66789669 Jurnalul de Studii Juridice 2005

1

Revista

Jurnalul de Studii Juridice a apărut din dorinţa membrilor Centrului de Cercetări Juridice

din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, de a oferi comunităţii ştiinţifice ieşene un cadru adecvat de exprimare a

opiniilor, studiilor, cercetărilor întreprinse în domeniul juridic. Revista apare trimestrial.

Colegiu editorial: Prof.univ.dr. Constantin Andronovici Lect.univ.drd. Oana Zaharia-Lefter Lect.univ.drd. Carla Carmina Spiridon Asist.univ. Liviu Valerian Popa Asist.univ.drd. Mihai Lupu

Acest număr pilot este coordonat de

D-na lect.univ.drd. Oana Zaharia -Lefter

2

Editorial

Apariţia unei noi publicaţii juridice constituie un fapt ce

trebuie semnalat şi salutat; iar când această publicaţie aparţine Facultăţii de Drept a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, pentru noi

cei de aici, este, neîndoios, un prilej de reală satisfacţie. Iniţiativa şi toată munca depusă pentru înfăptuirea acestui

deziderat, existent de la înfiinţarea Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, aparţine unui colectiv de colegi, un colectiv entuziast şi extrem de

profesionist. Mediul academic, universitar resimte nevoia imperioasă,

permanentă, de modalităţi de exprimare liberă şi confruntarea opiniilor. Şi prin acestea găsim drumul consensului, al realităţii, al

devenirii.... Această apariţie se doreşte a fi o permanenţă pentru jurişti, şi

nu numai, şi implicit o cunoaştere şi o recunoaştere a ceea ce reprezintă Facultatea de Drept a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi

în lumea universitară şi academică. Îi salut pe colegii mei şi îi felicit pentru această realizare

deosebită.

Prof.univ.dr. Constantin Andronovici

Fondator al Facultăţii de Drept şi al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi

3

Cuprins I. România şi integrarea europeană Lect.univ.drd.Carla Carmina Spiridon Aderarea României la Uniunea Europeană............................................7 II. Studii, discuţii, comentarii Prep. univ. Raluca -Oana Andone Convenţia matrimonială – mijloc de aplicare a principiului

libertăţii contractuale............................................................................................14 Lect. univ. drd. Nadia Cerasela Dariescu Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor

administrative fiscale............................................................................................31 Lector drd. Mihaela Laura Pamfil Motivele de apel. Doctrină şi jurisprudenţă........................................38 Lect.univ.drd. Carla Carmina Spiridon Inspecţia muncii în Uniunea Europeană şi România........................51 Asist. univ. drd. Raluca Simion Criminalitatea „ gulerelor albe”............................................................59 Lect.univ.drd. Ioana Moisescu Filele cec remise în alb sau postdatate pot fi considerate ca

purtătoare de dată falsă? Această practică a comercianţilor poate constitui infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. 3 din Legea 59/1934?............................65

III. Forum juridic.......................................................................................67 IV. Practica judiciară comentată.............................................................74 * Contestaţie la executarea încheierii de obligare la plata amenzilor civile,

potrivit art. 5803 c.proc.civ. Lacune legislative în materia procedurii de executare. Sarcina probei executării obligaţiei de a face cuprinse în titlul executor. Mijloace de probă admisibile

(Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 194/2005, definitivă şi irevocabilă, comentată de lector universitar drd. Oana Zaharia-Lefter )

4

* Distincţie între execepţia capacităţii procesuale şi excepţia lipsei calităţii

de reprezentant. Punerea sub interdicţie – condiţie esenţială pentru constatarea lipsei de capacitate procesuală a persoanei fizice

(Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 690/8 mai 2003, comentată de lect. univ. drd. Oana Zaharia-Lefter)

* Apartamentul cumpărat de titularul contractului de închiriere în temeiul

Legii 85/1992 , în perioada concubinajului urmat de încheierea căsătoriei, este bun proprietate devălmaşă de la data încheierii căsătoriei lor dacă există convenţia, chiar verbală, a concubinilor, viitori soţi, în acest sens precum şi contribuţia materială a amândurora la dobândirea imobilului. În consecinţă, apartamentul va face parte din masa bunurilor comune, chiar dacă în contractul de vânzare- cumpărare cu valoare de înscris autentic încheiat în temeiul Legii 85/1992 numai unul din concubini are calitatea de cumpărător.

(Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.415/19 octombrie 2004, comentată de lect. univ. drd. Maria Dumitru)

V. Jurisprudenţa instanţelor ieşene......................................................92 Jurisprudenţa instanţelor ieşene în materie civilă şi comercială VI. Lista selectivă a actelor normative................................................115 Calendar legislativ - luna iulie 2005 Calendar legislativ - luna august 2005 Calendar legislativ - luna septembrie 2005 VII. Recenzii şi semnale editoriale.....................................................135 VIII. Viaţa studenţească Student Liliana Rotariu Începutul de an...............................................................................141

5

Despre cuprins

România şi integrarea europeană În contextul integrării României în Uniunea Europeană, reforma în drept

este, în cea mai mare parte, o consecinţă directă a acestui deziderat, determinând modificări, adaptări şi extinderi ale peisajului legislativ intern, în scopul armonizării acestuia cu aquis-ului comunitar.

Fără îndoială, aşadar, un capitol cu această tematică nu poate lipsi dintr-o revistă de studii juridice.

Studii, discuţii, comentarii Capitolul situat sub titlul de mai sus constituie partea centrală şi substanţială

a revistei. În cuprinsul acestuia sunt prezentate, cu modestie, câteva din rezultatele cercetării ştiinţifice şi punctele de vedere ale membrilor Centrului de Cercetări Juridice din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi şi a colaboratorilor acestui Centru.

Forum juridic Capitolul „Forum juridic”, inedit în peisajul revistelor de gen, îşi propune să

creeze un pretext pentru dezbateri pe teme de actualitate juridică. Invită, astfel, cititorii, să-şi spună punctele de vedere faţă de problemele supuse atenţiei lor, aşteptând răspunsul, sub forma unor studii sau comentarii pe adresa redacţiei, în vederea publicării.

În numerele viitoare şi cei care au provocat aici la dezbatere îşi vor preciza, argumentat, opiniile faţă de aspectele în discuţie.

Practica judiciară comentată O revistă de studii juridice nu se poate mărgini la demersuri teoretice.

Aplicaţiunea practică a dreptului face corp comun cu normele substanţiale, prezentând fenomenul juridic în integralitatea sa. Un jurist complet, fie el cadru didactic sau nu, trebuie să poată aplica legea, indiferent de funcţia sa, şi, mai ales, trebuie să acorde jurisprudenţei locul cuvenit în formarea sa profesională.

Jurisprudenţa instanţelor ieşene Capitolul prezintă selecţii din jurisprudenţa instanţelor ieşene în principalele

domenii ale dreptului.

6

Lista selectivă a actelor normative Cititorii revistei, prin intermediul acestei secţiuni, vor fi informaţi cu privire

la principalele acte normative recent adoptate. Recenzii şi semnale editoriale O rubrică sub acest generic îşi va dovedi în permanenţă utilitatea şi va

facilita întâlnirea cu cartea de specialitate. Viaţa studenţească Nu am uitat nici un moment că fiinţăm sub egida unei prestigioase

universităţi. Studenţii sunt cititorii noştri privilegiaţi şi, în mod firesc, le-am acordat un

spaţiu de exprimare, ştiinţifică, ne exprimăm noi convingerea…

7

I. România şi integrarea europeană

Aderarea României la Uniunea Europeană

Lect. univ.drd. Carla Carmina Spiridon

1.Uniunea Europeană – repere generale

Uniunea Europeană este o comunitate de naţiuni şi popoare europene,

cumulând un număr de 25 state, cu perspective ca din 2007 numărul acestora să crească la 27, reunite în jurul unor valori politice, economice, culturale şi sociale comune.

La baza apariţiei Comunităţilor Europene stă declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, care, împreună cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franţei de după război, prezenta un plan de model european.

“Declaraţia Schuman” a devenit o realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de către Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franta şi Italia a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.

Primele succese înregistrate de CECO a determinat miniştrii de externe ai celor 6 ţări fondatoare să încerce continuarea procesului în domeniul economic, astfel că în anul 1956 au fost semnate Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) şi Tratatul Comunităţii Economice Europene (CEE), care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

În cei circa 50 ani de existenţă au fost patru valuri de aderare: - 1973: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie - 1981: Grecia - 1986: Spania şi Portugalia - 1995: Austria, Finlanda şi Suedia După aceste extinderi succesive, denumirea tot mai des folosită pentru

această structură a fost cea de Comunitatea Europeană, subliniind astfel unicitatea centrelor de decizie care există de fapt încă din anul 1967, când s-au unificat Comisiile şi Consiliile de Miniştrii ale celor trei comunităţi1.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, Comunitatea Europeană a fost denumită Uniunea Europeană.

Comunitatea Europeană continuă să existe însă ca parte esenţială a Uniunii Europene, fiind de altfel complet integrată deoarece domeniile Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) au încă la bază cooperarea interguvernamentală, cu toate că Tratatul de la Amsterdam transferă o serie de competenţe şi în aceste domenii de la nivel naţional la nivel comunitar. În acelaşi context, din noiembrie 1993 Consiliul

1 Parlamentul European şi Curtea de Justiţie au fost comune încă de la înfiinţarea Comunităţii Eueopene a Energiei Atomica şi Comunităţii Economice Europene.

8

Comunităţii Europene devine Consiliul Uniunii Europene, fiind desemnat astfel în special în conţinutul actelor adoptate în domeniile PESC şi JAI. În ceea ce priveste Comisia Comunităţii Europene, aceasta a devenit Comisia Europeană..

În timp, tratatelor iniţiale ale comunităţilor europene au suferit o serie de modificări importante prin Actul Unic European (1987), Tratatul de la Maastricht (1992) , Tratatul de la Amsterdam (1997) şi Tratatul de la Nisa (2000).

În încercarea de a perfecţiona întreaga operă europeană începută în 1950, sub preşedenţia lui Valéry Giscard D"Estaing, Convenţia pentru Viitorul Europei a propus, după luni de dezbateri şi negocieri, un Proiect de Constituţie pentru Europa. Acest text dă o mai mare coerenţă tratatelor existente şi face Uniunea mai uşor de înţeles pentru cetăţeni. Proiectul de Constituţie a fost adoptat de Consiliul European din 17/18 iunie 2004, prin care s-au încheiat lucrările Conferinţei interguvernamentale (CIG). Acest text va fi tradus în limbile oficiale ale statelor membre şi va fi semnat oficial de Şefii de State şi de Guverne pe 29 octombrie 2004 la Roma. După această dată, va începe procesul de ratificare în statele membre, după regulile lor constituţionale (aprobarea parlamentară şi/sau referendum).

În prezent, aşa cum menţionam anterior, Uniunea Europeană numără 25 membri şi sunt în desfăşurare negocieri de aderare cu România şi Bulgaria. Din 2007 Uniunea Europeană va avea 27 de membri, inclusiv România. În prezent, ţările candidate sunt: România, Bulgaria, Croaţia şi Turcia.

Uniunea Europeană se bazează pe o Comunitate ce evoluează către Uniunea Economică şi Monetară, precum şi pe cooperarea dintre statele membre în domeniul politicii interne şi externe.

Uniunea Europeană are misiunea de a organiza, într-o manieră coerentă şi solidară, relaţiile între statele membre prin:

- promovarea progresului economic şi social (realizarea Pieţei Unice începând din 1993, lansarea monedei unice europene din 1999);

- afirmarea identităţii europene pe scena internaţională (ajutoare umanitare europene ţărilor terţe, politica externă şi de securitate comună, intervenţii pentru gestionarea crizelor internaţionale, poziţia comună a statelor membre în cadrul organizaţiilor internaţionale);

- instaurarea unei cetăţenii europene (care completează cetăţenia naţionala fără a o înlocui, şi care conferă cetăţeanului european anumite drepturi politice şi civile);

- crearea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei (strâns legat de funcţionarea Pieţei Unice şi de libera circulaţie a persoanelor);

- menţinerea şi dezvoltarea acquis-ului comunitar (ansamblul textelor juridice adoptate de către instituţiile europene, inclusiv tratatele fondatoare).

Drapelul european este albastru, cu 12 stele. A fost adoptat iniţial de către Consiliul Europei, în 1955, şi a devenit drapelul oficial al Comunităţii Europene în mai, 1986. Numărul stelelor nu are legătură cu numărul statelor membre; ele formează un cerc şi sunt dispuse precum orele pe cadranul unui ceas, simbolizând plenitudinea şi perfecţiunea.

9

Imnul european, adoptat în iunie 1985 de către Consiliul european de la Milano, este „Oda bucuriei”, preludiul celei de-a patra părţi a Simfoniei a IX-a de Beethoven

Moneda unică europeană – Euro – a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999 si a început să fie distribuită, în bancnote si monede începând cu 1 ianuarie 2002. Sigla monedei este litera inspirată din litera grecească epsilon si de prima literă a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele simbolizează stabilitatea.

Din mai 2000, Europa are si o deviză – „ Unitate în diversitate” -, rodul unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 si 20 de ani.

2. România şi Uniunea Europeană Problema aderării României la Uniunea Europeană face obiectul a

numeroase discuţii, unele chiar controversate întrucât nici economia României şi nici instituţiile sale nu sunt încă pregătite pentru aderare şi nici regulile europene de primire a noilor ţări candidate nu permit acest lucru atât timp cât nu sunt îndeplinite criteriile stabilite.

Pentru a deveni un stat membru al Uniunii Europene, România trebuie să îndeplineasca criteriile de aderare stabilite la Copenhaga şi să se alinieze la legislaţia şi politicile Uniunii Europene (ceea ce numim sub Aquis comunitar).

Negocierile de aderare, care se întind pe o perioadă de 14 ani (1993-2007)2, au stabilit condiţiile în care Aquis-ul comunitar este aplicat în România, înainte şi după aderare şi maniera în care Romania va participa la instituţiile şi la bugetul Uniunii. În acest context trebuie menţionat faptul că, în materie de negocieri Uniunea are reguli proprii pe care le impune şi care, în consecinţă diferă de metodele tradiţionale cunoscute în diplomaţie. Punctul de plecare în negocierile cu U.E. îl reprezintă, aşa cum menţionam anterior, pachetul de politici comunitare cumulate în cca 90 000 de pagini.

Procesul de negociere propriu-zis presuspune, în primul rând, să se cadă de acord asupra exceptării temporare de la aplicarea regulilor comunitare sau amânării aplicării acestora şi include două elemente:

- domeniul pentru care se cere exceptarea temporară sau amânarea de la aplicarea unor directive

- timpul în care ţara candidată urmează să realizeze pe deplin acquis-ul prin cele două momente: transpunerea legislativă şi implementarea deplină a acestora în practică.

În al doilea rând, negocierile care au loc între părţi se desfăşoară în condiţii cu totul inegale întrucât UE elaborează politicile, iar ţările candidate le preiau în mod individual.

În al treilea rând, ţara candidată întotdeauna trebuie să prezinte prima poziţia sa, în timp ce poziţia UE urmează mai târziu.

În al patrulea rând, după negocieri capitolele sunt doar temporar închise, ele urmând să fie oricând deschise pentru noi negocieri.

2 Spania a avut o perioadă de preaderare de 16 ani, Portugalia – 13 ani, Grecia, Austria, Finlanda şi Suedia -20 de ani.

10

Din motive obiective, legislaţia Uniunii Europene este divizată în 30 de capitole de negociere, fiecare acoperind un anumit domeniu, la care se adaugă capitolul 31 - Diverse, negociat în final, care se referă la alte aspecte ale negocierilor. Acestea sunt declarate închise în mod provizoriu până la momentul finalizării negocierilor. În toată această perioadă a negocierilor, Uniunea Europeana poate cere redeschiderea unui capitol dacă Statul candidat nu-şi îndeplineste angajamentele sau dacă Uniunea vrea să ceară noi perioade de tranziţie sau să le renegocieze pe cele deja stabilite.

Fiecare etapă de negociere (de exemplu deschiderea, inchiderea provizorie sau permanenta a unui capitol) este formalizată prin Conferinţa de Aderare.

Rezultatele negocierilor sunt incluse în Tratatul de Aderare care va intra în vigoare şi ţara candidată va devini stat membru de la data aderării.

2.1.Istoricul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi România România este prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a derulat

relaţii oficiale cu Comunitatea Europeană. Cele două părţi au semnat un acord prin care, în 1974, România era inclusă în Sistemul Generalizat de Preferinţe, iar în 1980 Acordul asupra Produselor Industriale.

Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990.

În 1991 a fost semnat Acordul privind Comerţul şi Cooperarea, ca urmare a reorientării României către valorile democratice. Acordul European a intrat în vigoare pe 1 februarie 1995, după ce prevederile comerciale intraseră deja în vigoare în 1993, printr-un “Acord Provizoriu”.

România depune cererea de a deveni membră a Uniunii Europene în 22 iunie 1995.

În iulie 1997, Comisia Europeană publica “Opinia asupra Cererii României de a deveni membru al UE”, iar în anul următor este produs un “Raport periodic privind progresele înregistrate de România în vederea aderării”.

În cel de al doilea “Raport periodic” asupra României, publicat în octombrie 1999, Comisia recomanda începerea negocierilor cu România, în anumite condiţii, printre care îmbunătăţirea situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi elaborarea unei strategii economice pe termen mediu. Rapoartele periodice sunt publicate anual.

Urmare a Deciziei Consiliului European din Decembrie 1999 de la Summit-ul de la Helsinki, negocierile pentru aderare au început cu România în februarie 2000 (tot atunci au inceput negocierile şi cu Malta, Slovacia, Lituania, Letonia şi Bulgaria).

Pentru a sprijini România în eforturile de pregătire în vederea aderării la UE, în 2002 Comisia Europeană a elaborat o “Foaie de parcurs pentru Bulgaria şi România - Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European”.

În iunie 2003, negocierile de aderare pentru 19 din cele 31 capitole ale acquis-ului sunt, deja, închise provizoriu. Negocierile cu alte 11 capitole sunt în

11

curs. România doreşte să obţină calitatea de membru a Uniunii Europene în 2007.

2.2. Evoluţia negocierilor La 13 octombrie 1999, Comisia a recomandat statelor membre să

deschidă negocierile cu România. Consiliul European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999 a decis să iniţieze negocierile cu România, negocieri care au fost oficial deschise în 15 februarie 2000.

În 2000 nouă capitole au fost deschise şi şase au fost provizoriu închise: 16 - Intreprinderi Mici şi Mijlocii, 17 - Ştiinţă şi Cercetare, 18 - Educaţie

şi Formare Profesională, 26 - Relaţii externe, 27 - Politica externă şi de securitate comună, 12 - Statistici.

In 2001 opt capitole au fost deschise şi trei au fost provizoriu închise: 8 - Pescuit, 23- Protecţia Consumatorului şi a Sănătăţii,5 - Dreptul

Societîţiilor Comerciale. In 2002 ultimele 13 capitole au fost deschise şi şapte au fost provizoriu

închise: 11- Uniune Economică şi Monetară, 13 - Politica Socială şi Ocuparea Forţei de Muncă, 15 - Politica Industrială, 19 - Telecomunicaţii şi Informatică, 20 - Cultură şi Audio- visual, 25 - Uniune Vamală, 30 – Instituţii.

In 2003 şase capitole au fost provizoriu închise: 1 - Libera Circulaţie a Mărfurilor, 2 - Libera Circulaţie a Persoanelor, 4 - Libera Circulaţie a Capitalurilor, 9- Politica în domeniul transporturilor, 10- Impozite, 28- Control financiar.

In 2004 ultimele noua capitole au fost închise : 3 - Libera Circulaţie a Serviciilor, 6 - Politica în Domeniul Concurenţei, 7 - Agricultura, 14 - Energie, 21 - Politica regională şi coordonarea elementelor structurale, 22 - Mediu înconjurator, 24 - Justiţie şi Afaceri Interne, 29 - Dispoziţii Financiare şi Bugetare 31 - Altele.

România a încheiat negocierile în 14 decembrie 2004 când Conferinţa de aderare a ajuns la un acord general final asupra închiderii tuturor celor 31 de capitole de negociere. Consiliul European din 17 decembrie 2004 a anunţat cu satisfacţie închiderea negocierilor şi a solicitat finalizarea Tratatului de aderare cu România3 care includea rezultatele negocierilor.

2.3. Cadrul instituţional al coordonării procesului de pregătire pentru

aderarea la Uniunea Europeană Ministerul Integrării Europene are misiunea de a asigura fundamentarea şi

coordonarea procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, precum şi conducerea negocierilor de aderare.

Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană este un organism fără personalitate juridică, care funcţionează în subordinea directă a primului-ministru. Obiectivul principal este asigurarea coordonării procesului de pregătire pentru

3 Şi cu Bulgaria.

12

aderare, în planul pregătirii sectoriale, al demersurilor politico-diplomatice şi al strategiei de comunicare internă şi externă.

Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană coordoneazã, analizeazã şi dezbate documentele elaborate de instituţiile cu responsabilităţi privind aderarea la Uniunea Europeanã. Comitetul Interministerial este format din reprezentaţii ministerelor şi ai altor instituţii, la nivel de conducere (secretari sau subsecretari de stat pentru integrare europeană şi relaţii externe, preşedinţi), iar la întalnirile sale (de regulă o dată pe lună) pot fi invitaţi ministri, reprezentanţi ai Parlamentului sau Preşedinţiei, ai partenerilor sociali, ai societăţii civile, etc.

La nivelul ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale şi al prefecturilor s-au înfiinţat direcţii sau departamente pentru integrare europeană, direct subordonate conducătorului instituţiei respective. Se realizează astfel descentralizarea activităţii de integrare europeană prin angajarea responsabilităţii organelor administraţiei publice centrale şi ale organelor Guvernului în teritoriu.

Institutul European din România este o instituţie publică infiinţată cu scopul de a asista administraţia publică, mediul de afaceri şi societatea civilă în procesul de conştientizare şi asumare a exigenţelor implicate de procesul de preaderare şi integrare a României în Uniunea Europeană. Activitatea Institutului este structurată pe trei axe principale – cercetare, formare în afaceri europene şi traducerea acquis-ului comunitar.

2.4. Impactul aderării asupra României Din capul locului ar trebui să reiterăm ideea că ţara noastră nu este

pregătită pentru aderarea la Uniunea Europeană. I În primul rând, ar trebui să menţionăm faptul că populaţia Romăniei nu

are o percepţie exactă asupra aderării la Uniune ceea ce afectează buna funcţionare a instituţiilor şi economiei ţării noastre.

În al doilea rând, instituţiile româneşti, chiar şi cele nou create, nu sunt încă armonizate ce cele ale Uniunii.

În al treilea rând, aderarea implică o serie de măsuri de natură comercială cu efecte majore, care ne îndreptăţeşte să credem că România prebuie să facă paşi mărunţi. Aşa fiind, vorbim de măsuri privind înlăturarea barierelor tarifare şi netarifare; adoptarea tarifului comun extern al UE; acordarea unui regim vamal preferenţial unor ţări sau grupuri de ţări terţe în virtutea unor acorduri de asociere, de comerţ liber, a unor aranjamente şi sisteme vamale preferenţiale convenite între UE şi ţările sau grupurile respective; precum şi adoptarea politicilor comerciale ale Uniunii pe plan multilateral, interregional, regional şi bilateral.

În al patrulea rând, punerea în practică a acquis-ului comunitar presupune pentru noi costuri uriaşe pe care nu cred că ni le putem permite în condiţiile în care Uniunea nu va suporta decât 25% din întreaga valoare.

În al cincilea rând, probabil că nu ar trebui să neglijăm nici aspectul privind adoptarea Constituţiei Uniunii Europene care deja a pus numeroase

13

probleme şi semne de întrebare având în vedere faptul că a fost respinsă de cele mai importante state ale Uniunii.

Acest deja celebru act european, ce a fost semnat la 29 octombrie 2004 şi era menit a lua locul actualelor tratate europene, a primit două lovituri puternice din partea Olandei şi Frantei, fiind respins de către cetăţenii acestor ţări în cadrul referendumurilor convocate pentru ratificarea sa. Până în acest moment Tratatul institutind o Constituţie pentru Europa a fost ratificat de 13 din cele 25 de state ale Uniuni, însă, pentru a intra în vigoare, el trebuie să fie unanim aceptat.

O soluţie posibilă pentru blocajul actual ar fi cea dorită de cancelarul austriac Wolfgang Schussel şi susţinută de liderul celui mai puternic grup politic din Parlamentul European Hans-Gert Pottering, respectiv a se convoca noi referendumuri în Franţa şi Olanda, preferabil în 2007. Această soluţie nu este chiar nouă, acelaşi lucru întâmplându-se şi în cazul Tratatului de la Maastricht în Danemarca sau în cazul Tratatului de la Nisa în Irlanda. Noutatea este adusă doar de poziţionarea acestor reluări a referendumurilor după alegerile naţionale programate în cele două ţări, sperându-se astfel că olandezii şi francezii nu vor mai folosi votul negativ la adresa Constituţiei ca un vot de protest împotriva propriului guvern.

14

II. Studii, discuţii, comentarii

Convenţia matrimonială – mijloc de aplicare a principiului libertăţii

contractuale

Prep. univ. Raluca -Oana Andone

În România postdecembristă, un act normativ esenţial care a rămas nemodificat este Codul familiei adoptat de regimul comunist, acesta nefiind declarat neconstituţional. Cât priveşte motivul pentru care încă nu s-a adoptat un nou Cod al familiei care să fie în concordanţă cu noile realităţi economico-sociale, specialiştii sunt de păreri diferite şi devin cu atât mai vehemenţi cu cât discuţia se apropie de convenţia matrimonială. Unii consideră că această convenţie ar fi imorală, reprezentând un instrument sigur de şantaj conjugal, folosit de persoanele care nu se căsătoresc din dragoste, ci gândindu-se la cum s-ar putea îmbogăţi în scurt timp, şi un act care pune la punct divorţul în mod cinic. Aţii consideră că motivul adevărat pentru care românii nu recurg la un asemenea aranjament este sărăcia caracteristică majorităţii populaţiei, înţelegerea premaritală asupra aspectelor financiare dintre soţi privindu-i doar pe cei bogaţi care îşi apără în acest mod averea, nu persoanele cu venituri modeste care îşi pun problema traiului din două salarii.

Convenţia matrimonială, cunoscută şi sub denumirile de contract matrimonial, convenţie sau contract de căsătorie, contract sau acord prenupţial4, reprezintă actul juridic prin care viitorii soţi, uzând de libertatea conferită de legiuitor, îşi stabilesc regimul matrimonial propriu care va reglementa raporturile lor patrimoniale în timpul căsătoriei sau îşi modifică în timpul căsătoriei regimul matrimonial sub care s-au căsătorit. Despre convenţia matrimonială s-a afirmat că ar fi un pact de familie, o cartă patrimonială a menajului sau un regulament al intereselor pecuniare ale soţilor5.

Aceasta este un act juridic bilateral, solemn, public, personal, accesoriu şi, de regulă, revocabil, ce trebuie să îndeplinească anumite condiţii de valabilitate: - în privinţa capacităţii părţilor, se aplică regula potrivit căreia cine poate încheia în mod valabil o căsătorie poate încheia şi o convenţie matrimonială; - consimţământul părţilor trebuie să fie liber şi neviciat; - obiectul convenţiei matrimoniale constă în stabilirea unui regim matrimonial voluntar şi concret, comunitar, separatist sau mixt; - cauza convenţiei matrimoniale se referă la realizarea cadrului pecuniar adecvat ducerii vieţii de familie (affectio conjugalis); - în ce priveşte forma ad validitatem a

4 D. Alexandresco , Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. III, partea I, Editura Socec, Bucureşti, 1916, p. 5; C., Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, A. Băicoianu., Tratat de drept civil român, vol.III, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 4; M.B Cantacuzino, Elementele dreptului civil român, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 697. 5 C. M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 11; Paul Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Parte generală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 184.

15

convenţiei matrimoniale, aceasta trebuie realizată sub forma unui înscris autentic notarial, iar transcrierea ei în registrul special ţinut de instanţa judecătorească constituie o formă cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi. Efectele juridice ale convenţiei matrimoniale se produc din momentul încheierii căsatoriei şi se epuizează o dată cu încetarea căsătoriei prin orice mod. În cazul în care legislaţia este flexibilă şi convenţia matrimonială poate fi modificată în cursul căsătoriei, efectele se vor produce din momentul modificării. Convenţia matrimonială este caducă dacă oficierea căsătoriei nu mai are loc.

Căsătoria se fundamentează pe relaţiile de prietenie şi afecţiune ce trebuie să existe între soţi şi are drept scop întemeierea unei familii. Dragostea dintre soţi nu reprezintă o condiţie de validitate a căsătoriei ca instituţie civilă, deoarece este greu de cuantificat juridic. În viaţa de cuplu căsătorit sunt necesare şi bunurile pentru ca aceasta să se desfăşoare în mod normal, viitorii soţi neputând evalua situaţia lor doar metafizic, ci şi materialist. Efectele patrimoniale ale căsătoriei sunt inevitabile, derivând din necesitatea de a întreţine familia, dar aceasta nu înseamnă că trebuie transformate într-un scop în sine.6

Noţiunea de regim matrimonial nu desemnează efectele nepatrimoniale ale căsătoriei, aşa cum ar fi tentaţi să o facă cei mai puţin avizaţi, ci contrariul, adică efectele pecuniare ale căsătoriei. În sens material, obiectul regimului matrimonial se referă la ansamblul bunurilor soţilor dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, împreună sau separat, cu titlu oneros sau gratuit. În sens juridic, acesta priveşte un ansamblu de reguli care guvernează proprietatea soţilor asupra bunurilor lor şi modul de exercitare a drepturilor asupra lor. Regimul primar reprezintă un ansamblu de reguli imperative şi esenţiale care se aplică tuturor căsătoriilor, indiferent de regimul matrimonial concret al soţilor, şi care există doar în dreptul ţărilor unde se aplică o pluralitate de regimuri7. Din punct de vedere patrimonial, prin simpul efect al încheierii căsătoriei, soţii sunt supuşi regulilor regimului primar. Acesta este conceput să asigure, în perioadele de pace sau de criză conjugală, un echilibru între soţi în plan patrimonial, un raport echitabil între coeziunea cuplului şi autonomia de interese a fiecăruia dintre soţi. În general, se referă la protecţia domiciliului conjugal, la suportarea cheltuielilor căsătoriei şi la repartizarea puterilor soţilor în privinţa gestionării patrimoniilor proprii şi a celui comun. Pentru sistemele de drept naţional care prevăd un singur regim matrimonial obligatoriu şi nemodificabil, acesta se reduce la regimul primar, aşa cum este cazul dreptului român actual care nu permite nici o derogare de la comunitatea de bunuri a soţilor instituită prin Codul familiei.

S-a observat de-a lungul timpului că regimul politic existent la un moment dat într-un stat influenţează în mod substanţial procesul legislativ, luând astfel naştere acte normative menite să susţină regimul şi ideologia sa. Astfel, în România, ca şi în celelalte foste ţări socialiste, dreptul patrimonial al familiei a cunoscut o evoluţie specifică, în sensul limitării libertăţii de organizare şi funcţionare a relaţiilor patrimoniale dintre soţi, concretizată prin instituirea în 1954 a unui regim matrimonial unic, legal şi de comunitate. Timp de aproape un secol (1865 – 1954)

6 P. Vasilescu, op. cit., p. 14. 7 C. M.Crăciunescu, op. cit, pag. 22; P.Vasilescu, op. cit., p. 34.

16

contractul de căsătorie a fost în vogă mai ales între românii de viţă nobilă care nu concepeau o căsătorie fără semnarea prealabilă a unui asemenea act. Cele mai importante căsătorii erau aprobate doar după ce capii celor două familii puneau la punct în cele mai mici detalii modalitatea în care se realiza fuziunea dintre două averi într-una singură de o mărime considerabilă. După reinstaurarea democraţiei în Romania, necesitatea redării posibilităţii de alegere a regimului matrimonial pe care fiecare familie îl consideră cel mai potrivit situaţiei concrete a devenit evidentă, căci pentru a funcţiona cât mai eficient, regimurile matrimoniale din fiecare stat trebuie adaptate şi la realităţile economice.

În scopul de a realiza un scurt istoric al evoluţiei regimului matrimonial român, precizăm că, în primul rând, Codul civil, intrat în vigoare în 1865 şi inspirat din Codul lui Napoleon (1807), reglementa raporturile de familie în art. 127- 460 şi art. 1223-1232 şi consacra regimul legal al separaţiei de bunuri în privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi, aplicabil doar dacă soţii nu s-au înţeles prin convenţie matrimonială să se supună altui regim. Regimurile matrimoniale erau libere şi imutabile. În cadrul regimului separaţiei de bunuri, fiecare soţ avea dreptul exclusiv de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale, cu obligaţia de a contribui la cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să-şi întreţină soţia, care, la rândul său, trebuia să contribuie la sarcinile căsniciei cu a treia parte din veniturile sale.

Ca regim convenţional, Codul civil reglementa regimul dotal. Dota era definită în art. 1234 C. civ. ca fiind averea ce se aducea bărbatului din partea femeii pentru a-l ajuta să susţină sarcinile căsniciei. Dota era formată din bunuri pe care le aducea femeia, bărbatul sau chiar terţii. Femeia îşi putea consitui dota prin declararea ca fiind dotale bunurile sale prezente sau viitoare, total sau parţial. Soţii puteau adopta regimul dotal prin convenţie matrimonială chiar cu modificări. Prin art. 1224 şi 1225, Codul civil recunoştea libertatea convenţiilor matrimoniale, cu condiţia neatingerii drepturilor bărbatului de cap al familiei şi a respectării normelor imperative ale legii. Regimul matrimonial se stabilea înaintea încheierii căsătoriei şi nu putea fi modificat în cursul acesteia, potrivit art. 1228. Convenţia matrimonială avea un caracter solemn şi public, trebuind înscrisă într-un registru special ţinut la instanţa judecătorească.

Codul civil s-a abătut de la tradiţia juridică română şi a împrumutat din dreptul francez incapacitatea femeii măritate8, care păstra proprietatea dotei, însă bărbatul era uzufructuarul bunurilor dotale pe care le administra singur. Ea putea înstrăina bunurile mobile dotale cu autorizaţia bărbatului, pe când bunurile imobile dotale erau inalienabile. La încetarea căsătoriei prin orice modalitate prevăzută de lege, dota se restituia femeii.

Bunurile care nu erau constituite ca dotă se numeau parafernale, femeia exercitând asupra acestora dreptul de folosinţă şi de administrare, dreptul de a încheia acte de dispoziţie cu titlu oneros asupra bunurilor mobile, dar pentru actele de dispoziţie cu titlu gratuit sau oneros privind bunurile imobile şi pentru acţiunile în justiţie, femeia avea nevoie de autorizaţia bărbatului, sau, în lipsă, de autorizaţie din partea instanţei judecătoreşti, potrivit art. 199 şi 200 C.civ. Incapacitatea femeii

8 P. Vasilescu, op.cit., pag. 137.

17

atrăgea anulabilitatea actului juridic încheiat de aceasta în sfidarea autorizării maritale sau judecătoreşti, nulitatea putând fi invocată de bărbat, de femeie sau de moştenitorii lor în termen de 10 ani, potrivit art. 1255 C. civ.

Codul civil mai reglementa, ca o anexă la regimul dotal, societatea de achiziţii care consta într-o masă restrânsă de bunuri aflate în proprietate comună a soţilor.

Constituţia din 1948, deşi nu scotea raporturile juridice de familie de sub reglementarea Codului civil şi nici nu abroga expres anumite texte ale acestuia, practic, prin consacrarea unor noi principii, ca de exemplu cel al egalităţii între sexe, a adus importante modificări relaţiilor de familie. Astfel, s-a abrogat tacit regimul dotal şi s-a modificat puţin regimul separaţiei de bunuri, încât soţia nu mai era obligată să verse bărbatului partea sa de contribuţie la cheltuielile căsniciei.

În 1954 România a împrumutat integral Codul familei sovietic şi a scos în afara legii contractul de căsătorie, considerat din acel moment degradant şi imoral. Decretul nr. 32/19549 pevedea, în art. 49, că la data intrării în vigoare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, se abrogau dispoziţiile art. 6-133 şi art. 1223-1293 din Codul civil privind regimurile matrimoniale. Art. 4 alin.1 şi 2 din acest decret dispunea că soţii urmau să fie supuşi dispoziţiilor Codului familiei, de la data intrării sale în vigoare, în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi regimul lor matrimonial, legal sau convenţional de mai înainte. Bunurile pe care soţii le aveau la data intrării în vigoare a codului deveneau comune sau proprii, potrivit dispoziţiilor sale. Căsătoriilor desfăcute înainte de intrarea în vigoare a acestuia nu li se aplica noul cod.10

Codul familiei, intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a scos relaţiile de familie de sub incidenţa Codului civil, indiferent de data căsătoriei şi regimul dotal sau convenţional utilizat anterior. Regimul matrimonial din dreptul român actual reglementat de acest cod constă în totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi raporturile stabilite între soţi şi terţele persoane cu privire la bunurile soţilor şi este unul legal, unic, obligatoriu, nemodificabil şi de comunitate de bunuri11. Fiind singurul regim matrimonial prevăzut de legea română, este exclusă posibilitatea adoptării altuia prin convenţia matrimonială a soţilor.

Potrivit art. 30 şi 31 Codul familiei, bunurile soţilor sunt împărţite în două categorii: bunuri comune ale soţilor şi bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi. Toate bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege a fi comune, această prezumţie având un caracter relativ şi constituind o scutire de dovadă. În 9 Decretul pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr. 32/31 ianuarie 1954. 10 T. R. Popescu, Dreptul familiei.Tratat, vol I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p.162; M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul R.S.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 396. 11 I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.119; Al. Bacaci, V. Dumitrache, C.Hageanu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 47.

18

schimb, pentru ca un bun să fie considerat propriu, trebuie să se facă dovada în acest sens. Doar anumite bunuri, limitativ prevăzute de lege, sunt considerate bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi. Orice convenţii, intervenite fie între soţi, fie între aceştia şi terţi, contrare acestor pevederi sunt lovite de nulitate absolută, de exemplu, convenţia prin care s-ar stabili că anumite bunuri, deşi dobândite în timpul căsătoriei, devin bunuri personale ale unuia dintre soţi. Sunt nule atât convenţiile prin care s-ar suprima sau micşora comunitatea de bunuri, cât şi cele prin care s-ar mări comunitatea de bunuri.

Soţii pot încheia convenţii cu privire la modul de administrare şi de folosinţă a bunurilor comune sau pot dispune împreună doar de bunurile comune, însă nu sunt valabile convenţiile prin care un soţ ar da mandat general celuilalt de a dispune de bunurile comune. Prin art.1307 C. civ. sunt interzise vânzările între soţi pentru că, în realitate, sub astfel de acte s-ar putea ascunde o donaţie, aceasta fiind revocabilă, potrivit art. 937 C. civ.

Pe lângă activul format din bunurile soţilor, în patrimoniul acestora există şi un pasiv format din datoriile lor. Legea prezumă că datoriile soţilor sunt proprii, dacă nu fac parte din categoria celor comune limitativ enumerate. Aşadar, cu excepţia datoriilor prevăzute de art. 32 Codul familiei, orice alte datorii ale soţilor sunt proprii. Soţii răspund împreună pentru datoriile lor comune. Cu ocazia împărţirii bunurilor comune se va stabili şi contribuţia la datoriile comune, proporţional cu partea din comunitate cuvenită fiecărui soţ.

Prin dispoziţiile art. 33 şi 34 Codul familiei s-a stabilit o ordine potrivit căreia bunurile comune pot fi urmărite doar de creditorii comuni ai soţilor (aceştia pot urmări şi bunurile proprii ale soţilor, numai dacă bunurile comune nu sunt îndestulătoare pentru satisfacerea creanţelor lor), iar bunurile proprii pot fi urmărite doar de creditorii personali ai fiecărui soţ (dacă acestea sunt insuficiente, ei pot cere împărţirea bunurilor comune în proporţia necesară pentru acoperirea creanţei lor). Aşadar, între natura creanţei şi categoria de bunuri din care poate fi satisfacută creanţa există o corespondenţă.

Legiuitorul a consacrat egalitatea soţilor cu privire la administrarea, folosinţa şi dispoziţia bunurilor comune. Mandatul tacit reciproc a fost reglementat deoarece nu toate actele pot fi încheiate cu consimţământul expres al celuilalt soţ, altfel îngreunându-se foarte mult exercitarea drepturilor soţilor privind bunurile lor comune, precum şi circuitul civil. Conform art. 35 Codul familiei, se prezumă că fiecare soţ are şi consimţământul celuilalt când exercită singur aceste drepturi. Ca o limită legală a acestui mandat tacit reciproc, Codul familiei prevede că actele de dispoziţie cu privire la imobile nu pot fi încheiate fără consimţământul soţului. Astfel, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina sau greva un teren sau o construcţie fără consimţământul expres al celuilalt soţ.

Regimul comunităţii matrimoniale există pe toata durata căsătoriei, în principiu. Potrivit art. 36 Codul familiei, regula este că bunurile comune ale soţilor se împart ca urmare a desfacerii sau încetării căsătoriei, iar excepţia constă în faptul că ele se pot împărţi, în întregime sau numai o parte, în timpul căsătoriei, la cererea unuia dintre soţi sau a creditorilor personali ai soţilor, pentru motive temeinice, de natură a prejudicia interesele unuia dintre soţi sau ale terţilor. Bunurile astfel împărţite devin proprii, iar cele care nu au fost împărţite şi cele care se vor dobândi

19

ulterior rămân bunuri comune. Împărţirea bunurilor comune se poate face numai prin hotărâre judecătorească.

La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se pot împărţi prin învoiala soţilor, iar dacă aceştia nu se înţeleg, va decide instanţa de judecată. Deoarece Codul familiei nu prevede nici un criteriu pentru stabilirea cotei cuvenite fiecărui soţ, în practică s-a folosit drept criteriu contribuţia efectivă a fiecăruia la dobândirea bunurilor comune, astfel încât la partaj este posibilă stabilirea unor cote inegale. Totuşi, se ia în calcul la stabilirea cotei şi munca depusă în gospodărie şi pentru creşterea copiilor de către soţul care nu a fost angajat şi nu a avut venituri, cât şi faptul că un soţ a distrus o parte din bunurile comune sau că numai unul din soţi a plătit ratele unor bunuri achiziţionate. Importantă este contribuţia fiecărui soţ la dobândirea tuturor bunurilor comune, nu a fiecărui bun în parte, luându-se în considerare inegalitatea veniturilor.

Instanţa va trece apoi la formarea şi atribuirea loturilor sau la vânzarea bunurilor prin bună-învoială sau la liciţatie publică, dacă împărţirea în natură nu este posibilă. În practică s-a hotărât că formarea şi compunerea loturilor trebuie să se facă astfel încât să se dea fiecărei părţi, pe cât posibil, acelaşi fel de bunuri şi doar în caz de inegalitate a loturilor în natură se va proceda la compensarea în bani. Varianta compensării în bani şi a atribuirii tuturor bunurilor numai unei părţi nu este permisă de instanţă, dar aceasta se poate face printr-o tranzacţie între soţi.

După rămânerea definitivă a hotărârii de partaj, bunurile comune devin bunuri proprii, potrivit cotelor stabilite de instanţă. Efectul hotărârii de împărţire retroactivează până la data desfacerii sau a încetării căsătoriei, moment până la care regimul juridic al bunurilor a fost acela al devălmaşiei şi numai după aceasta dată, pe cote-părţi.

Luând în considerare faptul că, în practică, schimbările majore intervenite pe plan economico-social generează ca un joc de domino reforme legislative, o societate care promovează noi tipuri de relaţii sociale va trebui să-şi adapteze şi cadrul legislativ. Procesul de unificare europeană presupune nu numai desfiinţarea frontierelor interioare, ci şi apropierea legislaţiilor. Prin dispoziţiile cuprinse în art. 100(94)-102(97) din Tratatul Comunităţii Europene (Titlul VI referitor la Reguli comune asupra concurenţei, fiscalităţii şi apropierii legislaţiilor) s-au stabilit reglementări generale privind apropierea legislaţiilor în vederea realizării pieţii interne. Consiliul European a adoptat directive pentru apropierea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative ale statelor membre. Unificarea legislaţiilor ţărilor membre ale Uniunii Europene va avea loc cu siguranţă, aşa încât eforturile României, ca stat aspirant la această calitate, ar trebui canalizate către o codificare care să îndeplinească exigenţele acesteia12. Motivele tergiversării adoptării unui nou Cod civil de către legiuitorul român constau, probabil, în incapacitatea acestuia şi a societăţii româneşti de a se desprinde de regimul matrimonial de comunitate aplicabil timp de 50 de ani, de a absorbi noile realităţi socio-economice şi de a observa evoluţia regimurilor matrimoniale la nivel internaţional, în lumina faptului că România este una dintre puţinele ţări din lume

12V. V. Popa, Proiectul Codului civil la confluenţa dorinţei, a necesităţii şi a posibilittăţii, în Buletinul de informare legislativă al Consilului Legislativ al României nr. 1/2005, p.17-24.

20

care mai practică un regim matrimonial unic, fără a acorda cuplurilor căsătorite posibilitatea de a-şi alege cel mai potrivit sistem.

În prezent, în ţara noastră există un proiect de modificare a Codului civil, ce va reglementa şi raporturile de familie, dar care încă se află pe masa de lucru a Parlamentului. Totuşi, proiectul a primit avizul Consiliului Legislativ al României13 la 12 februarie 2004, a fost înregistrat la Senat în 3 martie 2004 şi deja adoptat de această cameră a Parlamentului României la data de 13 septembrie 2004. Din 14 septembrie 2004 proiectul a fost înregistrat la Camera Deputaţilor unde se află şi în acest moment în discuţia Comisiei juridice. Aşadar, proiectul noului Cod civil a parcurs jumătate din procesul de adoptare, trecând de Senat şi urmând să fie adoptat de către Camera Deputaţilor.

În expunerea de motive a proiectului, se precizează că la elaborarea sa au fost valorificate încercările făcute de-a lungul timpului pentru modificarea şi completarea Codului civil, dar mai ales reglementările moderne existente în alte legislaţii, cel mai intens folosite ca material documentar fiind Codul civil francez, aşa cum a fost modificat în 2001, şi Codul civil din 1991 al provinciei Québec din Canada, cu modificările şi completările ulterioare. Proiectul a fost conceput de un colectiv alcătuit din cadre universitare ale Facultăţilor de Drept din Bucureşti şi din Cluj, dar şi din practicieni cu experienţă. În diverse etape ale elaborării proiectului, acesta a fost înaintat instanţelor şi parchetelor pentru observaţii şi propuneri axate pe aspectele practice. Activitatea de elaborare a proiectului a beneficiat de sprijinul Agenţiei Canadiene pentru Dezvoltare Internaţională (CIDA) prin grupul de experţi din Québec care a lucrat la elaborarea Codului civil al Québec-ului din 1991, aceştia acordând consiliere cu privire la proiect, participând efectiv la comisiile de lucru, şi transmiţând materiale documentare şi studii de drept comparat.14

Proiectul Codului civil, care include şi dispoziţii specifice dreptului familiei (titlul II – Căsătoria, capitolul V – Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor: art. 242 – 296), propune o reformă legislativă a regimului matrimonial aplicabil în România. Astfel, regimul matrimonial legal primar, aplicabil în cazul în care soţii nu aleg un alt tip de regim prin convenţia matrimonială, este actualul regim al comunităţii de bunuri, fapt ce rezultă din dispoziţiile art. 257. Noutatea adusă de proiect constă în faptul că, potrivit art. 242, prin convenţie matrimonială viitorii soţi pot adopta un regim convenţional, precum regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii convenţionale de bunuri. Mai mult, conform art. 295, după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, regimul matrimonial legal sau convenţional poate fi schimbat. Între soţi, regimul matrimonial produce efecte din ziua încheierii căsătoriei, iar faţă de terţi, acesta este opozabil de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, conform art 243.

13 Acesta funcţionează în baza Legii nr. 73/1993, începându-şi propriu-zis activitatea la data de 01.04.1996. Atribuţiile sale se referă la analizarea şi avizarea proiectelor de legi, în vederea adoptării lor de către Parlament, realizarea sau coordonarea elaborării unor proiecte de coduri, armonizarea soluţiilor legislative preconizate cu reglementările Uniunii Europene şi ale convenţiilor internaţionale la care România este parte. 14 Proiectul Codului civil. Expunere de motive, p. 2.

