· 2 ANUAR ŞTIINŢIFIC, ediţia a VIII-a CZU 343.9:378.635.5(478)(082) P93 Aprobate şi...

1

Probleme actuale ale prevenirii şi combaterii criminalităţii

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE” A MINISTERULUIAFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ISSN 1857-0984

Probleme actuale ale preveniriişi combaterii criminalităţii

ANUAR ŞTIINŢIFIC, ediţia a VIII-a

Chişinău, 2008

2


CZU 343.9:378.635.5(478)(082)P93

Aprobate şi recomandate spre editare de Consiliul Editorial al Academiei „Ştefan cel Mare”a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, proces-verbal nr.2 din 08.07.08

Colegiul de redacţie:Redactor coordonator: dr. Iurie Larii prorector pentru ştiinţă, conferenţiar universitarMembri:

dr. Vasile Florea, conferenţiar universitardr. Andrei Guştiuc, conferenţiar universitardr. Viorel Berliba, conferenţiar universitardr. Marian Gherman, conferenţiar universitardr. Ştefan Belecciu, conferenţiar universitardr. Veaceslav Grati, conferenţiar universitardr. Nelly Samoil, conferenţiar universitardr. Igor Trofimov, conferenţiar universitardr. Sergiu Maftea, dr.dr. Valeriu Nour, dr.dr. Oleg Casiadi, dr.Ruslan Condrat, master în drept

Redactare: Gheorghe BerbecaruTehnoredactare: Natalia TimotinProcesare computerizată: Svetlana CojuhariCoperta: Rodica Griniuc

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Problemele actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii: an. şt., ed. a 8-a/Acad. “Ştefan cel Mare” a MAI al Rep. Moldova; col. red.: Iurie Larii (red. coord.), VasileFlorea, Andrei Guştiuc [et al.]. - Ed. a 8-a. - Ch.: Acad. “Ştefan cel Mare” a MAI al Rep.Moldova, 2008. -312 p. - ISSN 1857-0984

Bibliogr. la sfârşitul art. - 100 ex.ISBN 978-9975-930-48-2

- - 1. Criminalitate - Prevenire - Combatere.

CZU 343.9:378.635.5(478)(082)

P 93Articolele au fost recenzate

Responsabilitatea pentru conţinutul ştiinţifical articolelor revine autorilor

© Academia „Ştefan cel Mare”a M.A.I. al Republicii Moldova

ISBN 978-9975-930-48-2

3


SUMAR:

Dr. Radion COJOCARU,Ion SLISARENCOConsumul ilegal public sau organizarea consumului ilegalde substanţe narcotice, psihotrope sau a analogilor acestora:conţinut normativ şi caracterizare………........................................... 7

Dr. hab. Ion GUCEAC,Valeriu CERBABazele metodice şi direcţiile principaleale activităţii analitice în organele afacerilor interne……………….16

Dr. Gheorghe MEREUŢĂTerorismul: conţinut, actualitate, tendinţe...........................................25

Dr. Iurie ODAGIUAsigurarea drepturilor constituţionale ale persoaneiîn procesul efectuării expertizelor judiciare,constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale................................38

Dr. Alexandru PARENIUCSubiectul omorului la comandă...........................................................43

Dr. Alexandru PÎNZARIConducerea unică şi colegialitatea în activitatea managerială a OAI....47

Др. Валерий БУЖОР,Ионуц ЦУРКАНПроблемы предупреждения и борьбыс нелегальным трафиком мигрантов в Республике Молдова.........52

Anatol ANDRONACHEAspecte comparative privind activitatea procurorului în cadrul urmăririi penale.........................................................................60

4


Marcel BOŞCĂNEANURolul procurorului în cadrul urmăririi penale....................................69

Vasile BRAGOIManagementul resurselor umane în OAI: aspecte teoretico-practice.....79

Rodica BULAI,Iurie BULAIClasificarea atacurilor contra instalaţiilor server web(Îndreptate către server-ele web)......................................................84

Corneliu BURBULEAAsigurarea drepturilor părţilorla etapa colectării şi acumulării probelor..............................................97

Ion CAMINSCHIUnele aspecte ale garanţiilor respectării drepturilorpersoanei în cadrul arestării preventive............................................108

Anatol CANANĂUMetodele sociale de menţinere a ordinii publice...............................120

Valeriu CERBAConsideraţii generale cu privire la metodologia aprecieriieficienţei activităţii organelor afacerilor interne................................130

Alexandru PARENIUC,Mihai CIUPACProblema riscului în activitatea operativă de investigaţii (AOI).........142

Liliana CREANGĂAcţiuni criminologice speciale de prevenire a corupţiei.....................152

Vitalie DIMINParticularităţile reţinerii administrativeîn contextul respectării drepturilor omului.........................................158

5


Ian DOGOTARIPoliţistul – funcţionar public. Statutul lui juridic..............................165

Boris GLAVANLiberarea de răspundere penală în legăturăcu căinţa activă – mijloc juridic de combaterea sustragerilor de valori culturale.....................................................170

Boris GLAVANLiberarea de răspundere penală a persoanelor, careau comis infracţiuni privind circulaţia ilegalăa substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor …………176

Victor MÎRZACValoarea juridică a înregistrărilor audio/videoefectuate în cadrul măsurilor investigativ-operative...........................185

Marius Ioan MUREŞANMotivul (mobilul) ca factor psihological mecanismului activităţii infracţionale…………………………194

Cornel OSADCIIDiferenţierea condamnaţilor în procesul executării pedepsei cu închisoare...................................................201

Ruslana PLEŞCA,Vitalie SÎLIAnaliza evoluţiei principalelor idei privindclasificarea terorismului şi tipologia acestuia.................................210

Natalia POPUŞOI,Valentina LITVINOVRolul Interpolului în acordarea asistenţei juridice internaţionale.......227

6


Oleg RUSUPrincipiile, etapele şi stadiile mecanismului deresocializare a condamnaţilor la pedepse privative de libertate……238

Vitalie SÎLITendinţele actuale ale terorismului....................................................248

Ina VÎRTOSUColaborarea dintre poliţie şi societatea civilăîn domeniul prevenirii şi combaterii infracţiunilor.............................260

Ina VÎRTOSUPoliţia de proximitate: colaborarea eficientădintre poliţie şi societatea civilăîn domeniul prevenirii şi combaterii infracţiunilor.........................286

7


CONSUMUL ILEGAL PUBLIC SAU ORGANIZAREACONSUMULUI ILEGAL DE SUBSTANŢE NARCOTICE,

PSIHOTROPE SAU A ANALOGILOR ACESTORA:CONŢINUT NORMATIV ŞI CARACTERIZARE

Dr. Radion COJOCARU,adjunct al şefului catedrei „Drept penal şi criminologie”

a Academiei „Ştefan cel Mare”Ion SLISARENCO,

student în anul III, Facultatea Drept a Academiei „Ştefan cel Mare”

When is estimated the prejudicial degree of deeds, which the legislatorexamine as illegal, is taken in the consideration the disquiet state and socialinsecurity which one action creates by fraudulent character or by social indiscipline.With reference to the incrimination stipulated at art. 217/5 of the Criminal Codour legislator has considered that both the public illegal consumption and theorganization of illicit drugs consumption are deeds which set under the grave perilthe public health, conferring them prejudicial degree due to illicit deeds.

1. În contextul modificărilor şi completărilor, operate în Codulpenal al Republicii Moldova prin Legea nr. 277-XVI din 04.11.05,cadrul de sancţionare a faptelor, ce ţin de traficul de droguri, a fostsuplinit cu noi norme de incriminare, printre care şi cea stipulată laart. 217/5 al CP, care stabileşte răspunderea pentru infracţiunea deconsum ilegal public sau de organizare a consumului ilegal de substanţenarcotice, psihotrope sau a analogilor acestora.

La evaluarea gradului prejudiciabil al faptelor, pe care legiuitorulle introduce în sfera ilicitului penal, este luată în consideraţie starea denelinişte şi insecuritate socială, pe care o faptă o creează prin caracterulsău de fraudă sau de indisciplină socială. Referindu-ne la nouaincriminare stipulată la art. 217/5 al CP, legiuitorul nostru a considerat,că atât consumul ilegal public, cât şi organizarea consumului ilicit de

8


droguri sunt fapte, care pun grav în pericol sănătatea publică,atribuindu-le gradul prejudiciabil aferent faptelor infracţionale.

Sănătatea publică este o valoare socială deosebit de importantăîn cadrul societăţii. În doctrina penală sănătatea publică a fost definităca fiind, pe de o parte, totalitatea condiţiilor şi măsurilor menite săasigure sănătatea unui grup social organizat – sat, comună, oraş etc.,iar, pe de altă parte, starea de pericol, pe care grupul dat o are subaspectul sănătăţii sale [1, pag. 525]. Statul, prin mijloace de drept penal,trebuie să asigure apărarea igienei şi a sănătăţii publice, păstrarea şidezvoltarea calităţilor fizice şi mentale ale persoanei pentru a-i permiteparticiparea eficientă şi reală la întreaga viaţă politică, economică,socială şi culturală. În acest sens legiuitorul nostru a considerat, căprotejarea sănătăţii publice trebuie realizată şi cu instrumentelepedepsirii faptelor de consum public şi de organizare a consumului dedroguri.

2. Art. 217/5 al CP este structurat pe două alineate, în care suntincriminate două fapte infracţionale distincte, şi anume:

1. consumul ilegal public de substanţe narcotice, psihotropesau a analogilor acestora (art. 217/5 alin. 1);

2. organizarea consumului ilegal de substanţe narcotice,psihotrope sau a analogilor acestora (art. 217/5 alin. 2).

Raţionamentul avut în vedere de legiuitorul nostru laincriminarea acestor două fapte în cadrul unor alineate separate aleunui singur articol este justificat de gradul prejudiciabil mai sporit,care este aferent organizării consumului de droguri în raport cuconsumul public al acestora. Acest raţionament poate fi dedus dinînseşi sancţiunea alin. (2) al art. 217/5 al CP, care, după cum putemlesne observa, este mai aspră, decât cea prevăzută la alin. (1) al aceluiaşiarticol.

3. Obiectul nemijlocit al infracţiunilor incriminate la art. 217/5îl constituie ansamblul relaţiilor sociale, a căror existenţă, dezvoltareşi normală desfăşurare sunt condiţionate de apărarea sănătăţii publice.Prin incriminarea acestor două fapte infracţionale legiuitorul a ţinut săapere relaţiile din domeniul sănătăţii publice, care pot fi afectate înurma consumului public şi organizării ilegale a consumului de droguri.

9


Într-adevăr, aceste relaţii sociale sunt grav afectate în rezultatulsăvârşirii unor asemenea fapte, deoarece ele generează condiţiiprielnice, prin intermediul cărora membrii colectivităţii pot fi influenţaţisă consume droguri.

Obiectul material îl constituie substanţele narcotice, psihotropesau analogii acestora în cazul infracţiunii incriminate la art. 217/5 alin.(1) al CP, sau doar substanţele narcotice ori psihotrope — la infracţiuneaprevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol.

Prin substanţă narcotică sau psihotropă se va înţelege substanţade origine naturală sau sintetică şi preparatul conţinând o astfel desubstanţă, care provoacă dereglări psihice şi dependenţă fizică de laconsumul lor (art. 134/1 alin. 1 al CP). Analogi ai substanţei narcoticesau psihotrope sunt substanţele care, conform componenţei lor şiefectului pe care îl produc, se asimilează substanţei narcotice saupsihotrope (art. 134/1 alin. 2 al CP).

Pentru existenţa componenţei de infracţiune este necesară oexpertiză judiciară, care să stabilească, că consumul public sauactivitatea de organizare a consumului vizează substanţele narcotice,psihotrope sau substanţe, care sunt analogii acestora.

4. Latura obiectivă a infracţiunii incriminate la art. 217/5 alin. 1se exprimă prin acţiunea de consum ilegal de substanţe narcotice,psihotrope sau a analogilor acestora, săvârşită în mod public sau peteritoriul instituţiilor de învăţământ, de reabilitare socială, alpenitenciarelor, unităţilor militare, în locurile de agrement, dedesfăşurare a acţiunilor de educaţie, de instruire a minorilor sautineretului, a altor acţiuni culturale sau sportive ori în imediata apropierea acestora.

„A consuma” înseamnă a întrebuinţa, a folosi ceva pentrusatisfacerea unor trebuinţe proprii sau pentru a obţine alte produse [2,pag.216].

Referindu-ne la elementul material al infracţiunii prevăzute laart. 217/5 alin. (1), consumul ilegal constă în activitatea de întrebuinţareilicită de către făptuitor a substanţelor narcotice, psihotrope sau aanalogilor acestora. Consumul poate fi realizat prin diferite metode:fumat, injectare, mâncare în stare crudă, inspirare, inhalare etc.

10


O condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii este caconsumul să fie ilicit. Consumul are caracter ilegal atunci, când seefectuează încălcându-se condiţiile legale, în cadrul cărora un atareconsum ar fi permis (de exemplu, nu va putea fi supusă răspunderiipenale persoana, care într-un loc public îşi administrează preparatemedicale cu efect narcotizant, dacă consumul a fost prescris pentrutratament de un medic).

Totodată, legiuitorul condiţionează existenţa infracţiunii şi culocul de săvârşire a faptei, fiind necesar ca acţiunea de consum asubstanţelor narcotice, psihotrope sau a analogilor acestora să fierealizată în mod public sau într-un alt loc din cele enumerate expres înconţinutul legii. În viziunea legiuitorului nostru anume locul, unde serealizează activitatea infracţională, constituie elementul circumstanţial,care conferă faptei gradul prejudiciabil al infracţiunii. Prin urmare,stabilirea acestuia în procesul calificării infracţiunii poartă de fiecaredată un caracter obligatoriu.

Doctrina penală susţine, că este vorba despre consumul publical substanţelor narcotice, psihotrope sau a analogilor acestora atunci,când făptuitorul le întrebuinţează deschis, în prezenţa altor persoane,care sunt conştiente de fapta săvârşită [3, pag.315-316]. În viziuneanoastră, o asemenea interpretare ar restrânge considerabil sfera deaplicare a art. 217/5 alin. (1) al CP, deoarece textul legii, instituit laart. 131 al CP, conferă conceptului de faptă săvârşită în public osemnificaţie mai cuprinzătoare.

Potrivit art. 131 al CP, prin faptă săvârşită în public se înţelegefapta comisă:

a) într-un loc, care, prin natura sau destinaţia lui, este întotdeaunaaccesibil publicului, chiar dacă în momentul săvârşirii faptei în acel locnu era prezentă nici o persoană, dar făptuitorul îşi dădea seama, că faptasa ar putea ajunge la cunoştinţa publicului. Din categoria locurilor, care,prin natura sau destinaţia lor, sunt întotdeauna accesibile publicului, facparte străzile, pieţele, parcurile etc. Pentru calificarea consumului de drogurica săvârşit în mod public este suficient, ca făptuitorul să consume asemeneasubstanţe în locurile indicate, indiferent de faptul, dacă acţiunea a fostrealizată sau nu în prezenţa altor persoane;

11


b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă în momentulsăvârşirii faptei erau de faţă două sau mai multe persoane. În acestcaz legiuitorul are în vedere locurile, în care publicul are acces doartemporar sau ocazional, cum ar fi, de exemplu, magazinele, sălile despectacol sau de expoziţie etc. În această ipoteza este necesar cafăptuitorul să comită fapta de consum a substanţelor narcotice,psihotrope sau a analogilor acestora în prezenţa a două sau a mai multepersoane;

c) într-un loc inaccesibil publicului, cu intenţia, însă, ca faptasă fie auzită sau văzută, dacă aceasta s-a produs faţă de două sau maimulte persoane. Legiuitorul, în această ipoteză, consideră, că faptaare un caracter public şi atunci, când este comisă într-un loc, care,după natura sa, este inaccesibil publicului, dar făptuitorul urmăreşteintenţia ca aceasta să fie percepută de către public. De exemplu,făptuitorul consumă substanţe narcotice în curtea unei case, urmărindscopul să fie văzut de alte persoane;

d) într-o adunare sau reuniune a două sau mai multe persoane,cu excepţia reuniunilor, care pot fi considerate familiale datoritănaturii relaţiilor dintre persoanele participante;

e) prin orice mijloace, recurgând la care făptuitorul îşi dădeaseama, că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului.

Consumul substanţelor narcotice, psihotrope sau a analogiloracestora poartă caracter penal şi atunci, când fapta este săvârşită peteritoriul instituţiilor de învăţământ, de reabilitare socială, alpenitenciarelor, unităţilor militare, în locurile de agrement, dedesfăşurare a acţiunilor de educaţie, de instruire a minorilor sau atineretului, a altor acţiuni culturale sau sportive ori în imediata apropierea acestora.

Infracţiunea analizată are o componenţă formală şi se consumădin momentul realizării acţiunii de consum de substanţe narcotice,psihotrope sau a analogilor acestora în unul din locurile arătate maisus. Dacă făptuitorul a încercat să consume substanţele respective,însă din împrejurări independente de voinţa lui nu şi-a dus intenţiapână la capăt, atunci acesta urmează a fi supus răspunderii penale pentrutentativă de infracţiune (art. 27 în coroborare cu art. 217/5 alin. (1) al

12


CP). Reieşind din prevederile art. 26 al CP, pregătirea pentru consumulde droguri nu este susceptibilă de sancţionare, deoarece această faptăface parte din categoria infracţiunilor uşoare. Dacă actele de pregătire,prin înseşi natura lor, formează elementul material al unei alteinfracţiuni, cum ar fi cea incriminată la art. 217 al CP (de exemplu, încazul procurării substanţelor narcotice în proporţii mari pentru consum),făptuitorul urmează a fi supus răspunderii penale doar pentru respectivainfracţiune.

5. Latura obiectivă a faptei incriminate la art. 217/5 alin. (2) alCP se realizează prin activitatea de organizare a consumului ilegal desubstanţe narcotice sau psihotrope.

Organizarea consumului unor astfel de substanţe presupuneexistenţa unui organizator, care depune eforturi sau creează condiţiifavorabile altor persoane interesate ca acestea să poată consumasubstanţe narcotice sau psihotrope. Această activitate infracţionalăpoate fi realizată prin următoarele modalităţi: îndemnul la consumulacestor substanţe, înduplecarea, propunerea, darea de sfaturi şi alteacţiuni, având drept scop provocarea dorinţei de a consuma [4, pag.322-323]; iniţierea consumului şi selectarea potenţialilor consumatori dedroguri; stabilirea locului, în care urmează să fie consumate droguri şicrearea unei ambianţe corespunzătoare spre a-i atrage în asemenealocuri etc.

Pentru ca infracţiunea să existe nu importă, dacă substanţelenarcotice sau psihotrope sunt procurate de consumatori ori de cel, careorganizează consumul şi pune la dispoziţia lor aceste substanţe; nu areimportanţă, dacă persoanele în cauză sunt consumatori primari saunarcomani cu vechime. De multe ori fapta de organizare poate fi însoţităşi de punerea la dispoziţia consumatorilor a substanţelor narcotice saupsihotrope. În asemenea situaţii făptuitorul poate fi supus răspunderiipenale în concurs cu infracţiunea incriminată la art. 217/1 al CP.

În literatura de specialitate se susţine ideea, potrivit căreiaorganizarea presupune existenţa mai multor consumatori, fie că aceştiaconsumă la un anumit timp, deosebit de ceilalţi, fie că ei consumăîmpreună, în acelaşi timp [5, pag. 548].

Considerăm, că condiţia existenţei mai multor consumatori,

13


referitor la care trebuie să se desfăşoare activitatea de organizare, estevalabilă doar pentru infracţiunea de organizare ori întreţinere aspeluncilor pentru consumul substanţelor narcotice sau psihotrope (art.219 al CP), deoarece noţiunea de „speluncă” se referă la locurile specialamenajate în scopul consumului substanţelor respective de mai multepersoane. Prin urmare, promotorii ideii cum că în cazul infracţiuniiprevăzute la art. 217/5 alin. (2) al CP este suficient ca acţiunile deorganizare a consumului de droguri să fie realizate în privinţa măcar aunei singure persoane.

Existenţa elementului material al infracţiunii presupune încalitate de cerinţă esenţială ca activitatea de organizare să fie săvârşităilegal, adică de persoane, care nu au dreptul să o efectueze. Organizareaconsumului acestor substanţe (inutilizabile în scopuri medicale) esteinterzisă în orice condiţii. Această cerinţă nu este satisfăcută în cazulpersoanelor autorizate să întreprindă asemenea acţiuni, cum ar fi cazulmedicului, care prescrie preparate narcotice sau psihotrope uneipersoane, care are nevoie de tratament medical special.

Organizarea consumului ilegal de substanţe narcotice saupsihotrope trebuie delimitată de infracţiunea stipulată la art. 219 alCP, unde se incriminează organizarea ori întreţinerea speluncilor pentruconsumul acestor substanţe. În cazul acestei infracţiuni actul deorganizare este strict determinat şi se exprimă doar prin organizarea„speluncilor”, adică a încăperilor, locuibile sau nelocuibile, specialamenajate şi folosite în scopul consumului substanţelor respective.Prin urmare, organizarea speluncilor, ca modalitate normativă desăvârşire a infracţiunii incriminate la art. 219 al CP, constituie o formăspecială a organizării consumului ilegal de substanţe narcotice saupsihotrope. Potrivit regulilor instituite la art. 116 alin. (2) al CP, încazul concurenţei dintre o normă specială şi una generală, fapta urmeazăa fi calificată în conformitate cu norma specială, care în cazul dat estestipulată la art. 219 al CP.

Comparând sancţiunile din art. 217/5 alin. (2) şi 219 ale CP,putem observa, că regimul de sancţionare a primei infracţiuni este maiaspru, decât al ultimei. O asemenea soluţie o considerăm ca fiind unainoportună, care nu corespunde gradului prejudiciabil al faptelor vizate.

14


În opinia noastră, organizarea speluncilor pentru consumul substanţelornarcotice sau psihotrope constituie o formă de organizare a consumuluide droguri mai periculoasă în raport cu celelalte. Această teză poate fidedusă, întâi de toate, din tendinţa legiuitorului nostru de a incriminaîntr-o normă distinctă fapta de organizare a speluncilor pentru consumulsubstanţelor respective. În al doilea rând, înseşi organizarea unor astfelde localuri denotă un grad pregudiciabil mai sporit, manifestat prinpericolul pronunţat de expansiune a fenomenului narcomaniei şi altendinţei de creare a unor anturaje specifice, propice consumului dedroguri. Prin urmare, în scopul lichidării acestui dezacord de evaluarea gradului prejudiciabil al faptelor vizate, considerăm, că legiuitorular trebui fie să prevadă o pedeapsă mai blândă pentru fapta de organizarea consumului ilegal de substanţe narcotice sau psihotrope, fie săînăsprească regimul de pedepsire a infracţiunii de organizare sauîntreţinere a speluncilor pentru consumul respectivelor substanţe.

Infracţiunea de organizare a consumului de substanţe narcoticesau psihotrope are o componenţă formală şi se consideră din momentulrealizării acţiunilor de organizare, indiferent dacă au fost realizatecondiţii propice consumului sau dacă fapta s-a soldat cu consumareapropriu-zisă a acestora. Reieşind din particularităţile elementuluimaterial al infracţiunii în cauză considerăm, că aceasta nu cunoaştenici faza pregătirii, nici faza tentativei de infracţiune.

6. Latura subiectivă a infracţiunilor analizate se exprimă prinintenţie directă, adică făptuitorul îşi dă seama de caracterul prejudiciabilal acţiunilor de consum sau de organizare a consumului de droguri şiîşi doreşte săvârşirea lor.

Dacă făptuitorul nu a ştiut, că substanţele consumate după naturalor sunt narcotice, psihotrope sau analogi ale acestora, dar ar fi pututafla această natură a lor, fiind vorba numai de imprudenţa, fapta nu vaconstitui infracţiune.

Motivul şi scopul comiterii infracţiunii nu au importanţă pentrucalificare. Motivele infracţiunii pot fi exprimate prin satisfacerea pofteide consum, prin năzuinţa afirmării lui în ochii celor din jur (în cazulconsumului public), dar şi al interesului material, al năzuinţei de a

15


curma suferinţa celor dependenţi de droguri etc. (în cazul organizăriiconsumului).

7. Subiectul infracţiunilor examinate este general. Subiect poatefi orice persoană fizică, care întruneşte condiţiile generale alesubiectului, şi anume: vârsta răspunderii penale de 16 ani şiresponsabilitatea.

În cazul art. 217/5 alin. (2) al CP al Republicii Moldovaactivitatea de organizator al consumului de substanţe narcotice saupsihotrope a făptuitorului nu necesită o calificare cu referire la art. 42al CP, deoarece acţiunea de organizare formează elementul material alinfracţiunii analizate şi, drept urmare, persoana, care o realizează, arecalitatea de autor.

Referinţe bibliografice:1. V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, I.Pascu, I.Molnar, Al.Boroi, V.Lazăr.

Drept penal, Partea specială. Bucureşti, 1994.2. Dicţionarul explicativ al limbii române. Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 1998.3. Уголовный Кодекс Украины. Hаучно-практический

комментарий. 3-е издание. Научный редактор Яценко С. С.Киев, 2003 г.

4. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C., Holban V., Popovici T.,Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Ursu N. Codul penal adnotat şicomentat. Chişinău, 2005.

5. Brânză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcanu I., Grosu V. Dreptpenal. Vol. II. Editura Cartier juridic, Chişinău, 2005, p. 368; V.Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, Al. Boroi, V. Lazăr.Drept penal, Partea specială. Bucureşti, 1994.

16


BAZELE METODICE ŞI DIRECŢIILE PRINCIPALEALE ACTIVITĂŢII ANALITICE ÎN ORGANELE

AFACERILOR INTERNE

Dr. hab. Ion GUCEAC,profesor universitar,

Valeriu CERBA,doctorand

The special importance, which is attributed to analytic activity, isdetermined from this use in process of elaboration and base of differentadministrative decisions, inclusive plans of activity of the organs of internalaffairs and branch subdivisions of these.

The planning of measures, which hold of the insurance of publicorder and public security, as a result of investigation and generalization ofpractice in domain, allow the improvement of forms of activity and efficiencyof functions of the organs of internal affairs, as to take away causes andconditions of committing the crimes and contraventions.

Ştiinţa administraţiei dispune, la etapa modernă, de un arsenalimpunător de metode ştiinţifice de soluţionare a problemeloradministrării. Specialiştii în domeniu consideră, că una dintreprincipalele probleme ale organelor afacerilor interne este „asigurareaunei integrări strânse a ştiinţei şi practicii, perfecţionarea metodelorde administrare” [1, pag.56].

Odată cu sporirea rolului abordării ştiinţifice a problemeloradministrii organelor afacerilor interne a crescut simţitor şi importanţaactivităţii analitice în acest mediu.

Activitatea analitică este strâns legată de colectarea informaţieisociale în vederea luării deciziilor corecte. Ea cuprinde o serie întreagăde măsuri şi procedee metodice de studiere şi evaluare a informaţieireferitoare la starea criminalităţii şi a ordinii publice, la rezultateleactivităţii practice a organelor afacerilor interne şi la condiţiile şicircumstanţele, în care aceste probleme sunt soluţionate, asigurându-

17


se, în acelaşi timp, o administrare direcţionată şi evaluarea eficienţeiintervenţiilor administrative [2, pag. 13].

Activitatea analitică asigură: identificarea problemelor specificeşi a situaţiilor problematice; stabilirea şi promovarea, în legătură cusoluţionarea lor, a unor scopuri intermediare concrete atât în interiorulsistemului, cât şi în afara lui; alegerea direcţiilor principale de activitate;formularea, ca urmare a analizei, a concluziilor privitoare la eventualelemodalităţi de achiziţionare pentru atingerea scopurilor, orientate atâtla ordonarea sistemului, cât şi la influenţarea obiectelor de administrareexternă; aprecierea multilaterală a avantajelor şi dezavantajelor acestoracţiuni şi selectarea celui mai reuşit ansamblu al acestora; evaluareaeficienţei funcţionării sistemului în baza analizei efectuate şi aconcluziilor formulate.

Importanţa deosebită, care i se atribuie activităţii analitice, estedeterminată şi de utilizarea acesteia în procesul elaborării şi fundamentăriidiferitor decizii administrative, inclusiv a planurilor de activitate aleorganelor afacerilor interne şi ale subdiviziunilor ramurale a acestora.

Planificarea măsurilor, care ţin de asigurarea ordinii şi securităţiipublice, ca urmare a examinării şi a generalizării practicii în domeniu,permite:

— în primul rând, să se perfecţioneze formele de activitate şi săse eficientizeze funcţionarea organelor afacerilor interne;

— în al doilea rând, să se descopere şi să se înlăture cauzele şicondiţiile de săvârşire a crimelor şi contravenţiilor.

Constituind punctul de pornire pentru planificările de perspectivăşi curente şi contribuind la satisfacerea necesităţilor informaţionale aleconducerii, căreia îi permit operarea modificărilor necesare în planurilede lucru, analiza oferă posibilitatea folosirii mai raţionale a forţelor şimijloacelor din dotare aflate la dispoziţie; realizarea în termene mai redusea unor măsuri concrete de îmbunătăţire a activităţii operative de serviciu,precum şi aprecierea obiectivă a rezultatelor acesteia.

Analiza completă şi multilaterală a informaţiei privind starealucrurilor în domeniul combaterii criminalităţii şi al încălcărilor ordiniipublice asigură succesul în ceea ce priveşte înlăturarea cauzelor, careconduc la săvârşirea lor.

18


Argumentarea analitică a măsurilor de administrare a organelorafacerilor interne presupune obţinerea sistematică a informaţiei desprestarea, mediul de funcţionare şi rezultatele activităţii lor. Informaţia,ce ţine de starea organelor afacerilor interne, caracterizează structuralor, repartizarea statelor de funcţii pe servicii şi pe teritoriile deservite,organizarea interacţiunii etc. Analiza complexă a acesteia permite săse determine nivelul de corespundere a sistemului intern de organizareal organelor afacerilor interne cu mediul exterior de funcţionare a lor.

Datele despre mediul exterior de funcţionare a organelorafacerilor interne permit stabilirea legităţilor dinamicii, structurii şiariei de răspândire a infracţiunilor, aprecierea factorilor determinanţiai acestor legităţi. Informaţia despre rezultatele activităţii permiteevaluarea eficienţei acţiunilor organelor afacerilor interne în prevenireainfracţiunilor, descoperirea şi cercetarea crimelor, menţinerea securităţiişi ordinii publice.

Din multiplele sarcini executate de organele afacerilor internepe parcursul activităţii analitice, pot fi evidenţiate câteva direcţii desine stătătoare, şi anume:

— studierea fenomenului infracţional şi a factorilor determinanţipentru o perioadă îndelungată în scopul formulării unor concluzii şiprognoze privind posibilitatea schimbării tendinţelor, precum şi alelaborării măsurilor îndreptate spre consolidarea securităţii, ordiniipublice, intensificării acţiunilor de combatere a criminalităţii şiperfecţionării activităţii organelor afacerilor interne şi a serviciilorramurale;

— analiza complexă a situaţiei trimestriale, semestriale, anuale,pe parcursul căreia se studiază volumul întreg de informaţie desprestarea ordinii publice, a criminalităţii şi rezultatele acţiunilor decombatere a ei, ţinându-se cont de majoritatea factorilor cunoscuţi,care le influenţează sau sunt în stare să le influenţeze. Rezultateleanalizei respective constituie elementul incipient al planificării curentea activităţii;

— analiza curentă (neîntreruptă) a situaţiei în baza evaluăriiinformaţiei acumulate pe parcursul a 24 de ore şi a unei decade, carepermite operarea unor ajustări în planurile de lucru şi în dislocarea

19


forţelor, desfăşurarea direcţionată a unor măsuri, ce ţin de combatereacriminalităţii şi asigurarea ordinii publice;

— cercetarea unor probleme concrete (analiza particulară) decombatere a criminalităţii şi de asigurare a ordinii şi securităţii publice.Sfera informaţiei în cadrul unei astfel de cercetări este determinatăpornind de la scopul acesteia.

Una dintre direcţiile principale ale activităţii analitice poate ficonsiderată şi soluţionarea sarcinilor de prognozare.

Studiile efectuate ne permit să afirmăm, că prognozarea niveluluicriminalităţii şi altor încălcări de drept este o funcţie de importanţămajoră a dirijării în cadrul organelor afacerilor interne şi poartă caracterştiinţific şi constructiv.

Scopurile ei sunt de natură diferită: pronosticarea modificărilorposibile ale stării, nivelului, dinamicii şi ale structurii criminalităţii înviitorul apropiat sau îndepărtat, identificarea cauzelor şi a regularităţilorei, stabilirea factorilor obiectivi şi subiectivi, care influenţează asupracriminalităţii, dinamicii şi a gradului de influenţă a fiecăruia,prognozarea căilor alternative de extindere a criminalităţii în funcţiede intensitatea acestei influenţe negative.

În opinia noastră, activitatea de pronosticare desfăşurată în cadrulorganelor afacerilor interne permite secţiilor de organizare, analiză şicontrol elaborarea hotărârilor administrative de perspectivă ,planificarea şi realizarea măsurilor concrete de influenţă asuprafactorilor care generează procese şi fenomene negative, stabilirea căilorşi mijloacelor optime de eficientizare a activităţii.

Constatăm că obiecte ale pronosticării pot fi atât criminalitateaşi încălcările de drept (inclusiv contravenţiile administrative) înansamblu, cât şi unele varietăţi ale lor, unele categorii de persoane,care au comis diferite încălcări de drept (spre exemplu: furturi ale averiipersonale, criminalitatea în sfera economiei, recidivă, juvenilă,infantilă, organizată şi corupţia, în stare de ebrietate, la comandă etc.).

În funcţie de sarcinile trasate, prognozarea poate fi pe termenscurt (un an, doi, trei, până la cinci ani), pe termen mediu (5 – 10 ani)şi pe termen lung (mai mult de 10 ani). Se poate practica şi pronosticarea

20


pe un termen extrem de scurt (o zi, o săptămână, o lună, un trimestru,un semestru şi până la un an).

Exactitatea şi fundamentarea prognozelor se află într-odependenţă directă de volumul, calitatea şi autenticitatea informaţieiiniţiale (în primul rând a datelor statistice), precum şi de profunzimea,obiectivitatea şi plenitudinea analizei.

Pronosticurile se efectuează de organele care posedă potenţialştiinţific şi resurse tehnico–materiale şi care pot folosi rezultateleacestora operativ şi eficient.

Studierea pe termen lung a stării criminalităţii, analiza evoluţieidinamice a factorilor ce o influenţează – atât pozitiv, cât şi negativ –permit prezicerea, argumentată din punct de vedere ştiinţific, aparticularităţilor de transformare a acesteia, descoperirea în timpoportun a tendinţelor negative şi adoptarea măsurilor de neutralizare aacestora. Reducerea substanţială a nivelului criminalităţii, lichidareacauzelor şi condiţiilor care o generează pot fi atinse doar ca urmare arealizării planice a unui complex de măsuri social-economice, juridiceşi cultural-educative de perspectivă.

Analiza complexă a situaţiei infracţionale constituie un elementde bază al activităţii informaţional-analitice. La toate nivelurile, aceastăanaliză trebuie efectuată permanent, inclusiv: în fiecare zi, săptămână,decadă, lună, trimestru, semestru, an etc. Pe baza rezultatelor de analizăse întocmesc note de evaluare a situaţiei operative, elaborând şipropuneri concrete de influenţă asupra ei.

În scopul elucidării tendinţelor stabile în dinamica şi structuracriminalităţii, în activitatea operativă şi de serviciu se practică analizape o perioadă mai îndelungată – de 3, 5, 10, 15 ani etc.

Cât priveşte problemele actuale şi stringente de combaterecriminalităţii şi menţinere a ordinii publice, subdiviziunile analitico-metodologice ale organelor afacerilor interne şi serviciile de ramurăpregătesc şi prezintă spre examinare conducerii MAI şi instanţelorierarhic superioare note informative, conţinând propuneri concretepentru eficientizarea lucrului. În vederea studierii aprofundate şidelicate a unor probleme concrete sau a stării ordinii publice la general,a factorilor care favorizează răspândirea proceselor şi fenomenelor

21


negative, precum şi pentru stabilirea căilor de soluţionare a sarcinilorprioritare, se efectuează investigaţii sociologice, criminologice, inclusivcomparate, analizând câteva organe din subordinea MAI, care activeazăîn condiţii similare, însă obţin rezultate finale diferite.

Pentru efectuarea analizelor şi investigaţiilor corespunzătoare,se foloseşte informaţia ce caracterizează:

a) dinamica, structura, nivelul, răspândirea pe teritoriul deservita crimelor şi încălcărilor ordinii publice; persoanele care le-au comis;fenomenele anormale şi amorale din societate (abuz de alcool,narcomanie, prostituţie, crime în grup şi la comandă, trafic de persoaneşi migraţie ilegală, economie tenebră etc.);

b) existenţa, dislocarea şi utilizarea forţelor şi mijloacelororganelor afacerilor interne şi formaţiunilor obşteşti, dotarea lortehnico-materială etc.;

c) rezultatele activităţii operative şi de serviciu, starea legalităţiişi a disciplinei;

d) influenţa factorilor social–politici şi economici, demografici,geografici, ecologici etc.

Sursele principale de informaţii sunt:a) în cadrul organelor afacerilor interne ale MAI: sesizările

cetăţenilor şi organizaţiilor, întreprinderilor, instituţiilor; informaţiaoperativă referitoare la incidente şi alte infracţiuni venită din unităţilede gardă; datele de evidenţă şi statistice ale Direcţiei informaţii şievidenţă operativă, materialele de adrese informative şi investigaţiioperative ale serviciilor abilitate; actele şi notele informative desprerezultatele controalelor şi deplasărilor în teritoriu; studierea experienţeiînaintate etc.;

b) în exteriorul organelor afacerilor interne ale MAI: informaţiiledin mass–media; materialele mitingurilor, întrunirilor, sondajele opinieipublice; informaţiile organelor de drept (procuraturii, justiţiei,instanţelor judiciare), organelor publice, consiliilor şi comisiilor destat (pe situaţii excepţionale, pe problemele combaterii crimeiorganizate şi corupţiei, statistice etc.), ale organelor de control financiarşi revizii, precum şi ale altor organe de stat, organizaţiilor obşteşti,

22


cercetările ştiinţifice, materialele despre activitatea organelor de dreptdin alte state.

Informaţia necesară analizei complexe şi elaborarea hotărâriloradministrative trebuie să corespundă următoarelor criterii: plenitudine,actualitate, utilitate, oportunitate, autenticitate, obiectivitate şieficacitate.

Culegerea, sistematizarea şi generalizarea informaţiei în cadrulorganelor afacerilor interne se efectuează pe problemele actuale şi pedirecţiile prioritare ale activităţii operative şi de serviciu, liniile delucru, pe obiectivele şi teritoriile deservite, pe unele categorii de crimeşi contravenţii [4].

În scopul ilustrării informaţiei generalizate în fiecare organ,precum şi la nivel ministerial, se întocmesc şi se actualizează periodiccartele criminologice, diagrame şi scheme, concluzii referitoare laeficacitatea activităţii organelor afacerilor interne în combatereainfracţionalităţii, iar pe baza aceasta se elaborează planuriorganizatorice de bază, precum şi măsuri preventiv-profilactice învederea ameliorării situaţiei infracţionale.

O importanţă deosebită în practica de lucru o are analiza curentăa informaţiei operative privind starea lucrurilor în domeniul combateriicriminalităţii şi activităţii organelor afacerilor interne, inclusiv asubdiviziunilor acestora.

Se ştie că în activitatea de zi cu zi a organelor afacerilor interneo mare însemnătate are stabilirea autorilor infracţiunilor „pe urmefierbinţi”. Rezolvarea sarcinii în cauză este asigurată, în mare parte,de administrarea neîntreruptă şi eficienţă a forţelor şi mijloacelor, înprimul rând în baza analizei situaţiei operative curente. Această analizăpresupune prelucrarea unui volum redus de informaţie, furnizată îndecursul a 24 de ore şi în zece zile, activitate realizată continuu, faptce permite aprecierea rapidă a anumitor schimbări în situaţia operativăşi adoptarea deciziilor oportune şi adecvate. O parte componentă şiinvariabilă a analizei operative curente este studierea gradului derăspândire a infracţiunilor în timp şi spaţiu, inclusiv aprecierea niveluluide corespundere a repartizării forţelor şi mijloacelor în raport cuparticularităţile situaţiei operative. Aceste studii oferă posibilitatea

23


concentrării forţelor de poliţie în acele locuri şi în acel interval detimp, în care pot fi săvârşite anumite infracţiuni.

Pe baza studierii celor trei direcţii de analiză se pot formulaunele concluzii privitor la problemele concrete în combatereacriminalităţii şi asigurarea ordinii publice, care să constituie, de fapt,o a patra direcţie de cercetare şi analiză. Cercetările menţionateurmăresc scopul de a stabili şi aprecia cauzele şi condiţiile apariţieifenomenelor negative şi de a elabora măsuri, fundamentate din punctde vedere ştiinţific, pentru eliminarea influenţelor negative.

Dacă analiza complexă a situaţiei operative constituiefundamentul pentru elaborarea planurilor de activitate a organelor şisubdiviziunilor afacerilor interne, atunci analiza unor problemeconcrete permite să se organizeze realizarea operaţiunilor şi măsurilornecesare pentru combaterea criminalităţii şi asigurarea ordinii şisecurităţii publice, a profilaxiei individuale şi generale.

Sarcinile atribuite celei de a patra direcţii a activităţii analiticepot fi divizate în două categorii speciale. La prima categorie se atribuie,spre exemplu, studierea dinamicii criminalităţii în legătură cu anumiteprobleme criminologice, la cea de a doua – cercetarea stării de fapt aactivităţii organelor afacerilor interne.

Prima categorie de sarcini vizează analiza eficacităţii influenţeiasupra acelei sfere a vieţii sociale, pentru administrarea căreia a fostinstituit sistemul organelor afacerilor interne. În acest sens se dăprioritate aspectului criminologic, se studiază starea ordinii publice,se identifică cauzele care conduc la săvârşirea unor infracţiuni. Cea dea doua categorie este orientată spre analiza activităţii administrativenemijlocit în sistemul organelor afacerilor interne, în scopul menţineriiacesteia la nivelul optim, corespunzător sarcinilor atribuite prin lege.În acest caz se acordă prioritate aspectului organizatoric, se studiazăorganizarea internă şi starea lucrurilor în organe, se urmăreşte scopulperfecţionării structurii şi activităţii lor [3].

Importanţa practică a evidenţierii acestor direcţii ale activităţiianalitice constă în faptul că ea permite:

- în primul rând, să se evalueze corect obligaţiile funcţionale alecolaboratorilor responsabili de o misiune sau alta;

24


- în al doilea rând, să se efectueze programarea şi sistematizareadatelor în scopul asigurării informaţionale raţionale şi continu aactivităţii de realizare a sarcinilor şi atribuţiilor funcţionale;

- în al treilea rând, să se elaboreze metode-tip de rezolvare aunor probleme analitice, de formalizare şi algoritmizare a lor.

Referinţe bibliografice1. Четверников В.С. Основы управления в органах внутренних

дел, М., 1997, 256 стр.2. Mapкc K.б Энreльс Ф. Соч. T. 23. Марксистско-ленинская общая

теория государства и права; основные институты и понятия.М., 1970., 342 стр.

3. Аванесов Г.А. Криминологическое прогнозирование: Учеб.пособие. М.: ВШ МВД СССР, 1972, 218 стр.

4. Афанасьев В. Теория управления в сфере правоохранительнойдеятельности: Учебник, М, Академия МВД СССР, 1990, 324 стр.

25


TERORISMUL: CONŢINUT, ACTUALITATE, TENDINŢE

Dr. Gheorghe MEREUŢĂ

O definiţie în esenţă este o ecuaţie, care redă exact sensurileunui cuvânt. Numai că în ceea ce priveşte conceptul de terorism situaţiaeste puţin diferită din cauza stării emoţionale, pe care o crează conotaţianegativă a termenului, a scopului politic pe care îl presupune şi aintereselor ce îl caracterizează.

Definiţiile date terorismului sunt numeroase şi destul de diferite,datorită apariţiei mai multor concepţii ale acestui fenomen. Diferiţisociologi şi politologi consideră, că nu se poate da o definiţieterorismului, care ar fi unanim acceptată de toate statele, deoareceîncă perpetuează şi evoluează procesul de contestare a drepturilorpopoarelor la autodeterminare, a ideologiilor şi obiectivelor politiceale acestora.

Noţiunea de „terorism” din punct de vedere etimologic estecunoscută ca un derivat de la „teroare”. Termenul avea o conotaţiemilitară, iar terorismul a fost folosit pentru a înspăimânta populaţia şia o supune, impunîndu-i ceea ce îi este străin.

În realitate terorismul nu produce numai teroare, ci şi frică,spaimă, panică, reacţii necontrolate, tulburări de comportament etc.Terorismul afectează atât structura socială, cât şi individul în sine,distorsionând codul de percepere, orientare şi acţiune, ceea ce conducela dezorientare socială, comportamente şi acţiuni necontrolate.

Sociologii definesc terorismul ca fiind utilizarea sub diferiteacoperiri, de către un individ sau un grup de indivizi, a violenţei sauameninţării cu violenţă în scopul realizării unor obiective politice.Trebuie de menţionat şi conotaţia religioasă tot mai pronunţată, ce i seatribuie în ultimul timp, pentru oameni şi comunităţile sociale în funcţiede interesele, pe care le au şi scopurile pe care le urmăresc. Din acest

26


motiv teoreticienii fenomenului terorist caută o bază comună dediscuţie şi analiză, idei sau concepte general valabile, care ar putea fiacceptate de toate părţile implicate.

Numai în perioada 1936-1981 au fost formulate 109 definiţiiale terorismului şi, cu toate că de atunci au mai apărut câteva sute,specialiştii apreciază că încă nu s-a ajuns la o definiţie generică, pentrucare să existe un consens internaţional.

Preocupări privind definirea terorismului au existat dintotdeauna. Astfel, pentru o exemplificare mai detaliată, pe lângădefiniţiile evidenţiate până în prezent, vom prezenta din literatura despecialitate, cronologic, o serie de definiţii interesante:

- terorismul este o metodă de luptă mai degrabă între grupărileteroriste şi forţele speciale, decât între indivizi, şi poate să existe înorice orânduire socială (Hordman, 1936);

- teroarea politică este folosirea planificată a violenţei sau aameninţării cu violenţa împotriva unui individ sau a unui grup socialcu scopul înlăturării piedicilor din faţa obiectivelor teroriştilor(Chisholm, 1948);

- terorismul este ameninţarea cu violenţă sau folosirea acesteiaîn scopuri politice (Crozier, 1960);

- terorismul este recurgerea unei minorităţi sau chiar a unuisingur individ, nemulţumit de faptul că nu poate influenţa mersulsocietăţii în direcţia dorită de el, la mijloacele văzute de societate canelegitime (Herbuck, 1977);

- terorismul este folosit pentru a produce frică, panică şi pentrua atrage atenţia autorităţilor şi populaţiei (Jenkins, 1977);

- prin terorism se înţelege o serie de acte intenţionate de violenţă,inclusiv violenţă psihologică directă, care, în puncte nedeterminate darsistematice, sunt integrate în cadrul strategiei politice (Hoss, 1981);

- terorismul este privit ca recurgere la violenţă în scopuripolitice de către entităţi neautorizate şi neguvernamentale cu încălcareacodurilor acceptate de comportament (Sdge,1982);

- terorismul este un sistem organizat de intimidare prin violenţăextremă pentru a creea instabilitate în cadrul unei societăţi democratice.Teroriştii internaţionali caută să lanseze atacuri nediscriminatorii şi

27


imprevizibile pentru a schimba echilibrul socio-politico-economic allumii (Thackrah, 1982);

- terorismul este o strategie a violenţei menită să ofererezultatele scontate prin inducerea unui sentiment de teamă în rândulpublicului larg (Reich, 1992);

- terorismul este folosirea ilegală a forţei, de cele mai multeori împotriva unei populaţii inocente, pentru atingerea unor obiectivepolitice (Saquer,1997).

Din analiza acestor definiţii se poate conchide, că anumitecuvinte şi puncte de vedere se repetă, că interpretarea fenomenului asuferit variaţii în timp şi că o definiţie unanim acceptată este relativgreu de obţinut.

Atacurile teroriste din ultimul timp au reactualizat dezbaterilevectorilor ameninţărilor la adresa securităţii regionale şi internaţionale.Astfel, în acest context, profesorul universitar general de brigadă (r)dr. Constantin Onişor susţine, că până în prezent nu s-a găsit o definiţiea terorismului, întrucât conceptual ea trebuie „să întrunească patrudeziderate”, în sensul că “definiţia trebuie să fie general acceptată,funcţională, aplicabilă şi maleabilă”, să plece de la definirea unanimăa „crimei politice” şi „actului terorist”.

Acelaşi autor apreciază, că o posibilă definiţie a terorismului nu sepoate construi, decât în temeiul a “cinci elemente conceptuale, şi anume:

· definirea terorismului în strânsă legătură cu convenţiileinternaţionale (privind avioanele, zborurile civile, persoanele protejateşi diplomatice etc.);

· legătura indestructibilă a terorismului cu violenţa împotrivapersoanei, proprietăţii sau ameninţarea cu folosirea ei;

· delimitarea locurilor considerate “internaţionale” pentruterorism, respectiv din afara teritoriului naţional al făptuitorului saupersoanei vizate, din afara statului ameninţat cu ajutorul unui stat străinetc.;

· identificarea motivaţiei şi scopului actelor teroriste privindinteresele unui stat sau ale unei organizaţii internaţionale în vedereaobţinerii unor concesii;

· excluderea din eventuala definiţie a terorismului şi a acţiunilor

28


militare îndreptate împotriva obiectivelor unui stat sau ale unui gruparmat organizat”.

Plecând de la aceste elemente conceptuale, autorul a avansat odefiniţie a terorismului, evidenţiind “patru ipoteze:

· acte violente sau periculoase pentru viaţa umană, careconstituie ori ar putea constitui violări ale legislaţiei criminale a statelor;

· actele de intimidare, coerciţie sau criminale asupra populaţieicivile, guvernului şi altor instituţii naţionale ori internaţionale;

· actele de violenţă sau ameninţarea cu violenţa cu scop politic,care au drept ţintă civili sau proprietăţile unui stat cu intenţia de ainduce frica şi teama în rândul populaţiei şi autorităţilor;

· acte de violenţă sau de ameninţare cu violenţa împotriva uneipersoane sau a unui grup de persoane neangajate într-un rol activ militarsau paramilitar şi folosirea unor inocenţi drept ţinte sau obiective deşantaj în scopul manipulării politice a populaţiei sau a autorităţilorori în vederea obţinerii de avantaje politice.”

În concluzie, terorismul vizează scopuri politice prin aplicareaunei strategii reprezentate de un ansamblu de acţiuni specifice violenţei,de natură să pună în pericol siguranţa populaţiei şi a statului. Actulterorist are cauze şi efecte, poate avea explicaţii, nu însă şi justificărisau raţiuni suficiente. Terorismul este un fenomen, care frizeazăiraţionalul. „El nu este înfruntare sau confruntare, ci anormalitatesocială, ură, patologie, crimă, mârşăvie”.

În perioada contemporană în ţările lumii a treia se observă o“înclinaţie deosebită spre terorism”, motivaţia “constând în ideea de aatrage atenţia lumii internaţionale“ asupra necesităţii de a ajuta acestepopoare, victime ale efectelor imperialiste contemporane.

Nu pot fi asimilate terorismului contemporan mişcările deeliberare naţională, luptele de independenţă şi integrare teritorială, dusede diferite popoare sau minorităţi naţionale în propriul teritoriu,împotriva ocupantului străin. Aceste mişcări sunt legitime, fiindrecunoscute ca atare şi de către Carta Organzaţiei Naţiunilor Unite.

O caracteristică a orgnaizaţiilor teroriste din întreaga lume înperioada contemporană este incapacitatea lor de a propune programepolitice coerente, o perspectivă pentru viitor. Drept urmare, se afirmă,

29


că teroriştii au intenţii, dar nu au principii – nici morale, nici politice,pentru ei ideologia fiind o simplă vorbărie. Ceea ce îi împinge la acţiunenu este ideologia, ci predispoziţia lor psihoafectivă sau psihopatologicăsubiectivă, care îi marchează. Din această cauză teroriştii trec frecventdin tabere de stânga la tabere de dreapta şi invers, întrucât nu ideile îidetermină, ci tendinţa în sine de a recurge la violenţă.

Analiza fenomenului terorist pune în evidenţă faptul, că acestareprezintă pericolul major, cu care se confruntă omenirea. Varietateaşi complexitatea cauzelor, care stau la baza apariţiei şi proliferăriifenomenului terorist, fac din acesta una dintre cele mai complicateprobleme ale zilelor noastre. De aceea în efortul de depistare a cauzelor,ce au permis intensificarea fenomenului terorist, trebuie cunoscutemutaţiile importante, care s-au produs în ultimul timp. Astfel,determinarea şi cauzalitatea “fenomenului a fost şi mai este încăanalizată în funcţie de cinci paradigme”:

- criza politico-militară, care ar putea determina atât cauzaterorismului, cât şi actele teroriste. Conform acestei paradigme,terorismul ar fi efectul unei crize asupra actorilor/ protagoniştilor actuluiterorist-extremist, al unei frustrări relative, vindicative. Celor care nuau găsit o cale de refulare, terorismul le-a apărut ca o soluţie. Aceastăparadigmă predomină procesul de definire, analiză sau explicare aterorismului. Din această perspectivă, violenţa specifică terorismuluieste considerată ca un mijloc utilizat raţional de către individ sau decătre un grup de indivizi pentru a-şi atinge scopul. Astfel avem de-aface cu o sociologie politică a terorismului, în care violenţa ar putea fipropovăduită prin mediile de publicitate, mass-media şi diferiţi factoriinteresaţi, în şcoli, pe stadioane, în instituţii de cultură etc.;

- conceptualizarea terorismului, care poate fi pusă pe seamarelaţionării actorului cu sistemul politic, pe care va încerca să-lpenetreze prin violenţă premeditată. Această paradigmă defineşteefortul actorului pentru utilizarea teroarei violente în scopul potenţăriiacţiunii în favoarea unei mişcări sociale sau comunităţi, care constituieţinta lui. Acest tip de abordare relevă unele aspecte ale terorismului,care îl distinge de alte feluri de violenţă şi permite încadrareaconceptuală a terorismului în jocurile politico-militare;

30


- deoarece definirea terorismului prin această paradigmă aeşuat, datorită unor limite de raţionalitate, unii sociologi au încercatsă abordeze fenomenul prin paradigma culturală este o altă analizăconceptuală privind terorismul, prin care se susţine, că atât cultura,cât şi subcultura violenţei favorizează terorismul în toate formele sale,iar mediul socio-cultural a influenţat formarea şi dezvoltareapersonalităţii teroriste, apariţia unei diversităţi de tipuri şi profiluripsihologice, matrici de dezvoltare comportamentală. Multitudinea şivarietatea acestora au făcut imposibilă o etalonare şi standardizarecategorică, care să poată satisface definirea universală a terorismului.

- paradigma ideologică este o altă cale de abordare afenomenului terorist, care poate fi: de stânga, de dreapta,fundamentalism religios, islamism radical, extremism marxist-leninistetc. Această analiză aduce în definirea terorismului elemente, ce ţin dereprezentări, doctrine, mituri, tradiţii, obiceiuri considerate ca„adevăruri supreme”;

- paradigma socială este foarte importantă în analizaterorismului, deoarece vizează o legătură posibilă de determinare întremişcările sociale sau comunitare şi violenţă politică”. Limitele acesteiparadigme constau în faptul, că terorismul ia amploare pe fonduldeclinului sau slăbirii unor mişcări sociale, substituindu-se acestora înmod artificial, voluntarist şi devenind cu atât mai violent cu cât aceastăsubstituire este artificială.

Terorismul contemporan “are două scopuri” de bază:- a face insuportabilă viaţa cetăţeanului de rînd;- a crea un climat distructiv.Totuşi, continuând analiza “în baza manifestărilor de până acum,

rezultă că terorismul este animat şi de alte scopuri”:· identificarea cu sentimentele publicului (cel puţin ale unei

părţi);· distrugerea echilibrului şi armoniei din relaţiile sociale,

alegându-şi ca ţinte personalităţi de conducere;· încălcarea legilor de bază ale societăţii;· cultivarea impresiei privind vinovăţia viitoarelor victime

(pentru terorişti nu există persoane nevinovate; cei care nu luptă

31


împotriva sistemului sunt vinovaţi de complicitate pentru existenţa lui);· lichidarea fizică sau izolarea prin teamă a factorilor de

conducere ai sistemului, a reprezentanţilor şi organelor acestora;· formarea unei ierarhii paralele a terorii (teroriştii nu respectă

şi nu recunosc nici o lege);· pretinderea unor ajutoare de la indivizi şi societăţi (le sunt

acordate ca rezultat al fricii pe care o propagă şi de teama consecinţelorunui eventual refuz);

· crearea unei impresii de neputinţă a societăţii, a ordinii dedrept;

· crearea impresiei că pot lovi oricând şi oriunde, imprimândideea că societatea este incapabilă să-i protejeze pe cetăţeni.

Pentru că refuză să recunoască şi să respecte legile, teroristul seconsideră îndreptăţit să fure, să răpească, să ucidă, să foloseascăbombele, să facă orice. În schimb, atunci când este arestat cere să i serespecte drepturile conferite prin lege, să fie protejat ca orice altcetăţean.

Teroriştii sunt atraşi de asasinat pentru a-i face cetăţeanului derând viaţa insuportabilă, considerând că prin acest procedeu mărescapreciabil forţa mesajului pe care vor să-l transmită societăţii, atuncicînd crima nu constituie un scop în sine. Astfel, sunt convinşi de faptul,că asasinatul va lansa mesajul necesar pentru ca societatea să înţeleagă,că aşa ceva se poate întâmpla oricărui membru al categoriei socialerespective.

Detaliind analiza metodelor folosite, descoperim că „teroriştiivizează şi alte scopuri”:

· crearea unui climat destabilizator, fapt pentru care, fără a aveaun plan de perspectivă, lovesc pentru a lovi, dorind să înlocuiascădialogul politic cu dialogul gloanţelor, să transforme o situaţie politicăîn una militară, iar diferenţele de opinii privind soluţionarea unor situaţiisă le impună prin acte teroriste. Pentru realizarea acestui scop, teroriştiiurmăresc ca prin acţiunile lor să provoace statul să adopte măsuripoliţieneşti, de constrângere, creându-se astfel o atmosferă similarăcea de război. Această preocupare explică caracterul provocator şicruzimea metodelor folosite. Iar dacă “statul răspunde la provocări şi

32


ia măsurile necesare de combatere, teroriştii încearcă să se erijeze înapărători ai libertăţilor populaţiei şi nu ezită chiar să soliciteintervenţie străină”.

· înspăimîntarea, cînd se urmăreşte distrugerea moraluluisocietăţii şi prin aceasta se instaurează dezordinea, neliniştea,insecuritatea, se creează un climat de panică etc;

· provocarea acţiunilor de contracarare, vizând ca acestea săfie cât mai exagerate din partea statului;

· influenţarea opiniei publice în sensul dorit de elementeleteroriste;

· influenţarea evolu ţiei publice pr in supr imarea unorpersonalităţi politice incomode şi înlocuirea lor în posturi de conducerecu altele, care să le susţină interesele;

· descurajarea sau anihilarea rezistenţei sociale, vizând să aducăsocietatea în situaţia de a fi incapabilă să mai reacţioneze;

· strîngerea de bani pentru susţinerea şi realizarea scopurilor lor;· lichidarea anumitor personalităţi indezirabile sau pe care

teroriştii vor să le scoată din joc;· condamnarea, “terorizarea” celor pe care îi consideră “vinovaţi

de ceva”;· ponegrirea conducerii statului, a instituţiilor şi personalităţilor

acestuia, vizând compromiterea acestora în faţa opiniei publice,pierderea încrederii din partea populaţiei;

· consolidarea moralului teroriştilor şi menţinerea acestuia laun nivel cât mai ridicat;

· determinarea organelor puterii să cedeze şi să îndeplineascăunele revendicări sau pretenţii solicitate de elementele teroriste, cumar fi eliberarea teroriştilor arestaţi.

În concluzie, din cele prezentate rezultă, că scopul general alacţiunilor teroriste constă în dezmembrarea societăţii.

Din punctul de vedere al organizării şi tacticii de acţiuni teroriştiise bazează pe principiul centralismului, dirijismului, aglomerării. Deregulă, nucleul terorist este mic şi se compune din 3-4 oameni. Pentrurespectarea conspirativităţii acesta are legătură cu veriga superioarănumai prin şef. În vederea executării unei operaţiuni mai ample, care

33


necesită mai multe resurse şi mijloace, există mai multe astfel de nuclee,care sunt conduse de o suprastructură puternică, centralizată, cedefineşte strategia generală de acţiune. Formaţiunea teroristă de bazăeste formată din 3-10 oameni, iar structura de conducere superioarănu are mai mult de câteva zeci de oameni. Organizaţiile teroriste maimari, de regulă, nu depăşesc 3000 – 5000 de oameni.

Între diverse organizaţii teroriste există relaţii de colaborare peplan internaţional, unele fiind de o notorietate publică.

De asemenea, sunt cunoscute cazuri, când unele state aufavorizat, direct sau prin serviciile lor secrete, anumite grupări teroriste,iar altele — pe cele care se opuneau primelor, ajungându-se astfel ladeclanşarea unui adevărat război între organizaţiile teoriste respective.Situaţia aceasta se constatată, mai ales, între grupările teroriste susţinutede diverse ţări arabe.

Organizaţiile teroriste colaborează direct sau indirect. Astfel, oformă indirectă de colaborare între organizaţii teroriste din diferiteţări se manifestă în domeniul ideologiei, prin punerea de acord aconcepţiilor ce stau la baza activităţii lor. Colaborări deschise s-aurealizat atunci, cînd a fost necesară tranzitarea unor terorişti spre saudinspre locul acţiunii, prin ţări ostile sau favorabile lor.

Colaborarea organizaţiilor teroriste pe plan internaţional sedesfăşoară pe “trei direcţii”:

- schimb reciproc de idei, arme, bani;- ajutor concret în instruirea tactică şi experienţă;- transferarea în alte ţări pentru a lovi „inamicul” comun în

punctele cele mai slabe sau de mare importanţă, unde se consideră, căvor avea cel mai mare câştig pentru acţiunea lor.

Chiar dacă nu sunt în relaţie directă, teroriştii se recunosc întreei şi se sprijină prin tactica, metodele şi mijloacele utilizate.

Teroriştii acţionează şi lovesc mai uşor în ţările democratice, încare, spre deosebire de statele cu regim dictatorial, au mai multeposibilităţi de a se organiza, pregăti, culege informaţii şi studiaviitoarele ţinte.

De asemenea, terorismul se manifestă cu mai mult succes înurmătoarele tipuri de state:

34


· în tranziţie sau care au posibilităţi şi disponibilităţi spre a serestructura;

· în care transformările nu au avut suficient succes;· unde se semnalează adversităţi etnice;· unde transformările au fost rapide, valorile tradiţionale au

fost răsturnate, fără a fi avut timpul necesar pentru consolidarea altoranoi. “Terorismul nu apare şi nu se manifestă în ţări cu o istorie paşnică,slab populate şi cu o intelectualitate care nu suferă de elitism, ci deregulă, în ţările catolice şi musulmane, unde misticismul este maipregnant decât în cele protestante”.

Mulţi teoreticieni definesc terorismul ca războiul celui slabîmpotriva celui puternic, dar asemenea definiţii vin, de regulă, dinpartea celor puternici. La originea sa terorismul a fost un mijloc alcelor puternici pentru supunerea celor slabi, cu toate că nici acum nuse poate spune, că o astfel de perspectivă a dispărut. Acţiunile unoradintre ţările occidentale sunt percepute în multe locuri de pe planetăca fiind de tip terorist. Drept pentru care, în condiţiile actuale„terorismul este deopotrivă acţiunea (sau reacţiea) celui slab împotrivacelui puternic, dar şi acţiunea celui puternic pentru a-şi extindeputerea”.

Unii specialişti în domeniu apreciază, că „tendinţele în evoluţiaorganizaţiilor şi grupărilor teroriste au un spectru foarte larg şivizează”:

· intensificarea loviturilor asupra punctelor vulnerabile alesocietăţilor şi a zonelor vitale;

· folosirea la scară largă a terorismului extern, a terorismuluiKamikaze;

· diversificarea mijloacelor teroriste şi folosirea loviturilor ladistanţă;

· apariţia probabilă a terorismului genetic;· dezvoltarea ciberterorismului şi utilizarea loviturilor de tip

cosmic (ar putea fi folosite diverse sisteme pentru crearea unor lentileîn ionosferă, prin care să pătrundă razele cosmice distructive).

De asemenea, alţi specialişti, pentru viitorul destul de apropiat, în ceea ce priveşte tendinţele terorismului, prefigurează:

35


· creşterea gradului de violenţă al actelor teroriste, prindeturnări de avioane, răpiri şi atacuri armate, dar cu efect şoc maiscăzut datorită obişnuinţei publicului cu astfel de acţiuni;

· crearea unor evenimente neobişnuite pentru a inspira teamăprin publicitate şi a capta atenţia publicului (drept exemplu pot servifaptele săvârşite la 11 septembrie 2001 în SUA şi la 11 martie 2004 înSpania);

· utilizarea din plin a dezvoltării tehnologice, avându-se învedere loviturile în spaţiul cibernetic pentru a distruge sau valorificainformaţii în interesul propriu, manipularea operaţiunilor bursiere,accesul la dosarele poliţiei şi ale serviciilor de securitate etc.;

· crearea de dezastre ecologice prin incendieri masive (probabilcă cele din SUA, Anglia, Franţa, Spania nu au fost întâmplătoare),inundaţii, alunecări de teren şi cutremure catastrofale, contaminărichimice etc.;

· organizarea unor atacuri cât mai spectaculoase prin otrăvirearezervelor de apă sau aruncarea în aer unor baraje de acumulare aapelor;

· creşterea tendinţei de utilizare a violenţei în scopurile celemai diverse prin practicarea terorismului la scară globală în ajutorulactivităţilor criminale, controverselor sociale, conflictelor interetniceşi religioase, luptelor tradiţionale pentru putere etc.;

· sub aspectul finalităţii, terorismul va viza în principal douăobiective: unul imediat, care constă în a produce teamă, angoasă şitemere, celălalt — mai îndepărtat urmărind obţinerea unui tip de controlpolitic, economic sau de altă natură;

· apariţia „superterorismului”, ca o provocare a secolului alXXI-lea, prin care teroriştii au în vedere utilizarea mijloacelor nucleare,chimice şi bacteriologice. Terorismul „high-tech” sau „superterorismul”ar putea deveni o ameninţare din ce în ce mai mare, în condiţiile încare terorismul internaţional va utiliza din ce în ce mai mult agenţiichimici şi bacteriologici de luptă (gazele paralizante, agenţii patologiciuşor de fabricat). Se apreciază că, bioterorismul este unul dintre celemai mari pericole pentru securitatea mondială, deoarece cel puţin 10state dispun de arma biologică în bază de microorganisme şi toxine,

36


iar unele servicii secrete au făcut cunoscut, că anumite grupări teroristesunt capabile să producă sinteze extrem de toxice, gaze paralizante şichiar mijloace de luptă biologice, cum este antraxul, mijloace aşa-zisneconvenţionale produse în laboratoarele proprii. Astfel, s-au creatotrăvuri de natură proteică cu efect fulgerător, unele toxine cu adresăpersonală, care afectează numai persoana vizată, precum şi cel maiînspăimântător virus pentru calculatoare, care poate fi activat de ladistanţă şi produce moartea instantanee a operatorului, care se află înfaţa display-ului, efectul fiind comandat din orice punct de pe glob sauchiar din cosmos.

Studii sociologice europene şi euro-atlantice pe probleme deterorism au dat răspuns la întrebarea: poate avea oare terorismul succes?Acesta a constat în faptul că terorismul doar temporar şi circumstanţialpoate obţine anumite concesii şi că în nici o situaţie nu trebuie să-şiatingă scopurile strategice finale.

Acest răspuns atrage atenţia asupra necesităţii unirii eforturilorinternaţionale pentru eradicarea fenomenului printr-o strategie adecvatăaplicată prin măsuri antiteroriste de lungă durată desfăşurate la scarăplanetară.

Terorismul în acest secol va reflecta dezvoltările tehnologice,schimbările sociale, transformările statale, regionale şi mondiale,precum şi dinamica centrelor de greutate ale puterii pe planetă. Tacticileacţiunilor teroriste se vor adecva la:

- mobilitatea planetară asigurată de toate categoriile detransport;

- mass-media (audio, video, scrisă, informatică), care va asigurainformaţii vitale şi o audienţă mondială nemijlocită;

- pieţele clandestine de mijloace şi sisteme de arme high-tech,deoarece asigură câştiguri mari producătorilor;

- vulnerabilităţile societăţii moderne, care prin dezvoltare nupot asigura suficient securitatea necesară”.

Toate acestea vor sugera noi motive terorismului, legate decalitatea vieţii, protecţia mediului, accesul la informaţii vitale etc.

De asemenea, cu privire la tendinţele terorismului vom asista la:· crearea unor infrastructuri logistice mondiale ale terorismului

37


în complementaritate cu circuitele crimei organizate;· anumită „instituţionalizare” sub forma acţiunilor speciale ale

actelor teroriste;· înzecirea costurilor necesare prevenirii acţiunilor teroriste.Analiza evenimentelor teroriste din SUA ne permit să

prognozăm:· persistenţa şi proliferarea cantitativă şi calitativă a actelor

teroriste;· creşterea densităţii incidentelor de mare anvergură;· deraparea în continuare a terorismului clasic către

megaterorism prin utilizarea celor mai periculoase mijloace;· diversificarea tacticilor acţionale, alegerea după criterii cu

efecte distructive a mijloacelor şi selectarea după senzaţional a ţintelor;· operaţiunile teroriste pot produce crize majore la nivel

mondial cu repercusiuni asupra tuturor statelor în plan economico-financiar, politic, militar, moral şi cultural.

În concluzie vom menţiona, că terorismul a devenit, aşadar, oameninţare globală şi răspunsul trebuie să fie de asemenea global,implicând eforturile conjugate ale tuturor forţelor progresiste.

Răspunsuri pertinente asupra posibilelor evoluţii ale terorismuluile vom putea găsi în analizele privind ameninţările şi vulnerabilităţile,tendinţele şi prognozele terorismului. Acest fenomen se află înpermanentă dinamică, se modifică tactica de acţiuni, precum şifizionomia acestuia, de aceea este nesecar să fie permanent studiat cumultă atenţie de specialişti.

BIBLIOGRAFIE1. Gl.dr. Constantin Onişor. „Arta Strategică a Securităţii şi Integrării

Europene”. Editura Şcoala de Aplicaţie pentru tancuri şi auto „MihaiViteazul”, Piteşti, 2002.

2. Centrul de Studii Strategice de Securitate „Terorismul. Dimensiunegeopolitică şi geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotrivaterorismului”. Editura A.I.S.M., Bucureşti, 2002.

3. Gl. (r) dr. Gheorghe Arădăvoaice, gl. dr. Gabriel Naghi, lt. col. dr.Dan Niţă. “Sfârşitul terorismului”. Editura Antet, Bucureşti, 2002.

38


ASIGURAREA DREPTURILOR CONSTITUŢIONALEALE PERSOANEI ÎN PROCESUL EFECTUĂRII

EXPERTIZELOR JUDICIARE, CONSTATĂRILORTEHNICO-ŞTIINŢIFICE ŞI MEDICO-LEGALE

Dr. Iurie ODAGIU,prim-prorector pentru studii şi activitate metodică

a Academiei „Ştefan cel Mare”

Este bine ştiut, că reglementările instituţiilor expertizei judiciareşi constatării tehnico-ştiinţifice au fost evaluate, după anul 2000, subaspect calitativ, odată cu adoptarea Legii cu privire la expertizajudiciară. Reglementările în domeniul procedural-penal au fostdezvoltate şi precizate odată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a nouluiCod de procedură penală (2003), prin care s-au stabilit noile reguliprocedurale de numire a expertizelor judiciare şi a constatărilor medico-legale şi tehnico-ştiinţifice. Discuţia referitoare la expertize şi constatărinu este una nouă în literatura de specialitate. De această dată voi încercasă atenţionez cititorul asupra următoarelor probleme:

— forţa probatoare a raportului de constatare şi forţa probatoarea raportului de expertiză;

— respectarea drepturilor constituţionale ale părţilor, în speciala dreptului la satisfacţie efectivă de către instanţele judecătoreşticompetente a cererilor împotriva actelor, care violează drepturile,libertăţile şi interesele legitime, şi a principiului, că nici o lege nupoate îngrădi accesul la justiţie (art. 20 al Constituţiei RepubliciiMoldova);

— dreptul fiecărui om să reacţioneze independent, prin mijloacelegale, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale (art. 26 al ConstituţieiRepublicii Moldova).

