20 + 1 poeţi din Banatul montan · În noaptea asta calmă, ca un zîmbet suav, Pe culmea dinspre...

OCTAVIAN DOCLIN

20 + 1 poeţi din Banatul montan(judeţul Caraş-Severin)

Antologie realizată de Octavian Doclin

Mihail Halici-fiulGheorghe Azap • Iosif Băcilă • Pavel Bellu

Rolf Bossert • Ionel BotaIon Chichere • Ion Cocora

Sorin Gârjan • Slavomir GvozdenoviciAlexandru Horvath • Toma George Maiorescu Olga Neagu • Sabin Opreanu • Liubiţa RaichiciIacob Roman • Nicolae Sârbu • Costel Stancu

George Suru • Ioan George Şeitan • Pavel Şuşară

Editura Dacia XXI2011

20 + 1 poeţi din Banatul montan

Mihail HALICI-fiul

Carmen primo et uni genitum Linguae Romano-Rumanae Honoribus Fortunae et Auspiciis Impenetrabilis Dacici Argonautae Praenobilis Domini Francisci Paricii, Papensis etc. Veteris oculissimi in Illustri Enyedina Haliciastri: natum.

Cînt sănătate, sărind la voi, Rumanus Apollo, La toţi, cîţ svînta-n Împărăţie şedeţi!

De unde cunoştince aşteptem şi ştinţă: ferice De Amstelodam, prin chărţi este-n omenie tipar. Lege dreaptă au dată frumoasă cetate Geneva:

Ecz vine Franciscus, cinete Leyda, Paris! Prindeţi mîne surori, cu cest nou oaspe: nainte

Fraţi, fîrtaţi, Nimfele iasă curînd Domni buni, mari doctori, Dascălu şi bunule Doamne

Cu pace ei fitz, cu pîne şi sare, rugăm.

(1674)

Mihail Halici (n. 9 octombrie 1643, Caransebeş - d. 1712, Londra?)Autointitulat „Valachus Poeta”, Halici a devenit celebru prin oda scrisă la 1 iunie1674 prietenului său Franciscus Pariz Papay, cu ocazia obţinerii de către acesta atitlului de doctor în medicină. Această odă este prima poezie din literatura românăscrisă în hexametre şi pentametre. Deşi ortografia odei are influenţe maghiaro-săseşti, toate cuvintele ei sunt de origine latină.

Cea mai importantă operă a lui Mihai Halici este un vocabular românesc-latinesc,Dictionarium valachico-latinum, cu 5.000 de cuvinte. Scris cu litere latine şi cuortografia ungaro-săsească obişnuită în cercurile românilor calvini, dicţionarul estefoarte valoros întrucît redă limba ţărănească din Banat. Însemnătatea acestei lucrărinu stă numai în bogăţia materialului lexical ci, mai ales, în faptul că pentru întîiaoară se pune alături, într-o lucrare lexicografică, limba română cu cea latină dincare s-a născut.

„Ca o curiozitate trebuie să cităm epigrama în metru clasic scrisă la 1674, deun roman din Caransebeş, Haliciu, devenit deodată „Valachus Poeta”, către undoctor Francisc Pariz Pápai”

(George Călinescu, Istoria literaturii române…ediţia a II-a, 1982, p. 47)

6

Gheorghe AZAP

( 26 iulie 1939, Ticvaniu Mic, Caraş-Severin)

Volume de versuri:

Maria, o caterincă zbuciumată (1975); Bocceluţa cu plăpînde (1977); Roxana, Roxana,Roxana (1978); Eţetera (1979); Cîntece ştrengăreşti (1981); Cuib’şorul nostru de nicicînd (1982); Ultimul exemplar (1987); Vreo carte (1995); Tereremul ocarinei (1995);Una sută de catrene drese-n damf de damigene (2001); Versuri din veacul icsics (2010)

„Gheorghe Azap este un lup singuratic, rătăcit între promoţii şi grupuri literare,poezia – dacă citesc bine versurile sale – este pentru el un mod de existenţă”

(Eugen Simion)

Eu v-am iubit pe toate„Iubirile care se duc sunt ale mele”

Cahit Saffer Irgat

Eu v-am iubit pe toate: Maria, Stanca, Ana,Sculptîndu-vă destinul în ochiul meu beteag,Cînd cerul primăverii-şi desfăşura NirvanaŞi frunza tinereţii îmi clocotea în prag.

Voi mă doreaţi aparte, eu vă iubeam pe toate:Duioasă Minodora; bălaia mea Gertrud...Şi iată că-n cea mare, demult-singurătate,Cald clipătul din gene abia vi-l mai aud.

Ţii minte, Cătălina, ce mici eram odată?Cuminte Ilenuţă, azi dulce doamnă eşti!Cu voi adolescenţa-mi fusese încărcatăCa delta foşnitoare de păsări şi de peşti.

Amoruri succesive şi-ncăierări barbare.(În cinstea Luminiţei pierdui un premolar).Era aievea totul? Sau poate mi se pareC-am fost aşa de tînăr cîndva, şi de ştrengar...

Semiramide caturi făcîndu-vă grădina,V-am oblojit cu stihul nesomnului ciudat.Înmiresmate ciute, Svetlana şi Irina,Sub geamurile voastre zadarnic am vegheat.

8

Molîia mea Adela; colerică Rodica,pe cît de mare-i timpul, pe-atîta-i de parşiv!Din joaca de-altă dată nu-mi dăinuie nimica:Nici una lîngă mine n-aţi rîs definitiv!

departe, o căsuţă, a ta şi-a mea să fie

Să fie o căsuţă, departe, -ntr-o pădure;Şi amîndoi acolo; şi numai amîndoi!Şi-alături, căprioare uluitor de pureSă rumege luceferi în loc de păpuşoi.

Să fie neştiută de nimenea. Să-i fieCît cărţile poştale - mai mult de două, nu! -Ferestrele prin care doar luna fistichieAr descifra ce note babane capeţi tu.

Să fie anotimpul cînd iarba se ridicăSau iarnă colilie, ca o pocladă grea;Să-I vezi pe canis-lupus cum dîrdîie de frică,Pentru că eu o flintă vestită aş avea.

Să fie doar a noastră ... batîr aşa: abstractă...Dacă nu azi ori mîine, chiar cînd vom fi bătrîni.Să fim lîngă un fluviu, ci fără cataractă:Ca să nu-ţi scoată ţie auzul „din ţîţîni”.

20 + 1 poeţi din Banatul montan / 9

Se desfăşoară timpul

Lui Ionel Bota

Se desfăşoară timpul, ca un balaur greu,În bărăganul vînăt al sufletului meu;Şi-n vreme ce, cu stihul, ahotnic mă trudesc,Pustiul se îngroaşă cît zidul chinezesc...

De cum îşi iscă luna deşertul poloboc,Arcanul insomniei mă strînge de mijlocŞi gîndul îmi aleargă departe, pînă hăt,Văleaturi trebuindu-i întoarcerea-ndărăt.

Înspăimîntat de hăul cupolei fără fund ,Sub rădăcina ierbii aş vrea să mă ascund;Dar nu găsesc o bortă, să mă cobor adînc:În preajma lui Scorilo, să beau şi să mănînc;

Ci-ncălecat în cîrca unui Pegas alert,Caut lamura-mpăcării de-a pururi în deşert.Cu oasele trudite spre vatra unui mit,Mă pomenesc, incaltea, mai scund şi mai spăşit;

Şi nu mai am tăria, de parc-aş fi ciolac,Din inimă, căpuşa tristeţii s-o desfac;Nici tulnicul iubirii spre stele să-l ridic,Spărgîndu-mi carapacea destinului pitic...

10

Sub aripa cernită a nopţilor de dor,Strigoii disperării mă biruie uşor,Şi-n pleoapele căzute ca un chepeng de glod,Auzul desluşeşte cum lacrămile rod...

Ca păsările arse cad clipele din ceas,Şi-ntreabă – cît de mare-i viaţa ce-a rămas?Cum nu cunosc această problemă-ndeajuns,Mă eschivez, desigur, să le slobod răspuns...

Bat valurile vremii în atmosfera mea.Mereu aprind ţigara, tăifăsuind cu ea;Apoi în zorii zilei, zăbavnic şi profan,Mă culc între himere pe-un prici de calaican.

Şi sînt la fel de schivnic

Şi iată că viaţa-i la punctul pe dindouă;Şi sînt la fel de schivnic, şi-oleacă mai opacŞi-aceleaşi constelaţii în geamuri mi se ouă;Şi nopţile-mi persistă pe umeri ca un frac.

Iubita mea-i plecată pîn’ unde-mi uită chipul;De fapt, doar eu sînt cel ce adoră, dintre noiNu mi-a lăsat, încalţe, măcar dagherotipul,Cu genele-i suave ca iarba de zăvoi.


Lehamitea pătrunde în tot ce mă priveşte.Dar mai cîrpesc nădejdea să ţină pîn’la fix, .Afurisind neantul, ca pe-un arbitru,-n deşte,Cu mine, dintr-o dată, dorind să deie chix.

Şi iar mă-mbarc pe-o pipă demult avariată;Şi-ncep, ca filozofii, să-ntreb dacă mai sînt;Şi simt cum se extinde mohoru-n beregată;Dar fac la pasienţe. Şi-mi iasă. Pe cuvînt!

Cîntec limpede la cap

Confratelui Tavi(n) Doclin„Cea mai bună băutură este apa” (Pindar)

De balercă nu mai am habar!(M-a băgat pateu’ la idei!)Nu mai beau stimabile hepar!Phii, ce bine-i dom’le că nu bei!

Însă beau de-o vreme mai cu sporNumai ceai: ipecă, izmă, tei…Şi mi-e fain şi este-mi somn uşor!Phii, ce bine-i Domnule că bei!

Morofleaca ducă-se pe şleau,Mai nicicînd nu pe biştarii mei!Nu mai beau! Am încetat să beau!Phii, ce bine-i dom’le că nu bei!12

Însă beau, incaltea, mai cu sîrg:Bragă, ţitro, apă de ştiubei;Sucuri de coricove în pîrg…Phii, ce bine-i Domnule că bei!

Dau la nefîrtatul vutka, zău!– S-o usuce Tavi şi Serghei! –Nu mai beau holercă, nici trăscău!Phii, ce bine-i dom’le că nu bei!

Însă beau cu sete; beau de sting:Chamomilla, soc, isop, hamei;Beau sirup dintr-ăla de Beijing…Phii, ce bine-i Domnule că bei!

Chiar de Bacchus, mă purced să rîz:Că sheriff se crede pişte zei.Nu mai beau, frăţînilor, sacîz!Phii, ce bine-i dom’le că nu bei!

Însă beau, io; musai nu mă las!Beau lăptic, beau dzamă de crumpei;Chiar şi miericică-mi torn sub nas!Phii, ce bine-i DOMNULE că bei!



Iosif BĂCILĂ

(12 septembrie 1947, Dalboşeţ, Caraş-Severin)

Volume de versuri:

Lumina cîntecului (1986); Poeme (1993); Poeme Sînziene (1997); Îndestulare cu dor(1997); Oglinzi în inima pietrei (2002); Dor mărturisit (2010)

„(…) Iosif Băcilă a căutat în stele, în pietre şi-n adîncul său sensul vieţii, curgereatimpului, retopind totul, asemenea alchimiştilor de odinioară, în retortasensibilităţii sale, obţinînd astfel aurul primordial în versuri, în metafore elocvente.Limbajul său nu este sofisticat, el nu urmează modele şi nici curente literare lamodă, ci ascultă de chemarea spaţiului său geografic şi a orizontului baladescal acestuia.”

(Ion Marin Almăjan)

Sat natal(Dalboşeţ)

Florinei

O viaţă întreagăm-am lăudatcă sunt copilul unui sat.Acum satulmi-e copil,mă îngeră, în vers tiptil.Şi-i sufăr slovaîn dor pătrunsşi-n întrebare, şi-n răspuns.În lună, stele,pietre, soare,în pasărea pornind să zboare.Eu mi-s poemulnenumit,El, poarta veşnică spre mit!Vrere pe un mal înverzitHaizdrumică-măcu podul palmei,între două tăceri.Haistriveşte-măcu stelele cerului,între mîine şi ieri.Hai

16

zdrobeşte-măcu o uitare, alergînd prin noroc.ŞiIartă-mi ochiulLuminînd printre pietreViaţă, moarte şi joc !

Balada Goznei

lui David Blidariu

Mai stăruie, poete, pe strunele-ţi tîrzii,Deşi împovărate şi ne-nţelese chiar,De aşteptare, prunii torc gînduri străvezii,Iar ceasul din ştiubeie se încurcă-n minutar!În noaptea asta calmă, ca un zîmbet suav,Pe culmea dinspre dealul cu făloşiri de mire,Părem striviţi de azurul iambului tău gravVisînd a neogoi şi-a vis de primenire.Mai stăruie, poete, pe strunele-ţi tîrzii,Căci dorurile, toate, prin prunduri se aştern,Şi-n strălumina lunii, refă din noapte zi,Din şopotul Nerganei un anotimp etern !