21

Un alt element de noutate faţă de actualul regim matrimonial se referă la dispoziţiile din art. 250 şi 251 potrivit cărora un soţ, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune fără consimţământul scris al celuilalt soţ de drepturile care asigură folosinţa locuinţei familiei, iar, în cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului sau dacă închirierea s-a făcut înainte de căsătorie. În plus, un soţ nu poate dispune fără consimţământul scris al celuilalt soţ de bunurile care mobilează sau decorează locuinţa familiei şi nici nu le poate deplasa din aceasta.

Pentru prima dată se prevede expres faptul că munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la suportarea cheltuielilor căsătoriei, iar, în cazul în care soţul a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă prin prestaţia sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi a celei de a contribui la cheltuielile căsătoriei, conform art. 254 şi 256.

Un soţ poate obţine încuviinţarea instanţei pentru a-l reprezenta pe celălalt soţ în exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial, dacă acesta din urmă se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa, potrivit art. 245. În mod excepţional, conform art. 246, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăşi doi ani. Dacă măsura priveşte bunuri mobile sau imobile, hotărârea judecătorească se va nota în registrele de publicitate prevăzute de lege.

O secţiune din proiectul Codului civil este dedicată convenţiilor matrimoniale care, potrivit art. 257, trebuie încheiate obigatoriu de viitorii soţi dacă ei aleg regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii convenţionale de bunuri. Acestea se încheie, conform art. 258, înainte de căsătorie, prin act autentic notarial, cu consimţământul personal al viitorilor soţi, sub sancţiunea nulităţii absolute. Pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu într-un registru special ţinut de judecătoria în a cărei circumscripţie se afla domiciliul comun al soţilor sau, în lipsă, domiciliul fiecăruia dintre soţi şi, dacă este cazul, se vor nota în cartea funciară, în registrul comerţului şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege, conform art. 262. Dacă nu se îndeplinesc aceste formalităţi de publicitate, convenţia matrimonială nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat de aceasta cu unul dintre soţi. Prin aceste convenţii nu se poate deroga de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales şi nu se poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, responsabilităţii părinteşti şi devoluţiunii succesorale legale, conform art. 259. Convenţia matrimonială poate fi modificată, înainte sau după încheierea căsătoriei, cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de proiectul de lege.

Pentru prima dată se nominalizează în art. 260 şi 261 clauza de preciput ce poate fi inserată în convenţia matrimonială. Potrivit acesteia, înainte de partajul succesoral, soţul supravieţuitor are dreptul să preia fără plată unul sau mai multe din bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Aceasta clauză devine

22

caducă în cazul încetării căsătoriei în timpul vieţii soţilor. Graţie acestei clauze se îndreaptă o injustiţie pe care o suferă soţul supravieţuitor datorită aplicării dizpoziţiilor actualei legi succesorale care îi atribuie o cotă destul de mică din masa succesorală a soţului decedat.

Proiectul Codului civil reglementează, în primul rând, regimul comunităţii legale, preluând în mod aproape identic dispoziţiile actualului Cod al familiei, o deosebire referindu-se la posibilitatea împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei prin acordul soţilor, lucru interzis de legislaţia actuală. În puls, se precizează în art. 270 alin. 3 că pentru bunurile mobile dobândite înainte de căsătorie se va întocmi un inventar, în lipsa acestuia, prezumându-se, până la proba contrarie, că bunurile sunt comune. Conform art 276, unul dintre soţi poate, numai cu acordul celuilalt soţ, să devină asociat la o societate comercială întrebuinţând bunuri comune ca aport la capitalul social sau pentru dobândirea de părţi sociale sau de acţiuni.

În continuare, proiectul prezintă regimurile matrimoniale convenţionale care pot fi adoptate de către viitorii soţi ca o alternativă la regimul legal al comunităţii de bunuri: regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii convenţionale de bunuri.

În cadrul regimului separaţiei de bunuri reglementat de art. 286 –291, fiecare dintre soţi este proprietarul bunurilor sale prezente şi al celor pe care le dobândeşte după încheierea căsătoriei şi răspunde singur pentru obligaţiile asumate, cu excepţia celor legate de cheltuielile obişnuite ale căsătoriei şi de creşterea şi educarea copiilor. La adoptarea acestui regim, soţii trebuie să întocmească un inventar al bunurilor mobile ce aparţin fiecăruia dintre ei, putându-se redacta unul şi pentru cele dobândite în timpul separaţiei de bunuri. Acest inventar se anexează la convenţia matrimonială supunându-se, pentru opozabilitatea faţă de terţi, la aceleaşi formalităţi de publicitate ca şi aceasta. În lipsa inventarului, dreptul de proprietate exclusivă se prezumă, până la proba contrarie, în favoarea soţului posesor. Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă, de validitate ori de publicitate, proprietatea exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul cerut de lege. Eventualele bunuri dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote-părţi.

Soţul care se foloseşte de bunurile celuilat soţ fără împotrivirea acestuia din urmă are obligaţiile unui uzufructuar, el fiind dator să restituie numai fructele şi veniturile existente la data solicitării lor de către celălalt soţ sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.

Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă poate alege, în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul achizitor. Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul achizitor să dispună de bunul dobândit.

La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi poate reţine bunurile celuilalt până la acoperirea integrală a creanţelor pe care şi le datorează unul altuia.

23

Un alt regim relementat de proiectul Codului civil în art. 292-294 este cel al comunităţii convenţionale de bunuri care se aplică atunci când se derogă, prin convenţie matrimonială, de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale. Astfel, convenţia matrimonială se poate referi la includerea în comunitate a bunurilor dobândite înainte de căsătorie ori restrângerea comunităţii numai la acestea din urmă sau la restrângerea comunităţii la bunurile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei, la obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare (în acest din urmă caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei) sau la includerea clauzei de preciput. În măsura în care prin convenţie matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii convenţionale se completează cu dispoziţiile legale privind regimul comunităţii legale.

Indiferent de regimul matrimonial adoptat de soţi, la cererea unuia dintre ei, când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei, instanţa, conform art. 294, poate hotărî aplicarea regimului separaţiei de bunuri, lichidându-se regimul matrimonial anterior, după regulile specifice acestuia.

Pentru a observa cât de oportună este modificarea regimului matrimonial actual, propusă de proiectul Codului civil, trebuie să prezentăm regimurile aplicabile pe plan internaţional. În doctrina românească actuală15 s-a realizat o clasificare a regimurilor matrimoniale după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de izvoarele lor, acestea se împart în regimuri matrimoniale legale – stabilite de lege şi convenţionale – stabilite prin convenţia matrimonială a soţilor. În funcţie de structura lor, există regimuri matrimoniale de separaţie ori de comunitate de bunuri sau mixte. După cum se pot modifica sau nu în timpul căsătoriei, există regimuri matrimoniale mutabile şi imutabile. Regimurile matrimoniale regăsite în diferite sisteme de drept naţionale sunt foarte variate. Ca un numitor comun, dreptul familiei de astăzi se caracterizează prin egalitatea în drepturi a soţilor, abandonarea incapacităţii femeii căsătorite şi consacrarea unui set de reguli numite regim primar care au rolul de a asigura o coeziune a raporturilor patrimoniale dintre soţi, mai ales în cadrul regimurilor de separaţie. Se observă o evoluţie a legislaţiilor în sensul consacrării libertăţii regimului matrimonial şi a mutabilităţii sale. Totuşi, tradiţiile şi factorii socio-psihologici continuă să-şi pună amprenta asupra fiecărui sistem de drept.

Astfel, în literatura de specialitate16, încercându-se o grupare a statelor după regimul legal instituit, în afara oricărei tipologii s-a plasat regimul matrimonial din Statele Unite ale Americii, caracteristic lui fiind faptul că raporturile patrimoniale dintre soţi nu cunosc o autonomie propriu-zisă, fiind înglobate în raporturile de drept generale stabilite între soţi. În 1983 s-a adoptat în S.U.A. Legea privind uniformizarea contractului prenupţial (Uniform Premarital Agreement Act - UPAA), care stabileşte că viitorii soţi pot include în contractul prenupţial clauze privind: - drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi în ce priveşte bunurile fiecăruia, indiferent de

15 I. P Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Educational, Bucureşti, 1998, p. 47; I. Albu, op. cit., p.118 16 P. Vasilescu, op. cit., p.105-106.

24

momentul achiziţionării lor; - împărţirea bunurilor în cazul separării, divorţului sau decesului soţului; - modificarea sau eliminarea suportului financiar din partea soţului; - dispoziţii testamentare. UPAA permite viitorilor soţi să se înţeleagă asupra oricăror alte probleme, cu singurul amendament ca respectiva convenţie să nu încalce siguranţa publică ori legea penală şi să nu afecteze drepturile copiilor. Părţile sunt obligate, înainte de încheierea contractului, să-şi declare cu onestitate toate obligaţiile financiare şi toate proprietăţile afectate de sarcini. Pentru a fi valabil, contractul prenupţial trebuie întocmit în scris şi semnat de ambii soţi, care au capacitate contractuală şi participă benevol la înţelegere. Acesta poate fi modificat sau înlăturat în cursul căsătoriei printr-o înţelegere în scris semnată de părţi.

În practica americană s-a obsevat că persoanele care preferă încheierea contractului prenupţial sunt cele care deţin averi mari, doresc să clarifice obligaţiile lor faţă de o fostă soţie sau un copil dintr-o căsătorie anterioară sau vor să stabilească drepturile noii soţii în ce priveşte afacerea familiei lui. În statul american Texas, regimul legal al comunităţii de bunuri poate fi modificat prin contractul prenupţial sau chiar înlocuit cu cel al separaţiei de bunuri.

Regimurile legale de comunitate se găsesc mai ales în dreptul fostelor state socialiste şi în China. Acest tip de regimuri se întâlneşte sub două forme: - comunitate universală, cuprinzând toate bunurile soţilor, indiferent dacă au fost achiziţionate înainte sau în timpul căsătoriei, ca în Danemarca, Norvegia, Finlanda, Suedia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Brazilia şi Uruguay; - comunitate redusă la bunurile achiziţionate în timpul căsătoriei, aplicată ca regim legal în România, Franţa, Spania, Portugalia, Bulgaria, Polonia, Rusia, China, Venezuela, Peru, Mexic şi Chile.

În cadrul regimurilor comunitare, unele bunuri sunt comune, numindu-se achiziţii, şi reprezintă acele bunuri dobândite cu titlu oneros în timpul căsătoriei, cu excepţia celor considerate proprii prin lege sau convenţia părţilor. În ce priveşte bunurile proprii, majoritatea legislaţiilor de tip comunitar prevăd că acestea sunt bunurile de înainte de încheierea căsătoriei şi cele dobândite în timpul ei prin moştenire sau donaţie. Bunurile proprii sunt administrate de fiecare soţ, iar cele comune într-un sistem de cogestiune. Ca o excepţie, în unele ţări din Africa şi în Brazilia, bărbatul administrează singur bunurile comune şi cele proprii ale soţiei. La lichidarea regimului, fiecare soţ îşi ia bunurile proprii, iar cele comune se împart, de regulă, în părţi egale.

Un astfel de sistem există în România, din 1954, sub forma comunităţii legale de bunuri, şi în Franţa, din 1965, sub forma regimului legal al comunităţii de achiziţii (communauté d’acquêts) sau a regimului convenţional al bunurilor mobile şi achiziţiilor.

Regimurile de comunitate prezintă următoarele avantaje17: - sugerează ideea de comuniune între cei căsătoriţi; - spiritul de chibzuială a banilor este încurajat, datorită cheltuielilor comune; - soţul supravieţuitor culege bunuri atât din patrimoniul matrimonial, cât şi din cel succesoral; - solidaritatea obligaţională între soţi poate fi văzută ca un avantaj al creditorilor. S-ar putea chiar susţine că este un regim echitabil deoarece la desfacerea căsătoriei bunurile comune se împart între

17 C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 40-42.

25

soţi în funcţie de contribuţia fiecăruia dintre ei la dobândirea lor, deci nu neapărat în mod egal, prin intermediul instanţei, dacă cei doi nu au ajuns la un acord care nu trebuie neapărat să respecte regulile legale şi supletive de partaj. Astfel, un om cu avere nu ar avea motive să fie intimidat de un astfel de regim, dacă reuşeste să dovedească instanţei contribuţia minoră a soţiei la dobândirea bunurile comune, cât şi faptul că anumite bunuri sunt proprii. Însă, acest tip de regimuri prezintă şi dezavantaje: - complexitatea regulilor de gestiune a comunităţii; - încurajarea căsătoriilor din interes, pentru că se prezumă, până la proba contrară, că orice bun dobândit de unul dintre soţi în timpul căsătoriei este un bun comun; - împărţirea bunurilor comune este complicată; - presupune reguli speciale de probă. Acesta a fost considerat în literatura de specialitate18 un regim constrângător, rigid şi fără alternativă, care nu mai corespunde unor exigenţe moderne şi democratice privind reglementarea raporturilor patrimoniale ale soţilor, cărora trebuie să li se recunoască libertăţi mai mari.

Regimurile legale de separaţie sunt relativ izolate, găsindu-se în Japonia, Turcia şi Grecia, ultima fiind singura ţară europeană care mai reglementează şi regimul dotal, dispărut de pe bătrânul continent. În dreptul german, regimul separaţiei este unul convenţional, aplicabil dacă soţii refuză regimul legal al participării la achiziţii, iar în dreptul elveţian are un statut de drept convenţional sau de drept extraordinar, ultimul fiind dispus de judecător, la cererea unuia dintre soţi, ca o măsură de protecţie împotriva celuilalt, pentru motive expres prevăzute de lege care ţin de insolvabilitatea soţului sau de administrarea paguboasă a bunurilor dobândite sub regimul legal de participare la achiziţii sau operând de plin drept în cazul falimentului soţului sau separaţiei de corp. În dreptul francez, regimul convenţional al separaţiei de bunuri se caracterizează prin dispoziţii speciale privind probaţiunea. Astfel, soţii pot stabili prin convenţia matrimonială prezumţii relative convenţionale de proprietate. Codul civil francez prevede o prezumţie legală de indiviziune în sensul că, dacă nu poate fi dovedită proprietatea exclusivă, se consideră că acele bunuri aparţin soţilor în indiviziune, fiecăruia jumătate.

În dreptul englez, termenul de regim matrimonial este necunoscut, regulile privind statutul patrimonial al soţilor nefiind sistematizate, însuşi dreptul familiei primind o recunoaştere abia după 1950. Reformatorii victorieni au eliminat incapacitatea femeii căsătorite impusă anterior şi au introdus regimul separaţiei de bunuri. Legea privind domiciliul conjugal (Matrimonial Homes Act) din 1967 a dat fiecăruia dintre soţi posibilitatea de a-şi înregistra dreptul de ocupaţie a domiciliului, dacă acesta aparţine celuilalt soţ, iar Legea privind acţunile în materie de căsătorie şi bunuri matrimoniale (Matrimonial Proceedings and Property Act) din 1970 a clarificat drepturile privind îmbunătăţirile aduse de unul dintre soţi proprietăţii celuilalt.

Regimul dotal aparţine, de asemenea, speciei separatiste, regăsindu-l în vechiul drept românesc până în 1948 ca un regim convenţional de separaţie, caracterizat prin constituirea unei dote.

18 Al. Bacaci, Consideraţii în legătură cu regimul matrimonial actual, Revista “Dreptul” nr.4/2001, p.92-97.

26

Aceste regimuri se caracterizează prin faptul că nu există o masă de bunuri care să aparţină în acelaşi timp ambilor soţi, ci doar bunuri personale ale fiecăruia dintre soţi. Ei conservă proprietatea exclusivă a tuturor bunurilor pe care le posedă la data încheierii căsătoriei şi a celor pe care le achiziţionează în timpul căsătoriei cu titlu oneros sau gratuit, fiecare având dreptul de a folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale.

Separaţia patrimoniilor soţilor există atât în privinţa activului, cât şi a pasivului. Astfel, pentru orice obligaţie contractată de un soţ, acesta va răspunde pentru plata ei cu întreg patrimoniul său, creditorii putând să-l urmărească doar pe el. În afară de datoriile izvorâte din cheltuielile gospodăriei, nu există decât datorii personale ale fiecărui soţ. Dacă unul dintre ei a contractat un împrumut în favoarea celuilalt soţ, se va aplica dreptul comun al obligaţiilor.

În cadrul acestui regim se aplică prezumţia relativă a apartenenţei fiecărui bun la patrimoniul unuia dintre soţi, persoana care susţine contrariul trebuind să îl dovedească. Aşadar, este necesar ca soţii să contabilizeze bunurile lor proprii prin întocmirea unui inventar complet al bunurilor pe care le achiziţionează, indiferent de titlu sau dată, şi prin păstrarea tuturor înscrisurilor care probează dreptul de proprietate asupra fiecăruia. De asemenea, fiecare soţ ar trebui să aibă o evidenţă a fiecărei datorii contractate. Totuşi, soţii nu sunt împiedicaţi să dobândească şi bunuri în indiviziune, mai ales imobilul care constituie locuinţa familiei.

Lichidarea acestui regim nu presupune, în principiu, nici un partaj deoarece nu există o masă a bunurilor comune, soţii neavând altceva de făcut decât să-şi preia bunurile proprii şi să plătească eventualele datorii intervenite între ei sau contractate pentru acoperirea cheltuielilor căsniciei cu creditorii comuni.

Principiul caracteristic regimurilor de separaţie este fiecare pentru sine. În comparaţie cu alte regimuri matrimoniale, acesta este cel mai individualist şi cel care oferă cea mai mare independenţă patrimonială soţilor, fapt ce a determinat pe unii autori19 să considere că separaţia de bunuri este, mai degrabă, o absenţă de regim matrimonial, opinie contrazisă de alţi autori care invocă faptul că în cadrul acestui regim există dispoziţii privind contribuţia la cheltuielile căsniciei şi protecţia căminului familiei. În literatura juridică franceză s-a afirmat că este un regim corect atâta timp cât există o egalitate economică între soţii care intră în căsătorie cu averi de aceleaşi dimensiuni.

Acest tip de regim prezintă următoarele avantaje: - este uşor de aplicat, iar impactul efectelor patrimoniale ale căsătoriei este minim asupra soţilor şi terţilor; - regulile de gestionare sunt cele din dreptul civil; - dizolvarea regimului se realizează cu uşurinţă; - separaţia se referă şi la datorii, soţul nedebitor fiind astfel protejat; - terţilor nu li se poate opune la executare excepţia de comunitate; - situaţia de persoana căsătorită nu influenţează circuitul civil şi sistemele de publicitate legală; - nu există dispoziţii derogatorii în materia probei drepturilor reale; - se încurajează spiritul întreprinzător al fiecărui soţ. Reintroducerea posibilităţii de a opta pentru regimul de separaţie pare a fi necesară pentru că astfel s-ar preîntâmpina desfacerea căsătoriei în situaţia în care unul dintre soţi a dispus în mod abuziv sau păgubos de bunurile comune şi s-ar încuraja încheierea unor căsătorii care în prezent sunt

19R. Savatier, La séparation de biens, Editura Dalloz – Defrénois, 1973, p. 67.

27

împiedicate de interesele financiare ale familiilor viitorilor soţi. Aşadar, regimul este necesar soţilor ale căror profesii incumbă riscuri financiare.20 În statele în care este permisă alegerea unui regim matrimonial de separaţie, acesta este adoptat de puţine cupluri, în special de cele care aparţin unor anumite categorii socio-profesionale, cele din domeniul afacerilor, cele cu profesii liberale sau cupluri aflate în situaţii speciale, de exemplu persoane recăsătorite cu copii rezultaţi din căsătoria anterioară.

Regimul poate fi adoptat pe două căi: prin convenţia matrimonială a viitorilor soţi sau pe cale judecatorească, la cererea unuia dintre ei, când interesele acestuia sunt puse în pericol de celălalt în cadrul regimului de comunitate.

Dezavantajele regimurilor de separaţie sunt următoarele: - efectele patrimoniale ale căsătoriei se reduc la regimul primar; - poate determina dezechilibre patrimoniale între soţi, cu efect negativ asupra vieţii patrimoniale a familiei; - presupune întocmirea unei evidenţe proprii a bunurilor şi cheltuielilor de către fiecare soţ, - încurajează un comportament individualist şi egoist. Unii autori au caracterizat acest regim ca unul al neîncrederii şi egoismului, în care fiecare soţ agoniseşte numai pentru sine, iar alţii21 au subliniat faptul că în situaţia actuală din România, când numărul şomerilor este încă mare şi situaţia economică - instabilă, regimul separaţiei bunurilor ar putea crea dezechilibre grave în unele familii, în special în cele cu venituri modeste sau cu locuri de muncă nesigure.

Multe state, precum Elveţia, Germania, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Suedia, Paraguay, Columbia, Uruguay şi provincia Québec din Canada, au adoptat un regim matrimonial mixt, în fond concretizat prin participarea la achiziţii. Regimurile matrimoniale mixte împrumută reguli de la cele separatiste şi de la cele comunitare, în general aplicându-se dispoziţii specifice primului regim pentru gestiunea bunurilor în timpul căsătoriei şi prevederi ale celui de-al doilea regim pentru lichidarea regimului mixt.

Un tip de regim matrimonial mixt este cel de participare la achiziţii, reprezentând regimul legal în Germania şi Elveţia şi regimul convenţional în Franţa, Italia şi Belgia. Acesta îmbină independenţa soţilor existentă până la desfiinţarea regimului şi participarea fiecăruia dintre ei doar la beneficiile obţinute de celălalt în momentul lichidării regimului. Fiecare dintre soţi păstrează administrarea, folosinţa şi dispoziţia bunurilor sale, indiferent că sunt dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei. În timpul acesteia, regimul funcţionează ca unul de separaţie de bunuri, iar la desfiinţarea sa fiecare soţ are dreptul de participare la jumătate din valoarea netă a achiziţiilor constatate în patrimoniul celuilalt soţ, măsurate prin dubla estimare a patrimoniului originar şi final.

Un alt regim matrimonial mixt este cel de participare la bunurile mobile şi achiziţii din Senegal, care în timpul căsătoriei se prezintă ca un regim separatist, dar implică un sistem de cogestionare a bunurilor asemănător regimurilor comunitare, iar la dizolvarea sa bunurile soţilor se lichidează ca în sistemele comunitare.

De asemenea, o specie din categoria regimurilor mixte se întâlneşte în provincia Quebec din Canada, unde se aplică regimul legal al societăţii de achiziţii din 1970, acesta reprezentând un fel de comunitate amânată, care împrumută în

20 C.M.Crăciunescu, op. cit., p. 39. 21 Idem, p. 42.

28

privinţa gestionării bunurilor caracteristicile separaţiei de bunuri, dar în faza lichidării se apropie de comunitatea de achiziţii. În cadrul societăţii de achiziţii se regăsesc bunuri proprii ale fiecărui soţ, respectiv achiziţii ale fiecărui soţ.

Legea nr. 105/199222 reglementează aspecte de drept internaţional privat din materia regimurilor matrimoniale în spiritul normelor europene. În art. 20 se indică legea aplicabilă raporturilor patrimoniale dintre soţi – legea naţională comună (lex patriae), legea domiciliului lor comun (lex domicilii) sau legea statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin cele mai strânse legături. Art. 21 arată legea aplicabilă convenţiei matrimoniale, chiar dacă în prezent legea română nu o permite. Astfel, condiţiile de fond cerute pentru încheierea ei sunt cele stabilite de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi (lex patriae), iar forma acesteia este guvernată de legea aplicabilă oricărui contract, cea a locului încheierii actului (locus regit actum) devenind facultativă şi putând fi înlocuită cu una din legile menţionate de art. 71 alin. 1. În literatura de specialitate s-a considerat că legea locului unde se celebrează căsătoria ar trebui aplicată în ce priveşte regulile de publicitate ale convenţiei matrimoniale.23 Potrivit art. 21 alin. 2 şi 3, legea aleasă de părţi prin acordul lor (lex voluntatis) se aplică efectelor convenţiei matrimoniale, modificării sau înlocuirii ei.

Convenţia de la Haga asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale din 1978 reprezintă o încercare de coordonare a raporturilor de drept internaţional privat în această materie. Această convenţie a fost semnată de Austria, Portugalia, Franţa, Luxemburg, Ţările de Jos şi ratificată doar de ultimele trei state, în care convenţia a intrat în vigoare în 1992. România, deşi a acceptat statutul Conferinţei de la Haga privind dreptul internaţional privat24, nu a semnat Convenţia aplicabilă regimurilor matrimoniale, aşadar aceasta nu se aplică în ţara noastră.

Potrivit art. 1, obiectul de reglementare al Convenţiei constă în determinarea legii aplicabile regimurilor matrimoniale, cu excepţia regimului primar, a obligaţiilor alimentare dintre soţi, drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor şi capacităţii soţilor. Potrivit art. 3 şi 4, pentru regimurile matrimoniale convenţionale se aplică legea aleasă de către viitorii soţi (lex voluntatis) iar pentru regimurile matrimoniale legale, în cazul în care soţii nu şi-au ales legea aplicabilă regimului lor matrimonial, principiul este aplicarea legii statului pe teritoriul căruia soţii şi-au stabilit primul domiciliu (lex domicilii) şi excepţia o reprezintă aplicarea legii naţionale a soţilor (lex patriae) sau a legii statului cu care regimul matrimonial are cele mai strânse legături. Condiţiile de fond ale convenţiei matrimoniale sunt guvernate de legea aplicabilă regimului matrimonial (lex causae), iar condiţiile de formă sunt desemnate fie de legea statului unde a fost încheiat contractul (lex loci), fie de legea aplicabilă regimului matrimonial (lex causae), aşa cum prevăd art. 10 şi 12.

Adoptarea Convenţiei de la Haga contribuie la armonizarea legislaţiilor naţionale în materia regimurilor matrimoniale, dând o reglementare unitară cu

22 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245/1992. 23 C. M.Crăciunescu, op.cit., pag. 169. 24 România a acceptat Statutul Conferinţei de la Haga privind dreptul internaţional privat prin Legea nr. 25/1991, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 54/ 19.03.1991.

29

privire la stabilirea legii aplicabile acestora, şi poate constitui un reper pentru legislaţia viitoare a statelor care nu au adoptat-o, inclusiv pentru România25.

La sfârşitul acestei comparaţii cu legislaţia altor state constatăm că cea mai potrivită soluţie pentru sistemul nostru de drept reprezintă stabilirea unui regim legal, oricare ar fi acela, de exemplu actualul regim al comunităţii de bunuri, dar şi a unor regimuri convenţionale alternative, precum regimul separaţiei de bunuri. Proiectul Codului civil propune tocmai o astfel de soluţie, ce pare a fi înţeleaptă şi adecvată situaţiei actuale din România. Menţinerea regimului legal al comunităţii de bunuri este chiar benefică, având în vedere că majoritatea românilor, datorită tradiţiei îndelungate şi situaţiei economice dificile, vor opta cu siguranţă pentru el. Ceilalţi mai înstăriţi vor fi atraşi de regimul separaţiei de bunuri, care le oferă o siguranţă financiară şi pe care îl vor adopta prin convenţia matrimonială. Alţii, nemulţumiţi de prevederile regimului legal, dar totuşi înclinaţi către el, vor prelua regimul comunităţii convenţionale de bunuri prin care pot modifica, după nevoile lor, tradiţionalul regim legal al comunităţii. Un regim mixt, care să combine reguli din regimurile separatiste şi din cele comunitare, nu pare a fi adecvat ţării noastre, cel puţin în situaţia actuală, căci ar îngreuna capacitatea de absorbţie a noilor informaţii de către români, care trebuie obişnuiţi treptat cu libertatea regimului matrimonial. Aşadar, fiecare cuplu căsătorit ar trebui să fie lăsat să-şi aleagă regimul pe care îl consideră cel mai potrivit situaţiei sale, ceea ce presupune ca sistemul de drept să fie flexibil, doar astfel responsabilitatea alegerii unui regim matrimonial putând trece de la stat la fiecare persoană în parte.

În prezent, sistemele legislative europene oferă mari posibilităţi pentru soţi de a-şi manifesta propria voinţă în a alege între un regim sau altul sau chiar unul mixt, reglementările fiind mult mai flexibile şi mai permisive. Convenţia matrimonială prezintă avantajul că administrează banii şi timpul viitorilor soţi, divorţul devenind astfel o formalitate facilă. Aspectele legate de această chestiune se pot stipula în cuprinsul ei, averea celor doi soţi urmând a fi distribuită după dorinţa cuplului. Persoanele care au trecut prin experienţa neplacută a unui divorţ prelungit, cunosc faptul că de-a lungul unui război în instanţă se pierd bani, nervi şi timp. Contractul prenupţial poate fi cât de explicit este nevoie şi poate acoperi câte aspecte îşi doresc viitorii soţi. Adesea, disputele se nasc asupra modalităţii de împărţire a bunurilor conjugale, iar acesta poate fi folosit pentru a conferi siguranţa că averea cuplului va fi corect disjunsă. Când unul dintre soţi este implicat într-o afacere de familie, el va dori să o păstreze pe aceleaşi criterii. Dacă unul dintre soţi acumulează datorii substanţiale înainte de căsătorie, cealaltă parte va dori să îşi protejeze averea de creditorii soţului datornic. În perspectiva unor necesare şi aşteptate modificări legislative se impune o altă viziune mai puţin restrictivă asupra raporturilor patrimoniale ale soţilor, fundamentată pe conceptele clasice ale proprietăţii cu toate caracterele ei recunoscute în legislaţiile europene.

Luând în considerare golul legislativ din prezent şi neplăcuta statistică de pe plan internaţional, care ne arată că România este singurul stat european ce încă dispune de un unic regim matrimonial - cel al comunităţii de bunuri, fără posibilitatea alegerii altuia (la nivel mondial doar Bolivia şi Peru găsindu-se în

25 C. M.Crăciunescu, op.cit., pag. 173.

30

aceeaşi situaţie), susţinem propunerea de modificare a Codului civil în forma depusă la Parlament spre adoptare. Precizăm că, din anul 2001, chiar şi în Republica Moldova26 există posibilitatea alegerii unui regim de separaţie de bunuri prin contractul matrimonial, ca o alternativă la regimul legal al comunităţii de bunuri.

De asemenea, odată cu adoptarea noului Cod civil, se va impune modificarea Legii notarilor publici, a Legii privind organizarea judecătorească, a Legii privind Registrul de carte funciară şi a Legii privind Registrul comerţului, în sensul lărgirii sferei de atribuţii care vor reveni acestor instituţii cu privire la procedura întocmirii convenţiei matrimoniale.

În acest moment, în Romania nu se pot încheia contracte prenupţiale, pentru că nu există o bază legală. Pentru un cuplu insistent soluţia ar fi atacarea solid argumentată la Curtea Constituţională a dispoziţiilor art. 30 alin. 2 din Codul familiei, pe motiv că normele sale contravin legii fundamentale.

Deoarece regimul matrimonial a manifestat o tendinţă de separaţie de dreptul familiei şi de a se alătura celorlalte discipline ale dreptului privat27, în unele centre universitare din ţară28 acesta deja constituie obiect de studiu al unei discipline de sine-stătătoare, intitulată Regimuri matrimoniale, lucru ce s-ar putea generaliza în centrele de studiu, mai ales în perspectiva adoptării noului Cod civil.

Proiectul Codului civil este deja criticat de unii specialişti, aceştia considerând că ideea sa de bază în materia regimurilor matrimoniale este una fericită, însă forma în care s-a transpus această idee este una mai puţin reuşită şi va determina cu siguranţă modificări legislative ulterioare. Alţii consideră că schimbarea regimurilor matrimoniale va aduce după sine o serie de probleme practice privind determinarea naturii juridice a bunurilor soţilor. Dincolo de neajunsurile sale, proiectul reprezintă un pas înainte în legislaţia noastră, un început care merită în primul rând să fi sprijinit şi doar ulterior criticat şi corijat.

Concluzia noastră este că, în situaţia actuală din ţara noastră, convenţia matrimonială nu ar constitui o soluţie prematură, ci chiar o alternativă viabilă, reprezentând factorul ce va armoniza două aspecte la fel de sensibile: sentimentul de dragoste şi proprietatea. În fond, posibilitatea alegerii regimului matrimonial adecvat situaţiei fiecărui cuplu căsătorit nu reprezintă altceva decât o transpunere în practică a binecunoscutului principiu de drept civil al libertăţii contractuale. Dacă în prezent avem libertatea de a încheia orice acte juridice, în mod evident respectând legea, de ce nu am putea în viitor să dispunem de bunurile agonisite în timpul căsătoriei - unica formă de proprietate pentru majoritatea românilor - aşa cum noi ne dorim, nu în modalitatea impusă de stat prin intermediul legiuitorului?

26 Codul familiei al Republicii Moldova a fost modificat în anul 2000 şi publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 47-48/2001. 27 P.Vasilescu, op. cit., p.16. 28 La Universitatea din Cluj, Facultatea de Drept.

31

Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale

Lect. univ. drd. Nadia Cerasela Dariescu

Adoptarea Codului de procedură fiscală29 aşa cum s-a arătat şi în literatura

de specialitate,30 a realizat unificarea legislaţiei şi în domeniul procedurii de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale. Chiar din Titlul I intitulat Dispoziţii generale, Capitolul I – Domeniul de aplicare a Codului de procedură fiscală observăm că art. 1 alin. 3 precizează că: „ prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:

a. Înregistrarea fiscală; b. Declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor,

contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat; c. Soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale. De asemenea, Titlul IX intitulat Soluţionarea contestaţiilor formulate

împotriva actelor administrative fiscale cuprinde un număr de patru capitole:31 Capitolul I – Dreptul la contestaţie, Capitolul II – Competenţa de soluţionare a contestaţiilor. Decizia de soluţionare, Capitolul III – Dispoziţii procedurale şi Capitolul IV – Soluţii asupra contestaţiei.

În cele ce urmează îl vom ajuta pe cititor să răspundă la următoarele întrebări32: Ce trebuie să facem atunci când considerăm că suntem lezaţi în drepturile noastre printr-un act administrativ fiscal? Cum formulăm contestaţia? Care este organul competent să soluţioneze contestaţia? Cum soluţionează organul fiscal contestaţia?

1. Dreptul la contestaţie

Potrivit art.174 alin. 1 din C. pr. Fiscală, împotriva titlului de creanţă fiscală

şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune

al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii. 29 Codul de Procedura Fiscala din 24/06/2004 adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 republicată prin Ordonanţa Guvernului nr. 20/2005 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 560 din 24/06/2004 cu modificările şi completările ulterioare aprobată prin Legea nr. 210/2005 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.580 din 5/07/2005. 30 D. Popa, M. Constantin, A. Fanu – Drept financiar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003; Şt. Minea, L. T. Chiriac, Fl. C. Costaş – Dreptul finanţelor publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005; D. Dascălu, C. Alexandru, Explicaţiile teoretice şi practice ale codului de procedură fiscală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005. 31 Art. 174 -187 C. pr. fiscală. 32 Răspunsurile la întrebări se bazează pe Codul de procedură fiscală.

32

Contestaţia poate fi făcută numai de cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.

În procedura de soluţionare a contestaţiilor va fi introdusă din oficiu persoana care participă la realizarea venitului şi consideră că a fost lezată în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.

2. Introducerea altor persoane în procedura de soluţionare Organul de soluţionare poate introduce, din oficiu sau la cerere, în

soluţionarea contestaţiei, după caz, alte persoane ale căror interese juridice de natură fiscală sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei. Înainte de introducerea altor persoane, contestatorul va fi ascultat conform art. 9 C. pr. fiscală.

Persoanei introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei i se vor comunica toate cererile şi declaraţiile celorlalte părţi. Această persoană are drepturile şi obligaţiile părţilor rezultate din raportul de drept fiscal ce formează obiectul contestaţiei şi are dreptul să înainteze propriile sale cereri.

Potrivit art. 175 C. pr. fiscală contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde: 1. datele de identificare a contestatorului; 2. obiectul contestaţiei; 3. motivele de fapt şi de drept; 4. dovezile pe care se întemeiază; 5. semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia, precum şi ştampila în cazul persoanelor juridice. Dovada calităţii de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se face potrivit legii.

1. Datele de identificare a contestatorului. În cazul persoanelor juridice se va menţiona denumirea, sediul, numărul de înmatriculare la oficiul Registrului comerţului, codul fiscal, capitalul social, conturile şi societăţile bancare unde acestea sunt deschise, numărul şi data înregistrării cererii în registrul de corespondenţă al petenţei. Persoanele fizice vor indica numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa, copia actului de identitate al titularului dreptului procesual şi copia actului de proprietate a bunului sau a materiei impozabile ori copia autorizaţiei de funcţionare, precum şi procura legalizată a mandatarului.

2. Obiectul contestaţiei şi suma contestată. În acest scop se va preciza actul atacat (act de control, impunere, hotărâre, dispoziţie, decizie) măsurile şi suma totală (defalcată şi pe naturi de credite) pentru care se solicită diminuarea sau anularea, precum şi dovada luării la cunoştinţă despre actele atacate.

3. Motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Dovezile trebuie să contribuie la soluţionarea justă a litigiului. Contestatorul trebuie să prezinte toate documentele de care înţelege să se folosească în susţinerea cererii sale.

4. Dosarul contestaţiei mai conţine copii de pe actul atacat şi de pe celelalte documente care au stat la baza întocmirii acestuia, contestaţia în original şi documentele depuse de contestator, precum şi referatul motivat cu propunerile de soluţionare, semnat de conducătorul organului care a încheiat actul atacat.

5. În final, contestaţia trebuie să cuprindă semnătura contestatorului care certifică manifestarea de voinţă a acestuia. În cazul persoanelor juridice

33

semnătura reprezentantului legal sau a presupusului împuternicit vor fi confirmate cu ştampila unităţii respective.

Contestaţia se depune la organul fiscal, respectiv vamal, al cărui act administrativ este atacat şi nu este supusă taxelor de timbru.

Contestaţia se depune, sub sancţiunea decăderii, în termen de 30 zile de la comunicarea actului atacat, la organul emitent al acestuia.

Decăderea este definită ca fiind o sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului privitor la declanşarea unei căi de atac sau de îndeplinire a unui act de procedură, ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Contestaţiile trimise prin poştă se socotesc formulate în termen, dacă au fost predate cu scrisoare recomandată la oficiul poştal înainte de împlinirea acestuia.

În cazul în care competenţa de soluţionare nu aparţine organului emitent al actului administrativ fiscal atacat, contestaţia va fi înaintată de către acesta, în termen de 5 zile de la înregistrare, organului de soluţionare competent.

În cazul în care contestaţia este depusă la un organ fiscal necompetent, aceasta va fi înaintată, în termen de 5 zile de la data primirii, organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal.

Dacă actul administrativ fiscal nu conţine elementele prevăzute la art. 42 alin. 2 lit. i33, respectiv posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul de soluţionare competent, contestaţia poate fi depusă în termen de 3 luni de la data comunicării actului administrativ fiscal, organului de soluţionare competent.

Contestaţia poate fi retrasă potrivit art. 172 alin. 1 de contestator până la soluţionarea acesteia. Organul de soluţionare competent va comunica contestatorului decizia prin care se ia act de renunţarea la contestaţie.

Prin renunţarea la contestaţie aşa cum se prevede în alin. 2 acelaşi articol nu se pierde dreptul de a se înainta o nouă contestaţie în interiorul termenului general de depunere a acesteia.

3. Competenţa de soluţionare a contestaţiilor. Decizia de soluţionare Organul competent să soluţioneze contestaţiile

Organul competent potrivit art. 178 alin. 1 C. pr. fiscală să soluţioneze contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, precum şi a titlurilor de creanţă privind datoria vamală se soluţionează după cum urmează:

a. contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală precum şi accesorii ale acestora, al căror cuantum este sub 5 miliarde lei, se soluţionează de către organele competente constituite la nivelul direcţiilor generale unde contestatorii au domiciliul fiscal sau, după caz, de către organul fiscal stabilit la art.33 alin. 3 C. pr. fiscală

b. contestaţiile formulate de marii contribuabili, care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală precum şi accesorii ale acestora, al căror

34

cuantum este sub 5 miliarde lei, se soluţionează de către organele competente constituite în cadrul respectivelor direcţii generale de administrare a marilor contribuabili;

c. contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală precum şi accesorii ale acestora, al căror cuantum este de 5 miliarde lei sau mai mare, precum şi cele formulate împotriva actelor emise de organe centrale se soluţionează de către organe competente de soluţionare constituite la nivel central.

Potrivit alin.2, contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale se soluţionează de către organele fiscale emitente.

Contestaţiile formulate de cei care se consideră lezaţi de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act.

Contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale emise de autorităţile administraţiei publice locale se soluţionează de către acestea.

Decizia sau dispoziţia de soluţionare În soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin

decizie sau dispoziţie, după caz, fiind definitivă în sistemul căilor administrative de atac.

Decizia de soluţionarea a contestaţiei potrivit art. 180 alin. 1 se emite în formă scrisă şi va cuprinde următoarele părţi:

1.preambul; 2.considerentele sau motivarea; 3.dispozitivul. Preambulul cuprinde:

- denumirea organului învestit cu soluţionarea; - numele sau denumirea contestatorului; - domiciliul sau sediul fiscal al contestatorului; - numărul de înregistrare a contestaţiei la organul de

soluţionare; - obiectul cauzei; - sinteza susţinerilor părţilor atunci când organul competent

de soluţionare a contestaţiei nu este organul emitent al actului atacat. Considerentele sau motivarea, reprezintă partea substanţială a actelor

administrative care fac obiectul deciziilor şi trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de soluţionare competent în emiterea deciziei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat ori s-au admis cererile părţilor sau măsurile luate de acestea. În considerente se vor arăta punctele de vedere ale părţilor, probele care au fost administrate, temeiurile pentru care unele din ele au fost reţinute, iar altele înlăturate, normele legale aplicate la situaţia de fapt stabilită, precum şi răspunsurile la fiecare capăt de cerere. Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, astfel încât, în baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor şi raţionamentelor juridice, a principiilor şi a regulilor de drept substanţial şi procesual, să se asigure justeţea soluţiei date.

35

Dispozitivul cuprinde soluţia pronunţată prin care se rezolvă toate capetele de cerere, referitoare la obiectul cauzei. În dispozitiv se va mai arăta calea de atac pe care o poate exercita petentul, termenul în care aceasta poate fi exercitată precum şi instanţa competentă.

Decizia se semnează de către: 1. conducătorul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice; 2. directorul general al organului competent constituit la nivel central; 3. conducătorul organului fiscal emitent al actului administrativ atacat

sau de înlocuitorii acestora, după caz. 4.Dispoziţii procedurale

Soluţionarea contestaţiei Pentru a se putea soluţiona contestaţia, organul competent va verifica

motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face în raport de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale invocate de acestea şi de documentele existente în dosarul cauzei.

Organul de soluţionare competent pentru lămurirea cauzei poate solicita punctul de vedere al direcţiilor de specialitate din minister sau al altor instituţii şi autorităţi.

Prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac.

Contestatorul, intervenienţii sau împuterniciţii acestora pot să depună probe noi în susţinerea cauzei. În această situaţie organul fiscal emitent al actului administrativ fiscal atacat sau organului care a efectuat activitatea de control, după caz i se va oferi posibilitatea să se pronunţe asupra acestora.

Organul de soluţionare se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, iar când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei.

Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale

administrativă Potrivit art. 183 C. pr. fiscală organul de soluţionare competent poate

suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: a. organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în

drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;

b. soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Organul de soluţionare competent poate suspenda procedura, la cerere, dacă sunt motive întemeiate. La aprobarea suspendării, organul de soluţionare competent va stabili şi termenul până la care se suspendă procedura. Suspendarea poate fi solicitată o singură dată.

Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de

36

soluţionare competent, indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu.

Suspendarea executării actului administrativ fiscal Introducerea contestaţiei pe cale administrativă de atac nu suspendă

executarea actului administrativ fiscal. Potrivit art. 184 alin. 2 organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda

executarea actului administrativ atacat până la soluţionarea contestaţiei, la cererea temeinic justificată a contestatorului.

În situaţia în care se suspendă executarea unei decizii referitoare la baza de impunere, atunci se va suspenda şi executarea deciziei de impunere ulterioare.

Organele de soluţionare pot dispune instituirea măsurilor asigurătorii de către organul fiscal competent.

Soluţiile căilor de atac administrative Soluţiile care pot fi date în urma rezolvării contestaţiei, prin decizie, după

caz, sunt următoarele: 1. admiterea totală, atunci când contestatorul şi-a dovedit iar organul

de soluţionare şi-a însuşit toate pretenţiile formulate, astfel, actul atacat a fost anulat total;

2. admiterea parţială, atunci când contestatorul şi-a dovedit iar organul de soluţionare şi-a însuşit numai o parte din pretenţiile formulate, situaţie în care actul atacat a fost anulat parţial;

3. desfiinţarea totală sau parţială a actul atacat, atunci când din analiza documentelor existente la dosarul contestaţiei nu se poate determina cu claritate baza impozabilă situaţie în care urmează să se încheie un nou act de control sau de impunere, care va viza strict aceeaşi perioadă şi aceeaşi bază impozabilă care au făcut obiectul contestaţiei, act împotriva căruia se poate exercita calea administrativă de atac prevăzută de prezenta ordonanţă de urgenţă;

4. respingerea ca neîntemeiată, dacă din probele administrate rezultă că pretenţia nu este fondată sau nu este susţinută cu documente depuse în termen;

5. respingerea ca inadmisibilă, în cazul în care calea de atac a fost formulată şi introdusă de o persoană fizică sau juridică, fără a avea calitate procesuală activă;

6. respingerea ca fiind fără obiect, în situaţia în care cele solicitate nu au făcut obiectul actului de control sau de impunere;

7. respingerea ca nedepusă în termen, în situaţia în care calea de atac nu a fost exercitată în termenul legal.

Comunicarea deciziei şi calea de atac Potrivit art. 187 C. pr. fiscală decizia privind soluţionarea contestaţiei se

comunică contestatorului, împuternicitului desemnat de contribuabilul fără domiciliu fiscal în România, curatorului fiscal numit de instanţa judecătorească la cererea organului fiscal competent, persoanelor introduse în soluţionarea contestaţiei, în condiţiile art. 43 C. pr. fiscală astfel:

37

a. prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent şi prin primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură, data comunicării fiind data ridicării sub semnătură a actului;

b. prin remiterea, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, data comunicării fiind data remiterii sub semnătură a actului;

c. prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum şi prin alte mijloace cum sunt: fax, telefon, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului, şi confirmarea primirii acestuia, iar data confirmării va fi dovedită prin semnătura destinatarului;

d. prin publicitate. Comunicarea se face prin afişarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. Actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului. De asemenea, decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.

Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă.

38

Motivele de apel. Doctrină şi jurisprudenţă

Lector univ. drd. Mihaela Laura Pamfil Motivele de apel sunt criticile pe care părţile sau procurorul le aduc hotărârii

pronunţate de prima instanţă. Prin motivele de apel se arată erorile concrete făcute la judecarea cauzei, erori ce trebuie să fie de natură a caracteriza hotărârea apelată ca fiind nelegală sau netemeinică şi, pe cale de consecinţă, să conducă la necesitatea desfiinţării ei şi la pronunţarea unei noi hotărâri în cauză în conformitate cu legea şi adevărul.

Potrivit art. 374 C.pr.pen., motivele de apel se formulează în scris prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat depus la instanţa de apel cel târziu în ziua judecăţii. Se observă că, în ceea ce priveşte motivele de apel, codul nu prevede un termen pentru depunerea lor, aşa cum se întâmplă în cazul recursului, permiţând chiar formularea lor şi oral în ziua judecăţii. De altfel, în mod obişnuit redactarea hotărârii are loc după expirarea termenului de apel, astfel încât partea care declară apel nu are posibilitatea, în momentul declarării acestuia, să cunoască considerentele hotărârii pentru a putea motiva apelul34.