Prima problemă luată în discuţie va elucida, după părerea mea,şi premisele pentru celelalte aspecte menţionate.

39


Aşadar, potrivit art. 93 al CPP atât raportul de expertiză, cât şiraportul de constatare tehnico-ştiinţifică pot servi drept mijloace deprobă, dar cu respectarea condiţiei, că elementele probatoare, care seconţin în ele, au fost dobândite de organul de urmărire penală sau dealtă parte la proces cu respectarea prevederilor legale.

Examinând cu atenţie prevederile art. 139-141 ale CPP, vomconstata, că scopul acestei acţiuni a fost, pe de o parte, de a economisidin timp, iar pe de alta — legiuitorul a prevăzut situaţia, în care nu vafi respectată procedura de ordonare a expertizei din motivul dispariţieisau modificării urmelor (obiectului cercetării), situaţie posibilă, careîi va permite ofiţerului de urmărire penală să numească o constatare,şi nu o expertiză judiciară.

Dacă ne-am întreba, care este deosebirea dintre constatareatehnico-ştiinţifică (medico-legală) şi expertiza judiciară, atunci suntconvins, că nu vom depista prea multe deosebiri esenţiale.

Codul de procedură penală nu defineşte nici expertiza şi niciconstatarea. Acesta reglementează în general posibilitatea folosiriiacestor mijloace de probă. Legea cu privire la expertiza judiciară, însă,defineşte aceste noţiuni: în art. 1 alin. 1 al acestei legi stă scris, căexpertiza judiciară este o activitate ştiinţifico-practică, ce constă înefectuarea, de către expert în scopul aflării adevărului, a unor cercetăriprivind obiectele materiale, organismul uman, fenomenele şi procesele,care ar putea conţine informaţii importante despre circumstanţelecauzelor examinate de organele de urmărire penală şi de instanţajudecătorească. Art. 1/2 în alin.1 al legii defineşte constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală ca o activitate efectuată de către specialistîn cadrul acţiunii procedurale, sau de sine stătător, pentru explicareaunor fapte sau circumstanţe ale cauzei cercetate. Pentru efectuareaacestor constatări se aplică aceleaşi reguli şi metodici şi se utilizeazăaceleaşi utilaje ca şi la efectuarea expertizei judiciare, iar rezultatelelor au aceeaşi valoare juridică.

Vom observa, că între aceste acţiuni practic nu există deosebiri,iar calea ordonării unei constatări tehnico-ştiinţifice pentru ofiţeriide urmărire penală este mult mai simplă şi cu o durată mai mică, decâtordonarea unei expertize, deoarece ordonarea acesteia din urmă

40


presupune respectarea unei serii de prevederi legale suplimentare:citarea părţilor, aducerea la cunoştinţă a întrebărilor ce vor fi formulateexpertului, citarea expertului, înfăţişarea acestuia părţilor etc., adicărespectarea obligatorie a unei serii de condiţii, care fac ca acţiuneaaceasta să cuprindă un volum mai mare de muncă şi timp (observămunica deosebire dintre expertiză şi constatare şi anume: durata în timpşi procedura greoaie de ordonare).

Oricine s-ar întreba: de ce? Odată ce constatarea furnizeazăaceeaşi informaţie probatoare, la ce bun să mai pierdem timpul pentrua ordona expertize?

Însă în alin. 2 al art. 141 al CPP legiuitorul stipulează, că organulde urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, precum şi instanţade judecată, la cererea oricăreia dintre părţi, dacă constată, că raportulde constatare tehnico-ştiinţific ori medico-legal este incomplet sauconcluziile acestuia sunt imprecise, pot dispune efectuarea uneiexpertize. Această prevedere vine să asigure drepturile părţilor în procesvis-a-vis de conţinutul constatărilor.

Dar există unele aspecte de imprecizie. Legiuitorul nu a prevăzutun termen fix de aducere la cunoştinţa părţilor a rezultatelorconstatărilor, în timp ce în cazul expertizelor un asemenea termen estefixat în alin. 5 al art. 151 al CPP ( raportul expertului sau declaraţia sa,cum că nu poate prezenta concluzii, precum şi procesul-verbal deaudiere a expertului se comunică imediat, dar nu mai târziu de 3 zilede la primirea lor de către organul de urmărire penală. Executareaacestor acţiuni se consemnează într-un proces-verbal.

Astfel, rezultatele constatărilor tehnico-ştiinţifice devincunoscute părţilor odată cu prezentarea materialelor cauzei penale şiînmânarea rechizitoriului. După părea mea, această acţiune este camîntârziată şi incomodă pentru procuror şi organul de urmărire penală.În situaţia în care părţile vor lua cunoştinţă de materialele cauzei penale,aceştia vor înainta, în cel mai bun caz, demersuri cu cererea de a seordona o expertiză, lucru care va conduce la tergiversarea termenuluiurmăririi penale, iar în unele cazuri – şi la amânarea unor acţiunipreventive. În alte cazuri aceste demersuri şi cereri vor fi respinse cafiind nefondate sau adresate instanţei de judecată. În acest caz putem

41


observa inexactitatea unor reglementări, care pot avea drept consecinţăîncălcarea drepturilor menţionate (dreptul la apărare şi dreptul laegalitate în arme). În situaţia în care instanţa va respinge cererea părţiide a ordona expertiza, ea se va întemeia, de exemplu, pe declaraţiilespecialistului şi conţinutul constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, sperând, că expertul nu va descoperi circumstanţe noi în raportulsău de expertiză.

Consider, că instituţia constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-legale necesită reglementări mult mai precise. Legiuitorul nu se referădirect la posibilitatea efectuării constatării până la etapa porniriiurmăririi penale. Deci, principiul declarat, că „există pericoluldispariţiei unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii defapt”, nu poate fi atribuit în întregime constatărilor tehnico-ştiinţificeşi medico-legale.

În numărul acţiunilor, care pot fi realizate până la etapa porniriiurmăririi penale (cercetarea la faţa locului, percheziţia corporală şiridicarea), prevăzute de art. 279 al CPP, constatarea nu figurează.Însă, potrivit legii, la fiecare dintre aceste acţiuni ofiţerul de urmărirepenală solicită participarea şi a unui specialist, concluziile căruia,conform art. 141 al CPP, pot fi cuprinse direct în procesul verbal alacţiunii de urmărire penală. Deci, se face observată o contradicţie înaceastă lege: pe de o parte, constatarea nu poate fi realizată până lapornirea urmăririi penale, deoarece legea nu prevede această anticipare,iar, pe de altă parte, noi acceptăm concluziile specialistului, expusepână la începutul etapei de urmărire penală, la care acesta participă,şi, conform art. 93 al CPP, ele servesc drept mijloc de probă. Atacareaîn instanţă a concluziilor specialistului, care se conţin textual în acţiuneade cercetare la faţa locului, ar obliga judecătorul să declare nulitateaacestora. În alte situaţii ne putem pomeni cu darea unor sentinţe decondamnare în temeiul unor probe obţinute cu încălcarea prevederilorprocedurale.

Considerăm necesar să se prevadă în CPP posibilitatea de a se plasaefectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale în numărulacţiunilor, care pot fi realizate până la etapa pornirii procesului penal.

42


Este necesară modificarea alin. 3 al art. 141 al CPP, şi anume:rezultatele constatărilor tehnico-ştiinţifice să nu fie incluse direct înprocesul verbal al acţiunii de urmărire penală, ci să se conţină într-unraport separat. Această modificare ar permite să aducem la cunoştinţasolicitanţilor rezultatele constatărilor imediat după apariţia părţilor laproces sau după primirea rezultatelor constatării, ceea ce ar permite şirespectarea prevederilor alin. 5 al art. 151, care acordă organului deurmărire penală trei zile să ia cunoştinţă de concluziile raportului deexpertiză.

Modificările CPP propuse am convingerea, că vor conduce laconsolidarea posibilităţii de respectare a unor drepturi aparte ale părţilorla procesul penal şi ne vor feri de alte procese la CEDO.

Surse bibliografice:1. Constituţia Republicii Moldova, din 29 iulie 1994;2. Codul de procedură penală, din 14 martie 2003;3. Codul de procedură penală 1961(abrogat);4. Legea cu privire la expertiza judiciară, din 23 iunie 2000.

43


SUBIECTUL OMORULUI LA COMANDĂ

Dr. Alexandru PARENIUC,şef al Laboratorului de cercetări ştiinţifice aplicative

al IFPC şi CŞA al Academiei „Ştefan cel Mare”

Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică,deoarece existenţa infracţiunii nu este condiţionată de vreo calitatespecială a subiectului. [1, pag. 94] În consecinţă, infracţiunea poate fisăvârşită de orice persoană, care îndeplineşte condiţiile generalepsihofizice ale răspunderii penale. [2, pag.61]

Pornind de la dispoziţia alin. 2 al art.21 al CP, constatăm, căpentru a comite un omor persoana trebuie să aibă vârsta de 14 ani,adică vârsta prezumată prin prisma discernământului de către legiuitor.Deci, pentru comiterea omorului, în contextul alin. 1 al art. 145 al CP,ne interesează din punct de vedere juridico-penal să constatăm prezenţasemnelor subiectului general – persoana fizică responsabilă, care aatins, la momentul comiterii infracţiunii, o anumită vârstă [3, pag.38](14 ani) [4, pag.112]. Determinarea răspunderii penale pentruinfracţiunea de omor de la vârsta de 14 ani este condiţionată de faptul,că minorul de acum de la această vârstă îşi dă seama (cel puţin lanivelul interpretărilor legale) de caracterul prejudiciabil al faptelorcomise şi de consecinţele prejudiciabile, care pot surveni drept urmarea acestor fapte. [5, pag.6]

Infracţiunea de omor poate avea unul sau mai mulţi subiecţiactivi şi unul sau mai mulţi subiecţi pasivi. Când uciderea persoaneise realizează prin contribuţia mai multor făptuitori, care colaborează,răspunderea acestora se formulează în temeiul dispoziţiilor privindparticipaţia penală. Deşi există mai mulţi făptuitori, fapta de ucidereeste unică, aşa încât fiecare dintre participanţi răspunde pentrutotalitatea ei şi, în mod concret, în raport cu contribuţia adusă laobţinerea rezultatului. [6, pag.24]

44


Nu suntem de acord cu opinia autorului rus A.Borodin, care accentuează, în contextul determinării subiectului infracţiunii de omor,că vârsta şi responsabilitatea nu sunt atribuite la semnele componenţeide infracţiune, ci sunt considerate condiţii de intervenire a răspunderiipenale. Aceasta îşi are explicaţia, susţine autorul, în faptul, că oricarefaptă, inclusiv lipsirea de viaţă a altei persoane, săvârşită de cătreminorii în vârstă de până la 14 ani sau iresponsabili, nu trebuierecunoscute ca neprezentând pericol social, deoarece aceastăcircumstanţă doar înlătură răspunderea penală a acestor persoane. Dacăvârsta şi responsabilitatea le atribuim semnelor componenţei deinfracţiune, atunci în mod logic privarea de viaţă a altei persoane,săvârşită de către o persoană minoră (până la 14 ani) sau de către opersoană iresponsabilă, trebuie recunoscută ca neprezentând pericolsocial, în cazul în care lipseşte componenţa de infracţiune. În plus,urmărirea penală în cauzele despre persoanele în vârstă de până la 14ani se exclude nu în baza lipsei componenţei de infracţiune, ci înlegătură cu neatingerea vârstei răspunderii penale. De asemenea, încazul comiterii infracţiunii de către un minor cu vârsta până la 14 aniori de o persoană iresponsabilă prin intermediul altor persoane –subiecţi ai infracţiunii, acestea din urmă vor avea calitatea de mijloaceale infracţiunii şi vor fi liberate de răspundere penală. Aceasta nuînseamnă, însă, că subiectul se află dincolo de limitele componenţeide infracţiune. Fără subiect nu poate fi vorba de infracţiune. Prezenţapersoanei, prin acţiunile vinovate ale căreia a fost cauzată moarteaaltei persoane, constituie o condiţie obligatorie de recunoaştere acauzării morţii altei persoane. [7, pag.75-76] În ipoteza ideii consemnateremarcăm, că pericolul social îi este specific infracţiunii, nu şicomponenţei de infracţiune.

Cele constatate se referă la dispoziţia alin. 1 al art.145 al CP. Încazul în care apelăm la dispoziţia alin. 2 al aceluiaşi articol anumite semneale subiectului activ al infracţiunii nu găsim. Alta este situaţia cu art.145alin.3 al CP, când în unele cazuri se pune accent pe existenţa unui subiectactiv special, şi anume: persoana, care a mai săvârşit anterior un omorintenţionat prevăzut de art.145 alin.(1) sau (2) ale CP.

Participaţia penală în cazul omorului este posibilă sub toate

45


formele. [8, pag.61] Spunem, că este posibilă în toate formele la nivelgeneral, însă referitor la incriminarea propriu zisă, în temeiul art.145al CP, determinăm încadrarea expresă a participaţiei simple înconformitate cu art.145 alin.(3) lit.f) al CP, iar în cazul unei participaţiicomplexe se face trimitere pentru ceilalţi participanţi, decât autorul, şila norma prevăzută de art. 42 al CP.

Subiect pasiv poate fi, de asemenea, orice persoană, deoarecelegea nu poate condiţiona apărarea vieţii unei persoane de vreo calitatea acesteia. Orice persoană, oricare ar fi starea sau statutul ei personalsau social, poate fi subiect pasiv al omorului, fiindcă ocrotirea vieţiipersoanei are caracter universal. Este suficient doar ca persoana să fifost în viaţă. [9, pag.61] Nu interesează vârsta, sexul, starea sănătăţiifizice sau psihice ale subiectului pasiv; nu interesează dacă acesta erahotărât să se sinucidă sau că, fiind bolnav de o boală incurabilă, numai avea de trăit decât puţine zile. [10, pag.284] După consumareaomorului subiectul pasiv nu mai este o persoană, ci o victimă. Uneoriomorul poate avea mai mulţi subiecţi pasivi (omorul a două sau maimultor persoane). [11, pag.94]

În literatura de specialitate s-a subliniat, pe drept cuvânt, că nutrebuie confundat subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoanavătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracţiunii, respectivpersoana care a suferit pagubă în infracţiune. Distincţia este importantă,fiindcă, dacă, de cele mai multe ori, persoana vătămată este în acelaşitimp şi persoană păgubită prin infracţiune, există şi cazuri în care cinevapoate fi subiect pasiv, deci persoană vătămată, fără să fie, însă, şipersoană păgubită.

Referinţe bibliografice1. Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V., Molnar I., Pascu I., Boroi A., Lazăr

V. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 1992.2. Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru. Drept penal. Partea

generală. Bucureşti, ALL BECK, 20023. Уголовное право. Особенная часть. Учебник для вузов.

Москва, НОРМА-ИНФРА-М., 2000 г., стр.38.4. Н.И.Ветров. Уголовное право. Общая и Особенная части. 2-е

46


издание. Учебное пособие. Москва, Книжный мир, 2001 г., стр.112;Загородников Н.И. Советское уголовное право. Общая иОсобенная части. Москва, Юридическая литература, 1976 г.,стр.345; Российское уголовное право. Особенная часть. Учебникпод ред.В.Н.Кудрявцева, А.В.Наумова. Москва, Юристъ, 1997 г.,стр.32; Уголовное право России. Учебник для вузов в 2-х томах.Том 2. Особенная часть. Под ред. Игнатова А.Н., Красикова Ю.А.Москва, Издательская группа НОРМА-ИНФРА-М, 1999 г. (808стр.), стр.17; Коментарий к Уголовному кодексу РоссийскойФедерации, Издание 2-е, измененное и дополненное, под общейредакцией Скуратова Ю.И., Лебедева В.М. Москва, Издательскаягруппа НОРМА-ИНФРА-М, 1999 г., стр.225; Комментарий кУголовному кодексу Российской Федерации, под ред. А.В.Наумова.Москва, Юристъ, 1997 г., стр.267; Уголовное право РоссийскойФедерации. Учебник, под ред. В.П.Кашепова. Москва, «Былина»,1999 г. , стр.260; Бородулин А.И. Убийства по найму:криминалистическая характеристика; методика расследования.Под ред. Р.С.Белкина. Москва, Новый Юрист, 1997 г., стр.6;A.Borodac. Manual de drept penal. Partea specială (pentruînvăţământul universitar). Chişinău, 2004, pag.64.5. Бородулин А.И., Убийства по найму: криминалистическая

характеристика; методика расследования. Москва, НовыйЮрист, 1997 г.

6. Boroi Alexandru. Infracţiuni contra vieţii. Bucureşti, ALL BECK,1999.

7. Бородин С.В. Преступления против жизни. Санкт-Петербург,Юридический центр Пресс, 2003 г.

8. Boroi Alexandru, op.cit., pag.24.9. Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, op.cit., pag.61.10. Bulai C., Filipaş A., Mitrache C. Instituţii de drept penal. Ediţia a

II-a, revizuită şi adăugată. Bucureşti, Editura Trei, 2003.11. Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V., Molnar I., Pascu I., Boroi A., Lazăr

V. Drept penal. Partea specială. Bucureşti, Editura „CONTINENTXXI”, 1995, pag.94.

47


CONDUCEREA UNICĂ ŞI COLEGIALITATEAÎN ACTIVITATEA MANAGERIALĂ A ORGANELE

AFACERILOR INTERNE

Dr. Alexandru PÎNZARI,şef al catedrei „Management în organele afacerilor interne”

a Academiei „Ştefan cel Mare”,conferenţiar universitar

Problemele conducerii unice şi ale colegialităţii sunt studiateatât de ştiinţa managementului, cât şi de ştiinţele juridice.

În procesul organizării ştiinţifice a managementului şi munciiîn organele de interne această problemă se studiază nu atât sub aspectjuridic, cât din punctul de vedere al alegerii unor forme potrivite demanagement, al stabilirii corelaţiei corecte a acestor forme în cadrulsoluţionării sarcinilor manageriale.

Examinând această problemă, este necesar să evidenţiemavantajele fiecăreia dintre formele de bază ale managementului înorganele de interne, adică ale conducerii unice şi ale colegialităţii.

Când se face uz de forma de management colegial, în calitatede subiect decizional se prezintă organul format dintr-un numărprestabilit de persoane abilitate (Colegiul MAI, şedinţele operative,comisiile respective etc.) să înfăptuiască influenţa managerială.

Avantajele acestei forme sunt:— evidenţa experienţei colectivului în pregătirea şi adoptarea

deciziilor manageriale;— asigurarea compromisului raţional pentru soluţionarea

problemelor complicate;— învingerea subiectivismului în procesul managerial;— asigurarea democratismului în procesul managerial prin

participarea unui cerc larg de persoane la soluţionarea problemelorluate în discuţie.

De rând cu avantajele colegialităţii, în anumite condiţii această

48


formă poate avea şi părţi negative. În cazurile în care acţiunilemanageriale necesită operativitate, colegialitatea, în cadrul adoptăriiunor decizii care nu suferă amânare, poate frâna îndeplinirea lor (nueste nevoie să aduni şedinţa operativă pentru a trimite un grup operativla locul săvârşirii unei crime grave!). În afară de aceasta, managementulcolegial complică problema răspunderii diferenţiate pentru deciziileadoptate şi organizarea îndeplinirii lor. Din activitatea de toate zilelecunoaştem bine, că nu poate exista un atare soi de răspundere colegială;răspunderea tot timpul are caracter individualizat.

Forma conducerii unice a managementului constă în aceia, căîn calitate de subiect al dirijării, împuternicit să adopte hotărâri încadrul colectivului în fruntea căruia se află, se prezintă o singurăpersoană – managerul.

Avantajele conducerii unice sunt:— operativitatea înaltă atât la adoptarea deciziilor manageriale,

cât şi la îndeplinirea lor;— răspunderea personală a conducătorului unic pentru sectorul

de lucru încredinţat;— subordonarea celor dirijaţi voinţei conducătorului unic,

intensificarea integrităţii sistemului dirijat.Dar şi conducerea unică are părţile sale negative. Ea limitează

posibilitatea luării în consideraţie a experienţei colectivului, lucru carestimulează subiectivismul în procesul de adoptare a deciziilor manageriale.

Evident, utilizarea numai a unei forme în procesulmanagementului în organele de interne conduce la comiterea mai multorgreşeli şi confruntarea cu unele nemulţumiri din partea colectivului.Deci, corelarea acestor forme ca principiu de lucru, dar şi folosirea defiecare dată numai a uneia dintre ele, se va determina în dependenţă departicularităţile sistemului dirijat, de condiţiile de funcţionare şi decaracterul sarcinilor care trebuie soluţionate.

În sistemul organelor de interne forma managerială de bază esteconducerea unică. În sens organizatoric această formă îşi găseşteexpresia în aceia, că organele de dirijare au în fruntea lor un singurmanager (ministrul de interne, şeful de direcţie, comisarul de poliţieetc.). În fruntea subdiviziunilor structurale, a serviciilor, a secţiilor se

49


află, la rândul lor, de asemenea un manager cu o ierarhie mai mică.Conducătorul unic, în limitele competenţei sale, adoptă decizii şi îşirealizează obligaţiunile funcţionale.

Concomitent în organele de interne se folosesc larg şi formelecolegiale de conducere – colegiul ministerului, şedinţele operative,comisiile respective, conferinţele ştiinţifico-practice etc. Aceastapermite, în unele cazuri, să se excludă subiectivismul din procesulmanagerial, îl ajută pe conducătorul unic să ţină cont de experienţacolectivului şi s-o folosească, reieşind din necesităţile organizăriiştiinţifice a dirijării.

Studiind problemele colegialităţii în OAI, este necesar sădeosebim aşa noţiuni, cum sunt colectivismul şi colegialitatea înprocesul managerial.

Prin colectivism în procesul managerial se înţelege participarealucrătorilor la procesul discutării şi adoptării deciziilor în anumiteprobleme de serviciu. Forme ale colectivismului în OAI pot fi adunărilegenerale, conferinţele ştiinţifico-practice, adunările fruntaşilor etc.

Colegialitatea în procesul managementului presupune, căproblemele dirijării, care sunt de competenţa unui organ concret, sediscută şi se decid de un grup special de persoane abilitate: colegiu (lanivelul MAI) şi şedinţa operativă (la nivelul comisariatelor). Spredeosebire de formele colective, cele colegiale reprezintă un organpermanent, care activează în temeiul unor acte normative, caredetermină competenţa şi componenţa lor.

Examinând problemele, care se referă la activitatea colegiuluiMAI, este necesar să ne concentrăm atenţia asupra următoarelor repere:competenţa colegiului, obligaţiunile şi împuternicirile membrilorcolegiului, conţinutul, formele şi procedura ţinerii şedinţelor colegiului.

Componenţa colegiului e determinată de sarcinile, pentrusoluţionarea cărora a fost constituit. Din acest motiv fiecare membrual colegiului trebuie să posede cunoştinţe şi experienţă concretă măcarîn una din ramurile, pe domeniul cărora se adoptă decizii. Deoarececolegiul este organul, care adoptă decizii în problemele de bază alecolectivului, membrii colegiului trebuie să posede o corespunzătoarecapacitate juridică de serviciu, care să le permită să traducă în viaţă

50


hotărârile adoptate şi să poarte răspundere pentru îndeplinirea lor. Înlegătură cu aceea că colegiul îndeplineşte şi funcţii de coordonare, eltrebuie să fie compus din reprezentanţi ai principalelor subdiviziunistructurale ale OAI.

În componenţa colegiului pot fi incluşi conducătorii direcţiilorde interne ale MAI, adjuncţii lor. Când se decide în problemacomponenţei nominale a colegiului, se ia în consideraţie importanţasubdiviziunii structurale, în fruntea căreia se află persoana dată, şi,totodată, experienţa practică a acestei persoane, calităţile ei subiective.În afară de aceasta, la şedinţele colegiului, fără drept de vot deliberativ,pot participa şi alţi conducători, care nu sunt membri ai colegiului. Laşedinţele colegiului pot fi invitaţi specialişti din diverse domenii, savanţietc. Deseori, când se iau în discuţie probleme de interes major, seconvoacă şedinţe desfăşurate ale colegiului, la care se invită un numărmare de funcţionari dintr-un domeniu de activitate sau altul.

În planul de organizare a lucrului colegiului un loc importantrevine conţinutului problemelor, care se iau în discuţie şi pe margineacărora se adoptă decizii. În principiu colegiul poate examina oriceproblemă, care ţine de competenţa Ministerului de Interne. În acelaşitimp, eficienţa activităţii colegiului în mare măsură depinde şi deselectarea raţională a problemelor, pe marginea cărora este necesarăadoptarea de decizii.

Formele de bază de analiză şi examinare a problemelor laşedinţele colegiului sunt:

— rapoartele conducătorilor în cele mai diferite chestiuni;— discutarea proiectelor documentelor pregătite, a diferitelor

informaţii, de care membrii colegiului iau cunoştinţă în prealabil;— audierea şi discutarea dărilor de seamă despre rezultatele

unor controale efectuate etc.Eficienţa activităţii colegiului depinde întâi de toate de nivelul de

organizare a muncii, de selectarea problemelor luate în discuţie, de gradulde pregătire a materialelor, de respectarea regulamentului şedinţelor.

Organizarea calitativă a activităţii colegiului are o mareînsemnătate educativă, deoarece şedinţele colegiului sunt o şcoală amăiestriei manageriale. Din acest motiv deosebit de importante sunt

51


şedinţele colegiului, care se convoacă nemijlocit în teren — în organelede profil teritoriale, activitatea cărora se ia în discuţie şi la care şedinţăparticipă întreg efectivul subdiviziunilor în cauză. Implicarea în şedinţacolegiului a întregului efectiv urmăreşte şi un clar scop educativ —aceasta contribuie la creşterea gradului de responsabilitate afuncţionarilor de poliţie, a disciplinei de serviciu, la implicareaefectivului în discutarea şi soluţionarea sarcinilor de bază.

52


ПРОБЛЕМЫ ПРЕДУПРЕЖДЕНИЯ И БОРЬБЫС НЕЛЕГАЛЬНЫМ ТРАФИКОМ

МИГРАНТОВ В РЕСПУБЛИКЕ МОЛДОВА

Валерий БУЖОР,кандидат юридических наук, доцент,

Ионуц ЦУРКАН,соискатель

Возникновение человеческой цивилизации обуславливаетсямиграцией отдельных народов и целых наций. Это неотъемлемаячерта образа жизни общества, выполняющая важные функцииперераспределения трудовых ресурсов, преодоления различий вобразе жизни, сближения и взаимопроникновения культур.

Двадцатый век, особенно его вторая половина, придали этимпроцессам новое качество. Распад и формирование новыхгосударств, такие катаклизмы, как мировые войны, расширениемеждународных связей и изменения характера взаимоотношениймежду народами – все это сопровождается возрастающимипотоками людей, пересекающими границы государств. Убегая отбедности и угроз к поискам лучшей жизни, огромное количестволюдей стремится к новым возможностям, становясь при этоммигрантами.

Миграции – внешние и внутренние, экономические иполитические, законные и нелегальные формируют новый обликчеловеческих сообществ и являются мощнейшимконфликтогенным фактором.

Республика Молдова не могла остаться в стороне от этихпроцессов. В Советском Союзе внешние миграционные потоки,масштаб которых был невелик, а влияние ничтожно, жестко иэффективно контролировались, а в большей степени просто«заказывались» государством. Распад СССР, образование нового

53


государства – Республики Молдова, перемены в социально-экономическом строе и политическом режиме страны, расширениемеждународных связей – способствовало созданию новоймиграционной ситуации, в том числе нелегального трафикамигрантов.

В волне перемещений смешались потоки эмигрантов,выезжающих в другие страны навсегда, временных трудовыхмигрантов, специалистов, ученых и студентов, беженцев и лиц,ищущих убежище, нелегальных мигрантов и туристов.Использование труда мигрантов из других государств часто играетважную роль в экономике страны. Вместе с тем при перемещениилюдей между государствами могут быть нарушены нормымеждународного и внутригосударственного правасоответствующих стран и нанесен вред различным сферамобщества.

Незаконная международная миграция – широкораспространенное явление, оно охватывает практически всерегионы мира. По экспертным оценкам, только в США числонелегальных иммигрантов колеблется в пределах от 2,9 до 4,5 млн.человек; в Западной Европе находятся не менее 3 млн. незаконныхиммигрантов, в том числе в ФРГ – около 100 тыс. человек, воФранции – до 1 млн., в Италии – до 850 тыс. человек; в Японии –от 300 тыс. до 1 млн. человек [1, cтр. 12].

Одна из самых острых проблем, представляющих большуюопасность, как для Молдовы, так и для других государств, являетсяконтрабанда мигрантов, то есть нелегальный трафик людей,мигрантов. Под нелегальным трафиком мигрантов следуетпонимать обеспечение незаконного въезда в какое-нибудьгосударство лица, не являющегося гражданином этого государстваи постоянно не проживающего в этом государстве, за которое лицо,обеспечивавшее такой въезд, получает финансовое или иноематериальное вознаграждение. Более точное определение понятия«лицо, осуществляющее незаконный ввоз мигрантов» дается встатье 3 Протокола против незаконного ввоза мигрантов по суше,морю и воздуху, дополняющего Конвенцию ООН против

54


транснациональной организованной преступности от 15 декабря2000 года. Из ее содержания следует, что организатор незаконноговвоза мигрантов – это лицо, обеспечивающее, «с целью получения,прямо или косвенно, какой-либо финансовой или инойматериальной выгоды», незаконный въезд «в какое-либогосударство-участник любого лица, которое не является егогражданином или не проживает постоянно на его территории».

В настоящее время контрабанда людей совершаетсяпрактически во всех странах мира, так как она становитсяраспространенным средством использования принудительноготруда. Поскольку страны находятся на различных ступеняхэкономического развития, люди из менее развитых стран едут назаработки в другие, экономически более развитые государства иготовы выполнять практически любую работу за низкую плату.Другими словами, эти люди становятся рабами, подвергаютсяугнетению и чрезмерной эксплуатации.

По прибыльности нелегальный трафик людей занимаеттретье место, принося преступникам до 30 млрд. долларовежегодно. Это явление по выгоде уступает только торговленаркотиками и оружием [3, cтр. 76].

Следует отметить, что нелегальный трафик людейотличается от торговли людьми по нижеуказанным признакам:

1. Лицо, просящее контрабандиста об услуге по въезду вдругое государство, осознает, что оно толкает этого человека насовершение правонарушения, преступления. Более того, онопонимает, что само нарушает закон, причем законы двухсопредельных и более государств. При торговле людьмипотерпевшее лицо часто не подозревает, что торговцы изначальнопланируют использовать его как объект торговли, проституции,эксплуататорского труда и иных услуг. О таком нарушении лицоузнает уже на месте назначения.

2. Нелегальный трафик мигрантов – это всегдамеждународное преступление, а торговля людьми, каквнутригосударственным, так и межгосударственнымпреступлением.

55


3. Нелегальный трафик людей означает преступлениепротив государства, в то время как торговля людьми являетсяпреступлением против личности.

4. При незаконном трафике людей нет жертвы преступления.Более того, при благополучном исходе контрабанды лицо,переведенное через границу, благодарит контрабандиста, в товремя как при торговле людьми имеет место обман, избиение,отбирание паспортов или других документов.

Далее грани различий между понятиями «трафик людей» и«торговля людьми» стираются. Все дело в том, что, оказавшись вчужой стране нелегальным способом, лицо становится легкойдобычей торговцев людьми, в которые легко превращаются те жеконтрабандисты мигрантов. Особенно часто на их крючокпопадаются доверчивые юные девушки и молодые женщины,которые, чтобы рассчитаться за услуги с контрабандистами,превращаются в рабынь, в секс-машины.

Возникает простой закономерный вопрос «Почему все-такилюди мигрируют?». Существует много причин, по которым людимигрируют в другие страны: экономические (стремление большезарабатывать, поменять стиль жизни, имея в виду, прежде всего,ее материально-финансовый аспект), политические (вследствиевойн, вооруженных конфликтов), демографические (направленныена воссоединение семей мигрантов) [4, cтр. 112].

Такие причины в той или иной мере характерны и для нашейстраны. В то же время, наряду с вышеперечисленными причинами,существуют и свои специфические факторы, к которым относятся:низкий уровень жизни, отсутствие карьерных перспектив, желаниежить на исторической родине (Германия, Израиль, Россия), плохаясистема здравоохранения и др.

В то же время, легальная, контролируемая миграцияприносит ощутимую пользу обоим государствам. Государствоисхода мигрантов получает передышку, время для решения своихкризисных проблем. Государство приема мигрантов получаетдешевые рабочие руки – мигранты, как правило, работают на малопрестижных, но нужных видах работ. Государство исхода

56


мигрантов имеет солидные финансовые поступления в виде зарплат, которые мигранты посылают домой [5, cтр. 32].

Большую опасность для государства приема мигрантовпредставляет нелегальная, неконтролируемая миграция, котораяв первую очередь создается посредством трафикантов людей.Доставленная контрабандным или иным нелегальным путем этоподпольная иммиграция может стать угрозой изменениякультурной составляющей народа, проживающего в государствеприема мигрантов. Находясь на нелегальном, полулегальным,финансово-бедственном положении, иммигранты становятсячленами разных преступных группировок, не исключается ихвхождение в преступные террористические группы. Нелегальныеиммигранты, обходящие проверку своего здоровья помедицинской линии, могут стать переносчиками различныхболезней и распространителями эпидемий в стране пребывания.Неконтролируемый наплыв иммигрантов может порождатьсоциальную напряженность в обществе, которая затем выльетсяв конфликты, побои, драки и.т.д.

В Министерстве внутренних дел Республики Молдовасозданы специальные механизмы по борьбе с торговлей людьми:был создан Центр по борьбе с торговлей людьми, на который быливозложены обязанности по борьбе с контрабандой мигрантов.

Организацию нелегальной миграции осуществляеттранснациональная и межрегиональная преступная группа, всоставе которой находится, как правило, граждане несколькихгосударств. При осуществлении нелегальной миграции эта группадействует через лиц, которые имеют своих людей либопредставителей на территории Республики Молдова, Румынии,Украины и других государств.

Что нужно делать Молдове, чтобы сократить до минимуматрафик людей, мигрантов как международное преступление,имеющее отношение к республике?

Органы пограничной охраны Молдовы и сопредельных сним государств должны перекрытить все лазейки на пограничныхлиниях, должны стремится к тому, чтобы взять под контроль не

57


только магистральные, асфальтовые дороги, но и всепроселочные. Контрольно-пропускные пункты пограничнойохраны обеих сторон должны обмениваться необходимойинформацией с целью пресечения контрабанды мигрантов.

Органы внутренних дел Республики Молдова, соседних ииных государств должны совершенствовать формы и методы:

- борьбы против местных контрабандистов в отношениимигрантов;

- взаимодействия с органами внутренних дел государств поборьбе против трафика людей.

Различным органам Молдовы нужно добиватьсяпредупреждения, профилактики трафика мигрантов, для чегонужно устранить, в первую очередь, причины и условия,порождающие это явление.

Практические и научные учреждения Молдовы должныпроводить сравнительный анализ законодательства различныхстран, изучать опыт тех или иных государств в сфере борьбы страфиком мигрантов. В учебные планы юридических вузов иполицейских учебных заведений целесообразно включитьспецкурс по противодействие трафика людей.

С посольством США в Молдове целесообразноосуществлять активную работу по организации семинаров дляофицеров уголовного преследования, прокуроров, судей и иныхсотрудников правоохранительных органов по вопросам борьбы снелегальной миграцией, по пресечению контрабанды мигрантов,прежде всего потому, что у этой страны население состоит изиммигрантов практически со всех концов планеты ииммиграционные органы имеют огромный опыт работы в сферемиграционного законодательства и практики.

Правоохранительные органы Республики Молдова ,Румынии и СНГ, в частности, Украины могли бы разработать иподписать межведомственное Соглашение о сотрудничестве вмиграционной сфере, основы которого могли бы составитьследующие формы взаимодействия: 1) обмен оперативнойинформацией о действиях организаторов нелегальной миграции,

58


о конкретных фактах провоза через границу нелегальныхмигрантов; 2) организация стажировок и обучения по вопросамсотрудничества в таможенных органах на базе ведомственныхучреждений, учебных заведений и центров; 3) проведениесовместных оперативно-профилактических мероприятий попресечению нелегального трафика мигрантов в приграничныхрайонах; 4) взаимный обмен информацией, аналитическимиразработками о способах пресечения контрабандистамигосударственных границ и их клиентов; 5) обмен перечнями иобразцами документов для въезда иностранных граждан натерритории друг друга, что позволило бы пограничной охранекаждого государства не пропускать мигрантов, не имеющихнадлежаще оформленных документов для предъявления в страненазначения, уже на своей границе.

Так же, необходимо констатировать недостаточнуюисполнительскую дисциплину в деле реализации соглашений помиграционным вопросам, в том числе и по вопросам контрабандымигрантов.

В целях объединения усилий Молдовы и мировогосообщества государств в борьбе с нелегальным трафикоммигрантов необходимо решить вопрос о подписании, ратификациии исполнения таких международных конвенций, как: КонвенцияООН о транснациональной организованной преступности от 15декабря 2000 года с двумя протоколами по борьбе с контрабандойлюдей и по противодействию торговле людьми, Конвенция ООНо защите прав всех трудящимся-мигрантам и членов их семей от18 декабря 1990 года , Протокол против незаконнойтранспортировки людей, Конвенция Международной организациитруда №143 о злоупотреблении в области миграции и обобеспечении трудящихся-мигрантов равенства возможностей от4 июня 1975 года , Европейское соглашение о нормах,регулирующих передвижение лиц между государствами-членамиСовета Европы от 13 декабря 1957 года.

Хотя и существует Протокол против незаконного ввозамигрантов, дополняющий Конвенцию ООН о транснациональной

59


организованной преступности от 15 декабря 2000 года, но он носитузкоспециализированный характер . Поэтому, было быцелесообразно приступить к разработке универсальногомеждународно-правового документа, в котором затрагивались бывсе аспекты нелегального ввоза мигрантов.

Литература1. Ионцев В. А., Каменский А. Н. Россия и международная

миграция населения // Международная миграция населения:Россия и современный мир. Вып. 1. М., 1998.

2. Конвенция Организации Объединенных Наций о защите правмигрантов, Париж: ЮНЕСКО, 2003.

3. Назарян А. А. Нелегальная миграция в России: закономерностии последствия // Международная миграция населения: Россияи современный мир. Вып. 4. М., 2000.

4. ILA 2002th Biennial Conference of the International LawAssociation. International Law Association, 1998.

5. Шкилев А.Н. Уголовно-правовые и криминологическиепроблемы противодействия незаконной миграции. Лекция.Н.Новгород, Нижегородская правовая академия, 2006.

60


ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND ACTIVITĂTEAPROCURORULUI ÎN CADRUL URMĂRIRII PENALE

Anatol ANDRONACHE,lector superior al catedrei „Procedură penală şi criminalistică”


Conform dispoziţiilor Codului de procedură penală, urmărireapenală reprezintă faza iniţială a procesului penal. Urmărirea penalăconstă în activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală, înlimitele căreia se adună şi se verifică probele cu privire la săvârşireainfracţiunii, se descoperă făptuitorul, stabilindu-se răspunderea acestuiaîn vederea trimiterii în judecată, şi se iau măsuri de asigurare a buneidesfăşurări a procesului penal.

Potrivit art. 252 al CPP al Republicii Moldova, urmărirea are caobiect colectarea probelor necesare constatării existenţei infracţiunii,identificării făptuitorului, stabilirii dacă este sau nu cazul să se transmităcauza penală în judecată în condiţiile legii, precum şi stabiliriirăspunderii acestuia.

Spre deosebire de judecată, urmărirea penală are forme derealizare mult mai diferite. Modul de înfăptuire a acestei părţi aprocesului penal este destul de diferenţiat în diferite legislaţiicontemporane. Diferenţe se atestă şi în ceea ce priveşte delimitareacercului de participanţi la această activitate şi a atribuţiilor exercitatede către aceştia. Pentru a contribui la relevarea mai deplină şi maicompletă a rolului procurorului în cadrul urmăririi penale, la delimitareamai perfectă a cercului de atribuţi, credem, că ar fi binevenită, iniţial,ilustrarea sumară, comparativă a arealului de activitate al procuroruluiîn cadrul acestei faze procedurale, pentru ca mai apoi să recurgem laprezentarea aspectului naţional.

Specific dreptului procedural-penal englez, spre deosebire deţările Europei continentale, este aceea, că lui nu-i sunt proprii două

61


faze procedurale independente, cum sunt urmărirea şi judecarea. El nucunoaşte asemenea forme de urmărire penală, cum sunt cercetarea şiurmărirea penală, deosebire care se motivează prin aceea, că structurastatală şi cea socială a Marii Britanii nu a cunoscut procesulinchizitorial: procesul penal englez este considerat drept un litigiudintre două părţi cu interese legale. Etapa prejudiciară a procesuluipenal englez poartă denumirea de cercetare poliţienească. Poliţiei îirevine un rol activ şi atribuţii largi în investigarea faptelor, printre careprevenirea, curmarea, descoperirea şi investigarea infracţiunilor;abilitatea de încetare a procesului penal, chiar şi din considerente deinutilitate de tragere la răspundere a persoanei, nesupusă nici uneimotivări sau control reieşind din faptul, că şi o persoană privată poateefectua urmărirea penală, având aprobare preliminară.

Deoarece sistemul englez nu cunoaşte o asemenea structurăorganizatorico-funcţională, cum este procuratura, ne vom referi laServiciul Regal de Urmărire penală (Crown Prosecution Service), careare tangenţe nete cu instituţia în cauză. Veriga medie a acestui serviciuexercită urmărirea penală (în sensul sistemului englez) pe cauze, careţin de infracţiuni deosebit de periculoase sau de o complexitate sporită,precum şi realizează activitatea organizatorică şi de conducere a verigiiinferioare — a poliţiei, care se exprimă prin recomandări privindposibilitatea începerii urmăririi penale în cazuri concrete, verificareacauzelor penale pornite de poliţie în scopul asigurării certitudinii, ca„persoanele respective să fie învinuite de infracţiuni corespunzătoare”.De asemenea aceste servicii au dreptul să decidă soarta cauzei penaleparvenite de la poliţie, reieşind din faptul, dacă au fost colectatesuficiente probe pentru a asigura susţinerea învinuirii în instanţă şidacă o asemenea urmărire corespunde intereselor publice; astfel căpersoanele oficiale ale serviciului dispun de principiul utilităţii şiraţiunii în cazul tragerii la răspundere a persoanei, comparativ cu uneleţări ale Europei continentale, care se axează în activitatea de urmărirepenală pe principiul oficialităţii sau legalităţii urmăririi.

Aceste diviziuni ale Serviciului Regal de Urmărire reprezintăun adevărat „filtru” plasat între poliţie şi instanţa de judecată.Serviciului Regal de Urmărire îi revine pregătirea finală a materialelor

62


pentru instanţă. Din cele expuse reiese, că Serviciul Regal de Urmărireexercită atât urmărirea nemijlocită, într-un cerc îngust de cazuri, cât şicontrolul activităţii poliţiei şi a structurilor ierarhic inferioare; aceastase exprimă printr-o autonomie vastă a poliţiei chiar şi în privinţa unordecizii importante pentru cauza penală în ansamblu.

În SUA, deşi nu există instituţia procuraturii tipică ţărilorsistemului european, se atestă o instituţie asemănătoare, în multeprivinţe, denumită Serviciul Attorney. În cadrul urmăririi penale în SUAprocurorul joacă un rol important. El elaborează şi coordonează planuloperaţiunilor de cercetare secrete, de amploare; cercetează infracţiunilecele mai complicate (traficul de stupefiante, spălarea de bani, corupereapersoanelor cu funcţii de răspundere, criminalitatea „gulerelor albe”şi crima organizată), verifică materialele de urmărire solicitate, atragela colaborare anchetatori pe cauzele în care se exercită urmărirea [1,pag.133], conduce activitatea poliţiei etc.

Activitatea de conducere se manifestă atât la pornirea procesului,cât şi la finializarea urmăririi de către organul de urmărire penală. Îşiexprimă acordul cu solicitarea arestării persoanei sau percheziţiei. Înacest mod, la pornirea procesului penal (în înţelesul, pe care îl imprimăacestei instituţii dreptul nord-american) procurorul reiese dinconsiderentul: dacă sunt „suficiente probe”, adică sunt colectatesuficiente date despre infracţiunea comisă şi făptuitorul ei şi dacăconsideră, că va putea câştiga procesul [2, pag.94]. Analizândmaterialele prezentate, procurorul apreciază probele colectate depoliţie din punct de vedere al legalităţii metodelor de obţinere şi,respectiv, al admisibilităţii acestora. Apreciind admisibilitatea şipertinenţa probelor, procurorul exercită de fapt controlul întregiiactivităţi desfăşurate de poliţie, deoarece respingerea probelor colectatede poliţie reduce la zero munca efectuată. Această modalitate contribuiela perfecţionarea metodelor de lucru ale poliţiei.

La fel ca şi în sistemul de drept englez, procurorul americansoluţionează sau decide soarta cauzei, reieşind din principiul utilităţiisau oportunităţii, fiind condiţionat de următorii factori: gradul detemeinicie sau convingere a probatoriului de învinuire; mărimeapagubei cauzate prin infracţiune; reputaţia sau caracteristica socială a

63


făptuitorului; gravitatea faptei.Astfel în procesul nord-american conducerea de către procuror

a urmăririi penale preia un areal de cuprindere mai vast; comparativcu cel existent în sistemul anglo-saxon, dar mai redus faţă de uneleţări ale Europei continentale cum ar fi, de exemplu, România, FederaţiaRusă, Republica Moldova, o situaţie de acest gen se atestată şi însistemul de drept al Olandei, care după structura organizatorică aurmăririi penale, după cercul participanţilor, a abilităţilor de caredispun, respectiv şi atribuţiile procurorului, a servit drept punct deplecare pentru elaborarea noii legislaţii procedural-penale a RepubliciiMoldova. La faza urmăririi procurorul deţine monopolul asupraexaminării cazului, este şeful investigării şi decide, dacă cauza trebuiesau nu adusă în faţa instanţei. Procurorii nu numai că selecteazăcazurile, pentru care va porni acţiunea penală, dar şi natura acţiuniipenale, care va fi intentată. Dreptul procurorului de a decide are labază principiul utilităţii şi recomandabilităţii. Dreptul olandezrecunoaşte acest principiu pentru toate infracţiunile şi îl utilizează înîntreaga sa amploare spre deosebire de Republica Federativă aGermaniei, unde acesta se aplică doar pentru infracţiunile neînsemnatesau atunci, când învinuitul va îndeplini obligaţiile puse în sarcinaacestuia de a compensa paguba, de a achita o amendă şi în acest cazîncetarea procesului are loc cu acordul instanţei [3, pag.24].

Rolul procurorului la faza de urmărire penală îşi atinge apogeulîn legislaţia Germaniei, unde procurorul realizează urmărirea subpropria răspundere, apelând în caz de necesitate la serviciile poliţiei,activând de sine stătător sau organizând efectuarea unor acţiuni deurmărire cu autorizarea prealabilă a instanţei. Procuratura este obligatăsă fie obiectivă, adică să examineze atât împrejurările care învinuiesc,cât şi cele care dezvinovăţesc persoana, să păstreze probele care pot fipierdute şi să constate toate împrejurările, care au importanţă pentrustabilirea pedepsei.

Specific este şi faptul, că procurorul poate respinge cerereaapărătorului de a lua cunoştinţă de materialele cauzei, dacă consideră,că aceasta ar pune în pericol activitatea de urmărire. De asemeneaprocurorul este abilitat să formuleze concluziile învinuirii, să transmită

64


cauza în instanţă sau să o claseze. Spre deosebire de alte legislaţii, încea germană poliţia nu este organ de cercetare, atribuţiile acesteia serezumă doar la efectuarea actelor, care nu pot fi amânate.

O situaţie cu totul diferită se atestă în procedura penală franceză.Rolul procurorului la faza procedurală este mai redus, decât în Germania.Procurorul francez conduce activitatea poliţiei judiciare pe parcursulcercetării penale, fiind abilitat să pornească procesul penal dacă dispunede suficiente date [4, pag.51], bazându-se pe principiul oportunităţii.

După pornirea procesului urmărirea penală este executată dejudecătorul de instrucţie, astfel încât urmărirea penală poartă un caracterjudecătoresc, reieşind din principiul, care stă la baza structurii organelorfranceze, ce constă în divizarea strictă a funcţiilor procedurale de funcţiade învinuire, funcţia de urmărire şi funcţia de examinare a cauzei. Pentrurealizarea fiecăreia dintre aceste funcţii este format un sistem separatde organe, care nu permite amestecul de competenţă. Astfel, urmărireapenală este o atribuţie exclusivă a persoanelor independente şiimparţiale, care sunt incluse în corpul judecătoresc. Scopul acestoraeste nu de a-l urmări pe cineva, ci de a colecta probe în vedereaconstatării adevărului şi de a lua anumite hotărâri procedurale. Al doileaelement caracteristic urmăririi penale este structura dublă, care permiteorganizarea unui sistem de atac al hotărârilor judecătoreşti luate încadrul urmăririi. Astfel, procurorul care conduce urmărirea penală, nuefectuează controlul nemijlocit al activităţii judecătorului de instrucţie.Totuşi, una dintre obligaţiile judecătorului de instrucţie este de ainforma periodic procurorul general, precum şi preşedinteleCamerei de instrucţie despre starea lucrurilor pe cauzele examinate.De asemenea, după terminarea urmăririi penale, judecătorul deinstrucţie transmite dosarul către procuror pentru ca acesta să se poatăpronunţa: fie să opteze pentru transmiterea cauzei în instanţă, fie pentruclasarea acesteia sau pentru efectuarea unor acte suplimentare, faptconsiderat de unii autori drept o garanţie suplimentară a calităţiiurmăririi. Se reiese din considerentul, că anume procurorul va susţineînvinuirea în instanţă. Totuşi, concluzia procurorului nu are importanţădeterminantă pentru judecătorul de instrucţie, deoarece pe seamaacestuia este lăsată luarea deciziei definitive, unica abilitate a

65


procurorului în acest caz fiind atacarea hotărârii judecătorului deinstrucţie la Camera de instrucţie a Curţii de Apel, deoarece doar eaexercită controlul nemijlocit al urmăririi penale şi are drept de revizie,de anulare a hotărârilor judecătoreşti, de înlăturare a unor erori dinactivitatea judecătorului de instrucţie, fiind capabilă să aplice şisancţiuni disciplinare.

Din cele expuse reiese, că procurorul dispune de un cerc îngust deatribuţii, având posibilitatea să verifice activitatea judecătorului de instrucţiedoar în mod indirect, prin adresări la Camera de instrucţie, astfelmenţinându-se o autonomie netă a judecătorului de instrucţie faţă deprocuror, cu excepţia abilităţii exclusive a procurorului de a sesizajudecătorul de instrucţie asupra necesităţii declanşării urmăririi penale.

Unii autori consideră, că o asemenea structură a fazei de urmărirecondiţionează realizarea şi implementarea mai optimă a principiuluicontradictorialităţii în cadrul fazei de urmărire.

Credem, că diferenţele atestate în legislaţia statelor suntcondiţionate în mare parte de politica penală a statului, de modalitatealegiuitorului de a contrabalanţa sau echilibra interesele generale alestatului în luptă contra criminalităţii şi cele individuale ale persoaneitrase la răspundere, de a implementa principiul contradictorialităţii peparcursul tuturor fazelor procedurale, în special referindu-ne la fazade urmărire. În prezent se manifestă tendinţa statelor din sistemulcontinental de drept de a asigura contradictorialitatea şi la faza deurmărire. Modalităţile de realizare a acestei tendinţe sunt diverse caformă. De exemplu, reforma procesului francez, unde urmărirea înmare parte este o funcţie de sine stătătoare a judecătorului de instrucţie,iar procurorul, fiind organ de învinuire, are o influenţă mai redusăasupra organului, care realizează urmărirea penală.

Reformele operate în procesele penale ale Federaţiei Ruse şiRepublicii Moldova se caracterizează prin: introducerea termenuluide părţi procedurale cu interese contrare, declararea principiuluicontradictorialităţii aplicabil şi fazei de urmărire, precum şi extindereacontrolului judiciar asupra procedurii prejudiciare a procurorului, astfelprocurorul, de rând cu organul de urmărire, se atribuie la categoria departe a acuzării.

66


Problema implementării principiului contradictorialităţii la fazade urmărire şi, respectiv, delimitarea cercului de atribuţii al organeloroficiale nu este pe deplin soluţionată, invocând noi şi noi discuţii îndoctrina de specialitate. Astfel, de exemplu, art.24 al actualului CPPprevede, că urmărirea penală, apărarea şi judecarea cauzei sunt separateşi se efectuează de diferite organe şi persoane; deşi trezeşte dubiiutilizarea termenului de urmărire penală în distingerea funcţieiexercitate de partea acuzării, problema de bază este corelarea acesteifuncţii procedurale realizate la faza de urmărire de către procuror şiorganele de urmărire penală (art. 253 al CPP), cu alte dispoziţii alecodului, în particular, cu art. 96 al CPP, care prevede, printrecircumstanţele care necesită a fi dovedite în procesul penal, şi acelecare atenuează răspunderea penală, art. 55 alin.4; art. 56 alin.2 al CPPşi art. 254 al CPP atestă necesitatea realizării urmăririi penale sub toateaspectele, complet şi obiectiv; menţiuni în parte similare celor din alin.l al art. 14 al CPP anterior. Această prerogativă persistă şi dirijeazăactivitatea organelor de urmărire, menţinându-se la ordinea zilei dilemaexercitării de către un singur subiect procedural (organul de urmărire),deşi atribuit la partea acuzării a ambelor funcţii procedurale: învinuireaşi apărarea.

Fără a ne aprofunda în discutarea acestei dileme, ţinem sărelevăm aspectul pozitiv al modalităţii legiuitorului de implementarea principiului contradictorialităţii la faza de urmărire pe calea extinderiiarealului de operare a controlului judiciar. Considerăm, că menţinereacalităţilor elucidate ale urmăririi penale este condiţionată de naturaprocesului de cunoaştere a unui fenomen, de necesitatea evitării risculuiinducerii în eroare, cu consecinţe nefaste în ce priveşte persoana şijustiţia în general.

În legislaţia României, Federaţiei Ruse (care are mai multetangenţe cu cea naţională) şi, desigur, cea internă, atribuţiileprocurorului pot fi grupate în două categorii mari: exercitareanemijlocită a activităţii de urmărire penală şi realizarea supravegheriiactivităţii de urmărire realizate de alte organe de cercetare în România,Federaţia Rusă şi Republica Moldova (art. 298 al CPP), iar conformart.6 pct. 37; art.51-52 ale CPP al RM şi art.124 al Constituţiei, cea de

67


a doua abilitate este denumită conducerea activităţii de urmărire penală.Apare problema delimitării şi descifrării termenilor de „conducere” şi„supraveghere” pentru a atesta necesitatea operării acestor modificăriîn legislaţia actuală.

În art.209 al CPP al României se explică: „În exercitarea atribuţieide supraveghere procurorii conduc şi controlează nemijlocit activitatea decercetare penala a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale”.Astfel conducerea nu reprezintă altceva, decât o formă a supravegherii.Procurorul exercită supravegherea de pe poziţia de conducător al urmăririi,cu drept de intervenţie şi de decizie asupra oricăror acte de urmărireefectuate de organele aflate sub supravegherea sa.

Pentru a rezolva această dilemă să recurgem la analiza termenilor„supraveghere”, „control”, „conducere”, oferită de dicţionarulexplicativ al limbii române. Astfel, termenul „supraveghere” înseamnăa păzi cu grijă, cu atenţie, cu autoritate, a avea sub control; „control”— analiză permanentă sau periodică a unei activităţi, a unei situaţiietc., pentru a urmări mersul ei şi pentru a lua măsuri de îmbunătăţire,supraveghere continuă; „conducere” — a îndruma un grup de oameni,o instituţie, o organizaţie etc., având întreaga răspundere pentru muncadin domeniul respectiv.

Din cele expuse rezultă, că termenii „supraveghere” şi „control”sunt sinonime, iar termenul de „conducere” rezumă un grad mai sporitde responsabilitate al persoanei, care conduce, faţă de realizareasupravegherii; respectiv, putem stabili corelaţia dintre întreg şi parteîntre aceşti termeni [5, pag.209, 221, 1046].

Credem, că reieşind anume din considerentul sporirii graduluide responsabilitate şi, deci, al răspunderii procurorului pentru activitateaexercitată de urmărire penală, condiţionată de lărgirea cercului deatribuţiuni ale acestuia la faza menţionată, a fost necesară utilizareaunui nou termen — „conducere” în CPP, Constituţie şi în Legea cuprivire la Procuratură, pentru a evita orice arbitrarii în interpretareacompetenţei procurorului la această etapă.

68


Referinţe bibliografice:1. Махов В., Пешков М. Уголовный процесс в США (досудебная

стадия). Стр. 133.2. Пешков М. Функции суда , прокурора и полиции при

производстве арестов и обысков в уголовном процессе США //Государство и право, № I/1998, стр. 94.

3. Нимеллер M. Уголовное судопроизводство И роль прокуратурыв Германии //Российская юстиция, № 10/1994, стр.24.

4. Амбасса Л. Обвинительная камера в уголовном процессеФранции //Российская юстиция. №7/ 1998, стр. 51.

5. Dicţionar Explicativ al limbii române. Bucureşti, UniversEnciclopedic, 1996, pag. 209, 221, 1046

69


ROLUL PROCURORULUI ÎN CADRULURMĂRIRII PENALE

Marcel BOŞCĂNEANU,Academia „Ştefan cel Mare” ,

master în drept

The main concern is to promote the democracy and create a stateable to function well, to defend the rights and freedoms of its citizens aswell as to guarantee the development of lawful social relations.

În conformitate cu dispoziţiile noului Cod de procedură penalăurmărirea penală reprezintă faza iniţială a procesului penal. Urmărireapenală constă în activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală,pe parcursul căreia se strâng şi se verifică probele cu privire la săvârşireainfracţiunii, se descoperă făptuitorul, stabilindu-se răspunderea acestuiaîn vederea trimiterii în judecată, şi se i-au măsuri, care să asigurebuna desfăşurare a procesului penal. [1, pag. 9]

În conformitate cu art.252 al noului CPP urmărirea are ca obiectcolectarea probelor necesare dovedirii existenţei infracţiunii,identificării făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazulsă se transmită cauza penală în judecată în condiţiile legii şi pentru ase stabili răspunderea acestuia.

Spre deosebire de judecată, fază, care s-a cristalizat în tiparerelativ clasice, în mare parte asemănătoare în toate reglementările,urmărirea penală are forme de realizare mult mai diferite, modul deînfăptuire a acestei părţi din procesul penal fiind destul de diferenţiatîn diferite legislaţii contemporane. [1, pag. 35]

Problema a fost invocată în doctrina juridică rusească de autoriiIu. Garmaiev [2, pag. 6-9] şi L. Golovko, care optează pentru menţinereacalităţilor evidenţiate ale urmăririi penale drept garanţie a realizăriiunei activităţi de urmărire eficiente şi calitative şi a evitării tragerii larăspundere penală a unor persoane nevinovate — una dintre sarcinile

70


de bază ale procesului penal. Autorii D. Ojindovski, I. Trunov [3, pag.75], drept soluţie a problemei invocate, propun abilitarea apărătoruluicu dreptul de a realiza cercetarea independentă a cauzei.

În conformitate cu alin.2 al art. 52, art. 253 ale CPP al RM nou(art. 201 al CPP al României) urmărirea penală este efectuată deprocuror şi de organele constituite în acest scop conform legii.Referirea legii în primul rând la procurori, ca organe care efectueazăurmărirea penală, nu are în vedere frecvenţa cauzelor date în competenţalor exclusivă, ci vocaţia pe care o au procurorii în privinţa efectuăriiurmăririi penale[4, pag. 35]. Comparativ cu legislaţia anterioară, Codulnou de procedură penală concretizează detaliat cercul cazurilor, în careprocurorul deţine competenţă exclusivă în exercitarea urmăririi penale(art.270 alin.1 pct. 1;2;3). Spre deosebire de CPP al României (art.209alin.3), ce distinge cercul cazuistic după natura, gravitatea infracţiuniişi calitatea persoanei; Codul nou al RM concretizează cercul cazuisticpreponderent după calitatea persoanei, natura şi gravitatea cauzei, faptce îl considerăm inadecvat, reieşind din esenţa statutului de procuror,calificarea şi profesionalismul acestuia, precum şi din necesitatearelevării unei competenţe exclusive, obligatorii ale procurorului înexercitarea urmăririi penale, luând în consideraţie interesele generaleale societăţii şi ale ordinii de drept.

Faţă de legislaţia anterioară, care prevederea dreptul procuroruluide a efectua cercetarea în ansamblul ei privind orice cauză (art.188 alin.5al CPP), noul CPP concretizează, pe lângă competenţa exclusă aprocurorului în exercitarea urmăririi penale, şi abilitatea acestuia de aefectua personal orice acţiune de urmărire penală, fără a evidenţiaposibilitatea preluării spre cercetare a întregii cauze. De aceea se relevăproblema posibilităţii exercitării de către procuror a urmăririi în alte cazuri,decât cele prevăzute de art.270 al CPP al RM (nou).

Conform art.270 alin.3 al CPP al RM nou (art.209 alin.4 al CPPal României) este competent să exercite urmărirea penală în cazurileprevăzute la alin.1 şi să efectueze conducerea activităţii de urmărirepenală procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa, căreia,potrivit legii, îi revine judecarea cauzei în prima instanţă, faptcondiţionat, în mare parte, de participarea acestuia la judecarea cauzei

71


şi reprezentarea eficientă şi calitativă a acuzării de stat. După cumafirmă autorul D. Ojindovski, această coordonare a atribuţiilor de lafaza de urmărire cu cele de la judecată va spori răspunderea procuroruluipentru cauza, pe care o va reprezenta în instanţă ca acuzator de stat,va economisi timp şi eforturi pentru pregătirea şi familiarizarea cumaterialele cauzei, va spori operativitatea, mobilitatea şi calitateaurmăririi penale [3, pag. 74] şi va contribui la o reprezentare maicalificată şi mai profesionistă a acuzării de stat în instanţă.

Totodată procurorul procuraturii ierarhic superioare poate săexercite urmărirea penală, dacă aceasta este necesar în interesulurmăririi penale, sau poate să dispună, prin ordonanţă motivată,exercitarea urmăririi penale de către procurorul de la o altă procuraturăde acelaşi nivel.

În situaţii de cauze complicate şi de mari proporţii procurorulierarhic superior celui de competenţă poate dispune, prin ordonanţămotivată, urmărirea penală de către un grup de procurori şi ofiţeri deurmărire penală, indicând procurorul, care va conduce acţiunile de urmărirepenală, fapt ce va spori operativitatea şi mobilitatea urmăririi penale.

Când legea prevede, că urmărirea penală se efectuează în modobligatoriu de către procuror, nu trebuie de înţeles, că urmărirea penalătrebuie efectuată în întregime doar de către procuror, existândposibilitatea ca, în asemenea cauze, organele de cercetare să efectuezeanumite acte, dar, în orice caz, marea majoritate a actelor, ce intră înconţinutul urmăririi penale, trebuie efectuată de procuror. În cazurilede urgenţă, chiar dacă este vorba de cauze care fac competenţa exclusivăa procurorului, organul de urmărire este obligat să efectueze actele deurmărire penală, care nu suferă amânare (art. 271 alin.5; art. 272 alCPP nou).

Conform art. 209 al CPP al României, în cazurile în careurmărirea penală este efectuată de procuror, ordonanţa prin care s-adispus arestarea preventivă (la ei procurorul, fiind magistrat, o poatedispune) şi rechizitoriul sunt supuse confirmării de prim-procurorulparchetului, iar când urmărirea este făcută de către acesta, confirmarease face de procurorul ierarhic superior. În doctrina juridică românăpersistă discuţii aprigi referitoare la raportarea acestei abilităţi a

72


procurorului ierarhic superior la atribuţia de supraveghere [5, pag. 128-129] sau la cea de control ierarhic [6, pag. 273], care rezultă dinprincipiile de organizare a procuraturii (Ministerul Public).

Într-o formulă de sinteză, procurorul conduce urmărirea penalăastfel încât aceasta să fie efectuată complet, temeinic şi operativ, actele deurmărire penală să fie efectuate potrivit dispoziţiilor legii şi să se ia toatemăsurile necesare prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni[7, pag. 70].

Fiind conducător al urmăririi penale, procurorul este abilitat cudreptul de intervenţie şi decizie asupra oricăror acte de urmărireefectuate de organele, care se află sub conducerea sa. Conducereaurmăririi trebuie să fie permanentă, completă, oportună, adică să sedesfăşoare din momentul începerii urmăririi penale şi până la finalizareaei, cuprinzând toate aspectele legalităţii şi temeiniciei[8, pag. 207],precum şi intervenind în termeni utili pentru a evita, pe cât este posibil,reflecţii grave şi nefaste asupra succesului realizării urmăririi penale.

Formele de conducere a activităţii de urmărire sunt diverse şidepind de obiectivul operaţional urmărit, dar şi de etapa de intervenţie.În doctrina juridică se atestă diverse modalităţi de clasificare, de gruparea acestor forme ale mecanismului general de exercitare a conduceriiurmăririi penale, care implică atât supravegherea (stricto sensu), cât şiimplicarea nemijlocită în exercitarea unor acte procedurale separate.

Reieşind din importanţa acestui domeniu de activitate, legiuitorula prevăzut controlul exercitării procedurii de primire şi înregistrarea sesizărilor privind infracţiunile din partea procurorului. Abilitateaaceasta a existat şi în perioada anterioară adoptării noului CPP (art.188pct. 1 al CPP anterior). Totuşi, spre deosebire de reglementareaprecedentă, care prevedea şi procedura de realizare a controlului celpuţin o dată pe lună, noua dispoziţie nu concretizează acest termen. Osituaţie similară se atestă şi în cazul noului CPP al Federaţiei Rusefaţă de cel anterior. Explicaţia acestei noi atitudini, prezentată de autorulrus I. Sinelişikov [9, pag. 9-10] este, că frecvenţa controlului va fireflectată într-un act de ordine internă al procuraturii. Credem că şilegiuitorul nostru a reieşit din aceleaşi considerente şi situaţia va fielucidată mai detaliat printr-un act (ordin sau instrucţiune a ProcuroruluiGeneral), ce va înlătura interpretarea diversificată a frecvenţei necesare

73


de realizare a controlului. Efectuând controlul, procurorul examineazătoate sursele necesare de informare privind comiterea sau pregătireacomiterii unor infracţiuni, apreciază plenitudinea înregistrăriisesizărilor, a legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate. [10, pag.93] De asemenea procurorul trebuie să asigure operativitatea verificăriidatelor şi a realizării acţiunilor procedurale, care nu suferă amânare[11,pag. 197] în legătură cu sesizările atestate. În caz de depistare a unorîncălcări procurorul va lua măsurile necesare.

O novaţie introdusă de noul CPP al RM este abilitatea exclusivăa procurorului de a porni urmărirea penală, manifestată atât prinpornirea din oficiu (în special cauzele din art. 276 alin.4 al CPP), cât şiprin confirmarea rezoluţiei (procesului verbal) organului de urmărirepenală de începere a urmăririi. O situaţie similară este atestată şi înnoul CPP al Federaţiei Ruse. Această modificare a trezit discuţii aprigiîn doctrina juridică, evidenţiindu-se atât argumentele „pro”, cât şi„contra” introducerii şi aplicării unui asemenea mecanism de pornirea urmăririi penale. Autorii, care s-au pronunţat contra unei asemeneaproceduri, şi-au argumentat poziţia prin următoarele: se producediminuarea autonomiei de voinţă a organului de urmărire penală, aputerii sale decizionale în lupta contra criminalităţii; influenţeazănegativ operativitatea, mobilitatea şi calitatea descoperirii şi cercetăriiinfracţiunilor[12, pag. 29]; lipseşte de necesitate introducerea uneiastfel de novaţii, reieşind din faptul, că şi anterior organul de urmărirepenală trebuia să anunţe imediat începerea cercetărilor pe infracţiuneadescoperită, iar procurorul putea anula ordonanţa ilegală de pornire aprocesului penal, exercitând controlul asupra acţiunilor şi actelororganelor de urmărire penală.

Concomitent cu confirmarea pornirii urmăririi penale procurorulfixează termenul de urmărire în cauza respectivă. Spre deosebire delegislaţia anterioară (art.116 al CPP precedent), care prevedea termenificşi de efectuare a acţiunilor de urmărire penală, noua reglementare,inspirându-se din alin.3 al art.5 al Convenţiei Europene pentru ApărareaDrepturilor şi Libertăţilor Fundamentale din 4 noiembrie 1950, apreconizat efectuarea urmăririi penale în termeni rezonabili. Termenulrezonabil de urmărire penală într-o cauză concretă se fixează de către

74


procuror prin rezoluţie, în funcţie de complexitatea cauzei şi decomportamentul participanţilor la proces (art.259 al CPP al RM). Deasemenea, procurorului îi revine abilitatea de a prelungi termenul deurmărire penală la demersul motivat al ofiţerului de urmărire penală.Astfel, de profesionalismul, calificarea şi responsabilitatea procuroruluiva depinde fixarea unui termen rezonabil pentru realizarea calitativăşi operativă a urmăririi penale, stoparea extinderii ei exagerate în timp,ceea ce poate prejudicia atingerea scopurilor justiţiei, cât şi violareadrepturilor subiecţilor procedurali[13, pag. 20-21] (persoanelorindividuale).

Un rol semnificativ revine procurorului şi la aplicarea,modificarea şi revocarea măsurilor preventive. Spre deosebire delegislaţia anterioară (similară, în parte, celei actuale a Federaţiei Ruse),care prevedea posibilitatea aplicării unor măsuri preventive (declaraţiascrisă de nepărăsire a localităţii, garanţia personală, garanţiaorganizaţiei obşteşti, supravegherea de către comandamentul unităţiimilitare etc.) nemijlocit de către persoana, care efectuează cercetareapenală, anchetatorul penal, de rând cu procurorul, noua reglementarea schimbat radical atribuţiile acestor subiecţi. Astfel, în conformitatecu art. 57 al CPP ofiţerul de urmărire penală doar propune alegerea,prelungirea, modificarea şi revocarea măsurilor preventive, iar (art.52 pct. 12) procurorul decide aplicarea, modificarea şi revocareamăsurilor preventive, cum ar fi obligarea de a nu părăsi localitatea sauobligaţia de a nu părăsi ţara, garanţia personală, garanţia uneiorganizaţii, transmiterea sub supraveghere a militarului, transmitereasub supraveghere a minorului, prin emiterea unei ordonanţe motivate,în care se indică infracţiunea, de care este bănuită sau învinuităpersoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective cu menţionareadatelor concrete, care au determinat luarea acestei măsuri preventive,explicându-i-se persoanei consecinţele încălcării măsurii preventiveaplicate. Desigur, această decizie o poate lua procurorul şi din oficiu.

În noul CPP al RM s-a menţinut abilitarea procurorului de aefectua controlul asupra legalităţii reţinerii persoanei. În decurs de6 ore de la întocmirea procesului-verbal de reţinere persoana, care l-aîntocmit, va prezenta procurorului o comunicare scrisă referitoare la

75


reţinere (art.167 alin.1 al CPP nou; art.104 alin.4 al CPP anterior).Procurorul este obligat să verifice şi să urmărească respectarea custricteţe de către organele de urmărire a procedurii şi temeiurilor dereţinere a persoanei. În caz de depistare a unor reţineri ilegale depersoane procurorul trebuie să ia măsuri urgente pentru eliberareapersoanei private ilegal de libertate şi prevenirea unor cazuri similarepe viitor[11, pag. 119].

