conștient și conștientă,

gândește/imaginează că în scrisul cu mâna al unei litere precum „o”, se află și înțelesul

„zero” dar și „cerc”, prin extensie „sferă” și astfel „infinit”. Scriind în acest fel infinitul,

ne apropiem de el, fie și la nivel imaginar. Dar de ce cu mâna și nu la calculator ? Personal,

cred că mâna, care trasează semnul, transportă încărcătura densă a simbolului până la

conștiința care înțelege, și doar așa semnificatul are puterea de „a lucra conștiința”. Suntem

lucrați, sau ne lucrăm noi înșine ‒ fără ironie ‒ prin cuvintele auzite și scrise. Ceea ce

suntem, dincolo de corpul fizic dat prin naștere de părinți, suntem și datorită cuvintelor.

Desigur, includem toate semnele, numere sau oricare altele, chiar dacă nu sunt pentru noi

sunete codificate în limbajul obișnuit. Dar aceasta este altă temă.

Prin urmare, totuși, nu vorbesc aici doar despre o lectură formală ci știind, fiind

conștienți, aș spune intuitiv, cu „zona” noastră care nu gândește, de faptul că în cuvinte

există o încărcătură informațională de natură energetică pe care acum nu o cunoaștem pe

numele ei exact dar care este identificabilă prin efectele „bune” sau „rele” asupra noastră

sau chiar asupra altor viețuitoare; unele dau viață, întăresc, altele ucid. Ne amintim din

Biblie: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul”;

„Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. (Evanghelia după

Ioan). Dacă privim și în viețile noastre, observăm și ce fac cuvintele „iubire” și „ură”. Ceea

ce nu am gândit până acum este să citim/scriem un poem cu ideea că, și cele mai

neînsemnate cuvinte, până la fiecare literă pe care o folosim, au o încărcătură energetică,

sunt pline de semnificații chiar dacă, în mod obișnuit, nu le conștientizăm.

Desigur, în arte, folosirea cuvintelor frumoase/bune și urâte/rele, este mult mai

complexă decât în etică, în morală, în sensul că drumul până la un anumit efect constructiv

sau dăunător al cuvintelor, depinde în esență de intenția artistului. Astfel, cu rare excepții,

deși autorul folosește ceea ce în limbaj comun poate avea un efect negativ, în opera de artă

nu mai este așa, pentru că expresiile, cuvintele, nu sunt direcționate în mod expres către o

anumită persoană sau alta și, prin natura artei, efectul transmis, fie că adaugă cunoaștere, fie

caută să șocheze este, până la urmă, acela de purificare ‒ „catharsis” cum îl numeau grecii

antici. Curios însă, deși acest fenomen a fost aplicat în general spectatorului unei tragedii,

el se regăsește în oricare operă de artă, între altele prin simpla frământare la care este pus

sufletul: identificarea cu suferința, durerile și toate reziduurile ființei noastre văzute ca în

oglindă în personajele din artă, echivalează cu un fel de proiectare în afară, de distanțare,

prin urmare e o aruncare în afară a ceea ce „e greu”, și cumva, de aici, sublimarea alchimică,

topirea și limpezirea sufletească ce urmează. În fapt, a nu mai trăi suferința proprie ci a

28

altuia, e deja o rezolvare, o ieșire din strânsoarea ei. Convorbirea cu psihanalistul este și ea

o asemenea ieșire.

Cum ți-ai dat seama, calea de inițiere în poezie începe cu lectura sa. Este un prim

contact datorat, în principiu, profesorilor de literatură. Totuși, pentru efectul maxim al

lecturii poeziei, este importantă o lectură conștientă. Ea este răspunzătoare de experiența

specială a parcurgerii unui poem la nivelul fiecărui individ; aici apare mereu și partea

nescrisă a poeziei, și ea aduce „privirea diferită”, „a doua vedere”, „pauza de/în obișnuit” ca

un echipament ce poate adăuga forță, profunzime, interpretării unui text poetic; acesta este

și conținutul potențial al unei creații scrise/poetice/artistice. Pentru inițierea în poezie nu

există o prioritate în alegerea lecturii sau a „privirii diferite” ce se instituie odată cu intenția

expresă către ea. Amândouă sunt relaționate: un prim contact cu lectura, uneori poate

provoca revelația „schimbării privirii” și, de asemenea, cu condiția unei atenții și căutări

anume direcționate, e posibil să fim deja în acel „stadiu interior diferit” creat de intenție,

ceea ce lărgește cu mult „spațiul” receptării poeziei. Astfel, a intra pe calea poeziei,

presupune pășirea, ca să spun așa, conștientă și, în același timp, într-un fel, personalizată.

La finalul acestui capitol aș vrea să-ți spun, cititor al meu, cititoarea a mea, că pentru

mine, inițierea în poezie a fost o lectură de poezie scrisă de un autor pe care îl puteam vedea

zilnic, fiind prezent la întâlnirile de poezie din orașul unde locuiam în adolescență. Să citesc

ceva diferit de ce se prezenta în școală, ceva scris de o persoană cunoscută, a fost revelator.

A o vedea și a-i simți prezența, mi-a dat posibilitatea de a mă conecta altfel decât formal cu

poezia sa, cunoscând sursa umană vizibilă. Este ca și cum ai intra în mecanismul sau într-o

parte din laboratorul care a dat naștere acelei poezii (și acelui poet). S-a întâmplat un fel de

trezire, ceva ce corespunde unei expresii ca: „știu, știu cum a scris-o”, „știu cum a făcut-o”,

„știu ce a simțit”, „știu ce a gândit”; și încă: „știu ce e poezia”. Iar pentru mine, în mod

particular, fără legătură cu vreo sugestie venită direct din lectură, mi-am dat seama, dintr-

odată, cu o emoție pe care încă o pot retrăi, că poezia se descoperea ca o „imagine secretă a

realității”, una pe care fiecare poet (și mai târziu am înțeles că și om de știință) o are în

spatele expresiilor ce par de multe ori jocuri de cuvinte dar care, în realitate, constituie un

înțeles intuitiv despre lume, unul ce deschide, dincolo de frontiera vizibilă, o expansiune

infinită a in-vizibilului (ceva ce nu se vede și există înăuntrul vizibilului). Pe atunci, eu

foloseam pur și simplu expresia de „infra-realitate”, pentru că „vedeam” ‒ și de data asta

nu în versurile citite și nu cu ochii „de carne” ci cumva ai conștiinței (imaginează!!) ‒ o

comunicare între toate lucrurile, între ele și eu însămi. Dintr-odată am devenit mai atentă la

cele din jur și la ce simțeam dintotdeauna dar nu acordasem importanță. Dintr-odată, natura

29

și lucrurile pe care în mod normal nu le consideram vii, pentru mine aveau o strălucire

aparte, simțeam viață în toate. Acum, după mulți ani, doar am adăugat senzații și expresii

noi pentru a „formula” viața „infra-realității”: intra-realitate, realitate subtilă, secretă,

diferită, realitatea de dinăuntrul realității și oricâte altele pe care fiecare le poate numi pentru

sine.

Într-o formă sau alta, creatorii descoperă poezia în același fel ca mine și pot împărtăși

ce știu, mai mult decât simbolic, prin creațiile lor. În ce privește calea poeziei, în cazul meu,

mă simt precum magicianul ce-și explică magia. Dar are un sens această dezvăluire atât de

puțin magică. Pe de o parte, dispare misterul dacă citim toate poemele, operele de artă sau de

știință, având această cheie de lectură a lumii (prozaic vorbind, o imagine unitară a infinității

și totuși, a multiplicității realității); pe de altă parte, știu că această cheie nu este activată fără

căutarea fiecăruia, pe cont propriu cum s-ar spune, în viața lui, conform formulei proprii.

Dacă există o cheie universală, este pentru o încuietoare universală, dar rămâne de găsit

unde se află chiar această încuietoare. Aici este dificultatea. Altfel spus, dacă magicianul își

descoperă un secret, publicul deja știe ce e în spatele spectacolului, dar tot nu va putea

face/re-face aceeași iluzie. Încă lipsește practica și intensitatea trăirii „jocului” de a ști,

sensul lui în viața personală sau în general. Și magia nu se termină printr-o dez-văluire a

unei singure iluzii, fie ea și cea mai importantă.

La finalul acestui capitol, încă nu voi pune un poem clasic, nici o poezie în sensul

cunoscut la școală; mi-ar plăcea să exemplific fenomenul pauzei în percepția obișnuită

(adică întreruperea modului obișnuit de percepere ), cu doi koani (despre care am vorbit la

început): „Cu mâinile goale sunt și privește, cârma este în mâna mea”; „Când trec pe un pod,

nu apele curg ci podul aleargă” (din spaniolă: „Paso con las manos vacías, y ¡mira!, la

azada/está en mis manos; „Cuando paso sobre el puente,/No es el agua que corre, sino el

puente” - Shan-hui, 497-569; http://ahm-cuaderno-nocturno.blogspot.ro/).

Și totuși, dacă un koan nu te mulțumește, iată aceste versuri:„...dar acum aici/ începe

poezia: nu din ce se hrănește ci portocala rotindu-se înăuntrul iglului” ( în volumul Anii

abisinieni, urmat de cântece yemenite – Eva Chinchilla, Editura Amargord, Madrid).

30

Capitolul 3

1. Poezia ‒ între infinit și ființa umană

2. Despre polarități ‒ centri de forță în poeme

3. Ce e poezia?!

Cum ai văzut, cei doi koani care închid capitolul anterior nu sunt ceea ce numim în

mod obișnuit poezie sau, mai bine zis, nu sunt acel fel de poezie despre care aflăm în școli.

Și poate că te întrebi de ce nu am ales mai bine haiku-ul, bine cunoscut ca specie de poezie

de origine japoneză, fiind din același spațiu spiritual zen. Deocamdată, exact instrumentele

stilistice, elementele tehnice ale formei poetice recunoscute, nu interesează aici, pentru că

propunerea mea este ca tu, cititor, cititoare a Căii poeziei, să regăsești poezia într-un fel

neuzual și pe un teren nou, în ciuda faptului că, sau tocmai pentru că „există poezia în toate”.

Un mod de ieșire din viziunea comună este descoperirea poeziei căutând-o pe cont propriu și

știind că o poți găsi oriunde. Desigur, nu aruncăm tradiția în înțelegerea poeziei, nici nu

uităm respectul pentru ce s-a așezat despre poezie în istoria literară. Aici se află, totuși, baza

implicită la care putem apela în calea poeziei. A nu lucra direct cu informațiile cunoscute,

sau în modurile obișnuite, nu înseamnă a rupe cu tot ce se știe deja.

Prin urmare, pornim de la faptul că poezia nu este doar expresia scrisă în versuri a

sentimentelor și gândurilor omenești, așa cum am învățat, ci este exact înăuntrul însuși al

întregului conținut de sensuri, idei, percepții, imagini, stări de spirit, tot ce dorești să pui aici

(inclusiv obiecte, ființe). Acestea funcționează nu doar ca o cantitate în interiorul ci și în

afara ta, ca o parte în vizibil (pentru că „înăuntrul vizibilului” și pentru că „ne-vizibil” în

acest caz). În ce privește laboratorul personal al fiecăruia, partea care nu se vede, intuită,

31

descoperită ca atare, lucrează precum un nucleu generator al poeticului în textul scris,

vizibil. Rămâne să identificăm acel ceva dinspre care se întâmplă aceasta. Aș spune că,

pentru mine, este asemănător actului „magic”, în sensul în care, între sursa generării și

rezultatul ei (ambele identificabile), se află o mișcare pe care nu o putem cuantifica, și de

care doar ne putem apropia conform unor reguli în afara logicii obișnuite. Dealtfel, cred că o

primă întâlnire bună cu poezia este însoțită de o fascinație asemănătoare cu efectul unui

număr de magie sau al oricărui act pe care l-am putea numi magic. Astfel că termenul

„magic” în legătură cu poezia nu e o metaforă oarecare, cel puțin nu în ce mă privește. Dacă

m-aș imagina magician, toată tehnica scenică și...spirituală implicate, ar fi pentru a arăta

scenic poeme. Revenind, am spus „întâlnire bună” pentru că în școli există un început, din

păcate, cel mai adesea formal, fapt ce împiedică transmiterea poeziei ‒ aș spune ‒ vii.

Inițierea poetică în poezie (sic!) presupune și ea o dimensiune spirituală, ceva ce dez-văluie,

revelează ființei umane intuiția a ceva diferit, in-vizibil și de care, totuși, nu te îndoiești,

înăuntrul sinelui, sau dincolo de el. Nu spun acum ceva de felul „crede și nu cerceta” (ce

este și nu se vede) pentru că accesarea acestei intuiții sigure este una personală, se întâmplă

(sau nu) și are efect doar așa găsită: pe cont propriu. Nu are logică, nu există (încă) o

explicație științifică, dar nu poate fi negată existența fenomenului acestei descoperiri. Aici e

nevoie de un pas mai departe decât ce oferă școala: cu elevul care citește poeme din dorință

proprie sau cu profesorul ce depășeșete rolul de expozant obiectiv de modele poetice.

Astfel, poezia este, din punctul de vedere al Căii, unul dintre „mediile” de evoluție a

conștiinței umane. Pentru că, atunci când conectarea la ea este una personală, dincolo de

convențiile sociale, ea își activează forța de mutație, de schimbare către revelarea dinăuntru

a sinelui, dar și a lumii semenilor și, mai departe, dincolo de spațiul vizibil, limitat și totuși

infinit. Poezia conține ‒ am putea spune ‒ secretul conexiunii cu infinitul pentru ființele care

suntem vii în limitele morții. Pur și simplu pentru particularitatea de a integra în act

creativitatea, ceea ce, în sine, nu are sfârșit, după cum nici imaginația nu are, exceptând

limitele fiecărui individ în cadrul temporal al acțiunilor sale. Desigur, nici gândirea nu are

sfârșit. Cu alte cuvinte, creativitatea, imaginația, gândirea, sunt partea infinită dinăuntrul

nostru, a celor ce avem un corp muritor, ca atare limitat; în plus, între infinitatea celor trei și

finitudinea vieții și a tuturor lucrurilor determinate de materialitate, există ceva straniu

(dincolo de folosirea zilnică, mecanică a lor): simbolurile literelor și cifrelor sub formele

scrise și sonore. Atunci, cum noi, ființele umane, suntem o „intersecție” între infinit și finit,

cuvintele, ce ne sunt izomorfe, sunt o cheie spre noi înșine. Dacă facem o analogie între

infinit/invizibil și finit/vizibil (chiar dacă într-un înțeles restrâns) și ne amintim că poezia,

32

prin creativitate, este ea însăși infinită, atunci găsim încă un fel de a fi al ei: mediul cel mai

intuitiv și mai propriu ființei umane, de exprimare a condiției existențiale între infinit și finit

(„între cer și pământ” cum spunem de multe ori).

Cred că acum, deși suntem încă la început pe Calea poeziei, putem să spunem deja

că: în primul rând, nu există o definiție unică a poeziei; totuși, indiferent de credințele pe

care le avem, de religia, de filosofia sau teoria la care aderăm, oricât de ciudat pare, nu

putem face abstracție de partea infinită care (ne) este consubstanțială nouă dar și poeziei.

Cum știi deja, pentru religie este Dumnezeu, în filosofie, Absolutul, în fizică pur și simplu

infinitul, cu toate clasele de „reprezentanți”, în matematică, simbolul infinitului ca atare:

„∞”. Pe de o parte, în timp ce termenii infinit-uman, în relație abstractă, adică mental, au

fost aproape mereu separați, opuși, izolați, generând astfel o largă istorie a umanității plină

de tensiune, de tristețe metafizică, de tragedii, tendința de a ne apropia de infinit a fost visul

dintotdeauna al artiștilor, și efortul, fără îndoială mai mult decât religios, mai mult decât

simbolic (pentru ei, concret), al tuturor misticilor, al oamenilor de știință, al căutătorilor

spirituali din toate societățile, antice sau actuale. În prezent, încă nu avem o viziune extinsă,

recunoscută la nivel social (ce idee „scandaloasă” ar fi pentru politicieni, economiști…) care

să fie expresia vreunei „coincidențe” ființă umană-infinit. Filosofiile orientale, cu

tehnicile/practicile lor de meditație, sunt ceea ce se cunoaște în această linie de atenție către

infinitul de lângă, din, de dincolo de ființa umană. Conștiința explicită a relației strânse între

ființa umană-infinit, încă nu există pentru occidentali, deși fizicienii, în observațiile și

experimentele lor, descoperă în număr fără sfârșit, odată și încă odată, altă particulă

subatomică (evident invizibilă), conținută desigur în vizibil. În religiile occidentale,

apropierea de Dumnezeu (unul dintre „termenii” pentru „infinit”) se exprimă astfel:

„împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca, 17.21) dar se înțelege doar ca „inimi

pline de iubire de Dumnezeu”. Altfel spus, mai mult într-un sens moral, întrucât omul este o

creatură a lui Dumnezeu care are în suflet iubirea dar nu pe Dumnezeu însuși. În alte

traduceri apare „între voi”, fiind și mai departe de sensul prim, iar facerea „după chipul și

asemănarea Sa” (Geneza), așază crearea omului ca „parte” exterioară lui Dumnezeu, ceea

ce a dus la separarea Împărăției Lui de El însuși.

Desigur, nu doresc să fac acum, aici, o hermeneutică teologică, mă întorc în planul

mai modest unde termenul „infinit” înăuntrul nostru corespunde unei zone interne ce

conține: gândire, creativitate, imaginație. Atunci, prin intermediul limbajului operelor

artistice, literare sau nu, există o probă incontestabilă că infinitul este contras în noi, că

expresia artistică este o codificare a infinitului în noi, că așa, în fenomenul creației artistice

33

și cel puțin la nivelul lecturii, suntem mereu în actul de a trăi infinitul, de a-l simți, intui,

recunoaște și, poate, cunoaște. Specificul expresiei artistice ce poartă codificarea (sau cheia)

infinitului, se prezintă exact sub forma metaforei. Dacă nu dorim să folosim instrumentele

cunoscute de tehnică stilistică, trecând spre toate artele sau științele, mereu în expresiile ce

apropie infinitul, există ceea ce poate fi numit „polaritate”, o combinație rară, absurdă, de

contrarii, de antagonisme, precum în cei doi koani exemplificați aici; mult mai puțin intens,

și în haiku, așa cum poți vedea în cel semnat de Issa, un călugăr budist din secolul al XIX-

lea:„Deschizând ciocurile/puișorii își așteaptă mama:/ploaia de toamnă”. („Abriendo los

picos, /los pajaritos esperan a su madre: /la lluvia de otoño”).

Cum identificăm orice expresie ce concentrează infinitul în uman?! Pur și simplu

observând structurile ce reunesc, de exemplu, un ceva absent cu altceva prezent, ce nu se

vede cu ce se vede, ceva spiritual cu ceva material, sau, altfel spus, un termen abstract cu

unul concret. Oricum ar fi, mereu un termen al polarității aparține infinitului iar celălalt,

limitatului, naturii sau vieții umane corporale. Înainte de a exemplifica, doresc să atrag

atenția că, în această Cale a poeziei, schimb intenționat folosirea termenilor tradiționali în ce

privește poeticul, pe de o parte pentru a ușura accesul la poezie pentru cei ce nu sunt

cunoscători, și nu au citit niciodată o carte întreagă de poezie, pe de alta, pentru a deschide o

poartă nouă spre o viziune ce rupe prejudecata unei receptivități unice și fixe ce păstrează un

mod stereotip, general, de înțelegere. Îți propun să ieșim din automatismele percepției despre

poezie.

Și încă o observație: sigur că un poem nu se construiește doar cu polarități ( nici doar

cu metafore), dar acolo unde există una, ea este, de fapt, ceea ce se poate numi centru de

atenție, uneori cu atâta intensitate, încât se formează ca „centru de greutate”, expresie

folosită pentru tablourile pictate; sau, am mai putea spune, centru de strălucire/centru

strălucitor, iar în poezie, încă mai mult, „centru de forță” al infinitului către lectori, de

maximă emoție și transfer, cumva magic. Există situații când prin acești centri se transportă

revelația semnificației poeziei, acel ceva prin care cititorul descoperă poezia și lucrarea ei în

conștiință: gândirea nouă și gândul nou, sentimentul nou, actul de a percepe diferit,

vederea/privirea nouă spre sine și spre lume, fascinația pentru expresia artistică.

Și acum, câteva exemple:

„o viață! netrăind unde trăiești,

și făcând pentru că mori

săgețile ce le primești,

din cele ce în tine despre Cel Iubit, gândești?”

34

„muzica tăcută,

singurătatea sonoră,

cina ce recreează și îndrăgostește”.

În original: „oh vida, no viviendo donde vives,/ y haciendo por que mueras/ las

flechas que recibes,/ de lo que del Amado en ti concibes?”; „la música callada,/ la soledad

sonora,/ la cena que recrea y enamora”. (Sfântul Ioan al Crucii ‒ Cântec spiritual. Cântece

între Suflet și Cel Iubit /Cantico espiritual. Canciones entre el Alma y el Esposo – San Juan

de la Cruz; aceste citate ca și toate cele din poeții spanioli din Calea poeziei, sunt din O mie

de ani de poezie spaniolă/Mil años de poesía española, Antologie de Francisco Rico,

Editura Planeta, 2009 ).

Și de la Renaștere facem un salt deja în secolul al XIX-lea. Poate că nu este o

întâmplare că un poet romantic precum José María Blanco-White vorbește și el despre

Dumnezeu în poemele sale, după cum nu e o întâmplare că romanticilor le plac contrastele:

„O, Doamne, și ce sunt eu! Punct invizibil

între atâtea grandori:

aici așezat pe o mare teribilă,

tremur la vederea sălbăticiei”

„căci deși monstru feroce marea adâncă

mă voi îngropa înăuntrul ei imund,

cu tine sufletul va zbura către cer,

liber și lipsit de vălul mortal ”.

Și în original, din spaniolă: „Oh, Dios, y que soy yo! Punto invisible/ entre tanta

grandeza:/aquí sentado sobre un mar terrible,/ tiemblo al ver su fiereza”; „Que aunque

monstruo feroz el mar profundo/ me sepultare en su interior inmundo,/ contigo el alma

volara hacia el cielo,/ libre y exenta de este mortal velo”. (O furtună nocturnă în marea

înaltă / Una tormenta nocturna en alta mar).

Iată și un alt romantic:

„Ce eternitate, și atât de oribilă

scurta viață”. („Que eternidad, tan horrible/ la breve vida”. (Ángel de Saavedra,

Duque de Rivas).

Acum, câteva exemple din secolul al XX-lea:

„Ochiul pe care-l vezi nu este

ochi pentru că tu îl vezi;

35

este ochi pentru că te vede”. ( „El ojo que ves no es/ ojo porque tú lo veas;/ es ojo

porque te ve”. (Antonio Machado – Noi proverbe și cântece/Nuevas proverbios y

canciones).

Sau:

„Și eu voi pleca! Și vor rămâne păsările

cântând”. („Y yo me iré! Y se quedaran los pájaros/ cantando”. (Juan Ramos Jiménez

– Călătoria definitivă /El viaje definitivo).

Iată și:

„Cine ar putea precum tu

Nemișcat și în mișcare totuși,

Să cânte mereu același vers

dar cu altă apă”.

(„Quien pudiera como tú/a la vez quieto y en marcha,/cantar siempre el mismo verso/pero

con distinta agua”. (Gerardo Diego – Romanța râului Duero/ Romance del Duero).

Și în final, deși exemplele sunt inepuizabile, un fragment din O după amiază

oarecare – José Hierro:

„Și se deschide fereastra

iar eu fără corp (viu

și fără corp, sau mort

și cu viață) cufundat

în albastru ( Sau poate.

albastrul, cufundat

în carnea mea în moartea mea

plină de viață prieteni:

materie universală

carne și albastru sunând

cu același sunet”.

(„Y se abre la ventana/y yo sin cuerpo (vivo/y sin cuerpo, o difunto/y con vida) hundido/en

el azul (O acaso./ sea el azul, hundido/en mi carne en mi muerte/llena de vida amigos:/

materia universal/ carne y azul sonando/ con un mismo sonido”).

Ce descoperire, aceste versuri citite în cheia „infinit-ființă umană”! Cum se

iluminează poemele în întregul lor atunci când le citim așa! Misterul, magia poeziei ‒

conținute și generate la nivelul centrilor (sau „punctelor”) de forță, ca polarități, ca formule

de contrarii. Nu pentru plăcerea gratuită le prefera romanticul, ci dinspre intuiția unui anumit

36

izomorfism între contrarii și ființa umană (viața sa), artă și poezie. Toate acestea au în

comun structura polară infinit-finit, cu toate expresiile sale derivate ce simbolizează un pol

sau altul. Poeții au, dinspre această structură cu nenumărate tipuri și forme de polarități,

toată infinitatea de scriituri originale. Deocamdată nu voi dezvolta mai mult această temă.

Importantă în acest moment este cheia „infinit-ființă umană” pentru lectură, ca exercițiu de

întâlnire cu poezia sub o lumină nouă, cu lucrarea sa la nivelul percepției despre ceea ce

vede poetul.

Acum a venit momentul în care fac precizarea, sau reamintesc, că această Cale a

poeziei nu este esențial direcționată către specialiști în cercetarea literară, nici doar către

poeți ‒ să zicem așa ‒ profesioniști, care își iau în serios scrisul sau arta ca ocupație de toată

viața. Fără îndoială, cei care mă interesează mai mult sunt cei care nu știu nimic despre

poezie, cei care nu au scris niciodată un poem, cei nechemați. Ei sunt cei cărora le este cel

mai mult de ajutor calea poetică, cel puțin în sensul de a începe să fie conștienți că poezia

poate fi un ingredient al vieții zilnice. Sigur că alegerea căii poeziei ca drum spiritual, este o

opțiune ce nu poate fi calculată; decizia de construire de sine pentru a ajunge, să zicem, în

starea de Satori ‒ ca în budismul Zen ‒ înseamnă trezirea conștiinței ce dă sens vieții umane,

ființei umane în evoluția sa infinită, și e o chestiune personală, a fiecăruia în parte. Pe de altă

parte, Calea poeziei ca atare, ca disciplină riguroasă, cu pașii săi și baza practică (excepție,

propria experiență), nu există încă. Această carte doar trasează posibilitatea instituirii căii

într-o formă socialmente identificabilă, pentru că, în definitiv, ea deja există într-un mod

profund și tăcut în viețile noastre. Deocamdată, o recunoaștere ca atare este un pas ce

schimbă ceea ce știm până acum despre poezie.

Aș dori să închei acest capitol cu încă un exemplu de versuri ce conțin polarități,

dintr-un poem de care sunt atașată: „Povestea magului călător în stele”‒ Mihai Eminescu.

Prin urmare, referitor la mag, iată:

„Că-n lumea dinafară tu nu ai moștenire,

A pus în tine Domnul nemargini de gândire”

...................................................................

„Când omul risipitu-i, un lut fără suflare

Sufletul în afară rămâne surd și orb:

Un cântec fără arpă, o rază fără soare,

Un murmur fără ape, e suflet fără corp,

Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare,

Aievea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorb

37

Toate razele lumii într-un grăunte-uimit

În el îs toate, dânsul e-n toate ce-a gândit”.

Nu e nimic mai mult aici decât ființa umană după moarte și totuși, doar pentru că în

formă poetică, și aceasta fiind, nu alta, se poate simți misterul indescriptibil, specific unui

anume stadiu spiritual al poetului, revelator atât pentru conștiința umană cât și pentru cea

poetică în particular.

Și cred că încă merită pus un fragment dintr-o meditație despre „infinit”, în capitolul

de față. Într-una din definițiile negative pe care Eminescu le dă infinitului (înțeles în acest

caz și ca „absolut”), spune: „ceea ce nu este materie este absolutul, este în sine încheiatul”.

Și apoi: „Și dacă este în el știința noastră, precum în timpul absolut este anul nostru - de ce

să nu fie atotștiința în el; și dacă este în el spațiul nostru, precum spațiul ocupat de sistemul

nostru solar e în spațiul absolut ‒ de ce să nu aibă el ubicuitatea; și dacă este în el puterea

noastră, care nu-i decât o fracțiune din puterea constantă a sistemului solar, ‒ de ce să nu

aibă el atotputernicia”.(Mihai Eminescu, Opere, vol.XV, pag.270, Editura Academiei

Române, 1993, București).

Fie spus, ideile de mai sus ale romanticului Eminescu sunt de actualitate și au o

confirmare în prezent, în sensul că știința actuală, în totalitatea ei (cu domeniile, disciplinele

ei, umaniste sau exacte) înaintează inevitabil ajustându-și teoriile în funcție de aproximarea

către infinit, în sens fizic, material vorbind, și nu metaforic. Dar ce interesează aici este

expresia „în timpul absolut este anul nostru”, precum în „spațiul absolut” este „spațiul

nostru”, ceea ce înseamnă nu doar că facem și suntem parte din absolut ci și că absolutul este

contras în noi. Fizicienii de azi ar recunoaște aici imaginea fractalică a realității. Altfel

spus, infinitul este con-substanțial nouă, îl avem deja înăuntrul nostru, deși nu l-am luat

aproape niciodată în considerare la nivelul conștiinței comune. Suntem obișnuiți să simțim

limitele, neputințele, fără să dăm atenție măcar celor mai intuitive „cantități” infinite de care

ne lovim în fiecare zi: gândirea, creativitatea, imaginația; de obicei tratate ca „fenomene” în

psihologie, ca și în filosofie. Creativitatea, desigur, deși subînțeleasă mereu în orice artă, nu

constituie în prezent un „obiect în sine” de studiu pentru cercetătorii literari; nu este o temă

pentru critici, dar ea are particularitățile sale pretabile la observare, cuantificabile sau nu.

În ciuda percepției limitelor ce trasează viața noastră obișnuită, avem operele

artistice, poemele ce „înregistrează” toată intuiția unui „ceva mai mult”, implicit a infinitului

ce lucrează în noi, invizibil pentru ochii „de carne”, invizibil precum atomii, impalpabil

precum lumina despre care știm, totuși, că are afectul ei în celulele neuronale.

38

„Care este viteza gândirii?” ar fi o întrebare științifică! Poate că deja se cercetează.

Depășește viteza luminii? Chiar și pentru cele mai nesemnificative gânduri, până la cele

nesesizabile conștient, un calcul ar putea surprinde. Și nu e vorba de timpul care trece până

când un individ ajunge să aibă, față de alții, aceeași soluție la o problemă, matematică sau

nu, ci de ce se întâmplă exact în momentul/secunda când aceeași idee a venit, indiferent de

viteza particulară a fiecărei persoane în parte. În acest fragment temporal foarte strâmt,

știința nu cred că a intrat încă; e o secvență ce nu depinde de gradul de inteligență al

fiecăruia ci de o capacitate înnăscută a ființei umane în general. Timpul de preparare a unei

idei poate fi desigur diferit de la unul la altul, iar unii nu ajung niciodată la anumite gânduri,

dar această situație nu împiedică manifestarea vitezei constante a gândirii.

Am deschis o temă ce pare să fie în afara câmpului obișnuit de cercetare în poezie.

Desigur, tipul de anticipare specific poetului nu are forma concretă pe care o găsim la un

artist tehnic, sau la un scriitor SF; aceștia însă, sunt poeți, întrucât imaginează, sau se joacă

imaginând, creează așa cum o face poetul și cum facem împreună, eu și tu, cititor al meu,

cititoare a mea, conform convenției din primul capitol. Așadar, ei anticipează o realitate la

care oamenii de știință întârzie să ajungă datorită necesității argumentării prin intermediul

calculelor sau instrumentelor, la nivelul unei tehnologii care, oricât de repede avansează,

încă nu depășește imaginația. Am să dau doar două exemple: Leonardo da Vinci, pictorul-

poet, a inventat, între altele, un cavaler mecanic pe care astăzi îl numim robot, dar și o

mașină de zburat (elicopter), o parașută; Jules Verne, romancierul „poet”, a anticipat

submarinul, călătoria pe Lună, scafandrul autonom, videoconferința. Acestea sunt deja bine

cunoscute azi. Și desigur, se pot adăuga scriitorii sau regizorii de science-fiction. Să nu te

surprindă că am ajuns la arta filmului în Calea poeziei. Putem spune ‒ eu și tu ‒ că poezia

este o substanță cu o încărcătură informațional-emoțională și de conștiință impregnată ‒

precum lumina – ce străbate (în) toate artele, domeniile de cunoaștere, se adaptează la

formele de exprimare specifice acestora, păstrând semnul de recunoaștere/identificare.

Și dacă trebuie un exemplu de poet vizionar în sensul dat aici, atunci să fie cel mai

cunoscut pentru noi; atenție, te rog, citește ca și cum nu ai cunoaște aceste versuri: „La

steaua care-a răsărit/E-o cale atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă.//

Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/Iar raza ei abia acum/Luci vederii

noastre.// Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/Era pe când nu s-a zărit,/Azi o vedem

și nu e.” (La steaua ‒ Mihai Eminescu). Și încă: „Porni Luceafărul. Creșteau/ În cer a lui

aripe,/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”. Pentru sceptici, cred că de data asta

putem veni cu referința unui cercetător al operei eminescine care afirmă că aceste versuri

39

apăreau „cu aproape o jumătate de veac înainte de apariția teoriei relativității” (fizicianul

Petre Osiceanu – Eminescu și concepte fundamentale ale fizicii moderne: timp, spațiu,

univers – studiu, București, 2010). Cum se vede, un poet anticipează într-un fel natural, la

scară cosmică, o teorie precum cea a relativității, nu neapărat la nivelul tehnologic, dar cine

va căuta anume, de acum încolo, nu este exclus să fie surprins a descoperi în poeți, la nivelul

metaforelor, al expresiilor din poeme, formulări care ulterior se regăsesc în teoriile

științifice.

Capitolul 4

1. Poezia dincolo de vers, dincolo de cuvinte

2. Imaginația în Calea poeziei

3. Spiritualitate și poezie

4. Pentru ce scriu poezie?!

Că poezia nu este pur și simplu o structură frumoasă și cu sens, făcută din cuvinte,

deja am văzut în capitolul anterior, unde am identificat punctul magic al versurilor ca fiind

în metaforă (și în alte polarități). Ea este și expresia în oglindă a întâlnirii între infinit și

limitele umane. Fiecare obiect vizibil își transcende partea energetic-informațională care, în

același timp, în mod silențios, secret, îi menține aparența pentru noi. Putem gândi această

frază în mai multe feluri: întâi, în sensul unui principiu ne-vizibil, nematerial, ce generează

și susține existentul vizibil (material ca atare); în al doilea rând, pentru sceptici, ca un

fenomen: tot ce există își are partea sa de „dincolo” sau de „dincoace”; iar în acest caz,

„principiul” din primul sens își are originea în dimensiunea gândirii umane; în al treilea

rând, are un sens fizic, știind acum că atomii ce compun materia, conectați prin legături

chimice, încă vizibile, fie și la microscop, la nivel subatomic, există cel puțin prin forțe

electromagnetice sau nucleare – nevizibile ‒ fără de care întreaga structură vizibilă (a

atomului) nu ar fi posibilă.

Indiferent de cum dorim să înțelegem, poezia, chiar prin substanța cuvintelelor sale,

își are „zona” invizibilă și infinită. Dar poeții au simțit mereu, înainte de toate, ceea ce nu

puteau cuvintele: o anumită diferență a fost mereu între ce doreau ei și ce reușeau; că doar

cuvintele în sine nu-i puteau face să zboare sau să traverseze dimensiuni, este ceva ce dă de

gândit. Nu se vorbea despre vrăjitori că puteau zbura, că puteau imposibilul? Poeții nu

aveau asemenea abilitate, în schimb, poezia nu le era străină șamanilor, cu toate că nu o

numeau „poezie”.

40

Originar, poezia este exact magică, ritualică. Magilor nu le lipseau cuvintele, ca atare

nici poezia, însă mai aveau ceva: obiecte încărcate cu forță, impregnate cu sensul dat de

gândirea practicată în jurul lucrurilor și cristalizată în timp, obiecte din natură sau construite,

pictură pe corp, dansul în transă, plantele (bine cunoscute și cu măsură folosite), o energie a

incantațiilor repetate până la convulsie și, în fine, o cunoaștere secretă, o conștiință

profundă a tot ceea ce făceau, o conexiune cu tot ce foloseau pentru realizarea unei forme

sau alta de zbor, o disciplină dură de suportare a unor experiențe supraumane capabile de

depășirea limitelor.

Desigur, exemplul „zborului” este doar un simbol al imposibilului în ordinea

obișnuită pentru noi, dar pentru iubitorii de science-fiction este ceva natural.

O întrebare ar fi: ce anume din recuzita folosită de șamani mai există azi pentru

poeți? Într-un anumit moment, inevitabil se pare, magii și-au pierdut abilitățile sau mulți

dintre cei deveniți magi nu mai erau aleși dintre cei dotați natural; în schimb, au apărut

scriitorii (atenție, imaginează!), fascinați de forma cuvintelor, fapt ce a dat loc unei

autonomii strict intelectuale a unei forme gratuite de desfătare, a unui efect superficial al

poemelor, desprinse astfel din „lumea ( magică) de unde au venit”. (Și dacă nu s-au născut

aici?). S-a întâmplat precum cu toate darurile date umanității: procesul unei degenerări prin

folosire și gândire eronată. Dar în același timp, uitarea celorlalte „ingrediente” ce dădeau

efectul maxim al cuvintelor, a lăsat loc pentru poezia devenită ulterior artă. A trebuit să-și

piardă funcția sa originară, pentru recuperarea într-o formă distinctă, într-o nouă experiență

a intelectului. Situația pe care ne-o putem imagina este că poezia, precum o ființă ce a fost

separată de unele părți ale sale, pare că și le caută pentru a le recupera, dar în loc să le

integreze (completându-se pentru a se reîntregi), a descoperit cum să trăiască cu fiecare parte

separată, ascunsă în fiecare schimbare evolutivă într-o artă sau alta; pentru ca, în perioada

istorică zisă avangardistă, de exemplu, poeții deja să iasă din regatul cuvintelor, în acțiuni de

tip „performance” sau inventând orice alt tip de poem (cine-poemul, poemul vizual, poemul-

obiect). Poezia se recupera astfel, separat, în alte arte, sau chiar în științe, în timp ce

cuvintele deja deveneau obosite, fără ajutorul a ceea ce se mutase în pictură, muzică, dans,

înclusiv metafizică: culoare, sunet, mișcare, cunoaștere.

Fără îndoială, identificarea poeziei așa cum am făcut-o aici, în această ipotetică

istorie (atenție, imaginată), este un mod de sugerare a faptului că astăzi numim poezie doar

ce se creează prin cuvinte scrise și, cel mult, cântate, fără să mai conteze originea sa magică.

Dar e clar că, într-un fel, toți poeții, într-un efort pentru stilul lor, pentru scriiturile lor

originale, încearcă să recupereze, fiecare pe cont propriu, magia. În spatele fiecărei dorințe

41

egoiste de a fi „cel mai bun mag”, poeții sunt „scormonitorii limbajului”, în care, totuși, au

intuit resurse specifice, ca și cum ar fi fost posibil să realizeze acte asemănătoare șamanilor.

Poate că istoria acestei scormoniri/căutări nu s-a terminat, dar e sigur că deja privesc înapoi

către „complementele” originare ale poeziei: dansul, pictura, teatrul, muzica. Pe de altă

parte, în zilele noastre au apărut altele noi, pe care poeții înșiși încă nu le-au explorat în

potențialul lor poetic: imaginea de film, calculatorul, materiale nou inventate, tehnologii

bazate pe principii din fizica luminii sau a sunetelor. Și lista este interminabilă.

Ca idee, ai putea imagina un poem care nu se citește ci se vede, unul creat și cu

ajutorul tehnologiei, cunoscând legi ale fizicii: niște nori care se formează într-o cameră,

având contururile în continuă schimbare, nori care se formează direct în fața ochilor fără

medierea cuvintelor (acest tip de poem este un exemplu real și poate fi găsit pe internet). Ca

atare, ce se putea „vedea” doar cu semnele scrise (de forma cuvintelor), acum se poate

exprima fără să fie nevoie de ele. Și poate, în viitor, nu ar fi nevoie nici de văzut, ci de simțit

direct dinspre înăuntrul poetului către alt înăuntru, al receptorului. Poate că poezia ce trece

dincolo de folosirea cuvintelor este cheia pentru noi moduri de poezie ce pot apărea în viitor.

