Revista română de psihodramănr. 3 / 2014

ISSN 2344 – 1062ISSN–L 2344 – 1062

Psihodrama

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 1

SSuummaarr

Editorial .................................................................... 2

Teoria în practică

Kinga Bakk-Miklósi – Muzica acțiunii, acțiunea muzicii noastre lăuntrice …………………………………………………….. 3

Angela Ionescu – Funcția tatălui în devenirea psihologică a copilului …………………………………………... 11

Gabriela Badea – Lupta cu monştrii sau Construirea rolurilor în copilărie ………………………………………………. 17

Brînduşa Bălăşa – Comunitatea 40plus …………….….. 21

Cercetare în psihodramă

Loredana Bănică – Drumul către lumea ta. Psihodramă pentru părinții copiilor cu autism ………………………..… 26

Evenimente

Éva Varró – A 7-a Conferință Națională de Psihodramă, conferință aniversară a 20 de ani de existență a Societății de Psihodramă „Jacob Levy Moreno” ....... 31

Arte şi carte

Crista Darie – Tango: o terapie de grup cu accente psihodramatice ……………………………………………………... 36

Laura Grama – Piesă de psihodramă: A fi sau a nu fi Dumnezeu sau Convertirea la psihodramă …………… 40

Editori: Anca Nicolae, Adela Mihaela Țăranu, Horațiu Nil Albini Comitet redacţional: Alina Ionescu,

Kinga Bakk-Miklosi, Simona Vlad,

Valentina Andrei

DTP: Anabela Hani

Copywrite foto copertă:

Mihai Zegrea

Comitet știinţific:

Hilde Gött – Formator şi Supervizor,

Președinte Psychodrama Institut für

Europa (PIfE)

Giovanni Boria – Psiholog clinician,

Psihoterapeut, Formator şi

Supervizor (AIPSIM), Directorul

Studioului de Psihodrama Milano

Dr. Angela Ionescu – Psihoterapeut,

Formator (ARPisC)

Dr. Éva Varró – Formator şi

Supervizor (SPLJM)

Prof.univ.Dr. Maria Roth – Formator

(SPJLM)

Dr. Radu Vulcu – Psiholog clinician

principal, Psihoterapeut, Formator

şi Supervizor (ARPsiC)

ISSN 2344 – 1062 Revista română de psihodramă ISSN–L 2344 – 1062 nr. 3 / 2014

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 2

În urmă cu puțin timp, la ultimul work-shop al Școlii de vară de psihodramă de la Cârțişoara, Transfăgărășan, organizată de ARPsiC, din iulie 2014, susținut de Maurizio Gasseau vorbeam de ciclurile inerente ale dezvoltării și devenirii, despre început, maturizare și exit, despre renaștere prin rădăcini nutritive și transformare.

La un an de la debutul Revistei de psihodramă în format electronic, ne bucurăm să dăm mai departe repere ale practicii și dezvoltării psihodramei în România în beneficiul tuturor celor interesați de ea, începători, avansați și maeștri.

Numărul trei al revistei conține texte valoroase care aduc în atenția noastră conexiunile profunde pe care psihodrama le-a stabilit cu arta – de această dată muzica, teatrul și dansul.

Autorii articolelor invocă fiecare în cheia lui universurile unui Eu și unui Tu/Altul aflate continuu în dialectica fuziune-individuare/alteritate, ca într-o poveste cu monștrii din anii magici ai copilăriei ori ca atunci când tu însuți devii magicianul într-o lume pe care nu o cunoști, ca într-o incantație eliberatoare,

ca în interiorul unui destin în care devii autorul rolurilor tale, ca într-un proces de naștere de universuri relaționale cu femei și bărbați care se trăiesc autentic pe ei înșiși, ori ca într-un dans de tango.

O piesa de psihodramă ne transformă în spectatori, apoi, cum e și firesc, în actori, într-o întâlnire pentru un joc de șah ai maeștrilor Moreno și Shakespeare.

O invitație la cea de-a 7-a Conferință Națională de Psihodramă ce va avea loc la Cluj în luna octombrie, cu tema „Memoriile viitorului – transgenerațional și transcultural în psihodramă”, anticipează întâlniri ce transcend hotare personale, generaționale și culturale.

Editorii

Editorial

Anca Nicolae Psihoterapeut,

Formator ARPsiC

Adela Mihaela Ţăranu Psihoterapeut SPJLM

Horaţiu Nil Albini Psihoterapeut, Formator

şi Supervizor SPJLM

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 3

MMuuzziiccaa aaccţţiiuunniiii,, aaccţţiiuunneeaa mmuuzziicciiii nnooaassttrree llăăuunnttrriiccee..

PPoossiibbiilliittăăţţii ccrreeaattiivvee ddee ccoommuunniiccaarree ppee ppaarrccuurrssuull ccoonnvveerrggeennţţeeii

ddiinnttrree ppssiihhooddrraammăă șșii eelleemmeenntteellee mmuuzziiccaallee

Kinga Bakk-Miklósi

Kinga Bakk-Miklósi este doctor în filologie (psiholingvistică), psihoterapeut specialist de psihodramă acreditat de Colegiul Psihologilor din România; are activitate didactică în cadrul Universității de Arte din Tg. Mureș (conferențiar universitar) și conduce Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul Universității. Preocupările sale actuale vizează domenii precum: psiholingvistica - bilingvismul, psihologia artei - arta actorului și psihodrama. Conduce grupuri de autocunoaștere și de dezvoltare personală.

1. Introducere

Muzica în psihodramă este o posibilitate suplimentară de autoexprimare - aceasta este atât concluzia cât și ideea mea introductivă.

În concepția și experiența mea, posibilitatea creată prin genurile muzicale, cadența, ritmul, tonalitatea, sunetele redate de instrumentele muzicale sunt nuanțe ale muzicii, respectiv ale vieții mele, pe care care le gust zilnic, care mă sprijină să trăiesc mai profund viața de toate zilele, sărbătorile mari și sărbătorile vieții cotidiene. Trăirea lăuntrică a vieții create de muzică mi se pare un miracol, cântarea acesteia potrivit posibilităților reprezintă un proces de autocunoaștere special, cu efecte în cele mai adânci straturi ale personalității.

Prezentul studiu susține ideea de mai sus și faptul că întâlnirea dintre psihodramă și muzică este o regăsire care în percepția mea va avea rezultatul scontat, acela că psihodrama beneficiază de accentul binemeritat și în același timp se accentuează dreptul la existență al acestui curent de terapie prin arte.

Prezenta lucrare este și o întâlnire personală, o trecere în revistă a „genului”, care nu este nou (și alții au

beneficiat/beneficiază de ea), iar în ceea ce mă privește a stârnit plăcerea de a acționa, intenția de experimentare, stare ludică, surprize, câteodată nedumerire, şi mult zâmbet.

Este de asemenea o întâlnire dintre „psihodrama muzicală” şi membrii grupului de autocunoaştere. Potrivit părerilor exprimate, aceștia au avut oportunitatea de a cunoaşte o metodă personalizată, utilă, perceptibilă în mod neobişnuit, o posibilitate onestă de autoexprimare şi dezvoltare.

Abordez prezenta temă din perspectiva psihodramei, a procesului de dezvoltare a personalității şi de autocunoaştere, iar muzica o percep de pe poziția unui ascultător/amator, pe baza trăirilor provocate de ea, ca un individ care consideră că tonalitatea, ritmul muzicii trebuie

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 4

trăite şi că aceasta trebuie să stârnească şi să stimuleze dorința de acțiune. Astfel muzica devine de multe ori călătoria interioară spre descoperirea şi găsirea sunetelor, ritmurilor noastre lăuntrice, fiind în acelaşi timp o manifestare exterioară.

Finalizez prezenta introducere cu ideea cu care am început aprofundarea mea în prezenta temă:

Psihodrama, ca oricare acțiune ori întâmplare are muzica și ritmul ei special, recunoaşterea, descifrarea acestora fiind însăşi procesul de autocunoaştere. Descoperirea muzicii noastre lăuntrice şi crearea acesteia în acțiune este cea mai autentică şi naturală autoexplorare, pe parcursul căreia cuvintele nu sunt îndeajuns de potrivite iar dorința de înțelegere este prescrisă de minunata rezonanță a sentimentelor.

2. Punctele de legătură dintre psihodramă şi terapia prin muzică potrivit concepţiei lui Joseph J. Moreno

Terapia prin muzică şi psihodrama sunt două curente de terapie diferite, însă dispun de multe caracteristici complementare, similare din mai multe puncte de vedere.

Terapia prin muzică este un proces orientat spre obiectiv, pe parcursul căruia terapeutul sprijină pacientul în dezvoltarea, menținerea sau restabilirea stării de bine prin utilizarea legăturilor create de impresiile provocate de muzică şi forța dinamică a schimbării (Bruscia 1989, in. J. J. Moreno 2007).

Psihodrama este metoda prin care indivizii pot fi sprijiniți în identificarea dimensiunilor psihologice ale problemelor lor, prin interpretarea stării de conflict, în locul exprimării acestora prin cuvinte (Blatner 1988, in. J. J. Moreno 2007).

Muzica deci este esențială în procesul terapiei prin muzică, precum exprimarea dramatică este mijlocul indispensabil al revelației psihodramatice. „Prin experiența de eliberare a exprimării dramatice, scena psihodramei asigură o realitate orientată către acțiune dar în acelaşi timp protejată, în care problemele pot fi aduse la suprafață în mod dinamic, prin intermediul conducătorului şi al grupei” (J. J. Moreno 2007:16).

Atât terapia prin muzică cât şi psihodrama sunt metode active, centrate pe acțiune, care atrag în mod activ membrii grupului în proces, în activitatea de autocunoaştere sau destinată altui scop. Mijlocul de comunicare al participantului în terapia prin muzică este deseori un instrument muzical şi printr-o improvizație muzicală acesta exprimă sentimentele, starea sa. Protagonistul psihodramei care joacă diferite roluri se prezintă prin acțiune, proces pe parcursul căruia improvizația şi spontaneitatea joacă un rol la fel de important.

Membrii grupului sesiunilor de terapie prin muzică urmăresc în linişte, în mod retras evenimentele, la fel cum procedează şi membrii grupului care alcătuiesc audiența protagonistului. Cu toate că niciunul dintre membrii grupului nu prezintă reacție vehementă, se implică profund pe mai multe planuri în eveniment şi în experiența trăită, pot deveni chiar protagonişti ascunşi şi pot avea trăiri cathartice.

Atât modul de exprimare muzical cât şi cel dramatic sunt posibilități alternative de comunicare, unde nonverbalitatea este deopotrivă importantă.