Printre formele de realizare a activităţii de conducere a urmăririipenale, exercitate de ofiţerii de urmărire penală, un loc important îlocupă participarea procurorului la efectuarea oricărui act deurmărire penală, care se manifestă prin asistarea la efectuarea oricăreiacţiuni de urmărire penală sau prin efectuarea ei personal. Abilitareaprocurorului cu o aşa formă de intervenţie în activitatea de urmărirepenală este condiţionată de statutul lui de conducător activ al urmăririipenale, de sarcina care-i revine de a reprezenta, în viitor, învinuirea îninstanţă, care se va realiza cu succes doar prin asigurarea unei pregătiriminuţioase a materialelor cauzei, efectuarea unei cercetări complete,sub toate aspectele, şi obiective a cauzei penale[14, pag. 25]. Cu aceastăocazie procurorul are posibilitatea să dea sfaturi ofiţerului de urmărirepenală, să-l îndrume în direcţia efectuării cât mai eficiente, din punctde vedere tactic, a acţiunii procedurale, să asigure legalitatea şitemeinicia activităţii de urmărire penală[5, pag. 135]; să se familiarizezemai complet şi mai profund cu materialele cauzei, să cunoască maibine personalitatea făptuitorului, să preîntâmpine comiterea unor greşeliîn activitatea organului de urmărire penală, precum şi să depistezefactorii şi condiţiile criminogene, să ia măsuri eficiente în aceastădirecţie[14, pag. 72]. Asistând la realizarea unei acţiuni de urmărirepenală, procurorul nu schimbă ordinea procedurală stabilită de lege deefectuare a activităţii de urmărire.

O altă novaţie prevăzută de actuala reglementare este, căprocurorului i se oferă posibilitatea de a solicita participareajudecătorului de instrucţie la efectuarea unor acţiuni de urmărirepenală, posibilitate atestată şi în legislaţia Republicii Federative aGermaniei. Această prerogativă facilitează procesul de colectare şiprezentare a materialelor în instanţă, constituind o măsură eficientă de

76


fixare a datelor probante, o garanţie a aflării adevărului şi realizăriiunei justiţii eficiente şi echitabile. Drept exemplu pot servi: audiereade către judecătorul de instrucţie a unui martor, în cazul în care prezenţaacestuia la judecarea cauzei va fi imposibilă din motivul plecării luipeste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate, sau în situaţiamodalităţilor speciale de audiere a martorului şi de protecţie a lui(art.109-110 ale CPP al RM). Procesele-verbale ale acestor acţiuniprocedurale pot servi drept mijloace de probă, iar datele fixate poartăun caracter probant şi pot fi utilizate la judecarea cauzei în instanţă.

Pentru a asigura înfăptuirea urmăririi penale în mod obiectiv şicomplet, procurorul poate retrage motivat şi transmite dupăcompetenţă dosarul penal de la un organ de urmărire penală la altulşi de la o persoană care efectuează urmărirea penală la alta. Prinintermediul acestui mijloc juridic procurorul poate înlătura greşelilecomise la transmiterea cauzei după competenţă (atât teritorială, cât şimaterială). Temeiul aplicării unui astfel de mijloc juridic nu esteneapărat existenţa unei încălcări procedurale, acesta serveşte mai multca o măsură de prevenţie, care nu poartă caracter de sancţiuneprocedurală. El poate fi aplicat şi în caz de calificare insuficientă aofiţerului de urmărire penală, care se poate răsfrânge negativ asupraefectuării în mod complet a urmăririi penale, şi în cazurile, prevăzutede lege, de recuzare a ofiţerului de urmărire penală, când acesta încănu era la curent cu existenţa acestora[15, pag. 19].

Un alt mijloc juridic, care adesea este confundat cu cel menţionatanterior, constă în înlăturarea persoanei, care efectuează urmărireapenală, dacă aceasta a încălcat legea în procesul urmăririi penale(art. 52 pct. 20 al CPP). Deşi în ambele cazuri sarcinile urmăririi penalenu se pot realiza cu succes de către persoanele care o exercită, totuşi,motivele sau cauzele sunt diferite. Cel de-al doilea mijloc juridicreprezintă o sancţiune procedurală pentru încălcarea legii în procesulurmăririi penale[15, pag. 20]. Spre exemplu, încălcarea legiiprocedurale sau aplicarea incorectă a prevederilor legii materiale, carelezează drepturile persoanelor participante la proces, oferă procuroruluisuficiente temeiuri pentru a avea dubii în privinţa obiectivităţii şiimparţialităţii persoanei, care efectuează urmărirea penală. Chestiunea

77


referitoare la determinarea încălcări legii, care conduce la înlăturareapersoanei de la exercitarea urmăririi penale, o decide procurorulreieşind din circumstanţele concrete ale cauzei şi caracterul încălcării.Realizarea acestei opţiuni se implementează printr-o ordonanţămotivată, care constituie garanţia procedurală a independenţeiofiţerului de urmărire penală în exercitarea atribuţiilor, acesta fiind îndrept să cunoască cauzele înlăturării sale[15, pag. 21].

Procurorul, de asemenea, poate anula ordonanţele ilegale şineîntemeiate ale organului de urmărire penală şi ale procurorilorierarhic inferiori, adică a le infirma, fapt ce presupune desfiinţareaactului de urmărire[7, pag. 76]. Utilizarea acestui procedeu juridic esteposibilă atunci, când se impune desfiinţarea unor acte de dispoziţieilegale sau netemeinice luate de către organul de urmărire penală[16,pag. 138]. La anularea actelor ilegale sau netemeinice procurorul emiteo ordonanţă motivată, în care precizează motivele anulării şi, în caz denecesitate, dă indicaţii în vederea înlăturării greşelii comise, adresateofiţerului de urmărire penală.

Referinţe bibliografice:1. Volonciu N. Tratat de procedură penală, partea speciala, VII.

Bucureşti, Paideia, 1998, pag.9.2. Гармаев Ю. Всесторонность и полнота расследования //

Законность, № 9/ 2002 г., стр.6-9; Головко Л., Op.cit., стр. 53-54.3. Ожиндовский Д. Состязательность сторон в уголовном

процессе //Revista Naţională de Drept, № 4, 2001 г., стр.75;Трунов И. Расширение состязательности уголовного процессана стадии предварительного расследования в свете судебнойреформы //Российский судья, № 3, 2002 г., стр. 6.

4. Lichii B. Urmărirea penală. Chişinău, Garuda-art, 2000, pag.35.5. Mateuţ Gh. Procedura penală, Partea generală. Vol.1. Iaşi,

Chemarea, 1993.6. Tulbure A., Tatu A. Tratat de drept procesual penal. Bucureşti, All

Beck, 2001.7. Theodoru Gh. Drept procesual penal, Partea specială. Iaşi,

Cugetarea, 1998.

78


8. Жогин Н. Прокурорский надзор за предварительномрасследованием уголовных дел. Москва, Юридическаялитература, 1968 г.

9. Синельшиков Ю. Полномочия прокурора в досудебномпроизводстве по новому УПК //Законность, № 3, 2002г., стр.9-10.

10. Комментарий к уголовно-процессуальному КодексуРоссийской Федераций, под ред. Мозякова В. Москва, Екзамен,2002 г.

11. Жогин Н., Фаткуллин Ф. Возбуждение уголовного дела.Москва , Государственное издательство юридическойлитературы, 1961 г.

12. Овчинников Ю. Стадия возбуждения уголовного делануждается в совершенствовании //Законность, № 11, 2002 г.

13. Dolea I. Dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil //Legea şi viaţa Nr.1 /2000.

14. Скаредов Г. Участие прокурора в следственных действиях.Москва, Юридическая литература, 1987 г.

15. Селезнев М. Полномочия прокурора на стадиипредварительного расследования //Законность, № 3, 1997 г.

16. Mateuţ Gh. Procedura penală, Partea specială. Vol.1, Bucureşti,Lumina Lex, 1997.

79


MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE ÎN OAI:ASPECTE TEORETICO-PRACTICE

BRAGOI Vasile,lector al catedrei „Management în organele afacerilor interne”

a Academiei „Ştefan cel Mare”,master în drept

Tendinţele actuale de integrare în comunitatea europeană,programele de stat de dezvoltare a economiei naţionale şi de creşterea nivelului de trai a populaţiei formulează în faţa organelor de drept înansamblu şi a organelor de interne în special o serie de sarcini deînsemnătate majoră.

Asemeni altor sisteme sociale, şi în sistemul organelor de interneun număr mare de funcţionari posedă un nivel redus al responsabilităţiipentru sectorul de muncă încredinţat, stare a lucrurilor atestată şi denumeroasele adresări ale cetăţenilor. Această situaţie dicteazănecesitatea perfecţionării în continuare a managementului în acestsistem social specific.

Managementul eficient poate fi realizat numai cu ajutoruloamenilor, adică a adevăraţilor specialişti de înaltă calificare, deoarecenu oricare deţinător de acte, care confirmă obţinerea studiilorsuperioare, poate fi şi manager. Conducători ai unor colective umanepot fi doar persoanele cu adevărat profesioniste, care posedă o bogatăexperienţă de lucru, manifestă iniţiativă, au bine dezvoltat sentimentulcreaţiei şi tind în permanenţă să acumuleze tot ce este nou şi progresist,dar şi să implementeze asemenea idei în activitatea lor practică.

Birocratismul, formalismul în lucru, tendinţa de a se afişa, darnu şi de a munci cu adevărat — aceste trăsături, care au fost moştenite„genetic” de la sistemul administrativ de comandă, nu s-au şters dinconştiinţa funcţionarilor de poliţie implicaţi în munca cu resurseleumane, ci s-a transformat într-un fel de „neo-birocratism” şi „neo-

80


formalism”, care cu puteri noi dăunează activităţii organelor de interne, ştanţând cadre tot noi şi noi cu idei învechite.

Din aceste considerente perfecţionarea managementuluiresurselor umane în organele de interne trebuie să contribuie în ceamai mare măsură la îmbunătăţirea activităţii de menţinere a ordiniipublice, de combatere a criminalităţii, de consolidare a legalităţii, derespectare strictă a drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor,de creştere permanentă a nivelului de cultură juridică ale poliţiei noastreîn ansamblu.

Managerul în organele de interne, activând pe direcţia selectării,pregătirii şi repartizării resurselor umane, trebuie să facă dovada aptitudiniiclare de depistare în colectivele poliţieneşti a oamenilor, care îşi auorientată activitatea spre atingerea succesului întregului colectiv.

Care sunt criteriile de evidenţire a resurselor umane cuperspectivă de creştere managerială?

În primul rând, este necesar să se evidenţieze persoanele, careau bine dezvoltat spiritul independenţei şi preferă soluţionarea de sinestătătoare a sarcinilor fără a se consulta suplimentar, mai ales înprobleme de însemnătate minoră, cu colegii sau cu superiorii.

E greu de aşteptat succese în muncă de la un funcţionar, care estenumai un bun executor. În primul rând, ofiţerul de urmărire penală,lucrătorul operativ şi alţi funcţionari de poliţie se poate considera, că voravea o activitate de succes numai în cazul, în care ei au bine dezvoltatspiritul independenţei şi se pricep să caute şi să găsească de sine stătătorcăi pentru soluţionarea problemelor în orice situaţie de serviciu.

În al doilea rând, se va evidenţia sentimentul încrederii în colegi,în oameni, aptitudinile creative, iscusinţa de a se orienta bine în situaţiiincerte, priceperea de a găsi informaţia necesară, de a construi varianteale acţiunilor şi de a alege varianta optimă pentru a acţiona.

În al treilea rând, se vor evidenţia capacităţile organizatorice,adică priceperea de a organiza munca în colectiv astfel, încât să fiefolosite în randament maxim avantajele unor procedee şi să fieneutralizate neajunsurile lor.

În al patrulea rând, condiţiile moderne şi tendinţele de a ne orientala standardele europene în activitatea organelor de interne dictează

81


necesitatea creării unor condiţii propice manifestării aptitudinilorfiecărui funcţionar de poliţie în sfera activităţii sale de serviciu. Înaceasta şi constă cheia atingerii succesului comun al fiecăreisubdiviziuni de interne şi a Ministerului de Interne în întregime.

În al cincilea rând, ştiinţa managerială în sfera menţinerii ordiniipublice şi controlului social asupra criminalităţii are sarcina studieriiproblemei de acordare a ajutorului în alegerea, selectarea, pregătirea,perfecţionarea şi repartizarea resurselor umane în scopul realizării cusucces a scopurilor de serviciu. Apreciind rolul ştiinţei manageriale însoluţionarea problemei resurselor umane, e important să răspundem laîntrebările: cum să selectăm aceste resurse? Cum să le pregătim? Cumsă asigurăm ordinea publică într-un sector concret? Cum să ne includempersonal în procesul de selectare şi pregătire a resurselor umane înconformitate cu cerinţele actuale de acceptare şi implementare astandardelor europene?

Caracterul ştiinţific al răspunsurilor la aceste întrebări constăîn priceperea de a găsi noi posibilităţi de îndeplinire a obligaţiunilorde serviciu, de reexaminare a acestor obligaţiuni în corespundere cucerinţele actuale, care ne-ar permite să obţinem rezultate mai bunedecât în perioada precedentă, cu eforturi mai mici şi cheltuieli maireduse. Aici e necesar să menţionăm necesitatea optimizării activităţiide serviciu în domeniul resurselor umane.

Managementul resurselor umane de selectare şi pregătire afuncţionarilor de poliţie trebuie modificat în mod radical. În prezent enevoie de oameni, de personalităţi nu pur şi simplu competente,energice, dar şi care să fie lucrători apţi de a se implica activ şi de aorganiza acţiuni, care necesită îndrăzneală, priceperea de a găsi soluţiineordinare, originale, aplicabile atât în situaţii obişnuite, cât şiextremale. Aşa nu poate proceda oricine. Şi totuşi, întreaga istorie aOAI ne demonstrează practica larg răspândită, când oamenii se apreciauşi se mai apreciază în conformitate cu un singur criteriu convenabilsuperiorului: conştiinciozitate indiscutabilă. Dar anume aceastăatitudine a exclus formarea aptitudinilor creatoare, inovatoare faţă deobligaţiunile de serviciu, orientarea spre obţinerea de succese înactivitate şi îndeplinirea optimă a sarcinilor de serviciu.

82


O atenţie deosebită la selectarea şi pregătirea resurselor umanetrebuie să se acorde top-managerilor şi managerilor din veriga mijlocie,care în fine şi determină rezultatul activităţii colectivelor.

În condiţiile actuale poate să conducă cu succes un organ deinterne doar un manager, care este capabil să dirijeze activitateacolectivului încredinţat, bazându-se nu numai pe autoritatea postuluiocupat şi folosirea metodelor de constrângere şi de stimulare aactivităţii de serviciu. În posturile de conducere trebuie numiţi lideriadevăraţi, care nu înnăbuşă iniţiativa personală a subalternilor, care sepricep să conducă după sine colectivele cu forţa autorităţii reale şi acompetenţei, oameni de formaţiune nouă şi cu un mod de gândire nou.

Managerul modern nu trebuie să fie acumulator de informaţienegativă pentru compromiterea subalternilor săi sau a posibililorconcurenţi, care posedă capacităţi manageriale mai bune. El trebuiesă fie o personalitate, care înţelege şi simte necesităţile şi problemelecolectivului şi este gata în măsura cuvenită să le soluţioneze.

Managerul şi managementul poate fi eficient în condiţiile actualenumai dacă întruneşte următoarele capacităţi:

— iniţiativă personală;— priceperea de a soluţiona probleme noi;— gândire alternativă;— aptitudinea de a propune idei noi şi de a scoate la iveală

problemele;— atitudine critică faţă de activitatea personală;— tendinţa de perfecţionare permanentă a activităţii, soluţionarea

problemelor cu folosirea metodelor netradiţionale;— capacitatea de a munci în pofida presiunii colectivului, dar

în interesele lui;— activitate independentă;— aptitudine de a înţelege corect observaţiile critice şi de a

trage concluziile necesare, însuşirea şi selectarea elementelor noi etc.Generalizând cele spuse, putem trage concluzia , că

managementul resurselor umane în OAI este o activitate specifică,având în vedere specificul activităţii organelor de interne pe direcţia

83


realizării funcţiilor de bază, cum sunt menţinerea ordinii publice,controlul social asupra criminalităţii, cercetarea crimelor etc.

În această activitate poate fi implicată nu pur şi simplu oricepersoană, care a atins vârsta respectivă şi are studiile de profil, dar şicare corespunde unei serii de calităţi:

a) politico-juridice, care determină atitudinea pozitivă apersoanei faţă de politica statului în domeniul legislaţiei şi dorinţa dea participa la procesul realizării ei;

b) de serviciu, care presupun cunoaşterea legislaţiei, capacitateade a organiza activitatea personală şi a colectivului încredinţat,conştiinciozitatea;

c) etico-morale, în care număr putem include: exigenţa faţă deactivitatea proprie, modestia, manifestată inclusiv în viaţa personală,disciplina, politeţea;

d) psiho-fiziologice, care includ: direcţia gândirii, adâncimea şiintensitatea memoriei, gândirii, imaginaţiei, calităţile volitive,comunicabilitatea, aptitudinea de a înţelege gândurile celor care teînconjoară şi de a le transmite pe cele proprii, aptitudinea de a discutacu oamenii, starea sănătăţii, posibilitatea de a rezista în condiţiipsihologice şi fizice grele, aspectul exterior.

Aceste calităţi sunt obligaţi să le posede managerii de toatenivelurile, care sunt implicaţi în munca cu resursele umane. Fiindînzestraţi cu asemenea calităţi, ei se vor înscrie mai uşor în standardeleeuropene, care ţin de managementul resurselor umane în OAI.

84


CLASIFICAREA ATACURILOR CONTRAINSTALAŢIILOR SERVER WEB(Îndreptate către server-ele Web)

Rodica BULAI,lector al catedrei „Ştiinţe reale şi tehnologii informaţionale”

a Academiei „Ştefan cel Mare”,master în tehnologii informaţionale

Iurie BULAI,lector al catedrei „Procedură penală şi criminalistică”

a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI,master în drept

Web security vulnerabilities continually impact the risk of a web site.When any web security vulnerability is identified, performing the attackrequires using at least one of several application attack techniques. As abaseline, the class of attack is the method the Web Security ThreatClassification will use to explain and organize the threats to a web site.

Trăim într-o lume, unde tehnologiile informaţionale îşi lărgesctot mai mult sfera de implementare. Pentru mulţi lumea virtuală adevenit o a doua lume, ba chiar mai mult — fără ea nu-şi mai potînchipui existenţa şi activitatea de zi cu zi.

Activitatea coerentă şi continuă este concepută de cătreutilizatori ca un aspect în sine fără a conştientiza, că asigurarea buneifuncţionări a reţelelor reprezintă un proces minuţios şi anevois. Înarticolul dat ne-am propus să ne axăm pe tipurile de atacuri asupraserverelor Web, conducându-ne de ideea, că un utilizator avertizat esteun utilizator protejat. Sursa de inspiraţie este site-ul Web ApplicationSecurity Consortium [1], reprezentanţii căruia au elaborat o bază deanaliză, sinteză şi popularuzare a terminologiei standarde din domeniu.Respectiv, articolul este adresat atât utilizatorilor şi administratorilor

85


de servere Web, cât şi specialiştilor începători în domeniul asigurăriisecurităţii informaţionale, dat find faptul că lipsa unui standard determeni îi pot induce în eroare, iar înţelegerea eronată a unor aspectepoate conduce la cunoaşterea mai dificilă a altor aspecte, precum şitergiversarea perceperii tabloului general al domeniului.

Clasificarea atacurilor este prezentată după cum urmează:1. Autentificarea (Authentification) — atacuri îndreptate spre

eludarea sau folosirea punctelor slabe ale mecanismelor, care realizeazăautentificarea serverelor Web. Acest tip de pericol poate fi divizat înfelul următor:

a) alegerea (Brute Force) — încercarea de a ghici numeleutilizatorului, parola şi numărul de identificare a parolei. Problemaconstă în faptul, că înseşi utilizatorii aleg parole simple, fiindcă celecomplicate sunt incomode şi se uită uşor. Folosind acest aspect,persoana care doreşte să pătrundă neautorizat, utilizează un dicţionarelectronic şi încearcă toate combinaţiile de simboluri în calitate deparolă. Astfel, obţinând parola, poate obţine şi accesul liber în sistem;

b) autentificare insuficientă (Insufficient Authentification) —permite agresorului accesul la server fără o autentificare deplină. Pentrua nu utiliza autentificarea, unele resurse implicit sunt determinate de oadresă anumită, care nu este indicată în paginile principale pe server.Astfel, agresorul, chiar dacă nu cunoaşte adresele paginilor, oricumare acces la ele, iar URL-ul îl poate determina prin alegerea fişierelorşi directoriilor de tip /admin/, utilizând mesage despre greşeli, cataloguladreselor sau, pur şi simplu, prin citirea documentaţiei;

c) nesecurizarea restabilirii parolelor (Weak Password RecoveryValidation) — acest pericol se evidenţiază atunci, când utilizatorului, casă-şi amintească parola, i se cere să-şi fixeze o întrebare, răspunsul la careva constitui parola, întrebarea fiind aleasă uneori din lista propusă (deexemplu, locul naşterii). Pericolul constă în faptul că agresorul, în primulcaz, poate ghici sau eluda procesul de confirmare, iar în cazul al doilea —datele personale necesare pot fi obţinute de gidurile de reţea.

2.Autorizarea (Authorization) permite accesul la unele fişierenumai unor anumiţi utilizatori. Folosind diferite tehnici, agresorul îşipoate mări privilegiile sale obţinând acesul.

86


a) Presupunerea identificatorului sesiunii de lucru (Credential/Session Prediction) permite interceptarea sesiunii de lucru a altorutilizatori. Designul multor servere presupune autentificareautilizatorului pentru primul acces şi deschiderea sesiunii de lucru.Pentru aceasta utilizatorul introduce numele şi parola sa, iar odatăidentificat web-serverul îi atribuie un identificator unic sesiunii de lucrua acestuia. Astfel toate cererile ulterioare la server conţin identificatorulsesiunii de lucru a utilizatorului, ca dovadă că autentificarea a fostreuşită. Dacă agresorul poate presupune sau ghici identificatorulsesiunii altui utilizator, poate recurge la atac.

b) Autorizaţie insuficientă (Insufficient Authentification). Dacăutilizatorul a reuşit autentificarea, asta încă nu înseamnă, că el trebuiesă aibă acces la toate funcţiile şi conţinutul serverului. Procedura deautorizare determină care acţiuni pot fi efectuate de utilizator, serviciulsau aplicaţia. Un sistem de acces corect trebuie să asigure limitareaaccesului utilizatorului în conformitate cu normele de securitate.Accesul la resursele importante ale serverului trebuie să le aibă doaradministratorul.

c) Lipsa unui time-out pentru sesiunea de lucru (InsufficientSession Expiration). În caz că pentru identificatorul sesiunii nu existăun time-out sau valoarea sa este prea mare, răufăcătorul poate folosidatele vechi pentru autorizare, ceea ce va face să crească gradul devulnerabilitate a serverelor în faţa atacurilor de sustragere a datelorde identificare. Deoarece protocolul HTTP nu presupune controlulsesiunii, serverele-Web de obicei folosesc identificatorii sesiunii pentrudeterminarea ceririlor utilizatorului. Reieşind din cele spuse, e necesarsă se asigure confidenţialitatea fiecărui identificator pentru a preveniaccesul multiplu al utilizatorilor cu o singură înregistrare de evidenţă.În cazul când mai mulţi utilizatori concomitent au acces nelimitat launul şi acelaşi calculator, lipsa time-out-ului poate permite agresoruluisă vizioneze paginile vizitate de alţi utilizatori. În cazul în care funcţiade părăsire a sistemului doar redecţionează la pagina principală aserverului, dar nu finalizaeză sesiunea, agresorul obţine acces lapaginile serverului fără autentificare repetată.

87


d) Fixarea sesiunii (Session Fixation). Atacurile de acest gen,îndreptate pe fixarea sesiunii, se derulează în trei etape. De obicei,agresorul instalează pe serverul, pe care intenţionează să-l atace, aşanumita sesiune-tampon şi obţine identificatorul. La etapa a doua areloc fixarea sesiunii, când agresorul transmite valoarea identificatoruluisesiunii-tampon browser-ului utilizatorului şi fixează identificatorullui. Acest aspect se realizează prin modificarea datelor cookie cuajutorul XSS. Următoarea etapă este conectarea agresorului la sesiune,în prealabil el aşteaptând autentificarea utilizatorului pe server. Dupăintrarea utilizatorului pe site agresorul se conectează la server, folosindidentificatorul fixat şi obţine accesul la sesiunea utilizatorului.

3. Atacuri asupra clienţilor (Client-side Attacks). Acest punctconţine descrierea tipurilor de atacuri, victime ale cărora sunt clienţiiserverelor-Web. În timpul vizitării site-ului, între utilizatori şi serverse stabilesc aşa-numitele relaţii de încredere atât din punct de vederetehnologic, cât şi psihologic. Mai bine zis, utilizatorul consideră căsite-ul îi oferă un conţinut legal şi în deplină securitate. Agresorulexploatează anume această încredere, folosind diferite metode de ataca utilizatorilor site-ului.

a) Înlocuirea conţinutului (Content Spoofing). Unele pagini Websunt realizate cu ajutorul surselor dinamice ale codului HTML şiagresorul poate crea o pagină identică prin eronarea codului paginiioriginale. Astfel, utilizatorul nici nu bănuieşte, că introduce dateconfidenţiale pe o pagină Web, obţinută din pagina originală, prinmodificarea codului de către un răufăcător. Scopul agresorului este cautilizatorul să se redirecţioneze pe adresa special creată.

b) Executarea scenariilor între site-uri (Cross-site Scripting,XSS). Cross-site Scripting are mai multe părţi slabe, care îi permitagresorului să transmită serverului codul de executare, redirecţionatulterior browser-ului utilizatorului. Respectivul cod se execută în zonade securitate a serverului. Folosind privilegiile curente, codul obţineposibilitatea de a citi, modifica sau transmite date importante, accesibilecu ajutorul browser-ului. La acest tip de atac utilizatorului i se poatecompromite acount-ul (se fură cookie), browser-ul lui poate firedirecţionat spre alt server sau poate fi modificat conţinutul serverului.

88


În rezultatul atacului bine planificat, agresorul poate utiliza browser-ul victimei pentru vizionarea paginilor site-ului în numele victimei.Transmiterea codului în cazul respectiv se realizează prin intermediulURL, în titlurile cererilor-http (cookie, user-agent, refferer), prinvalorile câmpurilor viziunilor etc.

c) Descompunerea răspunsurilor HTTP (HTTP ResponseSplitting). Pentru exploatarea vulnerabilităţii de acest gen agresorultrebuie să transmită serverului o cerere formulată într-un anumit mod,răspunsul la care interpretează scopul atacului ca două răspunsuridiferite. Al doilea răspuns este controlat totalmente de agresor, fapt ceîi oferă posibilitatea falsificării răspunsului serverului. Posibilitateade realizare a atacului apare atunci, când serverul restituie dateleoferite de utilizator în titlurile răspunsului http. În cazul în care ataculreuşeşte, agresorul poate îndeplini următoarele acţiuni:

1. executarea scenariilor între site-uri;2. modificarea datelor serverului cashe intermediar;3. atacul inter-utilizator (un utilizator, o singură pagină,

înlocuirea temporară a paginii);4. interceptarea paginilor, care conţin datele utilizatorilor. În

cazul acesta agresorul obţine răspunsul serverului în locul utilizatorului.4. Executarea codului (Command Execution). Toate serverele

folosesc datele transmise de utilizator la prelucrarea cererilor. Acestedate se folosesc frecvent pentru compunerea comenzilor utilizate înscopul generării unui conţinut dinamic. Dacă în timpul elaborării nuse ţine cont de cerinţele de securitate, agresorul poate obţineposibilitatea modificării comenzilor executate.

a) Abundarea buferului (Buffer Overflow). La momentabundarea reprezintă unul din cele mai vulnerabile puncte ale asigurăriisecurităţii programelor, permite agresorului să modifice direcţia deexecutare a programului prin reînscrierea datelor în memoria sistemului.Abundarea apare atunci, când volumul de date depăşeşte volumulbuferului oferit pentru ele. Dacă buferul este supraîncărcat, se reînscriualte părţi ale memoriei, ceea ce conduce la apariţia erorilor. Dacăagresorul poate dirija procesul de supraîncărcare, aceasta poate conducela apariţia unor situaţii critice: refuzul de a deservi, deteriorarea

89


memoriei şi apariţia erorilor în programe. Situaţii mai grave sunt acelea,care permit modificarea direcţiei de executare a programului şirealizarea în contextul său a diferitelor acţiuni.

b) Atacurile asupra funcţiilor de formatare a string-urilor(FormatStringAttack) sunt orientate spre modificarea modului deexecutare a programului prin retranscrierea diferitelor regiuni alememoriei cu ajutorul funcţiilor de formatare a variabilelor de simbol.Vulnerabilitatea respectivă apare atunci, când datele utilzatorului sefolosesc în calitate de argument al funcţiilor de formatare a şirurilor,ca fprintf, printf, sprintf, setproctitle, syslog etc. Dacă agresorultransmite aplicaţiei un rând, care conţine simboluri de formatare (“%f”,“%p”, “%n” etc.), el poate realiza următoarele acţiuni:

— să execute un cod arbitrar de pe server;— să citească valori din stivă;— să genereze erori în program.c) LDAP Injection. Aplicaţia Web poate folosi datele oferite de

utilizator pentru crearea cererilor pe protocolul LDAP pentru generareapaginilor Web dinamice. Dacă informaţia obţinută de la client nu severifică corespunzător, agresorul poate obţine posibilitatea de amodifica interpelarea LDAP. În acest caz interpelarea agresorului seva executa cu acelaşi nivel de privilegii, cu care activează componentaaplicaţiei ce execută interpelarea. Dacă componenta respectivă aredreptul să citească sau să modifice datele în structura registrului,agresorul va obţine aceleaşi posibilităţi.

d) Executarea comenzilor SO (OS Commanding). Aceste atacurisunt direcţionate spre executarea comenzilor sistemului de operare peserverele Web prin metoda manipulării datelor introduse. Dacăinformaţia obţinută de la client nu este verifictă în modul corespunzător,agresorul obţine posibilitatea executării comenzilor SO. Ele se vorexecuta cu acelaşi nivel de privilegii, cu care activează componentaaplicaţiei ce execută cererile (serverul SGBD, serverul Web etc.).

e) SQL Injection. Aceste atacuri sunt îndreptate asupra serverelorWeb, care formează cereri SQL către servere SGBD în baza datelorintroduse de utilizator. Limbajul cererilor Structured Query Language(SQL) reprezintă un limbaj de programare specializat, care permite crearea

90


cererilor către serverele SGBD. Multe aplicaţii Web folosesc dateletransmise de utilizator pentru formarea unor pagini Web dinamice. Dacăinformaţia obţinută de la client nu se verifică în modul corespunzător,agresorul va obţine posibilitatea modificării cererii către serverul SQL,transmisă prin aplicaţie. Cererea se va executa cu acelaşi nivel de privilegiu,de care se bucură componenta aplicaţiei, ce execută cererea (serverulSGBD, serverul Web etc.). În rezultat agresorul va obţine controlul asupraserverului SGBD, inclusiv asupra sistemului de operare.

f) SSI Injection permite agresorului să transmită codul, care,ulterior, va fi executat pe serverul Web. Succesul acestor atacuri constăîn aceea, că de obicei nu se efectuează verificarea datelor transmise deutilizatori înainte ca ele să fie salvate de server. Înainte de generareapaginilor HTML serverul poate îndeplini scenarii, de exemplu, Server-site Includes (SSI). În unele cazuri codul paginii este generat pe bazadatelor introduse de utilizator. Dacă agresorul transmite serveruluioperatorii SSI, el poate obţine posibilitatea îndeplinirii comenzilorsistemului de operare.

Alte posibilităţi de atac apar atunci, când serverul Web utilizeazăîn câmpul URL numele fişierului scenariului, care nu este verificat. Înacest caz agresorul poate crea pe server un fişier şi să-l conecteze l-ascenariul în proces de realizare.

g) XPath Injection. Aceste tipuri de atacuri sunt îndreptate asupraserverelor, care crează cereri în limbajul Xpath în baza datelor introdusede utilizatori. Limbajul XPath 1.0 a fost elaborat pentru a lucra cuunele părţi ale documentului creat în limbajul XML. El poate fi folositca parte componentă a XSLT — transformarea documentelor XML,sau în calitate de executare a cererilor XQuery. Sintaxa Xpath esteasemănătoare limbajului SQL.

Dacă cererile Xpath se generează în timpul executării în bazainformaţiei introduse de utilizator, agresorul va obţine posibilitateamodificării cererii în scopul schimbării logicii de executare aprogramului.

5. Dezvăluirea informaţiei (Information Disclosure). Atacuriledin categoria respectivă vizează obţinerea unei informaţii suplimentaredespre aplicaţiile web. Folosind vulnerabilităţile de acest gen, agresorul

91


poate determina caracteristicile produselor de program: numărulversiunilor clientului şi serverului, precum şi noile modificări introduse.În alte cazuri informaţia, ce se scurge, poate conţine amplasareafişierelor temporare sau a copiilor de rezervă. În marea majoritate acazurilor serverele oferă acces excesiv la volumul de date, din caremotiv este necesară minimizarea volumului informaţiei de serviciu.Cu cât mai multă informaţie despre sistem va obţine agresorul, cu atâtmai uşor o va putea compromite.

a) Indexarea directoriilor (Directory Indexing). Prezentarea listeifişierelor într-un directoriu reprezintă activitatea normală a serveruluiweb, dacă pagina implicită (index.html/home.html/default.html)lipseşte. Când utilizatorul solicită pagina principală a site-ului, el, deobicei, indică numele domenului serverului fără a fixa numele vreunuifişier concret (httđ://www.example). Serverul studiază dosarul de bază,găseşte în el fişierul implicit şi, în baza lui, generează răspunsul. Dacăun astfel de fişier lipseşte, în calitate de răspuns se oferă lista fişierelorîn directoriul serverului. Această situaţie este analogică executăriicomenzii “ls” (Unix) sau “dir” (Windows) pe server şi formatăriirezultatelor în format HTML. În acest caz agresorul poate obţine accesla datele, la care accesul nu este liber.

Folosind procedura de indexare a directoriilor, se poate obţineacces la următoarele date:

— copiile de rezervă ( .bak, .old sau .orig);— fişierele temporare. Aceste fişiere trebuie lichidate în mod

automat de server, însă uneori ele rămân accesibile;— fişierele ascunse, numele cărora începe cu un simbol “.”;— lista utilizatorilor serverului. Foarte frecvent pentru fiecare

utilizator se creează o mapă cu nume, această operaţiune bazându-sepe numele deja existe în lista de evidenţă;

— numele fişierelor, care formează configuraţia (.conf, .cfgsau .config);

— conţinutul scenariilor de pe server sau a fişierelor executabileîn cazurile indicării incorecte a extensiei.

b) Identificarea aplicaţiei (Web Server/ApplicationFingerprinting). Determinarea versiunii aplicaţiilor este folosită de

92


agresor în scopul obţinerii informaţiei despre sistemele de operare folositede server şi client, servere Web şi browsere. De asemenea, acest atac poatefi orientat şi contra altor componente ale aplicaţiei web, de exemplu,serverul bazei de date sau tehnologiile de programare utilizate. Prezenţainformaţiei veridice şi detaliate cu privire la aplicaţiile utilizate este foarteimportantă pentru agresor, deoarece realizarea multor atacuri (de exemplu,supraîncărcarea buferului) este specifică fiecarei versiuni a sistemului deoperare sau a aplicaţiilor. De asemenea, prezenţa informaţiei detaliate cuprivire la infrastructură permite reducerea numărul de erori şi, de regula,„zarva” produsă de agresor.

c) Scurgerea de informaţii (Information Leakage). Acest tip devulnerabilităţi apare atunci, când serverul publică informaţii importante(de exemplu, comentariile autorilor de programe sau mesajele despreerori), iar toate aceste date pot fi folosite pentru a compromite sistemul.Informaţii importante (din punctul de vedere al agresorului) se potconţine din comentariile HTML sau, pur şi simplu, în formă deschisă.Există o multitudine de situaţii, în care se poate derula scurgerea deinformaţii. Acest fapt nu totdeauna se soldeaza cu apariţiavulnerabilităţii, dar oferă o condică excelentă de îndrumare pentru arealiza atacul. Scurgerea de informaţie poate conduce la apariţiadiferitelor pericole, acest lucru impunând minimizarea volumului deinformaţie accesibil utilizatorilor.

Analiza informaţiei accesibile îi permite agresorului sărecunoască şi să-şi imagineze structura directoriilor pe server, cererile-SQL folosite, denumirile proceselor şi programelor cheie ale serverului.Scurgerea de informaţie apare în cazurile în care în browser esteprezentă informaţia, care nu trebuie să existe în formă deschisăutilizatorului. Drept exemplu poate servi: parolele utilizatorului,numerele cartelelor de credit etc. Acest exemplu evidenţiază bine celetrei categorii de scurgere de iformaţie: comentariile autorilor, mesajeledespre erori şi prezenţa informaţiei confidenţiale.

d) Calea inversă spre directorii (Path Traversal). Acest tipde atacuri vizează obţinerea accesului la fişierele, directoriile şicomenzile, care se află în afara directoriului principal al serveruluiweb. Agresorul poate manipula parametrii URL în scopul obţinerii

93


accesului la fişiere, dar şi al executării comenzilor din sistemul defişiere a serverului web. În faţa acestui tip de atacuri este vulnerabilorice dispozitiv cu o interfaţă web. Multe servere web limitează accesulutilizatorului la o parte anumită a sistemului de fişiere, de obiceidenumit web document root sau CGI root. Aceste directorii conţinfişiere destinate utilizatorilor de programe necesare obţinerii accesuluila funcţiile aplicaţiilor web. Marea majoritate a atacatorilor, carefolosesc calea inversă, se bazează pe infiltrarea în câmpul URL asimbolurilor “../” pentru a modifica amplasarea resursei, ce urmează afi prelucrată de server. Dat fiind faptul că marea majoritate a serverelorweb filtrează această ordine, agresorul se poate folosi de codificărialternative pentru prezentarea simbolurilor de trecere prin dorectorii.Cele mai populare procedee cuprind folosirea codificărilor alternative,de exemplu, Unicode (“..%u2216” sau “..%c0%af”), folosireasimbolului (“..\”) în server-e Windows, a simbolurilor URLEncode(“%2e%2e%2f”) sau a codificării duble URLEncode (“..%255c”).

Chiar dacă serverul web limitează accesul la fişierele anumitordirectorii, această categorie de vulnerabilităţi poate apărea în scenariisau în programele CGI.

e) Presupunerea locaţiilor resurselor (Predictable ResourceLocation). Amplasarea previzibilă a resurselor permite agresorului săobţină accesul la datele ascunse sau la posibilităţile funcţionale. Prinmetoda „alegerii” agresorul poate obţine acces la conţinutul, care nueste destinat vizionărilor publice. Fişierele temporare, fişierele copiilorde rezervă, fişierele configuraţiilor sau exemplele standarde servesccel mai frecvent drept scop al acestor atacuri. În marea majoritate acazurilor procedura „alegerii” poate fi optimizată prin folosirea unuistandard al denumirilor fişierelor şi directoriilor serverului. Fişiereleobţinute de agresor pot conţine informaţie cu privire la designulaplicaţiei, informaţii din bazele de date, numele computerelor sauparolelor, căile către directorii. Fîşierele ascunse pot conţinevulnerabilităţi, care lipsesc în aplicaţiile de bază.

6. Atacurile logice (Logical Attacks). Atacurile din categoriarespectivă sunt orientate spre exploatarea funcţiilor aplicaţiei sau alogicii de funcţionare. Logica aplicaţiei reprezintă un proces aşteptat

94


de funcţionare a programului de executare a anumitor acţiuni. În calitatede exemplu poate servi restabilirea parolelor, înregistrarea listelor deevidenţă, vânzările la licitaţii, tranzacţiile în sistemul de comerţelectronic. Aplicaţia poate cere utilizatorului executarea corectă acâteva acţiuni succesive pentru îndeplinirea unei sarcini anumite.Agresorul poate eluda sau folosi aceste mecanisme în scopuri personale.

a) Abuz de fucţionalitate (Abuse of Functionality). Atacurilede acest tip vizează folosirea funcţiilor aplicaţiilor web în scopuleludării/ocolirii mecanismelor de diversificare a accesului. Unelemecanisme ale aplicaţiilor web, inclusiv şi funcţiile de securitate, potfi folosite în aceste scopuri.

Prezenţa vulnerabilităţii în unul dintre componentele, chiar fieel şi secundar, a aplicaţiei poate conduce la compromiterea întregiiaplicaţii. Nivelul de pericol şi posibilităţile probabile ale agresoruluiîn caz de atac depind în mare masură de aplicaţia concretă. Folosireacu rea intenţie a posibilităţilor funcţionale se foloseşte de cele maimulte ori în ansamblu cu alte tipuri de atacuri, cum ar fi calea inversăspre directorii etc.

b) Refuz de deservire (Denial of Service). Această categoriede atacuri vizează destabilizarea accesului la serverele web. De obicei,aceste atacuri uirmăresc refuzurile în deservire, realizate la nivel dereţea sau la nivel de aplicaţie. Folosind funcţiile aplicaţiei web,agresorul poate epuiza resursele critice ale sistemului sau să aplicevulnerabilitatea, care va conduce la stoparea funcţionării sistemului.De obicei atacurile DoS vizează epuizarea resurselor critice de genul:capacităţi de calcul, memoria operativă, spaţiul de pe disc saucapacitatea de transmitere a canalelor de legătură. Dacă unele dintreresurse vor atinge capacitatea maximă, aplicaţia nu va mai fi accesibilă.Atacurile acestea pot viza şi oricare dintre componentele aplicaţieiweb, de genul serverului SGBD, serverullui de autentificare etc.

c) Insuficienţă de anti-automatizare (Insufficient Anti-automatization). Acest fenomen apare în cazurile în care serverulpermite executarea automată a unor operaţiuni, care ar trebui executatemanual. Pentru unele funcţii ale aplicaţiei e necesară protecţia contraatacurilor automatizate. Programele automatizate pot varia de la unii

95


roboţi inofensivi a sistemelor de căutare până la sisteme automatizatede căutare a vulnerabilităţilor şi a înregistrărilor de evidenţă. Aceştiroboţi pot genera până la o mie de cereri pe minut, fapt care poateconduce la căderea prodictivităţii întregii aplicaţii. Anti-automatizarease realizează prin limitarea posibilităţilor utilitarelor de acest tip.

d) Validarea insuficientă a procesului (Insufficient ProcessValidation). Vulnerabilităţile din clasa respectivă apar atunci cândserverul nu verifică pe deplin ordinea de executare a opreaţiuniloraplicaţiei. Dacă starea sesiunii utilizatorului şi a aplicaţiei nu esteverificată pe deplin, aplicaţia poate fi vulnerabilă în faţa acţiuniloratacatorilor. În procesul accesului la unele funcţii ale aplicaţiei seaşteaptă ca utilizatorul să execute acţiunile într-o ordine anumită. Dacăunele acţiuni sunt realizate incorect sau într-o ordine incorectă, atuncise generează o eroare, care conduce la dereglarea integrităţii înterguluisistem. Drept exemple de acest tip servesc transferurile, restabilireaparolelor, confirmarea procurărilor, crearea unei inscripţii de controla notei de evidenţă etc. În marea majoritate a cazurilor aceste procesesunt compuse dintr-o succesiune de acţiuni, care se execută într-o ordinestrictă. Pentru asigurarea activităţii corecte a acestor funcţii aplicaţiaweb trebuie să urmărească starea sesiunii utilizatorului precum şicorespunderea ei operaţiunilor care se derulează. În marea majoritatea cazurilor aceasta se efectuează prin memorizarea stării sesiunii încookie sau într-un câmp ascuns al formularului HTML. Deoarece aceştiindici pot fi modificaţi de utilizator, trebuie în mod obligator să severifice valoarea lor pe server. Dacă aceasta nu are loc, agresorul capătăposibilitatea să omită succesiunea acţiunilor şi, ca rezultat, logicaaplicaţiei.

În concluzie, ţinem să menţionăm, că apariţia clasificăriiatacurilor constitue un pas înainte, deoarece un sistem de cunoştinţebine structurat poate asigura ulterior elaborarea unor noi metode şitehnici de securitate, precum şi respectarea cerinţelor de securitate aserverelor Web, şi anume:

— accesul la server să se facă întotdeauna printr-o autentificaredeplină;

96


— acţiunile ce pot fi efectuate de utilizatori şi aplicaţiileutilizatorilor să fie bine autorizate;

— sesiunile de lucru să fie fixate printr-un time-out cu valorirezonabile;

— verificarea identificatorului sesiunii de lucru la fiecare cereresau acces la server;

— filtrarea tuturor datelor externe, care intra şi ies din aplicaţie;— fiecărei cereri să-i fie adăugat un parametru unic, care va fi

ulterior verfificat de server;— folosirea unui control suplimentar al sursei, care a generat

cererea etc.

Surse bibliografice:1. http://www.webappsec.org/projects/threat/2. http://www.sanctuminc.com/pdf/WhitePaper_CSS_Explained.pdf3. http://www.spidynamics.com/whitepapers/SPIcross-

sitescripting.pdf4. http://www.sanctuminc.com/pdf/whitepaper_httpresponse.pdf5. Ghidul Securitatii PHP: Procesarea formurilor//http:// http://

phpsec.org/articles/6. Cross-Site Request Forgery – много шума из-за ничего// http://

www.securitylab.ru/contest/

http://www.webappsec.org/projects/threat/

http://www.sanctuminc.com/pdf/WhitePaper_CSS_Explained.pdf

http://www.spidynamics.com/whitepapers/SPIcross

http://www.sanctuminc.com/pdf/whitepaper_httpresponse.pdf

http://www.securitylab.ru/contest/

97


ASIGURAREA DREPTURILOR PĂRŢILORLA ETAPA COLECTĂRII ŞI ACUMULĂRII PROBELOR

Corneliu BURBULEA,lector al catedrei „Procedură penală şi criminalistică”

a Academiei „Ştefan cel Mare”,doctorand

The juridical regulation problems of the probation process are themost actual, because the errors that are met in the practice of justiceapplication, as a rule are linked with the shortcomings, which are admittedin the given process – by incorrect determination of the probation object,by infringing the procedure order of accumulation and gathering collectionof proofs, at examination and appreciation of proofs, insufficiency of proofmaterials.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, în art. 17,arată valoarea de principiu a obligaţiei statului de a asigura, pe totparcursul procesului penal, dreptul la apărare al părţilor (bănuitului,învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmenteresponsabile) de a fi asistate sau, după caz, reprezentate de un apărătorales sau, în caz de necesitate, numit din oficiu şi remunerat de la bugetulde stat.

Formularea acestui principiu în CPP al RM ca “asigurare adreptului la apărare” diferă după conţinut de sintagma “asigurareadreptului de apărare”. Această formulare, însă, nu reduce totalitateaformelor de exercitare a dreptului de apărare doar la prezenţa unuiavocat. Alin. (2) al art. 17 al CPP al RM prescrie obligaţia organuluide urmărire penală şi a instanţei de judecată de a asigura participanţilorla procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procedurale încondiţiile prevăzute de legea procedurală. Formularea menţionată esteuna legală şi include toate prerogativele, facultăţile şi posibilităţileexercitării apărării persoanei. Având în vedere importanţa fundamentală

98


a dreptului de apărare, Constituţia Republicii Moldova, în art. 26,consacră garanţia dreptului la apărare.

Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şiîn Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel,lit. с) din pct. 3) al art. 6 al acestui act internaţional stipulează, că oricepersoană acuzată de o infracţiune are dreptul să se apere singură sausă fie asistată de un apărător ales de ea, iar dacă nu dispune de mijloacelenecesare achitării serviciilor lui, să poată fi asigurată în mod gratuit cuun avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer. HotărâreaPlenului Curţii Supreme de Justiţie din 9.XI.1998 nr. 30 “Cu privire lapractica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare înprocedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului”, în pct. 6),stabileşte cazurile, în care interesele justiţiei cer prezenţa avocatului:

— în caz de complexitate sporită a cauzei;— în funcţie de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului

de a se apăra singur — urmează să fie luate în consideraţie capacităţile,cunoştinţele şi priceperea fiecărei persoane în parte;

— în funcţie de importanţa şi pericolul faptei, de comitere acăreia este bănuită sau învinuită persoana.

Principiul asigurării dreptului la apărare, de asemenea, obligăorganul de urmărire penală şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului,inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unuiapărător ales de el sau numit din oficiu, independent de aceste organe(pct. 14) din alin. (2) al art. 57).

Noţiunea de probe, semnele, care caracterizează conţinutul şiforma lor, interacţionează cu noţiunile, ce se referă la condiţiile şiordinea colectării, verificării şi aprecierii probelor. Obiectele mediuluiambiant cu modificările din ele, provocate de săvârşirea fapteiprejudiciabile (cu „urmele infracţiunii”), încă nu sunt probe judiciare– ele prezintă doar premisa lor gnoseologică. Ca să devină probe încauza penală, ele trebuie să fie descoperite, fixate, recunoscute şi înmodul cuvenit autentificate ca subiecte ale probaţiunii: de instanţa dejudecată, de procuror, de ofiţerul de urmărire penală. Recunoaşterea şiautentificarea datelor faptice se realizează în ordinea reglementată denormele dreptului procedural penal.

99


Din punct de vedere structural munca cu probele reprezintăprocesul probaţiunii – activitatea reglementată de lege, care constă îninvocarea de probe şi propunerea de probe, admiterea şi administrarealor în scopul constatării circumstanţelor cu importanţă pentru cauză(art. 99 al CPP al RM.)

Probaţiunea se realizează la toate etapele procesului penal — începela etapa pornirii urmăririi penale şi durează până la etapele menite să asigureverificarea sentinţelor şi altor hotărâri judiciare definitive.

Problemele reglementării judiciare a procesului probaţiunii suntcele mai actuale, deoarece greşelile, care se mai comit în practicaaplicării justiţiei, ţin, de regulă, de neajunsurile comise pe parcursulacestui proces – prin determinarea incorectă a obiectului probaţiunii,prin încălcarea ordinii procesuale de acumulare şi colectare a probelor,de examinare şi apreciere a lor, prin insuficienţa materialului probatoriu.Această problemă este foarte actuală, deoarece probele, obţinute deun subiect necuvenit sau în rezultatul unor acţiuni, neprevăzute denormele procedurale, trebuie declarate inadmisibile (alin. 1, p. 10 alart. 94 al CPP al RM.).

Literatura de specialitate acceptă, ca procesul probaţiunii să fieîmpărţit pe etape sau elemente. Autorii monografiei „Teoria probaţiuniiîn procesul penal sovietic” au formulat opinia, că împărţirea pe etapepresupune discordanţa lor în timp. Schimbul unei etape cu alta conducela modificarea sarcinilor şi formelor probaţiunii, determinate de etapaprocesului, la care se realizează ea. Dar în literatura procedurală şicriminalistică se foloseşte şi un termen şi altul, uneori concomitent,unul dintre ele ei fiind luat în paranteze. Şi, deoarece procesulprobaţiunii este un proces unitar şi continuu, mai corectă ni se paresepararea ei pe elemente.

Cel mai des utilizată în teoria procesului penal este separareaprobaţiunii în trei elemente: colectarea, verificarea şi apreciereaprobelor în scopul stabilirii circumstanţelor de importanţă pentrusoluţionarea legitimă, argumentată şi justă a cauzei. Din acesteconsiderente legiuitorul, în art. 99 al CPP, arată, că probaţiunea constăîn colectarea, verificarea şi aprecierea probelor în scopul stabiliriicircumstanţelor, supuse probaţiunii în cauzele penale.

100


Colectarea probelor, conţinutul căreia constă în descoperirea şifixarea lor procedurală, este primul element, prevăzut de lege în muncacu probele. Legiuitorul, în art. 100 al CPP, a evidenţiat următoarelemoduri de colectare a probelor:

– colectarea probelor de către: ofiţerul de urmărire penală, deprocuror şi de instanţa de judecată prin acţiuni de urmărire penală şialte acţiuni procedurale;

– colectarea şi prezentarea documentelor scrise şi a obiectelorde către: bănuit, învinuit, partea vătămată, partea civilă, parteacivilmente responsabilă şi de reprezentaţii acestora;

– solicitarea şi prezentarea obiectelor, documentelor şi ainformaţiilor necesare acordării asistenţei juridice de către apărător.

În legătură cu reformarea legislaţiei procesual-penale aRepublicii Moldova în scopul creării unui proces judiciar competitiv,de mare însemnătate devine problema referitoare la subiecţiiprobaţiunii, care se împart, de obicei, în două grupuri: primul —organele şi persoanele, ce înfăptuiesc procedura pe cauză, şi al doilea— persoanele, care au pe cauza dată interes personal sau reprezentativ.

Colectarea probelor de către subiecţii împuterniciţi ai procesuluipenal, din care fac parte ofiţerul de urmărire penală, procurorul şiinstanţa de judecată (alin. 1 al art. 100 al CPP), poate fi înfăptuitădoar prin procedeele probatorii prevăzute de legea procesual-penală.

La a doua categorie a subiecţilor probaţiunii se referăparticipanţii părţilor la proces – ai bănuitului, învinuitului, ai părţiivătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţiiacestora, care în conformitate cu alin. 3 art. 100 al CPP sunt în dreptsă prezinte informaţii orale şi scrise, obiecte şi documente, care pot fiutilizate ca mijloace de probă. Obiectul sau documentul prezentat deei va deveni probă doar cu condiţia, că cererea cu privire la anexarealor la dosar va avea avizul ofiţerului de urmărire penală, procuroruluisau al instanţei de judecată.

Astfel, participanţii procedurii judiciare colectează nu probe,ci doar obiecte şi documente, pe care le vor prezenta ofiţerului deurmărire penală, procurorului sau instanţei de judecată, iar aceştia vorsoluţiona problema anexării lor la materialele dosarului penal şi ele

101


vor obţine statut de probe. Până la soluţionarea volitivă de cătrepersoanele împuternicite documentele scrise şi obiectele nu au caracterprocedural.

Însă analizând normele legii, care determină statutul proceduralal bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmenteresponsabile şi a reprezentanţilor acestora, se poate observa, că nueste vorba de prezentarea de către părţile acuzării şi apărării adocumentelor scrise şi a obiectelor, stipulate în aliniatul 3 al art. 100al CPP, ci de „mijloace de probă” (art. 60, 62, 64, 66, 68, 74 ale CPP.)Rămâne, totuşi, neclar, ce au dreptul să facă participanţii la proces, carenu sunt înzestraţi cu împuterniciri autorizate – să prezinte mijloace deprobă sau doar să colecteze şi să prezinte documente scrise şi obiecte.Cititorul poate avea impresia, că probele pot fi prezentate de participanţiila proces din propria lor iniţiativă. Evident, nu e tocmai aşa.

După cum a remarcat corect profesorul V.M. Bâkov atunci, cânda analiza situaţia judiciară a bănuitului, „în articolele 74, 83, 84 aleCPP al Federaţiei Ruse observăm nu doar simple erori terminologiceşi incorectitudine la formularea normelor; în acest caz avem de-a facecu neînţelegerea şi ignorarea de către legiuitor a tezelor teoriei probelorîn procesul penal. S-ar părea, că în normele CPP este vorba despreacelaşi lucru — despre probe. Dar mai trebuie să ştim, că persoanacompetentă — ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau instanţa dejudecată trebuie să inspecteze, să cerceteze şi să aprecieze acestedocumente scrise şi prezentate, şi doar după aceasta să le recunoascăca probe şi, în calitatea acestea din urmă, să le anexeze la materialelecauzei penale. Până la recunoaşterea lor ca atare orice date, documenteşi obiecte nu au statut de probe” [1, pag.44].

O opinie asemănătoare a enunţat şi C.A. Şeifer, care consideră,că a-i recunoaşte obiectului prezentat calitatea de probă şi a-l anexa ladosar, adică a-l include în sistemul de probe deja colectate, esteprerogativa exclusivă a organului de urmărire penală, a procuroruluişi a instanţei de judecată. Adoptarea hotărârii de anexare a obiectuluisau a documentului la dosar este în esenţă actul de fixare a probelor,momentul final al colectării (formării) probelor. Atât timp cât oasemenea decizie nu există, probele nu există nici ele, „nu sunt

102


colectate”, nu sunt formate (alcătuite, întocmite) [2, pag.45].Probele, obţinerea cărora este rezultatul acţiunilor urmării penale

(judiciare) de colectare şi verificare a lor, nu pot fi prezentate departicipanţii la proces. Competenţă exclusivă de executare a acţiunilorde urmărire penală (judiciare) posedă doar organul, care realizeazăprocedura pe cauză la etapa respectivă. Prin prezentarea probelorlegiuitorul înţelege prezentarea informaţiilor referitoare la descoperirealocului săvârşirii crimei, urme şi alte obiecte materiale, ce nu pot fiaduse ofiţerului de urmărire penală (în instanţă de judecată) desprepersoane, căror, posibil, le sunt cunoscute circumstanţele cauzei şiexistenţa probelor etc. Informaţiile de acest gen sunt fixate în procesulverbal ca cereri sau demersuri.

Tot de această categorie de subiecţi ai probaţiunii aparţine şiapărătorul, care, de asemenea, nu are împuterniciri autorizate deordonanţă în procesul penal. Dar, se pare, în scopul consolidăriielementelor competitive legiuitorul a extins drepturile apărătorului,acordându-i posibilitatea de a participa, tangenţial, la administrareaprobelor, şi indicând modurile acestei participări (alin.2 al art. 100 alCPP): să solicite şi să prezinte obiecte, documente şi informaţii necesareacordării asistenţei juridice, inclusiv să întreţină convorbiri cu persoanefizice, dacă acestea sunt de acord să fie audiate în modul stabilit delege; să solicite certificate, caracteristici şi alte documente de la diverseorgane şi instituţii, care pot să le elibereze în modul stabilit; în interesulasistenţei juridice, să solicite, cu consimţământul persoanei apărate,opinia specialistului pentru explicarea chestiunilor, care necesităcunoştinţe speciale.

Tentativele de introducere a principiului competitivităţii laetapele urmăririi penale ale procesului penal pot fi înţelese, dar subaspectul clasic acest principiu poate fi considerat ca înfăptuit doar cucondiţia egalităţii în drepturi a părţilor acuzării şi apărării, inclusiv laredactarea probelor. Dar ideea cercetării paralele, ca condiţie obligatoriea competitivităţii clasice, după mai multe discuţii, în conceptul nouluiCPP nu a fost introdusă. Cercetarea prealabilă continuă să aibă caracterinvestigativ-operativ cu consolidarea împuternicirilor de control şisoluţionare de către instanţa de judecată. După cum remarcă just

103


proceduristul rus Iu. K. Orlov, este imposibil să cazi de acord cupropunerea de a oferi apărării dreptul de realizare a acţiunilor deurmărire penală. Aceasta ar însemna înfrângerea totală a întreguluiproces penal, schimbarea lui cu un altul, străin nouă şi puţin folositor.În practică asta ar însemna deschiderea căii libere abuzurilor şifalsificărilor [3, pag. 73-74].

Împuternicirea apărătorului cu dreptul „de colectare a probelor”a provocat în legislaţia procesual-penală rusă o reacţie neordinară dinpartea savanţilor procedurişti. Devine oare, în rezultat, apărătorulsubiect cu drepturi egale, care este în drept să colecteze probe?Răspunzând la această întrebare, A.V.Pobedkin, analizând normelerespective ale CPP al RSFSR şi ale CPP al Federaţiei Ruse, conchide,că „colectarea probelor de către apărător în prezent este activitateprocedurală, care trebuie să posede efect juridic de sine stătător.” [4,pag. 59] Ţinând cont de art. 68 al CPP al Republicii Moldova, careprevede dreptul apărătorului de a colecta şi a prezenta documente şialte mijloace de probă, art. 100 al CPP al RM adevereşte, că efectulacestui drept este obţinerea probelor, chiar dacă legiuitorul şi avea învedere cu totul altceva.

Punctul 5 al alin. 1 al art. 68 al CPP al RM stabileşte, că apărătorulcolectează şi prezintă documente şi alte mijloace de probă, necesareacordării asistenţei juridice, în ordinea prevăzută de art. 100 al CPP,dar ordinea acestui gen de activitate în articolul dat nu se conţine.

În legătură cu aceasta proceduristul rus A.V.Pobedkin scrie:deoarece „CPP nu conţine norme, care ar obliga apărătorul să prezinteprobele colectate organelor competente de stat, urmările neglijenţei(sau ale poziţiei conştiente) ale legiuitorului devin imprevizibile. Astfel,de exemplu , nu se exclude formarea de către apărător „a dosarelorpenale paralele”, prezentarea lor direct în instanţa de judecată;înaintarea cererilor în instanţa de judecată cu privirea la includereadatelor neprezentate de către organele de stat competente în concluziade învinuire etc. Totodată, probe de această natură a priori sunt admise,deoarece procedura obţinerii lor de către apărător practic nu esteprevăzută, ceea ce semnifică, că nici nu poate fi încălcată” [5].

Cu o asemenea opinie este greu să cazi de acord. Într-adevăr,

104


ordinea de colectare a probelor de către apărător, în art. 100 al CPP, nueste prevăzută. Şi ea nici nu poate fi, deoarece nu e greu să observi, căîn alin. 1 al art. al 100 al CPP apărătorul, ca subiect de colectare aprobelor, nu este numit, din care motiv el este lipsit de posibilitatea dea da informaţiei obţinute forma procedurală de probă. În plus, „a obligaapărătorul să prezente” materialele colectate echivalează cu a lezadrepturile lui, a încălca principiul competitivităţii părţilor, unde părţileacuzării şi apărării sunt egale în faţa instanţei de judecată (alin. 5 alart. 24 al CPP).

Unii jurişti consideră şi ei, că „ar trebui recunoscut dreptulapărătorului de a colecta probe”, ceea ce ar constitui „un pas importantîn reforma procedurii penale, depăşirea viziunii privind materialeleacumulate de apărător ca materiale de calitate procedurală mult maijoase, „denaturate” în favoarea clientului”. Actualmente acest drepteste fixat în CPP al Federaţiei Ruse.

Savantul A.A. Davletov, criticând pe drept această opinie,subliniază faptul, că în realitate „CPP al FR nu a investit apărătorul cudreptul de a colecta de sine stătător probe”, „nu l-a transformat în partea procesului competitiv în faza de urmărire penală a procesului penalîn vigoare”, deoarece „a declara dreptul şi a garanta realizarea lui nicipe departe nu este unul şi acelaşi lucru” [6, pag. 50-51]. Apărătorul„poate doar contribui” la opera organelor de urmărire penală decolectare a probelor, deoarece legiuitorul doar „a declarat dreptulapărătorului de a colecta probe”, dar în realitate „acest drept nu esteasigurat”. Din confruntarea drepturilor apărătorului de a prezentadocumente şi alte mijloace de probă, expuse art. 68 al CPP, cu noţiunea„Probe”, dată în art. 93 al CPP, urmează să conchidem, că documentele,obiectele obţinute de apărător nu corespund calităţii obligatorii deadmisibilitate a probelor, deoarece ele nu pot fi obţinute în ordineaprocedurală fixată. În alin. 2 al art. 93 al CPP sunt formulate clar şiunivoc şapte tipuri de mijloace de probă. În acest număr nu figureazănici audierea persoanelor, nici obiecte, documente şi alte date, colectatede apărător în ordinea prevăzută de art. 100 al CPP. În consecinţă, nu eclar statutul juridic al datelor obţinute de apărător şi modul, cum pot fi eleintroduse în cauza penală. Aceste chestiuni nu sunt reglementate de

105


lege, deşi practica aplicării dreptului cere răspunsuri clare.Unicele mijloace probatorii, prezentate de apărător, care pot fi

imediat anexate la cauza penală în calitate de probe, sunt certificatele,caracteristicile şi alte documente, care în conformitate cu art.157„Documente” al CPP, posedă forma procedurală legitimă. Însă şi elepot fi supuse verificării veridicităţii de persoana cu funcţii derăspundere abilitată. Prin urmare, şi în acest caz, pentru ca în cauză elesă apară ca probe, se cere acordul subiecţilor probaţiunii, care auîmputerniciri autorizate.

Astfel, se impune următoarea concluzie: pentru ca informaţiile,stabilite şi colectate de către apărător, să devină probe, ultimul trebuiesă facă un demers cu privire la anexarea la dosar a obiectelor,documentelor, certificatelor şi la audierea persoanei intervievate de elîn calitate de martor sau de parte vătămată. Dacă ofiţerul de urmărirepenală, procurorul sau instanţa de judecată satisfac acest demers, atuncidatele colectate vor obţine statut de probe. Cu această opinie este deacord majoritatea proceduriştilor.

A.A.Davletov a avut dreptate, când a declarat, că dacă subiectulnu dispune de împuterniciri să efectueze de sine stătător acţiuni deurmărire penală şi alte acţiuni procedurale şi este nevoit să adresezealtei persoane abilitate rugămintea să transforme datele, pe care ledeţine, în probe utile, atunci un asemenea subiect nu colectează probe,ci doar contribuie la colectarea lor (Legea cu privire la avocatură —privind colectarea probelor) [7].

Astfel, în două acte legislative, intrate relativ recent în vigoare,expunerea textuală a drepturilor apărătorului conţine mari contradicţii.Chestionările apărătorilor, înfăptuite după adoptarea CPP, au arătat,că deşi a fost declarată posibilitatea apărării de a colecta informaţiiorale şi scrise, obiecte şi documente, care ulterior ar putea devenimijloace de probă şi ar modifica ordinea de organizare a dezbaterilorjudiciare, din lipsirea apărării şi a părţii vătămate de posibilitatea de ainfluenţa procesul colectării probelor, nu s-au produs nici un fel deschimbări esenţiale a acestei situaţie. În particular, 64% dintreapărătorii chestionaţi de noi în 2006-2007 au indicat, că practic pefiecare caz penal ei deţin, din numele clienţilor lor informaţii

106


suplimentare, care îndreptăţesc clientul sau atenuează vinovăţia lui,dar, pornind de la motivele tactice, „le stopează” până la efectuareapunerii pe rol a cauzei penale sau până la data şedinţei judiciare.

În majoritatea cazurilor cercetate reprezentanţii apărării, alecăror demersuri referitoare la colectarea probelor au fost respinse deorganele de urmărire penală, ulterior, ori la punerea pe rol a cauzeipenale, ori în timpul şedinţei de judecată, formulau din nou aceleaşiîntrebări. De fapt avea loc „revizia” hotărârii, luate de organul deurmărire penală. În consecinţă instanţa de judecată era nevoită săcheltuiască mijloace considerabile pentru soluţionarea situaţiilor deconflict, care apăreau încă la etapa prejudiciară. Deci, este nevoie săfie perfecţionate relaţiile reciproce dintre subiecţii colectării şiverificării probelor, precum este nevoie de acceptarea materialelor şiale altor, în afara organelor statului, subiecţi ai probaţiunii, să fie createposibilităţi suplimentare pentru participarea activă la procesul colectăriişi verificării probelor, în special în faza de urmărire penală. Cu cât maicomplet va determina legiuitorul statutul altor participanţi la proces,au atât mai puţine contradicţii şi conflicte vor apărea în instanţă. Deexemplu, se poate propune corectarea redacţiei alin. 2 al art. 100 alCPP, care să fie expus în felul următor: „În scopul administrării probelorapărătorul admis la proces este în drept să colecteze şi să prezintedate, documente scrise şi obiecte pentru a fi anexate la cauza penală caprobe materiale şi de altă natură prin...” şi mai departe după text.

Analiza normelor CPP dau temei să conchidem, ca legiuitorul,reglementând ordinea de urmărire penală şi examinarea cauzelor penaleîn instanţa de judecată, a tratat cu suficientă seriozitate problemarespectării formelor procedurale. Nu întâmplător principiul legalităţii,în sistemul altor principii, este prevăzut în lege printre primele (art. 7al CPP). Prevederile noii legi procedural-penale înaintează exigenţedestul de drastice faţă de activitatea organelor de urmărire penală,procuror, instanţă de judecată, în deosebi la colectarea, fixarea şiverificarea probelor. Însă, prevăzând aceste exigenţe, legiuitorul eraobligat să reglementeze clar toate problemele controversate, care apar în procesul probaţiunii în practică.

107


Totodată, legiuitorul în unele cazuri a comis inexactităţi, a admislacune în reglementarea de drept a colectării probelor, ceea ce conducela apariţia unor probleme în aprecierea lor ca fiind admisibile. Astfel,metoda de bază de obţinere a datelor probatorii sunt acţiunile deurmărire penală , efectuate de organele de stat competente.Admisibilitatea probelor se garantează prin respectarea următoarelorreguli de efectuare a acţiunilor de urmărire penală:

· alegerea corectă anume a acelei acţiuni de urmărire penală,care este mai potrivită prin structura ei internă de cunoaştere şi dedrept pentru reflectarea acestui tip de urme;

· utilizarea corectă a procedeelor de cunoaştere puse în bazaconstrucţiei acţiunilor de urmărire penală;

· fixarea corectă, din punct de vedere procedural, a datelorobţinute de la efectuarea acţiunilor de urmărire penală privitor la urmeleinfracţiunii.

Încălcarea acestor reguli va aduce la faptul, că datele obţinute nuvor corespunde cerinţelor admisibilităţii şi nu vor putea fi utilizate ca probe.

Referinţe bibliografice:1. В.М. Быков. Подозреваемый как участник уголовного

судопроизводства со стороны защиты. Российская юстиция,2003 г., № 3, стр. 44.

2. С.А. Шейфер. Доказательства и доказывание по уголовнымделам. Проблемы теории и правового регулирования, Тольятти,1998, стр. 45

3. Ю.К. Орлов. Основы теории доказательств в уголовномпроцессе. М., «Проспект», стр.73-74.

4. А.В. Победкин. Некоторые вопросы собирания доказательствпо новому Уголовно-процессуальному законодательству.Государство и право. 2003 г., № 1, стр.59.

5. Ibidem6. А.А. Давлетов. Право защитника собирать доказательства.

Российская юстиция, 2003, №. 7, стр. 50-517. Ibidem.

108


UNELE ASPECTE ALE GARANŢIILOR RESPECTĂRIIDREPTURILOR PERSOANEI ÎN CADRUL ARESTĂRII

PREVENTIVE

Ion CAMINSCHI,lector al catedrei „Procedură penală şi criminalistică”


Libertatea individuală este una dintre valorile fundamentaleprotejate de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omuluişi a Libertăţilor Fundamentale, impunând, din cauza importanţei sale,un control riguros din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului cuprivire la orice acţiune, care ar aduce atingere acestei valori.[1]

Interesul comunităţii internaţionale faţă de problema drepturiloromului este dovedit de ansamblul diversificat al acestor drepturi şi denumărul impunător de instrumente juridice internaţionale, care leconsacră. Aceste instrumente, apreciate la justa lor valoare, pot ficonsiderate drept cele mai importante mecanisme de control şi deprotecţie a vieţii, deoarece servesc valoarea existenţei fiinţei umane.Protejarea drepturilor omului este o dimensiune foarte importantă şipentru o societate în tranziţie, cum este Republica Moldova.

Republica Moldova, pe parcursul ultimelor decenii, a aderat şiratificat principalele instrumente internaţionale, atât universale, cât şiregionale, în materie de drepturi ale omului, exprimându-şi astfelataşamentul faţă de aceste valori ale umanităţii, indispensabil necesareexistenţei unui stat democratic.

Prin această opţiune s-a declarat deschis intenţia statului nostrude a se integra în Comunitatea Internaţională, în noua ordineinternaţională, bazată pe ideile păcii, securităţii, libertăţii, garantării,promovării şi protejării drepturilor omului.

Astfel, potrivit prevederilor Constituţiei [2], „ Republica

109


Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului,drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane,dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi suntgarantate”. Iar articolul 4 al Legii Fundamentale declară, că „dispoziţiileconstituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpreteazăşi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a DrepturilorOmului, cu pactele şi cu celelalte tratate, la care Republica Moldovaeste parte”.

La 14 martie 2003 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat,în lectură finală, noul Cod de procedură penală.

Concordanţa prevederilor cuprinse în acest Cod cureglementările Convenţiei Europene pentru Apărarea DrepturilorOmului şi a Libertăţilor Fundamentale, a Acordului Naţiunilor Uniteprivind drepturile civile şi politice, ale Constituţiei Republicii Moldova,noul Cod penal, care a fost pus în aplicare concomitent cu Codul deprocedură penală la 12 iunie 2003, asigură, în viziunea noastră,efectuarea procedurii de urmărire penală la un nivel, care corespundestandardelor internaţionale.

Conducându-se de obiecţiile experţilor Consiliului Europei,Parlamentul Republicii Moldova a adoptat un Cod de procedură penalăreformator, care cuprinde o serie întreagă de reglementări noi, inspiratedin legislaţia statelor europene şi practica Curţii Europene pentruApărarea Drepturilor Omului.