Declararea şi motivarea căii de atac sunt două operaţii întotdeauna distincte şi succesive, din punct de vedere cronologic, având fiecare în parte, o semnificaţie şi o finalitate proprie, chiar dacă uneori ele se realizează prin acelaşi act procedural. În literatura de specialitate35 s-a arătat că declararea apelului constituie elementul volitiv al atacării unei hotărâri judecătoreşti, iar motivele sunt elementul logic al acesteia. Motivele justifică, prin arătarea temeiurilor ce stau la baza lui, actul de voinţă pe care îl reprezintă folosirea căii de atac. Rolul motivelor invocate în susţinerea apelului nu se limitează însă la simpla aducere la cunoştinţa instanţei superioare a nemulţumirilor produse de soluţia pronunţată şi a cauzelor acestor nemulţumiri. Prin motivarea căii de atac se precizează şi se delimitează, în principiu, cadrul discuţiei în faţa instanţei de control şi al judecăţii acestei instanţe36. Depunerea motivelor de apel este utilă şi prin aceea că permite nu numai instanţei, dar şi procurorului şi intimatului să ia cunoştinţă de criticile pe care apelantul le aduce hotărârii primei instanţe. În acest fel este ajutată şi instanţa de apel în verificarea hotărârii atacate şi buna soluţionare a apelului şi se dă posibilitatea procurorului şi intimatului de a răspunde motivelor invocate de apelant. Deşi Codul de procedură penală nu prevede, în literatura de specialitate37 se vorbeşte de un memoriu întâmpinare pe care intimatul îl poate depune ca răspuns la motivele formulate de apelant. După modelul reglementat de Codul de procedură civilă care consacră întâmpinarea, aceasta reprezintă mijlocul procedural prin care intimatul

34 Gr. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, Editura Junimea, Iaşi, 2003, p.160. 35 V. Manzini, Tratatto di diritto procesuale penale italiano, p.502-503 citat de V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p.107. 36 T. Pop, Drept procesual penal, vol.IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1948, p.157. 37 Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p.354;

39

înainte de a se trece la judecarea apelului îşi formulează apărările sale şi argumentează netemeinicia motivelor invocate de apelant.

Depunerea acestei întâmpinări nu este însă obligatorie, după cum nici depunerea motivelor de apel nu este obligatorie.

Practica legislativă cunoaşte, în ce priveşte motivarea căilor de atac, două sisteme, unul obligatoriu şi unul facultativ. În cadrul primului sistem, motivarea căii de atac constituie pentru cel ce o foloseşte o obligaţie a cărei neîndeplinirea este sancţionată cu respingerea; potrivit celui de al doilea, motivarea nu este imperativă, ci lăsată la latitudinea titularului căii de atac, care nu este ţinut să înfăţişeze, în scris sau oral, temeiurile pe care se sprijină folosirea acesteia. Codul de procedură penală român a adoptat, în ceea ce priveşte apelul, al doilea sistem38.

Aşadar, apelul nu trebuie motivat obligatoriu, Codul neprevăzând nici o sancţiune pentru nemotivarea acestuia. Având în vedere că, potrivit efectului devolutiv, instanţa de apel este obligată ca, în afara de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, rezultă că nu poate fi adoptată o soluţie de respingere a apelului ca nemotivat. Simpla declaraţie de apel investeşte instanţa cu întreaga cauză, în limitele impuse de calitatea apelantului şi de persoana la care se referă apelul. În aceste condiţii, motivarea nu poate fi privită ca o condiţie a admisibilităţii şi judecării apelului, ca o condiţie legală esenţială, a cărei neîndeplinire să ducă de plano la respingerea căii de atac.

Codul de procedură penală nu arată care sunt motivele care pot sta la baza unei declaraţii de apel, după cum nu arată nici care sunt temeiurile pentru care hotărârea primei instanţe poate fi desfiinţată, aşa cum se întâmplă în cazul recursului, pentru care sunt prevăzute cazurile de casare (art.3859 C.pr.pen.). În reglementarea soluţiilor ce pot fi adoptate de către instanţa de apel, legiuitorul a arătat însă cazurile în care cauza se va trimite spre rejudecare la prima instanţă, respectiv la instanţa competentă, arătând că în toate celelalte situaţii, instanţa de apel este cea care, desfiinţând hotărârea apelată, va pronunţa o nouă hotărâre în loc. Aşadar, Codul prevede, prin art.379 pct.2 lit.b, trei temeiuri de desfiinţare a hotărârii primei instanţe: judecarea cauzei în lipsa unei părţi care nu a fost legal citată sau care, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre aceasta, nerezolvarea fondului cauzei de către prima instanţă şi judecarea cauzei de către o instanţă necompetentă. În lipsa unei alte menţiuni exprese, practica judiciară şi literatura de specialitate au identificat şi alte temeiuri de desfiinţare a hotărârii primei instanţe pornind de la dispoziţiile art.371 alin.2 care prevăd că instanţa de apel este obligată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt sau de drept. Ca urmare, temeiurile pentru care poate fi desfiinţată hotărârea apelată vor viza atât aspecte de fapt, cât şi aspecte de drept, iar titularii dreptului de apel vor putea invoca prin motivele formulate orice încălcare a legii şi orice nemulţumire legată de modul în care prima instanţă a reţinut situaţia de fapt a cauzei.

Noţiunea de „motiv de apel” nu se confundă cu cea de „temei de desfiinţare a hotărârii apelate”. Temeiurile pentru care se poate desfiinţa o hotărâre au un

38 V. Papadopol, C. Turianu, op.cit., p.107;

40

caracter general, servind atât în cazul în care apelul este declarat de procuror, cât şi în cazul în care este declarat de una din părţi, pe când motivele de apel trebuie să se refere la situaţia apelantului sau la persoana la care se referă apelul declarat. Un acelaşi temei de apelare a hotărârii primei instanţe poate fi invocat prin mai multe motive de apel diferite, chiar contrare. De exemplu, greşita individualizare a pedepsei poate fi invocată, ca motiv de apel, de către procuror în sensul aplicării unei pedepse prea blânde de către prima instanţă, iar de inculpat în sensul aplicării unei pedepse prea aspre. Rezultă, aşadar, că motivul de apel invocat de apelant poate fi neîntemeiat, fiind respins de către instanţa de apel, în timp ce temeiul de desfiinţare a hotărârii apelate exprimă o eroare de fapt sau de drept şi impune admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei atacate39.

În literatura de specialitate40, temeiurile pentru desfiinţarea hotărârii atacate cu apel au fost grupate în şase categorii: nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, neadministrarea probelor necesare, aprecierea greşită sau incompletă a probelor administrate, stabilirea greşită a situaţiei de fapt, aplicarea greşită a legii materiale şi individualizarea incorectă a sancţiunilor prevăzute de Codul penal.

Un prim temei de desfiinţare a hotărârii atacate cu apel şi care poate fi invocat ca motiv de apel se referă la nerespectarea în cursul urmăririi penale sau al judecăţii în primă instanţă a dispoziţiilor legale care asigură aflarea adevărului şi garantează drepturile procesuale ale părţilor.

Dispoziţiile legale cu privire la desfăşurarea procesului penal sunt prevăzute de Codul de procedură penală sub sancţiunea nulităţii: unele, expres prevăzute (art.197 alin.2 C.pr.pen.), sub sancţiunea nulităţii absolute, celelalte, sub sancţiunea nulităţii relative. Pe cale de consecinţă şi motivele de apel ce se pot încadra în acest temei de desfiinţare a hotărârii apelate se vor împărţi în două categorii, în funcţie de nulitatea pe care o invocă şi de trăsăturile acesteia.

Astfel, motivele de apel constând în nerespectarea unei dispoziţii a legii procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, vor putea fi invocate de orice parte în proces şi vor conduce întotdeauna la desfiinţarea hotărârii atacate pentru că această nulitate nu se poate acoperi în nici un mod.

În raport de prevederile art.197 alin.2 C.pr.pen., motivele de apel se vor putea referi la:

a) competenţa după materie sau după calitatea persoanei − cauza a fost judecată de o instanţă necompetentă faţă de infracţiunea

săvârşită41 sau faţă de calitatea făptuitorului din momentul săvârşirii faptei, fără deosebire după cum instanţa competentă este superioară sau inferioară instanţei ce a judecat, de aceeaşi categorie sau nu, de drept comun sau specială;

− urmărirea penală în cauză a fost efectuată de un organ de cercetare penală necompetent. Această încălcare a regulilor de competenţă prezintă o particularitate şi anume, ea trebuie invocată, pentru a putea interveni nulitatea, până

39 Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, pag.355; 40 Ibidem, p.355-358. 41 Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală., dec. nr. 749/1996 în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti 1994-1997, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.226-227.

41

la terminarea cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe (art.332 alin.2 C.pr.pen.). Depăşirea acestui termen duce la acoperirea nulităţii absolute, prin voinţa legii, în mod derogatoriu de la trăsăturile acestei nulităţi. Totuşi, necompetenţa organelor de cercetare penală va putea fi invocată ca motiv de apel în condiţiile în care ea a fost invocată şi în faţa primei instanţe, înainte de începerea dezbaterilor judiciare, dar instanţa, în mod greşit, a respins cererea de restituire a cauzei la procuror şi a continuat judecata;

− cercetarea penală în cauză a fost efectuată de organele de cercetare penală, deşi era obligatoriu, potrivit dispoziţiilor art.209 C.pr.pen., efectuarea ei de către procuror42. În această situaţie nu sunt incidente dispoziţiile de care aminteam anterior, procurorul nefiind un organ de cercetare penală, astfel că această încălcare a regulilor de competenţă poate constitui motiv de apel43;

− urmărirea penală a fost efectuată de un procuror de la un parchet de grad inferior instanţei competente;

b) sesizarea instanţei − instanţa a fost sesizată prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate

deşi infracţiunea săvârşită nu este una din cele prevăzute la art.279 al.2 lit.a C.pr.pen.44 sau, deşi e una din acestea, faţă de calitatea făptuitorului din momentul săvârşirii faptei, se impunerea efectuarea urmăririi penale în cauză şi sesizarea instanţei prin rechizitoriu;

− instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul procurorului, deşi ar fi trebuit sesizată prin plângere prealabilă;

− rechizitoriul procurorului nu a fost confirmat în condiţiile legii (art.209 alin.final şi art.264 alin.2 C.pr.pen.). Codul de procedură penală permite, prin derogare de la regula imposibilităţii înlăturării nulităţii absolute, ca neregularităţile actului de sesizare să fie înlăturate, dacă este posibil, în şedinţa de judecată de îndată sau prin acordarea unui termen în acest scop, fără a se mai ajunge la anularea lui (art.300 al.2). Rechizitoriul va putea fi astfel confirmat de procurorul ierarhic superior sau de procurorul de la parchetul corespunzător instanţei competente să judece în primă instanţă. Dacă însă instanţa a judecat cauza fără să existe confirmarea rechizitoriului, acest fapt poate constitui motiv de apel45;

− plângerea prealabilă care a sesizat instanţa nu a fost făcută de persoana vătămată. Dacă plângerea a fost făcută de reprezentantul legal al persoanei vătămate cu capacitate de exerciţiu restrânsă, neregularitatea poate fi înlăturată prin însuşirea plângerii de către aceasta dacă se mai află în termenul de 2 luni de la data când a cunoscut făptuitorul46;

42 Curtea de Apel Timişoara, secţia pen., dec. nr.377/1998, nepublicată. 43 Gr. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, p.234. 44 Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a pen., dec. nr. 805/1996 în Culegere de practică judiciară, p.171-172. 45 Curtea Supremă de Justiţie, s.p., dec.nr.1350/1998 în Revista de drept penal nr.2/2000, p.166. 46 Curtea Supremă de Justiţie, secţia pen., dec.nr.1566/2000 în Dreptul nr.8/2001, p.207.

42

− instanţa a fost sesizată printr-un alt act decât cele prevăzute de lege (pentru sesizarea primară sau derivată) sau printr-un act de sesizare neregulat întocmit47;

− sesizarea instanţei fără prezentarea materialului de urmărire penală48 sau fără prezentarea sa din nou în conformitate cu dispoziţiile art.253 C.pr.pen.49;

− nerespectarea termenului de 24 de ore de la darea sau confirmarea rechizitoriului, prevăzut de art.264 al.1 C.pr.pen. pentru sesizarea instanţei de către procuror50. Cu privire la acest motiv de apel ne exprimăm rezerva că ar putea conduce la admiterea apelului şi desfiinţarea hotărârii primei instanţe întrucât termenul în cauză este unul de recomandare, astfel încât nerespectarea lui nu are consecinţe asupra actului neefectuat în termen, în speţă actul de sesizare al instanţei. Aprecierea instanţei conform căreia termenul ar fi unul imperativ nu poate fi acceptată, din punctul nostru de vedere, pentru că ar implica nu numai nulitatea sesizării instanţei, dar şi decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a sesiza instanţa în aceea cauză; ca urmare, respectiva cauză nu ar mai putea ajunge în faţa instanţei spre soluţionare.

− instanţa a procedat la judecarea şi a altor acte materiale, fără să fi dispus extinderea acţiunii penale cu privire la acestea sau la judecarea altor infracţiuni săvârşite de inculpat sau a altor persoane51 decât cele pentru care a fost sesizată fără să dispună extinderea procesului penal;

− procesul penal a fost extins de instanţă din oficiu cu privire la alte persoane care au luat parte la săvârşirea faptei de către inculpat;

− instanţa a procedat la judecarea unei persoane pentru care cererea de extindere a fost admisă, dar cu privire la care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare de către procuror;

− instanţa s-a considerat legal sesizată cu judecarea unei cauze deşi hotărârea declinatorie de competenţă, regulatorul de competenţă sau hotărârea de strămutare a cauzei nu îi încredinţau cauza spre soluţionare52.

c) compunerea instanţei de judecată − compunerea greşită a instanţei sub aspectul numărului de judecători ce

au intrat în alcătuirea acesteia. Nu prezintă importanţă dacă în cauză s-a judecat de un complet cu un număr mai mare53 sau mai mic54 decât prevede legea; 47 Curtea de Apel Bucureşti, s a II-a pen., dec.nr.154/1997 în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, p.340-341. 48 Curtea de Apel Braşov, s.pen., dec. nr. 258/2001 în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 2001, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.175-177. 49 Curtea de Apel Iaşi, s.pen., dec. nr. 314/1998 în Revista de drept penal nr.1/1999, p.154. 50 Tribunalul Bucureşti, s. I-a pen., dec. nr. 862/1997 în Culegere de practică judiciară, p.374-375. 51 Curtea de Apel Bucureşti, s I-a pen, dec. nr. 22/1997 în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, cu note de Vasile Papadopol, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1998, p.109. 52 Gr. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, p.239. 53 Tribunalul Suprem, s.pen., dec. nr. 3011/1982 în Culegere de decizii a Tribunalului Suprem pe anul 1982, p.326. 54 Curtea Supremă de Justiţie, s.pen., dec. nr. 715/1994 în Dreptul nr.3/1995, p.92.

43

− lipsa capacităţii funcţionale cerute de lege judecătorilor pentru a judeca o cauză penală55. Lipsa calităţii funcţionale se poate datora nedeţinerii calităţii de judecător, suspendării din funcţie, încetării calităţii de judecător, nedepunerii jurământului prevăzut de lege pentru ca judecătorul să-şi poată exercita funcţia;

− judecarea cauzei de un judecător militar inferior în grad faţă de inculpat sau de un judecător ce nu avea calitatea de ofiţer superior, deşi în raport de gradul inculpatului, aceasta era obligatorie;

− judecarea cauzei de un complet din care a făcut parte un judecător aflat în unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.46-48 C.pr.pen. Este suficient ca greşita compunere a instanţei să fi avut loc la un singur termen de judecată în condiţiile în care la acesta s-au aprobat sau s-au administrat probatorii ori s-au luat măsuri procesuale;

− soluţionarea cauzei de alţi judecători decât cei în faţa cărora s-au desfăşurat dezbaterile judiciare, încălcându-se cerinţa principiului nemijlocirii de a se asigura unicitatea completului de judecată56.

d) publicitatea şedinţei de judecată − desfăşurarea judecăţii în şedinţă nepublică, deşi inculpatul nu este minor

sau în condiţiile în care fapta a fost săvârşită de un minor împreună cu un major şi nu s-a dispus disjungerea57;

− şedinţa de judecată a fost declarată secretă deşi nu exista nici unul din cazurile prevăzute în art.290 C.pr.pen.58 şi cu toată opoziţia părţilor sau fără să o fi pus în discuţia părţilor;

− desfăşurarea publică a şedinţei de judecată deşi inculpatul este minor59. Deşi lipsa de publicitate nu este sancţionată cu nulitatea absolută, ci cu cea relativă, nerespectarea dispoziţiei legale (art.485 al.2) poate constitui motiv de apel;

− lipsa menţiunii că şedinţa de judecată a fost publică din încheierea de şedinţă sau din partea introductivă a sentinţei penale, ce conduce la îndoieli cu privire la respectarea principiului publicităţii.

e) participarea procurorului la judecată, când este obligatorie potrivit legii. − desfăşurarea judecăţii fără participarea procurorului, deşi prezenţa sa era

obligatorie potrivit legii; − neacordarea cuvântului pentru a putea pune concluzii asupra cererilor

formulate de părţi şi asupra fondului.

55 V. Dongoroz, Notă în Jurisprudenţă Generală, 1937, p.994, citat de Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, p.245; 56 Curtea de Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 911/1997 în Culegere de practică judiciară pe anul 1997, p.68. 57 Curtea de Apel Bucureşti, s a II-a pen., dec. nr. 181/1997 în Culegere de practică judiciară pe anul 1997, p.247. 58 Curtea de Apel Braşov, s.pen., dec. nr. 265/2001 în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de pratică judiciară 2001, p.194. 59 Tribunalul Bucureşti, s.a II-a pen., dec. nr. 638/1997 în Culegere de practică judiciară, p.338-339.

44

f) prezenţa inculpatului la judecată, când este obligatorie potrivit legii. Codul de procedură penală prevede două situaţii în care judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului: când acesta se află în stare de deţinere (art.314) sau este minor (art.484). Pentru inculpatul aflat în una din aceste două situaţii, judecata în primă instanţă nu poate avea loc în lipsă decât în cazurile prevăzute expres de lege (la efectuarea comisiei rogatorii în ceea ce-l priveşte pe inculpatul arestat chiar într-o altă cauză sau atunci când inculpatul minor se sustrage de la judecată). Motivele de apel în acest caz vor putea consta în:

- neaducerea inculpatului arestat la judecata în primă instanţă60; - judecarea cauzei în lipsa inculpatului minor cu privire la care s-a

considerat în mod nejustificat că se sustrage de la judecată61; - neacordarea cuvântului inculpatului prezent cu privire la cererile care se

fac, la excepţiile formulate, la concluziile de fond ce trebuie prezentate. g) asistarea inculpatului de către apărător când asistenţa juridică este

obligatorie, potrivit art.171, alin.2 şi 3 C.pr.pen. Motivele de apel ar consta în acest caz în efectuarea actelor de urmărire penală sau de judecată (chiar şi a unui singur act) în lipsa apărătorului inculpatului, deşi asistenţa juridică era obligatorie62.

Raţiunea pentru care au fost prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute dispoziţiile privitoare la prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător atunci când sunt obligatorii potrivit legii, este aceea de a se asigura respectarea unui principiu fundamental al procesului penal – garantarea dreptului de apărare. Alături de acestea ar trebui sancţionată cu nulitatea absolută şi lipsa interpretului de la efectuarea actelor de urmărire şi judecată faţă de inculpatul care nu înţelege sau nu vorbeşte limba română. Chiar şi în lipsa sancţionării cu nulitatea absolută, apreciem că lipsa interpretului poate constitui motiv de apel.

h) efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori − neefectuarea anchetei sociale, nici în faza de urmărire penală, nici în

cursul judecăţii în primă instanţă sau în faza de judecată atunci când instanţa a fost sesizată prin plângerea prealabilă directă a părţii vătămate;

− efectuarea unei anchete sociale incomplete. Cu toate că sancţiunea în acest caz nu este nulitatea absolută, ci cea relativă, efectuarea unei anchete incomplete constituie un motiv de apel de natură să conducă la desfiinţarea hotărârii în condiţiile în care datele privitoare la minor ce nu au fost cunoscute de instanţă ar schimba sancţiunea penală aplicată.

− folosirea unui referat de anchetă socială efectuată în altă cauză63.

60 Curtea de Apel Bucureşti, s a II-a pen., dec. nr.193/1997 în Culegere de practică judiciară pe anul 1997, p.243-245. 61 Tribunalul Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 20/1995 în Culegere de practică judiciară, p.341-342. 62 Curtea de Apel Craiova, s.pen., dec. nr. 146/1995 în V. Papadopol, M.Apetrei, V.Dobrinoiu, Codul de procedură penală adnotat, vol.II, Editura Albastră, Bucureşti, 1997, p.301. 63 Tribunalul Bucureşti, s. I-a pen., dec. nr. 172/1996 în Culegere de practică judiciară, p.179.

45

Motivele de apel invocate în cauză nu pot privi numai încălcarea dispoziţiilor prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute ci şi a altor dispoziţii care reglementează desfăşurarea procesului penal. Sancţiunea în caz de nerespectare a acestora este nulitatea relativă care va interveni însă numai în condiţiile în care s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului şi numai dacă este invocată de persoana care a suferit vătămarea, în termenul legal. Aşadar, încălcarea dispoziţiilor prevăzute sub sancţiunea nulităţii relative va putea constitui motiv de apel doar dacă sunt respectate aceste condiţii. Nu vor putea, în acest fel, să constituie motive de apel:

- încălcarea unei dispoziţii legale care nu a produs o vătămare procesuală sau care a produs o vătămare ce poate fi înlăturată prin altă modalitate decât anularea actului64;

- nerespectarea unei dispoziţii legale în faza de urmărire penală sau de judecată, în prezenţa părţii care a suferit vătămarea şi care nu a invocat, în acel moment, nulitatea;

- nerespectarea unei dispoziţii legale în faza de urmărire penală sau de judecată, în absenţa părţii care a suferit vătămarea şi care nu a invocat, la primul termen de judecată cu procedura completă, nulitatea;

- încălcarea unei dispoziţii legale, pentru care a expirat termenul de invocare a nulităţii fără să se ridice excepţia de nulitate.

Nerespectarea unei dispoziţii prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii relative va putea reprezenta motiv de apel în cazul în care nulitatea a fost invocată de parte în termenul legal dar instanţa, în mod greşit, a respins excepţia, precum şi în condiţiile în care ea s-a produs, în absenţa părţii, la data când s-a judecat cauza în fond.

Dacă nu au fost încălcate normele de procedură penală, apelantul poate critica sentinţa atacată pe temeiul că, la judecata în primă instanţă, nu au fost administrate toate probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Neadministrarea tuturor probelor necesare pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele se poate concretiza în următoarele motive de apel:

− necesitatea administrării unor probe noi care nu au fost cunoscute la data judecării cauzei în primă instanţă. Apelantul are posibilitatea de a prezenta instanţei de apel noi probe constând în înscrisuri, depuse odată cu declaraţia de apel sau cu memoriul ce cuprinde motivele de apel sau de a cere administrarea oricăror alte probe noi în şedinţa de judecată în apel.

− respingerea, în mod nejustificat, a cererii uneia dintre părţi cu privire la administrarea unei probe concludente şi utile;

− neadministrarea unei probe care era obligatorie potrivit legii sau care se impunea în raport de obiectul cauzei: nedispunerea de către instanţă, de exemplu, a efectuării expertizei psihiatrice obligatorii în cazul săvârşirii unei infracţiuni de

64 Curtea de Apel Bucureşti, s a I-a pen., dec. nr. 555/1998 în Revista de drept penal nr.3/1999, p.126.

46

omor deosebit de grav sau în alte cazuri când legea impune obligatoriu efectuarea unei expertize65;

− renunţarea la administrarea unei probe iniţial admise datorită nerespectării unor dispoziţii procedurale neesenţiale în ceea ce priveşte finalitatea administrării respectivei probe. Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui renunţarea la ascultarea unui martor pe considerentul că martorul nu a părăsit sala de şedinţă după ce s-a făcut apelul martorilor şi li s-a cerut să părăsească sala sau revenirea asupra probei admise de efectuare a unei expertize judiciare pe motiv că inculpatul nu a achitat onorariul expertului66;

− neadministrarea corectă a probelor de către prima instanţă. Codul de procedură penală impune instanţei obligaţia de a proceda din nou la ascultarea părţilor şi a martorilor în faza de judecată. Dacă însă instanţa se va limita doar la a-i întreba pe aceştia dacă îşi menţin declaraţiile date în faza de urmărire penală şi la a consemna eventualele răspunsuri afirmative? O asemenea modalitate de desfăşurarea a cercetării judecătoreşti ar contraveni principiului nemijlocirii care exprimă cerinţa ca instanţa de judecată ce urmează să soluţioneze cauza să ia cunoştinţă direct şi nemijlocit de probele administrate. Din acest considerent, apreciem că şi acest fapt poate fi invocat ca motiv de apel, încadrându-se nu atât în temeiul de desfiinţare în discuţie, ci în cel referitor la nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal.

Alături de neadministrarea probelor necesare şi aprecierea incompletă sau greşită a probelor poate conduce la reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea reală şi, pe cale de consecinţă, la o soluţionare greşită a cauzei penale (error in judicando). Aprecierea necompletă sau greşită a probelor administrate poate constitui temei pentru invocarea unor motive de apel ca, de exemplu:

− neluarea în considerare a unora dintre probele administrate în cauză, fără să existe o motivare din partea instanţei cu privire la considerentele ce au determinat înlăturarea probei din ansamblul probator avut în vedere la judecarea cauzei67;

− neluarea în considerare a unora dintre probele administrate în cauză pe considerente care nu ţin de veridicitatea efectivă a probei respective ci de anumite elemente care o pot influenţa, fără însă a se verifica dacă aceste influenţe s-au exercitat sau nu. De exemplu, instanţa nu a ţinut cont de declaraţia unei persoane datorită relaţiei de rudenie sau de prietenie dintre martor şi una din părţile în proces, plecând de la presupunerea că declaraţia dată de martor este neadevărată;

− aprecierea unei probe ca veridice deşi conţinea neconcordanţe vădite cu concluziile ce se desprindeau din analiza celorlalte probe existente în cauză.

Instanţa de apel, soluţionând apelul, are posibilitatea de a da o nouă apreciere probelor administrate în cauză, având dreptul de a examina procesul de formare a convingerii judecătorilor primei instanţe şi a concluziilor la care aceştia

65 Curtea de Apel Bucureşti, s. I-a pen., dec.nr. 265/1997 în Culegere de practică judiciară pe anul 1997, p.167. 66 Curtea Supremă de Justiţie, s.pen., dec. nr. 996/2001 în Revista de drept penal nr.3/2002, p.104-105. 67 Curtea de Apel Bacău, s.pen., dec. nr. 39/1994, nepublicată.

47

au ajuns. Modul de formare a convingerii intime a judecătorilor primei instanţe poate şi trebuie verificat de instanţa de apel, prin efectuarea atât a unei aprecieri proprii asupra veracităţii fiecărui mijloc de probă în parte, cât şi a unei aprecieri de ansamblu a concluziei finale deduse din totalitatea probelor administrate68. Lipsa analizei probelor ce au servit ca temei al soluţiei date de prima instanţă şi neprecizarea celor care au fost înlăturate la adoptarea soluţiei bune, poate constitui, de asemenea, motiv de apel întrucât, procedând astfel, prima instanţă pune părţile în neputinţă de a-şi formula apărările în calea de atac şi deopotrivă instanţa de apel în imposibilitatea de a verifica temeinicia soluţiei adoptate69.

Hotărârea primei instanţe poate fi criticată în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi sub aspectul că s-au reţinut fapte fără să existe probe care să le susţină sau, dimpotrivă, că din probe rezultă existenţa unor fapte sau împrejurări pe care prima instanţă nu le-a reţinut70. Criticile ce pot fi aduse cu privire la modul în care instanţa a stabilit situaţia de fapt pot consta în:

− nereţinerea de către instanţă a unor împrejurări de fapt care ar constitui circumstanţe atenuante sau agravante ale răspunderii penale sau cauze de înlăturare a caracterul penal al faptei, deşi existenţa lor reieşea din probele administrate în cauză;

− nereţinerea unor fapte care alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii, ceea ce a dus la pronunţarea unei greşite soluţii de achitare71;

− nereţinerea culpei comune a inculpatului şi a părţii vătămate în săvârşirea faptei şi producerea prejudiciului cu efecte asupra modului de obligare la plata prejudiciului72;

− reţinerea unor împrejurări de fapt, a căror existenţă nu decurge din probele administrate în cauză, care au determinat calificarea faptei ca infracţiune sau încadrarea sa în forma agravată.

Dacă totuşi prima instanţă a respectat dispoziţiile care reglementează desfăşurarea procesului penal, a lămurit corect şi complet, prin probe, toate faptele şi împrejurările cauzei, este posibil ca soluţia pronunţată să nu corespundă prevederilor legii penale şi a celei civile. Aplicarea greşită a legii materiale se poate produce prin73:

− ignorarea dispoziţiilor legale aplicabile; − aplicarea unor dispoziţii care nu erau aplicabile în cauză; − interpretarea greşită a dispoziţiilor legale. Aşadar, ori de câte ori instanţa aplică alte dispoziţii decât cele prevăzute de

cod pentru situaţia de fapt reţinută sau omite aplicarea unor dispoziţii incidente în

68 I. Stenescu, G. Porumb, Drept procesual civil, EdituraDidactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.312. 69 Curtea de Apel Cluj, s.pen., dec. nr. 681/1998, nepublicată. 70 Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, p.357. 71 Tribunalul Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 161/1994 în Culegere de practică judiciară, p.287. 72 Tribunalul Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 304/1996 în Culegere de practică judiciară, p.167. 73 Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, p.358;

48

cauză, hotărârea pronunţată este nelegală, iar apelul introdus în cauză va conduce la desfiinţarea ei.

Motivele de apel ce pot fi formulate de procuror sau de părţi pot viza: − încadrarea juridică greşită a faptei74; − reţinerea unor circumstanţe atenuante75 sau agravante76 cu privire la care

nu există probe; − pronunţarea unei soluţii de condamnare deşi se impunea o soluţie de

achitare pentru că fapta pentru care instanţa a fost sesizată nu a fost săvârşită în realitate77 sau nu este prevăzută de legea penală, nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni sau nu a fost săvârşită de inculpat sau există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei;

− pronunţarea unei soluţii de condamnare deşi a intervenit o cauză de înlăturare a răspunderii penale78 sau există autoritate de lucru judecat şi, ca urmare, se impune o soluţie de încetare a procesului penal;

− adoptarea unei soluţii de achitare79 sau de încetare a procesului penal80 deşi din probele existente rezultă că fapta e infracţiune, a fost săvârşită de inculpat şi acesta răspunde din punct de vedere penal şi se impunea o soluţie de condamnare;

− pronunţarea unei soluţii de achitare pe alt temei decât cel existent în cauză;

− pronunţarea unei soluţii de achitare pe considerentul că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fără a i se aplica inculpatului o sancţiune cu caracter administrativ81;

− dispunerea suspendării executării pedepsei82 sau executării pedepsei la locul de muncă83, deşi faţă de infracţiunea săvârşită, dispoziţiile art.81, art.861 şi art.867 C.pen. nu sunt aplicabile;

74 Curtea de Apel Iaşi, s.pen., dec. nr. 203/1998 în Revista de drept penal nr.1/1999, p.152. 75 Curtea de Apel Braşov, s.pen., dec. nr. 174/2001 în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 2001, p.20. 76 Curtea de Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 238/1997 în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, p.51. 77 Curtea de Apel Braşov, s.pen., dec. nr. 234/2001 în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 2001, p.125-128. 78 Curtea de Apel Braşov, s.pen., dec. nr. 215/2002 în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.238. 79 Tribunalul Bucureşti, s. I-a pen., dec. nr. 12/1996 în Culegere de practică judiciară, p.307-308. 80 Curtea de Apel Bucureşti, s I-a pen., dec. nr. 372/1998 în Revista de drept penal nr.2/1999, p.161. 81 Tribunalul Bucureşti, s. I-a pen., dec. nr. 153/1996 în Culegere de practică judiciară, p.165-166. 82 Curtea de Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 596/1997 în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, p.51. 83 notă critică la Tribunalul Bucureşti, s. I-a pen., dec. nr. 688/1997 în Culegere de practică judiciară, p.120-121.

49

− neaplicarea pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi deşi pedeapsa principală era închisoarea peste doi ani84 sau aplicarea ei, deşi pedeapsa stabilită era mai mică de 2 ani85 ori legea opreşte aplicarea ei86;

− indicarea greşită a dispoziţiei legale în baza căreia s-a efectuat contopirea pedepselor87.

Spre deosebire de încălcarea unei dispoziţii a legii de procedură penală care atrage desfiinţarea hotărârii atacate numai în cazul în care se produce o vătămare a posibilităţilor de soluţionare justă a cauzei, aplicarea greşită a legii materiale duce întotdeauna la o soluţie contrară sau neconformă cu legea penală şi civilă care trebuie înlăturată şi înlocuită cu o soluţie corespunzătoare88.

Un ultim temei de desfiinţare a hotărârii primei instanţe îl reprezintă individualizarea incorectă a sancţiunilor de drept penal faţă de criteriile pe care le prevede art.72 şi art.100 din Codul penal. Greşita individualizare a pedepsei se poate produce în următoarele situaţii care nu au ţinut seama de criteriile generale de aplicare a sancţiunilor de drept penal89 :

− în loc de pedeapsa detenţiunii pe viaţă s-a aplicat pedeapsa închisorii sau în loc de pedeapsa închisorii s-a aplicat amenda sau invers;

− pedeapsa închisorii a fost greşit stabilită, fie în sensul unei durate prea mari, fie a unei durate prea mici, chiar dacă se află între limitele legale90;

− pedeapsa amenzii a fost greşit stabilită, fie în sensul unei amenzi prea mari, fie a unei amenzi prea mici, chiar dacă se află între limitele legale;

− s-a dispus suspendarea executării pedepsei, condiţionat sau sub supraveghere, sau a executării pedepsei la locul de muncă, deşi împrejurările cauzei nu produceau convingerea că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia;

− s-a reţinut starea de recidivă deşi infracţiunea săvârşită anterior nu poate forma primul termen al recidivei91 ori s-a reţinut o altă formă a recidivei92 sau nu s-a reţinut săvârşirea faptei în stare de recidivă93;

84 Curtea Supremă de Justiţie, s.pen., dec. nr. 880/1995 în Pro Lege nr.4/1995, p.94. 85 Curtea de Apel Bacău, s.pen., dec. nr. 153/1997 în A. Ungureanu, Jurisprudenţă penală a Curţii de Apel Bacău pe anul 1997 – 204 speţe comentate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.206. 86 Curtea de Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 9/1997 în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, p.168. 87 Curtea de Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 144/1994 în Codul de procedură penală adnotat, p.294. 88 Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, pag.358; 89 Gr. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, p.291; 90 Tribunalul Bucurşti, s.a II-a pen., dec. nr. 236/1994 în Culegere de practică judiciară, p.121-122. 91 Tribunalul Bucurşti, s.a II-a pen., dec. nr. 305/1996 în Culegere de practică judiciară, p.135. 92 Curtea de Apel Bacău, s.p., d.196/1997 în Jurisprudenţa penală a Curţii de Apel Bacău pe anul 1997, p.167-169. 93 Curtea de Apel Bacău, s.pen., dec.nr. 19611997 în Jurisprudenţa penală a Curţii de Apel Bacău pe anul 1997, p.187.

50

− în caz de concurs de infracţiuni sau de recidivă, sporul aplicat la pedeapsa stabilită este prea mare94 sau este prea mic, faţă de împrejurările de fapt ale cauzei;

− s-a aplicat o singură pedeapsă inculpatului deşi în sarcina sa s-a reţinut săvârşirea a două infracţiuni aflate în concurs95;

− în cauzele cu infractori minori s-a aplicat greşit o pedeapsă în loc de o măsură educativă sau invers ori s-a aplicat măsura educativă a libertăţii supravegheate faţă de minorul care împlinise vârsta de 17 ani96;

− s-a reţinut existenţa unei circumstanţe agravante sau atenuante, fără însă a reduce, respectiv spori pedeapsa conform dispoziţiilor legale (art.76, art.78 C.pen.);

− s-a reţinut săvârşirea unei tentative, dar s-a aplicat o pedeapsă în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată;

− s-a reţinut starea de minoritate a inculpatului din momentul săvârşirii faptei, dar pedeapsa nu a fost aplicată în limitele reduse conform art.109 C.pen.;

− la aplicarea pedepsei s-a reţinut starea de minoritate deşi inculpatul era major la momentul epuizării infracţiunii97;

− instanţa a omis a deduce arestarea preventivă din durata pedepsei aplicate98 sau a dedus-o greşit99;

− aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute, pentru infracţiunea săvârşită, în partea specială a codului, fără să fi intervenit vreo cauză din cele care au ca efect coborârea sub minimul special sau depăşirea maximului special100;

− aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ în baza art.181 C.pen., dar fără a respecta limitele prevăzute în art.91 C.pen.101.

Acestea sunt doar o parte din motivele de apel ce pot fi invocate în cauză penală, identificate ca atare de literatura de specialitate şi de practica judiciară. Sfera lor de admisibilitate este însă mult mai mare, ele putând viza, aşa cum am precizat, şi în cuprinsul studiului, orice eroare de fapt sau de drept comisă de prima instanţă de judecată şi chiar unele erori produse în cursul urmăririi penale. 94 Curtea de Apel Braşov, s.pen., dec. nr. 204/2001 în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 2001, p.26. 95 Tribunalul Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 602/1996 în Culegere de pratică judiciară, p.124-125. 96 Tribunalul Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 112/1997 în Culegere de pratică judiciară, p.79. 97 Curtea de Apel Braşov, s.pen., dec. nr. 256/2001 în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 2001, p.41-42. 98 Curtea de Apel Bucureşti, s. I-a pen., dec. nr. 39/1998 în Revista de drept penal nr.2/1999, p.156. 99 Curtea de Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 74/1994 în Culegere de pratică judiciară pe anul 1994, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995, p.158. 100 Curtea de Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 337/1997 în Culegere de pratică judiciară penală pe anul 1997, p.305. 101 Curtea de Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 382/1997 în Culegere de pratică judiciară penală pe anul 1997, p.312.

51

Inspecţia muncii în Uniunea Europeană şi România

Lect. univ. drd.Carla Carmina Spiridon Pornind de la principiul potrivit căruia se impune necesitatea unei strânse

cooperări între inspecţia muncii, pe de o parte, şi angajatori şi salariaţi, pe de altă parte102, trebuie să subliniem că această cooperare este esenţială întrucât începe cu o colaborare între inspecţia muncii, guvern, angajatori şi salariaţi în scopul elaborării legislaţiei de protecţia muncii şi continuă cu aplicarea sa la locurile de muncă şi studierea posibilităţilor de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi de muncă. Aşa fiind, scopul inspecţiei este de a vedea că cea mai mare posibilitate de rezolvare a problemelor privind protecţia muncii se va face la locul de muncă - rezultat al dialogului şi consultării dintre actorii direct implicaţi - cu ajutorul inspectorilor de muncă, în directă concordanţă cu normele legislative în materie şi standarde minimale impuse prin acorduri colective.

Deşi nu trebuie exacerbat rolul Inspecţiei muncii în domeniul controlului cu privire la aplicarea unitară a legislaţiilor în materia relaţiilor de muncă şi a securităţii şi sănătăţii în muncă, subliniem că existenţa unui sistem bine elaborat în domeniu presupune o intervenţie concretă a acesteia în prevenirea oricăror forme de abuzuri din partea angajatorilor. Mai mult, trebuie subliniat faptul că, în baza art.3 din Convenţia nr. 81/1947 privind inspecţia muncii în industrie şi comerţ, inspecţia muncii trebuie să intervină în principal în „mediul de muncă” şi „condiţiile de muncă”.

Sistemul inspecţiei muncii este cel mai frecvent compus din alte categorii de funcţii decât cele enunţate anterior, atribuite serviciilor de inspecţie şi anume: relaţiile de muncă, angajare, pregătire profesională şi securitate socială.

Categoria relaţiilor de muncă cuprinde atât relaţiile individuale (contracte de muncă, angajări, concedieri), cât şi pe cele colective (negocieri colective, soluţionarea conflictelor, protecţia reprezentanţilor salariaţilor).

Sistemele care fac obiectul analizei noastre sunt diferite din punct de vedere al organizării Inspecţiei Muncii şi mai ales din punct de vedere al modului de sancţionare.

Aşa fiind, în cadrul Uniunii Europene tendinţa este aceea a adoptării unei abordări globale a stării de bine la locul de muncă, luând în considerare schimbările apărute în lumea muncii şi apariţia unor noi riscuri, în special cele de natură psihosocială, astfel încât strategia este destinată creşterii calităţii muncii, consolidării unei culturi de prevenire a riscului, prin combinarea unei varietăţi de instrumente – legislaţie, dialog social, măsuri progresive, control etc – şi pe construirea de parteneriate între toţi participanţii pe scena securităţii şi sănătăţii în muncă.

102 Wolfgang von Richthofen, Labour inspection. A guide to the profession, International Labour Office, Geneva, 2002, p.10 şi urm.

52

Mai mult, sistemul inspecţiei este cel mai frecvent compus din alte categorii de funcţii atribuite serviciilor de inspecţie şi anume: relaţiile de muncă, angajare, pregătire profesională şi securitate socială.

Alte sisteme exclud relaţiile de muncă din sfera inspecţiei muncii, considerându-le guvernate de partenerii sociali, instanţe sau comitete speciale.

În baza celor enunţate anterior, se poate observa că sistemul inspecţiei muncii poate fi împărţit în patru mari tipuri de sisteme de inspecţie a muncii: general103, anglo-scandinav104, federal105 şi inspectorate specializate106.

Dar din punct de vedere organizatoric vorbim despre inspecţia muncii ca departament guvernamental, adică locul inspecţiei muncii este în cadrul unei autorităţi centrale. Aceasta datorită faptului că atât Convenţia nr. 81/1947, în articolul 4 paragraful 1, cât şi Convenţia nr. 129/1969, în articolul 7 paragraful 1, vorbesc despre plasarea inspecţiei muncii sub controlul şi supervizarea unei autorităţi centrale „atâta timp cât este compatibilă cu practica administrativă” a statului membru. Această clauză a dat naştere la unele interpretări controversate. Aşa fiind, s-a pus problema dacă practica administrativă se referă la organizarea serviciului de inspecţie a muncii sau se referă la orice structură similară parte a sistemului executiv, cu alte cuvinte, la administraţia centrală a unui stat şi câmpurile sale ori la serviciile descentralizate. În primul rând, structura organizatorică dată a unui sistem de inspecţie poate să nu fie compatibilă cu noţiunea de unic departament guvernamental ori autoritate centrală responsabilă pentru inspecţia muncii.

În ţările în care inspecţia muncii este organizată ca un departament central guvernamental ori chiar mai multe107 acestea se află în subordinea Ministerului Muncii sau unui alt minister echivalent.

În ţările aflate în tranziţie din Centrul şi estul Europei, două departamente separate există în mod concomitent, unul este responsabil de securitatea în muncă în subordinea Ministerului Muncii, altul de igiena locurilor de muncă în subordinea Ministerului Sănătăţii. Însă în aceste cazuri cooperarea instituţională este aproape inexistentă. În contrapartidă, ţări precum Finlanda, Olanda sau Norvegia, în care funcţionarea inspecţiei muncii este organizată sub forma unui singur sistem într-un departament guvernamental în subordinea Ministerului Muncii tinde să devină mult mai eficient, mai bine coordonat şi organizat şi mai coerent decât sistemul prezentat anterior. În Belgia, Inspecţia muncii este organizată pe trei departamente diferite (inspecţia tehnică, inspecţia medicală şi inspecţia de drept social) în subordonarea Ministerului Muncii.

Sistemul tripartit presupune existenţa unui organ tripartit, consiliul sau comisie, care supervizează activitatea inspectoratelor, stabileşte politica acestora, monitorizează implementarea normelor, evaluează rezultatele activităţii acestora şi

103 Franţa, Portugalia şi Spania 104 Marea Britanie, Irlanda, Noua Ueelandă, Suedia. 105 Germania, India, Elveţia. 106 Austria este un caz unic se stat care are un Inspectorat de muncă pentru transport. 107 Cum este cazul Belgiei unde inspecţia muncii este organizată în trei departamente diferite: inspecţie tehnică, inspecţie sanitară şi inspecţie socială, subordonate Ministerului Muncii.

53

îşi asumă responsabilitatea pentru întreaga activitate a serviciului de inspecţie. Acest organ poate fi politic responsabil în faţa unui minister sau chiar în faţa parlamentului; exemple tipice în acest sens constituindu-le Marea Britanie ori Suedia. În Ungaria şi Olanda există un asemenea organism, însă acesta are doar o funcţie consultativă. Acest gen de sistem este posibil doar acolo unde partenerii sociali sunt foarte puternici, bine organizaţi şi independenţi, având un interes profund în problemele care ţin de protecţia muncii şi care sunt acceptaţi de către guvern ca parteneri în problemele legate de inspecţia muncii.

Este deja ştiut că în multe state, datorită evoluţiei lor istorice ori datorită unor motive de natură politică ori funcţională, serviciile de inspecţie a muncii au diferite responsabilităţi care uneori se suprapun, iar alteori merg în paralel. În ţările care practică un sistem dual108, împărţit în servicii diferite, dar sub autoritatea unui singur minister, acesta s-a dovedit a fi ineficient. De exemplu, uneori inspectorii unor servicii diferite ajung să dea soluţii contradictorii în probleme care ţin de protecţia muncii.

Inspecţia muncii în trecut tindea adesea să fie definită doar prin termeni abstracţi, de aceea în ultimele două decenii inspectoratele de muncă din întreaga lume s-u confruntat cu o serie de întrebări la care trebuiau să răspundă pentru a-şi redefini misiunea asumată. Pare destul de evident faptul că procesul de inspecţie şi rezultatele sale ar trebui să fie principala misiune a inspecţiei muncii, însă ce trebuie inspectorii să verifice, cum trebuie să inspecteze şi rezultatele pe care speră să le găsească în urma inspecţiei sunt subiecte controversate la nivel internaţional şi naţional în domeniul inspecţiei muncii.

La nivelul Uniunii Europene, în prezent, Inspecţia muncii controlează aplicarea unitară a legislaţiei muncii – a codului muncii, convenţiilor şi acordurilor colective în ceea ce priveşte igiena şi securitatea în muncă, funcţionarea instituţiilor reprezentative ale personalului, respectiv comitetul întreprinderii, reperzentantul salariaţilor etc.), contractele de muncă, timpul de muncă, munca la negru, securitate şi sănătate în muncă; consilierea şi informarea angajatorilor, salariaţilor şi reprezentanţilor acestora cu privire la drepturile şi obligaţiile lor, concilierea părţilor, în special în cazul conflictelor colective, prin favorizarea negocierilor.

Inspectorii de muncă dispun de putere de control şi investigare care-i autorizează să intre în întreprindere oricând, chiar şi fără înştiinţare prealabilă, realizarea de anchete, interogatorii şi verificarea documentelor, sesizarea organismelor abilitate pentru efectuarea de verificări, prelevarea de probe etc. Constatările inspectorilor pot da loc la observaţii cu privire la aplicarea regulilor în vigoare, obligaţii de punere în aplicare a reglementărilor legale, procese-verbale pentru infracţiunile penale, sesizarea judecătorilor cu privire la obţinerea suspendării activităţii angajatorilor pentru situaţii care pun în pericol viaţa salariaţilor şi chiar decizii de anulare a unei clauze ilicite cuprinse în regulamentul intern etc.

Inspectorii de muncă dispun de putere de decizie în anumite domenii, însă nu au competenţă în soluţionarea unui litigiu dintre angajator şi salariat.

108 A se vedea Germania..

54

Ansamblul puterilor şi atribuţiilor pe care le deţine inspectorul de muncă joacă un rol determinant în procedura de verificare a respectării dispoziţiilor legale printr-o cooperare în domenii diferite.

Controlul efectuat fără un motiv anume de către inspectori vizeză în general aplicarea legilor şi reglementărilor în materia muncii în întreprinderi în scopul constatării şi consemnării neregulilor de aplicare a legislaţiei.