În ceea ce priveşte muzica acțiunii şi acțiunile muzicii, iată câteva dintre observațiile lui Condon (1980). Acesta investiga micro-mişcările indivizilor în timpul discuției şi a observat că dacă ascultătorul este în totalitate atent la ceea ce spune vorbitorul, ascultătorul se mişcă în sincronitate ritmică cu vorbitorul.

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 5

Astfel, pe parcursul dialogului se desfăşoară un dans ritmic, o legătură ce este o formă a rotirii ritmice, o pulsație comună care se formează pe parcursul vibrației elementelor care se țin aproape unul de celălalt. Astfel comunicarea eficientă corespunde legăturilor ritmice.

Dacă introducem elementele muzicale în psihodramă putem intensifica comunicarea dintre membrii grupului. Rolul muzicii în psihodramă este să intensifice, să sprijine şi să reflecte interacțiunile verbale. Dacă protagonistul dispune de sprijin muzical în timpul dialogului, se implică şi mai profund şi mai intensiv în curentul ritmic (J. J. Moreno 2007:17).

Legătura dintre muzică şi psihodramă, aparținerea unuia de cealaltă este profundă şi determinată cultural şi istoric. Această legătură se prezintă în lumea demnă de respect a tradițiilor muzicii şi vindecării, de asemenea în contextul muzică-teatru, muzică-filmului, această poziționare îndemnând la reconsiderarea gamei de mijloace a practicii clinice moderne.

Muzica şi psihodrama se orientează în direcția spontaneității şi a exprimării fără limite, variate, diversificate, creative a sentimentelor, integrarea psihodramei muzicale în rândul posibilităților terapeutice creând o metodă nouă şi specială.

3. Efectul improvizaţiei în muzică şi psihodramă

Improvizația se bazează pe spontaneitate şi este parte integrantă a terapiei prin muzică activă. Prin im-pre-vizibil (nevăzut), im-pro-visation, exersăm cum să procedăm cu ceea ce ne este nou. Poate fi o noutate lipsa - pierderea cuiva sau a ceva ce ne-a fost important; o capacitate, o situație, o altă persoană. Şi poate fi ceva absolut nou ceea ce apare din senin: un mandat, o datorie, o sarcină sau o boală letală.

Muzica şi acțiunea implicate în evocarea situațiilor de viață facilitează schimbarea activă: „a face ceva” cu ceea ce a sosit din exterior. Să fie un mijloc în mâna/gâtul/inima sa, care exclude din start ca senzația de neputință şi aservire. Într-un cuvânt oferă posibilitatea unei soluții.

Astfel, tema improvizației muzicale poate deveni orice: teama de ceva, speranța, boala, vindecarea, reîntoarcere într-o situație de viață anterioară, trăirea unei posibile situații de viitor. Combinația situația de viață imaginată (vizualizată) şi prezența activă concretă facilitează trăirea actuală, conștientă, în urma căreia devine imposibilă absența perspectivelor.

Improvizația spontană muzicală şi/sau activă pornește de la starea de moment şi duce undeva: oferă formă, ritm şi dinamică, sonoritate şi tonalitate pentru ceva cu care nu avem cum să operăm în mod rațional. Prefigurează un viitor care ajută să existăm în prezent, oferă un fel de suport (moral).

4. Muzica acţiunii

Fiecare întâmplare exterioară şi interioară poate să se califice ca acțiune, manifestarea concretă de mişcare nu este nici motivul şi nici consecința exclusivă a acțiunii de tip psihodramatic. În acelaşi timp însă, în concepția mea, fiecare acțiune are muzica, melodia, ritmul şi pulsația sa perceptibilă sau existentă şi reprezentabilă.

Grupurile întâlnite de mine până acum au avut (au) muzica lor specifică, unică, creată din melodia și ritmul individual, izvorât din personalitatea membrilor grupurilor. Partitura muzicală a grupului se creează în prezent, fiind formată, finisată prin acțiunile lăuntrice şi cele externe.

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 6

Pentru a putea vorbi de muzica grupului este indispensabil să găsim muzica, melodia noastră lăuntrică individuală, pulsația acesteia, respectiv să facilităm manifestarea acestora. Ritmul trăirilor noastre este „expresiv”, şi dacă se manifestă, poate spune multe și fără cuvinte despre dinamica, intensitatea acestora. Însă nu se dovedeşte a fi evident şi unanim găsirea muzicii noastre lăuntrice care să ne şi inspire către acțiunea interioară sufletească.

Selectarea melodiei actuale din repertoriul orientării către interior, a liniştii interioare sau a zarvei interioare, nu este o sarcină uşoară de autocunoaştere. Ea presupune o atitudine deschisă, o atitudine congruentă în sensul rogersian al cuvântului, care, dacă într-adevăr se întâmplă, relaxează, dezleagă inhibiții, eliberează şi ne face să fim mai receptivi. O asemenea atenție internă aprofundează simultan către interior şi deschide porți, oportunități către exterior. Acest lucru înseamnă că odată ce descoperim sunete şi ritmuri interioare cât mai clare, va fi mai clară şi liniştitoare relația noastră cu lumea exterioară, cu mediul în care trăim, cu membrii grupului şi cu liderii.

A lăsa frâu liber ritmului intern nu presupune cunoștințe ori competențe muzicale. Astfel de libertate stârnește un „auz lăuntric” și o atenție internă care facilitează manifestarea spontaneității, a exprimării autentice, mai mult, le fructifică. După părerea mea, ceea ce se declanșează ca rezultatul final al acestei explorări lăuntrice este muzică chiar dacă nu este armonioasă, chiar dacă este mai puțin inteligibilă sau chiar dacă poate fi urmărită cu dificultate. Este dreptatea și melodia sufletului, care nu se dezmint.

În cazul în care exprimarea prin muzică este urmată de exprimarea verbală și de conștientizare, vorbim despre o procesare exhaustivă. Asta în cazul în care este vorba despre sentimente, întâmplări care pot fi redate și exprimate. În opinia mea există și întâmplări inexprimabile, interioare și exterioare ale grupului pentru care exprimarea prin muzică și instrument muzical poate fi un mijloc (provizoriu) din gama manifestărilor posibile. Acestea vor putea fi exprimate cândva, sau poate niciodată. La nivelul grupului, muzica este o posibilitate de comunicare, este o oportunitate pentru înlăturarea trecerii sub tăcere a

proceselor interne, pentru resemnarea în ce privește exprimarea trăirilor sufleteşti.

5. Acţiunea muzicii zene: interpretarea principiilor lui Zoltán Kodály în perspectiva secolului XXI, din punct de vedere psihodramatic

Zoltán Kodály (1882–1967) este un compozitor maghiar renumit, totodată şi un savant al muzicii, profesor de muzică şi cercetător al muzicii populare, recunoscut în opinia publică nu numai pentru compozițiile sale, ci şi pentru principiile sale privind predarea muzicii care oferă puncte de sprijin remarcabile în cercetarea sistemului de efecte psihologice ale muzicii.

În cele ce urmează voi interpreta câteva dintre ideile sale din punctul de vedere al conducătorului de grup psihodramatic, deoarece pe parcursul lecturilor mele am constatat că „suntem pe aceeași lungime de undă”, cu toate că abordarea se efectuează din perspective diferite.

Introduc pentru început principiul lui Kodály care m-a pus pe gânduri și mi-a stârnit cheful de a experimenta în spațiu și timp psihodramatic muzica ce face ca acțiunea să fie mai vioaie, mai ageră și mai profundă. Potrivit lui Kodály (1929) cântecul, muzica eliberează, încurajează, ne vindecă inhibițiile și timiditatea, ameliorează condiția corporală-sufletească, este un bun stimulent pentru desfășurarea muncii, în sensul că vom fi mai apți la muncă, ne îndeamnă să fim mai atenți atât spre exterior cât și spre interior.

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 7

Astfel muzica nu selectează iar convingerea mea este că se impune în orice context, atât în spațiu cât și in timp psihodramatic. Potrivit experiențelor mele, muzica, sunetul, ritmul ne îndeamnă la acțiune, este un cod de chemare la muncă cu care se pare că mai tot indivizii au legături pozitive. În majoritatea cazurilor asigură o atitudine de deschidere, un cadru care declanșează ecou în profunzimi a cărui manifestare treptată are forță terapeutică, de vindecare.

Muzica în același timp este un mijloc psihodramatic, care oferă cadru (de exemplu la începutul și finalul sesiunilor). De asemenea, sunt convinsă că introducerea ritualurilor muzicale are o valoare aparte, care pe lângă efectul de creare a siguranței consolidează coeziunea grupului, sentimentul aparteneței la grup, crearea și aprofundarea încrederii etc.

Potrivit lui Kodály (1929) muzica este destinată să cunoaștem mai bine, să excelăm și să desăvârșim lumea noastră lăuntrică. Legendele populare consideră muzica ca având origine divină. Iar unde se prefigurează limitele cunoașterii umane, muzica le excede spre o lume care nu poate fi cunoscută, ci doar presimțită.

Este o caracteristică nativă a omului că formează cumva sunet, ritm. De exemplu, în societatea antică oamenii cântau împreună înainte de vânătoare pentru a reduce teama și a modera tensiunea psihică. Efectul muzicii nu s-a schimbat, iar în context psihodramatic aceasta sprijină descărcarea tensiunii, poate exprima ceea ce altfel pare inexprimabil. Comunicarea prin sunetele muzicii se declanșează dacă există încrederea și acceptarea adecvată. Nu presupun și nu afirm că asta se întâmplă pe parcursul începutului, mijlocului sau finalul procesului de grup. Dacă într-adevăr se declanșează, probabil se creează acel nivel de încredere și acceptare în cadrul grupului, care este presimțit de fiecare membru al grupului. Cu toate că ne exprimăm diferit prin această metodă, este totuși un limbaj comun deoarece muzica intră mult mai mult în profunzimi decât cuvântul, fiind capabilă să exprime și ceea ce este de neexprimat prin cuvinte.

Muzica este hrană sufletească și nu poate fi înlocuită cu nimic. Cine nu trăiește cu ea, trăiește și moare în

anemie spirituală… Viață spirituală deplină nu există fără muzică. Există regiuni ale sufletului în care pătrunde doar muzica – mărturisește Kodály în 1929 (Barkóczi Ilona – Pléh Csaba, 1977).

Muzica poate fi una dintre sursele de energie ale psihodramei, ale proceselor de grup, ale conducătorului de grup și ale membrilor grupului. Psihodrama oferă spațiu, oportunitate pentru interpretarea și propagarea muzicii, pentru utilizarea ei în scop terapeutic. Muzica poate fi deci parte integrantă a psihodramei, ambele pot forma o diadă funcțională care, „pusă la încercare”, avem convingerea că va produce efecte remarcabile.

