BuletinulClubului Român din

ChattanoogaNumărul 29 (douăzecişinouă) Martie 2014

romclub.wordpress.com

Din istoria religiei: Protestanţii (2) – Jan Hus, husiții şi războaiele Husite

02/01/2014

Autor Theophyle

Jan Hus

Jan Hus este considerat de mine primul teolog catolic care reuseste sa convinga necesitatea unei reforme a bisericii catolice cu aproape un secol inaintea lui Martin Luther. Hus este impreuna cu  Luther, Calvin, si Zwingli unul dintre parintii Protestantismului primar.

 Jan Hus  se naste in 1369 la Husinec (probabil ca numele lui deriva de la numele localitatii), orasel in sudul Boemiei, intr-o familie modestă a unui lucrator cu ziua pe pamanturile feudalului local. Jan Hus, indemnat

1

si probabil finantat de feudalul locului (probabil, Sigismund von Huller Orlik), urmează Școala Latină in Prahatice și studiază din anul 1386 în Praga, la Universitatea Karl. Hus reuseste sa se intretina singur slujind la diverse biserici din Praga. Dupa absolvirea studiilor academice si obtinerea titlului “Magister Artium”, ramane la universitatea la care a invatat, devenind profesor de limba cehă literară. Jan Hus este si unul dintre primii gramatici aj Cehiei,  stabilind multe dintre regulile de scriere a limbii.După căsătoria sorei regelui Wenceslaus IV-lea (Wenzel) al Boehmiei, Ana de Bohemia, cu Richard al II-lea al Angliei în 1382, ajung la Praga impreuna cu nobilii cehi care s-au intors de la aceasta nunta regala, opere teologice  ale lui John Wycliff, despre care am vorbit in articolul anterior. Hus, profund impresionat de ideile lui Wycliff, traduce  Trialogus, Dialogus, Opus evangelicum in limba ceha si ajuta la distribuirea acestor articole teologice, anti-monastice, denuntand coruptia monasticismului catolic in acele vremuri.Hus devine preot în 1401, ajungând decanul Facultății de Filozofie al Universitatii din Praga. În 1402 devine rector la aceeasi universitate, unde preda teologie și filozofie. Jan Hus a reușit să-l convingă pe regele Wenceslaus al IV-lea (Wenzel) să aprobe Decretul Kutná Hora, care admite majoritatea cehilor la Universitatea Karl (Carol). Astfel, prin acest decret, se întărea poziția cehă în raport cu germanii la Universitatea din Praga. Din nefericire pentru Universitatea Karl din Praga, aceasta masura nationalista a produs un exod de cadre si studenti, slabind statutul academic al universitatii, prin pronuntarea  caracterului national al acesteia.

Din 1402 toate predicile lui Hus sunt în limba cehă, la fel ca și imnurile corale din timpul slujbei. Jan Hus, foarte popular, devine și preotul confesor al reginei Sophie, sotia regelui Wenceslaus IV-lea. Hus predica o viață modestă, morală, condamnând ușurința, lacomia si luxul deșantat. Aceste opinii au determinat nemulțumirea printre meseriașii și negustorii care trăiau de pe urma acestora.

2

Adptand tezele lui Wyclif, Jan Hus atacă coruptia, lăcomia și viața de desfrâu a clerului, proprietățile și averile fabuloase ale bisericii. Jan Hus incepe sa promoveze cu tarie pentru reformarea bisericii, a militat pentru libertatea gândirii și introducerea limbii cehe în slujbele bisericești, recunoscând numai Biblia ca o autoritate supremă (Sola scriptura) în credința creștină. Jan Hus nu a acceptat teza “infailibilitatii papale”.

Episcopul din Praga îi suspendă în anul 1408 dreptul de a predica și îi interzice slujbele religioase. Jan Hus nu respectă aceste interdicții, iar în predicile sale critică mai departe Papa și clerul bisericesc, reușind într-un timp scurt să obțină simpatia majorității populației din Boemia. Pentru a obține sprijin, Episcopul din Praga îl recunoaște pe papa Alexandru al V-lea, care de fapt a fost un antipapă și astfel obține o “Bulă papală” (9 mai 1410) prin care se pretinde să fie înmânate lucrările lui Wyclif episcopului și sunt înterzise propagarea și predicile în afara bisericii. Din ordinul episcopului, sunt arse peste 200 din manuscrisele lui Wyclif. Jan Hus este denunțat Romei.

În 1410 Papa Ioan al XXIII-lea îl excomunică pe Jan Hus, iar în 1411 el este alungat din Praga, ceea ce a provocat nemulțumiri și revolte în oraș. Prin protejarea

3

lui de către rege și datorită revoltelor populare, Jan Hus poate predica încă un an. El condamnă cruciadele și bula papală prin care se face iertarea păcatelor prin indulgentele papale. În cele din urmă, Jan Hus este nevoit sa fuga si să se refugieze în afara orașului Praga, în cetatea Krakovec din Boemia centrală.

La Krakovec, Jan Hus a scris mai multe lucrări în limba cehă, realizând o bază pentru limbă literară cehă, contribuind la traducerea Bibliei și a Vechiului Testament (1413). Atunci când Papa Ioan al XXIII-lea pornește o nouă cruciadă împotriva orașului Neapole și promite iertarea păcatelor celor care participă la această cruciadă, Jan Hus critică această activitate, iar la Praga izbucnesc revolte noi. Jan Hus străbate Boemia ca predicator, iar mase mari de cehi i se alătură. Concret Hus revendica separarea bisericii cehe de biserica Regatului German (în Sf.Imp.R.-Cat. era și un rege german alături de împărat) și drepturi mai largi în folosirea limbii cehe.

In 1413, Jan Hus publica lucrarea De Ecclesia (Despre Biserică), prin care își exprimă părerea sa despre ierarhia bisericească. Jan Hus susține că numai Isus poate să fie călăuzitor și conducător în credință. Dupa umila mea parere, acesta este cu adevaat primul Manifest al Reformei, si NU cele “95 de teze” ale lui Luther, din nefericire istoria este scrisa intotdeauna de invingatori.