Cuvinte, pietre, oglinzi

După moarte, vrem sau nu vrem,Ne naştem mereuÎn fiecare pagină de carte,În fiecare cuvînt al lui Dumnezeu.După moarte,vrem sau nu vrem,Ne naştem tăcîndÎn fiecare oglindă a pietrei,În fiecare strălumină a unui gînd.Ne naştem seminţeIeri, azi şi acum.Între maluri de apă, în ţarini, pe drumNe naştem tăcere ori cînt dezlînatLa margini de doruri, la margini de sat.Ne naştem iubire, cu-adevărat ;Apoi, răsădim în suflete floriSub bolţi de luceferi şi privighetori!După moarte, vrem sau nu vrem,O stea căzătoareStrăfulgeră Ceruri, Carul Mic, Carul mare,Şi peste o vreme-răspoimîine, tîrziu,Oglinzile pietrei ne ştiu, nu ne ştiu…

18

Drumul

Cîtă mireasmăse adună-ntr-o floare,cîtă fantasmăîn înserare, cîtă durereîn dor, şi nu doare -nu e nici rană,nici vindecare !Cîtă-nsingurare-iîn depărtare,de lacrimă, poatede neîndurare,de fulgere, ploaie,de vînt, de ninsoare,un fel de venire,un fel de plecare.Drumul ia formaCarului Marepiatra e drumdupă cum se năzare;eu vin sau mă duc,trec de-o cărare(merg chiar pe jos,în patru picioare)într-un cîntec bătrîn,vers ori uitare?!


Poem

N-a bătut nimenila fereastră;

A căzut o frunzădin teiul îndrăgostit!

20

Pavel BELLU

(14 martie 1920, Vrăniuţ, Caraş-Severin – 9 ianuarie 1988, Cluj-Napoca)

Volume de versuri:

Candelabre albastre (1936); Flori de piatră (1940); Elogiul simplităţii (1967); Arhitecturagîndului (1977); Lebăda solară (1984)

„Poetul Pavel Bellu mînuieşte cu egală dezinvoltură formele tradiţionale, curitmuri şi rime sugestive, şi formele moderne, nu mai puţin adecvate liricsensibilităţii sale. Această capacitate expresivă îi dă posibilitatea să ţinăîncordate fibrele lirice în poemul lung, bine articulat pe ideea poetică din carepurcede.”

(Ion Negoiţescu)

Spiritul

Acuză-a criticilor horăCă epigrama e „minoră”.Noi întrebăm maturul cor:De cînd e spiritul minor?

Bănatule!

Drept, nici în faţa istoriei capul nu ţi l-aiplecat.Retras în munţii tăi de piatră, ai aşteptatClipa cea mare, - cînd poţi să-ţi spui,Cu ascuţiş de sabie, aspru cuvînt.Ţi-ai crescut flăcăii în şcoală de flinte şi cînt.Şi vremea te-a ocolit ca pe munţi,Căci tu eşti munte!Sunt încă zimbrii de curaj în pădurile talecărunteŞi feciorii tăi se iau la-ntrecere cu ei,Meşteşugind arme noi.În sufletul lor mare, dospesc revolte,Cum dospesc vijeliile-n nori.Ceasul Vremii nu-ţi poate măsura niciviaţa, nici Avîntul.Soarele este tatăl copiilor tăiŞi-i ţine pentru vremuri mari.22

Ei l-au înţeles! Şi şi-au spus, fără prihană,legămîntul, înfrăţiţi cu codrii de stejar.Dar pînă la clipa cea mare, înfloresc visurişi cîntece…O! În astea nimeni, nici chiar zeii nu-i pot întrece!Călăresc roibi de furtună, străbat mări de catranŞi ucid şarpele Legendei, ca bunicul tăuDejghinat din cremene,Uriaşul şi neînvinsul Iovan Iorgovan.Şi nu-şi fac griji de ceea ce or să fie odată!O ştiu:Vor fi viaţa vie a veacului viu, –De aceea pasul lor sfrunteazănencununatelezări…- Bănatule, Bănatule, înger de fier,Pe largii tăi umeri de piatrăPorţi legende, vremuri noi şi flinte de cer, -Istoriei româneşti de mîineCel mai aspru, cel mai dîrz şi cel maiviteaz cavaler!

Albastru intim

Azi n-am dat firimituri porumbeilor.N-am avut. Şi porumbeii defileazăla geam. Se uită cu mărgelele din tîmplă.Văd că scriu. Înţeleg – şi pleacă serioşi,


fără nici o vorbă.Eu – surîd. Mîine, le sfărîm un coltucde azur. O cojiţă de tristeţe.

Cîntec pentru Bîrzava

Opreşte-mi-te, timp! nu regreta zăbavaSă-mi văd copilăria pe Bîrzava:– Codrii de coşuri, cu izvor de fier,cu stupii roşii ce roiau pe cer;cu nori de fum planînd apăsătorşi oameni negri în acest decor.Cu ei crescui! Şi la nămiez, nu rarDuceam mîncarea într-un alb ştergarŞi pînă tata lua o-mbucăturăPriveam la tot, uimit peste măsură.

Opreşte-mi-te, timp! Nu regreta zăbava,Să-mi văd şi tinereţea pe Bîrzava:– pe dealul aspru, smălţuit cu flori,cu fagii grei – şi-ntîii mei fiorisimţiţi sub aripă de codru năzdrăvană,cu o şerpoaică aurie – Ană…să nu regreţi, nici tu! Nici eu regretcă înotam prin ierburi pînă-n pieptşi la coliba de şovar am statcît timp ciubărul ploii s-a vărsat.

24

În inimi, jarul poate că s-a stins;Topită eşti în vreme… eu sunt nins.Numai pe locul despre care-ţi cîntSe ridicară străzi ca din pămînt:Furnale noi, şi blocuri, şi asfalt,Şi noii stupi roind pe cerul-nalt.Regreţi tu, timp? Eu n-am ce să regret. –Du-mi iar pe buze gravul clarinetSă-mi torn în versuri flacăra şi slavaCum fac ai mei, cei dragi, de pe Bîrzava.

Pînă la urmă

Pînă la urmă ne-am mutat unul în altul.Pe zăpada pulpelor am lăsat coifulDe bronz. În cuibul unui suspin,Sabia cu buza roasă de sînge.Înfricoşătoarea armură am aruncat-oPe fereastra deschisă în tineCătre etern.

Deszăuat din aramă, ispitescCorzile părului tău…Din amurgul lor stacojiu vînez un cîntec.

Dă-mi azima degetelor. Şi o lacrimă.Nu ţi-am cinat ochii, demult.


La pagina 27, reproducere după Medalia jubiliară Rolf Bossert 2002 – scoasă de Asociaţia Germană deCultură şi Educaţie a Adulţilor din Reşiţa şi Forumul Democratic al Germanilor din judeţul Caraş-Severin

Rolf BOSSERT

(16 decembrie 1952, Reşiţa -17 februarie 1986, Frankfurt pe Main, Germania)

Volume:

siebensachen (Versuri) 1979; Mi und Mo und Balthasar (Polit-Parabel als Kinderbuch)(parabolă politică sub formă de carte pentru copii), 1980; Neuntöter (Versuri), 1984; Aufder Milchstrasse wieder kein Licht (Versuri), 1986; Ich steh auf den Treppen des Winds(2006, volum editat de Gerhardt Csejka); „Ich steh auf den Treppen des Winds”.Ausgewählte Gedichte 1972-1985/„Stau pe treptele vîntului”. Poeme alese 1972-1985(2008). Traduceri din limba română: Victor Eftimiu, Märchen (1980); Naum, Der PinguinAppolodor (1982); Mircea Zaciu, Ion Agîrbiceanu (1983).

„ (…) Statutul incomod, de trouble fête al poetului era astfel pus în evidenţăfără echivoc, ca şi condiţia problematizant-interogativă, productiv-tensionată aa discursului său. Rolf Bossert asigură consecvent aceste repere în texte ceasociază subtil sapienţialul ironic grefat pe notaţia concretului modest, dacănu mizer, al lumii din jur. (…) Mesajul cel mai profund al scrisului său ţinetocmai de această zbatere dramatică între iubire şi furie (…), între dragosteade adevăr şi de libertate a fiinţei şi revolta contra tuturor reprimărilor ei, cu oforţă a angajamentului existenţial ce se transmite, nealterată, în fiecare poem.”

(Ion Pop)

im sommagoatn paim horvath

ti raufäng vun di hocheefntei rauchn in gonz tachxunthaitoba i rauch aach: marascheschthahahamai kollega tea tut karpatz rauchn

soli i ihnan was vun maina oabaitvazöln?sehns, mia mach ma unsa obaiti und mai kollegai waas wiaclich nit, warums uns fragn tunpai da lehnung prin i tes göld zausmai oldi schlag i nitcomtrauf sai ma olli zwaain da kulturgruppenwollns tes in die zeitung schraim?

kolumbus schreibt seine memoiren

wort auf wort, ab und zueine kurze pause,zum beknabbern des füllers.verliert kein sterbenswörtchen über amerika,28

sondern macht das eui weltberühmteine kleine rache, vespucci

columb îşi scrie memoriile

cuvînt după cuvînt, din cînd în cîndo scurtă pauză,cît să-şi muşte stiloul.nici un cuvînt despre america,doar un ou îl face pe el celebru

o mică răzbunare, vespucci

noi salutăm

programulguvernului democrat popularurmărind lichidarea analfabetismului

spuneau cîţiva fabricanţi de cernealăchiar la începutul lui1948


mică publicitate

caut cîinecu două boturicare nu trebuie să tacăîn timp ce muşcă

Traducere în limba română: Erwin Josef Ţigla (1996)

30

Ionel BOTA

(31 octombrie 1954, Lupeni, Hunedoara)

Volume de versuri:

Argonauţii, II (volum colectiv, 1988); Cimitirul cuvintelor (1997); Poemele îngerului beţiv(1998); Frigul postum (2005); Ademenirea cuvintelor (2006); Zădărnicia punctului(2009); Zei murdari (2010)

„Atmosfera baladesc-melancolică este prezentă şi în alte poeme, în carepătrunde brutal realitatea necontrafăcută a textualiştilor. Apoi tonul devinepreponderent elegiac, cu elemente din Bacovia şi ecouri de romanţe.”

(Constantin Buiciuc)

Ion

el B

ota

văzut d

e Ig

or Is

ac

sacra memoria lui Papi Roşculescu

întrebarea zilei de azi în aerul mort:Visăm timpul provinciei sau toamna se lasă fotografiată ?rezistăm imaginii în somnul descîntat de păsări,viermele veacului roade la rădăcina ideii de zbor,respirăm prin uţile cerului. la poalele pădurii stă îngerul beat într-un laborator savanţiiau despicat gîndurile unei libelule iar în cealaltă zi monitoarele au prezis dezastrul.(rămaşi în întrebare, ne pipăim spaimele şi vomăm pe amintirea stelei ).

tata locuieşte ţărmul duminicii aşteptînd prinţesa. început şi sfîrşit, scribul dicteazăistoriei, ar vrea o ţigară dar aşteaptă veacul lui jean nicott.noi aşteptăm supravieţuitorii şi lingem cheia labirintului.în tablou tăcerea face dragoste cu pletele rîului. deasupra oraşului pluteşte pădurea.aprindem lumînări pentru festin (dumnezeu ne-a lăsat fiecăruia un destin)jocurile dimineţii amintesc dansul păstrăvului dar noi am părăsit lumea aceasta demult şi am urcat pe scara de iarbă în paradis. toate sclavele ardeau, doar de noivăzute. jos, pe pămînt, bacantele ating inima mielului cu stiletul de raze

scuturăm covorul ecoului şi facem ordine în galantarele veacului. zăpada obsedeazăca o carte de vizită a unei celebrităţi iar noi ne trezim brusc în bucuria poetului(silabele din respiraţie devin statui). Speranţa zideşte o scenă din lemnul crucii,înflorit, facem schimb de prizonieri în această viaţă, spunem poeme despre copulaţieîn cealaltă viaţă. trenul spre paradis este astăzi plin de papirusuri şi deodată unpod ne duce în burta chitului. atunci visăm patrii pe care le-am fi avut, desenămdepărtarea şi cuvintele sîngerează pe acelaţi covor unde ecourile au adormitiarăşi

32

un arhivar îşi studiază hemoglobina (seara aceea nu se va pomeni în cronicascribului).

migrăm, migrăm, jerfind marelui trandafir. trăim, aventura norilor ideali ai poetului.prietenii desfac limita şi o pun în muzeul oraşului. Turiştii vor gusta din memoriasacrificată, noi vom ucide idei de piatră, dăruind dragostea. din cînd în cîndsupravieţuitorii afirmă: dumnezeu ne-a lăsat fiecăruiaun destin.