O poezie diferită începe să fie încet încet vizibilă pentru cine observă unele acte artistice din

lumea contemporană. Acest capitol este și o atenționare către un tip de prezență actuală și

viitoare a poeziei în lume, unul care, în mod subtil, continuă un sens ce vine dintr-un început

ancestral până la cea mai nouă mișcare literară. Să precizez acum că gestul, actul imaginativ

convenit inițial aici, este un exercițiu permanent în calea poeziei. Și explic: funcția acestei

imaginații fără pre-judecăți, fără gândul corectitudinii, oarecum de tipul imaginației

copilului, este, deși aparent insesizabil, în ciuda rezervelor pe care le poți avea, un efect de

șoc ce schimbă rapid ‒ să spunem așa ‒ frecvența gândirii (spus desigur, în termenii fizicii

actuale). Apelul constant la fizică în această carte se datorează, în mod firesc, stadiului

actual al acestei științe care, deși bazată în matematică, este cea mai extinsă dincolo de

limitele stricte ale exigențelor obișnuite ale științelor. Și asta pentru că, inclusiv propriile

calcule, după declarații ce pot fi verificate, lasă la vedere posibilități de reformulare teoretică

încă neasumate total dar care vin în întâmpinarea unor idei imaginate până acum tocmai în

arte, în orice caz, în filosofiile cele mai vechi, în speță orientale.

Sigur că gândirea poate fi măsurabilă în frecvențe, deși, în prezent, de acest lucru nu

se ține cont în critica literară, în cercetarea artei. Totuși, fără să fie vorba de calcule

matematice neapărat, studiile literare cred că ar avea o reîmprospătare semnificativă dacă ar

asimila achizițiile teoretice ce vin în special din fizică în ultimul timp. Astfel, de exemplu,

ideea frecvenței gândirii nu a intrat în cunoașterea bazică a copiilor din școli.

42

Așadar, urmând exercițiul nostru: de fiecare dată când facem un pas mai departe în

maturizarea ideilor noastre despre ceva, schimbăm frecvența gândirii, se întâmplă o mutație

în conștiință, claritatea de a înțelege realitatea crește. Lumina emisă de gândire în creier

(într-un sens metaforic dar și fizic, așa cum au văzut cercetătorii), sau gândul, poetic sau nu,

împreună cu stadiul potențial de iluminare, capacitatea revelatorie, au legătură cu frecvența

în cauză.

Ca o paranteză, omenirea ce are tendința naturală de a se depăși pe sine la maxim ( în

egală măsură de a se anula în propria-i umanitate), fără a avea mereu instrumentele adecvate

sau fără să fie suficient pregătită, a experimentat, în bine cât și în rău, plantele, pentru a-și

forța imaginația, gândirea sau vederea. A ajuns însă, să le folosească fără cunoaștere, în

afara menirii inițiale, sau să inventeze substanțe artificiale drept înlocuitori; astfel, plantele

care altminteri erau curative sau ingerate sub supraveghere, au devenit droguri, unii scriitori

apelând ei înșiși la maniera ‒ să-i zicem, superficială ‒ de contact cu plantele. Dar, fie spus,

imaginația nu are nevoie de acest tip de ajutor pentru descoperirea de sine a ființei umane,

sau chiar a ceea ce e dincolo de ea și de realitatea imediată. Comunicarea cu plantele,

specifică șamanilor, corespundea unui alt tip de oameni, celor care își aveau casa și viața

încă strâns legate de natură, ceea ce azi se mai păstrează doar la populațiile native, încă

neinvadate de civilizație. Nu cred că mai avem azi abilitatea naturală de a mai primi

informații de la plante prin procedurile șamanice. În orice caz, nu fără o recuperare

intenționată a acestei capacități. Dar de la nivelul acestei omeniri tehnologice actuale, încă

dispunem de posibilitatea înnăscută de transcendere a limitelor, între altele cu imaginația, și

oricâte alte funcții încă necunoscute sau neexperimentate complet, ale creierului: gândirea

logică pe de o parte, gândirea creativă și percepția creativă pe de altă parte. Ca atare, nu

cred că are sens forțarea cu proceduri artificiale, presupunând că te gândești că anumite

halucinogene ar grăbi cufundarea în vreo altă realitate, mai departe de simțurile normale. În

condiții de sănătate, cu o conștiință clară și corpul integru, efectul este adevărat, permanent,

meritat, altfel spus, are o valoare impecabilă. Important este să fim conștienți de decizia

legată de folosirea expresă a imaginației; pentru că anumite gesturi pe care le facem fără să

gândim sau fără o atitudine artistică conștientă, poate fi un risc pentru noi, dacă suntem

dintre cei care oscilăm în folosirea creierului între plăcerea nemăsurată și controlul maxim.

Reluând tema imaginației „îndrăznețe”: pentru a fi mai ușoară vizualizarea situației,

imaginează-ți aceste binecunoscute versuri: „Verde că te vreau verde./Verde vânt. Verzi

ramuri./Corabia pe mare/ și calul pe munte./Cu umbra la talie/ea visează în verandă./verde

carne, verde păr,/cu ochii de argint rece./Verde că te vreau verde.” ( Federico García Lorca –

43

„Romanță somnambulă”). În spaniolă: “Verde que te quiero verde. /Verde viento. Verdes

ramas. /El barco sobre la mar/ y el caballo en la montaña. /Con la sombra en la cintura/ella

sueña en su baranda, /verde carne, pelo verde, /con ojos de fría plata. / Verde que te quiero

verde.” - Federico García Lorca, Romance sonámbulo). Fără îndoială, aceste versuri sunt

impecabile în cuvintele sale și orice încercare de a reprezenta ceea ce simțim acum fără

aceleași cuvinte, nu va reuși fără o lectură extrem de tolerantă. Traducerea ca atare deja

schimbă destul din imaginile inițiale. Imperativul de a simți un vânt verde, sau tensiunea

halucinantă și vrăjitorească, într-o intonație de invocație, efectul repetiției termenului

„verde” aplicat în mod neobișnuit la „vânt”, „păr”, „carne”, pot fi cu mare dificultate

imaginate în altă modalitate de percepție sau de mediere, în afara limbajului obișnuit cu

litere și sunete. E posibil să existe aceste alte percepții la nivel individual, dar deocamdată,

ar fi doar o imagine aproape neconștientizată, și un poet ce ar dori să transmită aceleași

imagini-idei-senzații fără cuvinte, nu există până acum; chiar dacă ar fi idealul artistului să

aibă atâta putere! Dar putem ține cont că în spatele operelor poetice, actuale sau nu, se poate

întrezări exact acest ideal, chiar dacă mereu este doar o încercare de apropiere, la infinit am

spune, de ceea ce, dispune totuși, prin însăși condiția de creator artistic (sic!). A cuprinde

tendința către imposibil în forma limitată a cuvintelor este în ființa artei și a destinului uman.

Versurile lui Lorca asta fac. Există spiritualitate în ele? Aparent, în mod vizibil, suntem într-

o atmosferă lumească, deși tragică, însă ne întâlnim din nou cu expresia polarizată

(contradictorie), absurdă, și ea deschide acea stare a sufletului, a spiritului, a creierului, sau a

ființei umane în tot ce simte și percepe, ce o transcende un pas într-un dincolo, de felul lui,

spiritual. Se poate întâmpla și fără să ne dăm seama.

*

O observație curioasă: mereu folosim în discursurile referitoare la cultură, termenul

„spiritualitate”, dar, din păcate, e doar un cuvânt fără acoperire reală acolo unde apare. În

conștiința publică semnifică „religie”, „confesiune”, „științe oculte”, sau poate, „eseu de

antropologie”. Dacă ar fi un articol într-o Constituție, ar suna așa: „ființa umană este o ființă

spirituală” și abia atunci tot ce se realizează ca progres în societate, ar ajunge să fie

patrimoniu spiritual al umanității.

Se prea poate ca atunci când spiritualitatea va fi un domeniu de studiu științific, ca

atare probată cel puțin în fizică, viața politică și constituțiile țărilor să aibă articolele, legile

lor, adecvate la o realitate care acum nu contează dar care lucrează ca un principiu al valorii

umane și al evoluției adevărate. Până atunci, măcar putem lua o axiomă ca „ființa umană

44

este o ființă spirituală”, drept ghid pentru calea poeziei, știind că este un drum între multe

altele spirituale.

Și acum mi-ai putea pune întrebarea: de ce spiritualitate în poezie? Pur și simplu

pentru partea invizibilă pe care o avem în ființa care suntem; unii pun numele de Dumnezeu,

acestei părți, și asta înseamnă în acest caz „suntem parte din Dumnezeu”; alții aleg propriul

spirit așa cum îl înțeleg ei; alții preferă „gândirea” și conștiința ei, dar - de ce nu? - cineva

ar putea gândi în arta infinită de creare în lumea în care trăiește. Cel puțin, putem accepta că

gândirea și creativitatea există, precum multe altele pe care nu le vedem.

*

Tocmai am citit o informație unde spune, conform unei teorii științifice recente,

elaborată de Dr. Robert Lanza, că „moartea nu există” (poți căuta ca atare acest titlu): „Deși

corpurile individuale sunt destinate auto-distrugerii, sentimentul viu legat de acel Cine sunt

eu? ‒ este doar o sursă de energie de 20 wați în funcționarea cerebrală. Totuși această

energie nu dispare cu moartea. Una dintre axiomele cele mai sigure ale științei este că

energia nu moare; nu poate fi creată, nici distrusă. Dar, această energie poate trece dintr-o

lume în alta?”. Aceste idei, pentru mine din anul 2012, fiind prezentate în 2009, îmi

amintesc imediat de credințele, filosofiile antice și cărțile sacre ale umanității. E straniu că

știința confirmă ceea ce se cunoștea în trecut, cu mii de ani înainte; straniu că ea confirmă ce

a negat nu demult. Și iată, aici suntem: avem alt termen decât spiritul sau sufletul pentru a

numi energia de 20 wați care suntem? Putem gândi în alt termen decât conștiința pentru a

specifica ceva despre spirit? Cred că nu. Atunci e evident faptul că suntem spirituali, și tot

ce facem și creăm, este impregnat de spiritualitatea ce ne definește. Și desigur, inclusiv

poezia este, cel puțin în acest sens, plină de spiritualitate.

*

Ajunși aici, la al patrulea capitol al Căii poeziei, într-un fel nu tocmai obișnuit, îmi

dau seama că finalul cel mai potrivit nu a venit întâmplător. Într-o zi, așteptându-mi fiica pe

un hol în afara clasei de balet, am privit unele tablouri cu fotografii ce desfășurau biografia

unuia dintre cei mai importanți balerini spanioli: Antonio Gades. Am parcurs câteva citate:

„Nu totul este exercițiu fizic, trebuie să existe o școală ce ridică nivelul intelectual al

balerinilor și care îi poate ajuta să găsească de ce-ul lucrurilor. Este mai important să înțelegi

de ce se dansează acest dans decât să știi cum se dansează”. („No todo es ejercicio físico,

tiene que haber una escuela que eleve el nivel intelectual de los bailarines y que les ayude a

encontrar el porqué de las cosas. Es más importante el comprender por qué se baila esa

danza que saber cómo se bailaba”).

45

Și: „Poeții și artiștii sunt primii ce ajung la lumină. După aceea filosofii analizează și

elaborează doctrine. Apoi vin oamenii de știință și le materializează. Aceștia sunt cei ce

mișcă lumea. Dar nu uitați, primii sunt artiștii”. (”Los poetas y los artistas son los primeros

que llegan a la luz. Después los filósofos la analizan y elaboran sus doctrinas. Luego llegan

los científicos y lo materializan. Esa es la gente que mueve el mundo. Pero no lo olvides,

primero los artistas”).

În fine, și o amintire: obișnuiam ca la prima întâlnire în atelierul de poezie, pentru

fiecare participant, să cer mereu un răspuns la întrebarea „de ce scrie poezie?!” Desigur că

era propria mea „temă”, și eu însămi am ajuns să construiesc atelierul în momentul când

aveam, mai mult sau mai puțin, ceva format despre sensul poeziei pentru mine. Atunci, un

răspuns precum „îmi place” nu era suficient, însă începeam, fie și de aici, să țesem puțin câte

puțin, un răspuns mai profund, odată cu unele exerciții care intenționau să deschidă

cunoașterea datelor pentru viziunea și scriitura particulară a fiecăruia.

Cum se poate intui, faptul de a găsi în drumurile mele zilnice confirmările pentru un

alt drum, interior, spiritual, al poeziei, are un sens: cartea de față, într-un anumit fel, se face

și cu voia ei, și, oricât de neverosibil pare, mă ajută apropiindu-mă de ceea ce ea are nevoie.

Chiar și dacă aș lua drept doar imaginația mea personală, cei ce-și urmează propria dorință

sau orice lucrare de împlinit, pot recunoaște că este așa: de la un anumit punct de concentare,

lucrarea de făcut capătă autonomie, astfel că, într-o conexiune „magică”, orientează,

ghidează autorul acolo unde are nevoie pentru materializare, pentru a găsi ce urmează, pasul

următor pentru amândoi: drumul „lucrării” și al „artistului”. Fiecare persoană este un artist,

exercită lucrarea unui artist pentru orice are de împlinit pe drumul său în lume. Se poate

înțelege acum de ce calea poeziei este importantă în viața ființei umane, deși funcționează

discret, profund, în fiecare moment din traiectoria spirituală în lume. Poate că nu va exista

niciodată vreo disciplină precum calea poeziei care să fie predată în școli ca atare, dar cel

puțin ar putea fi identificadă de către fiecare în parte înăuntrul său și conștientizată. În acest

sens ea se formează individual și lucrează tăcut în fiecare.

46

Capitolul 5

1. Căutarea originalității

2. „Efectul fluture” și valoarea universală a unei opere artistice

3. Cum vede poezia, lumea?

4. Cine e poetul?

5. Niveluri de conștiință și cunoașterea în poezie

6. Două puteri ale ființei umane în mâinile poetului: imaginația și creativitatea

Dacă vei gândi calea poeziei precum un atelier sau această carte precum un atelier,

încă suntem în ceea ce putem numi laboratorul de dinainte de actul scrisului. Tot conținutul

lui pregătește sufletul, mintea și ‒ desigur ‒ corpul, pentru a scrie. Stadiul intern al

poetului/artistului/creatorului, este o parte ce nu intră ca atare în calculele atelierelor de

scriitură poetică, se consideră ceva ce se poate ocoli, ceva implicit, sau prea intim pentru a-l

cerceta, un tabu mai mult, despre care nu trebuie să se spună, nici să se discute. Cred însă, că

în psihologie și psihiatrie, se practică o intrare în zone cu mult mai intime decât o facem noi

aici, așa încât accesul la sursele cele mai adânci ale artistului, nu sunt nici pe departe jenante

și, nicidecum umilitoare; din contră, uneori, cu aceleași efecte curative, o persoană se

descoperă căutându-se în scris.

Spun, deci, că o tehnică de dezvoltare a imaginației, a ideilor, percepțiilor,

simțurilor acutizate, aparține în prezent încă atelierelor sau manualelor de creativitate din

oricare altă zonă, mai puțin cea literară. Iar creativitatea însăși se consideră, ca ceva de la

sine înțeles în practicarea diverselor scriituri, și nu implică o preparare anticipată specială.

Desigur, există autori de cărți de dezvoltare personală și de creativitate, iar în unele volume,

arta își are locul său, dar în cărțile despre poezie, dezvoltarea personală nu apare. Pe de o

parte, în societate, imaginea ei generală este nesemnificativă, aproape că nu se vede, nici

măcar în anunțurile despre cursurile și atelierele din centrele de educație din sistemul școlar

sau extrașcolar. Pe de altă parte, acolo unde există „ateliere” de scriitură poetică, structura

generală este a unui curs unde se învață scrisul conform unor modele standard, a unor

tehnici formale bazate pe principiul imitației. Ceea ce, până la un anumit punct, este foarte

47

bine. Cred însă că modul obișnuit al atelierului de poezie se poate completa cu

viziunea/atenția către explorarea înăuntrul laboratorului personal al fiecăruia, pentru a-și

găsi resursele specifice, strict personale. Atunci, „profesorul” de poezie nu mai este unul

care transferă informație și așteaptă o reproducere imitativă ci ‒ ideal vorbind ‒ un maestru

în identificarea a ceea ce dispune unul sau altul dintre ucenicii poeziei. Relația ce apare este

între „maestru” și „discipol”, ca atare, personalizată și spirituală. Desigur, asta nu înseamnă

transmiterea vreunui stil al maestrului către elevul său, dar da, o direcție deschisă ce lasă loc

instrumentelor de căutare personală ale fiecăruia. Este și sugestia Căii din această carte pe

care tu o citești.

Între paranteze, în atelierul de poezie pe care l-am ținut timp de aproape șase ani și

care precede în timp cartea de față, relația cu participanții era de prietenie și a avut un

caracter personalizat, centrat în atenția la posibilitățile fiecărei persoane, totuși fără să

conteze o relație maestru-discipol. De fapt, în momentul actual, poezia nu oferă suficiente

date pentru această viziune unde poetul este maestru. Nici poeții înșiși nu se văd așa. Uneori

pictorii folosesc acest titlu de maestru, reminiscență din vremurile vechi când încă exista

transmiterea directă, consimțită, secretă, între „profesor” și „elev”, însă în prezent, deja a

devenit doar un apelativ amical și generos; dar în poezie nu a existat așa ceva și nu se

obișnuiește. Și poate că nu va fi niciodată, deși o evoluție referitoare la condiția poeziei și a

poeților în lume, ar presupune și situația în care poeții știu cu adevărat ceea ce sunt pentru

societate, având o responsabilitate ‒ îndrăznesc să spun ‒ spirituală. Evident, nu mă refer

aici nici la poetul social, nici la poezia socială, rolul poeziei în societate nu coincide cu

opțiunea unui angajament de acest soi pentru poet. Poate că în viitor cei mai buni poeți își

vor asuma rolul de maeștri. Dar acum, poetul, sunt convinsă, măcar își poate asuma o

conștiință diferită, unde se vede pe sine în ce scrie, pentru ce scrie, mai departe de impulsul

personal de a crea; unde știe cine e și de ce, în lume, în societate, între profesioniști din alte

domenii. Desigur, în cazul poetului nu există definiții și răspunsuri ce se impun într-o

manieră sau alta. Și viziunea pe care o expun aici nu are rol de lege, nu presupune aplicarea

ei în practică fără flexibilitate. Adăugarea, pe lângă interesele personale în gestul de a scrie,

a conștiinței de „la ce servește ceea ce se pune cu creația mea în lume” (și fără să se asculte

de nicio doctrină social-politică), este un gest ce nu se înscrie în mișcarea generală a tot ce

se întâmplă acum în disciplinele științifice sau celelalte arte. Însă, pentru cine acordă atenție,

poate vedea în tot ce se descoperă în prezent, cel puțin tendința de apropiere a conștiinței că

suntem căutători și suntem cei care suntem; vrem nu vrem, pe drumul unei cunoașteri mai

profunde a noastră înșine.

48

În Calea poeziei doar sugerez posibilități de căutare. Deși aș dori să am un ton de

urgență în ceea ce spun, sunt conștientă că poate părea o utopie modalitatea de a pune odată

mai mult întrebarea de ce/pentru ce poezia și poetul de azi, când totul pare deja cunoscut, ca

și cum ar fi inutil să mai spui ceva pe tema asta. Știu că poetul este rebel și la marginea

oricărei încadrări în societate, și desigur, știu că societatea nu ține cont de poeți în istorie,

deși realitatea însăși nu exclude poetul din „cetate”. O cale a poeziei este un act de conștiință

a ce este și pentru ce, poezia și poetul, nu doar în cetate, ci în toată lumea și dincolo de ea. În

acest sens, chiar dacă în cartea de față, ar fi doar o sămânță aruncată într-un pământ cu

pietre, poate că într-o zi, vântul va aduna pământul, se va așeza între și peste pietre, iar

sămânța va încolți.

Fără îndoială, pentru cititorii mei, identificarea indiciilor creatoare pentru fiecare,

diferă față de o comunicare efectivă și directă, dar coordonatele sunt destul de adaptabile; în

modalitatea prezentată aici, pot fi interiorizate diferit și temele laboratorului intern al

artistului pot fi extinse la nivelul și tendințele personale. De exemplu, căutarea originalității

în scriitura poetică, cu siguranță este o preocupare constantă. În mod obișnuit se presupune

că este necesar să ai o anumită prestidigitație tehnică/stilistică/formală, pentru a atinge

inconfundabil și impactant corzile sensibilității poetice ale oricărui public. Totuși, buna

cunoaștere a trucurilor stilistice, care poate construi ceva diferit pornind de la imitare,

păcălește o vreme și este valabilă până la un punct; însă vine un moment când stilul imitativ

devine o manieră, un drum înfundat și va fi necesară desfășurarea cu adevărat personală a

stilului în ramificațiile lui virtuale dar și efective; această situație – de nevinovată și firească

impostură ‒ se cunoaște sau nu, se descoperă de către critici sau nu, este recunoscută ca atare

sau nu. E dificil de identificat, mai ales în cazul variantei unde imitația este productivă și se

suprapune pe un fond creativ expansiv sau îndelung practicat.

Riscul aici este că, pentru cei care nu sunt suficient de puternici, sau de formați, să

rămână blocați într-un stil exterior lor înșile, și situația asta este în defavoarea resurselor

personale care rămân în stadiul potențial. Cel care se face cunoscut poate fi un poet ce a

adoptat un stil mixt: o parte fiind tendința personală, posibil sufocată pentru că

neconștientizată, sau nelăsată să se manifeste, o altă parte reprezentând o formă puternică

în aparență, dar care nu aparține persoanei autentice a poetului. Astfel, e importantă luarea

în considerare exact a laboratorului intern existent înaintea actului de a scrie, pentru că

fenomenul sau procesul ce apare, este că, atâta cât se adâncește fiecare în propriul laborator,

pe atât are mai mari șanse, de a găsi generatorii individuali de poezie și nucleele puternice

pentru viitoarea scriitură originală. Toți marii scriitori au în spate o largă listă de stiluri

49

cunoscute (prin lecturi), dar, fără să fie dezvăluit, și o intensă auto-investigație a sinelui, și o

„cercetare” a exteriorului ( realitatea și realitățile posibile) ca și a propriului limbaj matern în

care scriu. De asemenea, este indispensabilă conexiunea/comunicarea empatică, vie, cu

obiectul privirii poetice, sau mirării lui poetice. Semnificativ: în spaniolă, „a privi” se spune

„mirar”; privirea poetului, între altele este chiar mirare.

Desigur, nu toți cei care recurg la investigația poetică ajung să fie mari poeți, dar,

indiferent la ce profesie vor ajunge, o vor face cu valoarea maximă pe care o pot avea în

ceea ce fac și sunt, în sensul cel mai profund ce se poate cunoaște. Apoi, dacă e vorba de un

poet (sau prozator), cu cât descoperă mai mult și se adâncește în laboratorul său, cu atât mai

original își construiește scriitura cu puterea de paradigmă universală. Și, oricât de

surprinzător ar fi, niciun inventator sau om de știință, nu face excepție de la lucrarea în

laboratorul său intern unde se păstrează cea mai fascinantă viață a tuturor descoperirilor

umane. Aici este condiția valorii estetice a fiecărei opere artistice sau a oricărei noi teorii și

invenții. Poate că ne aflăm în fața unui paradox, dar are o formă axiomatică și explicația

acestui fapt nu știu dacă poate fi dată acum. Important este că descoperirea dinspre înăuntru,

pe „propria piele” cum ar veni, este ce provoacă impactul necesar pentru a se imprima în

cititori, în receptori; și este acel ceva ce pune în creație forța, energia maximă, adică

universalitatea. În cazul oamenilor de știință, ceea ce face să devină realitate sau viabilă

descoperirea, invenția, teoria.

Pe de altă parte, trebuie adăugat că „punctul de vedere” materializat în creație și

format în laboratorul personal al autorului, se pune într-un real ce este un total infinit ce se

dezvăluie de fiecare dată mai mult, cu fiecare imagine nouă exteriorizată dinspre o ființă

umană ca individualitate pregnantă. În definitiv, ce descoperă fiecare despre sine se

integrează în realitatea totală, astfel fiind o imagine universală în sine. Poetul începe cu o

căutare de sine, și ajunge la descoperirea și cunoașterea cu mintea sa, cu sufletul, spiritul,

corpul, cu tot ce îl particularizează, a unei părți corespunzătoare din realitatea universală,

pentru că îi aparține de drept prin integrare, adăugare la substanța sa. Cu cât este mai clară

viziunea personală despre această realitate universală, cu atât mai puternic se integrează în

ea și devine o parte a sa. Imaginează-ți că în cazul artistului funcționează precum o imagine,

o peliculă de o materialitate subtilă ce completează un puzzle. Dacă este bine conturat și are

definite forma, culorile, luminile, atunci se potrivește exact în Total. Poți vedea asta ca un

fenomen în concret, și nu ca ceva abstract, nici ca o metaforă.

Astfel, căutarea originalității este o intuiție a artiștilor ce, probabil, nu a fost

niciodată explicată în sensul pe care l-am dat aici (deși ideea „cu cât mai personal cu atât

50

mai universal” nu e nouă). Ea aparține tocmai cercetării la nivelul laboratorului intern. Prin

urmare, spun că pe calea poeziei este la fel de importantă „călătoria” precum actul de a scrie.

Astfel, fenomenul scrisului ‒ cum am mai spus ‒ este un moment cheie în sensul poeziei

pentru ființa umană în general. În final, rezultatul, adică poemul în sine, cu forma sa în

cuvinte, pe hârtie sau implicită în orice operă artistică ce se poate prezenta sau re-prezenta,

este fructul vizibil al unei lucrări a spiritului uman, este un simbol al prezenței sale nu doar

între oameni ci în tot universul.

Nu spun asta cu atitudinea de enfază ridicolă, ci dinspre înțelegerea lucrurilor într-o

viziune integratoare pe care o am în vedere tot timpul aici. Și încă, există și alte maniere de

explicare a unui poem ‒ odată gândit și scris ‒ ca un ceva ce se pune în univers. De

exemplu: gândește (adică, te rog, imaginează) la ce se numește „efectul fluture”; nu se

aplică doar în teoria fízică despre „efectul aripilor unui fluture asupra unui uragan”. Dinspre

o anumită atenție, tot ce facem, cu atât mai mult operele de artă, în cuvinte sau nu, are efect

la o distanță fizică sau în timp, una pe care ‒ dacă învățăm ‒ o identificăm. Și în acest sens,

integrarea în univers are un dublu sens: primul, că odată creat, pus în realitate, ceea ce

facem sau vorbim, devine parte din Tot (precum în comparația cu puzzle de sus); al doilea,

ce punem în lume, mereu poate fi o cauză pentru un efect, vizibil sau nu, astăzi sau peste

secole. Pur și simplu, ne putem gândi la faptul că azi încă citim pe Platon sau pe Homer și

știm că există cărți care au influențat istoria lumii și a multor persoane, în mod particular.

Am să dau și un exemplu concret impactant, în alt sens, de data asta din muzică: se

vorbește despre „cântecul sângeros” („Gloomy Sunday” – „Duminica tristă”), compusă în

1933 de către Rezso Seress (muzica) și Laszlo Javor (versuri); se spune că a provocat o serie

de sinucideri. Pe lângă exemplele extreme, cel din fizică (efectul fluture), într-un sens

surprinzător, încă mai subtil, este cel despre care am imaginat aici, deși, pentru mulți,

necredibil; de această dată, exemplele puternice funcționează ca aceptabile pentru că

vizibile, despre efectul operelor artistice. Dacă știm efectele fără să cunoaștem cauza sau

procesul prin care se produce fenomenul, suntem doar într-o acceptare fantezistă, ceva

aparent de neluat în seamă. Din păcate cuantificarea de către știință a proceselor gândirii

umane, încă nu este un fapt pentru publicul larg. În fine, importantă este aici ideea despre

implicarea universală a ce facem, vorbim, creăm. Ca atare, nu degeaba se vorbește despre

„valoarea universală” a operelor de artă. Nu te gândi că este doar o expresie abstractă.

Adaugă ce ai citit aici. Dar dacă nu doar operele de mare valoare, ci tot ce poate crea

fiecare?! În acest caz, însă, intervine alt sens: ai grijă de ce îți dorești, că se poate împlini; în

replică: ai grijă de ce scrii, că se poate împlini! Și poate fi!

51

Fizic vorbind, dacă gândești că tot procesul ce presupune un rezultat precum opera

poetică, are o încărcătură energetică atomică, subatomică sau… fotonică (încă nemăsurată

de către fizicieni), atunci fiind așa, „se adaugă” la masa invizibilă, infinită, de energie ce ne

înconjoară. Iată aici ce se poate numi „cum poate vedea poezia lumea”, tocmai în acest timp

atât de accelerat în a scoate la vedere atâtea transformări în evoluția tehnologică și științifică.

În același timp este ceva ce se referă la cum se poate pune (integra) poezia pe sine în

evoluția generală. Deja este timpul pentru asta. Și sper că tu, care citești Calea poeziei, poți

sesiza suflul nou ce unește tot ce se întâmplă și se face acum.

Am în minte acum o comparație: o operă poetică este precum un disc, asemănător

celui de vinil, unul ce are înregistrată „muzica sa”; acest fel de disc deja nu mai este folosit

ca atare; am văzut reciclarea lui ca ecran desenat de ceas artizanal având instalat în spate un

mecanism pentru măsurarea timpului. (Ca o curiozitate, ultima știre citită a fost că timpul

nostru aproape nu mai există, și că tinde către 0). Ei bine, un poem este, cu forma sa

specială, fizică, pe hârtie, în carte sau pe orice tip de suport, un tip de obiect ce are

comprimat mesajul său, funcția sa, pentru cel ce îl primește. Cheia pentru dezvăluirea lui

este cunoașterea codului, și nu mă refer doar la limbajul în care e scris, ci cunoașterea a ce

este. O persoană ce trăiește într-un trib din Amazon și care primește un disc de plastic, de

vinil sau chiar cel de calculator (atât de strălucitor în soare!), fără să fie învățat la ce

servește, cum și fără să dispună de aparatul necesar la care trebuie aplicat, va putea asculta

vreodată cântecul înregistrat? Sigur nu. Nici „muzica” poemului, fără limbajul ei intern; și

în acest caz, nu e vorba doar de limbajul uzual, vizibil pe hârtie și în versuri. În spatele

cuvintelor există încă un limbaj secund, secret, al poeziei, și despre el vorbesc, de fapt, aici.

În acest sens, poezia transcende odată mai mult limitele versului. Și personal, de aceea, văd

poezia în toate lucrurile, persoanele, evenimentele. Astfel, lumea îmi apare nu doar ca parte

vizibilă cu ochii, ci și în multiple straturi ascunse, între care unul este poezia. Desigur, nu

spun că pentru mine lumea este doar poezie. Știu bine că există și viziunile celorlalte arte

sau cea din fizica sau matematica de astăzi, și adaug încă interminabilele viziuni personale

ale tuturor.

Iar aici am ajuns la un punct cheie: „Cine este poetul?!” ar fi întrebarea acestui

capitol. Și să nu ți se pară inutilă. Nu este așa de sigur că știm bine cine este poetul! Am

vorbit mereu implicit despre poet, acum cred că e momentul înțelegerii poeziei gândind

direct la creatorul ei. Tot laboratorul „de dinainte de poem”, își are originea în autor,

desigur. Se știe asta. Totuși, pentru completarea temei, spun că poetul nu este doar autorul

de texte, ci încă ceva, cel ce își asumă actul de a scrie ca atitudine existențială ce îi dă

52

sensul vieții, al lumii, pentru sine însuși și pentru ceilalți. Este cumva ceva nou în măsura în

care se înțelege așa pe sine artistul însuși, și are creată pentru sine, atitudinea, personalizată,

cu o conștiință dincolo de deja banala expresie „scriu fiindcă altfel nu aș putea trăi” (sau

altele echivalente). Dacă ai urmat pașii modului de gândire practicat în această carte, ai putut

vedea că m-am situat mereu într-un punct de vedere pluralizat despre poezie și, într-o

manieră integratoare în toată realitatea ce o trăim, pe care o vedem sau nu. De aici se poate

intui că poetul deja nu mai este pur și simplu un cunoscător al unor reguli, de aur sau nu, de

a scrie poeme, ci mai mult: un căutător și cercetător al realității din punctul de vedere poetic,

este cel ce oferă lumii partea sa de revelații, descoperiri, percepții, senzații, pe care nimeni

mai mult decât el nu le poate avea, și nimeni nu i se poate substitui. De aceea, prezența sa ca

atare are nevoie să fie recuperată cu atât mai mult în momentul când poezia este atât de puțin

valorată în societate; pentru că există toate datele ce pot reconstrui rolul său, nu mai puțin

important decât al celorlați, în lume. Poate cândva, poetul ar ajunge să fie maestrul despre

care am anticipat aici.

Poet este acel ce posedă, în munca sa, în sensul cel mai propriu, puterea imaginației

și a creației ce a fost dată ființei umane, și până în acest moment, a experimentat, a

investigat, uneori cu prețul vieții, pentru a da lumii cunoașterea a ce e de făcut cu aceste

puteri. Nu suntem conștienți de adevărata realitate a lui și nici vorbă de ceva atât de special

și puternic cum sunt imaginația și creativitatea. Nu am contat niciodată cu ele în acest fel, cu

aceste calități ale creierului uman. Sunt prea evidente! Istoria umanității este plină de greșeli

și fără îndoială au legătură cu folosirea greșită a celor două puteri prin care, în mod obișnuit,

am sporit sau nu, fără să avem conștiință de ele. Ființa umană a trăit și trăiește încă o situație

tragică în sensul că a avut în mâinile sale puteri, forțe pe care nu a știut să le manevreze. Ca

și cum ar fi fost niște aripi puse la un corp neobișnuit cu ele, a căzut, s-a rănit, sau a distrus

cu stângăcia, și-a făcut rău sieși și semenului. Și toate pentru că îi lipsea conștiința adecvată

despre ce dispune, ce are și pentru ce. Se poate gândi că momentul unei asemenea conștiințe

este ceva steril ce taie aripile imaginației și ale creației. Astfel, dacă gândim să punem limite

imaginației cu intenția de a nu face rău nici nouă nici celorlalți, apare o situație stranie: ființa

umană, cel mai adesea nu știe, în ce caută sau descoperă, ce e rău și ce e bun, până când nu

se dezvăluie în experiență. Ceea ce a gândit, imaginat sau creat, nu mereu se arată de la

început util sau nu, bun sau nu, până când nu a fost trăit „pe cont propriu”, suferința sau

fericirea. Așa că, se pare, istoria omenirii se construiește mai mult prin erori în cunoaștere, și

abia de aici se formează atitudinea corespunzătoare conștiinței capabile să distingă corect.

53

În acest moment, după cei peste 2000 ani de istorie asumată, omul continuă să se

caute fără să fi progresat în mod esențial. Se pare că, în realitate, pentru ființa umană,

cunoașterea a ceva, nu poate fi doar prin descoperirea rațională a aceluia, pentru că, într-un

anumit fel, experimentarea, trăirea, perceperea internă aduce cu adevărat în conștiință ceea

ce a fost mai întâi doar rațional. Și, de asemenea, se pare că nu e suficientă o singură

secvență în experiment pentru cunoașterea unui lucru nou, ci e necesară repetarea trăirii lui

pentru a se ajunge la fixarea cunoașterii, și încă mai mult, pentru practicarea/folosirea

adecvată. Desigur, nu este generalizabil în mod absolut acest fenomen, există persoane ce

pot discerne foarte repede valoarea unei cunoștințe. Dar în multe cazuri, pentru mulți, nu e

ușor să decidă sensul unei descoperiri, fie în viața sa, fie în a celorlalți. Cei care au scris și

compus cântecul sângeros se prea poate să fi trăit gândul sinuciderii dar e puțin probabil că

au anticipat sinuciderea altora datorată cântecului lor. Oare știau ce va urma? Dacă da, de ce

nu au renunțat? E difícil răspunsul. Desigur, alți cântăreți au interpretat-o, au avut-o în

repertoriu, trăind în continuare.

Ce doresc să spun este că pentru ființa umană, cunoașterea nu este o simplă funcție

abstractă a minții, a creierului. Se pot distinge cel puțin aceste niveluri ale cunoașterii: cu

mintea ‒ ce lucrează cu ideile, cu corpul ‒ ce experimentează senzații, percepții, sentimente,

legate de „obiectul” cunoașterii, cu spiritul sau cu acea parte din el ne-numită încă - în stare

să reunească totul în ceea ce numim conștiință. Ceva din natura noastră interiorizează

cunoașterea dându-i stabilitate, semnificație plină, pentru maturizarea ființei umane, dacă nu

în modul ei bun, cel puțin în direcția nedistructivă, acolo unde, totuși, este posibilă evoluția

sa. Și de data asta înțeleg spiritul ca o entitate ce strânge, concentrează, unifică, în același

timp, procesele active ale minții și corpului, conectate fiecare cu câmpul unic informațional

corespunzător obiectului de cunoscut, oricare ar fi el. În acest moment al cunoașterii se

creează un complet al dezvoltării mentale și experimentale, suntem în stadiul conștientizării

reale în spirit, obiectul este cunoscut cu adevărat, și ca atare, poate fi folosit fără pericol, în

cunoștință de cauză, cum se spune. A cunoaște ceva este un fenomen gradual, chiar dacă

individualizat în ordine diferită pentru fiecare, se desfășoară puțin câte puțin, trecând prin

cele trei faze sau niveluri, fără să se poată evita vreunul din ele. Poate că acest proces este

mai rapid pentru unele persoane decât pentru altele. Atunci, puterea imaginației și a creației,

valoarea folosirii lor, presupun aceleași faze ale cunoașterii și conștientizării. Cum istoria

este plină de erori în folosirea acestor puteri, o condiție a modului lor optim este

conștientizarea, mai exact, intenția de a nu dăuna sieși sau celorlalți.

54

Știu că se obișnuiește așezarea conștiinței în spiritul înțeles ca minte dar încă de la

început am afirmat aici acel nivel de conștiință poetic, format în afara intelectului, iar

spiritul (căruia îi corespunde spiritualitatea) este partea invizibilă a ființei noastre cu mult

mai extinsă decât rațiunea pe care totuși, o include. Cred că asimilarea acestei expresii,

presupune, totuși, o evoluție în modul de a fi conștienți despre cunoașterea noastră. Nu

doresc să argumentez aici nimic, reamintesc că ne aflăm în Calea poeziei iar aici discursul

nu poate fi unul academic ci propriu acestei căi, mai exact, într-o libertate a imaginației și

creării, respectând intenția de a deschide perspective, direcții, percepții care încă pot fi

acceptate la nivelul unei lecturi comune, oricât de neobișnuite ar fi. În fond, doar atrag

atenția la posibilitatea de a exista forme și niveluri diferite de conștiință, cu procese specifice

de desfășurare înăuntrul fiecărei forme, nivel, ființă umană sau umanitate (sic!).

Pe de altă parte, nivelurile de conștiință corespund și altor dimensiuni ale realității.

Deși deja se vorbește despre ele ‒ și ne putem gândi cel puțin la dimensiunea subatomică

(electromagnetică, fotonică) sau cea din somnul cu vise ‒ e de recunoscut că în acest

moment nu sunt mulți conștienți în viața lor zilnică, nici nu experimentează personal alte

dimensiuni. În timp ce, deja de mai mult de 100 ani, unii fizicieni sau cercetătorii

specializați, descoperă și poate manevrează sau experimentează cu rapiditate fenomene ce se

întâmplă în alte dimensiuni (fără să includem aici șamanii sau alte tradiții orientale cum ar fi

yoga sau științele oculte), majoritatea persoanelor primesc adormite, în cinematografe,

ochelarii pentru vedere tridimensională, ba chiar în patru dimensiuni, pentru a vedea

„iluzia”, fără să realizeze, cu adevărat, că există, fără să aibă cea mai mică idee despre

posibilitatea de găsire, de identificare personală a semnelor altei realități.

O atenționare acum: cititor al meu, cititoare a mea, indiferent de „culoarea” științifică

sau artistică a cunoașterii pe care o ai, indiferent de informația despre tema altei sau altor

dimensiuni, îți amintesc că am convenit jocul de a lăsa liberă imaginația, ceva ce nu

presupune obligația de a accepta ca lege ce propun în legătură cu conștiința și existența ei

pentru ființa umană. Pur și simplu, în experiența lecturii Căii poeziei, încearcă să uiți pentru

puțin, ce ai învățat la școală sau ești obișnuit să gândești, să accepți. Nu dacă este adevărat

ce propun eu este important aici, ci mișcarea diferită a gândirii, mișcarea diferită a

percepției pe care o avem pentru orice temă. Pentru prima dată, deși nu citești o narațiune de

science fiction, nu lua în considerare identificarea adevărului frazelor în carte. Asta nu

înseamnă nici că suntem într-un joc de minciuni. Nu funcționează aici, după cum nici în

poveștile pentru copii, schema adevăr/minciună. Dar știm deja că rolul, cel puțin educativ,

al povestirilor, depășește cu mult nivelul copiilor, decriptarea simbolică pentru adulți având

55

încă o valoare profundă, dacă nu inițiatică. De data asta te rog să alegi cărțile de joc cu

imaginația unde legile contrariilor nu funcționează ca în viața zilnică. Nu uita, suntem în

calea poeziei. Acest fapt e de înțeles, înainte de toate, în sensul că avem de acceptat că trăim

nu doar conform teoriei logice cunoscute a gândirii umane, ci de asemenea, în ceva mai

mult. Logica clasică nu admite contradicția sub nicio formă, dar condiția umană este una

exact între contrarii: între viață și moarte, între aici și dincolo, între a gândi și a nu gândi; și

toate sunt, oricât de neacceptat pentru logicieni, în același timp. Sau, poate, în mai multe

timpuri odată, la o adică. În fine, logica multidimensională încă nu a fost oficializată

(încercările unor logicieni, între care, ale românilor Stéphane Lupasco și Basarab Nicolescu,

sunt chiar deschideri către o logică diferită), caz în care principiile logice s-ar respecta cu

aplicare pe secvențe diferite de timp și spațiu.