Documentul “Despre Biserică,” inclusiv afirmatia “că numai Isus poate să fie călăuzitor și conducător în credință” sunt citate de acuzatorii lui la Conclavul de la

Constanța (pe malul lacului Boden – Elveția) pe parcursul procesului lui Jan Hus. Regele german Sigismund i-a asigurat lui Jan Hus drum liber la dus și întors, promisiune atestată la 18 octombrie 1414 printr-o scrisoare oficială. Jan Hus s-a hotărât să-și prezinte ideile sale în fața reprezentanților clerului și să se apere singur. La data de 3 noiembrie 1414, Jan Hus sosește în Constanța unde este imediat arestat. După arestare, Regele Sigismund a amenințat că părăsește consiliul, dar biserica l-a eliberat din funcția sa, anuland promisiunea data lui  Jan Hus. Jan Hus a fost încarcerat în cetatea Gottlieben pe Rin a episcopului din Constanța, unde a fost înfometat și legat în lanțuri la un perete în apropierea gropii cu fecale. Jan Hus este adus la mânăstirea franciscană la 5 iunie 1415, unde va

4

petrece ultimele sale săptămâni de viață. Jan Hus are ocazia să-si apere ideile și i se pretind numai retragerea și dezmințirea tuturor afirmațiilor sale eretice, ceea ce el refuză în mod repetat. La 6 iulie 1415 Jan Hus este condamnat de Consiliu drept eretic cu arderea pe rug pentru afirmațiile sale. 

Imediat dupa condamnare, Jan Hus este ars pe rug împreună cu manuscrisele sale, cenușa sa fiind împrăștiată în Rin. Execuția lui Jan Hus s-a făcut sub conducerea lui Friedrich I. (Brandenburg), mai târziu Prinț von Brandenburg, strămoșul

regilor prusaci din familia Hohenzollern. Execuția lui Hus și prigoana declanșată împotriva adepților săi a fost una din cauzele directe ale declanșării războaielor Husite (1419 – 1436). Sangeroasa perioada si preludiul “Razboiului de 30 de ani.”Ciudate vremuri in care un crestin a fost ars pe rug pentru afirmatia “că numai Isus poate să fie călăuzitor și conducător în credinţă”.

Bibliografie si citate:Fudge, Thomas A. The Memory and Morivation of Jan Hus, Medieval Priest and Martyr, Turnhout, Brepols, 2013; Spinka, Matthew, John Hus: A Biography, Princeton, New Jersey: Princeton University Press,1968; Philip Schaff-Herzog: Encyclopedia of Religion

Poetul lunii: Traian T. Coşovei

Vinul fără de pâine lui H. R. Patapievici

Privit de sus,vinul are formă de cerc: roşu, de sânge -culoarea aceea care scoate surisul de

lacrimi pe lacolţuri de străzi, -

reci, bântuite de nimeni, pietruite cu

5

nicăieri, întunecoasestrăzi cu nume de cranii şi oaseprecum o salbă de mângâieri: nemărginire tăcută şi oarbă.

Era vinul ales, cel ce a învăţat să tacă, să rabde -cel ce s-a răstit la ţările calde,când viaţa se spală pe mâini de vieţile noastre.Fără cuvinte, fără priviri.

Vinul de răstigniripe crucea de os: vinul de şoapte, amuţit, vinul carevrea moarte.Vinul sfânt-necuvânt care ştie să îndure, să sapeîn cariere de piatră, vechi, sfârtecate...

Vinul cel sfânt care calcă pe ape!

Traian T. Coşovei – la adioAngelo Mitchievici 2 ianuarie 2014 , La Punkt ( lapunkt.ro)

Poezia, această ardere care pentru unii poeţi nu se stinge decât cu propriul sânge, cu propria carne, cu propriul suflet

sfârşind prin a cere totul, a fost daimonul care l-a posedat pe acest autentic optzecist. În “Postmodernismul românesc”, pasager, Mircea Cărtărescu observa ceea ce eu aş numi un complex Peter Pan al generaţiei optzeciste. Nu ştiu cât de adevărat este, însă intuiţia cărtăresciană aducea cu sine mărturia cuiva care a trăit în miezul unei generaţii marcate de o mare nelinişte, de un freamăt interior, în afara angajamentelor ideologice, dar cu angajament deplin faţă de poezie. Aici aş decupa un singur vers din cunoscutul catren al poeziei lui Labiş: „Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă”, ceea ce asceşti poeţi au făcut-o pe deplin.

Mitul latent al generaţiei este această tinereţe fără bătrâneţe pe care o mare parte dintre poeţii ei par să o fi cultivat dincolo de orice vârstă, refuzând cu obstinaţie îmbătrânirea, şi păstrând ceva tineresc, rebel şi provocator, fie şi prin refuzul unei aşezări în rândul lumii, al poeţilor cu diplomă, pe care consacrarea o aduce cu sine. Acest refuz care are uneori nota sa de ridicol sublim se strecoară şi un fel de dramatism al unei căutări fără sfârşit şi fără împăcare. În “Marele Gatsby”, Scott Fitzgerald intuia într-unul dintre personajele sale, Tom Buchanan, această nelinişte legată de căutarea tensiunii sportive din jocurile de rugby, tensiune care nu avea să se mai întoarcă niciodată. Mutatis mutandis, mi s-a părut că nimeni decât Train T. Coşovei nu întruchipează mai bine această nelinişte, această nostalgie. Am văzut această dorinţă de a retrăi

