4
ÎNVĂȚĂMÂNT Pagina 5 30 Ianuarie 2015 Copiii de la Grădinița P.N. Mândruloc au sărbătorit un moment marcant din istoria poporului român: Unirea Principatelor Române. Prin retrăirea emoției aces- tui mare eveniment istoric, preșcolarii au îmbrăcat portul popular, ca un semn de prețuire a zilei de 24 ianuarie, au vizionat o prezentare des- pre Unirea de la Alba Iulia, au recitat, au cântat și au dansat Hora Unirii. Prof. înv. preșcolar PAULA PERJARIU BIOGRAFIE S-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână. Tatăl său, Luca (1812-1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol (actualul Istanbul, în Turcia), fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa. Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II- V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu. Până în anul 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul “Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a ter- minat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul “Sfinții Petru și Pavel”, pe care l-a numit, în Grand Hotel “Victoria Română“, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memo- rialistică l-a primit în clasă pe voievodul Unirii. Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În anul 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conser- vatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în pri- mire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova. În anul 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Mihai Eminescu, când tânărul poet, debutant la , era sufleor și opist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la , cu versuri și proză, sem- nând cu inițialele și ( , fabulă antidinastică). La începutul lunii ianuarie a anului 1889, Caragiale s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpurium din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion. În anul 1889, , anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul . În 1890 a fost pro- fesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin (Germania). La 14 martie 1905 s-a sta- bilit definitiv la Berlin. APRECIERI CRITICE ALE OPEREI LUI ION LUCA CARAGIALE Caragiale este prezentat ca apărător înverșunat al scrisului său, luptând cu editorii, pentru ca aceștia să-i respecte textul integral, ortografia și punctuația. Conștiința de artist impecabil și scrupu- lozitatea sa sunt mărturii exprimate în numeroasele scrisori către amici cărora le face reproșul și a . Sică Alexandrescu a propus o tipărire corec- tă, la baza căreia să stea un text con- fruntat științific cu edițiile , , cu manuscrisele lui Caragiale, A. E. Baconski schițează unele între Caragiale și Tudor Arghezi. La ambii este evident același patriotism, aceeași țintă a satirei, lovind în categoriile profesionale cu o spoială de cultură, cu un jargon franțuzit. Baconski remarcă la amândoi . Nicolae Steinhardt a constatat, în eseul său, , că opera lui Caragiale a fost citită până în 1975 din două per- spective. Perspectiva (avându- i ca reprezentanți pe Alexandru Piru și Ovid S. Crohmălniceanu) era caracteri- zată prin supralicitarea criticii burgheziei românești, considerată românească, a viciilor și a regimului ei politic, și cea , avându-i ca reprezentanți pe Nicolae Grigorescu, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu și Nicolae Davidescu, care îl blamau pe scriitor pentru pretinsa ură față de neamul său. Nicolae Steinhardt a intro- dus a treia perspectivă, a unui Caragiale profund creștin, creatorul unei lumi în care . este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu, din dorința de a-l apăra pe scriitor de atacurile din presa contem- porană, care îl acuzau de imoralitate (acuzație bazată pe lumea personajelor de joasă speță în piesele sale). Pornind de la constatarea că tipurile și situațiile din comediile lui Caragiale erau inspira- te din realitatea socială a timpului, Maiorescu atrăgea atenția că artistul recrea realitatea dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nicio preocupare practică, în sensul că el generaliza. Mihai Ralea spunea despre lumea lui Caragiale că (…) Pe de altă parte, I. Constantinescu afirma: (…) În opera (1890), Constantin Dobrogeanu-Gherea spunea că Șerban Cazimir scria în că: .
