Page 1
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Cu titlu de manuscris CZU: 347.413 (478): 347.717
MÎŢU Gheorghe
REPREZENTAREA ŞI INTERMEDIEREA – INSTITUŢII FUNDAMENTALE ÎN DREPTUL PRIVAT
Specialitatea 12.00.03 – Drept civil
Teză de doctor în drept
Conducător ştiinţific: Băieşu Sergiu, Doctor în drept,
conferenţiar universitar
____________________________
Autorul MÎŢU Gheorghe
________________________
Chişinău, 2010
Page 3
3
CUPRINS
FOAIA PRIVIND DREPTUL DE AUTOR ………………………………………………… 2
CUPRINS ……………………………………………………………………………………… 3
ADNOTĂRI …………………………………………………………………………………… 5
LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ …………………………………………. 8
INTRODUCERE ……………………………………………………………………………… 9
1. ANALIZA SITUAŢIEI ŞTIINŢIFICE ÎN DOMENIUL RELAŢIILOR PRIVIND
REPREZENTAREA ŞI INTERMEDIEREA ………………………..……………………... 17
1.1. Analiza materialelor ştiinţifice privind instituţiile reprezentării şi intermedierii …………. 17
1.2. Problemele de cercetare - propuneri, soluţii ………………………………………………. 20
1.3. Concluzii la capitolul 1……………...……………………………………………………... 40
2. CONSIDERAŢIUNI GENERALE DESPRE REPREZENTARE ŞI INTERMEDIERE
2.1. Conceptul: scopul şi definiţia reprezentării şi intermedierii ………………………………..41
2.2. Natura juridică a reprezentării şi intermedierii …………………………………………… 51
2.3. Reglementarea juridică a reprezentării şi intermedierii ………………………………….... 64
2.4. Concluzii la capitolul 2……………...………………………………………………………68
3. DOMENIUL DE APLICABILITATE AL REPREZENTĂRII ....................................... 70
3.1. Reprezentarea persoanelor fizice ………………………………………………………….. 70
3.2. Reprezentarea persoanelor juridice ………………………………………………………... 76
3.3. Particularităţile reprezentării societăţilor civile ……………………………………..…….. 99
3.4. Reprezentarea legală în raporturile patrimoniale dintre soţi. Mandatul tacit reciproc al soţilor
în regimul comunităţii de bunuri ……...........………………………………………………….102
3.5. Reprezentarea legală în materia obligaţiilor ……………………………………………... 106
3.6. Reprezentarea în materie succesorală ……………………………………………………. 108
3.7. Reprezentarea convenţională în contractul de mandat ...………………………………… 109
3.8. Reprezentarea convenţională în domeniul proprietăţii intelectuale …….……………..…. 129
3.9. Reprezentarea convenţională în contractul de administrare fiduciară ….………………... 131
3.10. Reprezentarea convenţională în contractul comercial de agenţie ………....……………. 136
3.11.Contractul de comision ……………………………………………………...…………... 138
3.12. Varietăţile contractului de comision ………………………………………………….… 142
a) Comisionarul profesionist ………………………………………………………………….. 142
Page 4
4
b) Contractul de consignaţie ………………………………………………………………….. 146
c) Comis-voiajorii …………………………………………………………………………….. 148
d) Particularităţile contractului de comision pe piaţa valorilor mobiliare ……………………. 149
e) Contractul de comision în domeniul activităţii vamale ……………………………………. 154
f) Contractul de expediţie …………………………………………………………………….. 157
3.13. Concluzii la capitolul 3…...……………………..………………………………………. 159
4. DOMENIUL DE APLICABILITATE AL INTERMEDIERII …..…………………... 160
4.1. Intermedierea închirierii de locuinţe ……………...…………………………………….. 160
4.2. Intermedierea împrumutului ……………………………………………………………. 160
4.3. Intermedierea comercială ……………………………………………………………….. 160
4.4. Concluzii la capitolul 4……….…………………………………………………………. 185
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI …………..….……….………………… 186
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................... 190
DECLARAŢIA PRIVIND DREPTUL DE AUTOR .............................................................209
CV-UL AUTORULUI ………………………………………………………………………..210
Page 5
5
ADNOTARE Mîţu Gheorghe, Reprezentarea şi intermedierea – instituţii fundamentale în dreptul privat,
teză de doctor în drept, Chişinău, 2010
Structura tezei: introducere, patru capitole, concluzii, bibliografia din 332 denumiri, 181
pagini text de bază. Rezultatele obţinute sunt publicate în 11 lucrări ştiinţifice. Cuvinte cheie:
reprezentare, intermediere, administrator, persoană fizică, persoană juridică, mandat, comision,
expediţie, agenţie, administrare fiduciară, broker, agent.
Domeniul de studiu al prezentei lucrări este analiza instituţiilor reprezentării şi
intermedierii în dreptul privat prin prisma domeniului de aplicabilitate ale acestora. Principalele
obiective prestabilite întru realizarea acestui deziderat au fost analiza apariţiei şi evoluţiei acestor
relaţii şi ale reglementărilor lor, definirea conceptelor supuse studiului şi evidenţierea domeniilor
lor de aplicabilitate pentru a demonstra că instituţiile reprezentării şi intermedierii sunt unele
fundamentale în dreptul privat.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a tezei se manifestă prin formularea anumitor
concluzii de ordin teoretic şi practic, elaborarea recomandărilor necesare optimizării interpretării
şi aplicării normelor juridice care reglementează instituţiile reprezentării şi intermedierii şi a
celor tangenţial legate de acestea, înaintarea propunerilor de lege ferenda care rezultă logic din
investigaţiile realizate, contribuind la completarea doctrinei în problemele vizate, la
perfecţionarea legislaţiei în vigoare, astfel încît aceasta să corespundă relaţiilor sociale pe care o
economie de piaţă le reclamă, dar şi standardelor uniforme în materie de drept privat recunoscute
de organismele internaţionale competente. Metodologia cercetării tezei constă în folosirea
metodei analizei istorice, logice, comparative, sistemice, dinamice, de sinteză, etc.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a tezei rezidă în faptul că în lucrare se
încearcă o tratare multi-aspectuală a reglementărilor juridice a instituţiilor reprezentării şi
intermedierii. În teză sînt formulate concepte, noţiuni, teze, sînt sugerate recomandări de
actualitate în lumina realităţilor economice, sociale şi juridice actuale şi de perspectivă:
reprezentare legală, reprezentare convenţională (mandat, comision, administrare fiduciară,
agenţie, expediţie), intermediere comercială, etc. Teza poate servi drept suport didactic pentru
studenţii, masteranzii şi doctoranzii facultăţilor de drept, precum şi pentru specialiştii din
domeniu. De asemenea, lucrarea se adresează persoanelor din învăţămîntul juridic şi
cercetătorilor ştiinţifici. Rezultatele tezei au fost implementate cu succes în Curriculum-urile
universitare şi la elaborarea manualelor de drept civil.
Page 6
6
АННОТАЦИЯ Mыцу Георгe, «Представительство и посредничевство – основные институции в
частном праве», диссертация на соискание ученой степени доктора права, Кишинёв, 2010
Структура работы состоит из введения, четырёх глав, заключений и
библиографии.
Результаты работы были опубликованы в 11 научных статей.
Ключевые слова: представительство, посредничевство, администратор, физическое
лицо, юридическое лицо, поручение, комиссион, транспортная экспедиция, доверительное
управление, коммерческий агент, брокер.
Область изучения данной работы является существенный анализ правовых норм
регулирующих общественные отношения, касающиеся правового режима представительства
и посредничевства в области частного права с точки зрения сферы их применимости.
Главные цели поставленные для реализации этого изучения были, в особенности, анализ
появления и развития этих отношений и их правовых регулирований, определение концепта
представительства и посредничевства и выявление областей их применения, чтобы
продемонстрировать, что институты, представительства и посредничества являются
основные в частном праве.
Существенная научная новизна, а также оригинальность диссертации состоит из
того что в работе делаются конкретные теоретические и практические выводы, и
предлагаются определённые изменения в законодательстве. Это существенно
способствует обогащению доктрины, совершенствованию законодательства, делая её
более совместимой с уже существующими международными и национальными нормами.
Методически в основе работы состоят следующие научные методы: исторический,
сравнительный, системный, логичный, и.т.д.
Теоретическое и применительное значение темы исходит из того что в работе
пробуется сделать многовидовую трактовку правовых норм регулирующих общественные
отношения касающиеся правового режима представительства и посредничевства в
области частного права с точки зрения сферы их применимости. В этом контексте в
работе совершается комплексный научный анализ этих институтов права, как с точки
зрения теоретической, так и с практической; используется знания из области юридической
науки, национального законодательства и законодательства других стран, а также
международного законодательства в этой сфере.
Page 7
7
ANNOTATION Mîţu Gheorghe, „Representation and intermediation – the fundamental institutions in
private law, Doctoral thesis in law, Chişinău, 2010
Structurally, the paper consists of the introduction, four chapters, conclusions and the
bibliography with 332 references, 181 pages of basic text. The obtained results were published in
11 scientific works.
Key words: representation, intermediation, administrator, natural person, legal entity,
mandate, commission, forwarding agent, agency, trust management, broker, agent.
The studying field of the present work consists in analyzing the essence of the legal
regulations of the social relationships regarding representation and intermediation in private law
in terms of their scope of applicability. The main objectives for acquiring this aim, were to
analyze the appearance and the evolution of these relationships and their regulations, the
definition of concepts under study and identification of its place in system of legal protection in
order to demonstrate that these institutions are fundamental in private law.
The scientific novelty, as well as originality of this work consists in trying to elaborate
theoretical and practical conclusions, and to present certain proposals of lege ferenda that would
logically result from the investigation applied in the work, contributing in this way to the
enriching of the doctrine, the perfection of the legislation, making it more compatible and
logically linked with the existing national and international regulations. Research methodology
of the thesis consists in using of the historical analysis, logical, comparative, systemic, dynamic,
synthetic methods.
The theoretical importance and the applicative value of the work reside in the fact that it
tries to treat multi-aspectualy the legal regulations of the social relationships regarding the
institutions of representation and intermediation. In this context, in the work, it is made a
complex scientific analysis of the representation and intermediation instututions in terms of their
scope of applicability both, from the theorethical and practical point of view. In the work are
used concepts, theses, recommendations are suggested in light of current economic and social
realities. The paper can be used as a teaching support for the students, masters or researchers of
the law faculties, for other specialists, etc. The obtained results have been implemented
successfully in university curricula and to develop manuals for civil law.
Page 8
8
LISTA ABREVIERILOR
alin. – alineat
art. – articol
lit. – literă
pct. – punct
p. – pagină
nr. – număr
vol. – volum
ed. – ediţie
AGEPI - Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală
M.O.- Monitorul Oficial
J.O. – Jurnalul Oficial
CPC – Codul de procedură civilă
CNMC – Codul navigaţiei maritime comeriale
mun.- Municipiu
R.M. – Republica Moldova
S.U.A. – Statele Unite ale Americii
H.G. – Hotărîre de Guvern
R.S.S.M. – Republica Sovetică Socialistă Moldovenească
U.E. – Uniunea Europeană
U.R.S.S.- Uniunea Republicilor Sovetice Socialiste
Page 9
9
INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa temei. Reprezentarea oferă posibilitatea substituirii unei
persoane de către o altă persoană, substituire pe care legea o impune (în cazul reprezentării
legale) sau o îngăduie (în cazul reprezentării convenţionale şi judiciare) şi datorită căreia actul
săvîrşit de o persoană îşi produce efectele direct în persoana şi patrimoniul alteia.
Acesta poate fi unul din motivele pentru care reprezentarea îndeplineşte un rol important şi
are o deosebită importanţă în raporturile juridice.
Pe de o parte, ea constituie mijlocul tehnic cu ajutorul căruia persoanele lipsite de
capacitatea de exerciţiu din pricina alienaţiei sau debilităţii mintale ori a lipsei de maturitate îşi
exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile încheind acte juridice prin alte persoane, numite
reprezentanţi legali (părinţi, tutori, curatori).
Pe de altă parte, reprezentarea convenţională uşurează considerabil schimburile economice
între persoane aflate la mare distanţă unele de altele, îngăduie folosirea de către cei interesaţi a
persoanelor cu pregătire de specialitate într-un anumit domeniu şi permite o însemnată
economie de timp şi eforturi.
Astfel, reprezentarea a apărut nu numai din necesitatea încheierii unor contracte între
persoane care se găsesc la distanţă, dar chiar pentru a suplini inegalitatea de inteligenţă şi
aptitudini dintre oameni, căci uneori recurgem la serviciile altora pentru a realiza ceea ce nu
putem înfăptui singuri [203, p. 221].
Domeniul de aplicabilitate al reprezentării este unul extrem de variat şi divers, incluzînd
reprezentarea legală a persoanelor fizice (minorii şi incapabilii), reprezentarea legală în materia
obligaţiilor (art. 529 şi 549 Cod civil), reprezentarea în cadrul exercitării acţiunii oblice (art. 599-
601 Cod civil), reprezentarea legală în raporturile patrimoniale dintre soţi, care se concretizează
în prezumţia mandatului tacit reciproc al soţilor de a încheia acte juridice civile care au ca obiect
bunuri mobile comune, reprezentarea persoanelor juridice de către administratori, reprezentarea
în domeniul proprietăţii intelectuale. Elemente ale reprezentării se regăsesc şi în mecanismul
specific de derulare a plăţilor prin cambii (reprezentarea cambială – art. 16 din Legea cambiei
[116]), acreditiv, incasso. Evident, enumerarea domeniilor de aplicare a reprezentării reprezintă
un demers ştiinţific fără orizont, mai simplu fiind enunţarea cazurilor de neadmitere a
aplicabilităţii acestei instituţii a dreptului civil.
De ce anume reprezentarea şi intermedierea? Analizînd instituţia reprezentării în
dinamica dezvoltării sale am constatat că în perioada modernă aceasta a suferit unele
transformări legate îndeosebi de apariţia şi dezvoltarea comerţului. Astfel, apare reprezentarea
comercială din care ulterior s-a desprins şi dezvoltat instituţia intermediereii.
Page 10
10
Intrarea nemijlocită în raporturi juridice civile sau comerciale a unor persoane care
doresc să desfăşoare una şi aceiaşi operaţiune este împiedicată de lipsa de informaţii şi
cunoştinţe despre cealaltă parte contractantă. Este posibil să existe în acelaşi timp mai multe
persoane care ar dori să cumpere sau să vîndă aceeaşi marfă, dar nici vînzătorii nu pot să-şi
găsească cumpărătorii, nici cumpărătorii nu pot să găsească vînzătorii doriţi. În aceste cazuri,
este deosebit de utilă intervenţia unor terţe persoane, care datorită condiţiilor şi împrejurărilor în
care acţionează, dar şi statutului lor, sunt cel mai bine informaţi despre coraportul dintre cererea
şi ofertă pe o anumită piaţă. Orice persoană care a eşuat în tentativa de a-şi găsi partenerul de
afaceri sau partea contractantă cu care ar dori să intre în raporturi juridice civile apelează la
serviciile celor care se numesc intermediari, şi care le acordă asistenţă în găsirea partenerilor de
afaceri sau cocontractanţilor. Spre deosebire de alţi comercianţi care produc bunuri sau prestează
servicii generînd valori economice distincte, activitatea intermediarilor a fost atribuită de
doctrină [331, p.121] la categoria comercianţilor care facilitează dinamica circuitului comercial,
de rînd cu transportatorii, asiguratorii, comisionarii, agenţii comerciali. Astfel, în contextul
globalizării prin care se caracterizează în prezent economia mondială şi care presupune
desfăşurarea activităţii comerciale pe spaţii din ce în ce mai mari, existenţa companiilor
transnaţionale, diversitatea raporturilor comerciale şi persoanelor care participă la ele, apare în
mod indispensabil necesitatea existenţei intermediarilor care prin activitatea lor contribuie la
apropierea comercianţilor şi le facilitează intrarea în raporturi economice, prin acţiuni de
prospectare a pieţelor, oferirea de informaţii despre actorii care-şi desfăşoară activitatea pe aceste
pieţe, ş.a. În practica comercială a diferitor ţări termenii utilizaţi pentru a desemna activitatea
intermediarilor sunt diferiţi. Termenul makler, este de origine olandeză. El şi în prezent se
foloseşte la germani – Handlesmaklers. În Franţa se foloseşte termenul generic de courtiers (de
la verbul courir – a alerga), italienii folosesc termenul mediatori, deşi uneori apelează şi la
cuvîntul sensali.
Modificările profunde ce s-au produs în sfera social-economică şi politică a vieţii
societăţii moldoveneşti, limitarea implicării arbitrare a statului în sfera intereselor private şi
confirmarea valorilor umane reclamă ştiinţei civilistice să analizeze şi să explice instituţiile
tradiţionale ale dreptului civil în lumina noilor reglementări legislative.
Posibilitatea persoanelor fizice de a acţiona în calitate de subiecţi ai raporturilor juridice
este asigurată prin reglementare juridică. Legiuitorul stabileşte condiţiile, în prezenţa cărora
persoana fizică poate fi titular de drepturi şi obligaţii, primordială fiind recunoaşterea posibilităţii
persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii, precum şi de a dobândi şi exercita aceste drepturi
şi a-şi asuma şi executa obligaţii – adică de a dispune de capacitate juridică. Totodată, este foarte
important ca legiuitorul să reglementeze mecanisme juridice adecvate care ar facilita realizarea
Page 11
11
drepturilor şi executarea obligaţiilor de către subiecţii de drept. În calitate de instituţii juridice
care au această menire, sunt instituţiile reprezentării şi intermediereii. În acest context,
posibilitatea de a încheia un act juridic civil prin reprezentant poate fi privită ca o parte a
capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice şi juridice, limitarea căreia se admite doar în condiţii
exhaustive şi limitative prevăzute de lege.
Orice fenomen juridic poate fi caracterizat printr-o multitudine de calităţi, dintre care unele
inevitabil trebuie înglobate în definiţia ştiinţifică a acestuia. Din acest motiv, în lucrare sunt
reflectate doar elementele esenţiale şi definitorii ale reprezentării şi intermedierii ca instituţii
juridice a dreptului civil contemporan.
Punctul de plecare în analiza unui anumit concept sau a unei anumite instituţii juridice
rămâne întotdeauna a fi retrospectiva în timp, în scopul descoperirii originii şi fundamentelor
sale. Oportunitatea unei astfel de căi de cunoaştere este determinată de importanţa identificării
principiilor clasice în baza căreia s-a întemeiat o instituţie anumită, precum şi a modului şi a
nivelului de evoluţie a dreptului în acea direcţie.
Dreptul roman constitue în această privinţă un etalon de început a unei multitudini de
concepte juridice, care şi-au cunoscut apariţia în cadrul unui astfel de sistem de drept şi care
ulterior şi-au menţinut existenţa de-a lungul multor secole. De aceea, pe parcursul întregii
lucrări, revenim la evocarea istoricului instituţiilor nominalizate, apelînd, în special, la pilonul de
bază a dreptului privat – dreptul privat roman.
Actualitatea temei investigate este condiţionată de faptul că reprezentarea reprezintă o
semnificaţie filozofico-juridico-civilă plurivalentă: a) constituie o instituţie juridică cheie a
dreptului privat de la care pornesc, practic, celelalte instituţii şi subinstituţii ale acestei ramuri
(contractul de mandat, comision, administrare fiduciară, expediţie, agenţie, intermediere,
reprezentarea în domeniul proprietăţii intelectuale, în materie succesorală); b) concentrează în
sine maximul de informaţie în materia dreptului civil; c) denotă în cel mai pregnant mod
varietatea raporturilor juridice concrete la care participă subiecţii raporturilor juridice civile; e)
este unul dintre factorii esenţiali în cadrul mecanismului de apărare a drepturilor şi intereselor
legitime ale persoanelor fizice, fiind vorba în acest sens despre reprezentarea procesuală. În mod
special, actualitatea temei cercetate este determinată de schimbările radicale ce au avut loc în
Republica Moldova în ultimele decenii, care şi-au găsit expresia în noua legislaţie civilă: în
Codul civil al Republicii Moldova [52] şi în alte acte normative care reglementează relaţiile
private, acte la care am apelat pe parcursul întregii teze. Întemeind noi instituţii de drept civil sau
dezvăluindu-le pe cele cunoscute legislaţiei civile vechi, în vigoare pînă la 12.06.2003, doctrina,
ba chiar şi legiuitorul, la definirea şi interpretarea lor, adesea comit erori, imprecizii, provocând
greşeli grave în aplicarea acestor norme. Clarificarea şi definitivarea acestor aspecte au constituit
Page 12
12
unul dintre cele mai importante obiective ale prezentei lucrări. Iniţial tratată în anii 1950-1970 în
literatura sovietică, reprezentarea a rămas în afara cercetărilor aprofundate şi complexe pînă în
prezent. Abia în ultimul timp, încep să apară lucrări de specialitate, autorii cărora se referă la
instituţia reprezentării. Însă în privinţa literaturii de specialitate consacrată instituţiei
intermedierii, vom face remarca că există foarte puţine lucrări cu caracter de monografie, unele
aspecte ale intermedierii fiind tratate în cadrul unor subiecte în cadrul cărora se manifestă
intermedierea cum ar fi dreptul bancar, dreptul asigurărilor, dreptul transportului, ş.a. Din acest
motiv, considerăm că renovarea studierii instituţiei juridice a reprezentării, precum şi analiza
instituţiei intermedierii în albia noilor condiţii sociale, noii legislaţii naţionale şi internaţionale
este absolut necesară.
Lucrarea de faţă nu-şi pune sarcina să ofere celor interesaţi reţete definitive şi perpetue
pentru determinarea esenţei conceptelor de reprezentare şi intermediere, a corelaţiei dintre
contractele în cadrul cărora există elemente de reprezentare şi intermediere, precum şi a modului
de exercitare a drepturilor şi executării obligaţiilor în cadrul raporturilor de reprezentare şi
intermediere. Avem scopul de a prezenta metodici bine fundamentate, eficiente şi funcţionale în
găsirea limitelor posibilităţii de implicare a statului în sfera raporturilor juridice private şi prin
aceasta a asigura o garanţie reală a drepturilor şi intereselor subiecţilor acestor raporturi, în a
dezvălui conţinutul şi esenţa instituţiilor reprezentării şi intermedierii, evidenţiind posibilitatea
aplicării regulilor şi principiilor generale care le guvernează asupra altor instituţii ale dreptului
privat. Pe lîngă destinaţia gnoseologică, prezenta lucrare încearcă să transmită un mesaj de
stimulare tuturor juriştilor civilişti de a mai medita încă o dată asupra multiplelor elemente şi
aspecte ale instituţiei reprezentării, considerate pînă acum dogme, dar care prin evoluţia lor în
timp, în diverse regimuri economico-sociale şi politice şi-au modificat aspectul, conţinutul şi
funcţiile, unele dovedindu-se a fi deja inutile sau inadecvate. Sperăm că studiul asupra obiectului
de cercetare propus va contribui la descoperirea noilor aspecte ale instituţiei reprezentării şi
intermedierii, acordînd soluţii contradicţiilor existente la care ne-am referit în lucrare. Astfel,
pînă în prezent rămîne a fi controversată problema coraportului dintre reprezentare ca instituţie
distinctă a dreptului privat pe de o parte şi contractul de mandat, pe de altă parte, cea cu privire la
natura juridică a intermedierii, esenţa şi conţinutul acesteia, privind calificarea juridico-civilă a
contractelor în cadrul cărora se aplică elemente ale reprezentării şi intermedierii, precum şi a
corelaţiei care există între acestea, privind structura-tehnico legislativă a unor Capitole din codul
civil care reglementează intermedierea, precum şi locul care ar trebui să-l ocupe diferite instituţii
(spre exemplu comis-voiajorii) în ansamblul normelor juridice din cod.
Astfel, actualitatea subiectului investigat este condiţionată de noutatea materialului
normativ cuprins în Codul civil din 06.06.2002 deoarece problemele instituţiei reprezentării au
Page 13
13
fost cercetate de către reprezentanţii doctrinei civile în baza legislaţiei vechi, în special a
legislaţiei civile a Rusiei, a celei unionale, dar noua legislaţie pune noi probleme şi sarcini în faţa
cercetătorilor, probleme ce necesită investigare şi soluţionare. În ceea ce priveşte intermedierea
remarcăm lipsa unor studii ample atît ale autorilor autohtoni, cît şi a celor străini.
Scopul şi obiectivele tezei. Scopul lurării nu a fost de a cerceta în profunzime instituţiile
reprezentării şi intermedierii, ci acela de a demonstra că în condiţiile actuale de dezvoltare a
relaţiilor economice, instituţiile reprezentării şi intermedierii sunt atît de importante, încît ar
putea fi calificate ca fiind unele fundamentale, de la care s-au desprins şi au apărut unele
instituţii noi ale dreptului privat sau s-au dezvoltat subinstituţii anterior inexistente. Astfel,
studiul s-a axat pe evidenţierea domeniilor de aplicabilitate ale instituţiilor nominalizate, pe de o
parte, iar pe de altă parte, pe analiza infrastructurii relaţiilor care apar în cadrul raporturilor de
reprezentare şi intermediere prin prisma efectelor pe care acestea le produc. Aceasta va servi ca
bază pentru elaborarea recomandărilor necesare optimizării interpretării şi aplicării normelor
juridice care reglementează instituţiile reprezentării şi intermedierii şi a celor tangenţial legate de
acestea.
În teză ne propunem atingerea următoarelor obiective:
- cercetarea şi concretizarea noţiunii conceptelor de reprezentare şi intermediere;
- analiza naturii juridice a reprezentării şi intermedierii;
- cercetarea modului în care legiuitorul a reglementat juridic reprezentarea şi intermedierea,
relevarea lacunelor ce există în legislaţie şi propunerea soluţiilor pentru acoperirea acestora;
- analiza reprezentării legale şi a domeniilor de aplicabilitate ale acesteia;
- analiza reprezentării convenţionale şi a contractelor de reprezentare civilă şi comercială;
- analiza domeniului de aplicabilitate al intermedierii şi evidenţierea particularităţilor
intermedierii în cadrul raporturilor de asigurare, în sfera bancară, transport.
- formularea recomandărilor de lege ferenda în vederea perfecţionării şi optimizării legislaţiei
civile în materie;
- promovarea noilor idei de modernizare şi eficientizare a structurii unor capitole din Codul civil
al RM (în continuare CC al RM), care au ca obiect de reglementare reprezentarea şi
intermedierea şi orientarea civiliştilor spre aplicarea acestor standarde.
Noutatea şiinţifică a rezultatelor obţinute se manifestă prin analiza complexă a
legislaţiei care reglementează reprezentarea şi intermedierea ca instituţii juridice ale dreptului
privat. Lucrarea reprezintă o încercare a autorului de a elucida pe baza sistematizării normelor
legale şi analizei creative a fenomenelor juridice, procesul de reglementare şi detaliere a
instituţiilor reprezentării şi intermedierii în Republica Moldova. Sînt evidenţiate un şir de
Page 14
14
probleme cărora li se dau soluţii interpretative ori referitor la care se sugerează idei de
modificare a unor dispoziţii legale.
Noutatea ştiinţifică a lucrării constă şi în faptul că ea prezintă prima încercare de a cerceta
problemele care apar în reglementarea juridică a reprezentării şi intermedierii după adoptarea CC
al RM din 2002.
Noutatea ştiinţifică mai este marcată de :
- pronunţarea asupra viziunilor doctrinarilor autohtoni recunoscuţi în domeniu în
problemele-cheie ale studiului ştiinţific şi argumentarea poziţiei proprii de aderare la unele
concepţii;
- analiza instituţiilor noi din domeniul reprezentării, a unor contracte de reprezentare anterior
nereglementate de legislaţia civilă, a naturii juridice a intermedierii şi a domeniilor în care
aceasta se aplică şi conturarea posibilităţilor de implementare;
- abordarea problemelor cu privire la modalitatea de reglementare juridică a reprezentării şi
intermedierii;
- evidenţierea legăturilor contractuale care se stabilesc în cadrul contractelor de reprezentare şi
intermediere;
- stabilirea corelaţiei dintre contractele de reprezentare şi intermediere şi determinarea
consecutivităţii aplicării normelor juridice din Codul civil care le reglementează.;
Importanţa teoretică a lucrării. Tema tezei şi caracterul sarcinilor formulate în ea au
condiţionat necesitatea abordării complexe a instituţiilor reprezentării şi intermedierii, în special
a domeniilor acestora de aplicabilitate pentru a demonstra în final că acestea sunt la moment
nişte instituţii fundamentale ale dreptului privat. Pentru realizarea acestor sarcini au fost utilizate
metoda dialectică, metoda analizei de sistem, metoda istorică, metoda dreptului comparativ şi a
logicii formale.
Pentru a elabora lucrarea au fost studiate actele legislative şi normative ale Republicii
Moldova, actele legislative străine şi practica judiciară ce vizează reprezentarea şi intermedierea.
Baza teoretico-ştiinţifică a tezei o constituie lucrările cercetătorilor autohtoni, români, ruşi,
francezi, americani, germani, englezi în domeniul dreptului privat roman, dreptului civil,
dreptului comercial, istoriei dreptului, filozofiei şi în alte domenii ale ştiinţelor sociale.
Menţionăm cu titlu de exemplu lucrările autorilor: S. Baieş, N. Roşca, Gh. Chibac, D. Cimil, V.
Cebotari, I. Albu, Gh. Beleiu, M.D. Bocşan, C.P. Nistorescu, Fr. Deak, M.N. Costin, St. D.
Cărpenaru, E. Lupan, T.R. Popescu, I. Filipescu, P. Vasilescu, I. Turcu, A. Colin, H. Capitant,
M.В.Антокольская, M. И. Брагинский, В.В. Витрянский, С.Н. Братусь, E.В. Васьковский,
Ю.С. Гaмбaрoв, O.С. Йофе, Н.О. Нерсесов, В.A. Рясенцев, Г. Ф. Шершеневич şi alţii.
Page 15
15
Valoarea aplicativă a lucrării se manifestă prin faptul că în teză este efectuată o analiză
ştiinţifică complexă a raporturilor de reprezentare şi intermediere, atît din punct de vedere
teoretic, cît şi practic; se utilizează cunoştinţe din domeniul ştiinţei dreptului, legislaţiei în
vigoare precum şi a legislaţiei internaţionale din domeniu. Concluziile şi propunerile formulate
de autor pot fi utile în procesul de perfecţionare a legislaţiei care reglementează instituţiile
reprezentării şi intermedierii, pot fi utilizate în practica contractuală a societăţilor comerciale,
precum şi în activitatea ştiinţifică şi didactică în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat
din Moldova. Nu mai puţin important este faptul că ideile şi concepţiile prezentate în teză pot
servi drept imbold pentru efectuarea unor noi investigaţii şi studii în domeniul supus cercetării.
Recomandările formulate vor servi cu precădere pentru perfecţionarea programelor de
studiu instituţiilor şi facultăţilor de drept, la predarea disciplinei drept civil, dreptul afacerilor,
dreptul familiei, la perfecţionarea specialiştilor din domeniu, la elaborarea cursurilor sau a
manualelor de drept civil şi comercial, la perfecţionarea legislaţiei de drept privat, în general.
Sumarul compartimentelor tezei. Teza de doctor este compusă din “Introducere” – care
constituie o caracteristică generală a problemei de cercetare, patru capitole – în care sunt
examinate problemele fundamentale ce ţin de dezvăluirea detaliată a scopului şi obiectivelor
enunţate în “Introducere”, “Concluzii generale şi recomandări” – ce inserează concluziile şi
recomandările, “Bibliografia” – ce reprezintă suportul documentar şi doctrinar al tezei,
“Adnotări” în trei limbi.
În Capitolul 1, Analiza situaţiei ştiinţifice în domeniul relaţiilor privind reprezentarea şi
intermedierea, se face analiza profundă a materialelor ştiinţifice la tema tezei: articolelor,
monografiilor, manualelor, etc., publicate în ţară şi peste hotare privind evoluţia istorică şi
filosofico-juridică a instituţiilor reprezentării şi intermedierii. O atenţie deosebită se atrage
publicaţiilor din ultimii ani. În rezultatul studierii literaturii de specialitate, se efectuează analiza
comparativă a situaţiei existente în domeniu, cu descrierea avantajelor şi lacunelor, se
formulează problema spre cercetare şi direcţiile de soluţionare. Se descriu scopul şi obiectivele
tezei.
În Capitolul 2, Consideraţiuni generale despre reprezentare şi intermediere, are loc
definirea conceptelor de reprezentare şi intermediere; stabilirea naturii juridice a acestora, analiza
genezei evoluţiei instituţiilor reprezentării şi intermedierii încă din dreptul privat roman şi
culminînd cu cele mai recente reglementări în domeniu, cum este Codul civil român din 2009.
În Capitolul 3, Domeniul de aplicabilitate al reprezentării, am demonstrat că domeniul de
aplicabilitate al reprezentării este atît de vast şi diversificat, încît această instituţie se atribuie la
categoria celor fundamentale în dreptul privat.
Page 16
16
În Capitolul 4, Domeniului de aplicabilitate al intermedierii, autorul şi-a propus să
demonstreze că şi această instituţie alături de cea a reprezentării este una fundamentală în dreptul
privat. Pentru atingerea acestui obiectiv s-a recurs practic la aceiaşi metodă de cercetare care a
avut ca finalitate evidenţierea domeniilor de aplicabilitate ale instituţiei nominalizate.
Aprobarea rezultatelor. Rezultatele cercetărilor au fost incluse în prelegerile cursului
“Drept civil. Partea generală”. Unele fragmente ale lucrării au fost publicate în reviste de drept,
altele aprobate în cadrul reuniunilor ştiinţifice naţionale şi internaţionale.
Lucrarea este elaborată la Catedra Drept Civil a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din
Moldova unde a fost analizată şi prezentată spre susţinere.
Page 17
17
1. ANALIZA SITUAŢIEI ŞTIINŢIFICE ÎN DOMENIUL RELAŢIILOR PRIVIND REPREZENTAREA ŞI INTERMEDIEREA
1.1. Analiza materialelor ştiinţifice privind instituţiile reprezentării şi intermedierii.
Adoptarea Codului civil în 2002 a reprezentat un salt calitativ în reglementarea instituţiilor
tradiţionale ale dreptului civil, dar totodată, a generat şi apariţia unor instituţii şi subinstituţii noi
în peisajul juridic autohton. Instituţia reprezentării şi a contractelor de reprezentare face parte din
prima categorie nominalizată, în timp ce instituţia intermedierii şi ale contractelor de
intermediere din cea de-a doua. Evident, şi literatura juridică din ultima perioadă urma să se
ralieze acestor tendinţe de dezvoltare a reglementărilor juridice pentru a explica esenţa acestora,
modul de interpretare şi aplicare concretă în practica judiciară.
Avînd în vedere faptul că denumirea tezei de doctor în drept implică necesitatea abordării
bidimensionale a obiectului studiului, analiza literaturii de specialitate va fi făcută ţinînd cont de
scopul propus.
Vom încerca să analizăm realizările doctrinarilor care în studiile lor s-au preocupat de
problematica reprezentării, dar şi intermedierii, sub două aspecte: în planul cercetărilor altor state
şi în planul cercetărilor naţionale.
Astfel, în ceea ce priveşte reprezentarea, menţionăm preocuparea docrinarilor de a
aborda cele mai diverse aspecte ale acesteia încă cu mult timp în urmă. Printre primele lucrări
consacrate reprezentării am dori să menţionăm cele ale autorilor din Federaţia Rusă: Казанцев
Л. [273], Нерсесов Н.О. [297] şi Гордон А. [238, 239]. Казанцев Л. a atras o deosebită atenţie
studiului naturii juridice a reprezentării, evidenţiind şapte trăsături specifice ale acestei instituţii
juridice, şi anume: reprezentarea este un concept juridic scopul căreia este încheierea unui act
juridic (1), reprezentantul încheie actul juridic din numele reprezentatului (2), reprezentantul,
încheiind actul juridic determină apariţia unor efecte juridice specifice în sensul că acestea se
produc în contul reprezentatului, ca şi cum acesta ar fi încheiat personal actul respectiv (3),
încheiind actul juridic reprezentantul îl substituie pe reprezentat (4), reprezentantul trebuie să
aibă împuterniciri de la reprezentat pentru ca actul încheiat de el să producă efecte direct în
contul reprezentatului (5), împuternicirile reprezentantului trebuie să aibă la origini temeiuri
juridice concrete (6), reprezentarea se bazează pe delimitarea conceptelor de parte contractantă şi
subiect al contractului între reprezentant şi reprezentat şi unirea lor imaginară în temeiul unei
ficţiuni în persoana reprezentatului (7). Un aport solid în studiul instituţiei reprezentării l-a adus
Нерсесов Н.О. în lucrarea Понятие добровольного представительства в гражданском
праве [297], care a reprezentat teza de magistru în drept a autorului nominalizat. Această lucrare
se caracterizează prin faptul că autorul pune în primul rînd accentul pe delimitarea instituţiei
reprezentării de alte instituţii juridice similare cum ar fi mandatul, gestiunea de afaceri fără
Page 18
18
mandat, contractul în folosul unui terţ şi doar ulterior se preocupă de studiul naturii juridice a
acesteia. Meritul autorului nominalizat este de a fi efectuat un studiu amplu, multiaspectual al
instituţiei reprezentării într-o perioadă de timp cînd existau destui contestatari ai acestei instituţii.
Spre deosebire de Казанцев Л., Нерсесов Н.О. încearcă să fundamenteze natura juridică a
reprezentării combătînd teoria ficţiunii, generînd ideea că reprezentarea îşi are explicaţia în
faptul că este reglementată de lege. Un alt specialist în ştiinţele juridice care a abordat în studiile
sale cercetarea instituţiei reprezentării a fost savantul rus Гордон А. [238, 239], care are meritul
de a fi adus în literatura juridică un nou concept, cel de „reprezentare mixtă”. Prin aceasta se are
în vedere un grup de relaţii de reprezentare în care „prevederile legale coexistă alături de voinţa
subiectelor de drept”. Cu titlu de exemplu se aduce în acest sens reprezentarea persoanelor
juridice, organele de conducere ale cărora activează în baza principiul eligibilităţii. Ca o varietate
a reprezentării mixte, Гордон А., califica şi procura în sensul în care aceasta este reglementată în
dreptul german şi se caracterizează prin împuterniciri nelimitate ale reprezentantului în raport cu
terţele persoane în vederea gestionării afacerilor reprezentatului. Mult timp după avansarea
acestei forme a reprezentării, savantul rus, Рясенцев В.А. [310] a propus delimitarea a cinci
forme ale reprezentării, ţinînd cont de următoarele criterii de clasificare: 1) voinţa persoanei
reprezentate; 2) actul administrativ (actul juridic al organului de stat), care conferea posibilitatea
ca o persoană să acţioneze în calitate de reprezentant al alteia; 3) numirea sau alegerea într-o
funcţie exercitarea căreia necesită încheierea de acte juridice din numele altei persoane; 4) actul
administrativ care stabileşte raporturile dintre persoana capabilă şi cea limitată în capacitatea de
exerciţiu, dar fără ca cel capabil să fie numit într-o funcţie oarecare; 5) existenţa unor raporturi
sociale între subiectele de drept care nu rezultă nici din acte juridice civile, nici dintr-un act
administrativ. Totodată, spre deosebire de Казанцев Л. şi Нерсесов Н.О. care abordează
instituţia reprezentării de pe poziţii pur teoretice, Гордон А. pune accentul şi pe studiul
jurisprudenţei în domeniul respectiv. În afară de aceste trei opere menţionate mai sus, în perioada
la care ne referim a mai apărut şi lucrarea cu caracter monografic a lui Eвецкий [263], iar
aspecte ale reprezentării au fost elucidate şi de către alţi specialişti, dar în cadrul unor cursuri de
drept civil, cum ar fi spre exemplu: Победоносцев К.П. [304], Васьковский Е.В. [232] şi
Mейер Д.И. [285, 286], opera căruia a fost publicată pentru prima oară în 1858, după moartea
ilustrului svant de către studenţii săi din universităţile de la Sankt-Petersburg şi Cazani.
Specificul lucrărilor la care am făcut referinţă constă în faptul că acestea se bazau mai
mult pe legislaţiile statelor străine şi pe părerile doctrinarilor străini, deoarece legislaţia din Rusia
ţaristă nu conţinea prevederi care să fi permis un studiu amplu cu caracter interpretativ-aplicativ.
Totodată, meritul acestor savanţi în dezvoltarea instituţiei reprezentării este incontestabil.
Page 19
19
Spre deosebire de autorii ruşi, unde constatăm încă la sfîrşitul sec. XIX existenţa unor
lucrări cu caracter monografic, studiul instituţiei reprezentării în România se caracterizează prin
încercări sporadice de a scoate în evidenţă trăsăturile esenţiale şi natura juridică a reprezentării în
cadrul unor tratate şi cursuri de drept civil, reprezentarea fiind analizată la tema actul juridic
civil. Vom menţiona în acest sens, cu titlu de exemplu, aşa autori ca: D. Alexandresco [4, 5],
M. Cantacuzino [29], C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu şi Al. Băicoianu [100] şi Istrate
Micescu [138], care nu a fost autor de cursuri tipărite, putînd fi asimilat sub acest aspect cu
Mейер Д.И., socotit pe vremea lui, cel mai ilustru profesor al Facultăţilor de drept din Sankt-
Petersburg şi Cazani, care de asemenea, nu a lăsat nici o lucrare scrisă, opera sa didactică fiind
reconstituită postum de studenţii săi.
O evoluţie substanţială a doctrinei care s-a preocupat de cercetarea acetei instituţii este
resimţită odată cu adoptarea legislaţiei civile a U.R.S.S., a cărei parte constitutivă era şi R.S.S.
Moldovenească. În acest context dorim să menţionăm cu titlu de exemplu aşa autori ca:
Перетерский И.С., Прушицкий С.М., Раевич С.И. [301], M.M. Aгарков, Д.М. Генкин, [244,
245], Pясенцев В.А. [309, 310], Братусь С. Н. [229, 230] Вильнянский С.И. [234], Йоффе
О.С. [271, 272, 317], В.П. Грибанов, С.М. Корнеев [316] Черепахин Б.Б. [327], В.Ф.Маслов,
А.А.Пушкин [315] Невзгодина Е.Л. [295], Скловский К.И. [314].
Dintre cei mai celebri autorii români care s-au preocupat în perioada postbelică de
cercetarea instituţiei reprezentării, menţionăm: Ghimpu S., Grosu S. [93], Ionaşcu Tr. [106], D.
Cosma [64].
Următoarea etapă de dezvoltare a cercetărilor în domeniul reprezentării a avut loc după
destrămarea URSS. Printre publicaţiile din ultimii ani, menţionăm: М.И. Брагинский, В.В.
Витрянский [227, 228], Cергеев, А.П., Толстой, Ю.К. [249, 250, 251, 252, 253], Суханов
E.A. [254, 255, 256].
Printre autorii români care s-au preocupat în ultimii ani de cercetarea reprezentării,
menţionăm pe: Banciu M. [17], Cristina Popa-Nistorescu [174], Murzea C., Poenaru E. [158].
În Republica Moldova, aspecte ale reprezentării au fost tratate în manualele de Drept Civil
ale autorilor Baieş Sergiu, Roşca Nicolae [14, 15]; Gheorghe Chibac, Oleg Efrim, Aurel Băieşu,
Alexandru Rotaru [40, 41]; de autorii Comentariului Codului Civil [61, 62], precum şi de unii
autori în cadrul unor publicaţii periodice cum ar fi spre exemplu, Lilia Gribincea [97], A. Rotari
[190], Сидоренко А. [313], Халабуденко О. [323, 324], Калейник А. [274], ş.a.
Dacă în privinţa cercetării instituţiei reprezentării, doctrina dreptului civil este
suprasaturată, nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre instituţia intermedierii. Acest fapt se
datorează în viziunea noastră lipsei reglementărilor juridice în acest domeniu o perioadă
îndelungată de timp, deoarece Codul civil al R.S.S.M. din 1964 nu reglementa această instituţie.
Page 20
20
Şi aceasta era firesc într-o societate care ducea o luptă asiduă împotriva oricăror venituri care nu
proveneau din muncă. Totuşi, aspecte ale intermedierii au fost abordate de către unii autori ruşi
din perioada prerevoluţionară, cum ar fi spre exemplu lucrarea lui Шершеневич Г.Ф. Курс
торгового права [331] în 4 volume care se consideră a fi printre cele mai reuşite opere
civilistice din Federaţia Rusă. Profunzimea cercetării ştiinţifice, stilul ireproşabil şi limbajul
original au făcut din acesta un model de Curs universitar care şi pînă în zilele noastre îşi păstrază
actualitatea teorerică şi practică. În perioada sovietică literatura de profil trata intermedierea doar
sub aspect de drept comparat sau în manuale de drept al comerţului internaţional cum ar fi spre
exemplu, Tudor R. Popescu [177], Roxana Munteanu [157], Octavian Căpăţînă, Brînduşa
Ştefănescu [201]. Dintre autorii care s-au preocupat recent de problematica intermedierii,
menţionăm: Безбаха В.В., Пучинский В.К. [242], Вилкова Н.Г. [233], Попондопуло В.Ф.
[287, 278], Завидов Б.Д. [265], ş.a.
Printre autorii moldoveni care au tratat unele aspecte ale intermedierii în lucrările lor, îi
menţionăm pe: Aurel Băieşu, Alexandru Rotari, Oleg Alexa [18] Lilia Gribincea [96], Gheorghe
Chibac, Oleg Efrim, Aurel Băieşu, Alexandru Rotaru [40, 41], Dorin Cimil [62], Cristina Martin
[127].
În contextul celor sus-menţionate, vom prezenta respectiva lucrare drept o premieră în
Republica Moldova, deoarece pînă în prezent nu au fost realizate cercetări speciale,
multiaspectuale în domeniul reglementării juridice a relaţiilor privind reprezentarea şi
intermedierea la un nivel atît de complex. Desigur că unele investigaţii ale teoreticienilor în
domeniul dreptului civil privind tematica propusă au fost efectuate, însă acestea au un caracter
preponderent tangenţial. În majoritatea cazurilor, specialiştii autohtoni fie se referă doar la unele
aspecte cu caracter general, fie la unele aspecte specifice instituţiei reprezentării şi intermedierii,
fără a exista însă preocupări de a trata complex aceste instituţii în corelaţie cu altele similare.
Reieşind din cele enunţate mai sus, ne vom permite să formulăm problema de cercetare a
prezentei lucrări care constă în analiza fenomenului reprezentării şi intermedierii prin prisma
domeniilor de aplicabilitate ale acestora într-o manieră multiaspectuală şi corelativă.
1.2. Problemele de cercetare - propuneri, soluţii. În continuare ne propunem de a face o
analiză profundă a problematicii ştiinţifice la tema tezei, în dependenţă de obiectivele pe care ni
le-am pus întru realizarea scopului preconizat în prezenta cercetare. În cadrul acestei analize vom
încerca să tratăm comparativ situaţia existentă în domeniu, cu descrierea avantajelor şi lacunelor,
vom formula problemele de cercetare şi direcţiile lor de soluţionare.
Primul obiectiv supus analizei ştiinţifice a situaţiei în domeniu este de a defini conceptele
de reprezentare şi intermediere, de a scoate în evidenţă elementele care le conferă un statut
juridic distinct şi a formula propria părere faţă de aceste concepte.
Page 21
21
Analizînd literatura de profil la acest subiect, am constatat o abordare diferită a
conceptelor supuse studiului. În privinţa reprezentării, definirea acesteia a fost făcută, avînd în
vedere faptul că instituţia dată poate fi privită: a) ca procedeu tehnico-juridic, adică ca mecanism
juridic ce permite unei persoane numită reprezentant sa încheie acte juridice în numele şi pe
contul altei persoane numită reprezentat, astfel încît actul juridic încheiat de reprezentant
produce efecte direct şi nemijlocit în persoana şi patrimoniul reprezentatului. Acest sens al
reprezentării îl regăsim în art. 242, alin. (2) Cod civil RM care prevede că actul juridic încheiat
de o persoană (reprezentant) în numele unei alte persoane ( reprezentat) în limitele
împuternicirilor dă naştere, modifică sau stinge drepturile şi obligaţiile civile ale reprezentatului;
b) ca instituţie juridică reprezintă un grup de norme juridice omogene care prin particularităţile
lor se disting net de alte norme juridice civile şi care privite în ansamblu formează instituţia
reprezentării în dreptul civil. Din această perspectivă privită, reprezentarea este reglementată în
Capitolul V, Titlul III, Cartea I Cod civil (art. 242-258); c) ca raport juridic adică acel raport
social reglementat de normele dreptului civil care se manifestă prin dreptul unei persoane numită
reprezentant de a încheia, modifica, rezilia sau revoca în limitele împuternicirilor conferite de o
altă persoană numită reprezentat acte juridice civile, astfel încît efectele actelor pe care le
încheie, modifică, reziliază sau revocă reprezentantul se produc direct şi nemijlocit în persoana şi
patrimoniul reprezentatului.
Pentru a scoate în evidenţă particularităţile reprezentării din punct de vedere conceptual
s-a impus delimitarea acesteia de alte situaţii de fapt asemănătoare prin esenţă, dar nu şi prin
aptitudinea de a fi valorificate la nivel normativ, cum ar fi de exemplu: consultaţia juristului la
încheierea unui act juridic sau serviciile unui translator, poştaş care asigură transmisiunea voinţei
de la un contragent la altul. În acest context s-a pronunţat savantul rus, Нерсесов H.O. [296]
precum şi Шершеневич Г. Ф. [330]. De altfel, în lucrarea lui Нерсесов H. O. după cum deja am
menţionat se atrage o atenţie deosebită delimitării reprezentării de alte instituţii similare sau
conexe.
Un aport consistent în ceea ce priveşte analiza conceptuală a instituţiei reprezentării îl are
şi savantul român Paul Vasilescu [216], care scoate în evidenţă două elemente ce conferă
reprezentării un statut juridic distinct, şi anume, sintagmele „în numele” şi „pe seama”.
Problematica controversată de analiză conceptuală a sintagmelor sus-menţionate este preluată de
la savantul sus-menţionat de către autorul prezentei teze, care în articolul său [141], ajunge la
concluzia că existenţa celor două elemente constituie criteriul cel mai eficace de interpretare a
unei convenţii sau raport juridic ca fiind de reprezentare perfectă. În prezenta teză autorul îşi
menţine aceeaşi poziţie.
Page 22
22
Dacă referitor la definirea conceptului de reprezentare, literatura de specialitate este
suprasaturată, nu acelaşi lucru l-am putea spune în privinţa intermedierii. Totuşi, sintetizînd
puţinele definiţii ale conceptului respectiv, am ajuns la concluzia că intermedierea poate fi tratată
atît în sens economic, cît şi în sens juridic.
În sens economic intermedierea reprezintă o activitate desfăşurată în limitele prevăzute de
lege de către o persoană numită intermediar sau mijlocitor pentru a determina alte persoane să
încheie un contract sau să le indice ocazia încheierii acestuia.
În sens juridic instituţia intermedierii îmbracă forma contractului de intermediere, care nu a
fost reglementat în Codul civil din anul 1964, însă reglementarea căruia o regăsim în actualul
Cod civil. Problema acestei instituţii a fost integrarea ei alături de alte contracte de prestări
servicii similare cum ar fi: mandatul, comisionul, agenţia ş.a.
Un aport semnificativ în calificarea raporturilor de intermediere l-a adus savantul rus
Шершеневич Г. Ф. [331] care a specificat faptul că spre deosebire de alţi comercianţi care
produc bunuri sau prestează servicii generînd valori economice distincte, activitatea
intermediarilor se atribuie la categoria comercianţilor care facilitează dinamica circuitului
comercial, de rînd cu transportatorii, asiguratorii, comisionarii, agenţii comerciali.
Un alt aspect important în analiza conceptului respectiv, la constituit calificarea naturii
juridice a obligaţiei pe care o generează ca fiind una de rezultat sau de mijloace. Legiuitorii din
diferite state adordează diferit această problemă, unii stabilind obligativitatea plăţii remuneraţiei
intermediarului doar în cazul în care în rezultatul activităţii sale a fost încheiat un contract, pe
cînd alţii, punînd accentul pe activitatea propriu-zisă a acestuia, admit posibilitatea achitării unei
remuneraţii chiar şi în cazul în care părţile nu au ajuns la un acord. Avînd în vedere că o opinie
în favoarea primei sau celei dea doua poziţii nu poate fi expusă decît în contextul reglementărilor
legale existente şi pornind de la prevederile art. 1180 Cod civil, am ajuns la concluzia că
legiuitorul moldovean reglementează intermedierea ca obligaţie de rezultat.
Avînd în vedere faptul că Codul civil al RM reglementează deopotrivă atît raporturi civile
pure, cît şi raporturi comerciale, am pus, după cum era şi firesc, întrebarea dacă instituţia
intermedierii reprezintă o instituţie specifică raporturilor comerciale sau poate fi aplicată şi în
cadrul raporturilor civile. Problematica respectivă nu a fost analizată de nici un autor pînă în
prezent, astfel încît am încercat abordarea acesteia în articolul Instituţiile reprezentării şi
intermedierii în reglementarea Codului civil din 2002 prezentat în cadrul Conferinţei ştiinţifice
internaţionale cu genericul « Codul civil al Republicii Moldova 5 ani de aplicare - probleme,
realizări, perspective », desfăşurată la Chişinău în perioada 18-19 septembrie 2008. Autorul a
ajuns la concluzia că aspectul comercial al intermedierii nu ţine de esenţa, ci de natura acestei
instituţii juridice, poziţie pe care şi-o menţine şi în cadrul prezentei teze.
Page 23
23
Al doilea obiectiv pe care ni l-am trasat în cadrul primului Capitol din teză a fost de a
analiza modul în care legiuitorul nostru a ales să reglementeze instituţiile reprezentării şi
intermedierii.Vom scoate în evidenţă doar principalele probleme în acest context, analiza mai
detaliată regăsindu-se în teză. Sistemul dreptului privat al Republicii Moldova este unul unitar,
astfel încît în lipsa existenţei unui Cod comercial, Codul civil este singurul act legislativ care
reglementează atît relaţii civile, cît şi comerciale. Avînd în vedere acest fapt, era şi firesc ca în
ceea ce priveşte reprezentarea, legiuitorul să fi reglementat în cadrul Codului civil atît
reprezentarea de drept comun, civilă (art. 242-251 C.civ), cît şi reprezentarea comercială (art.
258 C.civ.). Urmînd această logică, ar fi fost firesc ca legiuitorul să fi reglementat într-un articol
şi particularităţile procurii comerciale. Însă, cu regret, acordînd o atenţie sporită procurii simple,
civile, în art. 252-257 din Cod, legiuitorul s-a limitat în art. 258, alin. (5) doar să specifice
existenţa procurii comerciale (“...reprezentantul comercial este obligat să nu divulge informaţile
confidenţiale ce i-au devenit cunoscute în urma reprezentării, chiar şi după încetarea procurii
comerciale.” (s.n.)), fără a institui reglementări detaliate ale acestei instituţii juridice, ceea ce ne
determină să propunem de lege ferenda completarea Codului civil cu un nou articol care să
reglementeze particularităţile procurii comerciale. Reprezentarea comercială are şi ea un
domeniu de aplicabilitate destul de vast. Astfel, din prevederile art. 258, alin. (1) Cod civil
rezultă faptul că “reprezentantul comercial este persoana care reprezintă de sinestătător şi
permanent interesele întreprinzătorului la încheierea actelor juridice în vederea gestionării
afacerii”. În acelaşi timp, Codul civil face referire în art. 1033, alin. (2) la mandatul profesional
(“mandatul profesional este prezumat cu titlu oneros”). Terminologia utilizată de legiuitor în
acest sens nu este însă unitară. Astfel, dacă art. 258 este intitulat “Reprezentarea comercială”, ar
fi fost firesc ca legiuitorul să utilizeze în cuprinsul art. 1033, alin. (2) din Cod termenul de
“mandat comercial”. Mai mult ca atît, la fel ca în cazul procurii comerciale, legiutorul se
limitează doar la specificarea existenţei instituţiei mandatului profesional (comercial), fără însă a
reglementa detaliat specificul acestei varietăţi a contractului de mandat, fapt ce ne determină de
lege ferenda să propunem completarea Codului civil cu un articol nou cu denumirea “Mandatul
comercial”.
În ceea ce priveşte intermedierea, legiuitorul a dedicat acestei instituţii un Capitol distinct –
XXII, care se regăseşte în Cartea a treia “Obligaţiile”, Titlul III “Categoriile de obligaţii”.
Structura acestui capitol cuprinde 4 Secţiuni: “Dispoziţii generale cu privire la intermediere”,
“Intermedierea închirierii de locuinţe”, “Intermedierea împrumutului”, “Intermedierea
comercială”.
Faţă de o asemenea reglementare juridică a relaţiilor de intermediere avem însă unele
rezerve, fiind de părerea că intermedierea închirierii de locuinţe şi intermedierea împrumutului
Page 24
24
nu trebuiau să fie reglementate special, în Secţiuni distincte, ci doar să se specifice în Secţiunea I
din Capitolul XXII „Dispoziţii generale cu privire la intermediere” particularităţile intermedierii
respective în articole distincte. Dacă ne conducem după tehnica legislativă adoptată de legiuitor,
atunci Capitolul XXII ar fi trebuit să aibă atîtea Secţiuni, cîte domenii de aplicabilitate ale
intermedierii există în general.
Capitolul doi din teză este consacrat analizei domeniului de aplicabilitate a reprezentării
legale. Primul obiectiv supus analizei ştiinţifice a situaţiei în domeniu este de a determina
aplicabilitatea instituţiei reprezentării legale a persoanelor fizice, care implică analiza: a)
reprezentării persoanelor fără capacitate de exerciţiu; b) reprezentarea persoanelor care au
capacitate de exerciţiu restrînsă; c) reprezentarea persoanelor care au capacitate de exerciţiu
deplină.
Din analiza literaturii de specialitate raportată la prevederile legale pertinente, putem
conchide că dacă în privinţa persoanelor fără capacitate de exerciţiu, instituţia reprezentării se
aplică deplin, în cazul minorilor cu vîrsta cuprinsă între 14 şi 18 ani reprezentarea legală nu se
aplică, reprezentanţii legali avînd rolul unor terţi a căror acord urmează a fi obţinut pentru
încheierea actului juridic (art. 202 Cod civil). Totuşi, în privinţa acestei categorii apare întrebarea
dacă poate fi reprezentant legal părintele minor al copilului. De exemplu, părinţii minori ai unui
copil care nu sunt căsătoriţi. Deoarece aceste persoane nu au încheiat căsătoria, ele nu dobîndesc
capacitate deplină de exerciţiu. În această situaţie apare o dilemă care constă în aceea că pe de o
parte drepturile părinţilor minori trebuie apărate, iar pe de altă parte interesele copilului
determină necesitatea educării lui de către persoane care au atins un anumit nivel de maturitate.
O minoră poate da naştere unui copil la vîrsta de 14 ani, iar în unele cazuri chiar şi la 13 sau 12
ani. Astfel, ea însăşi nu dispune de capacitate deplină de exerciţiu (nici chiar restrînsă). A o
recunoaşte cu capacitate deplină de exerciţiu pentru a-şi exercita drepturile părinteşti este practic
imposibil. În doctrina de specialitate [220, p.205] s-a afirmat că cea mai optimă soluţie a acestei
probleme ar fi modificarea legislaţiei civile, prin includerea în lista temeiurilor în baza cărora
persoanele fizice pot dobîndi capacitate deplină de exerciţiu anticipat şi a temeiului naşterii unui
copil de către un minor. Suntem de acord în principiu cu această părere şi propunem, de lege
ferenda, în această ordine de idei, completarea art. 20, alin. (3) Cod civil. Astfel, propunem
următoarea redacţie a acestui alineat :
(3) « Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de
exerciţiu deplină, dacă lucrează în baza unui contract de muncă, sau cu acordul părinţilor,
adoptatorilor sau curatorului practică activitate de întreprinzător sau este părintele unui copil,
fapt confirmat în modul corespunzător, în condiţiile prevăzute de lege, şi nu este căsătorit ».
Page 25
25
Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrînsă încheie actele juridice de sine stătător, dar
numai cu acordul curatorului. În cazul în care actul juridic este încheiat de persoana limitată în
capacitatea de exerciţiu fără acordul curatorului, atunci acest act juridic poate fi declarat nul de
instanţa de judecată, la cererea curatorului (art. 224, alin. (1) Cod civil).
În doctrina de specialitate [195, p. 10] s-a afirmat că ocrotirea familiei ar justifica de
asemenea restrîngerea capacităţii de exerciţiu a persoanei care risipeşte patrimoniul său,
deoarece ea este posedată de demonul jocurilor de noroc. Există cazuri cînd mania jocului are
aceleaşi efecte ca şi un drog şi o terapie se impune. Autorul citat ridică întrebarea dacă nu ar
exista interesul de a proteja de asemenea şi celibatarul ce riscă a se ruina. Faţă de o asemenea
idee avem însă rezerve, deoarece raţiunile care au determinat legiuitorul să instituie posibilitatea
limitării în capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice au fost dictate de faptul că consumul abuziv
de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope să constituie temei pentru înrăutăţirea
stării materiale a familiei sale şi nu a lui însuşi. Ori celibatarul nu are o familie.
Totodată, ne-am exprimat critic faţă de conceptul de limitare în capacitatea de exerciţiu, pe
care l-am putea asimila unei construcţii înălţată pe un teren cu nisipuri mişcătoare, instituţia în
cauză fiind lipsită de un fundament juridic solid. Astfel, nu este clar de ce persoana care este
limitată în capacitatea de exerciţiu are dreptul să obţină venituri, însă dispunerea de acestea poate
fi făcută doar cu acordul curatorului. Şi dacă acest acord nu a fost obţinut, care sunt efectele
încheierii actelor juridice de către persoana limitată în capacitatea de exerciţiu prin care s-a
dispus de patrimoniu, salariu sau alte bunuri? Codul civil ne spune clar – nulitatea (art. 224).
Care sunt efectele nulităţii în acest caz, pornind de la premiza că persoana a consumat bunurile
respective (alcool, substanţe narcotice sau psihotropice)? Evident, că nulitatea va produce efecte
pentru viitor, astfel încît ajungem la concluzia că restabilirea situaţiei anterioare încheierii actului
juridic nu este posibilă. Şi atunci, care este raţiunea de a fi a instituţiei în cauză dacă
mecanismele juridice reglementate de lege nu sunt eficiente? După cum am menţionat, instituţia
limitării în capacitatea de exerciţiu nu acoperă, pe de o parte, toate situaţiile care i-ar justifica
reglementarea (de exemplu persoanele care suferă de patima jocurilor de noroc), iar pe de altă
parte este ineficientă din punct de vedere juridico-civil, fapt ce ne conduce la ideea că aceasta a
reprezentat mai mult o pîrghie administrativă într-o societate în care cei care aveau alte viziuni
decît ideologia oficială, ar fi putut să fie denigraţi, constrînşi şi marginalizaţi prin intermediul
instituţiei respective. Într-un Cod civil bazat pe principii moderne şi progresiste, instituţia
limitării persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu nu ar trebui să se regăsească, cu siguranţă.
Iată de ce propunem excluderea art. 25 din Codul civil şi operarea modificărilor corespunzătoare
şi în Capitolul 27 din Codul de procedură civilă.
Page 26
26
Noul Cod civil a reglementat în art. 48 şi curatela capabilului ca o măsură de ocrotire luată
în favoarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, dar care se află într-o situaţie
deosebită, expres prevăzută de lege. Această ocrotire se realizează prin intermediul instituţiei
patronajului. Apare în mod firesc întrebarea dacă în acest caz, se aplică sau nu instituţia
reprezentării legale. Considerăm că în această situaţie nu se aplică regulile care guvernează
reprezentarea legală, ci doar cele care guvernează reprezentarea convenţională, deoarece
curatorul (asistentul) dispune de patrimoniul persoanei puse sub patronaj doar în baza unui
contract de mandat sau de administrare fiduciară (art. 48, alin. (3) Cod civil).
Cel de-al doilea obiectiv pe care mi l-am trasat în cadrul acestui capitol a fost de a cerceta
în profunzime mecanismul de reprezentare legală a persoanelor juridice.
Pornind de la prevederea cuprinsă în art. 61, alin. (1) Cod civil conform căreia persoana
juridică îşi exercită, de la data constituirii, drepturile şi îşi execută obligaţiile prin administrator,
s-a impus în vedrea atingerii scopului propus, analiza următoarelor aspecte:
- Natura juridică şi conţinutul atribuţiilor administratorului ;
- Particularităţile reprezentării societăţilor comerciale de persoane ;
- Particularităţile reprezentării societăţilor comerciale pe capitaluri;
- Răspunderea administratorilor;
- Reprezentanţele societăţilor comerciale.
Vom menţiona pe scurt cele mai importante concluzii faţă de aspectele sus-menţionate.
Problema naturii juridice a raporturilor dintre administrator şi societatea comercială este
controversată. Cele două teorii fundamentale care au marcat evoluţia istorică a raportului dintre
societate şi administrator sunt cea a „mandatului”, în viziunea căreia administratorul este un
mandatar al societăţii, şi cea „organicistă”, conform căreia administratorul nu este doar un
simplu împuternicit, ci are un statut mai complex, de organ care asigură exprimarea voinţei
colective a asociaţilor [209, p. 89]. Pentru înţelegerea completă a mecanismelor juridice privind
funcţionarea, obligaţiile şi puterile conferite, încetarea funcţiei, stabilirea raporturilor cu terţii şi a
răspunderii administratorilor, se impune, în prealabil situarea pe o anumită poziţie privind natura
juridică a raporturilor dintre societatea comercială şi administratorii săi, aceasta constituin una
din problemele controversate ale dreptului comercial.
În evoluţia istorică a atitudinilor ştiinţifice pe care le-au manifestat în această problemă,
teoreticienii dreptului comercial pot fi grupaţi în funcţie de trei concepţii, cu suficiente
argumente şi elemente de distincţie, şi anume: concepţia clasică, concepţia modernă şi concepţia
actuală.
Concepţia clasică se bazează pe „teoria mandatului” care a dominat doctrina şi
jurisprudenţa europeană în secolul al XIX-lea şi începutul sec. XX. Potrivit acestei concepţii,
Page 27
27
raporturile dintre administrator şi societate au fost considerate ca izvorînd dintr-un contract de
mandat de drept comun [35, p. 215].
Pe măsura dezvoltării dreptului comercial, o dată cu schimbarea viziunii privind persoana
juridică, încă de la începutul sec. XX au fost formulate numeroase critici privind teoria
mandatului care, în final, au condus la abandonarea acesteia aproape în totalitate [156, p. 77]. S-a
apreciat că aceasta nu este în măsură să aducă răspunsuri satisfăcătoare sau să clarifice unele
întrebări cum ar fi: pe cine reprezintă administratorul ca mandatar, pe asociaţii de la care
primeşte puterea ori societatea în numele şi pe seama căreia participă la raporturile juridice?;
dacă pentru săvîrşirea unui delict de către administrator, sociatatea urmează să răspundă în
calitate de comitent (pentru altul) ori în mod direct (pentru fapta proprie)?; este normal ca
societatea să nu răspundă faţă de terţi pentru datoriile contractate pe seama şi în numele ei de
către administratorul care şi-a depăşit puterile sau, în acest caz, este încălcat principiul de drept
comercial al ocrotirii şi asigurării securităţii creditului?
Pornindu-se de la complexitatea funcţiei administratorului, ca şi de la finalitatea societăţilor
comerciale, în doctrina modernă au fost formulate şi alte puncte de vedere.
La începutul sec. XX s-a dezvoltat teoria reprezentării legale sau curentul organicist care
domină doctrina occidentală. Astfel, avînd în vedere că funcţia administratorului este marcată de
exigenţele ordinii publice, s-a susţinut că ideea de mandat este absorbită de ideea mai largă a
reprezentării [35, p. 216]. În consecinţă, raportul dintre administrator şi societate nu ar mai fi un
mandat pur şi simplu, ci un mandat cu conţinut legal, asemănător celui al tutorelui.
Concepţia actuală privind natura juridică a raporturilor dintre administrator şi persoana
juridică are la bază principiul unificării regimului juridic al administratorilor din orice formă
organizatorico-juridică ce s-a realizat odată cu adoptarea Codului civil în 2002. Astfel, potrivit
art. 61, alin. (3) Cod civil, raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale
executive sunt supuse prin analogie regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire nu
prevede altfel. Din dispoziţiile legale citate rezultă că raporturile dintre administrator şi persoana
juridică sunt raporturi de mandat. Aceste raporturi sunt contractuale, deoarece, aşa cum am
arătat, administratorul este desemnat prin contractul de societate sau hotărîrea adunării
asociaţilor. Acceptînd numirea, administratorul intră în raporturi juridice de mandat cu persoana
juridică.
Concluzionînd, menţionăm că reglementarea mandatului administratorului este
contractuală şi legală. Această dublă natură a obligaţilor şi răspunderii defineşte funcţia de
administrator al persoanelor juridice, şi în acelaşi timp, o deosebeşte de alte funcţii juridice.
Particularităţile reprezentării societăţilor comerciale de persoane şi capitaluri, răspunderea
administratorului faţă de terţi şi persoana juridică, încetarea activităţii administratorului sunt
Page 28
28
abordate de autorul prezentei teze, Gheorghe Mîţu în articolul Aspecte teoretice şi practice
privind reprezentarea societăţilor comerciale [144].
Am dori totuşi să atragem atenţia asupra unei probleme deosebite pe care am pus-o în
discuţie în cadrul tezei - cea care se referă la reprezentanţele societăţilor comerciale. Pornind de
la prevederile art. 103 Cod civil conform căruia reprezentanţa este o subdiviziune separată a
persoanei juridice situată în afara sediului acesteia, care o reprezintă şi îi apără interesele se pune
în mod firesc problema cum ar putea o entitate lipsită de personalitate juridică, să reprezinte un
subiect de drept – societatea-mamă ? În literatura de specialitate [85, p. 103] s-a afirmat că
reprezentarea în aceste cazuri are la bază un mandat complex pe care societatea-mamă îl
încredinţează reprezentanţei. Ipoteza mandatului complex însă nu poate fi înţeleasă altfel decît ca
un raport juridic de drept comercial, între două subiecte de drept distincte. Apreciem că soluţia
mandatului complex nu poate fi acceptată în acest caz, deoarece pe de o parte, reprezentanţele nu
au personalitate juridică, nefiind subiecte de drept. Pe de altă parte chiar şi în ipoteza acreditării
ideii unui mandat complex, se ridică problema responsabilităţii reprezentanţei în cazul
neîndeplinirii obligaţiilor de mandatar. Astfel, cum este posibil ca reprezentanţa să fie trasă la
răspundere atît timp cît răspunderea patrimonială este de neconceput în lipsa unui patrimoniu
propriu ? Totodată, din prevederile art. 103 Cod civil, rezultă că reprezentanţele nu doar
reprezintă persoana juridică, ci îi şi apără interesele. A apăra interesele unei persoane juridice
înseamnă a avea dreptul de a se adresa în instanţele de judecată sau în alte autorităţi publice. În
ce măsură s-ar putea realiza o asemenea posibilitate de către o entitate fără personalitate juridică,
este de discutat. În conformitate cu prevederile art. 58, alin. (1) CPC capacitatea de a-şi exercita
în volum deplin, personal sau printr-un reprezentant drepturile şi obligaţiile procedurale în
judecată (capacitatea de exerciţiu al drepturilor procedurale civile) o au persoanele fizice de la
vîrsta de 18 ani, precum şi persoanele juridice, iar în cazurile prevăzute de lege, entităţile care nu
au personalitate juridică, dar dispun de organe de conducere proprii (s.n.). Ce a avut în vedere
legiuitorul prin sintagma entităţile care nu au personalitate juridică, dar dispun de organe de
conducere proprii? Ar putea oare reprezentanţele persoanelor juridice să cadă sub incidenţa
acestei prevederi legale? Credem că nu. Legiuitorul s-a referit în CPC mai degrabă la societăţile
civile, care fiind lipsite de personalitate juridică, au organe de conducere proprii. Reprezentanţele
nu au organe de conducere proprii, iar persoanele fizice care le conduc sunt de regulă angajate
prin contract de muncă la persoanele juridice-mamă. Mai mult ca atît, în conformitate cu
prevederile art. 76 CPC reprezentant în judecată poate fi orice persoană cu capacitate de exerciţiu
deplină care are împuternicirile respective, legalizate în modul stabilit, pentru a susţine procesul.
Atunci apare întrebarea, care este corelaţia dintre legea materială care recunoaşte în art. 103 Cod
civil posibilitatea reprezentanţei de a acţiona în calitate de reprezentant în instanţă şi CPC care
Page 29
29
exclude o asemenea posibilitate? Răspunsul s-ar părea că l-am putea găsi în art. 75, alin. (2)
CPC, în conformitate cu care procesele persoanelor juridice se susţin în instanţă de judecată de
către organele lor de administrare, care acţionează în limitele împuternicirilor atribuite prin lege,
prin alte acte normative sau prin actele lor de constituire, precum şi de către reprezentanţii lor.
Dar, nici ipoteza acestui text de lege nu se referă la reprezentanţele persoanelor juridice, ci la
reprezentanţii acestora care conform legislaţiei sunt administratorii sau persoanele împuternicite
de administrator să reprezinte interesele societăţii.
În concluzie, putem afirma cu certitudine, că alin. (1) al art. 103 Cod civil, deşi
reglementează posibilitatea reprezentanţelor de a reprezenta persoana juridică şi a-i apăra
interesele, în realitate reprezintă o normă juridică moartă, care generează mai multe probleme,
decît oferă soluţii, întrucît nu s-ar putea deroga de la dispoziţiile legale în materie, care impun ca
mandatarul să aibă capacitate de a contracta, în eventualele litigii, putînd fi invocată cu succes,
excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reprezentanţei. Unica soluţie ar fi ca împuternicirea să
fie acordată conducătorului reprezentanţei, urmînd ca acesta să semneze la rîndul său
împuterniciri pentru fiecare angajat în parte. Astfel, neavînd personalitate juridică, reprezentanţa
nu poate participa din nume propriu la circuitul civil. Actele juridice pe care le reclamă
desfăşurarea activităţii reprezentanţei se încheie de reprezentanţii desemnaţi de persoana
juridică-mamă.
Următorul obiectiv în cadrul capitolului doi din teză a fost de a scoate în evidenţă
particularităţile reprezentării legale în raporturile patrimoniale dintre soţi. Acestea sunt guvernate
de prezumţia mandatului tacit reciproc dintre soţi. După cum am mai menţionat [146], rolul şi
justificarea prezumţiei legale de mandat tacit se fundamentează pe traiul comun al soţilor şi dă
expresie, pe de o parte, unor principii progresiste ca egalitatea în drepturi şi obligaţii a soţilor,
întemeierea relaţiilor de familie pe sentimente de prietenie, afecţiune şi încredere reciprocă, iar
pe de altă parte, necesitatea de a asigura desfăşurarea normală a circuitului civil şi de apărare a
intereselor legitime ale terţilor care intră în raporturi juridice cu soţii. Prezumţia mandatului tacit
reciproc are un domeniu de aplicabilitate îngust, sub incidenţa sa nefiind incluse actele de
dispoziţie cu privire la imobile.
Un alt obiectiv din cadrul aceluiaşi Capitol a fost de a scoate în evidenţă particularităţile
reprezentării legale în materia obligaţiilor civile. După cum am menţionat în alt context [147,
p.171-172] reprezentarea legală în cadrul raporturilor juridice obligaţionale se manifestă în
următoarele situaţii: a) în cadrul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte; b) în mecanismul de
exercitare a acţiunii oblice. Reglementînd în art. 529 Cod civil prezumţia dreptului de
reprezentare mutuală a creditorilor solidari, legiuitorul a recunoscut fiecărui creditor solidar
dreptul de a pretinde şi a primi plata întregii creanţe în temeiul unei prezumţii legale de
Page 30
30
împuternicire a lui într-un atare sens din partea celorlalţi creditori solidari. Consecinţele care
decurg din principiul consacrat în art. 529 Cod civil sunt următoarele: creditorii sunt consideraţi
că se reprezintă reciproc numai în privinţa actelor ce le sunt profitabile, cum ar fi punerea în
întîrziere a debitorului, întreruperea prescripţiei extinctive sau realizarea creanţei, nu însă şi în
privinţa actelor ce le sunt păgubitoare, ca remiterea de datorie sau tranzacţia. Totodată, relaţiile
dintre codebitorii solidari sunt guvernate de principiul consacrat în art. 549 Cod civil potrivit
căruia debitorul solidar îi reprezintă pe codebitorii lui în toate actele îndreptate spre stingerea sau
reducerea obligaţiei. Astfel, efectele favorabile ale actelor unuia dintre debitorii solidari vor
produce efecte şi pentru ceilalţi debitori solidari. În toate cazurile în care unul dintre debitorii
solidari întreprinde acţiuni menite să stingă sau să diminueze obligaţia solidară, se va prezuma că
el acţionează în numele tuturor debitorilor solidari şi, deci, de efectele acestor acte profită şi
debitorii solidari care nu au participat la încheierea actelor respective.
Există reprezentare legală şi în cazul în care unul dintre creditorii chirografari apelează la
mecanismul juridic al acţiunii oblice. Prin acţiunea oblică, creditorul poate proceda la
valorificarea unui drept care aparţine debitorului său. Această acţiune se mai numeşte indirectă
sau subrogatorie, pentru că deşi este exercitată de creditor în numele debitorului său, va duce la
acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de către debitor. Referitor la acţiunea oblică putem
trage cîteva concluzii: acţiunea creditorului chirografar exercitată în numele şi pe contul
debitorului este o veritabilă operaţiune de reprezentare în care creditorul este reprezentantul, iar
debitorul reprezentatul, în persoana căruia se vor produce toate efectele acţiunii oblice.
Considerăm că acţiunea oblică, deşi prezintă o serie de deosebiri faţă de mandatul cu
reprezentare, totuşi include în funcţiunea ei raporturi de reprezentare faţă de debitor, dar spre
deosebire de reprezentarea de la mandatul convenţional, al cărui izvor este contractul, izvorul
reprezentării din acţiunea oblică este legea. De aceea, am putea încadra această reprezentare între
formele reprezentării legale.
Următorul obiectiv supus analizei ştiinţifice a situaţiei în domeniu este de a dezvălui
particularităţile contractelor de reprezentare perfectă, un loc central ocupînd contractul de
mandat. Supranumit în doctrină [203, p. 221] „contractul cu o mie de feţe”, mandatul constituie
unul din cele mai răspîndite contracte de reprezentare, consideîndu-se a fi fundamentul relaţiilor
de reprezentare convenţională. În acest context ne-am propus să scoatem în evidenţă corelaţia ce
există între instituţia reprezentării şi contractul de mandat, fiind de părerea că reprezentarea ţine
de natura şi nu de esenţa contractului de mandat, astfel încît există reprezentare fără mandat
(reprezentarea legală), cît şi mandat fără reprezentare (contractul de interpunere de persoane – de
prete-nom).