6

tensiunea inegalabilă din preajma debutului acestor poeţi optzecişti, din cadrul Cenaclului de Luni condus de Nicolae Manolescu într-o emulaţie pe care contextul constrângerilor ideologice şi atacurilor imunde de la revista Săptămâna, atacuri orchestrate de cei doi trişti şi penibili menestreli ceauşişti, Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor, o făcea încă şi mai puternică. Aer cu diamante (Litera, 1982), o inestimabilă antologie preciza formula acestei frăţii de cruce între patru poeţi intratabili, Traian T Coşovei, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru şi Ion Stratan. Cu cartea în mână am rămas cu privirea fixată pe fotografia de pe coperta a 4-a. Cei patru stau călare pe o locomotivă cu abur, un monstru de fier, negru catran, dormind liniştit, fără un pufăit, cu amintirea arderilor de odinioară şi a şuierului intens. Un monstru tras definitiv pe o linie moartă, devenit scena celor patru muşchetari ridicaţi în scările ei de cal apocaliptic. Fotografia această reflectă pentru mine etosul optzecist, cei patru apar ca membrii unei formaţii de rock, cu pletele lor nepermis de lungi, pe vremea când Partidul te dorea tuns, cu bărbi şi mustăţi stufoase, haiduceşti, (Florin Iaru barbă, Ion Stratan, Mircea Cărtărescu doar mustăţi, dar ce mustăţi!), sau cu mustăţile fine, de culoarea spicului, à la mousquetaire (Traian T.Coşovei) sau, cu blugii lor occidentali, deşi şi pantalonii de stofă purtaţi de poet sunt parcă altfel. Traian T. Coşovei poartă nişte pantofi cu toc, care-i conferă aerul de vedetă rock combinată cu un enfant terrible, aliaj de juvenil Don Juan de Bucureşti şi golan fermecător. Pletele şi mustăţile asigură o coeziune de grup care este transferată posturii jemanfişiste şi aerului spadasin, căci ceva de obrăznicie inteligentă te fixează provocator din acest portret de grup cu locomotiva care ţine locul doamnei, aşa cum în aerul cu diamante mai străluceşte şi un fel de visătorie fără leac ce pare să fi caracterizat întreaga generaţie. Primele volume ale lui Traian T Coşovei m-au fascinat de la prima lectură, “Ninsoarea electrică” (Cartea Românească, 1978) şi “1,2,3 sau” (Albatros, 1980) rămân preferatele mele. În special volumului “1,2,3 sau” nu-i găsesc nimic asemănător ca formulă poetică. Nu am ieşit de sub această vrajă nici acum şi este suficient să încep să-i recitesc poemele ca să simt cum un fel de otravă dulce mi se infuzează lent în vene şi cum intru în jocul pe care mi-l dictează inconştient această poezie, bântuit de fantasme care nu sunt ale mele. Acest efect hipnotic al liricii lui Coşovei, dimensiunea ei spectrală de dagherotip cu fantome, e marele secret al acestei poezii care îţi ninge direct în sânge cu fulgi mari care se transformă în lacrimi la atingere cu pielea fierbinte. Lacrimi care rămân mereu reci pentru că nu există nimic din sentimentalismul ieftin al poeziei care plânge pe linia inaugurată de Conachi la noi.În nr. 851 din 2009, în “Formula As”, apărea cu titlul „Confesiunile unui poet – Traian T. Coşovei” un interviu cu acesta, pe care-l găsesc inegalabil. Dacă ar trebui să fac o introducere în ceea ce înseamnă poezia ca artă de a trăi, aş apela la formulările lui Traian T. Coşovei din acest interviu tulburător. Dispariţia poetului conferă răspunsurilor sale o semnificaţie testamentară. Din ele răzbate pe lângă o sinceritate pe care aş numi-o liminală, şi confesiunea unui mare poet care şi-a trăit viaţa pe măsura propriei sale vocaţii şi sensibilităţi, imperfect şi intens, cu toate celulele firii. Nu cred că există o mai bună încheiere a modestului meu omagiu adus unui poet care continuă să mă fascineze, decât propriile sale cuvinte mult mai inspirate. Am decupat din interviul său din “Formula As” doar două subtile şi sensibile mărturii despre poezie ale cuiva pentru care poezia a fost totul:

- Se spune ca artiştii nu iubesc ca oamenii de rând. Au ei nevoi mai speciale?

T.T.C.: – Artiştii se răsfaţă. Îşi inventează drame personale, mici puneri pe scena publică, spectacole de la care adesea sunt absenţi… chiar ei, care ar fi trebuit sa fie actorii

7

principali. A iubit Eminescu altfel decât muritorii din jurul lui? Nu! Dar a ştiut să exprime acest sentiment cum puţini au făcut-o. Versurile mele ascund o îndoială în privinţa autenticităţii sentimentelor. Am fost de prea multe ori dezamăgit. Dacă aş fi scris câte o carte de fiecare dată, l-aş fi depăşit pe nemuritorul Balzac. De altfel, întreaga literatură modernă are structura unui imens, necuprins discurs de dragoste… fie el şi poetic. Dacă marea poezie este o poezie a nefericirii, este pentru că literatura nu se naşte din fericire şi îmbuibare. Poezia e o pastilă de uitat, un bandaj pentru toate aceste suferinţe, o exorcizare a neîmplinirii. Dacă îmi recitesc o antologie de poezie, pot spune cu exactitate cu ce iubită eram în perioada în care am scris anumite poeme.

V-a cotropit o oboseală de a fi, o lehamite existenţială?

T.T.C.: – Eu am trăit intens totul, şi viaţa socială, şi cea sentimentală. Chiar şi momentele de răzgândire ale acestei vieţi în versuri. Am avut viraje periculoase, am ars intens. M-am implicat în ce am făcut. Dar am constatat că viaţa merge mai departe şi că nu merge în direcţia pe care mi-aş fi dorit-o, nici cultural, nici social. Am o vagă bănuială că societatea se poate dispensa şi de noi, poeţii. Suntem ţinuţi ca nişte bibelouri decorative. În plus, sunt un om cu un spirit autocritic foarte dezvoltat. Nu sunt încă mulţumit de mine. Mai am multe de făcut. Dar nu e un sictir, nu e o resemnare. E doar revoltă. Revolta mea e poezia, care, ca şi iubirea, trebuie să triumfe.

Maeştrii ră bd ării

Ah, copilăria mea i-a văzut pe maeştrii răbdăriiîncălzindu-şi mâinile la flacăra fetiţei cu chibriturişi singurătatea cea mai obraznicăcum îşi scria numele pe pereţicu un briceag în formă de peşte.

Cineva trebuie să vină în inima pietrei-îmi spuneam.Cineva trebuie să-şi lustruiască sângele ca pe-o armăşi cineva cu o foarfecă de argintsă tundă gardul viu al iubirii.

Doar semne la geam, americi descoperite în bâlbâiala ninsorii-doar tremurul degetelor pestebraille-ul orbitor al zăpezii.Siropul morţii tale agăţa la ferestre gratii din colţi de gorilă şi cineva care trebuia să vinăsă citească în verdele frunzei de-a fi,la gâtul girafei că sânt-cineva care trebuia să mă asculteîn tăcerea cea mai asurzitoare.