Controlul special se efectuează atunci când există o sesizare/plângere, se impune o anchetă cerută de un organ al administraţiei ori de către instanţa de muncă. Controlul special bazat pe o anchetă impusă se poate desfăşura la cererea unui organ al administraţiei cu ocazia constatării unei derogări de la lege sau cu ocazia unui accident de muncă.

Controlul sistematic constă în supravegherea aplicării unor reglementări sociale concrete, cum ar fi de exemplu munca ucenicilor, desfăşurat pe o perioadă determinată de timp ori într-un anume sector de activitate, de exemplu în construcţii.

În ceea ce priveşte domeniul relaţiilor de muncă, în Franţa, de exemplu, există o direcţie specială pentru acest domeniu care defineşte cadrul juridic în care se exercită activitatea salariatului şi în particular condiţiile de muncă şi politica prevenirii riscurilor la locul de muncă.

În Austria109, Inspecţia muncii, este parte a Ministerului federal al economiei şi muncii şi este alcătuită din 19 inspectorate regionale şi un inspectorat special pentru munca în construcţii direct subordonat Inspectoratului Central al Muncii, constituind instituţia cu rolul cel mai important în combaterea neregulilor în materia securităţii şi sănătăţii în muncă. Fiecare provincie are cel puţin un inspectorat de muncă, iar fiecare asemenea inspectorat are un serviciu de inspecţie sanitară.

În conformitate cu mandatul său, Inspecţia muncii asigură protecţia vieţii şi sănătăţii populaţiei salariate, în aşa fel încât să contribuie la prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale şi acceptarea de către societate a programului de securitate şi sănătate în muncă.

Inspectorii de muncă verifică aderarea la reglementările legale privind protecţia vieţii şi sănătăţii în muncă, mediază conflictele dintre părţile contractelor de muncă, investighează accidentele de muncă, abuzurile din partea angajatorilor, condiţiile de muncă ale femeilor şi tinerilor, timpul de muncă şi de odihnă.

Atunci când reglementările legale în domeniul protecţiei muncii nu sunt respectate de către angajatori, inspecţia muncii poate efectua controale şi stabili remedierea deficienţelor într-un timp limitat sau chiar extins, în caz contrar inspectorii putând sesiza autorităţile competente, iar atunci când constată un caz iminent de producere a unui pericol la locul de muncă poate cere oprirea activităţii până la înlăturarea pericolului.

În Germania110 principalele izvoare ale dreptului muncii sunt legislaţia federală, contractele colective, acordurile de muncă şi jurisprudenţa. Germania nu are încă un Cod al muncii în vigoare, ci doar standarde de muncă incluse în acte juridice separate pe probleme diferite: relaţiile de muncă, probleme ocupaţionale, problema securităţii şi sănătăţii în muncă şi condiţiile de muncă.

109 http://www.ilo.org/dyn/natlex/natlex_browse. 110 http://www.ilo.org

http://www.ilo.org/dyn/

http://www.ilo.org

55

Inspecţia muncii este cea mai importantă instituţie a statului din cadrul sistemului de securitate şi sănătate în muncă. Inspectorii de muncă au ca responsabilitate principală implementarea legislaţiei privind protecţia împotriva riscurilor tehnice la locul de muncă, disciplina muncii, controlul asupra respectării timpului de muncă şi de odihnă, protecţia maternităţii şi protecţia tinerilor în muncă. În acest sens, inspectorii de muncă pot aplica sacţiuni care merg de la avertisment până la închiderea unităţii până la remedierea situaţiei care a determinat închiderea.

În Europa, Inspecţia muncii exercită controlul asupra unor câmpuri de muncă – securitate, sănătate, relaţii de muncă -, asupra anumitor sectoare de activitate – militar, nuclear, transport, electicitate - şi exclude o serie de domenii.

Practica statelor este că, în domeniul Inspecţiei muncii, relaţiile de muncă, condiţiile de muncă şi securitatea şi sănătatea în muncă, controlul este exercitat în general de către Inspecţia muncii, organizată sub diferite forme, fie că este vorba despre un sistem unic, fie că este vorba despre un sistem dual sau multifuncţional. Inspecţia muncii urmăreşte aplicarea unitară a legislaţiei în domeniu, respectarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, evitarea abuzurilor şi mai ales asigurarea unei protecţii a muncii în conformitate cu standardele impuse de Organizaţiei Internaţionale a Muncii sub sancţiunea aplicării de măsuri care pot merge de la avertisment la închiderea unităţii până la remedierea situaţiei care a determinat închiderea.

Sistemul de inspecţie a muncii din România se circumscrie sistemului unic de inspecţie a muncii. Prin intermediul acestuia se exercită atribuţii de autoritate în stat în domeniul muncii, relaţiilor de muncă, securităţii şi sănătăţii în muncă, mai precis, controlul aplicării unitare a dispoziţiilor legale în domeniile sale de competenţă.

Inspecţia muncii, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, exercită controlul aplicării legislaţiei în domeniul muncii, relaţiilor de muncă, securităţii şi sănătăţii în muncă şi are ca obiectiv major asigurarea unui mediu de muncă sigur şi sănătos.

Inspecţia Muncii a fost înfiinţată şi organizată prin Legea nr. 108/1999, în conformitate cu prevederile Convenţiei nr. 81 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) privind inspecţia muncii în industrie şi comerţ, ratificată de România prin Decretul 284/1974 şi are acelaşi mandat cu instituţiile similare din statele membre Uniunii Europene.

Actele normative111 care reglementează sistemul de inspecţie a muncii se circumscriu standardelor generale prescrise de normele juridice internaţionale

111 Codul muncii – prin Titlul X, respectiv articolele 254 – 256; Legea nr.108/1999 privind organizarea şi funcţionarea Inspecţiei muncii cu modificările ulterioare, republicată îm M.Of. al României, Partea I, nr.740 din 10 octombrie 2002; Regulamentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei muncii, Aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.767/1999 modificat prin Hotărârea de Guvern nr.252/2001 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.108 din 28 februarie 2001; Ordonanţa nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, Publicată în M.Of. al României nr.268 din 22 aprilie 2002, aprobată cu modificări şi completări, prin Legea nr.180 din 11/04/2002cu modificările şi completările ulterioare; Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005-2006.

56

înscrise în cele două Convenţii fundamentale ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii la care România este parte şi în Directivele Uniunii Europene.

Concret, activitatea sistemului de inspecţie a muncii se circumscrie activităţilor de control, exercitate cu privire la aplicarea corectă şi unitară a legilor care reglementează relaţiile de muncă, securitatea şi securitatea în muncă, precum şi protecţia salariaţilor care muncesc în condiţii periculoase, respectarea criteriilor de încadrare a locurilor de muncă cu condiţii deosebite, evidenţa acestora şi modul de realizarea de către agentul economic a măsurilor tehnico-economice pentru nominalizare, modul de aplicare a prevederilor în domeniu, inclusiv la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice şi activităţilor de elaborare de programe anuale de acţiune şi de inspecţie, proiecte de acte normative în domeniu, metode şi proceduri de inspecţie, propuneri pentru bugetul de stat şi cel de venituri şi cheltuieli; activităţilor de coordonare, colaborare şi cooperare cu alte instituţii de specialitate şi cu reprezentanţii partenerilor sociali.

Potrivit articolul 6 din Legea nr.108 şi articolului 3 din Regulamentul nr.767, inspecţia muncii are atribuţii specifice în domeniul stabilirii relaţiilor de muncă şi în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă având posibilitatea de a sancţiona contravenţional orice abateri care contravin normelor legale.

În ceea ce priveşte natura juridică a măsurilor adoptate de către inspectorii de muncă, menţionăm că acestea sunt acte administrative de autoritate care pot fi contestate în instanţele de contencios administrativ.

Din cele anunţate mai sus se deprinde ideea că actualul sistem de inspecţie a muncii este un sistem unic care acoperă o paletă foarte largă de domenii, cu alte cuvinte, normele juridice în materie se aplică oriunde nu există alte norme speciale prin care să se fi instituit un sistem de inspecţie a muncii specializat.

Legea 108/1999 privind înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii112, cât şi Regulamentul care o completează, instituie însă doar cadrul general de existenţă a inspecţiei muncii fără a acoperi şi domeniile care fac obiectul inspecţiei muncii, funcţiile şi puterile inspectorilor de muncă pentru fiecare domeniu în parte, implicarea activă a organizaţiilor sindicale ori a reprezentanţilor salariaţilor în procesul inspecţiei muncii în limitele legale, creşterea rolului inspectorilor de muncă în buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, dar şi în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă a angajaţilor şi familiilor acestora şi nu în ultimul rând acordarea funcţiilor de conciliator şi mediator inspectorului de muncă în soluţionarea conflictelor de muncă113, chiar dacă acest fapt excede dispoziţiilor Recomandărilor care completează Convenţiile internaţionale fundamentale în domeniul inspecţiei muncii.

Strategia României în domeniul inspecţiei muncii în perspectiva integrării europene priveşte dezvoltarea şi consolidarea continuă a capacităţii instituţionale prin îmbunătăţirea continuă a performanţelor profesionale şi creşterea competenţelor inspectorilor de muncă, prin Programul Naţional de Formare al Inspecţiei Muncii pentru 2002 – 2007; aplicarea metodelor de inspecţie aliniate bunelor practici din statele membre ale Uniunii Europene, cuprinse în Manualul de metode de inspecţie elaborat în cadrul proiectului de înfrăţire instituţională România-Suedia, ceea ce va

112 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.740 din 10 octombrie 2002 113 A se vedea cazul Belgiei, Franţei, Greciei, Luxembourg, Portugalia etc.

57

permite îndreptarea activităţilor de control, în mod prioritar spre latura preventivă; dezvoltarea sistemului informaţional al instituţiei astfel încât să faciliteze adoptarea unor decizii adecvate privind prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale; dezvoltarea cooperării cu organisme şi instituţii internaţionale şi promovarea schimbului de experienţă în domeniul de competenţă al Inspecţiei Muncii.

Abordarea globală a stării de bine la locul de muncă, va lua în considerare dinamica pieţei muncii şi apariţia de noi riscuri, în vederea asigurării unui mediu de muncă sigur şi sănătos, prin aplicarea unor programe de acţiune vizând controlul aplicării legislaţiei securităţii şi sănătăţii în muncă, conform obligaţiilor ce revin inspecţiilor muncii, stipulate de Organizaţia Internaţională a Muncii prin convenţiile şi recomandările ratificate; prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale la locurile de muncă; analiza noilor riscuri (ergonomice, psihosociale şi sociale) şi conştientizarea actorilor sociali cu privire la consecinţele acestora; măsuri specifice de informare, sensibilizare şi prevenire a riscurilor în întreprinderi mici şi mijlocii.

Consolidarea culturii de prevenire a riscurilor de accidente de muncă şi îmbolnăviri profesionale, se va realiza prin combinarea unor instrumente precum educaţie, informare, conştientizare şi îndrumare în domeniu, şi controlul aplicării eficiente a legislaţiei securităţii şi sănătăţii în muncă, prin dezvoltarea colaborării cu alte instituţii şi organisme de control, în scopul coordonării politicilor instituţionale; conştientizarea riscurilor existente în mediul de muncă la nivelul angajatorilor şi angajatilor, prin distribuirea de materiale informative şi organizarea de sesiuni de informare cu participarea largă a angajatorilor, salariaţilor, membrilor comitetelor de securitate şi sănătate în muncă, medicilor de medicina muncii, sindicatelor, patronatelor şi a mass-media; organizarea, la nivelul inspectoratelor teritoriale de muncă, a cursurilor de perfecţionare profesională a personalului cu atribuţii în domeniul relaţiilor de muncă, securităţii şi sănătăţii în muncă, angajat la persoanele juridice si fizice, respectiv a membrilor comitetelor de securitate şi sănătate în muncă, a personalului încadrat în compartimentele de specialitate, a reprezentanţilor sindicatelor şi patronatului, precum şi a personalului din diferite ramuri de activitate.

În ceea ce priveşte metodele de inspecţie folosite atât în cazul României, cât şi în cazul statelor membre ale Uniunii Europene în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă acestea sunt:

1 Inspecţia directă - este „inspecţia obişnuită”, în care mediul de muncă este controlat dintr-o perspectivă unitară, incluzând cele patru elemente ale sistemului de muncă: executant, sarcina de muncă, mijloace de producţie, mediu de muncă. Factorii de care se va ţine seama sunt în funcţie de specificul unităţii sau de ramura de activitate.

2. Inspecţia cu direcţie specială - prin inspecţie cu direcţie specială, se înţelege acel tip de inspecţie în care se controlează unul sau mai mulţi factori ai mediului de muncă, condiţiile de muncă ale unui anumit grup profesional, un segment redus al procesului de producţie sau aplicarea unei anumite prevederi. Inspecţia cu direcţie specială se poate desfăşura uneori sub formă de campanie de control.

58

3. Inspecţia – sistem - prin inspecţie-sistem se înţelege verificarea activităţii de control intern al mediului de muncă desfăşurată de către angajator. Inspecţia-sistem constă în interviuri structurate cu angajaţii, observaţii, examinarea de documente, întrevederi cu conducerea şi persoanele cu atribuţii în domeniul protecţiei muncii, precum şi inspectarea mediului de muncă.

În ceea ce priveşte metodele de control în domeniul relaţiilor de muncă România a lansat un nou program pentru implemetarea modelului european care are ca obiective organizarea unor cursuri de formare pentru Inspectia Muncii şi inspectoratele teritoriale ale muncii; redactarea manualului privind activităţile de inspecţie; realizarea unui program de formare pentru inspectorii muncii; sensibilizarea publicului cu privire la principalele drepturi şi obligaţii ale angajaţilor şi patronilor, organizarea unor sesiuni de informare şi realizarea materialelor informative corespunzatoare.

Din cele prezentate anterior se desprind următoarele concluzii: În primul rând, la nivelul Uniunii Europene, Inspecţia Muncii constituie

autoritatea de stat cu atribuţii concrete care să-i permită intervenţia ori de câte ori ar exista abuzuri din partea angajatorilor.

În al doilea rând, urmăreşte consolidarea unei culturi a prevenirii riscului prin combinarea unei varietăţi de instrumente şi construirea de parteneriate între toţi partenerii sociali.

În al treilea rând, controlează aplicarea unitară a legislaţiei muncii, funcţionarea instituţiilor reprezentative ale personalului, contractele de muncă, timpul de muncă, munca la negru, consilierea şi informarea angajatorilor, slariaţilor şi reprezentanţilor acestora, concilierea părţilor.

Şi nu în ultimul rând, în România, Inspecţia Muncii aflată încă în proces de consolidare transpune în practică modelul european, însă nu pare încă pregătită să implementeze întreaga paletă de atribuţii pe care sisteme similare din Uniunea Europeană deja le aplică.

59

Criminalitatea „ gulerelor albe” The best way to rob a bank is to own one !

Asist. univ. drd. Raluca Simion

Sintagma, „criminalitatea gulerelor albe”- „ white-collar crime” a fost

consacrată în 1939 de către Edwin Sutherland, cu prilejul unui discurs ţinut în cadrul Societăţii Americane de Sociologie. La acea vreme, noţiunea definea „ infracţiuni comise de către o persoană respectabilă şi cu statut social înalt, în cursul activităţii sale !”114

Diversificarea permanentă şi complexitatea vieţii sociale precum şi, corelativ, diversificarea ramurilor de drept şi a terminologiei specifice, au determinat şi o reluare a „ criminalităţii gulerelor albe”. Astfel, în prezent, termenii respectivi desemnează, în general, o categorie de infracţiuni non-violente, comise de obicei cu ocazia desfăşurării unor activităţi comerciale şi cu scopul de a obţine un profit financiar.

Literatura de specialitate străina (europeană şi americană) comentează şi include cu prilejul dezbaterilor pe această temă o serie de infracţiuni cum sunt : fraude pe internet, criminalitatea antitrust, fraudele prin utilizarea cărţilor de credit, cele realizate cu ajutorul telemarketingului, infracţionalitatea în sistemul sanitar, violarea legilor privind mediul înconjurător, a celor privind asigurările, fraudarea sistemului poştal sau, mai „populare” şi cu mai mult succes pentru mass-media: evaziunea fiscală, darea sau luarea de mită, corupţia în administraţia publică, spălarea de bani, spionajul economic, divulgarea sau furtul secretului profesional, abuzul de încredere, etc.

Numai în Statele Unite, studii recente ale F.B.I. estimează costurile privind „criminalitatea gulerelor albe” la 300 bilioane USD anual. Interesant…având in vedere corectitudinea şi atitudinea fair-play pe care încearcă sa le afişeze cu naturaleţe USA.

Din aceasta perspectivă, şi România s-a integrat rapid şi eficient în trend-ul mondial. Infracţiuni privind societăţile comerciale, infracţiuni privind regimul juridic al monopolului de stat, sau privind combaterea concurenţei neloiale, precum şi alte categorii de infracţiuni privind protecţia proprietăţii intelectuale, sau prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, regimul contabilităţii, regimul evaziunii fiscale, regimul vamal, regimul bancar sau protecţia mediului înconjurător fac deja obiectul unui drept penal al afacerilor care nu tratează altceva decât infracţiuni privind „criminalitatea gulerelor albe”. Iar romanii nu par a fi novice la acest capitol. Dimpotrivă.

Totuşi nu este ignorat caracterul unitar al dreptului penal şi faptul că „normele de drept penal sunt subordonate întotdeauna normelor juridice constituţionale şi sunt, în raport cu normele juridice care aparţin celorlalte ramuri de drept (civil, comercial, fiscal, etc.), într-o relaţie de complementaritate. Această relaţie face ca schimbările care se produc în reglementările juridice din sfera

114 Legal Information Institute, www.law.cornell.edu

http://www.law.cornell.edu

60

dreptului comercial, financiar, vamal, etc., să antreneze schimbări directe sau indirecte şi în materia dreptului penal”.115

Nu ne propunem a comenta în detaliu trăsăturile infracţiunilor sau ale categoriilor de infracţiuni menţionate. Vom face însă o serie de precizări cu privire la particularităţile infracţiunilor incluse – pe plan naţional sau internaţional – în aşa-zisa „ white-collar crime” şi, de asemenea, vom încerca o abordare mai puţin uzitată în literatura de specialitate româna, însă plină de succes peste hotare: aceea din perspectiva avocatului care are de apărat şi reprezentat un client acuzat de săvârşirea unei astfel de fapte. Nu îndrăznim să fixăm reguli de comportament, ci doar să schiţăm o posibilă linie de conduită.

Accepţiunea termenilor de „crima” şi „criminalitate” se referă, în concepţia majoritară, la ceea ce săvârşesc oamenii străzii sau cel puţin persoanele aparţinând unor categorii sociale mai puţin favorizate de soartă.

De aceea, imaginea unui bancher influent, de 60 de ani, cu cătuşe la mâini şi îmbracat în uniformă de închisoare, e puţin ciudată pentru cei mai mulţi, şi naşte confuzie.

Însă „criminalitatea gulerelor albe” nu constituie un caz clasic şi bine definit de delincvenţă. Dimpotrivă, e situată la graniţa dintre convenţionalitate şi devianţă.

Atunci când căile convenţionale sau legale fac atingerea unor obiective dificilă sau chiar imposibilă, o mare parte dintre oamenii de afaceri, acţionând fie în nume propriu, fie ca factori de decizie, în numele unei întreprinderi, recurg la căile nelegitime de soluţionare a problemei. Raţionamentul este simplu: dat fiind că profiturile însemnate ce se pot obţine şi riscul de a fi descoperiţi este destul de redus, de ce ar urma calea „iraţională din punct de vedere economic” a respectării legii?

Astfel, o afacere legală se desfăşoară, în acest context, prin activităţi mai puţin legale – ca să alegem varianta elegantă de exprimare. În respectivul climat instituţional, actorii economici îşi folosesc poziţiile sociale – uneori deosebit de însemnate – pentru a obţine profit. În funcţie de oportunităţile de moment, activitatea infracţională specifică poate ajunge să cuprindă o gama largă de fapte, unele relevând un pericol social mediu, altele însă, dimpotrivă, demonstrând o perspicacitate criminală extrem de rafinată a „gulerelor albe” implicate.

Ilegalităţile pot fi ascunse cu uşurinţa în rutina zilnică a afacerii şi datorită faptului că nu există victime precise, individualizate116 - factor important de reducere a riscului – întrucât răul produs nu este întotdeauna conceptualizat sau identificabil deoarece de obicei se răsfrânge asupra unui număr substanţial de victime. Aici, victima sau potenţiala victima este publicul, în general (în cazul unei poluări ilegale), consumatorul (în fixarea preţului sau în cazul vânzării unor produse ilegale sau nesigure), angajatul (în situaţia unor condiţii de munca ce nu respectă cerinţele legii), guvernul (când are loc evitarea ilegală a plăţii taxelor) sau o firmă competitoare (când doua firme se înţeleg să fixeze un anumit preţ pe produse în detrimentul celei de a treia).

115 C. Voicu, AL. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, Drept penal al afacerilor, Ediţia a-II-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2003, p. 2 116 Idem, p. 7

61

De asemenea, sancţiunile nu sunt de natură să descurajeze afaceriştii care au deja perspectiva unor profituri însemnate, mult mai mari decât eventualele amenzi sau pedepse complementare penale la care ar fi supuşi.

Deşi acest tip de criminalitate se caracterizează prin încalcarea atât a unor norme civile cât şi penale, totuşi se consideră că există lacune serioase în majoritatea legislaţiilor cu privire la definirea clară a tipurilor de responsabilitate rezultate; mai mult, sunt probleme încă din start, întrucât divulgarea sau descoperirea săvârşirii unor astfel de fapte ajung într-o proporţie extrem de mică la cunoştinţa autorităţilor abilitate să le analizeze şi să le sancţioneze.

Aşa cum s-a subliniat şi în literatura de specialitate, din punct de vedere al reacţiei legislative se constată un paradox atât în ţara noastră cât şi în alte ţări. Pe de o parte, asistăm la o multiplicare a faptelor incriminate, ca o reacţie a conştientizării necesităţii de reprimare a criminalităţii în afaceri. Pe de altă parte, multitudinea incriminărilor în domeniul afacerilor are şi un efect pervers, în sensul că în conştiinţa opiniei publice se formează un decalaj în privinţa excepţiei. Adesea, în conştiinţa publică criminalitatea în sfera afacerilor nu este percepută ca o criminalitate în sensul propriu al cuvântului ci mai degrabă ca o criminalitate artificială. Această percepţie apare deseori ca un obstacol în calea scopului urmărit de legiuitor117.

Şi ar mai fi o serie de trăsături specifice, uneori contradictorii. „Criminalitatea gulerelor albe” se realizează pa baza unor acţiuni complexe, sofisticate şi, de regula, rigide şi „tehnicizate”. E foarte greu de demonstrat săvârşirea acestor fapte; probele care să arate că ele chiar au avut loc nu sunt atât de clare ca în cazul unor infracţiuni obişnuite.

Acest tip de infractori nu au parte de obişnuita stigmatizare socială; ei nu dobândesc „identităţi criminale”. În privinţa lor, rar se dispun arestări preventive. Şi nu toţi sunt „bogaţi şi celebri”. Cei mai mulţi sunt persoane obişnuite, care au dat de greu pe plan financiar şi care au reuşit să iasă din încurcătură printr-o serie de măsuri frauduloase, ilegale. Fraudele în afaceri sunt însă tot atât de obişnuite în acest mediu pe cât sunt de obişnuite infracţiunile stradale în comunităţile sărace. Ca regulă generală, va răspunde în faţa legii „peştele cel mic”, pentru ca „peştele cel mare” e capabil să se strecoare de sub acuzare. Şi cu cât are mai multă influenţă şi putere pe plan social, cu atât soarta îi va fi mai uşoară. Astfel motivaţiile par să fie clare în ceea ce priveşte „white-collar crime” : dificultăţile economice, pe de o parte, şi lăcomia, pe de alta parte.

De regulă, când vorbim de infracţiuni, vorbim şi de o intenţie criminală. Acest aspect nu este însă întotdeauna aplicabil în cazul infracţionalităţii în afaceri. Aici, în general, intenţia de a-i face rău vreunei victime este absentă. În schimb, făptuitorii – mai ales dacă sunt factori de decizie într-o firma –expun participanţii la un anumit grad de risc. Dacă acest risc este acceptabil sau inacceptabil, legal sau ilegal este doar o chestiune de interpretare.

Date fiind aceste particularităţi, şi modalităţile de abordare a cazului în eventualitatea unui litigiu, implică anumite observaţii.

117 Idem, pag. 8

62

În primul rând, este recomandabilă o atitudine prudentă şi cât mai rezervată, indiferent de asigurările paşnice pe care le-ar face procurorul desemnat cu instrumentarea cazului. Aceeaşi poziţie defensivă o invocă şi doctrina americană118: ”A prossecutor’s written statement to your attorney that you are a mere witness, and should thus have no qualms about talking to investigators or testifying…, is not worth the paper is written on”.

Apoi, fiecare – avocat şi acuzat – trebuie să se adapteze direcţiei impuse de procuror; cazul este analizat de o persoană şi, inevitabil, caracterul şi felul de a fi al acestei persoane se răsfrâng asupra faptelor sale; apoi există aşa-zisele „politici” locale care particularizează activităţile desfăşurate în cadrul fiecărei procuraturi; mai mult, e posibil ca procurorul respectiv şi avocatul să se cunoască deja, să mai fi lucrat împreună, sau nu. Şi aceste aspecte pot influenţa desfăşurarea audierilor.

Caracterul şi experienţa procurorului ca şi atitudinea avocatului ales faţă de acesta sunt însa critice. În timp ce, în cazul unor probe clare de vinovăţie, buna cuviinţă nu poate face mare lucru, efectul este uşor sesizabil într-o situaţie mai puţin tranşantă. Şi e o mare diferenţa întotdeauna între a fi dur şi a fi necivilizat.

Este important ca avocatul care acceptă cazul să fie bine pregătit şi informat cu privire la prevederile legale care se consideră că au fost încălcate şi, de asemenea, cu privire la aspectele procedurale specifice. De preferat ar fi ca avocatul cu pricina să aibă şi cunoştinţe economice, dat fiind domeniul de incidenţă, pentru o aprofundată înţelegere a faptelor; în caz contrar, este bine să apeleze încă din start la serviciile unui expert. Chiar dacă sunt costuri în plus, este posibil ca acesta să ofere informaţii preţioase, care să permită o abordare diferită şi mult favorabilă a apărării.

Atunci când acuzatul a acţionat în numele unei firme, acesta ar trebui să observe, încă de la început, care sunt adevăratele interese ale acelei firme şi care este poziţia reală adoptată de către aceasta. Este posibil ca, la un moment dat, să aibă loc o discuţie – de altfel „prietenoasă”, dar în cadru profesional – între făptuitor şi avocatul întreprinderii în numele căreia acesta a acţionat. Or, dacă acest avocat reprezintă acum firma, de fapt într-o investigaţie distinctă în cadrul companiei – îl va reprezenta el şi pe angajat, ulterior, în faţa procurorului şi eventual în instanţă? De cele mai multe ori, nu! Obligaţia morală a avocatului companiei ar fi să informeze angajatul cu privire la acest aspect… . Dar ce omite de cele mai multe ori să precizeze respectivul avocat este şi mai important: că în cazul unui litigiu între firmă şi făptuitor, în mod sigur toate informaţiile obţinute în cadrul anchetei interne vor fi folosite împotriva acelui angajat. Aşa că, deşi există riscul de a fi concediat, făptuitorul este bine să evite „discuţiile” cu avocatul companiei, care până una-alta reprezintă firma şi atât.

Alta este însă situaţia în ceea ce-l priveşte pe avocatul ales de către acuzat. Cu acesta, acuzatul ar fi bine să aibă o relaţie cât se poate de fair-play119. Avocatul ar trebui să nu-l menajeze şi să-i prezinte clar toate pericolele şi toate problemele soluţionării cazului, împreună cu posibilele variante pentru final, în funcţie de

118 Preparing for Fraud Enforcement, by Gabriel L. Imperato of Broad and Cassel, http :library.findlaw.com 119 What To Do When the Government Calls, by Russell Duncan and Barbara Van Gelden of Wiley Rein & Fielding LLP, http :library.findlaw.com

63

încadrările juridice. Clientul – acuzat ar trebui să-i relateze avocatului toate detaliile săvârşirii faptei, în timpul audierilor sau în instanţă. Daca nu există credibilitate încă de la început, între client şi avocat, cum ar putea aceştia să prezinte credibilitate mai târziu, în faţa autorităţilor abilitate?

In plus, faţă de aceste aspecte, de cele mai multe ori, în cazurile de „criminalitate a gulerelor albe”, problema cea mai importantă pe plan legal este demonstrarea intenţiei. Majoritatea „white – collar crimes” îi cer procurorului să demonstreze că a existat intenţie în momentul încălcării unei obligaţii legale, ceea ce este dificil de realizat, dat fiind specificul acestor fapte. De aceea este necesar ca avocatul să cunoască toate detaliile cazului, întrucât ştie la ce să se aştepte şi cum să direcţioneze discuţiile, fără riscul de a-şi pierde credibilitatea în faţa organelor abilitate. Mărturisirile complete sunt greu de făcut de către acuzat, chiar în cadrul discuţiilor privilegiate client-avocat, protejate de obligaţia de a nu divulga secretul profesional, aceasta şi deoarece majoritatea acuzaţilor în acest context sunt personaje cunoscute în domeniile lor de activitate, care nu au mai fost implicate în astfel de probleme legale şi care nu prea reuşesc să dezvăluie detaliile „delicate”. Dat fiind faptul că libertatea lor este în joc, acest handicap ar trebui depăşit.

Una dintre greşelile majore pe care o fac, de obicei, acuzaţii din categoria „gulerelor albe” se referă la încercarea de a ascunde faptul că au desfăşurat anumite activităţi prin alterarea sau distrugerea unor documente, sau prin dispoziţii date angajaţilor lor, în sensul de a ascunde adevărul. Acest lucru, odată aflat, e de natură să convingă procurorul şi, mai apoi, instanţa, de vinovăţia făptuitorului, pe considerentul că o persoană nevinovată nu are nevoie să se implice în astfel de activităţi de acoperire.

Acelaşi temei şi aceleaşi urmări sunt de observat şi atunci când făptuitorul începe să-şi afirme şi să-şi susţină nevinovăţia oricui este dispus să-l asculte, şi, mai ales, unor autorităţi care au sau ar putea avea legătura cu cazul.

Ideal ar fi ca făptuitorul să nu discute nici un fel de aspecte legate de acuzarea sa şi de desfăşurarea activităţilor sale decât cu avocatul ales şi cu colaboratorii din cabinetul acestuia. Şi, de asemenea, să nu arunce, altereze sau distrugă nici un fel de documente care au legătura cu cazul şi care ar putea fi utilizate în viitor în favoarea sa.

Într-un caz de „criminalitate a gulerelor albe” avocatul ar trebui să convingă instanţa că, de fapt, clientul său este un cetăţean onorabil, care a creat locuri de muncă prin afacerile pe care le realizează sau prin activităţile sale, care şi-a îndeplinit obligaţiile faţă de stat şi care a ajuns în această poziţie ingrată din cauza unor acuzatori care fac parte din categoria celor care vor „să moară şi capra vecinului”.

Minciunile „politicoase”, „periajul” şi dezamăgirile competitorilor sunt realităţi cotidiene în lumea afacerilor. Mai ales în perioadele în care autorităţile abilitate ale unui stat aleg să se cramponeze de „criminalitatea gulerelor albe”, aceste aspecte, de obicei trecute cu vederea, apar în prim plan. Dar dincolo, spectacolul prezentărilor în mass-media, acest gen de infracţionalitate duce extrem de rar la veritabile procese penale, la detenţie sau chiar amenzi penale usturătoare. Mai degrabă, pentru desdăunarea păgubiţilor se recurge la procesul civil sau, de preferat, la arbitraj şi înţelegeri între părţi.

64

Ceea ce contează într-adevăr pentru o firmă este finalitatea acţiunilor sale; pe plan executiv se iau decizii bazate aproape în exclusivitate pe analiza costuri-profit. Pentru a obţine profit se hotărăşte intrarea sau nu într-o asociere care s-ar putea să ducă la câştiguri substanţiale.

Corporaţiile nu evită anumite acţiuni din raţiuni caritabile sau pentru a face vreun serviciu umanităţii, ci pentru că nu ar obţine profit din respectiva mutare.

65

Filele cec remise în alb sau postdatate pot fi considerate ca purtătoare de dată falsă? Această practică a comercianţilor poate constitui infracţiunea

prevăzută de art. 84 pct. 3 din Legea 59/1934?

Lect. univ. drd. Ioana Moisescu În practica instanţelor româneşti s-a procedat în mod constant, în ultimii ani,

la condamnarea persoanelor care, în cadrul relaţiilor comerciale pe care le desfăşoară, au remis file cec postdatate sau în alb (fără a completa rubrica intitulată „data emiterii”) pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 84 pct. 3 din Legea 59/1934. S-a apreciat astfel ca fiind dată falsă completarea în rubrica „data emiterii” a unei date ulterioare remiterii propriu-zise a filei (posdatarea). De asemenea, lăsarea acestei rubrici necompletate („în alb”) a primit tot încadrarea juridică în infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. 3 din Legea 59/1934: „oricine emite un cec cu dată falsă sau căruia îi lipseşte unul din elementele esenţiale cerute de aliniatele 1, 2, 3, 5 al art. 1 şi art. 11”.

Astfel, inculpatul C. L. a fost trimis în judecată şi condamnat pentru emiterea a opt file cec „în alb” sau cu dată falsă şi fără a avea provizia necesară în cont, considerându-se că aceste fapte realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 84 pct. 3 şi art. 84 pct. 2 din Legea 59/1934, fiecare cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen..

Cu privire la infracţiunea de a emite cecuri în alb sau cu dată falsă prevăzută de art. 84 pct. 3, instanţa a reţinut în sarcina inculpatului că, în mod intenţionat, cunoscând că în cont nu există disponibil, a emis şi remis către furnizori mai multe file cec „în alb” sau cu „dată falsă”. Acest aspect privind premeditarea situaţiei de către inculpat care ar putea crea premiza unei infracţiuni în formă continuată nu rezultă din ansamblul probator administrat, motiv pentru care nici nu s-a pus problema trimiterii în judecată a acestuia şi pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prin emitere de cecuri fără acoperire prevăzută de art. 215 alin. 4 C. pen.. Din contra, din înscrisurile depuse la dosar şi din declaraţiile inculpatului şi ale părţilor civile rezultă că aceasta era practica pe care chiar părţile contractante aleseseră să o folosească. Furnizorul de marfă nu ar fi livrat şi descărcat transportul în condiţiile în care beneficiarul (inculpatul) nu ar fi remis imediat o filă cec. Această filă cec era emisă încadrându-se în clauzele contractului încheiat de părţi: acordarea unui termen de plată de până la 21 de zile, chiar şi 30 zile. Astfel, în momentul remiterii, fila cec era datată cu o dată ulterioară – 21-30 zile după data remiterii efective sau lăsată necompletată (în alb). Această practică a fost acceptată de părţi, prin contract, tocmai pentru a putea înlesni derularea unei relaţii comerciale operative.

Referitor la postdatarea cecului, Legea 59/1934 prin art. 29 alin. 2 permite această practică. Astfel, textul precizează: „cecul prezentat la plată înaintea zilei arătate ca dată a emiterii este plătibil în ziua prezentării”. Această prevedere semnifică tocmai legalitatea operaţiunii, obligând trasul (banca) de a plăti cecul şi de a-l considera valabil chiar introdus mai devreme (anterior datei trecută ca dată a emiterii) la plată. Prin urmare, dacă banca operează plata, socotind cecul valabil,

66

acţiunea inculpatului este una legală, permisă şi prevăzută ca o „practică” de însăşi legea cecului. Concluzionăm prin a afirma că, în condiţiile în care banca are obligaţia de a efectua plata, data înscrisă la rubrica „data emiterii” care este ulterioară remiterii filei nu poate fi considerată ca fiind falsă nefiind aptă de a produce consecinţe juridice diferite pentru beneficiar, cecul decontându-se şi în aceste condiţii. Cu atât mai puţin, aceste consecinţe ar putea fi asimilate dispoziţiilor Codului penal referitoare la falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

Mai mult, însăşi Norma Băncii Naţionale a Românei privind cecul barat califică, la punctul 158, cecul ca fiind un instrument plătibil la vedere. La punctul 159 este chiar definit cecul postdatat ca : „cecul care are ca dată a emiterii sale o dată ulterioară datei prezentării la plată”. Prin dispoziţiile incluse la punctul 160 se menţionează că „cecul postdatat este plătibil în ziua prezentării, data menţionată ca dată a emiterii considerându-se ca şi cum nu ar fi fost scrisă”.

În ceea ce priveşte remiterea unei file cec în alb, aceasta este o altă operaţiune permisă de legea cecului prin art. 14: „dacă un cec necompletat la emitere a fost completat fără a se ţine seama de înţelegerile intervenite, neobservarea acestor înţelegeri nu poate fi opusă posesorului...”. Prin urmare, fila cec poate fi înmânată şi necompletată (în alb) riscul fiind al emitentului dacă posesorul (beneficiarul) filei nu respectă convenţia referitoare la completarea şi utilizarea acesteia.

Este adevărat că emiterea unei file cec în alb sau cu dată ulterioară presupune lipsa sau nerespectarea elementelor obligatorii prevăzute de art. 1 din Legea 59/1934, însă legea nu prevede şi momentul în care aceste condiţii ar trebui îndeplinite: la emitere sau la prezentarea la plată. Însă, date fiind dispoziţiile art. 14 şi 29 din aceeaşi lege care permit atît postdatarea cît şi emiterea în alb, se înţelege obligatoriu că momentul în care intervine necesitatea cumulării acestor condiţii este cel al prezentării la plată şi nu al remiterii filei cec.

Neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prev. de art. 84 pct. 3 exclude implicit şi săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 84 pct. 2. Este evident că inculpatul postdata cecurile sau le emitea în alb tocmai pentru a aştepta momentul în care contul societăţii va fi alimentat, urmând să comunice beneficiarilor telefonic data pe care o pot înscrie la rubrica „data emiterii”. Astfel, nu se poate reţine că inculpatul ar fi emis cecuri cunoscând că nu are disponibil în cont, întrucît acestea urmau a fi datate cu o dată la care ar fi existat disponibil.

Mai mult, această practică a „postdatării” şi a emiterii „în alb” a filelor cec este unitară în rîndurile comercianţilor din România, ceea ce ar însemna că majoritatea filelor cec emise sunt false şi că activităţile de comerţ sunt desfăşurate cu încalcarea dispoziţiilor referitoare la existenţa disponibilului în cont la data remiterii filei cec şi nu la data înscrisă ca dată a emiterii. În aceste condiţii apreciem că se impune revizuirea legislaţiei în materie şi adaptarea acesteia la condiţiile pieţii şi practicii actuale, avându-se ca principal obiectiv decongestionarea şi eficientizarea activităţilor comerciale.

67

III. Forum juridic

Necesitatea obţinerii acordului ambilor părinţi pentru efectuarea călătoriilor în străinătate de către copilul minor

Asist. univ. Raluca-Oana Andone O dată cu intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2005 a Legii nr. 272 /2004

privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului120, a apărut în practică o problemă care rezultă din aplicarea art. 18 alin. 2 al legii menţionate ce prevede că „deplasarea copiilor în ţară şi în străinătate se realizează cu înştiinţarea şi cu acordul ambilor părinţi; orice neînţelegeri între părinţi cu privire la exprimarea acestui acord se soluţionează de către instanţa judecătorească.”

În ipoteza unei călătorii în străinătate realizată doar de unul dintre părinţi împreună cu copilul minor este necesar acordul celuilalt părinte exprimat sub forma unei declaraţii autentice la notariat, chiar dacă acesta din urmă are calitatea de fost soţ. Nu are importanţă faptul că părinţii sunt divorţaţi şi că mamei i-a fost încredinţat copilul spre creştere şi educare prin hotărâre judecătorească, ambii părinţi exercită ocrotirea părintească.

Dacă fostul soţ nu îşi dă sub nici o formă acordul, mama poate înainta o cerere de chemare în judecată împotriva lui prin care să solicite instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să acopere acest refuz, când instanţa apreciază că este neîntemeiat. Din păcate, un proces nu reprezintă o soluţie atunci când o călătorie trebuie realizată de urgenţă.

Ce poate face un părinte divorţat, atunci când fostul soţ se opune în mod şicanator unei călătorii în străinătate a copilului care s-ar putea realiza ca urmare a obţinerii unei burse de studiu, pentru o operaţie chirurgicală sau pur şi simplu în scop turistic, în condiţiile în care un proces ar determina anularea călătoriei? Din dorinţa nobilă de a proteja copilul, legiuitorul a omis însă acoperirea legislativă a acestei situaţii.

Problemă legată de deschiderea procedurii insolvenţei

Prep. univ. Lucian Arnăutu

Potrivit art. 35 din Legea nr. 64/1995 cu privire la procedura reorganizării

judecătoreşti şi a falimentului, „Nu vor fi primite de tribunal cererile de reorganizare ale debitorilor, care

în ultimii 5 ani precedenţi au mai făcut o astfel de cerere sau au fost obiectul unei astfel de cereri introduse de creditori.”

Putem interpreta acest pasaj legal în sensul că odată ce un debitor a făcut obiectul unei astfel de cereri, timp de 5 ani el nu va mai putea face obiectul unei cereri introductive de deschidere a procedurii insolvenţei?

120 publicată în Monitorul Oficial nr. 557 din 23/06/2004, Partea I

68

Aspecte legate de noile reglementări în materia dreptului de preemţiune

Asist. univ. Iolanda Cadariu

Recenta şi controversata Lege nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente a abrogat dreptul de preemţiune pe care îl aveau anumite categorii de persoane (coproprietarul, proprietarul fondului vecin, arendaşul) la înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilanul localităţilor. Actualmente aceste categorii de persoane, ca şi oricare alte persoane, pot beneficia de un drept de preemţiune la înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole indiferent de locul situării lor numai în masura în care există o convenţie expresă în acest sens (pact de preferinţă) încheiată între proprietarul terenului şi potenţialul cumpărător beneficiar al pactului.

Măsura este una benefică pentru proprietarul-vânzător al terenurilor în discuţie care are, astfel, libertatea de a dispune în mod liber de bunul său în favoarea oricărei persoane, ţinând cont de aprecierile sale pur subiective în alegerea acesteia (libertate care este, de altfel, consfinţită de art. 480 C. civ.).

Scopul dreptului de preemţiune reglementat de Legea nr. 54/1998, în prezent abrogată prin Legea nr. 247/2005, era acela de comasare, de strâgere la un loc a proprietăţilor, pentru a permite o cât mai bună utilizare şi valorificare a terenurilor agricole situate în extravilan. În practică, însă, formalităţile prealibile vânzării unui astfel de teren (înregistrarea ofertei de vanzare la Consiliul local, termenul de 45 de zile în care putea fi execitat dreptul de preemţiune) constituiau mai mult un dezavantaj pentru vânzător care se vedea în situaţia de a nu putea vinde la momentul în care interesele sale o cereau, decât un avantaj pentru titularii dreptului de preemţiune.

Dreptul fiscal şi Dreptul procesual fiscal – ramuri noi de drept?

Lect. univ. drd. Nadia Dariescu Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală pun baza unor noi ramuri de

drept şi anume Dreptul fiscal şi Drept procesual fiscal? Anterior apariţiei Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală indiferent

de denumirea dată de diferiţi autori drept financiar şi fiscal sau dreptul finanţelor publice ori dreptul financiar era cel care avea ca obiect de cercetare reglementările privind bugetul public naţional, sistemele veniturilor şi cheltuielilor publice, creditul public, controlul financiar şi fiscal, sistemul fiscal, procedura fiscală.

Deci, după opiniile diferiţilor autori, indiferent de denumirea dată disciplinei, aceasta reglementa multitudinea raporturilor juridice referitoare la constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare funcţionării statului de drept.

Având în vedere aceste menţiuni am putea include în continuare în Dreptul financiar Dreptul fiscal şi Dreptul procesual fiscal?

69

După apariţia celor două coduri care reprezintă pasul cel mai importat în unificarea legislaţiei fiscale se pune vertiginos întrebarea dacă nu ar trebui o nouă împărţire a disciplinei în: Dreptul finanţelor publice, Drept fiscal şi Drept procesual fiscal.

Bazându-ne pe doctrină care ne arată că în fiecare domeniu de reglementare juridică (drept civil, drept penal, drept administrativ drept financiar şi fiscal etc.) sunt înscrise pe lângă norme substanţiale care se referă la aspectele de fond şi dispoziţii – mai mult sau mai puţin numeroase – cuprinzând disciplinarea formelor procedurale am putea considera că au apărut cele două ramuri distincte de drept şi anume: Dreptul fiscal şi Dreptul procesual fiscal?

Mijloacele juridice de efectuare a publicităţii încetării calităţii de

administrator al societăţii comerciale

Lect. univ. drd. Maria Dumitru

Încetarea calităţii de administrator al unei societăţi comerciale, indiferent de cauză, devine opozabilă terţilor prin îndeplinirea unor formalităţi de publicitate, şi anume: înscrierea menţiunii corespunzătoare în registrul comerţului şi , subsecvent, publicarea în Monitorul Oficial al României .

De cele mai multe ori demersurile necesare în acest scop sunt realizate de către societatea comercială însă, există situaţii în care aceasta, din diferite motive, refuză să le efectueze.

În aceste împrejurări este necesar a şti care sunt mijloacele juridice la care se poate apela de către cei interesaţi pentru a asigura opozabilitatea faţă de terţi a încetării calităţii de administrator.

Se poate formula în temeiul Legii 26/1990 privind registrul comerţului şi a Legii 31/1990 privind societăţile comerciale, o cerere de înscriere a menţiunii, de competenţa exclusivă a judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului, care, printr-o procedură reglementată în principal de actele normative mai sus indicate, necontencioasă, constatând existenţa unei cauze de încetare a calităţii de administrator, va pronunţa o încheiere supusă numai recursului prin care va dispune înscrierea menţiunii corespunzătoare şi publicare în Monitorul Oficial al României ?

Este necesar să se apeleze la o acţiune - în constatare sau în realizare - de competenţa instanţelor de drept comun în materie comercială, în soluţionarea căreia – în cadrul unei proceduri contencioase, prevăzută de Codul de procedură civilă - instanţa va pronunţa o sentinţă supusă apelului şi recursului prin care, admiţând şi celelalte capete de cerere, va dispune efectuarea menţiunii încetării calităţii de administrator în Registrul Comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial al României?

Sunt cele două mijloace juridice alternative, petentul fiind titularul dreptului de opţiune? Sau se află într-un raport de subsidiaritate şi care ar fi acesta?

Răspunsul la aceste întrebări merită a fi dat atât pentru a oferi participanţilor la înfăptuirea actului de justiţie un argument în scopul uniformizării soluţiilor jurisprudenţiale în materie dar mai ales pentru frumuseţea argumentaţiei juridice .

70

Reconsiderarea poziţiei faţă de cumpărarea sau deţinerea de droguri de

risc pentru consum propriu

Prep. univ. Roxana Lazăr În contextul lumii contemporane, se impune o reconsiderare a poziţiei faţă de

„cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu” (art. 4 Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri) în sensul reglementării acesteia drept contravenţie, şi nu ca infracţiune?!

Opinii autorizate în domeniu – cu titlu de exemplu, avem în vedere pe dl. prof. dr. Ifrim Mircea, preşedinte al Comisiei pentru Sănătate şi Familie din Camera Deputaţilor, Parlamentul României – sunt în sensul tratării subiectului consumului de droguri în sensul înţelegerii acestuia în forma unei probleme de sănătate şi a reconsiderării poziţiei faţă de consumatorii de droguri, care trebuie văzuţi ca victime şi nu ca infractori.

Art. 4 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri prevede: „(...) cumpărarea sau deţinerea de droguri pentru consum propriu, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani”.

Art. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului privind regimul juridic al contravenţiilor prevede „constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti”.

Numărul în continuă creştere al persoanelor tinere care consumă ori deţin droguri pentru propriul consum, aprecierea principiului umanismului în dreptul penal, iniţiativa existentă la nivel internaţional – exprimată în Convenţia Naţiunilor Unite din 1988 cu privire la această problematică – impun o schimbare de optică legislativă în acest domeniu.