Page 31
31
Pentru a evidenţia locul contractului de mandat în cadrul contractelor de reprezentare s-a
impus necesitatea delimitării acestuia de alte construcţii juridice asemănătoare, în special,
contractul de comision, agenţie, administrare fiduciară, expediţie, gestiunea de afaceri fără
mandat, autorul ajungînd la concluzia că contractul de mandat în cadrul tuturor contractelor
civile de reprezentare prezintă cele mai autentice elemente de reprezentare manifestate în
conduita părţilor contractante. De asemenea, au fost analizate particularităţile unor subinstituţii
specifice care se manifestă în cadrul raporturilor generate de încheierea contractului de mandat
cum ar fi spre exemplu, actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare, mandatul în interes comun şi
substituirea mandatarului.
Un loc aparte în cadrul prezentei analize l-a avut cercetarea ştiinţifică a particularităţilor
contractului de mandat comercial (profesional, cum îl numeşte legiuitorul). Identificarea
mandatului profesional reglementat în articolul 1033, alin. (2) CC RM urmează a fi efectuată mai
întîi de toate în raport cu mandatul civil. Astfel prima deosebire dintre acestea se manifestă în
obiectul său, care se constituie din activitatea de încheiere a actelor juridice în vederea
gestionării afacerii. O altă deosebire dintre mandatul comercial şi cel civil constă în faptul că în
cazul primului se va prezuma oricînd caracterul oneros. Deci, chiar dacă părţile nu au prevăzut
expres în contract plata unei remuneraţii, mandantul o datorează findcă potrivit Codului civil
mandatul profesional nu se prezumă a fi gratuit, spre deosebire de mandatul civil unde avem
prezumţia de gratuitate. În cazul mandatului civil legea nu indică condiţii speciale referitor la
forma în care el urmează a fi încheiat. Acesta se încheie prin simplul acord de voinţă a părţilor
contractante avînd deci caracter consensual. În situaţia în care totuşi părţile au convenit a încheia
contractul în formă scrisă aceasta va avea valoarea unei condiţii ad probationem, iar în situaţia în
care această formă nu a fost respectată, dovada mandatului se poate face prin martori sau
prezumţii. Comparativ cu aceasta, mandatul comercial urmează a fi încheiat în formă scrisă,
articolul 258, alin. (4) din cod menţionează şi despre indicarea împuternicirilor reprezentantului,
iar în cazul lipsei lor şi în bază de procură. Prin urmare, în vederea aplicării prevederilor cu
referire la reprezentarea comercială existenţa procurii nu este îndeajuns fiind necesar şi
contractul încheiat în scris. Totuşi, dacă în cazul mandatului civil putem vorbi despre
aplicabilitatea prevederilor despre procură, în cazul mandatului comercial reglementări speciale
cu referinţă la aceasta lipsesc, legiuitorul limitîndu-se doar la nominalizarea existenţei acestei
instituţii juridice, fără a-i conferi o reglementare proprie. Cu toate acestea în cadrul proiectului
Codului civil au fost prevăzute reglementări ce se refereau în deosebi la procura comercială
determinînd în acest fel întinderile si limitele sale, încetarea şi obligaţia înregistrării sale precum
şi prevederi despre procurist, emitent a procurii comerciale, prevederii care spre regret nu au fost
preluate în forma finală a Codului civil. După cum am menţionat deja, considerăm oportună
Page 32
32
completarea Codului civil în sensul reglementării detaliate atît a mandatului comercial, cît şi a
procurii comerciale. De asemenea, spre deosebire de mandatarii civili, care se află în raporturi de
dependenţă faţă de mandanţii lor, cei comerciali au o anumită independenţă şi autonomie în
decizii, putînd angaja mandanţii şi dincolo de limitele mandatului şi chiar pentru operaţiuni
pentru care nu au primit un mandat expres, dacă există un mandat aparent.
O problemă distinctă abordată în cadrul tezei s-a referit la determinarea conţinutului
conceptului de mandat aparent, condiţiile, domeniul de aplicabilitate şi a efectelor pe care acesta
le produce. Analizînd doctrina de specialitate [198, p.121; 107, p. 920], am ajuns la concluzia că
reprezentarea aparentă reprezintă acea instituţie juridică care există atunci cînd împrejurările de
fapt determină o terţă persoană să creadă în mod legitim, fără să se reţină vreo culpă în sarcina
ei, că cel cu care tratează a fost împuternicit de prezumatul reprezentat să încheie acte juridice,
deşi nu există nici un contract de mandat sau orice alt temei juridic care generează efecte de
reprezentare sau actul juridic este încheiat cu depăşirea puterilor atribuite de reprezentat.
Analizînd activitatea desfăşurată de către anumite categorii de mandatari profesionişti pe
anumite pieţe (financiară, de asigurări), am constatat existenţa unei specii a contractului de
mandat în general, şi a celui comercial, în special, şi anume, contractul de mandat de brokeraj.
Menţionăm că noţiunea de mandat de brokeraj nu este străină pesajului juridic autohton,
deoarece acesta este definit în art. (1) din Legea cu privire la asigurări [112], ca fiind contract de
mandat încheiat între asigurat (reasigurat) sau potenţial asigurat (reasigurat), în calitate de client,
şi brokerul de asigurare şi/sau de reasigurare prin care se încredinţează acestuia din urmă
negocierea încheierii contractelor de asigurare sau de reasigurare, acordarea de asistenţă înainte
şi pe durata derulării contractelor sau în legătură cu regularizarea daunelor, după caz. Ţinînd cont
de această definiţie, al cărei domeniu de aplicabilitate vizează piaţa asigurărilor, am definit
[142], contractul de mandat de brokeraj pe piaţa valorilor mobiliare: mandatul de brokeraj pe
piaţa valorilor mobilare este contractul de mandat profesional încheiat între client şi broker,
participant profesionist pe piaţa valorilor mobiliare, prin care se încredinţează acestuia din
urmă negocierea încheierii şi încheierea propriu-zisă a contractelor de vînzare-cumpărare a
valorilor mobiliare din numele şi pe contul clientului său, precum şi acordarea de asistenţă
înainte şi pe durata derulării contractelor respective. Poziţia respectivă o menţinem şi în cadrul
prezentei teze. Avînd în vedere că legea se rezumă la a preciza doar denumirea contractului
încheiat între broker şi client, fără a-i conferi o reglementare proprie, se impune concluzia că îi
vor deveni aplicabile regulile aferente contractului de mandat prevăzute în art. 1030-1052 Cod
civil. Totodată, vor deveni aplicabile, corespunzător normele juridice care reglementează
reprezentarea comercială (art. 258 Cod civil), şi reprezentarea, în general (art. 242-257 Cod
civil), în consecutivitatea enunţată.
Page 33
33
Un alt aspect supus cercetării l-a constituit reprezentarea în domeniul proprietăţii
intelectuale. Astfel, reprezentarea se aplică şi în domeniul proprietăţii intelectuale, şi anume în
ceea ce priveşte întocmirea şi depunerea cererii de brevet de invenţie. Necesitatea participării
reprezentantului în proprietate industrială la înregistrarea drepturilor de proprietate intelectuală
se explică prin faptul că reprezentarea în acest domeniu necesită cunoştinţe specializate, pe care
de obicei inventatorii şi autorii modelelor şi desenelor industriale de obicei nu le posedă. În
Republica Moldova reprezentantul în proprietatea industrială activează în conformitate cu
prevederile Regulamentului reprezentanţilor în proprietatea industrială [103]. Din prevederile
pct. 4 coroborat cu pct 5 din Regulamentul nominalizat rezultă că reprezentantul în proprietatea
industrială este persoana fizică atestată şi înregistrată în Registrul reprezentanţilor în domeniul
proprietăţii industriale în modul stabilit de Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală
(denumită în continuare AGEPI), care reprezintă interesele persoanelor fizice şi juridice şi
acordă asistenţa necesară în domeniul protecţiei obiectelor de proprietate industrială (invenţii,
desene sau modele industriale, mărci, modele de utilitate, soiurile de plante, topografii de
circuite integrate, etc.). Relaţiile dintre mandatarul autorizat şi clienţii săi are la bază contractul
de mandat. Aceasta rezultă expres din prevederile pct. 5 din Regulament, care prevede că
reprezentantul în proprietatea industrială acţionează în baza contractului de mandat (s.n.) sau
unui alt contract cu conţinut analogic şi procura legală de reprezentare.
Următorul obiectiv supus cercetării ştiinţifice l-a constituit analiza elementelor de
reprezentare în cadrul contractului de administrare fiduciară. Pornind de la prevederile art. 1060
Cod civil, am pus în mod firesc problema delimitării contractului de administrare fiduciară de
contractul de mandat. În sistemul contractelor de prestări servicii contractul de administrare
fiduciară conform doctrinei este unul de sine stătător, specificul căruia constă în faptul că
comparativ cu celelalte contracte similare: mandatul, comisionul ş.a, acesta prezintă
particularităţi şi a contractelor reale astfel încît acesta ar putea fi stabilit la hotarul dintre aceste
categorii de raporturi reale şi obligaţionale. Totodată, în raport cu contractele de prestări servicii,
administrarea fiduciară nu determină un serviciu determinat, adică nişte operaţiuni concrete ca în
cazul celorlalte contracte. Comparativ cu contractul de comision şi mandat administrarea
presupune întotdeauna executarea atît a unor acte materiale, cît şi juridice. De asemenea,
comparativ cu mandatul fiduciarul participă în cadrul raporturilor contractuale cu terţii în nume
propriu, iar spre deosebire şi de comision acesta este obligat să-i informeze pe aceştia de statutul
său, obligaţie instituită prin art. 1059 Cod civil. Esenţa specifică a contractului de administrare
fiduciară şi îndeosebi a statutului fiduciarului, dă naştere la raporturi juridice dintre părţile
contractului total distincte comparativ cu cele din alte contracte de reprezentare. Stabilind
conţinutul acestora identificăm faptul că statutul juridic al fiduciarului are tangenţe în primul rînd
Page 34
34
cu cel al unui reprezentant, precum şi cu a unui titular de drepturi reale care sunt exercitate într-
un cadru obligaţional anumit, ceea ce conferă specificitatea sus-numită. Conform art. 1056 Cod
civil administratorul fiduciar este obligat să administreze în nume propriu proprietatea
încredinţată, dar pe riscul şi pe contul fiduciarului. Semnificaţia categoriei „în nume propriu” dar
pe riscul şi pe contul fiduciantului urmează a fi stabilită prin prisma atît a regulilor generale ale
reprezentării, cît şi al particularităţilor acestui contract. În acest fel, în raport cu terţii fiduciarul
va figura în calitate de contractant avînd în acest caz statutul specific al posesorului, titular al
patrimoniului transmis de către proprietar. În acelaşi timp, participînd în nume propriu fiduciarul
este obligat în corespundere cu art. 1059 Cod civil să indice în orice act încheiat de sine, faptul
că el acţionează în calitate de fiduciar, fapt ce-l diferenţiază pe acesta de comisionar. În aceste
condiţii, terţii care intră în raporturi juridice cu acesta cunosc despre calitatea contragentului său
spre deosebire de situaţia terţilor în cazul comisionului.
Următorul obiectiv supus analizei ştiinţifice a situaţiei în domeniu este de a cerceta
contractul de agenţie sub aspectul aplicării în cadrul acestuia a elementelor de reprezentare, dar
şi determinarea locului său în cadrul sistemului de contracte care generează efecte de
reprezentare. Astfel, am ajuns la următoarele concluzii. Din prevederile art. 1199, alin. (1) Cod
civil rezultă faptul că în cadrul raporturilor care au la bază contractul de agenţie sunt posibile de
a fi aplicate normele juridice care reglementează intermedierea comercială (dacă agentului
commercial i s-au încredinţat împuterniciri permanente de intermediere). În acest caz contractul
de agenţie poate fi privit ca o varietate a contractului de intermediere comercială. În acelaşi timp,
rezultă că raporturilor care au la bază contractul de agenţie le pot fi aplicate şi normele juridice
care reglementează contractul de mandat (dacă agentului comercial i s-au încredinţat
împuterniciri de încheiere de contracte comerciale cu bunuri şi servicii în numele şi pe contul
unei alte întreprinderi). Avînd în vedere faptul că legiuitorul foloseşte în acest text de lege
sintagmele definitorii pentru raporturile de reprezentare – “în numele” şi “pe contul”, este lesne
de observat încă un domeniu de aplicabilitate al reprezentării convenţionale.
Totuşi, faţă de această constatare se impun unele precizări. În primul rînd, ţinem să
atragem atenţia asupra naturii juridice a reprezentării, fiind de părerea că este vorba de
reprezentarea comercială, dispoziţiile art. 258 Cod civil fiind aplicabile în acest context.
Concluzia la care am ajuns are la bază următoarele raţiuni. În chiar denumirea Capitolului XXIII,
Titlul III, Cartea III, Cod civil se utilizează cuvintele agent comercial, ceea ce presupune faptul
că această persoană trebuie să fie un comerciant – întreprinzător independent. Pe lîngă acest
criteriu subiectiv, legiuitorul utilizează şi un criteriu obiectiv, şi anume obiectul activităţii
agentului comercial îl reprezintă faptele obiective de comerţ cum ar fi încheierea de contracte
comerciale. Prin urmare, agentul comercial este în cazul în care i s-au încredinţat împuterniciri
Page 35
35
de încheiere de contracte comerciale cu bunuri şi servicii în numele şi pe contul unei alte
întreprinderi, un mandatar profesionist, comercial. Astfel, din punct de vedere al tehnicii
legislative, prevederilor din Codul civil care reglementează activitatea agentului comercial
urmează să li se aplice cele care reglementează mandatul profesional, precum şi cele referitoare
la reprezentarea comercială.
Totodată, între contractul de agenţie, pe de o parte şi contractele de mandat şi comision pe
de altă parte, există şi deosebiri. Trăsătura particulară care distinge, în mod esenţial, agenţia de
mandat şi comision se referă la conţinutul contractului: în timp ce ultimele tipuri de contracte au
ca obiect încheirea de acte juridice (iar operaţiunile materiale au doar un caracter accesoriu sau
conex), agenţia are ca obiect principal îndeplinirea de operaţiuni comerciale, care include în sine
şi fapte materiale (prospectarea pieţii, negocierea contractelor, acţiuni de promovare a mărfurilor
şi serviciilor, ş.a.).
Un alt obiectiv a fost de a analiza contractele de reprezentare imperfectă, iar locul central în
acest context îl ocupă contractul de comision şi varietăţile acestuia (contractual de consignaţie,
comisionarul profesionist, contractul de expediţie). Menţionăm că spre deosebire de contractul
de mandat, unde legiutorul a omis să reglementeze detaliat mandatul comercial, în materie de
comision, există reglementări atît ale aspectelor civile, cît şi comerciale. Totuşi, avînd în vedere
faptul că tendinţa de reglementare a varietăţilor comisionului la moment este de a reglementa în
codurile civile şi contractul de consignaţie (spre exemplu, noul Cod civil român), propunem
completarea Codului civil cu o nouă secţiune – contractul de consignaţie şi abrogarea Hotărîrii
Guvernului RM cu privire la aprobarea Regulilor comerţului de consignaţie [201]. O asemenea
tehnică legislativă ar corespunde exigenţelor de codificare cărora legislaţia noastră civilă trebuie
să le corespundă.
Un aspect important al preocupărilor noastre l-a constituit şi analiza statutului juridic al
comis-voiajorilor. Pornind de la prevederile art. 697 Cod civil, am ajuns la concluzia că aceştea
reprezintă o categorie specifică de comisionari profesionişti a căror activitate are la bază
principiul mobilităţii, caracterul mobil deosebindu-i de comisionarii profesionişti. Totuşi, statutul
comis-voiajorilor independenţi este apropiat de cel al comisionarilor profesionişti, cu care se
aseamănă pînă la identitate. În acelaşi timp, remarcăm cu regret un haos în ceea ce priveşte
reglementarea juridică a contractului de comision şi a varietăţilor acestuia. Astfel, contractul de
comision este reglementat în Capitolul XV al Titlului III din Cartea a III-a din Codul civil (art.
1061-1074), comisionarul profesionist – în Capitolul XXIII care are denumirea „Agentul
comercial. Comisionarul profesionist” şi care este plasat imediat după Capitolul XXII consacrat
reglementării contractelor de intermediere, contractul de consignaţie care nu este reglementat de
Codul civil, ci de Hotărîrea Guvernului RM cu privire la aprobarea Regulilor comerţului de
Page 36
36
consignaţie, iar art. 697 doar în denumirea sa menţionează despre comis-voiajori fără a
reglementa statutul juridic al acestor comercianţi. Deci, propunem, de lege ferenda, unificarea
dispoziţiilor legale care reglementează statutul juridic al comisionarilor în dreptul privat într-un
singur Capitol din cod – Comisionul care ar avea următoarele Secţiuni: Secţiunea I – Dispoziţii
generale, Secţiunea a II-a – Contractul de comision; Secţiunea a III-a – Comisionarul
profesionist; Secţiunea a IV-a – Contractul de consignaţie. Prin urmare, acreditînd ideea că
contractul de comision este unul cu multiple varietăţi, considerăm că acesta urmează să-şi
găsească o reglementare adecvată în cod. Menţionăm totodată că analiza juridică a contractului
de comision şi a varietăţilor acestuia nu a putut trece cu vederea şi activitatea comisionarilor pe
piaţa financiară şi în domeniul activităţii vamale, fiind vorba despre brokeri. Reieşind din
prevederile art. 3 din Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare, rezultă că activitatea de
brokeraj este activitatea de vînzare-cumpărare a valorilor mobiliare, desfăşurată de broker în
calitate de mandatar sau de comisionar ce activează în baza contractului de mandat sau de
comision. Dacă în privinţa situaţiei cînd brokerul activează ca mandatar al clientului său, ne-am
pronunţat deja, fiind de părerea că este vorba despre un mandat de brokeraj, atunci în situaţia
cînd brokerul activează în baza unui contract de comision, considerăm că acestor categorii de
relaţii li se potriveşte, mai degrabă, schema relaţiilor ce rezultă din contractul de comision
profesionist. Astfel, din prevederile art. 1212, alin. (1) Cod civil, rezultă că comisionarul
profesionist este persoana care, în cadrul activităţii sale comerciale permanente, îşi asumă
obligaţia de a încheia contracte cu mărfuri sau cu titluri de valoare (s.n.) în nume propriu, dar pe
contul unei alte persoane (comitent).
Referitor la statutul juridic al brokerului vamal ne-am expus deja [143]. Reiterăm cu acest
prilej poziţia nostră care constă în aceea că relaţiile care se instituie între brokerul vamal şi
titularul operaţiunilor de vămuire, trebuie analizate după principiile mandatului şi ale
reprezentării comerciale, cu unele aspecte specifice cuprinse în reglementarea specială a acestor
operaţiuni, răspunderea brokerului vamal fiind una de drept privat faţă de clientul său. De
asemenea, în reglementarea actuală, contractului încheiat între brokerul vamal şi clientul său i se
vor aplica regulile speciale prevăzute de reglementările vamale (foarte puţine la număr), iar
dreptul comun îl constituie prevederile Codului civil privind mandatul. Avînd în vedere faptul că
brokerul vamal are statut de persoană juridică, legiuitorul a reglementat posibilitatea ca din
numele brokerului vamal să încheie acte juridice persoane fizice – specialişti în domeniul
vămuirii. Astfel, specialistul în domeniul vămuirii poate fi asimilat cu subagentul şi asistentul în
brokeraj în domeniul intermedierii în asigurări. Conform art. 1 din Legea cu privire la asigurări
[112], subagent este persoană fizică, alta decît conducătorul agentului de asigurare persoană
juridică, avînd calitatea de angajat cu contract de muncă încheiat cu un agent de asigurare, care
Page 37
37
acţionează în numele acestuia şi sub acoperirea contractului de răspundere civilă a agentului de
asigurare persoană juridică. Totodată, asistent în brokeraj este persoană fizică sau persoană
juridică împuternicită printr-o procură, în baza unui contract cu un broker de asigurare şi/sau de
reasigurare şi sub acoperirea contractului de răspundere civilă profesională a brokerului în cauză,
să desfăşoare anumite activităţi necesare pentru îndeplinirea mandatului de brokeraj.
Deci, atît în cazul intermediarilor în domeniul activităţii vamale, cît şi a intermediarilor în
asigurări se poate observa faptul că legiuitorul a recurs la o construcţie juridică asemănătoare,
stabilind că intermediarul propriu-zis este o persoană juridică (atît brokerul vamal, cît şi brokerul
în asigurări/reasigurări, cu excepţia agentului de asigurare care conform art. 1 din Legea cu
privire la asigurări poate fi atît o persoană juridică, cît şi o persoană fizică). O situaţie similară se
regăseşte şi în ceea ce priveşte activitatea intermediarilor în transportul maritim. Astfel, conform
prevederilor art. 121 din Codul Navigaţiei Maritime Comerciale [117] în portul maritim sau în
afara lui activează, în calitate de reprezentanţi permanenţi ai armatorului, agenţi maritimi -
persoane juridice (s.n.), care se obligă, prin contract de agenturare maritimă, să acorde, contra
unui comision de agenţie, servicii în domeniul navigaţiei comerciale. Prin urmare, agentul de
asigurare maritimă este un intermediar pe piaţa transportului maritim, legea impunînd ca o
condiţie de activitate a acestuia organizarea sub formă de persoană juridică. Totuşi, textul legii
nu este suficient de clar, deoarece nu prevede tipul persoanei juridice (cu scop lucrativ sau
nelucrativ), precum şi forma juridică de organizare a acesteia. Evident, nu poate fi pusă problema
activităţii în domeniul dat a unei societăţi necomerciale, deoarece activitatea de intermediere a
contractelor de transport, fiind o activitate de prestare a serviciilor, reprezintă un fapt obiectiv de
comerţ, după cum poate fi dedus din prevederile Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi
[110], unde legiuitorul defineşte în art. 1 activitatea de antreprenoriat ca fiind activitatea de
fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor (s.n.), desfăşurată de
cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe
riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de
venituri.
În acelaşi timp, legiuitorul, cu regret, a omis să reglementeze în Codul Navigaţiei Maritime
Comerciale statutul juridic al personalului agentului maritim, fapt ce ne determină să propunem,
de lege ferenda, completarea actului legislativ citat, cu un nou articol, care să reglementeze
activitatea subagentului maritim, ca fiind o persoană fizică, alta decît conducătorul agentului
maritim persoană juridică, avînd calitatea de angajat cu contract de muncă încheiat cu un agent
maritim, care acţionează în numele acestuia şi sub acoperirea contractului de răspundere civilă a
agentului maritim persoană juridică. În acest fel, se va crea o unificare a reglementărilor
Page 38
38
regimului juridic al angajaţilor intermediarilor în domeniul transportului maritim, asigurări şi
activitatea vamală.
O ultimă varietate a contractului de comision este contractul de expediţie. Menţionăm că în
cadrul contractului de expediţie pot să existe atît relaţii contractuale bazate pe mandat, în cazul în
care expeditorul acţionează în numele şi pe contul clientului său, dar totodată, şi relaţii
contractuale bazate pe comision, în cazul în care expeditorul acţionează în nume propriu, dar pe
contul clientului său, fapt ce ne determină să calificăm acest contract ca fiind atît unul de
reprezentare directă, cît şi indirectă, în funcţie de circumstanţele în care acţionează expeditorul.
Totuşi, contractul de expediţie are un obiect specific, şi anume, acordarea serviciilor în domeniul
transportului. Prin urmare, dacă în cadrul contractului de consignaţie obiectul acestuia vizează
încheierea contractelor de vînzare-cumpărare din nume propriu, dar pe contul comitentului, în
contractual de expediţie obiectul acestuia îl constituie încheierea de contracte de transport şi
efectuarea actelor necesare în vederea efectuării transportării. Obiectul contractului de comision
este cu mult mai larg, comisionarul putînd încheia orice acte juridice, pe cînd expeditorul poate
încheia doar contracte de transport. În acelaşi timp, din definiţia legală a contractului de
expediţie rezultă că în obiectul său se includ şi faptele materiale (expeditorul se obligă să
efectueze actele necesare în vederea efectuării transportării), pe cînd obiectul contractului de
comision include doar actele juridice, iar cele materiale au un caracter accesoriu. Ţinînd cont de
cele expuse, putem afirma că între contractul de comision şi cel de expediţie există o corelaţie de
tipul întreg-parte sau gen-specie, unde comisionul este întregul sau genul, iar expediţia partea
întregului sau specia genului.
Contractul de expediţie urmează a fi delimitat şi de contractul de intermediere comercială
în domeniul transportului. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1190, alin. (1) Cod civil este
intermediar comercial persoana care desfăşoară activitate profesională pentru alte persoane, fără
împuterniciri permanente în bază de contract, de intermediere a contractelor … de transport de
bunuri… Pornind de la principiile şi sensul conceptului de intermediere, putem deduce că
intermediarul comercial care desfăşoară activitate de intermediere a contractelor de transport de
bunuri, nu participă la încheierea acestora cum o face expeditorul, ci doar facilitează încheierea
lor. Totodată, intermediarul comercial acţionează, după cum ne spune chiar legiuitorul, fără
împuterniciri permanente, în bază de contract, pe cînd expeditorul poate acţiona şi în baza
împuternicirilor primite de la clientul său, caz în care relaţiilor dintre aceştea li se aplică regulile
care guvernează mandatul. Mai mult ca atît, obiectul juridic al activităţii intermediarului, îl
constituie actele materiale, pe cînd expeditorul poate să încheie atît acte juridice (contracte de
transport), cît şi să efectuieze şi operaţiuni materiale necesare transportării.
Page 39
39
Capitolul trei din teză este consacrat analizei domeniului de aplicabilitate al intermedierii.
Primul obiectiv supus analizei ştiinţifice a situaţiei în domeniu este de a determina aplicabilitatea
instituţiei nominalizate. Pe lîngă domeniile specificate de Codul civil, al intermedierii închirierii
de locuinţe şi a împrumutului, o atenţie deosebită am atras cercetării domeniului de aplicabilitate
al intermedierii comerciale. Reieşind din prevederile art. 1190, alin. (1) Cod civil, această
instituţie se aplică în activitatea de intermediere a contractelor de achiziţionare de bunuri sau de
titluri de valoare, intermedierea în asigurări, intermedierea de operaţiuni bancare, intermedierea
în transportul de bunuri, intermedierea închirierii de bunuri ale circuitului comercial. Avînd în
vedere tehnica legislativă la care a recurs legiuitorul, putem afirma că Secţiunea a IV-a din
Capitolul XXII are vocaţie generală de aplicabilitate, iar în acte legislative speciale urmează să
regăsim reglementări detaliate a activităţii intermediarilor comerciali. Menţionăm că în prezent,
unicul domeniu care sub aspectul reglementării juridice corespunde standardelor menţionate este
cel al asigurărilor, unde legiuitorul a reglementat distinct în Legea cu privire la asigurări din
21.12.2006 statutul juridic al intermediarilor în asigurări. De altfel, intermedierea în asigurări
este cunoscută peisajului juridic autohton cu mult timp înainte de adoptarea Codului civil din
2002, Legea cu privire la asigurări din 15.06.1993 [112], fiind primul act legislativ în Republica
Moldova, care a menţionat despre intermedierea afacerii.
Referitor la intermedierea de operaţiuni bancare, atragem atenţia că în Legea instituţiilor
financiare [119] nu există prevederi care ar reglementa activitatea intermediarilor bancari,
legiuitorul limitîndu-se doar la enumerarea în art. 26, lit. « i » la categoria de activităţi financiare
permise băncilor activitatea de acordare de servicii ca agent.
Menţionăm că formularea textului de lege ne permite să tragem concluzia că băncile
comerciale din Moldova nu vor putea să acorde servicii ca agent în operaţiunile de acceptare a
depozitelor (plătibile la vedere sau la termen, etc.) cu sau fără dobîndă, precum şi a operaţiunilor
de acordare de credite. Aceasta e şi firesc din moment ce fiecare bancă este cointeresată să-şi
atragă propria clientelă şi n-ar avea nici un interes de a « pasa » clienţii săi altor bănci. Am atras
atenţia, cu acest prilej asupra unei lacune imense în legislaţia noastră care constă în lipsa unor
reglemntări a activităţii intermediarilor de operaţiuni bancare. De aceea, ar fi binevenit ca în
actuala Lege a instituţiilor financiare să fie introduse completări în acest sens. Totodată,
considerăm binevenită adoptarea unei legi care să reglementeze creditul de consum, în care este
necesar de a include un capitol care să reglementeze activitatea intermediarilor bancari pe piaţa
creditelor de consum. În acest fel, legislaţia Republicii Moldova se va alinia standardelor impuse
de Uniunea Europeană în acest domeniu cuprinse în Directiva nr. 87/102/CEE din 22 decembrie
1986 pentru armonizarea prevederilor legislative, administrative şi de reglementare privind
creditul pentru consum[80].
Page 40
40
Referitor la alte acte legislative care reglementează activitatea de intermediere comercială,
menţionăm şi Codul Navigaţiei Maritime Comerciale [117], care în art. 121-124 reglementează
agenturarea maritimă. Cu regret, deşi legiuitorul nostru « a preluat », ca să nu spunem altfel,
multe norme juridice din Codul Navigaţiei Maritime Comerciale a Federaţiei Ruse, el a omis să
reglementeze activitatea intermediarilor maritimi (brokeri şi agenţi maritimi). Reieşind din aceste
considerente, propunem revizuirea radicală a Capitolului V, Secţiunea IV-a din Codul Navigaţiei
Maritime Comerciale al Republicii Moldova. Acesta ar urma să aibă denumirea « Intermediarii
maritimi » şi să fie structurat în trei Secţiuni : Secţiunea I : « Dispoziţii generale privind
intermedierea în transportul maritim», Secţiunea II-a – « Brokerul maritim », Secţiunea a III-a –
« Agentul maritim ». La elaborarea acestuia, legiuitorul urmează să se conducă după modelul pe
care-l regăsim în Legea cu privire la asigurări [112], cu derogările determinate de specificul
activităţii intermediarilor maritimi. În acest fel, se va realiza unificarea conceptuală a
reglementărilor privind statutul intermediarilor pe diferite pieţe. Atragem atenţia în acelaşi timp,
şi la tehnica legislativă cam stranie la care a recurs legiuitorul, Secţiunile fiind împărţite în
Capitole, şi nu invers, aşa cum prevede art. 33 din Legea privind actele legislative [114], fapt ce
ridică serioase semne de întrebare vis-a-vis de calitatea actului legislativ nominalizat.
Cu regret, alte acte legislative care reglementează activitatea în transport nu conţin prevederi
care s-ar referi la activitatea intermediarilor în transport, fapt ce ne determină să propunem
completarea lor în acest sens.
1.3. Concluzii la Capitolul 1. În final, menţionăm că la elaborarea tezei autorul a folosit un
bogat material bibliografic care i-a permis să analizeze în detalii problematica existentă în
domeniu, să evidenţieze lacunele şi avantajele care la moment persistă şi să formuleze
problemele de cercetare şi direcţiile de soluţionare a acestora, în măsura în care ele ţin de
tematica vizată în prezenta teză. Mai mult ca atît, considerăm că direcţiile de soluţionare a
problemelor în domeniul de cercetare al prezentei teze, rezidă în următoarele: 1) este necesar de
a opera modificări şi completări ale legislaţiei în vigoare, după aprobarea rezultatelor ştiinţifice
ale tezei, autorul intenţionînd să facă demersurile respective în adresa Ministerului Justiţiei; 2)
este nevoie de acordat o atenţie sporită abordării problematicii respective în cursurile
universitare de drept civil şi comercial pentru studenţi, dar mai ales pentru masteranzi, autorul
fiind de părerea că ar fi necesar de a introduce în Curricula de la masterat o disciplină nouă –
Contractele de reprezentare şi intermediere în dreptul privat, iar prezenta teză ar putea constitui
un suport de curs în acest sens; 3) este necesar ca în cadrul reuniunilor ştiinţifice să fie abordate
problemele de cercetare existente în domeniul relaţiilor privind reprezentarea şi intermedierea
pentru a fi corect aplicate de practicieni (judecători, avocaţi, notari, consultanţi, ş.a.).
Page 41
41
2. CONSIDERAŢIUNI GENERALE DESPRE REPREZENTARE ŞI INTERMEDIERE
2.1. Conceptul: scopul şi definiţia reprezentării şi intermedierii.
Conceptul: scopul şi definiţia reprezentării. Extinderea şi diversificarea raporturilor
juridice de drept privat în perioada contemporană oferă subiecţilor de drept posibilitatea de a
participa cît mai activ la desfăşurarea acestora, având astfel opţiunea de a alege cu cine, unde şi
când să încheie anumite acte juridice. De regulă, încheierea acestora se face nemijlocit de către
subiecţii cointeresaţi, determinând astfel o legătură juridică directă dintre persoana care decide să
încheie un anumit act juridic şi alţi subiecţi de drept. Totodată, pot să existe şi anumite situaţii
determinate de motive de drept ori de fapt care împiedică realizarea unui raport juridic nemijlocit
dintre subiecţi, ceea ce reclamă utilitatea instituţiei reprezentării în relaţiile de drept privat.
Bucurându-se de o bogată experienţă de-a lungul timpului, această instituţie a fost preluată cu
succes de toate legislaţiile moderne, inclusiv şi de legislaţia civilă a Republicii Moldova fiind
reglementată în Cartea I, Titlul III din Codul Civil din 2002. În conţinutul acestor reglementări
legiuitorul nu dă o definiţie reprezentării, acordînd astfel posibilitate doctrinei să se expună în
acest sens.
Reprezentarea a fost definită în literatura de specialitate [14, p. 235; 15, p. 212; 174, p. 8-9;
17, p. 212; ; 189, p. 65; 181, p.211; 217, p. 711; 213, p. 299; 210, p. 124; 27, p. 216-217; 161, p.
178; 172, p. 199; 200, p. 132; 212, p. 155; 59, p. 269; 79, p. 165; 131, p. 144; 21, p. 207; 272, p.
217; 260, p. 218; 243, p. 147; 228, p. 248; 242, p. 206; 248, p. 217; 232, p. 178; 296, p. 27; 330,
p. 170; 246, p. 179; 247, p. 241; 250, p. 280; 255, p. 542] ca fiind procedeul tehnico-juridic prin
care o persoană (reprezentantul) încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane
(reprezentatul), efectele actului juridic astfel încheiat producîndu-se direct în persoana celui
reprezentat. După cum plastic s-au exprimat doi profesori celebri francezi [60, p. 109] există
reprezentare atunci cînd un act juridic este săvîrşit de o persoană pentru alta în aşa condiţii încît
efectele să se producă direct şi imediat în persoana reprezentatului, ca şi cum actul ar fi fost
săvîrşit de el însuşi.
Din multitudinea şi diversitatea definiţiilor reprezentării pe care le găsim în literatura de
specialitate analizată, rezultă că, conceptul de reprezentare poate fi tratat dintr-un triplu aspect:
- ca procedeu tehnico-juridic;
- ca instituţie juridică;
- ca raport juridic.
Reprezentarea ca procedeu tehnico-juridic reprezintă acel mecanism juridic ce permite unei
persoane numită reprezentant sa încheie acte juridice în numele şi pe contul altei persoane
numită reprezentat, astfel încît actul juridic încheiat de reprezentant produce efecte direct şi
Page 42
42
nemijlocit în persoana şi patrimoniul reprezentatului. Acest sens al reprezentării îl regăsim în
art. 242, alin. (2) Cod civil RM care prevede că actul juridic încheiat de o persoană
(reprezentant) în numele unei alte persoane ( reprezentat) în limitele împuternicirilor dă naştere,
modifică sau stinge drepturile şi obligaţiile civile ale reprezentatului.
Reprezentarea ca instituţie juridică reprezintă un grup de norme juridice omogene care
prin particularităţile lor se disting net de alte norme juridice civile şi care privite în ansamblu
formează instituţia reprezentării în dreptul civil. Din această perspectivă privită, reprezentarea
este reglementată în Capitolul V, Titlul III, Cartea I Cod civil (art. 242-258).
Reprezentarea ca raport juridic reprezintă acel raport social reglementat de normele
dreptului civil care se manifestă prin dreptul unei persoane numită reprezentant de a încheia,
modifica, rezilia sau revoca în limitele împuternicirilor conferite de o altă persoană numită
reprezentat acte juridice civile, astfel încît efectele actelor pe care le încheie, modifică, reziliază
sau revocă reprezentantul se produc direct şi nemijlocit în persoana şi patrimoniul
reprezentatului.
Luând în consideraţie faptul că definiţiile la care am făcut referinţă nu se conţin în lege, vom
analiza conceptul de reprezentare prin ansamblul reglementărilor în vigoare.
Iniţial, stabilim că reprezentarea este un concept juridic distinct fiind diferenţiat în acest fel
de alte situaţii de fapt asemănătoare prin esenţă, dar nu şi prin aptitudinea de a fi valorificate la
nivel normativ, cum ar fi de exemplu: consultaţia juristului la încheierea unui act juridic sau
serviciile unui translator, poştaş care asigură transmisiunea voinţei de la un contragent la altul. În
toate aceste cazuri este comun faptul că toţi aceşti participanţi (juristul, translatorul, poştaşul)
doar direcţionează voinţa reprezentatului, care este unicul subiect de drept al actului încheiat,
adică aceştia transmit, exprimă sau execută o voinţă străină şi nu una proprie. În acelaşi timp,
reprezentantul de sine stătător încheie actul, adică comparativ cu aceştea exprimă voinţa proprie
care produce efecte juridice în sarcina reprezentatului [296, p. 31]. De aici derivă şi ideea că
reprezentantul urmează a încheia doar acte juridice în numele reprezentatului, care semnifică în
sensul reglementărilor Codului civil anumite manifestări de voinţă îndreptate spre naşterea,
modificarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile ( art. 195 CC ).
Participînd la încheierea de acte juridice reprezentantul chiar şi în situaţia în care acţioniază
în numele şi pe contul altcuiva trebuie să manifeste în orice caz şi o voinţă proprie. În acest fel,
reprezentînd interesele unei alte persoane reprezentantul îşi exprimă şi propria voinţă, dar nu o
repetă pe cea a reprezentatului, fapt ce-l transformă pe acesta într-un veritabil participant la
raporturile juridice [330, p. 171].
În ceea ce priveşte efectele juridice ale actelor încheiate de reprezentant, acestea urmează a
fi un rezultat conştient al acţiunilor lui, adică transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către
Page 43
43
persoana reprezentată să reprezinte un proces bine determinat mai întîi de toate de către
reprezentant. O materializare a acestui fapt este procura, ca element specific al reprezentării, ce
constituie un act prin care se determină anterior acţiunile ce vor urma să fie realizate de către
reprezentant, în numele şi pe contul reprezentatului [296, p. 73].
Elementele ce conferă reprezentării un statut juridic distinct sunt sintagmele „în numele” şi
„pe seama”. Aceşti termeni reprezintă, totodată, şi un criteriu cu ajutorul căruia putem deosebi
această instituţie de altele înrudite sau doar asemănătoare.
Astfel, reprezentarea cuprinde două elemente ce sunt intrinseci reprezentantului. Dacă acesta
acţionează – faţă de terţi - „în numele” reprezentatului, înseamnă că el operează in nomine
alieno. Aceasta are semnificaţie pentru reprezentat prin aceea că numele său e expresia şi
garantul voinţei sale şi are drept efect ubicuitatea şi angajarea juridică a persoanei sale în lipsa
prezenţei ei fizice. Tot prin aceasta, reprezentantul devine atît purtătorul de nume, dar şi de
voinţă (juridică) străine – ce vor deveni evidente prin exteriorizarea lor în momentul săvîrşirii de
acte juridice cu terţul, cît şi purtătorul de voinţă şi de nume proprii, al căror titular este.
Din toate acestea se poate deduce că în cadrul raporturilor de reprezentare are loc – în plan
strict intelectual - „diviziunea” juridică a personalităţii reprezentatului - concretizată în
ubicuitatea sa, cît şi un „cumul” juridic de personalitate în persoana reprezentantului – cumul
limitat la dimensiunea voinţei juridice şi exprimat de cauza convenţiei de reprezentare (în cazul
reprezentării convenţionale) sau de prevederile legale (în cazul reprezentării legale). Sub un alt
unghi, „în numele” va determina şi calitatea de parte a reprezentatului în actele încheiate de
reprezentant cu terţul, lipsa acestei formule va însemna că parte a acestui act va fi chiar
reprezentantantul.
Din cele arătate se mai poate desprinde şi ideea că „în numele” este de esenţa raportului de
reprezentare, iar lipsa acestui termen va determina calificarea unei asemenea convenţii ca fiind
nu de reprezentare, ci de o altă natură juridică.
În ceea ce priveşte semnificaţiile juridice ale termenului „pe seama”, înţelegem că - fără să
se identifice cu „în numele” – el se referă la persoana şi patrimoniul reprezentatului, subliniind
că acesta va beneficia de efectele juridice ale actului încheiat de reprezentant şi terţul contractant.
Dacă aceste efecte se produc în contul reprezentatului, aceasta nu implică în mod automat că
natura lor să fie neapărat patrimonială.
Există şi situaţii în care efectele actului săvîrşit prin reprezentare sunt de natură personal
nepatrimonială. De exemplu, în cazul în care un acţionar va împuternici un terţ să voteze la
adunarea generală a acţionarilor, terţul va reprezenta acţionarul într-un domeniu care nu are
tangenţă cu aspectele patrimoniale. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 25, alin. (5) din
Legea privind societăţile pe acţiuni [123] acţionarul este în drept, în temeiul mandatului sau
Page 44
44
contractului (s.n.), să cesioneze exercitarea drepturilor sale reprezentantului sau deţinătorului
nominal de acţiuni. Conform alin. (6), art. 25 din acelaşi act normativ reprezentant al
acţionarului poate fi orice persoană, dacă prezenta lege sau alte acte legislative nu prevăd altfel.
Din prevederile art. 12 ale Legii privind societăţile pe acţiuni rezultă că acţiunea este un
document, avînd una din formele prevăzute la art.11 alin. (2), care atestă dreptul proprietarului
lui (acţionarului) de a participa la conducerea societăţii, de a primi dividende, precum şi o parte
din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia. Deci, dreptul de a participa la conducerea
societăţii care se realizează prin dreptul de a vota şi care este un drept personal-nepatrimonial,
poate fi exercitat prin reprezentant, iar efectele pe care le produce realizarea acestui drept prin
reprezentant sunt nepatrimoniale.
Prevederi similare există şi în Legea privind societăţile cu răspundere limitată [122]. În
conformitate cu prevederile art. 54, alin. (3) din Legea citată participarea asociatului sau a
reprezentantului lui la adunarea generală a asociaţilor acoperă orice viciu al neînştiinţării şi/sau
încălcării modalităţii şi a termenelor de înştiinţare. Prin urmare, şi în cazul societăţilor cu
răspundere limitată este posibilrealizarea unor drepturi personal-nepatrimoniale prin
reprezentant.
Deşi aceste situaţii sunt de excepţie, totuşi existenţa lor ne îndreptăţeşte să conchidem că
efectul patrimonial – chiar precumpănitor – al actelor săvîrşite prin reprezentare este deja un
element exogen acestora, şi deci, nedefinitoriu pentru reprezentarea convenţională.
În concluzie, „în numele” şi „pe seama” – înţelese ca binom juridic esenţial al
reprezentării – scot în lumină mai multe aspecte importante. După cum tot ele ne duc la ideea că,
elementele nepatrimoniale ale persoanei au strînsă incidenţă cu patrimoniul acesteia. Atributele
de identificare ale persoanei [128, p. 6; 108, p. 215] au relevanţă nu atît în sine, ci constituie un
important mijloc de identificare patrimonială a persoanei sau – mai bine spus – de personalizare
a patrimoniului său. Pe de altă parte, existenţa celor două elemente constituie şi criteriul cel mai
eficace de interpretare a unei convenţii sau raport juridic ca fiind de reprezentare perfectă. În
acest caz, parte a actului încheiat între reprezentant şi terţul contractant va fi reprezentatul şi din
motivul că noţiunea de parte contractuală presupune:
(1) o prezenţă de drept a persoanei la încheierea actului, prezenţă dezvăluită de existenţa
interesului propriu, mobil al actului, dar şi de
(2) o voinţă juridică validă.[216, p. 206].
În sensul celor prezentate, reprezentantul nu va fi parte şi pentru că el acţionează în
numele şi pe seama altei persoane, adică el slujeşte alt interes decît cel propriu cu ocazia
săvîrşirii actului juridic cu terţul contractant şi manifestă o voinţă juridică impulsionată nu de
acest interes, ci datorată în virtutea convenţiei de reprezentare.
Page 45
45
În ceea ce priveşte reprezentarea convenţională, pentru a o defini cît mai exact suntem de
părerea, de rînd cu alţi autori[216, p. 203], că deşi din punct de vedere practic acestea nu pot
fiinţa separat, se impune totuşi, din punct de vedere intelectual, disjungerea între convenţia de
reprezentare şi reprezentarea convenţională. Importanţa acestei disjungeri are o dublă
importanţă.
În primul rînd, convenţia de reprezentare evidenţiază doar aspectul genetic, şi prin aceasta
static al reprezentării, pe cînd reprezentarea convenţională constituie însăşi transpunerea în viaţă
a raportului de reprezentare ce s-a născut din convenţie.
În al doilea rînd, pentru a ajunge la înţelegerea naturii juridice a reprezentării
convenţionale, o asemenea dihotomie se impune, altfel - în condiţiile în care doar convenţia de
reprezentare ar fi considerată singura şi ultima realitate demnă de decelat – se poate trage o
concluzie simplificatoare, anume că dincolo de aspectul convenţional al reprezentării nu s-ar fi
ascunde absolut nimic.
Convenţia de reprezentare este acordul de voinţe prin intermediul căruia părţile convin să
creeze între ele un raport de reprezentare în virtutea căruia o parte (reprezentatul) împuterniceşte
şi dispune ca cealaltă parte (reprezentantul) să participe la circuitul civil in nomine alieno, prin
încheierea unor acte juridice, în numele şi pe seama reprezentatului.
În schimb, reprezentarea convenţională constituie acea situaţie juridică născută dintr-o
convenţie de reprezentare şi caracterizată prin aceea că o persoană (reprezentant), săvîrşeşte
unele acte juridice în numele şi pe seama altei persoane (reprezentat).
Conceptul: scopul şi definiţia intermedierii.
Intrarea nemijlocită în raporturi juridice civile sau comerciale a unor persoane care doresc să
desfăşoare una şi aceiaşi operaţiune este împiedicată de lipsa de informaţii şi cunoştinţe despre
cealaltă parte contractantă. Este posibil să existe în acelaşi timp mai multe persoane care ar dori
să cumpere sau să vîndă aceeaşi marfă, dar nici vînzătorii nu pot să-şi găsească cumpărătorii, nici
cumpărătorii nu pot să găsească vînzătorii doriţi. În aceste cazuri, este deosebit de utilă
intervenţia unor terţe persoane, care datorită condiţiilor şi împrejurărilor în care acţionează, dar şi
statutului lor, sunt cel mai bine informaţi despre coraportul dintre cererea şi oferta pe o anumită
piaţă. Orice persoană care a eşuat în tentativa de a-şi găsi partenerul de afaceri sau partea
contractantă cu care ar dori să intre în raporturi juridice civile apelează la serviciile celor care se
numesc intermediari, şi care le acordă asistenţă în găsirea partenerilor de afaceri sau
cocontractanţilor. Spre deosebire de alţi comercianţi care produc bunuri sau prestează servicii
generînd valori economice distincte, activitatea intermediarilor a fost atribuită de doctrină
[331, p. 121] la categoria comercianţilor care facilitează dinamica circuitului comercial, de rînd
cu transportatorii, asiguratorii, comisionarii, agenţii comerciali. Astfel, în contextul globalizării
Page 46
46
prin care se caracterizează în prezent economia mondială şi care presupune desfăşurarea
activităţii comerciale pe spaţii din ce în ce mai mari, existenţa companiilor transnaţionale,
diversitatea raporturilor comerciale şi persoanelor care participă la ele, apare în mod
indispensabil necesitatea existenţei intermediarilor care prin activitatea lor contribuie la
apropierea comercianţilor şi le facilitează intrarea în raporturi economice, prin acţiuni de
prospectare a pieţelor, oferirea de informaţii despre actorii care-şi desfăşoară activitatea pe aceste
pieţe, ş.a. În practica comercială a diferitor ţări termenii utilizaţi pentru a desemna activitatea
intermediarilor sunt diferiţi. Termenul makler, este de origine olandeză. El şi în prezent se
foloseşte la germani – Handlesmaklers. În Franţa se foloseşte termenul generic de courtiers (de
la verbul courir – a alerga), italienii folosesc termenul mediatori, deşi uneori apelează şi la
cuvîntul sensali.
Intermedierea, în accepţiunea clasică, civilistică, reprezintă activitatea prestată de o altă
persoană decît titularul interesului economic, pe seama acestuia din urmă, indiferent dacă
lucrează în numele său ori în nume propriu [194, p.19; 177, p. 245-255; 202, p. 142-158; 157,
p.22; 33, p.138-147; 50, p. 26-34; 96, p.277; 18, p. 228; 242, p. 210-211; 233, p. 293; 287, p.
445-446; 278, p. 512; 133, p. 233-234; 134, p. 259; 318, p. 220-221; 308, p. 195].
În Dicţionarul explicativ al limbii române [69, p. 499], intermediarul este definit ca fiind
persoana care, de obicei, în schimbul unui avantaj bănesc, face legătura între vînzător şi
cumpărător sau încheie o tranzacţie între două părţi, cu împuternicirea acestuia; persoană care
mijloceşte încheierea unei operaţii (economice); mijlocitor. A intermedia - a fi intermediar, a
servi ca intermediar (într-o tranzacţie); a mijloci, a înlesni.
În literatura de specialitate, unii autori [218, p. 948; 62, p.740] califică conceptul de
„intermediere” ca fiind identic celui de „mijlocire”. Astfel, mijlocitorii, intermediarii, numiţi şi
samsari sau misiţi, îndeplinesc un important rol în viaţa economică, deoarece pun în contact
cererea şi oferta.
Astfel, mijlocirea sau intermedierea este o operaţie prin care o persoană denumită
mijlocitor sau intermediar se interpune între alte două persoane, urmînd să încheie o afacere şi
graţie diligenţei şi activităţii sale specifice, să le determine să încheie contractul avut în vedere.
Prin urmare, conceptul de intermediere poate fi tratat atît în sens economic, cît şi în sens
juridic.
În sens economic intermedierea reprezintă o activitate desfăşurată în limitele prevăzute de
lege de către o persoană numită intermediar sau mijlocitor pentru a determina alte persoane să
încheie un contract sau să le indice ocazia încheierii acestuia.
În sens juridic instituţia intermedierii îmbracă forma contractului de intermediere, care nu a
fost reglementat în Codul civil din anul 1964, însă reglementarea căreia o regăsim în actualul
Page 47
47
Cod civil. Problema acestei instituţii a fost integrarea ei alături de alte contracte de prestări
servicii similare cum ar fi: mandatul, comisionul, agenţia ş.a. În cadrul lor, utilitatea acesteia
urmează a fi recunoscută pe parcurs, atît timp cît experienţa în practică a instituţiei date e destul
de mică. Astfel, reglementarea intermedierii a derivat din importanţa sa argumentată prin
necesităţile create în mediul comercial, aceasta incluzând un aspect larg de acţiuni/servicii cum
ar fi de exemplu: cercetarea pieţii de desfacere, căutarea clientelei, pregătirea şi întocmirea
actului juridic ş.a. Toate aceste acţiuni pe fonul contractului de intermediere au ca scop
mijlocirea la încheierea unuia sau a mai multor contracte de însărcinare a unei părţi sau ambelor.
Indiferent de acest fapt, intermediarul nu este un reprezentant al părţilor şi nu execută careva
acţiuni ce creează drepturi şi obligaţii pentru alte persoane [127, p. 235], ci asigură condiţii ce ar
duce la apariţia lor, adică mijlocirea încheierii anumitor contracte, acţionând întotdeauna în
nume propriu şi pe cont propriu.
Dacă din punct de vedere economic, intermedierea asigură facilitarea conexiunii dintre
cerere şi ofertă, atunci din punct de vedere juridic, contractul de intermediere este instrumentul
juridic ce reglementează relaţiile dintre facilitator şi persoana în interesul căreia se realizează
activitatea de intermediere.[40, p. 523; 41, p. 447].
În condiţiile în care intermediarul nu are împuterniciri de reprezentare a părţilor el va
acţiona atît în raport cu clientul său, cît şi cu terţii doar în nume propriu. Acest fapt înseamnă că
serviciile de mediere prestate de acesta vor fi desfăşurate fără a fi raportate la persoana unui alt
subiect de drept, intermediarul în acest caz fiind un participant nemijlocit al raporturilor
intervenite, fiind pus totodată în condiţiile de a suporta consecinţele actelor sale în propria
persoană. Înlesnind activitatea de încheiere a contractelor el nu intervine în nici un caz în calitate
de parte contractantă a acestora şi ca urmare nu poartă nici o răspundere referitor la executarea
sau neexecutarea contractului a cărei încheiere a intermediat-o.
Totodată, doctrina [159, p. 4-5; 194, p. 19-20] a mai evidenţiat încă două accepţiuni ale
conceptului de intermediere, una restrînsă care cuprinde sensul tradiţional al acestei noţiuni şi
una mai amplă, care include şi forme moderne de desfăşurare a relaţiilor comerciale.
În accepţiunea sa stricto sensu, intermedierea este operaţiunea efectuată în contul unei
persoane, titulară a interesului, de o altă persoană, care are ca obiect al activităţii sale specializate
mijlocirea încheierii unor tranzacţii comerciale între doi parteneri contra unei retribuţii. În acest
sens, în majoritatea cazurilor, intermedierea implică reprezentarea titularului interesului de către
intermediar, indiferent dacă acesta lucrează în numele persoanei pentru care acţionează ori în
numele său propriu. În sensul său restrîns, intermedierea se înfăţişează, pe planul dreptului, sub
forma contractelor comerciale „clasice” aşa ca mandatul, comisionul în sistemul continental,
agency în common law. Deşi suntem de acord, în principiu cu această afirmaţie, totuşi
Page 48
48
o supunem criticii reieşind din considerentele că conceptul de intermediere şi al contractelor de
intermediere este distinct de cel de reprezentare şi a contractelor de reprezentare, astfel încît nu
poate fi acceptată teza conform căreia „intermedierea se înfăţişează, pe planul dreptului, sub
forma contractelor comerciale „clasice” aşa ca mandatul, comisionul în sistemul continental,
agency în common law”. Considerăm că intermedierea se înfăţişează, pe planul dreptului, sub
forma contractului de intermediere, dar şi a contractului de agenţie, dacă agentului comercial
i s-au încredinţat împuterniciri permanente de intermediere (art. 1199, alin. (1) Cod civil).
Mandatul şi comisionul sunt forme juridice de realizare a reprezentării directe, respectiv,
indirecte.
La etapa actuală, intermedierea în comerţul internaţional a depăşit cadrul tradiţional al
acestei noţiuni, înglobînd o multitudine şi o extremă varietate de operaţiuni care înregistrează o
extindere a sferei intermedierii şi o diversificare a formelor sub care ea se prezintă. Prin
includerea, alături de formele clasice, a operaţiunilor complexe de concesiune exclusivă,
franchising, etc., chiar dacă au un caracter impropriu, noţiunea de intermediere capătă un sens
larg. Sub acest aspect, intermedierea se concretizează, în principal, în activitatea de interpunere
între producător şi consumatorul final. Totodată, ea include şi modalităţi de comercializare a
mărfurilor sau a prestărilor de servicii în care instituţia reprezentării nu-şi găseşte locul,
operaţiunile fiind săvîrşite de către o persoană (ce are calitatea de comerciant) în numele şi pe
seama sa, sau în interesul altei persoane, căreia îi asigură o desfacere mai eficientă a mărfurilor
sau serviciilor.
Din prevederile art. 1179 Cod civil RM rezultă că intermediarul se obligă faţă de client să
acţioneze în calitate de mijlocitor la încheierea unor sau mai multor contracte între acesta şi terţ.
La baza activităţii intermediarului (mijlocitorului) stă contractul de intermediere definiţia căruia
o găsim în art. 1179 Cod civil. Astfel, conform acestui text de lege, prin contract de intermediere
o parte (intermediar) se obligă faţă de cealaltă parte (client) să acţioneze în calitate de mijlocitor
la încheierea unui sau mai multor contracte între aceasta şi terţ. Din această definiţie se desprind
următoarele elemente definitorii ale intermedierii:
- Intermedierea este o activitate desfăşurată de o persoană, numită intermediar sau
mijlocitor;
- Beneficiarul activităţii intermediarului este clientul (clienţii săi);
- Activitatea intermediarului are ca scop punerea faţă în faţă a cererii şi a ofertei. Astfel,
activitatea în calitate de mijlocitor (intermediar) presupune săvîrşirea acţiunilor de orice natură
(juridică sau faptică) avînd ca scop încheierea unui sau mai multor contracte între client şi terţ;
-Consecinţele juridice ale activităţii intermediarului (mijlocitorului) trebuie să se răsfrîngă
asupra clientului.
Page 49
49
Prin urmare, legiuitorul a reglementat sensul restrîns al conceptului de intermediere, însă
lăsînd loc şi pentru interpretări mai largi.
La fel ca şi reprezentarea, intermedierea mai poate fi analizată şi în următoarele sensuri:
a) ca instituţie juridică – intermedierea reprezintă un grup de norme juridice omogene care prin
particularităţile lor se disting net de alte norme juridice civile şi care privite în ansamblu
formează instituţia intermedierii în dreptul civil. Din această perspectivă privită, intermedierea
este reglementată în Capitolul XXII, Titlul III, Cartea III-a Cod civil (art. 1179-1198);
b) ca raport juridic - reprezintă acel raport social reglementat de normele dreptului civil care se
manifestă prin obligaţia unei persoane numită intermediar de a înlesni sau a indica ocazia
încheierii unui sau mai multor contracte de către alte persoane, numite clienţi, care au obligaţia
în cazurile expres prevăzute de contractul de intermediere de a plăti intermediarului remuneraţie
şi de a compensa cheltuielile aferente.
În privinţa faptului dacă contractul de intermediere dă naştere la o obligaţie de rezultat sau
de mijloace se consideră la nivel doctrinar că natura acestuia este una diversă. Astfel, în situaţia
unei obligaţii de rezultat acţiunile diligente şi recomandările intermediarului către clientul său ar
trebui să ducă în mod inevitabil la încheierea contractului solicitat de acesta. Există totuşi şi
posibilitatea că anumiţi factori externi, independenţi de voinţa şi controlul său (de ex:
schimbarea intenţiilor părţilor; modificările care au loc pe piaţă) sînt susceptibile de a împiedica
reuşita eforturilor intermediarului. Totuşi, în pofida succesului sau insuccesului realizat în cazul
dat, intermediarul este în drept să-şi pretindă remuneraţia deoarece intermedierea a fost
îndeplinită în baza obligaţiei de a pune la dispoziţie mijloace adecvate pentru realizarea unui
scop. Menţionăm că dintre cele două accepţiuni ale conceptului de intermediere (obligaţii de
rezultat sau de mijloace), Codul civil reglementează intermedierea ca obligaţie de rezultat fapt
ce rezultă expres din prevederile art. 1180 care stabileşte că cel care promite o remuneraţie
pentru intermedierea unui contract sau pentru indicarea ocaziei de încheiere a unui contract este
obligat la plata remuneraţiei doar atunci când contractul este încheiat în urma indicaţiilor date
(s.n.). Conform acestor prevederi, drept temei juridic pentru survenirea dreptului la remuneraţie
este beneficierea de acţiunile intermediarului, exprimate prin încheierea de contracte în urma
indicaţiilor ultimului. În acelaşi timp, norma dată face referinţă doar la achitarea remuneraţiei
pentru serviciile de intermediere şi nu se referă la alte categorii de servicii posibile în acest raport
[62, p. 741].
În cadrul sistemului contractelor civile şi comerciale, contractul de intermediere are un
obiect specific, care-i conferă acestuia o natură juridică proprie în raport cu alte contracte
similare sau conexe. Astfel, dacă în cazul contractului de mandat, comision, agenţie, ş.a.,
activitatea subiecţilor însărcinaţi se desfăşoară deja pe fonul unor raporturi contractuale care
Page 50
50
urmează a fi încheiate de aceştea sau a unor raporturi existente în care mandatarii sau
comisionarii activează în interesul clienţilor lor, atunci în cazul contractului de intermediere
activitatea subiectului obligat se desfăşoară nemjlocit până la apariţia unor astfel de raporturi. În
cazul contractului de intermediere, legiuitorul prevede expres încheierea unui contract de
intermediere exclusivă, în acest caz exclusivitatea lui se exprimă prin faptul neangajării pe o
perioadă determinată a unui alt intermediar, care i-ar oferi aceleaşi servicii de intermediere fără a
se stabili totuşi o zonă teritorială în acest sens. Sancţiunea nerespectării unei astfel de prevederi
de către client constă în dreptul la despăgubirea globală a intermediarului, indiferent de dovada
prejudiciului, dacă se încheie un contract cu un terţ printr-un alt intermediar [62, p. 743].
Prin faptul că intermediarul nu dispune de împuterniciri de reprezentare, raporturile în care
el participă nu manifestă un conţinut intern şi extern ca în cazul contractelor de reprezentare.
Astfel, în situaţia în care activitatea de mijlocire este dusă în nume propriu şi pe cont propriu, ea
presupune existenţa unor raporturi total independente, în care figurează în mod exclusiv doar
persoana intermediarului. În cadrul unor asemenea raporturi, intermediarul urmează să depună
toată deligenţa necesară pentru determinarea terţului la încheierea contractului. Diligenţa şi buna
credinţă a intermediarului urmează să se manifeste în primul rînd prin faptul că acţionând în
calitate de mijlocitor el trebuie să evite conflictele de interese. În art. 1184 Cod civil, legiuitorul
prevede temeiurile de apariţie a unor astfel de conflicte, consecinţa cărora este privarea de
dreptul la remuneraţie a intermediarului:
- în cazul în care contractul cu terţul priveşte un obiect al intermediarului;
- există alte împrejurări care îndreptăţesc temerea că intermediarul este afectat în
capacitatea sa de a reprezenta interesele clientului;
- în cazul cînd contrar stipulărilor din contract intermediarul a acţionat şi pentru terţ.
După cum s-a menţionat mai sus presupunând o obligaţie de rezultat din partea
intermediarului acesta bineficiază de remuneraţia stabilită doar în cazul în care activitatea sa de
mijlocire va determina încheierea contractului între clientul său şi terţ. Din aceste considerente
legiuitorul stabileşte în art. 1180, alin. (4) Cod civil interdicţia unui avans de remuneraţie din
partea clientului, stipularea ei în contract ducând la nulitatea sa absolută.
Fiind recunoscut relativ recent pe plan intern, contractul de intermediere a avut şi are o
aplicabilitate mult mai vastă pe planul comerţului internaţional fiind cunoscut sub denumirea de
contract internaţional de curtaj. În activitatea comercială internaţională extinderea unui asemenea
contract a fost determinată de necesitatea unor cunoştinţe specializate, astfel încît curtierii
profesionişti s-au specializat pe domenii, existînd curtieri de vînzare, de imobile, de transport,
maritimi ş.a. [96, p. 286]. De aici rezultă că, evoluţia raporturilor civile de intermediere este
strâns legată de ramificaţia economiei unui stat, astfel încît existenţa şi dezvoltarea unor sfere noi
Page 51
51
sau chiar şi perfecţionarea celor deja existente va condiţiona ulterior încadrarea unor subiecţi
specializaţi care ar permite deservirea profesională şi adecvată a celor ce desfăşoară activitate de
antreprenoriat.
Avînd în vedere faptul că Codul civil al RM reglementează deopotrivă atît raporturi civile
pure, cît şi raporturi comerciale, se pune în mod firesc întrebarea dacă instituţia intermedierii
reprezintă o instituţie specifică raporturilor comerciale sau poate fi aplicată şi în cadrul
raporturilor civile.
Suntem de părere că aspectul comercial al intermedierii nu ţine de esenţa, ci de natura
acestei instituţii juridice. Astfel, din definiţia dată în art. 1179 Cod civil nu rezultă că
remuneraţia unei asemenea activităţi este obligatorie. Mai mult ca atît, din prevederile art. 1180
Cod civil rezultă că obligativitatea plăţii unei asemenea remuneraţii pentru intermedierea unui
contract sau pentru indicarea ocaziei de încheiere a unui contract survine doar cu condiţia că
această remuneraţie a fost promisă, fapt care trebuie prevăzut expres în contract.
Prin urmare, conceptul de intermediere este unul generic, avînd multiple forme de
manifestare specifice. Astfel, Codul civil al RM în capitolul 22 al Cărţii a III-a, a inclus în
Secţiunea I „Dispoziţii generale cu privire la intermediere” norme juridice care conţin prevederi
cu vocaţie generală de aplicabilitae, permiţînd dezvoltarea unor instituţii noi ale intermedierii
cum ar fi: intermedierea închirierii de locuinţe ( art. 1185-1186 CC), intermedierea împrumutului
(art. 1187-1189 CC), intermedierea comercială ( art. 1190-1198 CC).
2.2. Natura juridică a reprezentării şi intermedierii
Natura juridică a reprezentării. Procesul individualizării unei anumite instituţii
juridice se realizează prin intermediul unui complex de mijloace, fapt care permite cel mai bine
determinarea locului acesteia în sistemul tuturor instituţiilor juridice ale unei ramuri de drept.
Caracterizarea oricărei instituţii de drept potrivit naturii sale juridice constituie un mijloc primar
în analiza în integru a acesteia, deoarece asigură cel mai bine stabilirea semnificaţiei sale şi a
locului pe care-l ocupă în sistemul dreptului civil. Referinţele efectuate în acest fel asupra naturii
juridice şi a caracterelor unei instituţii vor direcţiona în mod nemijlocit atît studiul teoretic al
acesteia, cît şi aplicabilitatea sa practică. Acest fapt se datorează nemijlocit detalizării
conceptuale a propriei semnificaţii, ceea ce constituie desigur o premisă necesară în analiza
ulterioară a instituţiei în cauză. Concepţiile doctrinare în acest sens sînt foarte diverse, ceea ce
permite analiza detaliată a aspectelor luate în considerare.
Astfel în literatura de specialitate sovietică în raport cu instituţia reprezentării s-au conturat
două concepţii de bază cu referire la natura sa juridică şi anume: cea de „acţiune” şi „raport”.
Concepţia „de acţiune” a fost formulată încă de doctrinarul sovietic В.А. Рясенцев [310]
care a fost preluată şi de alţi doctrinari. Autorul menţionat, califică reprezentarea ca fiind o
Page 52
52
activitate de încheiere a actelor juridice şi a altor acţiuni juridice de către un subiect numit
reprezentant în limitele împuternicirilor acordate de către reprezentat. Doctrinarul îşi
argumentează concepţia prin faptul că raporturile dintre reprezentant şi reprezentat constituie
doar o premisă a reprezentării, care totuşi nu fac parte din conţinutul acesteia. În acest sens, se
menţionează că reprezentarea este doar atunci, cînd reprezentantul acţionează. În acelaşi timp,
determinarea reprezentării ca o încheiere a actelor juridice nu permite delimitarea ei de însuşi
conceptul actului juridic, deoarece încheierea actului şi actul în sine constituie concepte
asemănătoare [295, p. 13]. Din acest punct de vedere, concluzia autorului potrivit căreia
reprezentarea constituie o activitate de încheiere a actelor este foarte restrânsă comparativ cu
semnificaţia reală a acesteia, astfel încît, în acest mod, este abordată o parte constitutivă a
conceptului de reprezentare şi nu conceptul în ansamblu.
O altă concepţie referitor la natura juridică a reprezentării, care s-a impus tot mai mult în
doctrină este cea „de raport”. Adepţii acesteia afirmă că reprezentarea s-ar califica mai degrabă
ca un raport juridic în temeiul căruia acţiunile juridice ale unei părţi numit reprezentant nasc,
modifică şi încetează drepturi şi obligaţii pentru reprezentat. Activitatea reprezentantului se
realizează în temeiul împuternicirilor ce determină apariţia nemijlocită a consecinţelor juridice în
persoana reprezentatului, ceea ce confirmă faptul existenţei raportului juridic de reprezentare în
limitele căruia împuternicirile apar şi se realizează [295, p. 14]. Ideea raportului juridic de
reprezentare s-a confirmat îndeosebi în temeiul faptului existenţei legăturii juridice dintre
subiecţi, ceea ce determină anumite elemente de structură specifice fiecărui raport juridic.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că nici acest concept, nici cel analizat anterior
nu cuprind în totalitate semnificaţia deplină a reprezentării, stabilind fiecare în parte cîte un
singur aspect de conţinut al său. Fiind o instituţie complexă, instituţia reprezentării trebuie şi
poate fi analizată doar ca atare. Iată de ce optăm pentru oportunitatea analizei instituţiei în cauză
atît sub aspectul conceptului de acţiune, cît şi a celui de raport, care prin semnificaţia lor se
completează reciproc. Astfel, dacă privim reprezentarea sub aspectul conceptului de raport,
atunci determinăm aspectul intern, static al reprezentării, în care determinante sunt relaţiile dintre
reprezentat şi reprezentant, pe când în cazul „acţiunii” este vorba de un aspect exteriorizat,
dinamic, unde accentul cade asupra relaţiilor reprezentantului cu terţul, pe de o parte, iar pe de
altă parte – a terţului cu reprezentatul. Interdependenţa dintre acestea este vizibilă asemenea unei
relaţii de cauză-efect, în cazul dat raportul fiind cauza, iar acţiunea efectul. Din aceste
considerente, nu putem ignora nici unul dintre aspectele sus-menţionate, pe motiv că acestea se
completează reciproc.
Discutabil în literatura de specialitate este şi natura relaţiilor de reprezentare sub aspect
patrimonial şi personal-nepatrimonial. Se consideră că relaţiile de reprezentare nu au un caracter
Page 53
53
patrimonial pentru că nu determină relaţii de proprietate nici sub aspect dinamic şi nici static.
Caracterul personal-nepatrimonial al împuternicirilor nu capătă valenţe patrimoniale chiar şi
atunci când acestea au ca efect stabilirea unor drepturi şi obligaţii patrimoniale. Fiind astfel o
relaţie personal-nepatrimonială, reprezentarea se caracterizează prin aceea că în rezultatul
realizării sale, are loc organizarea (naşterea, modificarea, încetarea) unor alte raporturi (dintre
reprezentat şi terţ) ceea ce permite atribuirea acesteia în rîndul relaţiilor juridice organizaţionale
[295, p. 14].
Fiind cunoscută aplicabilitatea diversă a instituţiei reprezentării care este conţinută în
majoritatea ramurilor de drept, aceasta se caracterizează printr-un specific de trăsături juridice ce
cuprind particularităţi de conţinut a tuturor acestor ramuri. Astfel, caracterelor juridice
interamurale ale reprezentării li se pot atribui următoarele particularităţi: 1) instituţia
reprezentării reglementează acele relaţii unde un subiect, reprezentantul, acordă sprijin (juridic)
unui alt subiect, reprezentatului, în dobândirea şi realizarea drepturilor şi obligaţiilor subiective
pentru ultimul în raport cu terţii; 2) activitatea reprezentantului se face în interesul
reprezentatului; 3) conţinutul şi limitele acestei activităţi sînt determinate de împuterniciri; 4) în
procesul realizării împuternicirilor reprezentantul acţionează în raport cu terţii; 5) în rezultatul
realizării împuternicirilor pentru reprezentant nu apar consecinţe juridice în raport cu terţele
persoane [295, p. 7]. Astfel, determinant este faptul participării unui subiect din numele altuia,
adică acţiunile juridice în raport cu terţii sunt realizate de un subiect, reprezentant, iar
consecinţele juridice ale acestora se răsfrîng asupra altui subiect, reprezentat. Din acest punct de
vedere reprezentarea stabileşte o legătură juridică dintre 3 subiecţi: reprezentant, reprezentat şi
terţ prin care are loc o transmisiune juridică de drepturi şi obligaţii dintre reprezentat şi terţ prin
intermediul reprezentantului. Prin acest fapt, se determină o particularitate esenţială a
reprezentării, care constă în caracterul ei derogatoriu de la principiul relativităţii efectelor actelor
juridice. Aceasta înseamnă că spre deosebire de alte acte juridice bilaterale, subiectul acţiunii
este o persoană şi destinatarul scopului este o altă persoană. Este un caz de neconcordanţă între
subiectul acţiunii şi destinatarul scopului în favoarea căruia acţiunea a fost întreprinsă [26, p.
156].
Un element esenţial al reprezentării îl constituie împuternicirile, ce reprezintă un act
unilateral de manifestare a voinţei reprezentatului care determină nemijlocit conţinutul activităţii
reprezentantului în raport cu terţii. Împuternicirile determină totuşi doar posibilitatea efectuării
lor, dar nu însăşi executarea. Necesitatea delimitării acestor două aspecte este importantă ţinînd
cont de faptul că în momentul atribuirii împuternicirilor reprezentantul poate fi incapabil. Doar
dacă acţiunile urmează a fi realizate în viitor, în perioada în care acesta va dobîndi capacitatea
Page 54
54
necesară, aceste împuterniciri se consideră a fi suficiente în realizarea raportului de reprezentare
[296, p. 74].
În ceea ce priveşte natura juridică a împuternicirilor în literatura de specialitate au fost
expuse mai multe opinii dintre care cea mai semnificativă a fost cea a doctrinarului rus В.А.
Рясенцев [310] ce s-a impus mult timp în doctrina juridică. Acesta consideră incorectă
asemănarea împuternicirilor cu cea a unui drept subiectiv în ansamblu în temeiul faptului că
acestuia nu i se corelează nici o obligaţie. În acelaşi timp, autorul citat menţionează şi despre aşa
numitul fenomen juridic intermediar ce se plasează între conceptul de capacitate de drept şi de
drept subiectiv, ceea ce de fapt reprezintă împuternicirile, fiind astfel ceva mai puţin decât un
drept şi ceva mai mult decît o capacitate de drept. Un alt autor rus, О. С. Йоффе, la rîndul său
menţionează despre faptul că împuternicirile nu constituie un drept subiectiv, deoarece
reprezentantul datorită acestora dobîndeşte doar posibilitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor
străine, din aceste considerente doctrinarul asimilează acest concept mai degrabă cu un fapt
juridic. Anume acest fapt juridic determină limitele conexiunii la capacitatea de drept a
reprezentatului a capacităţii de exerciţiu a reprezentantului [272, p. 221].
Referitor la natura juridică a reprezentării, în literatura de specialitate occidentală [60, p.
112-113] s-au înfăţişat două puncte de vedere, care sunt tributare evoluţiei concepţiei juridice în
general şi a celei civiliste, în special.
Astfel, individualismul de inserţie liberală a făcut ca în doctrina civilă clasică reprezentarea
să fie înţeleasă ca o simplă ficţiune juridică [60, p. 112]. Cu ajutorul acesteia, reprezentatul îşi
putea manifesta voinţa prin intermediul reprezentantului. Astfel privită, reprezentarea nu putea
fi înţeleasă nici măcar în calitatea ei de aparentă excepţie de la principiul res inter alios acta.
Doctrina modernă – de tip socializant – a renunţat la ideea ficţiunii, încercînd să explice
reprezentarea doar prin acordarea unei importanţe sporite manifestării de voinţă a
reprezentantului. În vederea susţinerii acestui punct de vedere s-au făcut următoarele remarci:
(1) voinţa – la încheierea actului cu terţul – este a reprezentantului, de unde rezultă că e necesar
şi consimţămîntul acestuia, dar nu este obligatoriu ca acesta să fie şi capabil de a se obliga în
raport cu actul pe care îl încheie în virtutea împuternicirii, deoarece acest act îşi va produce
efectele exclusiv faţă de reprezentat şi terţul contractant. Faptul că reprezentantul trebuie să fie
„capabil de a vrea” este ilustrat şi de aceea că viciile consimţămîntului său – invocate de
reprezentat – pot atrage anularea actului făcut cu terţul contractant.
(2) Importanţa voinţei reprezentantului – gestor e pusă în lumină şi de lege, care admite valoarea
gestiunii de afaceri şi atunci cînd această operaţiune se dovedeşte utilă geratului, chiar dacă
acesta refuză să o ratifice.
Page 55
55
(3) Valoarea voinţei reprezentantului este cel mai bine învederată de lege atunci cînd ea impune
reprezentarea incapabililor, a căror voinţă e , în sine, juridiceşte ineficientă.
În legătură cu cele două teorii se impun unele precizări. Astfel, ideea de ficţiune a
reprezentării, deşi seducătoare, o considerăm, de rînd cu alţi autori [216, p.208; 296, p. 79] atît
inexactă, cît şi închizătoare de drumuri. Inexactă pentru că, în cazul reprezentării convenţionale,
elementul său contractual este chiar de ordinul evidenţei, iar ideea de ficţiune tinde să-l
marginalizeze, dacă nu chiar să-l înlăture din cîmpul analizei. Închizător de drumuri, pentru că
ideea de ficţiune cantonează orice discurs, şi prin aceasta chiar să-l anuleze, în chiar sfera
ficţiunii. O ficţiune, oricare ar fi ea imprimă un caracter fiduciar oricărei tendinţe epistematice
care încearcă explicarea ficţiunii cu mijloace străine acesteia. Aseitatea ficţiunii – în sfera
juridică – cunoaşte o evanescenţă impusă de însăşi funcţiile practice pe care o construcţie
juridică, chiar dacă originile sale se regăsesc într-o ficţiune, le îndeplineşte. Corecţia continuă la
care aceasta este supusă de către imperative pragmatice creează însă iluzia că - în ceea ce ea are
mai intim – ficţiunea, datorită inserţiei sale cu realul, poate fi explicată şi altfel decît prin ea
însăşi. Istoricul şi „perfecţionarea” reglementărilor ce disciplinează materia devoluţiunii
succesorale ilustrează poate cel mai bine destinul unei magistrale ficţiuni aparţinătoare dreptului
privat.
În genere, ficţiunea ne conduce spre o greşită şi falsă reprezentare şi calificare a conceptelor.
Ea dă temeiul recunoaşterii a ceea ce nu există în realitate. Ficţiunea se aplică acolo unde în
raport cu împrejurările de fapt se aplică temeiuri juridice străine naturii lor intrinseci. Astfel, în
loc să se creeze pentru noile relaţii sociale norme juridice corespunzătoare naturii acestor relaţii
sociale, prin intermediul ficţiunii are loc încadrarea juridică a relaţiilor sociale noi în normele
juridice vechi şi deja existente. Ficţiunea echivalează două fenomene inegale, două raporturi
sociale distincte. Evident că fiind astfel concepută, ficţiunea nu poate sta la baza reprezentării.