8

Poate chiar tu, care împleteşti fulare din mila publică,poate trupurile îndrăgostiţilor alcătuind o frază;poate briantina cu care nebunia îşi netezeşte părul,poate tu, care asculţi penseta vântuluismulgând din acoperişuri sprâncene şi glasuri,-tu, care îmi arăţi pe masă ochelarii marelui orb al găinilor;tu, care îmi decupezi din hârtie de ziarsăruturi dulci într-o lume de viplă.

Poate chiar tu, care spui:ironia, o frază de dânşii inventată...

Mersul pe ape Uite, scrie aşa: era o tobă de tinicheaşi-o inimă-piramidă de capete retezate-basma curată.Era pe la sfârşitul cuvintelor,o poveste fără de mamă, fără de tată.Când insecta dresată a sângeluivomita peste noi o stare de graţie-viaţa mea, viaţa ta, cetitor, aşteptau liniştite în staţiesă vină tramvaiul trăsură şi frică...

Ne gândeam: dacă vin ăştia cu viaţa şi ne ridicăşi ne târăsc într-un jeg luminos de morfină latentă?

Până la urmă, şi clipa de-acum e-o batistăfluturând pe-un peron de absenţă.Cine am fost, cine era să fiu-cuvintele vorbeau singureîntr-o oglindă de cositor.

Peron absent, încărcat cu bagaje de frică,exitenţă trasă la mal, sfârşit de sezon...

Dacă vine moartea asta şi nu ne ridică?

9

Din istoria comunismului românesc (6):Cine a fost Elena Ceauşescu? Tovarăşa de viaţă şi de luptă a dictatorului (Updated)

Vladimir Tismaneanu  August 7, 2013  ; contributors.ro

Elena Ceausescu a fost o infocata comunista. Vremea lui Ceausescu a insemnat vremea lui Nicolae si a Elenei Ceausescu. Vremea cand libertatea umana era calcata in picioare, cand religia era prigonita, cand drepturile omului erau batjocorite, cand se daramau lacasuri de rugaciune, cand se trecea cu buldozerele peste monumentele memoriei nationale, cand se rationaliza mancarea, adica se provoca foametea in masa, si se tremura de frig in apartamente, cand copiii erau constransi sa devina “soimi ai patriei” si sa recite ode pentru tiran si pentru sotia sa.Inca din anii 70 au inceput sa circule rumori privind diferentele, ori chiar divergentele, dintre Nicolae si Elena Ceausescu. In fapt, ea a fost, pe intreg parcursul vietii ei mature, o devotata camarada a sotului ei, i-a impartasit optiunile, valorile, anxietatile, fobiile, obsesiile si chiar visele. Aveau fantasme comune. Din cate stiu, nu a fost publicata inca o biografie a celei care, vreme de peste doua decenii, a fost, mai intai informal, apoi oficial, cea mai influenta persoana din anturajul secretarului general. In momentul prabusirii dictaturii, Elena Ceausescu era sefa Comisiei de Cadre a CC, prim vicepremier, membra a Comitetului Executiv si a Biroului Permanent. Era atotputernica si universal detestata. Avea o atractie irezistibila spre kitschul politic si artistic. Ca si Nicolae, a suferit toata viata de un mistuitor complex de inferioritate. In trinitatea comunismului dinastic, ea era Regina Muncii si a Rodniciei. Cateva zile, in decembrie 1989, in timpul vizitei lui Ceausescu in Iran, s-a aflat de facto in fruntea Romaniei. Incepuse revolta de la Timisoara. Impreuna cu mamelucii din Comitetul Executiv, a luat decizii funeste, a cerut si a justificat represiunea. Si-a sfarsit viata intr-o balta de sange.

A fost declarata “geniul rau” al lui Ceausescu si afurisita in consecinta, inclusiv de fostii aghiotanti, de la Ion Dinca si Iosif Banc la Dumitru Popescu si Stefan Andrei. Singurul, poate, care i-a ramas loial a fost Manea Manescu. In momentele lor de maxim curaj, la toaleta, magnatii ceausismului o numeau “muma padurii”. In fata i se inchinau ca ultimele slugi. Fara Elena, sustin ei, Ceausescu ar fi fost un “comunist de omenie”. Cand l-am intrebat pe Ion Iliescu de ce a fost executata Elena Ceausescu, a dat din umeri plictisit. Discutia pe acest subiect i se parea superflua. De mai multe ori a sustinut public ca el n-a avut de-a face cu procesul si cu sentintele. Evident, nu spune adevarul. Chestiunea nu-i putea fi chiar atat de indiferenta. Mi-a povestit ca a cunoscut-o inca inainte de 23 august 1944: “…ne-am intalnit de cateva ori; era intr-un cerc de prieteni ai unchiului meu, fratele ei fiind chiar prieten cu acest unchi al meu” (“Marele soc”, Ed. Enciclopedica, 2004, p.

128). Reprosul principal pe care i-l aducea Ion Iliescu in acel dialog era parvenitismul. Nu condamni pe cineva la moarte, o femeie trecuta de 70 de ani, pentru parvenitism…Nascuta in 1917 (ulterior biografia a fost rescrisa si data nasterii a devenit 1919), Lenuta Petrescu a fost o eleva submediocra la scoala din satul ei natal. A ajuns la Bucuresti unde a lucrat ca muncitoare