Deci, noul Cod de Procedură Penală al Republicii Moldova aadoptat sistemul reglementării unor măsuri preventive cu graddiferenţiat de constrângere a libertăţii persoanei sau a altor drepturisau libertăţi în aşa fel, încât organele judiciare competente auposibilitatea alegerii (în funcţie de situaţia concretă) măsurii preventivecorespunzătoare scopului, pentru care este luată.

Cea mai dură măsură preventivă, care poate fi aplicată în cadrulprocesului penal bănuitului, învinuitului sau inculpatului, este arestulpreventiv, care se aplică frecvent în Republica Moldova.

Arestarea preventivă este o măsură procedurală preventivăprivativă de libertate, care constă în lipsirea de libertate a unei persoaneîn cazurile şi cu procedura strict prevăzută de lege, înainte de

110


soluţionarea definitivă a unei cauze penale pentru a se asigura bunadesfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragereabănuitului, învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de lajudecată ori de la executarea pedepsei.[3]

Prin „cazurile şi procedura prevăzută de lege” trebuie săînţelegem atât reglementările naţionale (Constituţia, Codul deprocedură penală etc.), cât şi reglementările internaţionale, la careRepublica Moldova este parte.

Luarea măsurii arestării preventive presupune îndeplinireacumulativă a mai multor condiţii de ordin substanţial şi de ordin formal,care constituie tot atâtea garanţii ale inviolabilităţii persoanei. Chiardacă sunt îndeplinite aceste condiţii, luarea măsurii de arestarepreventivă este subordonată realizării scopului specificat de prevederileart.175 alin.2 al CPP.

Potrivit articolului dat, măsurile preventive se iau în scopulasigurării bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicăriisustragerii bănuitului, învinuitului sau inculpatului de la urmărireapenală, de la judecată, ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului oriasigurarea de către instanţa de judecată a executării sentinţei.

Deci, orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şiproporţională cu situaţia, care a determinat-o.[4] De asemenea, privareade libertate trebuie să fie dispusă şi executată de o autoritatecompetentă. Ea nu trebuie să aibă un caracter arbitrar.

În acelaşi timp, prin lege s-au prevăzut o serie de garanţii pentrupersoana, faţă de care se aplică arestarea preventivă în sensul, că aceastanu poate fi luată decât cu respectarea condiţiilor prevăzute expres delege, de anumite organe judiciare, după o procedură specială şi pentruanumite termene.

Pentru a vedea care sunt aceste garanţii, în dreptul nostru actualtrebuie combinate prevederile art.25 al Constituţiei cu art.5 alConvenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi LibertăţilorFundamentale.

Prima garanţie stabilită în favoarea persoanei este caracterulexcepţional al arestării preventive. Acest caracter rezultă din aplicareaprezumţiei de nevinovăţie, care prevede, în art.21 al Constituţiei şi

111


alin.1 al art.8 al CPP, că „orice persoană acuzată de săvârşirea uneiinfracţiuni este prezumată nevinovată atâta timp, cât vinovăţia sa nu-iva fi dovedită, în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, încadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării saleşi va fi constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnaredefinitivă”.

Recurgerea la măsura arestării preventive se face nu doar înconsiderarea gradului de pericol social al infracţiunii, ci şi al aspectelor,ce caracterizează persoana învinuitului sau inculpatului, adică în raportcu vârsta, sănătatea, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţăde care se ia măsura dată.

O a două garanţie stabilită pentru a proteja libertatea şi siguranţapersoanei este aducerea la cunoştinţa acesteia a învinuirii, care i seaduce „în cel mai scurt termen” într-o limbă, pe care o înţelege şi înprezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu.

Informarea trebuie să fie, conform art.6 paragraful 3 alConvenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi LibertăţilorFundamentale, făcută într-un mod amănunţit.

Deci, orice persoană arestată are dreptul să fie informată, în celmai scurt termen posibil şi într-o limbă pe care o înţelege, asupramotivelor arestării şi a oricărei acuzaţii împotriva ei. Persoanei arestatetrebuie să i se spună „într-un limbaj simplu, nejuridic, pe care îl poateînţelege, care sunt elementele esenţiale de fapt şi de drept, ce audeterminat luarea măsurii, informare menită să-i permită, dacă doreşte,să se adreseze unei instanţe judecătoreşti ierarhic superioare pentru acontesta legalitatea măsurii respective. În cazul în care se modificătemeiurile, care justificau iniţial detenţia, este necesară o nouăinformare cu privire la aceste modificări. Sintagma „într-o limbă pecare să o înţeleagă” presupune, că statul trebuie să asigure persoaneiarestate în caz de necesitate serviciile unui interpret, iar cheltuielileastfel ocazionate vor cădea în sarcina statului.

Dreptul la informare cuprins în articolul 5 paragraful 2 alConvenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi LibertăţilorFundamentale este o garanţie foarte importantă, deoarece este esenţialca persoana privată de libertate să cunoască motivele acestei măsuri

112


cât mai repede şi cât mai exact. De aici rezultă, că informaţia trebuiesă fie suficient de precisă: în primul rând, limba utilizată trebuie să fieînţeleasă cât mai bine de cel interesat şi, la nevoie, trebuie să se facăapel la un interpret. În al doilea rând, limbajul trebuie să fie simplu şiaccesibil. În al treilea rând, informaţia trebuie să fie suficient dedetaliată, indicându-se motivele de fapt şi de drept ale privării delibertate. Rapiditatea informării este şi ea o cerinţă fundamentală.Aceasta înseamnă, că persoana trebuie să fie informată în cel mai scurttimp din momentul arestării. Îndeplinirea acestor cerinţe se apreciazăde la caz la caz în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze concrete.

În cazul persoanelor alienate mintal, dacă acestea nu pot înţelegeinformaţiile comunicate asupra motivelor arestării, aceste informaţiitrebuie date unui avocat ales sau numit din oficiu.

Luarea măsurii de arestare preventivă în mod nechibzuit poateafecta buna înfăptuire a justiţiei. De aici rezultă grija, ce trebuiemanifestată în privinţa respectării cadrului legal, în care poate fi dispusămăsura preventivă dată.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[5] statuează, că „nicio persoană nu poate fi lipsită de libertatea sa”, exceptând anumitesituaţii, printre care şi ipoteza arestării preventive (paragraful 1)

O persoană poate fi arestată atunci, când există motive verosimilede a bănui, că omul a săvârşit o infracţiune sau când există motivetemeinice pentru a se crede în necesitatea de a o împiedica săsăvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia(paragraful 1c).

Receptând dispoziţiile acestui document de referinţă în domeniulapărării drepturilor omului, Constituţia Republicii Moldova deasemenea proclamă, în art.25 alin.1, inviolabilitatea persoanei.

În raport cu prevederile art.25 alin.2 al Constituţiei RepubliciiMoldova, potrivit cărora arestarea unei persoane este permisă numaiîn cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, mai trebuie precizat, căcircumstanţele concrete, în care se poate dispune arestarea, sunt celestabilite sau prevăzute de Legea procedural-penală.

Deci, pentru a decide măsura arestării preventive este suficientca organul judiciar să constate, pe bază de indicii serioase, posibilitatea

113


apariţiei oricărei dintre ipotezele prevăzute de art.176 alin.1 al CPP şicare constituie situaţii de pericol pentru realizarea procesului penal:pericolul ascunderii bănuitului, învinuitului sau inculpatului de laorganul de urmărire penală sau de la instanţa de judecată, pericolulcompromiterii probelor, împiedicând stabilirea adevărului în procesulpenal, pericolul comiterii unei noi infracţiuni etc.

În temeiul art.176 alin.2 al CPP se poate dispune arestareapreventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării atunci, cândbănuitul, învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune, pentru carelegea penală prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen maimare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei infracţiuni, pentru care legeaprevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani,ele se aplică dacă învinuitul sau inculpatul a comis cel puţin una dinacţiunile prevăzute în alin.1 al aceluiaşi articol.

Chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.176 alin.1şi 2 ale CPP organul judiciar va recurge la această măsură numai, dacăarestarea preventivă este necesară realizării cu succes a scopurilorspecificate în dispoziţiile art.1 al CPP (scopul procesului penal) şi înart.175 alin.2 (scopul măsurilor preventive) ale CPP.

Analizând, se poate observa, că în privinţa arestării preventivelegislaţia penală şi procedural-penală al Republicii Moldova este maiexigentă, decât cerinţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Dacă reglementarea internaţională prevede, că săvârşirea uneiinfracţiuni constituie temei suficient pentru arestarea unei persoane,legislaţia ţării noastre a introdus în plus şi alte condiţii, cu valoare degaranţii suplimentare, menite să asigure protejarea individuluiîmpotriva arbitrariului.

În acest scop prevederile art.176 alin.2 al CPP impun cainfracţiunea săvârşită să prezinte o anumită gravitate, materializatăîntr-un anumit minimum de pedeapsă şi să existe un pericol pentruordinea publică, determinat de lăsarea în libertate a infractorului. Toateaceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ şi dovedite.

A treia garanţie este stabilită de Convenţia Europeană pentruapărarea Drepturilor Omului în art.5 paragraful 3, care arată, că „oricepersoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful

114


1lit.c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecătorsau a altui magistrat împuternicit de lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare,de a fi trimis în judecată într-un termen rezonabil sau eliberat”.

Această prevedere înseamnă, că orice persoană arestată trebuiedusă de îndată în faţa unui judecător sau a unui alt magistrat competentprin lege să exercite funcţii judiciare şi are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii.

Termenul „de îndată” implică obligaţia de celeritate aautorităţilor, limitând durata unei reţineri. Statele au obligaţia pozitivăde a aduce cât mai repede persoană privată de libertate în faţa unuimagistrat competent. Magistratul are obligaţia să asculte personalindividul adus în faţa lui, să se pronunţe în conformitate cu criteriilejuridice asupra existenţei motivelor, care justifică privarea de libertateşi, în absenţa lor, să dispună punerea în libertate.

Astfel, prevederile alin.2 al art.307 şi alin.2 al art.308 alelegislaţiei procedural-penale în vigoare stabileş te obligaţiajudecătorului de instrucţie de a examina fără întârziere într-o şedinţăînchisă demersul procurorului cu privire la necesitatea arestăriipreventive şi, în cazul admiterii acestui demers, judecătorul de instrucţieva emite un mandat de arestare.

O altă garanţie a libertăţii individuale şi a siguranţei persoaneieste dreptul arestatului de a se plânge judecătorului asupra legalităţiimandatului de arestare.

Dreptul de recurs în faţa unui tribunal este garantat de art.5paragraful 4 al Convenţiei Europene, care prevede, că „orice persoanălipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducăun recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-untermen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa,dacă deţinerea este ilegală”.

O prevedere analogică o găsim şi în prevederile art.25 alin.4 alConstituţiei Republicii Moldova, care prevede, că asupra legalităţiimandatului de arestare se poate depune recurs, în condiţiile legii, îninstanţa judecătorească ierarhic superioară.

Este de observat, că art.25 al Constituţiei se referă la arestulpreventiv, în timp ce art.5 paragraful 4 al Convenţiei se referă la orice

115


persoană lipsită de libertate, deci şi la cel condamnat. Garanţia instituităde Convenţie se referă la orice fel de lipsire de libertate, deci nu doarla lipsirea de libertate în cadrul unei proceduri penale.

Conform art.312 al CPP controlul judiciar al legalităţii încheieriijudecătorului de instrucţie privind măsurile preventive aplicate şiprelungirea duratei lor se efectuează de către instanţa de judecatăierarhic superioară într-un complet format din 3 judecători.

Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privindaplicarea arestării preventive, potrivit art.311 al CPP, poate fi depusde persoane interesate în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii,iar instanţa de recurs este obligată să judece recursul în decurs de 3zile din momentul primirii lui.

O altă garanţie se referă la prevederile CPP, care reglementeazămodul şi durata de aflare a persoanei în stare de arest preventiv.

În rezultatul unei cercetări sociologice[6], efectuate de Institutulde Reforme Penale, a fost analizat modul, în care se aplică măsurilepreventive în cadrul procesului penal.

Rezultatele cercetării au arătat, că pe parcursul urmăririi penaleşi judecării cauzei se aplică toate măsurile preventive principale, însămai des este practicat arestul preventiv. 85,6% dintre persoanelechestionate au notat, că în cauzele, la care ei participă, această măsurăeste pe larg utilizată.

În urma cercetării efectuate s-a constatat, de asemenea, că 69%dintre subiecţii investigaţi sunt de părere, că arestul preventiv înRepublica Moldova se aplică în mod întemeiat de instanţe. Totodată,18,6% sau aproape fiecare a cincea persoană investigată consideră, căaceastă măsură preventivă se aplică de instanţele respective în modilegal (astfel s-au pronunţat 9,6% dintre judecători, 11,5% — procurorişi 36% — avocaţi).

Astfel, termenul de ţinere a persoanei în arest preventiv trebuiesă corespundă scopurilor pretinse la alegerea şi aplicarea unei măsuripreventive, care sunt prevăzute de lege şi anume: arestarea preventivăare scopul să prevină o eventuală sustragere a persoanei de la urmărireapenală şi judecată; încercările acesteia de a împiedica stabilireaadevărului în procesul penal; comiterea de acţiuni criminale, precum

116


şi scopul asigurării executării sentinţei.O prevedere analogică referitoare la scopurile pretinse la alegerea

şi aplicarea unei măsuri preventive o găsim în prevederile art.176alin.1 al CPP.

Analizând legislaţia procedural-penală în vigoare, observăm, căCapitolul II al Titlului V din acest act normativ prevede reglementărilegale privind măsurile preventive, inclusiv măsura arestării preventive.

Astfel, conform art.185 al CPP arestarea preventivă constă îndeţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest înlocurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

O atenţie deosebită merită faptul, că în art.186 alin.2-3 ale CPPeste stipulat, că durata limită admisă de legea procedural-penală a ţineriiînvinuitului în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale nu vadepăşi 30 de zile şi poate fi prelungită, în cazuri excepţionale, până la6 luni, dacă persoana este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni, pentrucare legea prevede pedeapsa maximă până la 15 ani şi, respectiv, la 12luni, dacă persoana este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni, pentrucare legea penală prevede pedeapsa maximă de până la 25 ani saudetenţiune pe viaţă.

Însă acelaşi articol, în prevederile alin.8-9, prevede, că la fazade judecată durata limită cu menţinerea inculpatului în stare de arestpreventiv din ziua primirii cauzei şi până la pronunţarea sentinţei maipoate fi prelungită încă până la 6 luni şi, respectiv, până la 12 luni,dacă persoana este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni, pentru carelegea penală prevede pedeapsa maximă de până la 25 ani sau detenţiunepe viaţă, existând posibilitatea, după expirarea termenelor indicate maisus, de prelungire, în cazuri excepţionale, a duratei stării de arest, lademersul procurorului, printr-o încheiere motivată a instanţei, carejudecă cauza de fiecare dată cu 3 luni până la pronunţarea sentinţei.

Deci, putem spune, că potrivit prevederilor art.186 al CPP, duratalimită admisibilă a ţinerii persoanei în stare de arest preventiv la fazaurmăririi penale este de cel mult 12 luni şi la faza de judecată până lapronunţarea sentinţei — de asemenea până la 12 luni. Altfel spus,legislaţia procedural-penală în reglementările art.186 prevede, că existăposibilitatea de a i se aplica persoanei măsura arestării preventive la

117


ambele faze ale procesului penal până la 24 luni, existând posibilitatea,conform prevederilor alin.9 al articolului indicat, de a prelungi termenuldat, în dependenţă de caz, până la pronunţarea sentinţei.

În cea ce priveşte durata de aflare în stare de arest preventiv,potrivit datelor cercetării sociologice a peste 1000 de persoane aflateîn arest preventiv, 15,7% dintre cei investigaţi se deţin în stare de arestde la 90 de zile până la jumate de an, 15,2% — de la 6 luni până la 1an, 14,2% — de la 1 an până la 2 ani.

O atenţie deosebită merită faptul, că 15,2% se află în arestpreventiv mai mult de 2 ani.

Constituţia Republicii Moldova, în art.25 alin.4, prevede clar,că „termenul arestării poate fi prelungit numai de către judecător saude instanţa de judecată în condiţiile legii, cel mult până la 12 luni.

Astfel, suntem în prezenţa unei situaţii, în care prevederea uneilegi organice (a Codului de procedură penală, care admite detenţia peo perioadă în unele cazuri până la 24 luni şi mai mult) contravineprevederilor Legii Fundamentale – art.25 alin.4, care stabileşte strictlimita de 12 luni, fără posibilitate de derogare de la ea şi fără stipulareaprelungirii cu diferenţierea fazelor respective ale procesului penal.

Deci, în concluzie este clar, că orice depăşire a termenului stabilitde ţinere a persoanei în stare de arest preventiv aduce atingere unorlibertăţi fundamentale, şi anume: libertăţii individuale şi siguranţeipersoanei, care conform legii sunt inviolabile şi apărate de către stat.

Prin urmare, ar fi necesar ca dispoziţiile alin.8-9 ale art.186 aleCPP să fie racordate la prevederile Legii Fundamentale. În caz contrarorice deţinere a persoanei în stare de arest preventiv peste limitaprevăzută de Constituţie va fi calificată drept arestare ilegală.

O altă garanţie a protecţiei drepturilor persoanei, faţă de care afost aplicată măsura preventivă privativă de libertate, o găsim înprevederile art.189 al CPP, care prevede dreptul persoanei reţinute sauarestate la măsuri de ocrotire. Conform acestor prevederi în cazul, încare persoana reţinută sau arestată are sub ocrotirea sa minori, persoanerecunoscute iresponsabile, persoane cărora li s-a instituit curatela saupersoane care, datorită vârstei, bolii sau altor pricini, au nevoie deajutor, despre aceasta trebuie informată autoritatea competentă pentru

118


a se lua faţă de aceste persoane măsuri de ocrotire.Obligaţia informării privind aplicarea măsurilor de ocrotire îi

revine organului, care a efectuat reţinerea sau arestarea preventivă.Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei în vederealuării măsurilor de ocrotire sunt obligatorii pentru executare de organelede tutelă sau curatelă, precum şi de conducătorii instituţiilor medicalesau sociale de stat.

În unele cazuri organul de urmărire penală sau instanţa poatetransmite minorii, persoanele iresponsabile sau cele de vârstă înaintatăsub ocrotirea rudelor cu consimţământul acestora.

Iar reţinerea minorului, precum şi arestarea lui preventivă înbaza temeiurilor existente, poate fi aplicată numai în cazuriexcepţionale, când au fost săvârşite infracţiuni grave cu aplicareaviolenţei, deosebit de grave sau excepţional de grave.[7]

De asemenea, ca garanţie serveşte dreptul persoanei la despăgubiripentru detenţia ilegală. Astfel, potrivit art.5 paragraful 5, orice persoanăvictimă a unei arestări sau detenţii în condiţii, care contravin dispoziţiilorarticolului 5 al CEDO, are dreptul la despăgubiri.

Dreptul la despăgubiri presupune întrunirea a două condiţii necesarepentru a putea fi sesizată Curtea Europeană în această materie, şi anume:

- să existe o încălcare a unuia dintre drepturile garantate deprimele patru paragrafe ale art.5 al CEDO;

- această încălcare să fi produs un prejudiciu.În privinţa primei condiţii încălcarea poate apărea fie datorită

lipsirii de libertate a unei persoane în alte cazuri, decât cele prevăzutede art.5 paragraful 1 al CEDO, fie datorită nerespectării garanţiilordescrise mai sus.

Deci, ca rezultat orice violare a prevederilor CEDO, inclusiv adispoziţiilor art.5, poate da naştere unei cereri de satisfacţie echitabilă.Articolul 5 paragraful 5 este, de altfel, singura prevedere specială aConvenţiei privind acordarea unei compensaţii de către autorităţilenaţionale pentru violarea unui drept.

Cu privire la natura compensaţiei, aceasta este, de regulă,financiară. Statul poate cere persoanei interesate să dovedeascăîntinderea prejudiciului produs de detenţia ilegală, iar Curtea Europeană

119


recunoaşte statelor o largă marjă de apreciere în această materie.În prezent în lume sunt recunoscute mai mult de 60 de drepturi ale

omului, cărora le sunt consacrate un număr impunător de instrumentejuridice internaţionale, regionale şi de mecanisme de protecţie, respectareacărora este vegheată de multiple organisme internaţionale.

Republica Moldova s-a declarat stat democratic, suveran şiindependent, fapt ce a determinat alinierea ei la standardele internaţionaleşi în ce priveşte protecţia şi garantarea drepturilor omului, a fiinţei umane.

După părerea noastră, numai prin respectarea garanţiilor protecţieidrepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiecărei persoane marileprobleme ale contemporaneităţii, cum ar fi dezvoltarea economică şisocială, independenţa naţională, securitatea, debarasarea cu desăvârşirede totalitarism, îşi pot găsi o temeinică şi durabilă soluţionare.

În concluzie, se poate afirma, că măsura arestării preventiveeste cea mai gravă dintre măsurile preventive, aplicată în caz denecesitate persoanei şi această gravitate obligă organele judiciare şipersoanele împuternicite cu aplicarea ei la o înaltă responsabilitate înscopul neadmiterii lezării drepturilor fundamentale ale omului, caresunt ocrotite de legile atât naţionale, cât şi internaţionale.

Referinţe bibliografice:1. D. Bogdan. Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii

Europene a Drepturilor Omului. Bucureşti, 2005, pag.101.2. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, alin.3 art.1.3. C. Sima. Arestarea preventivă. Bucureşti, 2002, pag.3.4. Bianca Selejan-Guţan. Protecţia europeană a drepturilor omului.

Bucureşti, 2006, pag.101.5. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a

Libertăţilor Fundamentale adoptată la Roma la 04.11.1950, învigoare pentru R.M. din 12.09.1997, art.5.

6. Justiţia penală şi drepturile omului (cercetare sociologică). Institutulde Reforme Penale, pag.33.

7. Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14.03.2003,art.477.

120


METODELE SOCIALE DE MENŢINEREA ORDINII PUBLICE

Anatol CANANĂU,lector al catedrei „Drept poliţienesc”


Analyzing the signs that characterize the situation in the public orderand law public order and law, it can be concluded that at the present stagea genuine exposion of a social illicit behavior affects our society. Thisbehavior consists of criminal and administrative deeds and an increasingnumber of felonies.

In the same connection, fighting criminality depends mostly on themethods, applied by the police, and also on the social factors, that areincontestable in this matter.

Criminalitatea reprezintă un fenomen social, al cărei control esteposibil prin intermediul implicării nemijlocite a societăţii, acumulăriiexperienţei înaintate a statelor cu democraţii reale dezvoltate, restructurăriisocietăţii în aşa mod, încât să fie înlăturate toate premisele obiective şisubiective, care contribuie la dezvoltarea flagelului criminalităţii.

Actualmente se înregistrează unele schimbări negative încaracteristica calitativă a situaţiei infracţionale. Ordinea de drept nueste stabilă. Sub motivul activizării muncii în direcţia controlului socialasupra menţinerii ordinii publice adesea se efectuează acţiuni de ordinprofilactic, care urmăresc scopul îmbunătăţirii indicatorilor pe uneledirecţii de activitate a organelor de poliţie. În goană după indicatoriirespectivi, în conformitate cu care se apreciază unele compartimenteale activităţii OAI, funcţionarii poliţiei sunt nevoiţi să falsifice datelestatistice, şi chiar, în unele cazuri, să provoace intenţionat cetăţenii săcomită contravenţii, care adesea se transformă în infracţiuni.

121


Toate aceste neajunsuri în mare măsură sunt condiţionate denecesitatea îmbinării eficienţei formelor şi metodelor de influenţăasupra contravenţiilor în procesul menţinerii ordinii şi securităţiipublice.

Esenţa, caracterul şi scopul administrării sunt determinate denatura şi specificul obiectului administrării (dirijării). După cum ammai menţionat, ordinea de drept, dar şi criminalitatea sunt, în primulrând, fenomene sociale. Din aceste considerente menţinerea ordinii şisecurităţii publice, cât şi controlul social asupra criminalităţii nu estealtceva, decât o formă (metodă) deosebită, specifică de administraresocială. Scopul acestei administrări constă în aceea, ca toată societatea,grupurile sociale şi indivizii să acţioneze în limitele respectării normelorrelaţiilor sociale, morale şi de drept stabilite în această societate.

Soluţionarea sarcinilor existente presupune prezenţa unor metodespecifice de administrare a diverselor fenomene sociale, adică prezenţaunui sistem de metode de dirijare socială.

Prin metode de administrare socială, la general, se înţelegformele de influenţă conştientă a proceselor sociale obiective pentruatingerea scopurilor realizării funcţiilor specifice [1, pag.277].

Actualmente nu există o poziţie unică referitoare la sistemulmetodelor în domeniul administrării sociale. Acest lucru împiedicăcunoaşterea esenţei şi specificului administrării sociale.

Savanţii din domeniul ştiinţelor economice, de regulă ,evidenţiază metodele economice şi administrative, juriştii – metodelede convingere şi constrângere.

În literatura juridică şi publicaţiile ramurale se specificăclasificarea metodelor de administrare (dirijare) a proceselor sociale.Savantul rus A. Lunev evidenţiază următoarele metode generale aleadministrării de stat:

1. de ordin moral-politic (convingerea, educaţia, stimularea(menţiunea) morală);

2. de ordin economic (stimularea materială a unor persoaneconcrete şi a colectivelor);

3. de ordin administrativ-directiv [2, pag.257].

122


Toate aceste metode au o importanţă deosebită şi merită să fieutilizate în activitatea de administrare atât a proceselor sociale, cât şide dirijare legală a comportamentului cetăţenilor. Noi considerăm, căneajunsul acestor metode constă în aceea că nu există un temei unic,un obiectiv, care ar evidenţia metodele administrării sociale.

Examinând metodele menţionate mai sus, putem conchide, căfiecare dintre ele se caracterizează printr-un anumit grad de flexibilitate.Acesta depinde de fiecare administrator în parte, de atitudineasubiectivă a fiecăruia dintre ei. În soluţionarea acestor problemeconsiderăm, că mai apropiată ne este poziţia savantului A. Belâh, careafirmă, că punctul iniţial, principal şi determinant în clasificareaprincipiilor administrării trebuie să fie obiectele, faţă de care se folosescaceste principii [3, pag.123]. Această poziţie este eficientă, avându-seîn vedere că scopul şi sensul oricărei dirijări constă în metode şi principiispeciale, cu scop bine determinat, asupra obiectului administrat (dirijat),cu ajutorul cărora se atinge scopul dezvoltării obiectului (funcţionăriilui) în direcţia dorită de administrator, şi sistemul în care obiectulactivează în regimul stabilit de acesta. Evident, soluţionarea acesteiprobleme este posibilă numai cu condiţia, ca metodele de administrare,alese de subiectul administrării, să poată condiţiona în obiectuladministrat obţinerea rezultatelor dorite.

În opinia noastră, esenţa şi specificul metodei de administrarese determină, în primul rând, după natura şi deosebirile obiectului supusadministrării. În al doilea rând, metodele de administrare faţă deobiectul administrării sunt pe plan secundar în viziunea istorică. Înacest sens, mai întâi de toate a apărut obiectul, apoi cu timpul se vorinventa şi metodele de administrare (dirijare) a acestuia. Şi, în sfârşit,putem menţiona, că metoda de administrare este pe planul al doileafaţă de obiectul administrării, sub aspect gnoseologic acest lucrurezultând din faptul, că orice metodă de administrare constă dintr-osumă de exerciţii, mijloace de influenţă asupra obiectului administrat.Acest lucru este posibil numai în cazul, în care noi dispunem de unanumit bagaj de cunoştinţe despre obiectul administrării, despre naturaşi caracterul lui. Anume în aceste direcţii intenţionăm să acţionăm învederea perfecţionării acestora în limite strict determinate, urmărind

123


scopul realizării sarcinilor administrării. Fără asemenea cunoştinţe esteimposibilă administrarea conştientă şi atingerea scopurilor trasate deadministrator.

Pornind de la studierea detaliată a principiilor metodologice,putem evidenţia trei metode de bază ale administrării sociale:

1. material-organizatorice;2. convingerea;3. constrângerea.Care ar fi baza acestei concluzii? Obiectul administrării sociale

este, în primul rând, societatea în întregime, iar mai apoi — uneleprocese care se dezvoltă în această societate. Societatea, după cumcunoaştem, reprezintă, în sens larg, o formă istorică şi stabilă deactivitate comună a oamenilor [4, pag.120]. În procesul acestei activităţise formează şi se dezvoltă o multitudine de relaţii între oameni, pecare le numim relaţii sociale.

Relaţiile materiale de producere se construiesc în mod obiectiv,independent de conştiinţa şi voinţa oamenilor, în procesul de producere abunurilor materiale, formând partea obiectivă a societăţii. E natural, căatât producţia, cât şi activitatea comună a oamenilor nu sunt posibile fărăexistenţa unei organizări. Înseşi structura activităţii sociale presupune şi ostructură a societăţii, elementele de bază ale căreia sunt instituţiile sociale(statul, familia etc.). Organizarea structurală a societăţii, instituţiile socialeexistente determină într-o măsură însemnată relaţiile unor indivizi aparte,grupuri sociale, comunităţi şi, indiferent de voinţa lor, presupune şicomportamentul social al acestor subiecţi.

În acest sens esenţa metodei material-organizatorice, ca metodăde administrare socială, constă în aptitudinea ei de a schimba(perfecţiona) structura material-organizatorică a societăţii şi agrupurilor sociale. Este evident, că această influenţă, inclusivadministrarea, se poate realiza prin diverse forme, mijloace şi la diferiteniveluri (social, de stat etc.).

Ne putem întreba: este corectă oare opţiunea de îmbinare ametodelor materiale şi organizatorice de influenţă? Considerăm că estedestul de corectă, fiindcă orice influenţă materială (tehnică, tehnologică,economică etc.) imediat influenţează structura organizatorică a

124


obiectului şi, viceversa — orice influenţă organizatorică într-un modsau altul exercită influenţă asupra structurii materiale a obiectului.

Din aceste considerente propunem să fie evidenţiată o metodăunică, pe care am numit-o „material-organizatorică”. În general, aceastăformulă nu este de principiu, permiţându-se evidenţierea chiar a douămetode: material-economică şi material-organizatorică. În opinianoastră, important este, ca în sistemul metodelor să fie incluse numaiaşa metode de dirijare socială, care ar fi în stare să influenţeze structuramaterială şi organizatorică a societăţii.

Influenţând cu ajutorul convingerii conştiinţa oamenilor, atingemscopul unui comportament dorit, unei atitudini faţă de ei înseşi şirelaţiile care îi înconjoară, fapt ce condiţionează administrareaproceselor sociale.

În virtutea naturii sale, despre care vom vorbi mai jos,convingerea este metoda de bază a socializării personalităţii într-osocietate democratică. Examinarea societăţii ne permite să evidenţiemîncă o trăsătură caracteristică a ei. Fiind un sistem integru şi complex,ea se află în proces permanent de funcţionare şi dezvoltare. Influenţândacest proces, înseamnă a-l administra, a dirija dezvoltarea şifuncţionarea lui în societate. Este clar, că acest proces poate fiinfluenţat şi prin metodele deja examinate.

Libertatea funcţionării şi dezvoltării societăţii şi a unor procesesociale aparte poate fi reglementată cu ajutorul metodei de administraresocială, cum este constrângerea. Esenţa şi necesitatea constrângerii, cametoda de administrare socială, constă în aceea, că aceasta este aptă săinfluenţeze libertatea de dezvoltare şi funcţionare a obiectului administrat.

Evident, limitând sau, din contra, susţinând libertatea funcţionăriişi dezvoltării obiectului, putem orienta acest proces în direcţia dorităsau să menţinem funcţionarea lui într-un regim strict determinat şinecesar subiectului.

În mod generalizat, metodele examinate permit, în opinia noastră,să exercităm conştient influenţă asupra unui scop determinat al structuriimaterial-organizatorice a societăţii, asupra purtătorilor relaţiilor sociale,asupra libertăţii, funcţionării şi dezvoltării societăţii în întregime, câtşi asupra unor procese aparte.

125


Un alt moment determinant este acela, că toate aceste metode lageneral şi fiecare în parte pot fi diverse din punct de vedere al formei,mijloacelor şi nivelurilor la care sunt aplicate. Aceasta ne vorbeştedespre formele de existenţă şi evidenţiere a metodelor, dar nu şi despreesenţa şi specificul metodelor aplicate.

În cadrul evidenţierii şi caracterizării metodelor de dirijaresocială ne interesează, în ce măsură trebuie examinate metodele socialede menţinere a ordinii publice şi controlul social asupra criminalităţii.Ne putem imagina, că natura socială a ordinii publice şi criminalităţiireprezintă posibilitatea şi necesitatea folosirii tuturor metodelor dedirijare socială în activitatea poliţiei în direcţia menţinerii ordiniipublice şi controlul social asupra criminalităţii. Însă posibilităţile şivolumul folosirii acestor metode în menţinerea ordinei de drept suntdiverse. Deşi metoda material-organizatorică este importantă pentruordinea publică, posibilităţile folosirii acestei metode sunt limitate.De regulă, această metodă se realizează prin intermediul recomandărilororganizaţiilor obşteşti şi de stat, de către anumite întreprinderi material-organizatorice.

Organele de interne în activitatea lor cel mai des fac uz demetodele de convingere şi constrângere.

În virtutea situaţiei create aceste două metode vor fi examinateîn continuare. Este necesar de accentuat, că metoda convingerii estudiată îndeajuns în literatura ştiinţifică, de aceea o mai mare atenţieeste necesar de acordat constrângerii ca metodă de administrare aproceselor sociale.

Analizând convingerea şi constrângerea, putem evidenţia, că înactivitatea practică a organelor de interne aceste două metode sunt strânslegate [5, pag.190]. De exemplu, chiar şi cea mai aspră formă deconstrângere de stat — pedeapsa penală include nu numai constrângereapropriu-zisă, dar şi un moment de convingere[6, pag.190].

Scopul final al acestor forme ale administrării sociale estelichidarea oricărei forme de evidenţiere a comportamentelor antisociale.După cum s-a menţionat deja, această sarcină actualmente este deosebitde complicată şi necesită depunerea unor eforturi considerabile dinpartea organelor de poliţie şi altor organe de drept.

126


În primul rând, organele de interne, împreună cu alte organe destat şi organizaţii obşteşti, sunt chemate să le formeze cetăţenilor oconştiinţă juridică şi o înaltă cultură juridică, care ar excludeposibilitatea comportamentelor antisociale. Este necesar să li seformeze cetăţenilor convingeri, care ar corespunde cerinţelor legislaţieişi moralităţii sociale.

Formarea culturii juridice presupune soluţionarea a trei sarcini:— în primul rând, de a-i furniza persoanei volumul de cunoştinţe

necesar adaptării comportamentului prescripţiilor legislaţiei. Acestecunoştinţe vor fi punctul de pornire şi condiţia formării convingerilorindividului. Aceste cunoştinţe într-o măsură sau alta determină nivelulşi conţinutul conştiinţei juridice a omului;

— în al doilea rând, trebuie să tindem ca aceste cunoştinţe, carela început sunt exterioare, să devină convingeri interioare ale omului,adevărate motivaţii personale, care ar determina comportamentul luiîn viitor;

— în al treilea rând, trebuie formată tendinţa de implementare acunoştinţelor acumulate în viaţa cotidiană, în activitatea practică şi, înfuncţie de rezultatele practicii, este posibil să tragem concluzia despreconvingerile omului şi, mai ales, despre conştiinţa lui juridică.

Este evident, că pentru combaterea comportamentelor antisocialeo importanţă deosebită o au studiile juridice, propagarea cunoştinţelorjuridice prin intermediul mass-media, dar nu trebuie ignorată şi muncaindividuală educativă cu cetăţenii.

Însă nu întotdeauna cunoştinţele juridice sunt suficiente pentrua avea o înaltă conştiinţă juridică. Este necesar să atingi un asemeneanivel, la care cunoştinţele acumulate să devină convingeri interne, carear determina activitatea lui în viitor. Cu alte cuvinte, încă o direcţieimportantă de formare a conştiinţei juridice constă în transformareacunoştinţelor juridice în convingeri juridice interne. Această sarcinăeste foarte greu de realizat din considerentele imposibilităţii controluluişi aprecierii acestei capacităţi.

Formarea cunştiinţei juridice şi a înaltei culturi juridice e strânslegată de activitatea practică de toate zilele, de corespunderea deplinăa activităţii practice cerinţelor, normelor şi regulilor convieţuirii

127


civilizate. Realizarea acestei sarcini este excepţional complicată. Şiaici e necesar de menţionat, că realizarea acesteia presupune, căpersoana nu numai că are cunoştinţe şi convingeri în acest sens, dar şiîn mod obligatoriu are şi deprinderi practice în această direcţie. Omultrebuie să aibă capacităţi de a realiza în practică cunoştinţele acumulate.

Din cele menţionate este clar, că formarea unor convingeri, carear exclude posibilitatea comportamentelor antisociale, este una dintresarcinile cheie ale combaterii criminalităţii şi menţinerii ordinii publice.Însă nu totdeauna, folosind metoda convingerii, putem exclude eficientcomportamentele antisociale ale unor categorii de cetăţeni. În asemeneasituaţii organele poliţiei şi subdiviziunile structurale folosesc şi altemetode îndreptate spre menţinerea ordinii publice şi combatereacriminalităţii. Această metodă extremă este constrângerea.

Metoda constrângerii are menirea să preîntâmpine acţiunileantisociale. Dacă acestea, totuşi, s-au comis, vinovatul trebuiedescoperit şi pedepsit, prevenind astfel repetarea infracţiunii, restabilindechitatea şi evidenţiind consecinţele faptelor antisociale.

În aceste condiţii este bine să se ţină cont de caracterul echitabilal expresiei: „A fi bun cu infractorul înseamnă a fi rău cu oameniicinstiţi”. De exemplu, hotărârile neîntemeiate de aplicare a măsurilorpreventive aduc la aceea, că un număr însemnat de persoane bănuitese eschivează de la acţiunile de urmărire penală şi instanţelejudecătoreşti, un număr mare de persoane timp îndelungat se află încăutare. Cu succes sau nu, folosirea acestor metode depinde deînţelegerea naturii şi caracterului fenomenelor sociale şi a proceselor,asupra cărora exercităm influenţă în procesul administrării (dirijării),în tendinţa de a atinge scopurile trasate.

În cazul nostru obiecte sociale sunt:1. mediul social, în care decurge activitatea individului;2. personalitatea şi diversele grupuri sociale ca purtători ai

relaţiilor juridice şi sociale;3. înseşi relaţiile sociale şi, în primul rând, cele juridice, care se

construiesc între personalitate şi mediul social.Necesitatea cunoaşterii acestor obiecte şi posibilitatea de a le

dirija sunt condiţionate de faptul că, în totalitatea lor, ele reprezintă

128


factorii obiectivi şi subiectivi ai formării conştiinţei, culturii juridiceşi comportamentului social al personalităţii. Cu alte cuvinte, acesteasunt elementele de bază ale sistemului, care formează conştiinţa juridicăşi determină comportamentul omului.

Referinţe bibliografice:1. В. Сальников. Социальное управление и правовая культура.

Санкт-Петербург, Университет МВД России, 2005, стp.277.2. А. Лунев. Теоретические проблемы государственного

управления. Второе издание. Москва, 2004, стp.257.3. А. Белых. Управление и самоуправление. Санкт-Петербург,

1999, стp.123.4. Философская энциклопедия. Москва, 1995, т.II, стр. 120.5. Л. Попов. Убеждение и принуждение. Второе издание. Санкт –

Петербург, 1999, стр. 190.6. И.Карпец. Уголовное право и этика, Москва, 1985, стр.190.

Bibliografie:1. Bădina O., Basiliade G. Cunoaşterea personalităţii infractorului

minor şi strategia cercetării delincvenţei juvenile. Bucureşti, edituraMinisterului de Interne, 1970.

2. Stănoiu R. Metode şi tehnici în cercetarea criminologică. Bucureşti,editura Academiei RSR, 1981.

3. Vlăsceanu L. Metodologia cercetării sociologice. Bucureşti, edituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, 1982.

4. Административное право и административная деятельностьорганов внутренних дел. Учебник. Москва, Академия МВДCССР, 1990.

5. Алёхин А. Б. , Кармолицкий А. А. , Козлов Ю . М.Административное право Российской Федерации. Москва,1997.

129


6. А. Белых. Управление и самоуправление. Санкт-Петербург,1999, стр.123. А. Лунев. Теоретические проблемыгосударственного управления. Второе издание. Москва, 2004.

7. И. Карпец. Уголовное право и этика. Москва, 1985.8. Л. Попов. Убеждение и принуждение. Второе издание. Санкт-

Петербург, 1999.9. В. Сальников. Социальное управление и правовая культура.

Санкт-Петербург, Университет МВД России, 2005.10. Философская энциклопедия. Москва, 1995, т.II, стр. 120.

130


CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LAMETODOLOGIA APRECIERII EFICIENŢEI ACTIVITĂŢII

ORGANELOR AFACERILOR INTERNE

Valeriu CERBA,doctorand

The analysis of performance of an organization, especially of organsof internal affairs (because these ensure public order also are attract incrime control), suppose establishment of one relation between results, meansalso aims, more precise the investigation of this activity from the point ofview of efficiency and budget.

An efficient public and qualitative service is the spirits of one modernpublic administration, orientated to obtain some concrete good results.

La aprecierea eficienţei activităţii organelor afacerilor interne însectorul public trebuie să ţinem seama de faptul, că eforturile pentrusatisfacerea nevoilor sociale sunt măsurabile, de obicei, cuantificabilevaloric (costul resurselor materiale, umane, informaţionale), în timp ceefectele sociale sunt dificil de determinat şi nu pot fi prevăzute în totalitate.

Referitor la necesitatea evaluării performanţelor şi la caracteruldificil al aprecierii rezultatelor Peter Drucker afirmă: „Ştim că trebuiesă măsurăm rezultatele. De asemenea ştim, că, exceptând afacerile, nune pricepem să măsurăm rezultatele în cele mai multe organizaţii”[1].

Eficienţa priveşte raportul dintre rezultatul obţinut şi obiectivul,care trebuie atins în administraţia publică, considerându-se doar, căeficienţa este importantă. [2]. Nu trebuie să uităm şi faptul, că eficienţaeste influenţată de resursele ideologice difuzate în mecanismele deacţiune socială.

Mulţi specialişti străini sunt de părere, că nu se poate vorbi deeficienţă goală, pentru că „este mult mai important să realizezi bineceea ce ţi-ai propus, decât să realizezi bine altceva“ [1]. De menţionat,că bugetarea contribuie, împreună cu utilizarea eficientă a resurselor,

131


la realizarea performanţei în organizaţiile publice.În acest sens, programele de lucru trebuie să cuprindă [3]: scopul

final al activităţii desfăşurate de un minister sau de o altă entitate publicăcentrală sau locală; obiectivele urmărite; definirea programului, cuprecizarea priorităţilor şi indicarea perioadei de timp, la care se referă;estimarea posibilităţilor de creştere a eficienţei în urma aplicăriiprogramului; efortul financiar reclamat de realizarea programului,indicatorii de rezultate, calitativi şi cantitativi, precum şi sursele definanţare.

Acţiunile de transformare a actualului sistem poliţienesc dinRepublica Moldova ar trebui orientate spre determinarea obiectivelorde perspectivă ale etapei de tranziţie la statul de drept, pentru a-i conferiaparatului stabilitate şi eficienţă.

Tendinţa de a fi eficientă şi utilă societăţii trebuie să transformepoliţia într-o instituţie, care îşi structurează preocupările atât pe direcţiaprevenirii criminalităţii, cu sarcini preponderent administrative, cât şipe reprimărea faptelor antisociale prin acţiuni de natură judiciară.

Este cunoscut şi acceptat faptul, că poliţia execută cupreponderenţă sarcini coercitive, fiind inclusă, astfel, în conştiinţauniversală ca un subsistem social cu atribuţii de constrângere aindividului în scopul încadrării acestuia în standardele stabilite denormele sociale.

Poliţia este chemată de cetăţenii (cei care asigură existenţaacestui organ prin impozitele şi taxele, pe care le varsă în vistieriastatului) să înlăture orice rău din viaţa societăţii, cum ar fi jafurile,omorurile, furturile, toxicomania, traficul de persoane, vagabondajul,prostituţia, nerespectarea ordinii publice etc.

De aici şi întrebarea: este oare poliţia în măsură să protejezecetăţenii şi societatea în ansamblu de acţiuni violente, să asigure ordineade drept şi liniştea în ţară (situaţie care dovedeşte eficienţa activităţiipoliţiei)?

Actualmente noţiunea ,,eficienţă” este utilizată de specialiştiidin diverse sfere de activitate, inclusiv de cei care activează în cadrulMAI al Republicii Moldova. Ultimii includ, în marea majoritate acazurilor, în conţinutul acestei noţiuni o presupunere nedeterminată,

132


de ordin general, despre atingerea rezultatelor scontate în domeniulactivităţilor de aplicare a dreptului. O atare împrejurare ne impune sămedităm asupra importanţei majore a unor dezbateri ştiinţifice pemarginea problemelor, ce ţin de aprecierea eficienţei activităţii poliţiei,asupra elaborării unei metodologii de apreciere a acesteia, care în viitorar putea fi utilizată în activităţile de aplicare a dreptului.

Pare indiscutabil faptul, că eficienţa activităţilor desfăşurate înprocesul de aplicare a legislaţiei penale se află într-o legăturăindisolubilă cu diverse aspecte de ordin teoretic şi practic, mai ales cuprocesele de perfecţionare a legislaţiei penale şi de ameliorare a calităţiprocesului de aplicare a acesteia. Abordarea în complex a problemelor,ce ţin de aprecierea eficienţei procesului de aplicare a dreptului include,în primul rând, evaluarea necesităţii reale a unui anumit act normativ,pornindu-se de la protecţia efectivă a unor relaţii de către normele dedrept din cuprinsul normativ al acestuia, privite separat sau ca elementeconstitutive ale dreptului obiectiv; în al doilea rând, elaborarea şiadoptarea acestei surse formale de drept (calitatea procesului deelaborare a dreptului); şi, în al treilea rând, acţiunea (calitateaprocesului de aplicare a dreptului) şi scopul social realizat. Totodată,trebuie să se ţină cont şi de sfera activităţii supuse aprecierii (cadrulrelaţiilor sociale reglementate de normele de drept penal, nivelulnaţional, regional, departamental ori chiar personal).

De exemplu, aprecierea eficienţei procesului de aplicare alegislaţiei penale la nivel naţional ar trebui să se realizeze în raport cuprocesul de asigurare a ordinii constituţionale consfinţite de ConstituţiaRepublicii Moldova, a altor valori sociale, inclusiv a drepturilor şilibertăţilor cetăţenilor, de orice atentate criminale [4].

În literatura de specialitate s-a afirmat, că aprecierea eficienţeipoate avea loc “doar ca rezultat al determinării criteriilor, care necesităa fi percepute ca exigenţe obligatorii faţă de orice activitate şi, totodată,repere de apreciere a acesteia” [5].

Oricărui criteriu de apreciere a eficienţei îi sunt proprii mai multefuncţii, printre care menţionăm în mod deosebit funcţiile: scop,apreciativă şi rezultativă.

Funcţia-scop a criteriului de apreciere a eficienţei aplicării

133


legislaţiei penale se exprimă în realizarea optimă a obiectivelor şisarcinilor orientate spre protecţia relaţiilor sociale prin intermediulnormelor aparţinând legislaţiei penale. Sarcinile de ocrotire a relaţiilorsociale aparţinând legislaţiei penale se realizează ca urmare a presiuniiexercitate asupra membrilor societăţii în ansamblu, precum şi în raportcu anumite categorii de cetăţeni (cei care manifestă un respect deosebitfaţă de lege, cei care manifestă instabilitate în respectarea normelor dedrept, cei care violează frecvent normele de drept şi, respectiv, ordineasocială) prin intermediul interdicţiilor şi sancţiunilor penale. Ca urmare,putem evidenţia criteriile eficienţei legislaţiei penale orientate larealizarea scopurilor de integrare socială a populaţiei, inadmisibilitateasăvârşirii unor fapte ilegale de către cetăţenii cu un comportament socialinstabil (prevenţia generală), corijarea şi reeducarea infractorilor(prevenţia specială). În calitate de criteriu mai general, caracteristicacestei situaţii, poate servi asigurarea unei securităţi eficiente a relaţiilorsociale, protejate de normele dreptului penal.

Funcţia de apreciere. Cu toate că, în ultimii ani, în literaturade specialitate au apărut mai multe abordări ale eficienţei aplicărilegislaţiei penale [6], trebuie să constatăm, că funcţia de apreciere aeficienţei procesului de aplicare a legislaţiei penale rămâne,deocamdată, nedefinită. Din aceste considerente susţinem opiniaexprimată mai demult de penalistul rus V. Kudreavţev, conform căreiaeste imposibil de determinat “eficienţa legii penale, spre deosebire deeficienţa sistemului justiţiei penale, deoarece legea penală îşi realizeazăscopurile prin intermediul acestui şi al altor sisteme” [7].

De menţionat că nu se recomandă aprecierea eficienţei activităţiide aplicare a legislaţiei penale în raport direct cu starea criminalităţii.

Funcţia rezultativă. Această funcţie a criteriului de apreciere aeficienţei procesului de aplicare a legislaţiei penale are cea mairăspândită utilizare practică. Ea se reflectă în indicii, care exprimănivelul de organizare a factorilor subiectivi în scopul obţineriirezultatelor acţiunii în comun cu normele dreptului penal. Din punctde vedere cantitativ eficienţa poate fi determinată prin contrapunereanivelului structurii şi dinamicii infracţiunilor unor indicatori exacţi,cum ar fi, de exemplu, cota cetăţenilor care respectă legea şi se abţin

134


de la săvârşirea infracţiunilor şi a celor care au săvârşit asemeneafapte, cota infracţiunilor grave în structura criminalităţii privită înansamblu, cota infracţionalităţii recidive şi a infracţiunilor săvârşitepentru prima dată, compararea acestora cu indicii medii analizaţi dinpunctul de vedere al evoluţiei în timp şi spaţiu, cum ar fi, de exemplu,situaţia din cadrul unui raion pentru o anumită perioadă de timp. S-aconstatat că printre cauzele majore ale dificultăţilor procesului deapreciere a eficienţei aplicării dreptului sunt şi următoarele:

— absenţa unei interpretări ştiinţifice unice a noţiunii “eficienţă”;— complexitatea relaţiilor de interdependenţă a proceselor

sociale, care face dificilă evidenţierea caracterului eficient alactivităţilor realizate de o anumită instituţie juridică;

— problematica constatării aprecierilor cantitative ale proceselorsociale;

— dificultatea identificării consecinţelor indirecte ale acţiunilorcu caracter social, care, printre altele, pot modifica esenţial sau reducela minimum rezultatul acestor acţiuni;

— probabilitatea incoincidenţei eficienţei sociale şi economicecu anumite forme de activitate [8].

Se consideră, că aceste dificultăţi pot fi depăşite printr-o analizăstructurală cu aprecierea rezultatelor activităţii prin împărţirea acesteiaîn elemente constitutive şi elaborarea unor indici corespunzători pentrufiecare element.

În ce ne priveşte, credem că de un real sprijin în procesul desoluţionare a problemei abordate ar fi definirea corectă şi adecvată îndoctrina naţională a unor noţiuni conceptuale, după cum urmează:

a) eficienţă – calitatea de a produce efectul (pozitiv) aşteptat,care să reflecte realizarea deplină sau parţială a rezultatelor sau scopuluipredeterminat;

b) criteriu al eficienţei – un semn, un punct de vedere, o normă,în conformitate cu care se face o apreciere;

c) indice al eficienţei – un număr, o formulă sau o expresie, carereflectă aspecte ale unui fenomen, ale unei acţiuni sau ale unei situaţii;

d) grad al eficienţei – etalonul sau criteriul de apreciere a uneiactivităţi în raport cu o valoare de referinţă, care caracterizează,

135


totodată, atingerea scopului scontat.Fiecare etapă a procesului de aplicare a dreptului îşi are scopurile,

criteriile, indicii eficienţei corespunzători şi un anumit grad de realizarea lor.

În continuare vom prezenta o analiză succintă a unor etape aleprocesului de aplicare a legislaţiei procedural-penale de către organelede urmărire penală ale MAI.

1. Primirea, înregistrarea, evidenţa şi examinarea sesizărilor şia altor informaţii despre infracţiuni este etapa iniţială a procesului decercetare, sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelorcauzei pentru aflarea adevărului [9]. Realizând această activitate,ofiţerii de urmărire penală, în primul rând, acţionează în conformitatecu statutul stabilit prin lege, pus în serviciul comunităţii (înregistrareadeplină a sesizărilor şi a altor informaţii despre crimele comise) şi, înal doilea rând, realizează o activitate intensă în scopul depozităriiinformaţiei despre infracţiunea dată, al întreprinderii măsuriloroportune de prevenire şi suprimare a acesteia. Aceste împrejurăridetermină reacţia adecvată a poliţiei în raport cu acţiunile sancţionatede legislaţia penală. Depistarea infracţiunilor, atât la etapa pregătiriipentru comiterea infracţiunii, cât şi după comitere, evidenţa strictă aacestora, reacţia promptă în conformitate cu legislaţia procedural-penală constituie doar o parte dintre exigenţele, care se conţin într-oserie de ordine şi dispoziţii ale MAI adoptate în scopul asigurării uneisecurităţi publice compatibile cu statul de drept.

Eficienţa activităţii organului de urmărire penală al OAI înprocesul depistării şi înregistrării infracţiunilor este condiţionată deurmătoarele împrejurări:

a) claritatea factorilor, care prezintă interes pentru apreciereainiţială a faptei având semnele infracţiunii;

b) intervenţia oficială a organului de poliţie, în persoana ofiţerilorde urmărire penală, în fiecare caz (informaţie), însoţită de luarea uneidecizii cu privire la înregistrarea infracţiunii şi efectuarea măsuriloroperative şi complete de urmărire penală.

În calitate de criteriu al eficienţei activităţii poliţiei la aceastăetapă va servi gradul de implicare a dreptului, realizată de organele de

136


urmărire penală, determinat de plenitudinea expunerii infracţiunilorla fază de pregătire sau deja săvârşite şi legalitatea includerii acestoraîn activitatea de asigurare a ordinii publice efectuată de poliţie (se areîn vedere minimizarea sau chiar excluderea cazurilor de infracţiunelatentă). Un alt indicator al eficienţei activităţii poliţei în ce priveştedepistarea şi înregistrarea infracţiunilor este coraportul dintre numărulinfracţiunilor săvârşite în realitate, în cadrul unei unităţi administrativ-teritoriale, şi numărul celor înregistrate şi incluse în sfera procesuluide aplicare a legislaţiei procedural-penale.

2. Începerea (sau neînceperea) urmăririi penale. Este etapaprocesului de aplicare a dreptului, în cadrul căreia au loc selectarea şianaliza informaţiei primare necesare luării deciziei de iniţiere aurmăririi penale sau de constatare a absenţei unor argumenteconvingătoare pentru începerea urmăririi penale. [9].

În acest context sunt supuşi aprecierii o serie de factori, ce ţinde legislaţia penală şi procedural-penală, cum ar fi cazurile în care dincuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare rezultăelementele constitutive ale infracţiunii sau când fapta nu întruneşteelementele infracţiunii necesare dispunerii, prin rezoluţie, a începeriisau neînceperii urmăririi penale.

Eficienţa activităţii de aplicare a legislaţiei penale de organelede poliţie la această etapă este direct proporţională cu obţinerea uneiinformaţii oportune, obiective, cuprinzătoare şi complete despre faptaantisocială (fabula infracţiunii). În calitate de criteriu al eficienţeiserveşte aspectul calitativ al acţiunilor legate de aprecierea şi calificareacorectă a faptei antisociale având semnele constitutive ale uneiinfracţiuni.

Indicatorul eficienţei este dat de raportul dintre rezoluţiile legaledespre începerea urmăririi penale şi cele pornite ilegal. Expresiacantitativă a acestui raport va constitui gradul de eficienţă al activităţiiorganelor de urmărire penală în procesul de dispunere a rezoluţiilor deîncepere sau de neîncepere a urmăririi penale.

3. Desfăşurarea urmăririi penale. Este etapa, ce ţine nemijlocitde efectuarea acţiunilor de urmărire penală, calificarea infracţiunilor,adică stabilirea şi fixarea corespunderii exacte între caracteristicile

137


faptei antisociale săvârşite de o anumită persoană şi elementelecomponenţei infracţiunii prevăzute de legislaţia procedral-penală.Cercetarea infracţiunii presupune realizarea acţiunilor necesarejustificării răspunderii penale. Datorită acestui fapt, criteriul eficienţeieste considerat calitatea activităţii zilnice orientate spre calificareacorectă şi legală din punct de vedere procedural, a cărei dovadă esteconfirmarea poziţiei ofiţerilor de urmărire penală în cazul transmiteriicauzelor penale în organele procuraturii şi încetarea urmăririi penale,prin ordonanţa respectivă a procurorului. În calitate de indicator aleficienţei va servi raportul dintre cauzele penale cercetate complet,obiectiv, în corespundere cu legislaţia, şi cele a căror cercetare a fostrealizată cu încălcarea normelor materiale şi procedurale. Expresiacantitativă a acestui raport reprezintă gradul de eficienţă al activităţiiorganelor abilitate în procesul de efectuare a urmăririi penale.

Nu putem trece cu vederea faptul, că, actualmente, eficienţaactivităţii poliţiei în domeniul aplicării legislaţiei penale estedeterminată în baza mai multor criterii. Cu mare regret, criteriile actualede evaluare a activităţii poliţiei nu stimulează activitatea acestui organ,determinând lucrătorii poliţiei de diferite ranguri să recurgă lamanipulări, urmărind scopul să oglindească în datele statistice rezultatefavorabile activităţilor poliţieneşti, îndeosebi la capitolul ce ţine decercetarea infracţiunilor, camuflând sub diferite forme starea reală acriminalităţii. În consecinţă, activitatea poliţiei capătă o orientareeronată, care nu corespunde realităţii şi nu satisface necesităţile,aşteptările comunităţii şi, în ultimă instanţă, afectează imaginea statului.Din cauza acestor abuzuri este practic imposibilă aprecierea situaţieireale pentru concentrarea eforturilor şi resurselor în combatereafenomenului infracţional.

Obiectivitatea procesului de apreciere a eficienţei activităţiipoliţiei poate fi asigurată numai ca urmare a implementării unui sistemde criterii, care ar stimula activitatea fiecărui angajat, conducător şisubdiviziune în sporirea eficienţei combaterii criminalităţii şi menţineriiordinii de drept în teritoriu.

Stabilirea criteriilor de evaluare a activităţii organelor de poliţienecesită revizuirea formelor şi formularelor statistice de bază, cu

138


stabilirea indicatorilor absoluţi şi relativi de reflectare a situaţieioperativ-criminogene şi a schimbărilor survenite. Totodată, suntemconvinşi, că aprecierea eficienţei activităţii poliţiei în procesul deaplicare a legislaţiei procedural-penale poate fi determinată şi prinintermediul unor sondaje de opinie, în cadrul cărora cetăţenii ar aveaposibilitatea să-şi exprime poziţia referitoare la activitatea organelorde poliţie şi la ceea ce se aşteaptă de la ele.

În acest scop, în perioada 5 noiembrie – 14 decembrie 2007, s-a efectuat, cu suportul Direcţiei generale resurse umane, un sondaj deopinie referitor la percepţia de către populaţie a activităţii poliţieiRepublicii Moldova, la care au participat 1480 de respondenţi, inclusivlucrători ai poliţiei din municipiile şi raioanele republicii (anexa IV).

Scopul urmărit de acest sondaj a fost conturarea imaginii poliţieiprin evidenţierea unor aspecte concrete ale activităţii acesteia, careconduc la formarea percepţiei de către populaţie a instituţiei şilucrătorilor ei, precum şi determinarea gradului de înţelegere, încredereşi confidenţialitate între poliţie şi cetăţeni.

Cercetarea s-a desfăşurat pe mai multe etape: iniţierea cercetării,elaborarea şi multiplicarea chestionarului, stabilirea eşantionului,culegerea datelor, introducerea datelor în calculator, prelucrareacomputerizată a datelor din chestionare, analiza statistică şiinterpretarea sociologică a rezultatelor cercetării, redactarea studiului.

Astfel, s-a constat, că gradul de satisfacţie faţă de activitateapoliţiei rămâne relativ ridicat. Un număr foarte mic — de 6,5% dintrepersoanele chestionate sunt foarte mulţumite şi 42,7% sunt mulţumitede activitatea poliţiei. Un segment nesemnificativ de 13,3% se prezintăca fiind foarte nemulţumite, iar 37,5% sunt nemulţumite.

Un alt aspect inclus în chestionar a fost cel cu privire la nivelulde preocupare a poliţiei locale de problemele din zonă (localitate),care îi fac pe cetăţeni să se simtă în nesiguranţă, constatându-se, că44,7% dintre persoanele chestionate consideră, că poliţiştii suntsuficient de preocupaţi, 13,0% – în deplină măsură, iar 33,6% auconsiderat atitudinea lor ca fiind insuficientă şi 7,4% – că aceştia nusunt preocupaţi deloc. Concomitent, 23% dintre persoanele chestionateconsideră, că problemele majore ale poliţiei sunt generate de salariul

139


mic şi dotarea tehnică nesatisfăcătoare – 21,7%, insuficienţa de personal – 13,5%, corupţia – 6,1%, birocraţia excesivă – 6,9% etc.

Respondenţii consideră, că ameliorarea relaţiei dintre poliţie şicetăţeni este determinată de următorii factori: mai puţină corupţie –consideră 10,4% dintre persoanele cercetate, 11,7% – demonstrarearespectului faţă de drepturile omului, 15,1% – atenţia sporită faţă deproblemele locale, 7,2% – aplicarea adecvată şi consecventă a legilor.Îmbunătăţirea condiţiilor de lucru (salarii, beneficii, echipament) esteconsiderată un factor primordial de către 34, 6% dintre respondenţi.

Din numărul total al poliţiştilor, care au participat la investigaţie,25,4% îşi exprimă satisfacţia că activează în poliţie, alţi 35,7%manifestă dorinţa de a servi societatea, iar 51,6% consideră, căactivitatea de combatere a criminalităţii este responsabilitatea comunăa poliţiei şi a comunităţii. Totodată, doar 3,4% dintre colaboratoriconsideră remunerarea profesională suficientă.

Pe o scară de la 1 (mică) la 5 (mare) a fost apreciată de cătrepopulaţie importanţa următoarelor activităţi ale poliţiei:

— reacţia în cazuri de urgenţă – cu o medie a răspunsurilor de54,4%;

— căutarea persoanelor dispărute – 54,2%;— controlul traficului rutier şi al respectării regulilor de

circulaţie – 51,6%;— descoperirea bunurilor materiale sustrase – 51,6;— investigarea infracţiunilor – 51,3%;— controlul consumului de băuturi alcoolice – 51,1%.Celelalte activităţi, de asemenea, au fost apreciate ca având un

grad ridicat de importanţă: colectarea informaţiilor despre infracţiuni/infractori – 49,2%; reţinerea hoţilor de magazine – 49,2%; depistareaşi combaterea viciilor (droguri/prostituţie) – 49,0%; asigurarea ordiniipublice – 48,3%; consultanţa în şcoli privind securitatea şi prevenireainfracţiunilor – 48,1%; reacţia la alarmele de la obiectivele puse subpază – 47,5%; investigarea persoanelor suspecte – 47,1%; combatereaviolenţei şi a conflictelor în familie – 46,6%.

Ca fiind de importanţă redusă au fost apreciate: protecţiapersoanelor importante – 32,7%; preocuparea pentru vehiculeleabandonate – 35,8%; amenzile – 38,5%; patrularea comunităţii cu

140


mijloace de transport – 39,0%.Referitor la aspectul colaborării dintre populaţie şi poliţie s-a

constat, că doar 8,5% dintre persoanele chestionate au acordat unoarecare ajutor organelor poliţiei, iar 78,5% şi 75,1% nu au acordatnici un ajutor pe parcursul ultimelor 12 luni şi, respectiv, pe parcursuloricărei alte perioade.

În acest context trebuie de accentuat, că dintre persoanele, careau participat la sondaj, 61,9% şi-au exprimat disponibilitatea de a ajutapoliţia în viitor, alte 26,1% ar dori să o ajute, dar cu anumite condiţii,dintre care 31,5% – în cazurile în care cred că sunt corecţi în acţiunilelor, 17,8% – în cazurile în care vor fi contactaţi, 16,2% – atunci cândvor avea siguranţa, că se vor obţine rezultate pozitive.

Opiniile referitoare la nivelul de performanţă al poliţiei localesunt următoarele: foarte satisfăcute sunt 9,1% dintre persoanelechestionate, suficient de satisfăcute – 46,6%, nesatisfăcute – 35,7%;foarte nesatisfăcute – 5,6%.

Considerăm important să accentuăm că, în anii 1998-2000Federaţia Rusă a procedat la elaborarea unui sistem de criterii deapreciere a activităţii organelor afacerilor interne, scopul principalfiind renunţarea la „procentul” descoperirii infracţiunilor ca uniccriteriu de apreciere. Acest mecanism are drept obiectiv fundamentalînlăturarea discordanţelor existente dintre etapa înregistrăriiinfracţiunilor şi cea a descoperirii lor, a tentativelor de tăinuire ainfracţiunilor, a refuzurilor de intentare a dosarelor penale.

În ultimii ani a suportat modificări şi sistemul de evaluare aactivităţii poliţiei din România, fiind stabiliţi noi indicatori deperformanţă şi eficienţă pentru principalele domenii de activitate. Acestsistem de indicatori poartă un caracter clar, concret şi stimuleazăsporirea randamentului activităţii.

În acest sens este de menţionat, că autorul, în calitatea sa deconducător al Comisiei de lucru, create prin dispoziţia MAI nr. 3 din15.01.2002, în baza studiilor şi materialelor despre activitateapoliţienească din 12 ţări (România, Germania, Italia, Marea Britanie,Federaţia Rusă, Georgia, Ucraina, Franţa, Belarusi etc.) şi a analizeipracticii negative de abordare a criteriilor de apreciere a lucrului

141


organelor afacerilor interne din Republica Moldova (încercările detăinuire a crimelor, de falsificare şi manipulare a fişelor de evidenţă-înregistrare etc.), în anul 2002 a elaborat şi a înaintat conduceriiministerului un Regulament provizoriu (aprobat prin ordinul MAI nr.132 din 25.04.2002) cu privire la stabilirea noilor criterii de evaluarea eficienţei activităţii organelor afacerilor interne pentru implementareaşi modificarea formularelor statistice existente în cadrul MAI. Acestaa constituit punctul de reper pentru înlocuirea sistemului de tip sovieticcu altul nou, apt să stimuleze activitatea lucrătorilor poliţiei şi săîncurajeze cetăţenii pentru a conlucra eficient şi sprijini poliţia înactivităţile de combatere a criminalităţii şi asigurare a ordinii publice.

Referinţe bibliografice:1. Drucker P. Eficienţa factorului decizional. Bucureşti, 2001, 147 pag.2. Moldoveanu G. Analiză organizaţională. Bucureşti, 2000, 149 pag.3. Văcărel I. Bugetul de programe multinaţionale. Editura Expert,

2002, 154 pag.4. Codul penal al Republicii Moldova, nr. 985 din 18.04.2002. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 13.09.2002.5. Ревин В. Подходы к методике структурного анализа и оценки

деятельности органов внутренних дел по применениюуголовного законодательства, вопросы совершенствованияправовых мер борьбы с преступностью. Омск, 1987, 178 стp.

6. Сорокин В.Д. Административно-процессуальные отношения.ЛГУ, 1968, 164 стр.

7. Кудрявцев В.H. Эффективность закона как средстваосуществления уголовной политики. Основные направленияборьбы с преступностью. М., 1975, 136 стp.

8. Гилинский Я. Теоретические проблемы социологическогоисследования преступности и иных антиобщественныхпроявлений. Ленинград, 1983, 239 стp.

9. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122 din14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din07.06.2003, nr. 104-110/447.

142


PROBLEMA RISCULUI ÎN ACTIVITATEA OPERATIVĂDE INVESTIGAŢII (AOI)

Dr. Alexandru PARENIUC,şef al Laboratorului de cercetări ştiinţifice aplicative

al IFPC şi CŞA al Academiei „Ştefan cel Mare”,Mihai CIUPAC,

lector superior al catedrei „Investigaţii operative”a Academiei „Ştefan cel Mare”

În procesul activităţii operative de investigaţii lucrătorul operatival organelor afacerilor interne deseori este nevoit să recurgă la riscoperativ.Sub aspect teoretic această necesitate apare din cauza, că întrescopul profesional al lucrătorului operativ, care constă în găsirea şineutralizarea infractorului, şi posibilităţile lui de realizare, pot apărea,şi chiar apar, contradicţii.

Problemei riscului în practica OAI de la noi încă nu i s-a dat oargumentare teoretică exhaustivă în pofida persistenţei lui evidente.

Necesitatea formulării problemei în cauză este dictată de faptul,că riscul în practica lucrului operativ al OAI evoluează pe rolul decondiţie profesională specială. În acest sens, problema riscului, dupăpărerea noastră, prezintă interes evident ca unul din aspectele inerenteale activităţii operative de investigaţii. Cred că cercetările teoretice îndomeniul respectiv ar putea (şi trebuie) cu timpul să fie aplicate înpractica OAI sub forma unor instrucţiuni, reguli, îndrumare, care nunumai că ar recomanda metode de ocolire a riscului neîntemeiat, dar şiar enumera cazurile speciale, reglementate de lege, în care riscul ar fijustificat. (Avem în vedere anume metodica selectării cazurilor, încare riscul ar fi justificat, raţional, oportun, logic şi ar ajuta lucrătoruloperativ să ia decizii corecte, unicele justificate în situaţii complicate.În această ordine de idei se înscrie şi cunoaşterea factorilor, care arcrea dificultăţi în calea soluţionării cazurilor cu grad sporit de risc).

Fără îndoială, studierea problemei riscului în AOI va avea un

143


impact pozitiv asupra tacticii de prevenire şi descoperire a infracţiunilor.Menţionăm, că nu orice risc este acceptabil şi admisibil. Este vorbadoar despre riscul raţional, justificat în AOI, în care predominăprincipiul respectării legalităţii.

Problema riscului există nu numai în teoria AOI. Îndeplinindu-şi atribuţiile şi obligaţiunile de serviciu, riscă, într-o oarecare măsură,militarii, aviatorii, medicii, sportivii, cercetătorii, juriştii şi mulţireprezentanţi ai altor profesii. De menţionat, că teoriile ramurale, înmajoritatea cazurilor, au isprăvit studiul ştiinţific al problemei. Deexemplu, este cercetată minuţios problema riscului în dreptul penal,dreptul civil, în industrie, ştiinţă militară şi în alte domenii. Cu părerede rău, studiul nu s-a extins şi asupra teoriei AOI, în care problemariscului este reflectată în linii generale, cu toate că imperativulactualităţii problemei este expus atât de practicieni, cât şi de teoreticieni.În opinia lor, în momentele-cheie recurgerea la riscul justificat, raţionalîn mod sigur va spori eficienţa luptei contra criminalităţii, şi viceversa— imprudenţa în situaţii de risc totdeauna are drept efect eşuareaoperaţiunii atât parţial, cât şi în întregime, iar deseori se poate soldachiar cu pierderi de vieţi omeneşti. Totodată, experienţă bogatăacumulată de serviciile operative ale OAI până în prezent reprezintăun material empiric, negeneralizat şi slab interpretat. Deosebit deneplăcut este, că în instrucţiunile, regulamentele, ghidurile şi manualelede activitate investigativ-operativă, chiar şi la aşa capitole, cum sunt„Combinaţia operativă”, „Operaţiuni de reţinere a infractorilor” şialtele, care sunt nemijlocit legate de noţiunea „risc operativ”, nu conţin,practic, nici o indicaţie despre aplicarea riscului raţional şi justificat.

Nu e de mirare, că practica, neavând posibilităţi de a se lipsi deneaplicarea riscului operativ şi nedispunând de nici un fel derecomandări metodice, ani la rând aplică nu cele mai bune metodeintuitive, de încercări şi greşeli foarte costisitoare pentru societate.

Cele expuse ne fac să constatăm, că s-a creat o necorespunderemajoră între necesităţile practicii, între situaţia teoretică şi activitateade creaţie legislativă. Respectiv, teoria rămâne în urma practicii şi nusatisface cerinţele ei.

Ar fi incorect să afirmăm, că teoria a ignorat cerinţele practicii,

144


nereacţionând la existenţa problemei riscului operativ. Studiul literaturiide specialitate, care se referă într-o oarecare măsură la problema încauză, ne demonstrează, că s-au făcut încercări de a reflecta „risculoperativ”, dar numai nu în republica noastră. Oricum la moment teorianu dispune de un răspuns exhaustiv la întrebarea principală: cereprezintă riscul operativ?