Aplicînd formula ficţiunii în materia reprezentării am ajunge la următoarea formulare: acţiunile
juridice ale lui „A” produc aceleaşi efecte ca şi cum ar fi fost efectuate de „B”.
Relativ la cea de-a doua teorie, trebuie spus că ea are meritul de a o fi înlocuit pe prima, dar
mai ales de a a fi subliniat importantul rol pe care voinţa reprezentantului îl joacă în materia
reprezentării. Cu toate acestea, dacă încercăm cu ajutorul ei să ne explicăm natura juridică a
reprezentării convenţionale, ne vom izbi de serioase limite. Astfel, fiind concepută cu aplicare la
reprezentare în general, indiferent de sursa sa, teoria nu evidenţiază nici rolul voinţei
reprezentatului, nici caracterul convenţional al reprezentării convenţionale. Mai mult, în
încercarea sa de a contura mai bine rolul voinţei reprezentantului, teoria apelează la un argument
ce constituie o excepţie – efectele specifice gestiunii de afaceri, care prin natura lor, sunt de
strictă interpretare şi, prin aceasta, fiind, din punct de vedere strict juridic, incompatibile cu un
Page 56
56
raţionament de tip inductiv. Sub un alt aspect, prin invocarea reprezentării incapabililor şi
scoţînd în evidenţă rolul deosebit al legii în sublinierea valorii voinţei reprezentantului, şi această
teorie cochetează cu ideea de ficţiune prin aceea că, pierzînd din vedere importanţa voinţei
reprezentatului, se accentuează doar voinţa impersonală a legii, ceea ce poate fi interpretat în
sensul că reprezentarea nu este decît născocirea unui purtător de voinţă presat de imperative
practice.
Ideea că reprezentarea îşi are explicaţia în faptul că este reglementată de lege a fost
susţinută şi de savantul rus Нерсесов [296, p. 80]. Autorul citat consideră că, greşeala cea mai
importantă a teoriilor care încearcă să stabilească natura juridică a reprezentării convenţionale,
constă în aceea că se confundă conceptele de „parte contractantă” şi „parte juridică”, adică,
consideră că cel de-al doilea în mod neapărat este şi cel dintîi. Iar cum reprezentatul este titular
de drepturi şi obligaţii, atunci în virtutea acestor teorii, el este şi parte contractantă, datorită unei
ficţiuni a legii. Dar în materia reprezentării convenţionale vedem că „rolurile” de „parte
contractantă” şi „parte juridică” sunt distribuite la doi subiecţi de drept distincţi: reprezentat şi
reprezentant.
Astfel, esenţa reprezentării convenţionale constă în aceea că forma şi conţinutul actului
juridic, executarea lui fizică şi efectele juridice se împart între două persoane
distincte: reprezentant şi reprezentat. Primul încheie actul juridic, deci este „parte contractantă”,
iar cel de-al doilea, dobîndeşte nemijlocit din actul juridic încheiat de reprezentant, drepturi şi
obligaţii civile, deci este „parte juridică”. De aici şi rezultă că condiţiile de valabilitate ale actului
juridic încheiat de reprezentant, trebuie raportate la personalitatea acestuia. Efectele actului
juridic se produc însă în persoana reprezentatului. De aici şi concluzia pe care autorul citat o face
că voinţa reprezentatului are relevanţă din punct de vedere juridic doar prin raportare la
momentul transmiterii împuternicirilor de reprezentare. Această explicaţie stă şi la baza
prevederilor art. 1032 Cod civil care reglementează mandatul dat în avans pentru incapacitatea
mandantului.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că structura reprezentării convenţionale este complexă
şi are un caracter dual. Ea presupune în compoziţia naturii sale juridice două elemente distincte
şi complementare, care numai împreună pot să-i definească natura juridică. Astfel, natura
juridică a reprezentării convenţionale se concretizează în aceea că alături de un element de natură
contractuală – convenţia de reprezentare, care-i este şi sursa, subzistă distinct şi un act juridic de
formaţie unilaterală al reprezentatului, care se reifică în procura remisă reprezentantului. Acest
ultim act, mergînd mai adînc, este posibil datorită exercitării unui drept pe care doctrinarii [216,
p. 209] l-au numit „dreptul de a fi reprezentat convenţional”. În opinia autorului citat, existenţa
procurii nu se prezintă decît ca exerciţiul dreptului subiectiv la care facem trimitere. Mai mult
Page 57
57
chiar, lipsa acestui drept, ar face nu numai eliberarea procurii imposibilă, ci chiar reprezentarea
convenţională ar fi de nerealizat.
Acest drept subiectiv se prezintă ca fiind posibilitatea persoanei, recunoscută de lege, de a-
şi delega numele atunci cînd interesele sale impun participarea sa la circuitul civil prin
intermediul altei persoane, care - în virtutea unei convenţii încheiate cu titularul dreptului – va
săvîrşi unele acte juridice în beneficiul reprezentatului. Acest drept are un caracter nepatrimonial
şi absolut; aceste caractere se explică prin faptul că dreptul în discuţie este indisolubil legat de
atributele de identificare ale persoanei şi-n special – de dreptul la nume. Acest drept poate fi
dedus din prevederile art. 9, 18 şi 19 Cod civil din conţinutul cărora rezultă aptitudinea persoanei
de a exercita drepturi şi asuma obligaţii civile în acord cu legea, contractul, ordinea publică şi
bunele moravuri.
Toate acestea semnifică nu numai că persoanei fizice îi este conferită posibilitatea de a
participa personal la circuitul civil prin încheierea de acte juridice, ci şi posibilitatea persoanei de
a participa la acest circuit, atunci cînd interesul său o cere, in nomine proprio, dar nu personal.
Dacă ar fi să interpretăm per a contrario aceste texte de lege, am ajunge la ideea că lipsa
dreptului analizat ar valora o înfrîngere, neconsacrată legal de principiu, a intangibilităţii
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, ceea ce în mod evident e nu numai fals, dar şi ilegal
(art. 23, alin. (2) Cod civil RM).
Acest drept se regăseşte şi în cazul persoanelor juridice pentru că, pe de o parte, organele
acesteia acţionează prin intermediul unor mecanisme pe care legea le consideră de esenţa
mandatului (art. 61, alin. (3) Cod civil RM), iar pe de altă parte, mijloacele prin care persoanele
juridice participă la circuitul civil sunt identice cu cele puse la dispoziţia persoanelor fizice, şi
anume – actele juridice. Făcînd aplicarea unor principii ale reprezentării convenţionale în materia
mandatului, şi dispoziţiile Codului civil pot fi invocate în sprijinul afirmaţiilor noastre. Astfel,
conform prevederilor art. 1050, alin. (1) Cod civil mandatul poate fi denunţat oricînd de fiecare
din părţi. Astfel, denunţarea mandatului de către mandant şi retragerea împuternicirilor
mandatarului, învederează natura juridică complexă a reprezentării convenţionale, dar şi
caracterul fiduciar al acestui contract. Toate acestea, pot fi interpretate, clasic, ca excepţii de la
principiul forţei obligatorii a contractului (art. 668, alin. (3) Cod civil), dar – mai important, şi ca
argumente în sensul susţinerii principiului revocării actelor unilaterale. Textele de lege citate mai
sus, scot în evidenţă atît natura contractuală a mandatului, cît şi natura de act unilateral al
împuternicirii, iar prin aceasta certifică şi mai pregnant natura juridică duală a reprezentării
convenţionale.
În literatura de specialitate [91, p. 549; 26, p. 159-160] vis-a-vis de natura juridică a
reprezentării s-a mai expus şi ideea că „natura juridică a reprezentării se află în împuternicirea
Page 58
58
acceptată a reprezentantului”. Reprezentantul atît timp cît acţionează în limitele puterilor ce i-au
fost conferite de reprezentat, nu se obligă pe el însuşi, ci îl obligă pe reprezentat.
Deşi în prezent instituţia reprezentării determină un grad de aplicabilitate destul de înalt
dictat de necesităţile vieţii juridice contemporane, totuşi deseori de-a lungul timpului aceasta nu
a fost admisă deplin atît de practică, cît şi de doctrină. Printre contestatarii instituţiei
reprezentării i-am putea nominaliza pe savanţii Puchta, Kuntze şi Tell, care bazîndu-se pe
principiile fundamentale ale dreptului roman, care nu admitea reprezentarea benevolă, invocau
neconcordanţa acestei instituţii cu principiul executării personale a obligaţiilor [330, p. 170]. În
opinia doctrinarului Tell, este imposibil de a reda raportul de reprezentare aşa cum a fost
conceptul el iniţial, pentru că este imposibil să califici o parte ca şi contractant al unui act care a
fost încheiat în urma voinţei altei persoane, iar persoana care dobândeşte drepturi şi obligaţii
contractuale trebuie să fie în acelaşi timp şi contractant al actului încheiat, în cazul dat fiind
vorba de persoana reprezentatului. Substratul logic al acestei concepţii rezidă în faptul că în
cadrul raporturilor de reprezentare există două contracte: unul dintre reprezentant şi terţ
întemeiat pe împuterniciri şi al doilea dintre reprezentat şi terţ care apare la rîndul său prin
intermediul aceloraşi împuterniciri. Astfel reprezentatul dobândeşte drepturi şi obligaţii nu din
contractul altei persoane (reprezentantului), ci din propriul contract.
Această poziţie doctrinară o considerăm a fi totuşi una criticabilă, deoarece se neglijează
acele aspecte specifice ce ţin de subiectele raportului de reprezentare, raportându-le în acest fel la
standardele clasice caracteristice oricărui raport de drept. Ca urmare, reprezentatul va fi
contractant al actului încheiat de altă persoană doar atunci cînd ultima joacă rolul de
cocontractant. Acolo unde persoana care încheie actul în numele altcuiva participă în calitate de
reprezentant se încheie doar un singur act al cărui contractant va fi acesta. Luînd în consideraţie
această concepţie ne dăm bine seama că autorul menţionat prin stabilirea unei astfel de
construcţii a reprezentării are în vedere de fapt nu atît două raporturi contractuale distincte, cît
mai degrabă două aspecte, şi anume, cele ce ţin de formă şi conţinut, care de fapt aparţin unui şi
aceluiaşi act juridic.
În opinia doctrinarului Puchta, reprezentarea contravine în ansamblu relaţiilor contractuale,
astfel încât acestea pot să apară şi să se dezvolte doar între subiecţii care au participat nemijlocit
la constituirea lor. În cazul reprezentării Puhta recurge la un mecanism mult mai simplificat, dar
care conform conceptelor contemporane îşi pierde mult din valoare. El explică deci că
reprezentantul încheie doar un singur act cu terţul care ulterior transmite conţinutul material al
acestuia către reprezentat. Totodată autorul citat constată că consecinţele juridice ale unui act
încheiat prin reprezentare survin doar în raporturile dintre reprezentat şi terţa persoană, de aceea
pentru a corela conceptele expuse de el, recurge la diverse categorii formale ale dreptului cum ar
Page 59
59
fi: exceptio doli şi actio utilis care constituie de fapt nişte mijloace de apărare în justiţie. Astfel în
cazul în care terţul acţionează reprezentantul acesta dispune de excetio doli, iar în situaţia în care
acesta nu funcţionează operează actio utilis a reprezentantului care se consideră o acţiune directă
împotriva terţului. Prin acest fapt, autorul recunoaşte că ultimului îi este transmis conţinutul
material al actului din momentul încheierii lui de către reprezentant. La rîndul său autorul mai
face o referinţă la o astfel de categorie ca cessio ce survine în cadrul raporturilor dintre
reprezentat şi reprezentant semnificând ideea de transmisiune a mijlocului de apărare exceptio
doli de la reprezentant către reprezentat, în caz contrar operînd actio utilis sus menţionat. În acest
fel ne dăm bine seama că doctrinarul dat încearcă cu perseverenţă să notifice despre importanţa
unui principiu caracteristic raporturilor obligaţionale ca neadmiterea substituirii elementului
subiectiv (subiecţilor săi) şi menţinerea acestuia în forma sa originară. Reflectând asupra
cadrului raporturilor contractuale în prezent ne dăm bine seama în acelaşi timp că prin prisma
acestui principiu dreptul şi-ar lipsi cu mult din aria sa de cuprindere, încetând a mai fi tot atît de
receptiv situaţiilor de fapt existente care derogă în mare parte de la conceptele clasice ale
acestuia. Acelaşi principiu este accentuat şi de un alt autor german, Kuntze, care afirmă că
temeiul şi obligaţiile contractuale sunt aspecte unitare în cadrul unui raport obligaţional şi de
aceea ele nu pot fi separate. De aici se deduce ideea precum că actul încheiat de reprezentant nu
poate fi separat de persoana sa şi să-şi menţină existenţa în sarcina altei persoane care nu a
participat la încheierea lui.
Pentru a fundamenta esenţa reprezentării aplicabile în prezent el se referă la o construcţie
specifică a acesteia unde raporturile obligaţionale a reprezentantului sunt suplinite de cele a
reprezentatului. Ambele aceste raporturi au un conţinut material şi se deduc unul din altul.
Consecinţa unui astfel de deducţii este faptul că primul raport cel dintre reprezentant şi terţ îşi
pierde din autoritate conferind celuilalt raport calitatea unui raport primar în temeiul căruia doar
reprezentantul obţine drepturi şi obligaţii [296, p. 97].
Valorificând conceptele expuse mai sus, menţionăm că reprezentarea constituie un exemplu
semnificativ al faptului adaptării dreptului cerinţelor vieţii juridice contemporane în urma
dezvoltării şi diversificării lui. Ataşamentul unor doctrinari, faţă de fundamentele clasice ale
acestuia nu le permit să dezvăluie pe deplin oportunitatea acestei instituţii în cadrul raporturilor
de drept privat. Important în acest fel este înţelegerea deplină a funcţionării acestor raporturi şi a
avantajelor pe care acesta le oferă participanţilor săi. Optând astfel în permanenţă să ofere cît
mai multe beneficii acestora, raporturile de reprezentare constituie nu atît o materializare a
conceptelor doctrinare pur teoretice, cît mai degrabă un produs normativ funcţional şi foarte
practic.
Page 60
60
Fiind în mare parte specific prin esenţa sa raportul de reprezentare este totuşi adeseori
asimilat unor altor raporturi asemănătoare, fapt care determină necesitatea individualizării
primului prin delimitarea între acesta şi alte instituţii juridice asemănătoare cu scopul sublinierii
naturii sale juridice spre a mai bună înţelegere a lui.
I. Reprezentare – mandat.
Reprezentarea se deosebeşte de mandat, care nu este decît unul din raporturile fundamentale
din care poate izvorî, întrucît aşa cum în mod judicios s-a arătat în doctrină [75, p. 335; 174,
p. 20; 26, p. 160], aceasta este de natura şi nu de esenţa mandatului. Astfel, poate să existe
reprezentare fără mandat (de exemplu: reprezentarea legală a minorilor şi incapabililor (art. 22,
alin. (1) Cod civil, art. 24, alin. (2) Cod civil); reprezentarea creditorilor solidari (art. 529 cod
civil), reprezentarea debitorilor solidari (art. 549 Cod civil)) şi mandat fără reprezentare
(mandatul prin interpunere de persoane).
Din punct de vedere al naturii juridice, mandatul şi reprezentarea se deosebesc prin faptul că
mandatul este îndreptat exclusiv în domeniul relaţiilor interne între între mandant şi mandatar, pe
cînd reprezentarea ţine de relaţiile externe care se stabilesc între reprezentat şi terţ, care intră în
raporturi juridice cu acesta prin intermediul reprezentantului. Astfel, mandatul se caracterizează
prin natura sa subiectivă, iar reprezentarea - prin natura sa obiectivă, adică are importanţă pentru
terţele persoane.
De asemenea, aceste două instituţii au şi un caracter distinct din punct de vedere al
conţinutului şi pot să existe independent una faţă de cealaltă. La mandat pe primul plan apare
obligaţia mandatarului de a executa mandatul încredinţat lui, în timp ce în reprezentare – dreptul
reprezentantului de a-l obliga pe reprezentat prin intermediul actelor juridice pe care le încheie.
În reprezentare, pe lîngă aspectul pur obiectiv, care ţine de esenţa acestui concept, poate
coexista şi un aspect subiectiv. Astfel, pe lîngă relaţiile juridice dintre reprezentat şi terţ, mai
există şi relaţii specifice între reprezentat şi reprezentant. De regulă, aceste două aspecte –
subiectiv şi obiectiv – coincid, însă pot şi să difere după conţinutul lor. De exemplu,
mandatarului i se eliberează o procură generală, pentru încheierea unor acte juridice, dar în
acelaşi timp, i se eliberează şi o instrucţie în care se indică cu exactitate ceea ce trebuie să facă.
II. Reprezentare – comision.
Reprezentantul se deosebeşte de comisionar, întrucît acesta din urmă primeşte împuternicirea
de la comitent să încheie anumite acte juridice cu terţii pe seama comitentului, însă actele
juridice se încheie de comisionar în nume propriu. Rezultă că raporturile juridice care se
stabilesc între comitent şi comisionar sunt cele ale unui mandat special fără reprezentare [26,
p.161]. Raporturile juridice dintre comisionar şi comitent sunt de ordin intern, şi nu se răsfrîng
asupra terţului. Prin urmare, ne aflăm în faţa unei reprezentări indirecte, pe considerent că
Page 61
61
efectele actului juridic, încheiat de persoana care manifestă voinţa în numele lor, se produc în
patrimoniul altei persoane.
III. Reprezentare – intermediere
Anumite asemănări sunt observate îndeosebi între reprezentare şi intermediere prin faptul că
în ambele cazuri o persoană răspunde pentru alta: reprezentantul pentru reprezentat şi
intermediarul pentru client. Din prevederile art. 1179 Cod civil, rezultă că în comparaţie cu
reprezentantul intermediarul nu săvârşeşte anumite acte juridice care să determine apariţia
drepturilor şi obligaţiilor pe seama altei persoane, ci conlucrează în scopul încheierii actului prin
căutarea contractanţilor potriviţi, prin acumulare de informaţii care urmează a fi oferită acestora
despre actul ce urmează a fi încheiat şi modalitatea lui de executare [256, p. 398].
Intermediarii sau mijlocitorii sunt persoanele care se mărginesc să apere interesele părţilor
întrucît ei nu fac decît să colaboreze pentru a determina părţile să contracteze. Astfel, voinţa
intermediarilor nu vine sub nici o formă în concurs cu voinţa părţilor. Spre deosebire de
reprezentant, care încheie acte juridice din numele şi pe contul reprezentatului, intermediarii
săvîrşesc acte materiale care au scopul de a pune faţă în faţă cererea cu oferta.
IV. Reprezentare – contractul în folosul unui terţ
Reprezentarea urmează a fi delimitată şi de contractul în folosul unui terţ. În conformitate cu
prevederile art. 721 Cod civil, părţile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul) să
efectueze prestaţia nu creditorului (stipulantului), ci terţului (beneficiarului), indicat sau
neindicat în contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în folosul său. În
doctrina de specialitate [311, p. 398; 222, p. 24-25; 211, p. 191-192; 48, p. 84; 296, p. 62]
contractele în folosul unei terţe persoane poartă denumirea de stipulaţie pentru altul. Esenţa
contractului în folosul unui terţ rezidă în faptul că terţul are dreptul să ceară executarea
contractului din partea debitorului, chiar dacă efectiv nu a participat la încheierea lui [227, p.
363]. Stipulaţia pentru altul se deosebeşte profund de reprezentare atît din punct de vedere al
caracterului său juridic, dar mai ales din punct de vedere al efectelor produse de contractele
încheiate prin intermediul acestor persoane. Raportul de reprezentare presupune o legătură
juridică internă dintre reprezentant şi reprezentat, ce poate să rezulte dintr-o convenţie scrisă sau
tacită, pe cînd în stipulaţiunea pentru altul, un asemenea raport nu are nici un fel de importanţă,
deoarece stipulantul poate contracta în favoarea unei terţe persoane din proprie iniţiativă. Din
punct de vedere al efectelor ce se produc în stipulaţiunea pentru altul, atît stipulantul, cît şi terţul
beneficiar au dreptul să pretindă executarea contractului încheiat, pe cînd în cazul reprezentării
numai reprezentatul singur poate pretinde executarea contractului.
Page 62
62
V. Reprezentare - gestiune de afaceri fără mandat
În doctrina de specialitate [48, p. 128; 238, p. 151; 239, p. 2; 297, p. 3; 309, p. 59; 299, p.
335] gestiunea de afaceri fără mandat a fost definită ca fiind o operaţie ce constă în aceea că o
persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală şi săvîrşeşte acte materiale sau juridice
în interesul altei persoane, fără a primi mandat din partea acesteia din urmă. Codul Civil al
Republicii Moldova prevede în art. 1378, alin. (1) că persoana care, fără a avea mandat sau fără a
fi obligată în alt fel (gerant), gestionează afacerile altuia (gerat), fără ştirea acestuia, trebuie să
dea dovadă de diligenţa unui bun proprietar şi să acţioneze în conformitate cu interesele
geratului, luînd în consideraţie voinţa reală sau prezumtivă a acestuia.
Asemănările între instituţia reprezentării şi cea a gestiunii de afaceri se manifestă prin
faptul că gerantul acţionează pentru gerat (gestionează interesele acestuia). Totodată, între aceste
două instituţii există şi importante deosebiri. Astfel, gerantul acţionează pentru gerat fără ca
acesta să să-l fi împuternicit în acest sens. Deşi şi-n materie de reprezentare reprezentantul poate
acţiona în numele reprezentatului, fără a avea împuterniciri de la acesta, totuşi reprezentarea
legală îşi are fundamentul în lege. Voinţa reprezentatului este exteriorizată de acesta anterior
încheierii de către reprezentant a actelor juridice în numele şi pe contul său. În cazul gestiunii de
afaceri fără mandat, geratul consimte doar ulterior încheierii acestor acte de către gerant. În
domeniul reprezentării, reprezentantul încheie acte juridice, pe cînd gerantul, care „gestionează
afacerile” geratului poate să efectueze şi acte materiale. Din punct de vedere al naturii juridice,
reprezentarea poate să-şi aibă temeiul fie în lege (reprezentarea legală), fie în convenţie
(reprezentarea convenţională). Gestiunea de afaceri însă, este tratată de specialişti ca fiind un
fapt juridic licit şi voluntar de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor. Astfel, în conformitate cu
prevederile art. 514 Cod civil RM „obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice
alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii”. Sintagma „orice alt act sau fapt
susceptibil de a le produce în condiţiile legii” desemnează faptele juridice licite, deoarece faptele
juridice ilicite (delictele) sunt nominalizate expres de textul legii.
Natura juridică a intermedierii poate fi diversă, în funcţie de faptul dacă rezultatele
eforturilor intermediarului trebuie în mod necesar să conducă la încheierea unei tranzacţii între
client şi terţa persoană sau dacă rezultatul activităţii de intermediere rămîne lipsit de importanţă
[127, p. 233].
Într-un prim caz, intermediarul îşi poate exercita funcţiile pînă în momentul semnării
contractului ca atare, dar aceasta nu este o condiţie pentru ca obligaţia lui să se considere
executată. Cu toate acestea, acţiunile sale diligente şi recomandările pe care le formulează
clientului trebuie să ducă, în mod inevitabil, la încheierea contractului solicitat de către client.
Page 63
63
Intermediarul are obligaţia de a atinge un anumit rezultat, prin mijloacele pe care le foloseşte,
acţionînd astfel conform unei obligaţii de rezultat.
În al doilea caz, intermediarul, de asemenea, se angajează în crearea împrejurărilor care, în
opinia sa, duc la încheierea contractului, însă anumiţi factori externi, independenţi de voinţa şi
controlul său – schimbarea intereselor principalului, modificări care au loc pe piaţă – sunt
susceptibile de a împiedica reuşita eforturilor sale. În pofida succesului sau a insuccesului
realizat, intermediarul în cazul dat, este în drept să-şi pretindă remuneraţia, deoarece
intermedierea a fost îndeplinită în baza obligaţiei de a pune la dispoziţie mijloace adecvate
pentru realizarea acestui scop. Eşecul atingerii rezultatului scontat nu se califică drept
neexecutare a contractului de intermediere.
Codul civil al RM reglementează intermedierea ca obligaţie de rezultat. Această concluzie
rezultă din prevederile art. 1180 Cod civil care prevede că cel care promite o remuneraţie pentru
intermedierea unui contract sau pentru indicarea ocaziei de încheiere a unui contract este obligat
la plata remuneraţiei doar atunci cînd contractul este încheiat ca urmare a indicaţiilor sale.
Raţiunea neacceptării de către legiuitorul moldav a intermedierii ca obligaţie de mijloace are la
bază faptul că pentru judecător aprecierea faptului dacă informaţia oferită de intermediar a fost
sau nu suficientă pentru a încheia un anumit contract, poate genera dificultăţi serioase pe de o
parte, iar pe de altă parte, poate conduce la abuzuri de interpretare şi apreciere a faptelor fiecărui
caz concret. În vederea prevenirii unei asemenea situaţii, legiuitorul a acceptat o interpretare
restrictivă a intermedierii.
Astfel, din punct de vedere al naturii sale juridice intermedierea poate fi calificată ca fiind un
serviciu, pentru prestarea căruia intermediarul poate pretinde remuneraţie doar dacă eforturile
sale s-au încununat cu succes şi dacă implicarea sa a condiţionat nemijlocit încheierea
contractului între principal şi terţ sau între doi principali. În literatura de specialitate, deşi există
unanimitate în a califica intermedierea după natura sa juridică ca fiind un serviciu, părerile se
dispersează atunci cînd este vorba despre conţinutul acestui serviciu, în sensul că acesta include
acte juridice şi/sau materiale sau în exclusivitate doar acte juridice sau doar acte materiale.
Astfel, serviciile de intermediere, după părerea lui E.A. Суханов [280, p. 220], sunt după
natura lor servicii juridice, permiţînd persoanelor împuternicite sau obligate de a atinge un
anumit rezultat juridic prin intermediul altor persoane. Includerea în conţinutul serviciilor de
intermediere a actelor materiale este situativă şi este condiţionată de conţinutul împuternicirilor
de intermediere a acestora. În acelaşi timp, alţi autori [331, p. 462; 243, p. 150-151] consideră că
în conţinutul serviciilor de intermediere intră doar acte materiale, deoarece „activitatea
intermediarilor are un caracter faptic, ei nu încheie acte juridice, ci doar contribuie la încheierea
lor, creînd premisele necesare care favorizează încheierea contractelor”.
Page 64
64
În ceea ce ne priveşte, considerăm că natura serviciilor de intermediere, fiind una juridică, nu
exclude, ci dimpotrivă include acte materiale. Astfel, intermediarul deşi nu săvîrşeşte anumite
acte juridice care să determine apariţia drepturilor şi obligaţiilor pe seama altei persoane, totuşi
activitatea sa este îndreptată spre închieierea actului prin căutarea contractanţilor potriviţi,
prospectarea pieţii, acumularea de informaţii care urmează a fi oferite clienţilor săi. Toate
acestea sunt acte materiale şi nu juridice, iar părerea conform căreia în conţinutul serviciilor
prestate de intermediar actele materiale nu se includ o considerăm cel puţin discutabilă. În
sprijinul poziţiei pe care o acredităm am putea invoca, de exemplu, prevederile art. 122, alin. (1)
CNMC RM. După cum lesne putem observa majoritatea serviciilor enumerate în textul de lege
citat au o natură faptică.
În concluzie, ne alăturăm părerii că în conţinutul serviciilor de intermediere se includ doar
acte materiale. Anume din acest punct de vedere intermediarii se deosebesc de reprezentanţi,
care sunt împuterniciţi să încheie actele juridice din numele şi pe contul reprezentaţilor, precum
şi de comisionari, care încheie actele juridice din nume propriu, dar pe contul comitentului.
2.3. Reglementarea juridică a instituţiilor reprezentării şi intermedierii în Republica
Moldova.
În privinţa reprezentării, Codul civil al Republicii Moldova a stabilit în art. 22 şi 24 reguli
referitoare la reprezentarea minorilor şi incapabililor. Totodată, legiuitorul a reglementat în art.
32 – 47 din cod instituţiile tutelei şi curatelei, prevederi care se aplică ţinînd cont şi de normele
juridice care au acelaşi obiect de reglementare cuprinse în Titlul V, Capitolul XIX, art. 142-147
din Codul familiei [54] în privinţa copiilor.
Codul civil a reglementat de asemenea şi reprezentarea legală în materia obligaţiilor (art.
529 şi 549 Cod civil), reprezentarea în cadrul exercitării acţiunii oblice (art. 599-601 Cod civil),
reprezentarea legală în raporturile patrimoniale dintre coproprietarii devălmaşi, care se
concretizează în prezumţia mandatului tacit reciproc de a încheia acte juridice civile care au ca
obiect bunuri mobile comune (art. 369, alin. (1) Cod civil), reprezentarea persoanelor juridice de
către administratori (art. 61, 125, 138, 155, 169 Cod civil), reprezentarea statului şi a unităţilor
administrativ teritoriale în raporturile reglementate de legislaţia civilă (art. 193 Cod civil).
Elemente ale reprezentării se regăsesc şi în mecanismul specific de derulare a plăţilor prin cambii
(reprezentarea cambială – art. 16 din Legea cambiei [116]), acreditiv, incasso.
Totodată, Titlul III al Cărţii Întîi din Codul civil, conţine un Capitol distinct - V, intitulat
elocvent – “Reprezentarea şi procura” (art. 242-258). Acesta conţine 17 articole, dintre care 10
vizează reprezentarea civilă de drept comun, 6 procura şi doar un singur articol – reprezentarea
comercială. Din analiza prevederilor nominalizate rezultă că domeniul de aplicabilitate al acestui
Capitol îl constituie deopotrivă atît reprezentarea legală, cît şi cea convenţională. Astfel, din
Page 65
65
prevederile art. 242, alin. (1) din Cod rezultă că “un act juridic poate fi încheiat personal sau prin
reprezentant. Împuternicirile reprezentantului rezultă din lege, din act juridic sau din
împrejurările în care acţionează.” (s.n.). Fiind plasat în Cartea Întîi intitulată “Dispoziţii
Generale” acest capitol are vocaţiie generală de aplicabilitate în raport cu prevederile din cod
care reglementează instituţia reprezentării. Astfel, în ceea ce priveşte reprezentarea legală, aceste
norme juridice se vor aplica în relaţiile dintre reprezentanţii legali şi cei pe care aceştea îi
reprezintă, iar în ceea ce priveşte reprezentarea convenţională, normele juridice în cauză se vor
aplica şi în privinţa contractelor de reprezentare dintre care un loc aparte îl ocupă contractul de
mandat (art. 1030 – 1052 Cod civil).
Sistemul dreptului privat al Republicii Moldova este unul unitar, astfel încît în lipsa
existenţei unui Cod comercial, Codul civil este singurul act legislativ care reglementează atît
relaţii civile, cît şi comerciale. Avînd în vedere acest fapt, era şi firesc ca în ceea ce priveşte
reprezentarea, legiuitorul să fi reglementat în cadrul Codului civil atît reprezentarea de drept
comun, civilă (art. 242-251 C.civ), cît şi reprezentarea comercială (art. 258 C.civ.). Urmînd
această logică, ar fi fost firesc ca legiuitorul să fi reglementat într-un articol şi particularităţile
procurii comerciale. Însă, cu regret, acordînd o atenţie sporită procurii simple, civile, în art. 252-
257 din Cod, legiuitorul s-a limitat în art. 258, alin. (5) doar să specifice existenţa procurii
comerciale (“...reprezentantul comercial este obligat să nu divulge informaţile confidenţiale ce i-
au devenit cunoscute în urma reprezentării, chiar şi după încetarea procurii comerciale.” (s.n.)),
fără a institui reglementări detaliate ale acestei instituţii juridice, ceea ce ne determină să
propunem de lege ferenda completarea Codului civil cu un nou articol care să reglementeze
particularităţile procurii comerciale.
Reprezentarea comercială are şi ea un domeniu de aplicabilitate destul de vast. Astfel, din
prevederile art. 258, alin. (1) Cod civil rezultă faptul că “reprezentantul comercial este persoana
care reprezintă de sinestătător şi permanent interesele întreprinzătorului la încheierea actelor
juridice în vederea gestionării afacerii”. În acelaşi timp, Codul civil face referire în art. 1033,
alin. (2) la mandatul profesional (“mandatul profesional este prezumat cu titlu oneros”).
Terminologia utilizată de legiuitor în acest sens nu este însă unitară. Astfel, dacă art. 258 este
intitulat “Reprezentarea comercială”, ar fi fost firesc ca legiuitorul să utilizeze în cuprinsul
art. 1033, alin. (2) din Cod termenul de “mandat comercial”. Mai mult ca atît, la fel ca în cazul
procurii comerciale, legiutorul se limitează doar la specificarea existenţei instituţiei mandatului
profesional (comercial), fără însă a reglementa detaliat specificul acestei varietăţi a contractului
de mandat, fapt ce ne determină de lege ferenda să propunem completarea Codului civil cu un
articol nou cu denumirea “Mandatul comercial”. Totuşi, suntem de părerea că la fel ca şi
mandatul civil, de drept comun, şi mandatul comercial are un domeniu de aplicabilitate destul de
Page 66
66
vast. Este vorba despre contractul de agenţie comercială (art. 1199 Cod civil). Din prevederile
textului de lege nominalizat, rezultă că agentul comercial este persoană fizică întreprinzător
independent căreia i s-au încredinţat împuterniciri permanente de intermediere sau de încheiere
de contracte comerciale cu bunuri şi servicii în numele şi pe contul unei alte întreprinderi (s.n.)
(principal).
Raporturilor care au la bază contractul de agenţie li se aplică normele juridice care
reglementează intermedierea comercială (dacă agentului comercial i s-au încredinţat
împuterniciri permanente de intermediere). În acest caz contractul de agenţie poate fi privit ca o
varietate a contractului de intermediere comercială.
În acelaşi timp, din prevederile art.1199 CC, rezultă că raporturilor care au la bază
contractul de agenţie le pot fi aplicate şi normele juridice care reglementează contractul de
mandat (dacă agentului comercial i s-au încredinţat împuterniciri de încheiere de contracte
comerciale cu bunuri şi servicii în numele şi pe contul unei alte întreprinderi), deoarece
legiuitorul foloseşte în art. 1199 CC sintagmele definitorii pentru raporturile de reprezentare – “în
numele” şi “pe contul”. Totuşi, faţă de această constatare se impun unele precizări.
Astfel, ţinem să atragem atenţia asupra naturii juridice a reprezentării, fiind de părerea că
este vorba de reprezentarea comercială, dispoziţiile art. 258 Cod civil fiind aplicabile în acest
context. Concluzia la care am ajuns are la bază următoarele raţiuni. În chiar denumirea
Capitolului XXIII, Titlul III, Cartea III, Cod civil se utilizează cuvintele agent comercial, ceea ce
presupune faptul că această persoană trebuie să fie un comerciant – întreprinzător independent.
Pe lîngă acest criteriu subiectiv, legiuitorul utilizează şi un criteriu obiectiv, şi anume obiectul
activităţii agentului comercial îl reprezintă faptele obiective de comerţ cum ar fi încheierea de
contracte comerciale.
Prin urmare, normelor juridice care reglementează activitatea agentului comercial urmează
să li se aplice în mod subsidiar normele juridice care reglementează contractul de mandat
comercial (profesional), iar în cazul în care reglementările respective nu vor acoperi situaţiile
concrete, se vor aplica în mod subsidiar normele juridice care reglementează contractul de
mandat de drept comun, normele juridice care reglementează reprezentarea comercială şi
normele juridice care reglementează reprezentarea civilă, de drept comun. Totuşi, acest lanţ
tehnico-legislativ care este şi firesc, are unele verigi slabe. Mai bine spus, unele verigi lipsesc în
genere. Ne referim la lipsa reglementărilor în Cod cu privire la mandatul comercial. În acelaşi
timp, legislaţia specială conţine prevederi concrete cu privire la activitatea agenţilor în diferite
domenii (art. 1, 48 din Legea cu privire la asigurări [112], art. 121 Codul Navigaţiei Maritime
Comerciale al RM [117]).
Page 67
67
În ceea ce priveşte intermedierea, legiuitorul a dedicat acestei instituţii un Capitol
distinct – XXII, care se regăseşte în Cartea a treia “Obligaţiile”, Titlul III “Categoriile de
obligaţii”. Structura acestui capitol cuprinde 4 Secţiuni: “Dispoziţii generale cu privire la
intermediere”, “Intermedierea închirierii de locuinţe”, “Intermedierea împrumutului”,
“Intermedierea comercială”.
Faţă de o asemenea reglementare juridică a relaţiilor de intermediere avem însă unele
rezerve, fiind de părerea că intermedierea închirierii de locuinţe şi intermedierea împrumutului
nu trebuiau să fie reglementate special, în Secţiuni distincte, ci doar să se specifice în Secţiunea I
din Capitolul XXII „Dispoziţii generale cu privire la intermediere” particularităţile intermedierii
respective în articole distincte. Dacă ne conducem după tehnica legislativă adoptată de legiuitor,
atunci Capitolul XXII ar fi trebuit să aibă atîtea Secţiuni, cîte domenii de aplicabilitate ale
intermedierii există în general.
Avînd în vedere faptul că Codul civil al ţării noastre reglementează deopotrivă atît raporturi
civile pure, cît şi raporturi comerciale, se pune în mod firesc întrebarea dacă instituţia
intermedierii reprezintă o instituţie specifică raporturilor comerciale sau poate fi aplicată şi în
cadrul raporturilor civile.
Suntem de părerea că aspectul comercial al intermedierii nu ţine de esenţa, ci de natura
acestei instituţii juridice. Astfel, din definiţia dată în art. 1179 Cod civil nu rezultă că remuneraţia
unei asemenea activităţi este obligatorie. Mai mult ca atît, din prevederile art. 1180 Cod civil
rezultă că obligativitatea plăţii unei asemenea remuneraţii pentru intermedierea unui contract sau
pentru indicarea ocaziei de încheiere a unui contract survine doar cu condiţia că această
remuneraţie a fost promisă, fapt care trebuie prevăzut expres în contract.
Prin urmare, conceptul de intermediere este unul generic, avînd multiple forme de
manifestare specifice. Codul civil al RM în Capitolul XXII al Cărţii a III-a, a inclus în Secţiunea
I „Dispoziţii generale cu privire la intermediere” norme juridice care conţin prevederi cu vocaţie
generală de aplicabilitae, permiţînd dezvoltarea unor instituţii noi ale intermedierii cum ar fi:
intermedierea închirierii de locuinţe ( art. 1185-1186 CC), intermedierea împrumutului (art.
1187-1189 CC), intermedierea comercială ( art. 1190-1198 CC).
Astfel, din punct de vedere al reglementării juridice, relaţiile de intermediere sunt astfel
divizate în două categorii distincte: relaţii de intermediere de drept comun, civile şi relaţii de
intermediere comercială.
Distincţia dintre cele două forme ale intermedierii urmează a fi făcută ţinînd cont de două
criterii: un criteriu obiectiv care vizează natura actului juridic intermediat şi un criteriu subiectiv
care vizează calitatea subiectului care desfăşoară activitatea de intermediere. Criteriul obiectiv
rezultă din prevederile art. 1190 Cod civil, unde legiuitorul specifică domeniul de activitate al
Page 68
68
intermediarului comercial (intermediere a contractelor de achiziţionare sau vînzare de bunuri;
contractelor de de achiziţionare sau vînzare a titlurilor de valoare; intermedierea în asigurări;
intermedierea de operaţiuni bancare; intermedierea în transportul de bunuri; intermedierea
închirierii de bunuri ale circuitului civil). Criteriul subiectiv poate fi dedus de asemenea din
prevederile art. 1190, alin. (1) CC, unde legiuitorul specifică faptul că intermediarul comercial
este „persoana care desfăşoară activitate profesională pentru alte persoane” (s.n.).
În cazul în care nici unul din cele două criterii nu sunt întrunite, suntem în prezenţa unei
activităţi necomerciale de intermediere. De exemplu, în cazul în care intermediarul este o
persoană fizică, necomerciant, care intermediază încheierea unui contract de închiriere de
locuinţe sau de împrumut. Aceiaşi afirmaţie este valabilă pentru încheierea oricărui alt contract
civil şi nu doar a celor de închiriere de locuinţe sau împrumut. În acest caz, nici calitatea
subiectului care desfăşoară activitate de intermediere, nici obiectul activităţii acestuia nu au un
caracter comercial.
Unele probleme pot să apară atunci cînd un comerciant desfăşoară activitate de intermediere a
unui contract de închiriere de locuinţe sau împrumut. Va cădea această activitate sub incidenţa
intermedierii comerciale sau calificarea juridică va fi diferită? Răspunsul la această întrebare îl găsim
în articolele 1185, alin. (1) şi 1187, alin. (1) Cod civil, care prevăd că în acest caz se aplică
dispoziţiile generale (adică Secţiunea I „Dispoziţii generale cu privire la intermediere”) în măsura în
care normele secţiunilor care reglementează intermedierea închirierii de locuinţe, respectiv,
intermedierii împrumutului, nu prevăd altfel. Prin urmare, normele juridice care reglementează
activitatea de intermediere comercială nu se aplică acestor relaţii, cu atît mai mult cu cît din
prevederile art. 1190, alin. (2) Cod civil rezultă că prevederile secţiunii care reglementează
intermedierea comercială nu se aplică la intermedierea altor operaţiuni, decît a celor menţionate la
alin. (1) şi a operaţiunilor cu bunuri imobile.
Reglementarea juridică a intermedierii comerciale este una complexă, normele din Codul civil
completîndu-se în acest sens cu prevederi care se referă la instituţia în cauză din alte acte legislative.
Avînd ca premisă prevederile art. 1190 din Codul civil care trasează clar domeniul de aplicabilitate al
intermedierii comerciale, putem deduce domeniul de aplicabilitate al acesteia care se aplică:
contractelor de achiziţionare sau vînzare de bunuri; contractelor de de achiziţionare sau vînzare a
titlurilor de valoare; intermedierea în asigurări; intermedierea de operaţiuni bancare; intermedierea în
transportul de bunuri; intermedierea închirierii de bunuri ale circuitului civil. Analiza detaliată a
acestora va constitui obiectul preocupărilor noastre în Capitolul 4 din teză.
2.4. Concluzii. În urma cercetărilor efectuate, pentru realizarea cu succes a obiectivelor impuse
în Capitolul 2 am constatat următoarele. Reprezentarea şi intermedierea reprezintă nişte concepte
complexe fiind susceptibile de multiple abordări, în funcţie de unghiul din care le privim. Dacă
Page 69
69
instituţia reprezentării este una tradiţională în dreptul privat, germenii dezvoltării sale regăsindu-se
încă în dreptul privat roman, nu acelaşi lucru l-am putea spune şi despre intermediere care a apărut
relativ nu demult, în sec. XIX, odată cu dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor comerciale. Din punct
de vedere al reglementărilor juridice, Codul nostru civil se înscrie în seria codurilor care au
reglementat unitar relaţiile de drept privat, astfel încît în lipsa unui Cod comercial, acesta reprezintă
principalul izvor de drept al relaţiilor de reprezentare şi intermediere, dar nu unicul, existînd şi legi
speciale în acest context. În urma analizei efectuate autorul a făcut propuneri concrete de
perfecţionare a cadrului legislativ care se regăsesc în compartimentul Concluzii generale şi
Recomandări a tezei.
Page 70
70
3. DOMENIUL DE APLICABILITATE AL REPREZENTĂRII
3.1. Reprezentarea persoanelor fizice
Consideraţii generale. Temeiul reprezentării rezidă în posibilitatea substituirii unei
persoane de către o altă persoană, substituire pe care legea o impune (în cazul reprezentării
legale) sau o îngăduie (în cazul reprezentării convenţionale şi judiciare) şi datorită căreia actul
săvîrşit de o persoană îşi produce efectele direct şi nemijlocit în persoana şi patrimoniul altuia.
Acesta este unul din motivele pentru care reprezentarea îndeplineşte un rol important şi are o
deosebită utilitate în raporturile juridice. Analiza domeniului de aplicabilitate a reprezentării
implică necesitatea de a face distincţia între reprezentarea legală şi convenţională.
Domeniul de aplicabilitate al reprezentării legale. Reprezentarea legală are un domeniu
larg de aplicabilitate.
O persoană fizică care nu dispune de capacitate de exerciţiu, deşi are capacitate de folosinţă
şi este subiect de drept civil, putînd avea deci, drepturi şi obligaţii civile, nu poate participa
personal la încheierea actelor juridice civile şi nu poate dobîndi drepturi şi asuma obligaţii civile.
O asemenea persoană fizică are nevoie de un reprezentant legal care să încheie în numele şi pe
seama ei acte juridice civile prin care să dobîndească drepturi şi să-şi asume obligaţii civile. Spre
deosebire de alte ramuri de drept, unde persoana fizică are totdeauna din acelaşi moment atît
capacitate de folosinţă, cît şi capacitate de exerciţiu, în dreptul civil există această situaţie,
aparent contradictorie cînd subiectul de drept cu aptitudine generală şi abstractă de a avea
drepturi şi obligaţii civile este incapabil de a încheia singur şi personal acte de drept civil.
Această neconcordanţă dintre capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu este soluţionată
de legiuitor prin instituirea reprezentării legale. Reprezentarea legală a persoanelor fizice implică
analiza:
a) Reprezentării persoanelor fără capacitate de exerciţiu;
b) Reprezentarea persoanelor care au capacitate de exerciţiu restrînsă;
c) Reprezentarea persoanelor care au capacitate de exerciţiu deplină;
a) Reprezentării persoanelor fără capacitate de exerciţiu. În conformitate cu prevederile
art. 19 Cod civil RM capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta
proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le exercita.
Definiţiile doctrinare [14, p. 304; 15, p. 273; 66, p. 160-161; 181, p. 169; 27, p. 366; 161, p. 45;
129, p. 93; 93, p. 40; 214, p. 57; 59, p. 74; 39, p. 92; 21, p. 339; 260, p. 52; 235, p. 331; 255, p.
155; 250, p. 103] ale capacităţii de exerciţiu ale persoanei fizice coincid în linii mari cu definiţia
pe care o regăsim în textul de lege citat mai sus. Prin urmare, pentru ca persoana fizică să poată
dobîndi prin fapta proprie drepturi civile şi de a-şi asuma obligaţii civile prin încheierea de acte
Page 71
71
juridice civile este necesar ca aceasta aibă maturitatea psihică suficientă. Astfel, capacitatea de
exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei
fizice de a dobîndi şi exercita drepturi subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi executa
obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Prin urmare, lipsa unei maturităţi psihice suficiente este motivul determinant al lipsirii
persoanelor fizice de capacitatea civilă de exerciţiu. Potrivit prevederilor art. 22 şi 24 Cod civil
nu dispun de capacitatea de exerciţiu minorii care nu au împlinit vîrsta de 7 ani şi persoanele
declarate de instanţa de judecată incapabile. Astfel, conform prevederilor art. 22, alin. (1) Cod
civil toate actele juridice pentru şi în numele (s.n.) minorului pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani
pot fi încheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore, în condiţiile prevăzute de lege. Totodată,
minorii care au vîrsta cuprinsă între 7-14 ani pot să încheie de sinestătător actele juridice
prevăzute de art. 22, alin. (2) Cod civil. Este vorba despre actele juridice de mică valoare care se
execută la momentul încheierii lor, actele juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu
necesită autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor,
precum şi actele de conservare (atît materiale, cît şi juridice). Deci, minorii care nu au împlinit
vîrsta de 7 ani nu dispun de capacitate de exerciţiu [61, p. 63-64]. De asemenea, conform
prevederilor art. 24, alin. (2) Cod civil actele juridice în numele persoanei fizice declarate
incapabile se încheie de către tutore. Deşi lipsiţi de capacitatea de exerciţiu, minorul sub 7 ani şi
persoanele declarate incapabile sunt, totuşi, subiecte de drept şi au, deci, capacitate de folosinţă a
drepturilor. Exercitarea drepturilor acestor persoane se face, potrivit legii, prin intermediul unui
reprezentant legal care, „cu voinţa sa matură, să înlocuiască voinţa neconştientă a celui care nu
dispune de capacitate de exerciţiu şi, deci, să încheie acte juridice în numele şi pe socoteala
acestuia din urmă, care, astfel, îşi va avea dobîndite drepturile şi asumate obligaţiile, spre folosul
său, ca titular de drepturi şi obligaţii”[106, p. 64]. Fundamentul incapacităţii minorului sub 7 ani
constă în prezumţia lipsei discernămîntului necesar pentru săvîrşirea actelor juridice, iar scopul
incapacităţii este de ocrotire a minorului împotriva primejdiei de a-şi păgubi interesele. Astfel, în
cazul persoanelor care nu dispun de capacitate de exerciţiu intervine reprezentarea legală, în
sensul că, pentru aceste persoane, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor legali, adică
după caz, de părinţi ori părinte, adoptatori sau adoptator, tutore sau curator. Reprezentanţii legali
sunt însă restrînşi să dispună de bunurile minorului sau persoanei declarate incapabile.
Restricţiile respective sunt reglementate în art. 42-43 Cod civil RM. Dacă reprezentantul legal ar
urma să încheie un act juridic de dispoziţie, este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare. Deci, reprezentanţii legali ai minorilor (părinţii, adoptatorii), respectiv ai persoanelor
declarate incapabile (tutorii şi curatorii) încheie în numele acestora toate actele juridice. Actele
juridice încheiate de o persoană fără capacitate de exerciţiu sunt nule (art. 222, alin. (1) Cod civil
Page 72
72
RM). De asemenea, vor fi nule şi actele juridice încheiate de un minor cu vîrsta cuprinsă între 7
şi 14 ani, dacă actul juridic nu poate fi încadrat în categoria actelor juridice specificate în art. 22,
alin. (2) Cod civil. În acest ultim caz, temeiul nulităţii este reglementat în art. 223 Cod civil.
b) Reprezentarea persoanelor care au capacitate de exerciţiu restrînsă. Din prevederile
Codului civil rezultă că au capacitate de exerciţiu restrînsă minorii cu vîrsta între 7 şi 14 ani,
minorii cu vîrsta între 14-18 ani şi persoanele limitate în capacitatea de exerciţiu din cauza
abuzului de băuturi alcoolice şi folosirii substanţelor narcotice
Capacitatea civilă de exerciţiu restrînsă este aptitudinea minorului cu vîrsta cuprinsă între
7 şi 14, respectiv 14 şi 18 ani, de a dobîndi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma
şi executa obligaţii civile, prin încheierea personal, a anumitor acte juridice civile [174, p. 47].
Specificul capacităţii de exerciţiu restrînse constă în aceea că minorul între 7-14 ani şi cel cu
vîrsta cuprinsă între 14-18 ani au posibilitatea să încheie personal anumite acte juridice civile. În
literatura de specialitate [229, p. 68] a fost expusă părerea că minorul sub 14 ani este lipsit de
capacitatea de exerciţiu, părere justificată prin faptul că el poate încheia doar un cerc foarte
restrîns de convenţii, şi acestea neimportante. Legislaţia unor ţări prevede expres că minorul sub
14 ani nu dispune de capacitate de exerciţiu. De exemplu, art. 43, alin. (1), lit. a) din Codul civil
român [53] prevede că minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani nu au capacitate de exerciţiu”.
Vom menţiona, că legiuitorul nostru în art. 22, alin. (2) Cod civil enumeră doar actele
juridice care produc efecte patrimoniale. Totodată, minorul cu vîrsta cuprinsă între 7 şi 14 ani are
posibilitatea, prevăzută de lege, de a face anumite acte nepatrimoniale. Astfel, în conformitate cu
prevederile art. 54 din Codul familiei [54], copilul are dreptul să-şi exprime opinia la
soluţionarea în familie a problemelor care îi ating interesele şi să fie audiat în cursul dezbaterilor
judiciare sau administrative. De opinia copilului care a atins vîrsta de 10 ani se va ţine cont în
mod obligatoriu dacă aceasta nu contravine intereselor lui. De exemplu, conform prevederilor
art. 127 din Codul familiei pentru adopţia copilului care a atins vîrsta de 10 ani este necesar şi
acordul acestuia exprimat în instanţa judecătorească. Ca excepţie, copilul poate fi adoptat fără
acordul lui dacă, pînă la momentul adopţiei, el a locuit în familia adoptatorilor şi nu ştie că
aceştea nu sînt părinţii lui fireşti. De opinia minorului care a atins vîrsta de 10 ani se va ţine cont
şi în cazurile stabilirii domiciliului său legal, încredinţării sau reîncredinţării acestuia unuia
dintre părinţi, dacă aceştea divorţează.
Dacă minorul încheie alte categorii de acte juridice decît cele prevăzute în art. 22, alin. (2)
Cod civil, acestea vor fi declarate nule în temeiul art. 223 Cod civil. Prin urmare, actele juridice
în numele şi pe contul minorului cu vîrsta cuprinsă între 7-14 ani, altele decît cele prevăzute în
art. 22, alin. (3) Cod civil se încheie de reprezentanţii lui legali.
Page 73
73
Capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vîrsta între 14-18 ani include în sine un volum destul
de larg de acte juridice pe care minorul le poate încheia personal. El poate dobîndi drepturi civile
şi îşi asuma obligaţii civile, fie de sinestătător (în cazurile stabilite de lege), fie cu acordul
părinţilor (adoptatorilor, curatorilor). Conform prevederilor art. 21, alin. (1) Cod civil, minorul
care a împlinit vîrsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau
a curatorului, iar în cazurile prevăzute de lege şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Astfel, vom menţiona că spre deosebire de minorii cu vîrsta cuprinsă între 7 şi 14 ani şi cei
cu vîrsta pînă la 7 ani, care sunt reprezentaţi de reprezentanţii lor legali la încheierea actelor
juridice, minorii cu vîrsta între 14 şi 18 ani încheie acte juridice personal (art. 21, alin. (2) Cod
civil). Actele juridice care exced categoriile de acte juridice prevăzute de art. 21, alin. (2) Cod
civil, se încheie cu acordul prealabil al reprezentanţilor legali. De aceea, considerăm că în cazul
minorilor cu vîrsta cuprinsă între 14 şi 18 ani nu se aplică reprezentarea legală, reprezentanţii
legali avînd rolul unor terţi a căror acord urmează a fi obţinut pentru încheierea actului juridic
(art. 202 Cod civil).
Atît art. 21 cît şi 22 Cod civil prevăd în calitate de reprezentanţi legali ai minorului pe
părinţi, adoptatori, tutori şi curatori. Apare întrebarea dacă poate fi reprezentant legal părintele
care la rîndul său este minor. De exemplu, părinţii minori ai unui copil care nu sunt căsătoriţi.
Deoarece aceste persoane nu au încheiat căsătoria, ele nu dobîndesc capacitate deplină de
exerciţiu. În această situaţie apare o dilemă care constă în aceea că pe de o parte drepturile
părinţilor minori trebuie apărate, iar pe de altă parte interesele copilului determină necesitatea
educării lui de către persoane care au atins un anumit nivel de maturitate. O minoră poate da
naştere unui copil la vîrsta de 14 ani, iar în unele cazuri chiar şi la 13 sau 12 ani. Astfel, ea însăşi
nu dispune de capacitate deplină de exerciţiu (nici chiar restrînsă). A o recunoaşte cu capacitate
deplină de exerciţiu pentru a-şi exercita drepturile părinteşti este practic imposibil. Dar, în acelaşi
timp, ea nu trebuie privată în totalitate de posibilitatea de a-şi educa copilul. De aceste
considerente s-a şi condus legiuitorul atunci cînd a elaborat art. 59 din Codul familiei. În
conformitate cu acest text de lege, părinţii minori au dreptul să locuiască împreună cu copilul lor
şi să participe la educaţia lui. Aceasta înseamnă că copilul nu poate fi luat de la părinţii săi
minori fără voia acestora. Totodată, apare întrebarea: cine reprezintă minorul în cazurile în care
părinţii lui sunt şi ei minori şi nu dispun de capacitate deplină de exerciţiu. În conformitate cu
prevederile art. 61 din Codul familiei părinţii sunt reprezentanţii legali ai copiilor lor şi
acţionează în numele lor în relaţiile cu toate persoanele fizice şi juridice, inclusiv în autorităţile
administraţiei publice şi instanţele judecătoreşti, fără a avea nevoie de împuterniciri speciale.
Totodată, din prevederile art. 22 Cod civil rezultă că toate actele juridice pentru şi în numele
minorului pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani pot fi încheiate doar de părinţi, adoptatori sau
Page 74
74
tutore, în condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, părinţii minori cu vîrsta pînă la 14 ani nu pot
să-şi reprezinte copiii şi nu sunt reprezentanţi legali ai acestora. Părinţii acestora sunt atît
reprezentanţii lor, cît şi reprezentanţii copiilor lor. În art. 62 din Codul Familiei al Federaţiei
Ruse [312] este prevăzut că dacă părinţii nu sînt căsătoriţi în cazul în care la aceştea se naşte un
copil, ei au dreptul să-şi exercite desinestătător drepturile părinteşti de la vîrsta de 16 ani. Pînă la
atingerea vîrstei de 16 ani copilului îi poate fi numit un tutore, care va educa copilul împreună cu
părinţii săi minori. În cazul apariţiei divergenţelor dintre părinţii minori şi tutore, acestea se
soluţionează de organele de tutelă şi curatelă. O asemenea prevedere însă nu există în Codul
familiei al Republicii Moldova.
În doctrina de specialitate [220, p. 205] s-a afirmat că cea mai optimă soluţie a acestei
probleme ar fi modificarea legislaţiei civile, prin includerea în lista temeiurilor în baza cărora
persoanele fizice pot dobîndi capacitate deplină de exerciţiu anticipat şi a temeiului naşterii unui
copil de către o minoră necăsătorită. Suntem de acord în principiu cu această părere şi propunem,
de lege ferenda, în această ordine de idei modificarea art. 20, alin. (3) Cod civil. Astfel,
propunem următoarea redacţie a acestui alineat :
(3) « Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de
exerciţiu deplină, dacă lucrează în baza unui contract de muncă, sau cu acordul părinţilor,
adoptatorilor sau curatorului practică activitate de întreprinzător sau este părintele unui copil,
fapt confirmat în modul corespunzător, în condiţiile prevăzute de lege, şi nu este căsătorit »
În conformitate cu prevederile art. 25, alin. (1) Cod civil persoana care, în urma
consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope,
înrăutăţeşte starea materială a familiei sale poate fi limitată de instanţa de judecată în capacitatea
de exerciţiu. Asupra acestei persoane se instituie curatela. În conformitate cu prevederile art. 25,
alin. (2) Cod civil, persoana indicată la alin. (1) are dreptul să încheie acte juridice cu privire la
dispunerea de patrimoniu, să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de
venituri doar cu acordul curatorului.
Prin urmare, aceste persoane încheie actele juridice de sine stătător, dar numai cu acordul
curatorului. În cazul în care actul juridic este încheiat de persoana limitată în capacitatea de
exerciţiu fără acordul curatorului, atunci acest act juridic poate fi declarat nul de instanţa de
judecată, la cererea curatorului (art. 224, alin. (1) Cod civil).
În doctrina de specialitate [195, p. 10] s-a afirmat că ocrotirea familiei ar justifica de
asemenea restrîngerea capacităţii de exerciţiu a persoanei care risipeşte patrimoniul său,
deoarece ea este posedată de demonul jocurilor de noroc. Există cazuri cînd mania jocului are
aceleaşi efecte ca şi un drog şi o terapie se impune. Autorul citat ridică întrebarea dacă nu ar
exista interesul de a proteja de asemenea şi celibatarul ce riscă a se ruina. Faţă de o asemenea
Page 75
75
idee avem însă rezerve, deoarece raţiunile care au determinat legiuitorul să instituie posibilitatea
limitării în capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice au fost dictate de faptul că consumul abuziv
de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope să constituie temei pentru înrăutăţirea
stării materiale a familiei sale şi nu a lui însuşi. Ori celibatarul nu are o familie.
Totodată, dorim să ne exprimăm critic în ceea ce priveşte conceptul de limitare în
capacitatea de exerciţiu, pe care l-am putea asimila unei construcţii înălţată pe un teren cu
nisipuri mişcătoare, instituţia în cauză fiind lipsită de un fundament juridic solid. Astfel, nu este
clar de ce persoana care este limitată în capacitatea de exerciţiu are dreptul să obţină venituri,
însă dispunerea de acestea poate fi făcută doar cu acordul curatorului. Şi dacă acest acord nu a
fost obţinut, care sunt efectele încheierii actelor juridice de către persoana limitată în capacitatea
de exerciţiu prin care s-a dispus de patrimoniu, salariu sau alte bunuri? Codul civil ne spune
clar – nulitatea (art. 224). Care sunt efectele nulităţii în acest caz, pornind de la premisa că
persoana a consumat bunurile respective (alcool, substanţe narcotice sau psihotropice)? Evident,
că nulitatea va produce efecte pentru viitor, astfel încît ajungem la concluzia că restabilirea
situaţiei anterioare încheierii actului juridic nu este posibilă. Şi atunci, care este raţiunea de a fi a
instituţiei în cauză dacă mecanismele juridice reglementate de lege nu sunt eficiente? După cum
am menţionat, instituţia limitării în capacitatea de exerciţiu nu acoperă, pe de o parte, toate
situaţiile care i-ar justifica reglementarea (de exemplu persoanele care suferă de patima jocurilor
de noroc), iar pe de altă parte este ineficientă din punct de vedere juridico-civil, fapt ce ne
conduce la ideea că aceasta a reprezentat mai mult o pîrghie administrativă într-o societate în
care cei care aveau alte viziuni decît ideologia oficială, ar fi putut să fie denigraţi, constrînşi şi
marginalizaţi prin intermediul instituţiei respective. Într-un Cod civil bazat pe principii moderne
şi progresiste, instituţia limitării persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu nu ar trebui să se
regăsească, cu siguranţă. Iată de ce, propunem excluderea art. 25 din Codul civil şi operarea
modificărilor corespunzătoare şi în Capitolul 27 din Codul de procedură civilă [56].
c) Reprezentarea persoanelor care au capacitate de exerciţiu deplină. În art. 48 din Codul
civil, legiuitorul reglementează şi curatela capabilului, care este o măsură de ocrotire luată în
favoarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, dar care se află într-o situaţie
deosebită, expres prevăzută de lege. Această ocrotire se realizează prin intermediul instituţiei
patronajului. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 48, alin. (1) Cod civil, la cererea unei
persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu care, din cauza sănătăţii precare, nu este în
stare să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi nici să-şi îndeplinească obligaţiile de sine stătător,
asupra ei poate fi instituită curatela în formă de patronaj. Ceea ce ne interesează, însă în materie
de reprezentare legală, este prevederea cuprinsă în alin. (3) din art. 48 Cod civil, conform căreia
dispunerea de patrimoniul persoanei puse sub patronaj se efectuează de către curator (asistent),
Page 76
76
doar în baza unui contract de mandat sau de administrare fiduciară încheiat cu ea. Încheierea de
acte juridice privind întreţinerea şi satisfacerea necesităţilor cotidiene ale persoanei puse sub
patronaj poate fi efectuată de curator (asistent) cu acordul ei verbal. Prin urmare, în această
situaţie nu se aplică regulile care guvernează reprezentarea legală, ci doar cele care
guvernează reprezentarea convenţională, deoarece curatorul (asistentul) dispune de patrimoniul
persoanei puse sub patronaj doar în baza unui contract de mandat sau de administrare fiduciară.
3.2. Reprezentarea persoanelor juridice
Consideraţiuni generale. Astăzi persoana juridică participă în caliatate de subiect de drept
distinct şi autonom, în cele mai variate raporturi juridice: administrative, financiare, comerciale,
bancare, de mediu, etc. şi desigur, în raporturi juridice civile [130, p. 29].
Potrivit art. 61, alin. (1) Cod civil persoana juridică îşi exercită, de la data constituirii,
drepturile şi îşi execută obligaţiile prin administrator. Totodată, din prevederile art. 61, alin. (3)
Cod civil rezultă că raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale
executive sunt supuse prin analogie regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire nu
prevede altfel. Astfel, actele juridice încheiate de administrator, în limitele puterilor ce i-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Avînd în vedere faptul că societăţile comerciale
sunt cele mai des întîlnite persoane juridice în circuitul civil şi comercial, iar modul lor de
organizare şi funcţionare este practic cel mai complex, ne vom axa în acest paragraf la analiza
reprezentării societăţilor comerciale clasice (de persoane şi capitaluri).
În doctrina clasică [92, p. 2-6], cît şi cea modernă [185, p. 131; 35, p. 145-147 ;109, p. 18-
22 ;151, p. 89 ; 1, p. 91-92 ; 10, p. 85-86 ; 167, p. 364-365 ; 168, p. 41-46; 89, p. 56-58 ; 71, p.
67 ; 49, p. 101; 7, p. 9 ; 276, p. 79-83 ; 277, p. 97-104 ; 218, p. 210 ; 36, p. 13-16] a dreptului
comercial, deşi din punct de vedere teoretic natura juridică a societăţii comerciale este abordată
din unghiuri şi de pe poziţii diferite, majoritatea covîrşitoare a autorilor sunt de părere că
societatea comercială, în complexitatea mecanismelor de formare şi exprimare a voinţei
asociaţilor, depăşeşte stadiul de contract, dobîndind în final, prin respectarea condiţiilor de fond
şi de formă, precum şi a formalităţilor de constituire, o personalitate juridică proprie. Această
nouă calitate juridică, de subiect de drept distinct şi dublă natură, de contract şi de persoană
juridică, deosebeşte esenţial societatea comercială de societatea civilă, cu toate consecinţele ce
decurg asupra voinţei sociale, a patrimoniului propriu şi a mecanismelor de adoptare şi
materializare practică a deciziilor, a obligaţiilor şi răspunderii ce revin acelei (acelor) persoane
mandatate să aplice voinţa societăţii atît în relaţiile cu ceilalţi asociaţi, cît şi în raporturile
juridice cu terţii. Voinţa socială materializată prin hotărîrile adunării generale a asociaţilor, este
adusă la îndeplinire de anumite persoane care gestionează afacerile societăţii comerciale numite
generic administratori [155, p. 35].
Page 77
77
Administratorul societăţii comerciale este organul operativ principal şi permanent al
societăţii, elementul cel mai dinamic din structura funcţională şi de organizare a societăţii [170,
p. 1 ; 270, p. 8 ; 327, p. 131-140 ; 262, p. 4]. Societatea comercială clasică este organizată ca
structură funcţională, pe baza principiului ierarhiei şi separării atribuţiilor organelor sale
componente. Aşa cum plastic afirma Marek Hessel [101, p. 13-14], structura societăţii
comerciale pe acţiuni (cea mai completă şi cea mai organizată formă de societate comercială) se
prezintă, păstrînd proporţiile cuvenite, cu cea a unei societăţi umane organizată în stat: adunarea
generală a acţionarilor, organul de deliberare şi decizie al societăţii este echivalentul
Parlamentului, care face legile în stat; consiliul de administraţie, organul executiv al societăţii,
mandatat cu îndeplinirea obiectului de activitate al societăţii şi deciziilor adunării generale, este
echivalentul administraţiei publice, care organizează executarea şi execută legile, iar toate aceste
organe sunt chemate să răspundă faţă de acţionari, aşa cum organele satului sunt responsabile
faţă de alegători; competenţele fiecăruia sunt separate şi exclusive, fără a fi, însă, exclus un
control reciproc. Deşi în raport cu administratorul, adunarea generală şi organele de control au
puteri foarte întinse (putînd între altele să-l revoce sau să-l acţioneze în răspundere pe
administrator), totuşi aceste organe au un rol mai degrabă static, de supraveghere, aprobare sau
dezaprobare a activităţii admininistratorului. Adunarea generală a asociaţilor, deşi are îndrituirea
de a lua decizii obligatorii pentru administratori, nu are iniţiativa, capacitatea şi mobilitatea
necesară încheierii operaţiunilor curente ce fac obiectul de activitate al societăţii. Locul
administratorului în cadrul structurii de organizare a societăţii este bine delimitat, dar în
societăţile comerciale moderne – şi, mai ales, în cele cu un număr mare de asociaţi – adevărata
putere de decizie se concentrează în mîinile administratorilor profesionişti, care stabilesc politica
economică a societăţii, adunarea generală, nefăcînd altceva decît să o aprobe mecanic. Dat fiind
faptul că, în societăţile mari pe acţiuni, acţionarii minoritari sunt mai degrabă investitori,
interesaţi în a culege dividende cît mai însemnate, şi mai puţin asociaţi, ghidaţi de ideea de a
desfăşura în comun o activitate profitabilă (affectio societatis), intervenţia adunării generale a
asociaţilor devine cu atît mai puţin necesară, mai inoportună, cu cît societatea e mai bine condusă
de administratorii săi.
Din punct de vedere etimologic, verbului latinesc administro îi corespunde, în primul rînd
« a da o mînă de ajutor », ceea ce evidenţiază nevoia ajutorului administratorului. Cuvîntul
administraţie provine de la latinescul administratio care înseamnă serviciu, administrare,
conducere. A administra societatea înseamnă a îndeplini toate operaţiunile de gestiune necesare
atingerii scopului social [26, p. 178 ; 92, p. 503]. Aşadar, societatea comercială are nevoie de un
administrator care să o conducă [165, p. 143]. Profesionalizmul şi onestitatea administratorilor
îşi pun amprenta pe rezultatele oricărei activităţi a societăţii comerciale. În societăţile moderne
Page 78
78
[231, p.64-69, 118-120, 177-180, 215-216, 279-280 ; 242, p. 110-111 ; 240, p. 144-145], datorită
apariţiei valorilor mobiliare şi a instituţiilor publice ori private aferente, acţionariatul tradiţional,
dispersat, dezorganizat şi incompetent este, puţin cîte puţin, înlocuit de investitori care urmăresc
rentabilitatea plasamentelor lor şi care nu ezită să sancţioneze o administrare mediocră sau
incompetentă prin vînzări masive şi imediate de acţiuni ori prin revocarea administratorilor.
Legislaţia permite societăţilor comerciale să-şi desemneze administratori recrutaţi dintre
profesionişti organizaţi în societăţi specializate de management. De exemplu, conform
prevederilor art. 70 din Legea privind societăţile pe acţiuni [123] împuternicirile organului
executiv al societăţii pot fi delegate organizaţiei gestionare în temeiul hotărîrii Adunării generale
a acţionarilor şi contractului de administrare fiduciară. Prevederi similare există şi în Legea cu
privire la fondurile de investiţii [120]. În conformitate cu prevederile art. 8 din Legea
nominalizată împuternicirile organului executiv al fondului de investiţii se transmit managerului
fiduciar conform prezentei legi, regulamentului consiliului fondului şi contractului de
administrare fiduciară a investiţiilor fondului. Conform art. 6, alin. (3), managerul fiduciar,
depozitarul şi registratorul fondului pot fi numai persoane juridice, participanţi profesionişti la
piaţa valorilor mobiliare.
Deşi conform tradiţiei organiciste, administratorul exprimă (exercită) şi execută voinţa
colectivă (concretizată în decizii ale adunării generale a asociaţilor), s-a observat faptul că
administratorii societăţilor mari elaborează ei înşişi „voinţa colectivă”, care devine a societăţii,
cel puţin datorită faptului că, în cadrul atribuţiilor lor de organizare a adunărilor generale ale
asociaţilor, elaborează atît documente contabile (bilanţul contabil, ş.a.), strategii, politici
economice, cît şi uneori (chiar) procesul verbal constatator al deciziei adunării generale, asociaţii
nefăcînd decît să le confirme. Practic, se observă o tendinţă accentuată de trecere de la adunarea
generală a asociaţilor la consiliile de administraţie, a atribuţiilor ce ţin de orientarea economică şi
de piaţă a societăţii, dat fiind faptul că mediul afacerilor devine tot mai profesionalizat şi mai
dinamic, pentru aceasta fiind necesar ca deciziile de factură economică şi comercială să fie
concentrate în cît mai puţine mîini, pentru a fi cît mai dinamice. Legiuitorul a trebuit să răspundă
acestor tendinţe, introducînd unele reglementări care să permită asociaţilor să decidă delegarea
unora din atribuţiile adunării generale la consiliu (art. 65 din Legea privind societăţile pe acţiuni,
art. 64 din Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată). În orice caz, administratorul
imprimă voinţei colective (fără a i se substitui) o pronunţată tentă personală. Administratorul este
purtătorul voinţei colective, care se exprimă prin puterile sale de administrare şi reprezentare.
Admiţînd că administrarea, ca operaţiune juridică, presupune exercitarea atributelor de
posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra fondului de comerţ şi asupra celorlalte elemente din
patrimoniul societăţii, cît şi săvîrşirea de acte de conservare, administrare şi dispoziţie în legătură
Page 79
79
cu aceste bunuri, că administrarea societăţii este, prin urmare, o formă de exercitare a atribuţiilor
dreptului de proprietate socială putem spune că administratorul este acel organ din structura
funcţională şi de organizare a societăţii care poate face toate operaţiunile cerute de aducerea la
îndeplinire al obiectului de activitate al societăţii, afară, bineînţeles, de restricţiile arătate în
contractul de societate sau lege. De altfel, această concluzie rezultă din art. 69, alin. (1) din
Legea privind societăţile pe acţiuni care prevede că de competenţa organului executiv ţin toate
chestiunile de conducere a activităţii curente a societăţii, cu excepţia chestiunilor ce ţin de
competenţa adunării generale a acţionarilor sau de consiliul societăţii. De asemenea, în
conformitate cu prevederile art. 73, alin. (1) din Legea privind societăţile cu răspundere limitată
[122] administratorul este obligat faţă de societate să respecte limitele împuternicirilor stabilite
prin actul de constituire ori, dacă acesta nu prevede altfel, de către adunarea generală a
asociaţilor. Societatea poate avea un administrator unic sau o pluralitate de administratori,
organizaţi sau nu în comitet de conducere, direcţie. Această afirmaţie are ca suport legal
prevederile art. 69, alin. (4) din Legea privind societăţile pe acţiuni în conformitate cu care
organul executiv al societăţii poate fi colegial (comitet de conducere, direcţie) sau unipersonal
(director general, director). De asemenea, Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată
reglementează posibilitatea ca societatea să fie administrată de mai mulţi administratori (art. 71,
alin. (2), art. 76, alin. (2)).
Natura juridică şi conţinutul atribuţiunilor administratorului.
Natura juridică a atribuţiilor administratorului. Problema naturii juridice a raporturilor
dintre administrator şi societatea comercială este controversată. Cele două teorii fundamentale
care au marcat evoluţia istorică a raportului dintre societate şi administrator sunt cea a
„mandatului”, în viziunea căreia administratorul este un mandatar al societăţii, şi cea
„organicistă”, conform căreia administratorul nu este doar un simplu împuternicit, ci are un statut
mai complex, de organ care asigură exprimarea voinţei colective a asociaţilor [209, p. 89].
Pentru înţelegerea completă a mecanismelor juridice privind funcţionarea, obligaţiile şi puterile
conferite, încetarea funcţiei, stabilirea raporturilor cu terţii şi a răspunderii administratorilor, se
impune, în prealabil situarea pe o anumită poziţie privind natura juridică a raporturilor dintre
societatea comercială şi administratorii săi, aceasta constituind una din problemele controversate
ale dreptului comercial.
În evoluţia istorică a atitudinilor ştiinţifice pe care le-au manifestat în această problemă,
teoreticienii dreptului comercial pot fi grupaţi în funcţie de trei concepţii, cu suficiente
argumente şi elemente de distincţie, şi anume: concepţia clasică, concepţia modernă şi concepţia
actuală.
Page 80
80
Concepţia clasică se bazează pe „teoria mandatului” care a dominat doctrina şi
jurisprudenţa europeană în secolul al XIX-lea şi începutul sec. XX. Potrivit acestei concepţii,
raporturile dintre administrator şi societate au fost considerate ca izvorînd dintr-un contract de
mandat de drept comun [35, p. 219]. Spre exemplu, Legea franceză din 1867 definea raporturile
dintre societate, administrator şi răspunderea acestora astfel: „Les administrateurs sont
responsables conformement aux regles du droit commun, individuallement ou solidairement,
suivant le cas.” (Administratorii sunt responsabili conform regulilor de drept comun, individual
sau solidar, după caz).
Pe măsura dezvoltării dreptului comercial, o dată cu schimbarea viziunii privind persoana
juridică, încă de la începutul sec. XX au fost formulate numeroase critici privind teoria
mandatului care, în final, au condus la abandonarea acesteia aproape în totalitate [156, p. 77]. S-a
apreciat că aceasta nu este în măsură să aducă răspunsuri satisfăcătoare sau să clarifice unele
întrebări cum ar fi: pe cine reprezintă administratorul ca mandatar, pe asociaţii de la care
primeşte puterea ori societatea în numele şi pe seama căreia participă la raporturile juridice?;
dacă pentru săvîrşirea unui delict de către administrator, sociatatea urmează să răspundă în
calitate de comitent (pentru altul) ori în mod direct (pentru fapta proprie)?; este normal ca
societatea să nu răspundă faţă de terţi pentru datoriile contractate pe seama şi în numele ei de
către administratorul care şi-a depăşit puterile sau, în acest caz, este încălcat principiul de drept
comercial al ocrotirii şi asigurării securităţii creditului?
Pornindu-se de la complexitatea funcţiei administratorului, ca şi de la finalitatea societăţilor
comerciale, în doctrina modernă au fost formulate şi alte puncte de vedere.
La începutul sec. XX s-a dezvoltat teoria reprezentării legale sau curentul organicist care
domină doctrina occidentală. Astfel, avînd în vedere că funcţia administratorului este marcată de
exigenţele ordinii publice, s-a susţinut că ideea de mandat este absorbită de ideea mai largă a
reprezentării [35, p. 219]. În consecinţă, raportul dintre administrator şi societate nu ar mai fi un
mandat pur şi simplu, ci un mandat cu conţinut legal, asemănător celui al tutorelui. Inspiraţi de
curentul organicist, unii autori au considerat că administratorul este un organ prin care societatea
îşi realizează activitatea. S-a observat că, în sens strict, administratorul nu poate fi organ al
societăţii, deoarece el nu contribuie la formarea voinţei sociale, ci la executarea acestei voinţe. În
plus, această teorie nu lămureşte natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societate
[35, p. 219].
Alţi autori, pornind de la faptul că administratorul desfăşoară o activitate permanentă şi
retribuită pentru societate, au considerat că raportul juridic dintre administrator şi societate ar fi
un contract de muncă. Această concepţie nu poate fi primită, deoarece ponderea funcţiei
Page 81
81
administratorului este dată de actele juridice, iar nu de actele materiale, cum se întîmplă în cazul
contractului de muncă.
După alţi autori, administratorul este deţinătorul unei funcţii de drept privat, obligaţiile sale
fiind stabilite de lege şi actele constitutive ale societăţii, rolul primordial revenind legii. Pe de
altă parte, s-a susţinut că această concepţie are meritul de a fi pus în evidenţă rolul legii în
determinarea îndatoririlor administratorului. Numai că această concepţie estompează rolul
voinţei asociaţilor.