10

textilista. S-a apropiat de cercurile comuniste, a devenit utecista, l-a cunoscut pe Nicolae Ceausescu, pe atunci membru al Secretariatului CC al UTC. Nu a fost inchisa, a traversat clandestinitatea fara a trece prin lagare si temnite. Dupa 1945 a lucrat in aparatul de partid, la nivel de sector. Nu s-a remarcat prin nimic altceva decat disciplina si obedienta. Era anosta, anodina, fara umor, deci o “tovarasa de incredere”. Sotul ei facea in acei ani o cariera rapida. Lenuta a ajuns activista la Sectia Externa a CC condusa de Ghizela Vass. In acea perioada s-a apropiat de Marta Draghici, sotia ministrului de interne, care lucra si ea la aceeasi sectie. Diferenta dintre Marta si Lenuta era insa imensa in termeni de trecut revolutionar: prima fusese arestata, condamnata la 25 de ani de inchisoare, facea parte din clanul Cziko cu multe increngaturi in miscarea comunista din Transilvania. Mai era ceva, croitoreasa de profesie, Marta stia sa se imbrace. Despre Lenuta, stie o tara intreaga.Nicolae si Elena au avut trei copii: Valentin, Zoia si Nicu. A fost atasata de ei, i-a iubit in felul ei. L-a iubit si pe Daniel Valentin, nepotul de fiu. Spre deosebire de atatea sotii de demnitari, Lenuta a decis sa faca studii. Evident, nu a mers zi de zi la facultate, a beneficiat de un regim special, de meditatii si de sprijin in scrierea lucrarilor. Dupa absolvirea Insitutului Politehnic, Facultatea de Chimie Industriala, a lucrat la ICECHIM. A devenit rapid membra in Comitetul de partid, apoi secretara de partid pe institut. A avansat in ierarhia adminsitrativa, iar dupa moartea directorului, ilegalistul Gabriel Muresan, a devenit ea insasi directoare (pe baza unui ordin al Ministrului Chimiei, Mihail Florescu). A inceput sa se inchipuie om de stiinta. Nu voi insista aici asupra modului in care s-a desfasurat sustinerea doctoratului. S-a actionat grabit si din umbra pentru a se asigura titlul de doctor pentru sotia secretarului general (multumesc cititorilor care mi-au semnalat articole si alte documente legate de acel episod). Teza de doctorat s-a bazat (eufemism pentru plagiat) pe contributiile stiintifice ale reputatilor chimisti Silvia Bittman si Ozias Solomon, care lucrau in subordinea ei. De semnat, fireste, a semnat-o Elena. Din comisia de examinare, condusa de profesorul Tudor Ionescu, a facut parte, inteleg, academicianul Costin D. Nenitescu. Sustinerea a avut loc pe 7 decembrie 1967.

Dar Elena chiar se credea intelectuala, dovada reactia indignata de la proces cand procurorul a ironizat titlurile ei stiintifice. Chiar se credea colega cu academicienii, se amagea ca este o savanta reala. O ajutau si trubadurii regimului, gen Paunescu si Vadim, care nu conteneau sa o ridice in slavi ca “femeie, om politic si stralucit savant”. Cultul ei devenise de fapt ritualul geaman al cultului lui Ceausescu, tot asa cum “Cabinetul Doi” ajunsese chiar mai temut decat “Cabinetul Unu”. Era omniprezenta, veghiind ca nimeni sa nu tulbure linistea “tovarasului”, omul providential care se naste o data la 500 de ani…Nu voi discuta aici cum intelegea Elena Ceausescu feminitatatea. Subiectul se preteaza la un studiu de sine statator. Sa ne amintim totusi cine au fost cele pe care le-a promovat: Alexandrina Gainuse, Tamara Dobrin, Suzana Gadea, Elena Nae, Ana Muresan, Cornelia Filipas, Aneta Spornic. In memoriile sale, Dumitru Popescu scrie cu haz despre aceste tovarase sumbre, umbrele celei care le selectase tocmai pentru ca erau simple marionete. Este interesant ca, in pofida demagogiei despre cresterea rolului femeilor in viata sociala, nicio femeie nu a ajuns in acei ani in structurile de conducere ale MAI. Securitatea a fost, probabil, cea mai machista institutie stalinista din Romania. Elena a sustinut draconica politica demografica menita sa controleze trupul uman: femeile din Romania trebuiau sa ofere societatii patru copii inainte de a putea face un avort. Elena avea doar trei…

Suferea de gelozie cronica, nu suporta in casa decat rudele ei, trata cu aroganta familia lui Nicolae Ceausescu. Nu a avut prietene reale, cu exceptia cumnatei sale, Adela, casatorita cu fratele ei, Gheorghe Petrescu. Un timp a fost apropiata de Natalia, sotia lui Leonte Rautu si de Stela, sotia lui Alexandru Moghioros. Relatiile s-au racit imediat dupa alegerea lui Ceausescu in fruntea PMR, in martie 1965. A simulat amicitie cu Elena Maurer, dar de fapt o dispretuia pentru frivolitatea ei proverbiala si, mai ales, pentru ca nu era ilegalista. Portretul pe care i l-a facut Ion Mihai Pacepa in “Orizonturi rosii” este

11

devastator: o harpie promiscua, barfitoare si invidioasa. Se raporta la putere cu voluptate de curtezana. Am numit-o candva o Messalina cu pretentii de Newton…Au circulat felul de povesti despre aventurile amoroase ale Lenutei Ceausescu, inclusiv legaturi cu soldatii germani in timpul razboiului. Eu unul le consider inventii ori speculatii. La fel le considerau persoane care au cunoscut-o indeaproape. Singura ei mare iubire a fost Nicolae Ceausescu. Generalul securist Nicolae Plesita sustinea ca injura birjareste. L-am intrebat pe Ion Iliescu daca a auzit-o injurand si mi-a spus ca nu. Nu cred ca fizicianul Ioan Ursu, mana ei dreapta la Consiliul National pentru Stiinta si Tehnologie i-a fost amant. Nu este adevarat ca doctorul Abraham Schaechter, a carui sinucidere ramane un mister, ar fi fost la curent cu asemenea pretinse escapade. Elena si-a dorit sa ajunga in varful piramidei pentru, asemeni nevestei lui Enver Hoxha, Nexhmije, voia sa fie prezenta la toate actiunile in care era implicat sotul ei. O gluma din Moscova anilor 30 suna cam asa: omenirea a cunoscut trei epoci in istorie, matriarhatul, patriarhatul si secretariatul. Elena apartinea, ca si Nicolae, celei de-a treia.

Nu avea incredere in Securitate, suspecta pretutindeni conspiratii. Era meschina si vindicativa. Ideologic, era total convinsa de dogmele oficiale. Ii erau cu desavarsire suficiente. Se pot observa similitudini cu Mirjana Markovici, sotia lui Slobodan Milosevici. Radicalizarea politica a Elenei s-a petrecut in timpul vizitei in China in 1971 cand a putut constata pe viu influenta sotiei lui Mao. Ar mai fi de adaugat alte doua modele: Jovanka Broz, sotia lui Tito, si Isabela Martinez, sotia lui Juan Domingo Peron. Poate si Imelda Marcos.