întrebarea zilei de azi: ideea poartă cearcăne de orgoliu sau este doar vîntul ?prietenul absent reciteşte regula muntelui. camera este goală acum doar cuvintelestrigă în van. bemcafeaua eliberării din vraja domestică şi voceadin eter a prietenului invocălunecarea în sacra memoria

Poemul interzisAdei-Mirela

teii veghează orgia sirenelorpriveşti cum apele se despart de uscatla plecare baţi în uşa unui îngercerul vremii apuse odihneşte pe ziduri

e ziua căii regale curînd vom obosiîn cetatea din insulă ceasurile s-au oprit deodatăînălţăm stindardul peste oasele peştilorprimul mort învaţă limba fluviului


mireasã a crinului, poesie...

lui Octavian Doclin

plopii şi-au smuls rădăcinile şi cîntălîngă fereastra copilăriei oleandrul a înfloritvalea e-un patrafir pe care lunecă soarelevisam că undiţa mea culege din ape mănăstiri de aburi

trupul ia foc moartea e un crindorinţă nespusă durereviaţă bucurie suspinsolzii cuvîntului înviere

pe atunci învăţam să rostogolesc norii

lui Nicolae Bocşan

anii în fumul cuvintelor i-am închispe drumul damascului ziduri se năruieochii zeilor veghează un alt paradissau poate maestrul în sîngele cărţii se dăruie

străino, i-am spus candelei de vîsc orbitorfluturi stindardul ca pe oseminte arzîndlumea nouă am văzut-o ieri într-un norlumea veche am văzut-o azi pe pămînt

34

dalele templului s-au tocitcupele revarsă alte sunete în panopliipe aripi duc păsările colivii de aur topitla căderea stelei vorbesc morţii ultimei bătălii

la moara din paradis

lui Iosif Băcilă

ca la un semn cîinele nopţii trage carul de focluna sîngerează în aripa unei păsări de vîscînjugaţi la calendarul sturionilor aşteptăm primăvara pe un drum desfundatîn pădurea de sălcii corul orbilor dansează

undeva în grădina dorului felinarul pocneşteiarba creşte deodată cu bătăile ceasuluimoara e fantasma de la miezul nopţiipasărea de vîsc aleargă spre poieni cu aripile tăiate



Ion CHICHERE

(11 decembrie 1954, Fizeş, Caraş-Severin – 14 septembrie 2004, Reşiţa)

Volume de versuri:

Poeme vesele şi triste, scrise prin cîrciumi comuniste (1990); Şansa hîrtiei (1993);Aprilie negru (1994); Viziuni (1996); Abisaliile (1997); Oglinda de antracit (1997); Podulspadei (1998); Clopotul de smaragd (1998); Orchestra neagră (2001); Absurdistan(2002); Carte dintr-o zi (2003); Puterea iluziei (2004); Transatlanticul şi păpădia (2004)

„Obsesiile poetului sunt: fiinţa, omul, originea, timpul, moartea, dragostea şiurîtul (în sensul de singurătate cosmică) re-proiectată din entitate în universal.Arta lui poetică interferează cu ipoteza sau intuiţia superior-ştiinţifică. Dar niciatunci cînd pare nichitian, nici cînd este labişian, nu striveşte „corola de minunia lumii”.

(Eugen Evu)

Pagini de carte

memoriei bunicii mele Sofia Beşir

bunica mea e poate greierul acesta frumos. stă şi cîntăla marginea crucii de lemn pe care numele eieste singurul verssofia. cîteva viorele şi chiar sapa care mai păstreazăluciul mîinilor ei stau rezemate pe moviliţa de pămînt.eu citesc poeme din emily dickinson într-o liniştece ne uneşte deplin. o pasăre îşi trece o clipă umbraprin înţelegerea noastră, dar sensul ei adînceşte unitatea.iar dacă se înclină iarba de vînt e-un semnîn plus că vîntule un vers şi faptul că mă-nfior este efectul depărtării.casa bunicii se vede bine din deal deşi este maimică decît noriişi chiar puţin umbrită de plîns. în secretul nostrupoate intra doar dragostea, cum vîntul acestaîn cartea emilyei.ce e grozav este că suntem morţi cu aceeaşi puterecu care suntem vii.a înflorit liliacul în gardul cimitiruluicu o nepăsare dumnezeiască. cei bogaţi şi-au vopsitcu bronzliterele pe marmore. cei mai săraci au văruit crucilede lemn ca pe nişte pomişori. femeile bătrîne se cîntăşi tricoteză frumos. dar poate că noi tăcem altceva.în luciulsapei bunica desface batista, scoate doi bani albi38

şi mi-i aşează pe pleoape. banii sunt reci şi stemele lornu-mi par cunoscute. dar poate că vîntul a încurcatpaginile cărţii.

Poezia mea

Poezia mea este o gimnastică a morţii,O repetiţie zilnică a verbului „ a fi”Pînă cînd se şterg diferenţeleDintre timpuri. De fapt acesta e sensul:Să stai tot timpul cu uşa deschisă. Sora mea moarteaBea cît beaDin viaţa mea,Apoi îmi adoarme, cuminte,Pe umăr.


Ilenei Chichere

Cîteva clipe aidomaPăsărilor tăcute, oParte ascunsă a norului,Vîntul limpede şiPicioarele goale. toateCuvintele la un loc.Cîteva clipe. Scaieţii roşiiAi unei copilării uitateDemult. Pînza albă peGeam. alte glasuri, alteÎncăperi. Copilul micCu o lumînare în mînăŞi plînsul ca singuraMea avere.

Litera, strofele

Toamna a venit într-o singură ziStrugurii, merele,Creşte distanţa dintre cei vii,Soarele, stelele. Stau într-o cruce de drum şi ascult40

dangătul, clopotele,este tîrziu şi este demultfreamătul, ropotele. Chiar să învii acum este greu,pietrele, gropile,cineva scrie cu numele meulitera, strofele. Trec una-ntr-alta fără să ştiu,zilele, nopţile,în cîrduri rotindu-se a pustiu, vieţile, morţile….

Fără titlu

Doamne, ajută-mă să înţelegCe este omulFiinţa lui ce esteŞi cine schimbă timpulDin conştiinţăCum cerul veriiSfîşiat pe creste Şi gîndul şi trăirea


Cum de pierÎn zoriCînd steaua nopţiiSe topeşte Şi cum din amintireSe întoarceAltcineva decît cel ce trăieşte .

42

Ion COCORA

(n.14 noiembrie 1938, Greoni, Caraş Severin)

Volume de versuri:

Palimpsest (1969); Dezlegare de chaos (1973); Suveranitate lăuntrică (1975),Inventatorul de numere (1976); Plante de dincolo (1983); Ar mai fi de trăit (2003), OdaCaligrafului sau Ficţiunile artistului la maturitate (2004); Va fi o fugă (2007)

„Argumentul întrebării <Pentru ce Ion Cocora>” este: Pentru că poetica lui IonCocora instituie o zonă evidentă şi tocmai de aceea incitantă, a întretăieriiprincipalelor canale şi artere ale poeziei româneşti din sec.XX, mai exact dincea de a doua jumătate a secolului XX. O intersecţie în care poeticele prezente,trecute, şi nou-prefigurante se suprapun şi convieţuiesc <familiar> şi în acelaşitimp paradoxal, fără <program>. Poezia lui e o poezie de <stări>, de prizăintuitivă la meta-realitatea spirituală. La baza acestei poezii pare să stea, cafactor creativ, instinctul poetic: glas mai degrabă involuntar, al implantării înepocă, într-un trup cumulard de poli-incizii, ale <realului>.”

(Jeana Morărescu)

Hai să mai dăm pe gît un păhărel

Doamne beat am fost asearăCum să fac să mă-mbăt iară

Cîntec popular

Iar s-a ajuns să se vorbească despre isprăvile beţivuluidespre cum doarme el în glastră cînd soţia lui virtuoasă îl alungă din patdespre cum se grăbeşte să viseze că începe un mariaj nou cu o sticlă de palincăo doamnă distinsă din transilvania cu sîni voluptoşi şi buze discret marcate cu ruj

hei tu ţuică divină îi zice dă-ţi jos chiloţeiitu eşti femeia mea idealănu te-aş schimba pe nicio piţipoancă din cartiernu aş da mirosul tău ce-mi înmoaie nervii şi desfată nărilepe nicio apă de colonie

ce ne-am face unul fără celălaltcine şi-ar aminti cum duminica în copilărie bunicase grăbea să plece la biserică să se roage să nu devin beţiv şi curvar ca tata

se satură omul să se îmbete singur şi să i se arunce farfuria cu ciorbă în faţădacă ai accepta să-mi fi concubină palincă nurlie şi pişcătoare ca ardeiul iuteam bea împreună în fiecare seară cîte un paharam sta de vorbă am bate palma am chiţăi de plăcerete-aş ciupi de fund m-ai gîdila la subţiori

vecinele din bloc ne vor privi cum traversăm bulevardul la braţ pe trecerea depietoni

44

ofticate de gelozie nu se vor putea stăpîni să nu exclame uite ce rochie sexy şimustoasă ca miezul de prună pe sticla aia cu băutură că nici nu-ţi vine să crezică nu e duduia care vinde flori şi plase pentru ţînţari la buticul din colţuite-l pe neruşinatul de la ap 13 cît de tandru stă cu mîinile întinse s-o prindă

ca-ntr-un joc de-a baba oarbaşi cît de bine arată cu o trompă de elefant în buzunarul de la veston

în weekend aş putea chiar să te învăţ mersul pe trotinetă ori să te ducla balul mascat al municipalităţii dacă vei vrea să ne deghizăm cu artăîntr-un cuplu şarmant eu într-o sticlă cu whisky tu într-o sticlă cu tequilasau rămînem pur şi simplu cuviincioşi dinaintea televizorului aşteptîndserialele de la ora optsprezece să ofere modele de viaţă complete

aş fi fericit să ţi se întîmple şi ţie ţuică perfidă să te-ntorci beată măcar o datăacasă în zori pe şapte cărări să-mi plîngi pe genunchi că te doare capulsă-ţi mîngîi fruntea să-ţi pun comprese să-ţi sorb durerea strop cu stroppînă cînd ochiul lui dumnezeu se va deschide imens deasupra noastră în tavan

hai palincă palincuţă cu bujori în obrăjori să mai dăm pe gît un păhărelşi să cădem unul în braţele celuilalt ca doi nou născuţi

să se bucure dumnezeu văzînd că pe pămînt mai există puţină metafizicăşi să se îndure atunci cînd va fi să fie marea învieresă mă facă o doagă la un butoiaş din lemn de dud


Ceva străin

Ceva străin e sufletul pe acest pămîntce-i de făcut domnule trakl cînd în armonia luinici un duh măcar nu-şi mai găseşte liniştecuvinte înmiresmate pe o pajişte de curînd înfloritătremură în nările sălbăticiunii smulse ca spaimeledintr-o vîrstă în declinde ce nu vine nici un semnal de la femeia iubităde ce nu sunt în durerea mea mutăo potcoavă pe copita unui caldar unde sunt caii aceia cu potcoave pe copitecine să depună mărturie că fierarul satului moş rouăa existat cu adevăratgreu pentru tine poete să te ţii departede ceea ce nu foloseşte

Înainte de plecare

Înainte de plecare nu ai simţit că o buburuzăumilă ţi se aşază pe linia vieţii în palmăcă nesomnul ţi l-am dăruit eu pentru a auzicum respiră dumnezeu deasupra creştetului tăucum îi tremură buzele întrebîndu-se miratoare lumea şi-ar fi avut începutulfără aromele trupului eicum exclamă bîntuit de un feeric presentiment46

de vină omenească: o voi dulci plăceri ale vieţiicît de singur sunt în noaptea asta cînd nu e nimenisă mă apere de golul din mine iar nălucile sînilor eimă devoră că nu vor mai rămîne în urmă-midecît nişte desfrunzite insomnii

Cît mai există

Călimara cu cerneală pe masăţine loc de slănină şi pîinescrie şi nu te gîndi ce ravagiiva face criza mîinecîrceii nu se bagă în seamădacă scrii e ca şi cînd ai atîrna de eipietre de moară ori turle de bisericiori nişte coame de armăsari fanaticiscrie nu ai de ce te plînge dacă păpuşagonflabilă îţi atinge urechea cu limbaprecum o premejdie veche de cînd lumeafii fără grijă veţi mai locui împreunăcît mai există o fărîmă de viaţă


Piatra din zid

Piatra din zid tînjeşte după umbra iederiicum eu tînjesc după ochii blînzi ai căprioareicu blana zdrenţuită de un pumn de alici

stau singur pe un nimb de poem nescris şi comparviaţa cu o aripă de fluture pe caniculăsau cu o dîră de patină pe un podiş de gheaţă

stau singur într-un extaz continuu la lizieradintre gîtul porumbelului şi gheara uliuluiînchipuindu-mă fugarul abia întors din cruciade

bătrînele amante se piaptănă şi-mi surîd dintr-oadolescenţă de care nu-şi amintesc nici cît de nouriicu muşchi smoliţi şi chiote de bărbaţi tineri la scaldă

48

Sorin GÂRJAN

(17 iunie 1962, Anina, Caraş-Severin)

Volume de versuri:

Tăierea aripilor la îngeri (1993); Îmblânzirea sinelui (1994); Frontiera de cretă, (1995);Lecţia de anatomie în aer liber (1996); Sezonul de vânătoare (1997); Îngerul nimănui.Poeme siameze (1998); Iani...(ocheanul cu vitralii) (2003)

„Poet al tragicului existenţial, Sorin Gârjan ne aruncă adevărul în faţă ca pe unprosop salvator, plin însă de scoriile unei realităţi crude, nefardate, surprinseîntr-o viguroasă viziune expresionistă, ce-l situează printre poeţii cei mai profunziai dramaticei noastre actualităţi.”

(Ion Cristofor)

akédia: sîrguinţa nimicului! ...