Reluând, ne amintim de koan-urile tradiției orientale, dar și de lumina care este undă

și corpuscul în „același timp și același sens” (expresie existentă pentru principiul clasic al

noncontradicției); sau, dacă acceptăm ideea/principiul multidimensionalității spațio-

temporale, probabil ar fi undă într-un spațiu și corpuscul în altul, cu precizarea că ambele

spații ocupă, totuși, oricât de ciudat, același loc, unul fiind înăuntrul altuia, suprapunându-se

precum corpul material cu cel energetic; diferența de materialitate, cel puțin în cazul luminii,

explică suprapunerea undă-corpuscul. În fine, logica primară (aici în sens de școlară) nu

poate explica multe fenomene încă. O teorie ce unifică acceptabil „etapa mecanică” a logicii

cu una relativizată a ei, încă nu s-a constituit ca atare. Sau poate că da. Chiar dacă am

abordat o temă de fizică într-o cale a poeziei, cred că fizicienii nu au de ce să se supere, ci

cel mult să se amuze de speculațiile poetice pe care ni le permitem, tocmai fiind în jocul

imaginației care, de felul ei, nu poate avea restricții aplicative, atinge totul.

Fie spus: deschiderea gândirii către multidimensionalitate include și o nouă unificare,

în sensul integrării cosmice a actelor noastre, astfel și a scrisului, a corpului fizic al poeziei,

într-o dimensiune proprie, acolo unde lumina nu e corpuscul ci undă, să zicem. De aceea, un

subtitlu al Căii poeziei era dimensiunea poetică a vieții. Dar cum e încă puțin, ea având o

mișcare a ei și în zone subtile, nevăzute, infinite, s-ar adăuga dimensiunea cosmică a poeziei

(cosmologia poeziei la o adică), însă nu doresc să fac din această carte una de filosofie,

accentul nu este pe elaborarea unui sistem cosmologic poetic. În orice caz, nu în discursul de

aici. Pe deasupra, pentru mine „dimensiunea cosmică a poeziei”, nu e o metaforă goală ci are

sensul dimensiunilor din fizică.

56

De aceea prefer să te gândești cum se pun în univers (imaginează „universul”

precum un vers al Totului !) aceste versuri:„Dar eu rog poemul,/eu cer poemului, luna.”

(“Pero yo le ruego al poema, / yo le pido la luna al poema”). Și:

„Scrii poeme

pentru că ai nevoie

de un loc

unde să fie ce nu este”. („Escribes poemas/ porque necesitas/ un lugar/ en donde sea

lo que no es” ‒ Alejandra Pizarnik, Aproximații în Poezia completă/ Aproximaciones en

Poesía completa, p. 316, 318, Editorial Lumen, 2007).

Între paranteze, despre argumentul principiului noncontradicției, conform filosofului

Avicena (într-un comentariu la Metafizica lui Aristotel) care spune că „oricare persoană care

neagă principiul noncontradicției, ar trebui lovită și arsă până când va admite că a fi lovit și

ars nu este același lucru cu a nu fi lovit și ars”, am putea replica faptul că acest argument

este valid în realitatea mecanică, dar că la distanțe infinitezimal-interdimensionale, logica

are caracteristici diferite, iar viața umană obișnuiește să fie mereu mai mult decât în

corporalitatea realității mecanice. Poate de aceea, creștinii arși pe rug, care credeau în

dimensiunea divină din ei, știau că la acest nivel nu puteau fi arși, cu toate că tocmai asta

suportau. Poate cineva, la un moment dat, va spune „logica a murit” nu pentru că ar fi

incapabil să fie logic și nu fiind în afara folosirii ei, ci pentru că legile logicii obișnuite sunt

funcționale pe o singură dimensiune, în timp ce există cel puțin una mai mult, iar acolo

gândirea umană are alte legi, alte logici. Este, cred, o realitate de luat în seamă în avansarea

cunoașterii și a conștiinței noastre. Dacă nu ar fi așa, ceva de felul koan-urilor nu ar fi

existat, nici arta, nici poezia precum sunt. Și dacă tot nu am putut evita koan-ul în finalul

acestui capitol, îți propun unul ca atare: „Acesta este sunetul a două palme, care este sunetul

unei singure mâini?" (după tradiția orală, atribuit lui Hakuin Ekaku, 1686-1769). Cu o

specificare: că acest koan nu l-am pus aici doar ca un exemplu atipic de poezie. El aparține

unui tip de exercițiu în practica relației ( în cazul tradiției japoneze) dintre maestrul-zen și

discipolul său. Vreau să spun că viața umană este precum un koan. Poetul, din orice parte a

lumii, este un koan, opera sa în lume este un koan… Bine, să nu exagerăm! Este doar un

exercițiu mai mult, o provocare de a medita!

57

Capitolul 6

1. „Cărțile-cheie”

2. Lectura cărților și alte feluri de lectură

3. Un punct de percepție poetică

4. Despre „lumea simbolică” și implicarea ei în calea poeziei

5. Natura „scrie” metafore

6. Stranietatea sentimentelor, senzațiilor, percepțiilor tipice poeților

7. Metafora ca instrument de descriere precisă a ceea ce vede doar poetul

Este important să-ți amintesc, cititor al meu, cititoare a mea, în acest moment, că în

calea poeziei, în primul rând, se află o experiență vie ce are un început, într-o istorie

personală ce nu s-a terminat și care încă se construiește ca o experiență pentru tine în timp ce

o scriu. Exercițiile sugerate aici pot conta într-un atelier de poezie ca atare, într-un spațiu

concret. Apoi, calea poeziei poate adăuga ceva în viața conștiinței tale (și poetice), astfel

este și o carte implicit practică, având în vedere că ființa umană nu este doar ceea ce face și

realizează vizibil în lume, ci tot ce împlinește în realitate este pregătit dinăuntru, dinspre un

nucleu, invizibil și complex, de date, percepții, emoții, idei, atitudini, capacități, abilități,

energii; cu specificarea că pentru unii dintre noi toate acestea conțin marca pe care o lasă

cărțile cheie în viața noastră. Fără îndoială, ființa umană a trăit și trăiește fără să aibă mereu

experiența lecturii cărților. Dar pentru acești unii, fiecare carte lucrează (în) acel nucleu

invizibil, chiar dacă nu la fel, nu cu aceleași rezultate în fiecare. Aici se potrivește o zicală

precum: „spune-mi ce citești și-ți spun cine ești”.

Astfel, în cazul meu, întorcându-mă în copilărie până acolo unde îmi amintesc ceva

important ce pot numi, îmi apare: pe la 11 ani eram în vacanță la sora mai mare; în

așteptarea ei scotoceam printre cărțile casei. În acea vară am citit Jules Vernes, Charles

Dickens, E. Alan Poe, dar și o carte despre yoga, o variantă oarecare de popularizare.

Desigur, ceea ce mi-a atras atenția era capacitatea omului de a-și schimba viața, sănătatea,

58

percepția, prin tehnicile mentale. Fiind cărți diferite de cele date la școală ca teme de

vacanță, întâlnirea cu stiluri diferite, cu genuri literare distincte de cele recomandate de

profesori, m-au deschis către un spațiu cultural mai amplu. Însă decisiv pentru mine a fost

cuvântul „yoga”; el a rămas ca un nucleu de mișcare pentru mintea mea. Nu ascund că

interesul pentru cultura orientală a rămas constant de atunci, fără să fac o direcție precisă în

studiile mele pentru ea. Fără îndoială, după aceea, cărțile pe care le-am citit din bibliotecile

publice pe care le frecventam, erau cu titluri apropiate de căutarea a ceva diferit în ființa

umană. În fine, aceasta este experiența legată de cărți, în ce mă privește; dar sunt sigură că

fiecare scriitor are sau i-ar ajuta să aibă, cărțile sale secrete, care nu sunt de poezie, proză sau

din domeniul în care își are profesia. Mi-ar plăcea să reții acest detaliu în atelierul personal.

Atunci, e de spus că pentru un artist (scriitor, pictor, cântăreț, dansator, sculptor, actor etc.)

una dintre sursele atelierului interior pentru munca sa, sunt cărțile din alte domenii. O

concluzie extinsă a acestei situații, se poate rezuma așa: „nu fugiți de științe” ‒ pentru poeți;

și „nu fugiți de poeți” ‒ pentru oamenii de știință. De fapt, pentru cine caută, poate să

descopere ușor că cei mai mari oameni de știință nu doar că aveau cunoștințe din arte ci și

practicau vreuna, după cum, cei mai mari poeți, nu au rămas niciodată în câmpul strict al

poeziei, fiind cel puțin cunoscători ai unei alte arte sau a unor informații teoretice din științe.

Așa că lectura cărților, specifice sau nu spațiului strict de interes pentru artist,

participă într-un fel semnificativ în elaborarea unei opere. În particular, în mare parte, poeții

sunt bine informați despre alți poeți, și atelierele de scriitură poetică au o bază solidă în

cărțile de poeme sau de critică literară de unde își extrag exemplele sau tehnicile de scriere.

Cum acest tip de atelier ‒ bazat pe expunerea de tehnici cunoscute și probate în alte cărți ‒

este obișnuit, și tu poți verifica aceasta, cred că nu e necesară insistența în acest aspect. Dar

‒ atenție ‒ cum deja ai văzut, aceasta nu înseamnă că nu vei găsi în Calea poeziei, niciun

vers, sau niciun nume de poet.

Acum, pe firul urmat în Cale, mi-ar plăcea să acord atenție acelor indicii și mărci

dinspre domenii neluate în seamă în atelierele de poezie și care formează, în moduri diferite,

un poet. Cel mai adesea sunt secrete, pentru că nu sunt recunoscute ca atare (din teama de

ridicol) sau apar clasificate ca experiențe individuale „în afara realității comune”. Dacă

păstrăm modul firesc de a vedea, în timp ce, totuși, nu avem teamă de ceea ce ar fi dincolo

de vederea obișnuită, nu se pierde nimic. Important este să acceptăm că există, să le

identificăm în viață și să avem conștiință de ele în atelierul personal de creație, poetică sau

științifică.

59

Atunci, pe lângă o lectură a cărților nedeclarate (de aceea secrete), mai există, în

modul cel mai firesc, realitatea dinafară, cu natura ei, vie sau...nevie; influența ei în noi

devine realitatea umană de dinăuntru. Curios însă (te rog să imaginezi), de la un anumit

punct de percepție poetică, lumea interioară coincide cu o intuiție a unei realități mai

profunde care se află totuși în afară, mai exact în același timp înăuntru și în afară. Spațiul

aparte unde se întâmplă această coincidență este cel care ne interesează aici. Este ca și cum

ar interveni un fel de microscop ce accesează dincolo de contururile obiectelor, ființelor și

conștiințelor umane, ceva comun ce le traversează, imprimându-le o unitate secretă. Nu știm

în ce se măsoară această unitate deși seamănă mult cu nivelul cuantic (subatomic), de felul

lui energetic.

Dacă am rămâne doar la ecoul simplu înăuntru al celor din afară, ar fi vorba de

conținutul afectiv (cercetat în psihologie). Dacă doar ne-am opri la realitatea mai profundă,

fără privirea poetică, am fi în fizică. Cum recuzita exterioară este tematica obișnuită în

cursurile de scriitură, în calea poeziei contează mai mult atelierul interior, cu acea parte din

laboratorul personal unde identificăm mișcări de idei, forme ale acestor mișcări, modalități

singulare de prezență înăuntrul fiecărei ființe creatoare, a unor fenomene, ființe, obiecte ce,

de regulă, sunt teme sau preocupări în alte științe, cum ar fi psihologia, biologia, neurologia,

fizica dar mai ales ale unei științe care nu există încă, dar ar înregistra toate fenomenele

stranii care se petrec în acel spațiu de coincidență de care am vorbit mai sus. În prezent însă,

tot ceea ce e straniu, e patologic, mistic, paranormal, ocult și...poți adăuga alte expresii

încadrabile la pseudoștiințe.

Deși poate să pară că las la o parte scrisul sau magia exprimării poetice în versuri,

amintesc că, în profunzime, scriitura cea mai personală își are originea în acest laborator

intern ce proiectează în conștiință o viață și o realitate mai subtile. Surpriza este că această

altă realitate (unde coincide ce e în afară cu ce e înăuntru, unde se petrec fenomenele stranii

ale existenței umane), influențează prezența noastră zilnică, și o realizăm, o sporim, o

creăm în timp ce trăim. Aceasta echivalează cu a spune că, dacă suntem atenți, viața zilnică

are o dublură simbolică, și mulți scriitori și filosofi au descris și numit în multe forme

această dimensiune existențială în care trăim, deși nu o luăm în seamă ca atare. Pe de altă

parte, în măsura în care noi creăm cel puțin o parte din ea ( pentru că apare mereu în actul

artistic), lumea simbolică (=subtilă, paralelă, altă realitate) este contribuția noastră

la...substanța cosmică. Poate „materia neagră” a fizicienilor? Nu știm, noi poeții, ne jucăm

imaginând.

60

Să desfășurăm un alt tip de lectură, și într-un fel mai concret, povestea realității

subtile/simbolice: toate „obiectele” din laboratorul tău intern vin din jurul tău, trec prin tine,

apoi, în actul de creare a unui poem, adesea prin metaforă, analogie, simbolizare, suferă

acea contaminare reciprocă ce ne face să citim, cumva în același timp, nu doar semnele

limbajului nostru (interior) inventat ci și ale celor ce există în realitatea înconjurătoare (din

exterior); aceasta, conform principiului „ce e în afară e și înăuntru”‒ o replică la celălalt

principiu, plăcut filosofilor (h)ermetici: „ce e sus e și jos” ‒ și în virtutea chiar a coincidenței

la nivel poetic (reale pentru artist) între înteriorul psihic și exteriorul material. Aici intervine

ceva ce se poate numi privirea diferită, ascultând ce spun lucrurile și cuvintele. A privi

pentru a asculta este, în sine, un exercițiu. Altul este să-ți imaginezi originea semnelor

alfabetului în realitatea înconjurătoare, după cum și în capacitatea creierului uman de a

vedea, identifica în gândire, printr-un proces de sintetizare, simbolizare și conștientizare ‒

precum fac pictorii ‒ liniile lucrurilor, contururile și corespondența lor cu sunete, culori,

fenomene. Nu uita, identificarea intuitivă a acestor linii, este un exercițiu în calea poeziei.

De aceea, ducând mai departe jocul imaginării, spunem, precum „primitivii”, că putem

folosi expresia „este un semn”. Altfel spus, prevestește ceva. Așa exprimăm observații

despre fenomene ce se întâmplă în natură sau în sufletele și conștiințele noastre, astfel încât

anticipăm ceva ce survine, mai devreme sau mai târziu; sau, din contră, vedem ce ar fi putut

să fie într-un timp imemorial. E interesant să gândim la coincidența între oricare semn din

alfabet și același „desen” prezent în natură, ca și cum ar prevesti ceva, concentrând ceva din

trecutul sau din viitorul existenței umane. O literă de acum e redusă la un semnificat

reprezentat de o formă foarte abstractă, dar dacă inițial ea semăna cu înțelesul identificat

figurativ? Și, la urma urmei, sensul figurat (metaforic) al cuvintelor de azi, nu cumva este

experiența anterioară a unei corespondențe figurativ-simbolice între semnele ce au devenit

alfabet cu altceva din natură. La urma urmei, actul simbolizării este unul metaforic.

Ideogramele din alfabetele asiatice sunt un exemplu mai apropiat. Poate că primele litere

erau ghicitori desenate! Poate că prima filosofie din lume a început cu înțelegerea lecturii

semnelor/liniilor văzute în afară sau înăuntrul nostru: o ramură a unui copac ce pare un

animal, sau o literă, un munte sau un cap uman ce „se desenează” din mișcarea norilor pe

cer, la orizont, un automobil ce arată un zâmbet șiret, o rochie atârnată pe un umeraș,

formând o chemare în aer, o poșetă în mâinile unei femei ce atrage atenția prin asemănarea

cu o față de copil, o priză ce arată și ea fața unui bebeluș, un cartof ce arată diverse imagini

în funcție de unghiul din care este privit: sâni de femeie, inimă, floare, și enumerarea este

infinită. Dar, ce straniu, noi, oamenii, suntem semne/pre-vestiri pe toate lucrurile ce există

61

în jurul nostru și interacționează cu noi. Dacă privim cu atenție, putem vedea siluete umane

în contururile arborilor, părți din noi în scoarța copacilor, în crăpăturile din asfalt, în

ziduri...Oare de ce?! De gândit. Și iată ceva curios: ghicitul! O ocupație umană renegată în

religie, și practicată în toate timpurile, sub toate civilizațiile, în multe forme: ghicitul în

stele, în zodii, în palme, în cărți, în cafea, în ceai, în nori, în sunetele păsărilor, în intestinele

animalelor, și câte încă, inclusiv în Biblie! De unde acest fel al ființei umane de a interpreta

orice semn din afară ca un anunț despre sine?! De gândit. În cazul norilor, putem imagina o

explicație cam așa: norii înregistrează, într-un fel, în picăturile sale de apă, ceea ce au primit

din locurile pe unde au călătorit. Sau, în cazul cărților, unele persoane sunt convinse că

deschizând o carte la întâmplare, și citind la întâmplare, va găsi acolo un mesaj ce are

legătură cu el, ceva ce așteaptă, caută sau gândește. Dincolo de înclinația spre superstiții a

ființei umane, e posibil (chiar dacă acum doar imaginând) să existe o explicație ce, la un

moment dat, va putea fi argumentată de știință: atragem dinafară mesajele-răspunsuri ce

corespund gândurilor, dorințelor sau sentimentelor noastre. Dealtfel fizica spune de mult, în

felul ei, chiar că observatorul influențează obiectul observat, că influențăm prin gândire, tot

ce e în jurul nostru.

Desigur, suntem în cea mai primitivă și infantilă interpretare a lucrurilor. Dar ceea ce

ne interesează, este că exact aici există poezia. Cine poate argumenta că o afirmație este

adevărată în mod absolut? Cine poate spune că nu are niciun sens că „Terra este centrul

Universului?” Nu există nicio îndoială că, din punctul de vedere al fizicii, nu este așa, dar

pentru lumea simbolică, reprezintă exact intuiția importanței pe care o are omul ce trăiește

pe planeta lui; și ‒ atenție ‒ nu se spune că suntem unici în univers, nici că nu mai există

vreun alt corp ceresc asemănător, și nici că nu există alte ființe umanoide în alte locuri din

același univers. Desigur că pentru aceia care caută contradicții doar pentru a le elimina,

pentru logicienii cei mai stricți, propoziția cu pricina e o eroare scandaloasă, pentru ei, nu

Terra este centrul ci ființa umană; dar exact acest lucru se afirmă punând Pământul ca

simbol pentru om; așa cum fac și scriitorii, anticii și cei simpli (cu diferențele de rigoare).

Iar poeților le-a plăcut mereu să atașeze mai multe sensuri unui semn, unei expresii. Găsirea

cuvântului ce poate semnifica în creație mai mult decât spune în limbajul obișnuit, este un

pariu implicit în munca nu doar a poeților ci și a artiștilor în general. În cazul poeților, e un

gest dus la maxim ‒ ca virtuozitate ‒ capacitatea de a exprima imposibilul, partea de

dincolo, ceva ce, în mod normal, credem că limbajul nu este capabil.

Până acum am vorbit, inevitabil incomplet, despre lumea simbolică unde există altă

lectură. În mare parte, începutul căutării în acest fel de lume, îl găsim în antropologie și

62

psihologie. Înainte de a continua, amintesc: nu contează aici „cantitatea de adevăr” despre

lumea simbolică, nici lipsa legilor generale, sau a argumentelor valide ce legitimează,

conform unei logici matematice, ce spun aici. Pur și simplu există, și orice lector ‒ de-a

lungul vieții sale ‒ recunoaște în forul său intern, semnele sale, existența percepțiilor rare, a

ideilor, a sentimentelor, a senzațiilor, emoțiilor ce nu au nicio descriere științifică, sau poate,

cel mult, unele sunt discutate cu referire la boli, dar toate, pre-vestind sau numind altceva

decât se întâmplă în limbajul obișnuit. Dar oare aceste simboluri-semne-prevestiri nu cumva

sunt altceva decât convenții? De gândit.

Desigur, accepția expresiei „simbolicului” la care m-am referit aici, nu este strict

lingvistică, ci intuitivă și este o nuanțare mai mult a ideii corespondenței în sensul

coincidenței interior-exterior din zona punctului de percepție poetică.

Cum exemplele date anterior erau despre interpretarea simbolică a unor lucruri din

natură, acum aș vrea să ofer unul ușor ce reprezintă lumea proprie oamenilor: întâi, îți

amintesc despre obiceiul interpretării viselor sau a unor întâmplări din viață; apoi, gândește-

te la superstiții, niciodată cercetate de către știință, dar de interes pentru antropologi.

Spunem că o reacție a unui „primitiv” ce primește ceva, fie bun, fie rău, este să-l vadă în

funcție de ce reprezintă pentru el, pentru interesul personal. Nu este egal un colier cu un

cuțit, desigur. Contextul și experiența decid însă, obiectul are un înțeles precis, ca și gestul

de a da și de a primi; îi poate da o importanță pentru un moment anume sau pentru toată

viața; aici, între ai săi sau în cosmos. (Atenție la viziunea cosmică a „primitivilor” și la

recuperarea acestei viziuni de către fizicienii de azi și nu doar ei). A dărui aparține lumii

simbolice, fără îndoială, și este o interpretare ‒ intuitivă și în același timp creativă ‒ a vieții

omului obișnuit. Există un substrat secret în fiecare interpretare simbolică pe care o facem,

ce se impregnează în toate și marchează mai mult decât ce știm și acceptăm în mod obișnuit.

Interpretarea viselor este un alt act simbolic și, pentru cine acordă importanță, observă

accentul subtil al direcționării ascunse pe care o instituie visul în viața unui individ.

Psihanaliza are varianta ei simbolică deși diferită de tradiția populară. Important este că,

practic, pare că de la un nivel individual e posibilă de fiecare dată o nouă interpretare

simbolică, sau că se păstrează sub această formă până când se găsește confirmarea științifică

prin verificarea în experiment, a ceea ce, inițial, era o intuiție formată particular.

Alt exemplu pentru înțelegerea simbolică a existenței umane este pierderea/găsirea

de bani sau obiecte personale. Știm că sunt persoane care sunt mai dispuse spre căutarea

sensurilor ascunse ale vieții, și atunci gândesc: în primul caz, că au datorii către alte

persoane, în celălalt caz, că au nevoie să compenseze altă pierdere sau un merit ce nu a fost

63

recompensat direct, de unde și când se aștepta. Sau, în altă interpretare, ceva mai poetică, se

poate spune că obiectele se îndepărtează de sau caută alte persoane. Avem de-a face aici cu

întâmplările stranii (și mereu sunt așa la prima vedere pentru simțul comun) ce nu au o

cauză cunoscută, nici nu se explică conform ordinii obișnuite a întâmplărilor. Cel mai adesea

funcționând în dimensiunea subconștientă, manifestându-se în conștiință doar în momente

fulgurante și fără să li se acorde atenție, sau în ceea ce numim stadii de conștiință

modificată, percepțiile din această dimensiune paralelă de existență simbolică ce nu au sens

pentru științele riguroase, ne construiesc viața și traiectoria ei atâta cât se face sau nu se face;

fără să ne dăm seama, mai mult decât credem, mai mult decât acceptăm. Nu e vorba aici de

acel dincolo divin al misticilor, nici al filosofilor (precum ceva „transcendent”). Încă nu este,

chiar dacă e „în drum spre”. Este mai degrabă mediul potențial de intermediere între lumea

concretă și, da, divinitatea/transcendentul/absolutul, mereu intuit, niciodată crezut cu

adevărat pentru gândirea umană riguroasă, și totuși, preocuparea dintotdeauna pentru simțul

comun; lumea simbolică a fost prinsă în concepte create neîncetat pentru a încăpea în modul

logic de înțelegere; aceasta pentru că, vrând nevrând, se manifestă ca o prezență ascunsă sau

revelată. Altfel spus, pentru fiecare ființă umană, fie om de știință sau nu, unicul mod de a

exprima acel dincolo (divinitate sau altfel numită), trece prin interpretarea simbolică, iar

aceasta corespunde exact experienței simbolice trăite. Atât înțelegerea cât și trăirea de acest

fel, sunt spațiul spiritual de tranziție între o existență vizibilă și una invizibilă, ceva ce este

infinit discutabil pentru o gândire teoretică obișnuită. Dar ele pur și simplu există, și nu poți

face abstracție, cel puțin până când se găsesc instrumentele adecvate pentru „cuantificarea”

lor.

Deocamdată, modalitatea în care se înțelege influența senzațiilor stranii, nu constituie

obiectul investigațiilor științifice, nici măcar ca iluzii, și tot ce se caută acum despre „lumea

simbolică” de care aparținem ‒ sau dacă preferi, pe care o imaginăm mereu, fără oprire ‒

ține de pseudo-religie sau de pseudo-știință, cel puțin până când se legitimează în

experimente. Așa încât, pe de o parte, adesea, autorii noilor informații neglijează exigențele

acceptării științifice și rămân într-un cerc închis de receptori, în timp ce, totuși, impactul pe

care-l au la lectură, este în afara domeniului lor; pe de altă parte, cercetătorii „liniari”,

academici sau nu, nu sunt dispuși să accepte ușor noi concepte care, practic vorbind,

amplifică și completează ceea ce este implicit deja funcțional dar neconfirmat. Paradoxal,

uneori gândirea comună este prima care primește noul, însă e de precizat că e vorba de o

zonă misterioasă pentru care ea are o aplecare deocamdată inexplicabilă. Sinteza corectă nu

s-a făcut, pentru că umanitatea încă nu dispune de conștiința care să poată unifica fără

64

contradicții inacceptabile, aceste câmpuri de gândire. Dar trebuie spus că apariția, în ultimii

ani, a zeci de cărți clasificate ca pseudoștiințifice, și efectul lor semnificativ pentru publicul

larg, se poate datora altui motiv decât apetența de a citi povești de „science fiction”. Cel

puțin nu se poate ascunde că, adesea, ele se află între lecturile secrete ale celor care contează

în istoria artei sau științei și, cu cât sunt mai disprețuite de către știința recunoscută, cu atât

au mai mult efect în conștiința publică; astfel, avem de-a face cu un fenomen simptom, de

care, într-un fel sau altul, nu se poate face abstracție, mai devreme sau mai târziu. Sigur că

știința va încerca să cuantifice „conceptele” noi conform unor strategii proprii, folosind

termeni specifici, ajungând în cele din urmă, pe un drum paralel, la ceea ce imaginativii și

pseudoștiința, au găsit înainte de vreme.

În opinia mea, pur și simplu e o chestiune de timp până când „noile” cunoștințe ce

apar ca fanteziste sau ca experiențe individuale, să apară ‒ să spunem așa ‒ în fază pre-

științifică, iar apoi în termenii strict științifici, chiar dacă nu se recunoaște proveniența lor.

De multe ori, ideile vechi sunt iluminate de/la nivelul următor al unei conștiințe în

procesul (auto)cunoașterii. Este situația descoperitorilor ce-și depășesc semenii în

cunoaștere și nu sunt înțeleși imediat. E clar că fizicienii de azi nu vor accepta „metaforele”

cărților antice, drept precursori ai noțiunilor sau fenomenelor noi întâlnite, și cu atât mai

puțin nu pot primi „speculațiile de azi, ce nu aparțin niciunui domeniu științific calificat.

Lipsa unui fir de continuitate recunoscut între literatură și știință nu cred că e productivă.

Dar în acest moment, așa cum știința a descoperit accelerarea timpului la o viteză mai mare

decât o măsurăm, și aceasta o știau de mult „visătorii”, tot așa, odată cu posibilitatea

unificării câmpurilor de cunoaștere (precum Einstein, cu teoria unificată a câmpurilor

fizice), se apropie tot mai mult de ceea ce știau artiștii și vechii înțelepți (filosofi dar și

șamani, cunoscători ai învățăturilor sacre din oricare civilizație antică). Până atunci,

gânditorii puțin ortodocși, nu mai puțin specializați în domeniile lor, în medicină, fizică,

psihologie, sau în arte, deși renegați și ironizați de majoritatea colegilor, incomozi pentru ei,

aparținând unei specii de oameni de știință sau de artiști „vizionari”, vor anticipa și vor

prepara discret contribuția lor la schimbarea necesară de conștiință.

Există o paralelă, pentru satisfacția celor riguroși, ce se poate face între acești oameni

de știință „de prost gust” cum sunt calificați acum, și o mișcare artistică actuală, capabilă să

găsească opere de artă în lucrări create de persoane ce suferă de unele boli (sindrom Down,

schizofrenia, autismul etc). Cu afecțiuni fizice sau „mentale”/„psihice”, acestea reușesc în

exprimarea lor creatoare, noi deschideri în artă; ceva ce presupune deja o schimbare, exact

în forma de a înțelege frumusețea estetică și dreptul deplin al acestor creații de a exista, ele

65

reprezentând, pur și simplu, puncte de vedere capabile să sporească cunoașterea și

conștiința. Pentru că, tocmai în momentul în care înțelegem că aceste persoane inovează în

artă, deși unii dintre ei nu o știu, noi, lectorii, am făcut saltul către capacitatea de a schimba

perspectiva din care înțelegem totul. În știință sunt binecunoscute contribuțiile unor oameni

cu dizabilități de un fel sau altul: fizicianul Stephen Hawking este complet paralizat,

pictorița Frida Kahlo era imobilizată, Albert Einstein ‒ autist, Beethoven cu surzenie

dobândită, matematicianul John Nash ‒ schizofrenic, și lista poate continua. Insist în a spune

că nu am făcut o comparație, ci o paralelă, și sensul în care am vorbit despre cazurile de mai

sus, se referă la un model de integrare mai mult decât socială, cum se poate crede.

Relativizarea teoriei în fizică s-a făcut; fără îndoială, nu s-a interzis practicarea științei, nici a

artei, de către persoane cu dizabilități, totuși nu s-a ajuns la integrarea acelei categorii de

cercetători care imaginează mai mult decât argumentează, sau argumentează înainte de

vreme, iar opinia general-științifică nu e pregătită. Poate și pentru că aceste persoane încă nu

au atitudinea acceptabilă social, greșind desigur, în a-și considera imbatabile, definitive, sau

unicele adevăruri, descoperirile lor.

Ca poetă nu pot să nu fiu solidară cu știința neortodoxă, cu cercetătorii neoficiali, pur

și simplu pentru că, în măsura în care am ajuns să citesc ceea ce au gândit, am văzut

cantitatea imensă de creativitate, imaginație, trăire și cunoaștere ce o cuprindeau scrierile

lor. Dacă au o caracteristică comună, cred că este interesul pentru celelalte științe și domenii

de cunoaștere, incluzând artele, ceva ce nu e foarte prezent la specialiștii pe anumite ramuri,

și subramuri ale diferitelor științe. Dar cei ce descoperă noi teorii, sigur sunt creatori,

imaginativi, la nivel de excelență, și personal, cred că și poeți. În orice caz, în sursele secrete

ale marilor poeți, cel mai probabil nu se află doar lucrările unor cercetători academici, ci mai

cu seamă, ale celor refuzați în recunoașterea oficială, mereu cunoscuți în cercuri restrânse

sau, din contră, la nivelul accesibil publicului larg, situație identificabilă în prezent prin

cultura virtuală.

În fine, ce ai gândi dacă îți spun că există elefanți care pictează remarcabil, fără

greșeală, în manieră figurativă?! Maimuțele desigur, sunt alte animale ce pictează, adevărat,

ceva mai abstract. Cum rămâne cu arta animalelor, așadar? Cumva lumea se schimbă, iar

între oameni, puțini sunt în acest val al schimbării. Cumva, din ce în ce mai des, apare câte

un animal ce pare că înțelege lumea oamenilor, dar oamenii încă nu se înțeleg între ei, ci

parcă dez-înțelegerea urmează o curbă maximă aproape de distrugere. S-a întâmplat să văd

un câine vagabond ce aștepta să traverseze strada pe la semafor, un altul urcând într-un

autobuz pentru a coborî la o anumită stație, sau, cum se pot vedea destule în internet, un

66

delfin ce se apropie și „cere” unui scafandru să-i îndepărteze sârma ce-i imobiliza

înotătoarea.

Dar, cel mai simplu și totuși uluitor, mi se pare arta al cărei autor este natura însăși.

Nu știm ce parte din ea, încă nu putem identifica, dar ce ar putea fi altceva decât metaforele

ei (în sensul cel mai propriu), păsările și oamenii de piatră, norii-animale sau norii-munți,

păsările de gheață (a se vedea fotografia de pe coperta Căii poeziei)? Ce anume face ca într-

un copac, iarna, să se formeze din gheață, atât de expresiv, forme ce seamănă cu păsările?

Privirea noastră? Și dacă nu e doar ea? Expresia pasăre de gheață este cât se poate de

precisă, nu e o configurație goală, și totuși este o metaforă (pentru noi). Autorul ei e natura!

În felul ei, natura scrie și pare că știe de metafore sau poate e vorba despre ceva ce noi nu

înțelegem încă. Prima scriere și prima metaforă poate că sunt anterioare celor umane.

*

Așa că în atelierul personal al poeziei, vei ține cont de „lucrurile” ce se găsesc în

lumea interioară. Sigur că cele „din afară” sunt interiorizate, dar poți să le distingi, și sigur,

tot ce e înăuntru își are un dublu în „imediatul afară” sau mai departe. Deși, în alt sens,

uneori, în unele stări de grație, nu există distincție între afară și înăuntru, nici între tu și eu,

sau între pământ și cosmos sau între microcosmos și macrocosmos. Dar o asemenea

unificare se face, pe de o parte silențios, în zona de percepție poetic-simbolică, pe de alta, la

nivelul unui stadiu excepțional de conștiință (de felul lui, înalt creator). Ca o paranteză,

merită cunoscută practica meditației pentru modificările cerebrale în celulele neuronale ca și

în restul corpului. Știința are unele confirmări în acest sens.

Desigur, nici pe departe nu este posibil să fac aici o listă completă a „lucrurilor

interioare” care contează în atelierul personal creator sau în calea poeziei. Dar acum, cel

puțin se pot enumera simțurile ‒ vederea, mirosul, auzul, pipăitul, gustul ‒ în sensul că au

un dublu intern, neremarcat științific; urmează „simțul intern” ca empatie, cu posibilitatea

de anticipare, intuire, pre-sentiment a ceea ce va urma; apoi visul, cu unele caracteristici

rare, precum și percepțiile fără nume pentru știință, gândirea divergentă (sau laterală),

sentimente neidentificabile (și ele fără nume), întâmplări, coincidențe, situații de viață

(limite, imposibilități, boli, probleme). Toate acestea sunt însoțite de imaginația și

creativitatea poetică.

*

„O parte din noi nu se vede dar lucrează în toate cele vizibile ale noastre”. Este fraza

din primul capitol din Calea poeziei la care te invitam să meditezi, considerând introspecția

ca un exercițiu important, necesar în procesul creator. „Privirea” către noi înșine are unele

67

axe în simțurile prin care cunoaștem ceea ce numim realitate. Fără îndoială nu este de făcut

acum o istorie a simțurilor, nici o descriere științifică a ce presupune fiecare. Doar am dorit

să amintesc că nu doar imaginația, ideile, creativitatea, sunt în acea parte ce nu se vede din

noi ci și tot ce facem înăuntru înainte să fie în afară, precum și unele „zone necunoscute”

din fiecare simț; mirosul unui parfum, sunetul unei păsări, gustul fructului nu le putem vedea

și totuși le experimentăm interior; așa cum putem mirosi, auzi, simți ceva ce nu își are o

sursă reală. Iar imaginile, cine știe? Și ce este între pielea unei mâini și catifeaua atinsă, cine

poate vedea? Totuși putem percepe și altfel decât pipăind, această întâlnire între piele și

material. Așa zisele halucinații își au realitatea lor ca atare: se poate întâmpla să simți un

parfum cunoscut fără să ai în preajmă persoana care îl folosește, și la distanțe mari în timp

față de locul unde ai sesizat parfumul, sau poți auzi un sunet pe care alții nu-l percep, sau

poți sesiza ochiul cuiva cunoscut ce are, dintr-odată, pentru o secundă, altă culoare decât cea

obișnuită, sau nu vezi o persoană deși este în fața ta, pentru că niște minute înainte chiar nu

era și memoria păstra imaginea sa în alt loc. Sunt multe experimente intenționate ce se

folosesc de inducerea iluziei optice și care fac ca perceperea obiectelor să fie deviată. Nu e

vorba aici de boli ci de relativitatea simțurilor sau mai bine zis de disponibilitatea lor de a

varia conținutul obiectelor percepute. Ca să nu mai vorbim despre ce se întâmplă în visele de

noapte unde poți percepe uneori cu intensitate maximă cu toate simțurile, sau de cunoscuta

percepere a unei părți amputate din corp. Ce facem cu toate aceste „iluzii”? Medicina

psihiatrică este plină de boli, există o luptă pentru a anula toate anomaliile de percepție de

acest tip. Cum deja știi, scrisul poemelor, pictarea, interpretarea la un instrument muzical,

dansul, au, între altele, o funcție terapeutică, iar bolnavii exteriorizează astfel toate

anomaliile de percepție în gestul de exprimare, de fixare în afară, într-un obiect (poemul,

tabloul, melodia, mișcarea) unde poate rămâne înregistrat „pentru totdeauna”!

În realitate, pentru un poet, cu acest tip de percepții stranii, începe intuiția a ceva mai

departe de obișnuit, mai mult decât normal, și în acest sens el este acel ce îndrăznește să

facă saltul către necunoscut pe drumul necunoscut. De aceea, uneori, poetul nu rezistă în

noua lume unde se scufundă sau se ridică. Uneori, poetul cade în nebunie, poate nu înainte

de a extrage din călătoria sa către/în dincolo, vreun diamant. E sacrificiul ființei umane în

calea sa către sine și către univers. Desigur, incluzând aceste excepții, acceptându-le ca atare

în experiența omului în viața sa, ceilalți, cei mai curajoși și rezistenți la forțele ce intră în joc

în lumea percepțiilor, contribuie la descoperirile ce fac să avansăm spre (ne)cunoscut, și la

trecerea la următorul nivel de conștiință, ceea ce acum numim conștiință modificată.

68

Nu te duce acum cu gândul la folosirea drogurilor. În acest caz, excepție făcând

supervizarea unui maestru șaman, ingerarea unor halucinogene nu garantează efectul în

sensul schimbării conștiinței la „stadiul următor”; din contră, există riscul de a retroceda, de

a se degrada. Fie spus, nu degeaba se folosește „conștiință alterată”, în loc de „modificată”,

pentru efectele patologice, și am preferat a doua expresie tocmai pentru a diferenția între ce

se poate întâmpla în explorarea percepțiilor rare de către poeți, și ce se cunoaște despre

efectul drogurilor.

În fine, nu respinge nicio percepție stranie dacă o ai, și nu ai teamă de vreo

schimbare neplăcută, nedorită, în stadiul minții, atâta timp cât ceea ce vine, nu distruge

ordinea obișnuită de conexiune cu semenii, cu oricare ființă vie sau cu obiectele. Mereu

există o cheie de control ce se poate păstra, și ea este să nu tratezi ce găsești „dincolo” ca un

ceva ce amenință, după cum nici nu este cazul să te lași fascinat până la pierderea

contactului cu realitatea zilnică; și mai mult decât orice, nu te fixa în descoperire fără să

păstrezi postura normală în viața zilnică. De fapt, majoritatea dintre noi suntem protejați de

potențialul periculos ce-l poate avea „cealaltă lume” (aici a senzațiilor, percepțiilor rare)

exact prin ocupațiile obișnuite sau prin imunizare, expunerea gradată și asumată, integrată

artistic. De fapt, anomaliile de percepție nu sunt frecvente; astfel, „rare” în sensul propriu,

sunt întrucât trec fără să fie observate la nivel conștient, precum stelele căzătoare, rapid

uitate și sedimentate în locurile cele mai profunde din subconștient. Atunci când ies la

suprafață corespund noilor cunoștințe științifice, operelor de artă sau, în cazuri nefericite,

unor boli. De aceea, accesul către poarta secretă a simțurilor are un instrument ușor în actul

artistic de a scrie, de a crea. Tehnica automată a scrierii poate scoate afară unele vechi

percepții ce au fost uitate, astfel nefiind totuși chiar mecanică și în afara oricărei substanțe

informaționale sau perceptive a autorului. Totuși, a găsi percepțiile rare de la nivelul

intenției schimbării conștiinței, are avantajul că accelerează apropierea de efectul maxim al

expresiei în artă, de asemenea oferă o unitate a cunoașterii ca viziune ‒ principiul generator

al scriiturii originale pentru un poet, adesea într-o formă ce se poate identifica precum

„poetica” autorului; sau, după caz, se prezintă într-o formă teoretică științifică inovativă și

spornică.