Concepţia actuală privind natura juridică a raporturilor dintre administrator şi persoana
juridică are la bază principiul unificării regimului juridic al administratorilor din orice formă
organizatorico-juridică ce s-a realizat odată cu adoptarea Codului civil în 2002. Astfel, potrivit
art. 61, alin. (3) Cod civil, raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale
executive sunt supuse prin analogie regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire nu
prevede altfel. Din dispoziţiile legale citate rezultă că raporturile dintre administrator şi persoana
juridică sunt raporturi de mandat. Acceptînd numirea, administratorul intră în raporturi juridice
de mandat cu persoana juridică. Raportînd această prevedere legală la natura şi caracterul
relaţiilor dintre administrator şi societatea comercială, rezultă că natura juridică a raporturilor
dintre societatea comercială şi administratori este de mandat comercial (reprezentare comercială
– art 258 Cod civil). Astfel, mandatul încredinţat administratorului unei societăţi comerciale
poate fi cu sau fără reprezentare şi este un mandat comercial, iar nu civil [34, p. 11-19]. În ceea
ce priveşte societăţile necomerciale, mandatul administratorului este unul civil şi nu comercial,
deoarece caracterul comercial sau necomercial al mandatului este determinat de obiectul actelor
juridice pe care acesta este împuternicit să le încheie. Aceste raporturi sunt contractuale,
deoarece administratorul este desemnat prin actul constitutiv sau prin hotărîrea adunării
asociaţilor.
În doctrina de specialitate [22, p. 34; 207, p. 251] s-a afirmat că în anumite cazuri,
mandatul (administratorului) are la bază un contract de muncă încheiat între administrator şi
societate, iar alteori se poate grefa pe calitatea de asociat a administratorului.
Astfel, din prevederile art. 73, alin. (1) din Legea privind societăţile pe acţiuni persoane cu
funcţii de răspundere ale societăţii sînt consideraţi membrii consiliului societăţii, organului
executiv (s.n.), comisiei de cenzori, comisiei de lichidare ale societăţii, precum şi alte persoane
care exercită atribuţii de dispoziţie în conducerea societăţii. Totodată, conform prevederilor art.
73, alin. (2) din aceiaşi lege, drepturile şi obligaţiile persoanelor cu funcţii de răspundere sînt
stabilite de prezenta lege, de alte acte legislative, de statutul şi regulamentele societăţii, precum
şi de acordurile încheiate de aceste persoane cu societatea (s.n.). În acelaşi timp, conform
prevederilor art. 73, alin. (7) din legea respectivă, asupra relaţiilor dintre persoanele cu funcţii de
Page 82
82
răspundere şi societate legislaţia muncii se extinde în măsura în care nu este în contradicţie cu
prezenta lege (s.n.). Astfel, legiuitorul în Legea privind societăţile pe acţiuni nu specifică care
este natura acordului încheiat între persoanele cu funcţii de răspundere, inclusiv administratorul,
cu societatea. Avînd în vedere faptul că se lasă totodată de înţeles că raporturile dintre societate
şi administrator ar putea să cadă şi sub incidenţa legislaţiei muncii, ajungem la concluzia că o
asemenea părere, precum că la baza mandatului administratorului ar putea sta şi un contract de
muncă nu este lipsită de fundamentare şi în legislaţia noastră.
O problemă care se ridică în legătură cu aceasta este posibilitatea revocării, respectiv al
demisiei administratorului.
În cazul în care între societate şi administrator a fost încheiat un contract de mandat,
acesta poate fi revocat oricînd în virtutea caracterului fiduciar al contractului de mandat. Astfel,
conform prevederilor art. 1050, alin. (1) Cod civil, mandatul poate fi denunţat oricînd de oricare
din părţi (s.n.).
În cazul în care între societate şi administrator, a fost încheiat un contract de muncă, sunt
posibile două soluţii, raportate la două cazuri distincte.
Astfel, într-un prim caz, dacă între societate şi administrator a fost încheiat un contract de
muncă pe durată nedeterminată, conform prevederilor art. 85, alin. (1) din Codul muncii [55],
salariatul are dreptul la demisie - desfacere a contractului individual de muncă pe durată
nedeterminată (s.n.) din proprie iniţiativă, anunţînd despre aceasta angajatorul, prin cerere scrisă,
cu 14 zile calendaristice înainte.
Totodată, într-un alt caz, dacă între administrator şi societate a fost încheiat un contract
individual de muncă pe durată determinată, conform prevederilor art. 83, alin. (2) din Codul
muncii, contractul individual de muncă pe durată determinată poate înceta înainte de termenul
indicat în contract numai prin acordul scris al părţilor (s.n.) în cazurile şi modul prevăzute de
contract, cu excepţia cazurilor specificate în prezentul cod (s.n.). Însă conform prevederilor art.
73, alin. (4) din Legea privind societăţile pe acţiuni, persoana cu funcţii de răspundere aleasă este
în drept să-şi dea demisia în orice moment. Legea privind societăţile cu răspundere limitată, se
raportează la Codul muncii ca act legislativ special faţă de un act legislativ general. În
conformitate cu prevederile art. 6, alin. (3), propoziţia a doua din Legea privind actele legislative
[114], în caz de divergenţă între o normă a actului legislativ general şi o normă a actului
legislativ special cu aceeaşi forţă juridică, se aplică norma actului legislativ special.
Prin urmare, în lipsa acordului angajatorului (societăţii), administratorul nu va putea să-şi
dea demisia, decît dacă, contractual individual de muncă a fost încheiat cu acesta în urma alegerii
de către adunarea general în funcţia respectivă.
Page 83
83
Astfel, relaţiile dintre societate şi administrator pot avea la bază atît un contract de muncă,
cît şi unul de mandat comercial, legiuitorul lăsînd o marjă de apreciere destul de largă în ceea ce
priveşte oportunitatea opţiunii pentru un contract sau altul, la discreţia şi latitudinea fiecărei
societăţi în parte.
În cazul în care între administrator şi societate se încheie un contract de mandat, acesta va
fi un contract de mandat comercial (profesional, cum îl numeşte legiuitorul în art. 1033, alin. (2)
Cod civil), aplicîndu-se în modul corespunzător prevederile care se referă la reprezentantul
comercial. Reprezentantul comercial este persoana care reprezintă de sinestătător şi permanent
interesele întreprinzătorului la încheierea actelor juridice în vederea gestionării afacerii. În
înţelesul prevederilor art. 258 din cod, pot deveni reprezentanţi comerciali atât persoanele
juridice, constituite potrivit legii, cât şi persoanele fizice, dacă au calitatea de întreprinzători
individuali.
De regulă, reprezentanţii comerciali încheie în contul întreprinzătorilor diferite acte
dintr-un domeniu determinat, în care deţin cunoştinţe de specialitate, legături de afaceri şi alte
informaţii specifice domeniului respectiv. Mai mult chiar, în anumite domenii, încheierea
anumitor acte juridice este posibilă doar de către persoanele care deţin un un statut special ori
sunt licenţiaţi pentru efectuarea anumitor operaţiuni (cum ar fi, de exemplu, brokerii din cadrul
burselor de valori, participanţii profesionişti la piaţa valorilor mobiliare).
Reprezentarea comercială se efectuează în baza unui contract încheiat în formă scrisă. De
regulă, este vorba de un contract de mandat fie de o specie a acestuia. Contractul respectiv va
trebui să conţină împuternicirile conferite reprezentantului precum şi limitele puterilor acestuia.
În măsura în care asemenea precizări lipsesc din contract, reprezentantului comercial i se va
elibera o procură (art.258 alin.(4) din cod).
Mandatul administratorilor unei societăţi comerciale fiind un mandat comercial, deci cu
titlu oneros, în schimbul activităţilor de administrare şi gestionare a afacerilor, ei sunt îndreptăţiţi
în calitate de mandatari la o remuneraţie. Caracterul oneros al contractului de mandat comercial,
rezultă expres din prevederile art. 1033, alin. (2) Cod civil – « mandatul profesional este
prezumat cu titlu oneros ». În lipsă de prevedere contrară, reprezentantul comercial este în drept
să ceară plata remuneraţiei convenite, precum şi restituirea tuturor cheltuielilor făcute cu ocazia
executării împuternicirilor (procurii).
Mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri pe seama şi socoteala societăţii. Prin
urmare, mandatarul comercial, în executarea mandatului, va face diverse operaţiuni materiale
necesare îndeplinirii mandatului. Pe de altă parte, „tratarea unei afaceri comerciale” înseamnă
săvîrşirea de fapte de comerţ obiective sau subiective care sunt nu numai acte juridice, ci şi fapte
juridice şi operaţiuni materiale. Prin urmare, mandatul unui administrator ordinar, care este un
Page 84
84
mandat comercial, conţine atributele acestuia de a exercita pentru societate mai degrabă fapte
juridice ori materiale, decît acte juridice. Consecinţa acestei caracterizări este aceea că, atunci
cînd un administrator, deşi nu are calitatea de reprezentant legal al societăţii, încheie acte juridice
sau săvîrşeşte fapte juridice în această din urmă calitate, poate să-şi angajeze propria răspundere,
pentru că a depăşit limitele mandatului. Cînd însă directorul general al societăţii este altcineva
decît preşedintele consiliului de administraţie, acest director general este un mandatar al
societăţii, cu puteri delegate (şi limitate) de consiliul de administraţie. El angajează societatea
faţă de terţi, prin semnătura sa, dar are şi responsabilitatea gestiunii interne a societăţii, fiind
şeful întreprinderii. Preşedintele consiliului de administraţie are, în această situaţie, doar atribuţia
de a prezida şedinţele consiliului de administraţie.
Administratorii sunt desemnaţi prin actul constitutiv cu ocazia înfiinţării societăţii, iar în
cursul existenţei societăţii, sunt aleşi de către adunarea generală. Legalitatea numirii în funcţie a
administratorilor este condiţionată de îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă prevăzute de
legislaţia comercială în vigoare.
Printre condiţiile de fond enumerăm: întrunirea cvorumului necesar pentru ca adunarea
generală, care are pe ordinea de zi alegearea administratorului să fie constituită în mod legal şi a
majorităţii necesare pentru ca votul asociaţilor să fie validat. Aceste majorităţi diferă în funcţie
de forma societăţii şi şi după cum administratorii sunt numiţi prin actul constitutiv sau prin
hotărîrea adunării generale.
Printre condiţiile de formă enumerăm :
a) îndeplinirea formalităţilor privind convocarea adunării generale;
b) înregistrarea la Camera Înregistrării de Stat a desemnării administratorului în funcţia
respectivă (art. 33, alin. (1), lit. “i” din Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice
şi a întreprinzătorilor individuali [118], art. 74, alin. (2) din Legea privind societăţile cu
răspundere limitată [122]).
Conţinutul atribuţiilor administratorului. Principalele atribuţii ale administratorului sunt:
a) atribuţia de gerare sau gestiune (administrare ordinară, gestiune internă), şi
b) atribuţia de reprezentare.
Trebuie menţionat că dreptul de reprezentare este un drept special, distinct de dreptul de
gerare (numit şi dreptul general de administrare), care include numai dreptul de gestiune
[20, p. 37]. Această concluzie rezultă şi din Codul nostru civil, care în diferite texte ale sale care
se referă la administrarea societăţilor comerciale utilizează cuvintele „administrarea şi
reprezentarea” societăţii (art. 124, 125 – administrarea, respectiv reprezentarea societăţii în nume
colectiv; art. 138 – conducerea administrativă şi reprezentarea societăţii în comandită; art. 155 –
conducerea, administrarea şi reprezentarea societăţii cu răspundere limitată; 169 - conducerea,
Page 85
85
administrarea şi reprezentarea societăţii pe acţiuni). Totodată, art. 71 din Legea privind
societăţile cu răspundere limitată prevede la alin. (1), lit. a), că administratorul este în drept să
efectueze actele de gestiune (s.n.) a societăţii, necesare atingerii scopurilor prevăzute în actul de
constituire şi în hotărîrile adunării generale a asociaţilor; iar la lit. b) a aceluiaşi alineat că
administratorul este în drept să reprezinte (s.n.) fără procură societatea în raporturile cu organele
statului, cu terţii şi în instanţele de judecată. Autorii Comentariului la Legea privind societăţile
cu răspundere limitată [186, p. 140], de altfel, recunosc existenţa celor două elemente distincte
care formează conţinutul atribuţiilor administratorului, bazîndu-se cum era şi firesc anume pe
textul de lege citat mai sus. În consecinţă, dreptul de reprezentare îl au numai administratorii
cărora li s-a conferit acest drept prin actele de constituire ori, ulterior, prin voinţa asociaţilor, în
condiţiile legii. Pentru a putea angaja răspunderea societăţii faţă de terţi, un administrator trebuie
să fie desemnat reprezentant legal al societăţii (acest administrator este denumit tradiţional şi
organ al societăţii), iar această numire trebuie să fie urmată de îndeplinirea unor formalităţi de
publicitate. De exemplu, în conformitate cu prevederile art. 70, alin. (3) şi (4) din Legea privind
societăţile cu răspundere limitată, datele despre desemnarea şi eliberarea administratorului,
precum şi despre identitatea acestuia, se prezintă pentru înregistrare în Registrul de stat al
întreprinderilor şi organizaţiilor. La acestea se anexează hotărîrea de desemnare sau de eliberare
a administratorului. Totodată, administratorul societăţii va depune la Camera Înregistrării de Stat
specimenul semnăturii, care va fi folosită în actele societăţii. Reprezentantul legal al societăţii
este, deci, acel administrator al societăţii căruia asociaţii i-au conferit dreptul de „semnătură
socială”, adică dreptul de a exprima voinţa juridică a societăţii, de a angaja responsabilitatea
juridică a acesteia faţă de terţi.
Raportul de reprezentare este un raport accesoriu raportului de administrare în care se află
administratorul faţă de societate, deoarece reprezentarea este de natura şi nu de esenţa
mandatului [77, p. 155]. De regulă, administratorul are ambele drepturi. De exemplu, în
conformitate cu art. 71, alin. (1) din Legea privind societăţile cu răspundere limitată,
administratorul este în drept să efectueze actele de gestiune (s.n.) a societăţii, necesare atingerii
scopurilor prevăzute în actul de constituire şi în hotărîrile adunării generale a asociaţilor şi să să
reprezinte (s.n.) fără procură societatea în raporturile cu organele statului, cu terţii şi în instanţele
de judecată. Raportul de administrare, atunci cînd nu este dublat şi de un raport de reprezentare,
are conţinutul unui mandat comercial, fără ca mandatarul să aibă puterea de reprezentare a
mandantului (societatea) în actele juridice adică, un mandat limitat la fapte materiale de gestiune.
În cazul pluralităţii de administratori, de regulă, administratorul ordinar are atribuţii de
gestiune internă a societăţii, iar în societăţile pe acţiuni, acţionarii pot decide compartimentarea
acelor atribuţii de gestiune pe domenii de specialitate.
Page 86
86
În doctrină [73, p. 20] s-a afirmat că administratorul fără reprezentare nu are o natură
juridică diferită de aceea a administratorului cu reprezentare, întrucît, pentru activitatea lor
comună (în consiliul de administraţie), răspunderea lor este aceeaşi cu a celor care au puterea de
reprezentare, dispoziţiile legale aplicabile nefăcînd distincţie între ei. Nu suntem de acord cu
această opinie, deoarece administratorii ordinari, în special cei care participă efectiv la
conducerea operativă a societăţii, au mai degrabă o obligaţie de control şi supraveghere a
administratorilor reprezentanţi ori a celor executivi, obligaţie de diligenţă şi nu de rezultat.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 76, alin. (2) din Legea cu privire la societăţile cu
răspundere limitată în cazul desemnării mai multor administratori, ei răspund solidar, dacă prin
hotărîre judecătorească nu s-a stabilit altfel. Textul de lege invocat nu face distincţie între cele
două categorii de administratori, însă lasă la discreţia instanţei de judecată posibilitatea de a face
acest lucru. Astfel, în motivarea hotărîrii judecătoreşti, judecătorul ar trebui să ţină cont de faptul
dacă în actele de constituire unor administratori li s-au conferit doar atribuţii de administrare sau
gestionare, iar altora doar atribuţii de reprezentare. Prin urmare, dacă se va stabili că
administratorii care şi-au exercitat obligaţiile de control şi supraveghere a administratorilor
reprezentanţi ori a celor executivi cu diligenţa necesară şi specifică atribuţiilor lor, însă aceştea
din urmă, cu rea-credinţă, au abuzat de funcţiile încredinţate, obligînd societatea la acte
dezavantajoase sau extrem de oneroase, va fi necesar de a dispune că administratorii cu atribuţii
de reprezentare să răspundă personal şi nu solidar cu administratorii care au doar atribuţii de
gestionare.
Particularităţile reprezentării societăţilor comerciale de persoane.
Modul de desemnare a administratorilor reprezentanţi este diferit, în funcţie de forma
juridică a societăţii:
În societăţile de persoane (societatea în nume colectiv şi societatea în comandită) legea
prezumă că dreptul de a reprezenta societatea este acordat oricărui membru.
Astfel, conform prevederilor art. 124, alin. (1) Cod civil fiecare membru al societăţii în
nume colectiv are dreptul de a acţiona în numele societăţii dacă actul de constituire nu prevede
că toţi membrii administrează societatea în comun sau că administrarea este delegată unor
anumiţi membri sau unor terţi. Conform prevederilor art. 125 Cod civil dreptul şi obligaţia de a
reprezenta societatea în nume colectiv îl au toţi membrii ei. Actul de constituire poate stipula
dreptul unuia sau mai multor membri de a reprezenta societatea. În acest caz, ceilalţi membri nu
au dreptul să o reprezinte. Astfel, art.125 din Codul civil stabileşte regula în materia reprezentării
societăţilor în nume colectiv, şi anume că ori de câte ori nu se prevede altfel prin actul constitutiv
fiecare asociat are dreptul de a reprezenta societatea şi, implicit de a încheia orice act în numele
societăţii, în limitele legii şi ale obiectului de activitate. Această regulă este o particularizare a
Page 87
87
celei înscrise în art.124 alin. (1) din Cod. Considerăm că tehnica aleasă de legiuitor de a
reglementa printr-un articol separat reprezentarea societăţii în nume colectiv nu este cea mai
indicată, deoarece dispoziţiile alin.(1)-(4) ale art. 125 le reformulează practic pe cele ale art. 124
din cod care reglementează administrarea societăţii. Şi aceasta deoarece, în principiu, sub
raportul statutului juridic, administratorul cumulează în persoana sa o dublă calitate, şi anume: pe
de o parte, el este un organ de gestiune, iar, pe de altă parte, administratorul este şi se manifestă
şi ca un organ de reprezentare a societăţii în raporturile juridice ale acesteia. Ca organ de
gestiune a patrimoniului social, administratorul este abilitat să decidă în tot ceea ce priveşte
patrimoniul societăţii, în vederea realizării obiectului de activitate al societăţii şi a scopului avut
în vedere la constituirea acesteia. Ca organ de reprezentare a societăţii, administratorul
acţionează nu în numele său personal, ci în numele şi pe contul societăţii. Actele juridice pe care
el le îndeplineşte în această calitate, produc efecte direct în persoana societăţii. Astfel fiind,
considerăm că funcţia de reprezentare a societăţii este de natura activităţii administratorului,
acesta putînd reprezenta societatea în relaţiile cu terţii, chiar dacă actul constitutiv nu
menţionează nimic în această privinţă. În consecinţă, nu găsim nici o raţiune pentru
reglementarea separată a dreptului de reprezentare a societăţii separat de dispoziţiile legale
privind administrarea societăţii. Sigur, au existat şi opinii în literatura de specialitate, care au
rămas însă izolate, potrivit cărora administrarea societăţii nu se confundă cu reprezentarea, iar
administratorii reprezintă, în regulă generală, simple organe deliberative, dar nu şi organe prin
care se exprimă voinţa socială; astfel încât, pentru a putea reprezenta societatea în relaţiile cu
terţii, o persoană, asociat sau administrator, ar trebui să fie învestită expres cu această putere, fie
la constituirea societăţii, fie ulterior. Din punctul nostru de vedere, aceste opinii nu sunt
justificate. Considerăm că, singurele limitări care ar putea fi aduse puterilor administratorilor
sunt cele stipulate în actul constitutiv. Astfel, este posibil, dacă se prevede prin actul constitutiv,
ca un administrator să nu aibă drept de reprezentare al societăţii în relaţiile cu terţii.
Potrivit art.125 alin. (4) Cod civil, persoanele care au dreptul de a reprezenta societatea în
nume colectiv sunt obligate să notifice despre desemnarea lor organul de stat unde societatea este
înregistrată. O asemenea notificare este importantă deoarece din momentul înscrierii acestui fapt
în Registrul de stat al întreprinderilor persoana respectivă va putea încheia acte juridice valabile
în numele societăţii, şi pentru societate, acte apte să genereze obligaţii şi drepturi subiective
valabile atît pentru societate, cît şi pentru terţii cu care aceasta intră în raporturi juridice. Totuşi,
în ceea ce priveşte terţii de bună credinţă, societatea nu va putea invoca prevederile actului de
constituire prin care se limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea în nume colectiv
(art.125 alin. (6) Cod civil).
Page 88
88
În conformitate cu prevederile art. 138 Cod civil conducerea societăţii în comandită se
exercită de către comanditaţi. Modul de conducere, de administrare şi de reprezentare a societăţii
de către comanditaţi este stabilit de aceştia în conformitate cu prevederile Codului civil
referitoare la societatea în nume colectiv (art. 138, alin. (1), propoziţia a doua). Astfel,
administrarea societăţii în comandită se exercită de către comanditaţi. Excluderea asociaţilor
comanditari de la administrarea societăţii este menită să apere interesele terţilor. Actele care
angajează societatea nu pot fi încheiate de asociaţii comanditari, care au o răspundere limitată, ci
numai de asociaţi comanditaţi, care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale.
Astfel, în lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, dreptul de a administra şi
reprezenta societatea aparţine fiecărui comanditat. Asociaţii, însă, vor putea decide ca
administrarea şi reprezentarea societăţii în comandită să fie efectuată în comun de către toţi
asociaţii comanditaţi ori să fie delegată unuia sau mai multora dintre aceştea. În ceea ce priveşte
posibilitatea desemnării unui terţ în funcţia de administrator, considerăm că acest lucru nu este
posibil la o societate în comandită, prevederile art.138 alin. (1) din cod având un caracter
imperativ.
Comanditaţii nu vor putea practica, fără acordul celorlalţi asociaţi, activităţi similare celor pe
care le practică societatea din care fac parte. Consimţământul celorlalţi asociaţi se prezumă, până
la proba contrară, dacă activităţile, operaţiunile comanditatului, fiind anterioare actului
constitutiv, au fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor (art.116
alin. (2) din Codul civil). Sancţiunea încălcării acestei interdicţii nu va fi anularea contractelor
încheiate de asociat cu terţii, ci, după caz, angajarea răspunderii asociatului culpabil, care va fi
obligat la plata unor despăgubiri către societate, ori preluarea de către societate a drepturilor şi
obligaţiile asociatului sau beneficiul care rezultă din actele încheiate (art.116 alin. (3) din Codul
civil).
Potrivit art.138 alin. (2) din Codul civil asociaţii comanditari nu au dreptul să participe la
conducerea şi administrarea societăţii în comandită, să o reprezinte fără procură, precum şi să
conteste acţiunile comanditaţilor în legătură cu administrarea sau cu reprezentarea societăţii
exercitate în limitele activităţii ei obişnuite. Interdicţia comanditarilor de a se amesteca în
administrarea societăţii este justificată, pe de o parte, de scopul protejării terţilor, care ar putea să
se înşele asupra poziţiei comanditarilor, considerând că tratează cu asociaţi care răspund
nelimitat pentru datoriile sociale, iar, pe de altă parte, de faptul că, răspunderea comanditarilor
pentru datoriile sociale fiind limitată, aceştia trebuie împiedicaţi să se lanseze în operaţiuni
imprudente pe socoteala societăţii. Această interdicţie nu are, însă, un caracter absolut,
comanditarii putînd încheia anumite acte în contul societăţii în temeiul unei procuri speciale dată
pentru o operaţiune determinată de către asociaţii comanditaţi care sunt administratori ai
Page 89
89
societăţii. Procura va trebui, în mod obligatoriu, să precizeze operaţiunea sau să determine
operaţiunile care vor fi încheiate de asociatul comanditar în contul societăţii. Deoarece în acest
fel ar putea reprezenta societatea şi un terţ, nu există riscul de confuzie din partea creditorilor
sociali, în sensul că ar fi tratat cu un asociat ce se obligă nelimitat pentru datoria socială.
Considerăm, de asemenea, că asociatul comanditar va putea încheia orice act permis de
lege unei persoane străine ce nu participă la conducerea societăţii. De exemplu, va putea fi un
colaborator tehnic, va putea ţine casieria societăţii, va putea fi salariat al societăţii, cu condiţia de
a nu depăşi rolul de subaltern în relaţiile cu terţii, va putea garanta obligaţiile acesteia ca
fidejusor, va putea împrumuta societatea sau va putea să-i vîndă mărfuri. De asemenea, asociaţii
comanditari pot consilia pe administratori, cu condiţia ca terţii să nu aibă cunoştinţă despre
aceasta.
Din păcate, legiuitorul nu a prevăzut şi sancţiunea care se aplică asociatului comanditar
care a încălcat interdicţia de a administra şi reprezenta societatea. Plecîndu-se de la scopul pentru
care a fost instituită această interdicţie, şi anume de a proteja terţele persoane, în doctrină s-a
arătat că răspunderea asociatului comanditar ar trebui să fie solidară şi nemărginită, dar limitată
la operaţiunea încheiată de el, dacă imixtiunea în afacerile societăţii are caracter izolat, lipsit de
continuitate. În acest caz, terţii sunt ocrotiţi suficient dacă pentru acea operaţiune răspunde
alături de societate şi comanditarul vinovat.
Dacă, însă, comanditarul se amestecă în mod constant în administrarea societăţii,
răspunderea sa va deveni solidară şi nemărginită şi se va extinde la toate datoriile sociale
posterioare primului act de ingerinţă în afacerile sociale (aceasta deoarece prin actul de ingerinţă
comanditarul îşi schimbă statutul juridic în cadrul societăţii). În doctrină s-a mai arătat că, în
afară de răspunderea sa pentru datoriile sociale, acţionarului comanditar care intervine nepermis
în administrarea societăţii, îi este angajată şi răspunderea civilă faţă de ceilalţi asociaţi, dacă prin
ingerinţa sa în gestiune le-a cauzat acestora o pagubă. Acţiunea în răspundere civilă introdusă de
asociaţi este o acţiune contractuală, izvorîta din actul constitutiv.
În vederea necesităţii asigurării independenţei comanditaţilor, care răspund cu întreaga lor
avere pentru datoriile sociale, în activitatea lor de administrare a societăţii, legea interzice
comanditarilor să conteste acţiunile comanditaţilor în legătură cu administrarea sau cu
reprezentarea societăţii exercitate în limitele activităţii ei obişnuite. Comanditarii vor putea, însă,
contesta orice acţiune a comanditaţilor contrară legii sau actului constitutiv.
Particularităţile reprezentării societăţilor comerciale pe capitaluri.
În societăţile de capitaluri (societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată)
administratorii au dreptul de reprezentare legală a societăţii. Astfel, în conformitate cu
prevederile art. 69, alin. (1) din Legea privind societăţile cu răspundere limitată, societatea
Page 90
90
trebuie să aibă unul sau mai mulţi administratori, care administrează societatea şi o reprezintă
(s.n.). De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 169 Cod civil normele cu privire la
conducere, administrare şi reprezentare a societăţii pe acţiuni sunt stabilite prin lege şi actul de
constituire. În conformitate cu prevederile art. 70 din Legea privind societăţile pe acţiuni
conducătorul organului executiv al societăţii este în drept, în limitele atribuţiilor sale, să
acţioneze în numele societăţii fără mandat, inclusiv să efectueze tranzacţii, să aprobe statul de
personal, să emită ordine şi dispoziţii.
În doctrina de specialitate s-a afirmat că în societăţile pe capitaluri administratorii au
dreptul de reprezentare legală a societăţii, numai dacă asociaţii sau acţionarii, în contractul de
societate, sau printr-o decizie ulterioară a adunării generale, le-au acordat în mod expres acest
drept [170, p. 88 ; 174, p. 56]. Astfel, în opinia autorilor citaţi, un administrator este prezumat a
nu avea şi calitatea de reprezentant legal, deci de a nu putea angaja societatea în raporturile cu
terţii, fapt pentru care va trebui să dovedească că are calitatea de reprezentant pentru a putea
angaja societatea atunci cînd terţul contractant pretinde să i se arate calitatea în care acţionează
administratorul. De aici ar decurge consecinţa că de fiecare dată, administratorul ar trebui să-şi
dovedească şi calitatea de reprezentant, ca să poată încheia acte juridice cu terţii. Autorii citaţi
consideră că totuşi această consecinţă este mult atenuată, pentru că, în primul rînd orice
desemnare a unei persoane în calitate de reprezentant legal al unei societăţi trebuie să fie
înregistrată în registrul public, iar în al doilea rînd, datorită celerităţii în raporturile comerciale,
orice administrator este de fapt prezumat a avea şi calitatea de reprezentant, cînd se manifestă ca
atare în raporturile cu terţii.
Faţă de această opinie avem o poziţie cel puţin critrică, deoarece însăşi construcţia pe care
încearcă să o acrediteze aceşti autori este contradictorie. Astfel, se afirmă că administratorii au
dreptul de reprezentare legală a societăţii, numai dacă asociaţii sau acţionarii, în contractul de
societate, sau printr-o decizie ulterioară a adunării generale, le-au acordat în mod expres acest
drept. În acest caz nu putem vorbi despre reprezentare legală, ci doar de reprezentare
convenţională. Reprezentarea legală îşi are izvorul direct în lege, pe cînd reprezentarea
convenţională – în convenţia părţilor. Dacă administratorului i s-a acordat expres dreptul de a
reprezenta societatea prin contractul de societate sau, ulterior, printr-o decizie ulterioară a
adunării generale, despre ce fel de reprezentare legală poate fi vorba? În al doilea rînd, din
textele de lege invocate deja ( art. 69, alin. (1) din Legea privind societăţile cu răspundere
limitată, art. 169 Cod civil şi art. 70 din Legea privind societăţile pe acţiuni) rezultă cu
certitudine şi fără nici un fel de îndoială faptul că administratorul este de jure şi reprezentantul
societăţii cu răspundere limitată sau al societăţii pe acţiuni. Prin urmare, pentru a angaja
societatea în raporturile cu terţii va fi suficient de a demonstra că la momentul încheierii actelor
Page 91
91
juridice, persoana avea calitatea de administrator. Înregistrarea desemnării administratorului la
Camera Înregistrării de Stat constituie în acest sens o prezumţie foarte serioasă că
administratorul avea împuterniciri de reprezentare. Dacă din momentul revocării
administratorului din funcţie pînă la înregistrarea revocării acestuia la Camera Înregistrării de
Stat, acesta va încheia acte juridice prin care va obliga societatea, actele respective vor fi
considerate încheiate de societate şi o vor obliga în raporturile cu terţii. Acest lucru rezultă din
prevederile art. 74, alin. (2) din Legea privind societatea cu răspundere limitată conform cărora
în scopul sustragerii de la obligaţiile asumate, nici societatea şi nici terţii nu sînt în drept să pună
la îndoială legalitatea desemnării administratorului sau a altei persoane cu drept de reprezentare a
societăţii dacă această desemnare a fost înregistrată la Camera Înregistrării de Stat.
În ceea ce priveşte dreptul de a reprezenta societatea, în doctrină [170, p. 88; 174, p. 56]
s-a afirmat că acesta nu poate fi transmis către o altă persoană, decît dacă această facultate i-a
fost expres acordată administratorului, de către asociaţi. Prin urmare, dacă dreptul de semnătură
socială a fost transmis fără permisiunea asociaţilor, societatea nu va fi obligată faţă de terţi, dar
va putea pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din operaţiune. Astfel, depăşindu-şi
mandatul, administratorul respectiv îşi asumă personal obligaţiile faţă de terţi. De asemenea,
acesta răspunde în mod solidar cu persoana căreia i-a transmis dreptul de reprezentare, pentru
pagubele pricinuite societăţii.
Totuşi, din prevederile art. 71, alin. (1), lit. „c” din Legea privind societatea cu răspundere
limitată administratorul este în drept să elibereze altor persoane mandat pentru săvîrşirea unor
anumite acte juridice, dacă aceasta nu este interzis prin actul de constituire. Observăm că
legiuitorul nostru nu este atît de categoric. Astfel, regula generală este că administratorul poate
să elibereze altor persoane mandat pentru săvîrşirea anumitor acte juridice. Dacă însă în
contractul de constituire îi va fi expres interzis aceasta, el nu va putea delega dreptul de
reprezentare unor terţe persoane.
Societatea pe acţiuni, ca orice persoană juridică, nu are o existenţă organică şi, deci, nici o
voinţă naturală. Ca atare, voinţa societăţii se manifestă prin organele sale. Voinţa socială se
formează în organul de deliberare, care este adunarea generală a acţionarilor (organ colectiv
format din totalitatea acţionarilor). Voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale
consiliului de administraţie al societăţii (consiliul directorilor sau consiliul observatorilor) şi
organului executiv. În sfârşit, controlul activităţii de gestiune a societăţii se realizează de către un
organ specializat – comisia de cenzori. Organul executiv al societăţii pe acţiuni este organul care
exercită conducerea curentă a societăţii, prin intermediul căruia societatea îşi manifestă
(exteriorizează) voinţa socială, este organul care exprimă capacitatea de folosinţă şi exerciţiu în
raport cu terţele persoane, organele de stat şi reprezintă societatea în instanţele judecătoreşti.
Page 92
92
Organul executiv al societăţii pe acţiuni asigură îndeplinirea hotărârilor adunării generale a
acţionarilor şi deciziilor consiliului societăţii, fiind subordonat consiliului societăţii şi, dacă acest
lucru este prevăzut expres în actul constitutiv, adunării generale a acţionarilor (art.69 alin. (2) din
Legea privind societăţile pe acţiuni).
Societatea pe acţiuni poate avea un organ executiv colegial (comitet de conducere sau
comitet de direcţie), unipersonal (director general, director) sau, daca statutul prevede, o
îmbinare a acestor două organe. Menţionăm, de asemenea, că adunarea generală poate delega
împuternicirile organului executiv al societăţii unei persoane juridice specializate (“organizaţie
gestionară” – în terminologia legii). Deci, prin organizaţie gestionară, legiuitorul înţelege o
persoană juridică, care, în baza unui contract de administrare fiduciară, gestionează societatea pe
acţiuni în limitele admise de lege pentru organul executiv [136, p. 350]. Este necesar de precizat
că potrivit legii, nu poate fi desemnată ca organizaţie gestionară a societăţii pe acţiuni o persoană
afiliată societăţii (art. 70, alin. (7) din Legea privind societăţile pe acţiuni). De asemenea,
organizaţia gestionară a societăţii pe acţiuni nu este în drept să încheie cu societatea alte
contracte în afară de contractul de administrare fiduciară (art. 70, alin. (8) din Legea privind
societăţile pe acţiuni). Persoana juridică poate să fie numită fie ca administrator unic, fie ca
membru al unui comitet de conducere (comitet de direcţie), cu precizarea că persoana juridică nu
poate fi desemnată în calitate de director sau director general al unui organ executiv colegial,
aceste funcţii fiind posibil de ocupat numai de persoane fizice. Persoana juridică căreia i-au fost
delegate împuternicirile organului executiv al societăţii acţionează întotdeauna prin persoane
fizice desemnate de ea.
O problemă importantă care se ridică în legătură cu această particularitate, este
răspunderea persoanei fizice care acţionează în calitate de reprezentant al organizaţiei gestionare.
Considerăm, de rînd cu alţi autori [136, p. 350], că reprezentantul (reprezentanţii) organizaţiei
gestionare va răspunde faţă de societate întocmai ca membrii organului executiv care acţionează
în nume propriu şi, eventual, în solidar cu persoana juridică pe care o reprezintă. În acest caz, se
vor aplica prevederile art. 604 Cod civil care reglementează răspunderea pentru fapta
reprezentantului legal şi a prepusului. Astfel, în conformitate cu textul de lege nominalizat
debitorul răspunde pentru vina reprezentantului său şi a persoanelor cărora le-a încredinţat
executarea contractului în aceeaşi măsură ca pentru propria vină dacă legea nu prevede că
răspunde terţul. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este exercitată prin administratorul
său care prin lege sau prin actul de constituire este desemnat să acţioneze, în raporturile cu terţii,
în numele şi pe seama persoanei juridice. Raporturile dintre persoana juridică şi cei care
alcătuiesc organele sale executive sînt supuse prin analogie regulilor mandatului dacă legea sau
actul de constituire nu prevede altfel. Pe de altă parte, organele de conducere a persoanei juridice
Page 93
93
nu sînt subiecte distincte de drept, ci sînt parte a persoanei juridice, actele lor fiind recunoscute
drept acte ale persoanei juridice. Astfel, în raporturile civile de obligaţii persoana juridică-
debitor poartă răspundere pentru actele organelor sale de conducere.
Răspunderea administratorilor. Puterile administratorilor sunt limitate, în primul rînd,
de obiectul de activitate al persoanei juridice şi de unele dispoziţii legale speciale, însă puterile
lor sunt limitate, obiectiv şi de ierarhia structurii de organizare a societăţii şi de interesul social,
după cum pot fi limitate prin actul constitutiv, prin decizii ale adunării generale a asociaţilor sau
chiar prin decizii ale consiliului de administraţie.
Administratorul răspunde faţă de societate atît contractual, cît şi delictual sau penal în
funcţie de temeiul obligaţiei încălcate [208, p. 339 ; 72, p. 89-91]. Distinct de răspunderea
administratorului faţă de societate se pune problema dacă există şi o răspundere a
administratorului faţă de terţ. În principiu administratorul nu răspunde faţă de terţi. Actele
încheiate de administrator, ca reprezentant al societăţii, angajează răspunderea societăţii în
raporturile cu terţii, care poate fi după caz, o răspundere civilă contractuală sau o răspundere
civilă delictuală.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorului va putea fi introdusă numai de societate
sau asociaţi în calitate de mandatari, iar daunele vor reprezenta atît damnum emergens, cît şi
lucrum cessans. Daunele nu vor putea fi compensate cu beneficiile aduse societăţii de către
administrator.
Din prevederile art. 74 al Legii privind societăţile pe acţiuni, rezultă că persoanele cu
funcţii de răspundere, răspund pentru prejudiciul cauzat societăţii în conformitate cu prezenta
lege, cu legislaţia penală, administrativă şi cu legislaţia muncii.
În cazul luării de către persoanele cu funcţii de răspundere ale societăţii a unor decizii
comune care sînt în contradicţie cu legislaţia, aceste persoane poartă în faţa societăţii răspundere
patrimonială solidară în mărimea prejudiciului cauzat.
Persoana cu funcţii de răspundere a societăţii este eliberată de răspundere patrimonială
solidară pentru decizia consiliului societăţii sau a organului executiv colegial al societăţii dacă:
a) această persoană a votat contra luării deciziei de către organele de conducere respective;
şi
b) opinia sa separată este anexată la procesul-verbal al şedinţei organului respectiv sau este
consemnată în procesul-verbal.
Persoanele cu funcţii de răspundere ale societăţii nu sînt eliberate de răspundere dacă au
delegat altor persoane împuternicirile lor de a lua decizii.
Page 94
94
Dacă acţiunile realizate de persoanele cu funcţii de răspundere prin depăşirea
împuternicirilor sînt recunoscute de societate ca fiind săvîrşite în interesul ei, răspunderea pentru
aceste acţiuni trece asupra societăţii.
Prevederi similare se regăsesc şi în art. 76 din Legea privind societăţile cu răspundere
limitată. Astfel, administratorul societăţii poartă răspundere materială deplină pentru prejudiciile
cauzate de el societăţii, inclusiv prin plăţi ilegale făcute asociaţilor.
În cazul desemnării mai multor administratori, ei răspund solidar, dacă prin hotărîre
judecătorească nu s-a stabilit altfel.
Hotărîrea societăţii privind exonerarea de răspundere a administratorului este nulă dacă sînt
lezate interesele terţilor, chiar dacă administratorul a acţionat în baza hotărîrii adunării generale a
asociaţilor.
În legătură cu răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, s-a pus problema
determinării consecinţelor juridice ale depăşirii limitelor mandatului conferit administratorului.
În esenţă, regimul juridic de drept comun aplicabil efectelor depăşirii limitelor mandatului
îşi găseşte aplicabilitatea cu titlu de drept comun şi în ce priveşte depăşirea limitelor
împuternicirilor (atribuţiilor) administratorului societăţii comerciale. Dar, avînd în vedere
specificul funcţiei administratorului, care se află, în raporturile cu societatea, pe poziţia unui
mandatar cu drepturi şi obligaţii complexe, contractuale şi legale, legea instituie un regim special
complementar şi pe alocuri derogator de la dreptul comun, consacrînd o mai mare restrîngere a
cazurilor în care societatea ar putea pretinde că actele sau faptele juridice ale administratorilor,
săvîrşite în exerciţiul funcţiilor încredinţate, dar cu depăşirea puterilor acordate, i-ar fi
inopozabile (societăţii) şi că, deci, nu i-ar crea nici o obligaţie.
În cazul încheierii de către administrator a unor acte juridice cu depăşirea limitei
împuternicirilor, aceste acte vor fi susceptibile de a fi declarate nule potrivit art. 226 Cod civil în
conformitate cu prevederile căruia în cazul în care atribuţiile persoanei privind încheierea
actului juridic sînt limitate prin contract, iar împuternicirile organului persoanei
juridice - prin actul de constituire, în comparaţie cu cele stipulate prin mandat, lege sau cu
cele deduse din circumstanţele în care se încheie actul juridic, acesta, încheiat fără respectarea
limitelor impuse, poate fi declarat nul numai în cazul în care se demonstreaza că cealaltă parte
a ştiut sau trebuia să ştie despre limitări. Această normă juridică a fost edificată în scopul
asigurării stabilităţii circuitului civil şi comercial şi instituie prezumţia valabilităţii actului juridic
încheiat în conformitate cu mandatul, legea şi în condiţiile obişnuite de săvîrşire a unor asemenea
acte juridice. Acest act juridic poate fi anulat numai dacă persoana care invocă nulitatea va
demonstra că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre limitările impuse printr-un contract
sau prin actul de constuire a persoanei juridice. Actul juridic încheiat cu depăşirea atribuţiilor
Page 95
95
stabilite prin contract sau prin actul de constituire a persoanei juridice este lovit de nulitate
relativă.
Legea conţine unele norme speciale referitor la limitarea împuternicirilor de reprezentare a
administratorilor. Astfel, art. 125, alin. (6) Cod civil stipulează că prevederile actului de
constituire care limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea în nume colectiv nu sunt
opozabile terţilor de bună – credinţă. O normă juridică similară se regăseşte şi în art. 74, alin. (3)
din Legea privind societăţile cu răspundere limitată în conformitate cu care prevederile actului de
constituire şi hotărîrile adunării generale a asociaţilor care limitează împuternicirile de
reprezentare conferite de către lege administratorului nu sînt opozabile terţilor. Totodată, în
conformitate cu prevederile art. 74, alin. (1) din Legea nominalizată, societatea este angajată în
raporturile cu terţii prin actele săvîrşite de către administrator, chiar dacă aceste acte depăşesc
obiectul de activitate al societăţii, cu excepţia cazului în care societatea demonstrează că terţii
ştiau despre această depăşire. Buna-credinţă se prezumă. Prin urmare, actul juridic încheiat de un
asociat al acestei societăţi este valabil indiferent de prevederile actului de constituire care
limitează drepturile asociatului de a reprezenta societatea, dacă cealaltă parte nu a ştiut şi nu
trebuia să ştie despre aceste prevederi. Suntem, practic în prezenţa instituţiei „reprezentării
aparente” sau a „mandatului aparent”. Mandatul aparent există atunci cînd împrejurările de fapt
determină o terţă persoană să creadă în mod legitim, fără a se reţine vreo culpă în sarcina ei, că
cel cu care tratează a fost împuternicit de prezumatul mandant să încheie acte juridice, deşi nu
există nici un contract de mandat sau actul juridic este încheiat cu depăşirea puterilor atribuite de
mandant [198, p. 121]. Suportul juridic al instituţiei mandatului aparent în legislaţia noastră îl
constituie art. 242, alin. (3) Cod civil care prevede că dacă actul juridic este încheiat în numele
unei alte persoane, părţii cu care a contractat reprezentantul nu i se poate opune o lipsă a
împuternicirilor dacă reprezentatul a creat astfel de împrejurări în virtutea cărora această parte
presupunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri.
Altfel spus, „reprezentatul” va suporta efectele actului încheiat în numele şi pe seama sa de
o altă persoană în cazurile cînd prin comportarea sa insuflă terţilor contractanţi credinţa
existenţei unor împuterniciri pe care le-a acordat. Această soluţie îşi găseşte justificare în
comportamentul culpabil al „reprezentatului” care crează, în acest fel, aparenţa unei reprezentări.
În asemenea situaţii, cea mai eficientă modalitate de reparare a prejudiciului cauzat din greşeală,
neglijenţă sau imprudenţa „reprezentatului” o constituie eficacitatea faţă de el a actului respectiv.
Astfel, dacă de exemplu, reprezentatul a împuternicit pe reprezentantul său să împrumute o
anumită sumă de bani, neglijînd să specifice în procură că ea este valabilă doar pentru un singur
împrumut, el va fi obligat să suporte consecinţele şi ale altor împrumuturi făcute de reprezentant
Page 96
96
fără să fi existat în realitate o împuternicire în acest sens, şi aceasta ca o consecinţă a culpei in
omittendo a reprezentatului.
Pe durata funcţionării societăţii pot fi constatate neregularităţi în numirea
administratorilor. Dacă administratorii au fost numiţi fără respectarea condiţiilor de formă şi de
fond, atunci potrivit principiilor quod nullum est nullum producit efectum şi resolutio iure dantis,
resolvitur ius accipientis contractul de mandat dintre societate şi administratorii săi este lipsit de
efecte juridice, iar nulitatea actului de numire a administratorului trebuie să aibă drept consecinţă
desfiinţarea actelor juridice încheiate de acest reprezentant.
Totuşi, principiile arătate mai sus cunosc o excepţie importantă, consacrată prin art. 8 din
Directiva I-a a Consiliului Uniunii Europene nr. 68/151/C.E.E. din 9 martie 1968 [81]. Potrivit
acestui articol : « Îndeplinirea formalităţilor de publicitate referitor la persoanele care, în calitate
de organe, au putere să angajeze societatea, fac toate neregularităţile în numirea lor inopozabile
terţilor, afară de cazul în care societatea probează că terţii au avut cunoştinţă.» De această
prevedere s-a condus şi legiuitorul nostru atunci cînd a adoptat Legea privind societăţile cu
răspundere limitată. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 74, alin. (2) din legea
nominalizată în scopul sustragerii de la obligaţiile asumate, nici societatea şi nici terţii nu sînt în
drept să pună la îndoială legalitatea desemnării administratorului sau a altei persoane cu drept de
reprezentare a societăţii dacă această desemnare a fost înregistrată la Camera Înregistrării de
Stat.
Această excepţie îşi are originea în dreptul roman în opera lui Ulpian. În Digeste, Cartea I,
Titlul XIII intitulat « De eficio praetorum » se descrie cazul unui sclav pe nume Barbarius
Philipus care, printr-o eroare generală, a fost considerat cetăţean roman şi în această calitate a
fost ales pretor. Philipus a dat mai multe formule pe baza cărora s-au rezolvat litigii.
Descoperindu-se cazul, s-a pus problema cu privire la efectele actelor făcute de scalv în timpul
magistraturii uzurpate. Jurisconsulţii romani n-au aplicat regulile din acea epocă care prevedeau
că sclavul fugit este lucru furat, ce trebuie înapoiat stăpînului şi tot ceea ce face este nul.
Pomponius, jurisconsult anterior lui Ulpian, la care se referă acesta din urmă cînd relatează
cazul, spune « propter utilitatem erorum ». Adică pentru utilitatea celor care l-au folosit şi cărora
nu li se poate reproşa nimic. Actele făcute şi drepturile dobîndite au fost menţinute [198, p. 145].
Prin urmare, suntem în prezenţa unor interese diametral opuse. Pe de o parte, asociaţii
urmăresc să fie respectate condiţiile de fond privind numirea administratorilor şi să fie
sancţionată orice abatere pentru ca ei să nu constate ulterior că patrimoniul societăţii, format din
aporturile lor, este epuizat prin actele juridice ale unui administrator necompetent.
Pe de altă parte, terţii urmăresc menţinerea actelor juridice încheiate cu reprezentanţii
societăţilor comerciale ale căror puteri şi identitate le-au fost comunicate prin publicitate. Ei nu
Page 97
97
au înţeles să verifice la momentul încheierii actelor juridice regularitatea numirii în funcţie a
administratorilor (de exemplu, îndeplinirea corectă a formalităţilor privind convocarea adunării
generale). Legiuitorul a preferat să acorde întîietate terţilor. Nevoia de securitate a raporturilor
juridice, precum şi imperativul încheierii şi executării în mod rapid a tranzacţiilor comerciale
impun validitatea actelor juridice încheiate de un reprezentant investit în funcţie cu încălcarea
legii atunci cînd numirea sa a fost publicată în mod regulat. Prin publicitate, persoana înscrisă în
registrul comerţului, este receptată de terţi ca reprezentant al societăţii. Asociaţii care nu sunt de
acord cu această aparenţă au la dispoziţie acţiunea în constatarea nulităţii adunării generale prin
care a fost desemnat reprezentantul aparent. În cele din urmă, aparenţa creată prin publicitate are
ca efect purificarea actului juridic de neregularităţile sale.
Depăşirea atribuţiilor încredinţate administratorului de către asociaţi şi în acelaşi timp
limitate prin statut sau decizie a adunării generale poate antrena răspunderea personală a
administratorului faţă de terţi [166, p. 31-36] potrivit art. 250, alin. (1) Cod civil în conformitate
cu prevederile căruia persoana care a încheiat un act juridic în calitate de reprezentant, în cazul în
care nu poate demonstra că a avut împuterniciri, este obligată, la alegerea celeilalte părţi, să
execute actul juridic sau să repare prejudiciul cauzat dacă reprezentatul refuză să confirme actul
juridic. În cazul în care societatea dovedeşte că terţul a cunoscut limitele mandatului, răsturnînd
astfel aparenţa de mandat general valabil al administratorului, terţii nu vor putea acţiona
societatea, ci numai pe administrator, deoarece nu mai poate fi vorba de acte sau fapte juridice
ale societăţii [170, p. 118-119].
Reprezentanţele societăţilor comerciale. Un loc aparte în reprezentarea societăţilor
comerciale îl ocupă problema reprezentanţelor (agenţiilor) societăţilor comerciale. Reprezentanţa
(agenţia societăţii comerciale), este alături de filială, una din formele exogene uzuale pe care
orice societate comercială le poate organiza. Astfel, conform art. 103 Cod civil reprezentanţa
este o subdiviziune separată a persoanei juridice situată în afara sediului acesteia, care o
reprezintă şi îi apără interesele. Reprezentanţa nu este persoană juridică. Reprezentanţa este
definită şi în art. 21, alin. (2) din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, cît şi în art. 8,
alin. (3) din Legea privind societăţile pe acţiuni şi art. 7, alin. (3) din Legea privind societăţile cu
răspundere limitată. Acest din urmă act legislativ prevede în definirea reprezentanţei societăţii cu
răspundere limitată un element nou: reprezentanţa este o subdiviziune separată a societăţii, care
este situată în afara sediului societăţii, reprezintă şi apără interesele ei şi nu este în drept să
desfăşoare activitate de întreprinzător. Acest element al definiţiei reprezentanţei nu îl regăsim
nici în Codul civil şi nici în Legea privind societăţile pe acţiuni. Prin urmare, considerăm că
domeniul său de aplicabilitate se restrînge la domeniul de aplicabilitate al actului legislativ
respectiv.
Page 98
98
Din prevederile legale citate rezultă două atribuţii de bază ale reprezentanţelor persoanelor
juridice: atribuţii de reprezentare şi atribuţii ce ţin de apărarea intereselor persoanei juridice
(« care o reprezintă şi îi apără interesele »). Totodată, rezultă în afară de orice discuţie, că
reprezentanţele nu au capacitate de folosinţă, nici capacitate de a încheia acte juridice civile, nu
sunt subiecte de drept şi nu îşi pot asuma drepturi şi obligaţii în nume propriu. Reprezentanţa
este, deci, lipsită de personalitate juridică proprie, care aparţine exclusiv societăţii care a
constituit-o.
Nu de puţine ori, însă, în cuprinsul actelor constitutive ale diferitor societăţi comerciale, la
capitolul privind atribuţiile reprezentanţelor, se prevăd dispoziţii care au un conţinut similar, în
sensul că « se împuternicesc reprezentanţele să încheie acte juridice cu terţii în numele şi pe
seama societăţii-mamă, precum şi să reprezinte în justiţie societatea-mamă în litigiile ce ţin de
activitatea acesteia».
În doctrină [61, p. 169] s-a afirmat că « reprezentanţa îndeplineşte prin natura ei, o funcţie
specializată, şi anume cea de intermediar între societatea care a înfiinţat-o şi terţele persoane care
contractează cu ea. În această calitate, reprezentanţa exercită atribuţii de mandatar, încheind acte
juridice cu terţele persoane de la locul de sediu în numele şi pe seama societăţii care i-a dat
împuternicirea.»
Această afirmaţie, precum şi dispoziţia art. 103 din Codul civil impun însă unele precizări.
În primul rînd, fiind o entitate lipsită de personalitate juridică, apare în mod firesc întrebarea cum
ar putea aceasta să reprezinte un subiect de drept – societatea-mamă ? S-a afirmat [85, p. 103] că
reprezentarea în aceste cazuri are la bază un mandat complex pe care societatea-mamă îl
încredinţează reprezentanţei. Ipoteza mandatului complex însă nu poate fi înţeleasă altfel decît ca
un raport juridic de drept comercial, între două subiecte de drept distincte. Apreciem că soluţia
mandatului complex nu poate fi acceptată în acest caz, deoarece pe de parte, reprezentanţele nu
au personalitate juridică, nefiind subiecte de drept. Pe de altă parte chiar şi în ipoteza acreditării
ideii unui mandat complex, se ridică problema responsabilităţii reprezentanţei în cazul
neîndeplinirii obligaţiilor de mandatar. Astfel, cum este posibil ca reprezentanţa să fie trasă la
răspundere atît timp cît răspunderea patrimonială este de neconceput în lipsa unui patrimoniu
propriu ? Totodată, din prevederile art. 103 Cod civil, rezultă că reprezentanţele nu doar
reprezintă persoana juridică, ci îi şi apără interesele. A apăra interesele unei persoane juridice
înseamnă a avea dreptul de adresare în instanţele de judecată sau în alte autorităţi publice. În ce
măsură s-ar putea realiza o asemenea posibilitate de către o entitate fără personalitate juridică,
este de discutat. În conformitate cu prevederile art. 58, alin. (1) Cod de procedură civilă [56] (în
continuare CPC) capacitatea de a-şi exercita în volum deplin, personal sau printr-un reprezentant
drepturile şi obligaţiile procedurale în judecată (capacitatea de exerciţiu al drepturilor
Page 99
99
procedurale civile) o au persoanele fizice de la vîrsta de 18 ani, precum şi persoanele juridice, iar
în cazurile prevăzute de lege, entităţile care nu au personalitate juridică, dar dispun de organe
de conducere proprii (s.n.). Ce a avut în vedere legiuitorul prin sintagma entităţile care nu au
personalitate juridică, dar dispun de organe de conducere proprii? Ar putea oare reprezentanţele
persoanelor juridice să cadă sub incidenţa acestei prevederi legale? Credem că nu. Legiuitorul s-
a referit în Codul de procedură civilă mai degrabă la societăţile civile, care fiind lipsite de
personalitate juridică, au organe de conducere proprii. Reprezentanţele nu au organe de
conducere proprii, iar persoanele fizice care le conduc sunt de regulă angajate prin contract de
muncă la persoanele juridice-mamă. Mai mult ca atît, în conformitate cu prevederile art. 76 CPC
reprezentant în judecată poate fi orice persoană cu capacitate de exerciţiu deplină care are
împuternicirile respective, legalizate în modul stabilit, pentru a susţine procesul. Atunci apare
întrebarea, care este corelaţia dintre legea materială care recunoaşte în art. 103 CC posibilitatea
reprezentanţei de a acţiona în calitate de reprezentant în instanţă şi CPC care exclude o asemenea
posibilitate? Răspunsul s-ar părea că l-am putea găsi în art. 75, alin. (2) CPC, în conformitate cu
care procesele persoanelor juridice se susţin în instanţă de judecată de către organele lor de
administrare, care acţionează în limitele împuternicirilor atribuite prin lege, prin alte acte
normative sau prin actele lor de constituire, precum şi de către reprezentanţii lor. Dar, nici
ipoteza acestui text de lege nu se referă la reprezentanţele persoanelor juridice, ci la
reprezentanţii acestora care conform legislaţiei sunt administratorii sau persoanele împuternicite
de administrator să reprezinte interesele societăţii.
În concluzie, putem afirma cu certitudine, că art. 103, alin. (1) Cod civil, deşi
reglementează posibilitatea reprezentanţelor de a reprezenta persoana juridică şi a-i apăra
interesele, în realitate reprezintă o normă juridică moartă, care generează mai multe probleme,
decît oferă soluţii, întrucît nu s-ar putea deroga de la dispoziţiile legale în materie, care impun ca
mandatarul să aibă capacitate de a contracta, în eventualele litigii, putînd fi invocată cu succes,
excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reprezentanţei. Unica soluţie ar fi ca împuternicirea să
fie acordată conducătorului reprezentanţei, urmînd ca acesta să semneze la rîndul său
împuterniciri pentru fiecare angajat în parte. Astfel, neavînd personalitate juridică, reprezentanţa
nu poate participa din nume propriu la circuitul civil. Actele juridice pe care le reclamă
desfăşurarea activităţii reprezentanţei se încheie de reprezentanţii desemnaţi de persoana
juridică-mamă.
3.3. Reprezentarea societăţilor civile.
Dacă entităţile care dispun de personalitate juridică sînt reprezentate de administratorii
acestora, apare în mod firesc întrebarea cine reprezintă societăţile care nu sunt instituţionalizate
şi nu dispun, deci, de personalitate juridică. Ne referim, la societăţile civile, în sensul în care
Page 100
100
acest concept a fost definit de legiuitor în art. 1339 Cod civil. Fără a ne opri asupra definirii
conceptului de societate civilă, care a constituit obiectul preocupărilor mai multor doctrinari
[175, p. 11; 75, p. 417; 196, p. 213; 204, p. 277-278; 139; 193, p. 74-83; ], ne vom axa doar pe
evidenţierea aspectelor ce ţin de reprezentare.
În conformitate cu prevederile art. 1345 Cod civil dacă în contract nu este prevăzut altfel,
asociaţii gestionează împreună actele societăţii civile şi reprezintă împreună societatea în
exterior. Din modul în care este formulat acest alineat („dacă în contract nu este prevăzut altfel”)
rezultă că organele de conducere şi administrare a societăţii vor fi, probabil, cel mai des
reglementate de către părţi prin contractul de societate. Dacă părţile nu au prevăzut nimic în
cadrul contractului de societate cu privire la conducerea societăţii, ei pot printr-un act ulterior,
realizat cu acordul tuturor asociaţilor, să suplinească această lipsă. Dacă, însă, nici prin
contractul de societate şi nici printr-un act ulterior asociaţii nu prevăd nimic referitor la
conducerea societăţii, legea, prin intermediul dispoziţiei supletive conţinută în acest alineat
statuează că „asociaţii gestionează împreună actele societăţii civile şi reprezintă împreună
societatea în exterior”. Care este sensul termenului „împreună” în cadrul acestui text? A dorit
legiuitorul să supună fiecare act de gestiune, oricât de mic şi neînsemnat, acordului unanim a
tuturor asociaţilor (împreună) sau, dimpotrivă, a prezumat că asociaţii şi-au conferit reciproc un
mandat tacit de administrare şi reprezentare a societăţii? Chiar dacă a doua soluţie pare mai
firească şi mai practică, din interpretarea conţinutului întregului articol reiese că legiuitorul s-a
oprit asupra primei variante: gestionarea şi reprezentarea împreună şi în comun a societăţii.
Este foarte ciudată teza finală a acestui alineat: „Dacă este exclus din conducerea
societăţii, asociatul poate cere oricând informaţii celor care exercită conducerea”. Care este
semnificaţia termenului „exclus” şi cum poate fi exclus un asociat de la conducerea societăţii?
Conducerea societăţii este stabilită de către toţi asociaţii cu acordul lor unanim (a tuturor) fie prin
contractul iniţial fie ulterior. Acest acord unanim nu poate fi format fără acordul asociatului
„exclus”. Dacă asociatul şi-a dat acordul cu privire la „excluderea” sa din conducerea societăţii,
aceasta reprezintă mai degrabă o retragere, abţinere, refuz, autoexcludere din partea asociatului
decât o „excludere” propriu-zisă. Prin urmare, utilizarea acestui termen este cel puţin improprie,
dacă nu eronată. Pe cale de consecinţă, ar trebui să citim acest text în felul următor: dacă
asociatul nu face parte din conducerea societăţii poate cere oricând informaţii celor care exercită
conducerea.
În ciuda deficienţelor enunţate mai sus, putem remarca că acest alineat realizează o
diviziune primară a atribuţiilor între „organele” societăţii civile (nu putem discuta despre
„organe” propriu-zise asemenea celor reglementate în cazul societăţii comerciale pe acţiuni, de
exemplu, întrucât societatea civilă nu are personalitate juridică). Astfel putem distinge organul
Page 101
101
colectiv de conducere – toţi asociaţii lucrând împreună (echivalentul adunării generale a
asociaţilor, ordinare şi extraordinare); administrarea curentă (administratorul unic, consiliul de
administrare) şi supravegherea administrării (cenzorii).
„Fiecare asociat are dreptul să participe la luarea deciziilor comune”. Care sunt deciziile
comune? Prin ce se deosebesc de deciziile individuale? Deciziile conducerii societăţii sunt
decizii comune? Nici această exprimare nu excelează prin claritate. Dacă deciziile conducerii
sunt decizii comune, atunci chiar şi asociaţii care nu fac parte din conducerea curentă a societăţii
(„excluşii” din cadrul alineatului precedent, de exemplu) pot lua parte la luarea acestor decizii.
Considerăm că, decizii comune în sensul prezentului articol sunt acele decizii ce ţin de
competenţa „adunării generale” (revenind la discuţia despre „organele” societăţii civile) şi nu
cele luate de „administratori”. Actele care necesită adoptarea unor decizii comune, la care nu
poate fi îngrădit accesul nici unui asociat, sunt actele de o importanţă capitală în ceea ce priveşte
structura societăţii, existenţa ei etc., acte, care în cele mai multe cazuri vor duce la modificarea
contractului de societate (care, de altfel, nu poate fi modificat decît prin acordul tuturor
asociaţilor).
Accesul asociatul la deliberarea şi adoptarea deciziilor comune nu poate fi restrîns nici de
conducerea societăţi, nici de către contractul de societate (deci, chiar cu acordul părţii în cauză),
orice clauză în acest sens fiind nulă. Prin urmare asociaţii nu pot renunţa la acest drept, acel act
fiind lovit de nulitate.
Şi acest alineat beneficiază de o exprimare ilară: „Dacă, prin contract, conducerea
societăţii civile este încredinţată unuia (sau mai multor) asociaţi, fiecare are dreptul să acţioneze
de unul singur.” De parcă unicul asociat însărcinat cu conducerea societăţii ar avea şi o altă
alternativă decât cea de a acţiona de unul singur. Prin urmare, textul urmează să fie citit: „Dacă,
prin contract, conducerea societăţii civile este încredinţată mai multor asociaţi, fiecare are
dreptul să acţioneze de unul singur”. Calitatea normei nu are de suferit cu nimic, chiar
dimpotrivă, putem remarca contrariul.
Organul colectiv de conducere nu este obligat să ia decizii comune, fiecare membru
putînd acţiona individual în numele şi în contul societăţii. Pentru evitarea oricărui abuz din
partea asociaţilor aflaţi la conducere, oricare alt asociat, fie din cadrul conducerii fie din afara ei,
pot obiecta la încheierea actului juridic în numele societăţii. Dacă asociatul care a iniţiat
încheierea acelui act ignoră obiecţiile celorlalţi asociat, actul va fi considerat încheiat în numele
său personal şi nu în numele societăţii.
Conţinutul acestui alineat, completându-l pe cel de alineatul (1), conturează atribuţiile
care revin conducerii societăţii civile: gestionarea actelor societăţii şi reprezentarea societăţii în
raporturile cu terţii. Acest alineat este redactat diferit, „... şi reprezentarea faţă de terţ a celorlalţi
Page 102
102
asociaţi” faţă de alin. (1), „...reprezintă împreună societatea în exterior”. Considerăm că şi în
acest caz reprezintă societatea (deci, inclusiv ceilalţi asociaţi) şi nu ceilalţi asociaţi, întrucît
aceştia pot intra în raporturi cu terţii şi în afara societăţii, cînd reprezentarea lor de către un
asociat din conducerea societăţii nu va mai fi justificată.
În conformitate cu prevederile art. 1345, alin. (5) Cod civil funcţia acordată prin contract
unuia dintre asociaţi poate fi retrasă doar prin decizie unanima în cazul neexecutării obligaţiilor
sale. Asociatul poate renunţa să participe la administrarea societăţii. Totodată, el poate cere
oricînd lămuriri conducerii.
Şi această dispoziţie decurge din principiul unanimităţii în luarea deciziilor care implică
modificarea contractului. Dacă conducerea este stabilită prin contractul de societate, modificarea
sau înlăturarea conduce implicit şi la o modificare a contractului, care se poate realiza numai cu
acordul unanim al asociaţilor. La o primă vedere, acest alineat devine inutil atunci cînd asociatul
aflat la conducere nu vrea să fie înlocuit, întrucât poate bloca orice decizie prin neacordarea
votului său. De fapt, acest lucru se poate întâmpla dacă gestiunea lui este ireproşabilă. Dacă,
însă, el nu-şi execută sau îşi execută defectuos obligaţiile ce îi revin, ceilalţi asociaţi îi pot
retrage funcţia acordată dacă votează toţi în acest sens, „ignorând” votul celui vizat în cauză.
Asociatul poate renunţa să participe la administrarea societăţii” sau altfel spus, asociatul
îşi poate prezenta singur demisia, fără a mai aştepta votul celorlalţi asociaţi pentru a fi destituit.
Acest lucru nu îl va împiedica să ceară oricînd consideră necesar lămuriri conducerii, deci, să
exercite o funcţie de supraveghere a activităţii societăţii.
În fine, în conformitate cu prevederile art. 1345, alin. (6) Cod civil, dacă în contract nu
este prevăzut altfel, drepturile şi obligaţiile participantului la societatea civilă care are
împuterniciri de administrare şi reprezentare se determină în conformitate cu normele privind
contractul de mandat. Această dispoziţie va trebui, însă, corelată cu dispoziţiile care
reglementează contractul de societate civilă.
3.4. Reprezentarea legală în raporturile patrimoniale dintre soţi. Mandatul tacit
reciproc al soţilor în regimul comunităţii de bunuri.
Totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile
lor şi pe cele care se stabilesc între soţi şi terţele persoane privind bunurile soţilor constituie
regimul juridic al bunurilor soţilor, adică regimul matrimonial [87, p. 42; 88, p. 46; 38, p. 66-67;
100, p. 1; 215, p. 18].
În cadrul regimurilor matrimoniale, numeroase instituţii ale dreptului comun apar mai mult
sau mai puţin modificate, conferindu-li-se o specificitate datorită mai multor raţiuni. Astfel, pe
de o parte, din punct de vedere istoric, ele nu au aceeaşi origine, multe reguli ale regimurilor
matrimoniale venind din dreptul cutumiar [269], în timp ce dreptul comun al obligaţiilor şi
Page 103
103
bunurilor este, cel mai adesea, în majoritatea ţărilor europene (celor din familia de drept romano-
germanic), de inspiraţie romană. Pe de altă parte, regimurile matrimoniale au o finalitate
specifică, de ordin familial; raporturile dintre soţi sunt diferite de cele dintre alte persoane - ele
sunt de lungă durată şi sunt adesea dominate de sentimente [70, p. 4; 300, p. 85].
Codul familiei al Republicii Moldova a conferit posibilitatea persoanelor care se căsătoresc
sau soţilor să modifice regimul legal al bunurilor pe care le dobîndesc în timpul căsătoriei. Prin
urmare, regimul matrimonial în ţara noastră poate fi atît legal cît şi convenţional şi este mutabil,
în sensul că poate fi modificat prin contractul matrimonial. Totuşi, în cazurile în care soţii nu
încheie un contract matrimonial se vor aplica regulile care guvernează regimul legal al
proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor asupra bunurilor dobîndite în timpul căsătoriei.
Comunitatea de bunuri a soţilor consacră dreptul lor de proprietate comună în devălmăşie
asupra tuturor bunurilor dobîndite în timpul căsătoriei, cu excepţia celor pe care legea le atribuie
expres la categoria de bunuri personale ale soţilor [45, p. 56]. Această comunitate se
caracterizează prin aceea că fiecare dintre soţi - în timpul căsătoriei – nu are în principiu o
cotă-parte determinată din bunurile comune, aşa cum este într-o indiviziune obişnuită. Prin
urmare, întinderea drepturilor fiecărui soţ asupra bunurilor comune nefiind determinată, nici unul
dintre ei nu poate dispune de o parte a sa „proprie”. Totuşi se poate spune că soţii au, asupra
bunurilor comune, drepturi egale pe care le exercită împreună [176, p. 159; 13, p. 63; 87, p. 122;
88, p. 130; 90, p. 127; 63, p. 148; 37, p. 104; 171, p. 39; 259, p. 51; 266, p. 177; 298, p. 124; 220,
p. 143]. Astfel, legiuitorul a stabilit că „soţii de comun acord posedă, folosesc şi dispun de
bunurile comune în condiţii de perfectă egalitate. Aceasta ar însemna, într-o interpretare strictă,
literală, că, din punct de vedere juridic, nici unul dintre soţi nu ar putea să facă singur un act
juridic cu privire la bunurile comune, fiind necesară, pentru perfectarea oricărui act, manifestarea
de voinţă a ambilor soţi. Un astfel de sistem ar fi de natură să îngreuneze încheierea actelor
juridice, provocînd nesiguranţă în raporturile juridice cu terţii, care, pentru a se pune la adăpost
de eventualele contestaţii, ar pretinde întotdeauna ca soţul contractant să prezinte mandatul
primit din partea celuilalt soţ, astfel încît ambii să figureze în cu privire la bunul comun [6, p. 26;
132, p. 297-298]. Pentru a preîntîmpina neajunsurile arătate mai sus şi a înlesni efectuarea
diferitor acte şi operaţii ce sunt necesare a fi îndeplinite în timpul căsătoriei de către soţi şi pentru
a da certitudine circuitului civil, în interesul terţilor de bună-credinţă care ar trata cu soţii, legea
prevede existenţa unui mandat tacit reciproc. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 21, alin.
(2) Codul familiei, fiecare dintre soţi este în drept să încheie convenţii prin care să dispună de
bunurile comune, cu excepţia bunurilor imobile, acordul celuilalt soţ fiind prezumat. Potrivit
acestui mandat, oricare dintre soţi, exercitînd singur drepturile de administrare, folosinţă şi
dispoziţie asupra bunurilor comune, este prezumat că are şi consimţămîntul celuilalt soţ.
Page 104
104
Exercitînd aceste drepturi, fiecare soţ acţionează atît în nume propriu, cît şi ca reprezentant al
celuilalt soţ. Fiecare dintre soţi nu poate exercita numai în nume propriu, pentru partea sa din
bunurile comune, drepturile de posesie, de folosinţă şi de dispoziţie, deoarece această parte nu
este determinată, nu este o cotă-parte. Dreptul de reprezentare pe care îl au soţii în mod reciproc
izvorăşte dintr-un mandat tacit, pe care legea îl presupune că ei şi l-au dat unul altuia pentru
actele de posesiune, folosinţă şi de dispoziţie privind bunurile comune. Această prezumţie legală
cu privire la consimţămîntul ambilor soţi, pentru orice act făcut de unul din ei, scuteşte pe terţul
contractant de a face dovada acordului dintre soţi cu privire la săvîrşirea actului juridic respectiv,
aşa cum ar fi necesar, de exemplu, în cadrul oricărui act încheiat de un coproprietar care ar
acţiona şi în numele celorlalţi coproprietari.
Rolul şi justificarea prezumţiei legale de mandat tacit sunt subliniate de literatura juridică
[11, p. 35] care referindu-se la organizarea modului de exercitare a drepturilor soţilor cu privire
la bunurile comune, arată că acesta „se fundamentează pe traiul comun al soţilor şi dă expresie,
pe de o parte, unor principii progresiste ca egalitatea în drepturi şi obligaţii a soţilor, întemeierea
relaţiilor de familie pe sentimente de prietenie, afecţiune şi încredere reciprocă, iar pe de altă
parte, necesitatea de a asigura desfăşurarea normală a circuitului civil şi de apărare a intereselor
legitime ale terţilor care intră în raporturi juridice cu soţii”.
Actelor încheiate în temeiul mandatului tacit reciproc dintre soţi le sunt aplicabile regulile
din materia mandatului de drept comun, avîndu-se în vedere dispoziţiile derogatorii ale Codului
familiei. Totuşi, prezumţia de mandat tacit reciproc are un caracter relativ (iuris tantum), ea
putînd fi răsturnată prin dovada contrară, oricare dintre soţi avînd posibilitatea să facă dovada că
nu a dat celuilalt soţ un atare mandat cu privire la un anumit act sau că s-a opus la încheierea lui,
ori că există o situaţie de fapt care face imposibilă prezumarea consimţămîntului.
Prin urmare, prezumţia de mandat tacit reciproc nu are caracter absolut, astfel încît instanţa
este în drept să verifice dacă nu cumva soţul care a participat la înstrăinarea unui bun determinat
şi-a manifestat dezacordul, contrazicînd neechivoc, prin comportarea sa, ideea de mandat tacit.
Cu toate acestea, drepturile celor care au contractat în astfel de condiţii cu unul dintre soţi şi care
au fost de bună-credinţă nu pot fi nesocotite, ceea ce înseamnă că refuzul unuia dintre soţi de a
da mandat celuilalt soţ sau opunerea la săvîrşirea unui anumit act nu produce efecte faţă de terţul
care a contractat cu bună-credinţă [95, p. 98-114]. Pînă la dovada contrară, orice terţ este
considerat potrivit art. 9 Cod civil că a contractat cu bună-credinţă.
În literatura de specialitate [174, p. 64] s-a arătat că prezumţia de mandat tacit reciproc îşi
găseşte aplicare şi în cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt, deoarece această împrejurare nu
pune capăt căsătoriei şi, pe cale de consecinţă, comunităţii de bunuri. Totodată, unii autori
Page 105
105
[88, p. 136] sunt de părere că actul săvîrşit de unul dintre soţi nu este opozabil celuilalt cînd soţii
sunt separaţi şi s-a introdus acţiunea de divorţ.
Se consideră că actul juridic săvîrşit de către un singur soţ, în cadrul mandatului prezumat,
dar împotriva voinţei celuilalt soţ, care s-a opus la încheierea actului juridic, iar această
împotrivire era cunoscută ori trebuia să fie cunoscută de cel cu care s-a încheiat acel act, este
lovit de nulitate. În cazul în care opunerea unuia dintre soţi este abuzivă, neputîndu-se realiza
destinaţia comunităţii, se vor aplica dispoziţiile art. 9, alin. (1) Cod civil care determină scopurile
recunoaşterii şi exercitării drepturilor subiective civile.
Soţul dispărut şi cel pus sub interdicţie sunt prezumaţi că dau mandat tacit celuilalt soţ prin
curator, tutore sau administrator cu care autoritatea tutelară încheie un contract de administrare
fiduciară (art. 50 Cod civil) şi tot prin ei vor exercita mandatul tacit pe care l-au primit de la cei
cu care sunt căsătoriţi. În ceea ce priveşte actele juridice ce depăşesc dreptul de administrare,
curatorul dispărutului nu le poate face decît cu prealabilă şi specială încuviinţare a autorităţii
tutelare şi, bineînţeles, cu consimţămîntul tacit al soţului prezent, deoarece atribuţiile curatorului
sunt mărginite doar la actele de administrare. Această concluzie rezultă din prevederile art. 42
Cod civil, care prevede că fără permisiunea prealabilă (s.n) a autorităţii tutelare, tutorele nu este
în drept să încheie, iar curatorul să încuviinţeze încheierea actelor juridice de înstrăinare
(inclusiv de donaţie), de schimb sau de închiriere (arendă), de folosinţă gratuită sau de depunere
în gaj a bunurilor, a actelor juridice prin care se renunţă la drepturile persoanei puse sub tutelă
sau curatelă, a convenţiilor de partajare a averii sau a cotelor-părţi ale persoanei puse sub tutelă
sau curatelă şi a oricăror altor acte juridice care duc la micşorarea averii acesteia. De asemenea,
încheierea de acte juridice privind bunurile imobile ale celui pus sub tutelă sau curatelă se admite
numai cu permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare.
Dacă a fost numit un administrator fiduciar, conform prevederilor art. 44, alin. (2) Cod
civil, acesta urmează să respecte aceleaşi restricţii. Astfel, în exercitarea sarcinilor de
administrare a proprietăţii persoanei puse sub tutelă, administratorul cade sub incidenţa art.42 şi
43 Cod civil.
Mandatul tacit reciproc al soţilor nu se prezumă în cazurile încheierii actelor de dispoziţie
cu privire la imobile. Astfel, nici unul dintre soţi nu poate fără consimţămîntul expres al celuilalt,
să rezilieze contractul de închiriere a spaţiului locativ, să înstrăineze casa sau apartamentul, ori
să limiteze prin acte juridice dreptul la locuinţă al celuilalt soţ. Deci, la încheierea de către un soţ
a contractelor care au ca obiect bunuri imobile (contracte de vînzare-cumpărare, rentă, înstrăinare
a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, donaţie, schimb) se cere în mod obligatoriu
consimţămîntul celuilalt soţ, exprimat în scris şi autentificat notarial. Totodată, vom menţiona că
art. 21 din Codul familiei se referă la actele juridice între vii, iar nu şi la actele pentru cauză de
Page 106
106
moarte. De aceea, fiecare dintre soţi poate dispune de partea sa din bunurile comune prin
asemenea acte, deoarece ele produc efecte la moartea soţului dispunător, cînd regimul
comunităţii de bunuri ia sfîrşit.