...(mi-am pierdut capul... zilele... puţinul avut!)

lipsit sînt - iată! - de turma chiotelor de rîsul lorfugit de acasă ca un cîine care preferă lanţului asprimeaunei ierni trăite în cimitirul gunoaielor care a ştiut să aleagăîntre golgota indiferenţei şi golgota gamelei cu lăturipreţioase şi sigure!(patruzeci de ani au trebuit ca să treacăpînă să încetez să mai rîgîi după rugăciunea de seară ca după un desfrîucu şampanie aleasă. totuşi, atît de puţine gînduri se bucură,parcă văd în fiece clipă un sicriu scîncindîntre pulpele fremătînd ale mamei căzîndşi prinzînd rădăcini în putregaiul acestei pregătiripentru o singură cale;scîncet ciudat, amestecătură de cîntec şi plînsarta pierderii sufletului: un copil rătăcitîntr-o pustietate fără flori şi ferestre rugîndu-se-ntrunaîn toate limbile morţii!).

** *

de la o vreme cămătarii îşi toarnă arginţiiîn sîngele stins ca-ntr-o groapă cu var,

50

mama şi tata tot vinunul spre celălalt cu capul ascunsîn mari buchete de crini... iar eu,prietenul greierilor sîngerii - închişi în cutia patefonului vechi! -zac sub perfuzii de cîntec:un fel de chiţăit vesel prins într-o cursă de şoareci - o rouă sticloasă,nu scîrbă, nu limba băloasă a vreunei pohte bătrîne.(realizezi că între viaţa ta şi a lor cresc buruienişi resturile unui menaj sanguin devorîndu-ţi strigătul, văzulcă limbă de şmirghel au avut toate iubirile tale,piele cu solzi şi parfum de anghinare uscată la soare)doar Dumnezeu ştie măsura cămăşii de forţăcăreia ei îi spun suflet!... - fericiţi cei ce şi-o poartăca pe o ie uşoară ca pe o margaretă în părul negrual vieţii!

** *

un soare albastru răsărit din întunericul nopţii-i femeiao sfioşenie-n halat de mătase care atunci cînd ţi-e răuîţi aduce ceaiul amar şi-ţi sărută sudoarea, îţi citeştedin psalmi şi aprinde lumînări parfumate: inima tristeţiicîntă în ea precum un violoncelist necunoscut pemarginea unei şosele pustii. aproape, într-un spital cu nebunişi borcane etichetate, în care foetuşi de gheaţă se leagănăîn bălţi de formol cu pereţii tapiţaţi cu placente uscatecîte un ţipăt viu face să tremure venele depărtării,


puterea mea să se clatine, ca atunci,cînd studenta aceea frumoasă îmi oferea o bibliotecă de plăceripe doar o pungă de prune uscate: Doamne,primăvara lentilelor ei de contact pare fără sfîrşitiarba înaltă a fiorului mai adie încă în liniştealîncezelii de-acum.

* * *

aceasta e viaţa! - înfiorătoare ca urletulcelulelor de reeducare frumoasă ca dimineaţa de varăîn care bărbaţii bat coasele îngenuncheaţi într-un lan de lucernăca pe o toacă la capătul lumii ...coală de indigo prinsăîntre două buze de înger, treceri hăituite de treceri!(înghiţind aerul cu greutate - clipă de clipă! -altă vîrstă cuibărindu-se-n mine: trupe de păpuşariplecîndu-se ceremonios la sfîrşitul reprezentaţiei/ capetelede cîrpe ale păpuşilor nimic altceva decît acestepuncte-puncte pe linia norocului. în mulţimeade gură-cască surdo-muţii îşi plimbă surîsul pe cer!)

* * *

nu mă mai plimb nu mai trecpeste podul cu patru melci de ipsos la capete;52

la marginea poligonului de tir nu se mai adunăcei care pariau pe navete de bere că vor împuşcacît mai multe dintre statuile de placaj şi hîrtie:nopţi la rînd ai fost duhovnicul trupurilor lor ciuruitepentru ca mai tîrziu să le dai foc în spatele bloculuidezvirginîndu-ţi improvizaţiile, toată slava invidiilor.copil „de nimic” stăpînind oamenii-ţintă ce ard în picioareca nişte cruci blestemate de pulberimereu ucigaşe.



Slavomir GVOZDENOVICI

(10 martie 1953, Belobreşca, Caraş-Severin)Volume de versuri:

Krila i pomalo vatre/ Aripi şi puţin foc (1973); Pedime pred zoru/ Cîntec în faţa zorilor (1977); Odbranakrila/ Apărarea aripilor (1978); Lirika/ Lirica (1981); Vedro otvaranje kamena/ Dezlegarea senină a pietrei(1983); Dezlegarea senină a pietrei, în româneşte de Lucian Alexiu (1985); Junačenje rečina/ A te mîndri cucuvintele (1986); Udžbenik o Vidarevoj kuci/ Meşteşugul poetului (1988); Cercul soarelui alb, în româneştede Lucian Alexiu (1989); Povlačenje crte/ Însumare (1989) Kamen za plakanje/Piatra plîngerii (1990); Srpskamolitva u Temišvaru/ Rugăciune sîrbească la Timişoara (1991); Reč i svetlost/ Cuvînt şi lumină (1994); Ukuči sa ognjem í ledom/ În casa cu foc şi gheaţă (1995); Radjanje pretka/ Naşterea străbunului (1997;1999);Crnjanski u Temešvaru/ Crnjanski la Timişoara (2002); Krst i krik/ Cruce şi urlet (2003); Strah u klopci/Frica în capcană (2003); Şcoala de seară (101 poeme, traducere şi prefaţă de Lucian Alexiu, 2003); CîtKosovo din mine (2007)

„ Ar putea fi vorba, în ceea ce face Slavomir Gvozdenovici, de o artă a sugestiei,de un discurs marcat de o subtilă turnură ironică a frazelor lirice –, nu în maimică măsură însă, de un mod de a vorbi, analogic, despre literatură (…).Constructor şi spectator detaşat al propriului scris, liricul marchează, în felulsău, un sfîrşit/ început de partidă: limbajul poeziei se cere, s-ar zice, cu fiecarecarte, cu fiecare autor, reinventat.”

(Lucian Alexiu)

УМИРУЋИ

Koje ли другоза трпеэом сиротих сведока

стиђи ђекао што се завршава пирамида(истинеђиинатеђи)анђео да заборав зауставибацањем сатако меса са костију

(În această noapte sunt Laza Kostici)

în această noapte sunt Laza Kosticiîntors către sinefără nici un sentimentîn sălile de aşteptare-ale lumiiunde se întrevede sfîrşitul zileiIată mă tălmăceşte postum:părul tăuîl simt rece în jurul capuluiîn pălăria mea de profesor port un izvorpentru finalul poemului

56

prin trupul tău şi al meuprăpastia îmi trimite semne vizibile:durerea Egiptul cenuşa

(Între Belobreşca şi Zlatiţa)

în vîrful Locvei se află un teicu florişi alai de albinecu păstori nepricepuţicu un pîrîu albîntre două umbre de pasăre

nu mă lăsa o clipă să adorm

noapte de noapteîl taie oamenii rîzînd în hohoteîi duc cuiburi în căciuli scumpede dimineaţă îl mulg cuşmele lupilor

neistovita lui primăvară mă sperie


Strigăt (înaintea plecării)

văd totulacest oraş al nostru mi s-a întors împotrivă:iar tu în el: rîndunică

lacul este o creangă nesigură

să nu-ţi dezlegi sufletul în faţa unui laclacul are visul profundte va adormi cu flacăraatîtor înfometaţicu glasul de căprioară al unei fete sterpecu balaurul ghemuit deasupra de versnu-ţi dezlega sufletulîn faţa acestui lac

lacul o creangă nesigură

Privelişte

călăreţul plin de harîşi şterge mustăţile cu un peşte de aurÎn palatul de marmură

Traducere în limba română: Lucian Alexiu

58

Alexandru HORVATH

(n. 24 august 1924, Deva – ?, Caransebeş)

Volume de poezie:

Glasul frunzelor (1993); Strada cu un strop de ploaie (1995); Legenda Scorilei (1996);Omul cu palma ridicată spre cer (1997)

„Majoritatea poemelor (…), cu o mare densitate de teme, sunt realizate învers liber, un vers liber fără rimă, însă cu o armonioasă şi cuceritoare muzicalitateinternă.”

(Al. Jebeleanu)

o privire de poet

cînd nu mai avem ce spunearuncăm o privirede poetşi credem că am fostascultaţicu plăcerea admiratoriloradunaţi la cina cea de taină

în fond totul este posibilşi tăcereaşi privirea

uitarea

păianjenul din ochii meidemodaţiţese ani ce se pierdîn memorienu mai ştiu dacă a mai rămasceva şi pentru minemă frămîntăuitareaşi alung plictisealadin fotoliu

60

bilanţ

facem socoteala îngenunchieriipe podeaua fericiriiun ban pentru sărutul tămîiosal reîntoarceriialtul pentru vama zilelorîn aşteptare

un gînd

cînd lucrurile se îngrămădescîntrunapiramida se apropie cu vîrfulspre oceanul planetarmă închid într-o coajă de cocosrespirînd adînc frumuseţea păciidin cuibul unui porumbelcu o scrisoare în ciocmă cheamă să iesla lumina frunzelor de măslingîndul mă preface într-un copiltandrucu speranţa s-ajung vreodatăsă străbat oceanul planetarcu aripi


egy gondolat

mikor mindég mindenösszegyüla vilàg óceànigközeledik a piramis csùcsaegy kokosz gömben bezàrkozvamélyen beszivom a béke szépségéta galamb fészkébőlegy levelet kapokgyere gyere kia gondolat gyermeké vàltoztatgyengédes édeskésremélve hogy egyszer majdàtszàlom a vilàg óceànjaitszàrnyasan

Traducere în limba maghiară: Victoria I. Bitte

62

Toma George MAIORESCU

(8 decembrie 1928, Reşiţa)

Volume de versuri:

Lespezi pe un veac apus (1947, semnat George Mayer); Întoarcerea în patrie (1955); Ritmuricontemporane (1960); Ochii Danielei (1963;1965); Timp răstignit (1969); Insula cu orhideemov (1973); Călăreţul albastru (1975); La echinox de toamnă (1977); Fata din Piaţa Sfîrşitului(1980); Singur cu îngerul (1982); Răstimp între cuvinte (1984); Poeme (1985); Poezii - Poemes,ediţie bilingvă (1997); Sub 50 de stele (2002)

„În ce mă priveşte, nu ar fi vorba doar de vreuna dintre cele cinci obsesii pecare scriitorul şi le autoidentifică şi pe arhitectura cărora îşi relevă sieşiconstrucţia scrisului, ci de o alta, nedevoalată, nerecunoscută ca semn fondator:cea a tragicei fragilităţi a fiinţei şi a tot atît de tragicei ignorări a ei. Coşbucianului„Din codru rupi o rămurea/ Ce-i pasă codrului de ea”, Toma George Maiorescuîi va opune – şi doar acesta este semnul său fondator revelat – corolarulNoului Testament, al existenţei şi fiinţării noastre atemporale de vreme ce,deloc hărăziţi cu nemurire, „suntem ceea ce suntem/ adică tetragrama YHWH/verbul a fi la persoana I/ prezent.”

(Ada D. Cruceanu)

[ x x x]

În drumcase înnegrite de fumpe străzilăzişi oameni mulţiîn haine ruptecusutecu aţă de război/… / Un car cu boi/…/ Strivitde roataunei pieseţipă un nenorocit/…/Ciocanulbatefierul înroşitmai departe…

(fragment de poem dedicat Reşiţei, din volumul de debut)

64

Tinereţea mea

În ce depărtăriîn ce lume anticăte-ai pierdutsărmana mea tinereţe antică(Aripi albastrenemărginit universzbotr infinit spre astre şi vers)Secoleziduri de cearătimp răstignit imprecisceasornic inversrătăcit paradisCa în neguri contururi se ştergcu glezne bătute în fiare alergÎnapoi?Înainte?Nu ştiu...Totul rădunăgol de sicriuse sfărîmă în vidse destramăCaut şi mi-e teamăUnde-i cadavrul?Pe umeri cine-l ducesus pe o vînătă cruce? Unde şi Cine mi-l poartăspre pecetluita de 7 ori Poartă?Înapoi?