Există regiuni ale sufletului în care pătrunde doar muzica – afirmă Kodály, adică dispunem de întâmplările, experiențele proprii, conflicte, trăiri, resurse externe și interne, a căror exprimare întâmpină dificultăți. Oportunitățile însă nu se epuizează odata cu verbalizarea, în asemenea cazuri muzica, sunetul, ritmul instrumentului muzical sunt deopotrivă vii. Inexprimabilul nu mai stânjenește, sunetul lăuntric/melodia interioară răsună cu o forță primitivă, fiind muzică chiar dacă efectul pare un haos total.

Muzica este o formă de expresie artistică – am putea spune, în care nu-și au locul cântarea disonantă, utilizarea neîndemânatică a instrumentelor, nepriceperea, haosul, necunoașterea partiturii etc. În muzica psihodramei toate

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 8

acestea își găsesc locul, pot avea chiar valoare artistică, deorece fiecare sunet regăsit învie câte un sentiment, o amintire, o experiență, o pornire, dispoziție, trăire care doresc să se desprindă din drumul lor lăuntric.

Muzica este o latură inerentă a vieții noastre, lumea acesteia este invizibilă, însă o percepem și simultan constatăm că ceva se deschide în noi și ne poartă într-o lume imperceptibilă, inexprimabilă. Muzica acționează în primul rând prin încărcătura emoțională, la fel ca psihodrama. Aș putea spune chiar că prietenia psihodramei cu muzica este evidentă: limba lor maternă este aceeași - limbajul sentimentelor, iar a doua limbă folosită de este nonverbalul, comunicarea fără cuvinte.

Baza receptării conținutului muzicii este trăirea ei în plan emoțional, așa cum se întâmplă și în practica psihodramei: ceea ce simțim acum vom înțelege cândva. Înțelegerea nu este de rang secundar în psihodramă, dar în momentul prezent nu se considera a fi imperioasă.

O altă caracteristică comună a muzicii şi psihodramei este faptul că descoperirea conştientă a esteticului inerent în acestea înseamnă un plus de îmbogățire. Esteticul muzicii, respectiv esteticul acțiunii, nu sunt beneficii auxiliare în psihodramă. Am în vedere inclusiv atitudinea față de categoriile frumosului şi urâtului, admiterea acestora de exemplu vis-à-vis de decorurile scenei.

În concepția lui Kodály (1929) cântatul, producerea muzicii, este cea care duce în modul cel mai direct la trăirea propriu-zisă a muzicii. Sunetele şi efectul acestora în cele mai multe cazuri creează legături spontane legate de trăiri concrete de factură emoțională. Textul este deopotrivă parte a sunetului cântecului, precum este melodia. Cine „cântă din inimă” se identifică cu conținutul textului, care poate avea efect de dezlegare a anxietății, a tensiunii.

Doresc să prezint în cele ce urmează o întâmplare desfăşurată în cadrul unui grup care m-a inspirat de când mă ocup de această temă. Am numit-o „perlă a psihodramei muzicale” și o voi reda în continuare sub forma unui studiu de caz.

M.K. are 23 ani, studiază muzica, s-a căsătorit cu un an în urmă și are un băiețel de şase luni. Participă la grupul de autocunoaştere prin psihodramă deoarece se gândește să aleagă calea terapeutică în cariera sa, deci consideră importantă descoperirea laturilor sale interioare.

În cadrul psihodramei, M.K. exprima des anxietate în legătură cu copilul şi relația ei de cuplu, declara că iubeşte foarte mult persoanele amintite dar în compania lor nu poate fi ea însăşi. Parcă ceva ar fi o piedică în a se manifesta, în a fi într-adevăr prezentă.

La una dintre sesiuni s-a angajat într-un joc de protagonist, determinată să obțină o soluție legată de o relația anterioară, de sentimentele, aşteptările, dezamăgirile trăite în acea relație. A ieşit la iveală şi faptul că sarcina nedorită rezultată din această legătură „s-a finalizat” prin avort, evenimentul declanșând acest sentiment că nu poate fi ea însăşi. Protagonista a concretizat faptul că are remuşcări intense legate de copilul neacceptat, ceea ce o împiedică să se bucure cu adevărat de copilul născut şi să fie o mamă devotată.

Scena jocului de protagonist pe care o evoc în cele ce urmează se desfăşoară după avort: K. se află într-un salon de spital în compania mai multor persoane având acelaşi destin, negăsindu-şi locul, plângând în interior, apoi plângând în hohote. Am inițiat un interviu psihodramatic cu ea pe parcursul căruia, pe lângă scenariul obişnuit, am exprimat

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 9

impresia mea față de cele auzite, ceea ce a declanşat un proces profund în K. Afirmația mea a constatat în exprimarea faptului că nu a avut posibilitatea să-și ia rămas bun de la copilul ei nenăscut.

Odată ce a auzit cuvântul de chemare/codul „rămas bun”, după câteva secunde în liniște și pline de încordare, K. a izbucnit în plâns cu hohote, apoi a început un cântec de tip mantră, legănându-se în tot acest timp, într-o reacție cât se poate de spontană. Nu o citez cuvânt cu cuvânt, dar esența a fost următoarea:

Micuțul meu, micuțul meu, iartă-mă,

Te iubesc, iartă-mă!

Te trimit înapoi de unde te-am primit,

Ai grijă de mine şi de copilul meu,

Micuțul meu, iartă-mă, nu fii supărat pe mine!

În acest proces am avut sentimentul că doliul redus la tăcere ani de zile şi neacceptarea celor întâmplate au izbucnit cu o forță inefabilă, iar K. (nefiind străină în lumea muzicii, precum am amintit) reacționează astfel: se supune (în interpretarea mea: acționează) exprimării, expunerii mantrei născute în profunzimi, fiind în mod simultan creatoarea melodiei şi a textului. A repetat versurile/rândurile de mai sus urlând, plângând, iar într-un final încet, liniştindu-se. K. a deschis drumul (sau a dat frâu liber) amărăciunii …grupul o sprijinea nonverbal, sentimental, „țineau doliul împreună”. În acest caz K. a avut nevoie atât de melodie cât şi de text. Melodia o sprijinea în găsirea mijlocului de autoexprimare, textul conținea mesajul propriu-zis, facilitând luarea de rămas bun, trăirea cathartică a cărui deznodământ a fost detensionarea şi eliberarea (acest lucru fiind suportat şi de cele declarate de ea ulterior).

Experiența acestui joc de protagonist în calitate de conducător de grup și-a găsit cadrul într-o lectură a lui Jung în care am găsit următoarea idee: „cred că începând de acum muzica trebuie să fie parte a fiecărei terapii. Muzica ajunge în acele profunzimi arhetipice, pe care câteodată le atingem în munca noastră analitică” (C. G. Jung, 2003).

6. În loc de încheiere…

M-aş feri de absolutizarea efectului pozitiv al muzicii în psihodramă. În unele cazuri am avut anumite întrebări, dubii legate de eficiența, forța de vindecare a intervenției muzicale. Experimentele realizate m-au entuziasmat pe tot parcursul procesului și am simțit acel aport pozitiv care poate fi utilizat în mod creativ în combinația psihodramă - elemente muzicale. Experimentele au avut şi o latură personală de autocunoaştere. Găsirea şi exprimarea ritmului meu interior aparține în aceeași măsură de mine precum și propria întâmplare psihodramatică.

Sunt recunoscătoare că am dat peste o metodă (sau metoda a găsit pe mine?!), prin care pot fi mai autentică în calitatea mea de psihodramatist şi conducător de grup.

Psihodrama și muzica inserată în psihodramă sunt forme de viață, părți ale întâmplării/ritualului zilnic care mă definesc, mă eliberează, mă entuziasmează şi mă vindecă. Mă sprijină să găsesc sinele pe care îl descopăr şi încerc să îl cunosc în continuu, și doresc să transmit acest fel de a fi către mediul meu, şi membrilor grupurilor.

Psihodrama mea are muzica, ritmul ei special, descoperirea, recunoaşterea, descifrarea căreia reprezintă însăşi procesul de autocunoaştere. Descoperirea muzicii mele lăuntrice şi crearea acesteia în acțiune sunt cele mai autentice şi naturale căi de autoexplorare, pe parcursul cărora cuvintele nu sunt îndeajuns de

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 10

potrivite iar minunata rezonanță a sentimentelor prevalează în fața dorinței de înțelegere.

Bibliografie:

Barkóczi,I., Pléh,C. (1977). Kodály zenei nevelési módszerének pszichológiai hatásvizsgálata. Kodály Intézet kiadása, Kecskemét.

Berkowitz, N., Gussak, D. (2000). AATA qualitative report of professional art therapists. American Art Therapy Association Newsletter, 33(2), 9–10.

Davis, W. B., Gefeller, K. E (1992). An Introduction to Music Therapy. Theory and Practice. M. A. Brown Publishers.

Freud, S. (2006). Bevezetés a pszichoanalízisbe. Gabo Könyvkiadó és Kereskedelmi Kft., Budapest.

Gabrielsson, A. (2001): Emotions in strong experiences with music, Sloboda, J. A. & Juslin, P. N. (Eds.): Music and Emotion, Oxford University Press, Oxford, 431–449.

Gilroy, A., Lee, C. (1995). Art and Music Therapy and Research. Routledge. London, UK.

Jung, C.G. (2003). A szellem jelensége a művészetben és a tudományban. Scolar Kft., Budapest.

Katona, I., (1990). Zeneterápiás előadások 2. Zenei konferencia, BGGYF, Pécs.

Moreno, J. J. (2007). Belső zenéd dallama. L’Harmattan. Budapest.

Nagy Katalin, Szabó Csaba (2002). Individual Differences in Musical Involvement, Stevens, C., Burnham, D., McPherson, G., Schubert, E. – Renwick, J.

(Eds.): ICMPC7 Proceedings, Causal Productions, Sydney.

Sloboda, J. A., O’Neill, S. A. (2001). Emotions in everyday listening to music. In: Sloboda, J. A., Juslin, P. N. (Eds.): Music and Emotion, Oxford University Press, Oxford, 415–429.

Stratton,V., Zalanowski,A. (1984). The Relationship Between Music, Degree of Liking, and Self-Reported Relaxation. Journal of Music Therapy, 21 (4), 184–192.

Vitányi, I., (1969). A zene lélektana. Tankönyvkiadó, Budapest.

Wadeson, H. (1980). Art psychotherapy. New York: John Wiley & Sons.

Waller, D. (1993). Group Interactive Art Therapy, its use in training and treatment, Rotledge, London, UK.

Zeintlinger, E. K. (2005). A

pszichodráma-terápia tételeinek

elemzése, pontosítása és

újrafogalmazása J. L. Moreno után.