Despre nelegala citare a unei părţi la judecata în primă instanţă

Lect. univ. drd. Mihaela Laura Pamfil Nelegala citare a unei părţi la judecata în primă instanţă poate conduce la

admiterea apelului declarat de procuror şi întemeiat pe acest motiv, indiferent de atitudinea părţii faţă de care nu s-a respectat procedura de citare?

Potrivit art.362 al.1 lit.a C.pr.pen., dreptul de apel al procurorului nu este supus nici unei restricţii, astfel că acesta poate declara apel şi în latura penală şi în latura civilă, în favoarea sau în de favoarea oricăreia dintre părţi, ori de câte ori consideră că hotărârea dată de prima instanţă este nelegală sau netemeinică. S-ar putea aprecia aşadar că procurorul işi poate întemeia apelul său pe nelegala citare a inculpatului sau a unei alte părţi la judecata în primă instanţă şi ar putea obţine, pe acest temei, o soluţie de desfiinţare a hotărârii şi de trimitere spre rejudecare la prima instanţă?

71

Dispoziţiile referitoare la nerespectarea procedurii de citare sunt prevăzute, însă, sub sancţiunea nulităţii relative, iar pentru a opera nulitatea relativă trebuie să se dovedească că nerespectarea normei legale a produs o vătămare procesuală, iar cel care a suferit vătămarea, să invoce nulitatea în termenul arătat de lege, anume cu ocazia efectuării actului, dacă este prezent, sau, în caz contrar, la următorul termen cu procedura completă. În aceste condiţii, poate invoca procurorul nulitatea sau aceasta se acoperă prin neinvocarea sa de către partea faţă de care nu s-a respectat procedura de citare?

Dreptul roman – o problemă de supravieţuire?

Prep. univ. Constantin Pop O disciplină care timp de secole s-a bucurat de un prestigiu neclintit,

pandant al credinţei în conturarea dreptului canonic şi principala sursă a fenomenului numit drept, a gândirii juridice şi a jurisprudentei europene, pare astăzi cuprinsă de o epuizare rău-prevestitoare. Dreptul roman dispare cu rapiditate din curicula universităţilor occidentale. Pe continentul care dă astăzi tonul academic nu mai există un departament sau program dedicat dreptului roman. O sincopă se resimte chiar şi in tradiţia europeană, unde dimensiunea propedeutică a dreptului roman pare tot mai revolută, iar dimensiunea ştiinţifică, de cercetare – epuizată in vâna sa. Oare să fie aceasta doar o criză? Va renaşte disciplina întărită sau sunt acestea semnele unei “îmbătrâniri”? Să fie dreptul roman un izvor de înţelepciune secat? Oare atâtea secole de interpretare şi reinterpretare, asociată cu explozia jurisprudenţială a ultimelor două secole, au consumat focarul sapienţial al spiritului organizatoric roman? Care mai este astăzi scopul predării dreptului roman în facultăţile de drept? Mai este adecvată paradigma romanistă pentru juristul de astăzi, tehnician al unui domeniu din ce în ce mai îngust? Sau, dintr-o altă perspectivă, răspunsul găsit de romani pentru modelul lor de societate, mai poate inspira pe legiuitorul contemporan, confruntat cu un val de modele culturale cu totul noi şi mereu schimbătoare? Problema care se pune, de fapt, este în esenţă aceea dacă dreptul roman, o sumă între viziunea umanistă antică şi interpretările moderne, a reuşit să devină o filozofie a naturii umane.

Concedierea disciplinară – condiţii procedurale

Lect. univ. drd. Carla Carmina Spiridon Art. 63. - „(2) Concedierea salariatului pentru motivul prevazut la art. 61

lit. d) poate fi dispusă numai după evaluarea prealabilă a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional sau la nivel de ramură de activitate aplicabil, precum şi prin regulamentul intern."

72

Vechiul Cod al muncii, modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.65/2005121 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.576 din 5 iulie 2005, prevedea în cazul concedierii salariatului conform art.61 lit.d efectuarea unei cercetări prealabile anterior diispunerii concedierii.

Prin noua reglementare, cercetarea prealabilă a fost înlocuită cu evaluarea prelabilă, în acest mod subliniindu-se în mod explicit că nu poate fi vorba de culpa salariatului în caz de concediere pentru necorespundere profesională. Procedura cercetării prealabile este expres prevăzută de Codul muncii în art. 263-268.

Mai mult decât atât, se ştie că această procedură de evaluare se stabileşte prin contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional sau prin cel la nivel de ramură şi prin regulamentul intern. În lipsa unor dispoziţii în acest sens ar putea fi obligat angajatorul să prevadă o asemenea procedură în contractul individual de muncă?

De asemenea, trebuie să remarcăm şi faptul că de vreme ce procedura disciplinară este expres prevăzută de Codul muncii în art. 263-268, pentru a nu exista abuzuri din partea angajatorului nu ar fi fost indicat ca şi procedura evaluării prealabile să fi fost reglementată?

Şi chiar mai mult, în acestă situaţie poate salariatul să formuleze în apărarea sa vreun motiv de natură să-l poată absolvi de neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor care decurg din contractul individual de muncă?

Implicaţii ale revenirii asupra modificării aduse art.297 alin.1 C.proc.civ.

de către Ordonanţa de Urgenţă nr. 138/2000 prin Lg. 219/2005

Lect. univ. drd. Oana Zaharia-Lefter Noile realităţi sociale impuse de schimbarea regimului politic după

decembrie 1993 au determinat, după cum se ştie, modificări esenţiale ale legislaţiei în toate domeniile dreptului. Nici dreptul procesual civil nu a rămas în afara dinamicii menţionate. Numărul instituţiilor procesual civile care s-au transformat este impresionant. Problema deschisă dezbaterii se referă, astfel, la modificarea art.297 alin.1 C.proc.civ.

Astfel, potrivit art.297 alin1 C.proc. civ. (modificat prin Lg.59/1993): „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe”.

Sub imperiul Ordonanţei de Urgenţă nr. 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, articolul menţionat dobândeşte următorul conţinut: „În cazul în care prima instanţa s-a declarat necompetentă ori a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre definitivă”.

121 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.576 din 5 iulie 2005

73

Urmând, cu o întârziere de cinci ani, procedura legală de aprobare a ordonanţelor de urgenţă, Legea nr. 219/2005 - privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă revine asupra conţinutului art.297 alin.1 şi păstrează forma iniţială a acestuia (aceea instituită de Lg.59/1993).

Aşa cum se observă din lecturarea articolului, modificarea esenţială adusă de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 constă în eliminarea soluţiei de desfiinţare cu trimitere a hotărârii primei instanţe, în situaţia admiterii apelului, indiferent dacă prima instanţă s-a pronunţat sau nu pe fondul cauzei, instanţa de apel urmând să reţină pricina pentru rejudecare.

Atât doctrina cât şi jurisprudenţa au semnalat două efecte imediate ale modificării legislative aduse art.297 alin.1 de Ordonanţa de Urgenţă nr. 138/2000. Pe de o parte, renunţându-se la reluarea ciclului jurisdicţional de la prima instanţă, era garantată celeritatea judecăţii, evitându-se acele situaţii, des întâlnite, în care unele procese civile sunt soluţionate pe parcursul mai multor ani, pe de altă parte, reţinând cauza spre rejudecare, instanţa de apel proceda la o judecată în fond, urmând ca cei nemulţumiţi să aibă în continuare la dispoziţie doar calea de atac a recursului; altfel spus, în atare situaţie, nu există posibilitatea unei a doua judecăţi în fond. Această constatare a determinat atât părţi din proces, cât şi pe unii jurişti să considere că textul contravine art. 16 Constituţie (egalitatea în drepturi), art. 21 Constituţie (accesul liber la justiţie) sau chiar art.129 Constituţie (folosirea căilor de atac). În acest sens, art. 297 alin.1 C.proc. civ. a fost atacat de mai multe ori în faţa Curţii Constituţionale, aceasta decizând în mod constant că articolul în discuţie este conform normelor constituţionale (deciziile Curţii Constituţionale nr.: 92/2002, 116/2002, 237/2002, 359/2002, 320/2004, 192/2005).

Deşi Lg.219/2005 revine la soluţia trimiterii spre rejudecare în faţa primei instanţe a cauzei, prin admiterea apelului, atunci când aceasta nu a intrat în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, controversa se menţine, pentru că, urmare a acestei reglementări, vor apărea din nou cauze care „se plimbă” între instanţe ani întregi, dosare care vor ajunge să numere sute de pagini şi justiţiabili obosiţi de lunga aşteptare a soluţiei.

74

IV. Practică judiciară comentată

Contestaţie la executarea încheierii de obligare la plata amenzilor civile,

potrivit art. 5803 C.proc.civ. Lacune legislative în materia procedurii de executare. Sarcina probei executării obligaţiei de a face cuprinse în titlul executor. Mijloace de probă admisibile

(Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 194/2005, definitivă şi irevocabilă, comentată de lect. univ. drd. Oana Zaharia-Lefter )

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi sub nr. 5599/2004,

contestatoarele M.O. şi A.R. au solicitat anularea formelor de executare întocmite în dosarul nr. 6000/2003 în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, precum şi suspendarea executării silite.

În motivarea contestaţiei se arată că prin somaţiile nr. 8823 şi 8824/09.03.2004, emise de intimată, contestatoarelor li s-a impus suma de 135.500.000 lei fiecăreia, în baza încheierii definitive şi irevocabile pronunţate în data de 04.06.2003 în dosarul nr. 6000/2003 al Judecătoriei Iaşi potrivit cu care: „M.O. şi A.R. sunt obligate să plătească statului câte 500.000 lei amendă pe fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei conţinute în sentinţa civilă nr. 307/2001”, impunere nelegală, întrucât contestatoarele şi-au executat obligaţia care constituie pentru prezenta executare un termen extinctiv.

II. Cu privire la situaţia de fapt, contestatoarele susţin următoarele: 1. Împotriva lor a fost iniţiată procedura executării silite a titului executoriu

– sentinţa nr. 307/2001. Împotriva acestei executări, M.O. şi A.R. au formulat contestaţie la executare. De menţionat că, printr-o acţiune separată, creditoarele au obţinut suspendarea provizorie a executării sentinţei nr. 307/2001 până la rămânerea definitivă a hotărârii în contestaţia la executare pe drept comun.

2. În acest context, creditoarea obligaţiei din titlul executoriu nr. 307/2001 formulează cerere de executare a obligaţiei de a face conţinută în titlu executoriu, sentinţa nr. 307/2001, potrivit procedurii speciale înscrise în art. 580³ C.proc.civ., cerere care a făcut obiectul dosarului nr. 6000/2003.

În motivarea cererii, creditoarea obligaţiei arată că M.O. şi A.R. dovedesc vădită rea-credinţă în executare, argumentând susţinerea pe împrejurarea că, din lipsa părţilor, contestaţia la executarea titlului 307/2001 a fost suspendată, împrejurare care prezumă lipsa de seriozitate a debitoarelor şi intenţia lor vădită de a tergiversa executarea.

În acord cu această motivaţie, instanţa chemată să se pronunţe în dosarul 6000/2003 reţine că: „...debitoarele însele fac precizarea în întâmpinare că judecata a fost suspendată în dosarul având ca obiect contestaţie la executare, în baza dispoziţiilor art. 242 alin. 2 C.proc.civ.” şi conchide că „pasivitatea debitoarelor fiind un abuz de drept procesual, în sensul art. 723 C.proc.civ.”, cererea creditoarelor este întemeiată, obligându-le în consecinţă la plata a câte 500.000 lei pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei conţinute în titlu executoriu, sentinţa nr. 307/2001.

75

3. Potrivit sentinţei civile nr. 307/2001, debitoarele M.O. şi A.R au fost obligate la „ridicarea unei platforme betonate pe o suprafaţă de 0,90 metri şi edificarea unui gard pe vechiul amplasament”. În acest sens, susţin debitoarele, în zilele imediat următoare pronunţării încheierii care constituie titlu executoriu în prezenta cauză (încheierea din dosarul nr. 6000/2003 din data de 04.06.2003) ele au executat obligaţia întocmai, în conformitate cu dispozitivul acestei încheieri.

4. Fiind vorba de o situaţie de fapt, debitoarele solicită proba cu doi martori, numiţii S.V. şi P.D., probă încuviinţată de instanţă. Cei doi martori adeveresc faptul că în cursul lunii iunie 2003 contestatoarele au demolat platforma betonată şi au edificat un gard între proprietatea lor şi proprietatea numitei T.F., aşa cum prevede titlul executoriu, sentinţa nr. 307/2001.

5. Contestatoarele mai arată şi că s-au deplasat în luna care a urmat executării la executorul judecătoresc care pornise procedura executării silite în dosarul nr. 307/2001 şi au învederat acestuia că au executat, cerându-i să se deplaseze în vederea constatării acestei situaţii de fapt. Executorul însă a refuzat să răspundă solicitării, cu motivaţia că executarea începută de el este suspendată în temeiul hotărârii de suspendare provizorie (art. 403 alin.4 C.proc.civ), până la pronunţarea instanţei asupra suspendării contestaţiei la executare pe drept comun, proces aflat încă pe rolul instanţei competente.

6. Prin urmare, cum îndeplinirea obligaţiei din titlu executoriu sentinţa nr. 307/2003, constituie pentru prezentul titlu executoriu (încheierea din 04.06.2003 din dosarul nr.6000/2003) un termen extinctiv, suma calculată drept amendă de intimată (Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi) este nelegală, neavând la bază o obligaţie executorie. Solicită, în consecinţă, admiterea contestaţiei în totalitate, constatarea că titlu executoriu, încheierea din dosarul nr. 6000/2003 este rămasă fără obiect prin îndeplinirea termenului extinctiv aproape concomitent cu naşterea obligaţiei şi, prin urmare, anularea formelor de executare începute în dosarul de executare nr. 6000/2003 al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Iaşi.

7. În subsidiar, contestatoarele mai arată şi că, suma imputată prin somaţii este dublă faţă de cea înscrisă în titlul executoriu. Astfel, prin încheierea dată în dosarul 6000/2004 a Judecătoriei Iaşi, contestatoarele au fost obligate la plata unor amenzi civile „ de câte 500.000 lei pe fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu sentinţa nr. 307/2001”, acesta fiind cuantumul maxim admis de lege. Astfel, potrivit art. 580³ C.proc.civ. „...instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor prin încheiere irevocabilă...să plătească în favoarea statului o amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlu executoriu”. Or, organul de executare a calculat pentru fiecare contestatoare suma de 500.000 lei pe fiecare zi de întârziere, deşi atât obligaţia înscrisă în titlul executoriu cât şi obligaţia termen extinctiv, sunt obligaţii solidare. În acest mod, debitoarelor li se impută o amendă de 1.000.000 lei pe fiecare zi de întârziere, dublul maximului legal admis de lege.

8. Intimata, prin întâmpinare, arată că „ cele două contestatoare, deşi s-au deplasat la sediul său, nu au făcut nici o dovadă din care să reiasă că şi-au îndeplinit obligaţia de executare. Mai mult decât atât, numita T.G., creditoarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu, sentinţa nr. 307/2001, „a solicitat expres organului fiscal punerea în executare a încheierii de şedinţă din 04.06.2004, ceea ce

76

demonstrează faptul că M.O. şi A.R. nu au îndeplinit de bună-voie obligaţia de a face impusă de sentinţa civilă nr. 307/2001”.

III. Prin sentinţa nr. 6720/2004 (pronunţată în dosarul nr. 5599/2004) a Judecătoriei Iaşi, instanţa respinge contestaţia la executare formulată, cu motivarea că „cele invocate de către contestatoare nu se circumscriu în motivele prevăzute de lege pentru promovarea unei contestaţii la executare, respectiv întocmirea unor acte de executare cu încălcarea unor dispoziţii legale, intimata, în calitatea sa de executor bugetar, procedând în conformitate cu dispozitivul încheierii irevocabile”.

IV. Împotriva sentinţei nr. 6720/2004 a Judecătoriei Iaşi, contestatoarele M.O. şi A.R. formulează recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 304¹C.proc.civ., solicitând casarea sentinţei nr. 6720/2004 a Judecătoriei Iaşi pentru nelegalitate şi netemeinicie cu următoarele argumente:

1. Instanţa a ignorat probele din dosar, nepronunţându-se în nici un mod asupra lor. Astfel, instanţa nu a dat eficienţă probei testimoniale prin care s-a demonstrat executarea obligaţiei termen extinctiv al titului executoriu, ceea ce stinge obligaţia de plată a amenzilor.

2. Intimata, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, nu a verificat, înainte de a emite somaţiile nr. 8823 şi 8824/2004 pentru cele două contestatoare, dacă acestea şi-au îndeplinit sau nu obligaţia corelativă, deci nu a verificat dacă are sau nu un titlu executoriu în fiinţă care să stea la baza acestor somaţii.

3. Susţinerile instanţei, potrivit cu care „motivele invocate de contestatoare nu se circumscriu în motivele prevăzute de lege pentru promovarea unei contestaţii la executare” nu au la bază un suport legal, întrucât orice executare poate porni doar în baza unui titlu executoriu care conţine o obligaţie certă, lichidă şi exigibilă, condiţie care nu este îndeplinită în prezentul proces.

V. În recurs intimatele mai depun, ca înscris nou, şi procesul-verbal din 01.11.2004 al executorului B.G., prin care se constată executată obligaţia înscrisă în sentinţa nr. 307/2001, o adresă din partea aceluiaşi executor care certifică refuzul său anterior de a continua executarea sentinţei arătate mai sus, întrucât executarea era suspendată în temeiul unei horărâri judecătoreşti şi o adresă prin care recurentele o înştiinţează pe intimată că executarea obligaţiei de edificare a gardului şi demolare a platformei a avut loc în luna iunie 2004, imediat după pronunţarea încheierii irevocabile.

VI. Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul Iaşi constată recursul întemeiat pentru următoarele considerente:

1. Prin sentinţa civilă nr. 307/2001 a Judecătoriei Iaşi, învestită cu formulă executorie, recurentele au fost obligate la „repunerea în exploatare a servituţii de 4 metri constituite între proprietatea lor şi cea a numitei T.G. prin reconstruirea unui gard pe o lungime de 20,60 metri şi demolarea unei platforme de beton”.

Creditoarea T.G. a demarat procedura executării silite pentru acest titlu executoriu.

Debitoarele au formulat contestaţie la executare, solicitând totodată suspendarea provizorie a executării silite, în baza dispoziţiilor art. 403 alin.4 C.proc.civ., până la soluţionarea cererii de suspendare odată cu contestaţia la executare.

77

Urmare a acestei cereri, prin sentinţa nr. 2312/2003 a Judecătoriei Iaşi s-a dispus suspendarea provizorie a executării silite a sentinţei nr. 307/2001.

2. Deşi această executare este suspendată, creditoarea T.G. promovează o nouă cerere în baza dispoziţiilor art. 5803 C.proc.civ., instanţa pronunţându-se prin încheierea din 04.06.2003, încheiere irevocabilă, recurentele fiind obligate să plătească statului câte 500.000 lei pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzută în sentinţa civilă nr. 307/2001.

3. Trebuie observat că încheierea pronunţată în dosarul nr. 6000/2003 a Judecătoriei Iaşi este nelegală. Astfel, în materie silită a obligaţiilor de a face sau a nu face, potrivit actualei reglementări, sunt incidente dispoziţiile art. 580²-580³ C.proc.civ.

Din interpretarea coroborată a acestor texte, rezultă cu claritate faptul că dispoziţiile art. 580³ C.proc.civ. devin incidente doar dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită de altă persoană decât debitorul. Or, în speţă, obligaţiile de demolare a unei platforme betonate şi de edificare a unui gard nu pot fi considerate ca aparţinând acestei ipoteze, orice persoană putând efectua, cu mijloacele necesare, aceste activităţi.

4. De la data pronunţării acestei încheieri nelegale au început să curgă amenzile pentru fiecare dintre debitoare în parte, deşi obligaţia cuprinsă în titlu executoriu este solidară, ajungându-se la impunerea dublului sumei cuprinse în titlu executoriu.

5. Analizând obligaţia cuprinsă în titlul executoriu menţionat mai sus, din punctul de vedere al dreptului civil, se observă că este o obligaţie a cărei executare depinde de împlinirea unui termen extinctiv (termen determinabil, la rândul său, prin raportarea la îndeplinirea unei condiţii), care odată împlinit, conduce la stingerea obligaţiei principale.

6. Cum obligaţia conţinută în titlul executoriu poartă asupra unor împrejurări de fapt, proba cu martori este pertinentă şi concludentă soluţionării prezentei cauze.

7. Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, coroborate cu constatările cuprinse în procesele-verbale încheiate de executorul judecătoresc B.G. din 10.06.2002 (care constată parţial executată obligaţia înscrisă în titlul executoriu – sentinţa nr. 307/2001), din 20.02.2003 şi din 01.11.2004 rezultă, fără nici un echivoc, că recurentele debitoare au edificat gardul şi au demolat platforma betonată în cursul lunii iunie 2003.

În consecinţă, obligaţia de plată a amenzilor civile a încetat pentru contestatoare la momentul îndeplinirii obligaţiei conţinute în titlul executoriu, sentinţa nr. 307/2001, respectiv în cursul lunii iunie 2004, fiind deci caducă datorită îndeplinirii termenului extinctiv aproape concomitent cu naşterea obligaţiei.

8. Faţă de cele de mai sus, soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică. În temeiul dispoziţiilor art. 312 C.proc.civ., Tribunalul va admite recursul şi va modifica în tot sentinţa recurată în sensul admiterii contestaţiei la executare, anulând totodată actele şi formele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 6000/2004 al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Iaşi.

78

Comentariu: Speţa prezentată mai sus, aduce în discuţie mai multe probleme de natură

juridică dintre care, supunem analizei, următoarele aspecte: 1. Legalitatea încheierii irevocabile pronunţate în dosarul nr. 6000/2004 al

Judecătoriei Iaşi, prin prisma condiţiilor sale de admisibilitate; 2. Legalitatea aceleiaşi încheieri prin raportare la autoritatea de lucru

judecat relativă a hotărârii de suspendare provizorie a executării obligaţiei cuprinse în titlul executoriu – sentinţa nr. 307/2004;

3. Natura juridică a obligaţiei cuprinse în titlu executoriu – încheierea irevocabilă pronunţată în dosarul nr. 6000/2004;

4. Sarcina dovedirii termenului extinctiv în procedura de executare fiscală specială;

5. Mijloacele de probă concludente pentru dovedirea îndeplinirii obligaţiei de a face cuprinse în titlul executoriu, în cadrul contestaţiei la executare.

1. Prin sentinţa civilă nr. 307/2001, devenită titlu executoriu, M.O. şi A.R. au fost obligate faţă de creditoarea T.G. la „repunerea în exploatare a servituţii de 4 metri constituită între proprietatea lor şi cea a numitei T.G., prin reconstituirea unui gard pe o lungime de 20,60 metri şi demolarea unei platforme betonate pe o suprafaţă de 0, 90 metri”.

Aşa cum se poate observa din dispozitivul sentinţei menţionate, este vorba de două obligaţii de a face care incumbă, în solidar, celor două debitoare.

Reglementarea executării silite a obligaţiilor de a face şi a nu face, este consacrată în Cartea a V-a, Capitolul al IV-lea, secţiunea a IV-a a Codului de procedură civilă, art. 5802-5805, care instituie pentru materia enunţată o procedură specială.

Astfel, pentru executarea silită a obligaţiilor de a face (cum este cazul în speţa noastră), „dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului” (art. 5802 C.proc.civ.).

Art.5803 C. proc.civ., instituie o procedură derogatorie şi specială de la regula menţionată în articolul precedent, pentru situaţia în care „obligaţia de a face nu poate fi îndeplinita de altă persoană decât debitorul”. Aşadar, pentru obligaţia de a face constând într-un fapt personal, „creditorul poate fi constrâns la executarea ei prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor, poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu”.

După cum se poate lesne observa din interpretarea coroborată a celor două texte de lege, recurgerea la acţiunea civilă, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 5802 C.proc.civ., este condiţionată de îndeplinirea unei condiţii suplimentare de exerciţiu a acesteia ( faţă de cele generale: afirmarea unui drept, justificarea unui interes, calitatea şi capacitatea procesuală), şi anume: obligaţia de a face să nu poată

79

fi îndeplinită de o altă persoană decât debitorul, condiţie care în speţa analizată nu este îndeplinită.

Edificarea unui gard şi demolarea unei platforme betonate sunt obligaţii de a face care se pot îndeplini de orice persoană şi nu constau, din orice punct de vedere ar fi privite, într-un fapt personal, în această categorie intrând, de regulă, operele de artă de orice natură sau alte fapte de mare precizie şi strictă specialitate pentru care doar persoana debitorului este calificată.

Faţă de cele exprimate mai sus, putem concluziona că, pentru neîndeplinirea condiţiei speciale de admisibilitate, acţiunea promovată în cauză în temeiul art. 5802 C.proc.civ. este inadmisibilă. Debitoarea avea la dispoziţie calea procedurală specifică, cea indicată de art. 5802 C.proc.civ., dublată de garanţiile oferite de dispoziţiile art. 5805 C. proc. civ., constând în concursul organelor de poliţie, jandarmerie sau al altor agenţi ai forţei publice, în cazul în care debitorul s-ar fi opus la executare.

2. Aşa cum a fost relatat în expunerea speţei de faţă, împotriva titlului executor, sentinţa nr. 307/2001 a fost formulată contestaţie la executare (dosar de fond 3562/2003). Prin acţiune separată, în temeiul art. 403 alin. 4 C.proc.civ. s-a solicitat totodată suspendarea provizorie a executării silite, până la soluţionarea cererii de suspendare odată cu contestaţia la executare (conform dispoziţiilor art. 403 alin.1 C.proc.civ.). Urmare a acestei cereri, prin sentinţa nr. 2312/2003 a Judecătoriei Iaşi, s-a dispus suspendarea provizorie a executării silite a sentinţei nr. 307/2001.

Încheierea irevocabilă pronunţată în dosarul 6000/2003, în temeiul dispoziţiilor art. 5803 C.proc.civ., prin care debitoarele au fost obligate în solidar la plata a câte 500.000 lei pe zi întârziere până la îndeplinirea obligaţiilor de a face cuprinse în titlul executoriu, sentinţa nr. 307/2001, a ignorat autoritatea de lucru judecat relativă a sentinţei nr. 2312/2003 a Judecătoriei Iaşi, obligând la continuarea unei executări suspendate tot în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. A fost încălcat în acest fel, principiul autorităţii de lucru judecat şi „inventată” o cale de reformare a acelei hotărâri, inexistentă din punct de vedere legal. Astfel, continuarea executării obligaţiei de a face cuprinsă în sentinţa 307/2001 putea fi cerută doar prin intermediul recursului la sentinţa nr. 2312/2003 (care, de altfel, a fost exercitat şi respins) sau ca urmare a respingerii contestaţiei la executare şi a cererii de suspendare. Instanţa a realizat, astfel, o încălcare esenţială a normelor şi principiilor de drept.

3. Cuprinzând o amendă de natură civilă, punerea în executare a titlului executoriu, încheierea irevocabilă dată în dosarul nr. 6000/04.06.2003, se execută silit de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, potrivit dispoziţiilor cuprinse în titlul al IV-lea (art. 40-123) din Ordonanţa de Guvern nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare.

Din lecturarea completă a acestor texte de lege se desprinde concluzia că actul normativ menţionat nu cuprinde dispoziţii referitoare la procedura de urmat în cazul stabilirii în concret a sumelor cuprinse în titlul executoriu, când acestea sunt doar determinabile, urmând ca, dispoziţiile Ordonanţei de Guvern nr. 61/2002 să se completeze cu dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură civilă, în măsura în care Ordonanţa Guvernului nu dispune altfel (art. 165 Ordonanţa de Guvern nr 61/2002).

80

Astfel, executorilor bugetari le va reveni obligaţia determinării întinderii obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.

Potrivit dispozitivului încheierii date în dosarul nr. 6000/2003 al Judecătoriei Iaşi, debitoarele M.O. şi A.R. sunt obligate să plătească statului câte 500.000 lei pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzută în sentinţa civilă nr. 307/2001; prin urmare, titlul executoriu cuprinde o obligaţie supusă unui termen nedeterminat, dar determinabil prin raportare la îndeplinirea obligaţiei cuprinse în sentinţa nr. 307/2004.

Ca orice obligaţie supusă unui termen extinctiv, şi obligaţia din încheierea menţionată încetează de drept la împlinirea acelui termen.

4. Aşa cum am arătat mai sus, din coroborarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 61/2005 cu dispoziţiile generale despre executare silită, cuprinse în Codul de procedură civilă, se desprinde concluzia potrivit cu care executorilor bugetari le revine obligaţia de a determina în concret obligaţia de plată a amenzilor civile cuprinse în titlul executoriu.

În speţa noastră, executorii bugetari nu au întreprins nici o măsură în acest sens, deşi debitoarele au învederat executarea, chiar înainte de primirea somaţiei de plată. Fără a se deplasa în teren (legea le permite acest lucru, a se vedea, astfel, dispoziţiile art. 47 alin 2 Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002), executorii bugetari au refuzat orice susţinere a debitorilor, şi au continuat să calculeze amenzile ca şi când termenul extinctiv nu s-ar fi împlinit.

Mai mult decât atât, au îndrumat părţile pentru a formula contestaţie la executare, informându-le că singura modalitate de stingere a obligaţiei este plata sau, eventual, o hotărâre judecătorească a instanţei care să anuleze însăşi executarea începută.

Considerăm că executorii bugetari, asemenea executorilor judecătoreşti, au toate drepturile şi obligaţiile cuprinse în Codul de procedură civilă, în măsura în care nu contravin normelor de executare speciale. Astfel, pentru a individualiza suma de plată, executorii bugetari, în speţă, aveau obligaţia de a verifica îndeplinirea termenului extinctiv şi de a întocmi, în acest sens, un proces-verbal de executare sau de neexecutare a obligaţiei-termen extinctiv. În lipsa acestei verificări constatate într-un act de executare (proces-verbal), obligaţia constând în plata amenzilor cuantificată pe zile apare ca vădit netemeinică şi nelegală.

5. Dovada îndeplinirii termenului extinctiv al obligaţiei de plată a amenzilor civile a prezentat o problemă şi pentru prima instanţă însărcinată cu soluţionarea contestaţiei la executare.

Astfel, judecătorul de la instanţa de fond a ignorat proba cu martori administrată la cererea contestatoarelor-debitoare, apreciind că susţinerile acestora nu se circumscriu motivelor de contestaţie la executare prevăzute de lege.

Or, în ceea ce le priveşte pe contestatoare, executarea obligaţiei de edificare a gardului şi de demolare a platformei betonate sunt fapte civile, care, prin definiţie, pot fi dovedite cu martori. Cum o aserţiune contrarie nu se desprinde din nici un text de lege, iar legea procesuală civilă este de strictă interpretare, o altă soluţie nici nu poate fi primită. Părţile, aşadar, nu sunt în măsura să procure înscrisuri oficiale care să constate executarea obligaţiei decât apelând la concursul executorilor bugetari

81

care trebuie să se deplaseze pentru a constata executarea obligaţiilor, eventual, în cuprinsul unui proces-verbal de constatare a îndeplinirii termenului extinctiv.

Cum însă pentru părţi aceasta ar fi o obligaţie suplimentară, care excede celei cuprinse în titlul executoriu, credem că nu putem adăuga la lege şi a o institui; părţilor revenindu-le sarcina să execute obligaţia termen-extinctiv, nu şi sarcina de a dovedi executarea acestei obligaţii, care, în mod firesc, revine organului de executare.

O soluţie contrarie ar impune, spre exemplu, introducerea în legislaţie a acestei obligaţii şi limitarea probei îndeplinirii termenului extinctiv la înscrisuri, prevăzând totodată în mod detaliat, termenele şi procedura de urmat, în ceea ce le priveşte pe părţi.

Am prefigura însă, chiar şi în această ipoteză, o dificultate suplimentară: cum amenzile curg pe fiecare zi de întârziere, determinarea cu precizie a împlinirii termenului extinctiv ar necesita deplasarea de îndată a executorului bugetar în vederea constatării executării, ceea ce, în practică, ar fi foarte greu de realizat.

De lege ferenda, propunem amendarea dispoziţiilor art. 5803 C.proc.civ., prin prevederea unui termen de executare a obligaţiei termen extinctiv şi, cu siguranţă, o procedură mai strictă şi mai detaliată pentru acest tip de executare.

Distincţie între excepţia capacităţii procesuale şi excepţia lipsei calităţii de

reprezentant. Punerea sub interdicţie – condiţie esenţială pentru constatarea lipsei de capacitate procesuală a persoanei fizice

(Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 690/8 mai 2003, comentată de lect. univ. drd. Oana Zaharia-Lefter)

Prin sentinţa civilă nr. 851/2003, Judecătoria Iaşi a admis acţiunea civilă

formulată de reclamanta A.E., în calitate de curator al numitului A.C., în contradictoriu cu pârâtul F.V. şi a fost obligat pârâtul să plătească în favoarea fiului său A.C. pensie lunară de întreţinere în cotă de 20% din venitul său net.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâtul F.V. este tatăl numitului A.C., născut la 3 mai 1977 care, deşi în prezent este major, este în incapacitate de a munci, fiind diagnosticat cu o tulburare de personalitate histeroid, intelect limitat, potrivit certificatului medical nr. 275/24.07.2002, de încadrare într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecţie socială.

Instanţa de fond reţine din declaraţia martorului S.M., în ce priveşte mijloacele materiale ale pârâtului, debitor al obligaţiei de întreţinere, că acesta are o situaţie materială deosebit de precară, că s-a debranşat din acest motiv de la reţeaua de furnizare a energiei termice, că sănătatea îi este afectată de mai multe afecţiuni (astm, diabet) şi că veniturile realizate nu-i ajung nici pentru procurarea medicamentelor.

În temeiul dispoziţiilor art. 86 alin 1 Codul familiei, instanţa de fond a obligat pârâtul la plata unei pensii lunare de întreţinere în favoarea copilului său major aflat în stare de nevoie şi în incapacitate de a munci.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul F.V.

82

Recurentul a arătat că reclamanta nu are capacitatea procesuală activă, fiul ei nefiind sub vârsta de 18 ani şi nici fără discernământ, pus sub interdicţie sau fără capacitate juridică a drepturilor sale potrivit Decretului 31/1954 şi dispoziţiilor Codului familiei, a solicitat casarea sentinţei şi, în fond, respingerea acţiunii de stabilire a pensiei de întreţinere.

Recurentul a mai susţinut că diagnosticul pe care îl contestă de „tulburare de personalitate histeroid, intelect limitat” nu-l face pe fiul său incapabil de a munci cu braţele.

S-a precizat, de asemenea, că intimata-reclamantă A.E. a indus în eroare instanţa de fond, care trebuia să dispună din oficiu o expertiză medicală pentru stabilirea capacităţii de muncă fizică a numitului A.C.

Intimata a solicitat respingerea recursului. Părţile au depus la dosar înscrisuri. Analizând recursul, instanţa constată că este nefondat. Cu privire la excepţia lipsei capacităţii procesuale active a reclamantei A.E.,

invocată de recurentul-pârât F.V., instanţa de recurs o va respinge întrucât, deşi fiul părţilor, A.C. este major, acesta este bolnav şi prin Dispoziţia nr. 2039/27.11.2002 a Primarului Municipiului Iaşi reclamanta A.E. a fost numită curator pentru fiul lor şi a fost împuternicită să-l reprezinte şi să-i apere interesele bolnavului, în cauza de faţă.

Se constată că reclamanta avea calitatea să formuleze acţiunea şi să-l reprezinte pe fiul său în instanţă.

Fiul părţilor A.C. este major, dar potrivit certificatului medical nr. 275/24.07.2002 de încadrare într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecţie specială, este bolnav şi în imposibilitate de a munci.

Certificatul medical nu a fost contestat, astfel încât instanţa este obligată să ţină seama de acesta.

Este adevărat că pârâtul are o stare medicală şi de sănătate foarte precară, dar, în calitate de tată al lui A.C, trebuie să contribuie şi el la întreţinerea fiului său.

Faţă de acestea, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul şi va menţine sentinţa recurată. Comentariu:

Speţa detaliată mai sus, prin prisma soluţiei, comportă câteva consideraţii atât de natură procesuală, cât şi de natură civilă.

1. Sub aspect procesual Pârâtul-recurent F.V. a invocat „excepţia lipsei capacităţii procesuale active

a reclamantei A.E., fiul ei nefiind sub vârsta de 18 ani şi nici fără discernământ, pus sub interdicţie sau fără capacitate juridică a drepturilor sale”.

Din analiza excepţiei ridicate se observă cert cel puţin două inadvertenţe: a. numita A.E. este considerată reclamantă, deşi în petitul acţiunii, aceasta

precizează că a formulat cererea în numele şi pentru A.C.(deci în calitate de reprezentant legal al bolnavului psihic, acesta din urmă având calitatea de reclamant);

b. deşi invocă o excepţie care o vizează pe A.E., pârâtul, în fapt, susţine că A.C. are capacitate procesuală deplină, nefiind pus sub interdicţie.

83

Faţă de această situaţie, excepţia invocată impunea clarificări pe care instanţa, în vederea justei soluţionări a pricinii, avea obligaţia să le solicite, în temeiul art. 129 alin.4 C.proc.civ., întrucât în lipsa acestor clarificări, planează dubiu asupra excepţiei pe care, în realitate, pârâtul a înţeles să o invoce.

Obligaţia instanţei apare cu atât mai pregnantă cu cât ea este învestită cu soluţionarea neregularităţii invocate, nefiind ţinută de denumirea pe care pârâtul o dă acestei neregularităţi. În mod cert, pârâtul nu a dorit să invoce excepţia lipsei capacităţii procesuale a numitei A.E.. Arătând că A.C. are capacitate deplină, prin urmare, F.V. ar fi putut invoca, spre exemplu, că A.E. nu are fie calitate procesuală (dar acest aspect ar fi putut fi reţinut numai dacă introducea acţiunea în nume propriu), fie, mai probabil, că A.E. nu dovedeşte calitatea de reprezentant, pornind de la premisa că, dacă A.C. are capacitate procesuală deplină, A.E. nu poate fi reprezentant legal, ci doar, eventual, reprezentant convenţional.

Un raţionament diferit este exclus atât timp cât nici pârâtul şi nici instanţa nu aduc în discuţie eventuale motive de lipsă de capacitate procesuală a curatorului A.E.

Continuând pe aceeaşi linie de idei, constatăm că instanţa a reţinut că A.C. este lipsit de discernământ, astfel încât mama sa îi reprezintă în mod deplin interesele, motiv pentru care a respins excepţia invocată. Cu alte cuvinte, făcând aceeaşi greşeală ca şi pârâtul, instanţa a considerat că A.C. este lipsit de capacitate (prin urmare nu putea respinge excepţia lipsei de capacitate, fiind o contradicţie vădită între soluţia pe excepţie şi motivarea sa), deci că A.E. îi reprezintă interesele în mod legal, prin urmare, că A.E. este reprezentantul legal al bolnavului şi îşi justifică această calitate cu dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Iaşi. Astfel încât, de fapt, a fost invocată şi soluţionată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a mamei A.E.

Distincţia între aceste două excepţii este utilă şi necesară, neregularităţile asupra cărora poartă, având, de altfel, regim juridic diferit. Să amintim numai că lipsa capacităţii procesuale active este o excepţie de fond, în vreme ce lisa dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură (a se vedea şi art. 161 C.proc.civ.).

2. Sub aspectul dreptului material civil, se pune problema de a clarifica capacitatea civilă de exerciţiu (respectiv, procesual-civilă) a bolnavului psihic care nu a fost pus sub interdicţie printr-o hotărâre judecătorească.

Potrivit art. 11 Decretul 31/1954: „ nu au capacitate de exerciţiu: minorul sub 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie”, Decretul 32/1954, în capitolul al III-lea (art. 30-35) instituind procedura jurisdicţională a punerii şi ridicării interdicţiei.

Astfel, potrivit art. 30 C.proc.civ. „preşedintele instanţei sesizată cu o cerere de punere sub interdicţie va lua măsuri ca cererea, împreună cu înscrisurile anexate, să fie comunicate procurorului. Acesta va dispune efectuarea cercetărilor ce le va socoti necesare, va lua şi părerea unei comisii de medici specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută se găseşte internat într-o instituţie sanitară, va lua şi părerea medicului sub supravegherea căruia se află.

Preşedintele instanţei sesizează totodată autoritatea tutelară de la domiciliul celui a cărui punere sub interdicţie este cerută, pentru a se face aplicarea dispoziţiilor art. 146 Codul familiei, referitoare la numirea curatorului ».

84

Potrivit art. 46 Codul familiei : « în caz de nevoie şi până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie, autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia ».

Această situaţie însă este doar una de provizorat, până la pronunţarea hotărârii de punere sub interdicţie, potrivit dispoziţiilor art. 34 Decret 32/1954, potrivit cu care : «Prin îngrijirea instanţei, hotărârea de punere sub interdicţie, rămasă definitivă, se va publica în extras într-un ziar indicat de instanţă.

Instanţa judecătorească va comunica autorităţii tutelare, de la domiciliul celui a cărui punere sub interdicţie este cerută, hotărârea dată asupra cererii de punere sub interdicţie, pentru ca autoritatea tutelară să dispună ridicarea curatelei, dacă aceasta a fost instituită, iar în caz că instanţa a hotărât punerea sub interdicţie, să dispună numirea unui tutore ».

Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege se desprinde concluzia că, nici bolnavul psihic faţă de care s-a început, dar nu s-a finalizat încă procedura punerii sub interdicţie, nu beneficiază de capacitate de exerciţiu din momentul în care autoritatea tutelară i-a numit un curator, în condiţiile prevăzute de art. 146 Codul familiei.

În această situaţie pare a se afla bolnavul A.C., respectiv curatorul A.E., în speţa de faţă.

Apartamentul cumpărat de titularul contractului de închiriere în temeiul

Legii 85/1992 , în perioada concubinajului urmat de încheierea căsătoriei, este bun proprietate devălmaşă de la data încheierii căsătoriei lor dacă există convenţia, chiar verbală, a concubinilor, viitori soţi, în acest sens precum şi contribuţia materială a amândurora la dobândirea imobilului. În consecinţă, apartamentul va face parte din masa bunurilor comune, chiar dacă în contractul de vânzare- cumpărare cu valoare de înscris autentic încheiat în temeiul Legii 85/1992 numai unul din concubini are calitatea de cumpărător.

(Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 415/19 octombrie 2004, comentată de lect. univ. drd. Maria Dumitru)

În anul 2000, A.I. solicită Judecătoriei Iaşi desfacerea căsătoriei încheiate la

data de 6.05.1994 între el şi B.E. Pârâta formulează cerere reconvenţională prin care solicită partajarea

bunurilor comune, din masa bunurilor comune făcând parte apartamentul situat în Iaşi, str. V.A. nr. 3, arătând că are o cotă de contribuţie de 50 % la dobândirea bunurilor. Reclamanta-pârâtă susţine că anterior căsătoriei părţile au trăit în concubinaj aproximativ 2 ani - perioadă în care au locuit şi gospodărit împreună, într-un alt apartamentul închiriat de ea, că apartamentul în litigiu a fost cumpărat tocmai în considerarea căsătoriei lor, pentru a fi al amândurora şi a le servi drept locuinţă lor, viitorilor soţi. Pârâta-reclamantă învederează instanţei că, deoarece titularul contractului de închiriere era reclamantul-pârât, contractul de vânzare-cumpărare nr. 60267/27.12.1993 a fost încheiat numai între acesta şi RA Locuinţa Iaşi, motiv pentru care plata avansului s-a efectuat pe numele reclamantului-pârât.

85

Pârâta-reclamantă arată că avansul –aproximativ jumătate din preţul apartamentului- a fost achitat de ea pe numele reclamantului-pârât cu banii împrumutaţi, tot ea fiind aceea care a restituit împrumutul, iar o rată reprezentând un sfert din valoarea apartamentului a fost plătită după încheierea căsătoriei – la 27.05.1994.

Pârâta-reclamantă B.E. completează cererea reconvenţională, în termen legal, solicitând ca în cazul în care imobilul în litigiu nu se va considera bun proprietate devălmasă acesta să fie considerat bun proprietate pe cote-părţi, iar ea titulara unei cote de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului; solicită totodată atribuirea în natură a imobilului.

A.I. formulează întâmpinare şi arată că apartamentul este proprietatea lui exclusivă deoarece a fost cumpărat cu 5 luni înainte de căsătorie prin contractul nr. 60267/27.12.1993 şi în temeiul art 31 lit a) din Codul familiei este bun propriu. Mai mult de atât, arată acesta, apartamentul este cumpărat în temeiul Legii 85/1992 care stabileşte în mod imperativ că nu pot beneficia de prevederile legii respective decât titularii contractelor de închiriere. Cum el a avut calitatea de chiriaş, numai el putea avea calitatea de cumpărător şi implicit, el este proprietar exclusiv al apartamentului în litigiu. Mai precizează reclamantul-pârât că nu există un acord de voinţă între vânzător şi B.E., acord de voinţă care trebuie să se realizeze în cazul oricărui contract. Susţine A.I. că nu a existat o perioadă de concubinaj cu pârâta- reclamantă decât de 1-2 luni şi că aceasta nu a realizat venituri care să-i permită să aibă o contribuţie la dobândirea imobilului.

Prima instanţă, prin încheierea de admitere în principiu pronunţată la data de 16.06.2003, constată că B.E. şi A.I au dobândit în comun în timpul căsătoriei un apartament situat în Iaşi, str. V.A nr.3. fiecare având o cotă de contribuţie de 50 % . Se reţine că apartamentul mai sus indicat a fost cumpărat de reclamantul-pârât prin contractul 60267/ 27.12.1993 achitându-se un avans, iar restul de plată urmând să se facă în două rate, potrivit tabelului anexat contractului. Instanţa arată că la prima vedere imobilul fiind cumpărat înainte de încheierea căsătoriei ar avea caracter de bun propriu al reclamantului-pârât. Instanţa înlătură însă această aparenţă de drept pentru următoarele considerente: avansul, reprezentând aproape jumătate din valoarea apartamentului, a fost achitat cu bani împrumutaţi de pârâta-reclamantă şi restituiţi de aceasta; restul de rate s-a achitat după încheierea căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi; cei doi au avut o relaţie de concubinaj înainte de căsătorie şi ambii au avut venituri stabile; reparaţiile la apartamentul în litigiu au fost efectuate cu bani proprii ai pârâtei-reclamante; între data contractului de vânzare-cumpărare şi data încheierii căsătoriei a trecut o perioadă scurtă de timp.

Împotriva încheierii de admitere în principiu pronunţată la 16.06.2003, A.I declară apel, criticând hotărârea ca fiind nelegală şi netemeinică pentru considerentele expuse în motivarea întâmpinării la cererea reconvenţională. Apelantul mai susţine că materialul probator administrat în cauză a fost apreciat în mod greşit, reţinându-se că părţile au avut o relaţie de concubinaj, că cele două rate reprezentând restul de plată din preţul apartamentului - aproape jumătate din acest preţ au fost plătite după încheierea căsătoriei şi că părţile au avut o cotă de contribuţie de 50 % întrucât reclamanta-intimată nu a realizat venituri în acea perioadă .

86

Intimata, în întâmpinare, arată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, deoarece, în absenţa unei reglementări legale exprese, bunurilor dobândite de concubini în timpul perioadei concubinajului li se aplică regimul juridic al proprietăţii comune pe cote părţi, indiferent pe numele căruia dintre concubinii-coproprietari a fost dobândit. Pentru aplicarea acestui regim juridic trebuie dovedită situaţia specială, convieţuirea şi gospodărirea în comun a veniturilor - concubinajul şi contribuţia la dobândirea bunului, aspecte pe deplin dovedite şi corect reţinute de către prima instanţă. Mai mult decât atât, a existat şi înţelegerea dintre părţi, probată în cauză, ca din momentul căsătoriei, apartamentul dobândit împreună în perioada concubinajului să intre în comunitatea de bunuri, adică să i se aplice regimul juridic al proprietăţii devălmaşe, încetând cel al proprietăţii pe cote părţi, convenţie legală, deoarece art 30 al 2 Cod familiei sancţionează cu nulitatea absolută numai convenţiile prin care s-ar diminua comunitatea de bunuri şi nu cele prin care s-ar introduce un bun în această comunitate.