Ar fi ireal să ne propunem, ca într-un singur articol ştiinţific săelucidam toate aspectele teoretice ale riscului operativ. Voi încerca sădezvăluim doar câteva dintre acestea, şi anume: noţiunea, esenţa,variantele riscului operativ, limitele lui, unele metode progresiste deabordare a teoriei riscului şi a scopurilor lui finale.

Filologii nu au o formulare unică pentru termenul „risc”. Totuşi,unele interpretări includ probabilitatea survenirii unor consecinţenedorite; pericol, care ameninţă integritatea bunurilor materiale,nemijlocit a persoanelor şi le zădărnicesc planurile.

Un şir de savanţi francezi, italieni, germani şi ruşi au desfăşuratteoria riscului. Comun este faptul că, au elaborat teorii, potrivit cărorariscul este activitatea individului (persoanei) în condiţii extreme,primejdioase. Riscul peste tot se asociază cu existenţa/prezenţa pericolului,care influenţează acţiunile omului în condiţii-limită, şi anume: felul cumaceste acţiuni vor decurge, impactul diferitor factori (care, a propos, pot fiprovocaţi chiar de aceste acţiuni), cât şi din cauza neaprecierii influenţeifactorilor cunoscuţi asupra bunului mers al acţiunilor.

Juriştii şi psihologii împărtăşesc opinii, potrivit cărora risculeste examinat în legătură directă cu noţiunea de pericol.

La noi în republică nu există o definiţie universală a noţiunii derisc. Definiţiile aplicate examinează riscul dintr-un unghi de vedereîngust, referindu-se la activităţile profesionale ale omului, dardiversitatea activităţilor umane presupune şi existenţa diferitor riscuri.

De aceea, este necesar să se facă deosebire între diferite genuride risc, care pot fi: de creaţie, tehnice, economice, militare etc. Existăşi profesii legate în permanenţă recurgerea la risc. Acestea suntprofesiile de cercetaş, aviator de încercare, chirurg, reanimatolog,marinar, minier, specialişti care execută lucrări atât la înălţimi mari,cât şi la adâncimi.

145


După părerea noastră, profesia de lucrător operativ de asemeneaconţine o doză de risc permanent din următoarele considerente.Condiţiile de muncă ale lucrătorilor operativi ai OAI presupun multăcreativitate în scopul soluţionării sarcinilor operative, care apar peparcursul luptei contra manifestărilor criminalităţii. Ca şi în multe altedomenii, spiritul creativ, iniţiativa în muncă a lucrătorului operativpresupune recurgerea la risc. După sistemul desfăşurării luptei contrainfractorilor, elementele căreia sunt, pe de o parte, lucrătorul operativ,iar pe de altă parte, persoana care pregăteşte sau deja comite infracţiunea(adică infractorul), din prima fază demonstrează relaţii direct opuseatât după scopurile propuse, cât şi după căile de atingere a lor. Aceastărelaţie o perioadă de timp poartă caracter de conflict deschis ori ascuns.Situaţii de conflict se pot crea în cazul apariţiei sau existenţeiconcurenţei (rivalităţii) părţilor ori datorită opoziţiei. Însă prezenţaactivă a părţilor, care urmăresc scopuri vădit contrare, nu este altcevadecât o luptă. De aceea activitatea operativă de investigaţii a lucrătoruluioperativ face parte din puţinele genuri ale practicii sociale, în care se aplicănoţiunea de luptă, care totdeauna include acţiuni şi reacţii. În cazul datlucrătorul operativ tinde să demaşte infractorul, pe când ultimul se stăruiesă evite demascarea, se autocamuflează, adică se opune eforturilorlucrătorului operativ. Starea, în care se află lucrătorul operativ şi infractorul,poate echivala cu o stare de derulare a acţiunilor militare. În acest sens,sunt aplicate acţiunile tactice împotriva infractorului, se recurge la vicleniişi stratageme militare, la efectuarea unor măsuri de dezinformare ainfractorului pentru reţinerea şi demascarea lui.

Împrejurările flexibile specifice situaţiei operative necesităgăsirea unor soluţii urgente şi deseori riscante, din cauza că „viaţă nuîn toate cazurile îi prezintă omului o variantă rezolvabilă”. Surprindereaşi imprevizibilitatea îl însoţesc în asemenea cazuri pe lucrătoruloperativ. Iată de ce recurgerea la risc rezultă din situaţia, care se creează,iar acţiunile riscante, în asemenea cazuri, sunt aproape unicele şi celemai oportune. Trebuie de ţinut cont şi de faptul, că soluţionareasituaţiilor periculoase este repartizată la diferite niveluri: a) nivelsuperior de conducere; b) nivel mediu; şi c) nivel executiv.

Pentru specificarea (precizarea) şi diferenţierea problemei

146


riscului operativ este necesar să prezentăm momentele din activitatealucrătorilor operativi, care nemijlocit expun la risc. Multiplele funcţii,pe care le îndeplineşte lucrătorul operativ, în dependenţă de diversitateamăsurilor investigativ-operative, presupun şi diferite niveluri de risc.De exemplu: nivelul riscului pentru viaţa lucrătorului operativ în cazulreţinerii infractorului (infractorilor) înarmat este cu mult mai maredecât atunci, când se efectuează o escorta ori se efectuează o reţinerepentru o încălcare a ordinii publice.

Cercetătorul rus D. V. Grebelski a menţionat corect, din punctulnostru de vedere, că prin risc operativ se înţelege necesitatea efectuăriiacţiunilor, care nu suferă amânare pentru prevenirea ori descoperireainfracţiunilor în condiţiile, în care sunt evidente posibilităţile preveniriiunor urmări nedorite, atât pentru lucrătorul operativ, cât şi pentru altepersoane. Această perspectivă nefavorabilă neapărat trebuie luată înconsideraţie în momentul luării deciziilor şi determinării tacticii deactivitate a lucrătorului operativ.

Este clar, că pericolul parvenirii urmărilor nedorite în rezultatulacţiunilor lucrătorului operativ nu poate servi drept obstacol în calearealizării acţiunilor investigativ-operative. În caz contrar, toatăactivitatea operativă s-ar abate de la unul din principiile de bază –principiul ofensivităţii şi oportunităţii .

Însă D.V.Grebelski s-a referit doar la cele mai stringente varianteale riscului operativ. Concretizând situaţiile, în care se manifestă, elspecifică:

— chiar şi în cele mai bine planificate operaţiuni de reţinere ainfractorilor înarmaţi deseori apar circumstanţe, care provoacă orisolicită manifestarea riscului operativ;

— deseori riscul operativ este necesar aplicării combinaţiiloroperative complicate, mai ales pe dosarele, pe care activează grupăricriminale ramificate, dar nu sunt relevaţi toţi membrii acestor grupări;

— elemente ale riscului operativ persistă şi la realizareamaterialelor operative de reţinere a infractorului în flagrant delict.

Deci, D.V.Grebelski se referă numai la riscul, care ameninţăviaţa lucrătorului operativ ori a cetăţenilor.

147


Dar nu numai aceasta caracterizează esenţa şi „specificul”riscului operativ.

Analiza practicii demonstrează, că manifestarea lui se poateproduce şi în alte cazuri. De exemplu: la petrecerea prelucrăriloroperative, unde riscul poate apărea în cazuri neîntemeiate de aplicare,nejustificate, sub formă de eşec a prelucrării, fiind urmate de diversecomplicaţii. Astfel, riscul în procesul prelucrării operative diferă deriscul, care există la reţinerea unui infractor înarmat.

De exemplu: la reţinerea infractorului înarmat lucrătorul operativpune în pericol viaţa şi sănătatea atât a sa, cât şi a cetăţenilor. La etapaprelucrării operative, în marea majoritate a cazurilor, persistă risculeşecului şi parvenirii apoi a complicaţiilor.

Dar cât risc există la desfăşurarea unei acţiuni investigativ-operative,cum ar fi infiltrarea operativă în organizaţiile criminale a colaboratorilortitulari din subdiviziunile operative!

Aşadar, pe parcursul efectuării acţiunilor investigativ-operative sesupun riscului:

— acţiunile lucrătorului operativ, din punctul de vedere al legalităţii;— individualitatea confidenţilor;— individualitatea persoanei cercetate;— individualitatea lucrătorului operativ atât pe parcursul efectuării

acţiunilor secrete, cât şi în timpul curmării activităţii criminale adelicnvenţilor;

— individualitatea şi bunurile cetăţenilor, cărora li se poate aduceatingere pe parcursul acţiunilor operative;

— bunurile publice şi private;— prestigiul lucrătorului operativ şi al instituţiei, pe care o

reprezintă.Înseşi munca operativă este ameninţată de riscul de a-i fi

descoperite metodele şi mijloacele.Măsurile operative cu caracter secret îl pun pe lucrătorul operativ

în condiţii de risc permanent.Aşa acţiuni, cum sunt recrutarea confidenţilor, legătura cu ei,

prelucrările operative, infiltrarea şi retragerea confidenţilor din organizaţiilecriminale, combinaţia operativă, cercetarea operativă, aplicarea

148


mijloacelor tehnice moderne, efectuarea operaţiunilor de reţinere ainfractorilor înarmaţi – toate acestea nici pe departe nu constituie număruldeplin al acţiunilor operative de investigaţie, pe parcursul cărora apar înpermanenţă situaţii de pericol, de risc, pline de surprize neplăcute.

Desfăşurarea acţiunilor operative de investigaţie, după cum binese ştie, are loc în spiritul respectării stricte a legalităţii, a drepturilor şilibertăţilor cetăţenilor. Însă în practica lucrătorilor operativi ladescoperirea unei infracţiuni concrete apar uneori situaţii pline de risc,care pot avea drept consecinţă încălcarea normelor de drept. Deexemplu: în procesul căutării martorilor, cât şi a persoanelor bănuitede comiterea infracţiunilor, pot fi reţinuţi, din greşeală, cetăţeni, carenu au nici o legătură cu această infracţuine, dar după un şir desemnalmente (haine, comportament etc.) sunt asemănătoare cupersoanele căutate. În anumite condiţii reţinerile de acest gen creeazăpericolul încălcării drepturilor legitime ale omului.

Lucrând la descoperea infracţiunii şi efectuând acţiuni de căutare,lucrătorul operativ acumulează un volum de informaţii diferite, iaruneori şi contradictorii. Apreciind informaţia parvenită, el este dator,în baza unor date verosimile, să decidă efectuarea unor acţiuni operativede investigare.

În dependenţă de nivelul veridicităţii informaţiei parvenite apareriscul aprecierii acesteia în mod greşit, neobiectiv, iar din aceste premisevor fi înaintate versiuni de lucru la cercetarea infracţiunilor.

În cazuri de descoperire a infracţiunilor pe urme fierbinţi nutotdeauna se dispune de timp pentru verificarea datelor parvenite dindiferite surse şi nici chiar a surselor înseşi. Datele primite pot parvenide la persoane direct interesate de ascunderea infracţiunii şi apersoanelor, care au comis-o, adică de la cei, care urmăresc scopuldezinformării lucrătorilor operativi, orientării lor pe urme greşite. Înrezultat, informaţia insuficient verificată şi apreciată în grabă conducela înaintarea unor versiuni „moarte”, pune în pericol descoperirea rapidăşi deplină a infracţiunii, uneori întârziind-o un timp mai îndelungat.Drept exemplu pot servi infracţiunile nedescoperite din anii precedenţi.

Riscul de a considera veridice informaţii neîntemeiate,superficiale în timpul efectuării acţiunilor operative şi procedurale

149


iniţiale conduce la scumpirea simţitoare a descoperirii infracţiunii. Prinaceasta se manifestă aspectul etico–moral al riscului operativ. Cu altecuvinte, riscul, care însoţeşte acţiunile operative, totdeauna trebuie săfie justificat din punctul de vedere moral şi legal.

Din cele expuse mai sus, se poate conchide, că activităţilecreatoare ale lucrătorului operativ, valorificate în conformitate cunormele morale şi legale, în condiţiile extreme, care apar pe parcursulprevenirii, curmării ori descoperirii infracţiunilor, cu metode şi mijloaceinvestigativ-operative speciale, când lipseşte libera alegere a unei căimai favorabile atingerii scopului pus şi se creează pericol pentru viaţăşi sănătate, pentru drepturile şi interesele membrilor societăţii,integritatea fizică a lucrătorului operativ, cât şi pericolul prejudicieriiunor bunuri materiale şi morale în condiţii nereglementate de actejuridice şi departamentale poate fi numit risc operativ.

După cum se ştie, soluţionarea situaţiilor periculoase, care aparpe parcursul efectuării acţiunilor secrete, în majoritatea cazurilor aucâteva alternative. De aceea alegerea hotărârii optime de rezolvare asarcinii, care apare deseori spontan în cazurile, în care nu sunt prevăzutede legislaţia în vigoare ori de actele normative, lucrătorul operativriscă să ia o decizie greşită, în rezultatul căreia acţiunile lui ulterioarevor fi incorecte. Dar în virtutea datoriei de serviciu şi acordăriiindependenţii operative, lucrătorul operativ este dator să ia de sinestătător hotărâri în condiţii complicate, procedând în unele cazuri şi larisc, în caz contrar inacţiunea lui poate fi apreciată drept ilegală. Însituaţiile dificile procesul luării hotărârii de a recurge la risc operativeste complicat, dificultatea fiind evidentă. Lucrătorului operativ îi estedestul de clar, că este necesar să dea dovadă de iniţiativă. Dar cum săprocedeze corect într-o situaţie necunoscută şi oare nu va încălca ellegislaţia prin ceea ce va urma să facă? – acestea-s întrebările, pe carele impune starea de incertitudine.

În cazul unor acţiuni operative dinamice deseori se resimtedeficitul de timp, adică recurgerea la riscul operativ este dictată defaptul, că lucrătorul operativ, în situaţia neprevăzută şi nedorită, nudispune de o decizie pregătită din timp, la care ar putea apela pentru aexclude riscul, adică nu este liber în acţiuni. Este incontestabil faptul,

150


că efectuarea acestor acţiuni urgente este complicată şi deseori plinăde posibilităţi de a încălca legea. Dar aceasta-i dialectica munciioperative – viaţa nu totdeauna propune o alternativă între bine şi rău.Sunt momente, când ea te impune să faci rapid alegerea necesară, şi săînchizi ochii la acest gen de muncă operativă ar însemna să dispreţuieştide fapt realitatea.

Şi dacă activitatea operativă de investigaţie nu este posibilă fărăaplicarea riscului, care se referă la viaţă, sănătate, interese materiale şilegale, atunci apare întrebarea despre limitele riscului operativ accesibilşi despre lichidarea răspunderii pentru cauzarea prejudiciului laaplicarea lui. În caz contrar, o mulţime de prelucrării operative ar firămas nerealizate şi mulţi infractori experimentaţi s-ar bucura delibertate, dacă lucrătorii operativi ar renunţa cu desăvârşire la risc, iaruneori nu ar şovăi să se jertfească personal pentru atingerea rezultatuluiscontat în luptă contra criminalităţii.

Limitele admisibile ale riscului, care exclud ilegalitatea fapteicomise, sunt oglindite în legislaţia în vigoare. Efectuând acţiuni socialutile de neutralizare a infractorilor, lucrătorul operativ deseori comiteacţiuni, care, la prima vedere, se înscriu în componenţa de infracţiune.De exemplu, în timpul reţinerii unui infractor periculos lucrătoruloperativ aplică forţa fizică, căuzându-i reţinutului leziuni corporale(fapt care, în aparenţă, cade sub incidenţa art. 151, 152, 153 ale CP);reţinând un infractor înarmat, îl preîntâmpină că va aplica arma (ceeace, în aparenţă, cade sub incidenţa art. 145 al CP); la prelucrareaoperativă poate aplica măsuri tehnice speciale în privinţacorespondenţei persoanei cercetate (ceea ce, în aparenţă, cade subincidenţa art. 178 al CP); efectuând cercetarea operativă a obiectelor,încăperilor, clădirilor, porţiunilor de teren şi a mijloacelor de transport,comite acţiuni care cad sub incidenţa art. 179 al CP. Acestea şi multealte acţiuni asemănătoare ale lucrătorului operativ se includ în limitelepermise de drept. Cercetătorul A.A. Piontkovski, în lucrarea „Учениео преступности по советскому уголовному праву”, menţiona, că„dacă îndeplinirea atribuţiilor profesionale decurge cu aplicareamijloacelor corespunzătoare profesiei date, atunci îndeplinirea lor,bineînţeles, nu poate fi considerată crimă”. Aceste fapte exclud ilegalitatea

151


comisă în favoarea utilităţii sociale a acestei activităţi. Şi viceversa, arcomite o crimă, dacă lucrătorul operativ ar folosi metodele şi mijloaceleprofesionale în scopuri personale. De exemplu, examinarea operativă alocuinţei unei persoane, care nu este bănuită de comiterea infracţiunii,este abuz de serviciu şi poartă caracter infracţional vădit; reţinereanemotivată a bănuitului cu aplicarea armei de foc, a cătuşelor, a procedeelorfizice şi a altor mijloace, în lipsa informaţiei autentice despre periculozitateasocială a persoanei date, se va considera drept tortură comisă de o persoanăaflată în exerciţiul funcţiunii.

Totodată, nu trebuie să trecem cu vederea şi faptul, că recurgereala risc operativ în unele condiţii (lipsa de informaţie, imprevizibilitate,incertitudine în aprecierea situaţiei operative, a forţei infractorilor,încredere exagerată de sine) deseori poate conduce la consecinţe grave.

Prevenirea pericolului, ce ţine de recurgerea în timpul lucrărilorpractice la riscul operativ urgent, necesită reglementare juridică pentruorganizarea şi implementarea unor reguli stricte şi „tehnologii” aleAOI în situaţii de risc. Asemenea reglementare trebuie să atingă maiîntâi întrebările aplicării tuturor metodelor şi mijloacelor investigativ-operative. La moment poate fi constatată lipsa ordinii, a preciziei şi atransparenţei în acest domeniu important.

Cred că este cazul de a implementa teoria AOI şi studiul desprerisc în practica de specialitate a OAI. Până în prezent se discută desprelocul AOI în sistemul de ştiinţe, întrebarea fiind, dacă ţine de domeniulteoriei sau practicii. În opinia noastră, ar fi de dorit să cerem de lateoreticienii din domeniul AOI căutarea unor metode de instruire alucrătorilor operativi, care le-ar permite în condiţii experimentale (adicăpână a se confrunta cu încercarea şi cu greşeala reală din viaţă) săresimtă „pierderea” şi să acumuleze norme comportamentale adecvateîn situaţii tipice de risc. Una dintre aceste metode este soluţionareaproblemelor operativ-investigative şi a exerciţiilor, care trebuieelaborate de persoanele competente ale MAI. Se pare că metodaexerciţiilor este un instrument eficient de dezvoltare a culturii gândiriioperative în situaţii de risc. Aceasta, la rândul său, este condiţia „sine quanon” de instruire generală a lucrătorilor operativi, care le oferă anumitegaranţii şi îi determină să ocolească comiterea greşelilor grosolane.

152


ACŢIUNI CRIMINOLOGICE SPECIALEDE PREVENIRE A CORUPŢIEI

Liliana CREANGĂ,lector al catedrei „Drept public” a Academiei „Ştefan cel Mare”,

master în drept

This article is dedicated to the provenience and evolution of thephenomenon of corruption in countries with developing democracy, suchas the Republic of Moldova.The development of the civil society as animportant condition to reduce corruption is accented.The differences indefinition are related to the fact that corruption takes on different forms inthe various community, depending on each cultural and social context.

Pentru a lupta eficient contra corupţiei, trebuie, întâi de toate,să clarificăm sensul acestei noţiuni. Este binevenită elaborarea uneidefiniţii unice, astfel încât toate manifestările, care în esenţa lor suntfapte de corupţie, să fie recunoscute de lege anume sub acest aspect.

Importanţa problemei în cauză ne-o demonstrează includerea eipe ordinea de zi a celei de-a cincea Conferinţe InternaţionaleAnticorupţie, ce a avut loc la Amsterdam.

Vorbind despre pericolul social al corupţiei, dl. Hirsch Ballin,ministrul olandez de justiţie, a menţionat, că fenomenul corupţiei semanifestă în mod diferit, fiind un monstru cu mai multe capete.[1]

Corupţia este o problemă globală. Nici o ţară nu este ferită de ea— corupţia dăunează tuturor. Ea agravează situaţia celor săraci,denaturează dezvoltarea economică şi socială, dezorganizează sistemulprestărilor de stat către populaţie şi subminează democraţia. În schimbulunei rivalităţi fireşti, corupţia oferă o rivalitate bazată pe mituire.

Coruperea persoanelor cu înalte funcţii de decizie, la fel ca şimita, este identificată „rar şi dificil”. Pentru a ilustra acest lucru autoruladuce două exemple:

153


1) În cazul unei campanii electorale lipsite de corupţie cetăţenii facalegerea între programele partidelor politice şi candidaţii care, după părerealor, le-ar satisface mai din plin interesele, servind, totodată, scopuriledezvoltării statului. În caz de corupţie, de folosire a unor fonduri secretede mituire a alegătorilor, partidele politice şi candidaţii lor ajung la puterenu datorită propunerii unor platforme, care ar fi acceptate de majoritateapopulaţiei, ci în urma coruperii electoratului. Acest lucru conduce ladistrugerea principiilor democraţiei, deoarece are loc nu concurenţaprogramelor social-politice, ci concurenţa surselor băneşti ilicite, de caredispune un partid sau altul, un candidat sau altul.

2) Influenţa corupţiei asupra sferei economice se manifestă prineliminarea principiului liberei concurenţe, care este unul dintre piloniide rezistenţă ai mişcării societăţii pe calea progresului în condiţiileeconomiei de piaţă. În acest caz la încheierea între stat şi factoriieconomici a contractelor de executare a unor lucrări publice prioritatevor avea nu cei, care vor propune executarea lucrărilor mai ieftin şimai calitativ, ci cei care vor reuşi să mituiască funcţionarii statului, dedecizia cărora va depinde obţinerea comenzilor profitabile.

După cum a observat corect autorul, evoluţia fenomenuluicorupţiei se află în strânsă legătură cu dinamica întregului ansamblusocial, fiind o emanare a problemelor şi disfuncţionalităţilor întregiisocietăţi. Din acest motiv aspectele, ce ţin de prevenirea corupţiei încadrul sistemului actual de organizare administrativă, economică,financiară şi juridică a statului prezintă interes.

Lupta contra fenomenului corupţiei trebuie să corespundă tuturorcerinţelor luptei contra criminalităţii. Din această cauză organizareagenerală a activităţilor anticorupţie trebuie să se bazeze pe:

— analiza permanentă a modificărilor fenomenului şi cauzeloracestuia;

— elaborarea şi implementarea unor programe naţionale de luptăcontra corupţiei, alocându-se pentru aceste programe resurse juridice,materiale, financiare şi umane suficiente;

— pregătirea specială a cadrelor şi formarea structurilorspecializate în cadrul organelor de drept;

— determinarea strategiei şi tacticii de luptă contra corupţiei,

154


ţinându-se cont de condiţiile reale în domeniul social-economic şipolitic, de starea conştiinţei societăţii şi a sistemului de drept;

— utilizarea ajutorului diferitor instituţii ale societăţii civile, apersoanelor fizice şi juridice de diferite niveluri.[2]

Sistemul specializat de prevenire şi combatere a corupţiei,conform art. 5 al Legii anticorupţiei, include subdiviziunile specializateale OAI, Securităţii Naţionale, Procuraturii Generale, DepartamentuluiControlului Vamal, Curţii de Conturi, Serviciului Fiscal de Stat şi aleDepartamentului Control şi Revizie.

Conform art. 6 al Legii anticorupţiei, garanţiile pentru prevenireacorupţiei şi protecţionismului constau în:[3]

a) reglementarea juridică strictă a activităţii autorităţilor publice,asigurarea transparenţei şi controlului acestei activităţi;

b) perfecţionarea structurii serviciului public şi a procedurilorde soluţionare a intereselor persoanelor fizice şi juridice;

c) asigurarea funcţionarilor publici cu salarii de la bugetul destat şi cu privilegii în mărimea corespunzătoare competenţei şiresponsabilităţii lor, ceea ce ar oferi familiilor lor un nivel de trai decent;

d) ocrotirea de către stat a drepturilor şi intereselor legitime alepersoanelor abilitate cu funcţii de administrare;

e) efectuarea unor acţiuni speciale de control financiar pentruneadmiterea legalizării mijloacelor acumulate ilegal în vederea mituiriifuncţionarilor;

f) repunerea în drepturi a persoanelor fizice şi juridice, faţă decare s-a comis o injustiţie;

g) restrângerea, în cadrul legii, a unor drepturi şi libertăţi alefuncţionarilor publici în măsura în care acest procedeu este necesarapărării regimului constituţional, a drepturilor şi intereselor legitimeale altor persoane, precum şi ale organizaţiilor legal constituite, carebeneficiază de serviciile autorităţilor publice.

Este ştiut, că lupta împotriva criminalităţii se realizează în toatestatele prin acţiuni concertate — deopotrivă de prevenire şi deconstrângere cu aplicarea de sancţiuni penale. Aceste acţiuni pot fi înmod special realizate în mai multe sfere corupţionale, dar pot fi şigenerale, esenţa lor reducându-se la stabilirea cauzelor şi condiţiilor,

155


care favorizează acest tip de infracţionalitate. Ambele acţiuni formeazăaspectul criminologic de prevenire a corupţiei.

Nimeni nu a găsit încă o soluţie având eficienţă garantată pentrureducerea şi, în cele din urmă, eliminarea criminalităţii din viaţasocietăţii. Referitor la fenomenul corupţiei este un adevăr unanimacceptat, potrivit căruia urmărirea penală, sancţiunea disciplinară contraindivizilor corupţi pot elimina infractorul, dar nu pot eradica corupţia.În consecinţă, combaterea corupţiei poate fi realizată eficient numaiprin redresarea economică, politică şi morală a societăţii.[4]

Problemele prevenirii infracţiunilor de corupţie şi a criminalităţiiîn general, lupta împotriva lor este inspirată de politica penală a ţării şicomportă soluţii naţionale, care, la rândul lor, depind, pe de o parte, deacurateţea concepţiei, de structurile, programele şi metodele, cu ajutorulcărora se realizează strategia naţională de combatere a infracţionalităţii,iar, pe de altă parte, sunt în funcţie şi de mijloacele financiare, pe carestatul îşi poate permite să le consume în acest scop.

Prevenirea infracţiunilor de corupţie, ca şi a criminalităţii îngeneral, se realizează prin acţiunile, care formează obiectivul principalal politicii penale şi are la bază conceptele criminologiei preventive.[5]

a) Prevenirea postdelictuală, care include un ansamblu deacţiuni de resocializare a celor condamnaţi pentru acte de corupţie;Aceste acţiuni se realizează fie de organele de stat competente să punăîn executare pedeapsa, fie de respectivele colective de oameni ai munciişi conducerea unităţilor economice;

b) Prevenirea predelictuală constituie un proces socialneîntrerupt, care include un ansamblu de acţiuni sociale, adoptate întemeiul legii de organele de stat – în primul rând, de organele de dreptîn conlucrare cu diferite organizaţii în vederea preîntâmpinării şieliminării resurselor eventuale de comitere a infracţiunilor de corupţie,prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea surselor socio-umane,de ordin subiectiv sau obiectiv, susceptibile să determine, să înlesneascăsau să favorizeze săvârşirea acestor fapte antisociale, acţiuni destinatesă contribuie în mod esenţial la educarea permanentă a tuturormembrilor societăţii în spiritul respectării neabătute a exigenţelor legiipenale, a ordinii de drept.

156


În sens îngust prevenirea infracţiunilor de corupţie vizeazăreacţia cu mijloacele dreptului penal la anumite tentaţii ale unor membriai societăţii, iar în sens larg presupune şi definirea cauzelor, caredetermină, şi a condiţiilor, care favorizează fenomenul infracţional alcorupţiei.

Anume aceste cauze şi condiţii preced încălcarea legii penale.Fără neutralizarea lor prevenirea corupţiei ar fi irealizabilă, ar fi oiluzie. De aici şi consecinţele: acţiunile concrete de prevenire nu pot fiorientate corect în lipsa unei concepţii clare despre cauzele caredetermină şi condiţiile ce favorizează fenomenul infracţional, de carene ocupăm.

Pe plan general, pentru prevenirea actelor de corupţie este nevoie,întâi de toate, să se excludă posibilitatea utilizării factorilor, care ofavorizează, pe rol de metodă de instaurare şi consolidare a unor noirelaţii sociale, de creare a bazei sociale a relaţiilor economiei de piaţă,curmându-se, în acelaşi timp, încercările de legalizare şi acumulare amijloacelor băneşti obţinute ilicit.

Pe plan social, pentru prevenirea actelor de corupţie esteimportant:[6]

— să se stabilească o asemenea retribuire a muncii funcţionarilorpublici, care ar permite acestora şi membrilor familiilor lor să atingăun nivel de trai decent;

— să se instituie un control special şi riguros asupra veniturilorşi cheltuielilor funcţionarilor publici şi a altor conducători, asupraconduitei celor predispuşi la săvârşirea actelor de corupţie, asuprapoliticii de cadre, utilizându-se principiul rotaţiei de personal;

— să se stabilească un regim de securitate a persoanelorantrenate nemijlocit în lupta contra corupţiei şi criminalităţii, precumşi a membrilor familiilor lor;

— să se elimine situaţiile de suprapunere a sarcinilor legale puseîn faţa diferitelor autorităţi publice;

— să se asigure utilizarea în strictă corespundere cu necesităţilede serviciu a imobilelor şi a altor bunuri publice, excluzându-seposibilitatea înstrăinării lor de către funcţionari după expirareatermenului de aflare a lor în funcţii;

157


— să se efectueze toate plăţile de la bugetul de stat numai întemeiul şi în conformitate cu legea, pentru necesităţile indicate în ea;

— activitatea de ocrotire a normelor de drept să se realizeze înstrictă conformitate cu legea, cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei,individualizării pedepselor prevăzute de lege (disciplinare,administrative, penale, civile);

— să se asigure cooperarea luptei contra corupţiei cu lupta contracrimei organizate, deoarece ultima depune eforturi uriaşe pentru a-icorupe pe funcţionari, în permanenţă şi cu regularitate.

Pentru a o face eficientă, lupta contra corupţiei trebuie organizatăpe mai multe planuri:

1) pe plan social-cultural;2) pe plan economic;3) pe plan juridic;4) pe plan politic.Corupţia, ca fenomen social, nu prezintă nimic neobişnuit. În

lipsa unei atitudini conştientizate a publicului larg faţă de acest fenomenşi în continuare va fi tolerat. Opinia publică trebuie, însă, avizată, căacest segment al criminalităţii conduce la prejudicierea gravă adrepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a patrimoniuluipublic, a instituţiilor statului de drept.

Referinţe bibliografice:1. Dobrinoiu V. Corupţia în dreptul penal român. Editura ATLAS LEX,

Bucureşti, 1995.2. Tarhon V. Infracţiuni, pentru care se aplică proceduri speciale de

urmărire şi judecată. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976.3. Dobrinoiu V. Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal.

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.4. Cloşca I., Suceava I. Tratat de drepturile omului. Editura Europa

Nova, Bucureşti, 1995.5. Nistoreanu Gh. Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă.

Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991.6. Voicu C. Banii murdari şi crima organizată. Editura Art Print,

Bucureşti, 1995.

158


PARTICULARITĂŢILE REŢINERII ADMINISTRATIVEÎN CONTEXTUL RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI

Vitalie DIMIN,lector al catedrei „Drept poliţienesc”,


Constituţia Republicii Moldova, declarând şi garantânddrepturile, libertăţile şi interesele legale a omului, acordă o mare atenţieinviolabilităţii persoanei în societate [2]. Prin urmare, nimeni nu poatefi supus reţinerii (administrative sau penale), cu excepţia cazurilorprevăzute de lege. Protecţia şi asigurarea respectării drepturilor şilibertăţilor cetăţenilor sunt sarcinile de bază ale organelor de stat, aleformaţiunilor obşteşti şi ale persoanelor oficiale (cu funcţii de decizie).

Reţinere administrativă a persoanei este considerată limitarea forţatăa libertăţii personale a contravenientului pe un timp scurt în scopul curmăriifaptei lui ilegale şi asigurării tragerii vinovatului la răspundereadministrativă, efectuată de către organele competente în baza şi în ordineastabilită de lege în procesul activităţii sale executiv-dispozitive.

În scopul menţinerii ordinii publice şi asigurării ordinii de drept,luptei şi combaterii criminalităţii, statul investeşte poliţia cu dreptul de aefectua reţinerea administrativă a cetăţenilor. Astfel, Legea RepubliciiMoldova cu privire la poliţie prevede, că poliţia are dreptul să aducă lapoliţie sau în alte localuri de serviciu şi să reţină până la trei ore, dacă oaltă durată nu este stabilită de lege, persoanele, care au săvârşit contravenţiiadministrative, să le supună controlului corporal, să le controleze obiecteledeţinute, să le ridice obiectele şi documentele şi să întreprindă alte măsuripentru asigurarea procedurii contravenţionale.

Abordată în comparaţie cu alte măsuri administrativ-preventiveşi unele măsuri represive, după caracterul său, reţinerea administrativăatinge mai mult onoarea, demnitatea şi libertatea omului, fapt care

159


cere cea mai strictă respectare a legalităţii, o tratament corect şi clar anaturii juridice a reţinerii administrative, a ordinii, condiţiilor şilimitelor aplicării ei.

Esenţa reţinerii administrative constă în limitarea forţată pe operioadă de timp scurt a libertăţii acţiunilor şi deplasării persoaneisupuse acestei măsuri.

Baza juridică a reţinerii administrative, ca şi a altor măsuri deconstrângere, este determinată de temeiurile şi scopurile, pentrurealizarea cărora serveşte această instituţie de drept.

Potr ivit legislaţiei în vigoare [3], motivele reţineriiadministrative efectuate de colaboratorii poliţiei, sunt:

— comiterea unei contravenţii, pentru care se cere întocmireaobligatorie a procesului-verbal, iar întocmirea lui la faţa locului esteimposibilă;

— sustragerea de la executarea pedepsei penale, de la arestuladministrativ, de la plecarea în instituţiile de reabilitare socială sau în alteinstituţii specializate pentru a urma tratamentul obligatoriu de alcoolismcronic, de narcomanie sau de toxicomanie, stabilit de instanţa de judecată;

— practicarea vagabondajului şi cerşitului;— vagabondajul minorilor;— părăsirea neautorizată a locului de muncă de către persoanele

condamnate convenţional la privaţiune de libertate cu atragerea lorobligatorie la muncă, şi de către persoanele eliberate convenţional dinlocurile de recluziune cu atragerea lor obligatorie la muncă;

— tentativa de sinucidere;— asemănarea exteriorului sau a portretului verbal al persoanei

reţinute cu descrierea portretului verbal al persoanelor bănuite desăvârşirea infracţiunilor, sau care se sustrag de la cercetarea penală,de judecată sau de ispăşirea pedepsei, portret-verbal, care se conţineîn informaţia operativă de orientare;

— existenţa confirmării documentare cum că persoana estebolnavă psihic şi aflarea ei în locuri publice prezintă pericol pentrucetăţenii din jur şi pentru dânsa;

— eschivarea de la tratament medical obligatoriu sau de laexaminarea în privinţa virusului HIV etc.

160


Funcţionarii poliţiei pot recurge la reţinerea administrativă apersoanei numai în scopul:

· curmării contravenţiilor administrative;· stabilirii identităţii persoanei;· întocmirii procesului-verbal cu privire la contravenţia

administrativă (în cazul necesităţii obligatorii de întocmire);· asigurării examinării la timp şi juste a cazurilor cu privire la

contravenţiile administrative;· asigurării executării deciziilor asupra cazurilor cu privire la

contravenţiile administrative.Trebuie menţionat, că reţinerea administrativă a cetăţenilor este

ilegală atunci, când lipseşte motivul legal şi justificat, percum şi încazul încălcării procedurii stabilite de reţinere.

Prin sine, reţinerea administrativă nu are o expresie uniformă,dar pot fi deosebite două modalităţi de intervenţie a funcţionarilorpoliţiei, care se vor considera reţinere a persoanei:

— reţinerea administrativă poate să se exprime în limitarealibertăţii de deplasare a persoanei, în reţinerea ei forţată la loculincidentului pentru timpul acordat de lege în vederea clarificării situaţieila faţa locului;

— aducerea contravenientului la secţia de poliţie şi reţinereaulterioară a acestuia.

Obligativitatea întocmirii procesului-verbal pentru contravenţiacomisă nu cere aducerea contravenientului la organul de poliţie. Dacăeste posibil, procesul-verbal se întocmeşte la faţa locului sau la localulorganizaţiei de stat sau obşteşti aflate în apropiere, în caz de necesitate.

În conformitate cu prevederile Codului cu privire lacontravenţiile administrative [4, art.245], reţinerea şi aducereacetăţeanului la organul de poliţie va fi legală atunci, când vor firespectate următoarele condiţii:

1. Persoana este surprinsă la locul comiterii contravenţiei sausunt suficiente motivele reale de a fi bănuit în comiterea ei.

2. A fost comisă o contravenţie, pentru care se cere întocmireaobligatorie a procesului-verbal.

3. Întocmirea procesului-verbal cu privire la contravenţie la

161


sectorul de poliţie, dacă la faţa locului acest lucru este imposibil.Respectarea acestor trei condiţii în ansamblul lor asigură

legalitatea aducerii la sectorul de poliţie şi a reţinerii ulterioare acontravenientului.

Reţinerea administrativă a persoanei poate fi efectuată numaide către:

1) organele afacerilor interne — în toate cazurile, când seconstată o încălcare a legislaţiei cu privire la contravenţiileadministrative;

2) trupele de grăniceri — în cazurile încălcării regimului defrontieră sau a regimului punctelor de trecere a frontierei de stat;

3) persoanele cu funcţii de decizie ale ministerelor,departamentelor, inspectoratelor şi instituţiilor de stat, în limiteleîmputernicirilor lor.

În cazul prezenţei motivelor prevăzute de Codul de procedurăpenală, reţinerea se permite, dacă:

— persoana a fost surprinsă la locul săvârşirii infracţiunii sauimediat după săvârşirea ei;

— martorii oculari sau victimele arată direct la persoana, care asăvârşit infracţiunea;

— asupra persoanei bănuite sau pe hainele acestuia sunt semneevidente ale infracţiunii (în situaţia, în care fapta persoanei cade subincidenţa normelor penale şi de procedură penală, proceduraadministrativă se exclude).

Reţinerea administrativă a persoanei se efectuează pe un termende până la:

· 3 ore;· 72 ore;· examinarea cazului în instanţa competentă (dar nu mai

mult de 72 ore).Termenul reţinerii administrative se calculează din momentul

aducerii contravenientului pentru întocmirea procesului-verbal, iar apersoanei, care s-a aflat în stare de ebrietate — din momentul treziriiei din starea de beţie, însă aflarea acestuia la secţia de poliţie nu trebuiesă depăşească 24 ore.

162


Efectuarea reţinerii administrative necesită respectarea tuturorcondiţiilor prevăzute de lege, pentru a nu admite încălcarea drepturilorpersoanei şi a legislaţiei în vigoare.

Astfel, persoanele pot fi supuse reţinerii administrative, dacăexistă suficiente temeiuri pentru a recurge la această măsură şi acţiunilecolaboratorului nu vor pune în pericol ordinea şi securitatea publică.

Cercul de persoane, faţă de care poate fi aplicată reţinereaadministrativă, a fost limitat prin stabilirea unor categorii de persoane,care nu pot fi supuse reţinerii, şi anume: persoanele care se bucură deimunitate diplomatică, parlamentară, de serviciu (procurori, judecători,membri ai Guvernului şi ai altor autorităţi publice centrale).

Problema răspunderii pentru contravenţiile administrative,comise pe teritoriul Republicii Moldova de către cetăţenii străini, carese bucură de imunitate faţă de jurisdicţia administrativă a RepubliciiMoldova, se soluţionează pe cale diplomatică.

În cazul constatării comiterii de către aceste persoane acontravenţiilor colaboratorii poliţiei sunt obligaţi să verifice actele, careadeveresc imunitatea persoanei sau faptul apartenenţei persoanei la unadintre categoriile menţionate, să-şi noteze informaţiile necesare şi săcomunice, prin raport, şefului său nemijlocit sau comisarului, despre caz.

Este strict interzisă aplicarea armei de foc de către colaboratoriipoliţiei în cazul evadării persoanelor reţinute pe cale administrativă.

Potrivit codului cu privire la contravenţiile administrative, lareţinerea administrativă se va întocmi un proces-verbal, în care se voroglindi date referitoare la persoana reţinută, timpul şi motivele reţineriişi persoana care a efectuat acţiunea, act care va adeveri faptul reţineriipersoanei şi va reflecta condiţiile măsurii întreprinse.

O situaţie asemănătoare privind reţinerea administrativă apersoanei o putem găsi şi în legislaţia Federaţiei Ruse, unde, în afarăde prevederile Codului cu privire la contravenţiile administrative, legiicu privire la miliţie şi altor acte normative, procesul de reţinereadministrativă este mai detaliat reflectat în ordinul ministruluiafacerilor interne al Federaţiei Ruse nr. 444 din 02.06.2005 [6], potrivitcăruia pot efectua reţinerea administrativă şi întocmi procese verbaleprivind reţinerea persoanei colaboratorii miliţiei cu următoarele funcţii:

163


· ai unităţii de gardă, pentru efectuarea agitaţiei preelectoralede persoane neabilitate cu acest drept, în timpul interzis sau locurinedestinate pentru aceasta; încălcarea regulilor sanitare în sistemulalimentaţiei publice, în învăţământ; deteriorarea averii străine;încălcarea regimului de trecere a frontierei de stat etc.;

· inspectorii de sector;· colaboratorii poliţiei transporturi;· colaboratorii serviciului de patrulă şi sentinelă;· colaboratorii poliţiei rutiere – inspectorii pentru securitatea

circulaţiei, inspectorii de stat auto;· colaboratorii serviciului supraveghere a circulaţiei armelor şi

muniţiilor;· colaboratorii secţiei de combatere a încălcărilor din sfera pieţei

de consum;· colaboratorii secţiei infracţiuni economice şi crimă organizată;· colaboratorii serviciului pentru minori;· colaboratorii serviciului migraţiune;· ofiţerii organelor de conducere a instituţiilor de învăţămănt

militar, ai unităţilor militare ale MAI, şeful comenduirii militare etc.De asemenea este indicat timpul reţinerii administrative a

persoanei şi persoana competentă să aprobe reţinerea:· până la 3 ore (colaboratorii efectivului inferior şi mediu de

comandă pentru contravenţiile, ce ţin de competenţa de examinare aOAI, superiorii serviciului pază la obiectivele păzite de OAI);

· 48 ore (conducătorii subdiviziunilor OAI, şefii de Direcţii,viceminiştrii, ministrul).

Existenţa unui asemenea act normativ este foarte importantă,deoarece prevederile acestuia călăuzesc colaboratorii poliţiei înîndeplinirea atribuţiilor, ce le revin, şi exclud atât conflictele decompetenţă, care ar putea apărea în situaţiile mai complicate, cât şiunele abateri de la cerinţele stabilite faţă de aplicarea reţineriiadministrative. Prin prevederile sale acest act normativ delimiteazăclar necesitatea, condiţiile reţinerii administrative, stabileşte cine dintrecolaboratorii poliţiei este în drept să aplice măsura dată şi în carecircumstanţe, precum şi cine se face responsabil de autorizarea reţinerii

164


persoanei. Dacă un asemenea act normativ va fi elaborat şi în RepublicaMoldova, putem presupune, că vor fi excluse cazurile de reţinereadministrativă neîntemeiată a persoanelor, de încălcare a drepturilorcetăţenilor şi ar fi mult mai simplă verificarea temeinicei şi legalităţiiacţiunilor funcţionarului poliţiei în situaţiile respective.

Bibliografia:1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948.2. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994.3. Legea Republicii Moldova ,,Cu privire la poliţie” nr.416-XII din

18.12.1990, republicată în M.O. nr. 17 din 31.01.2002.4. Codul cu privire la contravenţiile administrative, adoptat prin Legea

RSSM la 29.03.1985 cu completări şi modificări ulterioare la01.05.2008.

5. Stamatin St., Grati V. Activitatea administrativă a organelorafacerilor interne, partea generală. Chişinau, 2003.

6. Приказ МВД Российской Федерации № 444 от 02.06.2005 “Oполномочиях должностных лиц МВД России и ФМС Россиипо составлению протоколов по делам об административныхправонарушениях и административному задержанию”,(зарегистрировано в Минюсте РФ 21.07.2005 N 6824).

165


POLIŢISTUL – FUNCŢIONAR PUBLIC.STATUTUL LUI JURIDIC

Ian DOGOTARI,lector la catedra „Drept poliţienesc”

a Academiei „Ştefan cel Mare”,master în drept,

Pentru a stabili statutul juridic al poliţiştilor, trebuie săevidenţiem mai întâi noţiunea şi caracteristica funcţionarului public.Astfel, în literatura de specialitate întâlnim mai multe tălmăciri alenoţiunii funcţionar public. Reieşind din rigorile şi trăsăturile specificeale serviciului şi funcţiei publice, savantul Corneliu Manda faceconcluzia, că prin formula funcţionar public se poate înţelege oricepersoană numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică, cu caracterpermanent, în cadrul unei autorităţi sau instituţii publice (în aparatullor de lucru), în scopul asigurării funcţionării continue a acestora, înschimbul unui salariu primit periodic [3, pag. 219].

O altă interpretare a noţiunii precizează, că funcţionarul publiceste persoana fizică investită, prin numire sau alegere, într-o funcţiepublică din cadrul unei autorităţi publice organizată la nivel centralsau local, ori într-un serviciu public organizat sau instituţie publică,ori în structuri asimilate acestora (agenţii naţionale, autorităţi naţionaleetc.)[4, pag. 87].

Alin.3 al art.1 al Legii serviciului public a Republicii Moldova,nr.443-XIII din 04.05.1995, de asemenea consacră noţiunea funcţionarpublic. Astfel, în determinarea acestei legi funcţionar public înseamnăpersoana, care ocupă o funcţie de stat remunerată şi care dispune deranguri şi grade, stabilite în conformitate cu principiile prezentei legi.

Trecând nemijlocit la noţiunea, care ne interesează, şi statutulfuncţionarilor, care îndeplinesc atribuţii poliţieneşti în RepublicaMoldova, putem întâlni în legislaţia noastră următoarea noţiune:

166


colaborator al poliţiei este persoana, care se află în funcţie în organelepoliţiei, este investită cu împuterniciri pentru exercitarea atribuţiilorşi drepturilor poliţiei şi are un grad special [2, art. 18, aln.1].

Cu părere de rău, o altă interpretare a statutului de poliţist nuputem semnala în legislaţia ţării noastre. Deci, colaboratorii poliţiei,conform legislaţiei noastre, dispun de un statut juridic aparte şi nu aunimic în comun cu funcţionarii publici, — afirmaţie totalmente greşitădupă părerea noastră.

Astfel, credem, că noţiunea colaborator al poliţiei nu corespundestatutului acestuia (noţiunea fiind tradusă calchiat din limba rusă), iar sensuletimologic al noţiunii colaborator[8] este cu totul altul, şi nu cel care îlare în vedere Legea cu privire la poliţie a Republicii Moldova.

Considerăm, că noţiunea colaborator al poliţiei trebuieînlocuită cu cea de funcţionar public al poliţiei. Această necesitatereiese, în primul rând, din trăsăturile specifice, care sunt comune tuturorfuncţionarilor publici, inclusiv funcţionarilor poliţiei:

a) calitatea de funcţionar public nu poate fi deţinută decât de opersoană fizică. Subiectul raportului de funcţie publică nu poate fi unsubiect colectiv (persoană juridică), deoarece drepturile şi obligaţiile,care îi constituie conţinutul, inclusiv sancţiunile, pe care le poate aplica,au în vedere o singură persoană — pe titularul lor şi nu mai multepersoane, adică pe toate cele, ce alcătuiesc o persoană juridică;

b) a doua trăsătură a funcţionarului public se referă la investireasa în funcţie în condiţiile legii. Această investitură se face în temeiulunor reguli procedurale speciale, care se deosebesc de cele ale unuifuncţionar public ales sau numit de un alt funcţionar public cu puterede conducere. În plus, pentru toţi funcţionarii publici, investirea areloc numai în urma depunerii jurământului, refuzul depunerii echivalândcu demisia;

c) funcţionarul public este numit în funcţie, de obicei, pentru operioadă ne determinată de timp, deşi există funcţionari publici, caresunt numiţi pe o perioadă prestabilită de timp (de exemplu, avocatulpoporului);

d) funcţionarii publici au anumite drepturi şi obligaţii expresprevăzute prin norme juridice, care constituie conţinutul raportului de

167


serviciu. Numai exercitarea acestor drepturi şi obligaţii asigurărealizarea interesului public, în considerarea căruia a fost creată funcţiapublică respectivă.

Drepturile şi obligaţiile sunt specifice fiecărei funcţii publice şiîi privesc, în mod egal, pe toţi cei, care ocupă aceste funcţii publice.

Totalitatea normelor, referitoare la regimul ocupării şi exercităriifuncţiei publice, a drepturilor şi obligaţiilor, care privesc aceeaşi categoriede funcţionari publici, formează statutul juridic al funcţionarilor publicirespectivi. De aici, însă, nu trebuie trasată concluzia, că ar fi necesarăadoptarea unei mulţimi de statute, cu atât mai mult că funcţionarii publicipot fi unificaţi în anumite categorii asemănătoare, categorii care seîntrepătrund, având unele zone de interferenţă.

În această ordine de idei considerăm, că ar fi binevenit, ca înlegislaţia Republicii Moldova să fie adoptat un statut general alfuncţionarului public, care să reprezinte dreptul comun în materie şicu care să armonizeze toate celelalte reglementări (chiar şi statutespeciale) ale anumitor categorii de funcţionari publici (cum ar fistatutele funcţionarilor publici poliţieneşti), deoarece adoptareastatutelor pentru funcţionarii publici din cadrul fiecărui minister saupentru fiecare profesie creează anumite disfuncţionalităţi şi chiarinechităţi între funcţionarii publici, acordând pentru unele categoriidrepturi sau obligaţii disproporţionate faţă de alţii[4, pag. 91];

e) funcţionarii publici sunt remuneraţi pentru activitateaprestată în exercitarea funcţiei, în care sunt investiţi, plata făcându-sefie sub forma unui salariu, fie a unei indemnizaţii.

Mai mulţi autori afirmă, că remunerarea funcţionarului publicnu este o trăsătură specifică, care l-ar caracteriza pe acesta, întrucâtorice persoană, care prestează muncă pentru altă persoană, esteremunerată. Însă dacă plata făcută unei persoane pentru prestarea unuiserviciu poate fi negociată, atunci serviciul prestat de funcţionarulpublic este remunerat cu un salariu sau, respectiv, indemnizaţie, caresunt stabilite prin lege şi nu pot fi obiect de negociere.

Deşi, la prima vedere, funcţionarii publici ai poliţiei au aceleaşitrăsături ca şi ceilalţi funcţionari publici, evidenţiem şi anumite trăsăturispecifice, care îi individualizează pe primii.

168


În primul rând, trebuie să menţionăm, că funcţionarii de poliţiese deosebesc de ceilalţi prin faptul, că ei sunt investiţi prin lege cuîmputernicirea de a aplica aşa-numitul drept de poliţie a statului,adică cu dreptul suveran al statului de a cere cetăţenilor săi, străinilorşi apatrizilor să-i respecte actele de putere şi, totodată, dreptul de a-şiapăra existenţa legală şi materială, ordinea publică şi proprietatea,drepturile fundamentale ale cetăţenilor — prin acţiuni poliţieneştipreventive sau punitive.

Cu alte cuvinte, poliţistul este investit prin lege cu datoria săvegheze ca acest drept de poliţie a statului să fie aplicat în practică.

O altă evidenţiere a funcţionarului de poliţie se manifestă prinstatutul special, care îi este conferit poliţistului de îndatoririle şiriscurile deosebite, de portul şi folosirea armei, de uniformă, legitimaţie[2, art. 18, alin. 4,5) şi celelalte diferenţieri prevăzute de lege.Exercitarea profesiei de poliţist implică îndatoriri şi riscuri deosebiteîn comparaţie cu alte profesiuni.

Ba mai mult, pe lângă statutul şi regulamentele instituţiei, dincare face parte, poliţistul se conformează unor legi nescrise, dar binedefinite, pe care trebuie să le respecte necondiţionat. Avem în vedere,că prin comportamentul şi acţiunile sale poliţistul conferă în ochiicetăţenilor prestigiu instituţiei, din care face parte. Astfel, acţiunilesale trebuie să se bucure de credibilitate şi susţinerea opiniei publice.Este important ca toţi membrii comunităţii să aibă dovezi, că li seaplică un tratament echitabil, iar drepturile şi interesele lor sunt apărateefectiv. În această ordine de idei nu trebuie să uităm, că măsurilerepresive nu întotdeauna conduc la eradicarea criminalităţii sau acomportamentelor deviate, din care motiv poliţistul, prin tactul şimodalităţile specifice muncii sale, trebuie să prevină aceste fapte, darnu întotdeauna în mod coercitiv.

Prestigiul poliţiei poate fi asigurat numai printr-o conduităcivilizată şi corectă, plină de solicitudine, fermitate, intransigenţăprofesională în relaţiile cadrelor acestei instituţii cu comunitatea.

Reieşind din cele spuse, putem conchide, că funcţionar publical poliţiei este orice persoană fizică numită, în condiţiile legii, într-ofuncţie publică, pentru o perioadă nedeterminată de timp, care dispune

169


de o gamă de drepturi şi obligaţii, în cadrul unei autorităţi publice custatut (regim) special, în scopul asigurării dreptului de poliţie a statului,în schimbul unui salariu prestabilit prin lege şi plătit periodic.

LITERATURĂ:1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr. 1.2. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie nr.416-XII din

18.12.1990, publicată în Veştile nr. 12/321, 1990, republicată înMonitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 17-19 din 31.01.2002.

3. C. Manda. Drept administrativ. Tratat elementar, vol. I, ediţia a II-a. Editura LUMINA LEX, Bucucreşti, 2002.

4. M. Preda. Drept administrativ. Partea generală. Editura LUMINALEX, Bucureşti, 2000.

5. Drept poliţienesc şi contravenţională. Tritonic, Bucureşti, 2003.6. Orlov M., Belecciu Şt. Drept administrativ. Chişinău 2005.7. Orlov M. Răspunderea în dreptul administrativ. Chişinău, 1997.8. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a. Bucureşti,

1998.

170


LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎNLEGĂTURĂ CU CĂINŢA ACTIVĂ – MIJLOC JURIDIC DE

COMBATERE A SUSTRAGERILOR DE VALORICULTURALE

Boris GLAVANlector al catedrei „Investigaţii operative”


It is known, that between participants of public - legal relations distributionof the rights and duties by means of legal regulation is carried out. Besides meansof psychological influence which decline to desirable behaviour are fixed. It somekind of the method of the management which have been not connected tocompulsion with which help the lawful behaviour is reached not by fear beforesanctions, and positive moral installations. In these conditions incentive functionof the right, together with guarding and actually managing its functions, providingthe combined legal regulation should progress. Thus, the moldavian criminal lawhas incentive norms which function consists in influence on behaviour of citizensin stimulation of desirable actions in the arsenal. Incentive norms are called tostimulate social reorientation of the persons who have comited crime in criminallaw. As the basis of application of criminal - legal encouragement to the personwho has committed a crime, his behaviour which has followed behind the criminalact which should be directed on prevention, neutralization or reduction of criminalharm, assistance to disclosing of a crime, or the behaviour otherwise testifying tohis repentance in comitted action and about begun correction serves. Accordinglythe purpose of incentive norms is stimulation of social reorientation of the personswho still making or have already committed a crime.

Valorile culturale sunt un gen deosebit de valori, care au fost createde om pentru a-şi satisface necesităţile spirituale şi estetice, acestea avînd,în acelaşi timp, şi o valoare ştiinţifică, istorică, artistică etc.

Importanţa deosebită a acestor valori a făcut ca preţul lorcomercial să rămînă stabil înalt chiar şi în condiţiile economiei depiaţă. Acest factor a determinat sporirea volumului investiţiilor în

171


acest domeniu, iar pe măsura satisfacerii cererii a crescut şi numărulatentatelor criminale asupra obiectelor avînd valoare culturală, ceamai mare parte a atentatelor constituind-o sustragerile [1, pag.3].

Deşi în structura criminalităţii sustragerile de valori culturaleconstituie o parte neînsemnată, prejudiciul cauzat de ele de cele mai multeori au un caracter ireparabil, lucru care se datorează faptului, că obiecteale atentatelor devin doar valorile de unicat. În plus vom menţiona, că, pelângă paguba materială cauzată de acest gen de atentate, se mai produceşi prejudiciu esenţial ştiinţei, învăţământului, culturii etc.

Este de remarcat şi faptul, că aceste infracţiuni se caracterizeazănu doar prin nivelul înalt al pericolului social, ci şi prin marea dificultatea prevenirii şi descoperirii lor, prin specificul calităţilor personalităţiiinfractorului. În ultimul timp se face observată tendinţa de creştere anumărului sustragerilor de valori culturale comise de grupuri criminale,acestea fiind de cele mai multe ori bine organizate, dirijate şi conspirate.

Prin urmare, constatăm, că prevenirea şi descoperireasustragerilor de valori culturale devine o sarcină prioritară şi o cauzăde onoare a organelor de drept, realizarea căreia impune mai multprofesionalism înalt, dar şi aplicarea unor mijloace juridicecorespunzătoare.

Ar fi locul să remarcăm şi faptul, că lupta contra criminalităţiiorganizate nu trebuie să se reducă doar la descoperirea şi cercetareainfracţiunilor deja comise. Unii autori au perfectă dreptate atunci,când susţin, că este necesar să se lucreze atât în direcţia depistăriiformaţiunilor criminale deja existente, dar încă nedescoperite, cât şiîn direcţia celor aflate la etapa constituirii pentru a preveni infracţiunile,pe care acestea le-ar putea comite [2, pag.87].

Avîndu-se în vedere gradul înalt de conspirativitate al activităţiigrupărilor criminale, dificultatea demascării lor şi dovedirii vinovăţieiparticipanţilor, este important să punem în evidenţă unul dintreaspectele luptei juridico-penale contra criminalităţii organizate, careconstă în crearea unor condiţii de dezbinare, de dezintegrare internă aacestora, dar şi demascarea activităţii grupărilor de către înseşi membriilor. Este vorba despre stimularea aşa-numitei activităţi pozitive post-criminale (căinţa activă), adică a normelor încurajatoare din legea

172


penală, care prevăd liberarea de răspunderea penală a acelor membriai grupărilor, care colaborează cu organele de drept în scopul acumulăriiprobelor şi demascării complicilor.

Încurajarea penală este un mijloc necesar şi, am putea spune,eficient de realizare a sarcinilor legislaţiei penale. Statul şi societateasunt interesate ca procesul de prevenire şi descoperire rapidă ainfracţiunilor, de recuperare a pagubelor, precum şi de corectare apersoanelor, care au neglijat cerinţele interdicţiilor juridico-penale, săfie realizat prioritar prin metoda convingerii cu aplicarea măsurilor cucaracter educativ. Drept argument poate servi creşterea numărului denorme îcurajatoare, care se conţin în noua legislaţie penală a RepubliciiMoldova. Desigur, nu poate fi vorba de atitudine clementa faţă de toţiinfractorii. Dar un compromis rezonabil este necesar de fiecare dată,dacă nu contravine scopurilor şi sarcinilor politicii penale, moralităţiisociale şi este justificat din punct de vedere practic. De aceea înlegislaţia penală, alături de normele de reprimare, trebuie să fie largreprezentare şi normele încurajatoare, care liberează de răspunderepenală sau diminuează esenţial pedeapsa în cazurile căinţei active.

Art.57 al CP al Republicii Moldova prevede o nouă modalitatede liberare de răspundere penală în legătură cu căinţa activă. Liberareade răspundere penală în legătură cu căinţa activă, ca instituţie a Părţiigenerale a noului Cod penal, este prevăzută pentru prima dată. În Codulpenal din 1961 astfel de norme de liberare erau prevăzute doar în unelearticole ale Părţii speciale ale CP.

Prin art.57 al CP legiuitorul stabileşte posibilele tipuri de liberarede răspundere penală, unindu-le într-o singură noţiune – cea de “căinţaactivă”.

Prin “căinţă activă” se înţelege comportamentul pozitiv post-criminal al persoanei, care a comis o infracţiune, îndreptat spreprevenirea, lichidarea sau diminuarea consecinţelor dăunătoarerezultate din fapta comisă sau la acordarea de ajutor organelor de dreptîn descoperirea infracţiunii [3, pag.12].

Alin.1 al art.57 al CP leagă liberarea de răspundere penală deîndeplinirea unor acţiuni pozitive post-criminale, care demonstreazăcăinţa activă a persoanei, care a comis pentru prima dată o infracţiune

173


uşoară sau mai puţin gravă. Aceasta este, în primul rînd, autodenunţareade bună voie, prin care se înţelege, că persoana de bună voie se prezintă înfaţa organelor de drept şi comunică despre infracţiunea comisă de eapersonal sau împreună cu alţi participanţi. În al doilea rând, contribuţiaactivă la descoperirea infracţiunilor, care se poate exprima prin informareaorganelor de drept despre circumstanţele infracţiunii comise şi despreparticipanţii necunoscuţi. În al treilea rând, compensarea valorii dauneimateriale cauzate de persoana respectivă [4, pag.363].

Alin.2 al art.57 al CP prevede posibilitatea liberării de răspunderepenală doar în cazurile prevăzute în articolele corespunzătoare dinPartea specială a CP. Este de menţionat, că în CP al RM a sporit numărulinfracţiunilor, după săvîrşirea cărora persoana poate fi liberată derăspundere penală în legătură cu căinţa activă. Spre deosebire de CPdin 1961, în care erau prevăzute doar patru norme speciale de liberarede răspundere penală, CP al RM din 2002 deja, la momentul intrării învigoare, conţinea zece astfel de norme [5], iar în 2003 s-au mai adăugatîncă două norme de acest fel [6].

Extinderea numărului de norme de liberare de răspundere penalăîn legătură cu căinţa activă se explică prin faptul, că unele categorii deinfracţiuni sunt foarte dificil de descoperit şi de investigat, din caremotiv statul garantează libertatea persoanei, care a comis o infracţiune,în schimbul contribuţiei active la descoperirea şi cercetarea infracţiuniicomise de ea personal sau împreună cu alţi coparticipanţi.

În literatura de specialitate normele, care propun persoanei carea comis o infracţiune, liberarea de răspundere penală în schimbulîndeplinirii acţiunilor prevăzute de lege în vederea realizării sarcinilorde bază ale luptei juridico-penale contra criminalităţii, sunt numite“norme care permit compromisul” [7, pag.61]. Acest compromis sefoloseşte preponderent pentru “înlăturarea (diminuarea) consecinţelorgrave ale infracţiunii, asigurarea drepturilor şi intereselor legitime alepărţii vătămate şi învinuitului, determinarea persoanelor vinovate săcolaboreze cu organele de drept, relevarea infracţiunilor latente,creşterea nivelului de descoperire a infracţiunilor înregistrate,economisirea represiunii penale, a forţelor şi mijloacelor organelor dedrept etc.” [8, pag.7].

174


Partea specială a Codului penal al RM nu conţine o normă, care arpermite compromisul în cazul sustragerilor de valori culturale. Astfelconstatăm, că liberarea de răspundere penală în calitate de mijloc deprevenire şi descoperire a sustragerilor de valori culturale poate săfuncţioneze doar atunci, când fapta prejudiciabilă se va încadra în limiteleinfracţiunilor uşoare sau mai puţin grave, iar dacă fapta săvârşită va constituio infracţiune mai gravă, atunci pentru prevenirea şi descoperirea acesteanu se va putea aplica norma liberării de răspundere penală.

Având în vedere, că sustragerile de valori culturale de cele maimulte ori depăşesc limita infracţiunilor uşoare şi a celor mai puţingrave, dar şi faptul că infracţiunile în cauză fac parte din categoriainfracţiunilor greu de relevat şi investigat, găsim binevenită adoptareaunei norme, care ar încuraja, prin liberarea de răspundere penală,persoanele care au sustras valori culturale, dar au contribuit activ ladescoperirea infracţiunii comise, adică au înapoiat valorile culturalesustrase, au acordat ajutor organelor de drept în demascareaparticipanţilor la infracţiune sau în alt mod au contribuit la prevenireaşi descoperirea infracţiunilor.

Este de remarcat faptul, că în Partea generală a CP al RM maieste prevăzută o normă, care se referă la liberarea de răspundere penalăîn legătură cu căinţa activă. Este vorba despre liberarea membruluiunei organizaţii criminale. Astfel, în alin.6 al art.47 se menţionează,că “membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penalăîn cazul în care a declarat benevol despre existenţa organizaţieicriminale şi a ajutat la descoperirea infracţiunilor săvârşite de ea ori acontribuit la demascarea organizatorilor, conducătorilor sau amembrilor organizaţiei respective”.

Desigur, şi această normă este importantă pentru prevenirea şidescoperirea sustragerilor de valori culturale, însă trebuie să spunem,că această normă poate funcţiona doar în cazul în care gradul decoordonare a acţiunilor participanţilor atinge nivelul unei organizaţiicriminale, dar nu şi a altor forme de participare.

Deci, considerăm, că adoptarea unei norme, care ar admitecompromisul în cazul sustragerilor de valori culturale, este nu doarimportantă, dar şi necesară pentru realizarea sarcinilor legislaţiei penale.

175


Desigur, nu poate fi vorba despre iertarea tuturor criminalilor, dar uncompromis rezonabil este necesar sporirii securităţii valorilor culturale.

Din cele menţionate putem conchide, că liberarea de răspunderepenală reprezintă unul din mijloacele necesare realizării sarcinilor, carestau în faţa legislaţiei penale. Convingând, prin intermediul liberăriide răspundere penală, persoanele care au comis infracţiuni graveîndreptate nu doar contra proprietăţii, dar şi a ştiinţei, culturii, istoriei,cum este sustragerea de valori culturale, legea penală va contribui realla îndeplinirea sarcinilor sale educative şi de luptă contra criminalităţii,şi, nu în ultimul rând, cu formele ei organizate.

Referinţe bibliografice:1. Горбачов В.Г., Растолчин В.Г., Тищенко В.Н. «Культурные

ценности». Москва, 1989 г.2. Ахмедов Э. Организованные межрегиональные преступные

группы общеуголовной направленности / Сборник “Борьба спреступностью в Казахстане”. Алматы, 1998 г.

3. Mihai Laşcu. “Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţaactivă prevăzută în noul Cod penal al Republicii Moldova”, RevistaNaţională de Drept, nr.3, Chişinău, 2003; Крепышев А. М.“Деятельное раскаяние как основание освобождения отуголовной ответственности”, Автореферат диссертации насоискание ученой степени кандидата юридических наук,Нижний Новгород , 2000 г.

4. „Manual de drept penal: Partea generală”, coordonator şi redactorresponsabil Alexandru Borodac. Chişinău, editura “Ştiinţa”, 2005.

5. Alin.4 art.217 al CP; alin.6 art.278 al CP; alin.4 art.280 al CP; alin.2art.282 al CP; alin.3 art.290 al CP; alin.3 art.312 al CP; alin.4 art.325 alCP; alin.3 art.334 al CP; alin.2 art.337 al CP; alin.5 art.371 al CP.

6. Legea Republicii Moldova nr.211-XV din 29 mai 2003.7. Аликперов X. Д. Преступность и компромисс. Баку. 1992 г.8. Аликперов X.Д.Проблема допустимости компромисса в борьбе с

преступностью. Автореф. дисс. доктора наук. Москва, 1992 г.

176


LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂA PERSOANELOR, CARE AU COMIS

INFRACŢIUNI PRIVIND CIRCULAŢIA ILEGALĂA SUBSTANŢELOR NARCOTICE,

PSIHOTROPE SAU A PRECURSORILOR LOR

Boris GLAVAN,lector al catedrei „Investigaţii operative”


Recenzent: Dr. Iurie LARII, prorector pentru ştiinţă alAcademiei „Ştefan cel Mare” , conferenţiar universitar

Trecerea Republicii Moldova prin perioadă de tranziţie a devenitpropice apariţiei unor infracţiuni nespecifice, anterior, ţării noastre –traficul ilicit de droguri, corupţia, traficul de fiinţe umane, traficul dearmament, contrabanda etc. Dacă până nu demult organele abilitate seconfruntau cu cazuri izolate ale traficului de droguri, în ultimii aniacest gen de infracţiuni a luat amploare, devenind un fenomen. Profitulmare, care poate fi obţinut în rezultatul acestui trafic, este cauzadominantă, care determină majoritatea participanţilor să se înrolezeîn acest gen de „afaceri”, fiind provocaţi chiar şi funcţionari publicide rang tot mai înalt. Este extrem de îngrozitor să ne imaginăm, că arputea să vină un timp, când raţiunea societăţii noastre va depinde deeuforia drogurilor.

Desigur, rolul principal în prevenirea şi combatereainfracţiunilor, inclusiv a traficului ilicit de droguri, îi revine statului şiacesta, la rândul său, prin intermediul organelor împuternicite, depuneeforturi pentru a diminua nivelul criminalităţii, căutând în permanenţănoi şi noi mijloace utile să opună rezistenţă fenomenului menţionat.

Cadrului juridic, şi în special pedepsei penale, fără îndoială, îirevine un loc important în această confruntare. Însă organele de resort

177


întâmpină mari greutăţi la depistarea şi tragerea la răspundere penală afăptuitorilor. Şi se întâmplă aşa anume din motive procedurale: necesitateadescoperirii infracţiunilor, obţinerea probelor privind vinovăţia făptuitorilor,depistarea persoanelor, care au contribuit la săvârşirea infracţiunilor şiobţinerea veniturilor rezultate din aceasta, legiuitorul a inclus în Legeapenală instrumentul liberării de răspundere penală a făptuitorilor, care aucontribuit activ la descoperirea şi prevenirea infracţiunilor privind circulaţiailegală a drogurilor [1, pag. 168].

Astfel, alin.5 al art. 217 al CP prevede: „Persoana, care asăvârşit acţiunile prevăzute la art.217 sau 217/1, este liberată derăspundere penală, dacă a contribuit activ la descoperirea saucontracararea infracţiunii, ce ţine de circulaţia ilegală a substanţelornarcotice, psihotrope sau analogilor lor, după caz, prin autodenunţare,predare benevolă a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analogilorlor, indicarea sursei de procurare a acestor substanţe, la divulgareapersoanelor, care au contribuit la săvârşirea infracţiunii, la indicareamijloacelor băneşti, a bunurilor sau a veniturilor rezultate dininfracţiune. Nu poate fi considerată predare benevolă a substanţelornarcotice, psihotrope sau a analogilor lor ridicarea acestora lareţinerea persoanei, precum şi la efectuarea acţiunilor de urmărirepenală pentru depistarea şi ridicarea lor.”

Funcţionarea eficientă a acestei norme la contracarareafenomenului traficului ilicit de droguri impune interpretarea sub diferiteaspecte a prezentelor prevederi, în scopul elucidării sensului real alnormei, relevării şi propunerii de înlăturare a lacunelor existente.

Analizând prevederile alin.5 al art.217 al CP, s-ar putea considera,că persoana, care a săvârşit o infracţiune privind circulaţia ilegală asubstanţelor narcotice, psihotrope sau a analogilor lor cu sau fără scop deînstrăinare prevăzută de art.217 sau 217/1, poate fi liberată de răspunderepenală, dacă a contribuit activ la:

· descoperirea sau contracararea infracţiunii, ce ţine de circulaţiailegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau analogilor lor, după caz,prin autodenunţare, predare benevolă a substanţelor narcotice, psihotropesau a analogilor lor, indicare a sursei de procurare a acestor substanţe;

· divulgarea persoanelor, care au contribuit la săvârşirea infracţiunii;

178


· indicarea mijloacelor băneşti, a bunurilor sau a veniturilorrezultate din infracţiune.

Din acest punct de vedere se creează impresia, că sunt mai multedirecţii, în care ar trebui orientate acţiunile pozitive post-criminale alepersoanei, care urmează să fie liberată de răspundere penală, şi înlegătură cu acest fapt se impune întrebarea: este oare suficientăcontribuţia activă a persoanei pentru a fi orientată doar în una dintredirecţiile indicate pentru a beneficia de liberarea de răspundere penalăsau mai este nevoie ca această contribuţie să fie orientată concomitentîn toate direcţiile?