Am folosit aici expresia „lumea simțurilor” într-un sens concret; vreau să spun cu

aceasta că pentru un artist sau cercetător științific ‒ deși fără să fie sesizate ca atare ‒

percepțiile nu sunt doar mecanisme ce reprezintă mirosuri, imagini, sunete, ci mai mult; în

definitiv, în măsura în care ies din obișnuit, ele sunt conexiuni stranii cu alte dimensiuni

ale realității, de unde, uneori, primim semnale. Poetul este acel care redimensionează

69

simțurile, în măsura în care se scufundă în profunzimile perceptive ce se desfășoară

înăuntrul fiecăruia, cu fiecare simț, numit sau nu, cunoscut ca atare sau nu; poetul este acela

care știe sau învață să asculte semnalele, semnele din „alte lumi” în corp, în minte sau în

suflet. Pentru cine e atent, vocea poetului este în avangarda descoperirilor în cunoașterea

umană, opera sa este un instrument aproape natural de poziționare în următorul nivel de

conștiință, acel stadiu al minții ce se apropie de revelație (una ce nu este religioasă), de o

deschidere către o vedere de fiecare dată mai clară, a locului ființei umane înăuntrul ei și

infinit dincolo de ea.

Înainte de a încheia acest capitol, o observație: de cele mai multe ori suntem tentați

să interpretăm metaforele ca simple efecte ale imaginației poeților. Fără îndoială, există o

corespondență între metafore și imaginație, dar în realitate, cu cât au mai multă forță, cu atât

sunt rezultatul unei descrieri mai precise pentru poet, a ceea ce cunoaște, simte și trăiește

dinspre și despre lumea de aici sau de dincolo; de la obișnuita tridimensionalitate la uni-/ bi-

dimensionalitatea sau multi-dimensionalitatea realității. Iată aici o cheie pentru înțelegerea

metaforei atunci când pare dificilă: ea nu spune decât ce spune, poetul are precizia sa în

acest sens, și nu vrea să spună mai mult decât ce spun literal cuvintele, indiferent dacă se

întâmplă prin schimbarea semnificatului obișnuit al cuvintelor în cel puțin unul mai mult

pentru fiecare. Aici aș vrea să fii atent, atentă la aceste versuri: „Funcționarea internă a

lucrurilor va fi salvată/între peștii devoratori de lumină” (În original, în spaniolă: „El

funcionamiento interno de las cosas estará a salvo/ entre los peces devoradores de luz”, în

Spre Kunlun/Hacia Kunlun de Rachid Lamarti, Colecția Diminutos salvamentos, Madrid,

2013). Deși poți identifica metafora, câte senzații, ce percepții clare vei avea vizualizând

exact expresia peștii devoratori de lumină?

Aparent, este fenomenul contrariu punerii într-un cuvânt a mai multor sensuri, de

aceea există mereu mai multe interpretări pentru același poem, deși totuși, una dintre ele e

revelatoare și ea are legătură cu ceea ce chiar vrea să spună poetul. Dar aceasta este exact

munca poetului: găsirea preciziei sale înăuntrul concentrării mai multor semnificații într-un

singur cuvânt. Uneori, într-un cuvânt sau o expresie, se găsește doar un sens diferit de cel

obișnuit, alteori există mai mult de unul. Există și situații când se păstrează semnificația de

grad 0, adică cea din sensul comun, caz în care rolul său în poemul întreg se valorează pe

scara de intensitate ce vibrează variabil de la început spre final. Cuvântul lucrat în acest fel

este specific doar pentru actul poetic, indiferent dacă apare într-o operă literară sau în oricare

artă. Iată un exemplu: „Scriu acest poem pentru a spune că am fost atentă”, un vers la finalul

unui poem lung (Din spaniolă: „Escribo este poema para decirles que estuve atenta” în

70

Cartea distrugerilor/ El libro de las desctrucciones, de Margarita Vélez Verbel, Colecția

Atocha, 2011).

Cercetătorii, cu diferențele corespunzătoare, nu sunt departe de acest fenomen unde

cuvintele suferă transformări de semnificații, de sensuri, poziții sau energii noi în discursul

lor. Este ceva ce re-dimensioneză continuu cuvântul, altfel spus, îl așază în schimbarea de

conștiință ce-l atrage. Semnificațiile se multiplică nu pentru crearea de confuzie ci pentru

adâncirea în posibilitățile limbajului. De aceea, deși în toată istoria noastră cu semnele, am

simțit limitare, în realitate am practicat o tendință către infinit, pentru că procesul creator

este infinit (înăuntrul unei scale virtuale a posibilului). Sigur că limbajul și tot ce avem,

facem, suntem, converg prin artă spre acel centru unde se unește limita cu des-limitarea. Și

aici se află condiția umană tragică și sublimă în același timp. Trăind așa, situarea la un pol

sau altul, este o chestiune de opțiune, și fiecare sporește sau nu. Unii înving, alții renunță,

unii renunță dar câștigă exact atunci, alții luptă și nu reușesc, și nimeni nu poate fixa nicio

lege validă în mod absolut pentru unul și pentru toți. Se pare că ne aflăm în „nisipuri

mișcătoare”, dar de fiecare dată ne apropiem mai mult de înțelegerea a ce suntem. Chiar

dacă, aparent, nu putem verifica nimic și nu înaintăm, ceva se pune, ceva se transformă,

drum înapoi nu există. A trăi cu și între contrarii este o școală.

Un atom este 99,9% gol, iar noi ne lovim în viețile noastre de restul 0,1%. Spațiul

cosmic are ‒ paradoxal ‒ o materie infinit vizibilă în acest 0,1 și o antimaterie ce acoperă un

infinit invizibil. Am ajuns să înțelegem că o mare parte din ce vedem este o iluzie și nimic

nu este exact și ce numim, dar iluzia are o materialitate particulară, și astfel se arată deja ca

un alt tip de realitate, înăuntrul mai multor dimensiuni (materialități). Viziunea fractalilor

ce reprezintă în prezent începutul unei alte faze a cunoașterii, este o „metaforă” a fizicii

despre tendința/expansiunea către infinit a ființei umane, cu realitatea, cunoașterea, iluzia

sa.

71

Capitolul 7

1. Exerciții în jurul metaforei

2. O redimensionare a semnificației metaforei: doar „spune ceea ce spune”

3. Metafore vii și trăirea metaforelor

4. Ceva despre ritmul poeziei de acum

5. Ce mai ascunde o metaforă ca: „marea ochilor tăi”

Cum îți imaginezi tu calea poeziei? Ca o ascensiune pe un munte, ca un lung și

interminabil drum de câmp, sau poate, de pădure? Sau, poate, nici nu gândești la un drum

exterior, preferi doar să rămâi într-un fotoliu, citind și scriind? Și dacă ești afară, ce duci

în rucsac? Sau nu ai unul? Ai un plan, o hartă? Un ghid? Te gândești să ai hainele zilnice

sau alegi un costum special pentru acest drum? Ai luat mâncare? Ești singur sau preferi

însoțitori de drum? Cine? Ai nevoie și de altceva decât un caiet și un pix? Calculatorul? Și

întrebările pot continua.

Ca o paranteză, aici este începutul unui exercițiu în atelierul de creație în care ai

intrat pe calea poeziei. Eu mă simt ca un punct într-o mișcare infinită, subtilă, interioară;

acest drum special, în cazul meu, a căpătat o formă exterioară în anii ’90, prin atelierul pe

care l-am creat într-o împrejurare favorabilă la Biblioteca Metropolitană unde lucram. Nu

era un curs de creative writing, mai exact nu a fost unul obișnuit. Nu învățam pe nimeni cum

să scrie pentru că eu aș fi știut mai bine, ci mai degrabă, pentru că aveam unele „obiecte”

deja întâlnite în practica personală a poeziei, mi se părea că pot lua cu mine pe drum și pe

ceilalți. Cu ei aveam să găsesc eu însămi, mai departe, alte locuri, întâmplări, „materiale” de

folos în scrierea poeziei. Poți merge pe un drum oarecare, dar dacă știi de ce ești unde ești,

ce cauți, sau știi să te lași găsit, poți beneficia mai bine de ceea ce ți se întâmplă: poezia în

72

cazul nostru. Cineva care are un avans în experiența unui drum, poate arăta ce nu se vede

pentru cine nu a mai fost pe acolo.

În acest capitol, o să arăt câteva din „obiectele” culese în atelier pe calea poeziei. Să

continui, așadar: poți face exercițiul de mai sus ca atare, făcând o pauză de lectură. Ce ar fi

dacă ai lua sensul strict al expresiei și astfel, într-o zi, vei ieși din casă imaginând conștient

că ești pe calea poeziei, nu doar mergând și vizualizând un munte, ci urcând în mod concret

unul? Sau, pentru început, pe strada din imediata apropiere, în orașul tău, apoi luând direcția

unui câmp. Desigur, în timp ce mergi cu adevărat, privind în jur ca într-un joc, fără să cauți

ceva anume dar nici total retras înăuntru, poți urma și în spațiul infinit al minții. Iar dacă

optezi doar pentru fotoliul de acasă, vei popula spațiul imens din interior cu un munte, vei

începe să desenezi, să mănânci, să dansezi, să cânți la vreun intrument, iar dacă nu ai unul,

inventează-l; în final, așezat în fața unei foi, scrie ce simți. A privi în jur și a vedea, pe

drumul poeziei sau oricare altul, precum și a imagina acest drum sau oricare altul, sunt două

apt-itudini deja rare pentru viața obișnuită a adulților, și în scurt timp, și a copiilor. De

aceea, poeții, care încă mai știu să privească sau să imagineze, pot fi, în principiu, ghizi

pentru cei care le-au pierdut. Atelierele de creație încearcă ici colo recuperarea necesară.

Copleșiți de imaginile oferite de televizor sau de calculator, se pare că foamea imensă a

omului de a se hrăni cu imagini și imaginație se reduce la timpul acordat contactului fizic cu

aparatele ce le expun. Cartea de față încearcă, între altele, să conștientizeze posibilitatea

exercițiului personal de imaginație, de creație, de vedere-descoperire; dacă nu pentru a scrie

poeme, pentru simplul motiv că aceasta este o experiență vitală, deci necesară, pentru om.

Reluând, poți imagina – atunci când dorești ‒ mersul în natură ca fiind calea poeziei,

desigur poți opta pentru această cale în fiecare zi: până la muncă, la școală, la magazin, în

parc; făcând astfel și știind că ești în poezie, pe calea ei. Aici nu există obiecte privilegiate,

tot ce este în jur și înăuntru, e potrivit. Cum se poate observa, modul în care am luat aici

expresia „calea poeziei”, nu mai este doar o simplă metaforă, pentru că ea are o funcționare

ca prezență vie în viață, atât în cea concretă, cotidiană, cât și în cea spirituală. Condiția este

să ai ‒ din când în când ‒ conștiința că mergi pur și simplu, iar acest fapt deschide aproape

imediat poeticul acestui mers, atenția, o a doua vedere despre care am mai vorbit aici. Ce

vreau să spun este că metafora se poate trăi, și aici avem unul din indiciile căii poeziei. De

ce?! Întâi pentru că mergi conștient cu și către poezie; apoi, pentru că vezi sau inventezi

obiecte ce te însoțesc pe drum iar drumul nu este doar mers ci și dans, cântec, armonios sau

nu, șoptind sau țipând, gândind sau nu, dar și lăsându-te intenționat să te lucreze ceea ce

faci. Lăsându-te totodată, luat, luată, de către lucrurile de fiecare zi, așa cum sunt, ordonate,

73

așezate conform regulilor de bună conviețuire, și apoi, amintindu-ți uneori, un spațiu, un colț

unde singur, singură, sau cu prietenii, ieșind din reguli, făcând metafore vii, sau trăite, sau

funcționale. Poți alege cum vrei să fie ieșirea din reguli, singura condiție fiind intenția de a

crea, de a fi în poezie, nu de a(te) distruge.

Așadar, poezia, dar și formele ei particulare din metafore, nu sunt doar în versuri ‒

am mai spus ‒ ci viața noastră însăși este plină de ele. De fiecare dată când încărcăm ceea

ce facem cu un sens diferit de cel obișnuit, deja suntem într-o metaforă vie. Gândește-te:

spui „am urcat treptele care duceau la mine”; vom înțelege desigur, foarte clar, că povestesc

cuiva urcarea scării de la ușa intrării în bloc. Dar este cineva care, citind, fără explicația dată

apoi, să nu se gândească și la sensul metaforic? Și oare, nu facem asta zilnic? Urcăm,

coborâm trepte. Aparent, sunt cele de la scară, dar în alt plan, mai profund, acolo unde pare

că e metaforic, chiar e așa: în fiecare zi, odată cu treptele de la intrare sau oricare altele,

urcăm și spre noi; e adevărat, mai ales când chiar ne dăm seama că e așa. Iată, acesta e unul

dintre felurile în care trăim metafora în viața noastră.

Reiau în alt mod ideile de mai sus spunând că avem câteva forme de a parcurge

metafora „calea poeziei”: imaginând-o în timpul oricărui drum în natură, făcut pentru

experiența atingerii naturii; este o plimbare simbolică și exercițiu firesc al spiritului poetic;

și aici te vei lăsa, vei da drumul tuturor simțurilor să participe: vezi, simte, auzi, pipăie,

gustă tot ce se poate, la ieșirea asta din rutina zilnică în care trăiești cu simțurile date la

minim și doar în spațiul strâmt dintre tine și semenii tăi. Apoi, „mergi”, dacă dorești, pe

calea poeziei gândind în/la toate creațiile artistice existente deja; aceasta e maniera abstractă,

sedentară, cea mai obișnuită, de a practica o metaforă, oricare ar fi ea. În fine, dacă ai

descoperit deja cum, așază-te cu adevărat pe cale, luând cu tine „privirea poetică” spre în

afara ta, sau înăuntrul tău. Este un al treilea fel de a practica metafora „calea poeziei”, cel

urmat de obicei, dar nu întotdeauna asumat, de către poeți.

Cu toate cele spuse mai sus am dorit să arăt un mod de recunoaștere și înțelegere a

metaforei, unul puțin luat în seamă și uitat de artiștii înșiși: sensul literal al cuvintelor

conținute în metaforă. De fapt, cheia secretă a metaforei este chiar asta: „spune ce spune”.

Exemplul dat aici ca exercițiu ‒ „calea poeziei”, integrată organic în carte ‒ cred că este

revelator. Obișnuim să vorbim despre figurativ, sau despre figurile de stil (pentru că stilul

scriiturii poetice vine marcat de moduri, specifice pentru fiecare autor, de construire a operei

la nivelul cuvintelor). Totuși nu înțelegem metafora conform definiției etimologice, cea care

explică originea sa din greacă: μεταφορά, formată cu prepoziția μετά (= metá - «dincolo,

după»), și verbul φορεῖν ( = phorein - «a trece, a duce»). Dacă ar fi așa, am vedea fiecare

74

metaforă, „pur și simplu”, ca o figură (încă o dată, în sens literal) ce ne duce dincolo de

cunoașterea cotidiană. Cele mai bune metafore nu sunt, cum se poate crede, comparațiile

formale, insolite, între cuvinte sau între lucruri, nici între semnificații, ci imagini (= figuri)

ce concentrează într-un nod de tensiune (da, energetică, da, de percepții diferite), ceva nou

văzut și descoperit, dincolo de realitatea „la prima vedere”, după cum spune definiția.

Atunci, nu căuta în metaforele dificile, ceva în spatele cuvintelor, ci imaginează exact ce

spun, cu vederea dacă e posibil; altfel spus, deși nu pare posibil, folosește ochii, con-

figurând cu mintea ceea ce poți vedea și cu ochii. „Imaginarea” chiar conține imagini și nu

mă refer la alăturarea goală a lor. Îți propun acest exercițiu de vizualizare și lectură literală a

metaforelor, cu versuri din Nichita Stănescu:

„Tu nu-nțelegi că cel mai greu e sentimentul?

Tu nu-nțelegi că sentimentul unei pietre

O smulge și o zboară și-o atârnă

Și-o plutește?

Tu nu-nțelegi că noi cădem lăuntrul nostru?

Că sentimentul de lăuntru

Îl ținem greu, răzbătător prin pietre?” ( Semn 3, Noduri și semne). Poate că e greu să

vezi sentimente? Cu „lăuntrul” la o adică.

O observație importantă: nu separa total lumea cuvintelor, cu tot ce se creează aici,

în ceva ce are o autonomie absolută față de realitate. Cel mai adesea opunem cuvintele,

vieții, le dăm o mișcare izolată ce nu are nimic de-a face nici cu noi, inventatorii lor.

Adevărul este că le putem vedea precum un nod de întâlnire între liniile/semnele (cu

sunetele corespunzătoare) realității și capacitatea umană, pe de o parte, de a reproduce

înăuntru sau cu vocea, cu instrumente, aceste linii/sunete; și pe de altă parte, gândind și

semnificând ce vedem și auzim. Motiv pentru care, dacă ne-am obișnuit să identificăm doar

formal, exterior, figurile retorice (sau de stil), atunci avem de recuperat, de re-învățat

căutarea intuitivă (precum copiii), a ceea ce „spun” metaforele. Poeții înșiși își pot re-

dimensiona stilurile de scriitură, pot lua în considerare mai mult decât esteticul, mai mult

decât acel „sună bine”, tocmai știind exact ce vor să exprime. Jocul automat de a găsi

scriind, antrenând descoperirea de sine dar și a lumii prin intermediul cuvintelor, este un

artificiu ce funcționează într-o măsură limitată, dar în calea poeziei îți sugerez să adaugi un

rost al metaforei unde se întâmplă acest proces: căutare, vedere a ceva nou ce reprezintă o

dez-văluire despre zona de dincolo, ceva ce nu se poate spune decât în sensul literal, cu toate

că într-o formă neobișnuită. Versurile lui Nichita exact asta fac.

75

Gândește-te la situația în care scriitorul este blocat. Atunci îi ajută experiența de a

căuta „dincolo” (poți da orice nume acestui dincolo) în sens strict; dacă nu, opera nu

durează, nu mișcă nimic în lectorii lui. Există desigur, mulți poeți ce pot impresiona prin

prolificitatea lingvistică, dar dacă nu se completează cu intenția căutării dincolo de cuvinte,

nu rămân în conștiința publică. O prestidigitație cu un covor de cuvinte goale, nu servește

pentru lector și cu atât mai puțin autorului. Din nefericire, există și cazuri în care, la apariția

unei opere, pare că nu pot fi citiți, înțeleși sau acceptați de către critici sau de către publicul

larg, ca și cum ar fi înainte de vreme; după cum alții caută neinteligibilul, sau vor să nu fie

înțeleși. Sunt multe situații, nu e necesară abordarea lor acum.

Desigur, metafora își are originea în comparație, fie ea implicită sau explicită, dar

este mai mult decât atât. În exemplul deja comun „marea ochilor tăi”, mesajul clar că o

persoană are ochii de culoare albastră ca marea, este minimul ce se poate înțelege. Dar

indiferent dacă primul poet care a scris-o, doar a făcut comparația ca atare sau nu, re-

cunoaștem că mai e ceva: percepția mării presupune nu doar culoarea ci și imensitatea ei,

efectul fascinant, hipnotic sau, poate, amenințător, al valurilor, sentimentul corespunzător

identificării sau, din contră, simțirea senzației copleșitoare prin grandoarea ce se opune

omului fragil. Mai mult, mereu există ceva inefabil ce aparține percepțiilor particulare ale

fiecărui poet, și aceasta este o parte ce rămâne încă de exprimat.

La un nivel mai profund, și mai puțin formal, metafora deja nu este comparație ci

identificare a unui obiect cu altul, a unei ființe cu alta, a unei senzații cu alta, un ceva cu

oricare alt lucru, practic, într-o gradualitate, o parte dintr-un nivel al realității cu altă parte

de la alt nivel, o parte a unei realități cu alta din altă realitate. Și se poate continua oricât de

departe, abia astfel intrând cu adevărat în lucrarea poetului. Aici începe și ceea ce se

numește viziunea sa cosmică, și pentru el, și cosmogonică, în măsura în care dintr-un anumit

punct de vedere, tot ce există trece prin procesul infinit ce unește tot ce facem, gândim,

scriem, și mai mult decât toate, creăm; iar expresia care arată această uniune este metafora.

Aici deja nu mai e vorba de o comparație între ochi și mare ci de faptul că ochiul chiar este

marea, iar marea este exact ochiul. De aceea, în acest moment ne situăm într-un următor

nivel de realitate, unde, clar, ce este figurativ pentru primul nivel, în celălalt e literal. Dacă

vreun fizician citește această frază, poate își amintește de viziunea lumii în fractali. A gândi

și a vedea așa deja nu mai este în registrul obișnuit de comprensiune, dar de aici începe să

funcționeze cu adevărat capacitatea de schimbare, de evoluție a conștiinței umane. Clar că

nu e ușor să accepți că un ochi poate fi o mare, nici că marea poate fi ochi. Și atenție, nu

este limpede în procesul de imaginare, de unde începe identificarea: cu/în mare sau cu/în

76

ochi. Dacă alegi sensul începând de la mare sau de la ochi, nu e același lucru. Probează! Pur

și simplu încearcă să vezi ce apare schimbând punctul de plecare al identificării. Te afli într-

un început de înțelegere a ceva: ce vedem are un strat superficial unde contururile sunt

distincte, iar aici nu confundăm nimic, și îi corespunde un tip de gândire, cel obișnuit; apoi,

grație imaginației, descoperi ‒ mai devreme sau mai târziu, dar sigur ‒ în acest moment, sau

altul, că există alt strat al realității unde lucrurile încep nu doar să se asemene ci să fie unul și

același lucru: un ochi poate avea și poate fi profunzimea mării, o mare poate avea și poate fi

privirea unui ochi. Și încă, așa se deschide la infinit ce se poate imagina. Ce-ar fi să simți

cum te privește marea? Cum ar fi dacă în următoarea călătorie la mare, dintr-odată,

privești spre și în mare, și simți cu adevărat cum marea te privește?Acest tip de conexiune

cu „lucrurile” dimprejur seamănă cu revelația lumii și a poeziei, a ceea ce poate face ea în

viața fiecăruia. Și ce ar fi dacă, privind ochiul unei persoane, te trezești scufundat în mare?

Poezia este aici mai mult decât oricând! Nu-ți fie teamă de ce întâlnești când imaginezi și

simți ce poate oferi acest exercițiu poetic. Bine, poate că nu simți nimic, poate dintr-odată ai

intrat în ceva ce inițial te amețește, sau poate că deja ești obișnuit și cunoști toate acestea, și

asta e foarte bine. Dar pentru acei care, pentru prima dată, se întâlnesc cu efectul de

„amețeală” (sau de ce simte și îl preocupă) legat de imaginație, o încurajare: dacă urci la o

înălțime la care nu ai mai fost niciodată, poți avea amețeală (sau nu). Dacă se întâmplă,

păstrează calmul și prima senzație va dispărea, poate nu instantaneu, la următoarea urcare.

Aici se cere, desigur, perseverență, precum în toate căile, spirituale sau nu.

*

Nu ți se pare, și nici nu este, tot ce am spus despre metaforă, într-o manieră puțin

obișnuită, un capitol de tehnică poetică. Dar, fără îndoială, eu, și tu în lectură, am re-

dimensionat semnificatul și sensul general al metaforei, în particular pentru cunoscuta

„marea ochilor tăi”. Altfel spus, pentru cine este atent, nimic nu este golit, nici pierdut, deși

pentru un scriitor oarecare, nu mai poate folosi această metaforă ca și cum ar fi a sa, și doar

ar putea, eventual, adăuga ceva ce aparține cumva acelui rest de semnificat ce îl mai permite

metafora, schimbând scriitura.

Mai departe, îți propun să ne apropiem puțin de mediul poetic în care metafora își

manifestă prezența, altfel spus, de poeme. Variantele de exprimare a identificării în cauză,

ar fi literalmente: „marea este ochiul tău”, „ochii tăi sunt marea”, „marea este un ochi”,

„înăuntrul mării sunt ochii tăi”, „marea mă privește”, etc. Desigur, deja nu mai sunt

comparații, și forma de expresie poetică pare că își pierde concentrația, fiind mai puțin

comprimată fraza, suntem formal în tipul de metaforă-definiție, sau, dacă vrem să detaliem

77

(astfel întindem, diluăm mai mult), intrăm într-o scriitură descriptivă, mai aproape de cea

narativă. Descriptivismul este un moment în istoria poeziei sau a scriiturii unui poet, un

simptom al unei căutări mai profunde deși poate trece în manierism sau poate ascunde un

blocaj. Totuși, nu se poate generaliza.

Puțin câte puțin te apropii în calea poeziei de urmele pe care le lași. Gândește-te la un

drum real: poți lăsa urme de tălpi care se pot șterge cu prima ploaie, dar unele rămân un timp

dacă ai pantofi, sau dacă ești într-un vehicul. Dincolo de metafora-glumă, ca sculptor, te

hotărăști să te oprești și construiești în piatră o operă pentru cei care vin pe aceeași cale. Ca

muzician vei lăsa partiturile infinit interpretabile sau – de ce nu ‒ vreun obiect capabil să

desfășoare sunete la trecerea călătorilor. Dacă ești pictor, nu doar un tablou vei lăsa ci vei

transforma peisajul dându-i forma imaginației tale. Ca dansator ce vei lăsa? Poate o mișcare

în arborele care te-a „văzut” dansând? Ce simte un copac în preajma unei ființe umane care

dansează? Dacă decizi să creezi un poem în cuvinte, și nu cu piatră adevărată, vei ști că

plantele văd și simt dansul omului! Și al păsărilor, fără îndoială!

Și apoi, dacă îmi permiți să adaug, știind că este imposibil să exprimi totul, dacă

alegi să lași poeme drept urme, ele ar fi proprii căii poeziei. Aici, dragă cititor, dragă

cititoare, poți începe prin a lua în considerare viziunea particulară despre metaforă așa cum

am văzut-o împreună în acest capitol; îți reamintesc că metafora o vedeam precum un

„centru de forță” sau „centru de atenție” (în expresia din pictură), cu observația compoziției

ei polarizate. Astfel, continuând explorarea poeziei la nivelul poemului, în exemplul cu

marea și ochii, cred că este clară polaritatea implicată: „imens” și „insignifiant”. La care se

poate adăuga un tip mai subtil de contrast, între ființa umană, o parte a sa și oricare altă

ființă sau obiect. Desigur, în alte metafore, într-o enumerare elementară, pot apărea: vizibil

și invizibil, material și imaterial, concret și abstract; între acestea toate, ca un nod existențial,

ființa umană ce unește înăuntrul ei, toate polaritățile ce își găsesc izomorfic în poeme, în

oricare operă de artă sau științifică, semnificațiile ce nu pot fi întâlnite nicăieri în altă parte.

Aici te rog, întoarce-te din nou la versurile lui Nichita, identifică expresiile opuse:

sentiment/piatră, zbor/piatră.

Ce-ar fi dacă gândești/imaginezi ceva mai mult în poemul tău? Pun întrebări: sunt

cuvinte sau pauze între cuvinte? Lucrezi cu sunete sau semne? Cu lumină sau cu întuneric?

Arăți sau ascunzi? Spui ceva sau vrei să spui nimic? Folosești cuvinte grele sau care

plutesc? Cuvinte ce vindecă sau care îmbolnăvesc? Ceva natural sau artificial? Adevăr sau

minciună? Cuvinte de pământ, de aer, foc, apă, lemn, metal, plastic? Ai versuri ce aleargă

sau sunt nemișcate? Așezate sau în picioare? Perfecte sau imperfecte? De aici sau de

78

dincolo? Și cum ar fi cuvintele de pământ sau de aer? Ceva precum o „țestoasă” și o

„rândunică”, sau ca o libelulă și o piatră, sau autobuzul ce lasă în urmă un fum negru? Cu

atâtea întrebări am vrut să-ți distrag atenția de la tehnica de scriere cu cuvinte înțelese ca

figuri de stil, între care am ales doar metafora, pentru că ea este mai mult decât o structură

formală caracterizată prin frumusețe, o calitate estetică ce nu mai are de mult sensul obișnuit

în arta actuală. Dar aceasta e o temă pentru specialiști, de aceea nu o discut mai mult aici.

Aș dori să ne apropiem puțin de ritmul atât de important în poezia clasică și modernă

(acolo însoțit de rimă); cred că acum, când aproape că nu se mai folosește, poate suporta re-

dimensionarea, în sensul că se deplasează de la accentele pe silabe la succesiunea de blocuri

de versuri ce sunt dispuse conform unor simetrii sau asimetrii interne, sonore, sau formale,

mai largi sau mai scurte în același poem. În prezent, nu predomină o formă fixă, fapt ce are

ca urmare exact libertatea de a ieși în afara cuvintelor, sau de a găsi dimensiuni noi ale lor.

Ca atare, putem să înțelegem ritmul ca fiind mai mult decât o „succesiune armoniosă de

cuvinte” conform accentelor. Gândește că începi să scrii un poem despre ceva ce cunoști;

poate fi un „tablou” al străzii unde locuiești, cu liniștea lui sau din contră, cu zgomotul său;

există persoane pe care le cunoști și altele pe care nu, există obiecte familiare și altele nu,

percepi senzații, îți amintești de unele, pe altele le descoperi acum, când scrii. Tot ce poți

scrie, urmează un ritm al tău și are o viteză variată de înaintare, unde alternează intensități și

pauze, unde o idee, o imagine, se desfășoară lent, până când, din nou, ceva te animă și faci

un salt ce te surprinde pe tine însuți, sau pe tine însăți, dându-ți o cunoaștere diferită a

lucrurilor, un mod nou de a simți; ceva nou te găsește, experimentezi și trăiești o schimbare,

o trecere într-un stadiu al sufletului și spiritului ce nu este de fiecare zi. Ritmul poemului tău

îți este specific ție, și asta nu e o noutate, dar a-l lua în considerare, explorând propriul ritm

și a ajunge să ți-l cunoști, nu e ceva obișnuit. Iar exercițiul de a scrie un poem, sau poeme,

acordând atenție la ce simți în chiar actul de a scrie, merită trăt de către fiecare în parte, și

poate, cândva, cercetat de știință. Acum ceva timp citeam o știre despre efectul meditației

pentru creierul uman; se înregistrau schimbări neîntâlnite în activitățile obișnuite. Dar oare,

a scrie poeme nu este un fel de meditație? Este adevărat că, de obicei, poeții înșiși nu sunt

conștienți de asta sau nu dau importanță.

Pe de altă parte, ritmul poate fi deplasat de la mișcarea naturală a ideilor sau

imaginilor, la una condusă, orientată conform dorinței autorului, într-o gradație expresă ce

are sensul său gândit în funcție de ce se vrea în spunere. Astfel, alt aspect al ritmului ar fi

intenția de a lucra cu pauzele, în mod normal reprezentate prin strofele distanțate pe hârtie.

Atunci, la limită, imaginează-ți că în loc de a vrea să faci un poem cu cuvinte, cauți poemul

79

făcut de pauze, iar de data asta ritmul este unul al pauzelor. Poți începe ținând cont de unele

distanțe de culoare albă pe hârtie; ele corespund întâi intervalului ce delimitează o strofă

de alta, apoi, o frază de alta, o idee de alta, o inspirație de alta, o respirație de alta (a ta

sau a poemului), un inspir de un expir, o percepție de alta, o senzație de alta, o clipire a

pleoapei de alta, un sunet de altul (între cuvinte, în cuvinte), o pulsație a poemului de alta

(cum bate inima unui poem?!). Iată aici un exercițiu mai mult. Într-o primă fază,

imaginează-ți posibilitatea de a scrie așa ceva, schimbând perspectiva obișnuită asupra

faptelor, apoi poți căuta un poem lung, unul care îți place, și privește-l efectiv în pauzele

vizibile de pe foaie, fără să te preocupe dacă identifici corect sau nu, celelalte tipuri de

pauză posibile.

Și încă, dacă încercăm să contemplăm poemul dincolo de formă, vom găsi un volum,

o viață, un suflu a tot ce se „mișcă” înăuntrul lui: imaginează-ți așadar, ritmul de idei,

imagini, senzații ce „locuiesc” în cuvinte. Variația intensității acestui suflu îi dă creației un

alt fel de ritm. Este vorba de o formă diferită de lectură aici, aparținând de asemenea

câmpului poeziei.

Să înaintăm în laboratorul nostru poetic. Doresc să consideri „poet” pe oricine

creează ceva (fie pictură, melodie, simfonie, sculptură, etc.) și „poem”, oricare dintre

obiectele rezultate din actul creării; în toate cazurile intensitatea trăirii, a emoției „poetului”

din momentul scrierii, se transferă în „poem”: cu dorințe, încredere, neîncredere, forță de

cunoaștere sau de înțelegere a tot. Un roman, un tablou, o piesă muzicală, o invenție, toate,

vor purta încărcătura stării tale din momentul creării. Astfel, dacă scrii fără să crezi în ce

faci, dacă scrisul nu te mișcă în primul rând pe tine, trece ca atare către cititori. Dar cine se

mulțumește, și la ce folosește o împărtășire călduță a ce simți de obicei în trecerea ta prin

viață? De aceea, actul de a scrie tinde să devină autentic și forțează, prin ieșirea din rutina

existențială, și altă posibilitate de a fi, la un grad de intensitate mai ridicat, așa încât „a scrie

un poem” (gândește din nou nu doar la ce numim poem în versuri), înseamnă până la urmă

să te pui pe tine, așa cum ești în modul cel mai profund, în lume. A te căuta în această

oglindă care este scrierea poemului, este altă experiență, el fiind încă un instrument de a te

cunoaște. Cu o precizare: este una pe care o construiești tu, sau se construiește din mers, așa

că e nevoie să înveți să recunoști când ai ajuns să o găsești potrivită să te reflecte cel mai

adânc. Nu e același lucru dacă te privești într-o oglindă din sticlă ce te arată precum o

umbră, într-un lac sau o baltă de pe stradă, într-una adevărată sau cea din alți ochi

(literalmente și metaforic în același timp) ai unei persoane. Toate aceste „oglinzi” servesc și

nu este una mai mincinoasă ca alta, nici una mai adevărată ca alta, ci fiecare are domeniul

80

său ce reprezintă o parte din tine, cel ce ești de aici ca și de dincolo. Și în cazul oglinzii-

poem, în măsura în care ajungi să identifici mai mult de una, ești la nivelul de unde poemul

este un mediu mai mult de a te transforma, de a te perfecționa; dar, în cazul în care contează

pentru tine, să fii atent ca temele poemelor tale să nu-ți facă rău. Cuvintele pot vindeca și

pot îmbolnăvi, și poate fi nevoie să înveți să ai grijă la intensitatea, la repetarea în timp a ce

spui (în viață, în minte și în poem); este doar un mod de a fi în calea poeziei. Să cunoști

puterea cuvintelor este un prim pas ce ajută în explorarea prezentă în laboratorul poetului; a

ști ce se întâmplă când gândești, scrii sau vorbești, atâta timp cât o faci aruncând o ocheadă

senină din când în când, ajută în a vedea calea, în a observa câte ceva din ce îți oferă ea.

Există persoane pentru care nu contează ce spun, nu le afectează în niciun fel, după cum sunt

altele ce nu-și dau seama nici de bunul, nici de răul efect al cuvintelor, dar inevitabil, viețile

noastre sunt legate de cuvintele noastre.

În cazul poemelor scrise, pe lângă puterea lor de anticipare, de a îmbogăți

cunoașterea, trag după ele tot materialul „rezidual” ce are legătură cu stadiul psihic,

senzorial, dar și cu structura personală de conștiință, aici în sensul unei cuprinderi

conștiente, intenționate a unei cantități de „lucruri” . În mod obișnuit, majoritatea lucrurilor

pe care le facem, simțim, vorbim, funcționează automat, nu altfel decât respirația. Ce

gândim despre ceva, încă nu înseamnă că suntem conștienți de acest ceva, că știm exact de

unde vine și pentru ce.

Acum, tu, cititor al meu, cititoare a mea, poți gândi că e absurd să ții seamă de atâtea

lucruri pentru a scrie, când e mai firesc, mai ușor, să lași să iasă ce-o ieși, pentru tine și

pentru ceilalți. Mai mult sau mai puțin suntem așa, și nu-ți propun să schimbi cu mult, nici

să faci un efort încrâncenat. Nu te speria, tot ce am spus, e doar o mică (sau, poate că nu)

ajustare la privirea obișnuită asupra poeziei și poemului. Din când în când, amintește-ți (de

ajustare) și fă-o să ruleze un pic. Asta e tot. Lucrăm lumea despre care scriem și ea ne

lucrează, ne schimbăm și ne schimbă. Și modul particular în care se face, merită cunoscut.

Este ceea ce se petrece în calea poeziei. Pentru unii poate fi o opțiune esențială în viață,

pentru alții un ocol spre drumul particular, principal din cariera sa, experiența sa existențială;

pentru unii e o cale asumată, exprimată, exteriorizată ca atare, pentru alții e subiacentă,

discretă, secretă, sub oricare alt drum.

Îți amintesc de pauza în obișnuit despre care am vorbit la începutul cărții de față.

Acum adaug o nuanțare; pentru a căuta și a găsi poezia, practicăm această pauză în faptele

zilnice. Pe de altă parte, nu putem separa viața de poezie și de poeme, pentru că sunt

izomorfe, toate trei sunt proiecții/oglindiri ale ființei umane, așa cum este ea: cu mintea,

81

sufletul, spiritul, creierul, conștiința sa. Desigur, deși poți gândi că totul este iluzoriu, asta nu

înseamnă că nu existăm, nici că nu e real ceea ce există. De fapt, iluzia însăși are realitatea

sa, și oricât de ciudat, chiar materialitatea sa; aproape că mai multe realități, una mai vizibilă

ca alta, una mai consistentă material ca alta. În termenii fizicienilor putem alătura aici trei

concepte: multi-dimensionalitatea realității (unde poetul poate imagina mai multe

materialități, spații și timpuri), secvențialiatea fractal-izată a acestor dimensiuni (altfel spus,

în forme-matrice, forme-patern ce structurează materia și se repetă la infinit în toate) și

dispunerea/proiecția holografică/hologram-ică a lor. În unele puncte, toate acestea se unesc

în ființa umană, în creațiile sale, în actele sale zilnice. Mai mult, gândește-te la ideea că am

avea mai multe niveluri ‒ mantii să le spunem aici ‒ ale corpului, fără să ții cont neapărat

de mulțimea teoriilor orientale despre numărul lor (numite corpuri: 7, 9, 12, 22); doar

gândește tu însuți, însăți, lăsând intuiția să participe; cel puțin corpul material are o parte

vizibilă, și altele ‒ atomică, subatomică ‒ invizibile, înăuntrul lor încă alte mantii mai

subtile: corpul emoțional, cel mental (al ideilor), spiritual. Acum, dacă poemul este oglinda

ta, are aceleași corpuri ca tine, nu? Ai privit astfel până acum? Poți descoperi ce urmează

dacă observi că există poeți sau poeme ce reprezintă clar doar unul sau două mantii/corpuri,

de aici senzația că ceva lipsește, și nu știi ce anume. Încearcă într-o lectură următoare din

poemele tale sau ale altcuiva: să vezi dacă are toate corpurile, deși e posibil ca autorului

însuși să-i lipsească, altfel spus, el însuși nu a completat dezvoltarea corpurilor sale, dacă

poemele nu sunt complete. Atenție, e posibil ca poemele să aibă de câștigat atunci când o

„mantie” este exacerbată, iar tensiunea dezechilibrului face să vibreze într-o dominantă ce

revelează doar așa un surplus care altminteri nu ar fi ieșit la suprafață. Un echivalent Bach-

ian al poemului ar putea să existe dar se pare că perfecțiunea artistică nu ține cont neapărat

de tonalitățile apropiate ci adesea de alternanțe dinamice între contrarii.

Ideal vorbind, poți înțelege de ce nu este foarte corect să spui poezia este socială,

sentiment, idee sau nu există, pentru că ea este, în întregimea ei, toate acestea în același timp

într-un poem deplin format (ar spune alții, perfect), fără să fie nevoie să fie expres și explicit

scris ca atare.