Înainte?Atît m-au rămas doar: cuvinte.Timpane de plumbgîtleje striviteochi de sticlă umplute orbite.Cinedar Cineîmi poate răspundeTinereţea mea unde e unde?Cine mă poate dar duceIar mormîntul cu vînătă cruce?(Aripi albastrenemărginit universzbor infinit spre astre şi vers)

Umbréle

N-am ştiut că există umbrele pentru o singurăploaie/ dar am văzut după ploi în pubele/ umbrele ca nişte ciuperci negre ofilite/obiecte inutile şi împovărătoare/

(O de am putea arunca cu un gest la fel de simplu/ fără regrete/ tot ce neîncarcă vieţile/ de la umeraşele atîrnînd costume/ pînă la costisitoarele umbreleatomice)/

M-am mirat însă că nici măcar/ cei mai săraci între săraci/ cei care cotrobăiescprin lăzi şi despică înaintea gunoierilor/ pungile de nailon negru/ în speranţa unei66

cutii de aluminiu/ a unei sticle goale (5 cenţi fiecare)/ manifestă faţă de umbrele/aceeaşi oribilă nepăsare / pierzîndu-şi multlăudatul spirit practic/Căci mi se pare în acest Manhattan alergînd/ gonind timpul în pulberea de apă aclipei/ chiar şi cei mai săraci dintre săraci/ sunt lipsiţi de/ presentimentulviitoarelor ploi

Precolumbienii

Pe scăunele de teracotă roşieStau precolumbieniiDegetele răşchirateSprijină de pulpa picioruluiGreutateaAşteptării

Bustul dreptPieptul în dungi paraleleFeţe alungiteOchii – linie de orizont

Gura deschisăRespiră mîndrie

Pe scăunele de teracotă roşieStau cei din HamagiaPalmele lipite de tîmpleSusţin


GreutateaAşteptării

Melci

melci cu antene zdrobitecară în spatespirala vieţii lor lunecoasebîjbîie spaţiulcăutîndu-seoameni purtînd pe umeripovara potecilor încurcaterătăcesc spaţiulcăutîndu-secum dîra de salivă argintiea melcilor cu antene zdrobiteomului îi pavează urmasurîsul oncogenal disperării

68

Olga NEAGU

(16 ianuarie 1954, Reşiţa)

Volume de versuri:

Ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate imagina (1974); Mandat pentru aducereazăpezii, (1983); Toate cuvintele se spun (1988); De-a poezia (1995), Cuvintele trecstrada hartiei (2003)

„ Vom recunoaşte, în poezia sa un motiv al pămîntului (...), ca element vital şiprotector (…). Se constată, în tot ce a scris Olga Neagu, o abundenţă a zăpezii(…), de fapt mişcarea subterană nu o dă atît liniştita aşternere a zăpezii, cîtcurgerea obsedantă a ploii. Mai ales primul volum stă sub semnul ploii (…) şial lacrimei (…). Al doilea volum multiplică eul liric şi aduce metafora orbuluiîndrăgostit. Iar ceea ce a scris după aceea Olga Neagu unifică, în profunzime,cele două drumuri ale cărţilor anterioare, dînd nostalgiilor existenţiale ritmurispecifice şi racordîndu-le cu livrescul, cu Cartea.”

(Gheorghe Jurma)

Uneori mai alunec

Uneori mai alunec din regn înspre lucruriinvidiind eternitatea lor umedă, rece,masă şi scaun şi litere scriseşi cifrele toate pînă la zece.

Uneori (mi se-ntîmplă tot mai ades)îmi ascund sentimentlesub ceva neînsemnatsperînd să le dezgrop într-o zi fericităşi mereu constat că locul lor l-am uitat.

Oh, şi această alunecare de melcpe zidul răcoros al fîntîniieste şi alunecarea-n poema poetului, a mîinii…

Haiku-uri

#

dovleac la cuptor -umbra copilărieiîn februarie

70

#

mîinile aspre -bătrîna nu se-ndurăs-atingă floarea

#

deasupra caseidu-te - vino de păsări -dedesubt nimeni

#

ţară străină -orice scrisoare primescîmi dă insomnii...

#

plic greu de versuri -de departe Dan Domanmă-ndeamnă să scriu

#

cireş înfloritlîng-un morman de gunoi -e totuşi frumos!


#

mă opresc din scris -o furnică a trecutprintre cuvinte

#

privesc cireşulîntr-o oră a primitzeci de vizite

#

între doi cireşiplini de flori - bătrînaîntinde rufe

#

admir cireşulvecinilor mei -ei privesc suspect

#

cireş înfloritlîng-un morman de gunoi -e totuşi frumos!72

#

mă opresc din scris -o furnică a trecutprintre cuvinte

#

privesc cireşulîntr-o oră a primitzeci de vizite

#

între doi cireşiplini de flori - bătrînaîntinde rufe

#

admir cireşulvecinilor mei -ei privesc suspect



Sabin OPREANU

(16 martie 1946, Băile Herculane – 9 iunie 2010, Băile Herculane)

Volume de versuri:

Sunetul zăpezii (1977); O privire asupra rîului (1982); Amurg experimental (1983); Cineştie mai multe poezii (1985); Poeme de rîu (1987); Insula de pergament (1998);Gimnastica Nisipului (2007)

„Sabin Opreanu este un poet de o fermecătoare puritate, al cărui timbru liricare ceva din sunetul zăpezii (…). El pare a se sfii să iasă în planul întîi alrostirii, lăsîndu-ne să înţelegem că este atît de tulburat de miracolele Muntelui,de întîmplările zilnice ale unei lumi la care participă cu o anumită investiturăiniţiatică, încît nimic altceva nu este mai însemnat, în existenţa sa.”

(Anghel Dumbrăveanu)

S-a deşirat mosorul

Presimt că toată ziua eu o să fiu străjern-am voie e peste poate să iau vrun somnifervreau să învăţ cum arcul suceşte-un tapiţer.

Prefer să fiu argatul unui stăpîn de leica să îmi plimb nepoata prea liber printre eişi să le fac în ciudă la şmecheri şi mişei.

E dimineaţă încă flegmatic sorb cafeauaşi pregătesc arome să ardă narghileauace naiba este cazul ca să-mi serbez safteaua.

Imi este plină viaţa cu întîmplări de soişi asta mai cu seamă cînd mai eram cotoişi scărmăneam puicuţe prin pietre şi noroi.

S-a deşirat mosorul în praf e-al meu işlicîn vînt s-a dus chiar zmeul din lipsă de birliceu am rămas ca prostul bogat dar şi calic.

... presimt că toată ziua eu o să fiu străjern-am voie e peste poate să iau vrun somnifervreau să învăţ cum arcul suceşte-un tapiţer –

Băi, miercuri, 08.08.07, – h 05,00

76

Ce univers nevolnic

O Doamne iar e noapte cu iarba mă dezbatîi pun covorul roşu la mine în palate plină şi salteaua furnici adorm în pat.

M-am enervat degeaba pe rîul în declinel poartă lin pe valuri seringa cu veninsămînţa lui pe mare culeasă-i pe deplin.

Adoarme iar lămpaşul pe cruce de stejarpîş-pîş strecoară hoţii lumina unui farvor de să încolţească vreo ciută prin umbrar.

Ce univers nevolnic mă poartă prin îngheţdar trupu-mi este contra visez la un dezgheţcînd chelnerii pe tavă îmi prezentau un deţ.

O cît e ciripitul adînd înfipt în creierca musca prea beţivă din vasul de frapierşi ultima secundă din trilul unui greier.

... o Doamne iar e noapte cu iarba mă dezbatîi pun covorul roşu la mine în palate plină şi salteaua furnici adorm în pat –

Băi, miercuri, 08.08.07, – h 06,13


De-o fi să-mi iau cămila

Transcriu probabil clipa uitată în sertardintr-un trecut prea simplu nevolnic şi hoinarunde şi parcă pîinea avea un gust amar.

Acum observ minutul e mituit de legea fost umplut cu pene trăieşte ca un regenici Sfînta Parascheva delictul nu-l mai drege.

Cînd văd că presa scrisă s-a transformat în şcoalădar abitir şi sticla a dat în bolînzealăo drept vă zic cu date sunt vinovat de boală.

Sunt tranzitiv cu viaţa ca undiţa pe lacnu cumpăr nici o barcă arunc al meu colacdar iartă-mă Prea Doamne cu soarta nu mă-mpac.

De-o fi să-mi iau cămila mai ieftin şi discretcînd iarăşi peste toate e votca prea perfect o să descriu nisipul ce curge prin caiet.

... transcriu probabil clipa uitată în sertardintr-un trecut prea simplu nevolnic şi hoinarunde şi parcă pîinea avea un gust amar –

Băi, joi, 09.08.07,– h 06,04

78

O dragii mei ce simplu

Lui Octavian DoclinSe spune că poetul e-ntîiul marafet

se caţără pe sticlă e primul la banchetdesigur toate astea n-o-ncîntă pe Janet.

Gagica mea din vise ar vrea să fiu sultansă-i dau delicatese şi vin de-Azerbadjanşi s-o ascund de ploaie sub finul meu raglan.

E-hei dar toate astea îmi par că sunt sugestiişi la adică iată se vor doar simple chestiiprin care vîntul noaptea pluteşte printre trestii.

Dar din păcate astăzi nu-i ora cea mai breazăşi-mi decupez obrazul în trista după-amiazăîmi strîng la sîn paharul şi sticla mea vitează.

O dragii mei ce simplu e să pluteşti pe norila gît cu damigeana vociferînd furorisă uiţi de lumea asta şi liniştit să mori.

... se spune că poetul e-ntîiul marafetse caţără pe sticlă e primul la banchetdesigur toate astea n-o-ncîntă pe Janet –

Băi, sîmbătă, 11.08.07, - h 05,39


Ridic în slăvi penumbra

Enciclopedic seara mă duce-n paradis discret îmi iau pastila şi nu cu mult dichis nu-mi cere paşaportul nici vorbă de permis.

Mă programez la bancă la domn guvernator căci tare-n cleanţă-i leul fac parte din popor şi vreau c-onestitate să-i şi prezint onor.

Ridic în slăvi penumbra distanţa dintre sori chiar Sfînta Născătoare cea vie printre flori care-mi permite încă o mie de erori.

Îmi uit iar portmoneu’ pe masa de la birt mi-oi fi băut şi mintea stacane cu mult spirt şi mi-am făcut damblaua lipeala printrun flirt.

Dar nu dau socoteală nu ies nici la raport chiar dacă-n catastife mă socotiţi şi mort eu sunt de bunăseamă frumosul prinţ-consort.

... enciclopedic seara mă duce-n paradis discret îmi iau pastila şi nu cu mult dichis nu-mi cere paşaportul nici vorbă de permis –

Băi, miercuri, 15.08.07, - h 04,30

80

Liubiţa RAICHICI

(19 ianuarie 1962, Belobreşca, Caraş-Severin)

Volume de versuri:

VERTU NA ISTINU (CU ADEVĂR ÎN FAŢA VÎNTULUI), poezii în limba sîrbă (1986); TIŠINA PREDSRPSKU REČ (LINIŞTEA DINAINTEA UNUI CUVÎNT SÎRB), poezii în limba sîrbă (1991);BOGUIZA LEĐA (ÎN SPATELE DOMNULUI), poezii în limba sîrbă (1996); POMILOVANJE (MILUIEŞTENE), poezii în limba sîrbă (1997); ŞTIINŢA DESPRE ILUZII (NAUKA O ILUZIJAMA), volum bilingvsîrbo-român (1997); VOLJENA U SLOBODNO VREME (IUBITĂ ÎN TIMPUL LIBER), poezii în limbasîrbă (2000); SÎRBEŞTE, ÎNTR-O LIMBĂ NECUNOSCUTĂ, poezii în limba română ( 2000); JOVANNEBESKI (IOAN CERESCUL), poezii în limba sîrbă (2003); SAN, MOŽDA (VIS, POATE), antologiede poezii în limba sîrbă (2009); Ljubavnadlanu.com, (Iubirepepalmă.com), poezii în limba sîrbă(2009); LJUBAVNE PESME O RATU (POEZII DE DRAGOSTE DIN RĂZBOI), poezie bilingvă sîrbă-engleză (2010); SÎRBEŞTE, ÎNTR-O LIMBĂ NECUNOSCUTĂ (poezii în limba română, ediţia a II-a (2011)

„Această poezie te determină s-o iubeşti dar, în acelaşi timp, te şi doare, ne(re)prezintă aşa cum suntem noi, sîrbii, în esenţă, pentru că aceasta este stareanoastră interioară, cea din noi, din casele noastre. Viaţa este cea care ne aruncăCU ADEVĂR ÎN FAŢA VÎNTULUI. Convinşi fiind că Liubiţa Raichici este preotîn chemarea sa, credem că adevăratele bucurii abia urmează.”.

(Slavomir Gvozdenovici)

Данас је мој рођендан

Ади и Октавјану

Данас је мој рођендан.Вама се обраћам, рођени.Јер је срце моје, једном бачено, произвело мноштво кругова.Али ја само за вас знам.Рођена сам за Богојављење. По старом календару, који нам Светлостспушта.С најаснијом предодређеношћу: кад су се отворила Небеса.Рођена сам у петак.У најстрашнијем часу: кад се Бог завио у црно...Због тих нечитљивих знаковаочи моје мајке нису никад пресушиле.Ја сам у детињству имала мајку.Моја је мајка по занимању била мајка.Отац се био успео до деде и прадеде, испод Светих икона. С земљом исподноктију и коже, паорски обучени.Њихове се светковине не одржавају у времену.Из Барагана су се вратили једино да бисмо се родили ми, наследници.Других разлога да преживе, кад су их сви молили да помру, није било.Мужа имам. Мушкарац мог живота је и мушкарац моје смрти.Ја сам непознаница душе његове. Непробојност. Тајна.Кад он буде постао сунце, ја ћу тек тада да прогледам.Децу имам. Синови би ми моји дозволили да их поново родим.И неба имам.Кад је суђено било да се од нас узме, Господ нам је од Себе дао.Иначе, време живота провела сам на коленима.Или спирајући трагове прљавих речи, или молећи за Реч82

Одозго, или подешавајући се боље на крхотине од стакла,да тај бол веома конкретан бол ублажи паћеништво...Вама говорим, вољени моји.Зато што ме нисте напустили у свим очајним данима.Исто ми је као да сте за мене пролили вашу крв небеску...