Intr-o carte care contine multe afirmatii indoielnice, Larry Watts scrie ca spre deosebire de Nicolae Ceauşescu, „Elena nu a avut şi nu a apărat poziţiile ‘naţionaliste’. Din contră, ea era cunoscută ca o puternică ‘internaţionalistă’, categorisire care se aplica multora din cercul ei, spre exemplu ca agenta sovietică şi adjunctă a şefului secţiei externe, Ghizela Wass, sau Ana Toma şi Tatiana Bulan, ambele măritate cu ofiţeri GRU, care au condus Poliţia Politică şi Academia Militară în perioada stalinistă.” (“Fereste-ma Doamne de prieteni”, RAO, 2011, p. 592, nota 1). Am auzit si elucubratia ca Elena Ceausescu ar fi avut chiar un cerc al ei care i-ar fi inclus pe Leonte Rautu si pe Gogu Radulescu. A propos de cercul de amice: prin anii 60, cand inca mai frecventa lumea “vechilor tovarase”, le-a spus celor prezente la o mica sindrofie ca trebuie sa bea mult ceai intrucat contine “talin”.

Nicolae Ceausescu a evadat de la Targu Jiu, in august 1944, impreuna cu Grigore Preoteasa. Lenuta se cunoastea bine cu Kati si cu sora acesteia, Ilus, ulterior castatorita cu Petru Navodaru. Erau inrudite, prin mama, cu Stefan Foris. Ilus a crescut-o pe Ana, fiica lui Navodaru din prima casatorie (Felicia murise in imprejurari tragice). Ana mi-a scris candva cu randrete despe Ilus care, la randul ei a murit tanara, secerata de un cancer. Ana s-a casatorit cu Paul Goma. In pofida presiunilor, Navodaru a refuzat sa-si condamne ginerele. Dupa moartea lui Grigore, in accidentul aviatic din noiembrie 1957, Kati a lucrat la CC, la Sectia de Propaganda. Era prietena de familie cu Ion si Nina Iliescu. La fel, cu Paul si Lidia Niculescu-Mizil. In anii 60, cand tatal meu era exclus din partid si cand multi amici ne ocoleau ca pe niste ciumati, Kati a continuat sa se vada cu mama mea. Sa fi fost si ea, Kati Preoteasa, membra a “factiunii internationaliste” condusa de Elena Ceausescu? Sa fi fost si mama mea una din membrele “cercului”? Asa se nasc legendele…Elena Ceausescu s-a facut vinovata, alaturi de sotul ei, de crime impotriva umanitatii. A contribuit in chip decisiv la degradarea conditiilor de viata ale populatiei, la umilirea cetatenilor pe care ii considera sclavi, la injosirea culturii romanesti. Era rudimentara, posesiva si neiertatoare. Membrii Comitetului Politic Executiv o glorificau fara rusine in fata si o urau din rarunchi. Nu si-a recunoscut vina, a sfidat pseudo-tribunalul inventat de echipa Iliescu-Stanculescu-Brucan-Magureanu. Pe primii trei ii stia bine. La fel cum stia destule despre cel ce avea sa devina premier, Petre Roman.

12

Lucrurile sunt prea serioase pentru a da frau liber imaginatiei. Daca vrem sa scriem romane sau pamflete, putem sa o facem, dar fara a pretinde ca ne ocupam de istorie politica. Elena Ceausescu nu a simbolizat o fictiva “factiune internationalista” in conducerea PCR din anii 70 si 80. A fost cea mai activa membra a factiunii lui Nicolae Ceausescu pe care au servit-o cu infinit zel tocmai cei care azi construiesc noi mitologii patriotarde. Daca ar citi ceea ce se afirma cu aplomb despre cum era ea implicata in actiuni pro-moscovite, cred ca s-ar uita la Nicolae si l-ar intreba ca si atunci, la proces: “Despre ce vorbesc astia?”

Decembrie 1989

Rubrica gastronomică: Salata de boeufApr 17, 2010 ~ Publicată pe truedelights.ro

de radu anton roman

usive Coupons and Deals.

Save up to 70%!

www.ratedsearch.c

”Una dintre cele mai stranii si mai neasteptate

13

mancaruri…”romanesti”. Dar nu exista sarbatoare fara galbena, rotunjita salata de boeuf, ornata cu gogosari si maslinute, cum se cuvine. Mancare citadina, salata aceasta e destul de pretentioasa, cerand manufactura rabdatoare si devotata – asta explica de ce se face numai la ocazii. Salata de boeuf dovedeste grija si pretuire mare pentru meseni.” (R.A.Roman)

Ingrediente : 1 kg cartofi, 400 g morcov, mazare - 1 cutie mica, 1 telina potrivita, 300 g carne de porc (fara grasime), de vită, sau un piept de pui, 1 radacina pastarnac, castraveti murati-  un borcan de 800 g, , 4-5 gogosari in otet, sare, piper.

Preparare:

Se pun la fiert cartofii in coaja. Separat se fierb morcovul, telina si pastarnacul, curatate de coaja. In alt vas se fierbe carnea. Dupa ce au fiert, cartofii se pun in apa rece, se curata de coaja, apoi se taie cuburi mici. Morcovul, telina, pastarnacul, carnea, castravetii si gogosarii se taie, de asemenea, in cuburi mici. Toate legumele se pun intr-un vas mai mare, sa poata fi amestecate. Se adauga mazarea, sare si piper dupa gust si se amesteca. La sfarsit se adauga 2-3 liguri cu maioneza si se amesteca din nou.

Ingrediente Maioneza: 4 galbenusuri de ou(2 fierte si doua crude), aprox. 0.5 l ulei.,2 lingurite mustar clasic. zeama de lamaie si sare dupa gust. Preparare Maioneza: Se paseaza cu o furculita galbenusurile fierte, se adauga galbenusurile crude si se amesteca cu mixerul sau cu o lingura din lemn, incorporand uleiul, adaugat in fir subtire, putin cate putin.

Variante: În reţeta originală a salatei de boeuf, aşa cum arată şi numele, componenta de carne este carnea de vită. Aceasta poate fi înlocuită cu:

1. Carne de pasăre: piept de pui sau curcan;2. Şuncă tăiată în cuburi cu latura de 1 cm;3. Salam parizer în cuburi cu latura de 1 cm;4. Somon afumat;5. Creveţi (shrimp) taiaţi în segmente de 1 cm.

În compoziţia de legume se poate adăuga sfeclă roşie fiartă, mere, ceapă verde, măsline negre sau verzi (murate) tăiate în felii subţiri şi – la varianta cu somon sau creveţi – capere.

14

La maioneza pentru amestec, adausul de o cantitate mică de coniac sau whiskey poate face minuni.