Înainte de a răspunde la această întrebare trebuie să menţionăm,că din punct de vedere logic nu este cu putinţă, ca persoana să contribuieîn mod diferit (activ sau pasiv) la divulgarea persoanelor sau la indicareamijloacelor băneşti. Astfel, persoana poate să divulge alte persoanesau poate să nu le divulge şi, respectiv, poate să indice sursele băneştisau poate să nu le indice. Din acest punct de vedere observăm că„divulgarea persoanelor care au contribuit la săvârşirea infracţiunii”şi „indicarea mijloacelor băneşti, a bunurilor sau a veniturilor rezultatedin infracţiune” sunt mai degrabă nişte acţiuni, prin intermediul cărorainfracţiunea poate fi descoperită sau contracarată, decât direcţii în carear putea fi orientată contribuţia activă a făptuitorului.

Prin urmare, ajungem la concluzia, că descoperirea saucontracararea infracţiunii este unica direcţie, unicul scop, la realizareacăruia persoana trebuie să contribuie activ pentru a fi liberată derăspundere penală.

Crearea impresiei despre mai multe direcţii, în care ar trebuiorientată contribuţia activă a persoanei, se datorează formulăriiincorecte a textului normei investigate şi calificăm acest fapt drept ogreşeală gramaticală, care ar putea fi înlăturată prin înlocuirea expresiei„la divulgarea persoanelor, care au contribuit la săvârşirea infracţiunii,la indicarea mijloacelor băneşti, a bunurilor sau a veniturilor rezultatedin infracţiune” cu următoarea: „divulgare a persoanelor, care aucontribuit la săvârşirea infracţiunii, indicare a mijloacelor băneşti, abunurilor sau a veniturilor rezultate din infracţiune”.

179


În felul acesta rezultă, că există o singură direcţie, un singurscop (descoperirea sau contracararea infracţiunii), care ar putea firealizat prin intermediul mai multor acţiuni, acestea fiind:

1. autodenunţarea;2. predarea benevolă a substanţelor narcotice, psihotrope sau a

analogilor lor;3. indicarea sursei de procurare a acestor substanţe;4. divulgarea persoanelor, care au contribuit la săvârşirea

infracţiunii;5. indicarea mijloacelor băneşti, a bunurilor sau a veniturilor

rezultate din infracţiune.Având în vedere că legiuitorul a specificat mai multe acţiuni,

prin intermediul cărora persoana poate contribui activ la descoperireasau contracararea infracţiunii, este firesc să fie pusă întrebarea: câtedintre acţiunile indicate trebuie îndeplinite pentru ca persoana săbeneficieze de liberarea de răspundere penală?

Legea nu specifică acest moment şi nici doctrina penală nuabordează această problemă. În ce ne priveşte considerăm, că numărulacţiunilor întreprinse poate fi divers în diferite situaţii. Important esteca făptuitorul să fi îndeplinit toate acţiunile posibile prevăzute de legeîn vederea descoperirii sau contracarării infracţiunii. Nu în zadarlegiuitorul foloseşte în textul normei expresia „după caz”, adicăpersoana, pentru a beneficia de liberare de răspundere penală, trebuiesă întreprindă, după caz, atâtea acţiuni, câte au fost posibile de realizat.Legiuitorul nu condiţionează liberarea de răspundere penală a persoaneide succesul descoperirii sau contracarării infracţiunii. Important e căpersoana a contribuit activ la realizarea acestui scop.

Cu toate acestea considerăm, că autodenunţul făptuitoruluitrebuie să fie prezent de fiecare dată, când se pune problema liberăriide răspundere penală în legătură cu căinţa activă. În caz contrar,traficanţii de droguri vor acţiona liber, având garanţia, că atunci cândvor fi demascaţi, în schimbul divulgării informaţiilor, ce ţin dedescoperirea infracţiunii, vor fi liberaţi de răspundere penală,continuându-şi activitatea infracţională. Totodată, autodenunţul nutrebuie privit ca un temei al liberării de răspundere penală. În afară de

180


autodenunţ mai este nevoie şi de alte acţiuni post-criminale pozitive,care contribuie la descoperirea sau contracararea infracţiunii.Autodenunţul de unul singur trebuie privit doar ca o circumstanţăatenuantă a pedepsei. Făptuitorul nu ar trebui să beneficieze de liberarede răspundere penală, chiar dacă este prezent un cumul de acţiuni post-criminale pozitive, însă se va dovedi că acesta nu a întreprins chiartoate acţiunile posibile pentru descoperirea sau contracarareainfracţiunii, inclusiv şi în cazul, în care deţinea şi altă informaţie utilădescoperirii sau prevenirii infracţiunii, dar nu a mărturisit-o la timpuloportun. În acest caz contribuţia activă la descoperirea sau contracarareainfracţiunii va fi luată în calcul la stabilirea pedepsei.

Întru susţinerea celor relatate savantul rus Kolomeeţ V.C.consideră, că la baza liberării de răspundere penală a persoanei, carea comis o infracţiune privind circulaţia ilegală a substanţelor narcotice,psihotrope sau a analogilor lor ar trebui pusă bunăvoinţa acţiunilorfăptuitorului. Astfel, în viziunea autorului, prin bunăvoinţă vom înţelegecazurile, în care „persoana a avut posibilitate reală de a proceda altfel,dar a ales încetarea, recunoaşterea şi descoperirea participării sale lainfracţiune” [2, pag. 101].

Este important de menţionat, că nu toate persoanele implicate întraficul ilicit de droguri, care au întreprins toate acţiunile posibile prevăzutede lege în vederea descoperirii sau contracarării infracţiunii, pot beneficiade liberarea de răspundere penală în baza normei cercetate. Potrivit legiipot beneficia de aceste înlesniri doar persoanele, care au săvârşit oinfracţiune prevăzută de art. 217 şi 217/1 ale CP. În legătură cu acesteprevederi în doctrină se discută lărgirea limitelor de acţiune a prezenteinorme şi asupra celorlalte articole din Codul penal cu privire la circulaţiailegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analogilor lor.

O normă analogică celei investigate este prevăzută şi de Legeapenală a Federaţiei Ruse (art. 228 al CP al FR), potrivit căreiainstrumentul liberării de răspundere penală poate fi aplicat doar înprivinţa persoanei, care a comis infracţiunea privind circulaţia ilegalăa substanţelor narcotice, psihotrope sau a analogilor lor. În legătură cuaceastă stare de fapt autorii ruşi Kozacenko I. şi Simakov I. s-aupronunţat în favoarea extinderii limitelor de acţiune a acestui instrument

181


şi asupra celorlalte norme, ce ţin de circulaţia ilegală de substanţenarcotice, psihotrope sau a analogilor lor. Ei susţin, că excepţie ar trebuisă constituie doar norma, care se referă la sustragerea sau extorcareasubstanţelor narcotice sau psihotrope, deoarece motivul acesteiinfracţiuni este de acapararea.

Argumentele invocate de aceşti autori în vederea extinderiilimitelor de acţiune a normei menţionate sunt următoarele:„Infracţiunile din sfera circulaţiei substanţelor narcotice, psihotropeşi a analogilor lor sunt strâns legate între ele. Astfel, de exemplu,persoana, care se ocupă de organizarea ori întreţinerea speluncilorpentru consumul substanţelor narcotice sau psihotrope, poate deţineinformaţii importante despre cei vinovaţi pentru comiterea infracţiunilorîn domeniul circulaţiei ilegale a substanţelor narcotice, psihotrope saua analogilor lor, despre veniturile rezultate din infracţiune etc. Prinurmare, prezenţa acţiunilor post-criminale pozitive a unei astfel depersoane, precum şi lichidarea benevolă a speluncilor, ar putea constituitemei pentru liberarea acestea de răspundere penală” [3, pag.53-54].

Un alt aspect al problemei liberării de răspundere penală apersoanelor, care au comis infracţiuni privind circulaţia ilegală asubstanţelor narcotice, psihotrope sau a analogilor lor, ţine de procedurade realizare a prevederilor alin.5 al art.217 al CP.

Codul de Procedură Penală în vigoare, spre deosebire de celprecedent, nu conţine un temei de liberare de răspundere penală, care s-arreferi la cazurile prevăzute în Partea specială a CP al RM. Toate articoleledin CPP privind liberarea de răspundere penală au ca temei doar prevederilearticolelor 54-60 ale CP. Rezultă, că normele de liberare de răspunderepenală prevăzute în Partea specială a CP pot fi realizate doar prin intermediulnormelor de liberare de răspundere penală prevăzute în Partea generală aCP, în special prin intermediul normei prevăzute de art.57 al CP, singuranormă, care face referinţă la cazurile de liberare de răspundere penalăprevăzute în Partea specială a CP.

Astfel, în alin.2 al art.57 al CP se menţionează, că: „Persoana,care, în condiţiile alin.1, a săvârşit o infracţiune de altă categorie(adică a comis o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţionalde gravă), poate fi liberată de răspundere penală numai în cazurile

182


prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială aprezentului Cod”.

Comparând prevederile celor două norme (art. 57 al CP şi alin.5al art.217 al CP), putem observa, că există unele divergenţe întrecondiţiile de liberare de răspundere penală, fapt ce s-ar putea răsfrângeşi asupra eficienţei instrumentului juridic investigat în descoperirea şicontracararea fenomenului traficului ilicit de droguri.

În primul rând este vorba despre incoincidenţa faptului, că într-un caz liberarea de răspundere penală se permite, iar în al doilea cazliberarea se impune. Astfel, în alin.2 al art.57 al CP se menţionează, că„persoana poate fi liberată de răspundere penală”, iar în alin.5 alart.217 al CP se indică: „persoana se liberează”. Prin urmare, estegreu să afirmăm în conformitate cu care normă ar trebui să se procedezela luarea deciziei de liberare de răspundere penală în legătură cu căinţaactivă: potrivit alin.2 al art.57 al CP sau alin.5 al art.217 al CP şi careeste garanţia făptuitorului, că, dacă va contribui activ la descoperireasau contracararea infracţiunii, va fi liberat de răspundere penală?

Este de remarcat, că nu doar prevederile alin.5 al art.217 al CPse află în coliziune cu prevederile art.57 al CP, dar şi alte norme dinPartea specială a Codului penal cu privire la liberarea de răspunderepenală nu corespund pe deplin prevederilor alin.2 al art.57 al CP.

O situaţie analogă este prezentă şi în legislaţia penală a FederaţieiRuse. În legătură cu acest lucru, pe plan teoretic, se poartă discuţii,propunându-se în cele din urmă diferite soluţii. Unii autori, de exemplu,propun să fie redactate atât norma din Partea generală, cât şi normele dinPartea specială ale CP [4, pag. 13,16], în timp ce alţii sunt de părere, căredactării trebuie supuse doar normele din Partea specială a CP prin folosireasintagmei „persoana poate fi liberată de răspundere penală” [5].

În ceea ce ne priveşte, împărtăşim părerea autorilor, care susţin,că nu este echitabil să se stabilească condiţii mai favorabile pentrucomiterea infracţiunilor mai grave spre deosebire de cele mai puţingrave [6]. Reiese că, în cazul căinţei active pentru infracţiuni grave,deosebit de grave sau excepţional de grave, liberarea de răspunderepenală nu este pusă la îndoială, iar în cazul căinţei active pentruinfracţiuni uşoare sau mai puţin grave liberarea de răspundere penală

183


urmează a fi supusă dezbaterilor. Considerăm, totuşi, că mai corect arfi, dacă liberării de răspundere penală, prevăzută de art.57 al CP, i s-aratribui un caracter imperativ. Oare nu merită să fie liberată derăspundere penală persoana, care pentru prima oară a săvârşit oinfracţiune uşoară sau mai puţin gravă, care s-a autodenunţat, acontribuit activ la descoperirea acestea, a compensat valoarea dauneimateriale cauzate? Soluţionarea pozitivă a acestei probleme va fi nudoar corectă, dar şi echitabilă şi logică.

Analiza comparativă a prevederilor art.57 al CP cu cele ale alin.5al art.217 al CP scoate în evidenţă şi un alt aspect al problemei —incoincidenţa condiţiilor prevăzute în cele două norme, unele dintreele fiind prezente în ambele norme, iar restul fiind diferite. Astfel,autodenunţul şi contribuţia activă la descoperirea infracţiunii suntprevăzute şi într-o normă şi în cealaltă, în timp ce comiterea infracţiuniipentru prima dată şi compensarea daunei pricinuite sunt prevăzute doarîn art.57 al CP. De aici apare întrebarea: care a fost necesitatea dublăriiunor condiţii? Răspunsul poate fi doar unul singur — pentru a fiîndeplinite doar condiţiile prevăzute de alin.5 al art.217 al CP.

În scopul soluţionării problemei privind corespundereaprevederilor art.57 al CP cu prevederile normelor din Partea specială aCP cu privire la liberarea de răspundere penală, inclusiv şi a prevederiloralin.5 al art.217 al CP, în doctrină s-au făcut diferite propuneri [7,pag.7]. Noi, însă, susţinem autorii, care propun o soluţie mai simplă: aînlătura din alin.2 al art.57 al CP cuvintele „în condiţiile alin.1” [8] şi,astfel, pentru liberarea de răspundere penală prevăzută în Parteaspecială a CP, nu va mai fi nevoie să se îndeplinească şi alte condiţii,decât cele prevăzute în norma din Partea specială a CP.

În concluzie menţionăm, că liberarea de răspundere penală,prevăzută de alin.5 al art.217 al CP, constituie un instrument foarteimportant al descoperirii şi contracarării infracţiunilor, ce ţin decirculaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analogilorlor. Faptul că acest instrument este înconjurat de mai multe semne deîntrebare, ar putea reduce considerabil eficienţa acestuia. Sperăm,totuşi, că aspectele evidenţiate nu vor rămâne neobservate şi vor filuate în consideraţie la interpretarea şi aplicarea corectă a legii.

184


Referinţe bibliografice:1. Прошляков А.Д. Взаимосвязь материального и

процессуального уголовного права. Екатеринбург, 1997,cтр.168.

2. Коломеец В.К. Явка с повинной: Новая трактовка // Российскаяюстиция. 1997. № 10, cтр.101.

3. Козаченко И., Симакова И. Освобождение от уголовнойответственности за незаконные действия с наркотическимисредствами и психотропными веществами // Уголовное право,2003, № 1. С.53-54.

4. Аликперов Х. Новый УК: проблемы освобождения от уголовнойответственности //Законность. 1997. №10, cтр. 13, 16.

5. Кострова М.Б . ИНСТИТУТ ОСВОБОЖДЕНИЯ ОТУГОЛОВНОЙ ОТВЕТСТВЕННОСТИ В СВЯЗИДЕЯТЕЛЬНЫМ РАСКАЯНИЕМ: ЛОГИКО-ЯЗЫКОВОЙАСПЕКТ// Материалы международной научно-практическойконференции 16-17 октября 2003г: Проблемы противодействияпреступности в современных условиях; Часть III.- Уфа: РИОБашГУ, 2004.

6. Лукашов А. ДЕЯТЕЛЬНОЕ РАСКАЯНИЕ КАК ОСНОВАНИЕОСВОБОЖДЕНИЯ ОТ УГОЛОВНОЙ ОТВЕТСТВЕННОСТИ// Юстиция Беларуси, №4 2002

7. Антонов А. Г. ДЕЯТЕЛЬНОЕ РАСКАЯНИЕ КАКОСНОВАНИЕ ОСВОБОЖДЕНИЯ ОТ УГОЛОВНОЙОТВЕТСТВЕННОСТИ. АВТОРЕФЕРАТ диссертации насоискание ученой степени кандидата юридических наук, Томск,2000, cтр.7.

8. Кострова М.Б. op. cit.

185


VALOAREA JURIDICĂ A ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO/VIDEO EFECTUATE ÎN CADRUL MĂSURILOR

INVESTIGATIV-OPERATIVE

Victor MÂRZAC,lector superior al catedrei „Investigaţii operative”


După desfiinţarea URSS statele independente nou formate, laînceputul anilor 90 ai secolului trecut, şi-au elaborat şi adoptat primelelegi referitoare la activitatea investigativ-operativă [1].

Prin adoptarea acestor legi legiuitorii au recunoscut de faptstatutul juridic al acestei activităţi, au stabilit limitele competenţei şiau precizat valoarea juridică a rezultatelor obţinute în cadrul înfăptuiriimăsurilor investigativ-operative.

Analizând şi comparând conţinutul legilor mai multor state dinspaţiul ex-sovietic (Federaţia Rusă, Ucraina, Azerbaidjan, Belarusi,Kazahstan, Letonia etc.), este uşor de observat, că în textele acestoras-au păstrat corelaţiile tradiţionale ale activităţii investigativ-operativeşi ale procesului penal. Este vorba, că procesul penal ocupă un locdominant faţă de activitatea investigativ-operativă şi joacă rolul de„filtru” al informaţiilor dobândite în afara reglementărilor procedural-penale. Aceasta se confirmă şi prin aceea, că în majoritatea legilor sestipulează admiterea în calitate de probe a informaţiilor obţinute încadrul activităţii investigativ-operative, de regulă, după verificareaacestora în corespundere cu legile procedural-penale.

Aprecierea juridică a informaţiilor şi materialelor obţinute pecale operativă a provocat mai multe opinii expuse atât în lucrărileştiinţifice, cât şi în literatura de specialitate apărute pe parcursulultimilor ani. Savanţii şi autorii preocupaţi de activitatea investigativ-operativă s-au plasat pe două poziţii, şi anume: unii au încercat săargumenteze necesitatea utilizării rezultatelor acestei activităţi în

186


calitate de probe în procesul penal, motivând că o mare parte dininformaţiile operative, conţinând valoroase date, de fapt, nu suntutilizate pe deplin în procesul judiciar-penal, iar alţii resping cufermitate aceste propuneri din motivul, că informaţiile operative nusunt dobândite întotdeauna cu respectarea normelor procedural-penale,conform cărora se înfăptuieşte justiţia.

În lucrarea întitulată ,,Să li se acorde rezultatelor activităţiiinvestigativ-operative statut de probe în procesul penal”, autorulV.Borzov susţine opinia, în conformitate cu care unul dintre motivele,pentru care rezultatele obţinute în cadrul investigaţiilor operative nuau valoare probantă, este atitudinea tendenţioasă, care să se menţinăîn permanenţă în ştiinţa procesual-penală faţă de rezultatele acesteiactivităţi. Atitudinea în cauză se manifestă prin neîncrederea îninformaţiile dobândite pe cale operativă, din motiv că ele ar putea fiobţinute de ofiţerii operativi cu încălcarea legislaţiei. În numărul altormotive, care stopează valorificarea în procesul penal a rezultateloractivităţii operative, în viziunea autorului, pot fi numite divergenţelede opinii ale savanţilor cu privire la natura juridică a datelor şiinformaţiilor obţinute în cadrul desfăşurării activităţii respective.

Caracterizând situaţia criminogenă la etapa actuală, V.Borzovpledează pentru efectuarea schimbărilor corespunzătoare în Legeaprocesual-penală în vederea acceptării posibilităţii de a utiliza rezultateleactivităţii investigativ-operative în procesul judiciar-penal în calitate deprobe, deoarece aceste rezultate adesea conţin ample informaţii reale desprefaptele, ce se conţin în obiectele probatorii [2, pag. 46].

Despre necesitatea acceptării în calitate de probe a rezultateloractivităţii investigativ-operative se vorbeşte şi în lucrarea colectivă aautorilor ruşi V.M.Meşkov şi V.L.Popov întitulată ,,Tactica investigativ-operativă şi particularităţile legalizării informaţiei obţinute”.Accentuând, că la etapa actuală informaţiile obţinute în cadrul activităţiiinvestigativ-operative, fără indicarea sursei de provenienţă, nu pot servidrept probe în procesul penal, autorii pledează pentru soluţionareaurgentă a acestei probleme [3, pag. 51].

O opinie diametral opusă celor prezentate anterior este expusăde autorul rus E.A.Dolea în lucrarea ,,Utilizarea rezultatelor activităţii

187


investigativ-operative în probatoriu”. Autorul subliniază faptul, căinformaţiile dobândite în rezultatul activităţii investigativ-operativenu pot fi obţinute conform regulilor procedural-penale. Colectarea lorse efectuează potrivit cerinţelor prevăzute de legea privind activitateainvestigativ-operativă, iar în procesul penal se colectează, se verificăşi se apreciază probele obţinute în cadrul activităţii procedural-penale[4, , pag.68].

De asemenea se precizează, că cerinţele juridice, care suntînaintate către forma şi conţinutul probelor (pertinenţa şiadmisibilitatea), au o însemnătate principială nu doar pentru procesulpenal, ci şi pentru practica activităţii investigativ-operative. Una dintrecondiţiile obligatorii înaintate faţă de admisibilitatea probelor,menţionează autorul, este prezenţa informaţiei cu privire la provenienţaacestora, posibilitatea verificării şi aprecierii lor în condiţiile proceselorpublice judecătoreşti.

Reieşind din aceasta, ofiţerii subdiviziunilor operative trebuie săţină cont de faptul, că rezultatele activităţii investigativ-operative pot fiutilizate în procesul probatoriu numai cu respectarea următoarelor condiţii:

1. dacă ele conţin circumstanţe şi fapte, care au atribuţie la cauzapenală;

2. dacă ele se utilizează în calitate de date de fapt pentruformarea probelor, în corespundere cu legea procesual-penală, carereglementează colectarea probelor, adică sunt obţinute din surseleprevăzute de Legea procesual-penală numai în cadrul acţiunilor deurmărire penală — unicele modalităţi legitime de colectare a probelorîn procesul penal;

3. dacă este asigurată securitatea persoanelor, care exercităactivitate investigativ-operativă şi a celor care colaborează cu organeleafacerilor interne, în legătură cu utilizarea rezultatelor activităţiiinvestigativ-operative pentru formarea probelor [5, pag. 35].

Autorul E.A.Dolea determină de asemenea, că indiferent deforma reflectării circumstanţelor şi faptelor, care au importanţă pentrucauza penală, în rezultatele activităţii investigativ-operative (pepurtătorii de informaţii, în documente, pe obiecte, în conştiinţaoamenilor), ele nu pot fi calificate drept probe propriu-zise în înţelesul

188


procesului penal, dar pot fi utilizate în calitate de date de fapt pentruformarea ulterioară a acestora. Probele nu se colectează în cadrulactivităţii investigativ-operative, ci numai la efectuarea acţiunilor deurmărire penală, care sunt considerate procedee de formare a probelor.

Prima Lege privind activitatea investigativ-operativă, adoptatăla 11 martie 1992 de Duma de Stat a Federaţiei Ruse, prevedea utilizarearezultatelor acestei activităţi în calitate ...de probe pe dosare penale...,iar mai târziu, în iulie 1995, a fost adoptată o lege nouă, în careformularea prezentată anterior a fost înlocuită cu ... rezultateleactivităţii investigativ-operative pot fi ... utilizate în probaţiune pedosare penale, în corespundere cu normele Legii procesual-penalea Federaţiei Ruse, care reglementează colectarea, verificarea şiaprecierea probelor [6, pag. 73].

Modificările efectuate în legea nouă au exclus posibilitateautilizării directe a rezultatelor activităţii investigativ-operative încalitate de probe pe dosarele penale.

Potrivit art.89 al CPP al Federaţiei Ruse (Utilizarea rezultateloractivităţii investigativ-operative în probaţiune) „se interzice utilizarearezultatelor activităţii investigativ-operative în procesul probator, dacăele nu corespund cerinţelor înaintate faţă de probe, prevăzute de Legeaprocesual-penală ” [7].

Soluţionarea problemei privind utilizarea rezultatelor activităţiiinvestigativ-operative în calitate de probe în procesul penal îi preocupă nudoar pe savanţii şi practicienii din Federaţia Rusă, dar şi din alte state dinspaţiul ex-sovietic. De exemplu, în Letonia investigaţiile ştiinţifice s-auînceput cu studierea practicii şi legislaţiei celor mai dezvoltate ţări dinEuropa: Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Suedia etc.

În lucrarea sa, întitulată „Integrarea acţiunilor procedurale şi amăsurilor investigativ-operative – una dintre căile sporirii eficienţeiactivităţii organelor de drept”, autorul leton Leonid Macans nerelatează, că în legislaţia procesual-penală a ţărilor menţionate încă laînceputul anilor 90 ai secolului trecut a fost introdus un cumul întregde acţiuni de urmărire penală cu caracter special sau deosebit care,după conţinutul lor, sunt identice cu măsurile investigativ-operativeale statelor din spaţiul ex-sovietic şi care se înfăptuiesc cu autorizarea

189


procurorului ori, după caz, a judecătorului de instrucţie, iar informaţiileobţinute (în mare măsură) cu utilizarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice,inclusiv a tehnicii audio/video sunt recunoscute şi utilizate în calitatede probe [8]. În continuare, se menţionează în lucrare, materialulacumulat în ţările europene a fost tratat într-o serie de articole ştiinţifice,precum şi în monografia specială „Acţiunile speciale de urmărirepenală”, discutate la Congresul Societăţii Juriştilor din Letonia. Înrezultatul acestui studiu au fost introduse modificări în Codul deProcedură Penală (intrat în vigoare la 1 octombrie 2005), fiind inclusenouă măsuri deosebite de urmărire penală (care fac parte din măsurileinvestigativ-operative), rezultatele cărora pot fi utilizate ca probe încauzele penale.

În acest context, analizând prevederile legislaţiei RepubliciiMoldova, constatăm următoarele: în art.10 (cap.II) al Legii privindactivitatea operativă de investigaţii nr.45-XIII din 12 aprilie 1994 sestipulează, că rezultatele acestei activităţi pot fi utilizate ..., precum şiîn calitate de probe pe cauze penale.

Pe de altă parte, alin.(4) al art.93 al CPP (Probele) prevede, cădatele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fiadmise ca probe numai în cazurile, în care au fost administrate înconformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectareadrepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturişi libertăţi, autorizată de instanţa judecătorească [9].

Comparând conţinutul acestor norme juridice, este uşor deobservat, că legile menţionate admit posibilitatea utilizării rezultateloractivităţii investigativ-operative în mod diferit.

În opinia noastră formularea prevăzută în Legea privindactivitatea operativă de investigaţii nu este adecvată, deoarece oasemenea redactare ar însemna, că pot fi utilizate în calitate de probepe cauzele penale rezultatele obţinute în cadrul tuturor măsurilorinvestigativ-operative prevăzute de legislaţie, indiferent de modul lorde realizare şi de cerinţele juridice înaintate faţă de probe.

Considerăm, că pentru a evita o tratare inadecvată sau chiareronată a subiectului în discuţie vor fi oportune următoarele explicaţii:după cum am relevat anterior, în art.303 al CPP (adoptat la 14 martie

190


2003) sunt definitivate şi enumerate măsurile investigativ-operativelegate de limitarea inviolabilităţii vieţii private a cetăţenilor, care potfi desfăşurate doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie şi numaiîn cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţionalde grave. Este vorba despre măsurile, majoritatea cărora se realizeazăcu aplicarea obligatorie a diferitelor mijloace tehnice de înregistrareaudio şi video:

1. cercetarea domiciliului şi instalarea în el a aparatelor audioşi video, de fotografiat, de filmat etc.;

2. supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice;3. interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri;4. controlul comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări;5. culegerea informaţiei de la instituţiile de telecomunicaţii.Codul de procedură penală (art.135-138) prevede de asemenea

şi procedura de efectuare a acestor acţiuni, precum şi ordinea deverificare a rezultatelor obţinute.

Prin urmare, în procesul penal pot fi admise ca probe (în înţelesul alin.4al art.93 al CPP) doar rezultatele activităţii investigativ-operative, inclusivînregistrările audio/video numai în cazurile, în care ele au fost obţinute încontextul desfăşurării acţiunilor enumerate, după administrarea şi verificarealor în conformitate cu legea procesual-penală.

Înregaţiile audio/video, efectuate în cadrul acţiunilor autorizatede conducătorul organului, care exercită activitatea investigativ-operativă (sau adjunctul acestuia), de asemenea pot fi utilizate înprocesul probator, însă nu ca probe, ci ca material informativ de bazăpentru formarea ulterioară a acestora. Înregistrările audio/video trebuieprezentate organelor de urmărire penală în mod oficial — de cătresubdiviziunile, care practică nemijlocit activitatea investigativ-operativă (cu o scrisoare de însoţire respectivă). În scrisoare se vorindica informaţiile cu privire la provenienţa audio/video înregistrărilor:data, locul, condiţiile şi circumstanţele, în care acestea au fost obţinute,caracteristicile mijloacelor tehnice utilizate, precum şi date desprepersoana, care a efectuat aceste înregistrări.

După cercetarea efectuată în conformitate cu legea procesual-penală, vizionarea şi audierea materialelor prezentate, ofiţerul de urmărire

191


penală va întocmi un proces-verbal, în care va descrie amănunţit stareapurtătorilor de informaţii şi conţinutul audio/video înregistrărilor. Încontinuare, printr-o decizie aparte, casetele audio/video cu benzilemagnetice purtătoare de informaţie (mini casetele, discurile etc.) vor firecunoscute în calitate de corpuri delicte şi anexate la dosar.

Datele despre provenienţa audio/video înregistrărilor auînsemnătate nu doar pentru cercetarea acestora şi, prin urmare, pentruformarea conţinutului probelor materiale, ci şi pentru verificarea şiaprecierea lor ulterioară [10].

Pentru recunoaşterea casetelor audio/video (cu benzilemagnetice) sau altor purtători de informaţie în calitate de corpuri delicteeste necesară stabilirea pertinenţei lor la cauza penală concretă. Însituaţia în care această legătură nu poate fi stabilită fără audiereaofiţerului operativ sau a altor persoane, care au efectuat înregistrărileîn cadrul acţiunilor investigativ-operative, audierea se impune caobligatorie. Lipsa informaţiei (în materialele dosarului penal) cu privirela provenienţa probelor materiale întrerupe lanţul relaţiilor cauză-efectşi nu permite înaintarea concluziilor adecvate privind pertinenţaacestora la cauza penală, creează dubii incontestabile privind legăturaobiectului (probei materiale) cu infracţiunea.

Aşadar, rezultatele activităţii investigativ-operative,(înregistrările audio/video), obţinute în cadrul măsurilor autorizate decătre conducătorul subdiviziunii operative pot fi utilizate în procesulprobatoriu în cauza penală nu în mod direct, dar numai în corespunderecu regimul procedural, prevăzut pentru administrarea probelormateriale. În cazul dat proba materială se va considera nu rezultatulactivităţii investigativ-operative (audio/video înregistrările obţinute încadrul măsurilor investigativ-operative), dar rezultatele activităţiiprocedural-penale, obţinute la cercetarea acestora şi adoptarea decizieiprivind recunoaşterea casetelor audio/video cu purtătorii de informaţiica corpuri delicte.

Dacă subdiviziunile, care practică activitatea investigativ-operativă, nu pot prezenta organelor de urmărire penală, în special,date despre persoanele, de la care au fost obţinute informaţiile operativecu privire la cauza penală concretă, ele, în opinia noastră, nu trebuie să

192


prezinte nici rezultatele obţinute în cadrul acţiunilor investigativ-operative. Aceste informaţii, conform Legii privind activitatea operativăde investigaţii, pot fi utilizate la pregătirea acţiunilor de urmărire penalăşi la desfăşurarea măsurilor investigativ-operative în scopul prevenirii,curmării şi descoperii infracţiunilor. În acest context insistăm pe faptul,că în scopul descoperirii infracţiunilor grave, deosebit de grave şiexcepţional de grave audierile persoanelor, care au obţinut informaţiiîn cadrul realizării măsurilor investigativ-operative, inclusiv şi ainvestigatorilor sub acoperire (persoane civile), pot fi efectuate încorespundere cu art. 110 al CPP, care prevede modalităţi speciale deaudiere a martorilor şi de protecţie a lor.

Referinţe bibliografice:1. În perioada sovietică legi privind activitatea investigativ-operativă

în activitatea organelor de drept nu au fost adoptate. Aceastăactivitate se înfăptuia în baza instrucţiunilor departamentaleelaborate în mod special, iar rezultatele obţinute în cadrul activităţiiinvestigativ-operative nu se utilizau în procesul judiciar-penal.

2. В.Борзов. „Результатам оперативно-розыскной деятельности— статус доказательств в уголовном процессе” // Журнал«Российская юстиция», № 4, 2004. ИздательствоАдминистрации Президента РФ. Юридическая литература,стр.46.

3. В.Мешков, В.Попов. „Оперативно-розыскная тактика иособенности легализации полученной информации в ходепредварительного следствия”. Учебно-практическое пособие.Издательство «Щит-М», Москва, 1999 г., стр.51.

4. Доля Е. „Использование в доказывании результатовоперативно-розыскной деятельности”. Издательство Спарк,Москва,1996, стр. 68.

5. Доля Е., op. cit., pag.35.6. Доля Е.А., op. cit., pag.73.7. УПК Российской Федерации (по состоянию на 1 октября 2004

г.), Москва, Юрайт, 2004.

193


8. Маканс Л. «Интеграция процессуальных действий иоперативно-розыскных мероприятий – один из путейповышения эффективности правоохранительных органов».//Criminalitatea regională: probleme şi perspective de combatere.Materialele conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale din 25-26 mai, Chişinău, 2005.

9. În alin. (2) аl art. 93 al CPP se arată, că în calitate de probe înprocesul penal se admit elementele de fapt constatate prinintermediul următoarelor mijloace:a. declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii

vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, alemartorului;

b. raportul de expertiză;c. corpurile delicte;d. procesele verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale

cercetării judecătoreşti;e. documentele (inclusiv documentele oficiale );f. înregistrările audio sau video, fotografiile;g. constatările tehnico-ştiinnţifice şi medico-legale.

10. În art.94 al CPP, alin.1, se menţionează, că în procesul penal nupot fi admise ca probe ... datele care au fost obţinute ... „dintr-osursă, care este imposibil de verificat în şedinţa de judecată”. Înart.100 al CPP, alin. 4, se stipulează, că toate probele administrateîn cauza penală urmează a fi verificate sub toate aspectele, completşi obiectiv. Verificarea probelor constă ... „ în verificarea surseidin care provin probele, în conformitate cu prevederile Coduluide procedură penală, prin procedeele probatorii respective”.

194


MOTIVUL (MOBILUL) CA FACTOR PSIHOLOGICAL MECANISMULUI ACTIVITĂŢII INFRACŢIONALE

Marius Ioan MUREŞAN,doctorand

Recenzent: Dr. Ştefan STAMATIN, conferenţiar universitar

Cercetările criminologice realizate au scos în lumina cunoaşterii,rând pe rând, toată complexitatea şi profunzimea influenţei factorilorsociali asupra determinării conduitei infracţionale şi, în consecinţă, afactorilor generatori ai criminalităţii ca fenomen eminamente social.

Cunoaşterea comportamentului uman nu poate fi redusă, însă,la cercetarea exclusivă a factorilor externi, naturali şi sociali, chiardacă lor le revine o însemnătate fundamentală în explicarea conduiteiomului. Ea mai trebuie neapărat întregită cu dezvăluirea acelor resorturiinterne proprii individului, a căror interacţiune cu factorii externi,obiectivi declanşează şi orientează, propriu-zis, comportamentulomului.

Cerinţa euristică enunţată se înscrie plenar şi în problematicacriminologică. Elucidarea acestui aspect se realizează în criminologieîn cadrul studiului problemei mecanismului comportamentului criminal[1, pag. 123].

Analizând astfel elementele constitutive ale mecanismuluiinfracţional, apreciem, că acesta include o serie de elementeconstitutive: necesitate - interes - motiv - scop - deliberare - luareadeciziei - realizarea intenţiei criminale. Fiecare element almecanismului schiţat este determinantul elementului următor, el însuşifiind determinat, la rândul său, de elementul precedent.

Mai întâi are loc conştientizarea necesităţilor inerenteindividului, satisfacerea cărora marchează în mod fundamentalactivitatea lui, definindu-i comportamentul. Odată conştientizate,

195


individul îşi raportează trebuinţele la posibilităţile reale de satisfacerea lor, adică la condiţiile sociale şi situaţia lui faţă de acestea, proces cese finalizează cu formarea interesului. Din acest moment anumeinteresul este instanţa, care impulsionează şi direcţionează conduitaomului, servindu-i drept motiv. Dirijat de interes, individul îşiproiectează un scop şi tinde energic spre atingerea lui. Urmează luareadeciziei, moment în care se declanşează un proces deliberativ, în caresunt confruntate diverse interese (de a săvârşi sau de a nu săvârşi ofaptă), este reevaluat scopul propus, sunt analizate eventualeleimplicaţii, precum şi sunt reconsiderate valorile şi normele sociale,prin prisma cântăririi opţiunilor „pro” şi „contra”. Etapa în discuţie sesfârşeşte cu luarea deciziei de a da, totuşi, curs interesului de a comiteo crimă, adică de a recurge la acţiuni criminale în vederea satisfaceriiunor necesităţi sau realizarea unor interese considerate importantepentru individul respectiv. În fine, survine realizarea intenţiei criminale,care coincide cu manifestarea comportamentului criminal (o serie deacte de planificare, de cooptare a unor posibili participanţi, de creare aunor condiţii propice comiterii faptei) şi culminează cu înfăptuireacrimei (săvârşirea unor acţiuni sau inacţiuni prevăzute de legea penală)[1, pag. 123].

Cercetarea atentă a mecanismului comportamentului criminaldenotă, în mod clar, o similitudine fundamentală între acesta şi cel alunei conduite licite. Totuşi, ar fi eronat să asimilăm integralcomportamentul criminal celui licit, deoarece existenţa unei diferenţeîntre ele este incontestabilă şi evidentă. Ea se află, însă, la nivel deconţinut şi nicidecum la nivel de formă. Anume prin conţinutul săuconduita criminală, socialmente indezirabilă, diferă fundamental decea licită, socialmente încuviinţată.

Din studiul efectuat rezultă, că anume interesul constituie acelelement, care conferă comportamentului uman conţinut social, pozitivsau negativ, inclusiv criminal, în funcţie de orientarea lui socială.

De remarcat este, că în complicatul proces de naştere, dezvoltareşi materializare a comportamentului criminal, văzut prin prismaindividului, interesul constituie elementul esenţial, pentru că lui îirevine calitatea de motiv (mobil) al conduitei criminale, adică, el este

196


tocmai acel stimulent intern, care o declanşează. Interesul formează,altfel spus, resortul intern, care pune individul în acţiune,determinându-l să săvârşească o crimă.

Deoarece se manifestă în calitate de stimulent intern, de motiv,interesul constituie cauza directă, imediată a comportamentuluicriminal. În calitate de motiv, interesul se transformă dintr-un fenomensocial (orientare socială) într-un fenomen psihic, astfel încât acum elpoate influenţa procesele psihice ale individului (voinţa, raţiunea etc.),iar, în consecinţă, conduita lui. În această ipostază el este cauzainterioară a comportamentului criminal.

Aşadar, cunoaşterea mecanismului comportamentului criminalrelevă, prin prisma individului, procesul de naştere, dezvoltare şimaterializare a conduitei criminale şi dezvăluie cauza internă, directăa ei, deşi conduita criminală nu poate fi explicată în exclusivitate prinaceastă cauză interioară.

Crimă este numită acea faptă, care contravine interesului generalprin gradul său de pericol sau daună cauzată societăţii, deci fiecărui individaparte, trezind o atitudine socială pregnant negativă. Trebuie desprins,însă, un element esenţial: sub stigmatul de crimă cad numai faptele, careaduc atingere (considerabilă) societăţii, luate ca un tot întreg.

Faptele indezirabile stigmatizate drept crime alcătuiesc unanumit diapazon în anvergura acţiunilor umane. Acest diapazonformează cadrul crimelor. Amplitudinea cadrului crimelor denotă gradulde limitare a libertăţii personale.

Aşadar, crima constituie o categorie criminologică utilizatăpentru a indica un raport social real — samavolnicia individului,adică negarea de către un ins izolat a valorilor sociale ale unei societăţiconcrete. Crima reprezintă o negare a intereselor şi a voinţei exprimatăîn lege şi apărată de structura de conducere a statului şi, implicit, asocietăţii, manifestându-se prin realizarea samavolnică şi ilicită apropriei voinţe şi a propriilor interese.

Altfel spus, interesul constituie motivul (mobilul)comportamentului criminal. În calitate de motiv interesul setransformă dintr-un fenomen social (orientare socială) într-un fenomenpsihic. Astfel el poate influenţa procesele psihice ale individului

197


(voinţa, raţiunea etc.), iar, în consecinţă, conduita lui. În aceastăipostază el este cauza interioară a comportamentului criminal.

Orice infracţiune presupune o conduită a unui subiect activ,conduită care poate îmbrăca fie o formă pozitivă — acţiunea, fie oformă negativă — inacţiunea (omisiunea). În doctrina penală, de-alungul timpului, au fost elaborate mai multe teorii cu privire la conduită.Toate aceste teorii au încercat o definire a noţiunii de conduită sau deacţiune în sens larg, care să includă atât acţiunea stricto sensu, cât şiinacţiunea [2, pag. 130].

Astfel, se apreciază, că dirijarea acţiunii în raport de scopintervine în două momente:

a) în fază internă autorul îşi propune realizarea unui anumit scop(de exemplu, efectuarea unei călătorii). Pentru realizarea acestui scop elîşi alege mijloacele necesare (de pildă, stabileşte, că va face deplasarea cumaşina), evaluează modul de derulare a acţiunii (de exemplu, dacă estenecesar sau nu să se oprească o noapte pe drum) etc.;

b) în faza externă autorul procedează la transpunerea în practicăa planului. Astfel, chiar dacă scopul urmărit era licit, pot antrena faptaîn domeniul dreptului penal mijloacele alese pentru realizarea scopului(de exemplu, conducerea imprudentă sau încălcarea limitei legale deviteză) sau efectele survenite concomitent cu desfăşurarea acţiunii(lovirea unui pieton).

De remarcat, că noţiunea de acţiune finală nu trebuie înţeleasăîn sensul, că numai scopul acesteia interesează dreptul penal, căci şimijloacele alese pentru realizarea scopului sau efectele concomitenterealizării sale pot avea relevanţă penală.

La fel ca şi teoria cauzală, teoria finalistă întâmpină serioasedificultăţi în fundamentarea infracţiunilor omisive, mai ales atunci cândeste vorba de omisiunea din culpă. În acest caz nu se poate discutanici de scopul acţiunii, nici de mijloace sau efecte concomitenterelevante.

Aşadar, acţiunea poate fi realizată printr-un singur act sau prinmai multe acte de executare. De exemplu, o persoană poate fi ucisă cuo singură lovitură sau cu aplicarea succesivă a mai multor lovituri.Doctrina italiană [3, pag. 221-222] consideră, că mai multe acte de

198


executare formează o singură acţiune, atunci când sunt susceptibile dea leza acelaşi interes protejat, sunt comise în cadrul unui procesexecuţional unic (fără întreruperi, care nu erau necesare în raport denatura infracţiunii) şi au fost îndreptate spre realizarea aceluiaşi scop.

Acest din urmă autor contestă necesitatea unităţii de scop,arătând, pe de o parte, că această problemă se pune doar în cazulinfracţiunilor intenţionate, fiind irelevantă în cazul faptelor din culpăşi, în plus, problema unităţii de scop ţine de latura subiectivă ainfracţiunii, în timp ce unitatea acţiunii trebuie să rezulte elementeleobiective. Deşi observaţia este pertinentă, credem că adăugareacondiţiei privind unitatea de scop nu este inutilă. Este adevărat, căproblema unităţii scopului se pune doar în cazul infracţiunilorintenţionate, dar nu este mai puţin adevărat, că şi problema delimităriiunităţii faţă de pluralitatea de acţiuni (şi implicit de infracţiuni) sepune cel mai des tot în această materie [4, pag. 135].

Pe de altă parte, nu se poate face o delimitare rigidă întreelementele obiective şi cele subiective ale incriminării, eleinfluenţându-se reciproc. Problema prezintă importanţă majoră în cazuldelimitării unităţii şi pluralităţii de infracţiuni.

Inacţiunea a fost definită ca nerealizarea unei acţiuni posibile,pe care subiectul avea obligaţia juridică de a o realiza [4, pag. 137] sauca neefectuarea unei acţiuni aşteptate din partea unei persoane [3, pag.225].

În dreptul comparat s-au conturat trei posibile soluţii în privinţareglementării şi sancţionării infracţiunilor comisive prin omisiune [5,pag. 269-272].

În dreptul francez şi cel belgian se respinge de principiu soluţiaasimilării inacţiunii cu acţiunea, considerându-se, că în acest fel s-arajunge la o extindere prin analogie a dispoziţiei penale [5, pag. 426-427]. În aceste sisteme sancţionarea conduitei pasive, care a cauzat unrezultat prevăzut de o normă de incriminare comisivă, se face graţie adouă soluţii alternative: sancţionarea prin incriminări speciale a puneriiîn pericol a persoanei, pentru care au fost prevăzute sancţiuni relativsevere; inserarea în textul de incriminare a unor infracţiuni din culpăîmpotriva vieţii sau integrităţii corporale la nerespectarea unei obligaţii

199


de securitate sau de prudenţă, ceea ce include şi inacţiunea, atuncicând respectiva obligaţie impunea o acţiune.

În dreptul german, spaniol, grecesc, italian, polonez infracţiunilecomisive prin omisiune cunosc o reglementare în partea generală aCodului penal, legiuitorul stabilind în ce condiţii inacţiunea poate fiasimilată acţiunii. De exemplu, potrivit alin. 1 al art.13 al Codului penalgerman, cel care se abţine de la evitarea unui rezultat, care constituie elemental infracţiunii, nu este sancţionat decât în măsura în care avea obligaţialegală de a evita producerea rezultatului, iar omisiunea echivalează curealizarea activă a acestuia. La rândul său, alin. 2 al art. 40 al Coduluipenal italian dispune, că neîmpiedicarea unui rezultat, pentru care existăobligaţia legală de a-l împiedica, echivalează cu cauzarea acestuia. Totastfel, în dreptul spaniol, potrivit art.11 al Codului penal, infracţiunile carepresupun producerea unui rezultat, se consideră comise prin omisiunenumai dacă neevitarea acestuia, prin încălcarea unei obligaţii juridice ceincumbă autorului, echivalează, potrivit legii, cu cauzarea lui. Astfel,inacţiunea este echivalată acţiunii în două ipoteze: când există o obligaţiespecială legală sau contractuală de a acţiona; când autorul omisiunii acreat un risc pentru valoarea socială protejată printr-o acţiune sau inacţiuneanterioară.

În general, angajarea răspunderii pentru o omisiune, care a cauzatrezultatul prevăzut de norma de incriminare, este subordonată maimultor condiţii, cele mai importante fiind: caracterul evitabil alrezultatului produs şi, respectiv, obligaţia de a-l evita. Pentru afundamenta obligaţia de evitare a rezultatului doctrina germană a recursla aşa-numita teorie a poziţiei de garant, preluată şi de doctrina altorţări (Italia, Spania). În esenţă, aceasta presupune o relaţie specială deprotecţie între un subiect garant şi o valoare socială ocrotită, relaţiedeterminată de incapacitatea (totală sau parţială) a titularului valoriide a o proteja în mod autonom.

Vorbind în continuare despre urmarea sau rezultatul infracţional,constatăm faptul că o categorie specială în cazul infracţiunilor de pericolabstract o formează aşa-numitele infracţiuni obstacol sau infracţiunide pericol indirect [2, pag. 142-144]. Pe această cale se incrimineazăacţiuni sau inacţiuni, care sunt susceptibile de a fi urmate de alte acţiuni,

200


ce pot leza sau pune în pericol valoarea socială ocrotită. În cazul încare ulterior se produce şi urmarea, pe care infracţiunea obstacol eramenită să o prevină, situaţia infracţiunii obstacol diferă [5, p. 460].

Astfel, uneori ea se reţine în concurs cu infracţiunea comisăulterior (la conducerea în stare de ebrietate se adaugă uciderea dinculpă, la asocierea în vederea comiterii de infracţiuni se adaugăinfracţiunea comisă efectiv, care şi constituia scopul asocierii).

Alteori, infracţiunea obstacol se absoarbe în infracţiunea comisăulterior, aşa cum se întâmplă în cazul infracţiunii de nerespectare adispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri (art. 3022 alCodului penal român).

Din acest motiv considerăm discutabilă opinia, potrivit căreiaautorul infracţiunii de încredinţare a autovehiculului spre a fi condusde o persoană, care nu posedă permis de conducere, trebuie să răspundăşi pentru uciderea din culpă, comisă ulterior de acesta din urmă [6, p.196, 274].

Referinţe bibliografice:1. Bujor V., Bejan O. Interes şi crimă. Editura „Elena V.I.”, Chişinău,

2006.2. Mantovani Ferrando. Diritto penale, parte generale, secondo

edizione, „CEDAM”, Padova, 1988. (De aici derivă şi denumireateoriei - teoria cauzală, căci, în fond, ea reduce conceptul de acţiunela un proces cauzal impulsionat de voinţă.

3. Antolisei Francesco. Manuale de diritto penale, parte generale.Milano 1994.

4. Mantovani Ferrando. Diritto penale, parte generale, secondoedizione. „CEDAM”, Padova, 1988.

5. Pentru o sinteză a regimului infracţiunilor comisive prin omisiuneîn dreptul comparat a se vedea: Pradel J. Droit penal general. Ed.„Cujas”, Paris, 1996.

6. A se vedea Trib. Suprem., s. pen., dec.nr.279/1974, în RepertoriulII. În sens contrar, Trib. Suprem, s. pen., dec.nr.1521/ 1977, înRepertoriu II.

201


DIFERENŢIEREA CONDAMNAŢILORÎN PROCESUL EXECUTĂRII PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE

Cornel OSADCII,lector al catedrei „Drept penal şi criminologie”


Recenzent: dr. Veacaslav URSU, conferenţiar universitar

Pentru realizarea unui sistem eficient de executare a pedepseicu închisoarea, pentru înfăptuirea unui proces educativ efectiv asupracondamnaţilor este nevoie de o diferenţiere bine întemeiată sub aspectştiinţific, care ar asigura influenţa represivă şi educativă eficientă asupradiferitelor categorii de persoane, ce-şi ispăşesc pedeapsa.

În prezent în teoria dreptului execuţional-penal nu există o părerecomună referitoare la interpretarea termenului „diferenţiere”. Uniiautori întrebuinţează conceptul „diferenţierea executării pedepsei”[3,pag. 54-56.], „diferenţierea măsurilor de influenţă corecţională”[5, pag.122.], alţii — „principiul diferenţierii” [6, pag. 14.], a treia categorieadmite identificarea conceptului „diferenţiere” cu „clasificarea” şi chiarcu „individualizarea executării pedepsei” [7, pag. 208.].

Mai profund de problema diferenţierii executării pedepsei s-auocupat Şmarov I.V. şi Melentiev M.P. Astfel, după părerea lor,„diferenţierea executării pedepsei presupune, că faţă de diferitecategorii de infractori, în dependenţă de caracterul şi gradulprejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de trecutul criminal, trebuie săse aplice un volum diferit de măsuri de pedeapsă, iar lucrul educativcu aceştia trebuie efectuat în dependenţă de particularităţile tipologiceale personalităţii lor. [8, pag. 30.]

O interpretare mai diferită a conceptului „diferenţiere”, dar foarteasemănătoare după conţinut, a făcut-o Strucikov N.A. După părerea

202


lui, pe care o împărtăşim şi noi, „diferenţierea pedepsei, inclusiv ainfluenţei corecţionale, înseamnă determinarea cerinţelor generale nupentru toţi condamnaţii, ci pentru grupuri mai mult sau mai puţinomogene (relativ omogene).” [9, pag. 177]

Unii autori vorbesc despre conceptul „diferenţierii” ca principiu aldiferenţierii executării pedepsei şi proces al influenţei corecţionale. Astfel,Fefelov V.A. îl determină ca „detenţia separată a diverselor categorii decondamnaţi în dependenţă de particularităţile social-pedagogice,psihologice şi statutul juridic al personalităţii. [10, pag. 97]

Atribuirea „diferenţierii executării pedepsei” la principiiledreptului execuţional-penal poate fi întâlnită în lucrările savanţilorSperansky I.A. [11, pag.107-127], Perkov I.M. [12, pag. 41-56],Maslihin A.V. [13, pag. 29], în literatura de specialitate de la noi — laFlorea V. [4, pag. 16-17]

Introducerea de către legislatorul autohton a principiului„diferenţierii executării pedepsei” în Codul de executare[2, art. 164alin. (1)] credem că este oportună, dar necesită o argumentare ştiinţifică.

După cum am observat din diferitele opinii de mai sus, precumşi din întărirea conceptului diferenţierii în lege, credem că problemaeste discutabilă. Astfel, Nataşev A.E., cercetând principiile dreptuluiexecuţional-penal, iniţial în general nu evidenţia de sine stătătorprincipiul diferenţierii.[14, pag. 8] El considera, că trebuie să sevorbească numai despre aplicarea diferenţiată a metodelor şimijloacelor de coriecţie faţă de condamnaţi, însă o asemenea activitate,după părerea lui, este absorbită de principiul individualizării influenţeicorecţionale. Este adevărat, că mai târziu Nataşev A.E. în sistemulprincipiilor dreptului execuţional-penal a evidenţiat şi principiuldiferenţierii, însă îi acorda o însemnătate mică, atribuindu-i conţinutuluisău doar măsura de corecţie prin muncă. [15, pag. 119]

Savantul Strucikov N.A. în general nu a inclus principiuldiferenţierii executării pedepsei în categoria principiilor dreptuluiexecuţional-penal. [16, pag. 86-87] În afară de aceasta, el avea dubiiîn privinţa includerii de către unii autori în calitate de principiu alaplicării diferenţiate a mijloacelor şi metodelor de corecţie şi reeducarea condamnaţilor; el considera, că acesta este absorbit de principiul

203


individualizării executării pedepsei.În „Dicţionarul Explicativ al Limbii Române” aceşti termeni

sunt interpretaţi în felul următor: “a diferenţia” înseamnă „a stabilideosebirea dintre două sau mai multe fiinţe sau lucruri, a delimitacaracterele lor specifice. A se deosebi de altcineva sau de altceva” [17,pag. 184], „a clasifica” – „a împărţi sistematic, a repartiza pe clase sauîntr-o anumită ordine după anumite semne”. [17, pag. 184]

Analizând termenii aceştia, putem evidenţia, că clasificarea seprezintă ca o operaţiune logică finalizată, deşi se prezintă ca o acţiunede sine stătătoare, care precedă ceva, pe când diferenţierea presupunestudierea sau cercetarea unui lucru.

Este evident, că orice clasificare, inclusiv clasificareacondamnaţilor, nu este un scop în sine, însă cu ajutorul ei se realizeazăanumite sarcini. În special, după anumite semne (criterii) condamnaţiise clasifică în grupuri relativ omogene, de exemplu, după sex, gravitateainfracţiunii săvârşite, antecedente penale etc. Nu în zadar mulţi autoriprin clasificare înţeleg, în primul rând, împărţirea condamnaţilor încategorii (grupuri) relativ omogene în dependenţă de caracterul şi gradulprejudiciabil al infracţiunii comise, antecedentele penale, de niveluldegradării social-morale a personalităţii sale, precum şi de nivelul decorijare. [8, pag. 11] Din abordările aduse referitoare la acest subiectputem conchide, că clasificarea condamnaţilor reprezintă o operaţiunelogică specifică, legată de împărţirea condamnaţilor pe grupuri.

Vâsotina L.A. şi Lutansky V.D. califică această operaţiune cafiind un proces. Ei specifică, că clasificarea este procesul de repartizarea condamnaţilor pe categorii odată cu aprecierea de către instanţa dejudecată a gradului de pericol social, pe care-l prezintă infractorii, şideterminarea pentru aceştia a regimului de ispăşire a pedepsei. Însăprocesul de mai departe al divizării în grupuri relativ omogene maimici nemijlocit în instituţiile penitenciare cu regim de detenţie identiceste calificat de aceştia ca diferenţiere a condamnaţilor. [5, pag. 23]După părerea lor, diferenţierea reprezintă o simplă continuare aclasificării, în principiu ea este identică cu clasificarea, numai că laetape diferite: clasificarea este procesul împărţirii condamnaţilor îngrupuri odată cu aplicarea pedepsei; pe când diferenţierea este acelaşi

204


proces de împărţire, dar nemijlocit se înfăptuieşte odată cu executareapedepsei.

Şmarov I.V. şi Melentiev M.P. propun împărţirea procesului declasificare a condamnaţilor în două etape. Prima etapă ei o numescclasificare de gen, care trebuie inclusă în activitatea de bază ainstituţiilor penitenciare. Etapa a doua – clasificarea de grup, care poatefi aplicată condamnaţilor deţinuţi în instituţiile penitenciare în regimuride detenţie diferite. [8, pag. 20-25] Termenul „diferenţiere” esteîntrebuinţat de ei şi referitor la procesului represiv-educativ. Aceastăpoziţie este susţinută şi de către autorii Kovalenko V.V., MeteolkinM.V., Mihlin A.S., Minakov Iu.A.[23, pag. 7-8; 18, pag. 44-45; 19,pag. 13-18] Este adevărat, că Meteolkin M.V. şi Mihlin A.S. numescclasificarea de gen nu alceva decât clasificarea social-demografică şijuridico-penală, iar pe cea de grup – clasificare execuţional-penală,identificând-o pe cea din urmă în plan terminologic cu diferenţierea.„Aşa clasificare” (adică cea execuţional-penală), spun ei, „oricum amnumi-o — „clasificare de grup” sau „diferenţiere”, prevede împărţireacondamnaţilor, care îşi ispăşesc pedeapsa cu închisoarea, în grupuri(categorii) în dependenţă de nivelul de degradare social-morală şi dealte particularităţi ale condamnatului cu scopul diferenţierii măsurilorde influenţă corecţională...”.[18, pag. 44]

Strucikov N.A. în lucrările sale timpurii a pus semnul egalităţiiîntre clasificare şi diferenţiere. În particular, acesta remarca, că„clasificarea condamnaţilor privaţi de libertate (sau diferenţiereacondamnaţilor) presupune împărţirea lor în temeiul unor criterii uniceîn grupuri relativ omogene (categorii), care au nevoie de o influenţărepresivă (prin intermediul pedepsei) şi educativă (atât prin intermediulpedepsei (osândei), cât şi al mijloacelor de corecţie) identică. [20, pag.84]

O asemenea ambiguitate în opiniile diferitor autori vis-a-vis deproblema abordată, ne permite, fără respingerea totală a unor poziţii,să ne expunem părerea proprie.

Probabil, abordând conceptul „diferenţiere”, este necesar săvorbim despre el atât în sens larg, cât şi îngust. De exemplu, în înţelesulautorilor Vâsotina L.A. şi Lutansky V.D., diferenţierea se prezintă, în

205


sens îngust – ca fiind procesul continuu de divizare a condamnaţilor.În sens larg acesta va reprezenta altceva. Când vorbim despreclasificare, atunci întrebuinţăm, de regulă, termenii: clasificare saugrupuri de clasificare, şi nu mai mult. Adică după esenţa ei, clasificareaeste o acţiune concretă, o operaţiune legată de folosirea unor aprecieri,criterii etc. Nu întâmplător multe din aceste semne sunt determinatede legislaţie, în special de Codul penal al Republicii Moldova. Înliteratura de specialitate diferenţierea de asemenea este tratată diferit:„atitudine diferenţiată”, „diferenţierea măsurilor represiv-edicative”,„influenţă diferenţiată” „diferenţierea măsurilor de influenţăcorecţională”. [21, pag. 115; 23, pag. 18; 22, pag. 65; 24, pag. 3]

În acest caz se observă nu o simplă împărţire, dar o activitatedeterminată, o mişcare dinamica. Din punct de vedere teoretic putempropune o varietate mare de diverse operaţiuni de clasificare. Dar, înorice caz, ele vor avea caracter auxiliar, după cum ele reprezintă oetapă, ce presupune o continuare logică. Tocmai diferenţierea şipresupune folosirea clasificării în scopul realizării sarcinilor propuse.Diferenţierea, în acest caz, va fi în calitate de proces specific, în caresunt întrebuinţate datele clasificării înfăptuite. De aceea odată cuîntrebuinţarea termenului „diferenţiere”, mai corect – „influenţădiferenţiată”, întotdeauna trebuie să înţelegem, că în ea neapărat seutilizează rezultatele clasificării.

Identificarea clasificării şi diferenţierii nu se poate efectua şidin cauză, că, după cum menţionează corect majoritatea savanţilor,clasificarea precede diferenţierea şi este baza teoretică şi practică a ei.Aşa, de exemplu, Kovalenko V.V. arată, că baza (temeiul) diferenţieriiexecutării pedepsei şi realizarea influenţei educative asupracondamnaţilor este clasificarea. [23, pag. 3] Un punct de vedereasemănător susţine şi Şmaeva T.A., [25, pag. 21; 27, pag. 38] cu toatecă privitor la stabilirea clasificării ei nu au o părere unică. Un şir deautori o numesc doar metodă ştiinţifică, cu ajutorul căreia se asigurădiferenţierea executării pedepsei şi înfăptuirea influenţei represiv-educative. [8, pag. 11; 26, pag. 21; 27, pag. 38] Unii autori considerăclasificarea ca un procedeu, cu ajutorul căruia sunt diferenţiate metodeleşi mijloacele juridice, pedagogice, psihologice de influenţă asupra

206


condamnaţilor [28, pag. 105], ceea ce, după părerea noastră, este destulde accesibil şi corespunde totalmente semnificaţiei acestei noţiuni.

În principiu, nu are importanţă cum vom numi clasificarea: bază(temei), metodă sau procedeu, fiindcă e clar, că aceste denumiriconstatau doar în forma exterioară de acţiune. Însă din punct de vedereteoretic este foarte important să pătrundem în conţinutul conceptului.

Din acest punct de vedere vom aborda raportul dintre clasificareşi diferenţiere sub aspectul categoriilor filizofice: general, special şiparticular.

În limitele generalului întregul contingent de condamnaţi poatefi împărţit după un număr mare de semne. În acest caz clasificarea neapare ca temei iniţial de împărţire logică a condamnaţilor. De aici reieseşi însemnătatea ei generală. Pentru înfăptuirea diferenţierii nu se i-auîn consideraţie toate semnele, dar numai cele mai însemnate, specifice,care sunt selectate din întreaga masă de către subiectul executăriiinfluenţei diferenţiate şi care ţine evidenţa ei, ceea ce, de regulă, nu seface la clasificare. De aceea diferenţierea este un concept mai complicatşi mai vast. Ea presupune legătura, într-o formă sau alta, a subiectuluicu obiectul, ceea ce nu este în cazul clasificării, unde rolul subiectuluieste pasiv şi limitat. La diferenţiere, însă, legăturile subiectului cuobiectul se manifestă sub forma realizării unei influenţe specifice dinpartea subiectului asupra obiectului. Deci, se naşte o formă specificăde relaţii, unde un semn specific este prezenţa reglatorului, care constădin legi, reguli, dispoziţii etc., atribute, care determină drepturileparticipanţilor (părţilor). Clasificarea este prezentă şi la acest nivel.Anume ea creează condiţiile necesare înfăptuirii influenţei diferenţiateasupra condamnaţilor, care-şi ispăşesc pedeapsa, dar nu o influenţăoarecare, ci strict reglementată de lege.

Reieşind din cele expuse, credem, că diferenţierea executăriipedepsei cu închisoarea poate fi prezentată ca realizarea legală ainfluenţei represiv-educative asupra unei anumite categorii decondamnaţi, orientată spre îmbunătăţirea şi eficientizarearealizării sarcinilor, care stau în faţa sistemului penitenciar.

207


Bibliografie.1. Codul penal al Republicii Moldova din 18.04.2002.2. Codul de executare al Republicii Moldova din 24.12.2004.3. Бриллиантов А.В. Дифференциация наказания и степень

исправления осужденных к лишению свободы. Москва, 1997.4. Florea V. „Drept execuţional penal”. Editura ARC, Chişinău, 1999.5. Высотина Л.А., Лутанский В.Д. Основы дифференциации

осужденных и условий их содержания в ИТУ. Москва, 1974.6. Аванесов Г.А. Изменение условий содержания осужденных.

Москва, 1968.7. Дементьев С.И. Лишение свободы: уголовно-правовые и

исправительно-трудовое аспекты. Ростов-на-Дону, 1981.8. Шмаров И.В., Мелентьев М.П. Дифференциация исполнения

наказания в исправительно-трудовых учреждениях. Пермь, 1971.9. Стручков Н.А. Советская исправительно-трудовая политика

и ее роль в борьбе с преступностью. Саратов, 1970.10. Фeфелов В.А. Социально-правовые основы уголовно-

исполнительной цивилизации учреждений, исполняющихуголовное наказание в виде лишения свободы. Рязань, 1992.

11. Vezi: Советскoe исправительно-трудовое правo. Общаячасть. Стручков Н.А., Утевский Б.С., Сперанский И.А. и др.,под ред. Стручкова Н.А. Москва, 1977.

12. Vezi: Перков И.М. Соотношение материальных ипроцессуальных норм исправительно-трудового права в теориии практике исполнения уголовных наказаний. Москва, 1977.

13. Быстрых В.И., Бычков В.Ф., Васильев А.И. Уголовно-исполнительное право. Рязань, 1993.

14. Наташев А.Е. Принципы советского исправительно-трудового права. Москва, 1972.

15. Стручков Н.А., Артамонов В.П., Сперанский И.А., НаташевА.Е. и др. Советское исправительно-трудовое право. Общаячасть. Под ред. Стручкова Н.А., Мелентьева М.П., ШмароваИ.В. Рязань, 1987.

16. Стручков Н.А. Курс исправительно-трудового права. Проблемыобщей части. Юридическая литература, Москва, 1984.

208


17. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ĺd. Univers enciclopedic,ed. a II-a, Bucureşti, 1998.

18. Метелкин М.Б., Михлин А.С. Личность особо опасныхрецидивистов и вопросы дифференциации исполнениянаказания. Москва, 1980.

19. Минаков Ю.А. Родовая и групповая классификацияосужденных к лишению свободы. Москва, 1980.

20. Стручков Н.А. Проблемы исправительно-трудового права всвете нового исправительно-трудового законодательства.Москва, 1972. Apropo, anume Strucikov N.A. a fost printre primii,care a introdus în teoria dreptului execuюional-penal rusesctermenul „diferenţiere”. De exemplu, a se vedea: Стручков Н.А.Советская исправительно-трудовая политика и ее роль вборьбе с преступностью. Саратов, 1970, pag. 177.

21. Советское исправительно-трудовое право. Сперанский И.А.,Стручков Н.А. и др. Под ред. Стручкова Н.А. и ТкачевскогоЮ.М. Юридическая литература, Москва, 1983.

22. Беляев Н.А. и др. Советское исправительно-трудовое право,под ред. Беляева Н.А., Прохорова В.С. Ленинград, 1989.

23. Коваленко В.В. Классификация лиц, впервые осужденных клишению свободы; проблемы дифференциации исполнениянаказания в исправительно-трудовых колониях. Автореф. дис.канд. юрид. наук. КВШ МВД СССР, Киев, 1991, стp. 20.

24. Пипиль В.И. Дифференциация исполнения наказания в виделишения свободы в отношении лиц, ранее отбывавшихнаказание. Киев, 1987.

25. Шмаева Т.А. Некоторые вопросы классификации осужденныхженского пола. Рязань, 1988.

26. Стручков Н.А., Брызгалов В.Н. Классификация осужденныхк лишению свободы и определение им вида исправительно-трудовой колонии. Киев, 1967.

27. Фeфелов В.А. Социально-правовые основы уголовно-исполнительной цивилизации учреждений, исполняющихуголовное наказание в виде лишения свободы. Рязань, 1992.

28. Туманов Г.А. Некоторые вопросы классификации

209


преступников и лиц осужденных к лишению свободы. Москва,1964.

29. Рябинин А.А. , Стручков Н.А. О дифференциации ииндивидуализации исполнения наказания в виде лишениясвободы; проблемы совершенствования деятельностиорганов, исполняющих наказания. Уфа, 1993.

210


ANALIZA EVOLUŢIEI PRINCIPALELOR IDEIPRIVIND CLASIFICAREA TERORISMULUI

ŞI TIPOLOGIA ACESTUIA

Ruslana PLEŞCA,master în dreptVitalie SÎLI,

master în drept

Recenzent: dr. Veaceslav URSU, conferenţiar universitar

In the frame of this article are examined the visions of theexperienced specialists in the branch, regarding the group of terrorists onthe basis of priority features. The knowledge of the respective subject canlead to the elaboration of new more efficient measures for prevention andfighting of the terrorists criminality, from what reason, the studies in thisbranch are necessary, from the theoretical point of view and can be usefulfrom the practical point of view.

Terorismul, după formele sale de manifestare, poate ficaracterizat drept un fenomen variat, ce se distinge prin proporţii,executori, scopuri, forme, metode, natură etc. Politologii, juriştii,reprezentanţii serviciilor speciale şi ai organelor de ocrotire a normelorde drept, în scopul ordonării concepţiilor privind studierea acestuifenomen, au întreprins şi continuă să întreprindă acţiuni pentrusistematizarea manifestărilor lui în baza diferitor temeiuri.

Una dintre primele încercări de sistematizare a structurii şiprincipalelor tipuri de terorism a fost întreprinsă încă în anul 1934, întimpul lucrărilor Conferinţei a V-a pentru Unificarea Dreptului Penal,unde terorismul a fost clasificat, convenţional, în politic şi social [1].

211


Analiştii zilelor noastre de la Agenţia de Informaţii deRecunoaştere din SUA consideră, că definirea activităţii teroriste nueste necesară, importantă fiind doar stabilirea tipului terorismului,contra căruia se luptă. Terorismul se manifestă în diverse variante şi,în opinia lor, unificarea diverselor tipuri de terorism în cadrul uneisingure definiţii ar fi greşită.

Totuşi, tipologiile permit evitarea discuţiilor aprinse la temasemnificaţiei terorismului. În acelaşi timp orice tipologie prezintăanumite neajunsuri, esenţa cărora, la modul succint, poate fi redusă lapatru categorii de bază:

— terorismul este în proces de schimbare permanentă;— reflectă concepţiile autorilor cu privire la un anumit model;— nu exclude natura subiectivă a definiţiilor;— descrie în mod inadecvat detaliile.Una dintre primele încercări de sistematizare a terorismului

politic este tipologia propusă de expertul terolog englez P.Wilkinson.În una din lucrările sale timpurii el a încercat să determine structuraterorismului contemporan, elaborând tipologia politică. P.Wilkinsonconsidera, că terorismul este un fenomen dinamic, din care motiv eltrebuie definit, reieşindu-se din circumstanţele, care îl caracterizează.În locul formulării unei definiţii aplicabile tuturor tipurilor terorismuluiîn diferite situaţii, P.Wilkinson a ajuns la ideea clasificării terorismuluidupă tipul acţiunilor, astfel depăşindu-se limitele unei simple definiria fenomenului.

„Terorismul politic” al lui P.Wilkinson se limitatează laterorismul naţionalist şi cel revoluţionar.

Ulterior P.Wilkinson a recunoscut necesitatea deosebiriiterorismului intern de cel extern. Conform opiniei sale, terorismul semanifstă în două forme diferite — criminal şi politic. P.Wilkinsonconsideră, că terorismul criminal este mai puţin contradictoriu şi, deci,mai uşor de studiat. Unii criminali (terorişti) tind să se realizeze personalsub aspect psihologic, alţii acţionează pentru obţinerea unor beneficiimateriale. În majoritatea cazurilor, conform opiniei lui P.Wilkinson,aceasta îi deosebeşte pe teroriştii criminali (penali) de cei politici.Pornind de la această constatare, el a evidenţiat trei tipuri de terorism:

212


criminal (penal), politic şi cel susţinut de stat. Terorismul politicreprezintă un obiect de studiu mai complicat, care necesită investigaţiiprofunde. P.Wilkinson indică asupra diferitor forme ale terorismuluipolitic, consderând drept cea mai răspândită formă a lui utilizarea forţeiinterne a statului pentru a-şi supune cetăţenii. În ultimele decenii stateleau început să susţină şi acte externe de violenţă internaţională.P.Wilkinson consideră terorismul susţinut de un anumit stat drept tacticăutilizată într-un conflict internaţional. Când statele nu sunt capabile săpoarte război deschis cu alte state, care posedă potenţial economicmai mare şi forţe armate mai puternice, ele acceptă această formă deterorism ca metodă de luptă.

P.Wilkinson a evidenţiat de asemenea alte două forme aleterorismului politic — naţionalist şi revoluţionar, pe care le considerăca fiind forme de violenţă ilegală, lipsită de scop.