Astăzi e ziua mea

Adei şi lui Octavian

Vă scriu vouă, iubiţilor.Căci inima mea, odată aruncată, a produs multe cercuri.Însă eu ştiu numai de voi.M-am născut de Bobotează. După calendarul ce ne coboară Lumina.Cu cea mai evidentă predestinare: cînd s-au deschis Cerurile…M-am născut vinerea.În cel mai cumplit ceas: de doliu dumnezeiesc…Din cauza acestor indescifrabile semneochii mamei nu au secat niciodată.Eu în copilărie am avut mamă.Mama mea era de meserie mamă.Tata a urcat lîngă bunici, sub icoane. Cu pămînt sub unghii, îmbrăcaţi de muncă.Sărbătorile lor nu se ţin pe pămînt.Din Bărăgan s-au întors să mă nasc eu.Alte motive să rămînă în viaţă, cînd toţi i-au rugat să moară, nu au fost.Bărbat am. Bărbatul vieţii mele este şi al morţii mele.Eu sunt hăul din inima lui. Întunericul cel nepătruns. Taină.Cînd el o să devină soarele, eu o să văd.


Copii am. Băieţii mei m-ar lăsa să-i mai nasc odată.Şi cer am.Cînd a fost rînduit să se ia din noi, Dumnezeu ne-a dat din Sine.În rest, timpul vieţii mi l-am petrecut în genunchi.Ori spălam urmele cuvintelor murdare, ori mă rugam pentru CuvinteleCele de Sus, ori mă aşezam mai bine pe cioburi,durerea foarte concretă să atenueze supliciul…Vă spun vouă, iubiţii mei.Fiindcă nu aţi plecat din toate celelalte disperate ne-zile.Pentru mine e ca şi cînd aţi vărsa sîngele vostru ceresc…

Astăzi este prima zi după ultima zi

Răstignită pe masăîn aşteptarea sentinţei.În dreaptă stă Îngerul cu sabia scoasăşi scrie.Numai Doctorul, priceput la cele îngereştiştie ce-i de făcut.Lucrează pămîntul acesta cu migală.Însă pămîntul se fărîmiţează şi curge.Iisus Bunul, îmi amintesc brusc,nu a avut parte de anestezie.Ca eu păcătoasă să am dreptul la nedurere, algocalmin, perfuzii, viaţa dinaintede moarte şi viaţa după moarte.El mă strigă să ies la Lumină.Întunericul nu-i pentru oameni.84

Repune sîngele şi lacrimile în matca lor.Doctorul aparţinător Doctorului meu cerescmă strînge de mînă.Mă trezesc fericită.

Nu e greu să fii poetă

Te scoli. Nu te uiţi pe fereastră dacă plouă.În schimb, ai un gol în stomac pentru cuvîntul care, ca şi bebeluşul tău, nu semai face bine…

Pleci la serviciu. Pe tocuri sau nu, n-are importanţă.Şi te implici în normalitate. Te prefaci din tot sufletul. Vrei să fie bine.Dar în colţul drept al creierului, unde stă de obicei inima,corul angelic psalmodiază.

Tu ai de notat ce spun ei. Abia dacă prinzi trei vorbe între două urgenţe.

Pleci acasă. Cu plasele, pîinea, ultimii bani.

Ajungi acasă. Pui masă. Ţi se tot atrage atenţia că eşti femeie.Copiii tăi ştiu că eşti absentă. Chiar dacă le vorbeşti cu dragoste.

Fîşia de violet, apărută de mult, e tot mai stranie. Deasupra Dunării deja picurăsînge.Deci, Apocalipsa.


Torni ceaiul de care nu-ţi aminteşti cînd l-ai făcut.Însă, nici el nu te destresează de vina de-a fi salvat numai două cuvinte…

Dai de un sait uitat deschis.Acolo scrie că tu eşti o curva analfabetă şi o vrăjeală ieftină de sîrboaică.Dracu spune că-i vai de steaua ta.

Dumnezeu Bunul plînge cu tine.

Te rogi. Mulţumeşti împăcată.

Nu e mare lucru să fii poetă.Confuzia ţine numai pînă mori.

În Rai toţi sunt poeţi.

x x x

El a iubit şi alte femei.Ele i-au fost sferturi, treimi, cincimi. Depinde.În cel mai bun caz – jumătăţi.Şi ca-n toate celelalte previzibile intemperii şi catastrofe deznodămîntul acestorlegături a fost absolut la fel, într-un neinspirat vers alb.Ele nu aveau cum să cunoască natura unicităţii lui selecte.Oricît s-ar fi străduit. Afirm că ele s-au străduit cu adevărat.Şi să fi făcut orice. Mă gîndesc aici la sentimente alese şi complicate. La emoţii,excitări intime.86

La extaz.Fiindcă el, întotdeauna, s-ar fi strecurat fluid, prin ochiurile plasei.El nu dormea niciodată. Deşi părea că doarme mult. Chiar şi programul de zi şi-lpetrecea într-o semi-trezie.Frecventa, aşa cum se face asta în mod tainic, cea mai solicitantă ŞcoalaÎngerească.Rasă nu purta, dar era novice. La aceste cursuri a aflat că e printre miluiţii,binecuvîntaţii.Că partea sa e întreagă, neatinsă. Şi e doar a sa. Ea trăieşte sub acelaşi soare.Neocrotită. Într-o crăpătura a spaţiului.Că s-a închis în sine. Şi că se pregăteşte inconştient pentru el.Concentrată asupra iluminării. Asupra dezlegării reperelor, direcţiei şi vitezei dedezvoltare a sufletului lui.Cu creionul în mînă i-a studiat pe Tesla, Einstein (de fapt, doar contribuţiaMilevei) şi pe Milutin Milancov, astro-climatolog.A învăţat româneasca lui. Recita pe de rost pe Blaga, Eminescu, Minulescu.Niegoş. Ducici, Şantici, Rachici. Poetologii. Mondiale şi autohtone.Ca să nu se facă de ruşine în faţa erudiţiei lui, a învăţat chiar şi tîmpenii.Ea a studiat: sentimentalismul romantic, impresionismul, neoromantismul,neosimbolismul, primitivismul contemporan, neobarbarismul, zenitismul,dadaismul, suprarealismul, etnologia, folclorismul şi curentele mitico-religioase.Transcendenţele lirice.Paleografia.A plîns o Dunăre de la izvoare la vărsare. Şi a început-o pe a doua.A curăţat aerul din jurul său.A pus sub control anomaliile timpului.Murea de dorul lui. Ca niciun alt muritor.Şi aştepta.


Ea a iubit şi alţi bărbaţi.Ei i-au fost clipe, umbre semestriale, lunaticii.Maxim maximorum – taţii fiilor ei.Ei nu puteau pătrunde cum sufletul acesta nu are uşa, ferestre, porţi, gard,acoperiş, coş. Că nu are niciuna din binecunoscutele deschizături.Ei pentru ea au schimbat firul poveştii.Ceea ce, credeţi-mă, nu e puţin.Se dădeau drept fiii împăratului şi prinţi.Încercau s-o convingă că tocmai papucul lor ar sta ca şi turnat pe piciorul ei.Ei habar nu aveau cum să-i scrie basmul.Oricine a încercat să i se apropie, ea ştia negreşit să prevadă sfîrşitul. Puţin mairău decît un prozem mediocru.Pentru că ea nu dormea niciodată. Însă părea că nu se mai trezeşte. Ştia ce-ivisarea fără de vise.Sfîntului ei Înger Păzitor Îi era milă s-o lase jos, singură, încît o ducea Acolo, cuEl. La credinţa Domnului.Cu aceasta ocazie a aflat că este aleasa miluirii celei mari.Că are întregul său, neatins. Doar al ei, întregul.Şi că el are totul, în afară de ea.Că deasupra capului poartă cicatricea patronului tuturor războinicilor aArhanghelului Mihail.Că e războinic. Că s-a mutat în limba cea mai afectată din lume. Limba ei.A evitat supra-aglomerarea aducătoare de moarte.Nici Profesorul în persoană n-a mai înţeles nimic.El scria cursuri. Despre alţii scria mult, prefăcîndu-se că el însuşi nu există.Tot ce se lăsa scris, el l-a scris.Nu pot fi enumerate împovărările lui.Dar, totuna. Ea va publica într-o zi o carte despre asta.El se pregătea s-o atingă precum flacăra lumînarea.Scrisul i-a devenit tot mai mărunt şi mai rapid.88

O nostalgie fierbinte îl gonea.Suferea de gradul cinci de alarmă, ca dinaintea pandemiei.O dorea cu dorul dorurilor. Ca nici un alt muritor.Şi aştepta.

Traducere în limba română: autoarea



Iacob ROMAN

(14 septembrie 1948, Socolari, Caraş-Severin)Volume de versuri:

Minei pentru lunile ianuarie şi februarie (1991); Miere amară (1993); Intrarea în corabie(1995); Imaginarea pedepsei (1996); Fulgerul sferic (1997); Poeme (1998); Ce ţară-iaceasta?(1999); Foc bizantin (2001); Căprioara de tablă, ediţie bilingvă, româno-franceză(2003); Calendar pe o mie de ani (2005); Sunetul pietrei (2006); Ochiul furtunii (2008);Mere în iarbă (2010)

„(…) buna dicţiune lirică, ştiinţa rostirii poetice, bucuria de a compune pagina,capitolul, cartea divulgă experienţa poetică. Scriitorul, disciplinat, sobru, cu unbun simţ de zile mari, a evoluat de la un volum la celălalt (…). Textualismul,încă prezent, e pus în cumpănă de o poezie a interogaţiei. O bună poezie aoboselii, a vîrstei, a trecerii anunţă itinerarii lirice deosebit de fertile.”

(Cornel Ungureanu)

Evadarea

Disperarea mută, ca un bloc de gheaţăîmi blochează drumul dis de dimineaţăDoamne, ia-mi transparenţa, îţi ziccă nu sunt în stare să apăr nimictot ce se-ntîmplă se face povesteşi tot ce este, nu este.Era o dup-amiază orbitoareera şi al 11-lea element,draga mea cititoareUmbrele sentimentelor neanunţatese lăţeau pe continentExtraordinară viziune, cărareaAm privit în urmă şi-ai zîmbitVăzduhul şi marea tocmai s-au despărţitVăzduhul şi marea.

Despărţirea

Un scîrţîit zgrunţuros de cauciucuri,îţi poruncesc să cobori, cititorulemai departe nu pot să te ducvei păşi tu cu tălpile talepe cuiele consoanelor, pe lemnul vocaleieu rămîn, voi turna o lumină plăcută92

peste legume şi fructetu du-te, poţi fredona ceva-n gîndsau să mergi şi să tacipînă vei da de sciţi şi de tracieu voi medita între timpAmiaza peste tine-o să vinăca un torent şi nu pe anunţatela început alb-argintiemai tîrziu auriu-opalinăvei simţi o spaimă soră cu moarteaprintre trupurile lor transpiratetragi aer în piept, nu ies decît scîncetesă nu cumva să fugi, o să te prindăchiar noaptea faţa ta este lividăpoţi bate din palme şi poţi să danseziprintre obiectele artizanalepe care moartea ţi le scoate-n caledacă ţi se taie picioareleşi limba se lipeşte de cuvîntca de un fier îngheţatsă ştii că nu mai eşti pe pămîntdorinţele tale se-ndeplinesc la secundălasă-i să te îmbrăţişeze, fii calm spune daşi vei simţi ce gust are steauade curînd răsărită, corpuscul şi undătu să nu bei, nu căuta să-nţelegi ce şoptesc ei acoloîntre ei ca să nu cazi în ispită.


Cîntarea Cîntărilor

în aerul traversat de păsări se ghemuiesc suneteeroul cu dinţi laţi mi se arată, îmi face semne, supune-teacum ori niciodată, e timpul să ne despărţimsă las o propoziţie nespusă.Dorinţele lui fluturau împrejurDar aerul lor nu mă susţineLumea are atîta nevoie de mine,,Vai lume, vaiCe de emoţii îmi dai”că mă ascund de ruşineNici unul din noi nu-şi ia zborulPînă nu soseşte dansatorulDupă arcul buzelor salecosmosul se uită cu mirareÎnsuşi ritmul tobei se ia după elşi trece poemul prin livada cu vişinica vaca după viţelEl, cel care dansează cu inimaşi înfloreşte-n cîntareca un cireş, lîngă muntele Fujiîntr-o fericită alergareliniile de forţă numai el le ghiceşteCu buze crăpate de curiozitateÎngerii înşişi se-nghesuiesă citească, peste umărul meuce-am scris în limba mea pămîntească

94

În ea fiecare se regăseştepe sine sieşi şi împărăteştele ies pe gură roiuri de albineîntr-atîta le pare de bine

Reportaj

Nuanţele se joacă-n luminăcurenţii urcă pe rîusă le scriu, nu pot să nu-ţi zicstimată doamnă din fereastrăde şerpuirea fierbinte de liniice intră şi ies din nimicCu salutări al dumneavoastră,Am fost o iarnă trist şi răbdătoram auzit colindători şi, o clipăam crezut că fac şi eu parte din alba frăţiedeci ce ne desparte; a, că nu ştiu să zboram auzit un dangăt de clopot măreţşi-am alergat la izvorţese-mi tu nişte aripi de preţnici pînă acum nu ne-au spusce-i mîna pe alţii în luptăce-au voit ei în acel apuscare din toate se-nfruptă.


Peisaj

Spre surprinderea stelelor, iarnaA venit la mine GenţianaAscultaţi şi vedeţiNeputincios e cuvîntulDar s-a auzit un plîns prin pereţiUn mîrîit din locul ei, pînă afarăCa o panteră gata să sară.