Pentru acţiunea în anulare a actelor juridice încheiate de unul din soţi fără acordul celuilalt,
art. 21, alin. (4) Codul familiei, stabileşte un termen de trei ani care începe a curge din momentul
cînd celălalt soţ a aflat sau trebuia să afle despre încheierea acestuia.
3.5. Reprezentarea legală în materia obligaţiilor. Reprezentarea legală în cadrul
raporturilor juridice obligaţionale se manifestă în următoarele situaţii: a) în cadrul obligaţiilor cu
pluralitate de subiecte; b) în mecanismul de exercitare a acţiunii oblice.
A. Reprezentarea legală în cadrul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte. Un raport juridic
obligaţional poate avea nu numai o pluralitate de obiecte, ci şi o pluralitate de subiecte.
Obligaţiile cu pluralitate de subiecte se supun aceloraşi reguli ca şi celelalte obligaţii civile. Însă,
există anumite domenii care vizează îndeosebi executarea acestor obligaţii care au nevoie de o
reglementare distinctă. Ceea ce ne interesează cu predilecţie, analizînd obligaţiile cu pluralitate
de subiecte, este pe de o parte reprezentarea în relaţiile dintre creditorii solidari, iar pe de altă
parte, reprezentarea în relaţiile dintre debitorii solidari.
Raporturile dintre creditorii solidari sunt dominate de principiul consacrat în art. 529 Cod
civil potrivit căruia creditorul solidar reprezintă (s.n.) pe toţi cocreditorii în toate actele care au
drept scop conservarea obligaţiei. Astfel, legiuitorul a instituit prezumţia dreptului de
reprezentare mutuală a creditorilor solidari. Analizînd această dispoziţie, literatura juridică
[67, p. 117; 173, p. 420; 16, p. 446] a desprins intenţia legiuitorului de a recunoaşte fiecărui
creditor solidar dreptul de a pretinde şi a primi plata întregii creanţe în temeiul unei prezumţii
legale de împuternicire a lui într-un atare sens din partea celorlalţi creditori solidari. Nici unul
dintre creditori nu este titularul întregii creanţe, deoarece aceasta îi aparţine numai în limitele
cotei lui părţi, el fiind obligat să remită celorlalţi creditori cotele lor părţi. Fiecărui creditor
solidar îi revine o dublă îndatorire: de a conserva creanţa colectivă şi de a nu face nimic ce ar
putea înrăutăţi drepturile celorlalţi creditori solidari.
Consecinţele care decurg din principiul consacrat în art. 529 Cod civil sunt următoarele:
creditorii sunt consideraţi că se reprezintă reciproc numai în privinţa actelor ce le sunt
profitabile, cum ar fi punerea în întîrziere a debitorului, întreruperea prescripţiei extinctive sau
realizarea creanţei, nu însă şi în privinţa actelor ce le sunt păgubitoare, ca remiterea de datorie
sau tranzacţia [3, p. 88]. Astfel, conform prevederilor art. 526 Cod civil, o remitere de datorie
convenită între un creditor solidar cu debitorul produce efecte numai asupra părţii care revine
acelui creditor. Această regulă se aplică de asemenea în toate cazurile cînd obligaţia se stinge în
alt temei decît executarea.
Page 107
107
Relaţiile dintre codebitorii solidari sunt guvernate de principiul consacrat în art. 549 Cod
civil potrivit căruia debitorul solidar îi reprezintă pe codebitorii lui în toate actele îndreptate spre
stingerea sau reducerea obligaţiei. Astfel, efectele favorabile ale actelor unuia dintre debitorii
solidari vor produce efecte şi pentru ceilalţi debitori solidari. În toate cazurile în care unul dintre
debitorii solidari întreprinde acţiuni menite să stingă sau să diminueze obligaţia solidară, se va
prezuma că el acţionează în numele tuturor debitorilor solidari şi, deci, de efectele acestor acte
profită şi debitorii solidari care nu au participat la încheierea actelor respective. Acest lucru este
valabil şi pentru actele care tind să conserve obligaţia şi urmăresc să prevină ca datoria să devină
mai oneroasă. În schimb, în cazul actelor care urmăresc să facă datoria mai oneroasă, se prezumă
că fiecare dintre debitori acţionează în nume propriu şi debitorul respectiv este obligat să
demonstreze că a avut mandat să reprezinte şi ceilalţi debitori solidari. Dreptul de reprezentare
este, însă, exclus în cazul în care obligaţia solidară se stinge sau se reduce, iar debitorii trebuie să
execute o altă obligaţie. De exemplu, unul din debitorii solidari nu are dreptul de a stinge
obligaţia solidară prin novaţie în lipsa unui mandat expres din partea celorlalţi debitori solidari
(art. 665 Cod civil).
B. Reprezentarea legală în cadrul acţiunii oblice. Este posibil ca un debitor să devină
insolvabil sau să-şi micşoreze elementele active ale patrimoniului său prin faptul că, din
neglijenţă, nepăsare, nepricepere sau cu rea-credinţă, nu-şi exercită anumite drepturi pe care le
are împotriva unor terţe persoane. În această situaţie legea conferă creditorului chirografar
dreptul de a le exercita el, în numele debitorului său. Astfel, potrivit art. 598 Cod civil creditorul
care are un interes serios şi legitim poate să ia toate măsurile pentru conservarea drepturilor sale,
iar din prevederile art. 599 Cod civil, rezultă că creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi
exigibilă poate, în numele debitorului său (s.n.), exercita drepturile şi acţiunile acestuia în cazul
în care debitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să le exercite. Creditorul nu poate
exercita drepturile şi acţiunile care sunt exclusiv personale ale debitorului.
Prin acţiunea oblică, creditorul poate proceda la valorificarea unui drept care aparţine
debitorului său. Această acţiune se mai numeşte indirectă sau subrogatorie, pentru că deşi este
exercitată de creditor în numele debitorului său, va duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost
exercitată de către debitor [192, p. 97]. Astfel, suntem în prezenţa exerciţiului unei acţiuni „în
numele şi pe contul debitorului” [65, p. 30-31]. Prin urmare, creditorul nu are un drept propriu şi
direct faţă de terţul pîrît, ci se subrogă în locul debitorului, punînd în valoare dreptul propriu al
acestuia. Din cele expuse pînă acum în legătură cu acţiunea oblică putem trage cîteva concluzii:
acţiunea creditorului chirografar exercitată în numele şi pe contul debitorului este o veritabilă
operaţiune de reprezentare în care creditorul este reprezentantul, iar debitorul reprezentatul, în
persoana căruia se vor produce toate efectele acţiunii oblice. Astfel, putem spune că acţiunea
Page 108
108
oblică se aseamănă atît cu mandatul, cît şi cu gestiunea de afaceri cu toate că între ele există,
desigur, şi deosebiri. Prin comparaţie cu mandatul, atît creditorul chirografar, cît şi mandatarul
acţionează în numele şi pe seama mandantului, respectiv debitorului, dar, în timp ce mandatarul
poate încheia orice acte juridice pentru mandant, creditorul chirografar poate exercita numai
drepturi şi acţiuni în justiţie menite să micşoreze insolvabilitatea debitorului. Dacă în cazul
mandatului, mandatarul acţionează în baza unei împuterniciri din partea mandantului, creditorul
chirografar acţionează în temeiul dreptului de gaj general acordat de lege; el acţionează din
proprie iniţiativă, fără nici o încuviinţare din partea debitorului. În timp ce mandatul încetează de
plin drept la moartea mandantului, acţiunea oblică continuă să fie exercitată şi după moartea
debitorului, în acelaşi scop în care a fost pornită, spre a evita micşorarea patrimoniului, obiect al
gajului general al creditorului, pînă în momentul preluării ei spre exercitare de către moştenitorii
debitorului. În fine, dacă mandatarul răspunde numai pentru dol, în mandatul gratuit, iar în cel
oneros şi pentru culpă, chirografarul răspunde în acţiunea oblică numai pentru abuz de drept.
În concluzie, considerăm că acţiunea oblică, deşi prezintă o serie de deosebiri faţă de
mandatul cu reprezentare, totuşi include în funcţiunea ei raporturi de reprezentare faţă de debitor,
dar spre deosebire de reprezentarea de la mandatul convenţional, al cărui izvor este contractul,
izvorul reprezentării din acţiunea oblică este legea. De aceea, am putea încadra această
reprezentare între formele reprezentării legale.
3.6. Reprezentarea succesorală
Reprezentarea succesorală reprezintă un beneficiu al legii în virtutea căruia un
moştenitor legal (sau mai mulţi) de un grad mai îndepărtat numit reprezentant – urcă în gradul,
locul şi drepturile ascendentului său – numit reprezentat – care este decedat la deschiderea
moştenirii, pentru a culege partea ce i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă s-ar mai fi aflat în viaţă
[76, p. 78; 169, p. 43; 12, p. 33; 2, p. 83-84; 137, p. 26-27; 44, p. 68; 191, p. 75; 160, p. 20; 164,
p. 46; 139, p. 54-55; 267, p. 78].
Instituţia reprezentării succesorale este cunoscută încă din dreptul privat roman, fiind la
început restrînsă la clasa descendenţilor în linie dreapta şi extinsă apoi de Iustinian şi la fraţii şi
surorile defunctului în beneficiul descendenţilor acestuia [83, p. 109].
Reprezentarea succesorală este o instituţie juridică aparte, care afară de rezonanţa
comună a denumirii, nu are nimic de a face nici cu reprezentarea convenţională a mandantului de
către mandatarul său, nici cu reprezentarea legală. În cazul reprezentării convenţionale şi legale
este vorba despre aplicarea acesteia la încheierea actelor juridice de către reprezentanţi în numele
şi pentru cei reprezentaţi, pe cînd în cazul reprezentării succesorale reprezentantul dobândeşte
drepturi succesorale proprii, care-i conferă posibilitatea de a urca în locul şi gradul
reprezentatului pentru a culege moştenirea ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la
Page 109
109
momentul deschiderii succesiunii. Reieşind din aceste considerente nu ne vom preocupa în
cadrul prezentei teze de analiza juridică a instituţiei nominalizate, aceasta urmînd să fie supusă
cercetării în cadrul lucrărilor consacrate moştenirii legale.
3.7. Reprezentarea convenţională în contractul de mandat
Odată cu adoptarea Codului civil din 2002, legiuitorul a pus temelia apariţiei în practica
contractuală a unei mari diversităţi de contracte de reprezentare. După cum s-a apreciat în
doctrină [205, p. 214], este vorba pe lîngă contractele de mandat şi comision şi de contractul de
administrare fiduciară, contractul de expediţie, comision profesionist, ş.a. Totuşi tradiţional se
consideră că cele mai relevante efecte de reprezentare le produce contractul de mandat. Prezenta
analiză nu este una completă, ea se referă doar la stabilirea corelaţiei dintre mandat şi
reprezentare.
Supranumit de unii autori [203, p. 221] „contractul cu o mie de feţe” mandatul a apărut nu
numai din necesitatea încheierii unor contracte între persoane care se găsesc la distanţă, dar chiar
pentru a suplini inegalitatea de inteligenţă şi aptitudini dintre oameni, căci uneori recurgem la
serviciile altuia pentru a realiza ceea ce nu putem înfăptui singuri. Ideea nominalizată a fost
expusă cu aproape un secol în urmă de un ilustru om de drept [5, p. 548-549] care afirma că
„mandatul este de un folos incontestabil, căci este greu ca omul să poată întotdeauna face singur
toate treburile şi interesele sale”.
Cuvîntul mandat vine de la cuvintele manum dare (a da mîna) pentru că mandatarul
obişnuia, în vechime, a-şi pune mîna sa în mîna mandantului, ca semn al credinţei sale, de cîte
ori cel dintîi era însărcinat cu gestiunea unei afaceri. Se poate însă ca cuvîntul mandat să vie de
la mandare, care înseamnă a porunci[5, p. 548-549].
Contractul de mandat constituie unul din cele mai răspîndite contracte de reprezentare,
consideîndu-se a fi fundamentul relaţiilor de reprezentare convenţională. Chiar şi în condiţiile
drastice ale sistemului romanic, acest contract s-a înfăşat ca un veritabil izvor al acestui tip de
relaţii, de la el ramificîndu-se pe parcursul timpului o gamă largă de alte contracte similare. În
zilele noastre mandatul are o utilizare explozivă în special în materie comercială [182, p. 185]
Codul civil al RM reglementează raporturile de mandat în art. 1030-1052. Din aceste prevederi
se desprinde o legătură juridică accentuată între asemenea instituţii a dreptului civil ca
reprezentarea reglementată în partea generală a Codului civil, mandatul ca formă derivată a
acesteia şi procură. Legătura organică dintre acestea se menţine în mod constructiv în temeiul
faptului că reprezentarea cunoaşte mai multe forme clasificarea cărora se poate face după mai
multe criterii, totuşi cele mai frecvente forme fiind: reprezentarea legală şi cea convenţională.
Fiind o manifestare a reprezentării convenţionale contractul de mandat este reglementat în Cartea
III a Codului civil, şi anume, Titlul III Categoriile de obligaţii, ceea ce nu exclude, ci
Page 110
110
dompotrivă, implică aplicabilitatea dispoziţiilor gnerale referitor la reprezentare, îndeosebi cele
privitoare la procură. În acelaşi timp, în literatura de specialitate [64, p. 77] s-a statuat opinia că
mandatul se referă la aspectul intern al raporturilor dintre reprezentant şi reprezentat, pe cînd
reprezentarea priveşte aspectul extern al acestor raporturi adică relaţiile dintre reprezentat şi
reprezentant pe de o parte şi terţul contractant pe de altă parte. Prin urmare, s-a afirmat că
reprezentarea este de natura contractului de mandat, iar nu de esenţa lui [174, p. 78], această
afirmaţie referindu-se îndeosebi la contractele de reprezentare imperfectă: contracul de comision,
consignaţie, expediţie, agenţie ş.a. Deşi Codul civil reglementează doar mandatul cu
reprezentare, existenţa mandatului fără reprezentare nu este contestată de nimeni, utilitatea sa
practică impunîndu-se de la sine. Mandatul este fără reprezentare în situaţia în care mandatarul
săvîrşeşte actele juridice pe seama mandantului, dar în nume propriu. În doctrină [174, p. 77]
printre speciile de mandat fără reprezentare se enumeră contractul de comision şi contractul de
interpunere de persoane (de prete-nom). Totuşi, acceptînd teza că reprezentarea nu este de esenţa
mandatului, ci de natura lui, nu putem evita concluzia că întotdeauna contractul de mandat va
dispune de împuternicire de reprezentare în sarcina mandatarului. Chiar şi în cazul contractului
de comision cînd subiectul împuternicit a lucrat în nume propriu efectele actelor încheiate nu se
produc desigur direct în patrimoniul comitentului, ci mai întîi în patrimoniul comisionarului, dar
nu fiindcă drepturile dobîndite astfel ar fi ale sale, ci doar aparent, fiindcă este datoria lui să le
transfere comitentului. Această datorie de transfer nu ar exista dacă nu ar exista raportul de
reprezentare, chiar şi în modalităţile reprezentării imperfecte [158, p. 21].
Referindu-ne la corelaţia dintre reprezentare şi mandat, nu am fi putut trece cu vederea
polemica care a existat cu mai bine de un secol în urmă între doi mari doctrinari ruşi - Н.О.
Нерсесов [296, p.48] şi А.О. Гордон [238, p. 100]. Primul dintre aceştea considera că este
posibil de separat aceste două concepte, în timp ce ultimul considera că acest lucru nu este
posibil. Considerăm mai aproape de adevăr prima poziţie în argumentarea căreia se susţinea că
contractul încheiat de către reprezentant în limitele împuternicirilor acordate va fi valabil, ceea
ce va face ca scopul reprezentării să fie atins chiar şi atunci cînd actul dat nu va corespunde
cerinţelor stabilite în această privinţă în contractul de mandat [296, p. 48].
În acelaşi timp, raporturile juridice specifice mandatului se pot crea nu numai în temeiul
unui contract, ci şi în temeiul legii în cazuri anume prevăzute. Am putea da cu titlu de exemplu
prezumţia de mandat tacit reciproc dintre soţi precum şi raporturile dintre persoana juridică şi cei
care-i alcătuiesc organele de conducere. Prin urmare, există atît reprezentare fără mandat, cît şi
mandat fără reprezentare.
În vederea executării operaţiilor juridice în numele altuia mandatarul necesită împuterniciri
corespunzătoare acordate de către mandant, ce se fixează, de regulă, în procură. Aşadar, în
Page 111
111
practică, mandatul se exteriorizează printr-un înscris constatator cunoscut cu denumirea de
procură. Cu aceeaşi semnificaţie de reprezentare în literatura de specialitate deseori se folosesc şi
termenii „delegaţie", „împuternicire", „mandat”.
Procura este documentul care, în virtutea naturii sale juridice, are o dublă semnificaţie. În
primul rind, procura atestă operaţiunea juridică numită „negotium", prin care o persoană
împuterniceşte altă persoană să încheie unul sau mai multe acte juridice în numele şi pe seama ei.
Într-o atare accepţiune, procura este un act juridic unilateral care urmează a fi acceptat de către
mandatar prin executarea împuternicirii". În al doilea rând, procura semnifică mijlocul juridic
numit „instrumentum", servind drept mijloc de probaţiune a formei scrise a contractului de
mandat şi, mai cu seamă, condiţie de executare a acestuia, deoarece în lipsa procurii nu pot fi
săvîrşite de către mandatar unele acţiuni juridice, aceasta, la rîndul său, concretizînd volumul
împuternicirilor mandatarului (drepturile şi obligaţiile lui).
Luînd în consideraţie faptul că procura în unele cazuri se prezintă şi ca mijloc de
probaţiune a contractului de mandat, urmează să delimităm cazurile cînd, în vederea executării
contractului de mandat, este necesar a mai întocmi şi o procură şi cazurile cînd, pentru săvârşirea
acţiunilor din numele mandantului, mandatarului îi este suficientă doar trimiterea la contractul de
mandat. Este raţional a întocmi procuri în cazurile încheierii contractelor şi săvârşirii actelor
juridice cu titlurile de valoare şi mijloacele băneşti ale mandantului. În celelalte cazuri
mandatarul poate recurge la executarea mandatului fiindu-i suficient doar trimiterea la contract,
fără prezentarea procurii. Este de menţionat faptul că în cazurile divergenţelor existente între
împuternicirile oferite prin procură şi conţinutul contractului de mandat în raporturile dintre
mandant şi mandatar, prioritare pentru aplicare au prevederile contractuale, iar în raporturile
dintre mandatar şi terţi - împuternicirile oferite prin procură.
Între contractul de mandat şi procură există o interdependenţă. Aceasta se prezintă în felul
următor: dacă legea prescrie formă autentică actului la care urmează să participe mandatarul în
numele mandantului (de exemplu, înstrăinarea unui imobil, ipoteca etc), atunci mandatul trebuie
să fie şi el autentic, dat fiind că cele două acte formează un tot indivizibil [43, p. 257; 281, p. 36].
Într-adevăr, potrivit alin.(2) art.252 CC RM, procura eliberată pentru încheierea de acte juridice
în formă autentică trebuie să fie autentificată notarial. Altfel se prezintă situaţia atunci când actul
juridic pe care este împuternicit să-l încheie mandatarul în numele şi pe contul mandantului
îmbracă forma autentică prin voinţa părţilor, legea să impună în mod imperativ acest lucru. În
acest caz nu este necesară autentificarea notarială a procurii.
Procura are importanţă îndeosebi faţă de terţele persoane, astfel încît cunoscînd limitele
activităţii mandatarului acestea cunosc ce acte juridice pot sau nu se încheie cu acesta. La rîndul
său împuternicirile conferă un interes şi mandantului care determină limitele în interiorul cărora
Page 112
112
acesta se obligă conştient şi personal în cazul actelor încheiate de mandatar. Dacă în cazul
reprezentării în afara unui raport contractual esenţa împuternicirii este clară, fiind privită ca un
act unilateral în temeiul căruia reprezentantul va acţiona în numele altuia, atunci în cazul
contractului de mandat urmează a se determina rolul procurii şi raportul acesteia cu contractul de
mandat. Astfel, doctrinarul rus О. С. Йоффе menţionează despre faptul că procura eliberată de
mandant nu fixează contractul de mandat, dar o convenţie unilaterală a acestuia în vederea
acordării mandatarului a unor împuterniciri determinate, deşi în cazul unui proces judiciar
acestea pot constitui la fel ca o probă scrisă despre existenţa unei obligaţii contractuale. În
acelaşi timp, alături de împuterniciri constatate prin procură mandantul, de regulă, poate acorda
mandatarului şi anumite indicaţii vebale sau scrise referitor la modul exercitării împuternicilor
date. Este important faptul că în cazul depăşirii împuternicirilor survin cu totul alte efecte
juridice decît în cazul încălcării indicaţiilor mai sus menţionate. Totodată, împuternicirile sunt
adresate terţelor persoane, pe cînd indicaţiile determină legăturile interioare dintre mandant şi
mandatar şi dacă mandatarul va îndeplini un act juridic în limitele împuternicilor, dar cu
încălcarea indicaţiilor acesta se va considera valabil pentru mandant, care totuşi poate în
condiţiile stabilite în contract să ceară despăgubiri pentru prejudiciile aduse în acest mod de
mandatar [271, p. 509]. Ca urmare, autorul stabileşte în acest fel posibilitatea existenţei procurii
chiar şi în afara contractului de mandat, situaţie care după cum consideră alţi autori ar aduce în
încurcătură terţele persoane care ar putea invoca oricînd lipsa contractului cu mandantul. În acest
fel, se consideră că contractul de mandat se încheie pentru a face din participarea unui subiect în
numele altuia obiect al acestui raport contractual, iar împuternicirea se acordă pentru executarea
acţiunilor şi operaţiunilor juridice de către mandatar în raport cu terţii [228, p. 259]. În acest
sens, contractul de mandat de regulă se încheie anterior acordării împuternicirilor, dar de cele
mai multe ori acordul dintre părţi se face simultan cu acordarea de împuterniciri.
De asemenea, în doctrină se face distincţie între conceptele de procură şi eliberarea
procurii. În viziunea unor autori [234, p. 176; 315, p. 195; 316, p. 211], poate fi calificat ca un
act juridic unilateral doar procura, în timp ce alţii [317, p. 202; 249, p. 233; 254, p. 405] califică
ca atare doar procesul de eliberare a acesteia. Considerăm mai justificată poziţia ultimului grup
de autori, în sensul că procura reprezintă un mijloc de atestare a împuternicirilor mandatarului
faţă de terţi şi conţine manifestarea unilaterală de voinţă a mandantului în acest sens.
Fiind unul din contractele de prestări servicii mandatul asigură în acest fel în contul
beneficiarilor săi o prestaţie specifică la care aceştia pot apela ori de cîte ori au nevoie. În acest
fel, contractul de mandat presupune în mod obligatoriu o activitate specializată din partea
debitorului său principal şi anume cea de încheiere a actelor juridice. În acelaşi timp, în practică
se poate întîlni frecvent şi noţiunea serviciilor juridice, sub care s-ar raporta după opinia unora şi
Page 113
113
aceeaşi activitate a mandatrului de a încheia acte juridice în numele şi pe contul mandantului.
Specificul unor asemenea servicii constă totuşi în faptul că subiectul ce le prestează acţionează în
nume propriu, precum şi aceea că aceastea poartă întotdeauna un caracter complementar
comparativ cu operaţiunile juridice efectuate de mandatar. Ca exemplu a unor asemenea servicii
juridice ar fi: întocmirea proiectelor unor acte juridice, consultaţiilor juridice referitor la anumite
chestiuni de drept ş.a. [228, p. 256]. În acelaşi temei contractul de mandat nu trebuie confundat
cu cel de acordare a serviciilor de asistenţă juridică în instanţele judiciare. Acest contract spre
deosebire de contractul de mandat nu presupune apariţia, modificarea sau stingerea drepturilor şi
obligaţiilor în persoana clientului, urmînd să fie reglementat de normele Codului civil cu privire
la prestarea serviciilor (art. 970-978 CC). Astfel, în conformitate cu prevederile art. 52, alin. (1)
din Legea cu privire la avocatură [113] „avocatul acordă asistenţă juridică clientului în baza
contractului de asistenţă juridică…”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că „împuternicirile
avocatului se confirmă prin mandatul eliberat de către biroul de avocaţi”. Totodată, în legislaţie
nu există reglementări distincte referitor la contractul de asistenţă juridică, ceea ce ne permite să
afirmăm că acesta spre deosebire de mandat este un contract nenumit. În acelaşi timp, deosebirile
ce există între cele două contracte se mai manifestă şi prin faptul că în contractul de asistenţă
juridică obiectul acestuia este mai larg, incluzînd unele activităţi pe care le poate desfăşura doar
avocatul, cum ar fi redactarea unor acte juridice sau cînd se oferă doar consultaţii juridice. În
acest ultim caz, activitatea avocatului este de prestări servicii juridice [189, p. 65; 46, p. 78-85;
321, p. 40].
Interferenţa juridică a contractului de mandat cu contractele de prestări servicii se menţine
(în special cu contractul de administrare fiduciară, comision ş.a.), acestora în ansamblu fiindu-le
aplicabile şi reglementările generale de la contractele de prestări servicii. Indiferent de acest fapt,
legiuitorul reglementează contractul de mandat prin prisma particularităţilor sale specifice în
cadrul cărora raporturile contractuale cu un vădit caracter fiduciar determină întotdeauna ca
acţiunile mandatarului săvîrşite în numele mandantului să condiţioneze apariţia, modificarea sau
stingerea drepturilor şi obligaţiilor pe contul ultimului.
Individualizarea contractului de mandat se manifestă totodată şi prin obiectul său, care
poate consta doar în prestaţia încheierii de acte juridice, ceea ce exclude extinderea obiectului
acestuia şi asupra actelor materiale. După cum menţiona doctrinarul rus Н.О. Нерсесов [296,
p.28-29], reprezentarea de fapt constitue o consecinţă evidentă a oricărei vieţi cotidiene,
deoarece în vederea existenţei sale ea nu necesită o recunoaştere a dreptului pozitiv. Din contra,
în cazul reprezentării ca operaţiune de drept ce constituie o derogare vizibilă în esenţa
raporturilor contractuale conform căreia o convenţie poate determina efecte juridice doar între
Page 114
114
contractanţi nemijlociţi, această formă a reprezentării poate să existe doar în condiţiile
recunoaşterii sale exprese de lege.
Totuşi, în procesul executării contractului de mandat mandatarul deseori realizează şi acte
materiale, cum ar fi: preluarea bunului care urmează a fi vîndut, verificarea bunului care urmează
a fi cumpărat de către mandatar în numele şi pe contul mandantului etc. Referitor la actele
materiale executate de către mandatar în doctrină în au fost expuse mai multe opinii în ceea ce
priveşte componenţa acestora în cadrul contractului de mandat.
Astfel, О. С. Йоффе [271, p. 69] menţionează că „situaţiile cînd mandatarul îndeplineşte şi
unele acte materiale nu schimbă esenţa raporturilor juridice, deoarece natura contractului este
determinată de scopul său principal, iar nu de cel ocazional. Din punct de vedere al legislaţiei în
vigoare nu poate exista un contract de mandat dacă o parte îndeplineşte pentru o alta doar acte
materiale, faptice”. Sunt posibile şi situaţii cînd contractul de mandat instituie obligaţia pentru
mandatar de a efectua atît acte juridice, cît şi acte materiale, faptice, fără ca nici unul dintre ele să
nu poată fi considerate ca subsidiare. De exemplu, mandatul de a executa o anumită lucrare la
indicaţia clientului şi de a preda rezultatele din numele acestuia unui terţ sau situaţia cînd
mandatarul îşi asumă obligaţia nu doar să procure din numele mandantului anumite mărfuri, dar
şi să le transporte la depozitul mandantului cu transportul său. Însă, într-un asemenea caz, este
vorba despre un contract care în virtutea art. 667, alin. (3) Cod civil urmează a fi considerat ca
fiind unul complex, păstrînd în părţile respective elemente ale diferitor contracte. Prin urmare, în
partea care se referă la transport vor fi aplicabile normele din Codul civil care reglementează
transportul, iar în partea ce ţine de achiziţionarea mărfii, vor fi aplicate normele care se referă la
mandat. Astfel, actele materiale exercitate de către mandatar la rîndul lor determină un oarecare
rezultat juridic şi din aceste considerente acestea la fel ar constitui nişte operaţiuni cu caracter
juridic
Posibila legătură între actele juridice şi cele materiale, faptice, în cadrul contractului de
mandat a fost redată reuşit de Н.О. Нерсесов[296, p. 6], care a apreciat că „relaţiile faptice pure
pot să capete în anumite circumstanţe un caracter juridic, după cum elementele juridice pot să se
transforme în relaţii faptice. Spre exemplu, consimţămîntul care constituie una din condiţiile de
valabilitate ale actului juridic, fiind exprimat într-o formă necorespunzătoare, pierde din valoarea
sa juridică şi capătă valenţe faptice; dimpotrivă fapta unei persoane care a scris un testament
olograf sau activitatea unui curier, care a transmis unui terţ voinţa clientului său, reprezintă un
element indispensabil al actului juridic respectiv, deşi acţiunile acestor persoane nu sunt juridice,
ci materiale, faptice.”
În literatură [252, p. 549], însă au fost expuse şi alte păreri. Considerînd că obiectul
contractului de mandat îl constituie doar acţiunile juridice, M.B. Kpoтов îşi argumenta poziţia sa
Page 115
115
afirmînd că «este mai corect de a califica ca fiind juridice orice acţiuni, care produc efecte
juridice, indiferent de faptul dacă voinţa subiectului a fost sau nu îndreptată spre producerea unor
asemenea efecte”. Alăturîndu-ne poziţiei altori autori [228, p. 287] considerăm că dacă am
accepta această idee, va trebui să refuzăm în utilizarea ca element de individualizare a
contractului de mandat a obiectului său, deoarece efectele juridice apar în urma încheierii
oricărui contract, în schimb realizarea anumitor acţiuni în baza împuternicirilor unui terţ pot să
cuprindă şi acele relaţii care ar avea ca obiect, spre exemplu, livrarea mărfii la domiciliul
mandantului, deşi aceste acţiuni s-ar califica juridic ca fiind specifice operaţiunilor de transport.
Într-o altă opinie [40, p. 305] se menţionează totuşi că actele materiale săvîrşite de către
mandatar în scopul executării contractului de mandat, avînd un caracter accesoriu, nu reprezintă
obiectul propriu-zis al contractului de mandat şi nu schimbă esenţa acestuia, însă contribuie la
realizarea cauzei contractului.
S-a mai expus şi părerea [253, p. 533; 190, p. 69] că „obiectul contractului de mandat
presupune acordarea serviciilor de intermediere, fapt care permite de a susţine că mandatul se
prezintă atît ca formă juridică de reprezentare, cît şi de intermediere. Cu toate că normele
speciale cu privire la intermediere, în general, şi intermedierea comercială, în particular, se
conţin într-un capitol aparte al Codului civil (art.1179-1198 CC RM), conţinutul acestor norme
admite posibilitatea aplicării faţă de intermediere a normelor ce reglementează mandatul”. Faţă
de o asemenea părere avem însă unele rezerve. Două argumente invocăm în acest sens: de ordin
conceptual şi tehnico-legislativ. Din punct de vedere conceptual între intermediere şi mandat
există deosebiri fundamentale care se manifestă prin faptul că intermediarul nu săvârşeşte
anumite acte juridice care să determine apariţia drepturilor şi obligaţiilor pe seama altei
persoane, ci conlucrează în scopul încheierii actului prin căutarea contractanţilor potriviţi, prin
acumulare de informaţii care urmează a fi oferită acestora despre actul ce urmează a fi încheiat şi
modalitatea lui de executare. Din punct de vedere tehnico-legislativ, în Capitolul consacrat
intermedierii nu vom regăsi nici o normă juridică care ar specifica posibilitatea aplicării
normelor cu privire la mandat faţă de intermediere. Spre exemplu, art. 1212, alin. (2) şi (3)
stabilesc expres faptul că faţă de activitatea comisionarului profesionist, care nu este
reglementată de normele prezentei secţiuni se aplică regulile referitoare la agentul comercial,
respectiv comision. Prevederi similare putem întîlni şi în art. 1060 Cod civil, care stabileşte
aplicabilitatea normelor cu privire la mandat celor care guvernează administrarea fiduciară.
Specific pentru contractul de mandat este gratuitatea sa, ceea ce rezultă din prevederile art.
1033 Cod civil, astfel încît doar mandatul profesional este prezumat a fi cu titlu oneros.
Gratuitatea contractului de mandat pune în discuţie în acelaşi timp natura contractului respectiv
ca fiind sinalagmatic ori nu. În doctrină s-a obişnuit a se menţiona din acest punct de vedere că
Page 116
116
acesta este un contract sinalagmatic imperfect. Este cunoscut faptul că pentru a ne afla în
prezenţa unui asemenea contract, obligaţiile pe care le generează faţă de părţi tebuie să fie
reciproce şi interdependente, în sensul că obligaţia unuia trebuie să fie cauza juridică a obligaţiei
celeilalte. În cazul contractului de mandat situaţia nu trebuie privită doar sub aspectul obligaţiei
mandantului de a plăti o remuneraţie mandatarului ca fiind singura care poate conferi caracter
bilateral contractului dat. Fiind un contract intuitu personae, obligaţia de loialitate nu există doar
pentru mandant, ci şi pentru mandatar. De asemenea, obligaţia de informare este reciprocă şi
apare chiar din momentul încheierii contractului de mandat, mandantul tebuind să atragă atenţia
mandatarului despre condiţiile în care urmează să încheie actul juridic, iar mandatarul trebuie să
comunice mandantului eventualele dificultăţi pe care le intrevede referitor la executarea
mandatului. Astfel, la contractul de mandat avem obligaţii ale ambelor părţi, care se nasc prin
încheierea acestui tip de contract [158, p. 21-22].
Fiind un contract intuitu personae, contractul de mandat determină în acest fel
particularitatea de a fi un contract bazat pe raporturi contractuale de tip fiduciar. Încrederea ce
există între părţile contractante este un element fundamental al oricăror raporturi contractuale,
care totuşi în cazul mandatului are specificul de a-i determina însăşi esenţa lui. Este important şi
faptul că acest caracter se menţine chiar şi în situaţia în care în calitate de mandatar apare
persoana juridică [224, p. 223].
Fiind o formă clasică a reprezentării convenţionale mandatul urmează a fi delimitat de alte
contracte similare care presupun la rîndul lor nişte aspecte de reprezentare. Delimitarea lui
urmează a fi făcută îndeosebi în raport cu contractul de comision şi agenţie.
Astfel, în cazul contractului de comision este vorba de o reprezentare indirectă ce se
manifestă prin faptul că comisionarul participă din nume propriu, dar pe contul comitentului
comparativ cu mandatarul care acţionează întotdeauna din numele mandantului şi pe contul
acestuia. Acest fapt este hotărîtor în delimitarea acestor două construcţii juridice. Totuşi pe lîngă
acest aspect se pot alinia şi altele cum ar fi caracterul fiduciar al raporturilor dintre mandant şi
mandatar şi cel obişnuit în cazul comisionarului şi comitentului. O altă distincţie este caracterul
întotdeauna oneros al comisionului, caracter care, de regulă, în cazul mandatului este o excepţie.
În cazul mandatului drepturile şi obligaţiile ce decurg din acţiunile de reprezentare apar în mod
direct în sarcina mandantului, pe cînd în cazul comisionului acestea apar mai întîi de toate în
sarcina comisionarului care ulterior le transmite comitentului [224, p. 223]. Deosebiri de
reglementare juridică pot fi observate şi prin existenţa regulilor speciale de reziliere a
contractului de comision, precum şi posibilitatea încheierii unui contract de subcomisie [62, p.
648].
Page 117
117
Contractul de agenţie comparativ cu mandatul dă naştere unor raporturi de reprezentare
exclusiv între întreprinzători determinînd în acelaşi timp atît executarea acţiunilor de fapt, cît şi
juridice. Astfel, specific pentru agenţie este obiectul său care se prezintă sub forma activităţii de
intermeiere sau încheiere a contractelor comerciale cu bunuri şi servicii, activitate permanentă ce
poate servi în calitate de criteriu de calificare juridico-civilă a acestui raport de intermediere
[62, p. 754]. Ne vom referi mai detaliat la acest subiect în paragraful dedidact contractului de
agenţie.
Din cadrul altor construcţii juridice similare cu mandatul urmează să identificăm şi
contractul de administrare fiduciară, potrivit căruia la fel se exercită nişte acţiuni în interesul unei
persoane de către alta. Deşi contractul de mandat, cît şi cel de administrare fiduciară presupun
nişte raporturi de natură fiduciară, în cazul ultimului acest caracter este specific pentru că
administratorul în orice caz în raporturile cu terţii are preorgativele unui proprietar. La rîndul
său, comparativ cu mandatul, administrarea fiduciară presupune şi transmiterea proprietăţii
fiduciarului care este împuternicit în raport cu fiduciantul cu anumite drepturi şi obligaţii. Prin
urmare, obiect al contractului dat pot fi atît actele juridice, cît şi cele faptice.
O legătură consistentă există şi între contractul de mandat şi cel de muncă în temeiul
faptului că unele şi aceleaşi servicii, de exemplu de intermediere pot fi înfăptuite atît în baza
primului, cît şi în cazul celui de-al doilea. În acelaşi timp, obiectul contractului de mandat îl
constituie activitatea de încheiere a actelor juridice, ca rezultat al activităţii mandatarului. Însuşi
procesul în sine al acestei activităţi nu interesează mandantul, fiind doar un instrument în
obţinerea rezultatului dorit. Deşi conform Codului civil mandatarul urmează sa acţioneze
conform indicaţiilor mandantului, acest fapt nu determină că acesta ar dirija activitatea primului,
aspect specific totuşi contractului de muncă. Apropiat contractului de muncă este şi cel de
antrepriză care se deosebeşte de cel de mandat prin obiectul său, astfel încît în cazul primului,
obiectul este lucrul antreprenorului, pe cînd în mandat obiectul sînt serviciile mandatarului. În al
doilea rînd, obiect al anteprizei îl constitue de regulă nişte activităţi faptice, pe care antreprenorul
le efectuează din nume propriu. Conform art. 966 Cod civil antepriza este întotdeauna un
contract oneros, ceea ce este similar doar mandatului comercial. Specific contractelor de
antrepriză şi de muncă este faptul că atît salariatul, cît şi antreprenorul pot fi împuterniciţi de
către angajator şi respectiv client în vederea reprezentării lor la încheierea de acte juridice. În
aceste cazuri atît salariatul, cît şi anteprenorul vor avea calitatea de mandatar, volumul
drepturilor şi obligaţiilor acestora fiind determinat de reglementările Codului civil cu privire la
mandat [40, p. 299].
În literatura de specialitate se încearcă de asemenea a se face distincţie între contractul de
mandat şi gestiunea de afaceri ca izvor de obligaţii distinct. Din prevederile art. 1378 Cod civil
Page 118
118
deducem că gestiunea de afaceri ca şi mandatul are acelaşi obiect: o acţiune în favoarea altei
persoane. Astfel în ipoteza în care geratul a ratificat gestiunea retroactiv aceasta se va converti
într-un contract de mandat. Totuşi, între aceste două instituţii există şi importante
deosebiri: mandatarul lucrează în baza împuternicirii primite de la mandant, iar gerantul
acţionează fără ştirea lui; gerantul poate încheia acte juridice şi săvîrşi acte materiale; mandatarul
încheie numai acte juridice în contul altei persoane; gerantul va fi obligat numai în măsura
utilităţii gestiunii pe cănd mandatarul îl obligă întotdeauna pe mandant în limitele puterilor
conferite [162, p. 153-154]; comparativ cu mandatarul gerantul răspunde faţă de gerat doar
pentru prejudiciul cauzat din intenţie sau din culpă gravă.
Fiind un contract care generează raporturi de reprezentare, mandatul implică două categorii
de raporturi: interne, care se stabilesc între mandant şi mandatar şi externe, care se stabilesc între
mandant şi mandatar, pe de o parte şi terţi pe de altă parte.
Referitor la raporturile dintre mandant şi mandatar vom evidenţia în continuare doar
specificul reprezentării în cazurile cînd mandatarul apelează la ajutorul unor terţe persoane,
precum şi la situaţia încheierii unor acte juridice de către mandatar nu cu terţii, ci cu sine însuşi.
De asemenea, vom analiza şi particularităţile mandatului în interes comun.
Din prevederile art. 1036 Cod civil deducem că activitatea de reprezentare urmează a fi
efectuată în mod personal de către mandatar. În acelaşi timp, nu se consideră încălcare a acestei
obligaţii atragerea de către mandatar a unor ajutoare în vederea efectuării unor activităţi de fapt.
Astfel, pentru atragerea acestora legea nu impune obligativitatea acordului din partea
mandantului, dacă altfel nu este prevăzut în contract. Mandatarul răspunde pentru acţiunile
ajutorului său ca pentru acţiunile proprii [310, p. 308]. Derogarea de la executarea personală a
mandatului legiuitorul o prevede doar în două cazuri, adică substituirea lui va avea loc
doar: 1) cînd contractul va oferi această posibilitate 2) în cazul în cae o cer interesele
mandantului în situaţia unor circumstanţe imprevizibile. Luînd în consideraţie prevederile
generale de la reprezentare aplicabile şi mandatului menţionăm că şi mandatarul la rîndul său va
dispune de obligaţia de a aduce la cunoştinţă faptul substituirii precum şi informaţia necesară
despre substituitor. Această prevedere are o importanţă deosebită deoarece stabileşte răspunderea
mandatarului în dependenţă de executarea ori nu a acestei obligaţii, astfel încît acesta va
răspunde pentru acţiunile substituitorului ca pentru acţiunile proprii în cazul în care nu-şi va
executa obligaţia, iar în celălalt caz doar pentu alegerea terţului. Totodată, se impune corelarea
prevederilor generale a reprezentăii cu cele speciale de la mandat care dispun aceleaşi consecinţe
în cazul răspunderii mandatarului în situaţia în care mandantul a autorizat sau nu substituirea,
prevederi ce completează integral prevederile de la răspundere în cazul contractului de mandat.
Este de precizat şi faptul că transmiterea executării mandatului către un terţ nu semnifică şi
Page 119
119
încetarea mandatului dacă mandatarul nu s-a refuzat definitiv de acesta. Ca urmare odată cu
refuzul substituirii mandatarului acesta urmează să îndeplinească de sine stătător obligaţiile sale
sau să-i propună mandantului o nouă persoană în acest sens [310, p. 309].
În literatura de specialitate [77, p. 148] se consideră că dacă mandatarul a fost autorizat să
se substituie (fără indicarea persoanei) va putea acorda acest drept şi substituitului (dar va
răspunde faţă de mandant şi pentru alegerea făcută de substituit).
Potrivit art. 1036 Cod civil mandantul are în toate cazurile dreptul de a intenta acţiune
persoanei care l-a asistat sau la substituit pe mandatar, fiind vorba în cazul dat de o acţiune
directă. În schimb, substituitul poate acţiona împotriva mandantului numai pe calea acţiunii
oblice conform art. 599 din cod, întrucît posibilitatea intentării unei acţiuni directe nu poate fi
recunoscută în lipsa unei dispoziţii exprese a legii. Dar dacă mandatarul a fost autorizat să-şi
substituie o terţă persoană se consideră că substituitul poate acţiona împotriva mandantului în
baza raporturilor directe pe care le are prin intermediul mandatarului cu mandantul [77, p. 148].
De asemenea, legea reglementează posibilitatea participării mai multor mandatari pentru
încheierea unui act juridic. În acest caz, activitatea de reprezentare solidară este prezumată prin
aceea că mandatul în care sunt stabiliţi mai mulţi mandatari va produce efecte numai în cazul în
care este acceptat de toţi mandatarii. Forma acceptării nu are importanţă putînd fi exprimată ori
prin săvîrşirea împreună de către mandatari a acţiunilor respective sau prin aprobarea în scris.
Încheierea împreună a tuturor actelor vizate în mandat nu reprezintă o condiţie obligatorie a
activităţii mai multor mandatari. În contractul de mandat pot fi specificate şi alte modalităţi de
acţiune a comandatarilor. La rîndul lor, comandatarii sînt în drept să stabilească mecanismul
corporativ de executare a mandatului, principal rămîne faptul acceptării executării din partea
tuturor mandatarilor.
O varietate a contractului de mandat este mandatul în interes comun. Precizăm totuşi, de rînd
cu alţi autori [24, p. 64-71; 180, p. 74], că mandatul în interes comun este o varietate nenumită a
contractului de mandat, existenţa căruia este unanim recunoscută în doctrină, însă nereglementată
juridic. Astfel, din punct de vedere al prevederilor normative, Codul civil nu conţine în acest sens o
referinţă expresă la un asemenea tip de contract. Însă, în virtutea principiului libertăţii contractuale,
subiecţii dreptului civil pot să încheie un astfel de contract, care va fi reglementat atît de prevederile
contractului de mandat din Codul civil, cît şi de cauzele contractuale specifice negociate de părţi.
Pornind de la această constatare, considerăm că mandatului în interes comun nu îi pot fi aplicate
acele dispoziţii legale privitoare la mandat care au un caracter de excepţie de la regulile generale
aplicabile contractelor.
Prin mandat în interes comun se înţelege contractul în care interesele mandantului şi a
mandatarului sunt identice sau cel puţin convergente şi se realizează prin actele ce urmează să le
Page 120
120
încheie mandatarul. Considerăm, spre exemplu, că este în interes comun mandatul tacit reciproc
dintre soţi precum şi mandatul reciproc de administrare prevăzut de art. 1345 Cod civil în cazul
societăţilor civile. De aceea, s-ar putea spune că dacă mandatul, astfel cum a fost conceput şi definit
de legiuitor, este un contract prin care o persoană se obligă să facă ceva „pe seama” altei persoane,
mandatul în interes comun este un contract prin care o persoană se obligă să facă ceva pe seama
amîndurora. De exemplu, coproprietarul care este împuternicit de ceilalţi coproprietari cu
administrarea bunului comun încheie acte de administrare atît pe seama sa, cît şi pe seama celorlalţi
coproprietari. De aceea, mandatul dat unuia dintre coproprietari de către ceilalţi coproprietari se
consideră că este în interes comun. Cît priveşte îndreptăţirea de a stabili existenţa unui interes
comun este de la sine înţeles că ea revine instanţelor judecată care vor decide de la caz la caz în
funcţie de circumstanţe.
Esenţa acestei varietăţi nenumite a contractului de mandat constă nu atît în reciprocitatea
intereselor, ci în comunitatea lor, astfel încît acelaşi subiect participînd în raporturi juridice distincte
să manifeste deopotrivă atît voinţa sa, cît şi a celuilalt.
Identitatea acestuia derivă în mod prioritar din prezenţa caracterului sinalagmatic al mandatului
care priveşte drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor în contract. În acest context totuşi
caracterul sinalagmatic urmează a fi înterpretat în mod specific deoarece nu orice contract de
mandat în temeiul căruia vor apărea drepturi şi obligaţii reciproce poate fi calificat ca mandant în
interes comun.
Raporturile din cadrul mandatului în interes comun în orice caz în mare parte rămîn a fi
similare cu mandatul obişnuit. O derogare totuşi în acest caz este imposibilitatea renunţării
unilaterale la mandatul în interes comun. Acest fapt este evident atît timp cît valabilitatea
mandatului se va menţine chiar şi în cazul în care o parte renunţă la reprezentarea interesului său
de către cealaltă parte, în situaţia în care rămîne încă un alt interes ce se promovează spre a fi
reprezentat. În aceste condiţii denunţarea unilaterală a contractului dat este imposibilă, fiind
vorba după opinia doctrinarilor de aplicabilitatea regulilor generale de desfacere a contractelor,
dintre care prioritar se prezintă a fi acordul ambelor părţi în acest sens.
Mandatarul trebuie să încheie actele juridice din numele mandantului cu terţele persoane.
În acelaşi timp, există posibilitatea, recunoscută de lege ca mandatarul să încheie actele juridice
cu sine însăşi sau să reprezinte interesele a doi mandanţi diferiţi. Este vorba de instituţia juridică
a actului cu sine însuşi şi a dublei reprezentări. Din prevederile art. 251, 1038 şi 1039 CC
rezultă că reprezentantul nu are dreptul, în măsura în care nu îi este permis în mod expres, să
încheie acte juridice în numele reprezentatului cu sine însuşi, nici în nume propriu, nici în
calitate de reprezentant al unui terţ.
Page 121
121
Autocontractul sau contractul cu sine însuşi constituie acea situaţie juridică în care o
persoană încheie un contract acţionînd – pe de o parte – in nomine alieno, ca reprezentant, iar pe
de altă parte - in nomine proprio şi devenind prin aceasta parte a acestui contract. Deci,
contractul în cauză este încheiat pentru doi subiecţi de drept distincţi (reprezentantul şi
reprezentatul), dar e săvîrşit de o singură persoană (cea a reprezentantului). Un exemplu în acest
sens poate fi acela al reprezentantului care cumpără pentru sine bunurile cu a căror vînzare a fost
însărcinat de către reprezentat.
Dubla reprezentare este situaţia juridică în care două sau mai multe persoane sunt
reprezentate – cu ocazia încheierii unui contract – de către o singură persoană, aceasta din urmă
fiind deci reprezentantul ambelor părţi contractante. De exemplu, o persoană încheie un contract
de schimb ca reprezentant al ambilor coperemutanţi. Atît autocontractul, cît şi dubla reprezentare
nu trebuie confundate cu reprezentarea în interes comun. Aceasta din urmă este un caz obişnuit
de reprezentare şi se concretizează prin aceea că şi reprezentantul are un interes comun cu
reprezentatul, dar care depăşeşte sfera convenţiei de reprezentare. Spre exemplu, mandantul şi
mandatarul sînt coproprietari asupra bunului care urmează să fie vîndut prin reprezentare.
Totodată, autocontractul şi dubla reprezentare nu se confundă nici cu mandatul colectiv, dar nici
cu ipoteza în care mai multe persoane se învoiesc să să fie reprezentate de un singur mandatar.
Toate acestea nu constituie, de fapt, decît situaţii comune ale reprezentării convenţionale, dar în
care o parte sau alta a convenţiei de reprezentare este formată din mai multe persoane, cărora
însă li se aplică acelaşi regim juridic, izvorîtă din poziţia contractuală pe care o au – reprezentant
sau reprezentat. De aceea, prima remarcă care se impune este aceea că atît în cazul
autocontractului, cît şi în acela al dublei reprezentări, aceeaşi persoană, a reprezentantului,
acţionează simultan în două calităţi juridice distincte şi, la prima vedere, incompatibile. Dar acest
cumul de calităţi juridice distrincte este oare permis? În sprijinul unui răspuns afirmativ se poate
invoca atît art. 251 CC, cît şi art. 1038, 1039 CC. Din prevederile textelor de lege la care am
făcut referinţă, rezultă că atît autocontractul, cît şi dubla reprezentare se admit în următoarele
cazuri: (1) reprezentantului îi este permis expres acest lucru, (2) actul juridic constă exclusiv în
executarea unei obligaţii, (3) cînd acest lucru este conform uzanţelor din ramura respectivă, (4)
reprezentatul cunoaşte faptul şi nu obiectează împotriva lui. În condiţiile şi măsura în care
reprezentantul încheie actul juridic cu terţul, fără a respecta una din condiţiile enumerate,
reprezentatul poate cere anularea actului juridic astfel încheiat. Această reglementare se bazează
pe faptul violării de către reprezentant a obligaţiei de loialitate faţă de reprezentat.
Pentru a analiza natura juridică a autocontractului, este necesar de a determina efectele
actelor juridice care se pot săvîrşi în împrejurarea numită autocontract sau dublă reprezentare.
Astfel, în exemplul dat, faptul că reprezentantul cumpără pentru sine bunurile cu a căror vindere
Page 122
122
a fost împuternicit de către reprezentat nu modifică cu nimic caracterul de act juridic bilateral al
vînzării-cumpărării, după cum acest act de vindere nu imprimă însă caracterul său juridic – de
act săvîrşit – faptului că reprezentantul se decide să cumpere pentru sine şi nu pentru un terţ. În
acest sens, se poate spune că autocontractul şi dubla reprezentare se prezintă totuşi ca acte
juridice doar dacă ţinem cont de criteriul voinţei şi de faptul că reprezentantul îşi manifestă
voinţa cu intenţia de a produce unele efecte juridice. Însă aceste efecte nu au o configuraţie
distinctă şi proprie autocontractului sau dublei reprezentări, ci constituie chiar efectele
contractului (de vînzare-cumpărare, în exemplul dat). Dar, dincolo de acest criteriu nu se poate
susţine că ne aflăm – cu autocontractul şi dubla reprezentare, în prezenţa unor acte juridice
stricto sensu. Ceea ce explică şi face posibile atît autocontractul, cît şi dubla reprezentare, este
instituţia reprezentării, deoarece aceasta permite dedublarea personalităţii juridice, creînd prin
aceasta posibilitatea ca o persoană (reprezentatul) să fie prezentă simultan pe diferite coordonate
spaţiotemporale, dar şi posibilitatea ca o persoană să poată cumula unele elemente esenţiale (cum
este consimţămîntul) unei alte personalităţi juridice. De aceea, în cazul autocontractului şi a
dublei reprezentări, identitatea de persoană a reprezentantului care acţionează succesiv în două
calităţi juridice distincte, nu ne poate duce la ideea de identitate şi de părţi ale convenţiei
încheiate în una din cele două situaţii. După cum nici identitatea de persoană nu implică în mod
absolut şi exclusiv şi identitatea de voinţă juridică, chiar în acelaşi spaţiu conjunctural, aceasta
deoarece exprimarea consimţămîntului se face în funcţie de un interes concret. În doctrină s-a
pus problema dacă prin intermediul autocontractului şi al dublei reprezentări are loc şi se poate
dovedi exteriorizarea voinţei părţilor, chestiunea avînd o deosebită importanţă practică, deoarece
ea vizează însăşi valabilitatea juridică a actelor săvîrşite. Pentru a trasa o soluţie, este necesar de
menţionat că pentru a contracta reprezentantul va trebui să exteriorizeze această voinţă a
reprezentatului, exteriorizare care este indistructibil legată de voinţa proprie şi pură a
reprezentantului de a reprezenta. De aceea, săvîrşirea actului prin intermediul autocontractului
sau a dublei reprezentări face dovada atît a elementului voliţional, cît şi a prezenţei voinţei
proprii a reprezentantului de a contracta.
Comparativ cu alte raporturi contractuale mandatul presupune existenţa unor subiecţi
particulari cum ar fi terţii, locul şi rolul acestora în cadrul unor asemenea raporturi fiind unul
specific. Ca urmare aceştia sunt subiecţii faţă de care se raportează nemijlocit operaţiunea de
reprezentare stabilită în raporturile dintre mandant şi mandatar. În legătură cu aceştea se
întregeşte scopul reprezentării exercitat de către mandatar, care are misiunea de a stabili nişte
legături juridice dintre terţ şi mandant. În acest fel raporturile dintre mandant şi terţ sunt nişte
raporturi juridice indirecte deoarece în fapt terţul tratează cu mandatarul, iar în drept
contractează cu mandantul. Din aceste considerente chiar şi în situaţia în care mandantul a lipsit
Page 123
123
de la încheierea actului el va obţine prin intermediul mandatarului toate produsele activităţii lui,
adică el devine personal creditorul, respectiv, debitorul terţului, ori titularul dreptului real
dobîndit prin actul încheiat în acest fel patrimoniul său suferind modificarea rezultînd din
înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea terţului ori prin stingerea unui raport
obligaţional. În ceea ce priveşte actele încheiate de mandatar cu depăşirea împuternicirilor
primite, ele nu obligă pe mandant atît timp cît acesta nu le-a ratificat; ratificarea valorează
mandat şi produce efecte între părţi de la data încheierii actului, iar faţă de terţi de la data
ratificării. Mandantul nu răspunde nici pentru actele sau faptele ilicite cauzatoare de prejudicii
săvîrşite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului. Luînd în consideraţie că mandatul se
încheie în vederea prestării unui serviciu de reprezentare de către mandatar care deşi acţionează
conform indicaţiilor sale de fapt acesta nu se supune în întregime sub controlul şi îndrumarea
mandantului, fiind adeseori cel ce îl informează şi sprijină pe mandatar în vederea incheierii unor
operaţiuni juridice în care acesta necesită a fi reprezentat. În acest temei problema
responsabilităţii mandantului pentru faptele mandatarului se pune aproape întotdeauna pe temei
contractual şi nu delictual. Totuşi, în situaţia în care ar exista o activitate a mandatarului sub
directa autoritate, îndrumare şi control al mandantului, ceea ce ar presupune existenţa
raporturilor de prepuşenie răspunderea mandantului pentru faptele mandatarului va avea loc nu
în virtutea raporturilor de mandat, ci în virtutea calităţii de comitent [75, p. 150-151].
În legătură cu participarea terţilor la raporturile de reprezentare generate de contractul de
mandat, în doctrină s-a pus problema reprezentării aparente, care are la bază mandatul aparent. Din
prevederile art. 242, alin. (2) Cod Civil, rezultă că reprezentatul este angajat faţă de terţi numai dacă
reprezentatul a acţionat în limitele împuternicirii acordate. Terţul contractant este obligat să verifice
existenţa şi limitele puterilor reprezentantului. Totodată, în numeroase cazuri, circumstanţele sunt
suficiente pentru ca o persoană cu diligenţa şi prudenţa medie să creadă în mod legitim în existenţa
unor puteri care, în realitate, nu aparţin pseudo-reprezentantului. Răspunderea prezumatului
reprezentat este angajată în lipsa acordului său, dacă împrejurările de fapt autorizează terţii să nu
verifice limitele exacte a puterilor reprezentantului aparent. Această afirmaţie are ca suport juridic
prevederile art. 242, alin. (3) Cod civil, conform cărora: „dacă actul juridic este încheiat în numele
unei alte persoane, părţii cu care a contractat reprezentantul nu i se poate opune o lipsă a
împuternicirilor dacă reprezentantul a creat astfel de împrejurări în virtutea cărora această parte
presupunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri”.
De regulă, terţii se încred: în declaraţiile şi faptele reprezentantului care crează aparenţa că o
anumită persoană a fost împuternicită să-l reprezinte, în puterile conferite iniţial reprezentantului
care ulterior au fost revocate în mod secret, în adevărul publicităţii numirii în funcţie a
administratorilor care au fost aleşi cu nerespectarea legii sau clauzelor actului constitutiv.
Page 124
124
Din cele relatate rezultă că reprezentarea aparentă reprezintă acea instituţie juridică care există
atunci cînd împrejurările de fapt determină o terţă persoană să creadă în mod legitim, fără să se
reţină vreo culpă în sarcina ei, că cel cu care tratează a fost împuternicit de prezumantul reprezentat
să încheie acte juridice, deşi nu există nici un contract de mandat sau orice alt temei juridic care
generează efecte de reprezentare sau actul juridic este încheiat cu depăşirea puterilor atribuite de
reprezentat.
Teoria aparenţei reprezintă o construcţie juridică prin care o stare de fapt, contrară dreptului
poate deveni datorită aparenţei o sursă a drepturilor subiective. Credinţa eronată în existenţa unei
situaţii juridice determină preeminenţa aparenţei faţă de realitatea juridică. În acest fel, adevărul
faptelor prevalează asupra logicii juridice [198, p. 121].
Studiul de faţă nu este exhaustiv. Ne limităm să tratăm succint doar principalele aspecte privind
condiţiile, domeniul de aplicabilitate şi efectele reprezentării aparente.
Există două condiţii pentru recunoaşterea mandatului aparent: una subiectivă – eroare scuzabilă a
terţului contractant cu privire la existenţa sau întinderea puterilor de reprezentare ale mandatarului
aparent şi alta obiectivă – existenţa împrejurărilor de fapt care determină terţii să creadă în mod
legitim că mandatarul aparent deţine puteri reale. Condiţia subiectivă este, de regulă, dedusă din
condiţia obiectivă.
Condiţia subiectivă rezultă expres din prevederile art. 242, alin. (3) Cod civil (...”această parte
(adică terţul (s.n.)) presupunea cu bună-credinţă (s.n.) existenţa unor asemenea împrejurări”). Partea
sau terţul de bună-credinţă este persoana care a crezut în mod onest că cel cu care tratează are
împuternicirile din partea prezumatului mandant să acţioneze în numele şi pe seama acestuia din
urmă. Buna-credinţă poate fi invocată cu succes dacă a existat la momentul încheierii actului juridic,
a fost personală şi a fost scuzabilă. Buna-credinţă este scuzabilă atunci cînd o persoană, cu diligenţă
şi prudenţă medie, a efectuat cercetări pentru a afla situaţia juridică reală. Este necesar ca terţul să ia
în considerare faptele şi împrejurările în care tranzacţia este încheiată. Întemeindu-se pe informaţiile
disponibile, terţul trebuie să efectueze investigaţii înainte ca să se sprijine, în mod rezonabil, pe
puterea aparentă a reprezentării. Cu alte cuvinte, comportamentul terţului trebuie să fie lipsit de
orice culpă, fie ea oricît de uşoară. Buna-credinţă a mandatarului este lipsită de importanţă în
admiterea mandatului aparent. Legiuitorul nostru nu condiţionează angajarea juridică a mandantului
de faptul dacă la momentul încheierii actului juridic mandatarul era de bună sau de rea-credinţă,
limitîndu-se doar la o formulă generală pe care o regăsim în cuprinsul art. 242, alin. (3) Cod civil:
„...părţii cu care a contractat reprezentantul...”. În lipsa unor prevederi exprese, ajungem la
concluzia că chiar şi în cazurile cînd reprezentantul nu ar fi cunoscut cauza încetării împuternicirilor
sale de reprezentare, actele juridice încheiate cu terţii de bună-credinţă sunt valabile, şi deci
opozabile reprezentatului.
Page 125
125
Cea de-a doua condiţie, obiectivă, care necesită a fi întrunită cumulativ în cazul mandatului
aparent este credinţa legitimă a terţilor că mandatarul aparent deţine puteri reale.. Prin urmare, o
persoană poate fi angajată pe temeiul mandatului aparent, dacă credinţa terţului cu privire la puterile
unui pretins mandatar este legitimă, aceasta presupunînd că circumstanţele autorizau terţii să nu
verifice limitele exacte a acestor puteri. Aceasta înseamnă că ne raportăm atît la situaţiile cînd
mandatarul aparent a depăşit puterile sale, dar şi la cele cînd acesta a acţionat fără puteri de
reprezentare. Sintagma „credinţa legitimă” este confuză. Din punct de vedere semantic, ea exprimă
un fapt psihologic. Totuşi, ea este privită de majoritatea specialiştilor ca un element obiectiv,
deoarece însumează totalitatea circumstanţelor anterioare şi concomitente încheierii actului juridic
care determină terţul contractant să creadă că mandatarul aparent deţine puteri reale. Împrejurările
de fapt (credinţa legitimă) reprezintă cauza care declanşează efectul – buna credinţă a terţului.
În doctrina de specialitate [198, p. 127] au fost evidenţiate mai multe elemente obiective pe care
se sprijină eroarea legitimă a terţilor contractanţi. Printre acestea enumerăm: numirea unei persoane
în mod formal într-o funcţie (de ex. director general), eliberarea unor acte care să justifice puterile
aparente, precum şi efectuarea de declaraţii către terţe persoane. Comportamentul mandantului se
poate prezenta şi sub forma unor fapte omisive. De exemplu, dacă mandantul a împuternicit pe
mandatarul său să împrumute o anumită sumă de bani, neglijînd să specifice în procură că ea este
valabilă numai pentru un singur împrumut, el va fi obligat să suporte consecinţele şi ale altor
împrumuturi făcute de mandatar fără să fi existat în realitate o împuternicire în acest sens, şi aceasta
ca o consecinţă a culpei in omittendo a mandantului. Soluţia va fi aceeaşi în cazul când mandantul a
semnat în alb o procură, de care ulterior mandatarul a abuzat, atribuindu-şi împuterniciri pe care
acesta nu a consimţit să i le acorde. Din categoria elementelor obiective pe care s-ar sprijini eroarea
legitimă a terţilor contractanţi, am mai putea menţiona: posesia bunurilor mobile sau a titlurilor
reprezentînd bunuri, actul juridic (procura mandatarului aparent şi actul juridic pe care acesta din
urmă îl încheie cu terţul de bună-credinţă), cursul raporturilor juridice care au existat între părţi
(puterea aparentă poate să apară atunci cînd mandatarul a încheiat o serie de tranzacţii comerciale
cu un terţ, depăşind de fiecare dată puterile atribuite, iar mandantul, avînd cunoştinţă, nu a obiectat
faţă de comportamentul reprezentantului său), funcţia sau calitatea mandatarului (terţii pot crede în
mod rezonabil că mandatarul este împuternicit să încheie un contract fiindcă asemenea acte sunt
perfectate în mod obişnuit de către persoanele care deţin aceeaşi funcţie), mandantul nu retrage din
posesia mandatarului acte sau semne cu ajutorul cărora acesta îşi probează calitatea în exterior
(răspunderea mandantului va fi angajată ori de cîte ori acesta omite să retragă din posesia unui fost
reprezentant procura, ştampila societăţii, modelele de contracte pe care a fost preimprimat antetul
societăţii, ecusonul, uniforma pe care în mod curent o poartă reprezentanţii săi precum şi alte acte
sau semne care pot fi folosite ca dovadă a raportului juridic de mandat).
Page 126
126
Domeniul de aplicare a mandatului aparent vizează două situaţii, şi anume: mandatarul
aparent depăşeşte limitele puterilor atribuite de mandant(1) şi mandatarul aparent încheie acte
juridice în lipsa oricăror puteri de reprezentare (2). În acest ultim caz, urmează să facem distincţie
după cum: între prezumatul mandant şi mandatarul aparent au existat anterior raporturi juridice
specifice contractului de mandat şi între prezumatul mandant şi mandatarul aparent nu a fost
încheiat vreun contract de mandat.
Efectele mandatului aparent urmează a fi analizate dintr-o triplă perspectivă:
A. Efectele juridice între prezumatul mandant şi terţi.
Efectul esenţial al reprezentării aparente constă în aceea că actul juridic încheiat de
reprezentantul aparent cu un terţ de bună-credinţă este valabil şi opozabil prezumatului reprezentat,
producînd efecte în numele şi pe seama acestuia din urmă. Se ajunge la situaţia în care o persoană
care nu a consimţit să fie reprezentată va fi angajată faţă de terţii de bună-credinţă, chiar dacă actul
încheiat de un pretins reprezentant nu este util. Reprezentatul poate să piardă un drept fără acordul
sau fapta sa, iar în unele cazuri fără să fie în culpă.
Terţul contractant are un drept de opţiune: el poate să invoce reprezentarea aparentă dacă
prevede posibilitatea realizării unor beneficii sau poate să se prevaleze de faptul că reprezentatul nu
a posedat puteri reale sau a depăşit puterile conferite de reprezentat. Din momentul în care terţul a
optat pentru menţinerea actului juridic pe fundamentul reprezentării aparente, el nu poate să revină
şi să solicite nulitatea actului în temeiul art. 226 Cod civil pentru a evita executarea obligaţiilor sale
contractuale – electa una via non datur recursus ad alteram. Dimpotrivă, prezumatul reprezentat nu
se poate sprijini pe reprezentarea aparentă pentru a-l obliga pe terţul contractant.
Actul juridic încheiat de mandatarul aparent determină drepturile şi obligaţiile corelative ale
prezumatului mandant şi ale terţului contractant. În caz de neexecutare a contractului, atît
prezumatul mandant, cît şi terţul au acţiuni reciproce pentru executarea silită a contractului.
B. Efectele juridice între prezumatul mandant şi mandatarul aparent.
Efectele juridice între prezumatul mandant şi mandatarul aparent urmează a fi studiate după cum
mandatarul aparent (a) a acţionat în interesul mandantului sau (b) a lucrat în interseul său.
a) Mandatarul aparent lucrează cu bună-credinţă pentru prezumatul mandant. De exemplu, un
agent comercial, împuternicit să vîndă mărfuri, a executat obligaţiile sale cu onestitate de la data
decesului mandantului pînă la momentul în care a fost notificat despre acest fapt. Prezumatul
reprezentat, obligat să suporte în profitul terţilor efectele actelor juridice încheiate fără acordul său,
poate să acţioneze împotriva reprezentantului său. Art. 1050, alin. (1), propoziţia a doua din Codul
civil prevede expres: „În acest caz, mandantul are drept de regres împotriva mandatarului”. El este
îndreptăţit să pretindă toate bunurile şi sumele de bani pe care mandatarul aparent le-a primit în
urma actelor încheiate cu terţe persoane. Obligaţia de restituire este operaţională, deoarece bunurile
Page 127
127
pe care le-a primit mandatarul aparent nu reprezintă decît valoarea de înlocuire a altor bunuri pe
care el nu le-a avut în proprietate şi fiindcă, teoria mandatului aparent, destinată să protejeze terţii
de bună-credinţă, nu crează nici un drept în favoarea mandatarului aparent indiferent de atitudinea
subiectivă a acestuia.
b) Mandatarul aparent lucrează pentru sine. În lipsa unui raport juridic contractual între
prezumatul mandant şi mandatarul aparent, răspunderea acestuia din urmă poate fi angajată pe temei
delictual numai dacă se face dovada unei culpe în sarcina lui. Mandatarul aparent este în culpă nu
doar în situaţia în care a urmărit cu intenţie să fraudeze interesele prezumatului reprezentat, dar şi
atunci cînd a neglijat să verifice puterile sale sau a ştiut că acţionează în lipsa oricăror puteri.
Prezumatul mandant poate să obţină de la mandatarul aparent repararea tuturor prejudiciilor,
inclusiv a beneficiului ratat, în temeiul unei acţiuni în despăgubire, precum şi restituirea tuturor
fructelor percepute sau nepercepute, culese sau neculese, consumate sau neconsumate.
Mandatarul aparent nu poate să pretindă plata unui comision, a cheltuielilor sau a pierderilor pe
care le-a suferit cu ocazia perfectării actelor juridice, fiindcă nu a acţionat în scopul de a aduce
beneficii mandantului, ci, din contra, de a-i leza intersele.
C. Efectele juridice între mandatarul aparent şi terţi.
Întrucît mandatarul aparent contractează în numele şi pe seama prezumatului mandant, nu se
crează raporturi juridice între el şi terţii cu care tratează. Interesele terţilor sunt, de regulă,
satisfăcute prin obligarea prezumatului mandant pe temeiul reprezentării aparente. Dar, atunci cînd
recurgerea la acest mijloc juridic este insuficientă, terţii de bună-credinţă pot să angajeze
răspunderea civilă delictuală a mandatarului aparent.
Nu am fi putut să finalizăm studiul efectelor de reprezentare pe care le generează contractul
de mandat fără a ne referi succint la contractul de mandat comercial. Ţara noastră a ales
modelul unitar de reglementare a relaţiilor private la fel cum au făcut-o legiuitorii din Elveţia,
Olanda, Italia. Cu toate acestea, legiuitorul nu s-a preocupat să reglementeze decît tangenţial
instituţia mandatului comercial în articolul 1033 (2) CC RM, fapt la care ne-am referit deja în
pct. 2.3. din teză. Ceea ce ne interesează, însă, acum este delimitarea mandatului comercial,
numit de legiuitor profesional, de mandatul civil.
Astfel, prima deosebire dintre acestea constituie obiectul său aşa cum a fost menţionat şi
mai sus, deşi acesta nu este expus în mod expres în prevederile speciale de la contractul de
mandat. Acest fapt îl putem deduce, totuşi, din reglementările din partea generală cu privire la
reprezentarea comercială care constituie activitatea de încheiere a actelor juridice în vederea
gestionării afacerii. Totuşi dacă aceste acte sunt acte de comerţ pentru terţi, dar nu şi pentru
mandant, contractul nu mai este comercial [158, p. 55]. Esenţial în cazul dat devine determinarea
subiecţilor care pot fi împuterniciţi în vederea executării unor asemenea acte, astfel încît în cazul
Page 128
128
mandatului profesional în calitate de mandatar profesionist poate apărea doar persoana fizică sau
juridică care dispune de documentele corespunzătoare ce-i oferă dreptul de a participa la
raporturile juridice cu ţerţii într-o atare calitate [40, p. 302].
O altă deosebire dintre mandatul comercial şi cel civil constă în faptul că în cazul primului
se va prezenta oricînd caracterul oneros [8, p. 24; 94, p. 180]. Deci, chiar dacă părţile nu au
prevăzut expres în contract plata unei remuneraţii, mandantul o datorează, deoarece potrivit
Codului civil mandatul profesional nu se prezumă a fi gratuit, spre deosebire de mandatul civil
unde avem prezumţia de gratuitate. În cazul în care suma renumeraţiei nu este stipulată se
consideră că s-a convenit asupra unei remuneraţii obişnuite pentru acest domeniu de activitate. În
situaţia imposibilităţii de a se stabili o renumeraţie obişnuită se achită o remuneraţie rezonabilă
pentru serviciile prestate.
În cazul mandatului civil, legea nu indică condiţii speciale referitor la forma în care el
urmează a fi încheiat. Acesta se încheie prin simplu acord de voinţă a părţilor contractante avînd
deci caracter consensual. În situaţia în care totuşi părţile au convenit a încheia contractul în
formă scrisă aceasta va avea valoarea unei condiţii ad probationem. Comparativ cu aceasta,
mandatul comercial urmează a fi încheiat în formă scrisă, articolul 258, alin. (4) din cod
menţionează şi despre indicarea împuternicirilor reprezentantului, iar în cazul lipsei lor şi în bază
de procură. Prin urmare, în vederea aplicării prevederilor cu referire la reprezentarea comercială
existenţa procurii nu este îndeajuns fiind necesar şi contractul încheiat în scris. Totuşi, dacă în
cazul mandatului civil putem vorbi despre aplicabilitatea prevederilor despre procură, în cazul
mandatului comercial reglementări speciale cu referinţă la aceasta lipsesc. Cu toate acestea,
proiectul Codului civil conţinea reglementări care se refereau la procura comercială, determinînd
în acest fel întinderile si limitele sale, încetarea şi obligaţia înregistrării sale precum şi prevederi
despre procurist, emitent a procurii comerciale, prevederii care spre regret nu au fost preluate în
formă finală a Codului civil [179, p. 100]. Forma scrisă a contractului dat indică totuşi că
raporturile de reprezentare comercială nu pot apărea doar în puterea legii sau a unor împrejurări
de fapt în care acţionează mandatarul [305, p. 525].
Conform art. 1049 Cod civil dacă îndeplineşte mandatul cu titlu gratuit, mandatarul va
răspunde doar pentru actele sale intenţionate sau pentru culpă gravă. Din această prevedere se
poate deduce că în cazul mandatului oneros răspunderea se va extinde si asupra celorlalte forme
de vinovăţie existente. Mandatarul în cazul mandatului comercial este ţinut să-şi îndeplinească
obligaţiile cu bună credinţă şi cu diligenţă unui bun proprietar, aprecierea diligenţei pe care
urmează să o depună în îndeplinirea atribuţiilor sale va trebui făcută in abstracto, excluzînd
aprecierea in concreto.
Page 129
129
De asemenea, spre deosebire de mandatarii civili, care se află în raporturi de dependenţă
faţă de mandanţii lor, cei comerciali au o anumită independenţă şi autonomie în decizii, putînd
angaja mandanţii şi dincolo de limitele mandatului şi chiar pentru operaţiuni pentru care nu au
primit un mandat expres, dacă există un mandat aparent [150, p. 82].
Operaţiunea reprezentării desfăşurată în cadrul mandatului comercial este similară celei în
cazul mandatului obişnuit, totuşi cu unele particularităţi. Astfel în art. 258, alin. (2) Cod civil
legiuitorul prevede că în cazul reprezentării comerciale, dubla reprezentare este posibilă doar cu
condiţia că există un acord expres între părţi în acest sens. Astfel, deşi atît în cazul mandatului
civil, cît şi comercial legiuitorul impune obligaţia informării, aceasta în cazul mandatului
comercial urmează a lua forma unui acord expres. Această obligaţie nu va opera atît timp cît
uzanţele permit acest fapt şi nici atunci cînd mandanţii ştiu despre dubla reprezentare la
momentul încheierii actelor juridice.
La fel ca şi în cazul mandatului civil reprezentantul comercial este obligat să nu divulge
informaţiile confidenţiale ce i-au devenit cunoscute în urma reprezentării chiar şi după încetarea
procurii comerciale, această obligaţie fiind una necondiţionată comparativ cu cea din mandatul
civil, unde valabilitatea unei asemenea obligaţii ţine de un interes justificat în păstrarea secretului
şi dacă nu există în baza dispoziţiilor legale o obligaţie de dezvăluire, sau dezvăluirea nu este
premisă de mandant.
Generalizînd, am putea spune că contractul de mandat în cadrul tuturor contractelor civile
de reprezentare prezintă cele mai autentice elemente de reprezentare manifestate în conduita
părţilor contractante.
3.8. Reprezentarea în domeniul proprietăţii intelectuale.
Reprezentarea se aplică şi în domeniul proprietăţii intelectuale, şi anume în ceea ce priveşte
întocmirea şi depunerea cererii de brevet de invenţie. Necesitatea participării reprezentantului în
proprietate industrială la înregistrarea drepturilor de proprietate intelectuală se explică prin
faptul că reprezentarea în acest domeniu necesită cunoştinţe specializate, pe care inventatorii şi
autorii modelelor şi desenelor industriale de obicei nu le posedă.
Astfel, din prevederile art. 86, alin. (1) �i (2) din Legea privind protec�ia invenţiilor
[115] rezultă că nici o persoană nu este obligată să fie reprezentată în fa�a AGEPI printr-un
mandatar autorizat.
Totodată, persoanele fizice şi juridice care nu au domiciliul sau sediul în Republica
Moldova (naţionale) trebuie să fie reprezentate în cadrul procedurilor prevăzute de prezenta lege
de un mandatar autorizat sau să ac�ioneze prin intermediul acestuia. Această regulă însă nu se
va aplica în cazul depunerii cererii de brevet, plata a taxelor sau depunerii unei cereri anterioare.
Reprezentarea se efectuează în baza unei procuri înregistrate la AGEPI, iar mandatarii
Page 130
130
autoriza�i ac�ionează în baza Regulamentului privind mandatarii autoriza�i în proprietate
intelectuală. Prin urmare, legiuitorul nostru a reglementat posibilitatea reprezentării
solicitan�ilor de brevet în fa�a AGEPI de către persoane specializate numite mandatari
autoriza�i sau reprezentan�i în proprietatea industrială.
Prevederi similare privind reprezentarea intereselor persoanelor fizice şi juridice în faţa
autorităţilor naţionale privind proprietatea intelectuală găsim şi în legislaţiile altor state [163].