Pictorul lunii: Ion PaceaDin Wikipedia, enciclopedia liberă

Ion Pacea (n. 7 septembrie 1924; Salonic, Grecia; d. 13 august 1999; București, România) a fost un pictor român, membru de onoare al Academiei Române.

A studiat la Academia liberă „Guguianu” și la Institutul „Nicolae Grigorescu” cu Camil Ressu, Jean Alexandru Steriadi și Alexandru Ciucurencu, absolvindu-l în 1950. A debutat la Salonul oficial din București, în 1947. Lucrările sale au fost prezentate în expoziții personale (1956, 1957, 1969, 1973, 1975, 1980), la saloanele oficiale precum și în cadrul unor selecții de artă românească la Ankara, Le Havre, Berlin, Praga, Dresda, Moscova, Munchen, Sofia etc. A fost distins cu premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române (1963), cu Premiul pentru pictură (1965) și Marele Premiu al UAP (1967).[1]

În anii '50-'60 a rezistat stilului realismului socialist, dezvoltând un stil propriu. Lucrarile sale realizate în ulei sau guașă acoperă o gamă largă a temelor plasticii tradiționale (peisaj, natura statică, compoziție), cât și în zona picturii abstracte. Domeniul său de maxim interes a fost natura statică. [2]

Ocazional, a interpretat roluri în câteva filme românești, cel mai cunoscut fiind cel al lui Ioanide din filmul Bietul Ioanide al regizorului Dan Pița (1979).

15

Natură moartă cu mere.

16

Natură moartă cu fructieră şi mandolină

17

Case la mare

Flori

18

Ion Pacea în rolul Ioanide din filmul Bietul Ioanide de Dan Piţa

Marină cu vapor galben

19

Flori

Natură moartă cu scoică şi fructe

20

Nud în fotoliu

21

Marină

22

Totem

23

Cuvinte şi expresii româneşti greşit sau rău folosite

România Literară 2010 > Numarul 41

Păcatele Limbii:Internet de Rodica Zafiu

Forma fonetică şi grafică a termenului internaţ ional internet nu prezintă dificultăţi la integrarea în sistemul limbii române. S-a pus, doar, întrebarea dacă termenul ar trebui scris cu iniţială minusculă sau majusculă, existând argumente pentru ambele opţiuni.

Din fericire, problema a fost rezolvată de Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM, 2005), care a stabilit ca normă scrierea cu iniţială minusculă. Termenul intră şi într-o variaţie lexicală, care priveşte alegerea dintre internet şi net; în română, probabil din raţiuni de dezambiguizare, este preferată prima formă, dar şi a doua are foarte multe atestări („Oamenii navighează zilnic şi caută bani pe net”, myfirstclick.ws; „Matematica pe net”, matematicapenet. ro etc.).

Lucrurile sunt puţin mai complicate sub aspect sintactic. Discutam acum câţiva ani (în România literară, nr. 38, 2001) despre prepoziţ ia caracteristică plasării în spaţiul virtual: pe sau în internet? Mi se părea atunci că prepoziţia în ar fi fost mai potrivită din punct de vedere semantic: o informaţie este plasată sau căutată în reţeaua de date, într-un hipertext etc. Nu contează: uzul pare să fi impus definitiv prepoziţia pe, spre care converg cel puţin două tendinţe: extinderea din româna colocvială (pe tren, pe ştrand...) şi calcul după engleză (on the net). Prepoziţia pe este motivată şi de o metaforă cognitivă destul de răspândită (navigarea pe apele informaţiilor virtuale). Se folosesc la fel de mult, de altfel, construcţiile similare: pe un site, pe forum, pe blog etc. Se pare, aşadar, că trebuie să acceptăm, sub presiunea uzului, construcţiile cu pe, cu care ne obişnuim tocmai pentru că le auzim şi le citim foarte des. Mi se pare însă în continuare ciudată extinderea prepoziţiei pe în referirile la motorul de căutare Google, care a fost asimilat şi el, în imaginarul modern, unui spaţiu geografic întins, pe care se pluteşte sau se navighează, ori pe care creşte vegetaţia bogată a paginilor web. Foarte mulţi utilizatori vorbesc de căutări şi găsiri pe Google (nu cu Google, sau cu ajutorul motorului Google): „secretele căutării pe Google” (scientia.ro); „cele mai căutate cuvinte de pe google” (hgp.ro) etc.

Pe lângă toate aceste variaţii, constatăm acum o inovaţie – apariţia unui plural al substantivului internet. Fiind vorba de un neutru, sunt chiar două forme, previzibile, de plural: în -uri („Despre noi, prin «interneturi», fabricadetricouri.ro) şi în -e („e foarte probabil ca albumul tău să fie disponibil gratis pe internetele astea”, life.hotnews.ro, 26.03.2009). Prima formă poate fi o încercare glumeaţă de a modifica termenul omniprezent, poate şi sub influenţa unei modificări ironice apărute în engleză: în Wikipedia, există pluralul atipic internets, descris ca formă utilizată cu intenţie comică, cu aluzie la ignoranţa cuiva în privinţa tehnologiei moderne. Forma (în contradicţie cu sensul fundamental, de reţea unică) fusese

24

folosită de preşedintele G.W. Bush, în două dezbateri publice. În română, pluralul internete are în română o istorie recentă asemănătoare (amintind şi de almanahe): e utilizat, pe diferite site-uri sportive, ca aluzie la o scăpare de limbaj a lui G. Becali (documentată şi de o înregistrate video): „Becali: «MM e bun pentru vestiar, bloguri şi Internete»” (gsp.ro); „Adio «internete!» MM Stoica renunţă la blog” (prosport.ro); „tot timpul a susţinut că «Nu-i plac lui Internetele astea»” (blogsport.gsp.ro).

Gluma poate merge chiar mai departe, dar ca simplu accident, atunci când forma internete este tratată ca un singular în -ete (de tipul gorobete): „o promoţie controversată de a vuit internetele câteva zile”.

Notă: Mai semnalăm apariţia unor noi termeni din familia de cuvinte a internet-ului. Astfel am găsit în presă cuvântul internaut (ţi) care vrea să definească pe cel (i) care petrec mult timp călătorind de la o adresă de internet la alta, termenul sugerând că s-a născut ca un echivalent al cuvintelor cosmos-cosmonaut (ţi), spaţiu astral-astronaut (ţi). Am mai găsit căutare internautică. Plecând de la google, este foarte frecvent să descoperi folosirea cuvântului ca verb: hai să google asta; a googului; l-am google şi uite ce am găsit, de negooguluit, negooguluibil.