Mi-ar plăcea să rămân încă puțin în preajma metaforei. Fascinant în ea este

posibilitatea de prindere a contrariilor în funcționalitate, nu doar în structura lor formală;

vreau să spun că există, pe de o parte, un tip de metaforă care „spune ce spune”

(literalmente), având așa „precizia” sa, dar acest caz este valabil la un nivel necunoscut al

realității ce nu se arată la o privire obișnuită; pe de altă parte, există un fenomen ce se poate

numi distanța între semnificat și semnificantul său; simplificând, între conținutul supus

82

interpretării și ceea ce spun literalmente cuvintele într-o metaforă. Un exemplu bine

cunoscut dintr-un poet român: „Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud/cum se izbesc de

geamuri razele de lună” (Liniștea – Lucian Blaga). Se observă că se vrea exprimarea liniștii,

și că aceasta s-a făcut folosind cuvinte ce descriu ceva opus liniștii: o lovitură în geamuri,

ceva ce trezește imediat în lector sunetul puternic al spargerii sticlei. Atunci, iată aici alt

caz al structurii polarizate a metaforei. Este diferit de, bunăoară, versurile următoare din

poetul, spaniol de data asta, Jordi de Sant Jordi ( 1399/1400-1424):

„Zilnic învăț și imediat uit

trăiesc și mor, și durerea o transform

în plăcere, și bunătatea în furtună

văd fără ochi; fără să știu sunt înțelept;

îmbrățișez lumea întreagă și nimic prind;

zbor până la cer fără să părăsesc pământul”.(”A diario aprendo y juntamente olvido,/

y vivo y muero, y el dolor convierto/ en placer, y en bonanza la tormenta;/ veo sin ojos; sin

saber soy sabio;/abrazo el mundo entero y nada atrapo;/ vuelo hasta el cielo sin dejar la

tierra.”)

Strict formal vorbind, poetul spaniol folosea o formulă concentrată ce „descrie” un

tip de autopercepție, dinspre propriul eu; poetul român (1895-1961), secole mai târziu, într-

o mișcare subtilă, proprie timpului său, se „descrie” pe sine într-o percepție dinspre natură.

Și posibilitățile de auto/descripție poetică sunt infinite. Pentru că, în fond, chiar scriind

despre stele, precum și despre praful pe care îl calcă, cine este atent, se poate vedea pe sine

în univers sau pe pământ. „Ce e sus este și jos” și „susul este josul”. Este unul dintre

principiile învățăturilor/literaturilor oculte (alchimia, hermetismul, orice școală de gândire

„secretă”). Dar poezia nu face excepție de la regula principiului; absolut firesc, pentru că

fiecare ramură a cunoașterii, re-descoperă pe cont propriu, același principiu, mai devreme

sau mai târziu, până când, putem presupune, vor găsi calea comună. Deocamdată, fiecare

artă, fiecare domeniu științific este foarte specializat, diferențiat și păstrează pentru sine

ceea ce găsește.

Deocamdată suntem, așa cum anticipa Herman Hesse în „Jocul cu mărgele de sticlă”,

în epoca foiletonistică, unde separăm, ierarhizăm, judecăm, opunem, fără să putem trăi

cele știute deja. Și acest a trăi ceea ce știm, este ce vroia personajul Josef Knecht părăsind

școala; altfel spus, elibererea în lumea dinafară se găsește în mod neașteptat, într-un fel

particular, în poezie. A scrie sau a face oricare altă artă, sau o investigație științifică, ținând

cont, pe lângă altele, de cheia poetică, este o formă de a trăi. Desigur, fără să excludem

83

„ieșirea pe câmpul cu flori și copaci”, și nici renunțând la compania semenilor, nici la

profesiile zilnice, adesea diferite de scris.

Capitolul 8

1. A doua vedere sau a doua privire?

2. Un ochi intern și o inimă internă

3. În laboratorul său, poetul pregătește poemul, se pregătește pe sine pentru a scrie

4. Mai multe oglinzi decât credem

5. Poemul în celule

6. Ceva despre vise și alte lucruri stranii

7. Și despre „stranietatea” existenței zilnice

Cititor al meu, cititoare a mea, am mers deja destul pe calea poeziei; poate ai

observat, până acum m-am referit mai întâi la laboratorul poetului, adică acea zonă interioră

existentă înainte de a scrie, altfel spus a contat prima sursă necesară în actul creației poetice:

poetul însuși, și cu el mediul uman, originea funcțională a operelor poetice; apoi, am ajuns la

actul de a scrie ca atare și, în parte, am abordat poemele ca expresii/forme (textuale sau nu)

ale poeziei în lume. Se poate vedea că accentul l-am pus mereu pe cale (dacă vrei, este

termenul de după o egalitate, într-o ecuație „ființă umană + a scrie + poeme=cale”). Aceasta

presupune că a învăța să scrii este mai mult decât a înțelege și a imita unele modele, unele

tehnici. De fapt, nu există în această carte altă tehnică, o altă metodă, de urmat, însă da,

sugerez o călătorie către poezie, și fără să se confunde cu ea, către forma călătoriei

exprimate în poeme. Am făcut o distincție clară între poezie și poeme. Iar acum îmi

amintesc o frază ce m-a însoțit mulți ani, a lui Constantin Brâncuşi: „greu nu este să faci un

lucru ci să te pui în starea de a-l face”; altfel spus, să găsești stadiul optim, înăuntrul tău, de

a scrie. Și iată, aici suntem: în a pregăti starea potrivită de a scrie. Este ce mi-am propus în

toți anii în atelierul de poezie, și aici, desigur. Nu doresc să înveți să scrii poeme „ca alții”,

imitând modele, ci să te pregătești să scrii ca tine. Și aceasta nu e deloc ușor. Căutând

modelul care ești tu, e o temă ce se presupune implicit în orice curs de scriitură poetică,

fără să se considere că ar fi posibil să existe o cale pentru a-ți căuta propriul model de unul

84

singur. Ei bine, în Calea poeziei, exact asta contează cel mai mult. Apoi, pentru anumite

persoane, nu oricum, ci pentru un maxim la care pot ajunge în a-și găsi modelul interior ce

poate funcționa ca paradigmă universală ce începe cu sine. Vreau să spun, fără să dau

modele, dar indicând sau dând unele chei pentru patern-ul original ce este originea scriiturii

personale, pentru că îți este perfect specific ție, tocmai astfel capabil să devină paradigmă

universală.

Ca o paranteză ce are legătură cu fraza lui Brâncuşi: un elev ce simte greutate în a-și

face temele, sau în încercarea de a scrie un poem, poate lua fraza în cauză drept o cheie

„magică”, pentru a-și readuce starea animată, știind că nu e dificil să faci/să scrii, iar

prepararea, deși presupune o activitate ca atare, are o promisiune de joc, de amânare a

„examenului”, de lucruri noi ce se pot întâmpla sau se pot descoperi. Chiar și dacă ai fi

grăbit, să-ți amintești această frază te poate ajuta ‒ și nu e nevoie să te gândești cum ‒ să

regăsești stadiul bun ce te pune în „a face”. Sigur că mi-aș dori să fie o asemenea cheie

Calea poeziei, în prepararea pentru a scrie. Poate că nu vei pune niciodată un poem pe

hârtie, poate rămâi doar cu lectura, dar sunt sigură că ceva se așază, se face, se schimbă, se

pregătește înăuntrul tău, deși este posibil să nu știi ce și pentru ce. La un moment dat vei

descoperi.

Schimbarea perspectivei de a vedea lucrurile, ca și poezia însăși, acum când toți

presupun că știu ce este, este pe calea urmată aici și, în mod subtil, o direcție în viață. Fac

acum o comparație: imaginează-ți că, dintr-odată, un cercetător descoperă că trăim plini de

viermi. Cu paraziții și unii viermi intestinali ne-am obișnuit, că sunt peste tot asta e prea de

tot, nu-i așa? Adevărul este că mă refer la o știre medicală ce descrie acest fapt ca atare,

spunând că sunt cei ce provoacă bolile, că respingătoarele viețuitoare au fost găsite inclusiv

în creier, unele fiind responsabile de schizofrenie, de exemplu. Acum, după această

informație șocantă ce poate schimba ceva în mintea noastră prin vecinătatea incomodă ce o

dă cunoașterea ei (odată ce ai aflat, e puțin probabil că rămâi indiferent, fie că accepți sau

nu), putem trece prin altă schimbare, mai agreabilă: în definitiv, ce ar fi dacă ai gândi cu

oarece simpatie către aceste ființe, dacă deja știm că aproape conviețuim normal cu ele, și

poate că au rolul lor exact în a ne menține vii, iar dacă uităm să ne îngrijim, mâncând

alimente care ajută la înmulțirea intrușilor, în loc să ne ajute, vor să iasă dintr-un corp unde

nu le mai convine, pentru că, poate, în loc să se înmulțească în noi, se pot îmbolnăvi

eliminând toxine sau mișcându-se din locul obișnuit, pentru a se apăra. Și încă, gândește

încă: suntem fiecare un univers unde, ceea ce numim „viermi” sunt mici ființe ce au

„creierul” și viețile lor, iar noi îi adăpostim; pe de altă parte, noi înșine, posibil, suntem

85

înăuntrul altor universuri precum niște viermi, la altă scară, la altă dimensiune materială sau

spirituală. Ce ți se pare?

Doar am dat un exemplu de schimbare a privirii, doar am indicat o modalitate de a

trece către a doua privire despre care am vorbit la începutul cărții. În limbajul discursului

obișnuit în cursurile de scriitură poetică, se cunoaște „folosirea privirii uluite” sau poate

„privirea curioasă a copilului”; ceva ce un adult, aparent, nu mai posedă; pentru că s-a retras

în adâncime. E greu să acceptăm că a dispărut cu totul; astfel că e nevoie de căutarea și re-

găsirea ei. Poate că va apărea intactă, dar dacă nu, se va înlocui cu a doua privire de adult.

El vine cu un echipaj completat: gândirea și experiența de percepție s-au transformat de-a

lungul anilor. Nu este exact o involuție, deși s-ar putea crede. Despre copil se spune că e

perfect, motiv pentru care există o mitologie întreagă unde apare nostalgia regresării la

stadiul de copil aflat înăuntru, ceva ce funcționează ca metaforă, și într-o anumită măsură,

mulți o iau ca atare, dorind sincer să ajungă la copilul de dinăuntru, visând lucruri de copii.

Aceasta însă, este doar un fel de a dori o haină care, în realitate a rămas mică, de aceea

provoacă disconfort, contratimpuri sau boli. Dacă îmi permiți o părere, cred că ajută mai

mult în asumarea a ce am devenit, să învățăm folosirea noii haine, dându-ne șansa de a ne

spori, lăsând ‒ fără să aruncăm, desigur, dacă chiar putem ‒ cele de copii, copiilor. Atunci,

întorcându-te la „privirea uluită”, ca adult, poți foarte bine folosi ce îți amintești de când erai

copil, dar nu uita ce simți ca adult/adultă, pentru că ai, totuși, un echipaj senzorial îmbogățit

cu tot ce ai cunoscut până acum, ai perceput, ai trăit. Și pe lângă privirea împrejur, încercând

rolul copilului, amintește-ți pur și simplu să fii conștient că vezi, că privești (ceva ce copilul

nu face în mod obișnuit, deși el se minunează și trăiește revelația cunoașterii așa).

Ce diferență este între „a vedea” și „a privi”? Nu sunt același fenomen. Cine vede și

cine privește? Sunt două cuvinte pentru același lucru? Sau avem două instrumente, unul care

vede și altul care privește? Mi se pare că începem din nou să fim adolescenți punând astfel

de întrebări. Și ca ei, răspundem: poate de văzut vede ochiul, dar cel de carne. Atunci cine

privește? Și aici intervin poetul și adultul. Mai există cineva înăuntru, cum ar fi ochiul

intern, ca și cum ar fi „sufletul” ochiului de carne. Atunci inima mea are și ea sufletul ei

intern, și de aceea simt cu ea și nu funcționează pentru circulația sângelui meu? Poate că

ochiul intern este cel ce mă face să privesc, și îi este specific un fel de „evrika” , adică el este

cel ce se minunează de ceea ce vede ochiul de carne. Acum, poți întreba: ce avem, o „a doua

vedere” sau o „a doua privire”? Personal, aș dori să nu aleg. Le văd pe amândouă. Când

eram copii ne plăcea să ne jucăm încercând diferite moduri de a folosi ochii pentru a privi un

obiect sau altul anume. Amintește-ți: ia un obiect mic în mână, o fotografie a unui arbore,

86

dacă dorești; apropie până la rădăcina nasului și continuă să vezi încă; dacă poți, încearcă

să păstrezi claritatea imaginii obiectului ales. Este posibil să reușești, caz în care descoperi

că se dublează; între cele două imagini ale aceluiași obiect (sau imagini) se formează un

spațiu întretăiat, unde se încrucișează. Înainte era un joc ce, poate, obișnuiai să-l faci

singur/singură, dar acum, desigur, știi de ce se întâmplă așa; pentru noi este un exemplu de

„a doua vedere”. Privirea corespunzătoare în acest caz, este o intuiție unde ne întâlnim cu

un „mesaj secret”: dar dacă nu e un joc? Ce ar mai fi? Pentru poet, fie că gândește, fie că

simte, poate descoperi cu ochiul intern ( folosind conștient privirea, sau „conectându-se” la

dialogul cu ființa care este „ochiul intern cu creierul său”) multe lucruri: dacă despre un

același obiect există două imagini, aproape trei, când îl vezi în modul arătat, atunci, poate,

are mai multe forme de a exista. Și în loc să fie tridimensional, este multidimensional. Nu

pentru că există trei imagini, desigur, ci pentru că, deși poate fi vizualizat ca o hologramă

(care poate fi și ea tridimensională), odată se arată în forma sa unificată în fața ochilor (care

sunt două, folosind privirea încrucișată), și altă dată oferă aceeași imagine, corespunzătoare

obiectului, dar separată în zone diferite pentru fiecare ochi. Altfel spus, când îndepărtăm

imaginea de retină și o așezăm la o anumită distanță, găsim altă formă de a fi a obiectului

(fie ea și altă iluzie). Cum spuneam mai sus, imaginea, chiar ca iluzie, are propria ei

existență cu propria sa materialitate, pe de o parte; și pe de alta, așa, obiectul pare că are o

disponibilitate de poziționare în mai multe tipuri sau grade de materialitate. Nu te speria!

Doar gândești precum poetul. De aici, clar, mai departe, cercetătorul poate continua în felul

lui. Schimbarea de privire aici, schimbarea pe care o face poetul, este relaționată cu fraza

cunoscută: „totul e iluzie”; ceva ce orientalii spun de mii de ani și au descoperit de puțin

timp, fizicienii mai îndrăzneți. Desigur, acceptând că tot ce vedem este iluzie, putem înainta

căutând ce e o iluzie; surpriza este că ea se arată nimic mai mult decât ca altă densitate a

realității, o mantie mai puțin materială a acesteia, una pe care nu o vedem cu ochii de carne.

Să facem alt exercițiu cu același obiect. Nu știu ce ai ales, dar dacă ai avut unul

concret, ia-l încă o dată, și în loc să-l apropii de nas, pune-l într-un loc de unde poți să te

îndepărtezi treptat. Cu suficientă răbdare sau atenție, altă variantă a acestui exercițiu este

să-l vezi din când în când, începând de dimineață până spre înserare. În ambele cazuri, ce

vei observa ‒ la nivelul percepției desigur ‒ este schimbarea consistenței materiale a

obiectului, culorii, formei, expresivității lui. Așa încep obiectele să „vorbească”! Și vei

descoperi că nu este doar tridimensional ci bidimensional, la final unidimensional; când noi

gândim că el doar există în spațiu-timp, alungit-umflat, dintr-odată, fără să fie mai multă

păcăleală pentru ochi decât în prezența sa obișnuită, e diferit. Vreau să spun, deja nu mai

87

conteză iluzia pentru ochi. Acum nu este implicat alt mod de folosire a ochilor, precum în

situația apropierii, ci în aceeași realitate există o promisiune a mai multor dimensiuni ale

materialității, pur și simplu pentru că obiectul privit/văzut, devine un obiect în oglindă –

ceea ce este imaginea formată în fața ochilor; acest obiect din oglindă, ca imagine, are cu

adevărat altă materialitate decât cea pe care o putem atinge.

Acest din urmă exercițiu l-am făcut ca atare într-un atelier de 4 ore (vara, între orele

17.00 și 21.00), unde am putut observa schimbarea obiectelor alese de către fiecare

participant, în trecerea de la zi la noapte.

Poți imagina că unele particule ale obiectului se deplasează în spațiul „oglinzii”,

luând o structură diferită, cum fac izotopii unor atomi. Amintesc: doar imaginează și nu

gândi în adevărul științific a ce propun aici. De aceea suntem poeți! Și nu uita, suntem în

căutarea privirii poetice! Până acum am găsit că nu ai doar mai multe tipuri de vedere, de

folosire a ochilor de carne, dar și „sufletul/ eul/ creierul ochilor” care ne „comunică”, prin

ochiul intern, ceva mai mult decât ce vedem. Doar am vrut să diferențiez între a doua vedere

și a doua privire, ambele cuprinse în inventarul instrumentelor poetice. Cumva ne-am jucat

precum copiii, am folosit privirea mirată a lor (încă existentă în fiecare, atâta cât se întâmplă

să fie), pe de altă parte, am gândit cu ceva din adult, că rămân o infinitate de alte vederi și

priviri de descoperit, fie ele, cel puțin, ale celorlalți semeni.

*

Suntem încă în domeniul intern al căii poeziei, acolo unde pregătim poezia ‒ precum

alchimistul elixirul său ‒ și unde te pregătești făcându-te pe tine „elixir” pentru a te da în

formă de poeme celorlalți. În final, te dăruiești cosmosului, într-o formă îndelung lucrată,

precum o esență ce transportă departe și transformă în jur tot ce întâlnește. Este visul

poeților, desigur. Aș spune însă, că nu este doar un vis ci și un adevăr, doar rămâne să

descoperi și să recunoști exact ce transformă și cum, în fiecare din noi. Dacă cuvintele, fie

bune, fie rele, schimbă forma de cristalizare a apei (caută, te rog, despre tema asta și despre

japonezul Masaru Emoto), cu atât mai mult poemele sau stadiul intern gata pentru scris,

ne schimbă pe noi, cei ce suntem atâta apă! În acest sens concret vorbesc și nu e vorba

despre o metaforă goală. Dacă ce facem, gândim, imaginăm, ajunge până la celule, cu atât

mai mult, poemele! Un poem nu este folosirea fără logică a gândirii. Mai degrabă, în

realizarea lui maximă, se întâmplă intensificarea ei ce depășește logica obișnuită, poate că

la o viteză mai mare decât cea normală (inclusiv în scrisul automatic unde spunem că nu

gândim nimic). Dar ființa umană, cel mai adesea nu are destulă răbdare pentru a se cerceta,

pentru a-și da seama cine, ce, cum o schimbă, pentru că atunci când dorește să-și depășească

88

limitele, fie ar dori să ajungă dintr-odată oricât de departe, fie, din contră, se lasă în virtutea

inerției, în limitele comodității, la minima funcționare a minții, percepției, mișcării.

Acum aș vrea să vorbesc despre alt vis, cel de noapte, ce are importanța sa pe calea

poeziei. De fapt, este exemplul cel mai clar de prezență a altei dimensiuni existențiale în

care trăim, și unde toate simțurile se exprimă cu funcționalitatea lor internă ‒ ca să spunem

așa ‒ și străbat toată scala materialității pe care o putem accesa sau înțelege: de la a nu

percepe nimic, sau nu mai mult decât un fum sau un nor, până la mișcarea din zborul în care

totul e posibil, și până la ceea ce apasă precum pământul peste corp, din coșmaruri, acolo

unde se simt toate durerile, fricile, incapacitățile, cu mult mai intense decât în timpul zilei.

Fac o paranteză: poate că într-un moment din lectură te-ai întrebat despre „al treilea

ochi” menționat în învățăturile orientale. Îl putem imagina ca fiind „ochiul intern cel mai

profund”. În orice caz, l-am putea redescoperi, dacă există atâtea povești despre el! Și poate

te întrebi ceva despre inima internă. Deși sună tautologic, prefer să „imaginez/gândesc” că

avem multe „zone interne”, una înăuntrul alteia. Așa că inima ce se află înăuntrul nostru are

încă una, înăuntrul ei. Dacă nu ar fi așa, cum am simți iubirea cu inima? Nu spunem mereu

„inima mea simte” când intuim ceva fără să ne îndoim, deși nu avem argumente raționale?

Acestei senzații greu de descris, de explicat, îi corespunde o inimă aflată încă mai adânc în

noi, un adânc ce aparține inimii de carne, fără să fie de carne. Cine mai știe câte inimi avem

înăuntru și unde se află? Poetul se joacă, și noi ne jucăm „inventând” mai multe decât știm

că avem; fiecare poate accepta jocul, îl poate juca și poate face ce dorește cu el! Eu cred că

fără acest joc poetic, am fi mai săraci în ceea ce cunoaștem și descoperim științific. Poetul

exagerează mereu până când găsește ceva ce contează și poate fi confirmat ulterior! Un

indiciu mai mult: cum ai văzut, nu doar obiectele sunt multidimensionale, ci și noi, cel puțin

în imaginație.

Ies din paranteză revenind la zbor. Pentru cei care au o structură creatoare manifestă,

asumată, ce urmează nu e o noutate. Astfel, nu sunt puțini poeții (și prozatorii nu fac

excepție) ce au văzut în vis un model de scriitură, fără să fie necesare alte schimbări în

discurs, în „logica”, în funcționalitatea existențială a visului. Interesant este că viața și visul

sunt interschimbabile: tot auzim cunoscuta și deja uzata expresie „viața e vis”. Nu cred că o

înțelegem cu adevărat; unii vorbesc despre „visele lucide” (poți căuta Stephen Labergue -

Explorarea viselor lucide) și nu avem idee despre ce vrea să însemne așa ceva. Nu e

necesară explicația aici, experiența mea personală se limitează la unele vise speciale unde,

de exemplu, trăirea zborului, era într-o stare de conștiință diferită de cea obișnuită: știam că

zbor, că am un control al mișcării, și un fel de putere stăpânită cu intenție, era prezentă fără

89

niciun efort. Cel mai ciudat era sentimentul puternic, fără nicio îndoială, că această

capacitate de a zbura era firească și desigur, absolut reală. Astfel, cele trăite în somn au tot

atâta forță precum viața pe care adesea o simțim mai puțin decât un vis, și dacă acceptăm că

a trăi este ceea ce simțim, percepem și gândim, atunci deja nu știm dacă nu suntem cumva

într-un alt vis (caută despre visul lui Chuang Tzu). În timpul zilei, treji fiind, suntem de

multe ori atât de goi și neschimbați în puținele trăiri rulate cu mai puțină intensitate decât

unele dintre visele de noapte!

Într-un atelier de scriitură, un exercițiu ar fi povestirea unui vis, unul plăcut, altul,

coșmar, și observarea nu atât a stilului de formare a frazelor în vis, ci a temelor interioare,

repetate în vise pe parcursul vieții; identificarea simbolisticii personale, decodificarea

personală a temelor, înțelegerea lor în efectele pe care le au asupra noastră: poți simți cu

totul altceva decât simțeai pentru aceeași situație în viața reală. Fie din necesități interne, fie

din alte motive, este semnificativă identificarea ta ca personaj diferit în vis față de cum te

percepi sau ești perceput în afara visului. Pe de altă parte, ar fi interesant să dai atenție exact

la lucrurile stranii pe care le faci în vis. Zilnic ne refuzăm multe gesturi, altele le facem

mecanic, fără sens, fără direcție, fără logică; rele nu sunt cele din vis, ci acelea pe care nu le

faci ziua, deși nu sunt rele, altele, sigur că sunt, dar nu le dai importanță ca atare. Să luăm,

de pildă, situația oamenilor aflați în transportul în comun: o privire către călători îi arată

cuminți, fiecare strâns în spațiul strâmt personal, izolat de ceilalți. Și arareori se întâmplă

ceva aici; dialogurile au loc între cunoscuți care-și continuă conversații începute acasă. Unii

privesc fugitiv ceva înăuntru sau în afara lor înșiși. Multe persoane citesc, multe altele sunt

ocupate cu aparatele electronice, telefoane deocamdată, alții au o privire preocupată (cu

gânduri sau nu), sau din contră, goală, unii își rod unghiile, nefiind totuși, copii. Iată un gest

ce nu cred să fie prezent în visele de noapte, dar ca gest nervos și mecanic, fie el obsesie, fie

adicție, deși nu ne dăm seama, este rar/straniu. Dând la o parte explicația psihologică,

personal, cred că este un gest simptom al necesității persoanelor de a face ceva nou, diferit,

dar neavând instrumentul și obiectul lucrării acelui ceva nou, indiferent de ce natură ar fi.

Cine nu știe ce dorește să facă, e cel ce a uitat stadiul de preparare pentru a face ceva sau

pentru a nu face nimic. Să știi și să înveți să nu faci nimic este încă mai dificil, pentru că

presupune a ieși din modul obișnuit de a face sau a nu face. Mă refer desigur, la cei care

practică meditația și învață „ce ai de făcut când vrei să nu faci nimic”. Merită încercat.

Noi trecem mai departe. Unde am început și unde am ajuns! Am dorit să atrag atenția

la vise pentru că în ele poți găsi unele indicii-semne de care ai nevoie pentru a ieși din ritmul

zilnic, un fel de a face pauză și a te prinde de ceva astfel încât poți trăi și vedea fără

90

obstrucțiuni, dincolo de realitate, în direcția unei alte dimensiuni a ei, sau cum ar spune alții,

către altă realitate. Astfel, dinspre o asemenea pauză care, între altele, poate fi ieșirea din

opinia comună, în cazul nostru, gestul rosului unghiilor, poate fi văzut ca semnal al nevoii

unei activități mentale la alt nivel decât cel obișnuit. Suntem ființe dăruite cu un creier ce

este rău folosit și minimal; și mai ales, cum să nu ne facem rău dacă nu-l folosim? Cu toate

ironiile posibile, primul și cel mai ușor act posibil, de reactivare a creierului, gândind sau nu,

mereu va fi a crea: poeme, picturi, obiecte...! Dar întreb: câți citesc sau scriu poeme în

metrou?

Întorcându-ne din nou la vise, dacă îndrăznești să cauți cu adevărat, cred că ești de

acord că sunt „lucrurile” cele mai stranii din viața omului, sunt sursa cea mai intimă și clară

de a învăța despre altă dimensiune a realității, un instrument de lucru creator inepuizabil. De

aceea, dacă îi dai atenție acceptând că există ca atare, vei spori cel puțin în conținutul vieții

tale. Visul nu putea lipsi din calea poeziei. Așa că mergi, odihnește-te, dormi, dar să ai

ochiul interior treaz, în lucrarea sa de a vedea altfel, altceva decât cele cunoscute ziua. Se

poate învăța să fii conștient în somn, dar dacă asta e greu, măcar întenționează, dorește-ți să

visezi și să-ți aduci aminte. Măcar din când în când se va întâmpla. Sigur că există persoane

care pot găsi continuitatea conștiinței între stadiul de trezie și somn. Aceștia nu sunt neapărat

poeții; și pentru ei e o experiență ce o pot căuta printre altele. Totuși, e o parte din viața

noastră, și merită mai mare atenție decât o dăm în prezent.

Dacă ne deplasăm cu gesturile stranii dinspre somn către ceea ce facem ‒ tu, eu, alții

‒ în viața diurnă, ce găsim? Uneori, bunăoară chiar în metrou, am auzit fluierând pentru

sine, câte un bărbat. Dacă am face toți acest gest? Ar fi total în afara normalului. Un singur

bărbat, în singularitatea sa, încă nu atrăgea atenția lumii, doar erau sunete muzicale ce

exprimau starea sa de bună dispoziție, astfel erau ceva special în spațiu, în mediul uman în

acea zi. Și dacă o persoană și-ar lăsa liber impulsul de a fi artist în acest sens pentru el, chiar

dacă în mijlocul lumii, iar noi nu am gândi rău, am fi mai autentici? Mă întreb.

În altă zi, tot în metrou, am văzut o misionară creștină cu un aspect îngrijit și calm.

Avea un mesaj de exprimat, cuvintele sale se auzeau stranii, cu atât mai mult că cât spunea

că nu era importantă religia ci ceea ce spunea Biblia. Am privit persoanele: nu păreau să o

privească, să o clasifice chiar nebună, arătau doar o indiferență jucată sau un interes ironic,

și sigur, într-un anume fel, părea să-i incomodeze pe toți. Dacă cineva ar dori să vorbească

în public, fără niciun aviz ‒ cum proceda totuși misionara ‒ ce s-ar întâmpla? Să vedem:

pentru un artist, femeia, ca și bărbatul ce fluiera, sunt întâmplări ce servesc în pregătirea

creației sale, într-o descriere ca atare, dar cu atât mai mult ca o sursă de „mișcare/deplasare”

91

a percepțiilor și cunoștințelor obișnuite, către ceva nou, de găsit însă în adâncimea ființei

noastre. Operele se hrănesc cu lucruri stranii, văzute sau trăite. Desigur, pentru cine e atent,

transformă tot ce vede în materie pentru arta sa. Pentru asta însă, este nevoie de o experiență

suficientă, iar dacă nu o avem, destul de ușor (pentru neexperți să zicem) este să ne amintim

întâmplările rare, chiar dacă puține, din viață, ele oricum vin fără să le căutăm, e puțin

probabil să existe persoane care să nu fi trăit nimic aparte, rar, straniu, misterios, plăcut sau

neplăcut. Și dacă chiar cauți, cu atât mai mult vin, deși acum nu e de crezut.

Cum nu suntem deloc copii ca să putem exprima în fața unui public ceea ce el nu

așteaptă, totuși putem să o facem într-un sistem organizat ce permite expunerea operelor de

artă de tot felul: în spectacol, concert, expoziție, recital, performance, conferință, într-un fel

logic sau nu, explicat sau nu. Poetul și-a desfășurat, în mare parte, în poeme, în versuri,

paleta de prezentare a rarității și stranietății sale. Poate că are nevoie de mai mult timp

pentru a extinde în exprimări mai complexe cum ar fi workshop-uri, performance-uri,

instalații, conferințe, expoziții, oricâte altele ce aparțin acum artelor nenumite poetice dar

folosind tot laboratorul intern specific poeziei, unul despre care tocmai vorbesc în Calea

poeziei.

Să vedem: când spun lucruri stranii, mă refer la percepțiile din simțurile active la

un nivel secund, altfel spus, ce se formează sau există ca întâmplări interioare în artist.

Acestea se prezintă ca niște conexiuni cu diferite și profunde niveluri ale realității, dar este

clar că afară, în lumea imediată, există o bogăție încă necunoscută: tot ce vine din natură,

arborii, vântul, animalele, semenii, sunt toate, materialul direct al lucrării, pregătirii pentru

opera artistică. Aici există cele de fiecare zi, da, cu contradicții, peisaje sublime, frumusețe,

succese, dar în același timp, cu urâțenii, monstruozități, injustiție, suferințe, debilități,

orgolii, obsesii, umilințe, discriminare, sărăcie, foamete, boli, nașteri, moarte și morți,

oricâte altele poți adăuga. Într-un moment sau altul din viață, ce se întâmplă, ce ni se

întâmplă, este ceva straniu, prin intensitatea tragică simțită, prin forța de blocare într-un

mecanism unde ne închide fără să putem ieși, fără speranță, unde nu luptăm și nu schimbăm

direcția vieții. Această existență fără „nimic bun”, se evidențiază prin sentimentul de gol

și absurd, iar aici, din păcate, este o sursă ce generează dintotdeauna mare parte din poezie,

iar în prezent, mai mult încă. Până la lucrurile stranii și subtile din laboratorul poetic,

suntem deplin în materia imensă ce există „la picioarele noastre”, în viața reală, cu toate ale

ei. Pe orice cale te afli, cu mult înainte de a vedea transformarea ce o produce înăuntrul tău,

cu tot ce îți oferă în timp ce o străbați, înainte de a înțelege ce face cu tine, către ce îți arată

și pentru ce, trăiești toate experiențele plăcute sau care te fac să suferi tocmai pentru a te

92

forța să ajungi să împlinești calea ce-ți este proprie, fie că o consideri dată, fie că o creezi tu;

fie că ești pe o cale neasumată ca disciplină spirituală, fie că e conștientizată în specificitatea

ei pentru tine, ca artist, cercetător, informatician, lucrând într-o companie din orice domeniu,

într-un magazin, cabinet medical, coafor, florărie, cofetărie, fabrică, fermă...

Atunci, ești într-un punct pe calea poeziei unde se face un popas: am vorbit până

acum insistent despre orice lucru cu excepția vieții zilnice și a venit momentul inevitabil, să

vorbim exact despre aceasta; pentru că prima materie ce hrănește orice operă artistică este

în tot ce trăim în această dimensiune imediată, și orice cale alegem, ea începe înainte de

toate „de la picioarele noastre” și sfârșește, da, în infinit; ca atare, trebuie spus, fără să vezi

ce ai aici, nu poți nici zbura în vis. Saturarea de lumesc, împlinirea experienței aici, este

necesară, și mediul ce accelerează „a face” sau nu „tot răul sau binele” ce poți, este în

intensificarea experienței prin instrumentul artei, trecând-o în gestul de a face o creație,

scrisă sau nu. Faptul de a dori să scrii, te pune automat în poziția de atenționare către tot,

acutizează sentimentele, percepțiile și gândirea. A dori „să zbori”, trece înainte de toate,

prin creare, prin amplificarea virtuală a ceea ce dorești.

Într-o observație finală în capitolul de față, ai de luat în seamă două lucruri: întâi, că

realitatea dură de fiecare zi, este uneori atât de puternică, încât expresia ei artistică directă

este revelatoare; în acest caz, artistul învață să o recunoască în ce (i) se întâmplă sau vede,

într-un fel ce face evidentă această realitate, într-un semnificat adăugat; în al doilea rând, că

la polul opus, tot ce imaginează poetul, deși poate părea închis într-o lume izolată a

cuvintelor unde „nu există logică”, nu este un spațiu gol/virtual, ci pur și simplu, altă

dimeniune a aceleiași realități în care trăim. În acest caz, actul de a imagina este un tip de

cunoaștere și trăire într-un dincolo prezent așa în existența, în esența noastră. Lumea

imaginară nu este o „minciună”, nu este un „simbol”, nu e ceva virtual, ci ea însăși o

realitate diferită, o dimensiune diferită a aceleiași realități, alt reflex al unei substanțe

subtile ce formează totul. Particulele fizice a tot ce imaginăm, poate că, într-o zi, vor fi

identificate ca atare; putem spune – acum doar jucându-ne ‒ că realitatea imaginată și

gândită este conținutul a ceea ce se numește antimaterie. Diferența între imaginare și gândire

nu este doar în faptul că, primei îi corespunde ceva vizual, ceva ce se poate vedea (cu ochii

interni sau/și „de carne”); imaginarea este ‒ dintr-un alt punct de vedere, la un nivel

intensificat ‒ a gândi creator.

93

Capitolul 9

1. Exerciții cu obsesiile în calea poeziei

2. Ceva despre creativitatea preventivă

3. Obsesia morții, culorile și sunetele ei

4. Unde începe a doua realitate pentru un poet

5. Creativitatea în educație: un caz simptom de unificare masculin-feminin

Aș dori să facem un popas în calea poeziei și să căutăm în „rucsac” ceva ce avem

cu sau fără voia noastră: obsesiile; unii le recunosc în glumă, dar nu sunt importante, nu îi

afectează, alții le dau mai multă atenție decât e nevoie și atunci e necesar să învețe să

trăiască cu ele sau să le anuleze într-un fel sau altul; pentru că există, sau sunt naturale, nu

mai mult decât orice conținut al minții noastre, sau au devenit viruși mentali, făcând rău

celui care le găzduiește. Ce are de-a face cu poetul, te întrebi ?! Într-o operă artistică (poetică

sau nu), obsesiile, mai mult sau mai puțin suportabile, pur și simplu sunt între temele

predilecte. Mai mult, sunt între „generatorii” artistici (sau, dacă preferi, elementele tehnice),

ce contribuie la scriitura particulară, uneori, decisiv pentru originalitatea sa și valoarea

lucrului său. Cu acestea suntem încă în laboratorul intern al creatorului, de poezie în mod

special.

Pentru ce, atunci, obsesiile? Desigur, nu voi face o analiză de specialitate medicală,

nu e importantă aici; de aceea pot spune: unde există obsesii, există cuvinte, idei sau

imagini, iar particularitatea lor este, în cazul obsesiilor, persistența, într-o manieră mai mult

decât necesară, în minte (creier, suflet, gesturi, fapte), ceva ce se fixează deși nu se dorește,

nu e nici necesară; ceva ce insistă și cheamă la poartă fără voie, iar persoana nu poate ieși

singură, nu ușor, din această conectare la tema insistentă devenită obsesie. Oricum ar fi,

orice ar fi, poate fi exprimat mereu în cuvinte. O listă de obsesii ar fi prea mare aici, merită

spus însă, că sunt întotdeauna însoțite de frică și alte sentimente, să spunem, negative.

Să le privim altfel; dacă ai venit cu mine pe calea poeziei până acum, ai observat că

suntem mereu într-o schimbare a privirii obișnuite asupra oricărui subiect în discuție. Așa că

nu va fi o surpriză să citești/să înțelegi obsesia ca fiind, de fapt, un alt exemplu de putere a

cuvintelor, și din nou, observând că nu în sensul convenabil și comod pentru noi. Totuși,

vestea bună ar fi că în procesul creației artistice, în scrierea poemelor sau în lucrul pentru

94

orice operă de artă, folosirea obsesiilor funcționează ca descărcări, și practic, aici intervine

nu atât vindecarea ci acea posibilă prevenire a bolilor, cu condiția ‒ pentru cele mai bune

rezultate ‒ de a fi sub atenția/vizorul unei conștiințe mereu treze ce poate funcționa ca o

cheie de control. În viziunea de aici, ar fi egal cu a fi deplin în fluxul creator; și asta, fără

îndoială, este altceva decât dominarea unei obsesii. Oricum, dacă stăpânirea obsesiei există,

e un simptom al necesității minții de a funcționa liber ‒ ceva ce nu facem de obicei ‒ și de

asemenea, la un nivel mai profund, în sensul de avansare în capacitatea reală de a o folosi,

fapt ce ar presupune crearea, descoperirea, cunoașterea, trăirea noului, și nu blocarea în

gesturi sau gânduri repetitive. Altfel spus, dacă nevoia de activare a minții, într-un ritm

echilibrat sau corect controlat, este împlinită, nu cred că ar exista obsesii. Și încă, pe de altă

parte, atâta timp cât ești creator/creativ, în ce gândești/faci/imaginezi, nu e posibilă, cel puțin

în principiu, nici căderea în repetiții, nici în frici relaționate cu puterea acestui tip negativ de

„mantra”. Când un yoghin folosește mantre, repetă „formule” sănătoase ce constau în

cuvinte cântate sau intonate conform unor reguli de respirație, poziție a corpului și a minții,

bine cunoscute în efectele lor benefice, și practicate în cunoștință de cauză. Pentru a ajunge

la libertatea minții ‒ nu e greu de știut ‒ este necesară mai înainte, practicarea unei discipline

de folosire a voinței; ești liber și domini cuvintele atunci când te cunoști și le cunoști, când

relația între tine, lume și cuvinte, este conștientizată. Practic, nu e vorba de a domina ci de

a înțelege, de a colabora cu tine însuți/însăți, și e nevoie de concretizarea creativității în ceva

ce se exteriorizează, în vreo lucrare/muncă a minții și/sau a mâinilor tale. A fi creativ este

o cheie a Vieții, în măsura în care o asumi. Atenție, nu am zis o cheie a unei vieți bune,

morale, fericite, perfecte, ci pur și simplu, a vieții care se autogenerează continuu ca viață.

Distrugerea posibilă implicată aici e minimă; și mă refer la faptul că omul, ca să mănânce,

sacrifică alte ființe; ca să construiască, folosește un spațiu de pământ viu pe care va pune

betoane, plastic, altceva decât viețuitoare.

E necesară o nuanțare acum: folosirea creativității este ceva; a ști să faci aceasta în

avantajul tău, e altceva; e posibil ca un poet să trăiască sub semnul creației dar în același

timp, cu suferință și obsesii. Straniu este că, în cazul artiștilor, sunt unii care sunt atât de

puternici încât până și bolilor le pot da valoare în operele lor, iar actul de a scrie este cel care

îi întărește. Desigur, creativitatea nu este un medicament pentru boli, fizice sau psihice;

exteriorizarea în creații ajută, eliberează, contribuie la detensionare dar nu vindecă un

cancer, nu în afara unei dirijări posibile. De aceea, puterea creativității este una preventivă în

primul rând.

95

Pe de altă parte, nu orice persoană care optează pentru a scrie poeme, poate beneficia

de atenuarea unor simptome sau cauze ale bolilor. Pentru unii indivizi, un „venin” ‒ cum

am putea să le spunem obsesiilor ‒ în doze mici face bine, și ei pot suporta încă greutatea

altora noi, pentru alții, o singură doză e fatală. Dar creativitatea, poetică/artistică sau

științifică, într-o viață asumată, fie conștient, fie instinctiv, e mereu o opțiune ce merită

reținută/încercată/practicată. Nu se pierde ci se câștigă.