Astfel, mandatarul autorizat este persoana specializată în acordarea asistenţei în domeniul
proprietăţii industriale [183, p. 342; 184, p. 287; 86, p. 50; 258, p. 132].
În Republica Moldova reprezentantul în proprietatea industrială activează în conformitate cu
prevederile Regulamentului reprezentanţilor în proprietatea industrială [103]. Fără a intra în
detalii ce ţin de modul de autorizare a activităţii acestor reprezentanţi, precum şi a cerinţelor pe
care aceştea trebuie să le întrunească, ne vom referi, după cum e şi firesc, la aspecte ce ţin de
aplicarea instituţiei reprezentării în cazul activităţii desfăşurate de aceste persoane.
În conformitate cu pct. 4 din Regulamentul nominalizat, reprezentantul în proprietatea
industrială este persoana fizică atestată şi înregistrată în Registrul reprezentanţilor în domeniul
proprietăţii industriale în modul stabilit de Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală, iar
din prevederile pct. 5 din Regulament rezultă că activitatea acestora constă în reprezentarea
persoanelor fizice şi juridice naţionale şi străine în condiţiile prevăzute în contractul de mandat
sau alt contract cu conţinut analogic (s.n.) şi procura legală de reprezentare şi în acordarea
asistenţei necesare acestora în domeniul protecţiei obiectelor proprietăţii industriale (invenţii,
desene şi modele industriale, modele de utilitate, soiuri de plante, mărci, topografii de circuite
integrate, etc.).
Prin urmare, relaţiile dintre reprezentant şi clientul său, au la bază contractul de mandat.
Reprezentantul în proprietatea industrială este obligat să acţioneze cu bună-credinţă şi probitate
profesională. Astfel, reprezentantul nu este în drept să încheie un contract de mandat în cazurile
cînd anterior a reprezentat sau consultat persoane, ale căror interese vin în contradicţie cu
interesele persoanei ce îi adresează cererea de a prelua afacerea în cauză ori cînd a fost implicat
în ea în calitate de examinator sau specialist, precum şi în cazul cînd la examinarea afacerii
participă persoane oficiale, cu care reprezentantul este în relaţii de rudenie. De asemenea, acesta
este obligat să nu divulge datele şi informaţiile primite de la client. Conform pct. 22, lit. a) din
Regulament, reprezentantul în proprietatea industrială este obligat să nu divulge informaţiile
primite de la client, decît în limitele contractului şi a procurii. Această prevedere nu reprezintă
altceva decît o dezvoltare a prevederilor art. 1042 Cod civil care instituie obligaţia de
confidenţialitate a informaţiei cunoscute de mandatar.
Page 131
131
Împuternicirile reprezentantului se autorizează prin procură de la solicitant. În literatura de
specialitate [25, p. 60-61] s-a afirmat că procura poate fi întocmită în formă scrisă, liber aleasă şi
nu necesită să fie autentificată notarial. Totodată, Legea privind protec�ia inven�iilor
stabile�te necesitatea înregistrării procurii respective la AGEPI (art. 86, alin. (4)).
3.9. Reprezentarea convenţională în contractul de administrare fiduaciară
În conformitate cu art. 1053 Cod civil, prin contractul de administrare fiduciară se înţelege
contractul, prin care o parte (fondator al administrării, fiduciant) predă bunuri în administrare
fiduciară celeilalte părţi (administrator fiduciar, fiduciar) iar aceasta se obligă să administreze
patrimoniul în interesul fondatorului administrării.
În evoluţia acestei instituţii în doctrină [329, p. 45; 261, p. 117; 294, p. 58] s-au afirmat mai
multe păreri astfel încît unii dintre doctrinari văd originea acesteia încă în sistemul de drept
roman prin conceptul uzufructului, care indică posibilitatea distribuirii împuternicirilor (de
posesie, folosinţă şi dispoziţie) asupra unuia şi acelaşi bun între doi subiecţi de drept. Totuşi,
majoritatea doctrinarilor consideră că la originea administrării fiduciare ar sta conceptul
trustului, adică a proprietăţii fiduciare, concept cunoscut sistemului anglo-saxon, apărut încă în
sec. XII-XIII care stabilea pe timpuri posibilitatea unor subiecţi de a dobîndi calitatea de
proprietari ignorînd astfel unele interdicţii impuse de statul feudal englez. Datorită acestui
concept, proprietarul fiduciar participă în raporturile civile din nume prorpiu, ca proprietar al
bunurilor, el avînd totuşi doar dreptul de folosinţă şi posesie asupra lor, pe cînd cel de dispoziţie
îl putea avea doar în baza prevederilor exprese din contract [228, p. 826]. Sistemul de drept
common law, nu cunoaşte o divizare a drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi drepturi de
creanţă, ceea ce a permis constituirea trustului, concept ce se află la interferenţa dintre aceste
două categorii de drepturi recunoscute totuşi în sistemul de drept romano-germanic. Din aceste
considerente, conceptul nominalizat a fost reformat şi adaptat la specificul sistemului de drept
continental, proces care s-a finalizat cu apariţia administrării fiduciare.
Administrarea fiduciară deşi se aseamănă cu administrarea economică, totuşi se deosebeşte
de aceasta, formînd o instutuţie cu o fizionomie juridică distinctă. Comparativ cu administrarea
fiduciară unde atributele de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor fondatorului
administrării sunt exercitate de către administratorul fiduciar în interesele fiduciantului, dreptul
de administrare economică se exercită în interes propriu, deşi include, la fel, atributele
proprietăţii. De asemenea, dreptul de administrare economică este condiţionat direct sau indirect
de formarea unei persoane juridice (întreprindere de stat sau municipală), în care împuternicirile
titularului sunt stabilite de acte normative, pe cînd la administrarea fiduciară, acestea rezultă din
contract [40, p. 369].
Page 132
132
Esenţa contractului de administrare fiduciară constă şi în faptul transmiterii spre
administrare a patrimoniului proprietarului către administratorul fuduciar, ceea ce presupune
înfăptuirea de către acesta a unui şir de acte juridice şi mateiale în raport cu patrimoniul
respectiv, în acest scop proprietarul transmite fiduciarului bunurile sale, împuternicindu-l cu
anumite atribuţii în limitele cărora trebuie efectuate actele juridice şi faptice menţionate mai sus.
În aceste condiţii contractul de administrare fiduciară nu este totuşi un contract translativ de
proprietate, actul de transmitere în aces caz fiind doar o premisă ce-i oferă fiduciarului
posibilitatea de a-şi executa obligaţiile şi exercita drepturile născute din acest contract
[40, p. 370].
În doctrină se menţionează la fel şi faptul că alături de dreptul de proprietate care va
continua să aparţină fiduciantului, acestuia îi rămîn şi împuternicirile (posesia, folosinţă şi
dispoziţia nesupunîndu-se transmiterii). În acest fel, împuternicirile fiduciarului nu pot
reprezenta aceleaşi împuterniciri ale proprietarului, din acele considerente că drepturile
fiduciarului nu se transmit acestuia de la proprietar, ci apar în baza contractului de administrare
fiduciară. În executarea obligaţiilor sale, fiduciarul exercită atributele proprietarului asupra
obiectului material în interesul ultimului, ceea ce determină existenţa elementelor de
reprezentare în contractul dat. Totodată, în executarea obligaţiilor sale îndeplinind în interesul
proprietarului toate prerogativele acestuia, fiduciarul nu are întotdeauna posibilitatea de a le
exercita în mod nemijlocit, această posibilitate fiind condiţionată de însuşi natura obiectului
material al contractului. Astfel, fiduciarul exercită aceste prerogative doar în cazul în care în
calitate de obiect al contractului apar bunurile. În situaţia în care în calitate de obiecte vor apărea
drepturi exclusive, atunci de regulă administrarea lor nu este legată de exercitarea unor astfel de
atribute. În aceste cazuri administrarea patrimoniului presupune doar exercitarea acestor acţiuni
ce determină posibilitatea realizării drepturilor date. Administrarea unora dintre bunuri poate
presupune exercitarea concomitentă atît a atributelor dreptului de proprietate, dar şi a alte acţiuni.
De exemplu, în cazul valorilor mobiliare fiduciarul va exercita atît atributele de posesie, folosinţa
şi dispoziţie, cît şi drepturile pe care acestea le incorporează [251, p 585].
Referitor la obiectul contractului de administrare fiduciară, menţionăm că acesta este unul
complex. În calitate de obiect juridic al contractului se prezintă actele juridice şi materiale pe
care le săvîrşeşte fiduciarul în procesul de executare a contractului, iar în calitate de obiect
material pot figura bunurile în sens larg. Anume esenţa specifică a obiectului contractului de
administrare fiduciară a determinat pe unii doctrinarii să afirme că acest contract s-ar alinia
contractelor care au ca efect transmiterea în posesie sau folosinţă a bunurilor, îndeosebi, arenda
şi locaţiunea. Totuşi, distincţia contractului de administrare fiduciară de contractele nominalizate
constă în faptul că arendaşul sau locatarul primeşte bunurile în posesie şi folosinţă fără a avea
Page 133
133
scopul să-şi satisfacă propriile interese în raport cu aceste bunuri, cum ar fi situaţia sporirii
valorii acestora. Fiduciarul primeşte bunurile spre administrare doar spre satisfacerea intereselor
proprietarului aceste bunuri, prestînd în acest fel un serviciu acestuia. La fel, spre deosebire de
arendaş şi locatar, care urmează să achite folosinţa bunurilor, în cazul contractului de
administrare fiduciară, fiduciarul este cel ce primeşte o remuneraţie pentru serviciul prestat [228,
p. 817].
Încheierea unui asemenea contract, de regulă, poate presupune mai multe motive, cu
condiţia că acestea să nu fie contrare legii. Administrarea fiduciară a proprietăţii poate avea ca
scop nu doar extragerea unor foloase, dar şi majorarea patrimoniului dat sau pur şi simplu
menţinerea lui într-o formă adecvată. Motivul încheierii unui asemenea contract este dorinţa
proprietarului de a se elibera de sarcina întreţinerii patrimoniului său, dar într-un aşa mod încît
să-i permită acestuia să primească anumite beneficii de pe urma folosirii lui. Luînd în
consideraţie că printr-un asemenea contract poate fi desemnat în calitate de beneficiar un terţ,
motivul proprietarului ar fi de a acorda un sprijin material acestuia. La fel, această instituţie
poate fi utilizată cu succes spre acumularea capitalului, cînd subiecţi fondatori ai administrării
fiduciare transmit patrimoniul lor în administrarea unui singur subiect care-l foloseşte în
interesul tuturor fiducianţilor. Astfel, acţionarii îşi pot cumula toate acţiunile, transmiţîndu-le în
administrare fiduciară unui subiect ce va activa în interesul acestora [251, p. 589].
Pornind de la prevederile art. 1060 Cod civil, se pune în mod firesc problema delimitării
contractului de administrare fiduciară de contractul de mandat. În sistemul contractelor de
prestări servicii contractul de administrare fiduciară conform doctrinei este unul de sine stătător,
specificul căruia constă în faptul că comparativ cu celelalte contracte similare: mandatul,
comisionul s.a, acesta prezintă particularităţi şi a contractelor reale astfel încît, ar putea fi stabilit
la hotarul dintre aceste categorii de raporturi reale şi obligaţionale. Comparativ cu contractul de
comision şi mandat administrarea presupune întotdeauna executarea atît a unor acte materiale, cît
şi juridice. De asemenea, comparativ cu mandatul fiduciarul participă în cadrul raporturilor
contractuale cu terţii în nume propriu, iar spre deosebire şi de comision acesta este obligat să-i
informeze pe aceştia de statutul său, obligaţie instituită prin art. 1059 Cod civil.
De contractul de agenţie administrarea fiduciară se deosebeşte prin faptul că fiduciarul va
participa la raporturile civile în nume propriu, pe cînd agentul comercial potrivit art. 1199 Cod
civil participă atît în nume propriu (dacă i s-au conferit împuterniciri permanente de
intermediere), cît şi în numele şi pe contul principalului. Agenţia este un contract în exclusivitate
comercial, determinînd în acest fel nişte raporturi între întreprinzători, presupunînd o activitate
permanentă de intermediere sau de încheiere a contractelor comerciale cu bunuri şi servicii. Prin
faptul că acest ultim contract este unul comercial, el va presupune în consecinţă întotdeauna un
Page 134
134
caracter oneros, care de altfel poate lipsi în cazul contractului de administrare fiduciară. Specific
pentru administrarea fiduciară este faptul că în executarea lui fiduciarul va executa toate
atributele dreptului de proprietate (dispoziţia în mod condiţionat), pe cînd agentul, de regulă,
doar dispune de dreptul de dispoziţie fără a exercita şi folosinţa asupra bunurilor principalului
[251, p. 585].
Totodată, trebuie să se facă diferenţierea dintre administrarea fiduciară a întreprinderii ca
un complex patrimonial, de administrarea întreprinderii ca persoană juridică. În primul caz,
fiduciarul îndeplineşte acte de administrare în interesul fondatorului administrării (proprietarul
întreprinderii) în nume propriu, pe cînd în ultimul caz administratorul reprezintă organele
persoanei juridice, înfăptuind acte juridice nu în nume propriu, ci în numele acesteia [40, p. 368].
Esenţa specifică a contractului de administrare fiduciară şi îndeosebi a statutului
fiduciarului, dă naştere la raporturi juridice dintre părţile contractului total distincte comparativ
cu cele din alte contracte de reprezentare. Stabilind conţinutul acestora identificăm faptul că
statutul juridic al fiduciarului are tangenţe în primul rînd cu cel al unui reprezentant, precum şi
cu a unui titular de drepturi reale care sunt exercitate într-un cadru obligaţional anumit, ceea ce
conferă specificitatea sus-numită. Conform art. 1056 Cod civil administratorul fiduciar este
obligat să administreze în nume propriu proprietatea încredinţată, dar pe riscul şi pe contul
fiduciarului. Semnificaţia sintagmei „în nume propriu, dar pe riscul şi pe contul fiduciantului”
urmează a fi stabilită prin prisma regulilor generale ale reprezentării, dar şi a particularităţilor
acestui contract. În acest fel, în raport cu terţii, fiduciarul va figura în calitate de contractant
avînd în acest caz statutul specific al posesorului, titular al patrimoniului transmis de către
proprietar. Participînd în nume propriu la circuitul civil şi comercial, fiduciarul este obligat în
corespundere cu art. 1056 Cod civil să indice în orice act încheiat, că el acţionează în calitate de
fiduciar, fapt ce-l diferenţiază pe acesta de comisionar. În aceste condiţii, terţii care intră în
raporturi juridice cu acesta cunosc despre calitatea contragentului său, spre deosebire de situaţia
terţilor în cazul comisionului. Din acest ultim fapt rezultă, că deşi fiduciarul va figura în actele
încheiate în calitate de parte contractantă, actul de trasmitere a drepturilor obţinute în urma
tranzacţiilor efectuate către fiduciant nu va avea loc, deoarece indicarea titlului în baza căruia
acţionează acesta determină implicit în sarcina cui vor reveni toate drepturile şi obligaţiile.
Indicarea calităţii de administrator fiduciar la încheierea actelor juridice constituie o obligaţie a
acestuia nendeplinirea căreia presupune un şir de efecte juridice. Astfel, în condiţiile în care
obligaţia a fost executată, fiduciarul obţine calitatea de parte a actelor juridice încheiate cu terţii
şi respectiv datoriile survenite din astfel de obligaţii sînt posibile compensării din contul
patrimoniului administrat, în caz contrar se consideră că administratorul fiduciar a acţionat în
interes propriu şi va purta răspundere personală din contul patrimoniului său. În ceea ce priveşte
Page 135
135
sintagma ,,pe contul fiduciantului’’ aceasta semnifică că drepturile dobîndite de către fiduciar se
vor include în patrimoniul transmis spre administratare acestuia, astfel încît toate obligaţiile vor
fi executate din contul lui. În acelaşi timp, riscul fiduciantului admite posibilitatea nereuşitei în
administrarea propriului patrimoniu de fiduciantul ales, în acest fel suportînd şi pierderile
rezultate. Totuşi în relaţiile cu terţii, în caz de insuficienţă a bunurilor (ca parte componentă a
patrimoniului administrat) întru executarea obligaţiilor sale, administratorul fiduciar va răspunde
personal din contul patrimoniului său, iar dacă nici aceasta nu va fi suficient atunci se va apela la
patrimoniul fiduciantului care a rămas în afara administrării. Un astfel de mecanism al
răspunderii subsidiare are la bază faptul că anume fiduciarul administrînd un patrimoniu străin
urmează în primul rînd să ducă răspundere de apariţia oricăror obligaţii, iar în caz de insuficienţă
a patrimoniului său pentru executarea lor, se va recurge la patrimoniul fiduciantului, deoarece în
interesul acestuia are loc administrarea [256, p. 129].
Conform art.1056, alin (2) Cod civil, dacă nu manifestă faţă de interesele fiduciantului
diligenţa de care dă dovadă în afacerile proprii, fiduciarul este obligat să repare prejudiciul
cauzat astfel. În aceste condiţii manifesterea diligenţii faţă de interesele fiduciantului, ca şi cum
acestea ar fi interese proprii, reprezintă un aspect esenţial al exercitării conforme a prerogativelor
fiduciarului. Lipsa diligenţei în procesul de administrare a patrimoniului fiduciantului
manifestată de fiduciar se raportează la neexecutarea obligaţiei principale a acestuia, caz în care
fiduciarul va fi obligat să repare prejudiciul cauzat. Totodată, fiduciarul nu este în drept să
folosească acest patrimoniu pentru acoperirea proprilor sale datorii, care nu au legătură nici
într-un fel cu faptul administrării, el nu poate să-l supună gajului sau să-l greveze cu orice alte
sarcini [253 p. 598]. În condiţiile protecţiei intereselor fiduciantului, legiuitorul limitează
împuternicirile fiduciarului în art.1056, alin. (4) Cod civil stabilind interdicţia înstrăinării unui
imobil în afara cazurilor prevăzute de lege sau contract.
În doctrină [256, p. 127] este unanim acceptată opinia că fiduciarul urmează să execute în
mod personal toate obligaţiile ce îi revin. Faptul substituirii şi consecinţele sale sînt supuse în
acest caz reglementărilor mandatului. Principiul executării personale a obligaţiilor nu indică
despre caracterul fiduciar al raporturilor ce rezultă din contractul de administrare fiduciară. Acest
principiu nu caracterizează natura relaţiilor menţionate, ci ordinea executării obligaţiilor.
Fiduciarul rămîne în continuare răspunzător în faţa fiduciantului sau a beneficiarului pentru toate
acţiunile substituitorului său, în situaţia în care acestea vor fi considerate ca fiind ale primului.
Din aceste considerente, relaţiile ce se stabilesc între fiduciar şi substituitorul său urmează a fi
reglementate printr-un contract de mandat şi nu de un subcontract de administrare fiduciară.
În conformitate cu prevederile generale ale reprezentării, fiduciarul este obligat să
acţioneze în limitele împuternicirilor conferite de către fiduciant. Această prevedere are o
Page 136
136
pondere deosebită în cadrul raporturilor dintre fiduciar şi terţi în temeiul faptului că prin ea se va
institui răspunderea acestuia în cazul neexecutării obligaţiei date. Răspunderea administratorului
fiduciar în raporturile cu terţii este personală şi se limitează la bunurile primite în administrare
fiduciară. Fiduciarul va răspunde pentru toate actele înteprinse pe parcursul administrării
fiduciare în limitele împuternicirilor doar în temeiul acestor bunuri, iar în cazul depăşirii
limitelor acestora, răspunderea va fi suportată deja din contul patrimoniului personal. Specificul
raporturilor instituite între fiduciar şi terţ este determinat îndeosebi prin faptul că primul dispune
de calitatea unui posesor, titular al patrimoniului, care i-a fost transmis de fiduciant. În legătură
cu asemenea raporturi doctrina afirmă că între aceste părţi s-ar institui nişte relaţii cu caracter
absolut în temeiul cărora fiduciarul este în drept să ceară de la oricine respectarea drepturilor sale
asupra patrimoniului dat în administrare [228, p. 909].
În cadrul raporturilor dintre fiduciant şi fiduciar se stabilesc nişte legături interne
determinate exclusiv de cadrul contractual existent între ei. Fiind calificată activitatea
fiduciarului ca o activitate de prestare a unui serviciu, ea urmează a fi remunerată din partea
fiduciantului în condiţiile în care această obligaţie a fost stabilită prin contract. Calculul
remuneraţiei, de regulă, se stabileşte în contract în dependenţă de voinţa părţilor. Ţinînd cont de
faptul că fiduciarul acţionează pe contul fiduciantului, ultimului îi va reveni tot ce primul a
dobîndit în urma activităţii de administrare fiduciară. În acelaşi timp, în situaţia în care prin
contract este desemnat în calitate de beneficiar un terţ, toate fructele îi vor reveni acestuia.
În final, menţionăm, că raporturile ce decurg din contractul de administrare fiduciară, dau
naştere la efecte de reprezentare, fapt care determină calificarea acestui contract, alături de
mandat, comision şi agenţie ca făcînd parte din categoria contractelor civile de reprezentare.
3.10. Reprezentarea convenţională în cadrul contractului de agenţie
Un alt domeniu de aplicabilitate al reprezentării, dar şi al intermedierii îl constituie
contractul de agenţie, studiul căruia a preocupat intens doctrinarii [97, p. 8; 188, p. 193-200; 9, p.
13-17; 149, p. 37-40; 178, p. 43-52; 51, p. 81; 306, p. 17; 307, p. 34] în ultima perioadă.
Considerăm că reglementarea statutului juridic al agentului comercial şi a contractului de agenţie
constituie o binevenită măsură legislativă, expresie a efortului şi a preocupării pentru finalizarea
reformei instituţional-juridice în ţara noastă, inclusiv prin implementarea în dreptul moldovean a
unora dintre instituţiile cele mai importante, utilizate în dreptul altor state cu care agenţii
economici din ţara noastră întreţin relaţii comerciale.
Capitolul XXIII din Cartea a III din Codul civil “Agentul comercial. Comisionarul
profesionist” în pofida denumirii pe care o poartă reglementează, mai degrabă, regimul juridic al
contractului de agenţie, decît statutul persoanei care exercită cu titlu profesional activităţile
specifice agentului comercial.
Page 137
137
Aşa cum este îndeobşte cunoscut, contractul de agenţie (agency by agreement sau agency
by consent) este o creaţie a dreptului anglo-american, drept în care agentura (agency) reprezintă
un concept mai vast, ce include cele mai largi şi diverse forme de intermediere: gestiunea de
afaceri, răspunderea delictuală indirectă, contractul de antrepriză, contractul de muncă, precum şi
toate formele de reprezentare convenţională. Art. 418, lit a) din Legea cu privire la obligaţii a
Elveţiei prevede că agent este persoana care “îşi asumă cu titlu permanent angajamentul de a
negocia încheierea de afaceri pentru unul sau mai mulţi mandanţi sau de a le încheia pe contul
lor, fără a fi legat de aceştea printr-un contract de muncă”. În dreptul francez, Codul comercial
reglementează în Titlul III curtierii, comisionarii, transportatorii şi agenţii comerciali. Dintre
aceştea, agenţii comerciali sunt consideraţi, potrivit uzanţelor, mandatari profesionişti. În
conformitate cu prevederile art. 1, alin. (2) din Legea României privind agenţii comerciali
permanenţi [124] prin agent comercial permanent se înţelege comerciantul, persoană fizică sau
juridică, care, în calitate de intermediar independent, este împuternicit în mod statornic: a) să
negocieze afaceri pentru o altă persoană fizică sau juridică, denumită în continuare comitent sau
b) să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama comitentului. În scopul sprijinirii
oamenilor de afaceri, precum şi a juriştilor care participă la negocierea şi redactarea unor
asemenea contracte, Camera de Comerţ Internaţională de la Paris a elaborat în 1992 un model al
contractului comercial internaţional de agent, contribuind în acest fel la armonizarea practicii
comerciale internaţionale. Totodată în cadrul Uniunii Europene, a fost adoptată Directiva CEE
nr. 86/653/1986 privind coordonarea legislaţiilor statelor membre cu privire la desfăşurarea
activităţii independente de agenţi comerciali [82].
Doctrina de drept al comerţului internaţional [84, p. 341-342] defineşte contractul de
agenţie ca fiind acea convenţie prin care o persoană – numită agent – se obligă, contra unui
comision fix sau procentual, să negocieze şi/sau să încheie afaceri comerciale în numele şi pe
socoteala altei persoane – numită principal – faţă de care, însă, nu este subordonat în nici un fel,
acţionînd în mod independent.
Codul civil al Republicii Moldova prevede în art. 1199, alin. (1) că agentul comercial este
persoană fizică întreprinzător independent căreia i s-au încredinţat împuterniciri permanente de
intermediere sau de încheiere de contracte comerciale cu bunuri şi servicii în numele şi pe
contul unei alte întreprinderi (s.n.) (principal).
Din această prevedere legală rezultă faptul că raporturilor care au la bază contractul de
agenţie le pot fi aplicate normele juridice care reglementează intermedierea comercială (dacă
agentului commercial i s-au încredinţat împuterniciri permanente de intermediere). În acest caz
contractul de agenţie poate fi privit ca o varietate a contractului de intermediere comercială.
Page 138
138
În acelaşi timp, din prevederile textului de lege citat mai sus, rezultă că raporturilor care
au la bază contractul de agenţie le pot fi aplicate normele juridice care reglementează contractul
de mandat (dacă agentului comercial i s-au încredinţat împuterniciri de încheiere de contracte
comerciale cu bunuri şi servicii în numele şi pe contul unei alte întreprinderi).
Avînd în vedere faptul că legiuitorul foloseşte în acest text de lege sintagmele definitorii
pentru raporturile de reprezentare – “în numele” şi “pe contul”, este lesne de observant încă un
domeniu de aplicabilitate al reprezentării convenţionale.
Totuşi, faţă de această constatare se impun unele precizări.
În primul rînd, ţinem să atragem atenţia asupra naturii juridice a reprezentării, fiind de
părerea că este vorba de reprezentarea comercială, dispoziţiile art. 258 Cod civil fiind aplicabile
în acest context. Concluzia la care am ajuns are la bază următoarele raţiuni. În chiar denumirea
Capitolului XXIII, Titlul III, Cartea III, Cod civil se utilizează cuvintele agent comercial, ceea ce
presupune faptul că această persoană trebuie să fie un comerciant – întreprinzător independent.
Pe lîngă acest criteriu subiectiv, legiuitorul utilizează şi un criteriu obiectiv, şi anume obiectul
activităţii agentului comercial îl reprezintă faptele obiective de comerţ cum ar fi încheierea de
contracte comerciale.
Prin urmare, agentul comercial este în cazul în care i s-au încredinţat împuterniciri de
încheiere de contracte comerciale cu bunuri şi servicii în numele şi pe contul unei alte
întreprinderi, un mandatar profesionist, comercial.
Astfel, din punct de vedere al tehnicii legislative, prevederilor din Codul civil care
reglementează activitatea agentului comercial urmează să li se aplice cele care reglementează
mandatul profesional, precum şi cele referitoare la reprezentarea comercială.
Totodată, între contractul de agenţie, pe de o parte şi contractele de mandat şi comision pe
de altă parte, există şi deosebiri. Trăsătura particulară care distinge, în mod esenţial, agenţia de
mandat şi comision se referă la conţinutul contractului: în timp ce ultimele tipuri de contracte au
ca obiect încheirea de acte juridice (iar operaţiunile materiale au doar un caracter accesoriu sau
conex), agenţia are ca obiect principal îndeplinirea de operaţiuni comerciale, care include în sine
şi fapte materiale (prospectarea pieţii, negocierea contractelor, acţiuni de promovare a mărfurilor
şi serviciilor, ş.a.).
3.11. Contractul de comision
Contractul de comision a apărut ca o necesitate indispensabilă dictată de condiţiile
economice în permanenţă schimbare şi dezvoltare. Menţiuni despre contractul de comision
găsim încă în izvoarele din perioada medievală. Operaţia dată se practica îndeosebi cu ocazia
comercializării mărfurilor pe pieţile străine, unde anumite bunuri lipseau ori erau într-o cantitate
insuficientă pentru consum, astfel venitul fiind evident. În scopul menţionat comercianţii străini
Page 139
139
foloseau serviciile unor localnici, care trebuiau să trateze afaceri ca şi cum ar fi tratat pentru ei
însuşi. Ambii contractanţi participau la cîştigul căpătat într-un raport prealabil stabilit. Uneori
comerciantul străin avea un loc special pentru comerţ, dar în majoritatea cazurilor se constituiau
aşa-numitele sucursale, unde se primeau şi de unde se expediau mărfuri în localul comercial.
Astfel a luat naştere o nouă formă de activitate socială cu caracter vădit comercial "commenda"
care provine de la "commendare" şi se traduce "a încredinţa"[68, p. 31].
În sistemul contractelor de prestări servicii, contractul de comision dispune de cea mai
complexă natură juridică [275, p. 42]. Acest fapt este determinat de multiplele similitudini dintre
acest contract cu altele, iar pe de altă parte, existenţa unor serii de distincţii dintre acestea.
Problematica comisionului este, de obicei, privită prioritar prin prisma contractului de
mandat şi a conceptului de reprezentare, în acest fel fiind pusă întrebarea: este oare comisionul
un contract de reprezentare de sine stătător, sau doar o simplă varietate a mandatului şi, în
ultimul rînd, are el vre-o legătură în general cu actul de reprezentare. Ca şi în cazul mandatului,
în comision are loc o substituire a contragentului, astfel încît în raport cu terţii nu participă
veritabilul subiect de drept, ci altul cu statut de parte contractantă. Această substituire în cazul
comisionului este totuşi distinctă prin faptul că ea se exprimă prin participarea comisionarului
din nume propriu, dar pe contul comitentului, spre deosebire de mandatar ce participă în numele
şi pe seama mandantului. Activitatea comisionarului „din nume propriu” presupune faptul că
acesta în raport cu terţii apare ca parte contractantă, şi de aceea, comisionarul nu trebuie investit
cu împuterniciri, deci, în cazul dat lipsind procura. Luînd în consideraţie statutul comisionarului
ce participă din nume propriu în relaţiile cu terţii, actul încheiat de acesta va avea ca efect
apariţia drepturilor şi obligaţiilor în sarcina sa. Totuşi, deşi participă „din nume propriu” acesta
acţionează, totodată, pe seama comitentului. Locul comitentului în cadrul raporturilor de
comision se manifestă prin faptul că în interesul acestuia se desfăşoară activitatea
comisionarului, care odată cu încheierea actului juridic este obligat să transfere rezultatele
obţinute, ceea ce face ca scopul comisionului să fie îndeplinit. Din analiza infrastructurii
relaţiilor contractuale în cadrul contractului de comision, integrarea unui asemenea contract în
rîndul contractelor civile de reprezentare reprezintă un demers ştiinţific complicat. Conceptul de
reprezentare semnifică situaţia în care actul juridic încheiat de o persoană (reprezentant) în
numele unei alte persoane (reprezentat) în limitele împuternicirilor, dă naştere, modifică sau
stinge drepturile şi obligaţiile civile ale reprezentatului. Astfel, este esenţial în cazul dat că
încheierea actului prin reprezentare determină în mod imediat şi implicit apariţia drepturilor şi
obligaţiilor în sarcina reprezentatului, adică a celui ce a iniţiat raportul de reprezentare. Acest
lucru raportat la specificul comisionului nu este totuşi valabil din considerentul că comisionarul
participă în nume propriu la încheierea actului juridic, ceea ce face ca drepturile şi obligaţiile
Page 140
140
obţinute să-i revină acestuia. Totodată, apariţia drepturilor şi obligaţiilor în sarcina
comisionarului nu este un scop în sine al contractului de comision, ci constuie o premisă
necesară pentru naşterea lor în patrimoniul comitentului, fapt ce se obţine pe calea transferului.
Extinderea conceptului de reprezentare şi asupra contractului de comision a fost determinată ca
urmare a faptului că activitatea comisionarului va avea loc întotdeauna doar în interesul
comitentului. În acest fel, mecanismul de reprezentare în cazul comisionului este particular
deoarece se manifestă pe un sistem binivelar: apariţia drepturilor şi obligaţiilor mai întîi la
comisionar şi după aceea la comitent. În acest temei, în literatura de specialitate s-a consfinţit
conceptul reprezentării indirecte sau imperfecte ca formă derivată a reprezentării tradiţionale.
Stabilind existenţa aspectelor de reprezentare în cazul comisionului în literatura de
specialitate se pune la fel problema similitudinii acestui contract cu contractul de mandat, ce
constituie un veritabil contract de reprezentare. În pofida unor trăsături comune existente în
aceste două contracte, nu putem totuşi afirma că comisionul ar constitui o varietate a mandatului.
Aceasta pe motiv că în cazul mandatului, mandatarul constituie doar o verigă de legătură între
mandant şi terţa persoană, rolul căruia este limitat de împuternicirile acordate. Mandatarul nu
obţine nici un fel de drepturi şi nu se obligă în urma actului încheiat. Comparativ cu acesta
comisionarul constituie un subiect mult mai independent, ce activează în lipsa oricăror
împuterniciri, dobândind astfel calitatea unui titular de drepturi şi obligaţii [275, p. 44].
S-a afirmat că comisionul ar constitui o varietate a vânzării-cumpărării. Acest fapt a fost
dedus din aceea că, de regulă, comisionul funcţionează în cadrul unor asemenea raporturi, scopul
său fiind vânzarea-cumpărarea bunurilor. Fără a neaga faptul că unul din scopurile finale ale
comisionului îl reprezintă încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, remarcăm că natura
juridică şi conţinutul raporturilor contractuale de vânzare-cumpărare şi comision se deosebesc
profund unele de altele. Prin urmare, în cazul în care comisionarul procură un bun de la comitent,
el participă nu în calitate de comisionar, ci în calitate de cumpărător şi devine proprietarul
bunului cumpărat fără a avea dreptul la comision. În acest fel, este important de menţionat că
indiferent de rezultatul contractului de comision (încheierea unui contract de vînzare–cumpărare;
transport, ş.a.) acesta nu-şi schimbă esenţa sa, în măsura în care să se transforme într-unul din
asemenea contracte [275, p. 37].
Contractul de comision este privit în literatura de specialitate şi ca o formă a intermedierii
comerciale. De exemplu doctrinarul rus, Е.А. Суханов, califică statutul comisionarului cu un
intermediar comercial activitatea căruia include: căutarea contragenţilor, perfectarea şi
executarea actelor încheiate cu aceştea [256, p. 99]. Această afirmaţie poate fi totuşi combătută
în temeiul faptului că intermediarul nu încheie actele juridice pe care le intermediază şi nu are
nici un fel de obligaţii în faţa părţilor cu privire la aceste acte, în timp ce comisionarul participă
Page 141
141
în cadrul raporturilor contractuale din nume propriu, avînd atît obligaţii faţă de comitent, cît şi
faţă de terţi [275, p. 48].
De asemenea, contractul de comision a fost determinat în rîndul contractelor fiduciare,
deoarece încrederea dintre părţi are un rol deosebit pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor
acestora, care persistă, de altfel, atît în raporturile ce apar între comitent şi comisionar, cît şi în
cele dintre comisionar şi terţ.
În doctrină, s-a mai menţionat asemănarea între contractul de comision şi stipulaţia pentru
altul. Totuşi, între cele două instituţii juridice există suficiente deosebiri de esenţă. Pe de o parte,
construcţia juridică a stipulaţiei pentru altul este mult mai recentă decît instituţia comisionului,
iar, pe de altă parte, în timp ce comisionarul este obligat să se conformeze instrucţiunilor
comitentului, stipulantul acţionează din proprie iniţiativă. De asemenea, dacă în cazul stipulaţiei
pentru altul se formează trei categorii de raporturi juridice: dintre stipulant si promitent (1),
dintre promitent şi terţul beneficiar (2) şi, respectiv, dintre stipulant şi terţul beneficiar (3), în
cazul comisionului iau naştere două categorii de raporturi juridice: între comitent şi comisionar
şi, respectiv, între comisionar şi terţ. În sfârşit, terţul beneficiar, deşi nu este parte contractantă,
are la dispoziţie o acţiune directă împotriva promitentului, pentru satisfacerea dreptului său, în
timp ce comitentul nu are nici o acţiune împotriva persoanei cu care a contractat comisionarul,
deoarece, prin încheierea contractului între comisionar şi terţ, nu se stabilesc nici un fel de
raporturi între comitent şi terţul cocontractant [19, p. 56].
Conţinutul contractului de comision pare a fi destul de complicat prin faptul că aici se
includ două categorii de subraporturi: a) interne şi externe; b) reale şi obligaţionale. Cele mai
esenţiale în cadrul contractului de comision apar raporturile interne între comitent şi comisionar,
care sunt caracterizate prin aceea că comisionarul va participa ca reprezentant al comitentului în
nume propriu, dar în interesul ultimului. Raporturile interne din cadrul contractului de comision
puţin se deosebesc de cele ale mandatului şi sunt importante doar pentru comisionar şi comitent,
dar nu şi pentru terţ. Deosebirea esenţială este stabilită în raporturile externe dintre comisionar şi
terţ unde primul participă în mod independent faţă de comitent, deoarece desfăşoară o activitate
în nume propriu, ceea ce face ca în raport cu terţii acesta să dobîndească drepturi şi să exercite
obligaţii proprii.
Specificul comisionului se manifestă şi prin faptul că îmbină în sine aspecte atît a
raporturilor reale, cît şi obligaţionale. Astfel, în calitate de comitent întotdeauna participă
proprietarul adică titularul unui drept real sau altă persoană care dispune de dreptul de posesie şi
folosinţă asupra bunului ce constituie obiectul material al contractului. În virtutea legii, bunurile
transmise pentru executarea contractului de comision sunt proprietatea comitentului. Încheierea
contractului de comision nu înseamnă totodată şi transmiterea bunurilor de către comitent în
Page 142
142
proprietatea comisionarului. Deci, până la încheierea actului de către comisionar cu terţii, dreptul
de proprietate se menţine în sarcina comitentului care ulterior se transferă la terţi. Sigur,
comisionarul nu poate fi un dobînditor în temeiul contractului de comision, ci doar în baza
contractului de vânzare-cumpărare. Păstrarea dreptului de proprietate în sarcina comitentului
pînă în momentul dispunerii de bunuri are o importanţă practică deosebită pentru distribuirea
riscului pierii fortuite a bunurilor, pentru determinarea răspunderii materiale a părţilor, ş.a. În
acelaşi timp luînd în consideraţie faptul că comisionarul participă din nume propriu, iar
comitentul proprietar îi transmite acestuia împuterniciri de realizare a atributelor dreptului de
proprietate, comisionarul participă în raport cu terţii asemenea unui proprietar.
Din rîndul contractelor civile de reprezentare cel mai apropiat de comision pare a fi
contractul de mandat. Pentru delimitarea acestor două contracte, în principiu, este suficient de
menţionat doar modalitatea de participare a parţilor la încheierea actelor juridice, avînd în vedere
faptul că mandatarul participă în numele mandantului, iar comisionarul în nume propriu. Acelaşi
criteriu poate fi folosit şi-n delimitarea comisionului de agenţia comercială, deoarece agentul
comercial participă la încheierea contractelor din numele principalului. Totodată, agentul
comercial poate participa şi ca intermediar, dacă i s-au conferit împuterniciri permanente de
intermediere. Mai mult ca atît, comisionarul nu este obligat de a avea statutul de persoană fizică
întreprinzător independent, ca în cazul agenţiei, unde agentul comercial trebuie să aibă această
calitate. Comparativ cu contractul de administrare fiduciară, care la fel ca şi comisionul
determină participarea subiectului împuternicit în nume propriu, distincţia se stabileşte prin
faptul că obligaţia fiduciarului nu se reduce doar la încheierea de acte juridice, incluzînd,
totodată, şi o serie de acte materiale. Totodată, fiduciarul este obligat ori de cît ori încheie un act
să indice calitatea sa, regulă neaplicabilă în cazul comisionului.
Distincţia comisionului se poate face şi în raport cu antrepriza, care de fapt este un contract
din grupul contractelor de executare a lucrărilor, avînd ca obiect realizarea unor activităţi de fapt
şi nu juridice.
3.12. Varietăţile contractului de comision
a) Comisionarul profesionist
Una din varietăţile contractului de comision constituie activitatea comisionarului
profesionist prevăzută în reglementările Codului civil din 2002 pentru prima dată în legislaţia
noastră civilă. Odată cu recunoaşterea de către legiuitor a cadrului normativ distinct a acestui
contract, alături de mandatul comercial, se recunoaşte implicit şi existenţa unor instituţii
specifice a dreptului comercial., în cazul dat fiind vorba despre comisionul comercial, numit de
legiuitor, profesionist. Contractul de comision comercial a avut o reglementare distinctă în
legislaţia diferitor state, fapt ce a fost condiţionat de măsura în care se admitea stabilirea unor
Page 143
143
anumite efecte juridice în raporturile dintre comitent şi terţ. Pornind de la acest criteriu s-au
delimitat legislaţiile de influenţă franceză de cele care au realizat fuziunea dreptului comercial şi
civil (ca în cazul Codului civil al RM; Codului civil italian, elveţian). În sistemul de drept
francez particularitatea reglementării comisionului a constatat în faptul că el se poate prezenta
sub două forme.
Într-o primă formă comisionarul acţionează în nume propriu, dar pe seama comitentului
care nu apare în contractul încheiat cu terţul;
În a doua formă comisionarul poate acţiona în numele comitentului. Totodată, în sistemele
de drept elveţian şi italian contractul de comision se referă exclusiv la vînzarea sau cumpărarea
de bunuri [174, p. 206].
Conform art. 1212, alin. (1) Cod civil, se consideră comisionar profesionist persoana care
în cadrul activităţii sale comerciale permanente îşi asumă obligaţia de a încheia contracte cu
mărfuri sau titluri de valoare în nume propriu, dar pe contul unei alte persoane (comitent). Rolul
comisionarului comercial în sistemul contractelor civile şi comerciale a crescut considerabil pe
măsura dezvoltării şi ramificării relaţiilor de piaţă între subiecţii participanţi în cadrul acestora.
Acest procedeu a fost gîndit pentru a permite unui comerciant să facă operaţiuni comerciale
utilizînd serviciile altui comerciant. În acest fel, de regulă, beneficiarii unui asemenea contract
mizează pe profesionalismul serviciilor acordate de comisionarii profesionişti, în cazul dat
profesionalismul lor constituind un argument în plus spre o reuşită mai bună a operaţiunilor
încheiate. Specific şi distinct, totodată, faţă de comisionul civil este faptul că comisionarul –
persoană fizică sau juridică se bucură de independenţa completă faţă de comitentul pe seama
căruia acţionează. Deşi acest aspect este aplicabil şi comisionului civil, el ia amploare totuşi în
cazul comisionului comercial în care alături de activitatea în nume propriu a comisionarului se
ataşează şi faptul că acesta din urmă este un profesionist.
Încheierea contractului de comision prezintă avantaje pentru ambii contractanţi. Astfel,
comisionarul primeşte o remuneraţie proporţională cu volumul afacerilor încheiate prin
intermediul lui. Pe de altă parte, comitentul este absolvit de grija supravegherii raporturilor
contractuale, comisionarul fiind mai în măsură să cunoască beneficiile economice ale acestuia în
persoana comitentului.
Deosebirea comisionului comercial de mandat urmează a fi realizată pe aceleaşi criterii ca
şi în cazul comisionului civil, care este o formă a reprezentării imperfecte. Totodată, avînd în
vedere faptul că comisionarul profesionist acţionează din nume propriu, contractul încheiat de
acesta cu comitentul poate avea ca obiect doar mărfuri sau titluri de valoare. Din acest punct de
vedere se poate face distincţia şi faţă de agentul comercial a cărui contracte încheiate pentru
principal au un obiect mai extins prezentat sub forma bunurilor şi serviciilor. În acelaşi timp, în
Page 144
144
raport cu obiectul juridic al contractului de agenţie activitatea agentului poate implica atît acţiuni
de intermediere, cît şi de încheiere a contractelor şi întotdeauna doar în numele şi pe contul
principalului. În aceste condiţii legiuitorul, totuşi, reglementează în art. 1212, alin. (2) Cod civil
că faţă de activitatea comisionarului care nu este reglementată de normele prezentei secţiuni se
aplică regulile referitor la agentul comercial, prin aceasta stabilindu-se o interdependenţă dintre
aceste două contracte de prestări servicii cu specific comercial. Făcînd parte din grupa
intermediarilor profesionişti, comisionarul se deosebeşte de comis-voiajori al căror rol constă
mai mult în a prospecta clientela unei întreprinderi şi de a primi comenzi pentru ea. Spre
deosebire de aceştea, comisionarii profesionişti au un statut autonom, nefiind legaţi în nici
într-un fel de întreprinderile cărora le prestează servicii.
Structura raporturilor contractuale existente în cazul comisionului civil este valabilă şi în
cazul comisionului profesional. În acest fel, relaţiile de reprezentare se stabilesc şi se manifestă
atît în raporturile dintre terţ şi comitent (ca relaţii externe), cît şi între comitent şi comisionar
(relaţii interne). Potrivit art. 1213, alin. (1) Cod civil, comisionarul este ţinut să execute cu
diligenţa unui bun comerciant obligaţiile pe care şi le-a asumat. Comisionarul trebuie să respecte
interesele comitentului şi să îndeplinească indicaţiile date de el, această obligaţie fiind executată
cu diligenţă maximă potrivit funcţiilor sale. Totuşi, comparativ cu prevederile comisionului civil,
legiuitorul impune în mod imperativ comisionarului profesionist să se comporte cu diligenţă unui
bun comerciant, ceea ce face ca el nu doar să-şi execute obligaţiile în condiţii mai favorabile
pentru comitent, dar să depună efortul corespunzător unui profesionist în domeniu. Avînd
aceeaşi obligaţie, de a respecta indicaţiile comitentului, totuşi, statutul comisionarului
profesionist se deosebeşte prin faptul că respectîndu-le, el rămâne în acelaşi timp independent
faţă de acesta. Mizînd pe calitatea sa de comerciant, legiuitorul îi oferă acestuia o mai mare
libertate în acţiune din considerentele că dispunînd de o pregătire adecvată în virtutea profesiei
sale, el va cunoaşte mai bine chiar decît comitentul despre cum ar urma să se desfăşoare
activitatea sa în interesele ultimului. În acest fel, rolul comitentului în cazul în care apelează la
un comisionar profesionist este doar de a-i indica rezultatele dorite, stabilindu-i şi modul în care
urmează acestea a fi obţinute, fără a se implica nesancţionat în activitatea nemijlocită a
comisionarului. În acest fel, în art. 1214 Cod civil legiuitorul stabileşte efectele nerespectării
indicaţiilor comitentului după cum în cazul în care nu acţionează conform acestora comisionarul
este obligat să repare prejudiciul cauzat. Totodată, comitentul este în drept să nu recunoască
efectele actului juridic încheiat astfel în privinţa sa. Rezultă, deci, în asemenea condiţii că pentru
actele juridice încheiate fără a fi recunoscute de comitent se obligă personal comisionarul
profesionist. În acelaşi timp, dacă comisionarul încheie o convenţie în condiţii mai avantajoase,
atunci în virtutea legii, avantajele revin comitentului, efectele normei producîndu-se doar în
Page 145
145
cazurile strict determinate de lege. După cum se ştie, acest fapt se deosebeşte de situaţia
comisionului civil unde beneficiile obţinute reveneau atît comitentului, cît şi comisionarului.
În conformitate cu art. 1213, alin. (3) Cod civil odată cu executarea actului juridic
comisionarul urmează să-l anunţe pe comitent despre acest fapt, notificîndu-l totodată şi despre
terţul cu care a contractat. Răspunderea comisionarului pentru executarea actului încheiat de
către terţi va avea loc ca şi în cazul comisionului civil, fiind vorba de clauza del credere. Astfel,
în toate cazurile de răspundere a comisionarului, comitentul va avea drept de acţiune doar
împotriva primului nu şi faţă de terţi, iar aceştea vor avea acelaşi drept doar în raport cu
comisionarul în temeiul faptului că acesta acţionează în nume propriu.
O problemă discutată în literatura de specialitate [174, p. 211] ar fi dacă obligaţia
comisionarului în ceea ce priveşte executarea contractului este una de rezultat sau de mijloace.
Se spune că de fapt o asemenea calificare depinde de voinţa părţilor. Cu toate acestea, întrucît
comisionarul este un profesionist al operaţiunilor de reprezentare, responsabilitatea lui ar trebui
riguros apreciată, pentru că el este obligat să răspundă la sfîrşitul misiunii.
Potrivit art. 1217 Cod civil, activitatea prestată a comisionarului urmează a fi remunerată.
Legiuitorul recunoaşte dreptul la comision în cazul executării contractului, dacă acest fapt este
prevăzut de uzanţele comerciale sau se datorează culpei comitentului ori în legătură cu
personalitatea sa. Neexecutarea contractului în legătură cu ultimul temei reprezintă o noutate
legislativă şi poate fi interpretată numai de la caz la caz, ţinînd cont de condiţiile concrete ale
obligaţiilor stabilite, dar nu în mod general [62, p. 766]. În acest context, observăm că legiuitorul
indică în sarcina comisionarului unele obligaţii de mijloace şi nu de rezultat, totuşi acestea fiind
raportate la diligenţa maximă depusă de către comisionar în executarea lor. Se consideră că odată
cu executarea contractului, plata comisionului de către comitent este garantată deoarece
asemenea mandatarului şi comisionarul are un privilegiu şi un drept de retenţie asupra mărfurilor
ce le deţine de la comitent sau pentru acesta, pînă în momentul în care comitentul achită
comisionul şi despăgubeşte pe comisionar de cheltuielile făcute la îndeplinirea afacerii cu care a
fost însărcinat. Totuşi, această garanţie nu este un simplu drept de retenţie care presupune că
creanţa să fie în legătură directă cu cauza deţinerii bunului, ci un drept de gaj, deoarece bunurile
comitentului obţinute de comisionar nu sînt în relaţie directă cu plata comisionului ori a
cheltuielilor făcute la îndeplinirea împuternicirilor primite [96, p. 284].
În condiţiile în care comisionarul participă în nume propriu la încheierea actelor juridice,
legăturile contractuale externe se stabilesc doar între acesta şi terţ. De aici rezultă, că terţul nu
cunoaşte personalitatea comitentului. În acest fel, toate pretenţiile şi acţiunile terţul le poate
înainta doar împotriva comisionarului ca parte contractantă. Astfel, chiar şi în situaţia în care
comisionarul nu este proprietarul celor dobîndite de pe urma tranzacţiei încheiate, acesta poate fi
Page 146
146
recunoscut ca avînd o astfel de calitate în mod fictiv faţă de terţ şi doar pînă în momentul în care
are loc transferul de drepturi [228, p. 450]. Acţionînd în sarcina comitentului, comisionarul
determină un mecanism al reprezentării şi nu un act simulat, deoarece nu presupune încheierea
unui contract secret în care bunul predat comisionarului să devină proprietatea lui [174, p. 201].
b) Contractul de consignaţie
Codul civil nu reglementează distinct contractul de consignaţie, acesta fiind totuşi
reglementat de Hotărârea Guvernului RM cu privire la aprobarea Regulilor comerţului de
consignaţie [104]. Potrivit acesteia prin contract de consignaţie se înţelege un acord încheiat între
subiectul activităţii comerciale care primeşte mărfurile la consignaţie (comisionar) şi persoana
fizică sau juridică care le predă la consignaţie (comitent), potrivit căruia comisionarul se obligă
să efectueze din însărcinarea comitentului una sau mai multe tranzacţii comerciale în numele sau
în scopul vînzării lor cu amănuntul pentru o anumită recompensă (comision). Răspîndirea
contractului de consignaţie a avut loc odată cu liberalizarea relaţiilor de piaţă. Prin intermediul
acestui contract, proprietarii unor bunuri noi sau uzate, faţă de care nu mai aveau nici un interes,
le puteau remite spre vînzare unităţilor comerciale specializate în acest sens.
Referitor la natura juridică a contractului de consignaţie, s-a impus ideea că acesta ar
îmbina organic atît aspecte ale reprezentării convenţionale, cît şi aspecte ale contractelor de
vînzare-cumpărare şi depozit. În acelaşi timp, menţionăm că prin faptul că în calitate de
comisionari apar unităţile comerţului de consignaţie, ca subiecţii ai activităţii comerciale, iar
obiectul său cuprinde fapte obiective de comerţ, comercialitatea contractului la care facem
referinţă este indiscutabilă.
Deşi este privit ca o varietate a contractului de comision din considerentele că
consignatarul (comisionarul) acţionează la fel din nume propriu, între aceste două contracte
există o serie de distincţii şi anume:
- împuternicirea consignantului dată consignatarului constă întotdeauna în vinderea unor
bunuri mobile aparţinând celui dintîi;
- vînzarea bunurilor se face la un preţ stabilit anticipat de către consignant;
- consignatarul este obligat să remită consignantului fie suma de bani, dacă bunul a fost
vîndut, fie bunul în natură dacă nu a putut fi vîndut [174, p. 219];
- ca obiect material al contractului de consignaţie pot fi mărfurile noi, nealimentare şi
alimentare împachetate (preambalate) precum şi mărfurile nealimentare care au fost în uz, dar
sînt încă utilizate, nu necesită să fie reparate sau restaurate şi corespund normelor şi cerinţelor
sanitare. De aici rezultă că obiectul material al comisionului este mult mai extins ca la
consignaţie. Punctul 4 al Regulamentului nominalizat stabileşte că comitentului i se păstrează
dreptul de proprietate asupra mărfurilor predate la consignaţie pînă în momentul vînzării lor.
Page 147
147
Obiectul juridic al contractului de consignaţie constă din încheierea contractului de
vînzare-cumpărare a mărfii recepţionate la consignaţie. Spre deosebire de acesta, în cazul
comisionului există o multitudine de acte juridice ce pot fi încheiate prin mecanismul
reprezentării indirecte. Prioritatea vînzării-cumpărării în cadrul consignaţiei nu semnifică
totodată că aceste două contracte s-ar asimila, luînd în consideraţie că vînzarea-cumpărarea
prezintă un raport direct între vînzător şi cumpărător, pe cînd în cazul consignaţiei asemenea
raporturi se stabilesc prin intermediar.
Specificitatea reprezentării prezente în cazul contractului de consignaţie constă în faptul că
obligaţia executării mandatului încredinţat de comitent este doar una din obligaţiile
comisionarului care se distinge la origine de celelalte obligaţii cum ar fi: obligaţia de conservare
şi păstrare a bunurilor, de asigurare a acestora, ş.a. Vorbind doar despre obligaţia de reprezentare
menţionăm că comisionarul (consignatarul) este obligat să acţioneze în limitele împuternicirilor
date de consignant. Aceasta semnifică faptul că realizarea bunurilor urmează a avea loc în
condiţiile stabilite de contractul de consignaţie şi la preţul stabilit de comitent. Odată cu
executarea contractului comisionarul este obligat să remită preţul tuturor bunurilor vîndute, în
termen de 10 zile, iar în cazul în care acestea nu au fost vîndute, ele urmează a fi restituite.
Hotărârea Guvernului prevede aceste reguli în punctul 3 în conformitate cu care preţul de vînzare
a mărfurilor primite la consignaţie, mărimea comisionului, achitarea cheltuielilor pentru
păstrarea lor, termenele şi modul reducerii preţurilor, termenule de comercializare a acestor
mărfuri pînă la şi după reducerea preţurilor se stipulează în contractul de consignaţie.
O obligaţie esenţială intervenită în raporturile dintre consignatar şi consignant este cea de
remuneraţie a primului. În acest fel, preţul de vînzare din care se calculează remuneraţia se
stabileşte de către comitent şi se indică în lista mărfurilor recepţionate la consignaţie pe eticheta
fiecărui obiect sau indicatorul de preţuri. Prin urmare, marimea comisionului se stabileşte în
procente faţă de preţul la care a fost vîndută marfa şi se fixează în contractul de consignaţie. Ea
poate fi diferinţiată după mărfuri aparte sau grupuri de mărfuri.
Asemenea contractului de comision, în contractul de consignaţie subiectul activităţii
comerciale acţionează în nume propriu în raport cu terţii, dar pe seama comitetului. În acest fel,
raporturile ce intervin odată cu încheierea contractului de vînzare-cumpărare apar doar între
comisionar şi terţ. Totodată cum am menţionat şi mai sus, deşi apare în astfel de raporturi
comisionarul nu este proprietarul bunurilor recepţionate, ci este un simplu posesor. Acest fapt are
anumite consecinţe juridice astfel încît riscul pieirii fortuite rămîne în sarcina comitentului, iar
proprietarul în virtutea calităţii sale poate oricînd să modifice condiţiile vînzării.
Din cele expuse, rezultă coraportul dintre contractul de consignaţie şi cel de comision, care
poate fi redată prin relaţia gen-specie, sau parte-întreg, în care detaşarea primului a fost
Page 148
148
determinată doar de necesitatea încadrării normative a unor manifestări speciale a relaţiilor
sociale actuale. Astfel existenţa distincţiilor dintre aceste două contracte nu sînt în măsură să
distanţeze aceste două regimuri prin faptul prioritar că acestea au aceeaşi origine şi presupun
acelaşi mecanism juridic de aplicare în cadrul raporturilor contractuale.
c) Comis – voiajorii
Noţiunea de comis-voiajor o întîlnim în art. 697 Cod civil. Este vorba despre participanţii
raporturilor de comerţ, rolul cărora constă în a sprijini actele de comerţ efectuate de către
antreprenori care dobîndesc potrivit legislaţiei Republicii Moldova calitatea de comerciant doar
în temeiul înregistrării de stat. În doctrină [91, p. 574] se menţionează că raporturile dintre
comerciantul propriu-zis şi comis-voiajor se instituie în baza relaţiilor de muncă astfel încît
ultimul are calitatea de salariat fiind retribuit printr-un salariu fix, precum şi printr-un comision
pentru fiecare afacere încheiată. Activînd pe seama patronului său, comis-voiajorul are ca sarcină
principală încheierea de afaceri pentru acesta, ceea ce face ca el să participe în calitate de
reprezentant. Totodată, obiectul activităţii lui poate fi şi tratarea, colectarea de oferte de
contracte, care rămîn să se perfecteze prin acceptarea ulterioară de către patron. Acest ultim
aspect potrivit legislaţiei noastre civile cade mai mult sub incidenţa instituţiei intermedierii atît
timp cît acesta nu efectuiază anumite operaţiuni juridice, ci conlucrează spre încheierea lor deja
nemijlocit de către patronul său. În acelaşi timp, urmează a fi pus în discuţie statutul
comis-voiajorilor în sensul raporturilor acestora cu subiecţii în numele şi pe seama cărora
activează. De regulă, aceste raporturi în practică sunt foarte diverse astfel încît unii
comis-voiajori lucrează, totuşi, independent pe seama mai multor comercianţi fără legătură de
dependenţă cu nici unul dintre aceştea. În acest caz, va fi vorba de un comisionar a cărui specific
de activitate constă spre deosebire de comisionarii profesionişti în caracterul său mobil. Totuşi,
statutul comis-voiajorilor independenţi este apropiat de cel al comisionarilor profesionişti, cu
care se aseamănă pînă la identitate. De regulă, comis-voiajorii sînt consideraţi mai mult ca
salariaţi ai comercianţilor, aşa cum s-a menţionat şi mai sus, prerogativele cărora sînt stabilite în
mod autonom de către aceştea şi din acest punct de vedere deosebirile dintre comisionarul
profesionist şi comis-voiajori pot fi următoarele: în temeiul raporturilor de muncă instituite între
aceştea, comis-voiajorul preia atît calitatea de reprezentant ceea ce rezultă din obiectul activităţii
sale, cît şi de prepus. Acest ultim aspect determină ca între comerciant şi comis-voiajor să existe
un raport de subordonare ce-şi are temeiul în împrejurarea că pe baza acordului dintre ei,
comerciantul a încredinţat comis-voiajorului o anumită însărcinare din care decurge posibilitatea
pentru primul de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celuilalt care
are obligaţia de a urma directivele şi îndrumările primite. Reamintim, că în cazul comisionarilor
profesionişti specific este libertatea în activitate, raporturile instituite dintre aceştia şi comitenţi
Page 149
149
fiind exclusiv de natură comercială. În această ordine de idei, statutul comis-voiajorului implică
activitatea unui salariat cu împuterniciri de reprezentare a patronului său comerciant. În
asemenea condiţii mandatul de reprezentare a comis-voiajorilor comparativ cu ceilalţi
intermediari se întemeiază în baza unui contract de muncă care presupune, deci, aspecte dstincte
privind revocarea, răspunderea părţilor, ş.a.
Operaţiunea de reprezentare în cazul comis voiajorilor constă astfel în efectuarea anumitor
acte de comerţ în numele şi pe seama angajatorilor săi. De aici rezultă că, comparativ cu
comisionarii propriu zişi, aceştia se asimilează mai mult unor mandatari. Cu referinţă totuşi la
comis-voiajorii independenţi, din prevederile art. 697 Cod civil putem deduce concluzia că
aceştia activează în nume propriu, criteriu specific contractului de comision obişnuit. Potrivit
aceluiaşi articol în sarcina comis-voiajorilor se impun expres anumite condiţii de încheiere a
actelor juridice cu consumatorii, care produc efecte doar dacă în decursul unei săptămâni
consumatorul nu-l revocă în scris, cu excepţia situaţiei în care contractul este executat pe loc de
ambele părţi. În aceste condiţii, dreptul de revocare al consumatorului apare doar în cazul în care
a fost încheiat contractul dintre acesta cu o persoană care comercializează bunuri în mod
ambulant, adică ca şi comis-voiajor. Nu are importanţă dacă persoana respectivă acţionează în
nume propriu sau în numele unei altei persoane fizice sau juridice [62, p. 255]. Astfel, din cele
menţionate, rezultă încă un domeniu specific de răspîndire a elementelor de reprezentare în
dreptul civil.
d) Particularităţile contractului de comision pe piaţa valorilor mobiliare.
Din prevederile art. 3 ale Legii cu privire la piaţa valorilor mobiliare [121] rezultă că pe
piaţa valorilor mobiliare a Republicii Moldova pot fi desfăşurate următoarele categorii de
activităţi privind achiziţionare sau vînzarea de titluri de valoare: activitate de brokeraj, activitate
de dealer, activitate de underwriting.
Activitatea de brokeraj este reglementată de art. 33 din lege şi se desfăşoară de broker,
participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare. Participanţii profesionişti la piaţa valorilor
mobiliare conform art. 3 din lege sunt persoane juridice care desfăşoară unul sau mai multe
genuri de activitate profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare. Conform pct. 1.4. din Hotărîrea
Comisiei Naţionale a Pieţii Financiare cu privire la aprobarea actelor normative privind
activitatea de brokeraj şi dealer [105] broker este persoana juridică, participant profesionist la
piaţa valorilor mobiliare, care, în baza licenţei eliberate de Comisia Naţională, desfăşoară
activitatea de brokeraj.
Astfel, brokerul este un intermediar, în sens larg, între vînzător şi cumpărător, primind un
comision pentru această operaţiune de intermediere [199, p. 38]. Brokerul poate acţiona atît în
calitate de mandatar, cît şi de comisionar, care cumpără sau vinde valori mobiliare în numele şi
Page 150
150
pe contul clienţilor săi, adică al vînzătorului sau cumpărătorului, ceea ce înseamnă că este un
agent, sau poate efectua intermedierea într-o dublă calitate, acea de broker-dealer. Astfel, în
conformitate cu prevederile art. 41, alin. (1) din Lege, activitatea de brokeraj, în calitate de
activitate de bază a participantului profesionist la piaţa valorilor mobiliare, poate fi cumulată
numai cu activitatea de dealer, de underwriting, de consulting investiţional şi de administrare
fiduciară a investiţiilor. De asemenea, conform alin. (2) art. 41 din legea nominalizată, activitatea
de dealer, în calitate de activitate de bază a participantului profesionist la piaţa valorilor
mobiliare, poate fi cumulată numai cu activitatea de brokeraj, de underwriting, de consulting
investiţional şi de administrare fiduciară a investiţiilor.
Fiind o persoană juridică este şi firesc ca în legislaţie să fi fost reglementată posibilitatea ca
acesta să-şi exercite drepturile şi obligaţiile prin persoane fizice care acţionează din numele lui.
Astfel, conform pct. 1.4. din Regulamentul Comisiei Naţionale a Pieţii Financiare, este definit
agentul de bursă ca fiind persoana fizică, angajat al brokerului sau dealerului, care dispune de
certificate de calificare pentru dreptul de a efectua operaţiuni cu valori mobiliare, eliberate de
Comisia Naţională şi bursa de valori şi care a primit autorizaţia bursei de valori pentru a
desfăşura activităţi legate de tranzacţiile cu valori mobiliare în cadrul bursei de valori. Practic,
în acest caz, agentul de bursă poate fi asimilat cu specialistul în domeniul vămuirii care este un
angajat al brokerului vamal sau subagentul care este un angajat al agentului de asigurare.
Drepturile şi obligaţiile brokerului şi ale clientului acestuia se stabilesc de contractul de
servicii de brokeraj încheiat de aceştia şi de dispoziţiile date brokerului de către client în
conformitate cu contractul menţionat.
Natura juridică a contractului încheiat între broker şi clientul său poate să difere în
dependenţă de faptul dacă brokerul încheie cu acesta din urmă un contract de mandat, comision
sau chiar un contract de agenţie. Totuşi, conform pct. 6.1. din Regulamentul Comisiei Naţionale
a Pieţii Financiare, drepturile şi obligaţiile brokerului şi clientului sunt stabilite de contractul de
servicii de brokeraj. În contractul de prestări servicii se va indica dacă brokerul este mandatar
sau comisionar pentru clientul său, activează sau nu în calitate de deţinător nominal pentru
clientul său.
Prin contractul de servicii de brokeraj, clientul poate acorda brokerului împuternicirea de
a întreprinde toate acţiunile legate de transmiterea valorilor mobiliare în deţinere nominală
acestuia sau unei persoane terţe - depozitar, dacă aceasta este necesar pentru efectuarea
tranzacţiei sau este prevăzut prin contract.
În cazul cînd brokerul are în deţinere nominală valorile mobiliare ale clientului său şi
efectuează tranzacţii prin intermediul bursei de valori, el are calitatea de comisionar pentru
clientul său.
Page 151
151
La încheierea contractului de servicii de brokeraj, brokerul va asigura deschiderea unui
cont de brokeraj pentru clientul respectiv în conformitate cu prevederile actelor normative în
vigoare.
Brokerul poartă responsabilitate pentru livrarea valorilor mobiliare admise spre
tranzacţionare în cadrul bursei de valori şi va garanta că persoana semnatară este posesor real,
înregistrat în registru sau reprezentantul acestuia, în capacitate de exerciţiu, are împuternicirile
respective, era competentă să semneze, semnăturile din actele semnate de aceasta sînt autentice
şi că registratorul nu are temei juridic să refuze înregistrarea transferului valorilor mobiliare.
În cazul cînd contractul de servicii de brokeraj prevede relaţii de mandat, el poate fi reziliat
de oricare dintre părţi. În cazul cînd contractul de servicii de brokeraj preve relaţii de comision,
el poate fi reziliat de client în orice moment şi de broker în cazurile prevăzute de contract sau de
actele normative în vigoare.
Drepturile şi obligaţiile brokerului sunt reglementate de pct. 7 din Regulament, iar
modelul contractului-tip de servicii de brokeraj se stabileşte de către Comisia Naţională a Pieţii
Financiare.
Brokerii sînt în drept să delegheze efectuarea tranzacţiilor numai brokerilor. Delegarea se
admite numai în cazul în care ea este stipulată în contractul de servicii de brokeraj sau în cazul în
care brokerul este forţat să o facă în scopul protejării intereselor clientului său. În acest caz,
brokerul îl informează pe client despre delegare.
Brokerul trebuie să execute dispoziţiile clientului în mod conştiincios, în condiţii
favorabile pentru acesta şi în ordinea primirii lor, în cazul în care contractul nu prevede altă
modalitate de executare a dispoziţiilor clientului.
În cazul cumulării activităţii de broker şi de dealer, tranzacţiile cu valori mobiliare,
efectuate de broker conform dispoziţiei clientului, întotdeauna se execută prioritar în raport cu
tranzacţiile de dealer ale brokerului dat sau în raport cu tranzacţiile efectuate conform dispoziţiei
persoanelor afiliate clientului.
În cazul în care brokerul are anumite interese ce nu-i permit să execute dispoziţia clientului
în condiţiile cele mai avantajoase pentru acesta, brokerul trebuie să informeze imediat clientul
despre existenţa unor asemenea interese.
În cazul în care conflictul de interese dintre broker şi client, despre care clientul nu a fost
informat pînă la primirea de către broker a dispoziţiei respective, a adus la executarea dispoziţiei
în detrimentul intereselor clientului, brokerul este obligat să recupereze prejudiciile cauzate
clientului din cont propriu, în modul stabilit de legislaţie.
Activitatea de dealer este activitatea de cumpărare a valorilor mobiliare, desfăşurată de
participantul profesionist la piaţa valorilor mobiliare, în nume şi din cont propriu, pentru
Page 152
152
vînzarea lor ulterioară în scopul obţinerii de profit (art. 3 din Legea cu privire la piaţa valorilor
mobiliare). Astfel, dealerul este o persoană ce acţionează în tranzacţii cu valori mobiliare în
nume şi pe cont propriu, care cumpără în scop de revînzare sau care vinde titluri cumpărate în
scop de revînzare. Aceste două elemente definitorii ale activităţii dealerului pe piaţa valorilor
mobiliare se regăsesc şi în legislaţia noastră naţională („…pentru vînzarea lor ulterioară în scopul
obţinerii de profit.”). Prin urmare, dealerul preia asupra sa şi riscurile vînzării sau ale cumpărării,
după caz.
Conform prevederilor pct. 1.4. din din Hotărîrea Comisiei Naţionale a Pieţii Financiare cu
privire la aprobarea actelor normative privind activitatea de brokeraj şi dealer [105], dealerul este
o persoană juridică, participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare, care în baza licenţei
eliberate de Comisia Naţională, desfăşoară activitatea de dealer.
Deosebiri între cele două categorii de intermediari. Definiţiile din legislaţia noastră nu
sunt tocmai de natură să ofere profilul exact al dealerului sau brokerului, ca actori importanţi pe
pieţele de capital. Cu toate acestea, distincţia dintre aceştea, fundamentată pe acţiunea lor în
nume propriu sau în numele şi pe contul terţilor, după caz, se regăseşte şi în legislaţia noastră.
Astfel, dealerul acţionează întotdeauna din nume propriu, în timp ce brokerul acţionează în
numele şi pe contul terţilor, (în cazul în care brokerul acţionează în calitate de mandatar) sau în
nume propriu, dar pe contul clienţilor săi (în cazul în care brokerul acţionează în calitate de
comisionar).
Totodată, din prevederile pct. 1.4. din regulament rezultă că dacă contractual de servicii de
brokeraj prevede delegarea către broker a împuternicirilor de semnare a dispoziţiilor de
transmitere, inclusiv pe numele brokerului, el va fi reprezentant al clientului.
Prin urmare, pe piaţa valorilor mobiliare se aplică atît intermedierea, cît şi reprezentarea.
Activitatea de underwriting este reglementată în art. 35 din Lege şi se caracterizează prin
faptul că underwriter-ul se interpune practic între emitentul de valori mobiliare şi potenţialii
clienţi, asigurînd promovarea valorilor mobiliare pe piaţa financiară, fiind un veritabil
intermediar pe această piaţă.
Din prevederile art. 35, alin. (4) din Lege rezultă că această activitate are ca premisă
juridică contractul de prestări servicii de underwriting, pe care-l considerăm o specie a
contractului de intermediere comercială.
În concluzie, menţionăm, de rînd cu alţi autori [127, p. 248], că contractul de intermediere
comercială nu poate fi aplicat în relaţiile de intermediere pe piaţa de capital, decît dacă ne
raportăm la activitatea de underwriting, deoarece brokerul are obligaţia să încheie tranzacţia pe
piaţa financiară şi nu poate să se limiteze doar la mijlocirea ei. Este puţin probabil să fie aplicată,
în acest caz, şi schema relaţiilor ce rezultă din contractul de agenţie comercială, avînd în vedere
Page 153
153
faptul că în conformitate cu prevederile art. 1199, alin. (1) Cod civil, agentul comercial este
persoană fizică întreprinzător independent, în timp ce brokerul şi dealerul sunt persoane juridice.
Mai mult ca atît, agentului comercial îi este caracteristic faptul că i s-au încredinţat împuterniciri
permanente de intermediere sau de încheiere de contracte comerciale cu bunuri şi servicii, în
timp ce activitatea brokerului deşi este permanentă, după natura ei, poate să nu aibă la bază
împuterniciri permanente de intermediere sau de încheiere de contracte comerciale cu bunuri şi
servicii, ci doar ocazionale, care se limitează la încheierea doar a unei tranzacţii cu valori
mobiliare pentru un anumit client.
Acestor categorii de relaţii li se potriveşte, mai degrabă, schema relaţiilor ce rezultă din
contractul de comision profesionist. Astfel, din prevederile art. 1212, alin. (1) Cod civil, rezultă
că comisionarul profesionist este persoana care, în cadrul activităţii sale comerciale permanente,
îşi asumă obligaţia de a încheia contracte cu mărfuri sau cu titluri de valoare în nume propriu,
dar pe contul unei alte persoane (comitent).
Totuşi, această schemă poate fi acceptată doar în cazul în care între broker şi client se
încheie un contract de comision, deoarece din prevederile art. 3 din Legea cu privire la piaţa
valorilor mobiliare, rezultă că activitatea de brokeraj este activitatea de vînzare-cumpărare a
valorilor mobiliare, desfăşurată de broker în calitate de mandatar sau de comisionar ce activează
în baza contractului de mandat sau de comision (s.n.).
Problema care poate fi pusă în discuţie vizează natura juridică a contractului în cazul în
care brokerul activează ca mandatar al clientului său. În acest caz, considerăm că relaţiile dintre
broker şi clientul său cad sub incidenţa contractului de mandat comercial (profesional, cum îl
numeşte legiuitorul în art. 1033, alin. (2) Cod civil). Totuşi, în acest caz am putea spune că ne
aflăm mai degrabă în prezenţa unui contract de mandat de brokeraj, care este o varietate a
contractului de mandat comercial, care la rîndul său, este o varietate a contractului de mandat, în
general. Menţionăm că noţiunea de mandat de brokeraj nu este străină pesajului juridic autohton,
deoarece acesta este definit în art. (1) din Legea cu privire la asigurări [112]. Ţinînd cont de
această definiţie, al cărei domeniu de aplicabilitate vizează piaţa asigurărilor, am putea da
următoarea definiţie a contractului de mandat de brokeraj pe piaţa valorilor mobiliare: mandatul
de brokeraj pe piaţa valorilor mobilare este contractul de mandat profesional încheiat între
client şi broker, participant profesionist pe piaţa valorilor mobiliare, prin care se încredinţează
acestuia din urmă negocierea încheierii şi încheierea propriu-zisă a contractelor de
vînzare-cumpărare a valorilor mobiliare din numele şi pe contul clientului său, precum şi
acordarea de asistenţă înainte şi pe durata derulării contractelor respective.
Avînd în vedere că legea se rezumă la a preciza doar denumirea contractului încheiat între
broker şi client, fără a-i conferi o reglementare proprie, se impune concluzia că îi vor deveni
Page 154
154
aplicabile regulile aferente contractului de mandat prevăzute în art. 1030-1052 Cod civil.
Totodată, vor deveni aplicabile, corespunzător normele juridice care reglementează reprezentarea
comercială (art. 258 Cod civil), şi reprezentarea, în general (art. 242-257 Cod civil), în
consecutivitatea enunţată.
În ceea ce priveşte figura juridică a dealer-ului, acesta acţionînd în nume şi pe cont propriu,
este un intermediar în sens economic, doar dacă privim activitatea sa prin raportare la finalitatea
acesteia. Astfel, scopul activităţii dealer-ului este de a cumpăra valori mobiliare la un preţ redus,
pentru a le vinde la un preţ mai mare, diferenţa de preţ reprezentînd profitul acestuia. În realitate,
însă dealer-ul nu are împuterniciri permanente de reprezentare sau intermediere de la alte
persoane, acţionînd în nume şi pe cont propriu, fapt ce ne permite să afirmăm că normele juridice
care reglementează intermedierea comercială nu-i pot fi aplicate.
e) Contractul de comision în domeniul activităţii vamale
Contractul de comision se aplică şi în domeniul activităţii vamale. Necesitatea participării
brokerului vamal la operaţiunile de mediere în domeniul vamal se explică prin faptul că
reprezentarea în acest domeniu necesită cunoştinţe specializate, pe care de obicei personalul
agenţilor economici, de obicei, nu le posedă [153, p. 144-145].
Reieşind din complexitatea activităţii vamale, în cazul operaţiunilor vamale, legiuitorul a
reglementat în art. 162-168 Cod vamal [58] regimul juridic al activităţii brokerului vamal. Astfel,
în conformitate cu prevederile art. 162, alin. (1) Cod vamal, broker vamal este persoana juridică,
înregistrată în conformitate cu legislaţia, care deţine autorizaţie pentru activitate de broker
vamal, eliberată de Serviciul Vamal, şi care, în numele şi pentru terţe persoane (s.n.), declară
mărfurile, le prezintă pentru vămuire, efectuează şi alte operaţiuni vamale. În conformitate cu
prevederile pct. 2 din Regulamentul cu privire la activitatea brokerului vamal şi a specialistului
în domeniul vămuirii [102] brokerul vamal este persoana juridică, înregistrată în conformitate cu
legislaţia Republicii Moldova, care deţine autorizaţie pentru activitate de broker vamal, eliberată
de Serviciul Vamal, şi care efectuează, în numele şi pentru terţe persoane, declararea mărfurilor,
prezentarea lor pentru vămuire, garantarea achitării şi achitarea drepturilor de import/export
cuvenite, precum şi alte operaţiuni de mediere în domeniul vamal. (s.n.).
Astfel, obiectul de activitate a brokerului vamal constă în efectuarea în numele şi din contul
unor terţe persoane a operaţiunilor de vămuire a mărfurilor şi mijloacelor de transport, achitarea
drepturilor de import/export cuvenite şi exercitarea altor funcţii de mediere în domeniul vamal,
la solicitarea persoanei pe care o reprezintă.
Din prevederile pct. 41 din Regulament, se poate observa că conţinutul obligaţiilor
brokerului vamal este divers, cuprinzînd nu doar acte juridice, ci şi acte materiale, fapt ce ne
Page 155
155
determină să calificăm această activitate ca fiind una complexă, în cadrul căreia se interpătrund
elemente de reprezentare, dar şi de intermediere.
Este de observant că, datorită specificului şi importanţei activităţii vamale, pentru asigurarea
unei vămuiri în condiţii de legalitate şi siguranţă a operaţiunilor, broker vamal nu poate fi decît o
persoană juridică, înregistrată în conformitate cu Legea cu privire la înregistrarea de stat a
persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali [118], iar acesta îşi poate exercita
atribuţiile numai după obţinerea autorizaţiei pentru activitatea de broker vamal, eliberată de
Serviciul Vamal.