Prin decizia civilă nr. 380/2004, pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a admis apelul declarat de A.I, încheierea de admitere în principiu din 16.06.2003 a Judecătoriei Iaşi fiind schimbată în parte, în sensul constatării că părţile au dobândit un drept de proprietate comună pe cote părţi egale asupra apartamentului în Iaşi, str. V.A. nr.3, fiind păstrate restul dispoziţiilor hotărârii apelate.

În motivarea deciziei sale, instanţa de apel reţine: existenţa relaţiei de concubinaj a părţilor începând cu anii 1992-1993 şi în consecinţă încheierea contractului de vânzare–cumpărare nr. 60267/ 27.12.1993 în perioada de concubinaj, veniturile sensibil egale ale părţilor în perioada 27.12.1993-27.05.1994 ( când a fost achitat integral apartamentul) şi implicit contribuţia materială comună egală a concubinilor la dobândirea imobilului în litigiu, existenţa convenţia părţilor ca imobilul să fie dobândit pentru a fi proprietatea lor indiviză, arătând în mod amănunţit care sunt probele administrate în cauză din care rezultă aceste aspecte şi motivând înlăturarea declaraţiilor unor martori.

Împotriva acestei decizii formulează recurs pârâtul A.I. criticând hotărârea atacată pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.civ. Recurentul invocă faptul că instanţa de apel a lăsat nesoluţionat motivul de apel ce viza modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate, că intimata nu a uzat de nici unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate, moduri expres şi limitativ prevăzute de lege. Se arată că deşi intimata indică drept modalitate de dobândire a proprietăţii contractul, nu-l numeşte şi nu oferă elemente de identificare a caracterelor juridice ale pretinsei convenţii. Recurentul susţine că pentru a exista acel contract ar trebui să existe un dublu acord de voinţe direct exprimat: primul între viitorii coproprietari, iar al doilea între vânzător şi viitorii coproprietari –acest din urmă acord nefiind dovedit în cauză.

Prin decizia civilă nr. 415/2004, Curtea de Apel Iaşi a respins recursul formulat de A.I ca neîntemeiat din următoarele considerente:

Recursul vizează exclusiv natura juridică a apartamentului în litigiu neputând fi primită susţinerea potrivit căreia A.I. ar avea un drept exclusiv de proprietate conform art. 31 Codul familiei.

87

În mod corect, instanţele au reţinut că anterior căsătoriei - 5.05.1994 –între părţi s-a consumat o relaţie stabilă de concubinaj, perioada în care şi-au gospodărit veniturile împreună, hotărând asupra raporturilor patrimoniale şi nepatrimoniale prezente şi viitoare.

În privinţa regimului juridic aplicabil imobilului în litigiu, instanţa de fond a concluzionat judicios că este guvernat de dispoziţiile ce reglementează proprietatea devălmaşă. Astfel, deşi contractul de vânzare cumpărare nr. 60269/27.12.1993 este încheiat anterior căsătoriei părţilor, acestea au convenit ca apartamentul să aparţină comunităţii de bunuri.

Împrejurarea că părţile au convenit să cumpere apartamentul, să fie al amândurora, să contribuie la achiziţionarea şi să constituie domiciliul comun al viitorilor soţi, a fost pe deplin dovedită, această situaţie de fapt fiind corect reţinută de instanţe ca urmare a analizării complete şi atente a dispoziţiilor martorilor audiaţi în cele două faze procesuale coroborate cu înscrisurile anexate.

Concluzia ce se desprinde este aceea că nici un moment intimata nu a înţeles, după cum nu a înţeles nici recurentul, să-i fie împrumutată suma cu care reclamanta a contribuit la achitarea avansului şi a celor două rate şi să i le restituie ulterior, ci intenţia reală a viitorilor soţi a fost aceea de a-şi realiza o locuinţă care să constituie domiciliul comun şi să aparţină ambilor soţi în devălmăşie.

În sens contrar instanţei de apel, Curtea reţine că deşi imobilul a fost achiziţionat pe numele pârâtului, voinţa reală a părţilor a fost aceea ca acesta să aibă regimul juridic de bun comun devălmăş, de la data încheierii căsătoriei lor, convenţia acestora fiind perfect valabilă.

Faptul că în concepţia şi aplicarea Legii 85/1992 contractul de vânzare–cumpărare se încheie în considerarea persoanei beneficiare a contractului de închiriere, nu-şi are aplicare în cazul soţilor deoarece actul profită potrivit art. 30 Codul familiei–în puterea legii–şi soţului care nu a participat la încheierea actului, fiind irelevant că la data perfectării contractului soţul necontractant nu era titularul contractului de închiriere, întrucât convenţia părţilor de a conferi apartamentului regimul juridic al unui bun devălmaş este perfect valabilă, de la data producerii evenimentului respectiv.

Cu toate că instanţa de apel a stabilit greşit regimul juridic aplicabil imobilului asupra căruia poartă litigiul, Curtea pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs referitoare la regimul juridic de bun propriu al recurentului transpuse prin prisma interpretărilor dispoziţiilor Legii 85/1992 sunt neîntemeiate, regimul juridic al apartamentului fiind cel al proprietăţii devălmaşe, instanţa va respinge recursul şi va menţine decizia recurată întrucât în caz contrar – raportat la soluţia pronunţată de instanţa de prim control judiciar- ar încălca principiul non reformatio in pejus.

Speţa prezentată mai sus aduce în discuţie atât aspecte ce au constituit obiect de controversă doctrinară şi diversitate jurisprudenţială, cât şi împrejurări şi nuanţe care nu au fost comentate până acum de literatura de specialitatea sau întâlnite în activitatea instanţelor judecătoreşti.

O primă problemă se referă la natura juridică a dreptului – real sau de creanţă – pe care îl are cel care a contribuit la achiziţionarea unui apartament, atunci

88

când în contractul de vânzare-cumpărare apare în calitate de cumpărător numai unul din cei doi contribuabili la dobândirea imobilului.

Un alt aspect vizează regimul juridic aplicabil imobilului dobândit de concubini în împrejurările anterior expuse, având în vedere situaţia specială a concubinajului şi absenţa oricărei reglementări legale.

Este necesar a fi discutată şi situaţia particulară a încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii 85/1992122, care conferă posibilitatea dobândirii imobilelor în considerarea calităţii de titular al contractului de închiriere. În acest context se pune problema de a şti care este regimul juridic al imobilului dobândit doar pe numele concubinului chiriaş, dar prin contribuţia materială a ambilor concubini precum şi în temeiul cărui act sau fapt juridic concubinul netitular al contractului de închiriere dobândeşte un drept real de proprietate comună.

Demersuri vor fi întreprinse şi pentru a stabili dacă este suficientă convenţia verbală a părţilor pentru a exista un drept de proprietate comună al concubinului netitular, pentru a contura natura unei asemenea convenţii, momentul încheierii ei ori momentul de la care produce efecte, pornindu-se de la dispoziţiile Legii 85/1992 care conferă valoare de înscris autentic contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul acestei legi.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că prima instanţă şi instanţa de recurs în mod corect au apreciat că imobilul în litigiu este supus regimului juridic al proprietăţii comune devălmaşe pentru motivele pe care le vom expune în cele ce urmează.

În absenţa unei reglementări legale, bunurilor dobândite de concubini în perioadei concubinajului li se aplică regimul juridic al proprietăţii comune pe cote părţi, chiar dacă actul de dobândire a fost încheiat de către un singur concubin, fiind însă necesară dovedirea convieţuirii şi gospodăririi în comun a veniturilor şi a contribuţiei materiale a fiecăruia la dobândirea bunului respectiv.

În situaţia specială, în care actul de dobândire a fost încheiat în temeiul Legii 85/1992, care conferă vocaţie la cumpărarea imobilului numai titularului contractului de închiriere, apreciem că apartamentul ce constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare este bun proprietate comună pe cote-părţi.

122 Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat prevede în art.1. „ Locuinţele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie şi ale prezentei legi” iar în art. 7 „ Locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuinţele de intervenţie, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-Lege nr. 61/1990 şi ale prezentei legi.” iar Decretul-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie arată în art 19: „Contractul de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de predare-primire a locuinţei şi contractul de împrumut, încheiate în condiţiile prezentului decret-lege, au valoare de înscrisuri autentice şi constituie titluri executorii”.

89

Punctul de plecare al raţionamentului nostru îl constituie regimul juridic aplicabil imobilului cumpărat în timpul căsătoriei doar de soţul titular unic al contractului de închiriere în temeiul actului normativ indicat şi care este al proprietăţii comune şi nu al proprietăţii exclusive.

Dacă s-ar accepta susţinerea recurentului din speţa în discuţie, potrivit căreia bunul dobândit de titularul contractului de închiriere este bun propriu, deoarece art.1 şi art.7 Legea 85/1992 permit dobândirea imobilului numai de către titularul contractului de închiriere, s-ar ajunge în situaţia absurdă în care dacă numai unul din soţi este titularul contractului de închiriere, contract încheiat înainte de căsătorie, şi bunul ar fi cumpărat în timpul căsătorie, imobilul ar deveni bun propriu doar al fostului chiriaş; întrucât Legea 82/1992 nu prevede nici o derogare sau o excepţie pentru soţi, în sensul de a conferi vocaţie la cumpărarea imobilelor şi altor categorii de persoane.

Pentru a evita o asemenea situaţie considerăm, în absenţa unui text de lege expres, că deşi numai unul din soţi ar putea să aibă, în mod exclusiv calitatea de cumpărător, el va fi bun comun şi nu bun propriu cum s-ar înţelege din interpretarea dată de recurent art. 1 şi art. 7 din Legea 85/92. Şi acesta nu pentru că soţul cumpărător ar fi mandatarul celuilalt, pentru că soţul netitular al contractului de închiriere neavând dreptul de a cumpăra apartamentul cu atât mai mult n-ar putea să mandateze pe altcineva în acest sens. Imobilul va intra în comunitatea de bunuri datorită prezumţiei comunităţii de bunuri, deci conform art.30 din Codul Familiei şi nu conform art.35 din Codul familiei. Nu există nici o dispoziţie legală care să instituie o excepţie de la regula comunităţii de bunuri şi care să confere imobilelor cumpărate în temeiul Legii 85/1992 calitatea de bun propriu al soţului cumpărător, titularul contractului de închiriere

Situaţia concubinilor este similară: doar concubinul titular poate cumpăra bunul care va intra sub incidenţa regimului juridic special aplicabil bunurilor dobândite de concubini. Aceasta deoarece nu se poate nega existenţa unei situaţii juridice speciale a concubinilor; nu este situaţia în care un imobil este dobândit prin contribuţia materială a două persoane, între care nu există nici o legătură, doar de cea care avea dreptul să îl cumpere. Concubinii trăiesc în comun, îşi gospodăresc veniturile împreună, hotărăsc împreună, au raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale, afective, morale asemănătoare situaţiei soţilor şi nu se poate ca acestei situaţii să nu i se recunoască efecte juridice; printre acestea cel al aplicării regimului juridic al coproprietăţii bunurilor dobândite de concubini, condiţionat de existenţa unor relaţii de concubinaj şi al contribuţiei efective la dobândirea bunului de către ambii concubini..

În consecinţă, în considerarea situaţiei speciale existente între concubini se prezumă că imobilul este dobândit în proprietate comună pe cote-părţi . Ca şi în cazul soţilor, concubinul chiriaş nu a acţionat ca mandatar al concubinului netitular deoarece acesta, neavând dreptul de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, a fortiori nu putea mandata pe celălalt concubin cu exercitarea acestui drept.

Pentru reţinere prezumţiei de dobândire în coproprietate este suficient să se dovedească îndeplinirea celor două condiţii anterior enunţate. În cauza de faţă pe lângă acesta a fost dovedită şi existenţa convenţiei verbale a părţilor ca imobilului ce constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat numai de către

90

titularul concubin să fie de la data cumpărării proprietate lor comună pe cote-părţi, iar de la data încheierii căsătoriei imobilul să intre în comunitatea de bunuri urmând să fie supus regimului juridic al proprietăţii devălmaşe cu încetarea proprietăţii pe cote-părţi.

O astfel de convenţie verbală este legală, neîncălcând dispoziţiile Legii 85/1992 sau, deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat numai de către persoana care avea calitatea cerută de lege, şi doar din momentul în care înscrisul autentic a fost semnat, convenţia verbală a părţilor a produs efecte şi bunul a devenit proprietate pe cote-părţi.

De asemenea, înţelegerea părţilor, aşa cum a fost ea enunţată anterior, nu contravine nici dispoziţiilor art 30 al 2 Cod familie care sancţionează cu nulitatea absolută numai convenţiile prin care s-ar scoate bun din comunitatea de bunuri şi nu cele prin care s-ar introduce un bun în această comunitatea.

Astfel, art. 30 din Codul familiei precizează că „bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune iar în alin.2 că „orice convenţie contrară este nulă”. Prin aceste dispoziţii s-a urmărit să se impună părţilor pentru bunurile dobândite în timpul căsătoriei regimul juridic al comunităţii de bunuri.

Nici o dispoziţiei legală nu interzice însă ca viitorii soţi, concubini sau nu, să stabilească că un anumit bun, dobândit înaintea căsătoriei va deveni de la data încheierii căsătoriei bun comun.

În situaţia în care unul dintre viitorii soţi achiziţionează un imobil pe numele său dar cu contribuţia substanţială a celuilalt, ambii convenind ca imobilul să devină bun comun în devălmăşie de la data căsătoriei convenţia este valabilă, fiind vorba de o convenţie ce îşi produce efectele începând cu data încheierii căsătoriei. Data dobândirii dreptului de proprietate este distinctă de data când apartamentul devine bun comun. Prima este anterioară încheierii căsătoriei, iar cea de-a doua coincide cu data încheierii căsătoriei.

În consecinţă, până la data încheierii căsătoriei apartamentul a fost proprietate pe cote părţi, reţinându-se prezumţia simplă că bunurilor dobândite de concubini li se aplică acest regim juridic, iar în speţa în discuţie, şi a convenţiei verbale a părţilor de a fi coproprietari, iar de la data încheierii căsătoriei bunul a devenit proprietate comună devălmaşă ( în temeiul aceleiaşi convenţii).

Aşadar, există un înscris autentic–contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 85/1992 de către A.I şi există totodată convenţia verbală între A.I şi B.E., cu clauzele amintite. Pârâta-reclamantă s-a aflat în imposibilitate morală de a-şi preconstitui un înscris pentru a dovedi această convenţie, având în vedere relaţiile dintre ei, concubini şi viitori soţi. Tocmai pentru aceste situaţii, art.1198 C. civ. permite să se facă dovada cu martori chiar în situaţiile prevăzute de art. 1191 C. civ. Martorele D.V., C.M., A.C. şi A.M., afirmă, aşa cum în mod corect s-a consemnat în depoziţiile reţinute de toate instanţele, că au asistat în mod direct la discuţiile purtate între cei doi concubini în perioada dinaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin care aceştia au stabilit să contribuie material la dobândirea apartamentului, acesta să fie proprietatea lor comună pe cote-părţi iar de la momentul încheierii căsătoriei bunul să aparţină comunităţii de bunuri a soţilor, supus regimului proprietăţii devălmaşe.

91

Deci convenţia viitorilor soţi ca apartamentul cumpărat în temeiul Legii nr. 85/1992 doar de concubinul titular unic al contractului de închiriere să fie bun proprietate comună, iniţial pe cote-părţi, ulterior devălmaşă, a existat, este valabilă şi pe deplin dovedită.

92

V. Jurisprudenţa instanţelor ieşene în materie civilă şi comercială

Material cules, selectat şi adnotat de lect. univ. drd. Oana Zaharia-Lefter

Soluţia instanţei în cazul admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 243 C. proc. civ123. Respectarea principiului contradictorialităţii prin punerea în discuţia părţilor a excepţiilor invocate

Prin sentinţa civilă nr. 7869/2004 Judecătoria Iaşi a respins acţiunea

formulată de reclamanta Asociaţia « PT 5 » în contradictoriu cu pârâtul C.C. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că pârâtul a

decedat la 5.08.1995, anterior promovării prezentei acţiuni şi că textul art. 243 pct. 1 C. proc. civ. nu este aplicabil în cauză, deoarece se referă la ipoteza intervenirii decesului uneia din părţi ulterior introducerii acţiunii, de asemenea că soţia supravieţuitoare a pârâtului a depus la dosar o serie de chitanţe ce fac dovada achitării integrale a debitului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta care a arătat că instanţa de fond avea obligaţia de a verifica mai întâi data la care soţia supravieţuitoare a depus certificatul de deces la sediul reclamantei şi că instanţa de fond nu a dat cuvântul asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, deşi s-a solicitat introducerea în cauză a moştenitoarei acestuia.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Tribunalul constată că recursul este nefondat.

Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei personae de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual, întrucât, potrivit art. 41 C. proc. civ., poate sta în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile.

În conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, în cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinţă începe la naşterea lor şi încetează la moartea lor.

Pârâtul C.C. a decedat la data de 5.08.1995, fiind lipsit de capacitate procesuală la momentul introducerii acţiunii de către reclamanta Asociaţia «PT 5 », astfel că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a legii, respingând acţiunea şi reţinând că dispoziţiile art. 243 C. proc. civ. nu sunt aplicabile cauzei.

Se mai constată că instanţa de fond a dat curs exigenţelor impuse de principiul contradictorialităţii, întrucât, după ce s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a dispus amânarea cauzei pentru ca părţile să pună concluzii asupra acesteia, instanţa îndeplinindu-şi obligaţia ce îi revenea conform dispoziţiilor procedurale.

Faţă de cele mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Tribunalul va respinge recursul reclamantei şi va menţine hotărârea primei instanţe.

123 Textele de lege indicate şi comentate sunt cele în viguare la data pronunţării hotărârilor prezentate în acest material.

93

(Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 116/28.01.2005).

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu. Exerciţiul drepturilor procesuale în cazul unei societăţi aflate în stare de faliment. Dovada calităţii de reprezentant legal

Prin sentinţa civilă nr. 12901/2003 pronunţată de Judecătoria Iaşi, a fost

respinsă excepţia de nulitate a cererii de chemare în judecată – invocată de pârâţi, iar pe fond a fost admisă acţiunea formulată de către reclamanta Banca « P.R. » – în faliment, prin lichidator S.C. « R-R » S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii D.I., M.D., S. E., A.A. şi B.I.

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei 68.282.000 lei şi penalităţi de 1% / zi de întârziere până la achitarea integrală a debitului de 5.625.000 lei.

Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut că reclamanta Banca „P.R.” în faliment, prin lichidator S.C. „R.-R.” S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii menţionaţi, pentru a fi obligaţi la plata sumei de 68.200.000 lei din care 5.625.000 rată de capital, 2.475.000 lei dobândă, 60.102.000 lei penalităţi calculate până la data de 5.02.2003, precum şi penalităţi de 1% pe zi de întârziere până la achitarea integrală a debitului.

A motivat reclamanta că a încheiat cu debitorul D.I. contractul de împrumut nr. 237/20.08.1999, în baza căruia i s-a acordat acestuia suma de 9.000.000 lei, în termen de 24 luni, cu scadenţă la 27.08.2001, dobândă de 22% pe an şi un comision de gestiune de 0,3% pe an.

Rambursarea împrumutului a fost garantată de giranţii M.D., S.E., A.A. şi B.I. care s-au obligat în solidar.

Prin întâmpinarea formulată, pârâţii au solicitat anularea acţiunii, invocând că cererea de chemare în judecată nu poartă semnătura lichidatorului, potrivit art. 112 C. proc. civ.

Instanţa a apreciat că excepţia de nulitate a cererii de chemare în judecată este neîntemeiată, reţinând că cererea de chemare în judecată poartă ştampila „B.P.R. – bancă în faliment” şi o semnătură care prin comparaţie cu semnătura de pe actul (nota de calcul) aflat la fila 6 dosar se dovedeşte a fi aceeaşi şi aparţinând reprezentatului legal al lichidatorului, a cărui nume este scris în clar pe actul de la fila 6 dosar.

Stabilind că cererea a fost semnată de reprezentantul legal al societăţii de lichidare, s-a reţinut că este irelevantă lipsa ştampilei, potrivit art. 112 C. proc. civ.

Asupra fondului, instanţa a reţinut că nu are relevanţă nerespectarea dispoziţiilor art. 8 din contract (respectiv a succesiunii somării debitorului şi garantului în raport de dreptul creditorului de a-şi realiza creanţa prin cerere în instanţă), întrucât nerespecarea acestor dispoziţii nu absolvă debitorul de culpa neplăţii debitului şi a consecinţelor acesteia.

În ceea ce-i priveşte pe garanţi, obligarea în solidar cu împrumutatul atrage acelaşi tratament juridic şi pentru aceştia, cărora le rămâne deschisă calea acţiunii în regres împotriva debitorului.

94

În consecinţă, reţinând neplata ratelor de către debitor, în temeiul art. 969 şi 1039 C. civ., instanţa a obligat pârâţii la plata sumelor solicitate al căror cuantum este determinat în ceea ce priveşte penalităţile, în modalitatea de calcul convenită de părţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii. Recurenţii au invocat că în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea,

obligându-i la plata sumei de 68.200.000 lei, ignorând respectarea de către reclamante a clauzelor contractuale privind somarea debitorului, ceea ce a condus la eludarea dispoziţiilor legale în materia acordării de daune-moratorii; că pentru a fi obligaţi pârâţii la aceste daune-interese trebuiau îndeplinite mai multe condiţii, printre care de esenţă erau culpă debitorul şi punerea acestuia în întârziere.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţei de fond prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi a excepţiei lipsei capacităţii procesuale active a creditoarei, invocate de recurenţi, tribunalul constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Excepţia lipsei capacităţiii procesuale active a creditoarei reclamante, fiind dirimantă, urmează a fi soluţionată cu precădere, în temeiul art art. 137 C. proc. civ.

Astfel, se constată că acţiunea introductivă este formulată de către reprezentatul lichidator S.C. « R.-.R. » S.R.L. prin B.I., în numele Băncii P.R.– în faliment, în contextul în care la dosar nu există nici un act care să legitimeze calitatea de lichidator invocată.

Nici cererea de chemare în judecată nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 112 C. proc. civ. – aspect invocat de altfel în faţa primei instanţe, dar care a fost soluţionat în mod greşit, acţiunea fiind semnată de o persoană neidentificată, şi ştampilată cu o ştampilă – care atestă că semnatar este Banca « P.R. » Iaşi, în faliment.

În acest context, excepţia lipsei capacităţii procesuale active a reclamantei, invocată de recurente, apare ca fiind întemeiată, întrucât persoanele juridice îşi exercită drepturile şi obligaţiile doar prin reprezentaţii lor legali.

Cum în cauză nu s-a făcut nici un fel de dovadă că S.C. « R.R. » S.R.L. ar avea calitatea de reprezentant legal al creditoarei reclamante Banca P.R. Iaşi, şi în contextul în care aceasta din urmă – nu semnează nici printr-un alt reprezentant legal al său, instanţa, urmează să admită excepţia invocată de recurentă a lipsei capacităţii procesuale active a reclamantei ; aceasta întrucât potrivit art. 35 din Decret nr. 31/54 persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale.

Cum cererea nu a fost semnată de nici unul din reprezentaţii legali ai reclamantei, iar la dosar nu a fost depus nici un înscris care să legitimeze calitatea de reprezentant sau împuternicit legal al S.C. « R.R. » S.R.L., tribunalul urmează să admită excepţia invocată de recurente, privind lipsa capacităţii procesuale active de exerciţiu a reclamantei şi, în temeiul dispoziţiilor art. 304 C. proc .civ. şi al art. 312 C. proc civ., să admită recursul şi rejudecând cauza, să modifice în tot sentinţă civilă nr. 12901/2003 a Judecătoriei Iaşi, în sensul că va respinge pentru lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu acţiunea formată de reclamanta Banca « P.R ».

(Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 70/19.01.2005).

95

Nota coordonatorului : considerăm că, în speţa de mai sus excepţia care se impunea a fi invocată este aceea a lipsei dovezii calităţii de reprezentant. Chiar şi în această situaţie, invocarea excepţiei impune instanţei obligaţia corelativă de a pune în vedere reprezentantului reclamantei să facă dovada acestei calităţi. Decizia Tribunalului este incorectă şi prin prisma soluţiei, conform art. 161 alin.2 C.proc.civ., instanţa ar fi trebuit, prin admiterea excepţiei, să anuleze cererea. Instanţa competentă în privinţa anulării actelor administrative de autoritate emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ

Prin sentinţa civilă nr. 23008/2002 a Judecătoriei Iaşi, a fost admisă excepţia de necompetenţa de soluţionare a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 27/1989 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Iaşi, secţia contencios administrativ.

A fost disjuns şi suspendat capătul de cerere privind nulitatea actului de vânzare-cumpărare nr. 37/1997, până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii privind constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 27/1989.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele: Reclamantele au solicitat constatarea nulităţii absolute a deciziei nr.

27/1989, emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Iaşi. Or, această decizie, fiind un act administrativ, constatarea nulităţii absolute a acesteia se poate cere doar pe calea contenciosului administrativ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. c C. proc. civ., sunt de competenţa tribunalelor procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel.

Având în vedere cele reţinute mai sus, şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 C. proc. civ., instanţa a constatat că excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi este întemeiată şi a dispus în consecinţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 165 C. proc. civ., instanţa a disjuns capătul de cerere privind constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare nr.37/1997 şi, având în vedere că soluţionarea acestuia depinde de soluţia ce urmează a fi dată faţă de primul capăt de cerere, în conformitate cu dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecarea acestuia până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii privind constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 2/1989.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele pentru următoarele considerente:

Instanţa de drept comun este competentă a se pronunţa în prezenta cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. 5 din Legea 10/2001, care dispune: „prin derogare de la drept comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

De altfel, reclamantele au precizat în mod expres că doresc ca prima instanţă să soluţioneze primul capăt de cerere pe cale de excepţie, în sensul de a constata că titlul statutului nu este valabil pentru apartamentul în litigiu, ce a fost vândut chiriaşilor T.

96

Judecătoria Iaşi şi-a declinat competenţa cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a deciziei nr.27/1989, în favoarea instanţei de contencios administrativ, deşi cunoştea că prevederile Legii nr. 29/1990 nu se aplică actelor administrative emise anterior intrării sale în vigoare (art. 19 din Legea nr. 29/1990).

Faţă de refuzul instanţei de drept comun de a se pronunţa asupra unei cereri care nu se mai poate soluţiona conform prevederilor Legii 29/1991, se încalcă prevederile art. 21 din Constituţia României, art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Ca urmare, se solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei de fond cu trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii, constatându-se că a fost greşit aplicată şi interpretată legea.

Întimaţii nu au formulat întâmpinare. În recurs nu au fost administrate probe noi. Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine că recursul este

nefondat. Reclamantele au solicitat constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 27/1989

pe cale principală, acesta fiind primul capăt de cerere al acţiunii formulate. În atare condiţii, în mod corect a constatat prima instanţă că acest act, fiind

un act administrativ de autoritate, atrage competenţa materială a tribunalului, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. c C. proc. civ.

Greşit invocă recurentele dispoziţiile art. 46. alin. 5 din Legea 10/2001; acest text instituie o derogare de la drept comun în ceea ce priveşte termenul de prescripţie al acţiunilor având ca obiect anularea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidenţa Legii 10 / 2001, nefiind incident în speţă.

Declinând competenţa de soluţionare a primului capăt de cerere al acţiunii în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ, Judecătoria Iaşi nu a adus atingerea dreptului reclamantelor la apărarea drepturilor sale legitime în justiţie – astfel cum susţin acestea; ci doar a statuat asupra instanţei competente a aprecia încălcarea sau nu a drepturilor reclamantelor în raport cu calea aleasă de acestea şi legislaţia în vigoare.

Faţă de considerentele expuse, tribunalul constată că instanţa de fond a aplicat şi interpretat corect legea, astfel încât, în temeiul disp. art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantelor urmează a fi respins, menţinându-se sentinţa primei instanţe. (Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 689/7.05.2003).

Revizuire pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 C.proc.civ. – descoperirea unui înscris doveditor nou

Prin decizia civilă nr. 1264/2003 a Tribunalului Iaşi s-a respins recursul

împotriva sentinţei civile nr. 23413/2002 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă care a fost menţinută.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele considerente:

97

Din înscrisurile cauzei rezultă că petentul a formulat cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate a suprafeţei de 10 ha pădure şi 50 ha teren agricol.

Comisia comunală P. de fond funciar a propus Comisiei Judeţene Iaşi spre validare, în privinţa petentului, suprafaţa de 45 ha teren agricol şi spre invalidare, cererea de reconstituire pentru suprafaţa de 10 ha pădure, din lipsă de documente justificative pentru aceasă din urmă suprafaţă.

Propunerea a fost confirmată prin hotărârea contestată. Potrivit dispoziţiilor legale incidente în materia retrocedării terenurilor

forestiere, art. 24 şi următoarele din Legea nr. 1/2000, art. 45 şi art. 9 alin. 3-9 din Legea nr. 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate se face, de regulă, pe vechile amplasamante – excepţiile fiind expres prevăzute. Beneficiarii sunt persoanele fizice sau, după caz, moştenitorii acestora, ale căror terenuri cu vegetaţie forestieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri, păşuni şi fâneţe împădurite au trecut în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale, iar cererea de reconstituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate.

Cum corect a reţinut şi prima instanţă, un plan parcelar, întocmit în anul 1929, nu poate face dovada dreptului de proprietate al autorului petentului, în lipsa unei coroborări cu alte elemente de probatoriu care să ateste că cele trei trupuri de pădure indicate în ele şi arătate de petent în cererea de recurs, au trecut în proprietatea statului, printr-un act normativ special şi au corespondent într-un amplasament actual. Înscrisurile depuse în recurs privesc terenuri agricole.

Procesul-verbal de preluare a bunurilor mobile şi imobile, proprietatea autorului recurentului, nu cuprinde capitolul terenuri, terenuri forestiere, ci doar terenuri agricole pentru care, de altfel, dreptul de proprietate la petentului a fost reconstituit în limita maximă a 50 ha prin hotărârea contestată.

Împotriva acestei decizii a formulat cererea de revizuire petentul-recurent I.V., solicitând admiterea cererii de revizuire, admiterea recursului şi, pe fondul cauzei, să-i fie admisă acţiuniea şi, în consecinţă, să i se reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 6.324 ha teren vegetaţie forestieră pe teritoriul comunei P., pe vechiul amplasament.

Revizuientul motivează că, în urma unor demersuri efectuate la Arhivele Naţionale, i s-a eliberat o copie după matricola nr. 1, reprezentând impozitul agricol pe anul 1942, 1943 plătit de către bunicul său I.G., pentru suprafaţa de 6.324 ha teren, situat pe raza comunei P., judeţul Iaşi. Acest înscris este considerat de către revizuent un act nou, care nu a putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, coroborat cu probatoriul administrat la instanţa de fond, Tribunalul constată ca fiind fondată cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 1264/29.09.2003 a Tribunalului Iaşi.

Astfel, actul cu nr.1025388/13.07.2004 comunicat de Arhivele Naţionale, act nou depus în cauză (împreună cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei), face dovada deplină a dreptului de proprietate asupra unor suprafeţe de pădure deţinute de către bunicul petentului.

Din celelalte înscrisuri depuse, rezultă că bunicul petentului, numitul I.G., a avut în proprietate mai multe suprafeţe de teren şi imobile care au fost trecute în

98

proprietatea statului în baza reformei agrare din anul 1945 şi, ulterior, în baza Decretului nr. 83/1949.

Acest aspect este dovedit şi cu procesul-verbal colectiv din data de 31.03.1949 încheiat de Comisia de definitivare a reformei agrare Iaşi, în care apare menţionat bunicul petentului-revizuient printre celelalte persoane fizice cărora li s-au luat bunurile mobile şi imobile în anul 1949.

Din actul nou depus, şi anume, adresa înregistrată cu nr. 1.025.388/13.07.2004, emis de Arhivele Statului, rezultă cu certitudine că se impune reconstituirea dreptului de proprietate al petentului pentru suprafaţa de 6.324 ha pădure situată pe raza comunei P., judeţul Iaşi.

Astfel, urmează a se admite cererea de revizuire formulată în baza art. 322 pct. 5 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 1264/29.09.2003 a Tribunalului Iaşi, decizie care va fi schimbată în tot şi, în consecinţă, se va admite recursul declarat de petent contra sentinţei civile nr. 23413/27.11.2002 a Judecătoriei Iaşi, cu modificarea în parte a sentinţei civile menţionate.

Pe fondul cauzei, va fi admisă în partea plângerea împotriva Hotărârii nr. 156/25.09.2000 emisă de Comisia Judeţeană Iaşi, iar pe cale de consecinţă, se va dispune reconstituirea dreptului de proprietate a petentului pentru suprafaţa de 6.324 ha pădure situată pe raza comunei P., judeţul Iaşi.

Va fi respinsă cererea privind reconstituirea dreptului de proprietate al petentului pentru suprafaţa de 3.676 ha pădure.

(Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 775/01.11.2004). Contract de asigurare. Temeinicia pretenţiilor asiguratului în raport cu

respectarea obligaţiilor contractuale Prin sentinţa civilă nr. 711/21.01.2004, pronunţată de Judecătoria Iaşi, s-a

respins acţiunea civilă formulată de reclamanta T.M., în contradictoriu cu pârâta R.C. SA Filiala Iaşi, prin reprezentanţii legali.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Reclamanta, în calitate de proprietară a autoturismului cu număr de înmatriculare 1-IS-1997, a întocmit asigurarea CASCO cu Poliţa de asigurare seria A nr. 0000899 în perioada 06.07.2002 – 5.07.2003 şi a încheiat contract de asigurare cu pârâta la data de 4.07.2002.

În luna mai 2003 autoturismul a ars în întregime şi reclamanta a solicitat despăgubiri de la asigurator, declarând că autoturismul a fost încredinţat fiului ei T. V., întrucât ea nu posedă permis de conducere şi că nu deţine talon de inspecţie tehnică, autoturismul fiind, pâna la data producerii evenimentului, în stare bună de funcţionare.

Potrivt art. 33 din contractul încheiat de părţi la 4.02.2002: „asiguraţii sunt obligaţi să întreţină autovehiculele asigurate şi eventualele instalaţii speciale de pe ele în bune condiţii şi în conformitate cu dispoziţiile legale în scopul prevenirii, producerii evenimentelor asigurate. Asiguratorul are dreptul să verifice modul în care autovehicululele asigurate sunt întreţinute.”

99

Simpla susţinere a reclamantei că autoturismul este în stare de funcţionare nu a putut fi coroborată cu nici un mijloc legal de probă, aceasta neprezentând talonul de inspecţie tehnică periodică, singurul mod legal de probă care reflectă starea tehnică a acestuia.

Asigurata nu a respectat clauzele contractului de asigurare în temeiul art. 969 C. civ. (pct. 29 şi 4) şi art. 33 din Condiţiile generale CASCO.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta T. M., considerând-o nelegală şi netemeinică, deoarece instanţa de fond a reţinut că nu a respectat clauzele contractului de asigurare, în sensul că nu a întreţinut autoturismul în bună stare de funcţionare, conform art. 33 din contractul de asigurare încheiat, şi aceasta, motivat de aspectul că nu a prezentat talonul de inspecţie tehnică periodică a autoturismului.

Examinând actele şi lucrările dosarului de fond raportat la motivele de recurs invocate, instanţa constată că recursul este fondat.

Astfel, se constată că între reclamantă şi pârâtă a fost încheiat un contract CASCO – în care valoarea despăgubirilor este stabilită de părţi de comun acord, iar asiguratorul are dreptul să verifice starea autoturismului şi modul de întreţinere al acesuia.

Din anul 1993 şi până la data declanşării prezentului litigiu, determinat de incendiul izbucnit la autoturismului asigurat, asiguratorul nu a solicitat niciodată de la asigurat în speţă, reclamanta, talonul de inspecţie periodică.

Totodată din conţinutul Poliţei de asigurare seria A nr. 0000899/4.07.2002, depusă la fila 28 dosar de fond, rezultă că asigurarea s-a încheiat pentru o perioadă de 12 luni, respectiv 06.07.2002 – 05.07.2003, în interiorul căreia a avut loc avaria declanşată de incendiu la maşina reclamantei.

În atare situaţie, se impune ca pârâta–intimată să-i plătească reclamantei suma pretinsă, în speţă 28.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri.

În baza art. 312 C. proc. civ., se va admite recursul, cu consecinţa modificării în tot a sentinţei civile nr. 711/21.01.2004 a Judecătoriei Iaşi, şi pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

(Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 67 / 01.11.2004).

Ordonanţa preşedinţială. Neândeplinirea condiţiilor speciale de exerciţiu a acţiunii pe această cale procesuală

Prin sentinţa civilă nr. 371/23.09.2003 pronunţată de Judecătoria

Răducăneni, a fost admisă acţiunea formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială de reclamanta B.M., în contradictoriu cu pârâţii M.I. şi C.A., pârâţii fiind obligaţi să restituie reclamantei 150 familii de albine.

Pentru a se pronunţa în acest mod, prima instanţă a reţinut că: În speţă, reclamanta a solicitat soluţionarea cauzei pe calea ordonanţei

preşedinţiale, prevăzută de art. 581-582 C. proc. civ., obiectul cererii fiind obligarea pârâţilor de a-i restitui 150 familii de albine.

Potrivit art. 581 C. proc. civ., instanţa poate să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru

100

prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Din chiar petitul acţiunii rezultă că în baza contractului de donaţie nr. 558/13.05.1999, reclamanta este proprietara a 150 de familii de albine, donate de tatăl său.

Din depoziţiile martorilor O.A. şi V.T., audiaţi la cererea reclamantei, instanţa reţine că, deşi s-a încheiat contractul de donaţie în anul 1999, reclamanta nu a ridicat stupina, ci a lăsat-o în continuare în grija tatălui său până la decesul acestuia.

Din adresa nr. 1614/28.08.2003 eliberată de Primăria Gorban, instanţa îşi formează convingerea că stupii nu au fost ridicaţi de către reclamantă, deoarece din actul sus-menţionat se reţine că până în anul 2002, însuşi defunctul B.D. figura înscris în registrul agricol cu 150 familii de albine.

În raport de cele menţionate, instanţa consideră că acţiunea de faţă este întemeiată, calea ordonanţei preşedinţiale fiind admisibilă în cazul în care se urmăreşte păstrarea unui drept sau prevenirea unei pagube iminente.

În atare situaţie, se constată din probele administrate că în cauză este îndeplinită condiţia urgenţei soluţionării pe calea ordonanţei preşedinţiale şi în consecinţă, urmează a admite acţiunea de faţă, dispunând obligarea pârâţilor la restituirea către reclamantă a 150 familii de albine.

Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâţii M.I. şi C.A., invocând netemeinicia şi nelegalitatea acesteia.

Aceştia susţin că, în mod greşit instanţa de fond a constatat că sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute în dispoziţiile art. 581 C. proc. civ., în fapt, nici una dintre aceste condiţii nefiind îndeplinită.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate şi raportat la dispoziţiile legale în vigoare incidente în cauză,Tribunalul constată că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit, pe baza probelor administrate, că în speţă este îndeplinită condiţia urgenţei soluţionării cauzei pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Astfel, în baza contractului de donaţie nr. 558/13.05.1999, intimata este proprietara a 150 familii de albine, donate de tatăl său B.D., decedat în luna decembrie 2002.

De la momentul donaţiei şi până la data promovării prezentei acţiuni (10.07.2003), intimata nu a încercat în nici o modalitate să intre în posesia stupilor.

Pe de altă parte, intimata a susţinut că cele 150 de familii de albine sunt în pericol de distrugere, că recurenţii nu au cunoştinţe de apicultură şi astfel s-ar justifica urgenţa. Însă, chiar din probele administrate de către prima instanţă reiese contrariul, recurentul M.I. probând că este mebru al Asociaţiei Crescătorilor de Albine şi are în creştere, pe lângă familiile de albine în litigiu, alţi 80 de stupi.

De asemenea, nici condiţiile vremelniciei măsurii şi neprejudecării fondului nu sunt îndeplinite, deoarece prin admiterea acţiunii s-ar soluţiona însuşi dreptul pretins, iar măsura restituirii ar fi o măsură definitivă.

101

Faţă de considerentele expuse mai sus, Tribunalul va admite recursul şi va modifica în tot sentinţa recurată, urmând să respingă acţiunea promovată de reclamantă pe calea ordonanţei preşedinţiale. (Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 765 / 1.11.2004)

Repararea pagubei produse prin fapta animalului. Răsundere civilă delictuală. Proba faptului ilicit cauzator al prejudiciului

Prin sentinţa civilă nr. 289/10.01.2004 pronunţată de Judecătoria Iaşi s-a

dispus admiterea acţiunii formulată de reclamanta P.A. în contradictor cu pârâtul P. E. şi în consecinţă, obligarea acestuia la plata sumei de 30.000.000 lei cu titlu de daune şi 5.563.000 lei cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei..

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele: Prin prisma despoziţiilor art. 225 C. proc. civ. privind lipsa pârâtului la

interogator, deşi a fost legal citat şi concluziile raportului de expertiză însuşit de pârât prin neformularea de obiecţiuni, coroborat cu depoziţia martorului audiat, instanţa urmează să admită acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe a declara recurs pârâtul P. E., care a criticat-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, arătând următoarele:

Intimata a formulat împotriva pârâtului plângere penală iniţial, ca apoi la data de 5.09.2003, în urma declaraţiei că renunţă la plângerea penală, să solicite de la pârât daune, reprezentând (în opinia reclamantei) despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin distrugerile pe care animalele pârâtului le-au cauzat suprafeţei de 5.000 mp ce aparţine reclamantei.

Pârâtul îşi recunoaşte culpa procesuală, în sensul că nu s-a apărat la fond, dar susţine în corelaţie, că instanţa nu a manifestat rol activ şi nu i-a solicitat reclamantei să-şi probeze acţiunea.

Aceasta a adus un singur martor, care a declarat că de multe ori a scos de pe proprietatea reclamantei-intimate 8-9 animale care aparţineau pârâtului.

Expertiza efectuată, pe de altă parte, este o lucrare teoretică care nu ţine cont nici de anii de secetă, nici de locul de amplasare a terenului, în aşa fel încât suma reţinută ca pagubă este exorbitantă, raportat la condiţiile de sol şi mediu din zona respectivă.

Intimata nu a formulat întâmpinare. În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, recurentul depunând adeverinţa

nr. 118/18.10.2004, eliberată de Circumscripţia Sanitar-Veterinară Golăeşti, din care reiese că acesta este înregistrat în evidenţa medicului veterinar cu un număr mai mic de animale decât cel indicat de reclamantă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Tribunalul constată că recursul este nefondat.

Astfel, din probatoriul administrat în faţa instanţei de fond rezultă că în sarcina recurentului sunt întrunite condiţiile generale şi speciale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998, 999 şi 1001 C. civ.: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu precum şi existenţa culpei celui ce a cauzat prejudiciul.

102

Din nota de constatare încheiată de reprezentantul Centrului Agricol Golăeşti şi declaraţia martorului M.C., coroborate cu răspunsurile pârârtului la interogatoriu, rezultă că acesta avea obiceiul să-şi lase vitele să pască pe terenul reclamantei, acestea distrugându-i cultura de porumb, prejudiciu evaluat de expertul agricol la suma de 30.500.000 lei pentru perioada 2001-2003.

Adeverinţa nr. 118/18.10.2004, eliberată de Circumscripţia Sanitar-Veterinară Golăeşti, dovedeşte doar numărul de animale înscrise în evidenţe şi nu numărul total de vite deţinute în proprietate, nefiind deci concludentă sub aspectul prejudiciului.

Cum proprietarul unui animal este responsabil de prejudiciul cauzat de animalul aflat în paza sa juridică, în conformitate cu dispoziţiile art. 1001 C. proc. civ., Tribunalul reţine că pârâtul-recurent este ţinut a repara paguba produsă reclamantei-intimate, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul şi va menţine sentinţa primei instanţe.

(Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 753/29.10.2004)

Termenul de exercitare a contestaţiei la executare. Ordinea de preferinţă în situaţia în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori

Prin sentinţa civilă nr. 2207/04.02.2002 a Judecătoriei Iaşi, a fost respinsă ca

fiind tardiv formulată contestaţia la executare promovată de contestatoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi în contradictoriu cu S.C. „E” S.A. Poieni şi S.C. „P” S.A. Bacău.

În motivarea sentinţei s-a reţinut că Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi trebuie să exercite dreptul la contestaţie la executare în termen de 15 zile de la data de 20.06.2001, când a solicitat Biroului Executorului Judecătoresc „Z. C.” înscrierea pe lista creditorilor, şi nu de la data când a fost emisă publicaţia de vânzare nr. 21/2001, cu termen la 16.11.2001, despre care contestatoarea a luat la cunoştiinţă la 19.11.2001 prin comunicarea făcută de către executorul judecătoresc.

Prin decizia civilă nr. 3483 / 10.07.2002 a Tribunalului Iaşi a fost admis recursul formulat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, a fost anulată sentinţa civilă nr. 2207/4.02.2002, a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării contestaţiei la executare şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Iaşi.

Instanţa de control judicar a reţinut următoarele: Potrivit dispoziţiilor art. 401 alin. 1 C. proc. civ., contestaţia la executare se

poate face în termen de 15 zile de la data când contestatarul a luat la cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă sau de refuzul de a îndeplini un act de executare.

Deşi a reţinut corect temeiul legal, instanţa de fond a interpretat greşit probele administrate, asimilând în mod nejustificat adresa 36121/20.06.2001 ca fiind un act de aducere la cunoştinţă a executării.

Textul suscitat se referă însă, nu la orice act de executare, ci doar la actul de executare pe care contestatarul în contestă sau pe care executorul refuză să îl îndeplinească.

103

Or, contestaţia de faţă vizează scoaterea la licitaţie din data de 16.11.2001, licitaţie ce a fost adusă la cunoştinţa contestatarei la 19.10.2001, în raport de această dată urmânda se calcula termenul de 15 zile pentru introducerea contestaţiei la executare.

Prin urmare, contestaţia a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 401 alin. 1 lit. a C. proc. civ. de 15 zile – respectiv la 2.11.2001 şi Tribunalul a constatat că excepţia de tardivitate a fost admisă în mod greşit, iar contestaţia a fost respinsă fără a se intra în cercetarea fondului.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 23408/27.11.2002 a Judecătoriei Iaşi, a fost admisă contestaţia la executare formulată împotriva formelor de executare silită imobiliară iniţiate prin publicaţia de vânzare nr. 21/15.10.2001 ; au fost anulate formele de executare silită efectuate în acest dosar de executare; a fost menţinută suspendarea executării silite până la rămânerea definitivă şi irevocabiă a prezentei sentinţe.

Pentru a se pronunţa stfel, instanţa de fond a reţinut următoarele: S.C. „E” S.A. are faţă de contestatoare datorii constând în taxe şi impozite

care la data de 20.06.2001 însumau peste un miliard de lei, aşa cum rezultă din adresa nr. 36136/20.06.2001 emisă către Biroul Executorului Judecătoresc „Z. C.”.

La data respectivă, intimata S.C. „P” S.A. Bacău, creditoare la rândul său, solicitase deja începerea executării silite imobiliare, pentru o creanţă proprie, Judecătoria Iaşi emiţând la data de 17.11.2000, prima publicaţie de vânzare, cu termen la 6.12.2000 (dosar de executare) în baza contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. 1206/27.04.2000.

Dosarul de executare a fost scos de pe rolul instanţei prin încheierea de şedinţă din 30.05.2001 în baza dispoziţiilor art. 725 C. proc. civ. şi trimis Biroului Executorului Judecătoresc, care după ce a luat la cunoştiinţă de creanţa anunţată de contestatoare, i-a comunicat acestei publicaţia de vânzare-imobiliară din 15.10.2001, cu termen de vânzare la 16.11.2001.

Potrivit art. 399 C. proc. civ., împotriva executării însăşi, precum şi împotriva oricărui act de executare, se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.

Interesul contestatoarei rezidă din faptul că ea este creditoarea intimatei, împotriva căreia s-a pornit executarea silită cu privire la sumele datorate de către aceasta, bugetului de stat.

Acest interes justifică cererea formulată de contestatoare în temeiul art. 403 C. proc. civ., astfel încât instanţa a dispus prin încheierea interlocutorie din 30.10.2002 suspendarea executării pâna la rămânerea definitivă a sentinţei pronunţate în prezenta cauză.