Întorcându-mă la obsesii, dacă vom gândi creativ la „a mânca fără oprire”, de

exemplu, există două motive ce pot fi recunoscute clar: unul este plăcerea de a simți gustul

și nu întră în calcul necesitatea stomacului, altul este automatismul ce se formează relaționat

cu mișcarea mâinilor, ca și cum ele ar avea o memorie proprie și nu se opresc; pentru că nu

fac decât să compenseze, poate nu atât lipsa de preocupare, cât de ocupație creativă

controlată conștient de minte și uneori de corp. Sigur că aceia care au obsesii sunt conștienți

într-un grad sau altul de „problemă”, poate nu suficient pentru a avea forța de a ști ce au de

făcut pentru a se simți bine. În consecință, dacă ai vreo listă de obsesii (în glumă sau nu), de

frici, de „limitări” sau „incapacități”, poate îți ajută să știi că ele sunt între cele mai puternice

materiale pentru operele de artă sau de știință. Și există două moduri de folosire a lor: unul

se referă la o descriere sau simbolizare directă, identificabilă în orice formă de expresie, și

lectorii se pot „vedea” pe ei înșiși în ce citesc sau privesc; ceva ce se cunoaște sub numele

de catharsis („purificare”). Practic, pentru unii, „recunoașterea” este primul pas în

conștientizarea problemei și a posibilei asumări de a controla situația; în mod simplu, faptul

că nu ești unicul ce are aceeași problemă, ajută la diminuarea posibilei culpabilizări, sau a

greutății poverii unei suferințe pe care o credeai doar a ta; dar pentru alții, chiar dacă nu sunt

conștienți, mai devreme sau mai târziu, indiferent de nivelul de identificare a ceea ce apare

vizibil în afară ‒ scris, cântat, pictat, interpretat pe o scenă ‒ cu ce e înăuntru, se produce

oricum o schimbare, în sensul „curățării”, cu sau fără voie.

A doua posibilitate legată de prezența obsesiei într-o operă de artă, este identificarea

a ce există în spatele oricărei „obsesii”, transfigurând semnificația obișnuită, găsind sensul

simbolic universal. Altfel spus, în exemplul cu mâncatul în exces, putem să înțelegem că

ființa umană este în sine un simbol al procesului (poate alchimic) universal/cosmic, unde

totul se integrează în tot. Atunci, „a mânca” este un caz particular al fenomenului de

amplificare cosmică a ființei proprii, și a mânca exagerat este forma expresă, vizibilă a lui,

deși nu chiar benefică, nici plăcută și nici comodă de la un punct încolo. Și dacă te gândești

la canibalism, acesta ar fi o formă extremă, ca anomalie a aceleiași tendințe universale.

Mâncarea „procesată” înăuntrul corpului este un indiciu al tendinței persoanei mâncăcioase

96

de a se transforma ea însăși într-o modalitate de expansiune organică spre infinit. Sigur că

e o opțiune nu tocmai elevată, nici gândită ca atare, dar exprimă modul cel mai rudimentar

al tendinței în cauză. Și sigur, a înțelege simbolic actul de a mânca, precum și erorile lui, și

adus ca descriere în actul artistic, e un salt de poziționare mai conștientă față de orice

problemă.

Așadar, dând mâncatului excesiv o semnificație simbolică, este o ușurare, dar cred

că, în același timp, poate trezi o privire mai în conștiință (sic!) de cauză asupra lucrurilor;

pentru că, psihologic vorbind, nu doar poate ajuta, cel puțin în a diminua sentimentul de

culpabilitate prezent în problemă, dar ar înlesni descoperirea unei fațete necunoscute a

personalității, în sensul în care se poate înțelege că o expansiune, până la urmă dăunătoare

corporal și mental, nu este decât un simptom al unei nevoi, în definitiv nobile, pentru că e

simbolică și universală, însă neîmplinită, și care se cere realizată în varianta ei inofensivă,

mai exact, cea vitală. Fără să fie necesară argumentarea aici, putem sesiza că ființa umană își

menține vitalitatea atâta timp cât este atentă să materializeze benefic ‒ într-o formă sau alta

‒ tendințele ei cele mai adânci, de felul lor universale. Să mai spun că o condiție esențială în

reorientarea dependenței, a excesului dăunător, este situarea în starea creativă?

Bun, o întrebare ar fi: ce se întâmplă cu cei care nu mănâncă și, în loc să fie bulimici,

sunt anorexici până la autoanihilarea ca ființe vii?! Aici, o precizare: nu se poate generaliza,

pentru că, și într-un caz și în altul, pentru fiecare individ, există un motiv particular ce

provoacă și dezvoltă obsesia. Totuși, simbolizarea se poate face în înțelesul contrar: putem

imagina strania tendință a ființei umane de a ieși din propriul corp, manifestată ca o atracție

către nimic, una care se exprimă fie prin exacerbare ‒ mascată ‒ ca eu propriu, fie din

contră, ca dizolvarea eului în infinitul Tot. Indiferent de situație, în toate cazurile, a existat

un moment în care s-a pierdut controlul, s-a trecut de o limită a echilibrului și a lipsit actul

de a fi conștient, de a fi atent la procesul de automatism ce se instituie „fără avizare” sau,

pur și simplu, a uitat să fie creator. Interpretarea obsesiilor aici, este una poetică, ca atare

creatoare prin schimbarea de privire/perspectivă.

Ceva diferit de obsesie sunt dependența și adicția. Recent, într-un program TV ce

prezenta tot felul de adicții, am văzut persoane ce nu conteneau să miroasă naftalină, să

mănânce lac de unghii, sau mâncarea pisicii, să-și bea propria urină. Erau cazuri extreme;

toate conțineau, pe de o parte, repetiția gestului de a mânca, de a bea sau de a face ceva cu

mâinile; pe de altă parte, era vorba de „necesitatea” de a simți o anumită satisfacție, plăcere,

bucurie. Și ceva încă și mai ciudat, legat de moda tatuajelor și ajustărilor corporale cu

accesorii (și piercing deja e puțin): s-a ajuns la extrema acoperirii întregului corp, la care se

97

adaugă extinderea până la implanturi de mustăți și cozi de pisică, coarne, colți. Ca și cum

omul nu s-ar mai mulțumi sub/cu pielea umană! Fără să discutăm libertatea fiecărei persoane

de a „experimenta” cu propriul corp, decorându-l într-o manieră definitivă, în aceste cazuri

limită ce nu sunt chiar rare, un artist cinic poate vedea în aceste „personaje” expresia unei

arte unde corpul uman devine opera propriului autor, sau propriul cobai. Această formă de

„artă” în care creativitatea folosește corpul uman ca mediu de imitare a unor secvențe din

realitate, este în sine, o mărturie a condiției tragice a ființei umane. Aș spune că este un

strigăt mut de ajutor; pentru că în spatele gestului de exhibiționism al unei prezențe care, da,

atrage atenția, este odată mai mult, necesitatea ființei ce însoțește un eu și un corp, de a fi

cunoscută, recuperată, dar care, din nefericire, stă ascunsă în faldurile unei conștiințe

obturate; din lipsă de cunoaștere și de creativitate autentică, personală. De aceea, practic, nu

cred că este vorba în acest caz de arta adevărată, ci doar de o libertate nocivă de a fi și de a

face. Aceste persoane sunt sacrificații lumii actuale, nici vorbă de vreo revelație artistică sau

de puternică impresionare estetică la vederea acestei „arte”; sunt mesaje de alarmă pentru

ceilalți, sunt mesaje ce nu trezesc! Suntem toleranți fără să înțelegem ceea ce se află în

profunzime. Nu e vorba de a interzice, nici de a face propagandă, nici pro nici contra; doar

am vrut să atrag atenția să nu confunzi aceste fenomene din lumea actuală cu arta ce

schimbă conștiința în sensul unei evoluții în cunoștință de cauză. Este nevoie să înțelegi ceea

ce există, cel puțin cunoscând riscurile posibile, și fiind capabil de a controla cu deplină

voință, de a fi atent la anumite impulsuri fără intenție: acestea sunt nedirecționate, ca atare,

cu potențial distructiv. Repet, nu e vorba de inițiativa rațiunii în conștientizarea la care mă

refer. Subiecții dependențelor date în programele TV intrau desigur într-un program de

vindecare, nu și persoanele-obiecte de artă.

Simbolizarea sau decodificarea în maniera arătată aici, sunt o măsură a tendințelor

eronate ce se ascund în spatele unor necesități mult mai profunde ale ființei noastre, care,

pentru că nu sunt îndeplinite, se maschează ca obsesii. A găsi, fie și în maniera creativă,

acest tip de simbolizare ca un exercițiu într-un atelier de poezie, poate fi un posibil adjuvant

în vindecare. E o practică de activare a minții, de cunoaștere a noastră în profunzimile unde

nu ne identificăm chiar cu limitele sau bolile noastre, ci cu necesitatea vitală de a trăi în

folosirea deplină a ce ni s-a dat: creierul, simțurile ce servesc pentru a ne transporta mereu

dincolo de punctul unde începe blocajul, în ceva ce nu ne face să creștem spiritual, nici să

trăim mai bine, nici să dormim mai bine. Desigur, a ști să te relaxezi în timp ce lucrezi,

rămâne de învățat. Putem fi leneși, să ne bucurăm de starea de a nu face nimic, ne putem

dezlănțui libertatea de a fi în toate gesturile posibile, dar dacă rămânem o fracțiune de timp

98

mai mult decât ne este pragul suportabil necesar menținerii conștiinței treze, încep obsesiile,

cele ce împing spre schimbarea haotică. Problema este că acest fel de scuturare, deși este un

semnal că ceva nu merge bine, încă scapă înțelegerea cauzei. Și aici, a începe să fii creativ

dinăuntrul tău, chiar fără să știi ce iese, e un ajutor. A crea în artă sau în știință este o soluție

ușoară încă (indiferent dacă nu pare să existe un talent anume pentru vreun domeniu

artistic), cu singura condiție a unei atitudini de a fi cât mai limpede în conștiința trează.

Știu că exigența asta e neclară pentru mulți. Nici lectorii de poezie nu fac excepție.

Oricât am încercat aici să disting între conștiința cu mintea și cea cu sufletul, sau cu oricare

parte din noi, nu ne putem dezbăra ușor de obiceiul de a suprapune conștiința pe minte. De

aceea ‒ reamintesc ‒ de fiecare dată când vorbesc despre conștiință, mă refer la un mod de

a fi treaz cu toată ființa, la un mod de a fi în claritatea liniștită a ființei tale care face ca, orice

ai alege, să te duci către calea potrivită, cea care te sporește și nu te anulează ca viață

deplină. Știu că, odată mai mult, putem cădea în capcana tiraniei minții, de aceea am tot

explicat accepția conștiinței aici, între altele, ca fiind ceva dincolo de logica și gândirea

obișnuită. Precizarea care se impune acum este că în acest dincolo, încă este loc de o parte

ce nu e conștiința trează, pe care, totuși, nimeni nu o poate indica pentru altul ci, precum în

anumite probe pe drumul imposibilului din basme, depinde de fiecare în parte.

Important este să începi să fii creativ chiar în ce gândești, chiar pe terenul ideii, astfel

sunt șanse de a te apropia de conștiința trează/completă/vie, sau cum vrei tu s-o numești,

numai să o recunoști ca fiind ceva ce te duce mai departe în ființa ta cu tot ce poți face,

păstrând viața. Va trece încă timp până când cunoașterea pe care o găsești în starea

creatoare, să lucreze în tine și să te facă să ai suficientă siguranță în înaintarea ‒ impecabilă

să zicem ‒ către ființa ta în întregimea ei viabilă. Am evitat tot timpul, precum se vede,

valorizarea morală cu referire la acea zonă ce delimitează o conștiință de alta, o cunoaștere

de alta, o libertate de alta, o artă de alta. Aș spune încă: acolo unde se păstrează viața ce nu

(se) distruge, acolo începe conștiința despre care vorbesc aici, una la care contribuie actul

creator cu intenția de a nu distruge.

Tot acest proces de a te cunoaște și de a te schimba prin gestul creator, este larg și

inevitabil, pentru că, deși nu dorești neapărat, este o cale ce lucrează silențios în viața

noastră ce, adesea, este creatoare în locul nostru. Libertatea dată poate fi pentru

autodistrugere, dar nu ar fi de ales pentru mai mult? Adevărul este că „nu ești obligat să

exiști”, adică să fii în excelența de a exista, dar dacă ai acest privilegiu, câștigi infinit mai

mult căutând, învățând libertatea înăuntrul procesului creator cosmic la care știi, cu toată

ființa ta, că participi. Îți datorezi asta ție însuți/însăți: să te descoperi în partea infinită din

99

tine asumând viața. Vrei-nu vrei, ești parte din ceva mai mult decât cercul limitat al zilelor

tale extinse pe câțiva kilometri în jurul casei.

Mă întorc la obsesia ce se exprimă extern, ca acțiune repetitivă incontrolabilă, ca un

gest ce corespunde unei idei legate de o frică sau alta. De exemplu: spălarea mâinilor

→curățenia→frica de microbi. Gândind simbolic-creativ, întâi înțelegem automatismul

gestual ce indică „frecvența robot” ce se instalează în funcționarea ființei umane atunci când

nu-și completează nevoia internă, profundă, de mai mult. Apoi, descoperim mica păcăleală

a minții care inventează ideea curățeniei, pentru a evita boala fizică, creativitatea fiind

nevoită să intervină pe un nivel nepotrivit, fiind totuși prezentă, și de aici ajutând cum poate

pe cel care s-a deplasat din „poziția centrat” (cea optimă). Frica de boala fizică este

decodificabilă ca frică de moarte, la rândul ei având o mulțime de motive particulare fiecărei

persoane. Unul ar fi nevoia de rezolvare a ceva neîmplinit, a ceva de făcut care se cere

pentru ca ființa să poată avansa. Ceea ce se poate interpreta, mai departe, ca o condiție

umană de extindere către capacitatea maximă: în gândire, creație, viață. Altfel spus, când

această condiție nu se realizează în sensul conservării stabile, autentice, a vieții sau a

ființării (și spirituale), omul decade, se degradează, își grăbește îmbătrânirea, se

autoanulează. „A fi sau a nu fi” chiar este marea dilemă umană...Îmbătrânirea, din punctul

de vedere prezentat aici, este o opțiune și un rezultat al alegerii morții tocmai de frica morții,

ea având mărcile ei exact în renunțarea la „a crea pentru viață”. Imaginează-ți că omenirea

de acum are în toate celulele, atât de puternic, conștiința morții, încât o alege în continuare

fără să mai vrea. Ocolirea ei de către medicina actuală e doar o cale mecanică de anulare a

unei credințe prea mult înrădăcinată. Sau poate, moartea lasă posibilitatea unor experiențe

necesare universului? În acest caz, a accepta, a alege să mori, pentru unele persoane ține de

alegerea repetării unui sacrificiu ancestral. Și atunci, balanța între viața și moartea omului

este doar o chestiune de echilibru la nivel cosmic: nu se poate aprecia ca pozitivă sau

negativă alegerea vieții, căci pentru cosmos este posibil ca moartea omului să fie la fel de

importantă precum excelența ființării lui. Asta nu înseamnă că nu contează condițiile

alegerii; sinuciderea, crima, războiul, tortura, nu sunt legitime pentru moartea necesară

echilibrului cosmic; nu neapărat din motive morale...În orice caz, în acest punct al

înțelegerii, ne dăm seama că nu putem judeca pe nimeni în ceea ce este, cum este: nu știm la

ce nivel al ființei sale a ales viața sau moartea. Singurul indiciu care ne permite să

intervenim, este diferența între calitățile sale intrinseci și actele sale exterioare: dacă el/ea

are nevoia profundă de a se împlini la nivelul creativității vieții (și nu al creativității morții),

dar nu știe, s-ar putea să ajute să asume conștient viața și acțiunile potrivite ei. Tema aceasta

100

este largă și nu e locul aici pentru a o epuiza. Doar am jucat odată mai mult, exercițiul

gândirii creative!

Am ales anume obsesiile „medicale”, cunoscute prin frecvența lor în viață, pentru că

nimeni nu le gândește mai mult, lăsându-le ca și cum nu ar mai exista nicio altă explicație.

Dar întotdeauna mai există ceva de spus, și mereu, mai mult decât o soluție. Aceasta se

cunoaște foarte bine în știință. O anecdotă în biografía lui Edison spune așa: într-o zi, unul

dintre angajații la compania sa de invenții, având de dat soluția la o problemă de fizică, după

un timp scurt, vine și spune că a făcut tot ce s-a putut și că nu mai există alte posibilități.

Edison însă, lucrând nu ore ci zile, a ajuns să scrie destule pagini, cu mai multe variante

găsite. Iată aici un exercițiu clasic, dar încă prea puțin practicat, o lecție pentru toți aceia

care sunt gata să renunțe la a gândi mai departe, la căutarea tuturor posibilităților de a

vedea și de a înțelege.

Pentru un poet este de neocolit acest fel de căutare. Deși, cu riscul de a ajunge într-un

spațiu cu imagini și idei vechi, deja cunoscute sau goale de sens frumos, util sau nou (alege

termenul dorit). Cu acest fel de exercițiu, poetic de felul lui, pare că nu se schimbă lumea, că

niciun fir de păr nu se poate mișca de pe capul cuiva; nici al tău, nici al altuia; că nu se poate

evita nici „necesitatea” de a domina sau de a se naște un dictator, fie el în familie, fie într-o

țară întreagă, și nici nevoia altora de a fi dominați. După cum, nici a gândi în a oferi binele și

adevărul pentru toți, nu poate face lumea mai bună! Când unii au crezut că da, au greșit. De

ce?! De asemenea, nicio carte (fie ea câștigătoare a premiului Nobel) ce ar demasca cruda și

abominabila realitate, ororile și atrocitățile oamenilor către semenii lor, nu le-a făcut să

dispară. Și, din nefericire, nicio carte sacră; nici Biblia, nici Coranul, nici Cartea morților

sau Baghavad Gita, nu au făcut automat lumea mai bună. Mai mult, nicio invenție nu a

reușit să aibă doar buna folosire. Armele ucid și distrug în continuare, imaginația însăși a

ajuns să fie un instrument mai mult pentru înmulțirea monstruosului lumii. Știai că există

delfini dresați pentru a purta arme în gurile lor și pentru a ucide? Sau că pisici și câini,

pentru a fi mâncați, sunt loviți și jupuiți de vii? Cât despre noi înșine, ne facem sclavii altor

semeni, trăim în suferință și contradicții. Ce lipsește în tot ce facem? Ce lipsește tuturor

calităților pe care le avem? Ce lipsește cărților, invențiilor, descoperirilor, creativității

înseși?

Din nefericire există două prejudecăți contrarii despre artă (și poezie): una, că nu

are de-a face cu societatea, știința, nici cu inteligența sau gândirea cunoscătoare, și nici

acestea cu arta; cealaltă, exact opusă, prezentă la unii artiști, unde se exagerează unul sau

altul din aspecte ‒ social, științific, cognitiv etc. ‒ în funcție de particularitățile fiecăruia. E

101

adevărat că arta urmează, în realitate, conform căii sale niciodată previzibilă, aparent

indiferentă la intențiile exprese ale autorilor. Motiv pentru care nu i se poate da nicio

definiție fixată pentru totdeauna.

În calea poeziei pe care ai intrat, am diferențiat la un moment dat între o realitate

zilnică și una simbolică, descrisă aici ca infra-realitate; nu e de înțeles prin particula

gramaticală „infra”, un nivel inferior, ci poziționarea noastră într-o percepție a dimensiunii

materiale ca fiind impregnată de realitatea atomică/cuantică, spirituală în cele din urmă.

Identificarea realității simbolice/cuantice/infra cu spiritualitatea, apare automat: spiritualul

are o realitate în sine, materială încă, și începe acolo unde elementele subatomice continuă

să se adauge. După cum se recunoaște, de asemenea, infinitul macro (material, vizibil) și

infinitul micro (spiritual, sau al gândirii invizibile). Dacă poetul cunoaște și descoperă prin

abilitățile sale perceptive această infra-realitate, și îi dă orice alt nume, niciunul nu ar fi mai

puțin potrivit.

Acum e momentul să regândim locul poeziei (și al artei) în funcție de aceste

dimensiuni ale realității. Fără să valorizăm și să anticipăm situații, pur și simplu

recunoaștem că ființa umană trăiește în amândouă: în lumea vizibilă unde coexistă toată

oroarea dar și frumusețea, pe deasupra conectate la gândirea și percepția sa; iar în

„adâncimea” a ceea ce se vede, se află o a doua realitate a cărei particularitate este

spiritualitatea. Nu contează cum se numește și cum este simbolizată ea: pentru unii, ca

divinitate înăuntrul unei religii (Dumnezeu și maeștrii săi în lume: Iisus, Mahomed, Budha

etc.); pentru alții, ca Spirit Absolut (în filosofie), sau ca entități sub diverse nume, în științele

oculte. În definitiv, spiritualitatea e implicită în toate „produsele” umane ale

minții/sufletului, și prin izomorfism, în toate artefactele materiale sau operele artistice, scrise

sau nu.

Ne place sau nu, înțelegem sau nu, renegând-o sau căutând-o conștient, această a

doua realitate, indiferent cum vrei să se cheme, este „prinsă” de noi și se impregnează în tot

ce facem, bun sau rău, urât sau frumos. Și se pare că, ceea ce lipsește din avansarea reală a

umanității, este legat de ea. De aceea, rămâne de identificat ca atare în viața și lucrarea

noastră în lume, rămâne să fie actualizată firesc prezența ei posibilă la nivelul societății

informatice actuale, începând cu familia până la sistemul administrativ-politic, dar fără

niciun patern dominant, ci într-o unificare a tot ce facem și creăm. Altfel spus, un echilibru

între știință și artă, între societate și spiritualitate, între femei și bărbați, între partea stângă și

partea dreaptă a creierului.

102

Toate acestea funcționează acum în viețile noastre, deși continuă să fie văzute ca și

contrarii ce se anulează reciproc, se opun precum luptătorii ce domină alternativ pe un teren

sau altul. Toată lupta înțelepților, filosofi sau nu (sic!) din toate timpurile, s-a purtat în

spațiul etic, separând mereu un „bine” de un „rău”, fixați în principiu definitiv. Și totuși,

conținutul conceptual s-a schimbat nu de puține ori în termenii opuși: ce era bun ieri, azi a

devenit rău: dacă până mai ieri autoritatea, adesea abuzivă, era un principiu obligatoriu în

educație, fie acasă, fie la școală, azi apare tendința inversă, una în care toleranța este

valoarea dominantă până la anularea echilibrului, oricum fragil, al familiei actuale. Sau, în

artă: poezia cu formă fixă era un canon valoric până în apoca modernă, și încă în secolul al

XX-lea putea să impresioneze, acum stilul clasic e desuet și greu acceptabil între creațiile

noi. Pictura mimetic-figurativă nu mai e nici ea, de mult, dominantă. Și exemplele pot

continua. Desigur, în viața reală se întâlnește toată gama graduală a opușilor desfășurată

între formele radicale ale lor, și ele prezente (între autoritate și toleranță, formă fixă – totala

libertate, figurativ-nonfigurativ...).

Pe de altă parte, chiar termenii de „bun” și „rău” ca opuși, precum și ideea opușilor

ca atare, sunt de gândit mai departe decât suntem obișnuiți, vreau să spun, în modul creativ

practicat în Calea poeziei. Desigur, din când în când au apărut cei care au încercat să

depășească principiul contrariilor „ce nu pot fi împreună”. Logica matematică a căutat

„terțul inclus” dar încă nu e clarificată poziția lui, iar religia nu a putut ieși din „bun” și

„rău” deși, dacă ar fi după maeștrii înșiși, între cei care au existat, învățăturile nu erau pentru

cei „buni” ci pentru cei „răi”. Cine erau aceia care aveau mai mult nevoie să asculte, să

înțeleagă, să se schimbe? Dar cine poate spune azi ‒ fără să fie contrazis de ceilalți ‒ ce

religie din lume, este cea mai bună? Ce religie ar putea fi prima care să arunce piatra către

celelalte? Ce religie de acum este fără de niciun „păcat” ea însăși? În realitate, nu există o

singură învățătură spirituală în lume și acest fapt este de acceptat la un moment dat, pentru

că pur și simplu, starea de fapt devansează ideile pietrificate pe care încă le avem. Și dacă

nu ne mișcăm în direcția ajustării la această stare, există ceva ce ne va forța, vrem nu vrem:

creativitatea. Deși nu neapărat dinspre poezia ca literatură, ea este ceva viu, înnăscut în noi

și, puțin câte puțin, va mișca conștiința către nivelul de unde vom fi capabili de a unifica tot

ce acum separăm într-un fel disfuncțional, neproductiv.

De fapt, doresc să clarific odată mai mult importanța creativității în evoluția

conștiinței, până la nivelurile ce mișcă ființa umană nu către „perfect” și „bun”, ci către

forma socială conformă cu dublura ei spirituală (indiferent cum o numește fiecare). Iar în

această direcție, poezia are locul ei; pentru că, fie că se vede sau nu, se vrea sau nu, ea își

103

face silențios, lucrarea ei. În expresiile scrise, sonore sau materiale, există deja integrarea

acelor contrarii care, în realitate, sunt doar momente, perspective, domenii alăturate.

În fine, obsesiile ce fac tema de început în acest capitol, sunt fără îndoială, punctele

de generare a contrariilor, și ca atare, centrii de forță în operele de orice fel (poetice sau nu).

Pentru că în spatele fiecărei obsesii există atât tendința ei distructivă prin gestul exterior

devenit repetitiv cât și intenția implicită de manifestare a unei necesități de creare, de

creștere sau de a exista pur și simplu.

Să descoperim împreună, de exemplu, ce se întâmplă cu o temă „obsesivă” precum

moartea. Să trecem însă, dincolo de sensul patologic, căutând-o în viață, în operele de artă,

precum și în cărțile sacre sau în știință. Pentru unii dintre cei ce nu sunt artiști, frica de

moarte presupune grija excesivă pentru corp în defavoarea minții. Dar cum mai putem vedea

această frică? Toată mitologia vieții de dincolo, a reînvierii, a reîncarnării, a nașterii din nou,

a sacrificiului, a transformării, toate ritualurile sacre și laice, arată în primul rând fuga ființei

umane de moartea sa, și apoi efortul de amânare, de păcălire, de transferare către altceva;

arată revolta sau, din contră, serenitatea în fața morții. Tot ce facem pare că urmează

necesitatea de a ieși din moarte. Și această obsesie este însoțită mereu de o foame de viață

insațiabilă; mai mult, de toată gama - în perechi opuse - de culori, sunete, idei, percepții.

Occidentalii simbolizează moartea prin culoarea negru, un sunet trist, un sentiment de

anxietate și durere, dar culturile orientale prin culoarea alb, serenitate și odihna în moarte.

Poate cineva să spună care dintre culorile ce simbolizează decesul, este mai corectă?

Pentru poeți totuși, din nevoi stilistice sau din mai profundă conștiință, nu există o

diferență ca atare, ei înregistrează moartea considerând mereu opușii împreună, indiferent

ce spun despre ea. În primul rând, pentru că starea contradictorie, și în consecință, expresia

artistică, cu atât mai mult a morții, polarizată în orice descriere cu puternic efect în receptor,

exprimă condiția însăși a ființelor umane așa cum suntem: ca „noduri” de existență unde

converg opușii. Omul îi integrează într-un fel încă insuficient înțeles, abia în artă, dar tocmai

așa se vindecă pe sine, creând sau primind aceste „ciudățenii” care sunt obiectele artistice.

Expresia poetică ce apropie (fără a le unifica neapărat) contrariile, ne pregătește

pentru a ieși din separarea dăunătoare a celor două părți ale polarității. Pare că tot ce există

își are o pereche opusă, iar noi preluăm adesea o funcționalitate distructivă a celor două

părți. În realitate, a înțelege complementaritatea fiecărui „element” al unei perechi este o

chestiune de capacitate a conștiinței: de a vedea dubla funcționare a contrariilor în același

timp, de a înțelege că Unul nu se separă de Tot, că este și doi și tot. Dacă unii au știut

aceasta mereu, cu mintea sau/și cu intuiția, rămâne încă mult până la trăirea sub semnul

104

acestei înțelegeri, fapt ce ar presupune alt fel de a fi al nostru în lume. Până acolo ne rămâne

recunoașterea a ceea ce simțim, gândim, trăim, exact în limitele conturate de conștiința

contrariilor în una și aceeași persoană. De aceea nu cred că e nici corect, nici oportun, să

judeci o persoană aplicând-i o caracteristică definitivă. Nici o persoană nu este nici pe

departe ce vede altcineva despre ea, și oricând, aceasta, în anumite împrejurări, poate arăta

partea „pozitivă” sau „negativă” a aceleiași calități: și dau exemplul doar al bunătății sau

generozității. Nimeni nu este perfect bun sau perfect rău, o știm toți.

Unii se pot gândi acum la schizofrenici: ei „rezolvă” în spațiul lor personal

conviețuirea opușilor înăuntrul lor; a-i ajuta ar presupune, între altele, să găsească

modalitatea echilibrată în afară, de a-și accepta opușii identificați ca personalități gradual

diferite, până la opoziția completă în cazul lor. Această boală încă nu are remediu. I-ar ajuta,

spuneam, să învețe să conviețuiască cu opusele lor personalități, iar aici intervenția

creativității ar putea fi vitală; desigur, asimilând autoironia, umorul, suficienta distanță

pentru a nu lua în serios jocul cu propriile imagini, la urma urmei, autoconstruite.

În fine, să adaug un detaliu: contrariile (să precizez: forma mai slabă a opușilor), sunt

acum constitutive ființei noastre, astfel încât, unii pe alții ne vedem diferiți, și prin inducție,

opuși, ca atare ne comportăm ca și cum am fi așa; dar poate, am fi mai câștigați dacă am

reuși să creăm simbolic imaginea celorlalți ca părți ale noastre din

persoana/sufletul/conștiința noastră, decât dacă ne-am păstra pentru totdeauna în conștiința

contrariilor unde tindem să-i vedem până și pe soții, părinții și copiii noștri, ca inamici. Și

mai cred că poezia, chiar dacă acum își creează cele mai tulburătoare și puternice opere

hrănindu-se cu contrariile și opușii din noi sau din afară, nu se va sfârși când nu le va mai

avea de povestit pe acestea. Nici creativitatea sau imaginația. Cum s-ar putea, când sunt

infinite?

*

Acum ceva timp, am văzut o știre unde spunea că o familie își creștea fiul fără să

diferențieze în educația lui, cele „de băiat” sau „de fată”, și fără să-l informeze despre ce era

el (ca băiat). Astfel încât, atunci când dorea, copilul ( care avea cam 4 ani), își putea alege să

poarte fustă. Majoritatea comentariilor la această situație erau negative. Mulți se întrebau: ce

se va întâmpla când va ajunge la școală? Ce va hotărî copilul că e? Imposibil de anticipat.

Nu doresc să dau eu un verdict pro sau contra în acest caz, ci să atrag atenția la un fenomen

simptom ce explică exact ce am încercat să descriu aici: de la nivelul unei secunde realități

unde nu există separație, nici războaie, pentru a spune așa, între masculin și feminin, se

defazează/devansează obiceiurile și stereotipiile existențiale pe care le avem. Personal, aș

105

spune că educația unificată (holistică la o adică) a unui băiat sau a unei fetițe, în istoria

actuală nu poate exista fără rupturi destul de radicale cu restul lumii. Presiunea socială este

încă foarte puternică în acest moment și e posibil ca băiatul să aibă o viață incompletă și

poate, nefericită. Unificarea în fiecare persoană, între femininul și masculinul său, are nevoie

să fie liberă exact de separarea la nivelul detaliilor exterioare. Altfel spus, nu cred că începe

prin a pune constant fuste băiatului, nici schimbând sexul în mod chirurgical, și desigur, nici

dând anume unei fetițe, mașina de jucărie; după cum, nici urcând neapărat pe o macara,

lucrând forțat într-o mină sau cărând ciment, pentru o fată/femeie, conform unei „noi teorii

de unificare” în acest fel. Desigur, detaliile exterioare de acest fel, sunt simptome toate,

exprimă clar ce se mișcă în adâncul sufletelor, în spirite, și sunt doar mici piese dintr-un

puzzle (al societății) ce, la timpul său, se va proiecta dinspre înăuntru către exterior în mod

complet, în lumea vizibilă. Uneori, înainte de vreme apare câte o piesă ( reprezentată în/de

gesturi, comportamente), dar se destramă dacă nu are de ce să se prindă. Pentru că societatea

nu este mereu pregătită pentru a primi o nouă piesă din „imaginea” ei publică, și nu se

potrivește foarte exact dacă a apărut fără ca toți s-o accepte. Bine, sacrificarea poate lua

uneori forma asta: unii suferă pentru ca mai târziu, alții, să trăiască (să zicem) mai autentic?

Putem să ne imaginăm că se întâmplă ca, pe căi stranii, să răsară câte o piesă în puzzle-ul

lumii fără să se știe ce conținut are, fără să se distingă ce vrea să arate; ca atare, nu va

declanșa înțelegerea adecvată, nu se va adăuga întregului, în continuă schimbare dealtfel.

Altfel spus, în cazul prezentat, imaginea diferită (din puzzle) este ‒ ca să spunem așa

‒ „un băiețel cu fustă”; corespunde unei educații unde intenția este anularea diferenței

feminin-masculin. Dar, deși au existat epoci în care băieții bebeluși erau îmbrăcați în

rochițe, de data asta este distinctă motivația, nu mai e o modă oarecare, nici un capriciu (al

mamei) care se va estompa la intrarea în școală a copilului, ci vine dintr-o viziune detaliată

construită de amândoi părinții, implicați într-un demers ce afectează toată viața viitorului

adult. Atunci, pentru această schimbare în educație, putem spune că societatea nu este

întrutotul pregătită și nu posedă toate instrumentele pentru ajustarea și integrarea fără

probleme a noii piese ce stă să se formeze. Pur și simplu, opinia publică nu este formată în

jurul temei și ca atare, nu funcționează ca un principiu seismic ce afectează societatea în

întregimea ei, ci doar familia în cauză, și fără îndoială, copilul, într-un fel sau altul, mai

devreme sau mai târziu.

De ce am povestit această istorie, te întrebi tu, cititor al meu, cititoare a mea? Ce are

de-a face cu calea poeziei? Am gândit aici, în felul poetic, obsesiile, moartea,

unificarea/integrarea în artă, dar și în viață, a polarităților/contrariilor/opușilor (în exemplul

106

dat: feminin cu masculin). Nu aș pune un egal perfect între cei trei termeni folosiți un pic

mai înainte. Uneori sunt unul și același, alteori, diferențiați. Unii îi pot înțelege diferit, alții

nu diferențiază, dar indiferent ce preferi să alegi ‒ perechi de polarități, de contrarii, sau

opuși ‒ ele își au prezența împreună în real: ca informații (învizibile)-semne-cuvinte-obiecte

concrete vizibile (gradația este intenționată), mai exact străbătând toate nivelurile realității.

Sunt precum pisica vie și nevie în același timp, aceea imaginată în „lumea cuantică”, sau,

mai pe înțeles, în intervalul de timp al procesului teleportării. Oricum, e o mișcare aparte să

privești astfel, și pisica și perechile de termeni în cauză. Aici prefer să pun acest fel de a

vedea, pe seama libertății de gândire pe care o oferă poeticul din noi.

Revenind, tema cazului educației copilului în felul de mai sus, este un subiect perfect

pentru o proză, un scenariu de film sau de teatru, chiar și pentru un poem, deși într-o

modalitate mult mai subtilă. Orice știre ce are în spate o contradicție între elemente opuse,

cu implicita sa unificare/integrare, e de găsit în laboratorul lucrării artistice. Cum am mai

spus, arta se hrănește cu polarități. Nu întâmplător, pentru că ele există și în realitatea

zilnică, în lume se găsește din abundență.

În fine, reluând: obsesia ca expresie a opușilor, este ceva între hiperactivitatea fizică

și apatia mentală, între a fi și a nu fi, o calitate exacerbată și alta nedezvoltată, între a crea și

a nu a crea, a lupta și a te resemna, a gândi și a nu gândi. Unde se poate și ce se poate gândi

despre obsesie? Acum aș vrea să ofer spre lectură un mic poem, nu atât pentru a exemplifica

vreo obsesie în sens patologic, cât pentru a face vizibil un cadru uman al copilăriei în care

obsesiile se formează de obicei. În orice caz, aș dori să vezi că poezia se hrănește, așa cum

am spus, și cu realitatea imediată, că deși ne aflăm în lipsa metaforelor, suntem încă în

poezie:

„Patru pereți

și adulții gravitând în acel spațiu.

Eram mici între mâini mari și violente

Patru pereți și captivitatea,

Frica de a fi singuri și fără să avem unde ieși”. (Traducere din Margarita Vélez

Verbel, Cartea distrugerilor, amintită deja).

107

Capitolul 10

1. Despre fractalul iubirii, nebunia și limitele umane

2. Exerciții de oprit timpul

3. Mai multe conștiințe și sentimente – „mâncare” pentru univers

Dacă ai ajuns până aici, poate te întrebi: unde este iubirea pe calea poeziei? În

aparență, absentă, dar îți spun că a fost la tot pasul: precum „sacrul în spatele profanului”.

Dincolo de forma bine cunoscută unde un poem vorbește explicit despre iubire - cu toată

gama de sentimente posibile, dispuse desigur, în polarități mai mult decât oricând - puterea

de a te conecta la tot ce ai în jurul tău, sau înăuntrul tău, inclusiv în propriul corp, este

forma următoare de iubire. Sigur, nu e vorba aici de ceva mai bun ce anulează iubirea

cunoscută de toți. În ordinea extinderii în câmpul infinit al iubirii, este unda proximă și valul

fractalului iubirii, să spunem așa, care ne este încă accesibil, în grade diferite pentru fiecare.

Iubirea pe care o cunoaștem ca sentiment de afecțiune pentru altă ființă umană, cu

diferențele ei – pentru sexul opus, pentru copii, pentru părinți ‒ este dimensiunea vizibilă, și

limitată strict la sufletele noastre. Dar poetul a fost mereu un pas mai departe, și ‒ ce straniu

‒ a descoperit că iubirea pentru semenii săi crește pe măsură ce devine capabil de a iubi/privi

natura, cu vegetația sa, cu apele, munții, animalele, aerul, lumina, umbra, sunetele toate,

Terra însăși, luna, spațiul cosmic, trecutul, viitorul, mâinile, ochii, inima, plămânii,

celulele…De la „pelicula” orizontală a iubirii pentru semeni până la explorarea infinită către

macrocosmos și microcosmos, este exact calea poeziei. În realitate, iubirea sublimă, cea mai

bogată, mai stabilă, mai transformatoare pentru iubit sau iubită, trece prin această ieșire din

cercul individual sau bi-individual. Până când fiecare, sau toți, vom fi capabili de saltul

dincolo de limitele minimale ale propriilor corpuri și eu-uri, vom povesti încă despre

atmosfera turbulentă, adesea murdărită de toate durerile, trădările, uciderile, tragediile,

singurătățile, suferințele, ce însoțesc iubirea noastră. De aceste sentimente este plină istoria

poeziei-iubire ce a ajuns până la noi. Și curios, deși reflectate în artă, tocmai actul creator,

obiectul artistic, percepția lui (lectura, interpretarea, audierea, contemplarea) diminuează

răul, purifică, schimbă ceea ce suportăm (sau nu) trăind în dimensiunea iubirii. Te-ai întrebat

de ce poemele cele mai căutate și înțelese, sunt despre iubire?! Dincolo de impulsul natural

imediat de a scrie și a citi despre această temă, mai există ceva: această ființă stranie care

108

este poemul viu, exercită asupra creatorului și pentru lectorii lui, un fenomen, aproape

magic, de transformare la nivel subtil (să spunem celular), de extindere, dacă nu a

conștiinței, cel puțin a intuiției spațiului infinit al iubirii, și așa fiind, a sentimentului iubirii,

și înțelegerea lui dincolo de limitele eului.

A cunoaște ceva mai mult despre ce simți, chiar dacă nu este întru totul explicabil

rațional, a ajunge în cunoașterea iubirii într-un „mai departe”, sau a deschide dintr-odată

o intrare empatică unde se întâmplă trăirea „spațiului” complet al iubirii, este munca

poemului, a artei în general. Artiștii nu-și propun acestea, dar se întâmplă așa. Poți verifica,

însă cu o condiție: de fiecare dată, când citești un poem, fie el de iubire sau nu, atunci să fie

pentru că știi că, în realitate, poetul este un practicant în avans al iubirii universale, cosmice,

și că această iubire înseamnă conectarea, apropierea de „frecvența” unei comunicări subtile

între el și totul, între el și fiecare ființă vie sau ne-vie, ținând cont că obiectele au

„răspunsul” lor la privirea umană. Suntem acum în contradicție cu marii pesimiști, cu cinicii

care au văzut, au arătat fața iremediabilă a neiubirii, a urii, a războiului de orice fel. Fie spus,

cel care nu poate iubi, nu e decât cel care a dorit prea mult să iubească, cel care a avut

intuiția iubirii infinite, fără să fi depășit primul fractal al ei. De gândit!