Kapitális Nyomdaipari és Keresk

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 11

FFuunnccţţiiaa ttaattăălluuii îînn ddeevveenniirreeaa ppssiihhoollooggiiccăă aa ccooppiilluulluuii

AAnnggeellaa IIoonneessccuu

Cei interesați de psihologie suntem obişnuiți ca în literatura de specialitate să întâlnim în primul rând referiri la relația mamă-copil ca esențială pentru dezvoltarea psihologică a persoanei, ca prima matrice de relaționare interumană. Experiența acumulată în ultimele decenii a dus însă treptat la înțelegerea tot mai clară a faptului că în devenirea psihică a fiecăruia dintre noi, tatăl joacă un rol la fel de important, rol care în nici un caz nu poate fi ignorat sau minimalizat. Şi cred că este cu atât mai dezirabil să privim cu atenție aceste aspecte în zilele noastre, când întâlnim din ce în ce mai frecvent situația femeilor care doresc să aibă un copil al lor şi nu un partener de cuplu împreună cu care să îl aducă pe lume şi să îl crească, cazurile numeroase de familii monoparentale, workaholismul sau alte tendințe disfuncționale care scot tații în afara familei, fizic şi emoțional ş.a.

Este adevărat că, mai ales în societățile industriale, s-a conturat un mit căruia multe familii i-au fost şi încă îi sunt tributare până în zilele noastre: acela că femeile ar fi prin natura lor părinți excelenți (aşa-numitul instinct matern), în timp ce bărbații ar fi total inapți pentru a se descurca cu rolul parental (adică nu ar şti cum să fie tați buni). O astfel de idee i-a împins, în timp, pe mulți bărbați în afara căminului şi a mediului familial, făcându-i să abdice de la rolul de părinte, să se retragă fizic şi emoțional din relațiile cu propriii copii, lăsându-le doar pe mame să fie prezente pentru fiii şi fiicele lor. De fapt, este vorba de o imagine distorsionată. E drept că

mamele au privilegiul de a fi în contact nemijlocit cu micul om care se formează şi creşte în pântecul lor în perioada sarcinii şi că stabilesc cu acesta o legătură de o intensitate incomparabilă cu alte trăiri. Şi e drept că, odată cu venirea acestuia pe lume, ele au posibilitatea de a-l alăpta. Dar, dincolo de aceste aspecte, nu sunt cu altceva mai mult pregătite decât tatăl (mai ales la primul copil) să îl îngrijească şi să îl crească. Ba mai mult, îndrăznesc să afirm că au nevoie de prezența semnificativă a bărbatului-tată pentru a-i oferi copilului un mediu cât mai echilibrat şi complet.

Acestea au fost gîndurile de la care am pornit în elaborarea work-shop-ului cu tema „Rolul tatălui în devenirea psihologică a copilului” work-shop pe care l-am susținut până acum în două rânduri: la Şcoala de vară de psihodramă, Păltiniş 2012 şi la Conferința „Consilierea şcolară între provocări şi paradigme”, Constanța 2014. Am utilizat în ambele rânduri tehnici de lucru din psihodramă pentru a constitui iniţial grupurile şi atmosfera de lucru şi apoi pentru a transmite cât mai explicit informaţii în jurul temei vizate.

În grupul de la Păltiniş, format în principal din psihodramatişti, obişnuiți cu tehnicile de acțiune şi

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 12

deja având în urmă 3 zile de lucru împreună, am utilizat o scurtă încălzire (pentru a evidenția cât de bine se cunoşteau între ei participanții şi care era dispoziția din acel moment - miezul zilei). Nivelul mare de familiaritate dintre membrii grupului şi experiența lor de lucru cu conținuturile inrapsihice a permis ca mai departe să lucrăm cu trei exemple concrete, din istoria de viață a trei participanți. Aşa că pe scenă am avut trei protagonişti, care au dezvăluit dinamica propriei familii în diferite etape ale vieții.

Grupul de la Constanța a fost diferit, format în majoritatea sa din consilieri şcolari reuniți cu ocazia Conferinței, fără experiență de lucru cu psihodrama. Drept urmare, am alocat un interval mai mare de timp unor activități de încălzire menite să stimuleze interacțiunile, spontaneitatea şi receptivitatea. Au fost activități dintre cele care pot fi folosite cu succes şi în grupurile de copii (saluturi nonverbale, gruparea după diferite criterii, schimbarea locurilor pe scaune după un criteriu propus de cel aflat în centru). Am folosit acest prilej pentru a face diferențierea între activitățile de animație care au ca scop distracția şi activitățile de psihodramă care au ca obiective abordarea unitară a persoanei (psiho-motor, dar şi cognitiv-verbal) şi crearea atmosferei de grup pozitive. În acest caz, lucrând doar la nivel didactic, formativ, am menționat de la început că nu vom folosi situații personale, ci vom alege trei situații aduse din experiența profesională a participanților. Am plecat de la situațiile emblematice a trei familii (mamă, tată, copil): una cu tatăl prezent, una

cu tatăl prezent fizc, dar absent emoțional şi una cu tatăl absent fizic şi emoțional. Aici am avut pe scenă trei naratori, care au prezentat cele trei poveşti, folosind colegii de grup pentru întruchiparea rolurilor necesare.

Relaţiile şi interacţiunile din fiecare nucleu familial au putut fi evidenţiate prin poziţionarea membrilor familiei în moduri semnificative (gesturi, distanţe, direcţia privirii). Am lucrat în ambele work-shop-uri cu câte trei exemple, pentru a sublinia faptul că fiecare istorie personală sau familială este unică, irepetabilă şi extrem de diferită de alte poveşti. Am adus fiecare dintre exemple în trei momente importante ale existenţei: perioada sarcinii, perioada când copilul avea 6 ani şi perioada adolescenţei fiului/fiicei, punctând aspecte legate de funcţia tatălui în fiecare dintre aceste etape.

Pentru a explora situaţia copilului în perioada intrauterină, am folosit inversiunea de rol cu mama, făcând cunoştinţă cu situaţia nucleului familial din perspectiva sa. Am optat pentru această variantă, dat fiind faptul că în perioada gravidităţii copilul formează, la propriu, o uniune simbiotică cu mama: co-există şi se dezvoltă în pântecele mamei.

De aceea, tot ce trăieşte mama ca experiență fizică, corporală, dar şi emoțională este resimțit în egală măsură de făt, care funcționează ca un burete afectiv. El rezonează odată cu mama la evenimentele din jur şi se impregnează de stările transmise, fie ele pozitive (de linişte, relaxare,

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 13

siguranță, acceptare), fie negative (de tensiune, anxietate, nesiguranță, tristețe). În acest fel, prezența tatălui şi influența sa sunt resimțite în timpul sarcinii prin intermediul mamei şi a relației pe care aceasta o are cu tatăl copilului. Un copil dorit de tată, care experimentează împreună cu mama mulțumirea şi siguranța din preajma acestui bărbat, se pregăteşte să iasă în lume având un nucleu de securitate funciară la întâlnirea cu noul. Tatăl prezent şi implicat dă copilului suficientă încredere în sine pentru a creşte şi sentimentul că este în siguranță, puternic şi „la înălțime”.

În schimb, absența (mai ales emoțională) a tatălui sau prezența unui tată abuziv, slab ori insecurizant lasă un gol interior, o senzație de lipsă şi nelinişte care pot acompania persoana ce urmează să se nască toată viața. Maryo Maine descrie aşa-numita „foame profundă, insațiabilă de tată”, ca acel sentiment de vid interior rezultat din nevoia profundă de legătură emoțională cu tatăl. Persoana care poartă în sine acest gol dureros poate căuta toată viața o privire masculină afectuoasă de care să se lege, caută la bărbați atenția şi recunoaşterea pe care tatăl le-a refuzat, cu riscul de a deveni sufocantă, excesiv de solicitantă. Guy Corneau spunea că acel copil ignorat, care nu se simte văzut, recunoscut, apreciat de tată, trăieşte cu impresia că „nu este real” în ochii tatălui şi se aşteaptă ca în societate să întâlnească aceleaşi experiențe. Sperând să găsească legătura cu lumea, în timp, el poate ajunge să se conformeze necritic cerințelor societății, culturii, modei. Aceasta poate duce la o distorsionare a elanului vital, a pulsiunilor legate de hrană, viață, nevoi emoționale, la perturbări legate de schema corporală, identitate, alimentație. În zilele noastre, bombardamentul informațional şi mediatic în direcția „siluetelor perfecte”, libertatea sexuală, multitudinea de grupări religioase, spirituale, politice şi de nenumărate alte coloraturi oferă un câmp larg de posibilități în care persoana se poate pierde cu uşurință. Din acest punct de vedere, un tată prezent funcționează ca un furnizor de alte mesaje decât cele culturale despre lume, frumos, valori personale, imaginea corpului. În plus, el este un reper esențial în jurul căruia se construieşte sentimentul puternic al identității personale şi imaginea de sine pozitivă. Tatăl este fondatorul relației cu alții,

este cel care îl va stimula pe copil să iasă din sine (din interioritate) cu sentimentul că este binevenit şi relaxat în tot ceea ce înseamnă relații sociale.

Odată cu naşterea, copilul iese din simbioza corporală cu mama, dar pentru o vreme rămâne într-o stare fuzională, fiind complet neputincios şi dependent. Moreno descria acest stadiu ca primul univers, nediferențiat, etapă în care cel mic are senzația că este una cu mama şi cu universul. Câştigarea individualității şi a autonomiei va însemna ieşirea din această fuziune cu care începe viața. Ori, pentru a-şi construi propria identitate, copilul are nevoie să se sprijine pe un altul, diferit. Acum, se conturează funcția esențială a tatălui, ca al treilea semnificativ, cea de separator-pacificator (după Françoise Hurstel). Separator - în sensul că pune limitele necesare în relația mamă-copil, împiedicând copilul „să țină în posesie mama” şi mama „să țină în posesie copilul” ca şi cum ar fi „micul ei obiect”. Prin prezența sa concretă, interacționând cu fiecare dintre cei doi, tatăl intervine pentru a scoate copilul din simbioza cu mama. Pacificator - deoarece el poate domoli frustrarea copilului când trebuie să se desprindă de mamă pentru a merge către social. Îi permite astfel copilului să devină subiect în relație cu lumea, pe care începe să o distingă ca fiind diferită de sine. Este momentul trecerii în al doilea univers.

Pentru a puncta importanţa triadei mamă-tată-copil pentru trecerea de la perechea mamă-copil către interacţiunile sociale multiple, am

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 14

folosit în work-shop-uri inversiunea de rol cu tatăl copilului de 6 ani. Am punctat, astfel, prin interviuri în inversiune, situaţia cuplului parental în acel moment, gradul de implicare al tatălui în familie şi în relaţia cu copilul, concepţia şi comportamentele sale în raport cu cei din jur.