Terorismul naţionalist este practicat, în unele cazuri, în scopulobţinerii independenţei politice de la statul-metropolă (colonial) saupentru modificarea componenţei etnice a conducerii existente fără a-imodifica structura şi ideologia.

Terorismul revoluţionar acţionează pentru schimbarea ideologieipolitice, a orânduirii sociale şi politice a societăţii. Atât terorismulnaţionalist, cât şi cel revoluţionar pot fi independente sau susţinute deun anumit stat din afară [2].

Un interes sporit faţă de tipologia terorismului a manifestat-o şiJ.Bell, care, în monografia „Teroarea transnaţională”, a descris şasetipuri de bază ale terorismului: psihopatic, criminal, terorismul„vigilenţei”, endemic, sancţionat de stat şi revoluţionar.

Prin terorismul „vigilenţei” J.Bell înţelege aplicarea violenţeipolitice faţă de populaţia civilă a statului de către grupuri sau organizaţiinestatale (deseori prostatale), create ilegal în scopul menţinerii parităţiisau restabilirii ordinii, dar fără respectarea procedurilor juridiceexistente. În unele state activitatea unor asemenea grupuri sau organeinclude şi săvârşirea de acte teroriste. Deseori activitatea lor serveştescopul acoperirii activităţii altor grupări teroriste. Din punct de vedereteoretic aceste grupări sunt interzise de lege (deoarece ele îşi asumădreptul aplicării legii), însă de fapt sunt, neoficial, acceptate sau

213


susţinute de stat.O atenţie deosebită J.Bell a acordat-o terorismului revoluţionar,

care urmăreşte scopul distrugerii puterii în stat. Autorul susţine, căterorismul revoluţionar are următoarele forme:

1. terorismul organizaţional. Acesta tinde să menţină disciplinaîn interiorul grupului terorist, timorează membrii organizaţiei până lasupunerea deplină şi îi pedepseşte aspru pe cei care nu se supun.Trăsătura caracteristică a pedepsei, în afara caracterului real, mai esteşi una rituală, simbolică. Scopul pedepsei este de a sugera tuturormembrilor grupului terorist, că orice nesupunere va fi suprimată în celmai sever mod;

2. terorismul fidelităţii este o formă a terorismului, orientatăspre crearea unei atmosfere de susţinere masivă a cauzei revoluţionare.Dacă terorismul organizaţional serveşte asigurării disciplinei interne,atunci terorismul fidelităţii urmăreşte scopul convingerii societăţii denecesitatea susţinerii cauzei teroriştilor. Terorismul fidelităţii se aplicăîn afara grupului. Susţinerea din partea populaţiei poate fi obţinutăprin impunerea deschisă sau încercarea formării simpatiilor. Terorismulfidelităţii tinde spre transferarea loialităţii societăţii de la guvern laterorişti;

3. terorismul funcţional include acţiunile aplicate de grupurileteroriste împotriva ţintelor selectate pentru atingerea superiorităţiistrategice. Terorismul funcţional este orientat împotriva obiectelordeclarate, că vor fi atacate. După declararea ţintelor se anunţă societateadespre necesitatea nimicirii lor, apoi se organizează atentatul ca atare.Uneori ţintele pot fi strict limitate, alteori oricine şi orice poate deveniobiect al atentatului. Terorismul funcţional este îndreptat împotrivaîntregii societăţi în scopul creării senzaţiei, că guvernul nu este în staresă înlăture efectiv pericolul;

4. terorismul provocator este orientat spre instigarea guvernelor.El poate apărea spontan sau poate fi rezultatul unei planificăriminuţioase. Astfel, se consideră, că terorismul provocator se manifestăatunci, când forţele de securitate sunt dezechilibrate şi, ca ripostă, aplicălovituri opoziţiei. În consecinţă, se afirmă, că forţele securităţiireacţionează inadecvat de sever. Deseori teroriştii consideră, că

214


asemenea acţiuni pot contribui la perceperea adevăratei esenţe a puteriide stat de către populaţie;

5. terorismul manipulativ (de manipulare) este utilizareaostaticilor sau a bunurilor în scopul obţinerii situaţiei de soluţionarefavorabilă a unor cerinţe de ordin organizaţional. Conform opiniei luiJ.Bell, acesta este terorismul tratativelor. Cerinţele se înaintează înmod public sau prin intermediul mijloacelor de informare în masă, iarostaticii servesc drept miză în jocul politic. Scopul urmărit este de aimpune guvernul să facă anumite cesiuni în contextul cerinţelorteroriştilor. Această formă a terorismului revoluţionar este cel mai desreflectată în mass-media.

6. Ultima formă a terorismului revoluţionar J.Bell o denumeaterorism simbolic. În procesul selectării victimei, care întruchipeazăimaginea inamicului, terorismul simbolic depăşeşte limiteleterorismului organizaţional şi funcţional. Drept exemple concludenteservesc omorurile şi atentatele asupra obiectelor, care nu prezintăimportanţă strategică. J.Bell consideră, că asemenea acţiuni ridicămoralul revoluţionar, scopul lor fiind unul pur simbolic, deoarece seatentează la esenţa statului [3].

Altă metodă de clasificare a terorismului a fost propusă deB.Crozier, fost director al Institutului Britanic pentru StudiereaConflictelor. În discursul său în faţa senatorilor americani în anul 1975el afirma, că terorismul poate fi perceput ca unul continuu, polurilecăruia îl formează grupările neofasciste de extremă dreaptă şiorganizaţiile revoluţionare de extremă stângă. Fără a detaliaparticularităţile tipologiei propuse, B.Crozier a întemeiat clasificareapropusă pe ierarhizarea grupărilor, care practică terorismul.

B.Crozier şi-a fundamentat clasificarea pe cele şase tipuri degrupări teroriste din Europa.

De primul grup aparţin organizaţiile minorităţilor naţionale, ceconstau din unităţi etnice, care tind să înlocuiască puterea politicăexistentă în stat cu reprezentanţi ai grupului lor etnic. Drept exempluB.Crozier prezenta terorismul naţionalist din Irlanda şi Spania.

Al doilea grup îl formează organizaţiile revoluţionare marxiste,care, în opinia lui B.Crozier, sunt unite de ideologia marxistă comună

215


şi au legături strânse cu fosta URSS. Scopul acestor grupări constă înobţinerea controlului asupra mijloacelor de producţie şi modificareasistemului economic capitalist cu cel socialist.

Al treilea grup îl constituie organizaţiile anarhiste, care constaudin revoluţionari, ce tind să distrugă orânduirea socială existentă,sperând că minimizarea structurilor statale poate conduce la sporireagradului de libertate personală. În acest grup se includ organizaţiileteroriste din Germania şi Marea Britanie.

Al patrulea grup de organizaţii teroriste este format din indiviziisau grupurile patologice, care acţionează asemeni grupuriloranarhiste,iar activitatea lor este în esenţă criminală. Ele sunt condusede dorinţa de a obţine succese personale sau psihologice. În aceastăcategorie autorul nu include şi terorismul orientat spre obţinerea debeneficii.

În cel de-al cincilea grup sunt incluse grupările neofasciste şide dreapta. Analiza situaţiei din Europa, realizată de B.Crozier, a permisprognozarea apariţiei şi dezvoltării orientărilor respective şistatornicirea acestor ideologii în ţările Europei.

B.Crozier mai prezicea, că în anii 80 ai secolului trecut acest tipde terorism va deveni principala bătaie de cap a guvernelor din Europaşi SUA, că numărul adepţilor ideilor de dreapta se află în permanantăcreştere. Din motivul lipsei unei ideologii mai atractive în comparaţiecu cea a revoluţionarilor marxişti, teroriştii de dreapta au reuşit să seunească în jurul ideilor de ordin rasist şi fanatismului religios.

Ultimul grup îl formează mercenarii ideologici, care, iniţial, auapărut în Europa, iar ulerior s-au răspândit în mai toate ţările lumii.Drept exemplu B.Crozier invocă „Armata Roşie” japoneză, membriicareia şi-au asumat răspunderea pentru atacarea pasageriloraeroportului Lod din Israel, în 1972 [4]. De acest grup ţin şi mercenariiimplicaţi în conflictele de pe teritoriul fostei Jugoslavii (Bosnia, Serbia)sau pe teritoriul Federaţiei Ruse (Cecenia) [5].

Acţiunile violente, indiferent de scopul lor, rămân o problemăpentru orice putere politică, din care motiv orice formă a terorismuluinecesită un răspuns politic. Astfel, spre exemplu, infractorul, care aluat un ostatic, datorită intervenirii inoportune a organelor de ocrotire

216


a normelor de drept, trebuie considerat separat de ceilalţi revoluţionariorientaţi sub aspect ideologic, care deţin ostaticii în scopuri politice.Realizând studiul grupărilor teroriste, B.Crozier a evitat dihotomiaterorismului criminal şi politic. Tipologia lui B.Crozier permiteclasificarea ambelor tipuri, recunoscând că în fiecare caz puterea destat trebuie utilizată în mod adecvat.

Alături de tipologiile lui P.Wilkinson, J.Bell şi B.Crozier, existăşi alte clasificaţii. Astfel, P.A. Fleming, Stohl M., Schmidt A.P. [6] supununei critici serioase tipologiile respective, deoarece, în opinia autorilor,ele nu acordă temeiuri pentru perceperea aspectelor politice şi socialeale terorismului. Deşi, după cum menţionează cei care s-au ciocnit deproblemele securităţii, tipologiile lui P.Wilkinson, J.Bell şi B.Crozierpresupun atitudine tactică limitată, totuşi ele sunt utile pentrusoluţionarea problemei terorismului.

Conform opiniei lui V.Luneev, trebuie evidenţiate următoareletipuri ale terorismului:

— terorismul din motive politice, exteriorizat prin asasinareareprezentanţilor organelor puterii de stat, a activiştilor politici sau aorganizaţiilor neguvernamentale, precum şi organizarea dinamitărilor,incendierilor şi altor acţiuni, care creează pericol pentru viaţaoamenilor, cauzează daune esenţiale şi alte daune în scopul timorăriiorganelor statului. Un pericol deosebit în această privinţă îl prezintăcercul extremist al diferitelor forţe politice;

— terorismul grupărilor criminale organizate (la nivel intern şiinternaţional) îndreptat împotriva statului şi a reprezentanţilor acestuia înscopul zădărnicirii procesului de cercetare a cauzelor penale, de împiedicarea implementării unei politici penale severe, precum şi în scopul lichidăriifizice a colaboratorilor organelor de ocrotire a ordinii de drept, impuneriijudecătorilor să pronunţe sentinţe blânde, timorării şi intimidării victimelor,martorilor şi jurnaliştilor, care pot contribui la stabilirea adevărului şicurmarea activităţii criminale a acestor grupări;

— terorismul naţionalist al forţelor separatiste, care are dreptscop paralizarea activităţii organelor puterii de stat şi obţinereaindependenţei politice sau economice;

— terorismul „aerian”, comis de persoane, care răpesc navele

217


aeriene prin luarea de ostatici în scopul estorcării unor sume de bani, aarmamentului, stupefiantelor, cu deplasarea ulterioară în alte state.

Acţiunile teroriste de acest tip se comit din diferite motive: pentrurefugiu politic în alte state, pentru evitarea răspunderii penale pentruinfracţiunile comise, precum şi din motive cupidante sau din interespersonal;

— terorismul internaţional, săvârşit pr in asasinareareprezentanţilor unui stat străin în scopul provocării de războaie saude complicarea relaţiilor internaţionale.

V.Luneev a remarcat, că propusa clasificare a terorismului,asemeni oricărei altei clasificări, este convenţională şi incompletă. Însăîn cazul în care clasificarea aceasta va fi recunoscută ca fiind relativrealistă, atunci va deveni evident, că motivaţia terorismului şi, respectiv,psihologia acestuia în general, nu este omogenă şi integră, acest lucrufiind determinat nu atât de psihologia teroriştilor, cât de caracterulcauzelor obiective, care îi determină să practice activitatea teroristă.Ba mai mult, executorii nemijlociţi ai actelor teroriste, realizate pentruatingerea unor scopuri de ordin politic, naţionalist, separatist şiinternaţional-subversiv, execută ordinul structurilor, cărora aparţin, şiacţionează (în concepţie subiectivă) din tendinţe pozitive.

O poziţie deosebită ocupă terorismul „aerian” şi cel criminal,motivarea cărora se deosebeşte întrucâtva de motivaţia infracţiunilorde ordin violent şi violent-cupidante [7].

Tipologia terorismului prezentată mai sus a fost acceptată înlinii generale de majoritatea savanţilor, însă nu fără obiecţii. Astfel,Iu.Antonean consideră, că această tipologie nu este suficient decompletă, unele tipuri importante ale terorismului fiind ignorate. Înplus, apar întrebări privind aprecierea terorismului „aerian”, deoareceeste posibilă atacarea şi a altor mijloace de transport, deşi este evident,că terorismul „aerian” prezintă un grad sporit de pericol [8].

Alt cercetător al problemei respective – N.Melentieva,recunoscând existenţa terorismului de stat şi comiterea actelor deviolenţă în timpul operaţiunilor militare, în tipologia sa reiese din faptul,că această noţiune, în sens larg, se referă mai curând la actele teroristestrict orientate, săvârşite de minorităţi politice, etnice sau religioase.

218


Autorul distinge următoarele tipuri ale terorismului:1. Ideologic, săvârşit de reprezentanţii acelor ideologii politice,

care din anumite cauze au fost excluse din domeniul politicii oficialesau legitime. Aceste ideologii variază de la un stat la altul şi ceea ceîntr-un stat este clandestin, în alt stat poate exista liber în reprezentareaparlamentară sau chiar poate efectua guvernarea. Însă nu toateideologiile, scoase în afara legii, sub aspect teoretic pot conduce laaplicarea terorii în cazul în care nu vor mai avea alte soluţii pentru ainfluenţa activ realitatea social-politică. La teroare pot conduce doaracele ideologii, la baza cărora stau concepţiile fundamentaliste şidogmatizate privind esenţa şi ilegalitatea absolută a orânduirii acceptatede reprezentanţii puterii politice alternative;

2. Etnic. În calitate de subiect al acestui tip de terorism este grupulnaţional, etnic minoritar, inclus în componenţa grupului majoritar, acestarefuzându-i dreptul la autodeterminare etno-politică. În acest caz sistemuleste identificat cu structura politică a naţiunii majoritare, iar teroarea esteîndreptată împotriva naţiunii majoritare, care este demonizată. Uneori etno-terorismul poate căpăta caracter rasial.

3. Religios. În aceste cazuri drept subiect al terorismului se prezintăminoritatea religioasă sau avangarda activă a religiei majoritare, care acăzut sub influenţa ostilă a guvernării marionete. „Rasismul” religios posedăcoloratură teologică, umilind sub aspect antropologic „necredincioşii”,reprezentanţi ai altei confesiuni. Un tip deosebit al terorismului religioseste terorismul religiilor neortodoxe, al sectelor etc. Ei îşi îndreptăţescviolenţa prin aceea, că o aplică cei „aleşi” împotriva celor „blestemaţi”.Exemple clasice ale unei asemenea atitudini servesc terorismul sionist dinPalestina şi terorismul islamic contemporan.

4. Criminal. În opinia autoarei acesta este un tip de terorismdestul de rar întâlnit, care serveşte de instrument a lanţului ideologicgeneral. Spre deosebire de banditism, acest tip trebuie să prezintecerinţe mai globale, fără a se limita la profitul ilegal. Terorismulcriminal tinde să atace întregul sistem social-politc şi juridic; el poatefi veridic doar în cazul, în care organizaţia criminală este destul debine ideologizată şi structurată, ceea ce presupune prezenţa elementelorcaracteristice proprii grupurilor teroriste menţionate mai sus. Cu alte

219


cuvinte, terorismul criminal este posibil în cazurile, în care grupulcriminal are caracter ideologic, etnic sau religios pronunţat. Decategoria terorismului semicriminal ţin membrii organizaţiilor bolşeviceşi anarhiste, care atacau şi jefuiau băncile etc., mafiile etnice din SUA(ebraică, siciliană sau chineză), grupurile extremiste de stânga, carejefuiesc băncile.

5. Individual, care reprezintă violenţa unui individ fată de alţimembri ai societăţii ca manifestare a protestului existenţialist, subiectiv,lipsit de temelie ideologică sau raţională; este o „rebeliune” individualăîmpotriva societăţii. Teroarea individuală este însoţită frecvent de otrauma psihologică, care apare până la săvârşirea actului terorist sauîn timpul acestuia. Se poate afirma, că acest tip de terorism este oreacţie acută la starea socială, în care s-a pomenit aceasta şi în caresocietatea o lipseşte de valoarea aspectelor interioare de existenţă. Într-un anumit sens agresiunea apărută şi actul terorist realizat are acelaşisens ca şi în cazul altor tipuri de terorism: imposibilitatea impuneriisociumului majoritar prin mijloace legitime de a accepta parametriiontologici ai grupurilor minoritare, inclusiv ai individului şi existenţeilui personale [9].

Tipologia terorismului propusă de către N. Melentieva prezintăinteres, conţinând constatări originale, însă nu poate fi acceptatăintegral, deoarece tipuri de trerorism sunt mai multe decât propuneautoarea. De asemenea considerăm, că terorismul ideologic nuîntotdeauna coincide deplin cu cel politic.

Iu.M.Antonean scrie, că tipologia terorismului trebuie săcuprindă integral toate manifestările acestui fenomen extrem depericulos. În primul rând, trebuie să deosebim noţiunile criminologicăşi juridico-penală ale terorismului, prima fiind mai amplă, decât ceade-a doua. Autorul evidenţiază următoarele tipuri de terorism:

— politic, care se reduce la lupta pentru putere şi, respectiv,ţinteşte în timorarea oponenţilor politici şi a adepţilor lor. În acestecazuri sunt asasinaţi liderii politici ai părţii adverse, băgându-i însperieţi pe toţi ceilalţi. Aşa procedau naziştii germani şi fasciştii italieni,care doreau să preia cu orice preţ puterea de stat, iar după aceea —pentru a-şi consolida poziţiile;

220


— statal, determinat de tendinţa de a băga teama în propriapopulaţie, de a o asupri şi a-i nimici pe cei, care luptă contra statuluitiran. În proporţii deosebit de mari nimicirea propriului popor în sec.al XX-lea a fost organizat de regimurile, care se conduceau de doctrinelecomuniste (întâi de toate — URSS, China şi Cambojia);

— religios, care este înfăptuit pentru consolidarea şi impunereacu forţa a recunoaşterii unei confesiuni în detrimentul alteia, cauzându-i celei din urmă daune cât mai esenţiale.

Terorismul religios poate apare nu doar între adepţii diferitorreligii, ci şi între reprezentanţii ramurilor aceleiaşi religii. Astfel, înPakistan în permanenţă au loc acte de violenţa teroristă între şiiţi şisuniţi, primii constituind doar 15 % din populaţie, din care motiv suferămai frecvent. Atacuri extremiste pe motive religioase au loc şi în India,Irak, Iran.

De asemenea, în cadrul terorismului religios se evidenţiazăterorismul sectant, prin care trebuie să înţelegem violenţa în scopultimorării duşmanilor sectei respective, de regulă cu caracter totalitar.Drept duşmani sunt consideraţi reprezentanţii societăţii civile, ai unorpartide şi mişcări politice, ai puterii de stat, confesiunilor oficiale,organelor de ocrotire a normelor de drept. După cum reiese din acţiunilesectei japoneze „Aum Sinriqe”, în calitate de duşman poate ficonsiderată toată societatea şi statul. Teroriştii sectanţi de obicei începcu ameninţări verbale sau scrise, care uneori se finalizează cu răfuielifizice. Ameninţările respective nu trebuie ignorate, deoarece ele parvinde la persoane dezadaptate, izolate sub aspect social şi psihologic,fanatice şi deseori cu psihicuil dereglat, care prin asemenea acţiuni îşiapără unicul adăpost psihologic. Liderii sectelor de asemenea îşi apărăvalorile – puterea şi banii.

În statele occidentale sectele totalitare practică un asemenea tipal terorii, cum este acţionarea în instanţele de judecată. Astfel ei îşiurmăresc duşmanii prin dezbateri judecătoreşti incontinue şi, dacă nureuşesc cu ajutorul utilizării organelor judecătoreşti să-i impună sătacă, atunci tind să-i falimenteze. Întemeietorul saientologiei Habbarddeseori îşi sfătuia adepţii, că sistemul judecătoresc trebuie utilizatpentru timorarea duşmanilor. Şi într-adevăr, deşi asemenea procese

221


practic niciodată nu reuşeau, mulţi jurnalişti şi critici evitau să scriesau să vorbească despre saientologie, nedorind să fie de nenumărateori acţionaţi în judecată. Din anul 1997 sectele totalitare din Rusia deasemenea au început să practice teroarea judiciară;

— cupidant, care constă în timorarea celor, care împiedicăobţinerea de valori materiale, a concurenţilor economici, a celor careurmează să achite „bir” infractorilor sau celor care urmează a fi impuşisă accepte nişte condiţii nefavorabile. În acest sens poate fi menţionatrăzboiului narcomafiei cu forţele statale din Columbia din anii 1994-1995, război care este un exemplu tipic al terorismului cupidant,deoarece toate actele teroriste se comiteau în scopul timorării conduceriistatului şi impunerii acestuia să se dezică de la persecutareanarcobaronilor, care obşineau venituri enorme în urma businessul lorcriminal;

— criminal, reprezentând un tip specific al terorismului, careconstă în nimicirea concurenţilor şi timorarea adepţilor acestora încazul unor conflicte între grupurile criminale organizate. După cumdenotă analizele, asemenea acte teroriste sunt destul de frecvente,acestea soldându-se numeroase victime. De multe ori terorismulcriminal se contopeşte, iar uneori chiar coincide, cu terorismul cupidant,mai ales în cazul contradicţiilor dintre grupurile menţionate în cazulraketului, desfacerii stupefiantelor şi în alte cazuri, ce ţin de obţinereaunor beneficii materiale mari;

— militar, care se întâmplă în timpul războaielor şi urmăreştescopul nu doar al slăbirii economice sau militare a inamicului, alnimicirii capacităţii industriale şi de apărare a inamicului, ci şi altimorării lui, sperierii populaţiei, schimbării stării psihologice în statuladvers. În acest sens pot fi menţionate bombardamentele teritoriuluiGermaniei fasciste de către forţele anglo-americane. Terorism militarau fost şi acţiunile criminale ale trupelor germano-fasciste în stateleocupate: nimicirea populaţiei, inclusiv celei care s-a supus, omorâreaostaticilor, nimicirea valorilor materiale şi a instituţiilor spirituale,transportarea populaţiei în sclavie, crearea unor condiţii de viaţăinsuportabile pentru majoritatea populaţiei. În multe cazuri tipurile deterorism statal, militar şi naţionalist sunt în esenţa lor acte de genocid;

222


— naţionalist, care constă în eliminarea reprezentanţilor alteinaţiuni, excluderea conducerii acesteia; uneori este îndreptat spreacapararea proprietăţii şi a teritoriului, iar în unele cazuri — pentru a-şi menţine demnitatea naţională şi patrimoniul naţional. În prezentnaţionalismul deseori ia forma separatismului, adică urmăreşte scopulseparării naţiunii şi creării unui stat independent. Separatiştii dinCecenia, Ţara Bască, Irlanda de Nord şi dintr-un şir de alte teritoriirecurg în permanenţă la terorism ca metodă de atingere a scopurilorpropuse. Terorismul separatist nu are nimic în comun cu apărareademnităţii naţionale şi, cu atât mai mult, cu salvarea propriei naţiuni.Acesta din urmă este anume naţionalism – orb, care nu acceptă nici unargument, pe care bază se întemeiază terorismul;

— idealist, care constă în organizarea unor acte teroriste în scopulreorganizării lumii, al victoriei „justeţii” etc., însă pentru realizareaacestor scopuri este utilizată timorarea. Teroriştii „idealişti” sunt la felde periculoşi ca şi toţi ceilalţi, deoarece în aceste grupări sunt multepersoane cu concepţii fanatice, raţiunea cărora nu acceptă nici un felde argumente contra opiniilor lor şi care sunt ferm convinşi de propriadreptate. De regulă, aceştia sunt persoane singuratice, stare carecomplică stabilitatea lor. De multe ori printre aceştia se întâlnescpersoane bolnave sub aspect psihic, deşi de acestea există şi printrealte categorii de terorişti, inclusiv unii ocupând funcţii înalte de stat;

— de gherilă, care luptă împotriva duşmanilor patriei, întâi detoate contra ocupanţilor. Acest tip de terorism se deosebeşte de celmilitar prin faptul, că actele teroriste pot fi înfăptuite şi după încetareaacţiunilor militare. De fapt, acţiunile partizanilor de multe ori aucaracter terorist;

— internaţional [10].Tipologia de mai sus nu este unica corectă, deşi este efectuată

în temeiul analizei unor trăsături importante, cum ar fi: după domeniilevieţii sociale, în care este realizat, după scopuri, după conflictele sociale,pe care le generează [11].

O clasificare amplă a terorismului ne oferă O.Balan, careclasifică acest fenomen în conformitate cu următoarele criterii:

1. După mobilul sau intenţia, care stă la temelia actului terorist:

223


a) terorism de drept comun, care urmăreşte realizarea unuiavantaj material ori cu titlu personal, cum ar fi extorcarea de fondurisau răzbunarea, şantajul, ameninţările, răpirile etc. În asemenea cazuriavem de-a face cu infracţiuni de drept comun, ale căror consecinţe cadsub incidenţa codului penal şi sunt agravate de metoda de execuţieacte teroriste;

b) terorismul social, care este acea formă a terorismului, ceurmăreşte modificarea orânduirii sociale într-o ţară, impunându-i oaltă ideologie socială şi economică;

c) terorismul politic, care urmăreşte scopul dereglării relaţiilordintre state, înlăturării unor lideri politici, inclusiv a şefilor de stat,care au devenit indezirabili în unele cercuri politice, influenţării prinintimidare politică generală a unor state;

d) terorismul de stat este o formă a terorismului, care presupunerecurgerea din partea statului la acte de natură teroristă în lupta contraunor mişcări sau persoane, care sunt considerate subversive.

2. După spaţiul, în care este practicat, după factorii implicaţisau afectaţi, precum şi din punctul de vedere al întinderii efectelorsale, terorismul poate fi:

a) terorism naţional sau intern, care provoacă stări de teroarepentru a-şi atinge scopul prin acte de violenţă, susceptibile să exerciteinfluenţă distructivă asupra stării morale a maselor;

b) terorism internaţional, care constă în folosirea ilegală a forţeişi a violenţei, comise de un grup sau de indivizi aparte, care se află înstrăinătate şi/sau sunt conduşi de ţări sau grupări din afară, sau a căroractivitate transcende hotarele naţionale, împotriva persoanelor sau apopulaţiei, pentru a intimida un guvern, populaţia civilă sau oricesegment al acesteia pentru a-şi realiza obiectivele politice sau sociale;

c) terorismul transnaţional este o formă relativ nouă, caredeseori se confundă cu terorismul internaţional, deosebirea constândîn aceea, că autorii actelor teroriste sunt autonomi faţă de orice stat.

3. După principalele cauze, care îl generează, putem distinge:a) terorismul rasist, care a apărut în SUA în a doua jumătate a

sec. al XIX-lea şi avea drept reprezentant de frunte organizaţia de tristăamintire Ku-Klux-Klan [12]. Reprezentanţii acesteia cereau respectarea

224


dreptului prioritar al populaţiei albe şi crearea unor state omogenesub aspect etnic;

b) terorismul extremist-naţionalist, care este realizat de acelegrupuri minoritare, care luptă pentru suveranitatea sau lărgireaautonomiei teritoriilor locuite;

c) terorismul neofascist sau neonazist, care apare pe fondulunor situaţii internaţionale complexe şi contradictorii. Neofascismul,ca manifestare politică şi ideologică a extremei drepte, încearcă astăzisă reactualizeze cultul violenţei, îndeamnă la nesocotirea drepturilorlegitime ale popoarelor, la amestec în treburile interne ale statelor, laacţiuni de forţă de natură să pericliteze climatul internaţional;

d) terorismul de orientare fundamentalist-religioasă. Deşi parenefiresc, terorismul a devenit un mijloc, o metodă de acţiune şi pentruunele grupări şi organizaţii, care pretind a avea caracter religios.

4. După modalităţile de executare a acţiunilor teroristedistingem:

a) terorismul direct, prin care atacul vizează scopul propus,acesta constituind înseşi obiectivul actului terorist;

b) terorismul indirect, prin care actele teroriste se comit,folosindu-se metode şi procedee de acţiune indirectă, care conduc laatingerea scopului propus ori concură la realizarea acestuia [13].

În încheiere vom menţiona, că indiferent de tipul şi formaterorismului, acesta neagă principalul drept al oamenilor – la viaţă,neagă orice limite în alegerea locului, timpului şi metodelor atentatului.Terorişti nu ţin seama de vârsta, sexul şi alte caracteristici alepotenţialelor victime. Obiecte ale atentatului pot fi copiii, femeile,bătrânii, spitalele, şcolile, casele locative etc. Scopul urmărit estetimorarea, crearea unei rezonanţe psihologice maxime, anunţareapropriei poziţii şi obţinerea realizării scopurilor sale [14].

În linii generale acestea sunt tipurile de bază a terorismului,evidenţiate de savanţii contemporani din diferite state. După cumobservăm, drept temeiuri pentru evidenţierea diferitelor tipurilor deterorism în literatura de specialitate şi practica politică sunt utilizatediferite criterii. Ele au valoare cognitivă şi ştiinţifică, dar permitperceperea caracterul polivalent al terorismului, contribuie la

225


descoperirea esenţei lui socialmente periculoase, la formarea aparatuluinoţional. De asemenea, cunoaşterea tipurilor de terorism şi clasificarealor în temeiul caracteristicilor prioritare poate contribui la percepereaprofundă a esenţei acestui fenomen extrem de negativ şi la elaborareaunor măsuri eficiente de prevenire şi de combatere a terorismului îndependenţă de tipul acestuia.

Referinţe bibliografice:1. Тероризм в современном капиталистическом обществе. Вып.

5. Москва, 1983, стр. 722. Wilkinson P. Trends in International Terrorism and the American

Response. // Terrorism and International Order. / edited byL.Freedman. London: Routledge and Kegan Paul, 1986, pag. 37-55.

3. Bell J. Transnational Terror. Washington, D.C.: AmericanEnterprise Institute, 1975, pag. 10-18.

4. Crozier B. Terorist Activity: International Terrorism. Washington,D.C.: United State Senate, 1975, pag. 197-199.

5. Терроризм. Борьба и проблемы противодействия. / Под ред.Кикотя В.Я. Москва, Юнити-Дана, 2004, стр. 50.

6. P.A. Fleming, Stohl M., Schmidt A.P. The Theoretical Utility ofTipologies of Terrorism: Lessons and Opportunities. // The Politicsof Terroism / Edited by M.Stohl. New York: Dekker: 1988, pag.153-195.

7. Государство и право. № 4, 1995, cтр. 26-27.8. Антонян Ю.М. Терроризм. Криминологическое и уголовно-

правовое исследование. Москва, 1998, стр. 30-31.9. Мелентьева Н. Размышления о терроре. // «Элементы».

Евразийское обозрение, 1996, № 7, cтр. 17-19.10. Антонян Ю.М., op. cit., стр. 33-42.11. Терроризм. Борьба и проблемы противодействия. / Под ред.

Кикотя В.Я. Москва, Юнити-Дана, 2004, стр. 59.12. Ibidem, p.54-60.

226


13. Vezi: Balan O. Terorismul – crimă: crimă internaţională. Chişinău,1998, pag. 60-63; Mutu M. Terorismul: aspecte penal, criminologic,social // Analele ş tiinţifice ale USM, seria „Ştiinţesocioumanistice”, vol. I. Chişinău, 2001, pag. 324.

14. Терроризм. Борьба и проблемы противодействия. / Под ред.Кикотя В.Я. Москва, Юнити-Дана, 2004, стр. 59.

227


ROLUL INTERPOLULUI ÎN ACORDAREAASISTENŢEI JURIDICE INTERNAŢIONALE

Natalia POPUŞOI,lector al catedrei „Procedură penală şi criminalistică”

a Academiei „Ştefan cel Mare” , doctorandValentina LITVINOV,

şef al BNC Interpol în Republica Moldova

The integration of Moldova within the economic global system, theincreased contact between the subjects of different countries as well as theextension of sđheres of influence between criminal organized grouđs, led to theađđearance of new categories of crimes which can be counteracted by an effectivelaw enforcement co-ođeration only.

An important role in this context relies on the National Central BureauInterđol in the Ređublic of Moldova, which constitutes the liaison centerbetween the law enforcement agencies of Moldova and those similar from abroad.In order to get good results in the field of crime detection which have đassedbeyond the geograđhic borders of Moldova, NCB Interđîl in coođeration withthe local law enforcemen bodies develođ new strategies related to the effectivecountering of different categories of transnational crime.

Recenzent: dr. Tudor OSOIANU, conferenţiar universitar

Combaterea fenomenului infracţional, pe plan internaţional,reclamă cooperarea tuturor statelor în materie juridică (în sensulasistenţei juridice).

Asistenţa judiciară internaţională reprezintă sprijinul reciproc,pe care şi-l acordă statele în activitatea de descoperire, judecare şipedepsire a infractorilor. Această activitate se realizează în temeiulprevederilor legii procedural penale, a tratatelor internaţionale,încheiate de stat ori pe bază de reciprocitate.

După declararea independenţei, Republica Moldova a devenit

228


subiect de drept internaţional, inclusiv în domeniul asistenţei juridiceinternaţionale în materie penală. Republica Moldova a încheiat tratatebilaterale internaţionale de asistenţă juridică şi a aderat la tratatelemultilaterale în acest domeniu. [1]

La prezent Republica Moldova este parte la următoarele tratateinternaţionale în domeniul asistenţei juridice internaţionale în materiepenală:

- Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penalădin 20.04.59, ratificată la 26.09.97, intrată în vigoare la 6 mai 1998;

- Protocolul adiţional la Convenţia europeană de asistenţăjuridică în materie penală din 17.03.1978, ratificată la 17 mai 2001;

- Convenţia europeană de extrădare din 13.12.57, ratificată la14.05.97, intrată în vigoare la 31.12.1997;

- Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare din15.10.75, ratificată la 21.06.2001;

- Tratate bilaterale: între Republica Moldova şi Letonia din14.04.1993; cu Lituania — din 9.02.1993; cu Federaţia Rusă — din25.02.1993; cu Ucraina — din 13.12.1993; cu România — din7.06.1996; cu Turcia — din 22.05.1996;

- Convenţia europeană asupra transferării persoanelorcondamnate din 21.03.1983, ratificată la 11.03.2004;

- Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferăriipersoanelor condamnate din 18 decembrie 1997, ratificat la 11.03.2004etc.

Referitor la tratate bilaterale internaţionale de asistenţă juridică,Republica Moldova a încheiat şi a aderat la tratate multilaterale înacest domeniu cu aproximativ 30 state, printre care: Republica Bulgaria,Republica Cehă, Republica Estonia, Statul Israel, Republica Italiană,Republica Belarusi, Republica Turcia, Confederaţia Elveţiană şi altele.

Mai sunt convenţii, care, deşi direct nu reglementează asistenţajuridică, totuşi conţin prevederi, care se referă la unele forme deasistenţă juridică, şi în special la extrădare, cum ar fi: Convenţiaeuropeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg, la27 ianuarie 1977, ratificată de Republica Moldova la 23.09.1999, învigoare din 24.01.1999, şi alte convenţii, care urmează a fi consultate

229


în cadrul solicitării sau acordării asistenţei juridice internaţionale înmaterie penală.

Relaţiile dintre Republica Moldova cu Federaţia Rusă şi Ucrainasunt reglementate de trei niveluri de tratate internaţionale în domeniulasistenţei juridice internaţionale: tratate bilaterale, Convenţia CSI şiConvenţia Europeană de asistenţă juridică în materie penală, iar relaţiiledintre Republica Moldova şi Letonia, Lituania şi România suntreglementate de două niveluri de tratate internaţionale în domeniu: tratatebilaterale şi Convenţia Europeană de asistenţă juridică în materie penală.

Deoarece acordarea asistenţei juridice internaţionale în multecazuri poate afecta drepturile şi libertăţile persoanei, în privinţa căreiase solicită această asistenţă, problema privind admisibilitatea acordăriiasistenţei juridice internaţionale în toate cazurile o soluţionează instanţade judecată competentă. Totodată, Ministerul Justiţiei poate decideîn direct neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti privind admitereaacordării asistenţei juridice internaţionale, fără a se adresa uneiinstanţe de judecată, în cazurile în care interesele naţionalefundamentale sunt în discuţie.

Adresările referitoare la asistenţa juridică internaţională, potrivitart. 532 al CPP al Republicii Moldova, se fac prin intermediulMinisterului Justiţiei sau al Procuraturii Generale, sau prin intermediulMinisterului Afacerilor Externe, cu anumite excepţii. Asistenţa juridicăinternaţională poate fi solicitată sau acordată în temei de reciprocitate.Alin. 1 al art. 3 al Legii cu privire la asistenţa juridică internaţională înmaterie penală din 2006 prevede: „În lipsa unui tratat internaţional,poate fi acordată asistenţă juridică internaţională pe principiulreciprocităţii prin canale diplomatice”. [2] În asemenea situaţiiMinisterul Justiţiei sau Procuratura Generală pot depune sau primiadresări directe, dar şi prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe,efectuându-se în temeiul alin. 1 al art. 7 al Legii menţionate mai sus,care prevede: ”Cererile de asistenţă juridică se adresează prinintermediul autorităţilor centrale, care sunt Ministerul Justiţiei şiProcuratura Generală. Prin intermediul Ministerului Justiţiei se transmitcererile de asistenţă juridică formulate în fazele de judecată şi deexecutare a pedepsei, iar prin intermediul Procuraturii Generale —

230


cele formulate în faza de urmărire penală. Cererile de asistenţă juridicăpot fi transmise fie direct, de către autorităţile străine, fie pe calediplomatică sau prin intermediul Organizaţiei Internaţionale a PoliţieiCriminale (Interpol)”. Totodată, pot fi utilizate şi alte modalităţi delegătură, cum ar fi Interpolul, Europolul ş.a. Asistenţa juridicăinternaţională poate avea diverse forme (în plus la cele enunţate):transmiterea unor acte persoanelor fizice sau juridice, citareapersoanelor aflate peste hotarele ţării pentru a participa la anumiteacţiuni procedurale în ţară sau cererea de a se prezenta în faţa instanţei,precum şi citarea persoanelor pentru audieri.

Admisibilitatea acordării asistenţei juridice internaţionale în toatecazurile o decide instanţa de judecată, pornind de la faptul, că prin aceastăactivitate pot fi afectate anumite drepturi şi interese ale persoanei.

Obiectul asistenţei juridice este cuprins în anumite activităţi,cum ar fi: Comisia Rogatorie, extrădarea, transferul persoanelorcondamnate, recunoaşterea hotărârilor penale definitive pronunţate deinstanţele din străinătate. [3]

De exemplu, dacă ne referim în cazul statului nostru, comisiilerogatorii parvenite din alte state se execută în cadrul urmăririi penale decătre procuror cu concursul ofiţerului de urmărire penală sau, după caz, dejudecătorul de instrucţie, dacă se solicită audierea martorilor. Comisiarogatorie urmează a fi executată cât mai urgent posibil, luându-se înconsiderare faptul, că organele respective din statul solicitant aşteaptărăspunsul pentru a adopta soluţia necesară în cauza respectivă. [1]

Infractorii, în scopul împiedicării identificării participării lor lasăvârşirea unor infracţiuni, fie chiar şi în cazul identificării lor, sesustrag suportării consecinţelor răspunderii penale, refugiindu-se peteritoriul altor state. Aducerea acestora din urmă în faţa justiţiei seface prin intermediul unei proceduri speciale, în care concură şi organelecu atribuţiuni judiciare din statul, pe teritoriul căruia s-a refugiatinfractorul, procedură cunoscută sub denumirea de extrădare.

Extrădarea este subordonată condiţiilor prevăzute de dreptulintern al statului parte solicitat sau de tratatele de extrădare aplicabile,inclusiv condiţiilor privind pedeapsa minimă prevăzută pentruextrădare, şi motivele, pentru care statul parte poate refuza extrădarea.

231


Statele părţi se străduiesc, sub rezerva dreptului lor intern, săaccelereze procedurile de extrădare şi să simplifice exigenţele în materiede probe pentru favorizarea extrădării propriu-zise.

Aplicarea extrădării, ca procedură de aducere în faţa justiţiei acelor, care se sustrag acesteia, prin părăsirea teritoriului, se face prinintermediul şi cu ajutorul unor organe cu atribuţii judiciare străine,însă la iniţiativa organelor judiciare, prin realizarea a ceea ce legislaţianoastră denumeşte extrădare activă. Însă atunci când iniţiativa vinedin partea unui stat străin solicitant, extrădarea, pentru statul nostru casolicitat, este pasivă.

Extrădarea reprezintă o procedură, care, în mod incidental, esteinclusă în cadrul procesului penal, fiind o componentă a acestuia, dacăsuntem la faza de urmărire sau de judecată a extrădatului ori la cea depunere în executare a hotărârilor penale, în cazul existenţei uneicondamnări definitive.

Pentru a corespunde intereselor generale de apărare împotrivainfracţionalităţii, prin tratate şi convenţii internaţionale statelesemnatare s-au obligat să-şi modifice şi să-şi adapteze legislaţia lanormele şi principiile internaţionale, astfel încât să se poată asigura osecuritate globală penală şi, la rândul său, şi procedural-penală, comună,ca o solidaritate de fapt, în cadrul căreia se regăsesc şi se integreazălegislaţiile naţionale. Tratatele internaţionale trebuie să fie ratificatede Parlamente, urmând ca, după ratificare, potrivit Legii, să facă partedin dreptul intern.

În România prioritatea pactelor şi tratatelor faţă de legile româneare loc doar în cazurile referitoare la drepturile fundamentale aleomului, şi numai în cazurile în care ţara noastră, ca ţară vecină, aratificat şi ea aceste documente internaţionale.

Primul rezultat concret al activităţii de adoptare şi instituire alegislaţiei emise de organismele internaţionale, având ca obiectprevenirea şi combaterea criminalităţii şi infracţionalităţii, estereprezentat de Congresul Internaţional al Organelor Poliţiei Criminale,organizat la Viena în anul 1923. La acest congres s-a înfiinţat ComisiaInternaţională de Poliţie Criminală, care avea drept principal scoprestructurarea legislaţiei penale din ţările asociate. În anul 1956, în

232


cadrul celei de-a 25-a Adunări Generale a comisiei s-a decis modificareadenumirii ei în Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale(INTERPOL), având drept scop acordarea asistenţei reciproce poliţieicriminale din ţările asociate, pentru ca în temeiul legilor interneexistente în fiecare ţară şi cu respectarea drepturilor omului să seprevină şi să se combată infracţiunile de drept comun cu sferainternaţională. [4]

Pe parcursul anilor imaginea, arealul de activitate şi metodelede acţiune ale Organizaţiei au evoluat considerabil. Modernizareamijloacelor de transport şi de comunicare au facilitat cooperarea dintreorganele de drept şi, în acelaşi timp, au condiţionat globalizarea crimeicu caracter internaţional. Apare necesitatea prevenirii crimei organizate,care ameninţă stabilitatea societăţii democratice. Stocarea informaţieicu caracter criminal a devenit unul din instrumentele de bază pentrulupta împotriva criminalităţii. Deşi colectarea informaţiei este aplicatăde serviciile militare şi cele de securitate de-a lungul mai multor secole,utilizarea ei de către organele de drept ca metodă importantă decontracarare a infracţiunilor a fost adoptată abia la începutul anului1970. Informaţia cu caracter criminal şi analiza ei au devenit integrate,fiind aplicate de numeroase organe de drept din diferite ţări ale lumii,precum şi de OIPC Interpol.

Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale este un mecanismintermediar de colaborare practică a serviciilor poliţiei criminale adiferitor state în activitatea lor de preîntâmpinare şi descoperire ainfracţiunilor, de cooperare şi coordonare a acţiunilor comune deurmărire, depistare şi reţinere a infractorilor internaţionali. [5]

În acest context, OIPC Interpol activează ca un centru mondialde elaborare a strategiei şi tacticii comune de combatere a criminalităţiicu caracter internaţional şi este singura organizaţie internaţională, careparticipă nemijlocit la activitatea practică de prevenire şi suprimare acriminalităţii internaţionale.

Potrivit Statutului său OIPC Interpol asigură şi dezvoltă, dupăcum s-a menţionat deja, asistenţa reciprocă între autorităţile poliţieneştiale ţărilor membre la combaterea criminalităţii de drept comun întemeiul legilor naţionale cu respectarea suveranităţii şi independenţei

233


fiecărei ţări în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, aneamestecului în treburile interne, neoferind informaţii privindinfracţiunile cu caracter politic, militar, religios şi rasial. [4]

OIPC Interpol asigură îndeplinirea următoarelor sarcini :— anunţarea şi declanşarea căutării internaţionale a persoanelor

puse sub învinuire, a inculpaţilor, a condamnaţilor atunci, când cerereade extrădare a acestora urmează a fi înaintată;

— anunţarea în căutare internaţională a persoanelor dispărutefără veste;

— întreprinderea măsurilor de identificare a cadavrelor cuidentitate necunoscută;

— solicitarea informaţiei despre persoanele, care figurează încauze penale în calitate de subiecţi ai infracţiunii sau martori, precumşi a persoanelor, care au săvârşit infracţiuni cu caracter internaţionalsau sunt bănuite de comiterea lor;

— solicitarea localizării persoanelor puse sub învinuire, ainculpaţilor sau condamnaţilor, în cazurile în care înaintarea cereriide extrădare a acestora nu este posibilă;

— declanşarea căutării internaţionale şi difuzarea informaţieidetaliate despre bunurile (obiectele) sustrase;

— solicitarea informaţiei cu privire la conturile bancare alepersoanelor fizice şi juridice, la circuitul mijloacelor băneşti în acesteconturi, la datele despre înregistrarea firmelor şi activitatea lor, precumşi referitoare la procurarea de bunuri imobile;

— difuzarea informaţiei referitoare la modurile distincte deoperare a infractorilor, inclusiv de tăinuire a infracţiunilor săvârşite.

În măsura competenţei sale, BNC Interpol, la solicitareaorganelor de drept, asigură îndeplinirea următoarelor sarcini:

— întocmirea şi expedierea informaţiilor pe cauzele penale,actele operative de serviciu şi alte materiale aflate în procedură;

— schimbul de informaţii operative cu privire la infracţiunile,care se pregătesc, se savârşesc sau au fost deja săvârşite, şi lapersoanele implicate în comiterea lor;

— schimbul de experienţă, de acte normative şi literatură despecialitate vizând activitatea poliţienească;

234


— acumularea, generalizarea şi difuzarea practicii judiciareavansate privind descoperirea infracţiunilor, inclusiv cu caracterinternaţional. [5]

Activitatea Interpolului include şi intervenţia la etapa de pregătirea procedurilor de extrădare — etapa „preextrădării” prin emitereainterpelărilor de localizare şi reţinere a infractorilor, care caută refugiupeste hotare şi împotriva cărora a fost emis un mandat de arest învederea extrădării ulterioare. În legătură cu aceasta subliniem, căConvenţia europeană cu privire la extrădare din 1957 denotă, că Părţilesemnatare pot utiliza echipamentul Interpolului pentru transmitereacererilor de arest provizoriu. [6]

Studiind Statutul OIPC Interpol, facilitate pe care o poate aveaşi Republica Moldova ca membru al acestei organizaţii internaţionale(membri ai OIPC sunt 186 state ale lumii), Ministerul nostru alAfacerilor Interne a depus eforturi considerabile pentru a promovaasistenţă largă de conlucrare reciprocă cu organele poliţieneşti ale altorţări, urmărind scopul combaterii criminalităţii cu caracter internaţional.

Aşadar, la 28 septembrie 1994 Republica Moldova a aderatla Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale INTERPOL. La 10noiembrie 1994 a fost semnat Ordinul MAI nr. 243 „Cu privire lacrearea BNC”. La 10 mai 1995, conform Hotărârii Parlamentuluinr. 294, Guvernul a fondat Biroul Naţional Central al Interpolului înRepublica Moldova.

În conformitate cu art. 32 al Statutului OIPC Interpol, BiroulNaţional Central Interpol al fiecărei ţări-membre trebuie să asigurelegătura organelor de drept din statul său cu cele similare din altestate prin intermediul Biroului Naţional Central Interpol al acestor stateşi al Secretariatul General al Organizaţiei.

Contactele Interpolului cu statele membre şi alte organizaţiiinternaţionale chiar de la început s-au dezvoltat şi continuă să sedezvolte numai la nivel guvernamental. Acest lucru ni-l subliniazăcaracterul participării statelor la Interpol, prezenţa capacităţii lorjuridice, atât de folosinţă, cât şi de exerciţiu, fixate în Statutul OIPC, şi nu o singură dată realizată în practică.

La etapa actuală Interpolul colaborează cu peste 30 organizaţii

235


guvernamentale şi neguvernamentale, printre care ONU, OrganizaţiaMondială a Sănătăţii, UNESCO, Organizaţia Internaţională a AviaţieiCivile, Organizaţia Statelor Americane, Societatea Internaţională deCriminologie, Societatea Internaţională a Protecţiei Sociale, ConsiliulInternaţional al Colaborării Organelor Vamale.

Prin intermediul BNC Interpol se efectuează şi expedierea înalte ţări a diferitelor informaţii şi interpelări vizând problemelecombaterii criminalităţii în Republica Moldova. Cele mai multedocumente de acest fel au fost transmise organelor poliţieneşti aleRomâniei, Federaţiei Ruse, Germaniei, Ucrainei, Italiei, Ungariei.

Încadrându-se în activitatea de combatere a criminalităţiiinternaţionale, BNC Interpol în Republica Moldova de la bun început,adică din 1995, a conlucrat cu 43 de state şi a soluţionat circa 3.000interpelări. În 1999 — respectiv cu 148 ţări şi a soluţionat problemeleformulate în 39.577 de documente. Pe parcursul anilor 2003-2004 aceştiindici au ajuns la 181 ţări şi 50.568 documente, iar în anul 2005 aufost soluţionate 36.664 documente şi a conlucrat cu 118 ţări. În anul2006 – 42.188 documente, conlucrând cu 104 ţări. În primele trei luniale anului 2007 – 10.231 documente, conlucrând cu 98 ţări.

Este diversă cifra infractorilor cu mandat de arest anunţaţi înurmărire internaţională, care ulterior necesită extrădare în favoareaorganelor de drept ale Republicii Moldova. Dintre ei majoritatea suntdepistaţi în ţările CSI, iar în ultimul timp tendinţa criminalilor este dea se refugia în ţările Europei Centrale, ceea ce necesită cheltuielifinanciare considerabile pentru a fi extrădaţi şi aduşi în ţară. Sarcinaprincipală a BNC Interpol în acest domeniu de activitate este de aasigura schimbul informaţional în declanşarea căutărilor internaţionaleprin canalele OIPC Interpol a infractorilor pentru aducerea lor în ţară.Numărul infractorilor aduşi în ţară anual din afara ţărilor CSI alcătuieşteîn medie anual 20- 25 persoane.

Demonstrarea datelor statistice este evaluată în următorul tabel.

236


Activitatea BNC Interpol în căutarea persoanelor învinuite,inculpate, condamnate şi a persoanelor dispărute

Reieşind din specificul activităţii BNC Interpol în RepublicaMoldova ca intermediar în asigurarea cooperării organelor de drept aleMoldovei cu cele similare ale altor ţări în combaterea criminalităţii cucaracter internaţional, practic zilnic se efectuează schimbul informaţionalîn această direcţie. Se menţionează faptul că în ultimii ani schimbulinformaţional s-a efectuat mai intens între BNC Interpol în RM şi BNC înţările CSI, ţările Baltice şi din statele Europei Centrale şi de Est.

Pe parcursul efectuării cercetării ştiinţifice a fost expusă o scurtădescriere a OIPC Interpol pentru a crea o imagine a ceea ce se numeştecompetenţă în domeniul asistenţei juridice internaţionale, rezultateleactivităţii acesteia şi cum se manifestă ele în cadrul Biroului NaţionalCentral Interpol în Republica Moldova.

Anul N

r. p

erso

anel

or

anunţa

te în

că

utar

e in

tern

aţio

nală

Din

ele

în sc

opul

ar

estă

rii şi

ex

trădăr

ii

Pent

ru lo

caliz

are

Nr.

per

soan

elor

di

spăr

ute

fără

ur

mă

Pers

oane

dep

ista

te

şi a

rest

ate

2005 260 207 23 30 50 dintre care 22

extrădaţi 2006 226 188

şi 6 cetăţeni

străini

17 15 59 dintre care 24

extrădaţi

2007 (primul

trimestru)

59 51 7 1 1 extrădaţi 3

237


Referinţe bibliografice:1. Ig. Dolea, I. Sedleţchi, D. Roman. Comentariu al Codului de

procedură penală. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 707;2. Legea cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală,

nr. 371 - XVI din 01.12.2006;3. Ig. Dolea, I. Sedleţchi, D. Roman. Drept procesual penal. Editura

Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 935;4. F. Bresler. Interpol. Moscova, 1996, pag. 20;5. Instrucţiuni interdepartamentale cu privire la modul de cooperare a

organelor de drept ale Republicii Moldova cu Biroul NaţionalCentral Interpol în Republica Moldova;

6. 25 European Regional Conference. Service Standarts. Varşovia,1996, p.12

238


PRINCIPIILE, ETAPELE ŞI STADIILE MECANISMULUIDE RESOCIALIZARE A CONDAMNAŢILORLA PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE

Oleg RUSU,lector al catedrei „Drept penal şi criminologie”

a Academiei „Ştefan cel Mare”, doctorand

In this article are analyzed the principles, stages and the phases ofthe mechanism of the resocialization of the convicts at the punishment ofprivation of freedom. Listing the principles to which should be subordinatedthe process of resocialization the convicts, the author mentions that theirobservation will contribute to the realization of the aims of the process. Atthe some time are presented the opinions of many authors on the stagesand phases of the process of resocialization, being specified the tasks andthe activities which should be accomplished at each stage or phase.

Recenzent: dr. Alexandru ZOSIM, conferenţiar universitar

În general, resocializarea condamnatului este definită ca unproces de restabilire a individului în calitate de membru socializat alsocietăţii, care are loc drept rezultat al aplicării faţă de persoana care asăvârşit o infracţiune şi a fost condamnată pentru aceasta, a unuicomplex de măsuri legale, social-organizaţionale, psiho-pedagogice,educative etc. la diferite etape ale răspunderii penale în scopulneadmiterii săvîrşirii unor noi fapte ilegale [1, pag. 7].

Funcţionarea sistemului de resocializare a condamnaţilor trebuiesă se bazeze pe anumite principii fixate în legislaţie. În general acesteprincipii corespund principiilor politicii execuţional-penale formulateîn art. 164 CE al RM. Determinând specificul acestui proces, elecontribuie la realizarea sarcinilor activităţii de resocializare a

239


condamnaţilor. Cunoaşterea şi înţelegerea lor ajută de a pătrunde înesenţa procesului corijări şi perspectivei procesului de resocializare.În opinia noastră procesul resocializării condamnaţilor la privaţiunede libertate trebuie să fie subordonat următoarelor principii:

1. Principiul legalităţii. Este un principiu constituţional, carereflectă prioritatea normelor juridice în reglementarea celor maiimportante relaţii ce ţin de resocializarea condamnaţilor. El este orientatspre ocrotirea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale acestorpersoane în baza egalităţii tuturor în faţa legii.

2. Principiul umanismului. Din punctul de vedere al resocializăriicondamnaţilor el se exprimă, în primul rînd, prin acele scopuri care şile propune statul în cazul executării pedepselor, şi anume: corijareacondamnatului, cultivarea unui comportament legal, a unei atitudinirespectuoase faţă de alte persoane, faţă de muncă şi rezultatele ei, faţăde regulile şi tradiţiile de convieţuire în societate, precum şi de altevalori sociale. El se manifestă de asemenea prin faptul că fiecarecetăţean, care a executat pedeapsa penală, are dreptul la protecţiesocială, tratament uman şi respectarea demnităţii umane.

3. Principiul realismului presupune luarea în considerare afactorilor realităţii obiective la înfăptuirea activităţilor de resocializare.Acest principiu orientează spre obiectivitate în activitatea de aplicarea legilor şi executare a pedepselor. Important este de a-i ajuta pe ceicare au nevoie de ajutor şi de a nu trasa sarcini practic irealizabile,cum ar fi reeducarea infractorilor înrăiţi. El de asemenea presupuneprofilaxia unor posibile infracţiuni şi prevenirea celor mai periculoaseforme ale devierilor sociale.

4. Diferenţierea şi individualizarea înfăptuirii activităţii deresocializare se exprimă prin necesitatea considerării particularităţilorpersonalităţii, fostei experienţe criminale, comportamentului său înperioada executării pedepsei. În privinţa fiecărui fost condamnat carenecesită resocializare, trebuie să fie alcătuite programe individuale deresocializare. Un tratament individual ajută la stabilirea niveluluiconştientizării de către fiecare din aceste persoane a vinovăţiei sale, şiprin urmare prezenţa sau lipsa tendinţei spre corijare şi întoarcerii la oviaţă normală. Aceasta permite, pe de o parte, de a preveni la timp

240


pericolul recidivei, iar, pe de alta, de a acorda ajutor persoanelor careau demonstrat căinţă sinceră.

5. Activitatea de resocializare trebuie să fie sistemică şi continuă.Resocializarea este un proces integru şi dinamic compus din etapeaflate în interconexiune organică. Fiecare din ele presupune claritateareglementării legale, utilizarea unor instrumente de influenţarecoordonate şi ştiinţific argumentate. Toate măsurile de resocializare,utilizate în privinţa persoanelor care au executat pedeapsa trebuie săfie aplicate numai în complex. Aceasta determină necesitatea conlucrăriiinstituţiilor şi organelor care se ocupă cu resocializarea, stabilirii clarea structurii şi funcţiilor lor, corelaţia corectă între strategia şi tacticaactivităţii organizatorice şi educative.

6. Accesibilitatea unei informaţii complete presupune că subiecţiiresocializării trebuie să posede în volum deplin informaţia necesarădespre personalitatea celui care se liberează, despre trecutul săucriminal, relaţiile sociale şi necesitatea acordării unui ajutor. Ei trebuiede asemenea să cunoască situaţia operativă în regiunea activităţii lor(numărul infracţiunilor săvârşite, nivelul criminalităţii recidive etc.).La fel este necesar de menţinut legătura cu organele publice localepentru a avea informaţia despre numărul locurilor de muncă vacante,specialiştii de care este nevoie, existenţa sau lipsa unor locuinţe libere.

7. Abordarea constructivă presupune evitarea unei aplicăriformale şi nechibzuite a unor sau altor metode ale procesului deresocializare. El se impune prin necesitatea abandonării tacticiibirocraticte şi de şablon în lucrul cu foştii condamnaţi. Acest principiupresupune căutarea noilor mijloace, forme şi metode de activitate, carear corespunde cerinţelor zilei de azi.

8. De asemenea, este necesar de menţionat importanţa unor astfelde principii, cum ar fi fundamentarea ştiinţifică şi competenţa care constauîn aplicarea unor măsuri de resocializare bine gândite, fundamentateştiinţific şi verificate experimental faţă de condamnaţi şi foştii condamnaţicu grade diferite ale deformării social-morale. Măsurile de resocializaretrebuie să fie înfăptuite numai de către specialişti cu o calificare înaltă:psihologi, pedagogi, lucrători sociali, jurişti etc.

În opinia lui Vasile Preda, la baza procesului de reintegrare

241


socială a delincvenţilor trebuie să stea următoarele principii:1. Principiul reabilitării timpului, deoarece un delincvent

„ocazional” se poate reabilita mai uşor decât un delincvent „habitual”sau recidivist;

2. Principiul individualizării măsurilor, metodelor şi procedeelorde reeducare în funcţie de particularităţile de vârstă şi trăsăturilepersonalităţii delincventului;

3. Principiul coordonării şi continuităţii acţiunilor de reeducare[2, pag. 45].

Miezul mecanismului de adaptare socială îl pot constitui şianumite principii de interacţiune al acestui mecanism cu înseşipersoana liberată. Preşedintele Asociaţiei Naţionale a lucrătorilorobşteşti voluntari a Suediei [3, pag. 69] propune unele principii decomunicare cu condamnaţii şi persoanele liberate:

1. Principiul motivării obiectului resocializării prevede existenţadorinţei şi a motivului de a începe procesul resocializării;

2. Principiul integrităţii procesului resocializării presupuneexistenţa unui fir neîntrerupt în lucrul cu condamnaţii în perioada aflăriilor în instituţia penitenciară şi după liberare, precum şi lipsa unorlacune în domeniul responsabilităţii diferitor organe ale puterii de stat.

3. Principiul duratei comunicării persoanei cu reprezentanţiisocietăţii presupune în mod obligator un termen îndelungat pentrustabilirea unor relaţii cu condamnaţii, începerea timpurie a lucrului cuei de către reprezentanţii obşteşti (cu 2 ani pînă la liberare sau chiarmai devreme).

4. Principiul ritualului liberării presupune planificareaamănunţită a procesului de liberare şi însoţire a persoanei la viitorulloc de trai.

5. Principiul unei tutelări necesare şi suficiente presupunecontinuarea activităţilor tutelare cu foştii condamnaţi (tutorele are rolulpersoanei de contact) atât timp cât este necesar.

6. Principiul controlului asupra procesului resocializăriipresupune asigurarea unui mecanism de control eficient din parteaorganizaţiilor obşteşti asupra întregului proces de resocializare.

Orice proces al resocializării este neunivoc şi complicat. Pentru

242


migrant, de exemplu, resocializarea va necesita o adaptare psihologică,socioculturală şi juridică la noile relaţii sociale. Pentru infractor aceastăcale va fi alta în virtutea necesităţii „de a se obişnui”, a socializăriiiniţial în subcultura penitenciară, şi numai odată cu liberarea poate fiîncepută trecerea, resocializarea de la contracultură (subcultura lumiiinterlope) în societate. Chiar dacă infractorul nu va fi socializat pe deplinîn comunitatea criminală şi lăuntric nu va accepta normele, regulile, valorilesubculturii, el oricum va fi influenţat de aceasta. Obligativitatea chiar şi aloialităţii exterioare faţă de această comunitate este dictată de necesitateasupravieţuirii, autoconservării. Totodată componentele structurale alepersonalităţii sale ajung într-o stare de instabilitate şi conflict interior atâtmoral-spiritual, cât şi psihologic.

Astfel, resocializarea condamnaţilor este un proces îndelungat,care înglobează activitatea mai multor subiecţi în cadrul raporturilorjuridico-penale şi execuţional-penale începând cu momentul stabiliriimăsurii de pedeapsă penală şi terminând cu adaptarea completă lalibertate a persoanelor care au executat pedeapsa. Succesul în realizareascopurilor propuse, în mare parte, depinde de soluţionarea unor sarcinicomplexe constând în diagnosticarea defectelor de personalitate alecondamnaţilor, elaborarea unei programe de corijare a acestor defecte,prevenirii acelor multiple influenţări negative ale închisorii, caretradiţional contribuie la criminalizarea personalităţii. Planificarea şicontinuitatea aplicării măsurilor de resocializare în privinţa deţinuţiloreste o condiţie necesară a executării pedepsei. Literatura ştiinţificăpropune diferite variante ale clasificării stadiilor resocializării.

În literatura ştiinţifică nu există o unitate în păreri vizavi de durataîn timp a resocializării condamnaţilor, a începutului şi încheierii sale. Înopinia unor autori procesul analizat constă din două etape – penitenciarăşi postpenitenciară. Totodată elemente de resocializare posedă şi influenţaprofilactică asupra persoanelor cu comportament deviant [4, pag. 161].Din alt punct de vedere resocializarea este examinată ca o muncăextrapenitenciară cu trântorii, şi alcoolicii, precum şi cu persoanele anteriorcondamnate care nu au păşit pe calea corijării [5, pag. 322].

Astfel, Volkova T.N. menţionează că resocializarea persoanelorcondamnate la privaţiune de libertate prezintă în sine un sistem de

243


etape consecutive prin care se reflectă acţiunea pozitivă a măsurilorde constrângere şi educative, precum şi a eficacităţii lucruluiadministraţiilor instituţiilor penitenciare. Trubnikov V.M. determinăresocializarea condamnaţilor ca pe un proces alcătuit din câteva etapecare se află înr-o legătură organică reciprocă, asupra cărora diferiţisubiecţi trebuie să realizeze o influenţă complexă asupra persoanelorcare au săvârşit o infracţiune [6, pag. 9].

Desigur, împărţirea resocializării în etape este destul deconvenţională deoarece ea prezintă un proces unic care decurgeneîntrerupt. Dar evidenţierea în cadrul său a etapelor sau stadiilorprezintă nu doar un interes teoretic, dar şi unul practic, deoarece permitede a individualiza aplicarea măsurilor de resocializare faţă decondamnaţi la diferite etape ale răspunderii penale.

De asemenea este necesar de menţionat, că în condiţiile uneiizolări penitenciare sunt realizate doar anumite stadii ale resocializăriicorespunzătoare funcţiilor şi sarcinilor care stau în faţa privării delibertate în penitenciar.

Astfel, procesul resocializării infractorilor, în opinia lui BagreevaE.G. este constituit din două etape:

1. distrugerea rezultatelor socializării în subcultură şireorientarea componentelor de bază ale personalităţii – desocializarea;

2. adaptarea şi socializarea repetată în societate – resocializarea[7, pag. 9].

Prin urmare ar trebui să examinăm desocializarea drept sarcinăstrategică a instituţiilor penitenciare, însă în locurile de detenţie acestase dovedeşte a fi cel mai dificil lucru de realizat. Influenţa nefastă amediului criminal nu numai că nu este înfruntată, dar mai primeşte şiunele stimulente cum ar fi plictiseala, neorganizarea timpului liber,ideologia criminală, încurajarea mediului spre un comportament asocialşi supunerii „legilor” nescrise ale lumii criminale.

Baranov Iu. V. de asemenea împarte procesul resocializării îndouă etape care la rândul lor includ câte trei stadii şi anume:

1. Etapa penitenciară:a) stadiul adaptării la condiţiile instituţiei penitenciare;b) stadiul individualizării;

244


c) stadiul integrării;2. Etapa postpenitenciară:a) stadiul readaptării persoanei liberate la condiţiile vieţii din

libertate;b) stadiul individualizării persoanei liberate din penitenciar;c) stadiul reintegrării în condiţiile vieţii din libertate [8, pag.

209].Râbac M.S. în lucrarea sa evidenţiază următoarele stadii

(algoritmuri):1. Stabilirea apartenenţei condamnatului la grupul social

pozitiv, sau neutru, din punct de vedere al securităţii obşteşti, care sedatorează calităţilor sale fiziologice, intelectuale şi volitive. Cuformarea grupurilor, care constau din diferite tipuri de infractori, trebuiesă se ocupe comisii de specialişti formate din psihologi, pedagogi,sociologi, statisticieni, deoarece sarcina juriştilor este puţin diferită şianume de a da o caracterizare circumstanţelor cazului şi de a stabiligradul prejudiciabil al faptei. Astfel, apartenenţa la un grup pozitivva împiedica o influenţare negativă pe care persoana o va simţi dupăliberare din partea micromediului, datorită căruia persoana dată a ajunssă fie privată de libertate. Dar este cunoscut faptul că se întâlnesc şicondamnaţi cu orientări antisociale persistente, asupra cărora nu reuşescsă influenţeze nici specialiştii cu experienţă. Infractorii, de regulă, nuse lasă influenţaţi datorită convingerilor pe care le au şi care se bazeazăpe anumite calităţi volitive.

Acest stadiu este o premisă necesară a realizării procesului decorijare care trebuie să aibă o orientare bine determinată şi individualăcătre o anumită categorie de condamnaţi. Evidenţierea unor astfel degrupuri şi repartizarea lor ulterioară în celule se bazează pe teoriatipologiei personalităţii care este pe larg descrisă în literatura ştiinţifică,[9, pag. 45] şi are drept scop crearea unei atmosfere psihologicefavorabile, care ar contribui la o influenţare corecţională şi educativămai eficientă.

2. Crearea condiţiilor pentru ruperea relaţiilor negative cu acelgrup social-periculos din care face parte. Dacă activitatea infracţionalăpentru deţinut nu este un mod obişniut de viaţă şi nu face parte din

245


cercul său de interese atunci acest stadiu în algoritmul resocializăriipoate şi să lipsească. În acest caz va fi suficient de a nu permite apariţiaunor astfel de relaţii în perioada ispăşirii pedepsei. Însă dacăcondamnatul ocupă un loc important în ierarhia criminală, atunci pentruel acest statut are valoare şi în acest caz va fi foarte dificil de a-l rupedin acest mediu (chiar şi pentru psiholog sau jurist).

3. Procesul aplicării active a măsurilor de influenţare asupracondamnaţilor. Odată cu ruperea de grupul social-periculoas din carefăcea parte condamnatul devine deschis spre influenţare din parteapersoanelor care nu fac parte din comunitatea criminală. Până la acestmoment aplicarea realizărilor psihologiei, pedagogiei faţă de aceşticondamnaţi este inutilă sau chiar dăunătoare, deoarece le formează oimunitate, adică îi face nereceptivi la măsurile educative.

4. Pregătirea condamnaţilor pentru punerea în libertate. În cazulcorijări cu succes a unor astfel de condamnaţi, desigur, va fi necesarăo adaptare la condiţiile de viaţă ale societăţii care sau modificat,precum şi la rolul pe care cetăţeanul eliberat trebuie să-l joace înprocesul integrării în societate, deoarece şi rolul său şi mediul se vor deosebiesenţial de acele condiţii, în care el sa aflat până la liberarea sa.

5. Adaptarea socială [10, pag. 62].Crainova N.A. împărtăşind, în esenţă, aceeaşi structură al

procesului examinat, pe lângă resocializarea penitenciară şipostpenitenciară, suplimentar evidenţiază în calitate de etapă iniţialăşi resocializarea prepenitenciară care se realizează la stadiul numiriipedepsei şi tipului de penitenciar de către instanţa de judecată [1, pag.9]. În cadrul acestor trei etape ea propune următoarele stadii:

1. stabilirea în condiţiile legii a pedepsei şi atitudineacondamnatului faţă de ea;

2. adaptarea la condiţiile executării pedepsei penale;3. corijarea;4. pregătirea condamnatului pentru liberare;5. liberarea şi adaptarea socială la condiţiile vieţii în libertate.Primul stadiu se realizează la etapa prepenitenciară, al doilea,

al treilea şi al patrulea se realizează la etapa penitenciară, al cincilea -la etapa postpenitenciară.

246


În opinia lui Iujanin V.E. în structura resocializării condamnaţilorse cuvine de evidenţiat trei etape de sine stătătoare: prepenitenciară,penitenciară şi postpenitenciară. Prima etapă începe din momentuldesocializării persoanei care a condus-o la o anumită etapă a vieţii lasăvârşirea infracţiunii, iar ultima etapă se încheie prin întoarcerea şiadaptarea sa în societate. La etapa prepenitenciară asupra persoaneiînvinuite de săvârşirea infracţiunii se exercită o presiune moral-psihologică destul de puternică din partea organelor de urmărire penală,instanţei de judecată, altor participanţi ai procesului penal, prietenilor,rudelor, cunoscuţilor, se formează opinia publică.

În general suntem de acord cu motivarea concepţiilor propusecare presupun un ciclu complet, încheiat al măsurilor de resocializare,bazat pe tipologizarea anumitor grupuri de condamnaţi. Generalizândşi analizând diversele păreri vizavi de etapele şi stadiile resocializăriişi practica efectuării măsurilor de resocializare am ajuns la concluzia,că toate abordările prezentate nu se contrazic, ci se comletează reciproc.Fiecare din autori tinde de a descrie doar unele etape al unui singurproces.

Astfel, resocializarea este un fenomen complex carecaracterizează diverse aspecte ale adaptării individului la viaţa însocietate. Această particularitate se manifestă prin perceperearesocializării ca pe proces de durată şi structurat pe etape. În acelaşitimp, în literatura ştiinţifică problema stadiilor şi etapelor resocializăriirămâne a fi discutabilă în continuare.

Referinţe:1. Крайнова Н.А. Проблемы ресоциализации неоднократно

судимых лиц, Автореферат диссертации кандидатаюридических наук. Владивосток, 2002, 31стр.

2. Preda V. citat de Ciobanu I., Groza I., în Caracteristicacriminologică a conceptului de resocializare a infractorului.Revista Naţională de Drept, 2002. nr. 5. pag. 45-49.