Aș fi dorit să fac un larg capitol despre tema iubirii dar uneori, tot ce se poate spune

despre ceva, se concentrează, dintr-odată, într-o singură expresie sau într-o formă minimă

ce devine simbol (un cod) pentru tot conținutul potențial. Astfel, ca și cum ar fi vorba de o

imagine de felul „totul deodată” într-o singură imagine, iubirea „a intrat în fractalul său”,

pentru că, de fapt, are o extensiune infinită. Ceea ce nu se finalizează într-o notă scrisă, se

continuă cu practica de toată viața în fiecare, pentru că atunci când simțim iubirea maximă la

care putem ajunge, ne apropiem puțin câte puțin de vibrația ca atare în

sufletele/spiritele/corpurile noastre.

Maximul iubirii începe în cineva care nu poate vorbi (bebelușul), apoi ea scade cu

fiecare decepție, mai târziu o regăsește cumva ca adult, mai mult decât orice, în forma sa

limitată; rămâne așa toată viața sau, cu dorință, conștientă sau nu, se ajunge la traversarea

limitelor corporale către Totul. Și asta nu se referă la cunoașterea iubirii cu mintea, ci la a fi

capabil de a o (re)crea deplin înăuntru, dinăuntru către în afară, și renăscută așa, iluminând

tot ce atinge, de la nivelul conștiinței treze, cea care este mai adânc decât doar în minte.

În realitate, reluând altfel, a fi conștient, nu înseamnă să cunoști ceva, ci să fii capabil

să aplici ce cunoști, transformând cu ceea ce cunoști și simți, pe tine și pe ceilalți. Iar în

acest larg proces de creare a capacității de a te transforma (dorință recunoscută sau nu, însă

prezentă la toți artiștii), este (în) artă, este (în) poem, este (în) actul de creare în calea

109

poeziei. Către ce? Către maximul la care poți fi, acesta fiind unicul mod de întemeiere a

vieții! Asta în caz că nu optezi pentru „a nu fi”.

De fapt, într-un anumit sens, spațiul lui a nu fi a fost mereu o tentație pentru poeți, și

prin ei, un instrument prolific pentru întâlnirea cu profunzimile ființei. Precum în jocul „gol

și plin” din pictură (orientală sau occidentală), între sunet și tăcere, inspirație și neinspirație,

inspir și expir, iubire și ură, ființă, prezență, existență și neființă, absență, inexistență, se

consumă ceea ce suntem și nu suntem. Cine poate spune că „a nu fi” nu e nimic? Cine știe

câte posibilități avem de a nu fi?! Poetul are o atracție către acel dincolo de viață, în cazul

său, o tensiune, numită în genere tristețe metafízică, pulsând în creație; își riscă uneori viața

experimentând formele lui „a nu fi”, sau din contră, solicitând-o la maxim, iar opera sa se

desfășoară între vitalitatea iubirii și ispita ne-ființei. În treacăt fie spus, opțiunea nefericită a

experimentării sinuciderii, maschează nu doar limita insuportabilă a vieții ci și necesitatea

profundă a ființei umane de a-și elibera sufletul intuit ca un infinit comprimat într-o materie:

corpul care-l poartă. Dar tocmai aici e provocarea posibilă: dacă sufletul nu e înțeles doar ca

suflu, psihic ci și ca spirit, conștiință ( în ultimă instanță ca entitate de origine divină), există

două posibilități: fie o în-pământare a infinitului comprimat și poți gândi drept consecință o

încremenire în moarte ( și asta trăim de obicei), fie o spiritualizare a „pământului” corpului,

și aici încă nu cunoaștem exact unde putem ajunge, cu toate că omul religios, mistic sau

căutător pe orice cale spirituală, are unele răspunsuri în această privință. Artistul se află la

mijloc: el alternează ambele opțiuni.

Pentru exemplificare l-am ales pe Lucian Blaga. El spune: „Oprește trecerea. Știu că

unde nu e moarte nu e nici iubire ‒ , și totuși te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne

măsuri destrămarea”. Sau: „Sufletul îmi cade în adânc /alunecând ca un inel/dintr-un deget

slăbit de boală./Vino sfârșit, așterne cenușă pe lucruri./ Nici o cărare nu mai e lungă,/ nici o

chemare nu mă alungă./Vino sfârșit (.…) Apă bate-ntr-un țărm./Altceva nimic, nimic,/

nimic.”(poemul Un om se apleacă peste margine, din volumul În marea trecere 1922;

Opera poetică, Editura Humanitas, București, 2007). Dar același poet este capabil să simtă

bătăile inimii iubitei din adâncul pământului: „Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu (…) N-

avea să-mi spună/ nimic pământul? ( …) Ca să-l aud mai bine, mi-am lipit/de glii urechea ‒

îndoielnic și supus ‒ și sub glii ți-am auzit/ a inimei bătaie zgomotoasă./ Pământul

răspundea” ( Pământul din Poemele luminii, volumul citat). Nu este o întâmplare că într-un

același poet, a atinge eternitatea coincide (paradoxal) cu a găsi liniștea morții, în timp ce

iubirea e aproape de pământ; dacă el cere exact „oprirea trecerii”, a destrămării vieții, nu

dorește decât imortalitatea! Dar unicul drum spre eternitate trece prin moarte. A vrea să fii

110

imortal, în afara a tot ce putem imagina, chiar dacă ne-am gândi la învierea creștinilor sau la

vreo tehnică șamanică, este posibil doar traversând moartea, nu cunoaștem și nu s-a

descoperit până în prezent altă cale. Aceasta, o recunoaștem, e situația tragică. Dar, dacă nu

ar fi „a nu fi”, nu ar fi nici „a nu exista” (nu sunt același lucru), unde proiectăm exact

perfecțiunea, adică imortalitatea și eternitatea, iubirea și tot ce suntem, facem, creăm aici; și

nu ar fi avut sens nici capacitatea de a ne scutura, de a ne trezi, oscilând între ceva și nimic.

Polaritățile se potențează una pe alta. A opri trecerea înseamnă și a opri timpul, iar aceasta

are mai multe sensuri: primul se referă la fixarea într-o imagine imobilă a unui moment din

viață ce devine astfel etern – o dorință inocentă din copilăria ce aparține încă adultului, deși

el știe foarte bine că această eternitate o găsește doar în spațiul creator poetic, pentru că îl

imaginează aici; în al doilea rând, pentru fiecare în parte, timpul se oprește odată cu moartea

în mod natural (ceea ce presupune viața); în al treilea rând, așa cum se întâmplă în toate

religiile sau învățăturile spirituale, timpul poate fi oprit simbolic-magic prin ritualurile ce

instituie timpul sacru sau etern; în fine, în al patrulea rând, cred că îl putem imagina așa:

timpul, fiind asociat realității vizibile, este înlocuit ‒ să zicem ‒ cu o senzație atemporală

unde prima realitate, devenită goală în măsura în care nu o putem atinge conștient, nici cu

simțurile, lasă locul alteia unde se proiectează tot ce visăm, gândim, simțim, trăim interior.

Am putea spune că înăuntrul nostru ajustăm timpul conform conținutului nostru psihic. În

câte feluri mai poate fi oprit timpul?! Un exercițiu posibil.

O observație în acest moment pe calea poeziei: dacă parcurgi sumarul, poți observa

că temele urmează o oscilație de la un centro 0 ‒ ființa umană ‒ către alt nivel/dimensiune:

secunda realitate, infra-realitate, în alte cazuri, ca supra-realitate; și toate acestea, într-un fel,

în afara corpului uman. Dar ne amintim și de ochiul și inima interne, imaginația,

creativitatea, gândirea. Pe de o parte există o sugestie către o extensiune infinită spațial,

externă limitei corporale, și pe de altă parte, există o extensiune înăuntru, și ea infinită, către

ceva ce localizăm cumva înăuntrul corpului. În ambele direcții (unde ar fi un spațiu macro,

corespondentul lui +∞ și un spațiu micro, al lui −∞), importantă este mișcarea de

conștientizare a fiecărui pas. Atenție, amintește-ți că aici, pe calea poeziei, „conștiința” nu

semnifică doar „gândire” ! Așa că imaginează-ți: tot domeniul de la +∞ până la −∞, un punct

0 ce reprezintă corpul, ca un nucleu înfășurat ce apare cu nașterea, și dezvoltarea vieții ca

act de ieșire din punctul 0; o ieșire ce se face în ambele direcții ce includ: macro și micro,

vizibil și invizibil, viu și neviu, existent și neexistent, ființă și neființă. Toată mișcarea se

înregistrează ca avans exact în măsura în care sunt conștientizate, interiorizate desigur, nu

doar la nivelul conștiinței ‒ să spunem așa ‒ pozitive, mentale, ci și la nivelul celei subtile,

111

poate subconștiente (sau negative, precum sarcinile negative ale electronilor din atomi );

fără aceasta nu e posibilă aplicarea, transformarea de sine sau a realității trăite. Ca și cum

universul ar vrea să fie el treaz și ar avea nevoie, pentru a exista, de conștiințele noastre

asumate. Ca și cum universul „se hrănește” cu conștiințele noastre, luând drept „mâncare”,

tot ce avem înăuntru: gânduri, sentimente, imaginații, creații. De parcă toată viața noastră ar

fi un proces de aproximare către o conștiință maximă; motiv pentru care nu avem doar ceea

ce spun psihologii: conștient, subconștient, supraconștient, ci în fiecare din aceste trei, încă

interminabile nivele de conștiință (sub o supra). Între ele, nivelul conștiinței poetice. Și

desigur, conștiința amoroasă ‒ ca și zicem așa; toate conviețuiesc, fuzionează între ele. E

clar că nu mă refer aici la faptul că suntem conștienți de poezie sau de iubire, ci la domenii

de conștiință specifice, ca niveluri sau dimensiuni, fiecare cu particularitatea sa de a ilumina

ceea ce atinge. Și această iluminare este exact ca o ieșire din umbră, puțin câte puțin, o

trecere spre înțelegerea vizibilă cu toată ființa noastră, dincolo de vederea cu ochiul de

carne. Aici imaginăm, nu uita! Trăirea la maxim în/prin poezie și iubire, presupune

implacabil trecerea peste limitele obișnuite, indiferent de lentitudinea avansării.

Acum, importantă pe calea poeziei, este sugestia de a citi poeme și poeți sub cheia

„fractalului iubirii”. În mod obișnuit, ne apropiem doar cu atitudinea de a răsfoi unele texte

literare ce presupun o codificare ce ni se pare adesea, departe de viață, ca ceva abstract; asta

când nu e vorba de identificarea directă a lipsei de iubire, de moarte, suferință, durere,

singurătate, răutate. Sigur, o stranie formă de iubire ( ca empatie) face ca poetul să fie martor

implicat, al celor ce nu doar nu au trecut de primul cerc/fractal al iubirii, dar au pierdut și

ce aveau, și adesea chiar poetul însuși a intrat și a trăit mai mult durerea decât iubirea. Între

ei se găsesc unii dintre sinucigașii lumii. Fie bărbați, fie femei.

Absurd este că, pe lângă dificultățile unei vieți cu boli, foame, sau târârea zilnică

pentru puținul necesar supraviețuirii, avem de suportat limitele corporale în ascensiunea,

în atingerea potențialului maxim în cunoaștere, în fapte, în existență; și aceasta, când tot

sufletul, tot spiritul, și corpul însuși, tind până la exasperare, până la nebunie, până la

sinucidere, către un „ceva” dincolo de viață în timp ce trăim. S-a numit această situație,

condiția tragică a vieții umane. Acest ceva a avut, între multe altele, numele de

„perfecțiune”. Cea mai dorită: a iubirii, deși, prin ea, tema mai puternică și impactantă în

istoria poeziei sau artei (ca și a științei), a fost exact pasul trecerii în sine ‒ destrămarea de

care vorbea Blaga ‒ imposibilitatea de a o opri, lupta, cel mai adesea pierdută, cu limitele.

Aș dori să exemplific de data asta cu un poem scris de o femeie. Cred că în calea

poeziei, ea exprimă chiar într-un grad limită, specific, maximul și minimul în tema

112

limitărilor, des-limitărilor umane, sau în tema iubirii, cu zbuciumul, moartea, neliniștile ei.

Nebunia, sinuciderea, iubirea în toată extensiunea ei, în afară sau înăuntru, limitele cu răni

sângerânde în poeme, și mai mult decât orice, profunzimea conștiinței poetice, însoțesc

nume precum Alejandra Pizarnik sau Sylvia Plath, pentru a da doar două nume. Iată:

“Fuge insula

și fetița se întoarce să urce vântul

să descopere moartea păsării profet

Acum

este focul supus

Acum

este carne

frunză

piatră

pierdute în rădăcina furtunii

precum călătorul în oroarea civilizației

ce purifică la căderea nopții

Acum

Fetița găsește masca infinitului

și rupe zidul poeziei”. („Se fuga la isla/Y la muchacha vuelve a escalar el viento/y a

descubrir la muerte del pájaro profeta/ Ahora/ es el fuego sometido/ Ahora/ es la carne/ la

hoja/ la piedra/ perdidos en la fuente del tormento/ como el navegante en el horror de la

civilización/ que purifica la caída de la noche/ Ahora/ la muchacha halla la máscara del

infinito/ y rompe el muro de la poesía”. (Alejandra Pizarnik, Salvare/Salvación, 1936-1972).

Sau:

„Iubire, iubire, fumul la joasă înălțime ondulează

în jurul meu precum eșarfele Isadorei, și mă tem

că una din ele se agață și prinde roata.

Aceste fumuri tăcute galbene

creează propria atmosferă. Nu se ridică,

se prind în jurul globului

sufocând bătrânii și blânzii,

fragilul bebeluș de iarnă în leagănul său,

și orhideea lugubră

ce-și atârnă în aer grădina suspendată,

113

demoniac leopard.

Căldura a albit-o

și a ucis-o într-o oră”. ( „Amor, amor, el humo a baja altura ondula/ a mi alrededor

como las bufandas de Isadora, y temo/ que una de ellas se enganche y/ ancle la rueda./ Esos

taciturnos humos amarillos/ crean su propia atmósfera. No se elevan, / se arrastran en torno

del globo/ sofocando a los ancianos y a los mansos,/ al débil bebé del/ invernadero en su

cuna,/ a la lúgubre orquídea/ que cuelga en el aire su jardín colgante,/ demoníaco leopardo./

La calefacción la tornó blanca/y la mató en una hora”. Sylvia Plath, 1932-1963,

http://grandespoetasdelmundo.blogspot.com.es). Nu cred că este necesară aici vreo

decodificare mai mult. Lectura simplă deja spune totul.

114

Capitolul 11

1. Poezia: dincolo de adevăr și minciună

2. O mișcare specifică a creativității poetice: către infinit

3. Poezia – un instrument accelerator pentru conștiința umană

4. Saltul de la „realitatea mecanică”

5. Poezia și inspirația sau despre gândirea fractală

6. Pedagogia poetică și utopia ei: un poet pentru fiecare școală?

7. Libertatea este poetică!

8. Scriitura mecanică versus scriitura cuantică.

Cum poezia se hrănește cu polarități, apare o întrebare legitimă ce se poate pune:

dacă „nu se poate” alege între două lucruri ‒ „între unul mai bun decât altul”, „între unul

mai adevărat decât altul”, sau „unul mai real decât altul” ‒ unde se află adevărul pentru

poezie? Am început Calea cu o convenție: folosirea la maxim a imaginației, punând între

paranteze ceea ce numim „adevăr”, științific sau nu. Toată istoria umanității conține râuri

de cărți, una „mai adevărată” decât alta. Și arta, poezia, în ciuda particularităților opționale

ale fiecărui artist, pare că nu se decide să aleagă definitiv nimic din ceea ce „pun la

dispoziție” științele sau filosofiile! De ce?! Dacă privim în istorie, putem descoperi și se pot

face alte cărți, pe orice temă (moartea, știința, cunoașterea, adevărul, omul, alte ființe,

totul), dar ideile corespunzătoare sunt tratate în contradicție totală. Practic, nimic nu poate fi

fixat, indiferent cât ne forțăm. Pentru că arta, în felul ei de a spune, are cea mai sinceră

atitudine ce se poate avea, ea nu-și permite să se prefacă, nici pe poeți nu-i lasă să o facă.

Obiectul artistic, și munca noastră la el ne sunt izomorfe, adică, până la urmă, mai mult

decât o oglindă, mai mult decât o reflectare exterioară: ce suntem noi, este și ea, poezia

(sau arta). Și ce straniu, acum suntem martorii unei asemenea situații: în mod obișnuit, arta

și literatura, narativă în special, sunt cunoscute, tratate ‒ cu tandrețe sau nu ‒ ca mincinoase,

de la Platon până astăzi, cu rare excepții. Și așa, obișnuiți să facem minciuni frumoase,

învățăm să scriem, s-ar putea spune. Ce ironie! Atunci?

115

Până acum, s-a întâmplat să mai trecem odată ( în istorie) „dincolo de bine și de rău”

(cu Friedrich Nietzsche), deși trăim încă după principiul diferențierii prin opoziție, și se pare

că, deocamdată, nu putem fi altfel. În realitate, desigur, dincolo de adevăr și minciună, încă

nu am trecut. Îmi imaginez că logica matematică clasică este „afectată”, deși nu e vorba de a

o anula aici, dar cred că rămâne o aplicație localizată pentru o zonă a realității. Mai mult,

„binele” și „adevărul” sunt mereu înțelese axiologic, având și fiind valori ce au un semn

+/pozitiv în poziționarea mentală, în ordinea gândirii curente. Nu putem gândi în „valori

negative” dacă nu suntem matematicieni. Ei cunosc valorile negative: numerele -1, -2, etc..

„Valoare negativă” este o expresie contradictorie pentru simțul comun, și imposibilă în

ordine morală! Când cineva „are valoare” este pentru că e o persoană bună, cu bune calități!

Dar ce s-ar întâmpla dacă, într-o zi vedem că un conținut pe care l-am dat înainte pentru

valoare, adevăr și realitate, începe să semene cu ceea ce puneam la polul opus? Ucidem pe

cel ce a ucis, și asta pentru a face dreptate, dar așa valoarea vieții este anulată exact în timp

ce am proclamat-o. Considerăm adevărat ceva ce putem verifica, argumenta logic sau

experimenta, dar ne lovim în fiecare zi de fapte și sentimente inexplicabile, și apoi, ce ieri nu

vedeam, astăzi reușim prin tehnologia microscopică sau telescopică. Atunci arta, fără să știe

neapărat ea însăși profund, reflectă exact condiția umană paradoxală, arătând chiar prezența

contradicțiilor ce constituie viața și realitatea noastră, și poate nu doar a noastră (dacă am

imagina și civilizații dincolo de Pământ).

Presupun că unii vor spune prudent că în ziua când vom ieși din triada adevăr-logică-

bine, vom pierde valoarea umană și vom cădea în... infern! Cred că deja „suntem” acolo,

aproape fără să ne gândim sau tocmai gândind. Privește către faptele oamenilor ce ucid în

numele binelui și valorii. Sau, pur și simplu privește la schimbarea obiceiurilor ‒ in

extremis, matrimoniale ‒ în numele drepturilor, a minorităților sau al corectitudinii politice;

pe un fond general opus acestor schimbări în societate. Se poate vedea aici intervenția

„educației maselor” prin mediile de comunicare, în mare parte îngreunând mai mult decât

ajutând, educația în familie. Sau privește educația formală ce lucrează cu „mașini umane”

(elevi dar și profesori) în timp ce capacitățile actuale ale copiilor cer tipuri de învățământ

care să țină cont de niveluri particulare de gândire și de percepție, de unele necesități mai

complexe de exprimare a personalităților, de unele noi probleme sau dificultăți necunoscute

înainte. Indiferent de câte reguli punem pentru a păstra valorile tradiționale, realitatea este

încă mai departe de omul perfect tocmai prin aceste valori. Orice idee utopică ce ar construi

o societate mai onestă, mai devreme sau mai târziu, cade în opusul său. Este ceea ce anunță

116

mereu toată arta, când e „realistă”, descriind lumea ca atare. Când poezia visează, dezvăluie

încă „adevăruri” pe care nu le vedem, nu le credem, și nu sunt de acum.

Ce sunt de fapt, aceste adevăruri? Sau ce vor să spună? Cititor al meu, cititoare a

mea, acum te poți întreba ce caută aici întâmplările sociale de mai sus. Ca și în cazul

obsesiilor, sau al copilului educat fără să știe diferența între feminin-masculin, sau cărui sex

îi aparține, interpretarea/hermeneutica simbolică (poetică în ultimă instanță) ‒ ce nu

justifică, nici nu califică ceva drept bun sau rău ‒ înțelege că: sensibilitatea umană s-a

deplasat (degradând, degenerând, conform opiniei generale) către ceva necunoscut ce încă

nu a găsit forma optimă de exprimare sau ce caută o modalitate de a deveni vizibil, avanzând

prin erori, și asta, de prea multe ori, nu e nici comod, nici plăcut, pentru nimeni. Nu este o

surpriză că în această lume dominant patriarhală, adesea macistă, bărbații se trezesc

recunoscându-se în celălalt sex ‒ la extrem ‒ sau își caută celălalt gen înăuntrul său, într-un

fel sau altul. Ddesigur, există și contrariul, nu la fel de vizibil, dar da. Căsătoriile între

persoane de același gen sunt deja fapte. Se pot adăuga: cei care și-au căutat mereu perechea

fără să rămână cu nimeni, sau cei care au avut mai multe de-a lungul vieții. În ciuda a ceea

ce se spune, nu cred că explicația are în vedere doar preferințe exact carnale, nici doar

motivații psihologice despre relațiile defectuoase cu membrii familiei. Mereu se poate

înțelege ceva mai mult. Semnificația simbolică are exact aici rostul ei: în toate cazurile, după

o tradiție largă de fixare înăuntrul unei caracteristici recunoscute ca aparținând unui gen sau

altul, un opus ignorat, funcționând ascuns, găsește la un moment dat, ieșirea, și „supapa”

sare pentru a echilibra; asta se poate întâmpla cu violență, cu durere și suferință, pentru că

nu a fost asumat la timp, nu a fost conștientizat. Astfel, pe de o parte, băieții, tinerii, trec în

contrariul feminin, pe de alta, cei/cele ce nu pot fi o viață întreagă fideli/fidele unei singure

perechi, exceptând cazurile în care domină plăcerea sexuală, au o disponibilitate naturală,

extinsă, de a iubi, să spunem așa, nu neapărat pentru că nu ar fi capabili/capabile să iubească

mereu prima pereche, ci pentru că pot iubi mai mult decât o singură persoană întreaga viață.

Aici greșeala este în slăbiciunea de a confunda iubirea pentru tot, cu a iubi un anumit corp.

În definitiv, în spatele multitudinii de forme există, cum bănuim, unitatea, cel puțin

spirituală, din toate. Sigur, această interpretare simbolică, deși explică, nu justifică prezența

trivialității și lipsa de conținut în multe alte cazuri. Violența ce însoțește modul limitat la

care e trăită și înțeleasă iubirea, este o expresie a debilității conștiinței, atunci când impulsul

fizic nu se echilibrează la nivelul minții, sufletului, spiritului. Pe de altă parte, trăim încă în

mentalitatea de separare unde identitatea a ceva sau a cuiva, este definită prin formă (=

partea vizibilă), dar în fond, cel puțin gândindu-ne la dimensiunea simbolică a lumii, suntem

117

identitatea conștiinței pe care o purtăm; ceva imposibil de văzut, fără să putem, totuși, nega.

Aici mi se pare că pot da exemplul salutului din filmul Avatar (presupun, cunoscut): „te

văd”; se referea, am putea spune, la a doua vedere, dinspre ochiul intern, cel ce vede inima

și conștiința celuilalt. Cei care au văzut filmul, înțeleg bine despre ce vorbesc. Dar și fără

cunoașterea lui, nu e greu de înțeles, pentru că poți realmente să-ți ajustezi frecvența minții,

la nivelul realității mai profunde în care oricum „funcționăm”. Un gânditor clasic sau un

mistic, ar înțelege în sensul în care, pentru el, „esența noastră este spirituală”. Dar și dacă nu

ținem la acest fel de esență, dacă nu o trăim, mai ales ca atare, măcar putem accepta că

suntem mult mai mult decât o imagine tridimensională a unui corp fizic, că acest corp este,

cel puțin conform descoperirilor din fizica cuantică de ultimă oră, o complexă rețea de

energii, începând cu cea mecanică și electrică. Ne-am văzut mult timp într-o manieră

rudimentară, incompletă și ne-am comportat conform unei imagini incomplete. Faptul că e

necesară o schimbare în modul de a ne vedea pe noi înșine, inclusiv la nivelul societății, îl

arată tot ce numim anomalii în timp ce, totuși, le tolerăm, fapt destul de suspicios. Un

exemplu sunt chiar relațiile homosexuale, neacceptate la nivel general, dar tolerate în mare

parte deja. În ordinea unei înțelegeri simbolic-poetice, ele sunt simptome pentru necesitatea

schimbării mentalității de separare, al cărui timp se apropie de final. Dacă s-ar înțelege

conștient aceasta, nu că nu ar mai părea anomalii simptomele în cauză ci, probabil, nu și-ar

mai face apariția ca atare. Altfel spus, dacă fiecare bărbat ar putea, cel puțin simbolic, vedea

femeile (sau femeia ar vedea bărbații) ca parte exteriorizată a sa, dacă ar putea gândi că el

însuși (sau ea însăși) conține înăuntrul celulelor sale și toate experiențele strămoșilor săi de

gen feminin (respectiv masculin), începând cu mama sa (tatăl), precum și ale tatălui ce-ți

iubește mama (și invers) ‒ și oare cum nu ar putea s-o iubească?! ‒ ar înțelege de ce se

simte atras de alți bărbați (sau alte femei) sau de propria mamă (sau tată). Poate s-ar rezolva

multe probleme psihice. Așa cum, în alt plan, dacă am înțelege că fiecare dispune de o

secvență de adevăr ce îi corespunde, înăuntrul unui adevăr „mai larg” ce conține adevărurile

celorlalți, ar fi dispărut mult mai devreme atâta suferință, ură, injustiție, ucidere, război, și

poate moartea însăși (ar spune poetul). Dacă am putea, fie și un minut, în acest fel, să ne

înțelegem mai bine toate impulsurile pe care le considerăm „anomalii” și am putea să

asumăm sincer ceea ce simțim, am putea avea forța de a alege „normalul”, cel ce măsoară

viața de aici; sau măcar cel ce ar fi necesar pentru a păstra echilibrul unei vieți nu atât

suportabile sau liniștite, fără confruntări și violențe, dar care să permită acea avansare de

netăgăduit, constatabilă la nivelul conștiinței. Știu că am imaginat un viitor la care încă nu

suntem.

118

Până atunci, asumarea ființei creatoare, a puterii de imaginare, este vitală, pentru

că așa se deschide posibilitatea de a gândi la o mișcare infinită în care, la un moment dat,

se descoperă un sens pentru fiecare, în ce e, cum e, cunoscându-l. Spus altfel: a fi creativ

imprimă gândirii variația infinită, și aici, într-o zi, în acest drum, trebuie să apară conștiința

ce cunoaște într-un mod treaz, clar, cine suntem, unde ne îndreptăm, pentru ce. Iar aici, arta,

poezia, sunt instrumente aceleratoare în drumul conștiinței umane către sine însăși.

Atunci, arta (poezia) vrea să spună că adevărul nu există? Și ce anume arată că sunt

fapte ce se dezic de adevărul logic ca și de cel etic? Iar tema se poate complica mult dacă

adăugăm și „adevărul” religios valabil în nod diferit pentru toți credincioșii din lume,

indiferent de confesiune. În prezent, există încercări de unificare a felurilor de adevăr,

traversând un domeniu sau altul. Între toate, poezia nu contează nici pe realitatea logică,

nici pe adevărul logic sau moralitatea logică. Mereu există în artă un salt paradoxal,

inteligibil și în același timp în afara logicii. Că e ceva ce poate fi înțeles, asumat ca real și

ca realitate pentru unele persoane (deci pentru altele, nu), și fără să fie cuprins în logica

matematică, poate nici în cea neformală, rămâne de cercetat. Sigur, pentru un cititor de

poezie se pot identifica zone din orice tip de adevăr și realitate din câte se cunosc, dar poezia

mai cuprinde mereu un rest, identificabil exact în polarități/contrarii ‒ centrii de putere ai

unei opere artistice. Zona acestor contrarii este aceea care generează forța vitală, forma

puternică, tot misterul și atracția unei opere artistice, fie ea poetică sau nu. Astfel, nu are

sens să gândim la o logică poetică ce ar respecta principiile actuale ale ei , nu o să cădem în

această eroare, dar nici nu avem instrumente pentru construirea altor logici dincolo de

modelele cunoscute acum. Putem doar imagina ‒ pentru asta suntem în calea poeziei ‒ că

logica este și ea ceva mai mult decât știm acum, că există spații mentale/cerebrale ce

corespund unor modalități diferite de accesare nu la una ci la mai multe realități, motiv

pentru care, până acum, exemplul adevărului religios este doar un alt caz particular. Altfel

spus, în măsura în care descoperim cu părți încă necunoscute din ființa noastră, mai multe

realități, sau mai multe dimensiuni decât cele trei sau patru știute, este posibil să găsim

„logicile” particulare, diferite, pentru fiecare din ele, unele ce nu au nimic de-a face cu cea

de azi. Atunci logica matematică rămâne ca o aplicație specifică dimensiunii mecanice. Și

dacă vom putea ieși din fizica mecanică, va fi și din logica sa. Pentru ființa umană, doar e o

chestiune de schimbare a frecvenței de funcționare cerebrală eventual, de trecere spre

capacitatea de a acoperi mult mai mult decât „realitatea mecanică”. În acest moment deja nu

se poate nega nimic din ceea ce o parte din umanitate gândește, trăiește și lucrează.

Funcționăm - spuneam - cu mai multe posibilități decât suntem pregătiți să acceptăm. E doar

119

o chestiune de timp până să ajungem să înțelegem, să fim convinși de ceea ce putem. Știm

că „folosim doar 10% din potențialul creierului”, dar dacă suntem atenți, cercetătorii înșiși,

deja au văzut că putem mai mult. De fiecare dată când avansăm în cunoașterea secretelor

creierului, vom descoperi că în cele mai neașteptate „procesări” care au loc în interiorul lui,

crește puțin câte puțin procentajul. Și se cunoaște că unele ființe umane folosesc

potențialități ce le depășesc pe ale celorlalți. De exemplu, creierul unei persoane ce

„lucrează” pentru fericire construind-o, creând-o în viața sa, are o particularitate ce arată

încă alte niveluri de funcționalitate, și încă odată ‒ cred că putem spune ‒ dincolo de

realitatea mecanică.

Și mă întorc acum la calea poeziei: ea nu contează nici pe adevărul, nici pe logica

obișnuite, anunță mereu că mai există ceva, lucrarea pe care o presupune (fie că suntem, fie

că nu, conștienți) implică un proces particular al creierului, și ca atare extins, la următorul

nivel. Această situație are legătură cu „fractalii creierului”, am putea spune.

Gândind/imaginând acum, în timp ce scriu, pentru prima dată această idee, simt nevoia să

verific. Așa că, ieșind un pic din Calea poeziei, am căutat (în Internet, desigur) despre

Fractali ‒ unde am găsit la Jesús Manuel García Muñoz, următoarele: „Un fractal este un

obiect geometric a cărei structură se repetă la diferite scale” - conform celei mai ușoare

definiții; și: „Creierul are o structură fractală”. („Un fractal es un objeto geométrico cuya

estructura se repite en diferentes escalas”; „El cerebro tiene estructura fractal”). Apoi, dacă

vei căuta încă, apare mereu expresia „dimensiunea fractală a creierului” (subl. M.Z.), și cred

că această conexiune cu „dimensiunile creierului” e naturală, deși încă imaginară în

momentul de față. A fost doar un exemplu viu de anticipare dinspre modul poetic de a vedea

(gândi dacă vrei), de a anticipa intuitiv ceea ce știința descoperă după îndelungi cercetări.

În fine, în capitolul de față am vrut să căutăm împreună adevărul, situându-ne în

laboratorul artistului, iar eu am intenționat să ajung la viziunea poeziei însăși, să vedem cu

ochii ei, lumea, pe noi și ce avem până acum în viețile noastre. Așadar, cum vede poezia,

adevărul?!

„Gândirea poetică” nu este total asumată în ființa umană. Pentru mine, portretul

poetului ‒ cum se poate intui pe parcursul căii poeziei ‒ nu e restrâns la poetul ce scrie

versuri, după cum nici poezia nu include doar versuri. De aceea, nu am redus explorarea la

formarea unui viitor poet în căutarea scriiturii originale, nici nu am dorit să arăt o

funcționalitate a poeziei ca o formulă autonomă, înăuntrul limbajului și „produselor” sale

(operele de artă) răspândite prin lume. Ce mă interesează este ca cititorii să fie capabili să

recunoască naturalitatea dimensiunii poetice din viața sa, necesitatea vitală de conectare cu

120

ea dinspre orice ocupație profesională, socială, afectivă. Este important pentru mine ca tu,

cititor al meu, cititoare a mea, să devii conștient și conștientă, că în natura poetică a vieții

tale, există mereu firescul traversării dincolo de sine, ceea ce se caută fără oprire în oricare

altă cale, fără să se știe cât de aproape suntem cu poezia, cu gestul creator în care se

originează totul. Deși pare exagerat, pentru mine, o „deviză” personală, ar fi: „poezia

salvează lumea”. Și nici nu sunt departe de titlul unui articol despre creativitate ce se numea

ca atare: „Imaginația poate salva lumea” (Paula Stan, 10 Octombrie, 2011, în 9AM,

Business, revistă on-line de știri), și se referea la indicele global de creativitate pe țări. Dar

creativitatea este poetică prin excelență, nu putem fi creativi fără să fim poeți, și sigur că

toată viața „scriem” sau facem poeme, dar nu știm, nu obișnuim să observăm, iar scriitorii

profesioniști ‒ să spunem așa ‒ sunt cei ce și-au asumat partea vizibilă de a face poezie.

Dacă acordăm atenție la ce face poezia în viața noastră (profesională sau nu), împreună cu

imaginația și creativitatea implicate, am depăși acel 10% din potențialul cerebral pus în

mișcare conștient.

Așa că, închizând cercul, sau poate sfera, atât lingvistic precum și ideatic, al Căii

poeziei, mă întorc la importanța poeziei în mișcarea vitală a societății (ca să nu spun

„evoluția ei către mai bine”), și afirm că ființa umană își are un fundament în puterea

creativă, și odată cu aceasta, asumarea actului artistic este un gest ce, într-un punct precis,

are aceeași origine: sămânța poetică; indiferent dacă e vorba de scriere de poeme, creare a

unei imagini pe o pânză, a unei sculpturi, a unui spectacol de teatru, a unui film, a unei

interpretări muzicale, a oricărei opere artistice, a oricărei invenții științifice, sau a propriei

credințe ‒ spiritual vorbind (nu contează către ce nume dirijată). Dacă există și alte origini,

are legătură cu lucrurile ce nu se pot măsura după calculele geometriei clasice, cu a vedea

constituția fractală a tot ce există, tot ce facem, suntem, gândim. Gândirea fractală (ce

provine dintr-un „creier fractal”), încă nu este o expresie cotidiană. Dintr-odată vine ideea

și îi dai nume. Poate pentru că suntem pe Calea poeziei ce se construiește pe sine în timp ce

se scrie!

Nu, iată, m-am dus repede să verific expresia „gândire fractală” și desigur, deja nu

mă mai surprinde, deja se cunoaște! Avem însă, din nou, dovada ‒ în exercițiu ‒ că se poate

ajunge de unul singur, într-o secundă, doar cu intuiția poetică, cu modul de a vedea poetic

(cu a doua vedere), la ceea ce cercetătorii studiază în ani! Merită acest fel de exersare în

care poetul dispune doar de o expresie (în cazul nostru „fractal”) ce devine extrem de

spornică în vederea lui poetică!

121

Și cu această ocazie, odată mai mult, și în altă formă spus, gândirea nu este doar

logică; inspirația (ce nu a fost tematizată până acum aici), pe lângă multe alte explicații,

este ‒ aș spune ‒ gândirea completă (însoțită de intuiție), la o intensitate și viteză extinse,

până la găsirea fulgurantă a unei idei strălucitoare și încărcată de forță, expresivitate, sens

profund, iluminator, atât pentru autorul ei cât și pentru lectori, vizitatori, interpreți. Desigur,

inspirația nu se referă doar la idei ci și la percepții/senzații, la o vedere „dintr-odată întreagă”

a ceva ce se apropie, este pregătit pentru a fi descoperit. Și este efectiv tautologic faptul că

butonul inspirației este prin excelență intuitiv/creator, iar asta se accelerează încă atunci

când există sămânța poetică. Altfel spus, inspirația este consubstanțială gestului creativ

poetic, deși subiectul purtător este un cercetător. Nu există inspirație fără punerea în

funcțiune și a intuiției, a ceva din afara logicii și a gândirii obișnuite.

Așa că, în calea poeziei, gândirea fractală are cel puțin două granițe, înăuntrul cărora

se deschid la infinit, celelalte: prima, la suprafață, este logică; a doua, secundă – cea

intuitivă/poetică. Dacă vrei, cea spirituală ar fi a treia (nu ordonez aici genealogic). Faptul

că înăuntrul fiecărei zone de gândire, există alte tipuri de logică, conștiință și percepții

senzoriale, și ‒ cine știe? ‒ ceva mai mult, este indicată exact de structura fractală ce se

dezvoltă nu doar în afara unei forme vizibile ci și înăuntrul ei, în dimensiunile sale ce nu se

văd cu ochiul liber. A încerca conceperea unei expansiuni infinite înăuntrul a ceva finit

(deloc dificil pentru matematicieni și altfel accesibil pentru poeți), este ca și cum ‒ din nou

‒ am schimba frecvența, ca și cum în loc de mâna dreaptă s-ar folosi stânga (pentru cineva

dreptaci). Și schimbarea mâinii care se folosește este efectiv un exercițiu într-un atelier

specific în calea poeziei.

În spatele procesului inspirației, este o schimbare de frecvență mentală, de viteză a

gândirii. Ceva asemănător cu a dori să faci, dar fiind conștient de ce se poate găsi intrând

în dimensiunea poetică, infinită în sine. Doar e de practicat! Dacă cineva nu se animă pe

sine, atunci poate fi ajutat, pregătit.

Și iată că am ajuns la tema pedagogiei poetice! Nimic nou în lume! În fine, cum

Calea poeziei este pentru mine – și sper că și pentru tine – o carte vie, uneori mi-ar plăcea

să pun în textul Căii și reacția mea, deși încă nu găsesc instrumentul potrivit, așa că, de data

asta, mă limitez să pun cunoscutul Smiley: ☺! Sigur, sunt autori ce pot fi consultați dacă

vrei, amplificând cele spuse aici, acum; eu doar intenționez să așez înăuntrul unei construcții

create/imaginate, ce exista implicit de la început. Cartea de față, am spus-o, este orientativă

și, în felul ei, practică; în consecință, sunt cel puțin două sensuri ale pedagogiei poetice: 1 –

lectura unei cărți presupune o practică mentală în sine, cu particularitatea sa specifică și este

122

direcționată către adulți în special, în cunoscuta educație permanentă; 2 – aplicând ca o

metodă, dezvoltarea creatoare a ideilor, a imaginilor sau percepțiilor, sau aplicând

interpretarea simbolică/ poetică, în maniera exprimată aici, se poate lucra ‒ ținând seamă

de adecvarea conținutului ‒ într-un curs formal sau informal, cu persoane de toate vârstele,

până la nivel universitar.

În ziua de azi, există o situație alarmantă, oarecum observată de pedagogi, în timp ce

societatea rămâne pietrificată în decizii ce nu țin seamă de adecvarea educației la necesitățile

reale ale copiilor sau adulților. Sistemul curricular din școli hrănește comoditatea generală,

protejează efortul tuturor, sau, din contră, exagerează provocând efortul în limitele rutinei,

a unei gândiri mecanice. În ambele cazuri, se cere folosirea elementară/lineară a minții,

când deja au nevoie de o explorare mai complexă. Închis în exigențe ce limitează accesul

la un tip sau două de informații sau la puține îndemânări, forțând, fie o formație general

superficială, fie una super-specializată îngustă, elevii sunt incapabili de a înțelege ceva cu

propria minte, sau în afara domeniului de pregătire. Atunci, fără să-mi fac vreo iluzie că

învățământul se poate schimba la nivel social (oficial) prin completarea educației, prin

individualizare, în ciuda existenței școlilor alternative ce corespund unor pedagogii ce

încearcă repararea deficiențelor prezente, rămâne încă educația silențioasă a cărților. Se

întâmplă însă, că înăuntrul unei piețe unde totul e la vedere, inclusiv segmentul deja la modă

pe tema dezvoltării minții, sufletului, spiritului, conștiinței, nimeni nu le folosește ca atare.