Tatăl oferă copilului o altfel de interacțiune, deosebită de cea cu mama, pentru că tatăl nu este dublura mamei sau o copie a ei. Interesul pe care faptul că este diferit îl suscită asupra copilului va imprima în el dorința de a ieşi din lumea fuzională şi emoțională în care trăieşte cu mama, pentru a se interesa de altul (tata) şi apoi de alții (integrându-se în social). În mod firesc, dacă mama este cea care se adaptează la jocurile celui mic, îi conferă confort şi siguranță, tatăl cere copilului să se adapteze la jocurile lui, îl trage către exterior, îl inițiază în ceea ce este necunoscut şi îl încurajează spre ceea ce produce câteodată frică. Se spune că tatăl scoate copilul din sfera sa personală, a intimității cu mama şi îi dă o dimensiune socială. Fără legătura cu el, copilul poate fi fragilizat, fără acces la energia şi vitalitatea sa.

Jean- Claude Liaudet susține că, dacă anumiți bărbați nu reuşesc să se manifeste ca tați, este pentru că au rămas sub guvernarea propriei mame, nu au renunțat niciodată cu adevărat la ea. Acest lucru se întâmplă adesea tocmai pentru că au avut un tată slab, incapabil să îi separe. Urmarea va fi că acel băiat, devenit apoi bărbat, se va poziționa ca un copil față de soție şi va fi tentat să îşi reporteze nevoile emoționale asupra propriului copil, închizându-l într-o relație incorect calibrată.

Funcția esențială a tatălui, pe măsură ce copilul creşte, este de a asigura interdicția incestului, respectarea limitelor şi a legilor familiei. Din acest punct de vedere, contează mult pentru devenirea psihologică a copilului calitatea relației cuplului parental. Un tată bun va fi întors în primul rând spre soție şi nu spre copii sau alți membrii ai familiei. În felul acesta, având grijă de afecțiunea din relația de cuplu, o va ajuta pe mamă să îşi dorească un copil cu el, nu un copil al ei. În plus, dacă mama şi tata găsesc satisfacție în relația dintre ei şi nu doar în relația cu copiii, aceştia din urmă pot manifesta nestingherit dorința de a ieşi din cercul familial şi de a păşi în lume. Dacă nu, ei pot rămâne încremeniți în

aşteptarea inconştientă şi irațională de a deveni într-o bună zi sursa de satisfacție a părinților. Un tată prezent, iubitor şi iubit va oferi mai departe fiului/fiicei forța de a se rupe de familie şi a se individualiza.

Un tată bun reprezintă autoritatea, dar nu în sensul de autoritarism (exercitare tiranică a puterii), ci în calitate de prezență competentă, care inspiră respect şi admirație, în care copilul are încredere şi cu care doreşte să semene. Françoise Hurstel arată că autoritatea paternă îşi are rădăcinile în conştientizarea barierelor, a limitelor şi diferențelor generaționale. Tatăl este nevoie să fie conştient că nu e nici prieten, nici egal, nici soț, nici amant, nici cel care transformă copilul în obiect de obținere a plăcerii. Punând corect aceste limite, el educă, adică îl determină pe cel mic să iasă din copilărie pentru a trăi în societate, pentru a se adapta şi a învăța să îşi conțină pulsiunile.

În work-shop-uri, pentru a evidenţia dinamica din cadrul triadei mamă-tată-descendent şi implicaţiile ei la vârsta adolescenţei, am utilizat inversiunea de rol cu cineva din apropierea familiei (rudă, prieten). Ca şi în cazurile anterioare, am colectat date prin interviu în inversiune cu acea persoană. De asemenea, am cerut colegului aflat în rolul adolescentului să descrie cum se simte în poziţia din cadrul nucleului familial şi ce reacţie are la cele descrise de persoana din exterior.

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 15

Am subliniat, pornind de la aceste exemple concrete, importanța tatălui în construirea identității pe două paliere esențiale:

1. Identitatea ca persoană, respectiv acel sentiment de a avea „coloană vertebrală”, de a avea opinii, de a reuşi, de a avea încredere în sine. Tatăl este cel care, prin mesaje de genul „cred în tine, eşti cineva, cred că poți”, transmite fiului/fiicei forța şi curajul de a face față adversităților, capacitatea de a se disciplina. Prin propria identitate, distinctă de a mamei, tatăl este sursa masculinității interiorizate. Copilul are nevoie să se identifice cu anumite aspecte masculine (autonomie, putere, decizie, responsabilitate) pentru a-şi construi „coloana vertebrală psihologică”, în jurul căreia se produce creşterea şi structurarea.

2. Identitatea sexuală, adică sentimentul pregnant de a fi bărbat/femeie, o persoană seducătoare, capabilă de a fi iubită şi de a iubi pe cineva de gen diferit.

Pentru ambele paliere, prezența paternă stă la baza stimei de sine ca persoană (1), respectiv ca bărbat/femeie (2). A avea o identitate adevărată, spune Monique Brillon, înseamnă a fi capabil să intri într-o relație amoroasă, să te laşi sedus, vânat ca un obiect dorit, fără a avea impresia că pierzi calitatea de subiect (adică acea coloană vertebrală intrapsihică, cea care conferă încredere şi permite persoanei să se afirme). Adesea, tații au dificultăți în a-şi juca concomitent rolul la aceste două niveluri; adică în a-şi reprezenta urmaşul, mai ales când este vorba de o fiică, ca viitor obiect al dorinței altcuiva şi, în acelaşi timp, ca fiind capabilă să se realizeze în viața activă.

Dezvoltarea identității de gen, care marchează traversarea pubertății şi a adolescenței, se realizează observând interacțiunea părinților. Imaginea pe care o are tatăl despre mamă va determina valoarea pe care fiul/fiica sa o acordă feminității. De pildă, adolescenta/adolescentul care creşte văzând o mamă ce primeşte puține semne de recunoaştere şi de recunoştință din partea tatălui, poate dezvolta pe nesimțite sentimente negative față de perspectiva de a deveni femeie (în cazul fetei) sau atitudini devalorizatoare față de o viitoare parteneră de cuplu (în cazul băiatului). În mod simetric, imaginea mamei asupra tatălui va determina valoarea acordată

masculinității şi va deveni model inconştient în alegerea şi construirea viitoarelor relații.

Pentru a realiza bine trecerea de la copilărie spre adolescență, către a deveni femeie, fetele au nevoie „să fie curtate” de tată într-o manieră neseducătoare. Funcția tatălui este paradoxală în acest moment: fiica sa caută în privirea paternă să afle ce este o femeie şi are nevoie să citească aici că este atrăgătoare, valoroasă. În acelaşi timp, este esențială interdicția absolută de apropiere, respectarea tabu-ului incestului. Atingerile nepotrivite, aluziile sexuale, privirile lipsite de pudoare pot răni şi debusola profund fata aflată în această etapă a vieții.

Pentru un băiat este important ca tatăl să fie suficient de interesat de el pentru a-l invita şi atrage către activități bărbăteşti. În schimb, este încurcat şi se simte strivit dacă nu este tratat cu respect pentru dilemele specifice vârstei legate de sine, de corporalitate, de relația cu sexul opus. Şi aici apare un paradox, deoarece fiul are nevoie să aibă în tată un aliat, să se regăsească în el ca cel cu care se aseamănă; în acelaşi timp, tatăl îi limitează clar accesul la mamă, care este în primul rând soția lui. În ambele situații, figura paternă asigură interdicția incestului – un tabu fundamental pentru construirea identității. Tatăl trebuie să ştie să treacă peste dorința de a-i plăcea copilului, de a fi flatat, de a se simți seducător, să-l ajute pe adolescent să înțeleagă fără dubiu că mama/tatăl nu îi sunt destinate, valorizând în acelaşi timp masculinitatea/feminitatea descendentului său.

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 16

Pentru a deveni femeie sau bărbat, orice fiică sau fiu are nevoie să se elibereze de părinți. Tatăl joacă un rol esențial în procesul de desprindere, de rupere a cordonului ombilical. Dacă el a fost absent sau invaziv, există riscul ca acest cordon să persiste din punct de vedere psihologic, inconştient. El umple de regulă spațiul intrapsihic al persoanei, nelăsând loc altcuiva şi împiedicând adultul să îşi creeze propriile relații familiale satisfăcătoare.

Este adevărat că există situații în care absența tatălui poate fi suplinită de alte prezențe masculine semnificative. Este adevărat că circumstanțele vieții ne pun adesea în situații dificile sau în care nu avem de ales şi atunci tatăl lipseşte, este abuziv sau nu îşi poate susține cu adevărat rolul în familie Este adevărat că, cu excepția cazurilor rare, patologice, oamenii încearcă să

facă ce ştiu şi pot mai bine în relațiile cu cei apropiați. De aceea, multe dintre greşelile, mai mari sau mai mici, ale părinților sunt făcute cu cele mai bune intenții şi absolut inconştient. Şi în cadrul work-shop-urilor au apărut astfel de exemple. Le-am utilizat pentru a puncta cât este important, atât din punct de vedere profesional, cât şi personal, fim conştienți de ceea ce se petrece (sau s-a petrecut în istoria de viață) şi să încercăm să aşezăm lucrurile într-o formă cât mai bună pentru noi şi cei din jurul nostru.

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 17

LLuuppttaa ccuu mmoonnşşttrriiii

ssaauu

CCoonnssttrruuiirreeaa rroolluurriilloorr îînn ccooppiillăărriiee

Gabriela Badea

Noni a fost adus la psiholog la vârsta de 4 ani. În prezent are aproape 7 ani şi termină clasa pregătitoare.

Primele sale jocuri erau dezorganizate, fără reguli, fără nici un scenariu. Jucăriile preferate erau animale şi maşinuțe care, de regulă, se loveau şi se accidentau. Ignora şi chiar refuza figurinele umane. De asemenea, el nu putea să relateze experiențe sau evenimente traversate peste zi, cu toate că se înregistrau achiziții cognitive şi din când în când vorbea despre unele activități de cunoaştere de la grădiniță. La sfârşitul activităților noastre nu putea să-şi amintească imediat şi să relateze aparținătorilor ceea ce făcuse, chiar dacă participase cu plăcere evidentă (are un nivel superior de inteligență şi un vocabular deosebit de bogat pentru vârsta lui, cu proprietatea termenilor utilizați).