96

Nicolae SÂRBU

(21 septembrie 1945, Ohaba-Forgaci, Timiş)

Volume de versuri:

Cochetăria cu fulgerul (1995); Ascultînd ceasornicul în baie (1995); Şantier în creier(1996); Neputinţa de-a închide cercul (1999); Provinciile cerului (2000); N-am operă(2004); Că poetu nu-i ca omu (2005); Cu pumnul pe i (2007); Ferestre pentru labirint(2008); Eu, Nicolae de Ohaba (2011); Vitralii sparte (2011)

„Nicolae Sârbu este cel mai vechi şi postmodernist poet al Reşiţei. El (…) aajuns la poezie după ce a frecventat cu succes toate celelalte tentaţii intelectualeale Provinciei şi mai ales pentru că este însetat de real, poemele sale construindo lume hilară, stranie, nu structural ci prin umorile secretate.”

(Călin Chincea)

Obsesia ordinii pe eşafod

De prea departe se vedea doar umbraunui înger de import luat în leasingcum mînca furibund din zăpadanoastră însîngerată, nu, la ei nu maieste, niciunde n-a întîlnit o aşazăpadă însîngerata de bună calitate.

Încurajat de îngerul acesta în leasingpreaiubitor de zăpada noastră în lesă,recunosc aici: sunt traficantul feroceclandestin sub acoperire de zăpadăbine ascunsă în cocoaşa singurătăţii.Nu în pneul maşinii, nici în chiloţi,cum trec amatorii bijuterii şi droguri,ar fi riscant şi prea simplu, piei simplitate,pentru paşii furişaţi ai porumbeilorpoliţişti sub acoperire, complicii mei.

În curînd ne vor sparge cu levieruluşa sufletului, îmi şopteştepaznicul sub acoperire, complice,în curînd ne vor confiscastocurile prea mari de zăpadăînsîngerată din cocoaşa singurătăţii.

Este averea mea toată şi vaice prăbuşire valutară în mirosul98

cîinilor poliţişti şi ei sub acoperire,cum o prăbuşire de pudoare inutilăar zgîlţîi din temelii piaţa neagră.

E linişte acoperită în cocoaşa cu pricina.Între strănutul statuii şi licurici,otgonul pierdut de corabia beată,paznicul sub acoperire, complicele meuoripilat de trupul poetului,plin de solzi şi pene, legănîndu-seca un peşte în aştepatrea săriide peste mări şi ţări, altcevadecît zăpada noastră însîngeratăcu care îngerul de import în leasingîşi pune degrabă în operă vecheaobsesie de-a face ordine pe eşafod.

Doar oamenii muncii şi fluturi

Pe mal de timp tînjitor după o vremesălcii plecate cîntă de foame,în unduiri de şarpe se-nmulţescgrevele parlamentare ale pomilor,doar oamenii muncii şi fluturiidoar ei mai visează băltoacecălduţe în vîrful munţilorpustiiţi de turme şi urme,


bălţi călduţe în fabricile iluziilor dezafectatedoar ei îşi văd de treabă, de nimicul lor,liniştea lor colorată s-aşterne cu sporca neaua pe obrazul mortuloui.Pe masca mortuară a patrieiîn horă oamenii muncii şi fluturii,doar cei fruntaşi pe fruntariile crizeise zbenguie uşor şi fără problemeideologice, viermii cei zeloşi în corsunt şi ei la datoria lor divină.(Doamne, ce distractiv cînd enormefoarfeci nu taie perciuni şi moaţe,taie uzine şi aripi de-a valma,într-un chiot ruginit de veselie,aripile chiar cu o chirurgicală gingăşie!)Iar ciupercile ies şi fără de ploaieapar aşa ca foamea din senin,ciupercile ce n-au mai apucatsă-şi găsească fiecare omul potrivita fi otrăvit de prea mult bine,cresc acum în linişte pe steaguri.Fîlfîirea-n vînt ucide fără durerefîl-fîl prin smîrcuri şi smirnăoamenii muncii şi fluturii de mîlparcă fioroşi în vechile mele poeme.Dar să ascultăm acum ce frumospe mal de timp tînjitor după vremecîntă sălcii plecate de foamenu mai pot ţine fluturi pe umăroamenii muncii gata de greve100

înlănţuiţi cu fluturii în tragica horă.Împreună pe masca mortuară apatriei, liniştea-i frison colorat,cînd poemele-şi văd de rostul lorîn linişte ucigîndu-se între ele,cum oamenii muncii şi fluturii în horăpe masca mortuară a patriei.

Pe un fărădedrum

Limba mea pe picioroangerîzi de ea, rîgîindca un limbric de eratenebăgate în seamăale erouluimîncat de goangedeodată cu visul învîrtejitdin cea mai frumoasălecţie la reanimare.Gîndaci supuşi la şocuricu saci de parfum,ambiţia limbii să fiedeflorată în somnde un fir de iarbă înfierbîntat.Limba cea mai dulceumblînd în dinţi pe picioroangemereu pe un fărădedrum.


Pudrînd marginea prăpastiei

E greu să faci privighetorilesă latre la comandăsocială, spune unul punîndsare grunjoasă pe gura halbei;greu dar nu imposibil,sare celălalt smulgîndu-şifruntea din tăblia meseibrusc cuprins de o iluminarefără de margini cum nici halbanu avea margini la haloulgropilor de gunoi ridicate în slăvi.Pe banere imense şi firme luminoaseode înaripate pentru gropilede gunoi în plină înflorireaproape îţi taie răsuflarea.Bancuri de peşti străvezii,nişte ţîri scăpaţi prin ţîţîna speciei,dau atac surprinzător copacilor,se leagănă pe frunzele strămoşilorfăcuţi cîndva păsări.Cum privighetorile ce nu vorîn ruptul capului şi capul chiar se rupesă latre la comanda socialăşi noi punem sare pe gura halbeicum am pudra marginea prăpastiei.

102

Într-o doară înflorea liliacul

Se-aud bătăi teribile în uşă,cineva neglijent blocaseistoria în toaleta ecologică,unde pe nişte sîni enormidesenaţi cu migală porno,chiar arată porno putem spune,fiecare devenea subit poet cu poftelăsînd acolo măcar o sămînţădin talentul vulcanic în erupţie.El şi-a avariat grav sufletultot spălînd ciorapi cu mîna,dar pe unde s-o fi rătăcitpoezia, că potopul a fot amînat,nu-i putea auzi pasul desculţdirect pe razele lunii buimace.Ea îşi pierduse unul dintre pantofiicui la bar cînd disk jokeyulstrigase: toate curvele afară,să văd cum vă descurcaţi moraliştilor.Bătăile în uşă îi nebunisesăpe toţi, nu mai era nevoie de staţie,istoria nu mai putea ieşi trendydin toaleta ecologică şi esteţiicompilau cu frenezie pe calculatorînflorirea într-o doară a liliacului.



Costel STANCU

(2 mai 1970, Vînju-Mare, Mehedinţi)

Volume de versuri:

Terapia căderii în gol (1995); Dominic sau despre imitaţia umbrei (1995); Măştilesolitudinii (1997); Golurile din pîine (1998); Fluturele cu o singură aripă (2000); Artaimaginaţiei, antologie (2001); Cîntarul de apă (2002); Vînătoarea promisă (2003); Ieşireadin peşteră (2005); Înghiţitorul de creioane (2009); Evoluţi@ umană, epigrame (2009)

„Un poet care îşi controlează atent gesturile, punîndu-şi în scenă fragmentelede viaţă cu o ştiinţă şi o conştiinţă a textului bine asimilate este Costel Stancu,poet aflat la a patra carte, pare-mi-se, însă într-o ascensiune sigură, demnăde urmărit. Poetul reuşeşte să transmită o mulţime de stări, contrare uneori, înacelaşi text printr-o structurare fragmentară a poemului, care, ca şi viaţa, esteincongruent dar memorabil… . Mai apropiat de moderni decît de postmoderni,dornic să spună şi nu cum să spună, Costel Stancu e un poet care trăieşte cuvoluptate textul şi implicit viaţa. Cu o formulă lirică în construcţie în care îmbinăcolajul cu fragmente din realitate şi aluziile livreşti bine asimilate, Costel Stancuincită la lectură şi convinge.”

(Adrian Alui Gheorghe)

Lupul

Intră lupul tiptil în oraş o sută de bărbaţi aprind foculapoi îşi fac cruce cu aceeaşi mînă cu care cîndva auomorît pasărea întoarsă din sud -ajută-ne, doamne!- vesteas-a întins de la unul la altul a trecut cîtva timp şi nimeninu l-a mai văzut dar tuturor li se părea că audurlete în casa goală unde se împerechează păianjeniicum spune lumea căci nimeni nu a fost acolo vreodată ofemeie povesteşte întruna că a văzut cerul în asfinţit semănîndcu o gură de lup vînătă pe dinăuntru doamne urît mai eraaşa trecînd pe mijlocul străzii trebuie împuşcattrebuie prins şi împuşcat au zis unii şi au plecat să îl cautecu puşti încărcate securi. S-au întors seara goi şi tăcuţiau închis uşile aşteptînd. Tîrziuunurlet a spartferestreleaualergattoţişi l-au găsitlungitpepămîntlîngă el urecheanopţiiîncămaisîngeraatunci o sută de bărbaţi s-au repezit să stingă foculfemeile plîngeau doamne ce nebunie să urăştiatîta un biet lup venit în oraş să moară.

106

Singur

Suntaici. Strîngînbraţe - pentru a cîtaoară? -carneaalbăşi dulce a singurătăţii.Puţinnebun, puţinfericit, aşteptsănu vii,femeie, amestec ciudat de iubire şi neputinţă.Cine mi-a pus pe masă o lumînareşi-n loc de flacărăpărultăudespletitîn sus?Îţiaminteşti? Eramsinguri, ochiităiCăutauînţelesînîntunericulalteioglinzi.Am spart-o.Acumieifiecareciobîn parte, te priveştiîn elşirîzişirîzişirîzi - rîsul te dă de golcumticăitul un ceasfurat.Eu sunt aici. Zilele mele sclipesc în soare,scurt, ca ferestrele unui tren ce înconjoară,în mare viteză, pămîntul.Într-o zi am să mor.De durere, mama o să îşi uite numele de fată.

Vis

Nu eşti acasă şi îţi sărut uşaca pe o icoană din care tu lipseştisunt tot mai rare clipele cînd te vădpeste privirea mea a începutsă crească transparenţa unei pleoape


exişti mereu în afarăca şi cum aş bea exteriorul unui oustrigcanebunulsunt tot mai rare clipelecîndtevădse face că stăm pe malul unei bălţicu picioarele-n apă, vin peşti mici şi adormcudegetelenoastreîngură- pînămîine va curgelapte, spuieu tac visul e întreruptde o legătură de chei dar nu eşti tunu eşti tu nu eşti tucu o cruce legată în urma lorară pămîntul două păsări de noapteşi luna scapă pe furiş cîte o lacrimăîn fiecare crăpăturămă atinge dimineaţa şi fugesunt tot mai rare clipelecîndtevădîţisimtmirosulînpalmăcughearacocoşuluice a cîntat a treiaoarăîţi scriu (iubita mea de departe?!)nu te bucura nu fi tristă, moartea-io trecere din singurătatea de aiciîntr-o şi mai mare singurătate.

108

Testamentul

În fiecare dimineaţă îmi scriu testamentulcu degetul pe un geam aburit- ce îţi las e nefiresc de egal cu ce îţi iau -plec în altă lume călarepe un cal potcovitcufelii de mărîncet-încetsănumăauzisărutul meu de despărţireîţi lasă pe frunte o urmă de potcoavăprivesc uimitfuga ta dintre lucrurile oarbecînd bufonul a aţipit iar regeleîncă mai crede în deşertăciuneeu chiar pot plictisi o piatrăsunt viu ori mort? cine înlesneşte confuzia?cuiîi e teamăcă va pierde totul ?- ai grijă, floarea peste care plîngi acumva creşte de două ori mai înaltăva atinge pragul de sus şiîl va sfinţi, îmispuieu tac. Tăcerea mea pare a nimănui.


Scrisoarea

Ţi-am scris dar în drum spre tineporumbeii mei au fost momiţicu grăunţe de aur şi prinşi,cu penele lor au fost scrise alte scrisorişi trimise nicăieri.Nu plînge. Scrisorile neprimitesunt curate ca palmelecopilului,în ele poţi citi fără să te înşeli.Nimic nu e nou aici,doar amintirea ta mişcă din cînd în cîndvalurile unei mări îngheţate.Toate sunt la locul lor aşteptînd să se nască,eu găsesc pe prag dimineaţaochii nopţii şi mă întreb:ce a luat cu ea atît de preţios noapteade a trebuit să îşi lase în schimb ochii?

110

George SURU

(16 februarie 1940, Caransebeş – 30 mai 1979, Caransebeş)

Volume de versuri:

Pentru a iubi (1967); Aşteptarea coralilor (1970); Semnul de taină (1972); Cînd dragosteae pasăre cîntătoare (1976); Noaptea seminţelor, antologie de Anghel Dumbrăveanu (1989)

„Nu mereu comode (…), datorită, printre altele, şi <inconformismului asociaţiilor>[Cornelia Ştefănescu], versurile lui George Suru vorbesc despre propriul suflet,proiectat în actul scrierii, pe care îl înţelege ca un act de misterioasă integrareîn lucruri ori elemente (…).”