Brokerul vamal din numele, contul şi în temeiul împuternicirii primite de la persoana
reprezentată efectuează operaţiuni de vămuire a mărfurilor şi mijloacelor de transport,
îndeplineşte aşa funcţii de intermediere în domeniul vămuirii cum ar fi declararea mărfurilor şi
mijloacelor de transport; prezintă organelor vamale documente şi alte informaţii necesare
vămuirii mărfurilor şi mijloacelor de transport, asigură efectuarea plăţilor vamale şi a altor plăţi
prevăzute de legislaţie; întreprinde acţiunile necesare pentru perfecarea legală şi controlul vamal,
fiind o persoană care dispune de împuterniciri în privinţa mărfurilor declarate şi a mijloacelor de
transport [236, p. 249].
În conformitate cu prevederile art. 162, alin. (3) Cod vamal al Republicii Moldova,
raporturile dintre brokerul vamal şi persoana reprezentată se stabilesc în contract. Legiuitorul nu
concretizează natura juridică a acestui contract în Codul vamal. Acest lucru este făcut, însă, în
Regulamentul cu privire la activitatea brokerului vamal şi a specialistului în domeniul vămuirii,
care prevede în pct. 13 că raporturile dintre brokerul vamal şi persoana reprezentată (s.n.) se
stabilesc în baza contractului de prestare a serviciilor (s.n.), încheiat cu respectarea cerinţelor
legislaţiei în vigoare. Dat fiind că textul legal este neechivoc, referindu-se la operaţiuni
îndeplinite de brokerul vamal în numele şi pe seama altei persoane, putem afirma că ne aflăm
totuşi în prezenţa unui contract de mandat profesional (comercial). Contractul de mandat este o
specie a contractelor de prestări servicii raportîndu-se la acestea ca partea la întreg, unde
contractual de prestări servicii este o noţiune generică, iar mandatul una din multiplele sale
specii. Astfel, relaţiile care se instituie între brokerul vamal şi titularul operaţiunilor de vămuire,
trebuie analizate după principiile mandatului şi ale reprezentării comerciale, cu unele aspecte
specifice cuprinse în reglementarea specială a acestor operaţiuni, răspunderea brokerului vamal
fiind una de drept privat faţă de clientul său. De asemenea, în reglementarea actuală, contractului
încheiat între brokerul vamal şi clientul său i se vor aplica regulile speciale prevăzute de
reglementările vamale (foarte puţine la număr), iar dreptul comun îl constituie prevederile
Codului civil privind mandatul.
Page 156
156
Pe de altă parte, în raporturile cu autorităţile vamale, brokerului vamal îi incumbă o
răspundere de drept public, fiind vorba despre raporturi juridice de drept vamal. Astfel, conform
prevederilor pct. 45 din Regulament, drepturile, obligaţiile şi responsabilitatea brokerului vamal
faţă de organele vamale nu pot fi limitate prin contractul încheiat între broker şi persoana
reprezentată.
În ceea ce priveşte specialistul în domeniul vămuirii, legiuitorul nostru, la fel ca şi cel rus a
prevăzut că relaţiile dintre brokerul vamal sau declarantul vamal şi specialist se stabilesc pe bază
de contract individual de muncă (pct. 72 din Regulament). Specialist în domeniul vămuirii poate
fi orice persoană fizică, rezident al Republicii Moldova, care deţine diplomă de studii medii
speciale sau superioare şi care deţine atestat de specialist în domeniul vămuirii. Prin urmare, deşi
art. 166, alin. (1) Cod vamal prevede că de dreptul de a efectua vămuirea în numele brokerului
vamal beneficiază specialistul în domeniul vămuirii, nu putem afirma că acesta din urmă este un
reprezentant al brokerului vamal, ci mai degrabă un prepus al acestuia. Astfel, specialistul în
domeniul vămuirii poate fi asimilat cu subagentul şi asistentul în brokeraj în domeniul
intermedierii în asigurări. Aşadar, atît în cazul intermediarilor în domeniul activităţii vamale, cît
şi a intermediarilor în asigurări se poate observa faptul că legiuitorul a recurs la o construcţie
juridică asemănătoare, stabilind că intermediarul propriu-zis este o persoană juridică (atît
brokerul vamal, cît şi brokerul în asigurări/reasigurări, cu excepţia agentului de asigurare care
conform art. 1 din Legea cu privire la asigurări poate fi atît o persoană juridică, cît şi o persoană
fizică). O situaţie similară se regăseşte şi în ceea ce priveşte activitatea intermediarilor în
transportul maritim. Astfel, conform prevederilor art. 121 din Codul Navigaţiei Maritime
Comerciale [117] în portul maritim sau în afara lui activează, în calitate de reprezentanţi
permanenţi ai armatorului, agenţi maritimi - persoane juridice (s.n.), care se obligă, prin contract
de agenturare maritimă, să acorde, contra unui comision de agenţie, servicii în domeniul
navigaţiei comerciale. Prin urmare, agentul de asigurare maritimă este un intermediar pe piaţa
transportului maritim, legea impunînd ca o condiţie de activitate a acestuia organizarea sub
formă de persoană juridică. Totuşi, textul legii nu este suficient de clar, deoarece nu prevede
tipul persoanei juridice (cu scop lucrativ sau nelucrativ), precum şi forma juridică de organizare
a acesteia. Evident, nu poate fi pusă problema activităţii în domeniul dat a unei societăţi
necomerciale, deoarece activitatea de intermediere a contractelor de transport, fiind o activitate
de prestare a serviciilor, reprezintă un fapt obiectiv de comerţ, după cum poate fi dedus din
prevederile Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi [110], unde legiuitorul defineşte în
art. 1 activitatea de antreprenoriat ca fiind activitatea de fabricare a producţiei, executare a
lucrărilor şi prestare a serviciilor (s.n.), desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod
Page 157
157
independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor
patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri.
În acelaşi timp, legiuitorul, cu regret, a omis să reglementeze în Codul Navigaţiei Maritime
Comerciale statutul juridic al personalului agentului maritim, fapt ce ne determină să propunem,
de lege ferenda, completarea actului legislativ citat, cu un nou articol, care să reglementeze
activitatea subagentului maritim, ca fiind o persoană fizică, alta decît conducătorul agentului
maritim persoană juridică, avînd calitatea de angajat cu contract de muncă încheiat cu un agent
maritim, care acţionează în numele acestuia şi sub acoperirea contractului de răspundere civilă a
agentului maritim persoană juridică. În acest fel, se va crea o unitate a reglementărilor regimului
juridic al angajaţilor intermediarilor în domeniul transportului maritim, asigurări şi activitatea
vamală.
f) Contractul de expediţie. În literatura de specialitate [304, p. 435] expeditorii sunt
calificaţi ca fiind o categorie distinctă de comitenţi pentru expedierea, primirea şi livrarea
mărfurilor sau intermediari între comercianţi şi organizaţiile de transport. Astfel, la categoria
serviciilor de expediţie sau efectuarea actelor necesare în vederea efectuării transportarii
legiuitorul atribuie organizarea transportării mărfurilor cu mijloacele de transport şi pe rutele
stabilite de expeditor sau client, încheierea din numele expeditorului sau clientului a contractelor
de transport, asigurarea recepţionării sau trimiterii încărcăturilor, obţinerea documentelor
necesare pentru perfectarea operaţiilor import-export, pregătirea şi executarea formalităţilor
vamale şi de altă natură, controlul calităţii şi cantităţii încărcăturilor, încărcării şi descărcării lor,
achitarea taxelor, plăţilor şi altor cheltuieli puse în seama clientului, la fel păstrarea încărcăturilor
şi recepţionarea lor în punctul de destinaţie.
În conformitate cu prevederile art. 1075, alin. (1) Cod civil prin contractul de expediţie o
parte (expeditor) se obligă, pe contul şi în numele celeilalte părţi (client) sau în nume propriu, să
încheie un contract de transport şi să efectueze actele necesare în vederea efectuării transportării,
iar clientul se obligă să achite remuneraţia convenită (comision) (s.n.). Spre deosebire de Codul
civil din 1964 care reglementa contractul de expediţie imediat după contractul de transport
(Capitolul XXXII, art. 398-401), Codul civil din 2002 a plasat contractul de expediţie imediat
după contractual de comision, fapt ce ne permite să conchidem că acesta ar putea fi calificat ca o
varietate a contractului de comision. Însă, cu un obiect specific, şi anume, acordarea serviciilor
în domeniul transportului. Prin urmare, dacă în cadrul contractului de consignaţie obiectul
acestuia vizează încheierea contractelor de vînzare-cumpărare din nume propriu, dar pe contul
comitentului, în contractul de expediţie obiectul acestuia îl constituie încheierea de contracte de
transport şi efectuarea actelor necesare în vederea efectuării transportării. Totuşi, din prevederile
art. 1075, alin. (1) Cod civil rezultă că expeditorul poate încheia contracte de transport şi efectua
Page 158
158
actele necesare în vederea transportării atît în numele şi pe contul clientului său, cît şi în nume
propriu. Dacă acţionează în numele şi pe contul clientului său, expeditorul este un adevărat
reprezentant al acestuia, fiind incidente în acest sens prevederile din cod care reglementează
contractul de mandat, fapt de altfel, specificat expres, în art. 1075, alin. (3). Ţinem să menţionăm
că specificul serviciilor pe care le prestează expeditorul impun concluzia că acesta este un
profesionist, iar mandatul în cazul dat este unul profesional, comercial.
În cazul în care expeditorul acţionează în nume propriu, însă pe contul clientului său,
acesta se prezintă ca un comisionar, în raport cu clientul său, astfel încît devin aplicabile
prevederile din Codul civil care reglementează contractul de comision. Totodată, între contractul
de comision şi cel de expediţie există deosebiri determinate de natura juridică distinctă a
acestora. Astfel, atît în cazul contractului de comision, cît şi al celui de expediţie, actele juridice
sunt încheiate de comisionar, respectiv, expeditor, din nume propriu, dar pe contul altei
persoane. Totodată, obiectul contractului de comision este cu mult mai larg, comisionarul putînd
încheia orice acte juridice, pe cînd expeditorul poate încheia doar contracte de transport. În
acelaşi timp, din definiţia legală a contractului de expediţie rezultă că în obiectul său se includ şi
faptele materiale (expeditorul se obligă să efectueze actele necesare în vederea efectuării
transportării), pe cînd obiectul contractului de comision include doar actele juridice, iar cele
materiale au un caracter accesoriu. Ţinînd cont de cele expuse, putem afirma că între contractul
de comision şi cel de expediţie există o corelaţie de tipul întreg-parte sau gen-specie, unde
comisionul este întregul sau genul, iar expediţia partea întregului sau specia genului.
Contractul de expediţie urmează a fi delimitat şi de contractul de intermediere comercială
în domeniul transportului. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1190, alin. (1) Cod civil este
intermediar comercial persoana care desfăşoară activitate profesională pentru alte persoane, fără
împuterniciri permanente în bază de contract, de intermediere a contractelor … de transport de
bunuri… Pornind de la principiile şi sensul conceptului de intermediere, putem deduce că
intermediarul comercial care desfăşoară activitate de intermediere a contractelor de transport de
bunuri, nu participă la încheierea acestora cum o face expeditorul, ci doar facilitează încheierea
lor. Totodată, intermediarul comercial acţionează, după cum ne spune chiar legiuitorul, fără
împuterniciri permanente, în bază de contract, pe cînd expeditorul poate acţiona şi în baza
împuternicirilor primite de la clientul său, caz în care relaţiilor dintre aceştea li se aplică regulile
care guvernează mandatul. Mai mult ca atît, obiectul juridic al activităţii intermediarului, îl
constituie actele materiale, pe cînd expeditorul poate să încheie atît acte juridice (contracte de
transport), cît şi să efectuieze şi operaţiuni materiale necesare transportării.
În concluzie, menţionăm că în cadrul contractului de expediţie pot să existe atît relaţii
contractuale bazate pe mandat, în cazul în care expeditorul acţionează în numele şi pe contul
Page 159
159
clientului său, dar totodată, şi relaţii contractuale bazate pe comision, în cazul în care expeditorul
acţionează în nume propriu, dar pe contul clientului său, fapt ce ne determină să calificăm acest
contract ca fiind atît unul de reprezentare directă, cît şi indirectă, în funcţie de circumstanţele în
care acţionează expeditorul.
3.13. Concluzii. Capitolul 3 reprezintă alături de Capitolul 4 un compartiment de bază al
tezei. Elucidarea tuturor obiectivelor trasate de autor a determinat structurarea acestuia în două
secţiuni. În cadrul primei secţiuni sunt analizate domeniile de aplicabilitate a reprezentării legale:
reprezentarea persoanelor fizice şi juridice, particularităţile reprezentării societăţilor civile,
reprezentarea în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soţi, reprezentarea legală în materia
obligaţiilor şi cel al gestiunii de afaceri fără mandat. În privinţa reprezentării succesorale am
constatat, că aceasta este o instituţie juridică aparte, care afară de rezonanţa comună a denumirii,
nu are nimic de a face nici cu reprezentarea convenţională a mandantului de către mandatarul
său, nici cu reprezentarea legală. În cadrul celei de-a doua secţiuni, are loc analiza elementelor
de reprezentare în cadrul diferitor contracte civile şi comerciale: contractul de mandat şi
varietăţile acestuia, contractul de comision şi varietăţile acestuia, reprezentarea în domeniul
proprietăţii intelectuale, în cadrul contractului de administrare fiduciară, agenţie. În acelaşi timp,
am evidenţiat corelaţia care există între diferite categorii de contracte care generează efecte de
reprezentare. Autorul a demonstrat ceea ce şi-a propus, şi anume, că domeniul de aplicabilitate al
reprezentării este atît de vast şi divers, încît această instituţie a dreptului civil poate fi calificată
indubitabil ca una fundamentală în dreptul privat de la care s-au desprins şi dezvoltat subinstituţii
noi sau instituţii anterior inexistente.
Page 160
160
4. DOMENIUL DE APLICABILITATE AL INTERMEDIERII
4.1. Intermedierea închirierii de locuinţe.
La fel ca şi reprezentarea şi intermedierea are un domeniu de aplicabilitate destul de vast.
Chiar din prevederile Codului civil rezultă că aceasta se aplică în : a) închirierea de locuinţe (art. 1185-1186 Cod civil)
b) intermedierea împrumutului (art. 1187-1190 Cod civil)
c) intermedierea comercială (art. 1190-1198 Cod civil)
În conformitate cu prevederile art. 1185 Cod civil contractului prin care o parte
(intermediar locativ) se obliga sa intermedieze ori să indice celeilalte părţi ocazia de a
încheia un contract de închiriere a unei locuinţe se aplică dispozitiile generale în masura în care
din normele prezentei secţiuni nu rezultă altfel. Intermedierea închirierii de locuinţe reprezintă o
varietate reglementată de lege a intermedierii în sensul căreia intermediarul locativ se obliga să
intermedieze ori sa indice celeilalte părţi ocazia de a incheia un contract de inchiriere a unei
locuinte. Specificul reglementării acestei varietăţi constă în stabilirea unor reguli proprii
intermedierii contractelor de închiriere a locuinţelor, referitoare la cercul locuinţelor asupra
cărora se aplică regulile intermedierii locative şi a temeiurilor de excludere a remuneraţiei şi
pretentiilor de despăgubire ale intermediarului locativ. În celelalte cazuri se aplică dispozitiile
generale ale intermedierii [62, p. 745].
4.2. Intermedierea împrumutului. În conformitate cu prevederile art. 1187 Cod civil
contractului prin care o parte (intermediar al împrumutului) se obligă să intermedieze celeilalte
părţi (client) un împrumut sau să-i indice ocazia de a încheia un contract de împrumut se aplică
dispozitiile generale în măsura în care din normele prezentei secţiuni nu rezultă altfel. Astfel,
legiuitorul a scos în relief în planul reglementării o construcţie juridico-civilă nouă a
intermedierii cu denumirea de intermedierea împrumutului. Acest contract se evidenţiază prin
obiectul său, care reprezintă acţiunile de intermediere a unui împrumut sau indicarea ocaziei de
a încheia un contract de imprumut. Noţiunea contractului de intermediere a împrumutului,
expusă în acest articol, nu ne specifică categoriile împrumutului care pot fi pasibile intermedierii,
deaceea, toate categoriile de contracte de împrumut cad sub incidenţa normei respective.
Particularităţile reglementării juridice ale prezentului contract ţin de forma şi conţinutul
contractului de intermediere a împrumutului, precum şi de remuneraţia intermediarului
împrumutului, în rest, faţă de aceste relaţii se aplica dispozitiile generale ale intermedierii.
4.3. Intermedierea comercială
Codul civil reglementează în art. 1190 activitatea de intermediere profesională a
intermediarului comercial, figură care spre deosebire de alte categorii de intermediari, activează
pentru alte persoane fără împuterniciri permanente în bază de contract, exclusiv în circuitul
Page 161
161
comercial. Din prevederile art. 1190 Cod civil rezultă că intermedierea comercială are
următoarele trăsături caracteristice :
a) este o activitate profesională;
b) este o activitate desfăşurată pentru alte persoane;
c) este o activitate desfăşurată de către o persoană care nu are împuterniciri permanente în bază
de contract;
d) este o activitate îndreptată la mijlocirea încheierii unor anumite categorii de contracte (codul
limitează cercul de contracte care pot fi încheiate cu ajutorul intermediarului comercial la
contractele de vînzare-cumpărare a bunurilor, titlurilor de valoare, de asigurări, de operaţiuni
bancare, de transport de bunuri, de închiriere de bunuri). Activitatea de intermediere a altor
categorii de contracte nu cade sub incidenţa reglementărilor cu privire la intermedierea
comercială.
Referitor la persoana intermediarului comercial, legiuitorul, de asemenea, nu stabileşte care
este conţinutul activităţii lui profesionale. Conform prevederilor generale, aplicabile activităţii de
mijlocire, acţiunile intermediarului comercial constau în mijlocirea la încheierea unuia sau mai
multor contracte între client şi terţi, precum şi indicarea ocaziilor de încheiere a acestora.
Intermedierea comercială se deosebeşte de intermedierea simplă (civilă) prin faptul că:
a) activitatea de mijlocire, în cazul intermedierii comerciale, este una profesională şi
permanentă ;
b) intermediarul comercial activează fără împuterniciri speciale în baza contractului. Atribuţiile
intermediarului comercial rezultă din natura activităţii exercitate de acesta ;
c) domeniile de intermediere comercială sunt strict determinate.
Prin urmare, domeniul de aplicabilitate al intermedierii comerciale vizează :
a) contractele de achiziţionare sau vînzare de bunuri sau de titluri de valoare ;
b) intermedierea în asigurări;
c) intermedierea de operaţiuni bancare;
d) intermedierea în transportul de bunuri;
e) intermedierea închirierii de bunuri ale circuitului comercial.
Intermedierea contractelor de achiziţionare sau vînzare de bunuri sau de titluri de
valoare. Analiza activităţii de intermediere a contractelor de achiziţionare sau vînzare de bunuri
sau de titluri de valoare urmează a fi făcută ţinînd cont de obiectul său, astfel încît am putea
delimita pe de o parte activitatea de intermediere a contractelor de achiziţionare sau vînzare de
bunuri, iar pe de altă parte, activitatea de intermediere a contractelor de achiziţionare sau vînzare
de titluri de valoare. După cum deja ne-am pronunţat în capitolul trei, atunci cînd am analizat
particularităţile activităţii comisionarilor pe piaţa valorilor mobiliare, brokerii sunt o specie a
Page 162
162
comisionarilor profesionişti, fiind exclusă posibilitatea calificării raporturilor respective ca fiind
de intermediere, deoarece spre deosebire de intermediari, brokerii pot să încheie contracte de
achiziţionare a valorilor mobiliare din nume propriu, dar pe contul clientului lor. Prin urmare,
deşi Codul civil atribuie la intermedierea comercială această activitate, totuşi reieşind din
prevederile art. 3 al Legii cu privire la piaţa valorilor mobiliare brokerul poate fi atît mandatar al
clientului său, cît şi comisionar al acestuia, după caz. Totuşi cad sub această calificare persoanele
care prestează servicii de underwriting pe piaţa valorilor mobiliare.
Referitor la cea de-a doua componentă a acestei activităţi, menţionăm că ea ar putea fi
realizată cu succes de către agenţii comerciali. Conceptul de agenţie a fost gîndit de legiuitor
astfel încît în baza acestui contract agentul ar putea acţiona fie ca mandatar al principalului, fie
ca intermediar al acestuia. Avînd în vedere faptul că deja ne-am pronunţat în privinţa statutului
juridic al agentului comercial şi am determinat locul contractului de agenţie în sistemul
contractelor civile de prestări servicii, vom analiza în continuare intermedierea de operaţiuni
bancare, intermedierea în asigurări şi intermedierea în transport.
Intermedierea de operaţiuni bancare.
Distribuirea de produse bancare de către instituţiile de credit se poate realiza şi prin
parteneri externi. De asemenea, producătorii sau distribuitorii caută să-şi asigure, prin
intermediari, finanţarea produselor pe care le produc sau distribuie.
Din cele expuse mai sus, rezultă, că pe piaţa de capital necesitatea existenţei unor persoane
care să stabilească o punte de legătură între instituţiile financiare, pe de o parte, şi clienţii
acestora, pe de altă parte, este incontestabilă.
În funcţie de interesul urmărit de părţi, aceşti intermediari ar putea să acţioneze pentru
bănci, cu scopul de a distribui mai eficient creditele pe care acestea le oferă sau pentru clienţii
băncilor pentru a le indica ocazia încheierii unor contracte de credit sau depozit bancar în
condiţii avantajoase.
În aceşaşi timp, conceptul de intermediere a operaţiunilor bancare ar putea fi analizat
dintr-o dublă perspectivă. În primul rînd, din punct de vedere macroeconomic, însăşi băncile sunt
intermediari pe piaţa de capital, deoarece prin activitatea lor, ele atrag mijloacele financiare
disponibile de la persoane fizice sau juridice prin constituirea de depozite, iar pe de altă parte,
plasează depozitele sub formă de credite celor care au nevoie de lichidităţi.
Dar, pe piaţa de capital un loc aparte urmează să-l ocupe şi intermediarii de operaţiuni
bancare, rolul cărora constă în a facilita punerea în legătură a persoanelor interesate de încheierea
de operaţiuni bancare cu instituţiile de credit. Aceşti intermediari în operaţiuni bancare răspund,
în aproape toate punctele, caracteristicilor inerente curtierilor [154, p. 163]. Chiar dacă
acţionează în cadrul unui mandat, acesta nu le acordă, în practică dreptul de reprezentare, ci
Page 163
163
numai pe acela de a favoriza încheierea unor anumite operaţiuni determinate de credit [154, p.
163].
Aspecte de drept comparat. Grija pentru protecţia clientelei a determinat legiuitorul
francez să reglementeze accesul şi exerciţiul profesiei de intermediar în operaţiuni bancare.
Astfel, capitolul VI al Legii nr. 84-46 din 24 ianuarie 1984 privind activitatea şi controlul
instituţiilor de credit a fost consacrat intermediarilor în operaţiuni bancare. Art. 65 al Legii
nominalizate defineşte intermediarul în operaţiuni bancare ca fiind persoana care, cu titlu de
profesiune obişnuită, pune în legătură părţile interesate de încheierea unei operaţiuni bancare,
fără a se angaja «ducroire» (delcredere). Una din cele două părţi puse în legătură este în mod
obligatoriu o instituţie de credit. Această activitate este interzisă notarilor, agenţilor imobiliari,
concesionarilor de automobile sau celor condamnaţi pentru anumite infracţiuni care vizează
activitatea bancară. De asemenea, legea a exclus din domeniul său de aplicare consilierea sau
asistenţa în materie financiară.
Aceşti intermediari trebuie în mod obligatoriu să-şi exercite activitatea în virtutea unui
contract scris convenit cu instituţia de credit pe seama căreia ei activează. Responsabilitatea
autorizării exercitării funcţiilor de intermediere în operaţiuni bancare aparţine instituţiilor de
credit şi se apreciază de la caz la caz. Acest mandat trebuie să menţioneze natura şi condiţiile
operaţiunilor pe care intermediarii sunt abilitaţi să le îndeplinească, impunînd deci o colaborare
permanentă.
Deşi legea cere un mandat, în realitate activitatea acestor intermediari nu constă decît în a
pune în legătură persoanele interesate pentru încheierea de operaţiuni bancare, deci este vorba
despre o activitate de intermediere.
Dreptul la remuneraţie al intermediarului în operaţiuni bancare este supus unor condiţii
stricte, legea prevăzînd că nici o sumă de bani nu poate fi percepută înainte de constatarea
operaţiunii printr-un act scris, a cărui copie a fost remisă împrumutatului. Remuneraţia nu se
datorează pentru diligenţele efectuate de intermediar, ci pentru punerea efectivă a fondurilor la
dispoziţia împrumutatului.
În dreptul belgian [154, p. 164], Legea din 12 iunie 1991 asupra creditului de consum a
adus diverse inovaţii de natură să asaneze activităţile intermediarilor de credit. Intermediarul de
credit a fost definit în lege (art. 1) ca fiind persoana care, în cadrul activităţilor sale profesionale
sau comerciale, ajută la încheierea unui contract de credit de consum. Atunci cînd un intermediar
de credit intervine în încheierea unui contract de împrumut pentru uz privat, el trebuie să
menţioneze numele sau denumirea sa, domiciliul sau sediul social, numărul de înregistrare în
registrul comerţului şi numărul de înscriere la Ministerul Afacerilor Economice (obligatoriu
Page 164
164
pentru curtieri). În actele pe care le întocmeşte, intermediarul trebuie să precizeze calitatea sa de
intermediar de credit, precum şi natura şi întinderea puterilor sale.
Cu toate că definiţia legală este largă, legea vizează în mod special curtierii şi agenţii
delegaţi.
Curtierii, care acţionează sub propria lor denumire, oferă consumatorilor de credit
produsele bancare ale mai multor împrumutători şi au numai un rol de intermediere, fără puterea
de a decide sau de a încheia contractul de credit. Ei au obligaţia de a comunica împrumutătorului
toate informaţiile necesare pentru a se aprecia situaţia financiară şi posibilităţile de rambursare a
consumatorului de credit.
Spre deosebire de aceştea, agenţii delegaţi acţionează exclusiv cu un anumit împrumutător
şi au deseori puterea de reprezentare a acestuia, nefiind înscrişi la Ministerul Afacerilor
Economice. Practica « taxelor de dosar » plătite de către solicitantul creditului, sursă de abuzuri,
a fost interzisă prin Legea din 12 iunie 1991, intermediarul neputînd primi nici direct, nici
indirect vreo remuneraţie din partea solicitantului de credit.
Astfel, împrumutătorul este cel care va plăti intermediarul pentru serviciile sale,
remuneraţia fiind evident inclusă în costul global al creditului. Dreptul la remuneraţie al
intermediarului este subordonat şi existenţei unui contract încheiat valabil şi în forma prevăzută
de lege. Pe de altă parte, pentru a descuraja intermediarii să favorizeze împrumuturile cu
împrumutaţi insuficient de solvabili, legea a prevăzut că jumătate din cuantumul comisionului va
fi plătit în mod eşalonat pe măsura rambursării creditului, fiind întreruptă plata acestuia dacă
împrumutatul nu plăteşte creditul. Curtierul care nu se conformează legii este expus la diferite
sancţiuni, putîndu-se dispune radierea înregistrării sale de la Ministerul Afacerilor Economice.
În România, prin Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit
pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice [125] a fost transpusă în legislaţia
română Directiva nr. 87/102/CEE din 22 decembrie 1986 pentru armonizarea prevederilor
legislative, administrative şi de reglementare privind creditul pentru consum [80].
Prin această lege, în art. 2 contractul de credit a fost definit ca fiind actul juridic în temeiul
căruia creditorul acordă sau se angajează să acorde (s.n.), iar consumatorul acceptă un credit în
forma unui împrumut, a unei amînări a plăţii sau a unei alte facilităţi financiare similare, iar
intermediarul de credit este orice persoană fizică sau juridică care, în schimbul unui comision,
acţionează ca un intermediar prezentînd sau oferind contracte de credit, realizînd alte lucrări
pregătitoare pentru asemenea contracte.
Deşi legea nu face nici o referire la natura juridică a actului încheiat între intermediarul de
credit şi clienţii săi, apreciem că, prin natura atribuţiilior care i-au fost conferite prin lege acestei
persoane, este vorba despre un contract de intermediere. Astfel, acesta nu are dreptul să încheie
Page 165
165
chiar el însuşi contracte de credit, ci numai să prezinte sau să ofere consumatorilor de credite
contracte de credit, precum şi să realizeze alte lucrări pregătitoare pentru asemenea contracte.
Pentru exercitarea activităţii de creditare reglementate de această lege, creditorii şi
intermediarii de credit trebuie să obţină în acest sens o autorizaţie oficială.
În Republica Moldova nu există un capitol distinct în Legea instituţiilor financiare [119]
care să reglementeze activitatea intermediarilor bancari, legiuitorul limitîndu-se doar la
enumerarea în art. 26, lit. « i » la categoria de activităţi financiare permise băncilor, activitatea de
acordare de servicii ca agent.
Menţionăm că formularea textului de lege ne permite să tragem concluzia că băncile
comerciale din Moldova nu vor putea să acorde servicii ca agent în operaţiunile de acceptare a
depozitelor (plătibile la vedere sau la termen, etc.) cu sau fără dobîndă, precum şi a operaţiunilor
de acordare de credite. Aceasta e şi firesc din moment ce fiecare bancă este cointeresată să-şi
atragă propria clientelă şi n-ar avea nici un interes de a « pasa » clienţii săi altor bănci.
Însă operaţiunile nominalizate la lit. « a » şi « b » din Legea cu privire la instituţiile
financiare nu sunt unicele pe care băncile ar putea să le intermedieze în calitate de agenţi.
Codul civil reglementează activitatea de intermediere a împrumutului în art. 1187-1189. De
asemenea, Codul civil a reglementat şi contractul de creditare a consumatorului consacrîndu-i un
articol concret, 591. Potrivit acestui text de lege, contractul de vînzare-cumpărare şi contractul de
creditare constituie un act unit (interdependent) cînd creditul este destinat finanţării preţului de
cumpărare şi ambele contracte trebuie considerate ca o unitate economică. Există unitate
economică mai ales atunci cînd cel care acordă creditul se foloseşte, la pregătirea sau la
încheierea contractului de creditare, de colaborarea vînzătorului.
Considerăm însă, de rînd cu alţi autori [135, p. 277-278] necesar de a fi elaborată o lege
care să reglementeze creditul de consum. Pe lîngă prevederile care le propune de inclus autorul
citat în lege este necesar de a include un capitol care să reglementeze activitatea intermediarilor
bancari pe piaţa creditelor de consum.
Totodată, se pune întrebarea dacă prevederile Codului civil care reglementează
intermedierea împrumutului se aplică şi în domeniul bancar, adică la intermedierea bancară. La
prima vedere răspunsul ar părea afirmativ. Astfel, noţiunea contractului de intermediere a
împrumutului, expusă în art. 1187, nu ne specifică categoriile împrumutului care pot fi pasibile
intermedierii, deaceea, toate categoriile de contracte de împrumut cad sub incidenţa normei
respective. Conform prevederilor art. 1236, alin. (3) Cod civil, faţă de contractul de credit bancar
se aplică prevederile referitoare la contractul de împrumut în măsura în care regulile prezentului
capitol nu prevăd altfel sau din esenţa contractului de credit bancar nu reiese contrariul.
Totodată, între contractul de împrumut şi contractul de credit bancari există importante deosebiri.
Page 166
166
Astfel, contractul de împrumut se prezumă cu titlu gratuit (art. 867, alin. (2) Cod civil), pe cînd
contractul de credit bancar este esenţialmente oneros (art. 1236, alin. (1) Cod civil care prevede :
... « iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească dobînda şi alte sume aferente
prevăzute de contract. », şi art. 1237 Cod civil care reglementează regimul juridic al preţului
creditului bancar – dobînda.) ; obiectul contractului de credit bancar este mai restrîns decît al
contractului de împrumut. Astfel, obiect al contractului de credit bancar sunt doar banii (Art.
1237 Cod civil : « Prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la
dispoziţia unei persoane(debitor) o sumă de bani (credit) (s.n.)... », pe cînd obiect al contractului
de împrumut pot fi atît banii cît şi bunurile fungibile (art. 867 Cod civil : Prin contractul de
împrumut o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate celeilalte părţi (împrumutător)
bani sau alte bunuri fungibile (s.n.)... ». Subiect al contracului de credit bancar în mod obligator
este banca, în timp ce în contractul de împumut subiecte pot fi orice persoane. Prin urmare,
raportul dintre contractul de împrumut şi contractul de credit bancar este similar celui între gen-
specie, unde contractul de credit bancar este o specie a genului numit împrumut.
Totodată, art. 1190 Cod civil, reglementează unul din domeniile activităţii de intermediere
comercială – intermedierea operaţiunilor bancare. Prin urmare, faţă de activitatea intermediarilor
bancari se vor aplica normele juridice care reglementează intermedierea împrumutului, doar în
măsura în care regulile intermedierii comerciale nu prevăd altfel sau din esenţa contractului de
intermediere comercială de operaţiuni bancare nu reiese contrariul. Anume aşa trebuie
interpretată prevederea cuprinsă în art. 1236, alin. (3) Cod civil raportată la prevederile care
reglementează intermedierea. Astfel, intermedierea bancară se raportează la intermedierea
împrumutului exact la fel cum contractul de credit bancar se raportează la contractul de
împrumut, adică ca genul şi specia - intermedierea bancară fiind una din speciile intermedierii
împrumutului, după cum intermedierea împrumutului este una din speciile intermedierii în
general. Vom observa astfel, o lacună imensă în legislaţia noastră care constă în lipsa unor
reglemntări a activităţii intermediarilor de operaţiuni bancare. De aceea, ar fi binevenit ca în
actuala Lege a instituţiilor financiare să fie introduse completări în acest sens.
Intermedierea în operaţiuni bancare se manifestă, de asemenea, şi în mecanismul specific
de derulare a plăţilor bancare. Este vorba despre mecanismul de derulare a plăţilor prin acreditiv
şi incaso documentar.
În conformitate cu prevederile art. 1280 Cod civil acreditivul documentar este un
aranjament, oricum ar fi denumit sau descris, prin care o bancă (banca emitentă), acţionînd la
cererea clientului său (ordonatorului) şi conform instrucţiunilor acestuia sau în nume propriu,
efectuează o plată către un terţ (beneficiar) ori la ordinul acestuia sau acceptă şi plăteşte cambii
Page 167
167
trase de către beneficiar, sau autorizează o altă bancă să efectueze o astfel de plată ori să accepte
şi să plătească asemenea cambii.
Acreditivul presupune remiterea banilor sau acceptarea şi tragerea cambiilor beneficiarului
contra setului de documente ce atestă executarea condiţiilor contractuale de către beneficiar
[28, p. 289; 99, p. 92-93; 62, p. 870; 292, p. 337; 288, p. 43-44; 287, p. 375; 134, p. 381; 219, p.
363; 289, p. 484-485; 226, p. 320; 290, p. 465; 268, p. 333; 284, p. 626-627; 225, p. 240-241;
291, p. 296; 332, p. 239-240; 98, p. 154; 320, p. 199; 328, p. 70; 264, p. 411; 206, p. 429-431].
Acreditivul este un instrument de plată căruia îi este specifică o complexitate sporită comparativ
cu alte instrumente de plată ce presupun excluderea utilizării numerarului. În cazul cambiei,
cecului etc. mecanismul este mai simplu, el presupunând remiterea banilor în baza
instrumentelor respective de plată contra marfă/prestări servicii, pe cînd acreditivul presupune
remiterea banilor sau acceptarea şi tragerea cambiilor beneficiarului contra setului de documente
ce atestă executarea condiţiilor contractuale de către beneficiar. Datorită complexităţii pe care o
implică şi securităţii plăţii şi recepţionării documentelor, acreditivul reprezintă cea mai scumpă
opţiune de plată şi este utilizabil în cazurile încheierii contractelor de vînzare internaţională de
mărfuri/servicii, cînd părţile contractante aparţin unor state diferite. Părţile contractante
(ordonatorul şi beneficiarul) optează pentru utilizarea acreditivului documentar deseori din
dorinţa de a fi la adăpost de orice neexecutare sau executare necorespunzătoare a contractului,
care ar putea proveni de la partenerul de afaceri.
Astfel, orice expresie ca „acreditiv(e)” (Documentary Credit(s)) şi „scrisori de credit
stand-by” (Standby Letters of Credit) desemnează orice aranjament, oricum ar fi denumit sau
descris, prin care o bancă (banca emitentă) (Issuing Bank), acţionînd la cererea şi după
instrucţiunile unui client (ordonator) (Aplicant) sau în nume propriu fie efectuează o plată către
un terţ sau la ordinul acestuia (beneficiar) (Beneficiry) sau acceptă şi plăteşte cambii trase de
către beneficiar, fie autorizează altă bancă să efectueze o asemenea plată sau să accepte şi să
plătească asemenea cambii.
Din felul în care e definit acreditivul documentar, desprindem ideea că în derularea acestuia
sunt implicate minimum trei subiecte, număr care se poate majora în anumite cazuri concrete.
Participanţii ordinari la derularea unei operaţiuni bazate pe acreditiv documentar sunt:
ordonatorul, beneficiarul, banca emitentă (şi alte bănci). Contractul de vînzare-cumpărare
internaţională de mărfuri/servicii are în calitate de părţi ordonatorul şi beneficiarul, băncile
nefiind implicate în nici un fel la relaţiile lor contractuale. Banca emitentă (şi celelalte bănci)
apar ca subiecte doar în relaţia nouă, născută în baza cererii de deschidere a acreditivului
documentar.
Page 168
168
Ordonatorul – este, de regulă, cumpărătorul (importatorul) în contractul de
vînzare-cumpărare şi este iniţiatorul raportului de acreditiv documentar. Acesta, fiind client al
băncii emitente, ordonează acesteia deschiderea acreditivului documentar. În condiţiile expres
indicate, în baza ordinului, banca va fi obligată la plata sumei indicate în acreditiv în schimbul
prezentării documentelor menţionate în acreditiv.
Beneficiarul – vînzătorul din contractul de vînzare-cumpărare internaţională de mărfuri sau
prestatorul de servicii din cadrul relaţiilor comerciale internaţionale. Este persoana în drept să i
se plătească suma indicată în acreditivul documentar, fiind obligată la prezentarea la banca
plătitoare a documentelor indicate în acreditiv. În cazul cînd este trăgătorul unor cambii, este în
drept să ceară acceptarea şi plata acestora de către banca plătitoare din contul sumei ce se cuvine
să o primească de la ordonator.
Banca emitentă – banca unul dintre clienţii căreia este ordonatorul şi căreia i se adresează
acesta din urmă cu cererea de deschidere a acreditivului. În baza acesteia, banca se angajează să
acţioneze în strictă conformitate cu indicaţiile ordonatorului referitoare la derularea operaţiunii
de acreditiv documentar. De multe ori plata sumei acreditivului documentar este efectuată chiar
de banca emitentă, însă în alte cazuri plata se efectuează indirect, în relaţia de acreditiv
documentar angajându-se altă bancă sau bănci. În respectivele cazuri pot interveni:
Banca notificatoare – are sarcina de a notifica pe beneficiar, la cererea băncii emitente,
despre deschiderea acreditivului documentar;
Banca confirmatoare – aceasta, în schimbul unui comision suplimentar pentru confirmare,
îşi asumă un angajament echivalent din toate punctele de vedere cu cel al băncii emitente. În
acest caz, între banca emitentă şi cea confirmatoare se stabileşte un raport de solidaritate
vis-a-vis de plata sumei vizate în acreditiv;
Banca beneficiară – chiar din calificativul atribuit ei se înţelege funcţia respectivei bănci
de a plăti suma datorată la ordonator beneficiarului acestuia din urmă. Aceasta acţionează în baza
instrucţiunilor băncii emitente de realizare a plăţii, urmînd ca suma să-i fie compensată de
aceasta din urmă;
Banca trasă sau acceptantă – rolul acesteia în relaţia de acreditiv documentar este acelaşi
cu cel al băncii plătitoare, diferenţa constînd în aceea că plata nu se realizează efectiv, ci prin
acceptarea şi plata cambiilor trase de beneficiar;
Banca rambursatoare – banca, care, la solicitarea băncii emitente rambursează plata
efectuată în contul acreditivului documentar sau achită comisioanele la care sunt îndreptăţite:
banca plătitoare, banca acceptantă, etc.
Banca emitentă, după deschiderea acreditivului documentar, va acţiona pe perioada de
derulare a întregii operaţiuni în nume propriu, dacă contrariul nu este stipulat în acreditiv. În
Page 169
169
cazul în care acreditivul prevede expres că banca emitentă va acţiona doar în baza instrucţiunilor
ordonatorului, fiecare etapă a operaţiunii va fi coordonată cu acesta. În primul caz, se convine
doar asupra condiţiilor generale şi asupra asumării angajamentului de a acţiona în interesul
clientului, şi în strictă conformitate cu prevederile actelor normative şi uzanţele bancare.
Plata se efectuează fie direct de banca emitentă, fie indirect, prin intermediul altor bănci.
Aceste bănci practic intermediază plata prin acreditivul documentar, astfel încît rolul lor ar putea
fi asimilat cu cel al intermediarilor. Din analiza expusă, rezultă că aceste bănci se interpun între
banca emitentă şi banca beneficiarului.
Plata se face fie la vedere, adică la prezentarea setului de documente solicitate în
conformitate cu condiţiile acreditivului, fie la ordinul acestuia (de exemplu: plata amînată). În
cazul în care nu se realizează efectiv plata, sarcina băncii emitente sau a altei bănci intermediare
este fie de a accepta cambii, fie de a plăti în baza lor. Trăgătorul cambiilor respective este în mod
obligatoriu beneficiarul, iar plata acestora se face din contul sumei datorate de ordonator
beneficiarului.
Efectuarea plăţilor prin acreditiv documentar nu este reglementată exclusiv de actele
legislative şi normative în vigoare, ci, în conformitate cu 1280, alin. (3) Cod civil, uzanţele
bancare la fel constituie un izvor al acestor plăţi.
În conformitate cu prevederile art. 1285 Cod civil, incasoul documentar este un aranjament
prin care o bancă (banca remitentă) se obligă să manipuleze, conform instrucţiunilor date de
clientul (emitentul) său, documente financiare (cambii, bilete la ordin, cecuri sau alte instrumente
similare utilizate pentru a obţine efectuarea plăţii), însoţite de documente comerciale (facturi,
documente de transport, titluri de valoare, alte documente similare care nu sunt documente
financiare), pentru a obţine, inclusiv prin intermediul unei alte bănci (s.n.) (bancă însărcinată cu
încasarea) plata sau acceptarea cambiilor emise ori pentru a elibera documente contra plăţii sau
contra acceptării cambiilor emise.
Incasoul documentar în calitatea sa de instrument utilizat la obţinerea plăţii în baza unui
contract de vînzare internaţională de mărfuri anterior încheiat [326, p. 7]. Prin prisma definiţiei
prezentate e simplu să se deducă mecanismul realizării operaţiunilor în baza incasoului:
(1) după expedierea mărfii emitentul remite băncii sale (banca remitentă) documentele
financiare însoţite de cele comerciale şi instrucţiunile de manipulare a lor;
(2) banca este obligată de a opera cu aceste documente în strictă conformitate cu
instrucţiunile emitentului transmiţându-le băncii prezentatoare; ulterior documentele sunt
prezentate trasului, care în schimb trebuie să plătească/accepte cambii emise de emitent;
(3) emitentul îşi ridică contravaloarea mărfii vîndute sau cambiile acceptate de la banca
remitentă. Toate aceste operaţiuni se derulează în strictă conformitate cu instrucţiunile
Page 170
170
emitentului. În afară de banca remitentă şi cea prezentatoare în proces pot fi antrenate şi alte
bănci.
Comparativ cu acreditivul documentar în cazul căruia băncile se obligă la plata în schimbul
documentelor cerute, acceptarea executării unui incaso documentar presupune asumarea
obligaţiei de a remite documentele şi de a încasa bani. Incasoul documentar presupune mai
puţină formalitate şi stricteţe decît acreditivul documentar. Importatorul (trasul) va intra în
posesia mărfii doar în condiţiile în care deja a acceptat cambia trasă de exportator sau a plătit
pentru marfă.
Părţile implicate în derularea unei operaţiuni în baza incasoului documentar sunt:
Emitentul (ordonator) – subiectul operaţiunii de incaso documentar de la care provine
iniţiativa demarării acesteia. Este persoana care, în contractul de vînzare internaţională de
mărfuri are calitatea de vînzător. Acesta încredinţează încasarea sumei ce constituie
contravaloarea mărfii expediate băncii sale (banca remitentă).
Trasul – destinatarul documentelor comerciale şi a mărfii şi care are obligaţia de a plăti
pentru aceasta sau de a plăti sau accepta cambii emise de emitent din contul acestei sume. În
contractul de vînzare-cumpărare internaţională de mărfuri are calitatea de cumpărător
(importator).
Banca remitentă – banca exportatorului căreia îi revine obligaţia de manipulare a
documentelor financiare şi comerciale urmînd indicaţiile emitentului şi de a încasa plata sau de a
obţine acceptarea cambiilor trase de emitent.
Banca prezentatoare – banca ce are obligaţia de a anunţa pe importator despre sosirea
documentelor şi de a încasa plata ori de a obţine acceptarea cambiilor.
Banca însărcinată cu încasarea – orice altă bancă decît cea remitentă implicată în
operaţiunile aferente incasoului. În fapt, toate băncile implicate au sarcina de a încasa suma ce se
cuvine emitentului în baza contractului de vînzare-cumpărare internaţională sau de a obţine
acceptarea de către tras a cambiilor emitentului (exportatorului).
Scopul urmărit de banca remitentă este obţinerea plăţii sau a acceptării cambiilor, plăţii
cecurilor etc. în contul mărfii livrate de către emitent sau de a elibera documente contra plăţii sau
contra acceptării cambiilor emise.
Documentele financiare ce sunt date spre manipulare băncii remitente sunt enumerate de
art. 285 alin.(1) Cod civil şi ele sunt: cambii, bilete la ordin, cecuri sau alte instrumente similare
utilizate pentru a obţine efectuarea plăţii. În categoria altor astfel de instrumente se includ:
chitanţa de plată şi alte instrumente similare.
Documentele comerciale ce le însoţesc pe cele financiare la fel sunt enumerate de art. 285
alin.(1) Cod civil lista nefiind însă exhaustivă: facturi, documente de transport, titluri de valoare,
Page 171
171
alte documente similare care nu sunt documente financiare. Celelalte documente similare ar
putea fi diverse, esenţial rămîne ca ele să fie necesare importatorului şi suficiente în acelaşi timp
pentru a intra în posesia mărfii şi a efectua plata sau acceptarea cambiilor. (ex.: certificate de
asigurare şi de provenienţă, lista de colisaj şi de greutate, actul de proprietate, etc.).
Banca care se obligă să manipuleze documentele recepţionate de la clientul său urmează
întocmai instrucţiunile lui. Acestea nu vor fi deduse de bancă din textul documentelor, ele vor fi
expres formulate într-un act separat, care le însoţeşte pe primele.
Intermedierea în asigurări.
În contextul dezvoltării domeniului asigurărilor în Moldova, o parte din ce în ce mai mare a
activităţii de asigurare se va desfăşura cu ajutorul intermediarilor în asigurări. Acesta este
motivul pentru care legiuitorul a reglementat detaliat activitatea intermediarilor în asigurări în
Legea cu privire la asigurări [112].
Deşi nu sunt părţi ale contractului de asigurare, intermediarii în asigurări joacă un rol
important în încheierea şi chiar derularea efectelor contractului de asigurare [47, p. 60].
Potrivit art. 1 din Legea cu privire la asigurări activitate de intermediere în asigurări şi/sau
în reasigurări este activitatea care constă din prezentarea sau propunerea contractelor de
asigurare şi/sau de reasigurare, din alte acţiuni de pregătire a încheierii unor astfel de contracte,
din încheierea lor, sau de contribuţie la gestionarea contractelor, în special în cazul solicitării de
daune.
Aceste activităţi nu se consideră de intermediere în asigurare şi/sau în reasigurare în cazul
în care sînt îndeplinite de un asigurător sau de un angajat al lui care acţionează sub
responsabilitatea asigurătorului. Nu se consideră activităţi de intermediere în asigurări şi/sau în
reasigurări nici următoarele: furnizarea ocazională de informaţii, în contextul unor alte activităţi
profesionale al căror scop nu rezidă în oferirea de asistenţă clienţilor în vederea încheierii sau
administrării unui contract de asigurare şi/sau reasigurare, administrarea daunelor unui asigurător
(reasigurător) la nivel profesional şi nici compensarea daunelor şi evaluarea de către un expert a
solicitărilor de daune.
Legea cu privire la asigurări din 15.06.1993 [111] (abrogată), a fost primul act legislativ în
Republica Moldova, care a menţionat despre intermedierea afacerii ( în cazul dat fiind domeniul
asigurărilor). Astfel, art. 9 din Legea nominalizată, dedicat intermediarului de asigurare, stabilea
că încheierea şi îndeplinirea contractului de asigurare se efectuează prin intermediarul de
asigurare – agentul de asigurare, comisarul de avarie, misitul de asigurare – calitate în care
acţionează persoane fizice şi juridice. Agentul de asigurare, comisarul de avarie sînt
reprezentanţi ai asiguratorului şi, pentru o anumită retribuţie, desfăşoară activitate în numele
Page 172
172
acestuia. Pentru exercitarea obligaţiilor asumate de agentul de asigurare şi de comisarul de avarie
în limitele împuternicirilor ce le-au fost delegate de asigurător răspundere poartă asigurătorul.
Misitul de asigurare este un intermediar independent care desfăşoară activitate în baza
acordurilor dintre asigurat şi asigurător.
În conformitate cu art. 1 din Legea cu privire la asigurări din 21.12.2006, agent de
asigurare este persoană fizică sau persoană juridică (s.n.) ce desfăşoară activitate profesională
în baza mandatului acordat de asigurător, avînd dreptul să încheie, în numele şi din contul
asigurătorului, contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de
mandat, fără să aibă calitatea de asigurător, reasigurător sau de broker de asigurare şi/sau de
reasigurare.
Astfel, spre deosebire de legislaţia franceză unde agentul de asigurare (l’agent general)
poate fi numai o persoană fizică (art. 2 Decret nr. 49-317/5.03.1949), în Moldova agentul de
asigurare poate fi şi o persoană juridică. Prevederi similare întîlnim şi în art. 2, pct. 2 din Legea
României privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor [126] care defineşte
agentul de asigurare ca persoana fizică sau juridică abilitată, în baza autorizării unui asigurător,
să negocieze sau să încheie în numele şi în contul asigurătorului contracte de asigurare cu terţii,
conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător
sau broker de asigurare. La fel, şi în Federaţia Rusă, agentul de asigurare poate activa atît ca
persoană fizică, cît şi ca persoană juridică (art. 8 din Legea cu privire la asigurări a Federaţiei
Ruse). În acest context, doctrinarul rus Фогельсон Ю.Б. [322, p. 35] menţionează că agenţii de
asigurare pot activa în baza procurii sau ca angajaţi ai asigurătorului sau ca mandatari în baza
contractului de mandat şi pot încheia contracte de asigurare, precum şi efectua alte acţiuni din
numele asigurătorului cum ar fi spre exemplu, colectarea primelor de asigurare, plata
despăgubirilor de asigurare, ş.a.
Astfel, cum reiese din cuprinsul reglementării, pot avea calitatea de agent de asigurare atît
o persoană fizică, cît şi o persoană juridică.
Autorii Dicţionarului de asigurări [23, p. 20-21] definesc agentul de asigurare ca persoana
care, din împuternicirea societăţilor de asigurare, efectuează operaţiile de asigurare a bunurilor,
persoanelor, încasează primele de asigurare. Totodată, în lucrarea nominalizată se redă definiţia
agenţiei de intermediere a asigurărilor şi reasigurărilor. Astfel, agenţia de intermediere a
asigurărilor şi reasigurărilor este o instituţie specializată în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor
de bunuri şi de persoane, răspundere civilă, etc, care încheie sau plasează contracte pentru
societăţi de asigurare, societăţi de asigurare-reasigurare şi societăţi de reasigurare, ori prestează
alte servicii privind întocmirea şi executarea contractelor.
Page 173
173
În ceea ce priveşte calitatea de agent de asigurare pe care o poate dobîndi persoana fizică,
vom face cîteva precizări în legătură cu posibilitatea acesteia de a dobîndi calitatea de
comerciant prin desfăşurarea activităţii de negociere şi încheiere a contractelor de asigurare.
Ipoteza pusă în discuţie prezintă relevanţă mai ales prin prisma consecinţelor asupra
agentului de asigurare, cu referire specială asupra obligaţiilor profesionale ale comercianţilor.
Astfel, agenţilor de asigurare urmează a li se aplica în mod subsidiar prevederile Codului
civil care în art. 1199, alin. (1) prevede că agentul comercial este persoana fizică întreprinzător
independent căreia i s-au încredinţat împuterniciri permanente de intermediere sau de încheiere
de contracte comerciale cu bunuri şi servicii în numele şi pe contul unei alte întreprinderi
(principal). Astfel, referitor la persoana fizică care activează în calitate de agent de asigurare se
impune în mod imperativ necesitatea înregistrării acesteia în calitate de întreprinzător individual,
în conformitate cu prevederile Capitolului VI (art. 28-31) din Legea privind înregistrarea de stat
a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali. Aceasta cu atît mai mult cu cît art. 1 din
Legea cu privire la asigurări din 21.12.2006 include în categoria participanţilor profesionişti la
piaţa asigurărilor pe asigurător (reasigurător), intermediar în asigurări şi/sau în reasigurări şi
actuarul care desfăşoară activitate în temeiul prezentei legi; iar noţiunea de intermediar în
asigurări include brokerul de asigurare şi agentul de asigurare. Aşadar, elementul profesionist al
agentului de asigurare impune calitatea de comerciant al acestuia în ambele ipostaze ( cînd acesta
este o persoană fizică, dar şi atunci cînd este o persoană juridică).
Totuşi, în literatura de specialitate [47, p. 61] s-a afirmat că Legea nu impune calitatea de
comerciant agentului de asigurare-persoană fizică. Cu alte cuvinte, pot fi agenţi de asigurare atît
persoanele fizice comercianţi, cît şi necomercianţi. Această opinie poate fi raportată doar la
specificul legislaţiei României. Deşi, art. 48, alin. (2) din Legea cu privire la asigurări nu prevede
în calitate de condiţie obligatorie pentru desfăşurarea activităţii de agent de asigurare, necesitatea
înregistrării în calitate de întreprinzător individual al agentului de asigurare-persoană fizică, în
sensul reglementărilor din legislaţia noastră, calitatea de comerciant al agentului de asigurări este
incontestabilă. Astfel, din prevederile art. 1190 Cod civil rezultă că unul din domeniile de
activitate ale intermediarilor comerciali sunt asigurările. Prin urmare, pentru desfăşurarea
oricăreia din activităţile specificate în art. 1190, alin. (1) Cod civil este necesară calitatea de
comerciant. Totodată, intermedierea în asigurări se caracterizează printr-un specific, care o face
să se deosebească de alte forme de intermediere. Intermediarul (mijlocitorul) în afaceri pune faţă
în faţă viitoarele părţi în contract şi depune toate diligenţele în vederea încheierii contractului
preconizat, însă nu are calitatea de reprezentant. De asemenea, mijlocitorul încheie un contract
de mijlocire cu ambele părţi pe care le pune în contact, fiind îndreptăţit la un comision din partea
ambelor părţi. Agentul de asigurări însă, este numai reprezentant al societăţii de asigurare
Page 174
174
(mandantă), iar în temeiul contractului de agent încheiat este remunerat pe bază de comision
numai de către societatea de asigurare. În raporturile cu asiguraţii el acţionează doar ca mandatar
al asigurătorului şi îşi declină această calitate.
Un alt aspect al prezentei analize îl constituie contractul în baza căruia agentul de asigurare
îşi desfăşoară activitatea. Art. 1 din Legea cu privire la asigurări din 21.12.2006 stabileşte că
agentul de asigurare este persoană fizică sau persoană juridică ce desfăşoară activitate
profesională în baza mandatului (s.n.) acordat de asigurător, avînd dreptul să încheie, în numele
şi din contul (s.n.) asigurătorului, contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în
contractul de mandat (s.n.), fără să aibă calitatea de asigurător, reasigurător sau de broker de
asigurare şi/sau de reasigurare. Totodată, conform prevederilor art. 48, alin. (1) din Legea
nominalizată agentul de asigurare este persoană fizică sau persoană juridică ce deţine din partea
unui asigurător o autorizaţie valabilă, scrisă, denumită în prezenta lege contract de mandat (s.n.)
pentru a acţiona în numele acestuia.
Potrivit art. 2, pct 2 din Legea României nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor, agentul de asigurare îşi desfăşoară activitatea în baza contractului de
mandat, iar potrivit art. 34, alin. (1) din aceeaşi Lege el îşi desfăşoară activitatea în baza
contractului de agent. Textele, aparent în neconcordanţă, conduc la concluzia că activitatea
agentului are ca premisă contractul de agent încheiat cu asigurătorul, de altfel o varietate a
contractului de mandat comercial [187, p. 47]. Într-o opinie contrară, pentru agenţii de
asigurare-persoane juridice, premisa o constituie contractul de agent, iar pentru persoanele fizice,
contractul de mandat comercial.
Legiuitorul nostru, deşi a preluat în Legea cu privire la asigurări din 21.12.2006 multe
prevederi din Legea României, totuşi nu a admis o asemenea neconcordanţă între prevederile art.
1 şi art. 48, alin. (1). Totuşi, s-ar putea pune problema dacă la baza activităţii agentului de
asigurări ar putea sta contractul de agenţie. După cum ne-am expus deja, contractul de agenţie nu
este altceva decît o varietate a contractului de mandat comercial (profesional cum îl numeşte
legiuitorul în art. 1033, alin. (2) Cod civil). Totuşi, în lumina prevederilor art. 1199 Cod civil,
această posibilitate ar putea fi admisă doar în privinţa agentului de asigurări-persoană fizică,
agent comercial putînd fi doar o persoană fizică întreprinzător independent. În privinţa agentului
de asigurări-persoană juridică, problema nu poate fi pusă în discuţie, activitatea acestuia nu poate
avea ca premisă decît contractul de mandat.
Avînd în vedere că legea se rezumă la a preciza doar denumirea contractului încheiat între
asigurător şi agent, fără a-i conferi o reglementare proprie, se impune concluzia că îi vor deveni
aplicabile regulile aferente contractului de mandat prevăzute în art. 1030-1052 Cod civil.
Page 175
175
În România agenţii comerciali dispun de o reglementare proprie a contractului de agent,
care nu este însă aplicabilă agenţilor de asigurare (art. 8 din Legea nr. 509/2002 privind agenţii
comerciali permanenţi [124] ). Din prevederile art. 1199, alin. (2) Cod civil Republica Moldova,
nu rezultă însă o asemenea interdicţie. Prin urmare, dispoziţiile art. 1199-1211 din Codul civil
care reglementează contractul de agenţie se aplică în mod subsidiar doar agenţilor de asigurări-
persoane fizice.
Legiuitorul a reglementat şi posibilitatea ca din numele agentului de asigurare să acţioneze
subagentul de asigurare. Acesta, potrivit art. 1 din Lege este persoană fizică, alta decît
conducătorul agentului de asigurare persoană juridică, avînd calitatea de angajat cu contract de
muncă încheiat cu un agent de asigurare, care acţionează în numele acestuia şi sub acoperirea
contractului de răspundere civilă a agentului de asigurare persoană juridică. Astfel, raporturile
dintre agent şi subagent au la bază contractul de muncă şi nu de mandat, spre deosebire de
raporturile dintre brokerul de asigurare şi asistentul în brokeraj, care au la bază contractul de
mandat.
De asemenea, îşi va găsi aplicare obligaţia de neconcurenţă cuprinsă în art. 48, alin. (7) din
Legea cu privire la asigurări din 21.12.2006 care prevede că un agent de asigurare persoană
fizică sau persoană juridică nu poate intermedia aceleaşi clase de asigurări decît pentru un singur
asigurător. Astfel, pentru a nu se crea o contradicţie de interese, agentul de asigurare nu poate
intermedia aceleaşi clase de asigurări decît pentru un singur asigurător. De exemplu, pentru
asigurătorul X va negocia şi încheia contracte de răspundere civilă, iar pentru asigurătorul Y
contracte de asigurare a vieţii.
Considerăm că norma enunţată mai sus are caracter supletiv, astfel încît, în temeiul unei
clauze exprese de permitere, agentul de asigurare va putea încheia contracte de asigurare aferente
aceleiaşi clase, pentru mai mulţi asigurători. În ipoteza în care agentul de asigurare nu-şi respectă
obligaţia asumată, el este răspunzător de prejudiciile pe care le-ar putea produce asigurătorului,
temeiul răspunderii sale fiind unul contractual.
Brokerul de asigurare este definit pentru prima oară în legislaţia noastră de Legea cu
privire la asigurări din 21.12.2006 în art. 1: broker de asigurare şi/sau de reasigurare - persoană
juridică înregistrată în Republica Moldova care, în condiţiile prezentei legi, negociază pentru
clienţii săi persoane fizice sau persoane juridice, asiguraţi (reasiguraţi) sau potenţiali asiguraţi
(reasiguraţi), încheierea de contracte de asigurare (reasigurare) şi care acordă asistenţă pe durata
derulării contractelor sau în legătură cu regularizarea daunelor, după caz.
Similar brokerilor de asigurare, în dreptul francez este cunoscută instituţia curtierului de
asigurare, care este considerat a fi, în principiu, mandatar al societăţii de asigurare, fiind admisă
de asemenea ipoteza să fie şi mandatar al asigurătorului.
Page 176
176
În România, brokerul de asigurare este definit în art. 2, pct. 6 din Legea nr. 32/2000
privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor potrivit căruia broker de asigurare
este „persoana juridică română sau străină, autorizată în condiţiile prezentei legi, care, pentru
clienţii săi, negociază sau încheie contracte de asigurare şi acordă alte servicii în legătură cu
protecţia împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor.”
Analizînd rolul şi funcţiile brokerilor pe piaţa asigurărilor doctrinarul rus Галагуза Н.Ф,
menţiona că activitatea brokerilor în asigurări, reasigurări şi coasigurări este o activitate de
intermediere în vînzarea şi cumpărarea serviciilor de asigurare, care presupune asistenţă în
promovarea produselor de asigurare, negocierea contractelor de asigurare bazîndu-se pe voinţa
asiguratului şi asigurătorului [237, p. 59-60].
Activitatea brokerilor de asigurare este reglementată de art. 49-53 din Legea cu privire la
asigurări.
În principiu, brokerii reprezintă asiguraţii sau potenţialii asiguraţi în relaţiile cu
asigurătorii. Obiectul de activitate al brokerilor de asigurare, după cum rezultă din chiar definiţia
legală, constă în negocierea şi încheierea contractelor de asigurare. Pe lîngă acest prim obiect de
activitate, brokerii îşi consiliază clienţii în privinţa clasei de asigurări pentru care să opteze, a
societăţii de asigurare cu care urmază să încheie contractul de asigurare, iar în caz de producere a
cazului asigurat, acordă consultanţă sau asistenţă în vederea regularizării daunelor.
Considerăm util să acordăm o atenţie specială anumitor condiţii impuse de lege pentru
desfăşurarea activităţii de broker, fără a recurge însă la enumerarea lor (a) şi apoi asupra unor
aspecte juridice legate de activitatea brokerilor (b).
a) În comparaţie cu agenţii de asigurare, brokerii de asigurare pot fi numai persoane juridice. În
conformitate cu prevederile art. 49, alin. (1) din Legea cu privire la asigurări din 21.12.2006 în
calitate de broker de asigurare şi/sau de reasigurare poate activa orice persoană juridică
organizată sub formă de societate pe acţiuni ori de societate cu răspundere limitată (s.n.), care
dispune de licenţă de activitate, eliberată în condiţiile Legii privind licenţierea unor genuri de
activitate, precum şi în condiţiile prezentei legi.
Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare nu pot desfăşura activitate prin agenţi de
asigurare persoane fizice sau persoane juridice ori subagenţi, ci numai prin personal propriu sau
prin asistenţi de brokeraj. Personalul propriu al brokerului de asigurare şi/sau de reasigurare care
are drept atribuţie principală intermedierea contractelor de asigurare şi/sau de reasigurare şi
asistenţii în brokeraj vor fi înscrişi în Registrul asistenţilor în brokeraj.
Asistent în brokeraj conform art. 1 din Lege este persoana fizică sau persoana juridică
împuternicită printr-o procură, în baza unui contract cu un broker de asigurare şi/sau de
reasigurare şi sub acoperirea contractului de răspundere civilă profesională a brokerului în cauză,
Page 177
177
să desfăşoare anumite activităţi necesare pentru îndeplinirea mandatului de brokeraj (s.n.).
Astfel, raporturile dintre brokerul de asigurare şi asistentul în brokeraj au la bază raporturi
specifice contractului de mandat.
Personalul propriu al brokerului de asigurare, care are drept atribuţie principală
intermedierea contractelor de asigurare şi/sau de reasigurare activează în temeiul contractului de
muncă sau prestări servicii.
După cum am precizat mai sus, în principiu, brokerii de asigurări reprezintă interesele
asiguraţilor sau potenţialilor asiguraţi în raport cu asigurătorii. Din această perspectivă, s-a
resimţit necesitatea consacrării legale a independenţei brokerilor faţă de societăţile de asigurare.
În acest sens, art. 49, alin. (5) din lege prevede că un broker de asigurare şi/sau reasigurare nu
poate fi acţionar semnificativ sau persoană cu funcţie de răspundere a unui asigurător
(reasigurător) sau agent de asigurare. Un asigurător (reasigurător) sau agent de asigurare nu
poate fi deţinător de valori mobiliare, cote sau persoană cu funcţie de răspundere a unui broker
de asigurare şi/sau de reasigurare. Ideea de independenţă a brokerilor a fost concretizată în alin.
(6) din art. 49 în conformitate cu prevederile căruia brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare,
avînd împuterniciri din partea asigurătorilor şi/sau reasigurătorilor, au dreptul să colecteze
primele de asigurare şi/sau de reasigurare, să plătească în numele lor despăgubiri în moneda
prevăzută în contractul de asigurare şi/sau de reasigurare, după caz, cu respectarea prevederilor
legale în vigoare, să emită documente de asigurare sau de reasigurare în numele asigurătorului
sau al reasigurătorului, după caz.
b) În ceea ce priveşte activitatea propriu-zisă a brokerilor, considerăm că se impune să
insistăm asupra izvorului raporturilor juridice dintre broker şi clientul său.
Spre deosebire de situaţia agentului de asigurare, unde legea precizează că îşi desfăşoară
activitatea în baza contractului de mandat, în ceea ce-i priveşte pe brokeri, legea nu a acoperit
această problemă. Pentru a o soluţiona, considerăm că urmează a se face delimitare între:
a) raporturile dintre brokerul de asigurare şi asigurat; b) raporturile dintre brokerul de asigurare
şi asigurător. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 53, alin. (1) din lege în cadrul activităţii
sale de intermediere în asigurări şi reasigurări, brokerul de asigurare şi/sau de reasigurare
reprezintă interesele asiguratului (reasiguratului) (s.n.). Anterior încheierii contractului de
asigurare (reasigurare), brokerul de asigurare şi/sau de reasigurare oferă explicaţii şi recomandări
privind condiţiile, termenele, limitele sau excepţiile contractului şi prima de asigurare sau
reasigurare.
Totodată, din prevederile art. 53, alin. (2) brokerul de asigurare şi/sau de reasigurare
intermediază încheierea contractului de asigurare (reasigurare) doar cu asigurătorul
(reasigurătorul) (s.n.) licenţiat în conformitate cu prezenta lege.
Page 178
178
Considerăm că trebuie să se aibă în vedere activitatea efectivă pe care brokerul o
desfăşoară, neputînd fi de acord cu opinia [31, p. 57] potrivit căreia, în toate cazurile suntem în
prezenţa unui contract de mandat. Argumentul constă în faptul că nu în toate cazurile activitatea
brokerului se poate subsuma obiectului contractului de mandat, aceasta fiind doar o latură a
activităţii sale; el poate desfăşura o activitate care să se înscrie în obiectul contractului de prestări
servicii, antrepriză sau chiar de intermediere (mijlocire). În sensul că vom fi în prezenţa unui
contract de antrepriză, un exemplu edificator îl constituie acordarea unei consultanţe de către
broker unei societăţi de construcţii, în legătură cu riscurile ce pot interveni şi corelativ
contractele de asigurare pe care le va încheia în acest sens, sau chiar cu asigurătorul cu care este
de preferat să se încheie contracte de asigurare. În cazul în care activitatea brokerului constă, pe
lîngă consilierea şi îndrumarea potenţialului asigurat, în punerea faţă în faţă a asigurătorului şi
asiguratului, fără să participe la încheierea contractului, raporturile juridice care se crează sunt
specifice contractului de intermediere.
Brokerul de asigurare, în principiu, intră în raporturi juridice cu asiguratul sau potenţialul
asigurat. Legea nu interzice însă ca brokerii să-şi desfăşoare activitatea şi pentru asigurători.
Concluzia se fundamentează pe interpretarea sistematică a prevederilor art. 53, alin. (2) din Lege
care prevede că brokerul de asigurare şi/sau de reasigurare intermediază încheierea contractului
de asigurare (reasigurare) doar cu asigurătorul (reasigurătorul) licenţiat în conformitate cu
prezenta lege, iar pe de altă parte aceştea sunt îndreptăţiţi să colecteze primele în numele
asigurătorilor şi chiar să emită documente de asigurare, în baza unei împuterniciri primite în
acest sens. (art. 49, alin. (6): brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare, avînd împuterniciri din
partea asigurătorilor şi/sau reasigurătorilor, au dreptul să colecteze primele de asigurare şi/sau de
reasigurare, să plătească în numele lor despăgubiri în moneda prevăzută în contractul de
asigurare şi/sau de reasigurare, după caz, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, să emită
documente de asigurare sau de reasigurare în numele asigurătorului sau al reasigurătorului, după
caz.).
În cazul în care raporturile juridice dintre broker şi client sunt specifice contractului de
mandat, suntem în prezenţa contractului de mandat de brokeraj care este definit în art. 1 din
Lege ca fiind acel contract de mandat încheiat între asigurat (reasigurat) sau potenţial asigurat
(reasigurat), în calitate de client, şi brokerul de asigurare şi/sau de reasigurare prin care se
încredinţează acestuia din urmă negocierea încheierii contractelor de asigurare sau de
reasigurare, acordarea de asistenţă înainte şi pe durata derulării contractelor sau în legătură cu
regularizarea daunelor, după caz. Mandatul de brokeraj este o specie a contractului de mandat
comercial, care la rîndul său este o specie a contractului de mandat comun. Prin urmare, aceasta
Page 179
179
va fi şi consecutivitatea aplicării dispoziţiilor legale care să reglementeze raporturile dintre
brokerul de asigurare şi clientul său.
În cazul în care raporturile juridice dintre broker şi client sunt specifice contractului de
mandat, iar brokerul desfăşoară şi activitate de asigurare în numele asigurătorului, atunci putem
spune că ne aflăm în situaţia mandatului cu dublă reprezentare, unde brokerul este mandatar atît
al asiguratului, cît şi al asigurătorului. Conflictul de interese va fi evident, cu excepţia ipotezei în
care clauzele împuternicirilor sunt astfel precizate încît este exclusă vătămarea vreunuia dintre
mandanţi, sau dacă mandantul, în cunoştinţă de cauză, convine să încheie mandatul. În caz
contrar, ne raliem opiniei [75, p. 321-322] potrivit căreia mandantul poate cere anularea
contractului pentru dol prin reticenţă. La această sancţiune, nu excludem adăugarea posibilităţii
obligării mandantului la daune-interese, pe temeiul răspunderii civile delictuale, ţinînd cont de
faptul că dolul transferă problematica răspunderii în plan delictual. Pentru a evita acest conflict
de interese între broker şi asigurător legiuitorul a prevăzut expres în art. 49, alin. (5) din Lege că
un broker de asigurare şi/sau reasigurare nu poate fi acţionar semnificativ sau persoană cu
funcţie de răspundere a unui asigurător (reasigurător) sau agent de asigurare. Un asigurător
(reasigurător) sau agent de asigurare nu poate fi deţinător de valori mobiliare, cote sau persoană
cu funcţie de răspundere a unui broker de asigurare şi/sau de reasigurare.
Brokerul de reasigurare. În conformitate cu prevederile art. 47, alin. (1) din Legea cu
privire la asigurări, intermediari în asigurări sînt agenţii de asigurare şi brokerii de asigurare, iar
intermediari în reasigurări sînt brokerii de reasigurare. Prin urmare, apare necesitatea analizei
statutului juridic al brokerilor de reasigurare ca intermediari în reasigurări.
Brokerul de reasigurare, ca intermediar, îndeplineşte atribuţia fundamentală de a aduce
părţile unui viitor contract de reasigurare în contactul necesar pentru realizarea voinţei lor
juridice de a încheia un contract de reasigurare, fapt ce a determinat creşterea permanentă a
rolului său pe piaţa reasigurărilor. În zilele noastre, practic, nu este posibilă încheierea unui
contract de reasigurare fără participarea unui broker specializat. Reasigurarea s-a tranzacţionat
cu precădere între părţi, avînd sediul lor social în ţări diferite, situaţie care a influenţat asupra
dezvoltării pieţelor de reasigurări.
Extinderea raporturilor juridico-economice în reasigurare, dincolo de graniţele unei
singure ţări, a făcut din această categorie de raporturi juridice, un domeniu complicat şi dificil.
Brokerii au devenit astfel, indispensabili nu numai pentru rolul ce-l au la încheierea unui
contract dar şi privitor la derularea acestui contract.
Cunoştinţele de specialitate ale brokerului de reasigurare, permit acestuia plasarea unor
afaceri care satisfac părţile contractului de reasigurare, fiecare în virtutea interesului
comercial urmărit.
Page 180
180
Brokerul de reasigurare acordă servicii apreciate de părţile care-i folosesc serviciile
respective, cu atît mai mult cu cît, prin trecerea timpului şi ca urmare a perfecţionării
calităţilor comerciale ale serviciilor de intermediere, numărul şi valoarea activităţilor de
intermediere au crescut.
Brokerul de reasigurare poate fi solicitat sa aranjeze încheierea, să încheie, să
redacteze contracte, în vederea semnării de părţi, să negocieze unele modificări ale
contractului de reasigurare pe măsura derulării acestuia, să efectueze chiar operaţiuni financiare
[32, p. 54].
Serviciile executate de brokeri, din instrucţiunea părţilor, mai pot cuprinde şi semnarea
contractelor respective, în special cînd aceştia acţionează în numele unui grup de reasiguratori.
Brokerul de reasigurare este remunerat în acelaşi fel ca şi brokerul de asigurare prin plata
unui comision aplicabil primei cedate în reasigurare. Comisioanele sunt mai mari sau mai mici în
primul rînd în funcţie de natura afacerii şi antecedentele acesteia. Dacă în anii anteriori
numărul daunelor a fost relativ mare iar administrarea portofoliului s-a făcut nu tocmai corect
de reasigurat, este evident că şi prima va fi mai ridicată. În practica internaţională comisionul
este mai ridicat la contractele „cotă parte" şi mai mic la contractele de reasigurare
neproporţionale, respectiv cele de excedent de daună. Uneori brokerul mai negociază şi
primeşte un procent asupra profitului realizat la expirarea anului de gestiune.
Sfera de activitate a brokerului de reasigurare cuprinde cu precădere acte de intermediere
în încheierea de contracte de reasigurare proporţionale, sau neproporţionale şi mai puţin la
reasigurările facultative, directe, care au caracter incidental, conexat cu alte afaceri obişnuite de
părţile care l-au angajat.
Indiferent că îndeplineşte numai atribuţii de punere a părţilor în contact de afaceri,
că negociază contracte de reasigurare în întregime, că modifică, în cursul executării, cu
acordul părţilor contractante, contracte, deja existente, că îndeplineşte activităţi de natură
financiară adecvate contractului de reasigurare respectiv, brokerul este un intermediar,
natura actelor şi faptelor sale juridice fiind guvernate pretutindeni, în diferite sisteme de
drept, de regulile mandatului cu sau fără reprezentare, dar, spre deosebire de unele sisteme de
drept, unde brokerul de reasigurare se regăseşte în acte normative sau în precedente
judiciare, împreună cu intermediarul de asigurare, sau separat de acesta, în alte legislaţii,
cum ar fi şi în dreptul nostru, activităţi brokerului de asigurare şi, pe cale de consecinţă şi al
celui de reasigurare i se aplică reglementările generale din codurile comerciale sau civile cu
privire la reprezentarea părţilor în actele juridice. Sub acest aspect, nici Legea cu privire la
asigurări din 21.12.2006 nu a adus nimic nou. Reglementînd de principiu şi numai în plan
organizatoric, activitatea intermediarilor de asigurare, legea nu se ocupă de probleme de drept
Page 181
181
material, de structura raporturilor juridice de reprezentare, dacă brokerul este reprezentantul
asiguratului, deci şi a reasiguratului, chiar dacă nu expres numit, de persoanele pe care le
reprezintă, sau dacă relaţia sa juridică cuprinde şi alte activităţi de reprezentare pe parcursul
derulării raportului juridic de asigurare sau reasigurare intermediat, respectiv, dacă
brokerul poate să efectueze şi operaţiuni financiare, etc. În art.1 din Legea cu privire la
asigurări din 21.12.2006 se arată doar că brokerul reprezintă un client, în termeni generici,
care ar putea eventual fi şi un asigurător. Spre deosebire de agentul de asigurare, care, fie ca
persoană fizică, fie ca persoană juridică, reprezintă, asigurătorul, fiind suficientă numai
autorizarea asigurătorului, brokerul de asigurare trebuie să îndeplinească anumite condiţii
preliminare oricărei activităţi, începînd cu constituirea ca persoană juridică din domeniul
asigurărilor, cu funcţionarea ca atare, continuînd cu necesităţi de specialitate şi vechime în
domeniul asigurărilor şi reasigurărilor a persoanelor semnificative ale acestui broker, limitarea
obiectului de activitate exclusiv la activităţi de intermediere în asigurare.