Jocurile repetitive ale lui Noni mi-au semnalat că era copleşit de tumultul propriilor trăiri, iar repetitivitatea jocului era pentru el o modalitate de a se apăra de acestea. În termeni psihodramatici, Noni era lipsit de spontaneitate, lipsă semnalată, printre altele, de comportamentul/ jocul stereotip. Ceea ce aveam de făcut era să-l conduc spre a acționa în moduri noi în situațiile obişnuite de joc, ceea ce l-ar fi ajutat în îmbogățirea repertoriului de roluri, deci în îmbogățirea evantaiului de răspunsuri în diverse situații.

Urma deci ca, în jocurile noastre, să introduc modele noi de a acționa, astfel încât copilul să poată prelua modele noi de roluri, sau să construiască o serie de contraroluri față de rolurile pe care mi le asumam eu.

Am spus că Noni nu putea relata spontan acțiuni şi experiențe proprii. El se implica în evenimentele din propria viață numai cu Eul-actor; Eul-observator se estompa din cauza implicării totale a copilului din punct de vedere corporal, senzitiv şi afectiv în tot ceea ce făcea.

Am pornit de la jocurile şi temele de joc preferate ale lui Noni, încercând să introduc, treptat, elemente noi, astfel încât să modific scenariile prin asumarea de roluri noi fie prin imitare, fie prin construirea de contraroluri.

Puiul rănit. Jocul consta în izbirea unor figurine-animale una de alta, astfel încât ele cădeau de pe masă. Refuza să se joace cu un pui de girafă căruia îi lipseşte un picior. Am preluat rolul unui alt pui de animal, propunând să ne jucăm şi cu girafa şi promițând să o ajut eu.

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 18

Cu timpul, pe lângă rolul celui care loveşte, a fost adoptat şi rolul celui care protejează sau oferă ajutor.

Primul ajutor. Animalele cădeau şi se „răneau”, se plângeau, se găseau în imposibilitatea de a face diverse acțiuni. Am construit un punct de prim-ajutor, unde am cerut să fie aduse animalele rănite. Noni mi le aducea, spunându-mi ce rană avea fiecare; eu le îngrijeam şi le bandajam, consolându-le şi spunându-le că ar trebui să fie mai grijulii pentru a nu se mai răni. Cu timpul, Noni a început să se implice şi el în această activitate, iar însuşirea acestui rol al celui care oferă ajutor şi consolare l-a determinat ca după o vreme să accepte să se joace şi cu figurine umane, ceea ce am interpretat ca ivirea propensiunii spre social.

Acest joc a revenit, după o vreme, în formă mult evoluată: eu (figurina-femeie) aveam o fermă de animale, iar Noni („oamenii” – cei 5 bărbați-figurine) era patrula animalelor, care trecea prin junglă să vadă dacă vreun animal era în pericol. Comunicam prin stația de emisie-recepție: el mă anunța despre animalele accidentate descoperite, iar eu îi dădeam indicații privind oportunitatea aducerii lor la fermă pentru îngrijiri. Prin diversificarea jocului, copilul şi-a asumat mai multe roluri şi le-a îmbogățit pe cele existente, lărgindu-şi astfel repertoriul de răspunsuri în diverse situații. A început să înțeleagă că auto-observarea (atenția, grija) pot preveni accidentele/incidentele neplăcute.

Vânătoarea. Este primul joc mai elaborat pe care Noni l-a inițiat folosindu-se de figurine-oameni, arme, camioane, elicopter, un cort, animale de pluş, cuburi-lego etc.

Multă vreme jocul a vizat mai curând pregătirea pentru vânătoare şi drumul până la hotel/tabără, dar foarte rar vânătoarea propriu-zisă. De multe ori era vorba doar de plecarea într-o tabără, o excursie sau o expediție. Invariabil „oamenii” (cele 5 figurine-bărbați manipulate de Noni) îşi făceau bagajele, supraîncărcându-le (arme, bombe, sfori, hrană, provizii de apă) şi le aşezau în camioane. I-am cerut, la un moment dat ca oamenii să nu ia cu ei decât ceea ce vor folosi, anunțând că vreau să văd la ce foloseşte fiecare lucru. Deşi nu a renunțat la aproape nimic, copilul a respectat consemnul de a utiliza fiecare lucru

în diverse etape ale călătoriei. În reluările ulterioare ale jocului a renunțat singur, de la bun început, la o serie de obiecte. A devenit astfel mai selectiv în alegerea jucăriilor, creându-şi şi un scenariu mental despre jocul care urma să se desfăşoare, câştigând în organizare.

După ce parcurgeau o parte din drum, oamenii intrau în magazin pentru a se aproviziona, prilej de interacțiune cu vânzătoarea. Cu timpul, Noni a interacționat tot mai bine în schimbul de replici, nu doar asumându-şi rolul de cumpărător, ci şi reflectând asupra propriilor acțiuni şi a utilității acestora. Uneori introduceam mici incidente (se spărgeau nişte ouă, de ex.), prilej, pe de o parte, de a redimensiona unele incidente pe care copilul le percepea ca pe adevărate dezastre, iar pe de altă parte de a-i arăta că oricine poate fi la un moment dat neîndemânatic, fără a provoca un cataclism.

Am început să-i cer să facă o rezervare telefonică la hotel; din rolul recepționerei (figurina-femeie), îl întrebam câte persoane sunt, câți copii, de câte camere este nevoie etc. Bagajele au început să-şi aibă locurile lor, unde trebuiau aranjate: apa în frigider, carnea în congelator etc. Plusul de organizare câştigat în joc s-a reflectat în curând în modul în care strângea jucăriile la sfârşitul activității: a început să fie mai atent ca (aproape) fiecare lucru să fie pus la locul lui.

Numai de vreo două ori oamenii au vânat propriu-zis urşi, din care doamna (care nu participă, de

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 19

regulă, nici la vânătoare, nici la expediții în păduri) a gătit tocăniță.

În timp, Noni a renunțat singur la ideea de vânătoare, anunțându-mă de la bun început: „Azi oamenii pleacă în excursie, fără arme.” Uneori au fost luate arme în scop de semnalizare şi autoapărare. Cred că a fost foarte fericit descoperind posibilitatea tranchilizării şi a tractării cu sfori a animalelor departe de cortul oamenilor. Astfel, dintr-un singur joc repetat inițial aproape obsesiv, am ajuns la numeroase variante, şi chiar la jocuri noi derivate din acestea.

Vânătoarea monstrului. Este jocul-surpriză inventat de Noni.

Un monstru bântuia o aşezare şi urmărea să mănânce oamenii, care însă se înarmau. Noni construise din baghete o incintă în care să rămână femeia şi copiii. Femeia avea un băț (foarte rar poartă vreo armă) şi stătea cu copiii (uneori „face lecții” cu ei). Pregătise şi nişte animale: „aliații oamenilor”.

Oamenii şi animalele erau vigilenți şi reuşeau să doboare monstrul, dar el îşi revenea şi venea din nou pe ascuns. Uneori, în final, monstrul era omorât, însă el „se refăcea” şi bântuia din nou. De regulă, spre finalul şedinței, el era bine închis (sub balcon) şi toată lumea sărbătorea mâncând bine.

Jocul s-a repetat în această formă de-a lungul mai multor şedințe.

Noni verbaliza tot mai mult, construia planuri şi strategii. Când ieşeam din semirealitate pentru a ne da „indicații scenice”, el s-a obişnuit să ceară „Stop joc”.

Urmăream să delimitez realitatea de semirealitate, momentele în care „vorbeam normal” de cele în care era justificat să țipăm şi să ne tăvălim. Din rolul monstrului am făcut referiri la atenția, curajul, inteligența oamenilor. Am încercat uneori să introduc schimbări în joc, însă Noni încă nu era pregătit pentru ele: monstrul nu vroia niciodată să dispară definitiv (dacă mă gândesc bine, eu am vorbit despre moartea lui, iar Noni despre doborâre, amețire, săgetare etc.), el îşi revenea, se regenera, evada de fiecare dată.

După mai multe şedințe în care se repeta jocul, am încercat din nou să aduc schimbări:

Monstrul (eu) s-a adresat celor doi vânători aflați în recunoaştere: „Nu reuşesc să trec pe nicăieri. În altă parte nu sunt oameni, iar voi sunteți întotdeauna vigilenți şi mă atacați chiar şi când nu vă fac nimic. Trebuie să mănânc şi eu ceva. Dați-mi nişte fructe, nişte legume, ceva. (A primit hrană.) Mulțumesc. Mi-ați salvat viața. Pe voi doi am să vă țin minte şi nu am să vă mai fac niciun rău.”

Am încercat apoi un „stop joc”: „Acuma monstrul se făcea bun şi se împrietenea cu oamenii.” Răspunsul a fost: „Monştrii niciodată nu se fac buni şi nu se împrietenesc cu oamenii.”

Mă simțeam excedată. Recunosc că mă cam şi plicitisisem să fiu monstrul; nu ştiam cum să modific acțiunea astfel încât să se plieze pe nevoia copilului.

A urmat un alt atac furibund al oamenilor şi animalelor asupra monstrului.

„Gata, a spus monstrul (eu), mă doare capul, mă dor toate oasele, sunt mort de foame; voi sunteți mereu pregătiți şi sunteți foarte puternici şi uniți; nu mai vreau să fiu monstru, vreau să fiu altceva. Ce trebuie să fac?” „Va trebui să te comporți frumos.”, a venit răspunsul. „Ce înseamnă să mă comport frumos?” „Să faci ordine, să speli vasele, să îngrijeşti copiii.”

Monstrul a fost dat în grija femeii (tot cu bățul în mână, deşi bărbații îşi scoseseră armele). „Şi îl lăsăm

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 20

aşa, în preajma copiilor?” „Trebuie să avem încredere în el.”, au răspuns bărbații. „Dar chiar aşa, de la bun început? Trebuie întâi să vedem că se comportă frumos mai multă vreme.”

Din rolul monstrului, am cerut: „Fiindcă nu mai vreau să fiu monstru, vreau să am şi eu un nume. Dați-mi un nume.” (Oble, i s-a spus.)

La întrebarea mea dacă nu mănâncă şi Oble cu ceilalți, răspunsul a fost: „Nu, până când nu avem suficientă încredere. Îi punem mâncare separat.”

E clar că monştrii nu fac pact cu oamenii; cred că am fost inspirată cerând să fiu altceva şi cerând un nume nou. Am ținut ca Noni să „definească operațional” „comportamentul frumos”, astfel încât să poată să-l evalueze. Surprinzător, lui Oble cel non-agresiv Noni i-a dat prescripții de rol feminin.

Am simțit, de asemenea, nevoia să temperez încrederea deplină şi necondiționată acordată lui Oble; se pare că Noni şi-a însuşit imediat nuanțele (vezi masa).