Executarea silită imobiliară iniţiată de intimata-creditoare S.C. „P” S.A. este de natură să aducă vătămare contestatoarei, care ar fi pusă în situaţia imposibilităţii îndestulării creanţei prin insolvabilitatea creată debitoarei ca urmare a executării silite, fiind întemeiată cererea formulată în baza art. 399 C. proc. civ.; instanţa a mai reţinut şi că, potrivit art. 563 C. proc. civ., în cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori, executorul judecătoresc va avea în vedere o ordine de preferinţă în care, creanţele bugetare (pct.D) se situează înaintea celor rezultând din

104

livrări de produse (pct. G), categorie din care face parte creanţa urmărită în speţă de intimata-creditoare.

Pentru considerentele de mai sus, menţinând suspendarea executării silite, instanţa a admis contestaţia formulată, cu consecinţa anulării formelor de executare silită iniţiate prin publicaţia de vânzare nr.21/15.10.2001 emisă de Biroului Executorului Judecătoreasc „Z. C.”.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata S.C. „P” S.A. Bacău, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie motivat de următoarele:

Instanţa de fond a greşit pentru că nu a luat în considerare faptul că la data de 16.07.2002, prin încheierea nr. 369 pronunţată de Tribunalul Iaşi, judecător sindic, s-a deschis procedura de faliment a S.C. „E” S.A., Filiala Iaşi şi, în consecinţă, nu a suspendat până la închiderea procedurii de faliment, conform art. 35 din Legea nr. 64/1995 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, toate acţiunile judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

De asemenea, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că a anulat toate formele de executare din dosarul nr. 21/2001 aflat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc „Z. C.”, cu toate că, prin contestaţia la executare formulată, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi a cerut numai anularea publicaţiei de vânzare nr. 21/19.10.2001 emisă pentru licitaţia organizată la data de 16.11.2001.

Executarea silită a creanţelor bugetare datorate de S.C. „E” S.A. Filiala Iaşi bugetului de stat a fost începută de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi ulterior momentului în care S.C. „P” S.A. a început executarea silită a contractului de garanţie imobiliară nr. 1206/27.04.2000, constituit împotriva imobilului situat în sat Poieni, com. Schitu Duca, respectiv în data de 15.08.2000.

În acest context, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi încearcă inducerea în eroare a instanţei, afirmând că a început executarea silită asupra imobilului înaintea executorului judecătoresc Z. C., când, de fapt, prin adresa nr. 36136/20.06.2001 solicită, faţă de notificarea făcută de executorul judecătoresc, înregistrată sub numărul 36121/20.06.2001, înscrierea pe lista creditorilor cu suma de 1.473.957.733 lei.

Potrivit art. 1725 C. civ.: „Privilegiile tezaurului public (creanţelor statului şi ordinea în care se exercită ele) sunt regulate prin legi speciale.

Tezaurul public nu poate obţine un privilegiu în contra drepturilor persoanelor al treilea dobândite mai înainte”.

Având în vedere prevederile menţionate mai sus, precum şi ordinea de preferinţă prevăzută de art. 563 şi art. 564 C. proc. civ., S.C. „P” S.A. are un drept prioritar faţă de cel al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Iaşi, în ceea ce priveşte recuperarea creanţelor datorate de către S.C. „E” S.A. Filiala Iaşi, drept care s-ar păgubi prin întârzieri nejustificate ale executării silite.

Ca urmare, se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe fond, suspendarea tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, pâna la închiderea procedurii falimentului ce a fost începută în dosarul nr. 24/2002 al Tribunalului Iaşi.

105

Intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, susţinând următoarele:

Instanţa de fond nu a acordat mai mult decât s-a cerut prin anularea formelor de executare din dosarul nr. 21/2001 aflat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc „Z. C.”, având în vedere faptul că unitatea a promovat contestaţie la executare împotriva executării silite începută de executorul judecătoresc asupra debitorului S.C. „E” S.A. şi a solicitat ca, în conformitate cu art. 373 alin. (3) C. proc. civ., să continue executarea silită începută pentru recuperarea creanţelor bugetare.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, unitatea a început executarea silită înaintea executorului judecătoresc. Astfel, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 11/1996 s-a înfiinţat sechestru asigurator asupra imobilului situat în sat Poieni, com. Schitu Duca în data de 22 martie 2001, transcris la Biroul de Carte Funciară Iaşi, potrivit art. 59 din O. G. nr. 11/1996.

În recurs nu au fost administrate probe noi. Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul reţine că recursul este

nefondat. Într-adevăr, creditoarea S.C. „P” S.A. Bacău constituise asupra imobilului

supus executării o ipotecă rang I, conform contractului autentificat sub nr. 1206/27.04.2000 intabulată la aceeaşi dată (încheierea nr. 4721 / 2000).

De asemenea, executarea silită imobiliară a început în baza acestui contract anterior instituirii sechestrului de către Administraţia Financiară Iaşi, conform procedurii prevăzute în O.G. 11/1996 (proces-verbal nr. 46/21.03.2001 intabulat la 2.04.2001, încheierea nr. 4193 / 2001).

Însă, de la data de 15.10.2001, când executorul judecătoresc a constatat prin procesul-verbal nr. 21/2001 că există un alt creditor care şi-a anunţat creanţa (în speţă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi), aceasta avea obligaţia să-l înştiinţeze, în conformitate cu art. 500 alin. 3 C. proc. civ. despre executare şi să liciteze la termenele fixate pentru vânzarea imobilului.

Din examinarea dosarului de executare rezultă însă că executorul judecătoresc nu a procedat în acest mod, astfel încât este certă vătămarea produsă prin executarea silită şi încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, ce nu poate fi îndreptată decât prin anularea formelor de executare ulterioare datei de 15.10.2001, ce fac obiectul prezentei contestaţii.

Ca atare, sentinţa instanţei de fond este legală, dar pentru motivele ce au fost expuse.

Cât priveşte suspendarea executării silite ca urmare a declanşării procedurii falimentului împotriva debitorului S.C. „E” S.A., aceasta ar putea fi solicitată doar în cazul în care s-ar continua executarea silită din stadiul în care se află, ca efect al admiterii contestaţiei de faţă.

Pentru toate considerentele expuse, Tribunalul constată că recursul este nefondat şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., urmează să-l respingă, menţionându-se hotărârea prime instanţe.

(Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 683/2003)

106

Termenul de exercitare a contestaţiei la executare în cazul popririi pe veniturile periodice ale debitorului

Prin sentinţa civilă nr. 1375/2003, pronunţată de Judecătoria Hîrlău, s-a

respins ca tardivă contestaţia formulată de contestatoarea R.M. în contradictoriu cu intimata C.Z. şi cererea privind suspendarea executării silite pornită în dosarul de executare nr. 55/2002 – Birou Executor Judecătoresc „A. I”.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut: La data de 24.09.2002 contestatoarei R.M. i s-a comunicat procesul-verbal

de înfiinţare a popririi pentru suma de 2.408.000 lei, pe care o datorează creditoarei C.Z., conform titlului executoriu.

Contestatoarea R.M. a formulat contestaţie împotriva ordonanţei de poprire la data de 15.01.2003, pe rolul Judecătoriei Hîrlău.

Conform dispoziţiilor art. 401 alin 1 lit. b C. proc. civ., contestaţia la executare se poate face în termen de 15 zile de la data când cel interesat a primit comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit.

Cum prima reţinere din veniturile debitoarei s-au efectuat de către terţul poprit în luna octombrie 2002, iar R.M. a formulat contestaţia la data de 15.01.2003, instanţa va constata că aceasta nu a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 401 alin. 1 lit. b C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea R.M., criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Arată recurenta că în mod greşit instanţa de fond a respins contestaţia la executare, deşi a făcut dovada că a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Justiţie în legătură cu nelegalitatea titlului executor, situaţie în care se impunea suspendarea executării acesteia până la soluţionarea plângerii.

În recurs nu s-au administrat probe noi. Examinând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul constată că recursul este

nefondat pentru considerente ce vor fi expuse în cele ce urmează. La data de 28.05.2002 creditoarea C.Z. s-a adresat executorului judecătoresc

în vederea punerii în executare silită a titularului executor, decizia civilă nr. 1053/8.11.2001, pronunţată de Tribunalul Iaşi, prin care a fost obligată debitoarea R.M. să plătească suma 1.500.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 20.09.2003 s-a înfiinţat poprire asupra veniturilor din pensie asupra debitoarei, aceasta fiind notificată să achite suma de 2.408.000 lei, reprezentând şi cheltuieli de executare la data de 24.09.2002, conform devezii de comunicare aflată la fila 16 dosar.

Împotriva acestui act de executare a formulat contestaţie debitoarea R.M. la data de 15.01.2003.

Potrivit dispoziţiilor art. 401 alin. 1 lit. b C. proc., contestaţia la executare se poate face în termen de 15 zile de la data când cel interesat a primit comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea popririi, iar dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării acestor reţineri din venituri de către terţul poprit.

107

Cum înştiinţarea privind înfiinţarea popririi a fost comunicată contestatoarei–debitoare la 20.09.2002, iar aceasta a formulat contestaţia în ianuarie 2003, cu mult peste termenul de 15 zile prevăzut de textul art. 401 alin. 1 lit. b C. proc. civ., în mod corect instanţa de fond a respins contestaţia ca tardiv formulată.

Corect a fost respinsă şi cererea privind suspendarea executării silite întrucât memoriile şi plângerile adresate diferitelor organe ale statutului nu pot avea ca efect suspendarea executării unui titlu executor.

Pentru toate aceste considerente, urmează a se respinge recursul în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. şi se va menţine sentinţa Judecătoriei Hîrlău ca legală şi temeinică.

(Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 695/8 mai 2003) Nota coordonatorului: în opinia noastră, soluţia în ceea ce priveşte admiterea

excepţiei tardivităţii nu este corectă. Articolul 401 alin. 1 lit. b C.proc. civ. instiuie, printr-o interpretare gramaticală corectă, pentru ipoteza în care veniturile poprite sunt periodice (ca în cazul de faţă, fiind vorba de venituri provenite din pensie) un termen diferit pentru formularea constestaţiei la executare, nefiind aplicabilă teza 1 din acelaşi aliniat. Astfel, dacă poprirea este înfiinţă asupa unor venituri periodice, termenul începe să curgă, cel mai târziu la data reţinerii acestor venituri, ipoteză neverificată de către instanţă în speţa de faţă.

Ordinea de soluţionare a excepţiilor. Condiţii pentru a opera

autoritatea de lucru judecat. Sfera de aplicare a art. 3712 alin. 2 C.proc.civ. Prin sentinţa civilă nr. 23836/2002 a Judecătoriei Iaşi, s-a respins acţiunea

civilă formulată de reclamantul M.V. în contradictor cu pârâta „F” Iaşi, pe excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale pasive şi autorităţii de lucru judecat.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanul a formulat prezenta acţiune în contradictor cu pârâta „F” Iaşi, în numele şi pentru „C” Tansa, fiind obligată aceasta să-i plătească 1.360.000 lei indemnizaţie şi 1.500.000 lei onorar avocat.

Tribunalul Iaşi, învestit cu apelurile declarate de ambele părţi, a pronunţat decizia civilă nr. 942/2001 prin care a respins ambele apeluri.

Recursul declarat de „F” Iaşi în numele şi pentru „C” Tansa a fost respins, prin decizia civilă nr. 1582/2001 a Curţii de Apel Iaşi.

Recursul declarat de către M.V. a fost admis prin aceeaşi decizie şi a fost obligată intimata „F” Iaşi la plata sumei de 19.870.913 lei.

Urmare a investirii hotărârii, s-a procedat la executarea silită pentru suma cuprinsă în titlul executor.

Debitorul a formulat acţiune separată, solicitând actualizarea sumei cuprinse în titlul executoriu.

Instanţa deliberând, constată următoarele: Potrivit art. 371 alin. 3 C. proc. civ., reclamantul avea posibilitatea să

solicite actualizarea valorii obligaţiei stabilite în bani, indiferent de natura ei, pe calea executării silite.

108

În condiţiile în care reclamantul nu a auzit de această cale, formularea acţiunii apare ca inadmisibilă.

Cu privire la excepţiile invocate de către pârâtă, instanţa reţine următoarele: Reclamantul a formulat prezenta acţiune în contradictoriu cu pârâta „F” Iaşi. Acţiunea precedentă a fost formulată în contradictoriu cu „F” Iaşi în numele

şi pentru „C”Tansa. Câtă vreme reclamantul a înţeles să o cheme pe pârâtă în judecată în numele

propriu şi nu ca reprezentant al „C” Tansa, pârâta din prezenta cauză nu are calitate procesuală pasivă.

Cu privire la cheltuielile de judecată făcute de reclamant în procesele anterioare, cheltuieli pe care le solicită reclamantul pe calea prezentei acţiuni, instanţa reţine că în cauză operează excepţia autorităţii de lucru judecat pentru următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2699/2000, cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată a fost admisă în parte, proporţional cu pretenţiile reclamantului, dar calculul instanţei de fond a fos reexaminat şi de instanţele de control judiciar (decizia civilă nr. 942/2001 a Tribunalului Iaşi şi decizia civilă nr. 1582/2001 a Curţii de Apel Iaşi), prin aceasta menţinându-se dispoziţiile hotărârilor controlate în privinţa cheltuielilor de judecată.

Fiind vorba de o cerere care a făcut obiectul unei judecăţi în aceeaşi configuraţie procesuală (cauză, părţi, obiect), potrivit art. 1201 C. civ., instanţa constată că în privinţa acestei pretenţii a reclamantului există o soluţie irevocabilă, motiv pentru care va fi admisă excepţia autorităţii de lucru judecat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantului M.V., arătând că nu se justifică excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei „F” Iaşi, în condiţiile în care titlul executor este pronunţat în contradictoriu cu „F”.

De asemenea, nu este întemeiată nici excepţia privind autoritatea de lucru judecat, întrucât dacă ar fi fost ataşate celelalte dosare, s-ar fi constatat că nu a solicitat aceste cheltuieli.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, ea nu a fost pusă în discuţia părţilor şi este neîntemeiată potrivit art. 371 alin. 2 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata „F” Iaşi a solicitat respingerea recursului, apreciindu-l ca fiind nefondat sub toate aspectele invocate.

Recursul este întemeiat pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Analizând motivele de recurs raportat la probatoriile administrate în cauză şi

la excepţiile pe baza cărora s-a soluţionat cauza, dar în ordinea priorităţii lor, Tribunalul constată că motivele sun întemeiate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind excepţia autorităţii de lucru judecat, acesta este nefondat întrucât nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, cerute de art. 1201 C. civ.

Astfel, prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 176/2000, recurentul a solicitat obligarea pârâtei „F” Iaşi pentru „C” Tansa la plata sumei de 37.652.000 lei, reprezentând contravaloarea mărfii confiscate, iar prin sentinţa civilă nr. 12.659/2000 s-a admis în parte acţiunea.

„F” Iaşi a fost obligată să-i plătească 1.360.000 lei indemnizaţie şi 1.500.000 lei onorariu avocat.

109

Prin decizia civilă nr. 942/2001, Tribunalul Iaşi a respins ambele apeluri, iar prin decizia civilă 1582/2001 a Curţii de Apel Iaşi a fost admis recursul reclamantului, obligându-se pârâta la plata sumei de 19.870.913 lei.

Prin prezenta cerere, reclamantul-recurent a solicitat acordarea diferenţei rezultate ca urmare a actualizării sumei în raport de rata inflaţiei, el primind suma de 19.870.913 lei, la 01.04.2002.

Totodată, prin aceeaşi acţiune, a solicitat şi cheltuielile de judecată efectuate în faţa celor trei instanţe: Judecătorie, Tribunal, Curtea de Apel Iaşi, pe care nu le-a solicitat pe cale incidentală, situaţie dovedită cu copii de pe hotărârile menţionate.

Prin urmare, cu privire la acest capăt de cerere, nu operează autoritatea de lucru judecat, întrucât nu există identitate de obiect.

Nici excepţia de inadmisibilitate nu este întemeiată, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 371 alin. 2 C. proc. civ. care prevăd că, în cazul în care prin titlu executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără a fi stabilit cuantumul acestora, ele vor putea fi calculate de organul de executare, întrucât nu s-a dispus prin titlu executor în acest sens.

Cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a intimatei, aceasta este neîntemeiată, întrucât chiar prin titlul executor care s-a pronunţat în contradictor cu intimata, i s-a recunoscut acesteia calitatea procesuală pasivă în cauză, fiind obligată la plata sumei de 19.870.913 lei.

Cu atât mai mult, intimata are calitate într-o acţiune ce are ca obiect reactualizarea acestei sume în raport de rata infaţiei şi obligarea la cheltuielile de judecată efectuate în dosarele în care a avut calitatea de parte.

Faţă de cele ce preced, Tribunalul, constatând că motivele de recurs sunt întemeiate, urmează să admită recursul şi, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 5 C. proc. civ., va casa sentinţa primei instanţe.

Pentru considerentele expuse, se vor respinge excepţiile autorităţii de lucru judecat, inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive.

Întrucât hotărârea a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în baza aceluiaşi temei de drept, se va dispune trimiterea cauzei aceleaşi instanţe, pentru soluţionarea pricinii.

(Tribunalul Iaşi, decizia civilă nr. 678/5.05.2003) Nulitate absolută – anulabilitate. Distincţie între indicarea obiectului acţiunii şi calificarea juridică a acestuia. Consecinţe procesuale

Prin sentinţa civilă nr. 1850/1996, Judecătoria Paşcani admite acţiunea formulată de reclamanta S.E., în contradictoriu cu pârâţii S.D. şi D.S.

Constată nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8185/1995, prin care pârâtul S.D. a vândut pârâtului D.S. în suprafaţa de 1.000 mp teren situat în intravilanul comunei Lungani, judeţul Iaşi.

Obligă pe pârâţi, în solidar, să plătească reclamantei suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut încălcarea în cauză de către pârâtul S.D. a dispoziţiilor art. 30 şi 35 alin. 2 C. Familiei, întrucât a procedat perfectarea unui contract de vindere-cumpărare a unei suprafeţe de teren proprietate

110

comună a soţilor în timpul căsătoriei, fără consimţământul expres al soţiei-reclamante, împrejurare ce atrage nulitatea convenţiei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat cerere de apel pârâtul D.S., considerând-o nelegală şi netemeinică, întrucât în mod eronat s-a făcut aplicaţiunea în cauză a dispoziţiilor din Codul Familiei, atât timp cât reclamanta a invocat prin acţiune împrejurarea că terenul în litigiu nu făcea parte din comunitatea de bunuri a soţilor, fiind bunul său personal. Mai arată apelantul, că instanţa de fond nu a analizat nici faptul că apelantul, cumpărător al terenului în litigiu a fost de bună credinţă la perfectarea contractului, lipsa semnăturii soţiei-reclamante de pe actul de înstrăinare neputând duce la concluzia obligatorie că aceasta nu a fost de acord cu vânzarea, atât timp cât de preţul terenului s-au folosit ambii soţi.

Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr. 282/1997, respinge cererea de apel formulată de D.S. împotriva sentinţei civile nr. 1850/1996 a Judecătoriei Paşcani.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că pârâtul intimat S.D., procedând la înstrăinarea unui imobil în suprafaţa de 0,10 ha teren făcând parte din comunitatea de bunuri a soţilor, fără consimţământul expres al soţiei coproprietare, în mod corect instanţa de fond a procedat la constatarea nulităţii actului autentic de vânzare, în temeiul dispoziţiilor art. 30 şi 35 Codul Familiei, buna-credinţă a cumpărătorului prezentând relevanţă juridică doar sub aspectul despăgubirilor la care acesta este îndreptăţit urmare a anulării vânzării.

Împotriva deciziei instanţei de apel şi a sentinţei Judecătoriei Paşcani a declarat recurs D.S.

Recurentul arată astfel, că ambele instanţe au omis să constate că în raport de obiectul acţiunii cu care a fost investită prima instanţă, respectiv de constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, acţiunea nu putea fi admisă.

Că, pârâtul-intimat S.D., procedând la înstrăinarea terenului în discuţie, făcând parte din comunitatea de bunuri a soţilor, fără consimţământul reclamantei-intimate S.E., această situaţie reprezintă o cauză de nulitate relativă şi nu o cauză de nulitate absolută.

Examinând criticile formulate, în raport de dispoziţiile legale incidente, se constată că acestea sunt fondate.

Astfel, din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a determinat cu claritate cadrul procesual în ce priveşte obiectul cererii sale, respectiv nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8185/1995.

Limitele aceste investiri erau obligatorii pentru ambele instanţe. Instanţa de apel a reţinut în mod corect în considerentele deciziei recurate că

suprafaţa de teren ce a format obiectul actului de vânzare-cumpărare face parte din comunitatea de bunuri a soţilor, însă faţă de motivele invocate de reclamantă ce l-ar face susceptibil de a fi anulat în condiţiile unor vicii de consimţământ, nuliatea este relativă.

Or, în condiţiile în care reclamanta invocă o cauză de nulitate relativă, acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului nu putea fi admisă, acţiunea prin care putea solicita sancţiunea respectivă fiind o acţiune în anulare a contractului de vânzare-cumpărare, care are un alt temei juridic.

111

De remarcat că actul de vânzare-cumpărare în discuţie îndeplineşte condiţiile esenţiale de validitate prevăzute de dispoziţiile legale: consimţământ, obiect determinat, cauză licită şi formă.

Aşadar, reţinând că nu poate fi admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru o cauză de nulitate relativă, recursul formulat urmează a fi admis şi,în consecinţă, acţiunea reclamantei se va respinge.

(Curtea de apel Iaşi, decizia civilă nr. 946/19. sept. 1997) Nota coordonarorului: În opinia noastră, soluţia instanţei de recurs este esenţial greşită, atât din punct de vedere procesural, cât şi pe fond. Astfel, în primul rând, obiectul acţiunii civile este reprezentat de pretenţia litigioasă şi nu de denumirea dată acestei pretenţii. În conformitate cu dispoziţiile art.84 C.proc.civ. „ cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită”, or, în context, nulitatea absolută sau anulabilitatea sunt denumiri date cererilor, pretenţia constând, cum este şi firesc, în restabilirea situaţiei anterioare. Pe de altă parte, instanţa nu este ţinută de calificarea făcută de părţi, ea fiind cea care poate pune în discuţia părţilor o altă încadrare juridică. Din acest punct de vedere, în mod fundamental eronat, instanţa de recurs a respins în rejudecare cererea ca neântemeiată, fără să pună în discuţia părţilor calificarea cereii ca o acţiune în anulare. Mai mult decât atât, dacă pretenţia reclamantei ar fi calificată drept acţiune în anulare, soluţia instanţei ar trebui să fie aceea de respingere a acţiunii ca urmare a admiterii excepţiei calităţii procesuale active. Pe fond însă, şi această soluţie ar fi greşită, întrucât sentinţa Judecătoriei, menţinută în apel, este temeinică şi legală. În mod corect au reţinut cele două instanţe de fond că motivul indicat de reclamantă este lipsa consimţământului, motiv unanim declarat de nulitate absolută şi nu de anulabilitate, în acest sens, dispoziţiile art. 35alin.2 teza a-II-a C.Familiei, invocat în speţă, fiind precise.

Revizuire pentru motivul prevăzut de dispoziţiile art. 322 pct.4 c.proc.civ. – hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub numărul 2128/2003,

revizuienta C.D. a solicitat în contradictoriu cu intimata Cooperativa „M.I.” Iaşi, revizuirea deciziei civile nr. 902/2001 a Tribunalului Iaşi, cu consecinţa anulării deciziei şi menţinerea sentinţei civile nr. 18044/2000 a Judecătoriei Iaşi.

Motivând în fapt cererea formulată, revizuienta arată că prin ordonanţa procurorului din data de 29.01.2993, pronunţată în dosarul nr. 1991/11.12.2002, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, a fost admisă plângerea împotriva ordonanţei procurorului 4860/2000 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, aplicându-se învinuiţilor câte o sancţiune administrativă pentru infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals.

Aproape toate înscrisurile ce au stat la baza pronunţării deciziei civile nr. 902/2001 a Tribunalului Iaşi au fost declarate false prin ordonanţa sus-menţionată.

112

În drept, revizuienta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 322 alin. 1 lit. d C. proc. civ. şi art. 325 C. proc. civ.

S-a dispus ataşarea dosarului nr. 16268/2000 al Judecătoriei Iaşi şi s-a administrat proba cu înscrisuri.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, Tribunalul reţine următoarea situaţie de fapt:

Prin sentinţa civilă nr. 18044/2000, pronunţată de Judecătoria Iaşi, a fost admisă contestaţia formulată de C.D., în contradictor cu „M.I.” Iaşi, dispunându-se anularea deciziei nr. 25/31.07.2000, reintegrarea contestatoarei pe postul avut anterior şi obligarea intimatei la plata drepturilor salariale. S-a reţinut în motivarea acestei sentinţe că nu a avut loc o reducere efectivă de personal, că nu au fost luate măsurile necesare pentru trecerea acesteia în altă muncă corespunzătoare, încălcându-se astfel de către intimată dispoziţiile art. 133 alin. 1 Codul Muncii.

Recursul formulat de intimată împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 902/11.04.2001 a Tribunalului Iaşi. S-a dispus casarea sentinţei instanţei de fond şi respingerea contestaţiei formulate. La baza pronunţării acestei decizii civile au fost înscrisurile depuse de intimată în faţa instanţei de recurs, respectiv hotărârea Consiliului de Conducere a Cooperativei nr. 936/24.07.2000, nota de constatare a revizorului contabil, statele de funcţiuni, hotărârile consiliului de conducere din 30.06 şi 28.07.2000, procesele-verbale întocmite la data de 30.06, respectiv 28.02.2000, adresa nr. 956/28.07.2000.

Ca urmare a analizării acestor înscrisuri, Tribunalul Iaşi a reţinut că măsura reducerii de personal a fost reală şi efectivă, unitatea făcând dovada îndeplinirii obligaţiilor necesare desfacerii contractului de muncă.

Prin Ordonanţa nr. 1991/11.02.2002 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, a fost admisă plângerea formulată de revizuientă, împotriva Ordonanţei nr. 48600/2000 din 4.10.2002, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.

S-a constatat în cadrul soluţionării acestei plângeri, relativ la procesul-verbal nr. 18/28.07.2000, că măsura desfacerii contractului de muncă al revizuientei a fost discutată de Consiliul de conducere. Or, cuprinsul acestui proces-verbal a fost modificat prin „suplimentarea” cu menţiunea: „Şedinţă – Adunarea Generală Extraordinară”.

Notele de constatare nr. 936/24.07.2000, 964/27.07.2000 şi 962/28.07.2000 nu sunt „false” în înţelesul legii penale, dar, contextul „abuzului” conturează infracţiunea aferentă, atât timp cât reţin o restructurare de fapt inexistentă.

Adresele nr. 956/28.07.2000 către Agenţia Terotorială de Ocupare a Forţei de Muncă, prin care intimata a solicitat redistribuirea revizuientei într-o altă muncă corespunzătoare, au fost întocmite abia în faţa recursului,

Statul de funcţii pentru luna august a anului 2000 nu este de natură a evidenţia reducerea efectivă de personal, întrucât postul petentei nu a fost desfiinţat în „materialitatea” sa, atribuţiile fiind trecute în statul de funcţiuni al altor doi angajaţi, fără nici o altă consecinţă decât micşorarea personalului lucrător, cu redistribuirea salariului revizuientei către ceilalţi doi salariaţi.

Faţă de cei care s-au făcut vinovaţi de aceste fapte s-a dispus aplicarea unor amenzi administrative.

113

Raportând situaţia de fapt reţinută la dispoziţiile art. 322 pct. 4 şi art. 484 C. proc. civ., cererea de revizuire formulată este întemeiată.

Potrivit art. 322 pct. 4 C. proc. civ. „ revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul se poate cere dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii. În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe care incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate”.

Întrucât constatarea infracţiunilor comise ne se mai poate face printr-o hotărâre penală, în cauză îşi găsesc aplicarea şi dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ., instanţa civilă putând cerceta falsul prin orice mijloace de dovadă.

Raportat la aceste dispoziţii legale, Tribunalul are în vedere că, prin ordonanţa procurorului nr. 1991/11.02.2002, s-au constatat false înscrisurile anterior menţionate, scoaterea de sub urmărire penală având ca temei împrejurările că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni ori că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive al infracţiunii.

În considerarea celor mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 327 C. proc. civ., instanţa urmează a admite cererea de revizuire.

Rejudecând cauza, Tribunalul reţine că în mod corect Judecătoria Iaşi a admis contestaţia formulată de C.D., incidente în cauză fiind dispoziţiile art. 133 alin. 1 Codul muncii.

Astfel, omisiunea intimatei de a completa conform situaţiei existente statul de funcţii, a fost de natură a crea convingerea unei reduceri reale şi efective de personal; o astfel de reducere însă nu a avut loc, aşa cum rezultă din constatările procurorului potrivit cărora postul revizuientei nu a fost desfiinţat în materialitatea lui, ci doar trecut la alţi angajaţi.

Pe de altă parte, în situaţia desfacerii contractului de muncă în temeiul art. 130 alin. 1 lit. a Codul muncii, unitatea este obligată să ia măsuri pentru trecerea în altă muncă corespunzătoare sau recalificarea persoanelor respective, potrivit art. 133 alin 1 Codul muncii. Nici această obligaţie nu a fost îndeplinită de către intimată, situaţie în care, cum corect a considerat Judecătoria Iaşi, măsura dispusă este nelegală.

În consecinţă, urmează ca schimbând în tot decizia civilă nr. 902/11.04.2002 a Tribunalului Iaşi, recursul formulat de Cooperativa „M.I.” Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 18044/13.12.2000 a Judecătoriei Iaşi, să fie respins.

(Tribunalul Iaşi, decizie civilă nr. 671/24 aprilie 2003)

Tranzacţie comercială Prin cererea înregistrată sub nr. 7.261/2004, S.C. „M.C.” S.R.L. a solicitat

Judecătoriei Iaşi, în baza art. 425, art. 430 şi 432 Codul comercial, obligarea S.C. „S.” S.R.L. la plata contravalorii mărfii nelivrate în cuantum de 58.235.112 lei, marfă ce a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. M.C. S.R.L. şi M.P. Inc., precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 35.588.124 lei, reprezentând contravaloarea transportului aferent fracţiunii de marfă nelivrată.

114

Motivând în fapt cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că la data de 1 august 2003, între subscrisă şi M.P. Inc. a fost încheiat un contract de vânzare comercială internaţională având ca obiect produse de uz industrial (S.C. M.C. S.R.L a avut calitatea de importator, iar M.P. Inc. – exportator). Contractul comercial internaţional a inclus clauza Ex Works (EXW), reclamanta având obligaţia de a prelua marfa din depozitul M.P. Inc 330 Scarlet Oldsmar Florida. S.C. M.C. S.R.L a încheiat un contract de transport cu S.C. „S” S.R.L., pârâta asumându-şi obligaţia de a transporta marfa până la vama Iaşi, pe traseul Oldsmar – New York – Hamburg - Bucureşti – Iaşi. Reclamanta a achitat anticipat şi integral contravaloarea transportului. Cu ocazia vămuirii la punctul de vamă din Iaşi, s-a constatat predarea parţială a mărfii de către reprezentantul S.C. „S” S.R.L. Astfel, pentru marfa livrată au fost întocmite formele vamale legale, iar pentru marfa nelivrată s-a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului. Deoarece concilierea directă nu a condus la soluţionarea diferendului, reclamanta a recurs la calea acţiunii în justiţie.

La termenul de judecată din 12.07.2005, părţile şi-au manifestat voinţa de a stinge pe cale amiabilă litigiul, depunând la dosar contractul de tranzacţie încheiat. Prin acest contract părţile au convenit ca S.C. Schenker S.R.L. să plătească reclamantei suma de 69.576.000 lei, în contul pretenţiilor acesteia.

Conform art. 271-273 din Codul de procedură civilă, Judecătoria Iaşi a luat act de voinţa părţilor şi a pronunţat o hotărâre de expedient.

(Judecătoria Iaşi, sentinţa civilă nr. 911/12.07.2005, rămasă definitivă prin nerecurare la data de 14 noiembrie 2004.)

115

VI. Lista selectivă a actelor normative

Calendar legislativ Iulie 2005 LEGI: 1. Lege nr. 202 / 2005 pentru modificarea art. 21 alin. (2) din Legea nr.

290/2004 privind cazierul judiciar, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 567 / 1 iul. 2005;

2. Lege nr. 206 / 2005 privind punerea în aplicare a unor sancţiuni internaţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 601 / 12 iul. 2005;

3. Lege nr. 209 / 2005 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 568 / 1 iul. 2005;

4. Lege nr. 210 / 2005 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 20/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 / 5 iul. 2005

5. Lege nr. 213 / 2005, privind respingerea Ordonantei Guvernului nr. 37/2003 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 597 / 11 iul. 2005

6. Lege nr. 217 / 2005 privind constituirea, organizarea si functionarea comitetului european de întreprindere, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 628 / 19 iul. 2005;

7. Lege nr. 219/ 2005 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea si completarea Codului de procedura civila, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 610 / 14 iul. 2005;

8. Lege nr. 228 / 2005 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 39/2005 pentru modificarea art. 84 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 607 / 13 iul. 2005;

9. Lege nr. 246 / 2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 656 / 25 iul. 2005

10. Lege nr. 237 / 2005, privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2001 privind achiziţiile publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 627 / 19 iul. 2005

11. Lege nr. 230 / 2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 618 / 15 iul. 2005;

12. Lege nr. 241 / 2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 672 / 27 iul. 2005

116

13.Lege nr. 247 / 2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 653 / 22 iul. 2005

14. Lege nr. 248 / 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor

români în străinătate, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 682 / 29 iul. 2005; 15. Lege nr. 249 / 2005 pentru modificarea si completarea Legii nr.

64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 678 / 28 iul. 2005;

ORDONANŢE DE URGENŢĂ 16. Ordonanţă de urgenţă nr. 65 / 2005 privind modificarea şi

completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii , publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 576 / 5 iul. 2005

17. Ordonanta de urgenta nr. 71 / 2005 pentru modificarea si completarea unor acte normative în vederea stabilirii cadrului organizatoric si functional corespunzator desfasurarii activitatilor de eliberare si evidenta a cartilor de identitate, actelor de stare civila, pasapoartelor simple, permiselor de conducere si certificatelor de înmatriculare a vehiculelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 573 / 4 iul. 2005;

18. Ordonanta de urgenta nr. 74 / 2005 privind înfiintarea Autoritatii Nationale pentru Reglementarea si Monitorizarea Achizitiilor Publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 572 / 4 iul. 2005;

19. Ordonanta de urgenta nr. 78 / 2005, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 629 / 19 iul. 2005

20. Ordonanta de urgenta nr. 79 / 2005, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 629 / 19 iul. 2005

21. Ordonanta de urgenta nr. 97 din 14/07/2005, privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 641 din 20/07/2005

22. Ordonanta de urgenta nr. 102 / 2005 privind libera circulatie pe teritoriul României a cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene si Spatiului Economic European, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 646 / 21 iul. 2005;

23. Ordonanta de urgenta nr. 109 / 2005 privind transporturile rutiere, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 655 / 22 iul. 2005;

HOTĂRÂRI DE GUVERN 24. Hotărâre nr. 230 / 2005 pentru modificarea Regulamentului privind

procedura de evaluare a activităţii profesionale a magistraţilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 576 / 5 iul. 2005;

25. Hotarâre nr. 610 / 2005 pentru modificarea si completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin

117

Hotarârea Guvernului nr. 44/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 575 / 4 iul. 2005;

26. Hotărâre nr. 616/ 2005 privind condiţiile, procedura de selecţie şi de propunere de către Consiliul Economic şi Social a candidaţilor pentru a fi numiţi ca asistenţi judiciari de către ministrul justiţiei, precum şi condiţiile de delegare, detaşare şi transfer ale asistenţilor judiciari, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 583 / 6 iul. 2005;

27. Hotărâre nr. 618/ 2005 privind constituirea Colegiului pentru Consultarea Societăţii Civile, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 583 / 6 iul. 2005;

28. Hotarâre nr. 669 / 2005 privind aprobarea Planului de actiuni pentru dezvoltarea si consolidarea mediului de afaceri în România pe perioada 2005-2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 649 / 22 iul. 2005;

29. Hotarâre nr. 686 / 2005 pentru aprobarea Strategiei nationale în domeniul prevenirii si combaterii fenomenului violentei în familie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 678 / 28 iul. 2005;

30. Hotarâre nr. 716 / 2005 privind unele masuri referitoare la functionarea Biroului consilierului economic din cadrul misiunilor diplomatice ale României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 649 / 22 iul. 2005;

31. Hotarâre nr. 719 / 2005 privind paza sediilor instantelor judecatoresti, parchetelor si Consiliului Superior al Magistraturii, a bunurilor si valorilor apartinând acestora, supravegherea accesului si mentinerea ordinii interioare necesare desfasurarii normale a activitatii în aceste sedii, precum si protectia magistratilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 647 / 21 iul. 2005;

32. Hotărâre nr. 772 / 2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 671 / 27 iul. 2005;

33. Hotărâre nr. 775 / 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel central, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 685 / 29 iul. 2005;

ORDINE 34. Ordin nr. 81 / 2005 pentru punerea în aplicare a Instructiunilor privind

aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurentei nr. 21/1996, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 598 / 11 iul. 2005;

35. Ordin nr. 115 / 2005 al preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a oficiilor teritoriale pentru întreprinderi mici şi mijlocii şi cooperaţie, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 579 / 5 iul. 2005;

36. Ordin nr. 946 / 2005 al ministrului finantelor publice pentru aprobarea Codului controlului intern, cuprinzând standardele de management/control intern la entitatile publice si pentru dezvoltarea sistemelor de control managerial, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 675 / 28 iul. 2005;

118

37. Ordin nr. 980 / 2005 al ministrului finantelor publice pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile de evaluare si selectie a obiectivelor de investitii publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 627 / 19 iul. 2005;

38. Ordin nr. 1192 / 2005 al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului pentru modificarea şi înlocuirea anexei nr. 5 la Normele metodologice privind criteriile şi metodologia pentru eliberarea licenţelor şi brevetelor de turism, aprobate prin Ordinul ministrului turismului nr. 170/2001, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 681 / 29 iul. 2005;

39. Decizie nr. 403 / 2005 privind aprobarea procedurii si conditiilor de

acordare a licentei audiovizuale si a procedurii de eliberare a deciziei de autorizare audiovizuala, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 595 / 11 iul. 2005;

40. Decizie nr. 405 / 2005 pentru modificarea Deciziei Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 248/2004 privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 602 / 12 iul. 2005;

NORME B.N.R. 41. Regulament nr. 7 / 2005 pentru modificarea Regulamentului Băncii

Naţionale a României nr. 1/2001 privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 683 / 29 iul. 2005;

42. Norme B.N.R. nr. 10 / 2005 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 683 / 29 iul. 2005;

43. Circulară nr. 24 / 2005 pentru modificarea ratelor rezervelor minime obligatorii şi modificarea anexelor la Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 6/2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii, astfel cum a fost modificat prin Circulara nr. 6 / 2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 620 / 16 iul. 2005;

ALTE ACTE NORMATIVE 44. Acord cu privire la privilegiile şi imunităţile Curţii Penale

Internaţionale, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 602 / 12 iul. 2005; 45. Lista cuprinzând asociatiile si fundatiile care primesc subventii de la

bugetul local în anul 2005, în conformitate cu Legea nr. 34/1998 privind acordarea unor subventii asociatiilor si fundatiilor române cu personalitate juridica, care înfiinteaza si administreaza unitati de asistenta sociala, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 675 / 28 iul. 2005.

119

Calendar legislativ August 2005 LEGI 1. Lege 250/09 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 734 din

12.VIII.2005, privind respingerea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 76/2005 pentru modificarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea si funcţionarea Guvernului României si a ministerelor.

2. Lege 253/09 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 734 din 12.VIII.2005, privind aprobarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 96/2005 pentru ratificarea Protocolului privind combaterea terorismului, semnat la Atena la 3 decembrie 2004, adiţional la Acordul de cooperare dintre guvernele statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre în domeniul combaterii criminalităţii, în special a formelor ei organizate, semnat la Kerkyra la 2 octombrie 1998.

3. Lege 254/09 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 734 din 12.VIII.2005, pentru aprobarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 104/2005 privind completarea Ordonanţei Guvernului nr. 34/1996 pentru ratificarea unor acorduri de împrumut si de garanţie externe si a unor amendamente la un acord de împrumut extern.

4. Lege 21/10 aprilie 1996, Monitorul Oficial Nr. 742 din 16.VIII.2005 Legea concurentei – republicare;

5. Lege 143/27 iulie 1999, Monitorul Oficial Nr. 744 din 16.VIII.2005 Legea privind ajutorul de stat - republicare

HOTĂRÂRI 6. Hotărâre 854/28 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 709 din

05.VIII.2005, pentru aprobarea Memorandumului de înţelegere dintre Ministerul Administraţiei si Internelor din România si Ministerul de Interne si al Relaţiilor Naţionale din Regatul Ţărilor de Jos privind cooperarea în domeniul urgenţelor civile, semnat la Bucureşti la 19 aprilie 2005. Memorandum de înţelegere între Ministerul Administraţiei si Internelor din România si Ministerul de Interne si al Relaţiilor Naţionale din Regatul Ţărilor de Jos privind cooperarea în domeniul urgentelor civile.

7. Hotărâre 889/04 august 2005, Monitorul Oficial nr.712 din 08.VIII.2005 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 100/2005 privind numirea reprezentanţilor Guvernului în Consiliul Economic si Social.

8. Hotărâre 843/28 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr.714 din 08.VIII.2005, pentru aprobarea amendamentelor convenite prin schimb de scrisori semnate la Bucureşti la 12 ianuarie 2005, la Washington la 22 februarie 2005 si la Bucureşti la 13 aprilie 2005, între Guvernul României si Banca Internaţională pentru Reconstructie si Dezvoltare, la Acordul de Împrumut dintre România si Banca Internaţională pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.) pentru finanţarea

120

Proiectului "Facilitarea comerţului si transportului în Sud-Estul Europei, semnat la Bucureşti la 7 iulie 2000.

9. Hotărâre 863/28 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 715 din 08.VIII.2005, pentru modificarea si completarea Hotărârii Guvernului nr. 412/2005 privind organizarea si funcţionarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale si Familiei

10. Hotărâre 783/14 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 717 din 09.VIII.2005, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 56/2004 privind crearea statutului special al funcţionarului public denumit manager public.

11. Hotărâre 818/14 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 720 din 09. VIII.2005 privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.365/2000 pentru aprobarea schemei de microcredite în vederea administrării fondului de 3,6 milioane dolari S.U.A. prevăzut în Acordul de împrumut nr. 4.509 - RO acordat României de Banca Internaţională pentru Reconstructie si Dezvoltare.

12. Hotărâre 788/14 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 721 din 09.VIII.2005, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea si funcţionarea Colegiului Psihologilor din România.

13. Hotărâre 51/27 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 723 din 10.VIII.2005, privind atribuirea calităţii si a dreptului de exercitare a profesiei de auditor financiar persoanelor fizice care posedă o calificare profesională în audit financiar sau în profesii asimilate acestuia, atribuită de alt stat în acord cu reglementările specifice din acel stat.

14. Hotărâre 797/14 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 725 din 10.VIII.2005, privind aprobarea nivelurilor pentru valorile impozabile, impozitele si taxele locale si alte taxe asimilate acestora, precum si pentru amenzile care se indexează anual pe baza ratei inflaţiei, aplicabile în anul fiscal 2006.

15. Hotărâre 865/28 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 727 din 10.VIII.2005, privind reorganizarea si funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit si Acvacultură.

16. Hotărâre 816/14 iulie 2005,Monitorul Oficial Nr. 728 din 11.VIII.2005 privind modificarea Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 962/2001.

17. Hotărâre 890/04 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 732 din 11.VIII.2005, pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile si funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului si modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum si punerea în posesie a proprietarilor.

18. Hotărâre 873/28 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 739 din 15.VIII.2005 privind aprobarea unor măsuri speciale pentru prevenirea si combaterea faptelor de evaziune fiscală în domeniul alcoolului etilic de origine agricolă, băuturilor spirtoase, produselor din tutun si al uleiurilor minerale.

121

19. Hotărâre 793/14 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 742 din 16.VIII.2005, privind aprobarea Strategiei naţionale de luptă antifraudă pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene în România.

20. Hotărâre 880/28 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 748 din 17.VIII.2005, privind organizarea si funcţionarea Institutului Diplomatic Român.

21. Hotărâre 860/28 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 749 din 17.VIII.2005, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozitiilor Legii nr. 143/2000 privind prevenirea si combaterea traficului si consumului ilicit de droguri, cu modificările si completările ulterioare.

22. Hotărâre 909/11 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 751 din 18.VIII.2005, privind redobândirea cetăţeniei române de către unele persoane

23. Hotărâre 920/11 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 759 din 19.VIII.2005, privind organizarea si funcţionarea Agenţiei Naţionale de Control al Exporturilor.

24. Hotărâre 878/28 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 760 din 22.VIII.2005, privind accesul publicului la informaţia privind mediul.

25. Hotărâre 938/18 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 769 din 24.VIII.2005, privind redobândirea cetăţeniei române de către unele persoane.

26. Hotărâre 939/18 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 769 din 24.VIII.2005, privind redobândirea cetăţeniei române de către unele persoane.

27. Hotărâre 933/11 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 774 din 25.VIII.2005, pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 155/2005 privind organizarea si funcţionarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor si Dezvoltării Rurale.

28. Hotărâre 948/18 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 774 din 25.VIII.2005, pentru modificarea art. 27 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecţie în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.483/2004.

29. Hotărâre 283/10 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 775 din 25.VIII.2005, privind aprobarea Regulamentului de organizare a concursului sau examenului pentru numirea în funcţii de conducere a judecătorilor si procurorilor.

ALTE ACTE NORMATIVE

1. Decizie 391/12 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 707 din

05.VIII.2005 , referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 3 si 4 din Codul penal.

2. Decizie 380/07 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 709 din 05.VIII.2005 , referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 484 alin. 1 din Codul de procedură penală.

3. Decizie 329/28 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 713 din 08.VIII.2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

4. Ordin 13/28 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 716 din 08.VIII.2005, al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate privind modificarea si

122

completarea Ordinului ministrului sănătăţii si al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 56/45/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistentei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2005, cu modificările si completările ulterioare.

5. Circulara 28/26 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 716 din 08.VIII.2005 pentru abrogarea art. I pct. 1 alin. 3 si pct. 2 din Circulara Băncii Naţionale a României nr. 2/2002 privind modificarea unor prevederi ale Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 1/1996 privind comisioanele pentru prestarea serviciilor de încasări si plăti cu si fără numerar, cu modificările si completările ulterioare, si abrogarea unor prevederi ale Circularei Băncii Naţionale a României nr. 42/1995.

6. Circulara 29/01 august 2005 privind nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, valabil în luna august 2005.

7. Decizie 297/09 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 719 din 09.VIII.2005, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 si 278 din Codul de procedură penală, precum si a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.

8. Decizie 399/01 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 719 din 09.VIII.2005, pentru aprobarea statului de funcţii al aparatului de lucru al ministrului de stat pentru coordonarea activităţilor din domeniul economic.

9. Decizie 401/01 august 2005,, Monitorul Oficial Nr. 719 din 09.VIII.2005 pentru modificarea structurii organizatorice si a statului de funcţii ale Secretariatului General al Guvernului .

10. Ordin 375/21 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 719 din 09.VIII.2005 al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală privind stabilirea condiţiilor pentru declararea contribuabililor inactivi.

11. Decizie 147/13 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 719 din 09.VIII.2005 privind desemnarea organismului de gestiune colectivă COPYRO - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor drept colector unic al remuneraţiei compensatorii cuvenite titularilor de drepturi pentru copia privată - opere reproduse de pe hârtie.

12. Decizie 148/13 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 719 din 09.VIII.2005 privind desemnarea organismului de gestiune colectivă COPYRO - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor drept colector unic al remuneraţiei compensatorii cuvenite titularilor de drepturi pentru copia privată - hârtie pentru copiator (format A4).