(Olimpia Berca)

Goana fierbinte

Alerg mereu după Copilul din mine…Copilul se ascunde ca auru-n unde,Copilul îmi scapă ca soarele-n apăOare t voi reajunge, lumină în sînge,Chip al Copilului cu inima trilului?...

Semnul de taină

Rînd pe rînd plutesc sau zbor,La miezul nopţii mi se zăreşte trupulTrecînd,Spre miezul zilei sunt în mijlocul apelor,O luntre albă, pescarii pomenesc pe maluriDuhul mireselor nefericite pierite năpraznicÎn dimineaţa de după noaptea nunţiiNesortite…

Unduiesc pe urmele şarpelui săpateîn urmele ierbii şi ale nisipului,În nisip mă prăbuşesc şi mă ridicÎn ovalele urme materne ale broaştelorŢestoase, oh, cuiburi cu urme de ouă şi viaţă…Urmele se întind mereu înaintea-mi,Iată şi urmele zimbrilor şi ale pădurarilor,112

Aici setea şi foamea sunt pietrificate,Dar există, există ca nişte troiţeAjunse-n cărbune şi cu-al căror ajutorÎţi poţi înălţa focul dar foculSă zimţuie şi să rupă în douăCăldura…

Seara trec prin păduri înălţat pe trunchiuri retezateA doi tineri mesteceni,Păşesc pe deasupra ierbii, pe deasupra vizuinelorBîntuite de gonaşi,În apropierea cuiburilor îmi stă inima,Vînătorii tremură atunci lîngă focuriŞi amintesc despre fraţi cu pieptul spartDe cerbi lopătari, de hore lupeşti în jurul sîngeluiÎnghiţit de zăpezi, de mistreţii cu colţii de cremeneCăliţi în pîntece descoperit…

Ştiu: teii pot înflori numai în pămîntul teilor,păstrăvii pot fulgera numai în apa păstrăvilor,pescăruşii pot ţipa numai în cerul pescăruşilor,ploile pot îmbogăţi numai din moartea secetei…

Dimineaţa îmi caut pe trup semnul de taină,Mai cu seamă-mi privesc gleznele cu inima strînsă:„în gleznele mîncate se-aude, oare, clopotind bunavestirede aripă ascunsă, de aripă neplînsă?”


Baladă de mai mulţi

Seară cu seară capcanele trecÎn pămîntul meu… cu mîinile zdrelite,Aştept vindecarea de spini şi de pietreDin seară spre seară… şi iarăşi le-aşez,Lucitoare, sub iarbă, sub drumuri…

Capcane pentru pămînt, capcane de nedespărţire,După numărul bunicilor, al părinţilor, al fraţilor,Al surorilor, al femeilor, al prietenilor,Capcane de dragoste, capcane de vis…

Şi dintr-o dată, vine searaCînd mai ai o singură capcană,Şi singur sari, sau păşeşti în ea.

Celelalte, cu ceilalţi, au ruginit de mult.

Un flux

Spre poeţi se urcă pe pietre de răuŞlefuite de înotul nourilor pe unde,Luminile oraşului nu le mai simtŞi în auz doar tăcerea mai pătrunde,

114

Cine a iubit cel mai mult cerulCa o ploaie în rădăcini se ascunde,Şi cine a iubit pămîntul şi fierulÎntre nouri cu fulgere s-a făcut punte,

Poetul e un flux ce nu şi-a găsitMarea în care să se înfrunte…Întregul ţinut e o mantie de mitÎnfăşurată pe un abur înălţat dintr-o luntre.

Cînd dragostea e pasăre cîntătoare

Albastru era rîul chiar dacăLungi ploi se năpusteau din nouri,Şi-n arcurile iernii era ca o săgeatăZburîndu-mă spre tine, călător pe sloiuri.

Cine-n dragoste veşnic se îmbracă,Precum într-un tril o pasăre cîntătoare,Nu va avea fîntîna săracăAtunci cînd răsăritul se ridică din izvoare…

Pe dealuri stăruiau praguri de focuriŞi toate chemau o veste din înalturi,Noi nu mai stam pe pămînt ci pe nouriCuraţi ca ale caselor praguri.


Cine dragostea o umple ca pe faguriCu polenul sărutat de vis de cîntătoare,Va avea inima ca un năvod pe lacuri,Ridicînd curcubeie şi seminţe de floare…

Pe creste ne-au cununat oameni de piatră,Purtau pe piept adîncuri de mare,Şi-am împărţit merindele aduse din vatrăDe vulturi înfrăţiţi cu păsări cîntătoare.

Cine sîngele şi-opreşte din mişcare,O clipă, cît sărută ochii de piatră arsă,Avea-va paşi de cerb pe trainica-i cărareCînd aduce gura molidului în casă…

E noaptea noastră, împărţim pîine şi sarePe lemnul unit cu securea întoarsă,Zăvoarele se deschid sub păsări cîntătoareŞi iată-ne cu veşnicia stelelor la masă!

116

Ioan George ŞEITAN

(20 octombrie 1948, Caransebeş – 13 ianuarie 2006, Reşiţa)

volume de versuri:

Amforă de sete (1971); Manual de sinceritate sau Arta de a vorbi melancolia (1982);Tunel cu maci sau biografie relativă (1996)

„Lacrima lui, la care s-a băgat salahor, face ţăndări fereastra, pentru că atuncicînd realul nu-şi ia nici o vacanţă, se mută, fără să-şi dea seama, în fantastic,unde poetul îl aşteaptă cu fluierele pregătite. Este singurul, dar şi marele luiprivilegiu şi Ioan George Şeitan a trăit multe şi destule pentru a şi-l cunoaşte cuo hotărîre care îl singularizează.”

(Radu Petrescu)

Amintiri din realitatea imediată

„Sunt lacrima rerum”îi voi mai scrie multe epistole veacului nătîng?Duc tratative de pace cu soliile veriiAnacronic poet, vînt migrator prin abatoareStîrnesc mirarea în autobuzeCu pantalonii mei demodaţiÎn veacul 20 prefer să fiu floarea măgrinuluiDecît carnea de tun a unui general pelticCineva, careva, oarecinePune sub stare de asediu planetaCînd muncitorul asudă pentru fiecare bănuţAplicăm tratamentul mortal unei bucurii de duminicăIncredibil, cum aţi pus în banca acuzăriiMireasma teiului alertat de praful de puşcă.

Autoportret cu ştreang

se dedică poetului Ion Aurel Chirescu

Te voi ierta copacule cînd îmi vei frînge umbra.Fie verdele tău o cruce vremelnicăÎn devălmăşie mă duc la amintiri alungateUzina deapănă în valţuri nume şi iar nume.Şi nu voi rămîne nici într-o aurită cadrăUrmărit de hangerul clipei; abdic118

Lîngă ochii Doamnei de Noiembrie asemenea presureiŞi-n gară nu afli decît trecerea în alt dorPiatră pe piatră, apărat de păpădiaPe care trebuia să o salut cu onor

Definitiv.Şi-am întors de la mine tăcerea ştreanguluiCuvîntul devoră o memorie sleită.

Ce mai autoportret în paragină.

Stampă XX

Vă scriu dintr-o fotografie fără retuşEu, fiul vostru mai mare – cal orbVîndut cu gramul unei tăceri ireproşabile.

Gramofonul – se află la mare preţÎn muzeul de antichităţi al capitaleiTangoul Ramona de cîte veacuri n-a fost „pe post”?Dragii mei, fără stîlp la bătrîneţeVă reparaţi uneori ochelarii, mai daţi pe gît un GlutaromPentru memoria voastră incendiatăDe fericirea care nu-şi află reşedinţaLa nici unul din fiii la care ţineţi ca la ochii din cap.Spuneţi „Schneider neni” mai ştie cînd i-am prădat

ultima dată cireşul?


Telegramă

Înflorită-i magnolia, iubito, pe anul curentAmintirile mele prind mucegaiLa birou, în autobuze şi-n haosul din apartamentRămîn manuscrise, bluzele tale fără graiDesigur, şi acest poem blazon şi faliment!

P.S.

De-aş înflori în peretele tău – iasomiaCatedrala să-mi facă reverenţe un veacNu voi fugi în cuvînt cum soarele-n dovleacCi voi împărţi clipele, pe veresie.

Criză

Mă cert c-un vraf de ziare perimateAtîtea cărţi mă alungă pe scări în josVai cum plînge RAMONA în somnCad toropiţi de confort în manuscrisele meleToţi paianjenii din veacul indolentSemn că singura afacere rentabilăAr fi să las dracului biroul cu facturi comenzi etc.Să mă transfer în interesul serviciuluiCa gropar acestor antipome suaveAtît de speriate de lipsa de cititoriFideli de pe piaţă

120

Pavel ŞUŞARĂ

(22 decembrie 1952, Bănia, Caraş-Severin)

Volume de versuri:

Regula jocului (1996); Veto, poeme în proză (1998),; Universul din cuşcă (2011)

„Pavel Şuşară scrie substanţial, construieşte cu hărnicie poeme lungi, în carealternează textul liric prozaizat cu textul în proză, în care fixează imagini din realsau comentează pe evenimente ce pot fi identificate într-o altă realitate revolută(…). Totul trebuie descoperit, nimic nu poate fi ascuns. Textul poetic este, înfond, o chestiune de voinţă”

(Alexandru Ruja)

Glossă

să dau floarea mea de sanseveria la pisicăpentru intuiţia exactă a relaţiei dintre regnuridar cine vine la chiolhanul acesta iubitounde eu însumi sunt deopotrivă pisică şi floareşi creşte grîul oho peste sufletul manşetelor taleşi încolţeşte un înger sexuat în vidul hublourilor taleşi noi am pierdut codurile suferinţei din dragostedar ce frumos suferim din orgoliu

în definitiv, cultura, nu-i aşa,e doar suma unor cadouri pierdute,a unor frumoase jocuri de-a v-aţi ascunselea,de-a identificarea, de-a prinselea de sensuri

un gîfîit în noapte, un incestsub bolţi de ochi zdrobiţi în malaxoarede carne rătăcită în gropile din est…… cuţitul ruginind la cingătoareiocastă absorbită în acestprea lung coşmar cu lanţuri la picioare

(mi s-a făcut o sete îngrozitoare, iar, la urma urmelor, un text se poate încheiaoriunde, chiar şi aici)

122

… un vis cu Erasm

Azi noapte am avut un vis întru totul ciudat…se făcea că eram cavaler şi-mi struneam nebunaticul cal,potcoavele-i fulgerau cînd călca în pietriş, apăsat,pe nişte străzi înguste de burg medieval.

Din chorul unui templu, o orgă suna stins,iar casele toate erau tăcute, şi pustii, şi străin…noaptea trecută, mi-am spus, pe aicea a ninsşi-acum se lasă frigul acesta sideral peste mine.

x x x

În jur, doar pace şi gol, ca-ntr-un tainic locaş funerar,eu singur tulburam caldarîmul şi aerul greu,calul necheza obsesiv în acest nesfîrşit osuarpeste care, desigur, veghea, nevăzut, Dumnezeu.

Fără de veste m-am trezit, tot în vis, într-o casăimensă, cu draperii grele şi cu îngeri de gheaţă la geam.O perdea sinilie se dă la o parte şi din umbra-i vîscoasăse întrupează şi vine spre mine Erasmus de Rotterdam.


124

x x x

Se apropie-ncet, cu priviri fixe de somnambul,îmi dă o ţigară, mă apucă de mînă, mă strigă pe nume,apoi face o tumbă de clown şi-mi zice: eu sunt funambulşi alte cuvinte de taină pe care sunt oprit a le spune.

Îl priveam înlemnit şi-mi ziceam, în vis, că visez,dar aveam presimţirea că se întîmplă un lucru ciudat,din pricina asta stăteam liniştit şi senin, ca să nu creeztulburare şi spaimă, şi apoi, din vis, să fiu alungat.

x x x

Atunci mi-am luat calul de dîrlogi şi-am plecatpentru că Erasmus voia să meargă pe sfoară;e absurd, mi-am zis fără glas, şi e cel mai mare păcatsă nu-l pot ajuta cînd el o să cadă de-acolo şi-apoi o să moară.

Mai tîrziu, am ajuns într-o pădure cu arbori neştiuţişi calul fornăia, bătînd nervos cu potcoava-n pămînt…pitici cocoşaţi şi rîioşi vorbeau prin semne, ca nişte surdomuţi,iar eu, ca să mă apăr, cu lira lui Orpheus am început să cînt.


Cuprins:

Mihail Halici-fiul / 5Gheorghe Azap / 7Iosif Băcilă / 15Pavel Bellu / 21Rolf Bossert / 27Ionel Bota / 31Ion Chichere / 37Ion Cocora / 43Sorin Gârjan / 49Slavomir Gvozdenovici / 55Horvath Alexandru / 59Toma George Maiorescu / 63Olga Neagu / 69Sabin Opreanu / 75Liubiţa Raichici / 81Iacob Roman / 91Nicolae Sârbu / 97Costel Stancu / 105George Suru / 111Ioan George Şeitan / 117Pavel Şuşară / 121

Date post:	07-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	9 times
Download:	0 times

20 + 1 poeţi din Banatul montan · În noaptea asta calmă, ca un zîmbet suav, Pe culmea dinspre...

Documents