În jocuri ulterioare, Noni a reintrodus diverşi monştri, însă o vreme nu a folosit jucăria Oble („Acuma el nu mai face rău.”)

Monstrul a fost o vreme „resuscitat” (în forma aliatului oamenilor). După o perioadă în care şi-a asumat rolul fratelui monstrului, distructiv, a devenit el însuşi monstrul, care i-a pedepsit aspru pe nişte mascați care au speriat copiii.

O altă schimbare a avut loc când am introdus în joc nişte copii mai mari decât cei pe care îi aveam. Noni şi-a asumat rapid rolul acestora (până atunci numai eu jucam rolul copiilor), atacând monstrul după ce l-au „amețit” bărbații. Aceşti copii mai mari au început să îşi permită tot felul de replici şi gesturi ireverențioase la adresa monstrului. La rândul lui, monstrul nu mai era imbatabil şi dotat cu tot felul de „puteri” intrinseci: „El de fapt are doar o armură”; „are un aparat care îl face invizibil” – în absența acestora, monstrul cel nemuritor a devenit cât se poate de vulnerabil şi atacabil, iar uneori atacurile şi corecțiile primite îl făceau să „plângă ca un bebeluş”.

În ce priveşte rolurile lui Noni, ele au început să devină suficient de adecvate: copiii nu sunt puşi în pericol, adulții îi ocrotesc. Deşi este de-a dreptul fascinat de arme şi super-arme, el nu le pune niciodată în mâna copiilor (nici a femeilor – excepțiile sunt rare şi „justificate”) şi nu le foloseşte pentru a ataca alți oameni. Multe fantezii ale lui sunt acum redimensionate (obişnuia, de exemplu, să se laude cu colecția de arme grozave a tatălui său. Acum recunoaşte că acestea sunt nişte unelte pentru grădinărit). Niciodată oamenii nu sunt atacați de alți oameni; cei care atacă sunt tot felul de monştri şi de animale, sau pericolele vin din natură. Noni îşi foloseşte agresivitatea pentru a se apăra (chiar dacă „atacurile” vin tot de la el, din alte roluri). Jocurile lui sunt modalități de a-şi manifesta agresivitatea, de a-şi stăpâni temerile şi de a-şi cheltui energia. Aceste jocuri sunt tot mai bine structurate, scenariile sunt tot mai ample. În plus, el este capabil să coordoneze mai multe planuri ale jocului, dezvoltând adevărate scenarii paralele care se întâlnesc la finele jocului. De asemenea, când anunț că şedința este pe sfârşite, Noni este capabil să găsească un final adecvat pentru un joc oricât de amplu.

Rolurile lui Noni s-au diversificat deci, ele sunt suficient de adaptative, iar faptul că acum este „băiat mare” se reflectă în rolurile lui. „Monştrii” lui nu mai sunt invincibili: adulții şi chiar copiii luptă eficient împotriva lor.

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 21

CCoommuunniittaatteeaa 4400pplluuss

Brînduşa Bălaşa

În 1966, promovând o politică demografică agresivă,

regimul comunist a emis un decret care a interzis

contracepția şi întreruperile de sarcină. Pentru întreaga

societate românească a fost o dramă cu consecințe

dezastruoase. Au murit peste 15.000 de femei, iar multe

dintre ele au rămas cu răni fizice sau psihice, după

încercarea lor, cu metode empirice, să scape de o sarcină

nedorită. Trecând de la o perioadă libertină, când

întreruperile de sarcină era posibile şi planningul familial

era la dispoziția cuplului, statul a stabilit o nouă dimensiune

a familiei. S-a schimbat comportamentul sexual şi

reproductiv, efectele văzându-se în dinamica constituirii

cuplurilor. În urma acestui decret, 2 milioane de români

s-au născut în România comunistă, devenind astfel cea mai

numeroasă generație, din care fac şi eu parte.

Nu suntem doar numeroşi, suntem şi speciali: ne-am

născut, am crescut şi am fost educați în comunism, iar în

1989, pasul României catre democrație a coincis cu pasul

nostru către vârsta maturității, noi devenind adulți. Am

construit libertatea, ne-am adaptat la ea, având în bagaj

frustrările unei societăți nesănătoase şi totalitariste.

Suntem considerați „paradoxul şi răzbunarea istoriei”, noi

fiind cei care ne-am născut la comanda sistemului, l-am

răsturnat şi acum concretizam integrarea în Uniunea

Europeană.

Acum am ajuns la 40 de ani şi în jurul nostru, pe toate

planurile – social, economic, profesional, familial, personal

– schimbările se produc cu o viteză uimitoare, generând

tensiuni, nesiguranțe şi temeri.

Societatea în care trăim este într-o

continuă transformare şi avem nevoie

de toate resursele pentru a găsi un

echilibru în gestionarea rolurilor

noastre de adulți responsabili de viețile

noastre dar şi de

bunăstarea familiilor noastre. Ritmul

amețitor şi diversitatea cu care primim

provocări de la viață ne cer răspunsuri

viabile şi rapide. Uneori suntem

depăsiți de viteza evenimentelor,

alteori rămânem blocați în proces.

Pentru mine, vârsta de 40 de ani a

capatat o semnificație aparte doar

atunci când am ajuns la ea. Credeam ca

viața mea a intrat pe un făgaş lin, nu

mai aveam aşteptări speciale, mă

blazasem: eram o femeie căsătorită,

aveam un copil, o slujbă bună. Divorțul

şi apoi pierderea slujbei au fost două

transformări în planuri majore ale vieții

care au venit peste mine, m-au aruncat

în analiză şi reaşezarea vieții. Trăiam cu

intensitate criza economică, încercând

să gestionez şi criza vârstei de mijloc.

Mi-am dat seama că erau schimbări pe

care nu le-am generat eu, chiar dacă aş

fi vrut să le fac, dar încă nu avusesem

curajul. Este destul de straniu să

recunosc că cele două lovituri mi-au

fost benefice, că m-au dus spre ceva

spre care tânjeam fără să fi ştiut

înainte.

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 22

Am fost crescută ca o femeie care va avea o meserie, se va

căsători, va face copii, apoi îşi va dedica viața lor şi familiei.

Nu numai că aşa mi s-a spus, dar aşa am văzut la cei mai

mari decât mine, aşa că mi-am însuşit cu seriozitate aceste

valori morale ce veneau din familie şi din societate. De ce

eu, cea de atunci, nu am înțeles ce este cu mine? De ce nu

am încercat să schimb ceva? Pentru că, prinsă în mersul

vieții, nu am avut timp să stau de vorbă cu mine, să înțeleg

ce-mi doresc eu. Alesesem să rămân blocată într-o conservă

socială şi culturală. Îmi asumasem un rol de adult

responsabil şi devenisem unul frustrat. Nu realizasem

atunci că renunțam la propria identitate. Aveam o mulțime

de roluri, dar toate erau dominate de rolul de adult, un rol

supradezvoltat şi, aşa cum am văzut, nepersonalizat, un

clişeu preluat şi asumat prin educație şi asociat de mine

rolului de femeie matură.

Îmi pierdusem două roluri foarte importante – cel de

angajat şi cel de femeie-iubită, aşa că mă simțeam pierdută,

am avut nevoie să-mi dau seama cine mai sunt, ce îmi

doresc şi încotro vreau să mă îndrept. De ce aş avut nevoie

ca să pot merge mai departe? Până atunci cum reuşisem să

trăiesc? Ce făcusem bine şi vroiam să păstrez, ce îmi

doream să am şi nu avusesem? Era un moment greu. A

durat ceva până am priceput că eu sunt propria mea

resursă şi că pot să o potențez dacă înțeleg ce mi se

întâmplă şi dacă rămân în preajma altor oameni.

Cam acesta era contextul care m-a adus în grupul de

sociodramă, unde am început o călătorie interesantă,

uneori veselă, alteori tristă, dar care mie mi-a oferit o

mulțime de răspunsuri. Am avut ocazia să experimentez

roluri noi, să explorez temeri, preocupări ale mele şi ale

grupului sau m-am bucurat pur şi simplu de oameni şi de

experiența pe care o aducea fiecare în grup. Este interesant

să vezi câți oameni au avut trăiri asemeni ție, să te

conectezi la energia grupului şi să te încarci cu ea. Un

asemenea grup îți oferă suport, înțelegere, respect, o nouă

perspectivă, curaj, sinceritate, prietenie, bucurie,

comunicare, reciprocitate, încredere… Calități umane care

te fac să vrei să experimentezi, să înțelegi, să accepți, să

înveți din greşeli, să te bucuri de rezultate. Si viața mea a

început să se schimbe în bine. Am început să fiu mult mai

veselă, mai relaxată, mai înțeleaptă, mai spontană, mai

creativă.

Mi-am dat seama că am nevoie să

rămân aşa. Îmi place să fiu aşa. Şi-

atunci m-am gândit: Oare doar pentru

mine ar fi benefic? Cum aş putea să

împart şi cu alții această stare de bine?

Cum să fac ca şi alții asemeni mie să-şi

recupereze energia şi bucuria de

viață?... Şi aşa mi-a încolțit în minte

ideea de a construi o comunitate.

Poveştile fiecăruia dintre noi devin

poveştile noastre într-un grup cu

acelaşi preocupări, interese, credințe şi

norme de viață.

Toate activitățile asociate acestei

comunități sunt gândite, menite si

subordonate unui scop – antrenarea

creativității exersând spontaneitatea.

Pentru oricine, indiferent de vârstă,

acestea două reprezintă resurse care

sunt inepuizabile. Odată activate, poți

să te bucuri de experiența vieții,

evenimentele ei nu te mai surprind, nu

te mai blochezi, îți găseşti mult mai

repede răspunsurile de care ai nevoie.

Noi, generația de peste 40 de ani, mai

mult decat cei tineri, suntem solicitați

de traversarea acestei perioade. Noi

suntem cei pentru care rata

divorțurilor, comparativ cu celelate

categorii de vârstă, este cea mai mare,

iar dacă cei doi rezistă în cuplu, ei se

luptă cu rutina şi dezinteresul. Noi

suntem cei care, dacă am pierdut o

slujbă – din cauza evoluției economice

actuale - reuşim mult mai greu să ne

revenim, ofertele fiind reduse pentru

cei specializați. Noi suntem cei

responsabili pentru bunăstarea

emoțională şi financiară a familiilor

noastre. Atât noi, cât şi copiii nostri,

trecem printr-o perioadă destul de

grea – ei sunt în plină pubertate, noi

traversăm criza vârstei de mijloc. Fiind

adesea blocați în clişee, orice

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 23

modificare a contextului ne-ar dezechilibra. Si am început

să ne dorim schimbarea. Dacă unii dintre noi caută o nouă

perspectivă, mai interesantă, mai colorată, mai veselă, unii

îşi caută echilibrul. Sunt convinsă că, pentru mulți dintre

noi, această comunitate reprezintă răspunsul pentru

îmbunătățirea calității vieții, întrucât tot ce se întâmplă aici

se subordoneaza activării de resurse valoroase folosind:

energia grupului, poveştile comune, umorul,

spontaneitatea fiecăruia, creativitatea prin desen,

improvizație sau teatru.