13. Decizie 323/14 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 721 din 09.VIII.2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul si regimul refugiaţilor în România.

14. Hotărâre 788/14 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 721 din 09.VIII.2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea si funcţionarea Colegiului Psihologilor din România.

123

15. Ordin 146/29 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 723 din 10.VIII.2005 al preşedintelui Oficiului Naţional de Prevenire si Combatere a Spălării Banilor pentru aprobarea modelului si conţinutului formularului tipizat Proces-verbal de constatare si sancţionare a contravenţiilor.

16. Decizie 296/09 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 724 din 10.VIII.2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 108/1999 pentru înfiinţarea si organizarea Inspecţiei Muncii.

17. Decizie 343/28 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 727 din 10.VIII.2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. 5, 6 si 7 din Codul de procedură penală.

18. Decizie 349/28 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 729 din 11.VIII.2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 221/2000 privind pensiile si alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor.

19. Decizie 318/14 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 730 din 11.VIII.2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III alin. (1) si (2) din Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedură civilă.

20. Ordin 307/16 mai 2005, Monitorul Oficial Nr. 730 din 11.VIII.2005 al ministrului muncii, solidarităţii sociale si familiei pentru aprobarea Regulamentului de organizare si funcţionare a Consiliului Naţional de Formare Profesională a Adulţilor.

21. Ordin 4275/07 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 730 din 11.VIII.2005 al ministrului educaţiei si cercetării pentru aprobarea Regulamentului de organizare si funcţionare a Consiliului Naţional de Formare Profesională a Adulţilor.

22. Decret 806/08 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 731 din 11.VIII.2005 pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a Convenţiei Consiliului Europei privind despăgubirea victimelor infracţiunilor violente, adoptată la Strasbourg la 24 noiembrie 1983.

23. Decret 807/08 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 731 din 11.VIII.2005 , privind supunerea spre acceptare Parlamentului a anexei IV revizuite la Convenţia internaţională din 1973 pentru prevenirea poluării de către nave, modificată prin Protocolul încheiat la Londra la data de 17 februarie 1978, adoptată de Organizaţia Maritimă Internaţională prin Rezoluţia MEPC.115(51) a Comitetului pentru Protecţia Mediului Marin la Londra la 1 aprilie 2004.

24. Ordin 1082/28 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 731 din 11.VIII.2005 al ministrului finanţelor publice privind aplicarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 831/1997 pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară si contabilă si a normelor metodologice privind întocmirea si utilizarea acestora.

25. Decizie 156/25 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 731 din 11.VIII.2005 privind desemnarea organismului de gestiune colectivă UPFR - Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - drept colector unic al

124

remuneraţiei compensatorii cuvenite titularilor de drepturi pentru copia privată - opere reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale.

26. Decizie 330/28 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 731 din 11.VIII.2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 alin. 1 din Codul de procedură civilă, precum si a celor ale art. 144 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

27. Decizie 288/07 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 733 din 12.VIII.2005 , referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275-278, art. 2781 alin. 8 lit. c) si alin. 9 din Codul de procedură penală, precum si ale art. IX pct. 3 si 5 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedură penală si a unor legi speciale.

28. Decizie 304/09 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 733 din 12.VIII.2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) si ale art. 169 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale.

29. Decret 799/08 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 734 din 12.VIII.2005 , pentru promulgarea Legii privind respingerea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 76/2005 pentru modificarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea si funcţionarea Guvernului României si a ministerelor

30. Decret 802/08 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 734 din 12.VIII.2005 , pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 96/2005 pentru ratificarea Protocolului privind combaterea terorismului, semnat la Atena la 3 decembrie 2004, adiţional la Acordul de cooperare dintre guvernele statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre în domeniul combaterii criminalităţii, în special a formelor ei organizate, semnat la Kerkyra la 2 octombrie 1998.

31. Decret 803/08 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 734 din 12.VIII.2005 privind promulgarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 104/2005 privind completarea Ordonanţei Guvernului nr. 34/1996 pentru ratificarea unor acorduri de împrumut si de garanţie externe si a unor amendamente la un acord de împrumut extern.

32. Decizie 338/28 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 734 din 12.VIII.2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 86^3 alin. 1 lit. a) si b) din Codul penal.

33. Decizie 365/05 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 735 din 12.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 si 3 si art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală.

34. Decizie 327/21 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 738 din 15.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 alin. 1 din Codul de procedură civilă si ale art. VII alin. (1), (2), (3) si (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2004 pentru reglementarea unor măsuri financiare.

35. Decizie 368/05 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 739 din 15.VIII.2005 , referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 217 alin. 1 si art. 219 alin. 1 din Codul penal.

36. Decizie 167/22 martie 2005, Monitorul Oficial Nr. 740 din 15.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330

125

pct. 1 si 2 din Codul de procedură civilă, ale art. II alin. 3 din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedură civilă si ale art. 12, art. 22 si art. 30 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993.

37. Ordin 132/07 aprilie 2005, Monitorul Oficial Nr. 743 din 16.VIII.2005 , al secretarului de stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile destinate protecţiei copiilor străzii.

38. Decizie 321/14 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 745 din 16.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 si ale art. 299 alin. 3 din Codul de procedură civilă, ale art. II din Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedură civilă, precum si ale art. 25 alin. 3 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.

39. Ordin 1054/27 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 745 din 16.VIII.2005 al ministrului justiţiei privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 178/1997 pentru autorizarea si plata interpreţilor si traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Parchetul Naţional Anticoruptie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi si de executori judecătoreşti, cu modificările si completările ulterioare aduse prin Legea nr. 281/2004 si prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 110/2005.

40. Decizie 340/28 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 746 din 17.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic si consular al României.

41. Decizie 319/14 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 747 din 17.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 264 alin. 4 din Codul de procedură penală.

42. Ordin 954/11 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 748 din 17.VIII.2005 al preşedintelui Institutului Naţional de Statistică privind stabilirea persoanelor împuternicite să constate contravenţii si să aplice amenzi pentru contravenţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 9/1992 privind organizarea statisticii oficiale, republicată, cu modificările si completările ulterioare.

43. Decizie 311/14 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 749 din 17.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. 3, art. 69, art. 2781 alin. 4, art. 291 alin. 2, art. 314 alin. 1, art. 316 alin. 3 si art. 330 din Codul de procedură penală, precum si a dispozitiilor Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 55/2004 pentru modificarea Codului de procedură penală.

44. Decizie 390/12 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 749 din 17.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei.

45. Decizie 336/28 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 750 din 18.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală.

126

46. Statut 1/18 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 750 din 18.VIII.2005 Statutul Asociatei Generale a Vânătorilor si Pescarilor Sportivi din România.

47. Decizie 325/14 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 756 din 19.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II alin. (1), (3) si (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 72/2004 pentru modificarea art. 39 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.

48. Decizie 367/05 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 756 din 19.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 48 din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 26/2004 privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul Autorităţii pentru Privatizare si Administrarea Participaţiilor Statului si consolidarea unor privatizări.

49. Decizie 384/07 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 757 din 19.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sancţionarea faptelor de corupţie.

50. Decizie 392/12 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 757 din 19.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 140^2 din Codul de procedură penală.

51. Ordin 1128/09 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 758 din 19.VIII.2005 al ministrului finanţelor publice pentru publicarea Addendumului la Memorandumul de finanţare dintre Guvernul României si Comisia Europeană privind Programul PHARE naţional pentru România 2004.

52. Ordin 1129/09 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 758 din 19.VIII.2005 al ministrului finanţelor publice pentru publicarea Addendumului la Memorandumul de finanţare RO 0004-RO 0007 dintre Guvernul României si Comisia Europeană privind Programul naţional România 2000.

53. Decizie 373/05 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 760 din 22.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 33 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997.

54. Decizie 361/05 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 761 din 22.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. II alin. (2) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 65/2004 pentru modificarea Codului de procedură civilă.

55. Ordin 6280/07 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 761 din 22.VIII.2005 , al vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pentru aplicarea reglementărilor adoptate de Comisia Comunităţilor Europene privind clasificarea unor anumite mărfuri în Nomenclatura combinată.

56. Decizie 326/14 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 762 din 22.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 69.1 din Regulamentul de transport pe căile ferate din România, aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 7/2005.

57. Decizie 333/28 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 766 din 23.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 2, art.

127

3 si art. 299 alin. 3 din Codul de procedură civilă, ale art. II din Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedură civilă, ale art. 25 alin. 3 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, precum si ale Legii nr. 92/1992 în integralitatea sa.

58. Decizie 416/14 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 766 din 23.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 62 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare si a falimentului.

59. Decizie 1/25 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 767 din 23.VIII.2005 privind adoptarea Codului deontologic al medicului dentist si a Regulamentului de organizare si funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România.

60. Decizie 371/05 iulie 2007, Monitorul Oficial Nr. 768 din 24.VIII.2005 , referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 19 alin. (1) si (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

61. Hotărâre 40760/30 septembrie 2003, Monitorul Oficial Nr. 770 din 24.VIII.2005 , Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Todorescu împotriva României (Cererea nr. 40.670/98), Strasbourg, 30 septembrie 2003.

62. Hotărâre 48102/02 martie 2004, Monitorul Oficial Nr. 770 din 24.VIII.2005 , Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Sabin Popescu împotriva României (Cererea nr. 48.102/99), Strasbourg, 2 martie 2004.

63. Decizie 354/05 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 771 din 24.VIII.2005 , referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 31 si art. 20 alin. (1) si (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

64. Decizie 395/12 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 771 din 24.VIII.2005 , referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticoruptie.

65. Ordin 1154/12 august 2005, Monitorul Oficial Nr. 771 din 24.VIII.2005 , al ministrului finanţelor publice privind modificarea Ordinului ministrului finanţelor nr. 140/1999 pentru aprobarea criteriilor referitoare la autorizarea funcţionării unităţilor emitente de tichete de masă potrivit Legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă.

66. Decizie 417/14 iulie 2005, Monitorul Oficial Nr. 772 din 25.VIII.2005, privind sesizarea de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 28 alin. (1) si ale art. 36 din Legea privind regimul liberei circularii a cetăţenilor români în străinătate, astfel cum a fost modificată ca urmare a Cererii de reexaminare din data de 5 noiembrie 2004 si a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 217 din 20 aprilie 2005.

67. Decizie 345/28 iunie 2005, Monitorul Oficial Nr. 775 din 25.VIII.2005 referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 5 pct. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul si regimul refugiaţilor în România.

128

Calendar legislativ Septembrie 2005 LEGI 1. Lege nr. 10/2001 (r2) din 08/02/2001, republicată în Monitorul Oficial,

Partea I nr. 798 din 02/09/2005 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

2. Lege nr. 303/2004 (r1) din 28/06/2004, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 826 din 13/09/2005 privind statutul judecătorilor şi procurorilor;

3. Lege nr. 304/2004 (r1) din 28/06/2004, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 827 din 13/09/2005 privind organizarea judiciară;

4. Lege nr. 317/2004 (r1) din 01/07/2004, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 827 din 13/09/2005 privind Consiliul Superior al Magistraturii;

5. Lege nr. 255/2005 din 21/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 861 din 23/09/2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 46/2005 privind repartizarea sumelor reţinute în proportie de 10%, potrivit legii, în bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănatate pe anul 2005;

6. Lege nr. 256/2005 din 21/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 861 din 23/09/2005pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 47/2005 privind unele masuri care trebuie luate pentru punerea în aplicare a Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale;

7. Codul de Procedura Fiscala al României din 26/09/2005, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 863 din 26/09/2005.

ORDONANŢE DE URGENŢĂ 1. Ordonanţă de urgenţă nr. 83/1999 (r1) din 08/06/1999, republicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 797 din 01/09/2005 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România;

2.Ordonanţă de urgenţă nr. 94/2000 (r1)din 29/06/2000, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 797 din 01/09/2005 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România;

3. Ordonanţa de urgenţă nr. 120/2005 din 01/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 809 din 06/09/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei generale anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor;

4. Ordonanţa de urgenţă nr. 127/2005 a Guvernului României din 15/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 851 din 21/09/2005 privind modificarea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, precum şi a art. III al titlului VI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente;

5. Ordonanţă de urgenţă nr. 124/2005 a Guvernului Romaniei din 06/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 842 din 19/09/2005 privind

129

modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie;

6. Ordonanţă de urgenţă nr. 126/2005 a Guvernul României din 08/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 842 din 19/09/2005 privind mandatarea Ministerului Finanţelor Publice pentru reprezentarea României sau a altor instituţii publice în faţa Curţii de Arbitraj Internaţionale a Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii;

7. Ordonanţă de urgenţă nr. 123/2005 a Guvernului Romaniei din 01/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 843 din 19/09/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe.

ORDONANŢE ŞI HOTĂRÂRI DE GUVERN 1. Hotărâre nr. 1054/2005 a Guvernului României din 08/09/2005,

publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 850 din 20/09/2005 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al comisiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti în domeniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi;

2. Hotărâre nr. 320/2005 a Guvernului României din 24/08/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 850 din 20/09/2005 pentru aprobarea Regulamentului Institutului Naţional al Magistraturii;

3. Hotărâre nr. 1020/2005 a Guvernului României din 01/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 854 din 22/09/2005 pentru aprobarea Normelor tehnice de exploatare şi comercializare a apelor minerale naturale;

4. Hotărâre nr. 1060/2005 a Guvernului României din 08/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 855 din 22/09/2005 privind aprobarea Schemei de granturi mici pentru implementarea de microproiecte care să îmbunătăţească condiţiile de viaţă în special pentru grupurile dezavantajate din localităţile miniere;

5. Hotărâre nr. 1058/2005 a Guvernul României din 08/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 856 din 22/09/2005 privind aprobarea Planului naţional de acţiune pentru implementarea legislaţiei în domeniul protecţiei drepturilor copilului;

6. Ordonanţa nr. 128/1998 (r2) a Guvernului României din 29/08/1998, republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 863 din 26/09/2005 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privata a statului;

7. Ordonanţa nr. 92/2003 (r2) din 24/12/2003, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 863 din 26/09/2005 privind Codul de procedură fiscală;

8. Hotărâre nr. 1128/2005 din 29/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 878 din 30/09/2005 privind aprobarea Memorandumului de întelegere dintre Secretariatul General al Guvernului, Agenţia Naţională pentru Romi şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, referitor la cofinanţarea şi administrarea Programului "Activităţi de implementare şi monitorizare a Strategiei pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor «Parteneriat pentru sprijinul romilor - 2005», semnat la Bucureşti la 21 septembrie 2005.

130

ALTE ACTE NORMATIVE 1. Ordin nr. 1358/2005 din 17/08/2005 al Ministrului transporturilor,

publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 795 din 01/09/2005 privind exercitarea controlului respectării reglementărilor din domeniul transporturilor rutiere, precum şi constatarea şi sancţionarea contravenţiilor;

2. Decizie nr. 396/2005 din 12/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 795 din 01/09/2005, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305, ale art. 315 alin. 4 şi ale art. 316 din Codul de procedura civila;

3. Hotărâre nr. 1/2005 din 05/07/2005 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 796 din 01/09/2005 în cauza Moldovan şi alţii împotriva României;

4. Decizie nr. 378/2005 din 07/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 798 din 02/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat;

5. Decizie nr. 402/2005 din 14/07/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 807 din 06/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie;

6. Decizie nr. 406/2005 din 14/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 807 din 06/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 lit. c) şi ale art. 53 alin. (2) lit. m) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat;

7. Decret nr. 881/2005 din 31/08/2005 al Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 808 din 06/09/2005 privind supunerea spre ratificare Parlamentului a Convenţiei-cadru pentru controlul tutunului, adoptată la Geneva, Elveţia, la 21 mai 2003;

8. Hotărâre nr. 957/2005 din 18/08/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 810 din 07/09/2005 privind organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional de Statistică;

9. Decizie nr. 335/2005 din 28/06/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 812 din 07/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 373¹ din Codul de procedura civila, ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi ale art. 5 din Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 nr. 341/2004;

10. Hotărâre nr. 991/2005 din 25/08/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 07/09/2005 pentru aprobarea Codului de etică şi deontologie al poliţistului;

131

11. Decizie nr. 398/2005 din 12/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 07/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 33/2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcţionarilor publici şi a altor categorii de personal din sectorul bugetar, precum şi a personalului din organele autorităţii judecătoreşti, ale art. 12 alin. (4) din Lg. 743/2001, ale art. 10 alin. (3) din Lg. 631/2002, ale art. 9 alin. (7) din Lg. 507/2003, precum si ale art. 8 alin. (7) din Lg. 511/2004;

12. Hotărâre nr. 328/2005 din 24/08/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 815 din 08/09/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor;

13. Decizie nr. 412/2005 din 14/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 815 din 08/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate;

14. Ordin nr. 44/2005 al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare din 05/09/2005, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 820 din 09/09/2005 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 8/2005 de modificare a Regulamentului nr. 5/2005 privind Registrul public al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;

15. Decizie nr. 356/2005 din 05/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 825 din 13/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii;

16. Ordin nr. 1430/2005 al Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului din 26/08/2005, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 825 din 13/09/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii;

17. Decizie nr. 400/2005 din 14/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 829 din 14/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. 1 din Codul de procedura civila;

18. Decizie nr. 360/2005 din 05/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 831 din 14/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 pct. 21 şi ale art. 299 alin. 3 din Codul de procedura civila;

19. Decizie nr. 363/2005 din 05/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 834 din 15/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 şi 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe;

20. Decizie nr. 358/2005 din 05/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 835 din 15/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

132

21. Decizie nr. 427/2005 din 12/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 836 din 15/09/2005 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului justiţie şi administrare internă;

21. Ordin nr. 422/2005 al Agentiei Naţionale de Administrare Fiscală din 11/08/2005, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 837 din 16/09/2005 privind aprobarea Cartei de comunicare externă a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;

22. Decizie nr. 364/2005 din 05/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 839 din 16/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302¹ din Codul de procedura civilă;

23. Decizie nr. 366/2005 din 05/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 844 din 19/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282¹ din Codul de procedura civilă;

24. Decizie nr. 357/2005 din 05/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 845 din 19/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, 36 si 50 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului;

25. Decizie nr. 399/2005 din 14/07/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 846 din 19/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II din Legea nr. 576/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedura penală;

26. Ordin nr. 798/2005 din 16/09/2005, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 847 din 19/09/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind conţinutul documentaţiilor referitoare la scoaterea terenurilor din circuitul agricol;

27. Decizie nr. 379/2005 a Curţii Constituţionale din 07/07/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 848 din 20/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, precum şi ale art. 322 pct. 7, art. 327 alin. 1 şi art. 379 alin. 1 din Codul de procedură civilă;

28. Decizie nr. 401/2005 a Curţii Constituţionale din 14/07/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 848 din 20/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă;

29. Hotărâre nr. 1/2005 din 15/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 855 din 22/09/2005 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

30. Decret nr. 923/2005 al Preşedintelui României din 19/09/2005, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 855 din 22/09/2005 privind supunerea spre ratificare Parlamentului a Convenţiei pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, adoptată la Paris la 17 octombrie 2003;

31.Ordin nr. 2585/2005 al Ministrului Afacerilor Externe din 31/08/2005, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 856 din 22/09/2005 privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a rezoluţiilor Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 1.612/2005, nr. 1.616/2005 şi nr. 1.617/2005;

133

32. Rezolutie nr. 1612/2005 - Ministerul Afacerilor Externe - din 26/07/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 856 din 22/09/2005 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptată la 26 iulie 2005;

33. Rezolutie nr. 1616/2005 - Ministerul Afacerilor Externe - din 29/07/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 856 din 22/09/2005 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptata la 29 iulie 2005; 34. Rezolutie nr. 1617/2005 - Ministerul Afacerilor Externe - din 29/07/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 856 din 22/09/2005 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptată la 29 iulie 2005;

35. Hotărâre nr. 326/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii din 24/08/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 867 din 27/09/2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii;

36. Ordin nr. 4094/2005 al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici din 20/09/2005, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 867 din 27/09/2005 privind aprobarea Criteriilor de performanţă pe baza cărora se face evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici pentru anul 2005;

37. Decizie nr. 3/2005 din 23/05/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 867 din 27/09/2005 privind examinarea recursului în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la înţelesul ce trebuie atribuit actelor la care se referă art. 197 alin. 1 şi art. 198, precum şi art. 201 din Codul penal;

38. Decizie nr. 2/2005 din 23/05/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 867 din 27/09/2005, privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptelor care, în raport cu conţinutul lor concret, întrunesc atât elementele constitutive ale infracţiunii de viol, cât şi pe cele ale infracţiunii de incest,

39. Regulament din 24/08/2005 al Consiliului Superior al Magistraturii, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 867 din 27/09/2005 de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii;

40. Hotărâre nr. 1091/2005 din 15/09/2005, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 869 din 28/09/2005 privind aprobarea structurii organizatorice si a Regulamentului de organizare si functionare ale Agentiei Nationale Antidoping

41. Regulament din 15/09/2005, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 869 din 28/09/2005 de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale Antidoping;

42. Decizie nr. 433/2005 din 13/09/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 870 din 28/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 din Codul de procedură penală;

43. Decizie nr. 448/2005 din 15/09/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 872 din 28/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 276 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii;

44. Decizie nr. 422/2005 din 13/09/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 872 din 28/09/2005 referitoare la excepţia de

134

neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii;

45. Ordin nr. 4925/2005 din 08/09/2005 al Ministrului Educaţiei şi Cercetării, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 874 din 29/09/2005 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar;

46. Regulament din 08/09/2005, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 874 din 29/09/2005 de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar;

47. Hotărâre nr. 2/2005 din 06/06/2005 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 875 din 29/09/2005 în Cauza Androne împotriva României;

48. Decizie nr. 443/2005 din 15/09/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 876 din 29/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică;

49. Ordin nr. 820/2005 din 27/09/2005 al Ministrului Administraţiei şi Internelor, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 29/09/2005 pentru stabilirea documentelor şi a cuantumului sumei minime în valută pe care cetăţenii români trebuie să le deţină la ieşirea din ţara, când călătoresc în statele membre ale Uniunii Europene sau în alte state pentru care nu este necesară viza de intrare;

50. Decizie nr. 434/2005 din 13/09/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 879 din 30/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor;

51. Decizie nr. 447/2005 din 15/09/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 879 din 30/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie

52. Decizie nr. 2/2005 din 19/09/2005 a Comisiei Centrale Fiscale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 880 din 30/09/2005 pentru aprobarea soluţiilor privind aplicarea unitară a unor prevederi referitoare la taxa pe valoarea adăugată, convenţiile de evitare a dublei impuneri şi probleme de procedură fiscală;

53. Ordin nr. 1408/2005 din 22/09/2005, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 881 din 30/09/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind operaţiunile cu titluri de stat emise în formă dematerializată;

54. Regulament din 22/09/2005, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 881 din 30/09/2005 privind operaţiunile cu titluri de stat emise în formă dematerializată;

55. Decizie nr. 425/2005 din 13/09/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 882 din 30/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 373³ din Codul de procedură civilă;

56. Decizie nr. 444/2005 din 15/09/2005 a Curţii Constiuţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 870 din 28/09/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii.

135

VII. Recenzii şi semnale editoriale

Semnale editoriale

Ion Traian Stefanescu, Modificările Codului Muncii comentate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005.

Marin Voicu Jurisprudenţa comunitară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005

Ovidiu Tinca Drept comunitar general, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005

Ovidiu Tinca Drept social comunitar, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005

Dumitru Mazilu Integrare europeană – Drept comunitar şi instituţii comunitare, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2005 Nicolae Voiculescu

Drept comunitar al muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005 Dragos Sebastian Bogdan

Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptruilor Omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

Corneliu Barsan Convenţia europeană a drepturilor omului – drepturi şi libertăţi, vol.I,Ed.

All Beck, Bucureşti, 2005. Drept procesual penal

Crişu, Anastasiu. Drept procesual penal. Partea specială. Bucureşti, Editura All Beck, 2005.

Gheorghe, Dumitru. Procesul penal. Judecata în primă instanţă. Bucureşti, Editura Editas,

2005. Pamfil, Mihaela Laura.

Drept procesual penal. Partea generală. Iaşi, Casa de editură Venus, 2005. Păvăleanu, Vasile, Iacobuţă, Ioan, Covalciuc, Mihai.

Drept procesual penal. Iaşi, Editura Panfilius, 2005. Curtea de Apel Craiova, Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică

judiciară, 2002-2003. Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2005. Curtea de Apel Târgu Mureş, Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de

practică judiciară, 2002-2004. Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2005. Uţă, Lucia, Jora, Cristian (coordonatori).

Culegere de practică judiciară. Semestrul I/2004. Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2005; Minea, Ştefan, Mircea, Chiriac, Lucian, Teodor, Costaş, Flavius, Cosmin.

Dreptul finanţelor publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005.

136

Turcu, Ion. Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar. Ediţia a-V-a

revizuită şi completată, vol. I-II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004. Recenzii Ion Dogaru, Drept civil. Contractele speciale, Ed. All Beck, Bucureşti,

2004, 1267 pagini.

Recenzie realizată de asist. univ. Iolanda Cadariu Lucrarea recenzată este un curs universitar realizat de către un colectiv de

cadre didactice şi practicieni sub directa coordonare a prof. univ. dr. Ion Dogaru. Lucrarea este una de amploare, cuprinzând 1267 de pagini, în care se realizează, într-o manieră comparatistă şi originală, o analiză complexă a principalelor contracte civile, precum şi a unor contracte specifice altor ramuri de drept înrudite cu dreptul civil, dar care îşi au rădăcinile în contractele civile tradiţionale.

Lucrarea de faţă este dedicată principalului act juridic generator de obligaţii, şi anume contractul, reuşind să surprindă dinamica relaţiilor contractuale în strânsă corelaţie cu evoluţia relaţiilor sociale care au determinat apariţia unor contracte noi, complexe, specifice societăţii moderne informatizate în care trăim.

Elementul de noutate pe care îl propune colectivul de autori al lucrării de faţă constă în reunirea sub acelaşi titlu atât a contractelor civile clasice (vânzare-cumpărare, schimb, donaţie, întreţinere, rentă viageră, locaţiune, depozit, împrumut, mandat, antrepriză, societate civilă, trazacţie), a unor contracte relativ recente (cum este contractul de asigurare), cât şi a unor contracte foarte noi, a căror apariţie a fost generată de dezvoltarea reţelelor de internet (contractele electronice), cu toată problematica pe care acestea o ridică (momentul şi locul încheierii, răspunderea contractuală, protecţia juridică a proprietăţii intelectuale).

De asemenea, autorii analizează şi o serie de contracte specifice altor domenii de drept, dar care îşi au bazele în contractele civile şi care exced abordării clasice a problematicii contractuale civile. Astfel, sunt analizate contractele de editare, de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală, de comandă, de software, contractele comerciale de mandat, de comision, de agenţie, de leasing, contractul de concesiune (specific domeniului administrativ), precum şi aşa-numitele « contracte judiciare » care au la bază acordul de voinţă al părţilor implicate – mutuus consensus (autorii includ aici divorţul prin acordul părţilor, adopţia, poprirea, convenţiile asupra probelor).

Sunt luate în discuţie şi raporturile juridice specifice cu element de extraneitate care decurg din contractele de vânzare-cumpărare internaţională, contractul de schimb internaţional sau din contractele de transport de mărfuri pe calea ferată internaţională.

Contractele care fac obiectul lucrării de faţă sunt analizate sub aspectul definiţiei pe care o comportă, a condiţiilor generale de validitate (capacitate de a

137

contracta, consimţământul părţilor, obiectul şi cauza contractului), precum şi a celor speciale, acolo unde este cazul (formă, autorizaţii prealabile), a efectelor pe care le produc, atât în sfera relaţiilor dintre părţile contractante, cât şi faţă de terţele persoane neparticipante la încheierea lor.

În elaborarea lucrării s-a folosit un bogat material bibliografic (552 de lucrări – autori români şi străini). Relaţiile contractuale sunt analizate în sistem comparatist, lucrarea conţinând aspecte de drept comparat, dar şi aspecte de ordin istoric, îmbinând armonios teoria cu practica judiciară.

Lucrarea reflectă şi tendinţele de modificare a Codului Civil român în încercarea de a adapta legislaţia internă celei din Uniunea Europeană şi circuitului contractual internaţional. Proiectul de modificare a Codului Civil aduce ca noutate reunirea în acelaşi act normativ a unor contracte reglementate prin norme speciale (cum ar fi, de exemplu, contractul de asigurare), precum şi a unor contracte specifice altor ramuri de drept (de exemplu, contractul de comision, de consignaţie, de de expediţie, de transport).

Cursul de drept civil recenzat se impune ca o lucrare de referinţă în domeniu, fiind adresat atât studenţilor, cât şi juriştilor, teoreticieni sau practicieni ai dreptului. Prin amploarea şi complexitatea problematicii studiate, lucrarea constituie o importantă şi valoroasă contribuţie la modernizarea şi dezvoltarea relaţiilor contractuale civile şi nu numai.

Daniel Dascălu, Cătălin Alexandru, Explicaţiile teoretice şi practice ale codului de procedură fiscală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005

Recenzie realizată de prep. univ. Lucian Arnăutu

La Editura Rosetti, în anul 2005 a apărut o lucrare de real interes în

domeniul fiscal şi procedural fiscal: „Explicaţiile teoretice şi practice ale Codului de procedură fiscală”, elaborată de Daniel Dascălu şi Cătălin Alexandru.

Lucrarea menţionată reprezintă un act de pionierat în materie, fiind prima care abordează, atât din perspectivă teoretică dar şi din punct de vedere practic problematica vizată de Codul de procedură fiscală.

Lucrarea prezintă o structură similară cu cea a Codului de procedură fiscală, fiecare titlu şi capitol din actul normativ menţionat fiind analizat, explicat şi coroborat cu alte dispoziţii legale aflate în strânsă legătură.

De asemenea, autorii au punctat şi o serie de aspecte de lege ferenda, vizând o perfecţionare a legislaţiei procedural fiscale.

Autorii (care, de altfel au participat şi colaborat activ şi la însăşi elaborarea concretă a Codului de procedură fiscală) au evidenţiat în cuprinsul lucrării atât vechea reglementare în materie, cât şi noua legiferare, amintind şi unele discuţii ce au fost purtate în cursul elaborării Codului, pentru a reliefa cât mai precis motivele pentru care s-a recurs la actuala reglementrare. De altfel, autorii înşişi precizează că: „prezenta lucrare a fost scrisă plecând, pe de o parte, de la experienţa discuţiilor din grupul de lucru ce a funcţionat în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, iar pe de

138

altă parte, de la unele aşteptări ale autorilor cu privire la acest act normativ şi la aplicarea sa în practică, fără a ignora nici un moment inconsecvenţa şi timiditatea instanţelor de judecată, manifestată în soluţiile pronunţate în litigiile de natură fiscală”( p. 21).

Din aceste considerente, putem observa că lucrarea de faţă conţine puţine elemente de practică judiciară, Codul de procedură fiscală aflându-se la începutul existenţei sale, (fiind adoptat în urmă cu mai puţin de doi ani, prin Ordonanţa de Guvern nr. 92/2003, aprobată prin Legea nr. 174/2004, ulterior modificată şi republicată). Pe de altă parte, întrucât nici instanţele judecătoreşti nu au manifestat un punct de vedere unitar asupra anumitor aspecte de procedură fiscală, autorii nici nu au putut surprinde o practică unitară sau o direcţie pe care instanţele să o urmeze cu predilecţie.

Practic, prin adoptarea Codului de procedură fiscală şi prin editarea unei lucrări de literatură de specialitate care abordează aceeaşi materie, putem constata apariţia unei noi discipline şi a unei noi ramuri de drept: dreptul procedural fiscal.

În acest sens, lucrarea „Explicaţiile teoretice şi practice ale Codului de procedură fiscală”, elaborată de Daniel Dascălu şi Cătălin Alexandru reprezintă un prim şi deosebit pas în conturarea unei doctrine specializate în materia dreptului procedural fiscal.

Ştefan Mircea Minea, Lucian Teodor Chiriac, Flavius Cosmin Costaş, Dreptul finanţelor publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005, 502 pagini

Recenzie realizată de lect. univ. drd. Nadia Cerasela Dariescu

Lucrarea recenzată se numără printre puţinele care surprind noua configuraţie a dreptului finanţelor publice dată de edictarea în anul 2003 a Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală. Prin urmare, interesul ştiinţific şi practic pe care-l suscită această lucrare este cât se poate de mare, întrucât ea reflectă dezvoltarea actuală impresionantă a Şcolii de drept financiar de la Cluj.

Tratatul este structurat pe titluri, capitole şi secţiuni. În Titlul I intitulat Noţiuni introductive autorii se ocupă de definirea şi studierea conceptelor de finanţe, de drept financiar şi fiscal, precum şi de individualizarea dreptului finanţelor publice ca ramură distinctă a dreptului românesc. Titlul al II-lea intitulat Dreptul financiar prezintă conţinutul sistemului bugetar (insistând asupra bugetului statului), procedura bugetara (de la elaborarea proiectului de buget şi până la răspunderea juridică antrenată de nerespectarea regulilor procedurii bugetare), împrumutul public, sistemul cheltuielilor publice şi controlul financiar şi auditul financiar ( o atenţie deosebită fiind acordată organelor de control financiar şi evaziunii fiscale). Titlul al III-lea intitulat Dreptul fiscal îl familiarizează pe cititor cu noţiunile de fiscalitate, politică fiscală, contribuabili şi îl ajută să descifreze sistemul veniturilor publice. În capitole separate sunt tratate extensiv impozitele directe, cele indirecte şi impozitele şi taxele locale. O secţiune specială este dedicată taxelor de timbru (judiciare, pentru activitatea notarială şi extrajudiciare). Ultimul titlu este consacrat

139

Procedurii fiscale care este analizată atât din punct de vedere al principiilor şi etapelor specifice cât şi din punctul de vedere al colectării şi stingerii obligaţiilor fiscale. Un capitol distinct este consacrat procedurii soluţionării contestaţiilor introduse împotriva actelor administrative fiscale.

Cartea se remarcă prin tratarea minuţioasă, într-un stil limpede, accesibil şi unei persoane cu mai puţine cunoştinţe juridice a instituţiilor esenţiale ale Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală. De asemenea, paginile lucrării recenzate privind impozitele indirecte cristalizează conţinutul a sute de norme juridice risipite prin alte acte normative speciale privind vămuirea, Taxa pe valoare adăugată, impozitarea veniturilor independente, a veniturilor din salarii, din activităţile agricole şi chiar din jocurile de noroc.

Prezentarea regimului taxelor de timbru transformă această lucrare într-un instrument preţios pentru fiecare jurist, soarta proceselor depinzând mai înainte de toate de un minuscul petec de hârtie numit timbru judiciar şi de o chitanţă care atestă plata taxei judiciare de timbru în cuantumul legal. Chiar şi persoanele care nu-şi petrec viaţa prin sălile tribunalelor ar trebui să citească măcar această parte pentru a descoperi care este justificarea sumelor considerabile de bani pe care trebuie să le plătească unei entităţi impersonale atunci când acceptă o moştenire sau când cumpără o casă.

Studierea căilor de contestare a actelor administrative fiscale reprezintă o altă parte a de interes general a acestei lucrări. Contribuabilul sau plătitorul este informat asupra mijloacelor legale pe care le are la îndemână pentru a lupta împotriva unei racile străvechi a societăţii româneşti: abuzurile organelor financiare şi fiscale.

Prin prezentarea celor mai importante organizaţii financiare internaţionale (Fondul Monetar Internaţional şi Grupul Băncii Mondiale) cartea îi clarifică cititorului semnificaţia unor acronime rostite periodic la jurnalele de ştiri cu oarecare teamă.

Lucrarea prezintă într-un mod convingător consecinţele nefaste ale evaziunii fiscale generalizate din România care justifică măsurile aspre de combatere ale acestui fenomen adoptate în legislaţia recentă. Cititorul este astfel responsabilizat şi invitat să chibzuiască de două ori înainte de a se sustrage plăţii impozitelor cuvenite statului.

Opera recenzată poate fi parcursă pe cel puţin trei niveluri: cel al omului care doreşte să-şi completeze cultura civică, cel al studentului la drept care face abia acum cunoştinţă cu noţiunile fundamentale ale acestei vaste ştiinţe nedreptăţite şi cel al savantului preocupat de subtilităţile legislaţiei financiare şi fiscale în permanentă schimbare. Tocmai această deschidere către diverse categorii de cititori recomandă lucrarea drept o piesă de bază a unei biblioteci juridice contemporane.

140

Rocco Pafundi, Responsabilita sanitaria e diritti del malato, Editrice Ianua, Roma, 2001, 156p

Recenzie realizată de asist.univ.drd. Raluca Simion

Cartea se vrea a fi un manual privind responsabilitatea celor implicaţi activ

în sistemul sanitar – aici în special cel italian – în cazul efectuării greşite sau insuficiente a actului medical. Nu întâlnim o abordare rigidă, care este proprie, de regulă, unui manual, iar volumul surprinde şi prin claritatea structurii şi a exprimării. Nu e însă şi o abordare superficială; dimpotrivă! Sunt abordate varii ipostaze ale culpei medicale, precum şi posibile consecinţe ale respectivelor situaţii pa baza unor dezbateri teoretice exemplificate, pentru fiecare capitol, cu speţe referitoare la tema analizată. De asemenea, autorul comentează nu doar situaţia de bază, a medicului care îşi exercită profesia într-un spital de stat, ci se referă atât la clinicile private, căt şi la personalul auxiliar din cadrul acestor instituţii, la cei care sunt responsabili de corecta realizare a analizelor, la farmacişti şi la producătorii de medicamente.

Autorul precizează că dificultăţile şi particularităţile prestării actului medical pot fi determinate atât de gravitatea intrinsecă a bolii, de noutăţile pe plan medical pe care aceasta le implică sau de lipsa remediilor terapeutice adecvate, dar şi de starea generală a pacientului sau de circumstanţele nefavorabile legate de momentul când şi locul unde medicul este constrâns să-şi aplice cunoştinţele.

În legatură cu aceste condiţii, dar şi cu nenumărate alte detalii ale activităţii medicale, sunt prezentate consecinţele pe plan legal: răspunderea civilă contractuală, dar şi răspunderea penală a cadrului medical, precum şi încheierea asigurărilor de malpraxis medical. Mai rare sunt elementele referitoare la răspunderea disciplinară. Autorul nu face precizări extrem de detaliate, referitoare la anumite tipuri de contracte şi consecinţele acestora sau la implicaţiile pe plan penal ale comportamentului specific în unităţile sanitare ci, abordând totuşi chestiuni de fineţe ale urmărilor pe care le-ar putea avea un litigiu de malpraxis medical, arată reguli aplicabile în aproape orice situaţie de răspundere a cadrelor medicale.

În cele şaisprezece capitole ale volumului, pe lânga tipurile de răspundere medicală precum şi cazurile extrem de interesante legate de variatele ramuri medicale (chirurgie, anesteziologie, ginecologie, etc.) Rocco Pafundi abordează însă şi subiecte delicate care ţin, în special, de etica medicală şi care au dat naştere la varii interpretari în literatura de specialitate, de-a lungul timpului: transplantul de organe, clonarea, eutanasia, refuzul de a acorda sau accepta ajutorul medical.

De asemenea, întalnim şi un capitol referitor la consimţământul pacientului şi obligaţia medicului de a-l informa cu privire la implicaţiile actului medical, capitol ce conţine explicaţii importante, în mod deosebit pentru posibilul cititor român, din perspectiva proaspetei introduceri a „consimţământului victimei” ca şi cauza justificativă în Codul Penal Român.

Deşi nu luminează problematica stabilirii culpei medicale – „Responsabilita sanitarea e diritti del malato” compensează acest neajuns prin multe alte informaţii esenţiale pentru domeniul de referinţă. E o bucurie de carte.

141

VIII. Viaţa studenţească

Începutul de an

Student Liliana Rotariu Începutului de an universitar îi sunt specifice întotdeauna bunele

intenţii...Cu toţii plecăm la drum cu promisiuni de seriozitate şi gânduri „măreţe” care se vor mai estompa, probabil, pe parcurs.

Deschiderea anului şcolar se desfăşoară într-o atmosferă efervescentă, emoţiile sunt mari, dorinţa de a cunoaşte pe măsură.

Cele mai mari emoţii sunt cele ale studenţilor din anul I, studenţi care pleacă pe drumul cunoaşterii cu vise, principii şi credinţe; bineînţeles, odată cu maturizarea, la unele dintre acestea vor renunţa treptat, înlocuindu-le cu obiective mai realiste. Trecând din lumea adolescenţei în cea a tinereţii noţiunea de responsabilitate îşi face simţită prezenţa şi îşi pune amprenta pe noile idealuri care apar în viaţa noastră: pregătirea pentru a deveni profesionişti cât mai buni. Acesta este experienţa mea, experienţa colegilor mei, experienţa unor generaţii întregi de studenţi. După trei ani de studenţie trebuie să recunosc, emoţiile anului IV sunt dublate de grija şi incertitudinea pe care le încerc gândindu-mă că va trebui să-mi găsesc un loc de muncă şi poate că sub acest aspect aştept încă mai mult de la Universitatea Mea, în special, dar şi de la societatea în care trăiesc.

Aflaţi cu „sabia” licenţei deasupra capului precum o ameninţare, deocamdată în surdină, cu sesiunea din decembrie apropiindu-se primejdios de repede, studenţii anului IV nu îşi mai permit luxul de a pierde începutul anului datorită stării de inerţie de după vacanţă. General vorbind, noul an universitar ne găseşte din nou în „casa noastră” (minunatul nostru sediu....şi spun asta fără falsă modestie), conştienţi de oportunitatea noastră de a studia în una dintre cele mai bune Universităţi din Moldova.

Închei într-o notă pozitivă şi doresc tuturor studenţilor multă putere de muncă, forţă intelectuală şi spirituală pentru a-şi găsi motivaţia de a învăţa.

142

În atenţia colaboratorilor Revistei

JURNALUL DE STUDII JURIDICE

1. Materialele trimise spre publicare vor fi scrise în Times New

Roman, la 1 rând, inclusiv notele de subsol. Formatul paginii este A4 (21x29,7 cm) cu margini de 2,5 cm sus şi jos şi 2, 5 cm în stânga şi dreapta.

2. În cuprinsul materialului, cu excepţia titlului acestuia, textul şi notele de subsol se culeg cu literă obişnuită, iar când este cazul, cu literă cursivă/italică. Nici în text, nici în notele de subsol nu sunt permise cuvinte sau fraze scrise cu caractere aldine/bold, ori integral cu MAJUSCULE.

3. Este obligatorie repsectarea normelor ortografice ale limbii române, impuse de Academia Româna (deci, între altele, scrierea cu â şi sunt, etc.)

4. În text şi în notele de subsol nu sunt permise prescurtări precum: prev.; disp.; H.G.; O.G.; O.U.G.; D.-L.; D.; L. etc. Se scrie denumirea completă, adică: prevăzut; dispoziţiile; Hotărârea Guvernului nr; Decretul Lege nr.; Legea nr. etc.

5. Indicarea oricăror acte normative se face numai prin numărul şi anul apariţiei, fără a se indica şi ziua adoptării (spre exemplu, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ).

6. Atât în text, cât şi în note, se scriu numai prescurtat: art. (articol); alin. (alineat); urm. (următorii), iar în notele de subsol se scriu numai prescurtat: p. (pagina ori paginile), t. (tomul), vol. (volumul).

7. În text şi în notele de subsol se scriu prescurtat numai unele din denumirile codurilor, şi anume: C.civ.; C.pr.civ.; C.pen.; C.pr.pen.; C.fisc.; C.pr.fisc.; C.com.. Nu se prescurtează, ci se scriu complet: Codul familiei; Codul muncii; Codul silvic; Codul vamal etc.

8. Nu se scrie v. ori vezi, ci numai a se vedea. 9. Denumirile oricăror instituţii (persoane juridice) române (de pilda:

Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii) se scriu întreg, fiind interzise prescurtările. Prin excepţie se pot prescurta: O.N.U.; U.E.; N.A.T.

10. Este interzisă – in text şi în notele de subsol – prescurtarea denumirii următoarelor instanţe: Curtea Constituţională; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Curtea Supremă de Justiţie), Curtea (Europeană) a Drepturilor Omului, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Numai în cuprinsul notelor de subsol, următoarele categorii de instanţe ori hotărâri se scriu exclusiv prescurtat, ca de pildă: Trib. Bucureşti (Tribunalul Bucureşti), Jud. Braşov ( Judecătoria Braşov), C. Ap. Cluj ( Curtea de Apel Cluj), S.civ, S.pen., S.com., S. de cont. adm. ( Secţia civilă, penală, comercială, de contencios administrativ), dec. ( decizia), sent. ( sentinţa), înch. ( încheierea).

143

11. În notele de subsol prenumele autorilor se scrie numai cu iniţiala (iniţialele), iar numele acestora se scrie complet (dar niciodata cursiv/italic, subliniat ori cu MAJUSCULE – afară, evident, de prima literă).

12. Dacă sunt doi-patru autori ai unei lucrări, se trec toţi, despărţiţi prin virgulă (nu prin conjuncţia şi). De pildă: C. Stătescu, C. Bârsan, S. Ghimpu. Dacă sunt mai mult de patru coautori, se scrie, după caz, numai numele primului şi în continuare ş.a. ori (dacă există) numele coordonatorului.

13. Denumirea (titlul) cărţilor (volumelor) sau a articolelor publicate în reviste de specialitate – româneşti sau străine – se scrie integral (fără prescurtări ori eliminări de cuvinte) cursiv/italic.

14. Toate publicaţiile (revistele de specialitate) se culeg cu titlu integral şi între ghilimele, fiind interzisă orice prescurtare. De pildă:

-“Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 2005 (nu M. Of. Nr. 145/2005);

- “Dreptul” nr. 3/2005, p...; - “Revista Română de drept” nr. 6/1985, p...;

15. Denumirile editurilor române ori străine se scriu complet, nu prescurtat. De pilda: Editura (nu Ed.) All Beck; Editura Lumina Lex; etc.

16. Modul de citare a volumelor (cărţilor) este următorul: iniţiala prenumelui şi numele, titlul exact şi complet (scris cursiv/italic, denumirea editurii, localitatea de apariţie, anul, pagina).

17. La volumele scrise de mai mulţi autori şi în care la fiecare capitol (titlu, parte, etc.) este nominalizat autorul, citarea se face astfel (exemple): C. Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, ca izvor de obligaţii (Răspunderea civilă delictuală), în “Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor” de C. Stătescu, C. Bârsan, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 121 şi urm.

18. Culegerile de decizii ale fostului Tribunal Suprem, ale fostei Curţi Supreme de Justiţie şi ale actualei Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie se citează astfel:

- Culegere de decizii (cu indicarea anului). De pildă: Culegerea de decizii 1985, p. 127.

Aşadar, deciziile se citează după cum urmează: Curtea Supremă de Justiţie, s.civ., dec. nr. 714/1999, în Buletinul

jurisprudenţei 1999, p. 105. 19. Dacă, de pildă, autorul Dan Chiriac doreşte să sublinieze un text

dintr-un citat ori să includă o paranteză într-un citat, se procedează astfel: - (s.n. – D.C.), adică sublinierea noastra, Dan Chiriac, scris în

paranteză; - (paranteza noastră – D.C.), adică paranteza noastră, Dan Chiriac.

20. În cazul adnotărilor (notelor jurisprudenţiale), se adnotează numai ultima hotărâre pronunţată în cauză (deci cea pronunţată în apel ori în recurs, după caz). Dacă nu s-a declarat apel/recurs se precizează aceasta pe sentinţa primei instanţe (ori pe decizia pronunţată în apel). Cele expuse nu se aplică dacă apelul/recursul s-a respins ca tardiv, nemotivat, netimbrat etc. (situaţie ce trebuie să rezulte dintr-o menţiune în acest sens pe sentinţa primei instanţe ori pe decizia instanţei de apel).

144

21. Toate lucrările şi jurisprudenţa citate se indică numai în notele de subsol. Nu se primesc materiale (studii articole, etc.) cu bibliografia şi jurisprudenţa trecute la sfârşitul acestora.

22. Notele de subsol se numerotează în continuare (iar nu începând cu nota 1 la fiecare pagina).

Date post:	07-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	micheline-sweet
View:	49 times
Download:	3 times

66789669 Jurnalul de Studii Juridice 2005

Documents