În lipsa prevederilor speciale ale noilor reglementări în domeniul asigurărilor cu
privire la natura raporturilor brokerului cu clienţii săi, putem totuşi susţine că ele sunt de mandat,
cu sau fără reprezentare, supus regulilor generale din dreptul civil al Republicii Moldova, în
baza cărora, făcînd aplicarea deplină a principiului libertăţii contractuale, părţile pot restrînge
sau lărgi sfera de activitate de reprezentare a brokerului de asigurare sau reasigurare în
sistemul nostru de drept.
Avînd în vedere faptul că, mandatul comercial are drept obiect tratarea de afaceri
comerciale pe seama şi socoteala mandantului, intermediarul de reasigurare avînd astfel temei
legal să acţioneze în ţara noastră şi pentru domeniul reasigurărilor. Fiind un mandat
specializat, contractul de mandat, va cuprinde limitele autorizării de acţionare aşa cum prevede
de altfel şi art. 1034 Cod civil, în care se menţionează expres că împuternicirile date unei
persoane pentru a încheia acte care ţin de profesia sau funcţia pe care o exercită şi care rezultă
din natura lor nu trebuie specificate expres. În temeiul acestei prevederi, intermediarul de
reasigurare va putea efectua şi operaţiuni de executare a contractului de reasigurare, cum ar fi
primirea de sume reprezentând prime de reasigurare în vederea transferării lor la beneficiar,
notificarea producerii de daune şi recuperarea acestora, toate însă cu limite de reprezentare şi
eventual nominalizate, pentru a se cunoaşte exact întinderea reprezentării şi a evita angajamente
juridice oneroase în raport cu cele aşteptate.
Potrivit art. 1041 Cod civil, mandatarul este obligat să-l informeze neîntîrziat pe mandant
despre executarea mandatului şi să prezinte darea de seamă., ceea ce în cazul brokerului de
reasigurare, părţile ar urma sa convină asupra unui fel de Cover Note care să confirme
reasigurarea în termenii conveniţi cu clientul său. Tăcerea mandantului (reasigurat) în ceea ce
Page 182
182
priveşte descărcarea de gestiune, echivalează cu reconfirmarea mandatului urmată deci şi de
descărcarea mandatarului de orice obligaţie ulterioară. Pe tot timpul exercitării mandatului său,
brokerul de reasigurare ca şi agentul de reasigurare, trebuie să fie permanent în măsură să se
legitimeze ca avînd autorizare de reprezentare a unui reasigurat sau a unui reasigurator.
Remunerarea actelor juridice efectuate de intermediar este comisionul ce se stabileşte în
proporţie cu valoarea volumului de prime transferate la un contract şi cu valoarea altor servicii
prestate.
Mandatarul, intermediar de acte de comerţ, răspunde pentru daunele create din
nerespectarea culpabilă a instrucţiunilor clientului său, mandant.
Brokerul de reasigurare îşi poate reţine drepturile sale restante la plată din primele de
reasigurare ce le primeşte în cadrul actelor de executare ce îi sunt încredinţate de client cu
scopul transferării lor către reasiguratorul pe care l-a reprezentat.
Intermedierea în transportul de bunuri.
Din prevederile art. 1190 Cod civil rezultă că unul din domeniile de activitate ale
intermediarului comercial îl constituie activitatea de intermediere a contractelor de transport de
bunuri. Legislaţia noastră reglementează superficial însă, doar activitatea de intermediere în
transportul de bunuri pe calea ferată şi intermedierea în transportul maritim.
Intermedierea în transportul de bunuri pe calea ferată.
Transportul feroviar asigură deplasarea în spaţiu şi timp a bunurilor şi persoanelor cu
ajutorul locomotivelor şi vagoanelor, care circulă după un program prestabilit, pe trasee fixe
(căile ferate) [30, p. 21]. Transportul feroviar poate fi intern şi internaţional. În dreptul intern
principalul act normativ care reglementează ativitatea de transport feroviar este Codul
Transportului Feroviar [57]. În dreptul internaţional contractul de transport feroviar de mărfuri
este reglementat, în principal de norme uniforme. Din această categorie face parte Convenţia
referitoare la transporturile internaţionale feroviare COTIF (Convention Relativ Aux Transports
Internationaux Feroviares), încheiată la Berna în 1896 şi revizuită în 1961.
În transportul de mărfuri pe calea ferată, intermedierea comercială se poate manifesta în
cazul expediţiei şi a transportului succesiv sau combinat.
Conform prevederilor art. 3 din Codul transportului feroviar expeditor de mărfuri este
persoană fizică sau juridică care acţionează în nume propriu sau în numele proprietarului de
mărfuri, bagaje, mesagerii şi este indicată în documentele de transport.
În cadrul transportului succesiv, calea ferată cu care se încheie contractul de transport,
apare în calitate de intermediar între client şi căile ferate ale ţărilor pe unde va avea loc
transportarea mărfii.
Page 183
183
Intermedierea în transportul maritim.
Contractul de transport maritim de mărfuri este reglementat în dreptul nostru de prevederile
Codului civil, precum şi de Codul navigaţiei maritime comerciale [117].
În transportul maritim intermedierea comercială se realizează prin intermediul agenţilor
maritimi.
Codul Navigaţiei Maritime Comerciale a Republicii Moldova (în continuare CNMC)
stabileşte în art. 121 că în portul maritim sau în afara lui activează, în calitate de reprezentanţi
permanenţi ai armatorului, agenţi maritimi - persoane juridice, care se obligă, prin contract de
agenturare maritimă, să acorde, contra unui comision de agenţie, servicii în domeniul navigaţiei
comerciale.
Din această prevedere legală putem face concluzia că contractual de agenturare maritimă este
acel contract prin care o parte numită agent maritim – persoană juridică, se obligă faţă de o altă
persoană, numită armator, să acorde, contra unui comision de agenţie, servicii în domeniul
navigaţiei comerciale.
Din analiza prevederilor legale constatăm că pot fi agenţi maritimi doar persoanele
juridice. La fel ca şi în cazul agenţilor de asigurare, vom constata că suntem în prezenţa unei
excepţii de la regula general prevăzută de legiuitor în art. 1199 Cod civil care prevede că pot fi
agenţi comerciali doar persoanele fizice întreprinzători independenţi. Însă spre deosebire de
Legea cu privire la asigurări care prevede că în calitate de agenţi de asigurare pot active atît
persoanele fizice, cît şi juridice, CNMC prevede că în calitate de agenţi maritimi pot activa doar
persoanele juridice.
Problema care se impune a fi soluţionată în acest context este dacă persoanele fizice
întreprinzători independenţi pot încheia contracte de agenturare maritimă. Considerăm, că deşi
Codul civil este o lege mai nouă decît CNMC, totuşi, persoanele fizice întreprinzători
independenţi nu pot activa în domeniul contractelor de agenturare maritimă, deoarece în
conformitate cu prevederile art. 6, alin. (3), propoziţia a doua din Legea privind actele legislative
[114], în caz de divergenţă între o normă a actului legislativ general şi o normă a actului
legislativ special cu aceeaşi forţă juridică, se aplică norma actului legislativ special.
În acest context, propunem de a modifica art. 121, alin. (1) CNMC prin introducerea în
alin. (1), după cuvîntul “juridice” a cuvintelor “sau fizice care activează în calitate de
întreprinzători independenţi“.
În cazul cînd mandantul limitează obişnuitele împuterniciri ale agentului maritim, orice
tranzacţie încheiată de acesta din urmă cu un terţ, care se manifestă ca o persoană de
bună-credinţă, este validă şi îl obligă pe mandant dacă terţul nu a fost la curent cu această
limitare. Această prevedere este o dezvoltare a principiului mandatului aparent prevăzut de art.
Page 184
184
242, alin. (3) Cod civil care prevede că dacă actul juridic este încheiat în numele unei alte
persoane, părţii cu care a contractat reprezentantul nu i se poate opune o lipsă a împuternicirilor
dacă reprezentatul a creat astfel de împrejurări în virtutea cărora această parte presupunea cu
bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri.
Articolul 124 CNMC RM reglementează temeiurile încetării contractului de agenturare
maritimă. Astfel, contractul de agenturare maritimă încheiat pe un anumit termen expiră la
încheierea termenului. Contractul de agenturare maritimă încheiat pe un termen nedefinit poate fi
denunţat. Observăm, că şi în acest caz legiuitorul utilizează concepte specifice contractului de
mandat. Astfel, art. 1050, alin. (1) Cod civil prevede expres că mandatul poate fi denunţat
oricînd de oricare din părţi.
Însă, spre deosebire de prevederile art. 1050, alin. (3) Cod civil care prevede că mandatarul
poate denunţa mandatul doar în aşa fel încît să fie posibil pentru mandant să se îngrijească în
continuare de actele asupra cărora s-a contractat, cu excepţia cazului cînd există motiv întemeiat
pentru a denunţa, CNMC prevede că partea denunţătoare urmează să notifice celeilalte părţi
intenţia sa cel tîrziu cu trei luni înainte de data denunţării. Astfel, această obligaţie le revine în
egală măsură atît agentului maritim, cît şi armatorului.
Un alt aspect al prezentei analize îl constituie contractul în baza căruia agentul maritim îşi
desfăşoară activitatea. Potrivit art. 121, alin. (1) CNMC RM, în portul maritim sau în afara lui
activează, în calitate de reprezentanţi permanenţi ai armatorului, agenţi maritimi - persoane
juridice, care se obligă, prin contract de agenturare maritimă, (s.n.) să acorde, contra unui
comision de agenţie, servicii în domeniul navigaţiei comerciale. Această prevedere legală
conduce la concluzia aparentă că activitatea agentului maritim are ca premisă contractul de agent
încheiat cu armatorul, de altfel o varietate a contractului de de mandat comercial.
Totodată, legiuitorul foloseşte în art. 121-124 CNMC termeni specifici contractului de
mandat şi chiar numeşte una din părţi - mandant (art. 123 fiind intitulat “Obligaţiile armatorului
şi/sau ale unui alt mandant” (s.n.)).Apare în mod firesc întrebarea: care este natura juridică a
contractului care stă la baza relaţiilor de intermediere maritimă ?
Avînd în vedere faptul că legea se rezumă la a preciza doar denumirea contractului încheiat
între armator şi agentul maritim, fără a-i conferi o reglementare proprie, se impune concluzia că
îi vor deveni aplicabile regulile aferente contractului de mandat comercial sau chiar ale
mandatului civil. Cu atît mai mult, nu ar fi explicabil faptul de ce relaţiile dintre agentul de
asigurare şi compania de asigurare au la bază contractul de mandat (art. 1, 48, alin. (1) din Legea
cu privire la asigurări), iar relaţiile dintre armator şi agentul maritim ar avea la bază contractul de
agenţie (maritimă), cînd în principiu scopul activitatăţii acestora este identic.
Page 185
185
Prin urmare, considerăm că la baza acestor relaţii se află contractul de mandat comercial,
contractul de agenturare maritimă fiind una din speciile contractului de mandat comercial, la fel
ca şi contractul de agenţie comercială reglementat în art. 1199 Cod civil. Astfel, raporturilor
dintre armator şi agentul maritim urmează să li se aplice în mod subsidiar prevederile Codului
civil care reglementează intermedierea comercială, agenţia şi mandatul.
4.4. Concluzii. În urma analizei juridice a domeniului de aplicabilitate al intermedierii am
constatat că acesta la fel este unul extrem de vast şi diversificat incluzînd intermedierea
contractelor de închiriere a locuinţelor, intermedierea împrumutului, intermedierea comercială
care se aplică pe piaţa asigurărilor, la derularea operaţiunilor bancare, în transport, pe piaţa
valorilor mobiliare (activitatea de underwriting), la încheierea contractelor de achiziţionare sau
vînzare de bunuri sau de închiriere de bunuri ale circuitului comercial. Ar fi mai simplu de
specificat domeniile în care intermedierea nu se aplică, decît să ne aventurăm în enumerarea
celor în care ea îşi găseşte aplicabilitatea. Însă, spre deosebire de reprezentare, unde legiuitorul
stabileşte expres situaţiile cînd nu este admisă reprezentarea, în privinţa intermedierii, restricţii
de acest gen nu există, fapt ce ne determină să afirmăm că această instituţie poate să se
regăsească cu uşurinţă în orice domeniu al vieţii sociale, aceasta întărind practic demersul nostru
de a demonstra că instituţia intermedierii este şi ea una fundamentală, alături de reprezentare, în
dreptul privat.
Totodată, remarcăm reglementarea neadecvată a instituţiei respective în domeniul
contractelor şi operaţiunilor bancare, transport, piaţa financiară nebancară, fapt ce ne-a
determinat să propunem completarea legislaţiei în acest sens sau chiar elaborarea unor acte
legislative noi în care s-ar reglementa unele aspecte ce ţin de intermedierea în cadrul unor
anumite pieţe.
Page 186
186
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
În urma analizei efectuate în prezentul studiu, facem următoarele concluzii generale şi
recomandări.
Instituţiile reprezentării şi intermedierii reprezintă în prezent nişte instituţii fundamentale
în dreptul privat. Aceasta deoarece domeniul lor de aplicabilitate este foarte vast, iar utilitatea
cotidiană ne permite să afirmăm că acestea sunt indispensabile vieţii juridice moderne. Prezentul
studiu a avut ca scop analiza conceptuală a instituţiilor nominalizate, analiza sistemică a acestora
pentru a scoate în evidenţă domeniile lor de aplicabilitate şi a determina corelaţia ce există între
contractele civile de reprezentare şi intermediere. Deşi tradiţional se consideră că locul central în
sistemul dreptului civil continuă să-l ocupe aceleşi probleme asupra cărora s-a concentrat
doctrina civilistică a epocilor istorice precedente: capacitatea de a fi subiect de drept, dreptul de
proprietate şi instituţia contractului, am demonstrat că instituţiile reprezentării şi intermedierii
reprezintă la etapa actuală a dezvoltării ştiinţei civilistice nişte instituţii fundamentale, de la care
s-au dezvoltat alte instituţii sau subinstituţii juridice.
Pornind de la cele expuse, am considerat necesar să ne oprim detaliat asupra modului în
care legiuitorul nostru a reglementat juridic reprezentarea şi intermedierea, formulînd în acest
sens mai multe propuneri de lege ferenda, dar şi de interpretare şi aplicare a normelor juridice
deja existente. De lege ferenda propunem:
1. Completarea Codului civil cu un nou articol care să reglementeze particularităţile procurii
comerciale, avînd în vedere faptul că legiuitorul se limitează doar la nominalizarea acesteia în
art. 252, alin. (5) Cod civil fără a-i conferi o reglementare distinctă.
2. Completarea Codului civil cu un articol nou cu denumirea “Mandatul comercial”,
deoarece legiutorul se limitează doar la specificarea existenţei instituţiei mandatului profesional
(comercial), fără însă a reglementa detaliat specificul acestei varietăţi a contractului de mandat.
3. Propunem, de lege ferenda, completarea art. 20, alin. (3) Cod civil cu un nou temei care
ar permite dobîndirea anticipată a capacităţii depline de exerciţiu, şI anume naşterea unui copil
de către o minoră necăsătorită. În acest context naşterea unui copil de către o minoră ar trebui să
reprezinte un fapt juridic care i-ar permite să solicite emanciparea. Astfel, propunem următoarea
redacţie a art. 20, alin. (3) Cod civil:
(3) « Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exerciţiu
deplină, dacă lucrează în baza unui contract de muncă, sau cu acordul părinţilor, adoptatorilor
sau curatorului practică activitate de întreprinzător sau este părintele unui copil, fapt confirmat
în modul corespunzător, în condiţiile prevăzute de lege, şi nu este căsătorit ».
4. Propunem excluderea art. 25 din Codul civil şi operarea modificărilor corespunzătoare şi
în Capitolul 27 din Codul de procedură civilă, deoarece instituţia limitării în capacitatea de
Page 187
187
exerciţiu este depăşită şi nu ar trebui să se regăsească într-un Cod civil bazat pe principii
moderne şi progresiste.
5. Avînd în vedere faptul că tendinţa de reglementare a varietăţilor comisionului la moment
este de a reglementa în codurile civile şi contractul de consignaţie (spre exemplu Codului civil
român din 2009), propunem completarea Codului civil cu o nouă secţiune – contractul de
consignaţie şi abrogarea Hotărîrii Guvernului RM cu privire la aprobarea Regulilor comerţului
de consignaţie [104]. O asemenea tehnică legislativă ar fi conformă exigenţelor de codificare
cărora legislaţia noastră civilă trebuie să le corespundă.
6. Remarcînd, cu regret, un haos în ceea ce priveşte reglementarea juridică a contractului de
comision şi a varietăţilor acestuia în Codul civil (contractul de comision este reglementat în
Capitolul XV al Titlului III din Cartea a III-a din Codul civil (art. 1061-1074), comisionarul
profesionist – în Capitolul XXIII care are denumirea „Agentul comercial. Comisionarul
profesionist” şi care este plasat imediat după Capitolul XXII consacrat reglementării contractelor
de intermediere, contractul de consignaţie care nu este reglementat de Codul civil, ci de
Hotărîrea Guvernului RM cu privire la aprobarea Regulilor comerţului de consignaţie, iar art.
697 doar în denumirea sa menţionează despre comis-voiajori fără a reglementa statutul juridic al
acestor comercianţi), propunem, de lege ferenda, unificarea dispoziţiilor legale care
reglementează statutul juridic al comisionarilor în dreptul civil într-un singur Capitol din
cod Comisionul care ar avea următoarele Secţiuni: Secţiunea I – Dispoziţii generale, Secţiunea a
II-a – Contractul de comision; Secţiunea a III-a – Comisionarul profesionist; Secţiunea a IV-a –
Contractul de consignaţie. Prin urmare, acreditînd ideea că contractul de comision este unul cu
multiple varietăţi, considerăm că acesta urmează să-şi găsească o reglementare adecvată în cod.
7. În Republica Moldova nu există un capitol distinct în Legea instituţiilor financiare [119] care
să reglementeze activitatea intermediarilor bancari, însă din prevederile art. 1190 Cod civil
rezultă că unul din domeniile de aplicabilitate a intermedierii comerciale este intermedierea de
operaţiuni bancare. De aceea, ar fi binevenit, de lege ferenda, ca în actuala Lege a instituţiilor
financiare să fie introduse completări în acest sens. Totodată, considerăm binevenită adoptarea
unei legi care să reglementeze creditul de consum, în care este necesar de a include un capitol
care să reglementeze activitatea intermediarilor bancari pe piaţa creditelor de consum. În acest
fel, legislaţia Republicii Moldova se va alinia standardelor impuse de Uniunea Europeană în
acest domeniu cuprinse în Directiva pentru armonizarea prevederilor legislative, administrative
şi de reglementare privind creditul pentru consum [80].
8. Propunem revizuirea radicală a Capitolului V, Secţiunea IV-a din Codul Navigaţiei Maritime
Comerciale al RM [124]. Acesta ar urma să aibă denumirea « Intermediarii maritimi » şi să fie
structurat în trei Secţiuni : Secţiunea I : « Dispoziţii generale privind intermedierea în transportul
Page 188
188
maritim», Secţiunea II-a – « Brokerul maritim », Secţiunea a III-a – « Agentul maritim ». La
elaborarea acestuia, legiuitorul urmează să se conducă după modelul pe care-l regăsim în Legea
cu privire la asigurări, cu derogările determinate de specificul activităţii intermediarilor maritimi.
În acest fel, se va realiza unificarea conceptuală a reglementărilor privind statutul intermediarilor
pe diferite pieţe. Atragem atenţia în acelaşi timp, şi la tehnica legislativă cam stranie la care a
recurs legiuitorul, Secţiunile fiind împărţite în Capitole, şi nu invers, aşa cum prevede art. 33 din
Legea privind actele legislative [114], fapt ce ridică serioase semne de întrebare vis-a-vis de
calitatea actului legislativ nominalizat.
Cu regret, alte acte legislative care reglementează activitatea în transport nu conţin prevederi
care ar reglementa activitatea intermediarilor în transport, fapt ce ne determină să propunem
completarea acestora în acest sens.
Totodată, statuînd în art. 121 CNMC faptul că agentul maritim este o persoană juridică,
legiuitorul a omis să reglementeze în Codul Navigaţiei Maritime Comerciale statutul juridic al
personalului agentului maritim, fapt ce ne determină să propunem, de lege ferenda, completarea
actului legislativ citat, cu un nou articol, care să reglementeze activitatea subagentului maritim,
ca fiind o persoană fizică, alta decît conducătorul agentului maritim persoană juridică, avînd
calitatea de angajat cu contract de muncă încheiat cu un agent maritim, care acţionează în
numele acestuia şi sub acoperirea contractului de răspundere civilă a agentului maritim persoană
juridică. În acest fel, se va crea o unificare a reglementărilor regimului juridic al angajaţilor
intermediarilor în domeniul transportului maritim, asigurări şi activitatea vamală.
Impactul rezultatelor obţinute în prezenta lucrare au o importanţă deosebită şi incontestabilă
asupra ştiinţei şi economiei naţionale. Asupra ştiinţei, prezenta lucrare are un impact pe care
trebuie să-l aibă în egală măsură orice teză de doctorat, indiferent în ce domeniu este elaborată.
Ori, orice teză de doctorat îşi pune drept scop atingerea unui nou apogeu de analiză şi sinteză
într-un domeniu anumit, apogeu care, la rîndul său, trebuie să constituie ulterior punctul de
plecare al altor savanţi în cercetarea unor problematici mult mai aprofundate. După părerea
noastră, specificul impactului prezentei teze asupra ştiinţei rezidă în primul rînd în alegerea
subiectului propus pentru analiză (subiect care în Republica Moldova nu a constituit niciodată
obiect de cercetare distinct), dar şi în combinaţia cu succes a mai multor ştiinţe juridice şi
nejuridice. Asupra economiei naţionale, realizările obţinute au o importanţă deosebită în măsura
în care piaţa serviciilor se află în continuă dezvoltare, fiind una dinamică, iar serviciile de
reprezentare şi intermediere ocupă în structura acesteia un loc însemnat, aducînd beneficii
semnificative la nivel micro- şi macroeconomic.
În contextul celor sus-menţionate, se învederează şi un plan de cercetări de perspectivă.
Astfel, considerăm că pe viitor, cercetătorii ar putea să preia realizările din prezenta teză pentru a
Page 189
189
analiza alte categorii de contracte de reprezentare şi intermediere, care la moment deşi nu sunt
expres reglementate de legislaţie, dar se aplică în practică, iar reglementarea juridică a acestora
este o chestiune de timp; pentru a analiza criteriile de clasificare a contractelor; pentru a analiza
capacitatea juridică civilă a subiecţilor dreptului civil, etc. De asemenea, urmează de cercetat
practica judiciară care există şi care va apărea în domeniul contractelor de reprezentare şi
intermediere în vederea elaborării unei Hotărîri explicative a Plenului Curţii Supreme de Justiţie
care ar conţine explicaţii cu caracter de recomandare instanţelor judecătoreşti referitor la modul
de aplicare a legislaţiei ce ţine de încheierea, executarea şi rezilierea contractelor de reprezentare
şi intermediere.
Page 190
190
BIBLIOGRAFIE
1. Acostioaie C. Drept comercial. Iaşi: Editura fundaţiei “Chemarea”, f.a. 268 p.
2. Adam I., Rusu A. Drept civil. Succesiuni. Bucureşti: All Beck, 2003. 592 p.
3. Albu I. Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor. Cluj-Napoca: Dacia, 1984. 456 p.
4. Alexandresco D. Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţie cu
legile vechi. Tomul al VII-lea. Iaşi: Tipografia Naţională, 1901. 830 p.
5. Alexandresco D. Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român. Bucureşti:
Atelierele grafice SOCEC & Co, 1910. 782 p.
6. Anca P. Unele precizări în legătură cu exercitarea drepturilor soţilor asupra bunurilor
comune. În: Revista română de drept. 1980, nr 4, p. 22-31.
7. Andreiu D. şi alţii. Drept societar. Bucureşti: Lumina Lex, 2003. 296 p.
8. Anescu R. Mandatul comercial şi contractul de comision. În : Ghid Juridic. 2003, nr 1, p.
24-27.
9. Anescu V. Agenţii comerciali permanenţi. În: Ghid Juridic. 2002, nr 8, p. 13-17.
10. Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial. Ed. a III-a. Bucureşti: All Beck, 2004.
496 p.
11. Bacaci Al. Sancţiunea actelor juridice de dispoziţie privind imobilele bunuri comune
încheiate de unul dintre soţi fără consimţămîntul expres al celuilalt soţ. În: Revista română de
drept. 1985, nr. 11, p. 32-38.
12. Bacaci Al., Comăniţă Gh. Drept civil. Succesiunile. Bucureşti: All Beck, 2003. 344 p.
13. Bacaci Al., Dumitrache V., Hageanu C. Dreptul familiei. Bucureşti: All Beck, 2001. 304 p.
14. Baieş S., Roşca N. Drept Civil: Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică.
Chişinău: F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2004. 464 p.
15. Baieş S., Roşca N. Drept Civil: Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a
III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2007. 416 p.
16. Baieş S. şi alţii. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor. Ediţia a II-a.Vol.
II. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2005. 528 p.
17. Banciu M. Reprezentarea civilă. Cluj-Napoca: Dacia, 1995. 221 p.
18. Băieşu A., Rotari A., Alexa O. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: Cartdidact, 1998.
286 p.
19. Bălan I. Efectele contractului de comision faţă de terţi. Clauza "star del credere".
În: Dreptul. 2003. nr 5, p. 56-64.
20. Beleiu Gh. Capacitatea juridică a societăţilor comerciale din România. În: Revista de Drept
Comercial. 1991, nr 1, p. 29-41.
Page 191
191
21. Beleiu Gh. Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ed. a VII-a,
revăzută şi adăugită de Nicolae M. şi Truşcă P. Bucureşti: Universul juridic, 2001. 584 p.
22. Beligrădeanu S. Raporturile juridice dintre societate şi administrator cu privire la contractul
de muncă. În: Dreptul. 1992, nr. 8, p. 33-38.
23. Bistriceanu Gh. D., Bercea Fl., Macovei E. I. Dicţionar de asigurări. Chişinău: Logos, 1993.
344 p.
24. Bocşan M.D. Mandatul în interes comun. În: Dreptul. 2001, nr 2, p. 64-71.
25. Bodiul, T. Protecţia juridică a invenţiilor. Chişinău, 1997. 148 p.
26. Bonciu V., Bonciu Gh. Aspecte teoretice şi practice privind reprezentarea în dreptul
comercial român. În: Studii de drept românesc. 2004, nr. 1-2, p. 155-184.
27. Boroi G. Drept civil: Partea generală. Persoanele. Ed. a II-a revizuită şi adăugită. Bucureşti:
All Beck, 2001. 424 p.
28. Burac V. Drept bancar. Chişinău: Tipografia Centrală, 2001. 784 p.
29. Cantacuzino M. Elementele dreptului civil. Bucureşti: All Educational, 1998. 744 p.
30. Caraiani Gh., Stancu I. Transporturile feroviare. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. 499 p.
31. Caraiani Gh., Tudor M. Asigurări. Probleme juridice şi tehnice. Bucureşti: Lumina Lex,
2001. 238 p.
32. Caraiani Gh., Tudor M. Teoria şi practica contractului de reasigurare. Bucureşti: Lumina
Lex, 2000. 180 p.
33. Căpăţînă O., Ştefănescu B. Tratat de drept al comerţului internaţional. Vol. II. Bucureşti:
Editura „Academiei R.S.R.”, 1987. 678 p.
34. Căpăţînă O. Societăţile comerciale în interpretarea jurisprudenţei. În: Revista de Drept
Comercial. 1999, nr. 1, p. 11-19.
35. Cărpenaru St.D. Drept comercial român. Ed. a III-a. Bucureşti: All Beck, 2000. 632 p.
36. Cărpenaru St.D şi alţii. Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă.
Bucureşti: All Beck, 2002. 632 p.
37. Cebotari V. Dreptul familiei. Chişinău: Tipografia Academiei de Ştiinţe a Republicii
Moldova, 2004. 336 p.
38. Cebotari V. Regimuri matrimoniale: aspecte de drept comparat. În: Revista Naţională de
Drept. 2009, nr 10-12, p. 66-67.
39. Chelaru E. Drept civil. Persoanele. Bucureşti: All Beck, 2003. 200 p.
40. Chibac Gh., Efrim O., Băieşu A., Rotaru A. Drept civil. Contracte speciale. Vol. III, Ed. a 2-
a. Chişinău: Cartier juridic, 2005. 688 p.
41. Chibac Gh., Efrim O., Băieşu A., Rotaru A. Drept civil. Contracte şi succesiuni. Vol. III, Ed.
a 3-a revăzută şi completată. Chişinău: Cartier, 2010. 568 p.
Page 192
192
42. Chirica D. Drept civil. Contracte speciale. Bucureşti: Lumina Lex, 1997. 319 p.
43. Chirică D. Drept Civil. Cluj-Napoca: S.n., 1994. 334 p.
44. Chirică D. Succesiuni şi testamente. Bucureşti: Rosetti, 2003. 568 p.
45. Chirtoacă L. Tratat de dreptul familiei. Chişinău: Bons Offices, 2005. 296 p.
46. Chisari A. Reprezentarea legală în procesul civil. În: Buletinul Asociaţiei Tinerilor Jurişti.
Revistă de drept. 1999, nr 4 (17), p. 78-85.
47. Ciobanu A. Intermediarii în asigurări. În: Revista română de drept al afacerilor. 2003, nr. 2,
p. 60-65.
48. Ciutacu F., Jora C. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: Themis Cart, 2003. 624 p.
49. Cîrcei E. Drept comercial român. Bucureşti: All Beck, 2000. 264 p.
50. Clocotici D. Mandatul comercial. În: Revista de Drept Comercial. 1996, nr 11, p. 26-34.
51. Clocotici D., Gheorghiu Gh. Unele consideraţii privind contractul comercial de agent în
contextul relaţiilor comerciale internaţionale. În: Revista de Drept Comercial. 1995, nr 2, p. 79-
94.
52. Codul civil al Republicii Moldova. Adoptat de Parlamentul Republicii Moldova prin Legea
nr. 1107-XV din 06.06.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86/661 din
22.06.2002.
53. Codul civil român. Adoptat de Parlamentul României prin Legea nr. 287/2009. Monitorul
Oficial al României, Partea I, Nr. 511 din 24 iulie 2009.
54. Codul familiei al Republicii Moldova. Adoptat de Parlamentul Republicii Moldova prin
Legea nr. 1316-XIV din 26.10.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 47-48/210 din
26.04.2001.
55. Codul muncii al Republicii Moldova. Adoptat de Parlamentul Republicii Moldova prin
Legea nr. 154-XV din 28.03.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 159-162/648 din
29.07.2003.
56. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova prin Legea nr. 225-XV din 30.05.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.111-115/451 din 12.06.2003.
57. Codul transportului feroviar al Republicii Moldova. Adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova prin Legea nr. 309-XV din 17.07.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.
226-228 /892 din 14.11.2003.
58. Codul vamal al Republicii Moldova. Adoptat de Parlamentul Republicii Moldova prin Legea
nr. 1149-XIV din 20.07.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 160-162/1201 din
23.12.2000. Republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova ediţie specială din
01.01.2007.
Page 193
193
59. Cojocaru A. Drept civil: Partea Generală. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 367 p.
60. Colin A., Capitant H. Curs elementar de drept civil francez. Vol. I. Ed. a VIII-a. Bucureşti:
Imprimeria Centrală, 1940. 1354 p.
61. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Vol. I. Chişinău: Arc, 2005. 816 p.
62. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Vol. II. Chişinău: Arc, 2006. 1356 p.
63. Corhan A. Dreptul familiei. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 551 p.
64. Cosma D. Teoria generală a actului juridic civil. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1969. 469 p.
65. Costin M.N. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie) în teoria şi practica dreptului civil
român. În: Revista Studia Universitatis Babeş – Bolyai. Jurisprudenţa 1987, nr 2, p. 28-35.
66. Costin M.N. Marile instituţii ale dreptului civil român. Vol. 2. Persoana fizică şi persoana
juridică. Cluj-Napoca: Dacia, 1984. 490 p.
67. Costin M.N. Marile instituţii ale dreptului civil român. Vol. 3. Teoria generală a obligaţiilor.
Cluj-Napoca: Dacia, 1993. 236 p.
68. Costin M.N., Negară V. Elemente de drept comparat în materia contractului de comision
comercial. În: Legea şi viaţa. 1998, nr 3, p. 31-32.
69. Coteanu I., Seche L., Seche M. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a.
Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.
70. Crăciunescu C.M. Regimuri matrimoniale. Bucureşti: All Beck, 2000. 192 p.
71. Cristea S., Stoica C. Drept comercial. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 256 p.
72. Danil M. Cîteva probleme ale funcţionării şi administrării societăţilor comerciale.
În: Revista de Drept Comercial. 1993, nr 3, p. 83-92.
73. David S., Baias Fl. Răspunderea civilă a administratorului societăţii comerciale. În: Dreptul.
1992, nr 8, p. 13-28.
74. Deak Fr. Tratat de drept civil. Contracte speciale. Bucureşti: Actami, 1996. 492 p.
75. Deak Fr. Tratat de drept civil. Contracte speciale. Bucureşti: Universul Juridic, 2001.576 p.
76. Deak Fr. Tratat de drept succesoral. Ed. a II-a actualizată şi completată. Bucureşti: Universul
Juridic, 2002. 544 p.
77. Deak Fr., Cărpenaru St. D. Contracte civile şi comerciale. Bucureşti: Lumina Lex, 1993. 384
p.
78. Deleanu I. Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice. Bucureşti:
Rosetti, 2002. 288 p.
79. Dimitriu R. Drept civil. Vol. I. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 400 p.
80. Directiva nr. 87/102/CEE din 22 decembrie 1986 pentru armonizarea prevederilor
legislative, administrative şi de reglementare privind creditul pentru consum. Jurnalul Oficial al
Comunităţii Europene (JOCE) nr. L42 din 12 februarie 1987.
Page 194
194
81. Directiva I-a a Consiliului Uniunii Europene nr. 68/151/C.E.E. din 9 martie 1968 pentru
coordonarea măsurilor de protecţie a asociaţilor şi a terţilor, solicitate de statele membre potrivit
paragrafului 2 al articolului 58 din Tratat, în scopul echivalării acestor măsuri în cadrul
comunităţii. Publicată în Dreptul Privat al Afacerilor nr. 1/2003, pag. 10.
82. Directiva CEE nr. 86/653/1986 privind coordonarea legislaţiilor statelor membre cu privire
la desfăşurarea activităţii independente de agenţi comerciali. Jurnalul Oficial al Comunităţii
Europene nr. L 382 din 31.12.1986.
83. Dogaru I. Drept civil. Succesiuni. Bucureşti: All Beck, 2003. 848 p.
84. Dogaru I. şi alţii. Principii şi instituţii în dreptul comerţului internaţional. Craiova: Editura
«Scrisul Românesc», 1980. 468 p.
85. Dumitrescu D.A. Valabilitatea împuternicirii acordate sucursalei de a reprezenta societatea
primară în relaţiile cu terţii şi în justiţie. În: Revista de Drept Comercial. 2005, nr 3, p. 102-105.
86. Erhan V. Brevetul de invenţie. Bucureşti: Lumina Lex, 1995. 248 p.
87. Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. Ed. a V-a. Bucureşti: All Beck, 2000, 608 p.
88. Filipescu I.P., Filipescu A.I. Tratat de dreptul familiei. Ed. a VII-a. Bucureşti: All Beck,
2002, 680 p.
89. Florescu G. Drept comercial român. Bucureşti: Editura Fundaţiei “România de mîine”,
2003. 264 p.
90. Florian E. Dreptul familiei. Cluj-Napoca: Limes, 2003. 398 p.
91. Georgescu I.L. Drept comercial român. Vol. I. Bucureşti: All Beck, 2002. 608 p.
92. Georgescu I.L. Drept comercial român. Vol. II. Bucureşti: All Beck, 2002. 728 pag.
93. Ghimpu S., Grossu S. Capacitatea şi reprezentarea persoanelor fizice în dreptul R.P.R.
Bucureşti: Ştiinţifica, 1960. 264 p.
94. Ghişoiu N. Obligaţiile mandatarului în contractul de mandat comercial. În: Revista de Drept
Comercial. 2000, nr 7-8, p. 180-190.
95. Golub S. Buna credinţă şi diligenţa. În: Ghidul Judecătorului în materie civilă şi comercială.
Ediţie revizuită şi completată. Chişinău, f.a., p. 98-114.
96. Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: Reclama, 1999. 456 p.
97. Gribincea L. Contractul de agent. În: Revista Naţională de Drept. 2003, nr. 8, p. 8-10.
98. Grigoriţă C. Activitate bancară. Ed. a III-a. Revăzută şi completată. Chişinău: Cartier, 2005.
420 p.
99. Guştiuc A. Drept bancar. Vol. II. Chişinău, 2004. 120 p.
100. Hamangiu C., Rossetti-Bălănecsu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român. Vol. III.
Bucureşti: All Beck, 1998. 700 p.
Page 195
195
101. Hessel M. şi alţii Administrarea societăţilor pe acţiuni în economia de piaţă şi de tranziţie.
Bucureşti: All, 1997. 158 p.
102. Hotărîrea Guvernului RM nr. 1290 din 09.12.2005 pentru aprobarea Regulamentului cu
privire la activitatea brokerului vamal şi a specialistului în domeniul vămuirii. În: Monitorul
Oficial al R. Moldova nr. 168-171/1389 din 16.12.2005.
103. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1362 din 21.10.2002 privind aprobarea
Regulamentului reprezentanţilor în proprietatea industrială. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 146-148/1500 din 31.10.2002.
104. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1010 din 31.10.1997 cu privire la aprobarea
Regulilor comerţului de consignaţie. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.79-80/814
din 02.12.1997.
105. Hotărîrea Comisiei Naţionale a Pieţii Financiare cu privire la aprobarea actelor normative
privind activitatea de brokeraj şi dealer nr. 48/7 din 17.12.2002. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 20-22/31 din 14.02.2003.
106. Ionaşcu Tr. Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub aspect patrimonial
a lipsei şi a restrîngerii acestei capacităţi, în lumina recentei legislaţii a R.P.R. În: Revista Studii
şi cercetări juridice. 1956, nr 1, p. 58-72.
107. Ionaşcu Tr. Ideea de aparenţă şi rolul său în dreptul civil modern. Bucureşti: Editura
cursurilor litografiate, 1943. 1043 p.
108. Ionaşcu Tr. Numele şi domiciliul persoanei fizice în lumina recentei legislaţii. În: Analele
Universităţii Bucureşti. 1956, nr 6, p. 209-217.
109. Lazăr, T. Societatea comercială persoană juridică în economia de piaţă. Chişinău: Garuda
Art, 2000. 208 p.
110. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi. Nr. 845-XII din
03.01.1992. În: Monitor 2/33 din 28.02.1994.
111. Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări. Nr. 1508-XII din 16.06.1993.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 5/53 din 15.09.1994, abrogată.
112. Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări. Nr. 407 – XVI din 21.12.2006.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 47-49/213 din 06.04.2007.
113. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură. Nr. 1260-XV din 19.07.2002.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 126-127/1001 din 12.09.2002.
114. Legea Republicii Moldova privind actele legislative. Nr. 780-XV din 27.12.2001.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 36-38/210 din 14.03.2002.
115. Legea Republicii Moldova privind protec�ia invenţiilor. Nr. 50-XVI din 07.03.2008. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 117-119/455 din 04.07.2008.
Page 196
196
116. Legea cambiei a Republicii Moldova. Nr. 1527-XII din 22.06.1993. În: Monitor nr. 10/285
din 30.10.1993.
117. Legea pentru aprobarea Codului navigaţiei maritime comerciale al Republicii Moldova. Nr.
599-XIV din 30.09.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1-4/2 din 11.01.2001.
118. Legea Republicii Moldova privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprizătorilor individuali. Nr. 220-XVI din 19.10.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 184-187/711 din 30.11.2007.
119. Legea instituţiilor financiare a Republicii Moldova. Nr. 550-XIII din 21.07.1995.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1/2 din 01.01.1996.
120. Legea Republicii Moldova cu privire la fondurile de investiţii. Nr. 1204–XIII din
05.06.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 45/397din 10.07.1997.
121. Legea Republicii Moldova cu privire la piaţa valorilor mobiliare. Nr. 199-XIV din
18.11.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 27-28/123 din 23.03.1999.
122. Legea Republicii Moldova privind societăţile cu răspundere limitată. Nr. 135-XVI din
14.06.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 127-130/548 din 17.08.2007.
123. Legea Republicii Moldova privind societăţile pe acţiuni. Nr. 1134-XIII din 02.04.1997.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 38-39/332 din 12.06.1997. Republicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1-4/1 din 01.01.2008.
124. Legea României privind agenţii comerciali permanenţi. Nr. 509/2002. În: Monitorul Oficial
al României, partea I, nr. 581 din 6 august 2002.
125. Legea României privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate
consumatorilor persoane fizice. Nr. 289/2004. În: Monitorul Oficial al României nr. 611 din 6
iulie 2004.
126. Legea României privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor. Nr. 32/2000.
În: Monitorul Oficial al României nr. 148/10.04.2000.
127. Lipton J., Martin C. Intermedierea comercială. Agentul comercial. Comisionarul
profesionist. În: Ghidul Judecătorului în materie civilă şi comercială a RM (instituţii selectate).
Chişinău: Rolsi Media SRL, 2004. p. 233-252.
128. Lupulescu D., Lupulescu A.M. Identificarea persoanei fizice: Numele de familie.
Domiciliul. Actele de stare civilă. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 339 p.
129. Lupan E. Drept civil. Persoana fizică. Bucureşti, 1999. 288 p.
130. Lupan E. Drept civil. Persoana juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 287 pag.
131. Lupulescu D. Drept civil: Introducere în dreptul civil. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. 239 p.
132. Lupulescu D. Dreptul de proprietate comună. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 420 p.
Page 197
197
133. Macovei L., Ioniche M. Contractul comercial de vînzare internaţională. Braşov, 1998. 256
p.
134. Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea specială. Bucureşti: Lumina Lex, 2000.
656 p.
135. Mămăligă S. Contractul de creditare a consumatorului. În: Ghidul judecătorului în materie
civilă şi comercială. Chişinău: Rolsi Media S.R.L. p. 223.
136. Mămăligă S. Societatea pe acţiuni. Comentariu la Legea nr. 1134-XIII/1997. Chişinău:
Museum, 2001. 448 p.
137. Merişescu A., Deaconu N. Drept succesoral. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 265 p.
138. Micescu I. Curs de drept civil. Bucureşti: All Beck, 2000. 424 p.
139. Minea M. Şt. Constituirea societăţilor comerciale. Bucureşti: Lumina Lex, 1996. 223 p.
140. Mîţu Gh. Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare. În: Rezumatele comunicărilor
Conferinţei ştiinţifice internaţionale „Învăţămîntul superior şi cercetarea – piloni de bază ai
societăţii bazate pe cunoaştere”. Ştiinţe socio-umanistice. Vol. II. Chişinău, 2006. p. 425-426.
141. Mîţu, Gh. Noţiunea şi elementele definitorii ale reprezentării convenţionale. În: Rezumatele
comunicărilor Conferinţei ştiinţifice internaţionale „Învăţămîntul superior şi cercetarea – piloni
de bază ai societăţii bazate pe cunoaştere”. Ştiinţe socio-umanistice. Vol. II. Chişinău, 2006. p.
423-424.
142. Mîţu Gh. Intermediarii pe piaţa valorilor mobiliare. În: Revista Naţională de Drept. 2008, nr
7, p. 60-64.
143. Mîţu Gh. Unele consideraţiuni teoretice şi practice privind intermedierea în domeniul
activităţii vamale. În: Revista Naţională de Drept. 2008, nr 9, p. 32-38.
144. Mîţu Gh. Aspecte teoretice şi practice privind reprezentarea societăţilor comerciale.
În: Revista Naţională de Drept. 2008, nr 10-11, p. 59-65 (nr. 10); p. 64-69 (nr. 11).
145. Mîţu Gh. Intermedierea în transportul maritim. În: Rezumatele comunicărilor Conferinţei
ştiinţifice a masteranzilor şi doctoranzilor „Cercetare şi inovare – perspective de evoluţie şi
integrare europeană”, 23 septembrie 2009. Ştiinţe socioumanistice. p. 164-165.
146. Mîţu, Gh. Reprezentarea legală în raporturile patrimoniale dintre soţi. Mandatul tacit
reciproc al soţilor în regimul comunităţii de bunuri. În: Rezumatele comunicărilor Conferinţei
ştiinţifice a masteranzilor şi doctoranzilor „Cercetare şi inovare – perspective de evoluţie şi
integrare europeană”, 23 septembrie 2009. Ştiinţe socioumanistice. p. 180-181.
147. Mîţu Gh. Reprezentarea legală în materia obligaţiilor. În: Revista Naţională de Drept. 2009,
nr. 10-12. p. 171-172.
148. Mîţu Gh. Intermedierea în asigurări. În: Studia Universitatis. Seria Ştiinţe Sociale. 2009. Nr.
8(28), p. 32-40.
Page 198
198
149. Moceanu M.M. Contractul de agenţie. În: Ghid juridic. 2004, nr. 10 (82). p. 37-40.
150. Motica R.I., Moţiu Fl. Contracte civile speciale: Teorie şi practică judiciară. Curs
universitar. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 384 p.
151. Motica R. I., Popa V. Drept comercial român şi drept bancar. Bucureşti: Lumina Lex, 1999.
463 p.
152. Moţiu Fl. A. Aspecte controversate privind contractul cu sine însuşi în cazul mandatului şi
comisionului. În: Revista de Drept Comercial. 2005, nr 3, p. 38-49.
153. Moţiu Fl. A. Aspecte juridice privind activitatea comisionarilor în vamă. În: Revista de
Drept Comercial. 2004, nr 9, p. 144-151.
154. Moţiu Fl. A. Intermediarii în operaţiuni bancare. În: Revista de Drept Comercial. 2005, nr
1, p. 163-166.
155. Munteanu E. Regimul juridic al administratorilor societăţilor comerciale pe acţiuni.
Bucureşti: All Beck, 2000. 416 p.
156. Munteanu E. Unele aspecte privind statutul juridic al administratorilor societăţilor
comerciale. În: Revista de Drept Comercial. 1997, nr 4, p. 70-93.
157. Munteanu R. Contractele de intermediere în comerţul exterior al României, Bucureşti:
Editura „ Academiei R.S.R.”, 1984. 221 p.
158. Murzea C., Poenaru E. Reprezentarea în dreptul privat. Bucureşti: C.H. Beck, 2007. 266
p.
159. Negară V. Contractele de intermediere în comerţul internaţional. Chişinău: Elan Poligraf,
2000. 248 p.
160. Neaga E. Reprezentarea şi transmisia succesorală: delimitări şi tangenţe (comentariu la noul
Cod civil al Republicii Moldova). În: Revista Naţională de Drept. 2005, nr. 4, pag. 20-22.
161. Niculaescu S. Drept civil: Introducere în dreptul civil. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 256 p.
162. Nistorescu C. Gestiunea intereselor altei persoane şi contractul de mandat. În: Revista de
ştiinţe juridice. Craiova 2002, nr.24(2), p.152-155.
163. Ordonanţa Guvernului României nr. 66 din 17 august 2000 privind organizarea şi
exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială. Monitorul Oficial al României nr. 395
din 23 august 2000.
164. Palanciuc V. Reprezentarea succesorală. În: Legea şi viaţa. 2003, nr. 3, p. 46 -50.
165. Papu V. Dobîndirea calităţii de administrator al unei societăţi comerciale. În: Revista
română de drept al afacerilor. 2004, nr 7-8/, p. 143-150.
166. Paşcu M., Pîrvu L.N. Acţiunea pentru recuperarea prejudiciului cauzat societăţii prin actele
juridice încheiate de către administratori sau directori. În: Revista de Drept Comercial. Serie
nouă. Anul XV. 2005, nr. 9, p. 31-36.
Page 199
199
167. Pătulea V., Turianu C. Drept economic şi comercial. Instituţii şi practică jurisdicţională. Ed.
a II-a. Bucureşti: Continent XXI, 1996. 646 p.
168. Pătulea V., Turianu C. Curs de drept comercial român. Ed.a II-a. Bucureşti: All Beck,
2000. 184 p.
169. Petrescu R. Drept succesoral. Moştenirea. Devoluţiunea şi împărţeala. Ed. a II-a revăzută şi
adăugită. Bucureşti: Oscar Print, f.a. 279 p.
170. Piperea Gh. Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale. Bucureşti:
All Beck, 1998. 252 p.
171. Pînzari V. Dreptul familiei. Chişinău: Universitas, 2000. 161 p.
172. Poenaru E. Drept civil: Teoria generală. Persoanele. Bucureşti: All Beck, 2002. 440 p.
173. Pop L. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Vol. II. Iaşi: Editura Fundaţiei
„Chemarea”, 1993. 540 p.
174. Popa Nistorescu C. Reprezentarea şi mandatul în dreptul privat. Bucureşti: All Beck, 2005.
288 p.
175. Popescu D. A. Contractul de societate. Bucureşti: Lunina Lex, 1996. 304 p.
176. Popescu T. Dreptul familiei. Tratat. Vol. I: Noţiuni introductive. Căsătoria. Bucureşti, 1960.
462 p.
177. Popescu T.R. Dreptul comerţului internaţional. Ed. a II-a, Bucureşti: E.D.P., 1983. 569 p.
178. Prescure T., Crişan R. Contractul de agenţie – un nou contract numit în dreptul comercial
român. În: Dreptul. 2003, nr 7. p. 43-52.
179. Proiectul codului civil. În: Drept moldovean 2002, nr 1. Chişinău: Cartier juridic, 2002. 451
p.
180. Reghini I. Observatii privind mandatul civil în interes comun. În: Studia Universitates
Babeş-Bolyai. 2001, nr 2, p. 71-75.
181. Reghini I., Diaconescu Ş. Introducere în dreptul civil. Vol. I. Cluj-Napoca: Sfera S.R.L.,
2004. 395 p.
182. Rizoiu R. Mandatul irevocabil ca tehnică de garantare a obligaţiilor. În: Revista română de
drept privat. 2009, nr. 4, pag. 180-234.
183. Roş V. Dreptul proprietăţii intelectuale. Bucureşti: Global Lex, 2001. 776 p.
184. Roş V., Spineanu-Matei O., Bogdan D. Dreptul proprietăţii intelectuale. Dreptul proprietăţii
industriale. Mărcile şi indicaţiile geografice. Bucureşti: All Beck, 2003. 752 p.
185. Roşca N., Baieş S. Dreptul afacerilor. Vol. I. Chişinău: Tipografia Centrală, 2004. 456 p.
186. Roşca N., Baieş S., Cojocaru O. Comentariu teoretico-practic la Legea nr. 135/2007 privind
societăţile cu răspundere limitată. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2009. 160 p.
Page 200
200
187. Roşu C. Contractul dintre asigurător şi agenţii de asigurare încheiat în temeiul Legii nr.
32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor. În: Revista de Drept
Comercial. 2001, nr. 10. p. 46-49.
188. Roşu C. Reglementarea agenţilor comerciali potrivit Legii nr. 509/2002. În: Revista de
Drept Comercial. 2002, nr. 12, p. 193- 200.
189. Roşu C. Reprezentarea judiciară convenţională. În: Dreptul. 2002, nr 8, p. 65-74.
190. Rotari A. Contractul de mandat: noţiune, particularităţi, efecte. În: Analele ştiinţifice ale
Universităţii de Stat din Moldova. 2004, nr. 7, p. 69-82.
191. Safta-Romano E. Dreptul de moştenire în România. Vol. I. Iaşi: GRAPHIX, 1995. 343 p.
192. Safta – Romano E. Examen teoretic şi practic referitor la acţiunea oblică şi la acţiunea
pauliană. În: Revista română de drept, nr. 12/1989, pag. 92-99.
193. Sassu C., Golub S. Affectio societatis. În: Revista de Drept Comercial. 2001, nr 10, p. 74-
83.
194. Sitaru D.-A., Stănescu Ş. A. Contractele de intermediere în comerţul internaţional. În:
Revista de Drept comercial. 2005, nr 11. p. 19-43.
195. Sprick C. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova. În: Revista de drept privat.
2002. nr. 4, p. 5-50.
196. Stănciulescu L. Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni. Bucureşti: All Beck, 2002. 616
p.
197. Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: All Beck, 2000.
464 p.
198. Stegărescu V. Mandatul aparent. În: Studia Universitatis Babeş-Bolyai. 2004, nr. 1-2, p.
121-156.
199. Stoica C. I. Subscripţia publică internaţională de acţiuni şi de obligaţiuni. Bucureşti: All
Beck, 2000. 288 p.
200. Stoica V., Puşcaş N., Truşcă P. Drept civil: Instituţii de drept civil. Bucureşti: Universul
Juridic, 2003. 639 p.
201. Ştefanescu B. şi alţii. Dreptul comerţului internaţional: Documente. Bucureşti: Lumina Lex,
2003. 751 p.
202. Ştefănescu B., Rucăreanu I. Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti: Editura Didactică
şi Pedagogică, 1983. 576 p.
203. Toader C. Contractul de mandat. Aspecte din dreptul intern şi de drept comparat.
În: Pandectele Române. Supliment. 140 ani de la naşterea lui Constantin Hamangiu. Bucureşti,
2003, p. 221-238.
204. Toader C. Drept civil. Contracte speciale. Bucureşti: All Beck, 2003. 376 p.
Page 201
201
205. Trofimov I. Drept civil. Contracte civile. Chişinău: Elena – V.I. 2004. 256 p.
206. Turcu I. Operaţiuni şi contracte bancare. Bucureşti: Lumina Lex, 1997. 480 p.
207. Turcu I. Teoria şi practica dreptului comercial român. Vol. I. Bucureşti: Lumina Lex, 1998.
503 p.
208. Turcu I. Teoria şi practica dreptului comercial român. Vol. II. Bucureşti: Lumina Lex,
1997. 304 p.
209. Ţuca Fl. Revocarea administratorului societăţii comerciale. În: Revista de Drept Comercial.
1999, nr 6, p. 89-96.
210. Ungureanu O. Manual de drept civil. Partea generală. Ed. a III-a. Bucureşti: ALL Beck,
1999. 190 p.
211. Ungureanu O., Bacaci Al. Turianu C., Jugastru C. Principii şi instituţii de drept civil.
Bucureşti: Rossetti, 2002. 396 p.
212. Urs I.R., Angheni S. Drept civil: Partea generală. Persoanele. Vol. I. Ed. a III-a. Bucureşti:
Oscar Print, 2000. 317 p.
213. Urs I.R. Drept civil român: Teoria generală. Bucureşti: Oscar Print, 2001. 440 p.
214. Urs I.R., Ilie-Todică C. Teoria persoanelor. Subiecte de drept civil. Bucureşti: Oscar Print,
2003. 400 p.
215. Vasilescu P. Regimuri matrimoniale. Parte generală. Bucureşti: Rosetti, 2003. 326 p.
216. Vasilescu P. Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie a actului de drept
privat. Bucureşti: Rosetti, 2003. 381 p.
217. Vonica R.P. Drept Civil: Partea generală. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 816 p.
218. Vonica R.P. Drept comercial. Partea generală. Bucureşti : Lumina Lex, 2000. 1024 p.
219. Aнуфриева Л.П. Meждународное частное правo: в 3-х т. Toм 2. Oсoбeнaя часть:
Учебник. Москва: БEK, 2000. 656 с.
220. Антокольская M.В. Семейное право: Учебник. Изд. 2-e, перераб. и дoпoлн. Moсквa:
Юристъ, 2000. 336 с.
221. Барон Ю. Система римского гражданского права. Санкт-Петербург: Юридический
Цeнтр Пресс, 2005. 1102 c.
222. Бeлoв В.A. Сингулярное правопреемство в oбязательстве. 3-e изд. Mocквa: ЮрИнфоР,
2002. 299 с.
223. Бекяшев К.А., Моисеев Е.Г. Таможенное право: Учеб. Пособие. Москва: Проспект,
2003. 184 с.
224. Богатых Е. Гражданское и торговое право. Москва: KONTRAKT, 2000. 352 с.
225. Бoгуславский M.Н. Meждународное частное правo: Учебник. 3-e изд., пeрeрaб. и дoп.
Москва: Юристь, 2000. 480 с.
Page 202
202
226. Бoгуславский M.Н. Meждународное частное правo: Учебник. 5-e изд., пeрeрaб. и дoп.
Москва: Юристь, 2004. 604 с.
227. Брагинский М.И., Витрянский В.В. Договорное право. Книга Первая: Общие
пoлoжения. 2-e изд. Mocква: Статут, 2005. 842 с.
228. Брагинский М.И., Витрянский В.В. Договорное право. Книга 3. Договоры о
выполнение работ и оказания услуг. Moсквa: Статут, 2003.1055 с.
229. Братусь С.Н. Субьекты гражданского права. Mocквa: Юридическая литература. 1984.
288 с.
230. Братусь С.Н. и др. Гражданское и торговое право капиталистических стран. Москва:
Госюриздат, 1949. 544 с.
231. Бушев A. Ю., Maкaрoвa O. A., Попондопуло В.Ф. Комерческое право зарубежных
стран: Учебноe пoсoбиe/ под. oбщ. рeд.: Попондопуло В.Ф. Санкт-Петербург: Питер, 2004.
288 с.
232. Васьковский E.В. Учебник гражданского права. Серия „Классика российской
цивилистики”. Moсквa: Статут, 2003. 382 с.
233. Вилкова Н.Г. Договорное право в международном обороте. Moсквa: Статут, 2004. 511
с.
234. Вильнянский С.И. Лекции по советскому гражданскому праву. Харьков:
Издательство Государственного Университета им. А.М. Горького, 1958. 339 с.
235. Витушко В.A. Курс гражданского права: Oбщая часть. T 1: Науч. – практическое
пособие. Moсквa: БГЭУ, 2001. 414 с.
236. Габричидзе Б.Н. Российское таможенное право. Учебник для вузов. Москва: Норма,
2001. 448 с.
237. Галагуза Н.Ф. Страховые посредники. Москва: ЮрИнфоР, 1998. 208 с.
238. Гoрдoн A.O. Представительство в гражданском праве. Санкт-Петербург: Типография
Шредера, 1879. 434 с.
239. Гoрдoн A.O. Представительство без полномочия. Санкт-Петербург: Типо-Литография
Ю.Я. Римана, 1893. 181 с.
240. Гражданское и торговое право капиталистических государств. Отв. рeд. Висельев
E.A. Moсквa: Meждународные oтнoшения. 1992. 560 с.
241. Гражданское и торговое право зарубежных государств. Том 1. Отв. ред. Васильев
E.A., Kомaрoв A.С. Moсквa: Meждународные oтнoшения, 2004. 560 с.
242. Гражданское и торговое право зарубежных стран: Учебное пособие. Под общей ред.
Безбаха В.В., Пучинского В.К. Moсквa: MЦФЭР, 2004. 896 c.
Page 203
203
243. Гражданское и торговое право капиталистических государств. Tом. I. Под ред.
Васильева E.A., Комаровa A.С. Mocквa, 2004. 556 с.
244. Гражданское право Tом. I. Под. ред. Aгарковa M.M., Генкина Д.М. Москва: Юрид.
издат-во НКЮ СССР, 1944. 419 с.
245. Гражданское право Tом. 2. Под. ред. Aгарковa M.M., Генкина Д.М. Москва: Юрид.
издат-во НКЮ СССР, 1944. 319 с.
246. Гражданское право. Пoд рeд. Залеесского В. В., Рассолова M. M.. Moсквa: Юнити-
Дaнa, 2003. 703 с.
247. Гражданское право. Пoд. рeд. Иларионовой, T.И., Гонгало, Б.M., Плетнёва, В.A.
Moсквa: Нoрмa, 2001. 464 с.
248. Гражданское право. Часть первая. Пoд. рeд. Kaлпинa A.Г., Maсляева A.И., Moсквa:
Юристъ, 2002. 536 с.
249. Гражданское право Том. I. Под. ред. Толстого Ю.К., Сергеева А.П. Москва:
Проспект, 1996. 600 с.
250. Гражданское право: Toм I. Учебник. Издание 5-е, перераб. и дoп. Отв. ред. Сергеев
А.П., Толстой Ю.К. Moсквa: „ПБOЮЛЛ. В. Рожников”, 2001. 632 с.
251. Гражданское право под. ред. Толстого Ю.К., Сергеева А.П. Том. 2. Москва:
Проспект, 2001. 632 с.
252. Гражданское право. Том. 2. Под ред. Сергеева А.П. и Толстого Ю.К. Москва:
Проспект, 1997. 784 с.
253. Гражданское право: Учебник. Том 2. Издание 2-е, перераб. и доп. Под ред. Сергеева
А.П., Толстого Ю.К. Москва: Проспект, 1999. 784 с.
254. Гражданское право Том. I. 2-е изд. Под. ред. Суханова Е.А. Москва: БЕК, 1998. 816 с.
255. Гражданское право: В 4 Т. Toм I. Oбщая часть: Учебник. Oтв. ред. Суханов E.A. 3-e
изд., перераб. и дoп. Moсквa: Волтерс Клувер, 2004. 720 с.
256. Гражданское право. Под. ред. Е.А. Сухановa. Том.II, полутом I. Москва: Бек, 2003.
682 с.
257. Гражданское Уложение Германии. Серия «Германские и европейские законы», Книга
1. Науч. редакторы: А.Л. Маковский и др. Москва: WoltersKluwer, 2004. 814 с.
258. Гришаев С.П. Интелектуальная собственость: Учебное пособие. Москва: Юристъ,
2004. 238 с.
259. Гришина И.И., Гришин, И.П. Семейное право. Mocквa: OAO Издательский дом
„Городец”, 2004. 160 с.
260. Гуев A.M. Гражданское право: Учебник в 3 Т. Том 1. Moсквa: Инфра-M, 2004. 457 с.
Page 204
204
261. Дозорцев В. Доверительное управление. În: Вестник Высшего Арбитражного Суда
Российской Федерации. 1996 г., № 12, стр.117.
262. Долинская В.В. Гражданско-правовые проблемы статуса руководителя организации.
În: Закон. 2004, № 1. с.4.
263. Евецкий А.А. О представительстве при заключении юридических сделок. Харьков: В
Университетской Типографии, 1877. 62 с.
264. Ерпылёва Н.Ю. Meждународное бaнковcкoe прaвo: Учеб. Пoсoбиe. Москва: Дeлo,
2004. 480 с.
265. Завидов Б.Д. Договоры посреднических услуг. Москва: ФБК-ПРЕСС, 1997. 96с.
266. Загоровский A.И. Курс семейного права (под ред. и с прeдисловием Томсинова,
В.A.). Серия „Русское юридическое наследие”. Mocквa: Зeрцaлo, 2003. 464 с.
267. Зайцева Т.И., Крашенинников П.И. Наследственое право. Комментарий
законодательства и практика его применения. Москва: Статут, 2002. 384 с.
268. Звеков В.П. Meждународное частное правo: Курс лекций. Москва: НОРМА, 2000. 686
с.
269. Зумбулидзе Р.М., Пoрoшиков A.И. Oбычай в Гражданском праве: Сборник. Санкт-
Петербург: Юридический центр Пресс, 2004. 382 с.
270. Илюшина M. Актуалъные вопросы формы сделок и института представителъства
юридических лиц. În: Российский судья. 2006, № 2, с. 8.
271. Йофе O.С. Избраные труды в 4-х томах, том. 3. Oбязательственое прaвo. Санкт-
Петербург: Юридический центр Пресс, 2004. 837 с.
272. Йофе O.С. Избраные труды в 4-х томах. Том. 2. Советское гражданское право. Санкт-
Петербург: Юридический центр Пресс, 2004. 511 с.
273. Казанцев Л. Учение о представительстве в гражданском праве: Кандидатское
рассуждение. Ярославль: В типографии Г.В. Фальк, 1878. 121 с.
274. Калейник А. Коммерческое представительство и коммерческая доверенность. În:
Biznes pravo. 2005, нр. 2, c. 26-30.
275. Комаров Б. К. Договор комиссии по советскому гражданскому праву. Москва:
ММГУ, 1961. 52 с.
276. Комерческое (торговое) право. Под рeд. Булатецкого Ю. E., Язева В.A. Moсквa:
ИДФБK-ПРЕСС, 2002. 960 с.
277. Комерческое право в 2-х частях : Учебник. Ч. 1. Под. рeд. Попондопуло В.Ф.,
Яковлевой В.Ф. 3-e Изд. перераб. и доп. Moсквa: Юристь, 2004. 622 с.
278. Комерческое право в 2-х частях: Учебник. Ч. 2. Под ред. Попондопуло В.Ф.,
Яковлевой В.Ф. 3-e Изд. перераб. и дополн. Moсква: Юристь, 2004. 638 с.
Page 205
205
279. Комментарий к семейному кодексу Российской Федкрации. Oтв. рeд. Кузнецова И.M.
2-e изд., перераб. и дoпoлн. Moсквa: Юристъ, 2000. 568 с.
280. Комментарий части второй Гражданского кодекса Российской Федерации для
предпринимателей. Под ред. Садикова O.Н. Mocквa: ИНФРА-М - НОРМА, 1996. 784 с.
281. Крылов С. Доверенность в практике государственной регистрации прав на
недвижимое имущество и сделок с ним. În: Российская юстиция. 2003 г., nr. 12, стр.36.
282. Кузнецова O.A. Презумции в гражданском праве. 2-e изд. Санкт-Петербург: Изд-во
Юридический центр Пресс, 2004. 349 с.
283. Кулагин М.И. Избранные труды по акционерному и торговому праву. 2-е изд., испр.
Серия „Классика российской цивилисгики”. Москва: Статут, 2004. 363 с.
284. Лунц Л.A. Курс мeждународного частного права: В 3-х T. Москва: СПАРK, 2002.
1007 с.
285. Mейер Д.И. Русское гражданское право. В двух частях. Ч. 1. Серия «Классика
российской цивилистики». Москва: Статут, 1997. 290 с.
286. Mейер Д.И. Русское гражданское право. В двух частях. Ч. 2. Серия «Классика
российской цивилистики». Москва: Статут, 1997. 455 с.
287. Meждународное кoмeрчecкoe правo: Учебнoe пoсoбиe. Под. oбщ. рeд. Попондопуло
В.Ф. Москва: Oмeгa-Л, 2004. 472 с.
288. Meждународное торговое правo: расчёты по контрактам: Учебнoe пoсoбиe. 2-e изд.,
пeрeрaб. и дoп. Москва: Юридический дoм „Юстицинформ”, 2003. 288 с.
289. Meждународное частное правo / oтв. рeд. Дмитриева Г.Ч., 2-e изд. пeрeрaб. и дoп. -
Москва: TK Вeлби, Из-вo „Прoспeкт”, 2004. 688 с.
290. Meждународное частное правo. Отв. рeд. Дмитриева Г.K., Гриженко E.M., ПБОЮЛ.,
2002, с. 465. – 656 с.;
291. Meждународное частное правo. Пoд. рeд. Maрышевой Н.И. Москва: 2000. 532 с.
292. Meждународное частное правo: Учебник. Отв. рeд. Maрышева Н.И. Москва: Юристь,
2004. 604 с.
293. Мирошник А. Торговая посредническая деятельность в Республике Беларусь.
În: Вестник Высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь. 2004 г., № 20, стр.66-71.
294. Михеева Л.Ю. Доверительное управление имуществом. Москва: Юристь, 1999. 175 с.
295. Невзгодина Е.Л. Представительство по советскому гражданскому праву. Томск: Изд-
во Томского Университета, 1980. 156 с.
296. Нерсесов Н.O. Представительство и ценные бумаги в гражданском праве. Серия
„Классика российской цивилистики”. Moсквa: Статут, 2000. 286 с.
Page 206
206
297. Нерсесов Н.О. Понятие добровольного представительства в гражданском праве.
Mocквa: Типо-Литография И.И. Смирнова, 1878. 181 с.
298. Нечяева A.M. Семейное право: Учебник. 3-e Изд. Перераб. и дoп. Mocквa: Юристь,
2005. 329 с.
299. Новицкий И.Б. Oтдельные виды обязательств. Mocквa: Госюриздат, 1954. 360 с.
300. Нохрина M.Л. Гражданско-правовое регулирование личных нeимущественных
oтнoшений, нe связаных с имущественными. Санкт-Петербург: Из-вo Р. Aсламова
„Юридический центр Пресс”, 2004. 372 с.
301. Перетерский, И. С., Прушицкий, С. М., Раевич, С. И. Представительство. Mocквa:
Юрид. изд-во НКЮ РСФСР,1929. -94 с.
302. Пeтров И.В. Комерческое право. Учебник. Санкт-Петербург: Изд-во Mихайлова В.A.,
2001. 656 с.
303. Памятники римского права. Законы XII таблиц. Институции Гая. Дигесты
Юстиниана. Москва: Зерцало, 1997. 628 с.
304. Победоносцев K.П. Курс гражданского права: в 3-х томах. Тoм 3. Серия „Русское
юридическое наследие”. Под рeд. Toмсиновa, В.A. Москва: Зерцалo, 2003. 608 с.
305. Попондопуло В.Ф. Коммерческое (предпринимательское) право. Москва: Юристь,
2005. 668 с.
306. Проценко В. Коллизионные вопросы в международном договоре коммерческого
представителъства (агентском соглашении). În: Закон и жизнь. 2005, № 9, с. 17-19.
307. Проценко, В. Факгоры становления и развития правовой модели агенского договора.
În: Закон и жизнь. 2006, № 1, с. 34-36.
308. Пугинский Б.И. Комерческое право России. Moсквa: Изд-во „Юрайт-M”, 2002. 314 с.
309. Рясенцев В.A. Деятельность от имени другого лица без полномочий:
Представительство без полномочия. Учённые записи ВЮЗИ. Вып. 5. Вопросы
гражданского права. Mocквa, 1958. с. 59-93.
310. Рясенцев В.А. Представительство и сделки в современном гражданском праве. Серия:
„Классика российской цивилистики”. Москва: Статут, 2006. 608 с.
311. Сделки и договоры: Oбзор судебной практики к главам 9, 27, 28, 29 Гражданскогo
кoдeксa Рoссийской Федерации. Под. ред. Кoнoвaлoвa, A.В. Санкт-Петербург.: Изд-во: Р.
Aслaнoвa „Юридический Цeнтр Пресс”, 2004. 542 с.
312. Семейный Кодекс Российской Федкрации. Принят Государственой Думой 8 декабря
1995 года. Полный сбoрник кoдeксов Российской Федкрации. Mocквa: Изд-во ЗAO
„Славянский дом книги”, 2000. 848 с.
Page 207
207
313. Сидоренко А. Доверености от имени юридических лиц. În: Biznes pravo. 2005, nr. 3, p.
32-39.
314. Скловский К.И. Представительство в гражданском праве и процессе: Вопросы
теории: Сущность, содержание, структура. Харьков: Изд-во Харьковского
юридического института им. Ф. Э. Дзержинского, 1982. 151 с.
315. Советское гражданское право Т. I. Под. ред. Маслова В.Ф. и Пушкина А.А. Киев:
Вищя школа, 1977. 477 с.
316. Советское гражданское право. Т. I. Под. ред. Грибанова В.П. и Корнеева С.М.
Москва: Юридическая литература, 1979. 550 с.
317. Советское гражданское право. Т. I. Под. ред. Йоффе О.С., Толстого Ю.К.,
Черепахина, Б.Б. Ленинград: ЛГУ, 1971. 472 с.
318. Толкачёв A.Н. Комерческое право: Учебное пособие для высших учебных заведений.
Moсквa: Перспектива, 2005.
319. Толстой Ю.К. Наследственое право. Москва: Проспект, 2000. 224 с.
320. Тосунян Г.A., Викулин A.Ю., Экмалян, A.M. Бaнковcкoe прaвo Российскoй
Фeдeрaции. Oбщая часть: Учебник. Пoд. общ. рeд. aкaд. Тoпoринa Б.Н. Москва: Юристь,
1999. 448 с.
321. Филипповский В. Представительство в хозяйственном процессе. În: Вестник
Высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь. 2005 г., №3, стр.40.
322. Фогельсон Ю.Б. Комментарий к страховому законодателъству. Москва: Юристь,
2000. 284 с.
323. Халабуденко О. Агентский договор. În: Biznes pravo. 2005, нр. 3, с. 8-16.
324. Халабуденко О. Договор комиссии. În: Biznes pravo. 2005, нр. 2, с. 7-16.
325. Цвайгерт K., Keтц Х. Введение в сравнительное правоведение в сфере частного
права. В 2-х томах. T. 2. Mocквa: Meждународные отношения, 1998. 512 с.
326. Чебан Л. Инкассо – эффективный способ расчётов в международной торговли. În:
Экономическое обозрение № 44, 27.11.2009, c. 7.
327. Черепахин Б.Б. Органы и представители юридического лица. Ученные записи.
Всесоюзный научно-исследовательский институт советского законодательства. Moсквa:
1968 г. Вып.14. с.131-140.
328. Чернявский П.A., Mихaйлoвa В.Н. Основы бaнковcкoго прaва. Курс лекций в двух
частях. Часть 2. Кишинэу, 2001. 156 с.
329. Чигир В. Правовое регулирование доверителъного управления имуществом.
În: Судовы весник. 1996, №. 4, стр. 45.
Page 208
208
330. Шершеневич Г. Ф. Курс гражданского права. Серия „Юридическое наследие”. Тула:
Автограф, 2001. 720 с.
331. Шершеневич Г. Ф. Курс торгового права. Т. I: Введение. Торговые деятели. Серия
Классика российской цивилистики. Москва: Статут, 2003. 480 с.
332. Эриашвили Н.Д. Бaнковcкoe прaвo: Учебник для вузoв. – 2-e изд., пeрeрaб. и дoп.
Москва: ЮНИТИ – ДAНA, Зaкoн и прaвo, 2000. 471 с.
Page 209
209
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII Subsemnatul, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat, se
referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
Mîţu Gheorghe
7 iunie 2010
Page 210
210
CURRICULUM VITAE
Date personale:
Nume: MÎŢU
Prenume: Gheorghe
Sex: Masculin
Data naşterii: 18.01.1981
Naţionalitatea: Moldovean
Situaţia familială: Celibatar
Domiciliu: …………………
Telefon: +373 690 53528
E-mail: [email protected]
Studii:
2007 – 2009 – Institutul Naţional al Justiţiei.
2005-2009 – Universitatea de Stat din Republica Moldova. Studii la doctorat. Specializarea
12.00.03 – Drept privat (Drept civil).
2003-2004 - Universitatea de Stat din Republica Moldova. Studii la masterat. Specializarea
Drept privat. Tema tezei de magistru: “Moştenirea legală”.
1999-2003 - Universitatea de Stat din Republica Moldova. Licenţiat în drept cu tema:
“Contestarea actelor administrative ale autorităţilor publice”.
1996-1999 – Liceul teoretic “B.P. Hasdeu”, or. Drochia
1987-1996 – Şcoala medie “M. Eminescu”, or. Drochia
Experienţă de muncă:
aprilie 2010 – prezent – Cancelaria de Stat: consultant naţional în domeniul legislaţiei cu privire
la serviciul public.
iunie 2006 – martie 2010 – Aparatul Preşedintelui Republicii Moldova: consultant principal în
Direcţia juridică.
2003 – prezent – Universitatea de Stat din Moldova: lector la Catedra Drept Civil.
Stagii, Burse, Practici profesionale:
06.09.2009 - 19.09.2009 – Institutul Goethe din Bonn. Curs de limbă germană pentru jurişti.
29.03.2009 – 04.04.2009 – Vizită de lucru în Germania (Munchen): membru al grupului de lucru
pentru definitivarea proiectului Legii cu privire la procedura
notarială.
Page 211
211
Publicaţii ştiinţifice:
• Articole de sinteză :
1. Intermediarii pe piaţa valorilor mobiliare. În: Revista Naţională de Drept. 2008. nr. 7. pag. 60-
64. 0, 45 coli de autor.
2. Unele consideraţiuni teoretice şi practice privind intermedierea în domeniul activităţii vamale.
În: Revista Naţională de Drept. 2008. nr. 8. pag. 32-38. 0, 69 coli de autor.
3. Aspecte teoretice şi practice privind reprezentarea societăţilor comerciale. În: Revista
Naţională de Drept. 2008. nr. 10-11, pag. 59-65 (nr. 10) şi pag. 64-69 (nr. 11) ; 1,46 coli de autor
4. Intermediarii în asigurări. În : Revista Studia Universitatis 2009. nr. 8(28). pag. 32-40. 0,
88 coli de autor.
• Materiale ale comunicărilor ştiinţifice :
1. Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare. În: Rezumatele comunicărilor Conferinţei ştiinţifice
internaţionale „Învăţămîntul superior şi cercetarea – piloni de bază ai societăţii bazate pe
cunoaştere”. Ştiinţe socio-umanistice. Vol. II, Chişinău, 28.09.2006. 0,13 coli de autor.
2. Noţiunea şi elementele definitorii ale reprezentării convenţionale. În: Rezumatele
comunicărilor Conferinţei ştiinţifice internaţionale „Învăţămîntul superior şi cercetarea – piloni
de bază ai societăţii bazate pe cunoaştere”. Ştiinţe socio-umanistice. Vol. II, Chişinău,
28.09.2006. 0,14 coli de autor.
3. Intermedierea în transportul maritim. În: Conferinţa ştiinţifică a masteranzilor şi doctoranzilor
« Cercetare şi inovare – perspective de evoluţie şi integrare europeană », Chişinău, 23
septembrie 2009. pag. 164-165; 0, 12 coli de autor.
4. Reprezentarea legală în raporturile patrimoniale dintre soţi. Mandatul tacit reciproc al soţilor
în regimul comunităţii de bunuri. În: Conferinţa ştiinţifică a masteranzilor şi doctoranzilor
« Cercetare şi inovare – perspective de evoluţie şi integrare europeană », Chişinău, 23
septembrie 2009. pag. 180-181. 0, 14 coli de autor.
5. Reprezentarea legală în materia obligaţiilor. În: Revista Naţională de Drept. 2009. nr. 10-12.
Ediţie Specială. Conferinţa Internaţională ştiinţifico-practică « Educaţie şi cercetare într-un stat
bazat pe drept ». Chişinău 16 octombrie 2009. pag. 171-172. 0,16 coli de autor.
6. Instituţiile reprezentării şi intermedierii în reglementarea Codului civil din 2002. Conferinţa
internaţională ştiinţifico-practică « Codul civil al Republicii Moldova 5 ani de aplicare –
probleme, realizări şi perspective », Chişinău, 18-19 septembrie 2008. 0, 42 coli de autor.
7. Analiza juridică a conceptului de mandat aparent în lumina prevederilor Codului Civil din
2002. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică « Codul civil al Republicii Moldova 5 ani de
aplicare – probleme, realizări şi perspective », Chişinău, 18-19 septembrie 2008. 0, 77 coli de
autor.
Page 212
212
Limbi vorbite :
Limba maternă : Româna
Limbi străine : Excelent (scris, oral) : Engleza, Rusa, Franceza ; Bine: Germana
Posedarea computerului : Microsoft Word, Microsoft Excel, Internet