Am început cu FortyShop-ul. Este un workshop adresat

grupului 40plus, unde noi două (Anabela şi cu mine) suntem

traineri iar obiectivele lui sunt socializarea, descoperirea

unui lucru despre sine şi distracția. Dacă alături de Anabela,

oamenii se simt mult mai confortabil să exploreze zone mai

profunde, ea fiind percepută ca un trainer cald, empatic şi

înțelegător, eu sunt percepută ca un partener de şotii, iar

oamenii devin foarte disponibili către joacă şi expunere.

Dacă ea reuşeşte să le ofere un confort şi un ritm care te

îndeamnă la introspecție şi analiză, cu mine, foarte repede

îşi permit să vorbească deschis lucruri intime. Dacă Anabela

le oferea acceptare, eu le ofer parteneriat. Asa că, în funcție

de temă, dar şi de abilitățile fiecăreia dintre noi două,

creăm pe rând experiențe diferite, care se completează

păstrand nivelul de energie şi de implicare. Temele

accesate au fost de la jocurile şi visele din copilărie,

călătorii de vis, anger management, până la modul de

interacțiune intimă a adultilor. Acum, la ultimele teme, toti

am fost mult mai curajoşi, mai îndrăzneți, atat în alegerea şi

abordarea lor, dar şi în dezvăluire şi implicare, dovedindu-

ne că acest grup creste, funcționează după o rețetă care ne-

a adus satisfacții dar şi noi membri.

De obicei, din cele 3 ore ale workshp-ului, 45 de minute

sunt rezervate încălzirii, o etapă foarte importantă în

gestionarea dinamicii de grup şi a nivelului de energie,

întrucât este un grup deschis şi de fiecare dată sunt şi

membri noi. Uneori, gradul de expunere este foarte mare,

asa că avem nevoie ca membrii grupului să se cunoască şi

să se acomodeze repede unii la ceilalți, dar şi la tema

propusă. De la exercițiile de cunoaştere, trecem la

energizare şi terminăm încălzirea cu alegerile sociometrice

(step-in, spectograme) – care ne oferă o oglindă a grupului

în legatură cu tema. De obicei, tema fiind cunoscută şi

interesul pentru ea declarat (prin prezența în sală),

urmarim intensitatea stărilor, durata

expunerii la ea sau poziționarea lor în

legatură cu aceasta.

Activitatea principală, punerea în scenă

a temei, implică întregul grup. În

funcție de mărimea lui (care variază în

funcție de interesul manifestat fată de

temă) putem porni de la lucrul în

grupuri mici de 2 sau 3 membri sau

direct de la o scenă în care vor fi

implicați toți. De exemplu, la

FortyShop-ul despre calitatea sexului

am plecat de la grupuri de 3, în care

bărbații erau în grupuri separate de

cele formate din femei, întrucât ni s-a

parut interesant de văzut dacă vor

aparea diferente de gen în percepție şi

abordare. Diferențele au fost mici, dar

a fost interesant să construim o glindă

a nevoilor, dorințelor, dar şi a

mecanismelor de interacțiune a

adulților având o viață sexuală activă.

La Fortyshop-ul despre importanța

banilor, întreg grupul a construit pe

scenă o țară, care s-a chemat

Abnormalia, căreia i-au definit

caracteristicile politice, sociale,

economice, fiecare asumându-şi un rol

în viața acestei țări imaginare – unul a

fost împărat, altul medic, unul a fost

vrăjitor, altul vânător. A fost

surprinzător că fiecare dintre noi ar fi

putut accepta o viață fără bani,

perspectiva de a se bucura de lucrurile

simple din viață bucurându-i pe toți.

Ca instrumente am folosit ceea ce

psihodrama şi sociodrama ne-au oferit

– inversiune de rol, dublu, oglindă,

preluarea rolului, acum grupul fiind

deja familiarizat cu acestea. Dacă

începutul a fost destul de greu, acum

cand unii dintre participanții la grup

sunt alături de noi încă de la start,

explicarea şi folosirea uneltelor

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 24

specifice metodelor de acțiune a devenit mult mai simplă.

Până acum, în întâlnirile noastre, în funcție de temă, am

căutat varianta optimă de punere în scenă şi sunt convinsă

că am reuşit să o găsim. Am reuşit să experimentăm:

atomul social – atunci când ne-am explorat dorințele

copilăriei

forum theatre – când am căutat metode de gestionare a

furiei

playback theatre – mai ales pentru încălzirea în temă şi

în rol

Ca în orice sesiune de sociodramă, după încălzire şi punere

în scenă, urmează sharing-ul, respectiv integrarea. Fiecare

împărtăşeşte din rolul sau dar şi din asocierea pe care a

făcut-o cu un eveniment din viața sa. Acum este momentul

în care fiecare poate să-şi pună gândurile în ordine, cresc

şansele ca participantii să învețe din rolul respectiv, iar

coeziunea grupului se întăreşte – membrii grupului văd ca

nu sunt singuri în acea problemă, găsesc suport, o nouă

perspectivă dar şi o speranță că vor reuşi să găseasca soluții

pentru a face față cu bine problemelor din realitate.

Chiar dacă exploram o temă serioasă, de fiecare dată, în

incheierea FortyShop-ului noi avem şi un moment de joacă.

Este modul în care ne despărțim, este momentul în care ne

distrăm, ne energizăm. Pană acum, ca să rămânem în

registrul antrenării spontaneității, am ales exerciții din

teatrul de improvizație. Exersarea diferitelor roluri şi

crearea de poveşti după nişte rețete care funcționează şi

stârnesc râsul de fiecare dată, îi încurajează pe participanți

să fie în largul lor, să se comporte asa cum simt, le dă o

stare de bine. Pe parcurs, ei vor prelua această bucurie şi în

viața de zi cu zi şi vor privi provocările ei cu mai multă

detaşare.

Felul în care este organizat woorkshop-ul şi temele

abordate ne-ar permite să accesăm toate uneltele şi

reprezentările scenice specifice metodelor de acțiune dar,

uneori, nu am avut destulă încredere în noi şi ne-am temut

că am putea pierde controlul. Rolul nostru de traineri ai

grupului 40plus a evoluat şi abia acum, un an mai tarziu,

pot să spun că începem cu adevărat să ne elaboram rolul.

Este interesant de văzut cum grupul devine comunitate,

acum când noi ne-am întărit rolurile de traineri, avem mai

multă energie şi entuziasm, am devenit mai curajoase, mai

creative.

Efectele evoluției noastre au fost

remarcate şi de grup, care a început să

crească şi să-şi dorească mai mult timp

împreună. Iată că a sosit momentul să

propunem mai multe modalități de

interacțiune. Chiar dacă vor fi

structurate, construite şi organizate

diferit, scopul va fi acelaşi – antrenarea

creativitătii în activități de grup.

După ce am facut o analiză a abilităților

şi competențelor noastre, ne-am oprit

la încă 3 variante de workshop-uri:

FortyShop-ul în culori

Grupul închis de sociodramă

Living newspaper

FortShop-ul în culori va fi structurat

asemeni unui workshop obişnuit -

încălzire, punere în scenă şi sharing. De

această dată, modalitatea prin care vor

aduce la lumină stări şi emoții proprii

va fi desenul. Este foarte important ca

în partea de încălzire, pe lângă

exercițiile de cunoaştere şi de

acomodare la grup, să folosim şi

culorile, astfel încât ele să fie accesate

cu uşurință iar alegerea lor să se

întâmple natural, fără criterii tehnice

specifice.

Folosind o tehnică specială şi materiale

inedite, care permit participantului

foarte multa libertate în alegerea

formelor şi a culorilor, participanții vor

crea o mica operă de artă, unde

regulile clasice ale desenului nu există.

Odată finalizată lucrarea se va pune în

scenă starea pe care o transmite

aceasta. Inițial m-am gandit ca

participanții ar putea intra în

inversiune de rol şi ar putea să-şi pună

gândurile în ordine din acea poziție,

însă mi-am dat seama că este mult mai

important ca întreg grupul să participe.

Putem să realizam statui, playback sau

Teoria în practică

Revista română de psihodramă nr. 3 / 2014 25

pur şi simplu să lăsăm grupul să creeze o scenă pe care ei o

asociază cu lucrarea respectivă. De asemenea, mi se pare

important ca autorul să fie spectator la punerea în scenă a

propriei lucrări. Aşa, el va reuşi detaşarea iar percepția lui

va fi îmbunătățită de cea a grupului, un bun motiv de

analiză şi introspecție. Un alt mare beneficiu al acestei

abordări cred ca va fi posibilitatea de a crea o ancoră. Mă

gândesc cu bucurie că una dintre lucrări va aduce pe scenă

o stare de bine pe care autorul, odată ce o va aduce acasă şi

o va pune pe perete, o va putea accesa de câte ori va fi

nevoie.

Grupul închis se va adresa, în special, celor care traversează

o perioadă mai grea şi au nevoie în primul rand de suport,

de o analiză şi înțelegere a contextului peste care doresc să

treacă. Dacă până acum ne adresăm oricui doreşte să vină

să exploreze o temă anume, de această dată, grupul este

închis iar membrii lui îşi asumă participarea la grup pe o

durată determinată de timp. Aici coeziunea este crescută şi

păstrată la un nivel înalt, rolul de suport al acestui grup

fiind preponderent. Aici este locul unde sociodrama va

funcționa, mai ales, prin calitățile ei de vindecare.

Pe fiecare dintre noi ne interesează subiecte în care putem

găsi lucruri asemănătoare cu ceea ce ni se întâmplă nouă,

cu ceea ce ne preocupă. Totodată noi suntem generația

care urmăreşte ştirile din plan economic, social sau politic,

în încercarea de a înțelege ce se întâmplă, cu ce fel de

efecte asupra noastră. Suntem implicați în viața socială iar

interesul pentru diversele subiecte din media sunt

remarcabile şi consistente. Întrucât 40plus reprezintă o

generație, care are o evoluție asemănătoare, cu poveşti

commune, ar putea face din worshop-ul de “living

newspaper” un mare succes.

Singurul produs verificat ca

funcționalitate şi oferit de noi

comunității 40plus este FortyShop-ul,

însă mai avem 3 alte categorii de

workshp-uri care aşteap