Puţină lume ştie care este originea termenului Google. Este un derivat al termenului matematic googolnăscut între specialişti, când se referă la numere foarte mari, ca 1 urmat de 100 de zerouri, sau mai mari. Milton Sirota, nepotul matematicianului american Edward Kasner, este creditat de a fi inventat termenul

Firma de căutare pe internet (search engine) Google şi-a dat această denumire tocmai pentru a sugera că are o infinitate de posibilităţi de a descoperi adresele de internet unde poţi afla detalii despre orice subiect. În varianta folosită ca denumire de firmă, cuvântul trebuie socotit un nume propriu şi se scrie cu litera iniţială mare, dar în derivatele cu funcţie de verb, iniţiala nu este majusculă. (MSM)

Memorii: Amintiri despre George Bacovia (II)Sebi Şufariu - 01 Sep 2011

"Poezia lui Bacovia am întâlnit-o întâia dată în revista Ateneul cultural ( literar). Un admirator al său, pedagog la liceu, (Costăchescu parcă, sau Constandache), aducea în clasă din când în când această revistă, care apărea în format ca de carte şi în condiţii precare.Căuta să ne convingă s-o cumpărăm.- Luaţi-o! E scoasă de un poet de-al nostru de la Bacău, un al doilea Eminescu. Luaţi-o, îi veniţi în ajutor! Unii colegi o cumpărau, mai mulţi de milă. Colegul meu de bancă, Costică Ursu, o cumpăra şi mi-o dădea şi mie. O citeam, citeam în primul rând versurile semnate

25

de G.Bacovia, dar nu înţelegeam mare lucru. Am înţeles că aveam în Bacău un poet care are deja poezii tipărite. I-am spus pedagogului că vreau să ajut la vânzarea revistei. Mi-a dat zece exemplare, pe urmă alte zece. Eu nu umblam, ca el, din casă în casă în ci ieşeam cu ele în recreaţie. Mă postam la poartă în faţa halviţarului, aţineam calea elevilor înainte de a-şi cheltui gologanii. Mă agăţam şi de trecători. Halviţarul mă tot alunga, dar eu reveneam. Asta nu l-a împiedicat ca într-o zi să-mi spună:- Ia dă-mi şi mie una din alea !...Vai de capul tău cu ce

marfă te ocupi !Credeam că-şi bate joc de mine; dar nu, mi-a achitat-o. Pe urmă a desprins filele, şi din fiecare filă a făcut câte un cornet. Terminase cornetele în care vindea seminţe...Interesul meu pentru poet a devenit şi mai mare când pedagogul ne-a spus într-o zi că G. Bacovia ne e „la îndemână”, că e profesor ( Desen şi Caligrafie) peste drum de liceul nostru, la Liceul Comercial.Leon, fratele meu mai mare, era elev la acel liceu şi odată, la ieşirea de la şcoală, seara, mi l-a arătat. L-am văzut slab şi ponosit, purta un palton din blană artificială- biberet- tare uzat, mi-a amintit de Eminescu ( ne povestise, nu de mult, la Română, profesorul Manolescu) şi mi-am dat seama că într-adevăr am în faţa mea un poet. Era însoţit de câţiva elevi mai înalţi, unul purta sub braţ o cutie de vioară. Băieţii, doi mai ales, îşi râdeau prosteşte de poet, poetul îi privea lung, trist, dar nu zicea nimic.M-am luat după ei, mergeau spre gară. Au intrat într-o cârciumă

26

săracă. Poetul a cerut de băut ( băiatul care l-a servit îl ştia, n-a întrebat ce să servească. I-a adus un sfert de litru de vin, care a stat multă vreme nebăut, îl luase pesemne, ca să justifice ocuparea unei mese), vioristul a scos vioara şi a început să cânte melodii lăutăreşti.L-am întrebat pe băiatul care îl servise:- Ştii cine e domnul ?- Un poet sărac. Locuieşte pe strada Bacău-Piatra. Vine mereu. Şi tu eşti poet ?Deodată, Bacovia m-a observat:- Tu de unde ai apărut ? Parcă nu te-am mai văzut ! Nu cumva tragi chiulul de la orele mele?- Dar eu citesc poeziile dumneavoastră!- Le citeşti ?! Mare minune ! Ce înţelegi tu din ele ?!Unul dintre vlăjganii care îl luaseră pe drum în derâdere, şi îl lua şi acum peste picior, i-a spus : - Dom’ profesor, nu vi-l amintiţi ? Ăsta e de la noi ! Îl cheamă...Gogoriţescu ( sau a spus ceva asemnător). L-aţi văzut de atâtea ori ! Aţi şi vorbit cu el ! Face şi el poezii !...Sunteţi cam ameţit dom’ profesor, să vă ducem acasă !Poetul a dat dintr-o dată peste cap sfertul de vin şi a plecat, însoţit de ceata de elevi şi de vioristul care l-a condus cântând tot timpul.- Merge să producă ! a exclamat vlăjganul !

Peste câteva zile, spre seară, când ştiam că poetul urma să iasă de la ore, l-am aşteptat în faţa Liceului Comercial. A ieşit, l-au condus aceiaşi elevi, dar după câţiva paşi poetul le-a spus:- Azi, lăsaţi-mă sigur !- E în durerile facerii ! a spus vlăjganul care-şi tot bătea joc de el ( dar îl urma cu credinţă! ), şi băieţii s-au răspândit care încotro.M-am luat după poet, mă ţineam departe. Mergea încet, se oprea din când în când, se vedea că era frământat. A ajuns curând la Grădina Publică, la portiţa din spate. A intrat, s-a dus drept la o anumită bancă* ( de-atunci, l-am văzut de mai multe ori pe acea bancă), s-a aşezat şi a început să murmure cuvinte, fraze, parcă le încerca. M-am aşezat pe furiş pe o bancă apropiată. M-a zărit ( cred că mai curând m-a simţit), m-a privit supărat şi a dat să se ridice. M-am ridicat eu repede şi m-am îndepărtat. N-am plecat, îl observam de la distanţă, de după un copac. A stat aşa o vreme, îl studiam. Am

27

28