Iar cărțile de poezie, pe care nimeni nu le cumpără pentru practicarea acelorași competențe

umane, pentru că nici măcar criticii nu le folosesc ca atare, zac pe rafturi. Lipsește lectura

reală a cărților de către educatori, profesori, părinți, lipsește aplicarea lor ca atare la clasă sau

acasă, lipsește colaborarea tuturor în avansare, în adecvarea principiilor educației și

învățământului, la capacitățile și necesitățile pe care ființa umană le are acum, de la cel mai

mic până la toți cei ce folosesc orice aparat electronic (telefon-calculator-aparat foto). Fără

să ne dăm seama, accesul la informație, deși a ridicat în mod cert potențialul mental, a făcut

să rămână în urmă capacitatea completă de a-l folosi, de a deveni o capacitate imensă de

cunoaștere, pentru că s-a pierdut forma activă de a ajunge la idei noi, funcționarea mentală

rămânând la forma mecanică, de felul ei învechită. Accesul orientat prin lectura sinceră,

personală, curioasă, a poeziei, poate fi una dintre soluții; desigur, nu unica. Niciodată nu

există o singură soluție, știm asta. Dimensiunea afectivă, atât de vitală unei vieți, chiar și

atunci când nu este echilibrată, totuși sigur bogată și cu sens, e sărăcită sau distorsionată sub

presiunea informației mecanice; se poate, de asemenea, recupera și prin lectura, scrierea,

practicarea poeziei.

123

Problemele cu toți copiii ce nu mai răspund coordonatelor școlare tradiționale, sunt

un semnal nu de probleme individuale ci de sistem ce are nevoie de actualizare. Iar

justificarea inerției, în sensul că la nivelul unei instituții unde se cere uniformizarea la o

exigență medie, este imposibilă metoda creativă de învățare, deja nu se potrivește cu

realitatea! Nu există scuze, cu excepția comodității, din nefericire!

Pe de altă parte, actualizarea nu înseamnă, totuși, diluarea tot mecanică, a

conținutului de informații „dificile”, sau „prea complexe”. Iar folosirea jocului nu

presupune simplificarea predării, desigur, ci variația tipurilor de gândire, provocarea intuiției

și a creativității! Și apoi, este nevoie de aplicarea vie, interiorizată și asumată într-o atitudine

și acțiune permanent creativă, de către fiecare profesor, sau de către părinți. Nu folosind

mecanic o metodă, un joc, un exercițiu citit, se schimbă ceea ce lipsește în educație și în

învățământ. Deși tot ce se scrie pentru a fi folosit, e bun, e nevoie de participarea fiecărui

profesor cu creativitatea sa, pentru ca elevul sau semenul să primeasccă fluxul viu al

informației. Astfel, transmiterea are conținut profund și efectul necesar. Desigur, aceasta e

un dar al educatorului ce poate fi...educat. Profesorii cei mai buni sunt creativi, inventivi,

animați, entuziaști. Și oricât de ciudat ar fi, poeții pot contribui în crearea personalităților

copiilor. Altfel spus, putem imagina că, dacă într-o zi, în curricula școlară oficială, unul

dintre profesori ar fi poetul ce practică poezia și poeticul ascuns în toate; atunci

învățământul ar putea fi optimizat, fiecare materie ar câștiga în asimilare. Pe de altă parte,

deși orice profesor, în specialitatea sa, contribuie încă prin creativitatea personală, chiar și

așa, un curs ca atare de poezie, poate completa nu atât informațional cât formațional

învățământul, precum și educația (amintesc distincția: învățăm profesioniști, educăm

personalități). Între paranteze aici, nu te amăgi că profesorul de literatură este deja cel care

contribuie la punerea în starea de creativitate a elevilor. Din păcate el este acum doar unul

dintre cei care aplică din ce în ce mai tehnic reguli, expresii, scheme, stereotipuri de gândire.

Fiee spus, deocamdată nici poeții nu cunosc ce au la îndemână, nu au idee cum ar transmite

creativitatea altfel decât dând modele de produse create.

Fără îndoială, aici e un mod personal de a înțelege importanța poeziei în viață și în

educație, și nu-mi fac iluzii că ar putea deveni o realitate. Doar am convingerea că există

această posibilitate. Jocul cu mărgele de sticlă, cartea lui Herman Hesse, este exemplul

clasic al unei utopii pedagogice. Sigur, un curs de poezie, fie pentru copii, fie pentru adulți,

îl văd diferit de viziunea scriitorului german. Punerea în practică a căii poeziei rămâne la

nivel de vis. Institutul de pedagogie poetică poate fi acel loc unde, cel puțin participanții, pot

ajunge să-și descopere capacitățile prin ei înșiși, trecând prin viziunea din Calea poeziei.

124

Trezirea este individuală, fiecare prin sine, folosirea forței creativității poetice (în sensul

extins de aici), a puterii sale de potențare a ce învățăm în pregătirea academică sau în viață,

este un țel desigur, unul care mi-ar plăcea să se împlinească.

Fără îndoială, în acest moment, majoritatea părinților nu gândesc educația copiilor

mai departe de reguli de studiu, norme de comportament, drepturi, teme. Altfel spus, nu iau

în seamă deducerea, cercetarea unei a doua realități (spirituală sau simbolică, cum dorești

s-o numești, chiar dacă nu coincid), cu transmiterea vie a unei experiențe proprii, cu

interiorizarea faptului că acești copii sunt oglinzi fidele a ceea ce fac și sunt adulții, ca

identificare sau, din contră, prin opoziție față de același punct de reflexie: părinții. Și nici

programele școlare, nici profesorii nu au ieșit din predarea teoretică a unor competențe

cognitive ale ființei umane. Încă se predă doar filosofia occidentală în școlile occidentale,

(cel puțin în România), încă se predau doar idei nu și percepții, nu se provoacă, nu se caută

altceva decât reproducerea mecanică sau compunerile dirijate mental.

Ca o curiozitate, despre personajele supranaturale din basme, se învață desigur, că

aparțin unei imaginații fabulatorii, fără să însemne nimic expresii precum „celălalt tărâm”,

„lumea cealaltă”. În schimb, o întreagă industrie a fantasticului, începând cu destule cărți

scrise în secolul nostru, desenele animate, sau filmele fantastice actuale, sunt pline de alte

realități, alte lumi. Ce ar putea fi setea asta de fantastic ce depășește cu mult interesul doar

al copiilor? Simbolic vorbind, dacă putem vedea că celălalt, în adâncime, nu este mai mult,

nici altfel decât toți și fiecare în parte, mentalitatea de separație s-ar diminua, am înțelege că

fiecare celălalt este și o parte a noastră. Când nu iubim partea din afară, ce se află la câțiva

metri mai încolo, nu ne iubim nici pe noi. E greu să ne înțelegem partea noastră care ucide,

violează, murdărește, miroase, e diformă, idioată! Dar, paradoxal, atâta timp cât vedem toate

acestea ca fiind definitorii pentru purtătorii lor, chiar hrănim perpetuarea lor. Și, din păcate,

pedeapsa, autoritatea agresivă, disciplina restrictivă, rămân în certe cazuri, încă prea multe,

soluțiile la abateri ce lezează semenii. Această situație nu exclude trecerea spre schimbarea

mentalității de separare. E clar că a ne înțelege atât de extinși, mai departe de propriile

corpuri, încă nu aparține exact timpului actual. Doar este ceva ce vede poezia, într-un

moment sau altul, doar e o metaforă a sa, în definitiv, nu departe de ceea ce au gândit

filosofii, misticii în mod sigur; și îmi place să-mi imaginez că va veni rândul fizicienilor.

Acum, te rog, nu înțelege aici nevoia construcției, dinspre calea poeziei, a vreunei doctrine

socio-politice, în care ideea de fraternitate, ce se suprapune pe ieșirea din mentalitatea de

separare, să fie cerută. Dealtfel dacă nu mă înșel, frăția era subînțeleasă în toate revoluțiile,

totuși aplicarea și asumarea ei cred că nu există nici azi, cel puțin nu la nivelul conștiinței

125

publice (sociale). Deși drumul poetic al unei persoane este, practic, dincolo de social, el

însuși se formează înăuntrul lumii și cumva după regulile ei. Poate că, într-o zi, termenul de

„societate” nu va mai avea conținut?

Și ce va fi cu poetul?! În acest moment, rolul său aproape că nu există în societate,

aproape nu funcționează, și el însuși nu ține cont de viziunea poetică de aici, nici de calea

ei trasată în această carte. Desigur, fiecare artist și poet de azi, avansează inerțial, conform

impulsului creator, nu întotdeauna intenționând integrarea sa în lume, deși prin natura operei

sale, își pune în ea partea sa. Gândesc că dacă știe asta, având conștiința ca atare despre cine

e și ce face, artistul este mai just în locul său. Vrem sau nu, suntem în direcția asta, toți

participăm, în ciuda tuturor previziunilor apocaliptice de care suntem avizați, sau a indiciilor

în contra, la avansarea conștiinței, în definitiv, a umanității. În toată această „poveste”, vrem

sau nu, poezia există mai mult decât se recunoaște, și tot ce am imaginat în această carte, are

nu atât adevărul ci mai mult: realitatea sa; chiar din și prin momentul imaginării ca atare. Nu

uita că sunt lucruri ce nu se văd dar știm că există.

Știu că în prezent, nici poetul nici poezia nu au ieșit din modelul clasic polarizat,

astfel au mers într-o manieră autonomă, separați, izolați orgolios în spațiul poetic, sau

înregistrând societatea și înregistrându-și operele aici, dar fără vreun rol care să însemne

contribuția conștientă la evoluția ființei umane. Atenție, nu mă refer la eforturile unor poeți

angajați în intenția socială revoluționară, cu acești termeni nu lucrăm în niciun fel în calea

poeziei.

Îți propun o reverie: imaginez ziua în care poetul ‒ capabil de a se defini ca integrat

cu particulariatea sa în restul umanității, și nefiind în afara cunoașterii realității mediului

imediat ‒ ar putea la fel de bine să fie un membru într-o echipă din orice domeniu de lucru,

de cercetare: în fizică, în matematică, în astronomie (imaginează poetul din echipa

astronomilor unei nave ce explorează în afara Terrei), în biologie, arheologie etc; ar putea fi

prezent în orice școală unde a învăța scriitura poetică face parte din pedagogie, capabil de a

uni cunoștințe din toate ramurile ce pot primi „ingredientul poetic”, într-o explozie de forță,

de creativitate și deschidere către necunoscut, dincolo de cele de fiecare zi. O observație: se

presupune că în toate ramurile cunoașterii și artelor, se lucrează cu creativitate poetică, dar

nu e același lucru dacă poetul însuși ar putea colabora direct. Desigur, e doar un vis. Nu

există nici măcar poeți care să se ducă spre științe, ei învață să fie poeți doar prin imitarea de

modele în versuri și prin limitarea la domeniul filologic!

Un gând mai mult: cred că libertatea fiecărei ființe umane este și în puterea de a găsi

mereu propria contribuție la cunoașterea tuturor, redescoperind ceea ce a învățat sau creând

126

ceva nou. Altfel spus, devii liber ieșind din folosirea mecanică a ideilor ce le-ai asimilat prin

educație și învățământ, prin societate; redând viață nouă conținutului cuvintelor prin efortul

personal de a înțelege lucrurile. Deși inevitabil se poate „redescoperi roata” la infinit, actul

regăsirii pe cont propriu a ceva deja știut, contează exact în ordinea integrării organice a

cunoașterii în conștiință. Se presupune că, înainte de inventarea a ceva total nou, fie și doar

în sens personal, deja ai exercițiul unei folosiri anume a gândirii, perceperii, vederii,

simțurilor, ceva mai mult decât ai fost învățat. De la acest nivel de procesare în direcția

reinventării interne a ceea ce știi, începe și actul de a te crea pe tine, ca și cum ar fi mereu

un început al creației inițiale. Nici vorbă că, de la un anumit punct al cunoașterii, nu e

necesară reinventarea vechiului; e vorba de intenția de ca și cum ai dori aceasta, atunci când

ceva îți atrage atenția, când ceva contează în existența, în lucrul, în căutarea ta. Oricum ar fi,

chiar și reinventarea are nevoie de competența creativității ca să-i spunem așa, una poetică

dealtfel, întrucât este constitutivă în ființa noastră, până la fiecare celulă pe care o avem. A

gândi cu adevărat, cu creierul tău și a nu imita rezultatul gânditorilor anteriori, e imposibil

fără să fii în stadiul de a crea sau a imagina, fapt care, originar, este un stadiu poetic. A crea

înseamnă: a rupe obiceiuri, a întrerupe funcționarea mecanică în fenomenul cunoașterii.

O observație aici: această funcționare mecanică e rațională fără rațiune pentru

simplul motiv că mare parte din ceea ce spunem și facem, sunt idei atât de înrădăcinate, atât

de folosite, încât nu le mai gândim pe ele însele, ci doar le aplicăm automat corect, conform

obișnuinței. Ce ciudată coincidență aici între „automat” și „lipsa rațiunii”. Așa cum nu mai

gândim când facem o înmulțire simplă ci doar reproducem precum o mașină un răspuns la

un stimul cunoscut. Dar, până să devină mecanice, obiceiurile noastre au avut un început în

gestul și gândirea creatoare.

Pe de altă parte, tehnica scrierii automate a suprarealiștilor, de fapt, nu era întrutotul

automată, așa zisul dicteu are mai degrabă regulile visului, ale unei creativități la viteze mai

mari decât repetițiile sau expresiile identificabile ca secvențe identice, posibile într-o

scriitură mecanică. În mod surprinzător, în cazul artiștilor, „tehnica automată”, prin intenția

actului creator, își schimbă semnificația. Așadar, „mecanic” și „automat” sunt prin definiție

expresii din câmpul informațional al rațiunii. Dar la fel de bine, când nu folosim rațiunea

creatoare, suntem în câmpul reflexelor dobândite, ca atare, ieșite din uzanța intenționată a

gândirii. Dacă scriem ca niște mașini ce aplică niște metode cunoscute și asimilate exact

mecanic, suntem la un punct zero al scriiturii mecanice, cazul multora dintre cei mediocri în

scris. Pe de altă parte, o scriitură mecanică asumată ar fi, poate, ca un poem ce ar fi precum

un obiect cu părți ce reproduc expresii stereotipe, fie ele și poetice, și cumva într-o ordine

127

diferită. Sau, privit avangardist, cu vederea a doua, un poem mecanic este orice aparat cu

funcționare mecanică, precum putem privi azi o mașină de scris din anii '80, eventual

dezmembrată și reasamblată diferit. În fine, ajunși aici, ți-ai putea imagina scriitura cuantică

posibilă? Muzica cuantică se pare că există. De căutat.

În fond, limita oscilației între tradiție și avangardă este fragilă, și inevitabil, mereu în

mișcare. Nu este mai mult decât limita vieții în toate, sau limita între bine și rău. Rămâne

însă libertatea (poetică prin definiție) de a crea, imagina, inventa. Orice libertate alegi să ai,

o ai creând-o în minte, apoi în viață. Ești liber atâta timp cât îți lași creativitatea, actul

poetic, să fie în viața ta!

128

Capitolul 12

Reluări finale

1. Poezia din poeme

2. Înțelegerea poeziei prin tine însuți/însăți sau „a te pune în locul autorului”

3. Poezia trezește ‒ o formă de rezistență în lumea actuală

Bun, ajunși aici, cititor al meu, cititoare a mea, încă mă poți întreba: pentru ce toată

calea asta a poeziei? La ce îmi servește? Închizând simbolic cercul căii din această carte,

delimitând prin el doar un prim nivel fractalic, dincolo sau înăuntrul căruia se înscriu infinit

oricâte altele (ale celor ce citesc aici), dacă ești cu mine acum, este pentru că, la un anumit

moment din viața ta, te atrăgea poezia, scrierea poemelor sau curiozitatea pentru ele. E

posibil ca ceva să te fi fascinat: ritmul, muzicalitatea, expresiile, unele idei despre ceva sau

cineva din lume, din realitate, despre viață, sentimente, percepții; totul, pornind de la un

poem care parcă păstra o promisiune, o întâlnire așteptată, deși nu aveai nicio idee de ceea

ce sperai. Poate că ai vrut să fii și tu poet, poetă, dar dacă nu, măcar ai rămas cu o amintire

specială citind poezie; și dacă nu ești niciunul dintre aceștia și totuși ai parcurs cartea de față

din curiozitate, măcar rămâne interesul pe care îl are orice individ/persoană/suflet căutător,

și asta este încă bine.

Acum, pentru mine, fără să exclud pe cei care devin sau sunt poeți, provocarea este

de a deschide poezia către cei care nu sunt și nu vor să fie prezențe publice ca artiști

(profesioniști sau nu). Este posibil să fii o persoană căutătoare (cum îmi place să spun), una

ce-și rezervă timpul său pentru ceva mai mult în viața sa decât datoriile zilnice; dar, la

limită, dacă e vorba de un bolnav cu unele distorsiuni mentale, creativitatea poetică și calea

poeziei, în oricare dintre formele posibile de exprimare (în versuri, culori, sunete, imagini,

mișcări), este o soluție reală; nu e vorba de un refugiu al ființei într-un drog mai mult,

întrucât procesele mentale sau senzoriale ce includ o practică poetică, antrenează o persoană

în totalitatea sa: corp, minte, spirit; pornind de la suprafața din viața socială și relaționarea

sau nerelaționarea cu semenii, lucrurile, ființele, până la cele mai profunde niveluri ale

ființei.

129

Desigur, punctul zero în calea poeziei începe în și cu lectura de literatură poetică, sau

cu întânirea, contactul constant cu oricare formă de artă. Însă nu e suficient acest început .

Prin urmare, fără îndoială, în procesul de descoperire a poetului pe care-l avem

înăuntru, fie că ajungem sau nu să fim scriitori, imitația de forme/stiluri poetice, deși este

utilă în tot ce învățăm, niciodată nu e suficientă, și nici absolut necesară. Istoria formelor

poetice nu sfârșește niciodată, cunoașterea tuturor celor create până astăzi este imposibilă și

‒ din nou ‒ nu absolut necesară. Totuși, presupunând că alegi să scrii poezie, dacă dorești,

poți să te oprești în vreun moment, fie să scotocești între modele, fie să începi să cauți

experiența asta cu totul rară, de a înțelege poezia și locul ei în tine, doar cu ceea ce dispui tu.

Poți fi dezamăgit prima dată. E ca și cum ai vrea să desenezi când ai ceva îndemânare, dar

nu și practică. În timp însă, adăugând lecturi, nu atât multe cât intense, încercând să

descoperi poezia din poemele altora, treptat, vei putea așeza pentru tine, ceva ce contează.

Prin urmare, în ruta proprie de înțelegere a unui poem și a poeziei în genere, deși la

bază se află un text, e foarte importantă adăugarea unui detaliu: intenția de a ajunge la

originea lui în autorul care l-a scris. Astfel, accesul la ființa dinspre care s-a născut creația,

deschide/instituie actul de a scrie și în cel care doar citea, asculta, vedea pasiv până atunci.

Se generează automat, să spunem așa, mișcarea creatoare.

Aici, deși e vorba de o identificare empatică cu autorul, iluzorie sau nu, lectura

personală a poeziei are locul ei; în acest caz, în mod esențial, ea începe prin a-ți da seama

că în spatele textelor există cineva care chiar a gândit, a simțit ceea ce tu trăiești în lectură.

E foarte simplu, dar atât de ne-uzual acest „gest” de apropiere a noastră, de textele de

poezie! De obicei, încremeniți în mecanismele de percepere învățate, uităm că dincolo de

cuvinte, în momentul lecturii, se poate activa o comunicare, chiar comuniune, cu poetul

însuși. Ieșim din acest blocaj prin comprensiunea individuală care dorește să-l găsească pe

artistul care este un om ca și noi, la capătul celălalt al mesajului trecut în poem. De

asemenea, reușim „să atingem” autorul, în lectura genuină (ca și cum pentru prima dată), fie

pentru că nu am apucat să învățăm scheme de receptare (când suntem copii), fie pentru că

am păstrat acest obicei (ca adulți).

Cert este că, de modul în care citești, depinde întâlnirea personală cu poezia. Iar

aceasta, când nu se întâmplă natural, reușește prin aplicarea unui artificiu de lectură, un truc

elementar, precum amintirea artistului ca sursă a poeziei ce vine spre tine. Restul aparține

experienței de insistență în întâlnirea ta cu autorul și textul său, știind că mergi pe o cale

a poeziei. Nu în ultimul rând, contează practica – desfășurată în cartea de față – a atitudinii

creatoare față de tot ce simți, gândești și vezi.

130

Poate că te indoiești de micul truc de lectură discutat aici. Ca atare, îți propun să revii

la jocul imaginării pentru a putea spori exact efectul lui. Urmărește acest nou exercițiu:

textul e un fel de „ființă” creată de cineva; nu e un fiu pierdut, cum se spune, aruncat în

lume, fără să mai aibă vreo legătură cu autorul său. E o falsă idee că poemul/opera, deja nu

mai aparțin poetului după ce sunt scrise, citite, publicate. Posibilitatea de interpretare

infinită, dincolo de ce a gândit conștient autorul, nu presupune că el nu mai are vreo

conexiune cu „fiul/fiica” sa. Dintr-un motiv simplu, consecvent cu viziunea căii parcurse

aici: totul este conectat, totul este relaționat în timp și spațiu deodată; iar legăturile nu sunt o

metaforă, ci caracterizează moduri de aderare/unificare la tot; exact în măsura cunoștințelor,

a conștiinței capabile de integrare în Totul căruia îi aparținem prin simpla existență. Iar

poemele, ca substanță energetic-informațională, plutesc în lume ‒ atenție, imaginează ‒ și

nu le poți găsi fără rădăcini, adică autorii lor. Odată cu lectura textelor, dacă oricum te

înconjoară, le preiei din spațiul și timpul infinite, cu artiști cu tot. Fără îndoială, a cuprinde

efectiv conexiunea cu Tot, rămâne de descoperit.

Pe de altă parte, chiar dacă la suprafață suntem ca o „mișcare de nori”, în

profunzime, deja suntem interconectați; pentru că aici, în dimensiunea foarte subtilă, infinită

și invizibilă, ce unește atomii, suntem una/unu. Să explicitez: am comparat norii

cu...propriile noastre corpuri; în această viață pe care o experimentăm aici, conștient sau nu,

legăturile ce se formează sunt la nivelul trupurilor noastre, și ele se fac și se desfac pentru

fiecare, într-o manieră diferită. Viața și trupul ce o poartă în fiecare zi, în fiecare

minut/secundă, se preschimbă într-o arhitectură diferită, într-un desen irepetabil, sau poate,

cu unele asemănări, în măsura în care proiectăm aceleași traiectorii, serii de intenții, dorințe,

nevoi.

S-ar putea obiecta că nu avem instrumente precise de lectură și înțelegere personală.

Și cred că nimeni nu poate recomanda unele în mod absolut. Astfel, Calea poeziei nu e de

înțeles ca o metodă unică, perfectă și neschimbabilă, pentru lectură. Ea e – între altele ‒ o

sugestie de a fi atenți la faptul că un text are cu adevărat un autor „inclus” ‒ să spunem așa ‒

în pachet. Nu vine singur, deși pare.

Înainte de toate, prin definiție, e vorba despre faptul că fiecare persoană poate accede

la un spațiu semnificativ general al creației, unul ce coincide la un prim nivel în toți, pentru

toți; aici e zona comprensiunii generale, și ea asigură comunicarea bazică a mesajului poetic;

în genere, se presupune că el coincide cu „ce a vrut autorul să spună”. După această zonă,

deja suficient de complexă, de înțelegere a unui poem, următoarea, deși fluctuantă, e

inevitabilă, întrucât apare mereu ceva ce se vede din punctul de vedere al lectorului, în

131

sensul cel mai propriu, adică spațial, de „punct”: ne putem imagina că ne situăm într-o

realitate unde, în sens geometric, material, poziția pe care o are fiecare în fața unui poem în

spațiul tridimensional în care existăm, este la limită, un punct ce corespunde unor

coordonate diferite în timpul și spațiul obiective (să spunem așa) și, în același timp

subiective, specifice fiecărui cititor, la nivelul percepției interioare.

De la această a doua zonă de înțelegere începe ce descoperă fiecare pe cont propriu.

Cu particularitatea de a-ți aminti de micul artificiu că poemul „vine cu autorul său”; el își are

rostul lui în deschiderea percepției personale. Și ‒ ce miraculos ‒ tot ceea ce lectorii pot

descoperi în afara intenției poetului, deși poate fi calificat drept „invenție”, încă aparține

poemului, îl îmbogățește și se folosește de „iluzia” că a fost în intenția autorului. De fapt

chiar vine din partea lui neasumată, infinită, subconștientă (sau supraconștientă, conform „ce

e înăuntru e și în afară”). E o chestiune de decizie, cunoaștere și autocunoaștere, percepție și

autopercepție, o chestiune de viață experimentată sau cercetată cu intenție, și desigur, de

practică de lectură poetică; pentru că așa se distribuie natural, capacitatea de înțelegere a

poeticului, adică dinspre codul său lingvistic până la dimensiunea sa în realitatea (da!)

atomică, energetică. Am subînțeles tot timpul în Calea poeziei, că dimensiunea poetică nu e

o metaforă, ci exact o parte a realității materiale, deși nevăzută (fiind de natură energetică,

fizic vorbind).

Și altă nuanțare: identificarea specificității pentru poeții de mare forță (cotați ca

valori universale sau genii) vine și cu diferențierea profunzimii extensiei ‒ ca să spunem așa

‒ a semnificațiilor din operele lor poetice, infinit multiplicate în fiecare din lectorii reali

atrași. Evident, plăcerea de a citi ceva ce aparține unui scriitor de succes (fie el prozator, fie

poet), deși pare inexplicabilă, nu corespunde mereu principiului extensiunii sau intensiunii

sensurilor. În realitate, excepție făcând o posibilă intenție vulgară, mercantilă, marii scriitori

și artiști de succes, pot folosi instrumente simple pentru a crea ceva suficient de impactant,

pentru a-și atinge succesul și rostul firesc al artei lor.

Pe de altă parte, nu tot ce nu se înțelege, ascunde profunzimea și multitudinea de

daruri oferite de creație, cititorului. Totuși, analizarea subtilităților ce intervin în scriiturile

poetice, deschid altă temă, una pe care nu mi-am propus-o aici. Însă combinația tuturor

elementelor ce instituie arta, nu poate fi una rigidă, după cum, nici noi nu suntem „produși”

conform unor ingrediente mecanice, ci mai degrabă – cum spuneam mai sus ‒ suntem

precum norii, poate că un pic mai stabili, dar cu asemănătoare probabilități de a ne forma și

de a forma diferit (în) fiecare moment. În definitiv, ce creăm cu poemele noastre, este o

parte din noi, o extensiune care, odată apărută, ne însoțește apoi pentru totdeauna, deși fără

132

să ne dăm seama; cândva, ea ar putea fi cercetată ca atare. Și cum să nu ‒ atenție,

imaginează ‒ exact ca în filmele de science fiction. În prezent ele folosesc cel mai vizibil

jocul metaforic în libertatea lui maximă. Anticiparea de tip SF o numim „joc” până la

momentul în care, una câte una, invențiile sale poetice devin realitate. Modul direct și

tehnic inocent de a arăta ceea ce se creează și nu doar se imaginează, poate fi ceva de prost

gust estetic, dar dacă privești mai bine, există filme de ficțiune cu valoare artistică

incontestabilă. Solaris și Stalker, ambele regizate de Andrei Tarkovsky, au, la destui ani

după apariția lor, un cert impact, în ciuda efectelor tehnice rudimentare.

Bun, să spun acum: Calea poeziei este, așa cum am urmat-o aici, o modalitate de

familiarizare a fiecărui lector cu propriul punct de vedere ‒ nu cu al meu ‒ despre sine,

despre realitate în general și mediul uman. Altfel spus, informația ce apare aici contează mai

mult ca o sugestie a unei mișcări a gândirii, a percepției; contează ca un ecou al lecturii Căii

în conștiința cititorilor! Așa că nu fixa, nu memora nimic din ce am spus, ci caută

reflectarea, urmele, schimbarea posibilă înăuntrul tău, a modului de gândire, prin lectura

acestei cărți.

În fine, după ce călătoria noastră prin corpul textual al poeziei a trecut prin lectura

poemului către lectura poetului, ce ar fi lectura poeziei mai departe? Am spus adesea că ea

e ceva mai mult decât o rețea de cuvinte numite „poeme”; e altceva decât alăturarea unor

sentimente, conform regulilor (intenționat schimbate uneori) gramaticale, logice, artistice.

Distincția e importantă; ea a marcat tot acest drum parcurs până aici. Forma particulară a

poeziei de a se prezenta ca poem, nu o definește complet. Ceva ce uităm mereu exact când

citim poeme și le gândim ca texte. Este ca și în cazul în care, deși știm că nu suntem doar

corpuri, ne comportăm ca și cum doar atât suntem. A citi poezia dintr-un poem e diferit de

lectura unui text, fie el poetic sau științific. De aceea, mai mult decât orice, Calea… e o

lectură a poeziei ce se găsește dincolo de cuvintele scrise: adică o poți sesiza (poate

senzorial?!) și în pictură, sculptură, reprezentație teatrală; în dans sau într-o teorie fizică,

matematică, într-o invenție științifică. Nu am făcut și nu am dorit să fac aici o investigație

pentru a demonstra cu rigoare, poezia de dincolo de text și vers. Nu aceasta a fost intenția

Căii poeziei, pentru că, mai întâi, mi se pare o necesitate să devenim conștienți de idee; iar

în ce mă privește, mai degrabă indic fire de unde se poate începe, la o adică, vreo

investigație. Calea poeziei este ca o introducere ce trasează nu atât cărări ci unele resurse

necesare în acest proces de transport, de salt în dimensiunea poetică a vieții dar și a oricărei

creații pe care o poți realiza, o dimensiune prezentă în toate domeniile de cunoaștere, în

toate profesiile.

133

Insistența mea de a repeta în mai multe forme aceeași idee, își are rostul ei: pe de o

parte, presupune un exercițiu de fixare a ceva ce, în mod obișnuit nu este conștientizat ca

atare; pe de altă parte, e vorba exact de familiarizarea cu potențialul inepuizabil al oricărei

idei de a fi exprimată în multe maniere și forme, textuale sau nu. Apoi, ca o curiozitate

pentru tine: ai văzut aici, uneori, doi-trei termeni aparent sinonimi, separați prin bare sau

virgule. Ori te-au enervat, ori te-au nedumerit. În orice caz, pentru un pedant, un făcător de

text, folosirea termenilor sinonimi e redundantă, însă eu știu că fiecare cititor răspunde,

rezonează la unul mai mult decât altul, dintre cuvintele cu același înțeles. Este ca și cum ai fi

în căutarea unui cuvânt magic care să te trezească mai în formă de dimineață: deși ai de ales

între ridică-te, trezește-te, înalță-te, deschide ochii, deschide urechile, s-ar putea ca cel mai

de efect să fie „deschide nasul” sau „deschide palma”, dar poate nu înainte de a parcurge

lista cu variantele convenționale! Ai nevoie de toate, și poate, într-o zi funcționează una, în

altele, oricare. Oricum, între termenii sinonimi, unul va fi mereu mai bun decât altul, în

ordine subiectivă. Dar oare există sinonimie perfectă în cadrul aceleiași limbi?

Desigur, în acest ultim capitol, am vrut să atrag atenția la o lectură a „poeziei

poemelor”, pentru a spune așa, în formulă paradoxală, tautologică; și spunând asta, încerc

să reamintesc că un text nu e poetic doar pentru metaforele, comparațiile, rimele sau

ritmurile sale (sic!), ci și pentru că folosește, descoperă și indică (chiar referențial)

receptorilor ei, un mod diferit de înțelegere și vedere a realității: cel puțin, cu o dimensiune

mai mult decât trei: cea invizibilă, spirituală sau nu, energetică sau nu. Pe de altă parte,

spațiul format de codul poetic disponibil în limbaj este el însuși o realitate mai mult, una

„lingvistic-poetică”, una formată de cuvintele folosite în arte, și încă odată, poetice sau nu.

La urma urmei, orice limbă din lume, prin resursele sale specifice, prin potențialitatea

combinatorie infinită, este deja o secvență diferită a realității, cu totul altfel decât material-

vizibilă. Mai mult, inclusiv ca realitate poetică, limbajul uman nu e o metaforă; deși,

deocamdată, o „avem” doar la nivel fictiv, anticipativ, ea nu e o idee abstractă, ci una, să

spunem, chiar dacă ipotetic, verificabilă științific.

De fapt – imaginează, te rog ‒ tocmai folosirea poetică a limbajului, și mai mult, aș

spune trăirea poetică, antrenează atât actualizarea cât și crearea altor dimensiuni, mai întâi

fictiv, pentru ca, într-un timp, fie și eonic ( incalculabil omenește), să devină realitate. Este

ca și cum am gândi că înăuntrul unei limbi deja formate, deși se spune că

expresiile/cuvintele nu pot descrie cu adevărat tot ce vrea să pună poetul în arta lui, când

intervine intenția folosirii poetice, se întâmplă că viziunea senzorial-ideatică a poetului

134

creator, se conectează la potențialul combinatoriu practic infinit al cuvintelor din limbă. Iar

aici încep acele alte dimensiuni posibile.

Pe de altă parte, cu cât mai profund se avansează în a vedea și a simți dincolo de

modelele cunoscute, cu atât se deschid noi paradigme de expresie poetică, și din nou, fie

înăuntrul, fie în afara cuvintelor; pentru că este clar faptul că, ceea ce vrea să spună un poet,

nu se limitează la folosirea cuvintelor, el putând să se exprime poetic și prin linii, culori,

voci, sunete, mișcări, gesturi, experimente, invenții... E adevărat că, deocamdată, nu același

poet se extinde dincolo de cuvinte.

Încheind Calea..., câteva gânduri: în momentul în care poezia va fi recunoscută

dincolo de forma specifică în poeme, când va fi identificată ca atare în celelalte moduri ale

ei ‒ artistice, științifice, sau...existențiale ‒ cred că vom face un pas în afara a ceea ce numim

deja, de la începutul secolului al XX-lea, criza poeziei. Apoi, repoziționarea poeziei în

lumea actuală cred că presupune mai mult decât orice, reconfigurarea condiției poetului,

conștientizarea sa în ceea ce este și în potențialitatea maximă de care dispune: apropiindu-și,

așa cum a mai încercat, dar timid, toate materialele diferite de limbaj, precum și celelalte

domenii de artă sau cunoaștere; asumându-și modul poetic de a vedea realitatea, necesitatea

lui în viața cotidiană a fiecăruia, în mișcarea conștiinței umane spre niveluri deja anticipate,

dar prea puțin practicate. În existența noastră actuală, cea invadată de virusul tehnologic care

ne transformă în mecanisme ce răspund automat la stimulul unei imagini exterioare,

asumarea existențială a unei căi a poeziei ce presupune cultivarea creativității imaginii

interioare, poate fi o trezire a conștiinței ca opțiune de rezistență a ființei umane la robotizare

(benefică sau nu, organică prin implanturi artificiale sau mentală). De fapt, avansul

tehnologic actual, este încă incomplet folosit. La o privire mai atentă, spațiul virtual în care

se desfășoară, are o zonă de convergență cu arta, cu poezia. Confirmarea o las celor care o

vor descoperi pe viitor2.

(Octombrie 2017)

Note

1 Este ușor de înțeles în context, totuși, pentru a preveni lectorii scrupuloși, precizez: folosesc

expresia calea poeziei atunci când mă refer la înțelesurile multiple pe care i le dau; iar Calea poeziei

este întotdeauna titlul cărții de față.

2. Calea poeziei (și ca opțiune existențială) nu se sfârșește aici. Aceasta e și o carte interactivă, iar

propunerile, întrebările cititorilor, o pot redimensiona. Astfel, intervențiile mele pot fi

individualizate, în funcție de fiecare persoană ce acceptă să participe la acest experiment. De aceea

indic această adresă: „Poesia en la vida” sau www.facebook.com/elcaminodelapoesia.

135

3. La final: o imagine document cu textul care apărea în anii ’90 în anunțul Atelierului de creație

„Poezie în viață”. Până azi este încă unicul Atelier de poezie cu această viziune a unei căi a poeziei

înțeleasă în ordinea unei existențe cotidiene. Acest mic text concentrează toată viziunea desfășurată

în cartea de față.

136

137

Sumar

4 ianuarie 2017

Octombrie 2016

28 august 2016

13 iulie 2012

Pregătire pentru lectura Căii poeziei

Capitolul 1..........................................................................................................................p.

1. O revelație personală a poeziei și o infra-realitate pe cale

2. Calea poeziei, una între altele posibile

3. Viziunea poetică sau a doua vedere

Capitolul 2..........................................................................................................................p

1. O pauză în obișnuit: absurdul

2. La a doua privire: infra-realitatea

3. O înțelegere despre poezie

4. O lectură a unui poet viu

Capitolul 3.........................................................................................................................p.

1. Poezia ‒ între infinit și ființa umană

2. Despre polarități ‒ centri de forță în poeme

3. Ce e poezia?!

Capitolul 4.........................................................................................................................p.

1. Poezia dincolo de vers, dincolo de cuvinte

2. Imaginația în Calea poeziei

3. Spiritualitate și poezie

4. Pentru ce scriu poezie?!

Capitolul 5.........................................................................................................................p.

1. Căutarea originalității

2. „Efectul fluture” și valoarea universală a unei opere artistice

3. Cum vede poezia, lumea?!

4. Cine e poetul?

5. Niveluri de conștiință și cunoașterea în poezie

6. Două puteri ale ființei umane în mâinile poetului: imaginația și creativitatea

138

Capitolul 6.........................................................................................................................p.

1. „Cărțile-cheie”

2. Lectura cărților și alte feluri de lectură

3. Un punct de percepție poetică

4. Despre „lumea simbolică” și implicarea ei în calea poeziei

5. Natura „scrie” metafore

6. Stranietatea sentimentelor, senzațiilor, percepțiilor tipice poeților

7. Metafora ca instrument de descriere precisă a ceea ce vede doar poetul

Capitolul 7.........................................................................................................................p.

1. Exerciții în jurul metaforei

2. O redimensionare a semnificației metaforei: ea doar „spune ce spune”

3. Metafore vii și trăirea metaforelor

4. Ceva despre ritmul poeziei de acum

5. Ce mai ascunde o metaforă ca „marea ochilor tăi”

Capitolul 8..........................................................................................................................p.

1. A doua vedere sau a doua privire?

2. Un ochi intern și o inimă internă

3. În laboratorul său, poetul pregătește poemul, se pregătește pe sine pentru a scrie

4. Mai multe oglinzi decât credem

5. Poemul în celule

6. Ceva despre vise și alte lucruri stranii

7. Și despre „stranietatea” existenței zilnice

Capitolul 9.........................................................................................................................p.

1. Exerciții cu obsesiile în calea poeziei

2. Ceva despre creativitatea preventivă

3. Obsesia morții, culorile și sunetele ei

4. Unde începe a doua realitate pentru un poet

5. Creativitatea în educație: un caz simptom de unificare masculin –feminin

Capitolul 10.....................................................................................................................p.

1. Despre fractalul iubirii, nebunia și limitele umane

2. Exerciții de oprit timpul

3. Mai multe conștiințe și sentimente – „mâncare” pentru univers

Capitolul 11......................................................................................................................p.

1. Poezia: dincolo de adevăr și minciună

139

2. O mișcare specifică a creativității poetice: către infinit

3. Poezia – un instrument accelerator pentru conștiința umană

4. Saltul de la „realitatea mecanică”

5. Poezia și inspirația sau despre gândirea fractală

6. Pedagogia poetică și utopia ei: un poet pentru fiecare școală?

7. Libertatea este poetică!

8. Scriitura mecanică versus scriitura cuantică

Capitolul 12 – Reluări finale..........................................................................................p.

1. Poezia din poeme

2. Înțelegerea poeziei prin tine însuți/ însăți sau „a te pune în locul autorului”

3. Poezia trezește ‒ o formă de rezistență în lumea actuală

Note.....................................................................................................................................p.

140

Mina Zariadoran (Nina Vasile, n.1969) este autoare a trei cărți de poezie: Albert locuitorul

(Editura Pontica), Distanța din miezul nopții (Editura Maxim), ambele apărute în 1997,

Poeme de putere sau totul se transformă la cea mai mică atenție (2011). Este prezentă în

Poezia română actuală, precum și în dosarele Cenaclului Euridice, editate sub conducerea

criticului Marin Mincu, cel care i-a urmărit prezența în lumea culturală bucureșteană și care

afirma că e o poetă „de viziune”, dar și un fel de poetă-nepoetă comparată cu urmuz pe

alocuri. Este mai cunoscută datorită Atelierului de creație „Poezie în viață”, dublat de

concursurile anuale pe care le-a organizat la Biblioteca Metropolitană între anii 1998-2007.

Între cei care au frecventat ani întregi Atelierul, sunt unii dintre poeții doomiiști remarcați,

publicați și premiați: adrian urmanov, Andrei Peniuc, Răzvan Țupa, Ovia Herbert, Cătălina

Matei, Gabriela Toma, Ania Vilal, Adrian Diniș, Daniel Marin. Calea poeziei este, între

altele, o carte ce face vizibilă, și recuperează în scris, viziunea Atelierului interdisciplinar și

experimental, singurul de acest fel până acum în spațiul poetic românesc.

141