3. Остердаль Б. Шведский опыт привлечения общества к помощиосужденным и их последующей адаптации // В защиту прав исвобод в уголовно-исполнительной системе: Сборник

247


материалов 16-го заседания Руководящей группы СоветаЕвропы по реформированию уголовно-исполнительнойсистемы Российской Федерации (Саратов, 16 – 20 сентября 2003года) / Под общ. ред. Калинина Ю.И., стр. 69-75.

4. Стручков Н.А. Курс исправительно-трудового права, проблемыобщей части. Москва, 1984, 240 стр.

5. Волошина Л.А. Создание службы ресоциализации – насущнаяпотребность времени // Связь юридической науки с практикой.Москва, 1986, стр. 322-328.

6. Трубников В.М. Социальная адаптация освобождённых ототбывания наказания. Харьков,1990, 173 стр.

7. Багреева Е.Г. Социокультурные основы ресоциализациипреступников, Автореферат диссертации доктора юридическихнаук. Москва, 2001, 53 стр.

8. Баранов Ю, В. Стадии ресоциализации осужденных в светеновых социолого-антропологических воззрений и социальнойфилософии. Санкт-Петербург, 2006, 275 стр.

9. Рябинин А.А. Дифференциация и индивидуализация наказанияв виде лишения свободы. Автореферат диссертации доктораюридических наук. Москва, 1995, 54 стр

10.Рыбак М.С. Ресоциализация осуждённых к лишению свободы:проблемы теории и практики, 2-е изд., испр. и дополн.., Изд.ГОУ ВПО «СГАП», Саратов, 2004, 480 стр.

248


TENDINŢELE ACTUALE ALE TERORISMULUI

Vitalie SÎLI,magistru în drept,

doctorand

Le terrorisme constituera la principale menace pour la securite despays du monde pendant les prochaines decennies. Les attentats du 11septembre 2001 aux Etats-Unis et ceux du 11 mars 2004 en Espagnemontrent que cette menace, loin d etre lointaine ou imaginaire, est bienreele et presente. Ils revelent que nous sommes face a une nouvelle formede terrorisme, caracterisee par des attentats massifs qui pourraient fairedes centaines, voire des milliers de victimes, leur objectif etant d aneantirou au moins de destabiliser les nations democratiques – etape necessairedans le processus d instauration du totalitarisme religieux dans le mondeentier – et par le fanatisme et la determination suicidaire de ses agents.

Terorismul, fiind un fenomen social, se află în permanentă evoluţie,liderii adaptându-l exigenţelor timpului prin utilizarea rezultatelorprogresului tehnico-ştiinţific, precum şi orientându-l la diversificareatipurilor acestuia şi a modalităţilor operaţionale pentru atingerea scopurilorpropuse. În cadrul grupurilor teroriste există cazuri de manifestare a unorcapacităţi individuale deosebite, de ingeniozitate, a unor aptitudiniorganizatorice, analitice, tactice etc., din care motiv (conştientizăm acestlucru) este necesară studierea în permanenţă a posibilităţilor operaţionaleale grupurilor şi organizaţiilor teroriste de către subdiviziunile antiteroriste,analiza informaţiei referitoare la pregătirea actelor teroriste, procurareamijloacelor necesare realizării actelor teroriste etc., precum şi a generalizăriipracticii de combatere a terorismului în statele străine, dar şi studiereapermanentă a evoluţiei, formelor de manifestare şi scopurilor urmărite deterorişti la etapa actuală.

Deşi terorismul, ca element al realităţii obiective, mai rămâneîn urmă în dezvoltarea sa faţă de mediul în care există [1], totuşi, în

249


ultimul deceniu pe întreaga planetă se înregistrează o activizare aterorismului, diversificarea proporţiilor, formelor şi metodelormanifestării acestuia. Conform opiniei specialiştilor, în timpul apropiatterorismul se va răspândi, înglobând diferite forme, inclusiv cel aeriande toate genurile, cum ar fi şi utilizarea navelor aeriene şi a rachetelorde diferit tip, contaminarea produselor alimentare, a surselor de apă, apreparatelor medicale; utilizarea armamentului chimic şi biologic (înacest sens poate fi menţionat aşa-numitul terorism poştal, care relativrecent se activizase şi consta în trimiterea prin poştă a sporilor deantrax); aplicarea minelor-capcană; şantajul nuclear şi ameninţarea cuintrarea în posesia substanţelor radioactive şi a armelor nucleare;ameninţarea cu atacuri asupra obiectelor nucleare, centraleloratomoelectrice, ameninţarea cu distrugerea barajelor şi inundarea unorsuprafeţe mari, cu catastrofe ecologice; diversificarea utilizăriiteroriştilor kamikaze etc.

Au apărut aşa modalităţi ale terorismului, cum ar fi celcomputaţional (drept exemplu în acest sens poate servi lansareavirusului „I love you”), terorismul informaţional [2].

Condiţiile actuale şi scopurile terorismului conduc la modificareaesenţială a conţinutului, organizării şi tacticii lui. Sub influenţa acestorcondiţii în ultimele decenii ale secolului al XX-lea s-au profilat tendinţemai mult sau mai puţin distincte, studierea cărora prezintă importanţăpentru sesizarea rolului terorismului ca ameninţare globală la adresaumanităţii şi pentru elaborarea unui sistem de măsuri necesare lupteieficiente contra acestuia [3].

Deci, considerăm evident, că pe parcursul evoluţiei ştiinţei şitehnicii vor apărea tot noi şi noi tipuri de terorism [4].

Una dintre tendinţele terorismului contemporan constă în lărgireanu numai a spectrului obiectelor atentatelor teroriste, dar şi a scopurilorfolosirii lor de către terorişti [5]. Să luăm drept exemplu aeronava – unsimplu avion de rută. Până nu demult puteau fi determinate trei scopuride bază ale atentatelor teroriste asupra acestui tip de transport. Înprimul rând, aeronava, care este un obiect material costisitor, putea finimicită în scopul demonstrării seriozităţii intenţiilor şi posibilităţilororganizaţiei teroriste. O rezonanţă şi mai mare, pe care de fapt o şi

250


jinduiesc teroriştii, apare în cazul nimicirii unei aeronave cu pasagerila bord. În al doilea rând, salonul aeronavei este considerat de teroriştica fiind un loc nimerit pentru ţinerea ostaticilor, în rolul cărora aparpasagerii acestuia. În acelaşi timp bordul avionului este uşor decontrolat chiar şi de un grup mic de terorişti, iar densitatea mare aoamenilor şi riscul sporit de vătămare a unor persoane nevinovate încadrul operaţiunii antitero conduce la aceea, că asaltul avionuluicapturat de terorişti este permis mai rar de organele de forţă. Şi, însfârşit, în al treilea rând, teroriştii, folosind salonul aeronavei în calitatede închisoare temporară pentru ostatici, concomitent utilizează navadrept mijloc de transport cu mobilitate sporită, care le permite săschimbe rapid locul aflării, şi complică acţiunile ofensive alesubdiviziunilor speciale antiteroriste.

Însă cu începere din 11 septembrie 2001 teroriştii au atribuitaeronavelor încă o funcţie periculoasă. Astfel, avioanele cu rezervoarelepline cu combustibil pot fi transformate în aviabombe cu putere dedistrugere colosală şi o precizie înaltă a loviturilor, care se datoreazăorientării acestora în ţintă de către teroriştii-kamikaze.

Reieşind din toate acestea, constatăm posibilitatea unor noiacţiuni teroriste, care să utilizeze noile performanţe ale tehnicii. Înaceastă situaţie colaboratorii organelor speciale şi ai organelor deocrotire a normelor de drept, conducătorii şi specialiştii întreprinderilor,care, eventual, pot deveni ţinte ale atacurilor teroriste, trebuie sămanifeste profesionalism şi ingeniozitate în proporţii nu mai mici, decâtteroriştii, pentru a reuşi să modeleze variantele posibile ale acţiunilorcriminale şi să elaboreze măsuri preventive sigure de apărare apotenţialelor obiecte ale atacurilor. Deseori, mai ales în cazul acţiunilormotivate sub aspect politic, drept obiecte ale atacurilor teroriste potservi simplii cetăţeni, care nu au nimic în comun cu organeleadministrative ale statului, cu activitatea politică sau obştească [6].

Referindu-ne la utilizarea substanţelor otrăvitoare de diferit gen,considerăm important să menţionăm posibilitatea relativ uşoară aprocurării şi distribuirii, diversitatea lor şi uşurinţa confecţionăriidispozitivelor de amorsare şi adaptarea la situaţii concrete, chiar şi încondiţii artizanale. Pentru exemplificarea situaţiei respective vom

251


aminti un caz din ţara noastră: în judeţul Edineţ, o persoană necunoscutăcerea organelor administraţiei publice locale să expulzeze din comunaVăratic două femei, avertizând că, în caz contrar, va otrăvi fîntiniledin comună şi va plasa în curtea grădiniţei de copii bomboane otrăvite.Drept confirmare a intenţiilor sale persoana a trimis o scrisoare cu unpacheţel cu otravă, cantitatea căreia, după cum a stabilit expertiza, erasuficientă pentru a otrăvi o bună parte a locuitorilor localităţii. În urmaunei operaţiuni speciale autorul scrisorii a fost reţinut fără a reuşi săotrăvească pe cineva [7].

Un alt exemplu, care a avut proporţii mult mai mari şi un gradde rafinament sporit, este cel din 20 martie 1997, când la o oră de vârfmembrii organizaţiei religioase japoneze Aum Shinrikyo (10.000membri doar în Japonia) au plasat containere cu gaze de tip sarin, cuefect letal asupra sistemului nervos uman, în cinci trenuri din reţeauade metrou din Tokyo [8], atac care s-a soldat cu mii de victime.

E interesant, că până nu demult unii analişti nu luau în seriosposibilitatea utilizării de către terorişti a armelor de nimicire în masă[9]. Aşa consideră şi profesorii Gh.Nistoreanu şi C.Păun, care susţin,că teroriştii doresc mai puţin ca oamenii să moară în rezultatulatacurilor, ci mai mult ca aceştia să cunoască scopurile luptei lor.Această afirmare, continuă autorii, este susţinută de dovada, căteroriştii, pe de o parte, nu au utilizat niciodată mijloace de natură săcreeze dezastre de mari proporţii publice, cum ar fi otrăvirea apei dinreţelele de distribuire urbană ori utilizarea unor dispozitive exploziveputernice în zonele dens populate; pe de altă parte, în multe cazuri eisemnalează plasarea „maşinăriilor infernale” în locuri publice, astfelîncât organele specializate să poată evacua zona respectivă. Renunţareala declanşarea unor dezastre publice este motivată de dorinţa de aatrage opinia publică de partea lor, în timp ce dezastrele ar determinao reacţie inversă [10].

Considerăm, că atacurile teroriste din ultimul timp combat acesteafirmaţii, atribuindu-i terorismului zilelor noastre o coloratură nouă,specifică, caracterizată mai mult prin intenţia producerii unui numărimpresionant de victime umane şi de distrugeri materiale. Teroriştiideja nu mai mizează atât de mult pe propagarea cauzei lor, pe atragerea

252


de adepţi şi simpatizanţi. Intenţiile lor principale se reduc la terorizarea,înspăimântarea populaţiei, la constrângerea organelor de stat să leaccepte condiţiile, la crearea unei rezonanţe cât mai mari în societate,la provocarea unor daune cât mai impresionante etc. Pentru realizareascopurilor propuse teroriştii contemporani sunt gata de orice.

Terorismul nuclear este un tip de luptă actual şi de perspectivă,constând din atingerea obiectivelor cu caracter strategic, prin folosireasau ameninţarea cu folosirea mijloacelor nucleare, fie pentru nimicireaunor mase de militari şi civili, fără alegere, fie pentru distrugerea unorlocalităţi întregi. Potenţialii utilizatori ai mijloacelor nucleare potproveni din rândurile extremiştilor de diverse orientări, ale criminalilororganizaţi, precum şi al psihopaţilor. Terorismul nuclear poate fipracticat şi de statele posesoare ale acestor terifiante mijloace de luptă,în condiţiile în care tot mai multe ţări dispun de acest tip de arme [11].

Pericolul folosirii armelor de nimicire în masă este mare. Sepresupune, că tehnologiile, ce ţin de producerea armelor de nimicireîn masă, sunt prea complicate pentru a fi întrunite de membrii grupurilorteroriste, iar cheltuielile sunt prea mari în comparaţie cu posibilităţilefinanciare ale acestora.

Intrarea în posesia armamentului gata este şi ea imposibilă,deoarece el este bine păzit. Aceste argumente sunt juste în raport cumajoritatea grupurilor teroriste, dar nu cu toate. Acces la materialelenucleare, la tehnologiile şi utilajul necesar pot avea doar acele grupăriteroriste, care dispun de suficiente resurse financiare şi au legăturibune cu unele servicii speciale. Putem exemplifica cu acţiunile grupuluijaponez “Aum Sinrikyo” la Tokio.

Deci, este evident, că societatea umană a ajuns la asemeneatreaptă a dezvoltării sale, când utilizarea armei nucleare de către teroriştieste posibilă [12]. Avertismente simptomatice deja au fost. Enumerămcâteva: ameninţarea cu dinamitarea Centralei atomoelectrice dinIngalina (Republica Lituaniană) în urma sentinţei capitale a unuia dintreliderii unui grup criminal; ameninţarea cu dinamitarea secţiei dereactoare de la uzina de reparare a submarinelor, anunţată de muncitoriiîntreprinderii ca urmare a neachitării salariilor; amplasarea de cătreteroriştii ceceni a unui container cu izotopul radioactiv ceziu-137 în

253


unul din parcurile moscovite în anul 1995. În acelaşi an în Franţa câtevapersoane au turnat sare în blocul energetic nr. 3 al Centraleiatomoelectrice Blaisse.

Un pericol deosebit îl prezintă eventualele diversiuni la obiectelenucleare. Prin urmare, siguranţa sistemelor de securitate la complexelenucleare trebuie să se bazeze pe analiza potenţialelor consecinţe aleactului terorist.

Actele teroriste asupra obiectelor nucleare pot fi clasificateconvenţional în felul următor:

1. dinamitarea (sau ameninţarea cu dinamitarea) dispozitivuluinuclear explozibil;

2. utilizarea izotopilor ceziu-137, plutoniu, cobalt-60 etc. lasăvârşirea actelor teroriste prin pulverizare în formă de aerosol saudizolvare în apă. Lichidarea consecinţelor acestor acte va necesitaeforturi considerabile, deşi efectele unor asemenea acţiuni ar fi locale;

3. diversiuni la obiectele nucleare. În majoritatea cazurilorconsecinţele defectării utilajelor va avea caracter local. Iar catastrofaglobală ar fi posibilă doar în cazul atacului asupra reactorului centralei,care ar conţine o cantitate mare de material radioactiv [13].

Una dintre tendinţele deosebite ale terorismului contemporaneste condiţionată de dezvoltarea şi diversificarea mijloacelor tehnice.Astfel, computerizarea societăţii contemporane a dat naştere unui nousoi de terorişti – chiberteroriştilor, care pătrund în centrele decomputere, ce dirijează ramurile economiei, forţele armate etc. [14].

Noţiunea de „chiberterorism” este utilizată destul de frecvent înmijloacele de informare în masă şi în publicaţiile ştiinţifice. Totuşi, datoritănoutăţii conceptului dat, devine evidentă şi complexitatea acestuia.

Astfel, există opinia, că chiberterorismul reprezintă un tip aparteal activităţii teroriste, exprimat prin atacul intenţionat, politic motivatşi complex asupra informaţiei (inclusiv capturarea, scoaterea dinfuncţiune şi distrugerea obiectelor, care prezintă pericol potenţial şicare, direct sau indirect, creează pericolul survenirii unor situaţiiexcepţionale în urma acestor acţiuni), prelucrate de compiutere,sistemele informaţionale, reţelele computaţionale şi de telecomunicaţie,în urma cărora poate apărea pericolul potenţial de deces al oamenilor,

254


cauzarea daunelor materiale considerabile sau survenirea altorconsecinţe periculoase, dacă acestea sunt săvârşite în scopul încălcăriisecurităţii publice, înspăimântării populaţiei, provocării unor conflictemilitare, tensionării relaţiilor internaţionale, exercitării de influenţăasupra adoptării unor decizii sau săvârşirii (abţinerii de la săvârşirea)acţiunilor de către organele puterii de stat sau de administrare publicălocală, persoanele cu funcţii de decizie din aceste organe, uniunilecetăţenilor, persoanele juridice sau atragerea atenţiei societăţii asupraunor viziuni politice, religioase şi de alt ordin, precum şi ameninţareacu săvârşirea acţiunilor menţionate în aceleaşi scopuri [15].

Analizând pericolul social al acestui tip de criminalitate,considerăm necesar să menţionăm, că chiberterorismul îi pune în gardăpe experţi datorită vulnerabilităţii sporite a sistemelor computaţionalede dirijare a infrastructurilor critice (transport, centralele atomoelectice,alte staţii energetice şi centre de asigurare a nevoilor populaţiei —apă, căldură, canalizare etc.).

Ameninţarea cu acte teroriste prin Internet s-a dovedit a fi deproporţii mai mari, decât se presupunea, iar funcţiile chiberterorismuluis-au diversificat esenţial datorită răspândirii vertiginoase a Internetului.Conform unor opinii, chiberterorismul sub aspect social reprezintă opericuloasă ameninţare serioasă pentru omenire, care poate ficomparată cu armele nucleare, bacteriologice şi chimice. Pericolulacestei ameninţări, datorită noutăţii sale, încă nu este bine studiat şiconştientizat suficient. Experienţa acumulată de comunitateainternaţională denotă vulnerabilitatea oricărui stat, cu atât mai mult căchiberterorismul nu respectă hotarele naţionale: chiberteroristul poaterealmente ameninţa, în măsură egală, sistemele informaţionale aflateîn orice colţişor al planetei.

Chiberatacurile, care se întemeiază pe cunoştinţele speciale alehakerilor, sunt utilizate larg şi sponsorizate la nivel statal, deşi, ca şimajoritatea operaţiunilor speciale, lucrul acesta se realizează în modclandestin.

De exemplu, Coreea de Nord a înfiinţat colegiul „Mirim”, carede fapt este o academie militară, în cadrul căreia, după cum se presupunela Seul, sunt pregătiţi specialişti pentru războiului electronic. Coreea

255


de Nord dispune de o echipă militară specială de specialişti, care se ocupăcu colectarea datelor secrete despre vecinul său din sud. În special, dreptţintă a hakerilor militari din Coreea de Nord servesc reţelele organelorstatale, de unde se încearcă sustragerea informaţiilor secrete. Concomitentprin Internet se realizează o intensă activitate propagandistică.

La începutul anului 2003 a fost anunţată apariţia unei noiorganizaţii teroriste – „Jihadul Electronic Arab” (AEJT), care şi-apropus să „îngenuncheze” Internetul. Organizaţia şi-a anunţat intenţiade a nimici toate site-urile Web israeliene şi americane [16].

O altă tendinţă a terorismului zilelor noastre rezidă în utilizareatot mai largă a teroriştilor-kamikaze. Deşi acest tip de terorism estecunoscut din cele mai vechi timpuri, totuşi, datorită posibilităţilortehnice contemporane, prin utilizarea sinucigaşilor pot fi realizate acteteroriste complexe după locul înfăptuirii, consecinţe şi posibilităţi.

De fapt, acest tip de terorism constă în îndeplinirea misiunilorcriminale concomitent cu sacrificarea conştientă, voluntară aexecutantului. La el se recurge în situaţiile, în care există temeri, căacţiunile acoperite ar putea fi zădărnicite şi în care organizaţiileteroriste dispun de membri fanatizaţi în asemenea grad, încât aceştianu numai că acceptă să moară pentru cauza lor, ci chiar şi-o doresc.Unele misiuni teroriste sinucigaşe sunt executate sub influienţadrogurilor [17].

Pentru realizarea acestor acte teroriste, de obicei, se recurge laexplozivii plastici, deosebit de puternici, care pot fi mulaţi după formacorpului, pentru a nu ieşi în evidenţă. În aceste cazuri se complicămult misiunea personalului de protecţie legată de depistarea şineutralizarea eficientă a teroriştilor [18].

Atacurile sinucigaşe sunt considerate ca fiind atractive pentrugrupările de fanatici naţionalişti şi religioşi, fenomenul cunoscând astfelo popularitate crescândă în special în grupurile teroriste fundamentalist-islamice. Hamas, de exemplu, nu consideră, că executantul atacului arfi comis un suicid. El este perceput ca un „shahid”, un martir, care aîndeplinit un ordin divin.

Suplimentar la misiunea religioasă şi recompensele, pe care leprimeşte familia, shahidul are şi alte avantaje promise:

256


— viaţă eternă în paradis;— permisiunea de a vedea faţa lui Alah;— dragostea a 72 fete virgine, care îl vor sluji în paradis;— privilegiul de a promite viaţa în paradis pentru 70 rude ale

sale [19].Datorită influienţei psihologice puternice din partea liderilor terorişti,

precum şi convingerii ferme a executorilor în justeţea cauzei şi a acţiunilorîntreprinse, este aproape imposibil a opri acţiunile teroriştilor-kamikaze,care lucru este demonstrat şi de practica mondială. Din acest motiv trebuieelaborate măsuri temeinice de prevenire a atragerii tinerilor în organizaţiileteroriste, precum şi sporit gradul de securitate a obiectelor. care pot servidrept ţinte ale teroriştilor-kamikaze.

Generalizând cele spuse mai sus şi luând în consideraredificultăţile de ordin obiectiv şi subiectiv, precum şi aprecierilespecialiştilor, se poate conchide, că în timpul apropiat:

— terorismul va suferi schimbări de ordin calitativ şi cantitativ.Cu un grad sporit de probabilitate se poate presupune, că cele mairăspândite forme şi metode de acţiuni ale organizaţiilor teroriste va fiterorismul aerian de toate tipurile, inclusiv cu utilizarea rachetelor declasa „pământ-aer”, bombardarea obiectelor de pe pământ cu utilizareadispozitivelor de lansare mobile; otrăvirea produselor alimentare, asurselor de apă şi preparatelor medicinale; utilizarea metodelor dinarsenalul războaielor chimice şi biologice; aplicarea largă a minelor-capcană; tentativele obţinerii substanţelor radioactive, nucleare,chimice, biologice şi de alt gen sau a componentelor acestora;

— există posibilitatea apariţiei organizaţiilor teroriste în unelezone ale Republicii Moldova, precum şi pe teritoriile unor state vecine;

— se va modifica personalitatea teroristului şi mecanismulcomportamentului criminal. În primul rând, aceasta se va răsfrângeasupra profesionalizării şi transformării terorismului în meseriepermanentă. Drept consecinţă se poate schimba caracteruluiterorismului în general: se vor consolida grupurile teroriste bineorganizate, conspirate şi ramificate, după exemplul „Brigăzilor roşii”sau „Fracţiunii Armatei Roşii”;

— organizaţiile teroriste pot face schimb de informaţii cu

257


organizaţii similare de peste hotare;— este posibilă pasivizarea reacţiei societăţii la actele teroriste

datorită adaptării treptate la condiţiile de pericol permanent. În acestcaz lupta contra terorismul va fi completamente realizată de serviciilespeciale;

— terorismul pe viitor îşi poate propune atingerea unor scopuride proporţii mai mari, inclusiv destabilizarea sau distrugerea deplină asistemului puterii politice, fărâmiţarea statelor unitare şi formarea destate independente;

— reieşind din analiza evenimentelor actuale, se poatepresupune, că teroriştii vor depune tot mai multe eforturi pentru a intraîn posesia armelor de distrugere în masă, pentru a pătrunde, în scopulefectuării actelor teroriste sau a şantajului, pe teritoriul obiectelorimportante din punct de vedere strategic;

— reieşind din internaţionalizarea multor procese sociale înlume şi transformarea terorismului într-o problemă globală, esteposibilă creşterea numărului organizaţiilor teroriste regionale sauinternaţionale cu ramificari puternice, baze de pregătire a teroriştilorpe teritoriul diferitor state, zonelor de odihnă, tratament, cu filiere derecrutare şi regiuni concrete de înfăptuire actelor teroriste [20].

În încheiere considerăm important să menţionăm, că cunoaştereatendinţelor actuale ale terorismului prezintă o importanţă deosebităpentru activitatea de combatere a acestuia. Din care motiv studiilemultilaterale ale aspectelor respective sunt necesare şi utile. Evident,în cadrul prezentului articol nu s-a reuşit cuprinderea integrală a tuturordirecţiilor evoluţiei terorismului contemporan, modificării şi adaptăriilui la realitatea existentă a proceselor precedente. Totuşi, încercareaîntreprinsă, care de fapt s-a fundamentat pe studiul realizat anterior, aavut drepr scop menţionarea celor mai pronunţate tendinţe aleterorismului, exemplificarea pericolului şi realităţii implementării lorîn practică, inclusiv, a unora dintre ele, şi pentru Republica Moldova,precum şi atragerea atenţiei asupra acestor probleme şi iniţierea unorstudii mai aprofundate în acest sens.

258


Referinţe bibliografice:1. Сокиркэ Ю. Некоторые элементы новых технологий

терроризма //Avocatul poporului, № 4, стp.36.2. Терроризм. Борьба и проблемы противодействия. / Под ред.

Кикотя В.Я. Москва, Юнити-Дана, 2004. стр. 82.3. Dumneanu L. Terorismul: aspect internaţional. Teză de magistru.

Chişinău, 2000, pag.49.4. Емельянов В. Проблемы ответственности за международный

терроризм//Государство и право, № 1, 2000, стр.70.5. Gladchi Gh., Sîli V. Terorismul: studiu criminologic şi juridico-

penal. Chişinău, 2004, pag. 163.6. Петрищев В.Е. Объекты террористических посягательств и их

защита. Организованный терроризм и организованнаяпреступность . Под ред. Долговой А.И . Российскаякриминологическая ассоциация. Москва, 2002, стр.34-35.

7. Аргументы и факты, №3, 2003, стр.3.8. Amza T. Criminologie teoretică. Teorie reprezentativă şi politică

criminală. Bucureşti, 2000, pag.593.9. Кожушко Е.П. Современный терроризм: анализ основных

направлений. Минск, 2000, стр.391.10.Nistoreanu Gh., Păunu C. Criminologie. Bucureşti, 1994, pag. 326-

327.11.Cheleş M. Terorism – antiterorism. Terminologie de specialitate.

Bucureşti, 1993, pag.217.12.Кожушко Е.П., op. cit., pag.392.13.Ibidem, pag.398-399.14.Gladchi Gh., Sîli V. Terorismul: studiu criminologic şi juridico-

penal. Chişinău, 2004, pag. 163.15.Титунина Е. Кибертероризм: компьютерное преступление или

новый вид терроризма. //Prevenirea şi combaterea fenomenuluiterorismului: actualităţi şi perspective. Materialele Conferinţeiştiinţifico-practice internaţionale din 18 mai 2006. Chişinău, 2006,pag. 255.

259


16.Голубев В. Проблемы противодействия киберпреступности икибертероризму. //Prevenirea şi combaterea fenomenuluiterorismului: actualităţi şi perspective. Materialele Conferinţeiştiinţifico-practice internaţionale din 18 mai 2006. Chişinău, 2006,p. 274-276.

17.Cheleş M. Terorism – antiterorism. Terminologie de specialitate.Bucureşti, 1993, pag.217.

18.Ibidem, pag. 31.19.Pişleag Ţ., Iamandi L. Forme de manifestare ale terorismului

suicidar. //Prevenirea şi combaterea fenomenului terorismului:actualităţi şi perspective. Materialele Conferinţei ştiinţifico-practiceinternaţionale din 18 mai 2006. Chişinău, 2006, pag. 89-90.

20.Терроризм. Борьба и проблемы противодействия. / Под ред.Кикотя В.Я. Москва, Юнити-Дана, 2004. стр. 440-441.

260


COLABORAREA DINTRE POLIŢIE ŞI SOCIETATEACIVILĂ ÎN DOMENIUL PREVENIRII ŞI COMBATERII

INFRACŢIUNILOR

Ina VÎRTOSU,lector al catedrei „Drept public”a Academiei „Ştefan cel Mare”

In our day is very essential a collaboration between citizens as a structuralcomponent of the civil society and police as force of the state. Many problems asdomestic violence, human traffic, corruption can be solved when in the process ofthe struggle against such phenomena are involved and NGO – s, which arespecialized in this kind of problems and citizens which can help police in verydifficult situation.

Community volunteers who help police maintain livable neighborhoods byreducing crime. This is a strong partnership between citizens and police. In thiscase citizens serve as additional “eyes and ears” of the Police and NGO-s are asupport for crime prevention. In this sense citizens perform crime watch dutiesand alert the police department of hazards and unlawful behavior.

This article helps us to understand the modalities of collaboration betweencivil society and police and which is the result of such cooperation in the Republicof Moldova.

Poliţia, ca instituţie a statului, stabileşte diverse raporturi cusocietatea civilă, respectiv cu unele organizaţii ale acesteia. Aceste raporturisunt determinate de caracteristicile actuale şi de tendinţele evoluţieisocietăţii şi sunt influenţate atât de trăsăturile şi tendinţele de evoluţie aleorganelor poliţieneşti, cât şi ale societăţii civile.

Evident, poliţia poate avea o serie de raporturi cu societateacivilă: directe sau mediate; de colaborare şi comunicare; de cunoaştereşi influenţă; de indiferenţă şi respingere. Aceste legături se iniţiază şise dezvoltă de către poliţie cu acele structuri ale societăţii civile, care,într-un fel sau altul, au tangenţă cu activitatea poliţienească. În plus,raporturile poliţiei cu societatea civilă sunt diferenţiate în funcţie deobiectivele şi scopul declarat al respectivei organizaţii a societăţii civile,cu care se stabilesc un tip sau altul de relaţii.

261


Astfel, organizaţiile societăţii civile dezvoltă raporturi decolaborare, de comunicare şi de cunoaştere, deosebit de ample şiintense, cu organele de drept, inclusiv şi cu poliţia. Este vorba, înprincipal, de asociaţiile şi organizaţiile, care au un rol important înprevenirea şi combaterea infracţiunilor. Asemenea structuri alesocietăţii civile promovează valori şi norme specifice poliţiei şi aumisiuni asemănătoare cu sarcinile poliţiei de a apăra drepturile şilibertăţile cetăţenilor şi de a instaura ordinea.

Astfel, la începutul mileniului al treilea în faţa organelor de dreptale diferitor state a apărut problema revendicării locului şi rolului lorîn societatea civilă a viitorului [1, pag. 62]. Poliţia nu trebuie să seopună societăţii, fiind un atribut imparţial al ei având destinaţia de alupta contra criminalităţii şi de a face viaţa cetăţenilor mai lipsită deprimejdii, atentate criminale din partea elementelor infracţionale.

Interacţiunea poliţiei cu societatea civilă şi, deci, cu diferite grupesociale de cetăţeni, care stau la paza ordinii de drept, bazată peprincipiile încrederii, înţelegerii şi ajutorului reciproc, trebuie să devinăo sarcină importantă de activitate. Poliţia nu va putea obţine rezultatepozitive în activitatea sa fără susţinerea cetăţenilor, fără ca societateasă conştientizeze completamente, că activitatea organelor de drept seexercită în interesele ei şi urmăreşte scopuri vitale comune. In viaţareală trebuie să reieşim din faptul, că orice poliţist este reprezentantulsocietăţii şi, prin urmare, reflectă aceleaşi valori, având menirea şiobligaţia, conform genului de activitate, s-o apere de orice atentat.

Dar, totodată, poliţia şi diferitele componente ale societăţii civile,în timp, pe baza raporturilor de cunoaştere, comunicare şi colaborare,statornicite între ele, atât pe plan instituţional, cât şi informal, pe temeiulunor norme oficiale, dar şi al unor cutume, intră şi în relaţii de influenţă.Respectiv poliţia, ca instituţie a statului de drept, cu un statut înalt şiun rol important în societate, ambele fiind recunoscute de majoritateapopulaţiei ţării şi componentele societăţii civile, cu statute clar definiteşi cu roluri conştient asumate, statornicesc între ele raporturi deinfluenţă datorită condiţiilor sociale, economice, politice şi culturale,în care ele îşi desfăşoară activitatea specifică.

Relaţiile de influenţă nu se stabilesc în mod instantaneu şi

262


automat, spre deosebire de celelalte raporturi (de cunoaştere, comunicare,colaborare etc.). Ele presupun un proces îndelungat, stadial, etapizat. Seîntâmplă aşa din cel puţin două motive. Mai întâi, pentru că influenţa esteo acţiune asimetrică, pe care o exercită cineva (individ sau grup uman,instituţie) asupra cuiva (persoană, grup, comunitate etc.). De regulă, efecteleacestei acţiuni se regăsesc, ulterior, în comportamentul subiectului(persoană, grup uman, comunitate). Apoi, pentru că influenţa poate fi, dinpunct de vedere psihosocial, de două feluri:

1. influenţă normativă, care presupune transmiterea şiimpunerea de norme de către cei în drept să o facă spre cei, care facobiectul acţiunii respective. Acest tip de influenţă implică recunoaştereareciprocă de către cei implicaţi în acţiune a autorităţii normelorrespective. În acest caz este vorba de aşa-numitul fenomen decomplianţă, adică de conformare, de adaptare la o situaţie dată, impusă,prin care individul se pune de acord cu ceilalţi;

2. influenţa informaţională, care este menită să-l facă pe unindivid sau grup uman să accepte ca fiind adevărată o informaţie venitădin partea altei persoane, altui grup sau instituţii. Experimental s-aconstatat, că influenţa informaţională este eficientă atunci, căndinformaţiile oferite vin în întîmpinarea unor dorinţe ale indivizilor, aunor aspiraţii la satisfacerea trebuinţelor, răspunzând perspectivei lorconştientizate. În statornicirea raporturilor de influenţă se parcurg, îngeneral, următoarele etape:

a. informarea de fond asupra celui, cu care se stabileşte relaţia(individ, grup uman, instituţie). În acest context, se impune condiţiaca informarea să fie completă, iar informaţia — veridică, oportună şiutilă celui, care o receptează;

b. formarea unei reprezentări (imagini) despre „partenerul” derelaţie, prin relevarea lui ca „stimulent”. Nu sunt excluse cazurile, încare „partenerul” să devină un sprijin real sau un adversar de temut,într-o situaţie sau alta;

c. comunicarea şi dialogul tranzacţional asupra schimbuluireciproc de informaţii (conţinut, natură, oportunitate, necesitate). Înplus, se cere efectuată, de ambii membri ai relaţiei, o identificare adiferenţelor (de idei, convingeri, interese);

263


d. convenirea asupra respectării reciproce a diferenţelor deidentitate proprii (psihologice, psihosociale, sociale). De asemenea,se impune stabilirea principiilor şi condiţiilor de coabitare şiinterrelaţionare, precum şi valorificarea apropierilor şi punctelor deconvergenţă;

e. exerciţiul efectiv al relaţiei. Cu alte cuvinte, trecerea de lafaza pasivă la cea activă, care presupune interacţiune, cooperare,coparticipare la acţiuni şi manifestări comune [2].

Respectând cu rigurozitate aceste etape, atât între poliţie şi uneleorganizaţii ale societăţii civile (de exemplu, sindicatele şi mass-media,ONG-urile), cât şi între poliţie şi cetăţeni se vor statornici raporturi deinfluenţă corecte, principiale şi funcţionale.

Raporturile de influenţă dintre poliţie ş i sindicate.Sindicatele, prin numărul mare de membri, prin resursele economiceşi financiare de care dispun, prin prezenţa în toate sectoarele deactivitate, prin relaţiile pe plan regional şi internaţional cu organizaţiisimilare, constituie o forţă importantă în orice societate democratică.În plus, prin lege, ele sunt abilitate să organizeze diverse acţiuni deprotest în scopul apărării şi promovării drepturilor membrilor lor. Prinunele acţiuni revendicative organizate (de pildă, greva generală într-un sector economic de importanţă strategică) sindicatele pot aduceatingere securităţii, siguranţei naţionale şi ordinii publice. Deoarecepoliţia are responsabilităţi şi în domeniul securităţii, siguranţei şi ordiniipublice, rezultă că, în acest caz, între poliţie şi sindicate se stabileşte orelaţie de influenţă. Pe de o parte, organele de poliţie doresc să-şiîndeplinească obligaţiunile, iar, pe de alta — sindicatele dorescobţinerea celor solicitate. Situaţia aceasta aparent conflictuală se poatesoluţiona, dacă între cele două entităţi (poliţie şi sindicate) existăstatornicite relaţii de influenţă, potrivit algoritmului menţionat anterior.De aceea este de dorit ca ambele instituţii să facă tot ce depinde de elepentru a stabili relaţii de influenţă reciproc convenabile.

În plus, sindicatele reprezintă un serios partener de dialog cuguvernanţii. Rezultatele acestui dialog pot exercita o influenţă maimare sau mai mică atât asupra activităţii din poliţie, cât şi asuprasecurităţii individuale. Astfel, de unele drepturi obţinute de sindicate

264


vor beneficia şi unii salariaţi civili din poliţie, membri de sindicat,ceea ce poate însemna unele eforturi (băneşti, organizatorice etc.)suplimentare din partea instituţiei poliţieneşti. Cât priveşte securitateaindividuală, este posibil ca unele prevederi ale acordului dintre sindicatşi guvern să impună reduceri substanţiale de personal, adică o creşterea numărului de şomeri. O asemenea situaţie poate afecta veniturilecelor disponibilizaţi şi, implicit, nivelul lor de trai, generându-le unputernic sentiment de teamă pentru viitorul lor şi al familiilor lor.Împreună cele două situaţii posibile pot exercita o influenţă variabilă,ca intensitate şi forţă, asupra securităţii naţionale. De aici necesitateaunui dialog permanent şi sincer între poliţie şi sindicate pentru cainfluenţa reciprocă dintre ele să nu le afecteze nici activitatea proprie,nici securitatea individuală şi naţională.

Raporturile de influenţă dintre poliţie şi mass-media. Poliţia,prin natura şi conţinutul activităţilor sale, prin modul specific deorganizare, prin statutul şi rolul său în societate, prin calitatea oamenilorde care dispune, relaţiile speciale pe care le dezvoltă în ţară şi în afaraacesteia, constituie un puternic punct de atracţie pentru mass-media.Aceasta din urmă, în virtutea statutului şi rolului său în statul de drept,doreşte să cunoască cât mai multe şi cât mai operativ din toate câte sepetrec în activitatea poliţiei. De aceea, statornicirea raporturilor deinfluenţă dintre poliţie şi mass-media, deşi constituie o necesitate într-o societate democratică, este un proces anevoios şi de durată. Prinintermediul raporturilor de cunoaştere şi comunicare stabilite, potrivitnormelor legale, dar şi cutumelor lumii civilizate, se poate trece cusucces de prima etapă a iniţierii raporturilor de influenţă. Apoi, secontinuă eforturile susţinute din partea ambilor parteneri în direcţiarealizării unor imagini reciproce cât mai apropiate de realitate şi,desigur, în deplin consens cu interesele fiecărei părţi implicate în relaţie.Este dorită instaurarea unor raporturi de influenţă optime dintre poliţieşi mass-media, deoarece:

1. ambele dispun de forţa necesară creării de greutăţi serioase,în mod reciproc, privind înfăptuirea unor activităţi specifice. În acestcaz ar avea de pierdut mult nu numai partenerii (poliţia şi mass-media),ci şi societatea în ansamblu. Pe de o parte, opinia publică, de fapt

265


cetăţenii, nu ar dispune de informaţii oportune şi corecte despre poliţie,adică despre factorul, care cheltuie banii acestora în rolul lor decontribuabili şi care realizează activităţi de lichidare a criminalităţiişi, pe de altă parte, s-ar afecta caracterul democratic al societăţii prinexistenţa unei mass-media cu acces limitat într-un domeniu importantal activităţii sociale;

2. limitând accesul mass-media la informaţia din organele deinterne, legal permisă, aceasta din urmă s-ar putea rupe completamentede la realitatea socială, în care există. Pe de altă parte, în timp, imagineapublică a poliţiei, în prezent puternic pozitivă în mai toate stateledemocratice ale lumii, ar avea şi ea de suferit. Practic, imagineainstituţiei poliţieneşti s-ar deteriora şi mai mult din motivul lipsei deinformaţii oportune venite dintr-o sursă credibilă;

3. asimilarea şi integrarea de către forţele poliţiei a valorilordemocratice, care implică raporturi normale cu mass-media;

4. mass-media are forţa necesară datorită profesionalismuluimembrilor săi, accesului la informaţii diverse, puterii sale de penetraţie,să contribuie la modernizarea structurilor poliţieneşti, la formareapersonalului acesteia în spiritul valorilor democratice, unanimrecunoscute în lumea civilizată;

5. existenţa unor raporturi de influenţă normale permite atâtpoliţiei, cât şi mass-media, să-şi modeleze reciproc comportamentulspre binele ambelor instituţii şi, implicit, al întregii societăţii.

Situarea poliţiei pe poziţii de forţă în raporturile sale cu mass-media (nu permite sau limitează accesul acesteia la informaţia despreactivitatea sa şi a oamenilor săi), sau a mass-media cu poliţia (adoptăatitudine permanentă şi consecvent negativă faţă de poliţie) estecontraproductivă [3, pag.138].

Ambele instituţii trebuie să se respecte reciproc, să înţeleagâ,că starea de confruntare nu aduce beneficii nici uneia dintre ele. Înplus, statornicirea unor raporturi de influenţă principiale şi corecte vacontribui atât la creşterea prestigiului ambelor instituţii, cât şi lainstaurarea unei stări de normalitate în societate. Se pare, că instaurareaunor raporturi optime de influenţă între poliţie şi mass-media esteposibilă numai dacă ambele instituţii acceptă şi respectă aceleaşi norme,

266


criterii şi valori specifice unei societăţi democratice.În acest sens, în toate forţele de poliţie ale statelor democratice

există norme, reguli şi instituţii, care se ocupă la nivel profesionist deacest domeniu sensibil de activitate. De exemplu, în România, SUA,Franţa, Mare Britanie există condiţii prielnice dezvoltării unor raporturioptime cu mass-media. Astfel, au fost create premisele instituţionalenecesare scopului menţionat — în poliţie au fost înfiinţate structuri derelaţii publice la toate nivelurile ierarhice, au fost publicate dispoziţiuniprivind relaţiile cu mass-media.

De fapt, mass-media, prin produsele sale specifice, contribuiesemnificativ la modificarea opiniilor, atitudinilor şi comportamentuluipoliţiei. Aceasta, ca toţi oamenii săi, este dependentă de informaţie,iar mass-media anume cu aceasta operează. Dacă informarea prin mass-media este oportună, iar informaţia vehiculată este veridică şi utilă,atunci aceasta va fi receptată şi de personalul poliţiei, care îşi vamodifica, în timp, comportamentul, făcându-l comparabil şi compatibilcu cel al poliţiştilor dintr-o societate democratică.

Pe lângă responsabilitatea lor profesională de a răspândinoutăţile, oamenii presei sunt şi membri ai comunităţii. Ei suntpreocupaţi de calitatea vieţii acolo unde trăiesc şi muncesc şi, de obicei,sunt disponibili să-şi ofere aptitudinile profesionale fortificăriiactivităţilor de interes public. În cele mai multe cazuri posturile deradio şi televiziune sunt sigure, că au obligaţia să-şi utilizeze influenţapentru formarea opiniei publice spre binele public. Explicândimportanţa prevenirii, de exemplu, a abuzului de droguri, traficului defiinţe umane sau corupţiei în cadrul comunităţii, reprezentanţii mass-media acordă un ajutor considerabil poliţiei, deoarece membriiîngrijoraţi ai comunităţii deseori sunt influenţaţi de presă. Asfel, mass-media prezintă un potenţial mare şi este binevenit ca poliţia să o atragăîn parteneriat prin contact personal, prin reţelele publice şi grupurilede consultanţă în domeniul prevenirii şi combaterii infracţiunilor.

Instituirea unor raporturi de influenţă normale între poliţie şimass-media permite realizarea unui climat psihosocial destins însocietate, conduce la atenuarea unor stări de tensiune şi chiarconflictuale între diferite categorii profesionale, care în realitate pot

267


milita pentru acelaşi ideal social.Realizarea unui asemenea deziderat stă în puterea celor implicaţi,

care trebuie să-şi însuşească temeinic rolurile, ce le revin în societate,şi, totodată, să-şi asume completamente responsabilităţile, care derivădin acestea.

Colaborarea dintre ONG-uri şi poliţie în domeniul preveniriiinfracţiunilor

În activitatea sa cotidiană poliţia de multe ori interacţioneazăcu reprezentanţii ONG-urilor. Acest lucru se observă mai cu seamă înprezent, când există o mulţime de organizaţii non-guvernamentale, careîi acordă un sprijin considerabil în activitatea de prevenire şi combaterea infracţiunilor.

Prezenţa în societatea noastră a unor fenomene negative, cumsunt violenţa, traficul de fiinţe umane, corupţia, violenţa în familie,necesită o abordare specifică, în care să fie implicată nu numai poliţia,ci şi instituţiile speciale din domeniu, posesoare de cunoştinţe speciale,atât juridice, cât şi psihologice, care percep fenomenul nu asemeniunui organ de forţă aplicator de constrângere, ci ca specialist almedierilor, ce aplică principiile convingerii. Doar o colaborarereciprocă în situaţii specifice poate conduce la soluţionareaproblemelor, cu care se confruntă societatea.

Dar în ce măsură interacţionează poliţia şi ONG-urile şi de ceeste necesară, ba chiar importantă, colaborarea dintre ele? Activitateapractică a multor state a demonstrat, că atunci când este vorba de aşainfracţiuni grave, cum este, de exemplu, traficul de fiinţe umane, careafectează ordinea de drept a mai multor ţări, este necesară formareaunor echipe multidisciplinare. Echipele multidiscplinare sunt formateatât din reprezentanţi ai poliţiei, cât şi din reprezentanţii ONG-urilor.Pentru a înţelege necesitatea creării acestor echipe în general, săanalizăm, de pildă, neajunsurile activităţii poliţiei şi ONG-uriloratunci, când aceştea acţionează separat în cazul traficului de fiinţeumane. Dacă este vorba despre identificarea victimei, ONG-urile auposibilităţi mai mari din considerentul, că acestea sau că fac parte dintr-o reţea internaţională de ONG-uri, ce se ocupă de prevenirea şicombaterea fenomenului în cauză, sau colaborează cu alte organizaţii

268


din străinătate, atât guvernamentale, cât şi nonguvernamentale. Pentrua identifica victima ONG-urile dispun de mult mai multe informaţii şiastfel poliţia se pomeneşte în faţa necesităţii unei colaborări strânsecu ONG-urile. ONG-urilor, ca reprezentanţi ai societăţii civile, le estemult mai uşor să stabilească legături atât cu statele străine, cât şi cuinstituţiile acestora, deoarece o fac la un nivel neoficial, spre deosebirede organele poliţiei, care, acţionând ca reprezentanţi ai organelor deconstrângere ale statului, trebuie să o facă oficial.

De aici şi dificultăţile din activitatea acestora. Este necesar maimult timp pentru soluţionare, iar atunci când este vorba de o victimă atraficului de fiinţe umane, timpul deseori se măsoară în secunde. Cândse face identificarea victimei, poliţia, ca instituţie a statului, o facepentru a returna victima în ţară, având ca obiectiv principal tragereacriminalului la răspundere penală, respectarea drepturilor victimei şiîndeplinirea adecvată a dispoziţiilor statului. Din perspectiva societăţiicivile şi a ONG-urilor identificarea victimei este necesară, în primulrind, pentru a returna victima în ţară, pentru a-i acorda asistenţă socialăşi pentru a-i proteja drepturile, iar tragerea la răspundere a criminaluluieste un scop secundar. Anume la acestă etapă colaborarea este absolutnecesară, deoarece nu ne putem imagina lichidarea fenomenuluitraficului de fiinţe umane, dacă nu realizăm, că aceste obiective sunt,în esenţă, toate principale şi indispensabile.

De ce este necesară, în asemenea cazuri, crearea unei echipemultidisciplinare, formate din reprezentanţi ai ONG-urilor şicolaboratori ai poliţiei? Chiar în cazul traficului de persoane, săanalizăm, de exemplu, situaţia, în care victima este intervievatăindependent — sau de poliţie, sau de reprezentanţii ONG-urilor. Încazul unei intervievări independente persoana, victimă a traficului fiinţeumane, ar fi pusă în situaţia, în care ar trebui să repete de două ori (celpuţin) cele întâmplate şi astfel ajungând la o traumatizare. Imaginaţi-vă numai, ce s-ar întâmpla în cazul, în care victima ar fi un copil!Impactul psihologic ar fi şi mai mare. Nu trebuie să uităm şi specificul,cu care trebuie intervievate aceste persoane. Dezastrul şi calvarul, princare au trecut, le fac mai puţin receptive la realitatea ce le înconjoară,unele dintre ele fiind totalmente lipsite de dorinţa de a mai rosti măcar

269


un cuvânt despre experienţa infernală, prin care au trecut.Un alt risc al intervievării independente este omiterea unor detalii

importante, ajungându-se la necesitatea revenirii. Se omite un detaliu,posibil se omite un risc, iar omiterea celui din urmă înseamnă un eşecal asigurării protecţiei victimei şi, totodată, o traumatizare psihologică.Omiterea unei necesităţi în procesul intervievării conduce la eşeculreabilitării, al stabilirii încrederii etc.

Mai mult, această intervievare independentă poate crea lacuneîn coordonarea intervenţiei dintre poliţist şi asistentul social,reprezentant al ONG-ului, ar duce la omiterea unor fapte sau informaţii,care ar împiedica documentarea completă a cazului, la formularea şiaplicarea unui plan incomplet de intervenţie sau chiar la tergiversareaintervenţiei, lucru inadmisibil în asemenea cazuri.

În favoarea activităţii multidisciplinare vin o mulţime deargumente, iar cel mai important e, că, de fapt, atât poliţia, cât şireprezentanţii ONG-urilor intâmpină obstacole în activitatea lor,trecerea peste care este posibilă doar în cazul unei colaborări. Care arputea fi obstacolele din calea colaboratorului poliţiei? Vă daţi bineseama, că colaboratorul poliţiei, datorită poziţiei oficiale pe care oocupă, inspiră victimei o oarecare doză de frică sau neîncredere. Astfel,poliţistul s-ar putea să nu reuşească să se descurce în reacţiilecomportamentale şi emoţionale ale victimei. În asemenea cazuri forţade constrângere este interzisă, iar ajutorul asistentului social sau apsihologului este pur şi simplu necesar. De oricâte cunoştinţe ar dispunepoliţistul în domeniul psihologiei, totuşi, acestea nu-l pot echivala cuasistentul social şi cu psihologul. Este absolut clar, că întâmpinăobstacole şi asistentul social, şi psihologul atunci, când lucrează cu ovictimă sau cu un criminal. ONG-urile sunt reprezentanţi ai societăţiicivile, care nu dispun de mijloacele adecvate de apărare şi protecţie,de care dispune poliţia sau armata; ba mai mult, ele nu pot cunoaştetoate riscurile curente şi posibile, care pot veni din partea criminalilor.Este o misiune a poliţiei să se ocupe de toate acestea. ONG-rile şi,nemijlocit, asistentul social sau psihologul nu cunosc infrastructurade protecţie a unei victime sau aplicabilă în cazul unui criminal. Astfel,necesitatea unei colaborări este pur şi simplu o realitate necesară, care

270


nu poate fi evitată şi care conduce la rezultate pozitive în ceea cepriveşte prevenirea şi combaterea infracţiunilor. Drept o bună practicăpoate fi considerată colaborarea poliţiei şi Centrului „La Strada” prinformarea unei echipe multidisciplinare în cazul traficului de copii [4].Astfel, pe parcursul a 12 luni de colaborare în domeniu au fost înfăptuite51 deplasări ale echipei în teren în scopul identificării prin metodainterviului, în urma cărora au fost identificaţi şi ajutaţi 19 minori, şitoate acestea au fost obţinute datorită conlucrării a 6 colaboratori aipoliţiei şi a doi asistenţi sociali de la „La Strada”. Obiectivul major alintervenţiei în formula echipei multidisciplinare nu este altceva, decâtasigurarea obţinerii unor rezultate bune fără a diminua din importanţasau conţinutul obiectivelor individuale, adică celor din perspectivastatului şi a celor din perspectiva societăţii civile.

Care ar fi sarcinile principale ale unei echipe multidisciplinare?Întâi de toate, colectarea şi înregistrarea coordonată a informaţiei pe caz,asigurarea transparenţei informaţionale, apoi asigurarea securităţii fiziceşi psihice a victimei prin evaluarea comună a riscurilor şi stabilireamăsurilor de protecţie imediate şi ulterioare şi, desigur, planificareacoordonată a intervenţiilor imediate şi ulterioare de asistenţă.

În activitatea de prevenire şi combatere a infracţiunilor seoperează cu date, acestea fiind pur şi simplu indispensabile, iarcolectarea lor nu este deloc uşoară. În acest caz echipei multidisciplinareîi revine o misiune dificilă, însă nu imposibilă, deoarece coordonareareuşită a muncii aduce rezultate uimitoare. Toate aceste rezultate potfi obţinute prin divizarea sarcinilor privind colectarea datelor de ladiferite persoane, ONG-uri şi organizaţii de stat, prin stabilireamecanismului de comunicare şi de schimb de informaţii colectate şi,desigur, prin asigurarea transparenţei informaţionale.

Respectând toate aceste etape ale acţiunii, respectându-senormele de colaborare şi coordonare, se poate vorbi despre o echipămultidisciplinară eficientă. Colaborarea eficientă se bazează pe schimbde experienţă, pe schimb de informaţii, pe încredere şi respect reciproc.

Ce ar trebui să evite în cadrul colaborării şi, totodată, să înveţeunul de la celălalt poliţistul şi asistentul social sau psihologul?Răspunsul variază de la caz la caz în dependenţă de tipul de infracţiune,

271


cu care se confruntă echipa. De exemplu, în cazul traficului de copiipoliţistul ar trebui să posede abilităţi şi cunoştinţe speciale în aşadomenii ca: lucrul cu victima minoră, procedeele speciale deintervievare a minorului şi procedura corectă de evaluare a riscurilordin punctul său de vedere şi nu al asistentului social. Însă poliţistul,după cum arată activitatea practică, nu posedă suficiente cunoştinţe depsihologie şi ar trebui să înveţe de la colegul său — asistentul socialsau psihologul, cum se lucrează cu o victimă pentru evitarea empatiei,a aprecierilor negative, a dezvoltării abilităţilor de comunicare aservităşi, desigur, cunoaşterea efectelor traumei şi manifestărilor acestorapentru adoptarea unei strategii de comunicare corespunzătoare şiconştientizarea riscului de revictimizare. Totodată, asistentul socialare şi el ce învăţa de la un reprezentant al organelor de drept –necesitatea respectării prevederilor legislative legate de cazul cercetat,importanţa rolului şi sarcinilor colaboratorilor poliţiei şi, desigur, unmanagement adecvat cazului.

În concluzie putem spune, ca activitatea unei echipemultifuncţionale să fie durabilă, ar fi necesare o serie de recomandări:

— cunoaşterea mandatului şi viziunilor fiecărui membru alechipei multidisciplinare;

— schimbul de informaţie şi opinii;— coordonarea rolului fiecăruia în cadrul muncii de colectare a

diferitelor tipuri de informaţie;— coordonarea intervenţiilor înainte de a înfăptui o acţiune;— schimb de opinii şi informaţii colectate;— asigurarea transparenţei informaţionale;— coordonarea intervenţiilor necesare post-acţiune;— stabilirea modalităţii de comunicare între reprezentanţii ONG-

urilor şi poliţie.Colaborarea organelor poliţiei cu cetăţeniiUna dintre condiţiile realizării metodelor eficiente de activitate

a poliţiei o constituie stabilirea unor relaţii de colaborare strânse întreaceasta şi cetăţeni. Modelul tradiţional al activităţii poliţiei nu includeconsultaţii frecvente şi complexe, nici colaborarea. De această sferănu sunt preocupaţi nici poliţiştii, nici populaţia; dar există mecanisme,

272


care ar permite efectuarea unui schimb benefic (la nivel de structură)de informaţii, planuri şi probleme.

Dacă poliţiştii doresc cu adevărat să colaboreze mai eficient cucetăţenii, ei trebuie să întreprindă acţiuni de stabilire a unor relaţii deconlucrare. Un aspect foarte important în acest sens îl reprezintă creareaunei imagini noi şi creşterea gradului de cultură al poliţiei, ceea cepresupune operarea unor schimbări nu doar a aspectului, de exemplu,al uniformei sau insignei, ci şi a comportamentului fiecărui colaborator– a ţinutei, manierelor, modului de a discuta şi de a se purta cu cetăţenii,de îndeplinire a sarcinilor etc.

În societate atitudinea faţă de poliţie şi schimbarea acesteiatitudini în bine constituie un raport direct între încrederea câştigatăşi gradul de satisfacţie a populaţiei de activitatea ei. Cu cât mai mulţicetăţeni vor fi mulţumiţi de rezultatele activităţii ei, cu atât mai mareşi nedisimulată va dorinţă lor de a o susţine în acţiunile de menţinerea ordinii de drept, de a-şi împărtăşi opiniile altor concitadini, lucrucare ar amplifica simpatia faţă de poliţie şi activităţile ei. Încredereaoricărei persoane în activitatea ei depinde de contactele personale avute,de stereotipurile formate, activitatea ei fiind deschisă, înţeleasă şi uşorprognozată de cetăţeni [5, pag.63].

Este bine ştiut, că oamenii văd în poliţie o forţă, de care trebuiesă te temi, ea având funcţiile unui organ represiv. De fapt, lumea nucunoaşte structura şi specificul activităţii organelor afacerilor interne,cel mai des venind în contact cu reprezentanţii poliţiei rutiere, cu ceiai serviciului de patrulă şi sentinelă, cu carabinierii, iar exemplele dinactivitatea acestora de cele mai multe ori se asociază activităţii poliţieiîn general.

Populaţia nu cunoaşte deloc sau foarte puţin specificul activităţiiofiţerilor de urmărire penală, a lucrătorilor poliţiei judiciare, atribuindu-i din start o imagine negativă. Majoritatea cetăţenilor mai mult saumai puţin pozitiv apreciază activitatea inspectorilor de sector. În liniigenerale atitudinea negativistă faţă de activitatea organelor de interneîşi are cauzele sale logice, care ţin, în fond, de incompetenţa de serviciu,analfabetismul juridic, brutalitate şi nereţinere, lipsa de obiectivitate,necunoaşterea de către poliţişti a drepturilor şi obligaţiunilor lor şi ale

273


cetăţenilor. Au consecinţe negative pentru activitatea politiei şi lansareadiferitelor zvonuri de către persoanele sancţionate anterior pe caleadministrativă sau penală. Imposibilitatea soluţionării diferitelor cauzede către poliţie, care tot mai este considerată a fi un remediu împotrivala tot ce este rău, provoacă furtuni de emoţii negative, deşi soluţionareadeseori nici nu ţine de competenţa ei.

Modificarea imaginii este o problemă destul de complexă şi ţine,în fond, de gradul de cultură al poliţiştilor. În noţiunea tradiţională decultură poliţienească (care se mai întemeiază pe cea precedntă –miliţienească) imaginea poliţistului este una militaristă, ierarhizată.Poliţistul tradiţional este un om, care are menirea să combată infractorii,un om diferit de ceilalţi cetăţenii. Esenţa acestei imagini se constituiechiar din motivul, că înseşi poliţiştii consideră, că „aura” fricii, carepersistă în jurul lor, contribuie la prevenirea criminalităţii. Datelecercetărilor demonstrează, însă, că realitatea este mult mai complicată.Situaţia aceasta convine realităţii doar parţial: imaginea dură apoliţistului într-adevăr înspăimântă, dar nu şi pe criminalii profesionişti,pe infractori. Mai curând se poate observa contrariul: tocmai cetăţenii,care respectă legile, sunt timoraţi de chipul poliţistului dur, stare alucrurilor, care face ca între forţele poliţiei şi populaţie practic să nuexiste relaţii de colaborare.

Cu părere de rău, cauzele acestea continuă să influenţeze negativformarea şi consolidarea relaţiilor de încredere reciprocă între poliţieşi societate, iar de aici rezultă şi procesele, când nu întotdeauna poliţiapoate miza pe sprijinul şi ajutorul populaţiei, şi viceversa. Chiar şicetăţenii dispuşi să susţină şi să ajute organele de interne, fără a maivorbi de cei care au atitudine constant negativă (de regulă, cei cuantecedente penale) faţă de poliţie, nu întotdeauna manifestă dorinţăde a susţine eforturile de menţinere a ordinii de drept, deoarece puţinisunt acei care au încredere în activitatea poliţiei. În societate a apărutşi se păstrează cultului „zonei”. Oricât ar părea de paradoxal, dar înultimii ani, sub aspect social, în majoritatea ţărilor o parte a populaţieiconcepe, că criminalul şi poliţistul ca şi cum s-ar fi schimbat cu locurile:primul a căpătat o „aură” de erou, iar cel de-al doilea apare pe rol derăufăcător. Lumea refuză să dea depoziţii pe dosarele administrative

274


şi penale, nu doreşte să participe în calitate de martori asistenţi în cadrulacţiunilor de cercetare penală. Oricare transmitere către organelepoliţiei a informaţiilor despre încălcarea a ordinii de drept este tratatăde membrii societăţii drept „turnătorie”. Asta-i doar o latură aproblemei. Pe de altă parte, poliţiştii nu sunt concepuţi ca parte asocietăţii, ci ca un grup puţin preocupat de problemele cotidiene alecetăţenilor. Astfel, poliţia ajunge să nu cunoască problemele considerateca fiind importante de populaţie şi nici rolul, pe care aceasta îl atribuiepoliţiei la soluţionarea diferitelor probleme.

Încă o posibilă explicaţie a situaţiei, în care cetăţenii refuză săconlucreze cu poliţia, constă în faptul, că lumea se teme de răzbunareamembrilor lumii interlope pentru conlucrarea cu poliţia. În acelaşitimp, poliţia nu poate garanta apărarea şi paza corespunzătoare apersoanelor, care ar accepta să dea depoziţii şi să conlucreze cu organelede drept din motivul, că nu avem adoptată o lege a garantării securităţiimartorilor bine gândită şi asigurată din punct de vedere financiar, ceeace, la fel, ştirbeşte imaginea, şi aşa nu prea atrăgătoare, a poliţiei însocietate. Cel mai prost lucru e, că nu există nici o premisă desoluţionare a acestei probleme.

Toate acestea conduc la crearea aşa-numitei „stări de izolare”,care influenţează substanţial gradul de cultură a poliţiei — de obiceimult mai mult, decât îşi permit să recunoască poliţiştii. De exemplu,poliţiştii fac totul „cu multă uşurinţă”. Întrucât poliţia este„inaccesibilă”, populaţia nu are influenţă asupra modului, în care uniipoliţişti îşi îndeplinesc atribuţiile, aceştia considerând, că acţioneazăîn permanenţă corect şi făcând în continuare doar ceea ce „îiinteresează”. La modul practic, aceasta înseamnă, că unii poliţişti încontinuare nu reacţionează la solicitările de ajutor ale cetăţenilor. Esteinutil să le ceri ajutor poliţiştilor, deoarece ei nu simt necesitatea de ao face — acordarea de ajutor este interpretată de unii reprezentanţi aiforţelor de ordine drept o muncă „fără prestigiu” şi un semn alslăbiciunii. Această atitudine ar putea să persiste, dacă între poliţişti şicetăţeni vor lipsi în continuare relaţiile de colaborare şi schimbul deinformaţii. Totodată, starea de izolare va păstra neschimbată imagineaşi opiniile cetăţenilor, care s-au dezvoltat în cadrul culturii anterioare

275


a poliţiştilor, deoarece în mai multe culturi poliţieneşti observăm oatitudine lipsită de respect faţă de populaţia civilă. Un exemplu destulde bine cunoscut este acela al poliţiştilor, care intră în contact cucriminalii şi infractorii, devin sceptici în relaţiile lor cu persoanelecivile şi le tratează ca pe potenţiali infractori (această atitudine estedenumită „sindromul lumii rele”). Un simptom similar este şi acela,că unii poliţişti, ştiind că, din diferite motive, nu se bucură de respectulcetăţenilor, încep să aibă o atitudine plină de dispreţ faţă de aceştia,demonstrând în mod diferit acest lucru.

Atitudinea societăţii faţă de poliţie în mare măsură depinde defaptul, cum înseşi poliţiştii se manifestă în timpul exercitării sarcinilorde serviciu şi în timpul liber, cum contribuie la consolidarea statutuluisocial şi profesional propriu. Ţinuta poliţistului, felul în care patruleazăstrăzile, cum examinează reclamaţiile, cum acţionează în cazul unorîncălcări ale regulilor de circulaţie – toate acestea devin subiectefrecvente de discuţie la diversele întruniri neoficiale ale civililor.Studiile realizate au demonstrat, că un caz neînsemnat de comportamentinadecvat al poliţistului, povestit de vecini, prieteni, cunoştinţe, esteexagerat de 1—14 ori, astfel menţinându-se imaginea negativă apoliţiei. Dar cunoaştem, că formarea imaginii respective favorabile aforţelor poliţiei constituie premisa esenţială a unei colaborări de succescu cetăţenii.

Pentru a obţine un indicator veridic al autorităţii poliţiei, dar şiîn scopul îmbunătăţirii în continuare a conlucrării poliţiei cu societatea,ar fi raţională realizarea sondajelor sociologice ale populaţiei, pe de oparte, şi a poliţiei, pe de altă parte. În urma studierii rezultatelorsociologii ar putea constata, cu o marjă de eroare suficientă, opiniilediferitelor grupuri ale populaţiei despre activitatea serviciilor poliţiei,demonstrând atât momente pozitive, cât şi negative de activitate. Astfels-ar contura în continuare căile de reformare a activităţii de conlucrarecu societatea civilă şi societatea în ansamblu. Şi, totodată, ar deveniclare metodele de îmbunătăţire a activităţii organelor afacerilor interne.

Imaginea poliţistului dur poate fi explicată nu doar prin dorinţade a timora. Aceasta mai presupune şi abilitatea acestuia de a realiza omuncă grea şi deseori periculoasă. Dând dovadă de comportament

276


sever, poliţiştii se străduiesc în acelaşi timp să le insufle cetăţenilor, căsunt nişte „profesionişti neînfricaţi”. Fără îndoială, munca poliţiştilornu este una uşoară, în anumite situaţii fiind chiar periculoasă. Dacă,însă, am analiza acţiunile unor poliţişti, ţinând cont de cota departicipare a cetăţenilor, de securitate, de respectarea drepturiloromului, de eficienţă şi rezultatul final, atunci am constata, că oameniilegii de multe ori dau dovadă de lipsă de profesionalism. Ba mai mult,unii poliţişti ascund sub paravanul imaginii lor dure incapacitatea dea acţiona cu suficient profesionalism în situaţii complicate. În multeţări poliţiei nu i se pot imputa asemenea lucruri: în timpul instruiriipoliţiştilor li se oferă, în special, suficiente cunoştinţe juridice, deşiacestea nu au o suficientă orientare practică, adică de elaborare a unorabilităţi de ordin psihologic, tactic şi de comunicare. De exemplu,posedând elemente de cultura poliţienească tradiţională, poliţiştiideseori soluţionează probleme complexe, recurgând la măsuri deconstrângere inadecvate situaţiei, cum ar fi arestarea şi utilizarea forţei,conflictele dintre cetăţeni fiind rezolvate „cu mână de fier”, adicăaceştia sunt brutalizaţi, deseori bătuţi şi duşi la sectorul de poliţie. Darla dispoziţia profesioniştilor veritabili sunt numeroase tactici şi metodede soluţionare a conflictelor fără aplicarea forţei şi arestări neîntemeiate.Deşi cultura poliţienească este o sferă, care acceptă cu greutateschimbările, totuşi, pentru a activa la nivel profesionist, poliţiştiitrebuie, în primul rând, să-şi creeze o imagine adecvată în ochiicomunităţii. Căci imaginea „atractivă” (dar nu cea a unui poliţistconcret, ci rezultatul eforturilor întregii instituţii poliţieneşti şi aorganelor de resort) constituie un prim pas spre stabilirea unor relaţiimai bune cu comunitatea, bazată pe colaborare, şi o condiţie necesarărezolvării eficiente a problemelor, care stau în faţa poliţiei în ansamblu.

Studiind problematica conlucrării poliţiei cu societatea civilă,ajungem la concluzia, că acest spectru în statul nostru nu a fost supusunei cercetări serioase. În paralel, diferitele investigaţii în problemă,publicările în mass-media, cât şi unele păreri aparte, expuse de diferitegrupuri de populaţie, ne dovedesc, că societatea este neliniştită destarea protecţiei ordinii de drept din ţară, de capacitatea insuficientă apoliţiei de a lupta contra criminalităţii, şi opinia publică recunoaşte

277


necesitatea democratizării în continuare a legăturilor organelor deinterne cu cetăţenii în scopul îmbunătăţirii activităţii organelor de drept,conlucrării lor cu societatea în munca de prevenire şi combatere ainfracţiunilor, atentatelor criminale împotriva statului, vieţii, sănătăţii,onorii şi demnităţii cetăţenilor, proprietăţii acestora. În RepublicaMoldova au fost adoptate legea fundamentală a statului —„ConstituţiaRepublicii Moldova”, legile “Cu privire la poliţie”, „Cu privire latrupele de carabinieri”, „Cu privire la gărzile populare”, alte actelegislative, menite să reglementeze şi să reformeze activitateafuncţionarilor organelor afacerilor interne.

Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova realizeazăo serie de măsuri menite să îmbunătăţească activitatea politiei, săconsolideze relaţiile ei cu populaţia, cu diferite formaţiuni obşteşti.Au fost create noi subdiviziuni în cadrul Ministerului Afacerilor Interneîn scopul creşterii autorităţii politiei în societate, au fost prevăzute şise realizează mai multe măsuri de conlucrare, se caută noi forme decontact sigur cu cetăţenii. Practica legăturilor reciproce cu societateacivilă a cuprins diverse tipuri de activitate: medierea de presă, reclama,informarea populaţiei despre activitatea politiei în general şi asubdiviziunilor structurale poliţieneşti în special. În cadrul Ministerului,dar şi al Comisariatului General de Poliţie din mun. Chişinău activeazăservicii de presă pentru legătură cu populaţia, care practică principiilepublicităţii, ceea ce permite maselor largi ale populaţiei interesate săînţeleagă mai bine activitatea subdiviziunilor politiei, studiindu-se înparalel opinia publică [6].

Mijloacele de informare în masă ar fi bine să prezinte mai multăinformaţie cu caracter pozitiv despre rezultatele activităţii organelorafacerilor interne, cum ar fi capturarea criminalilor, descoperireainfracţiunilor, rezultatele activităţii funcţionarilor de poliţie etc. Uneleprobleme, care împiedică activitatea lor mai bună, ar trebui să devinăteme ale unor articole şi emisiuni, care ar lua în dezbatere temeleînlăturării obstacolelor şi ar educa populaţia în spiritul respectăriilegislaţiei, ar contribui la consolidarea conlucrării cu poliţia. Populaţiaeste în drept să capete informaţie corectă, care ţine de drepturile şiobligaţiunile funcţionarilor poliţiei, pe de o parte, dar, pe de altă parte,

278


şi despre drepturile şi obligaţiunile proprii, necunoaşterea cărora poatenaşte bănuieli şi neîncredere faţă de poliţie, iar aceasta, în fine, arcontribui la popularizarea normelor de drept în rândurile cetăţenilor,la cunoaşterea metodelor de apărare al drepturilor personale, inclusiva celor de proprietate.

O acţiune importantă şi binevenită în relaţiile poliţiei cusocietatea ar fi instituirea unui dialog direct între poliţie şi populaţie,fără intermediari, creându-le părţilor posibilitatea de a vorbi la „temazilei” nu numai prin dări de seamă despre activitatea poliţiei, dar şi săfie ascultate părerile oamenilor despre activităţile poliţieneşti, să răsunecritici în adresa poliţiei, aprecieri ale activităţilor de serviciu şi alecomportamentului colaboratorilor. În timpul întâlnirilor oamenii audreptul să pună întrebări şi să primească răspunsuri concrete de lapersoane competente: cine şi din care cauză a dat dovadă de lipsă deresponsabilitate, de indiferenţă, incompetenţă, sau de ce a tărăgănatsoluţionarea problemelor şi a plângerilor cetăţenilor. Persoanele cufuncţii de decizie, la rândul lor, ar avea posibilitatea să reacţioneze şisă ia măsuri pentru soluţionare şi pentru corectarea greşelilor comise,să ia măsuri contra persoanelor vinovate, în urma căror acţiuni artriumfa imediat dreptatea şi s-ar exclude pentru viitor săvârşirea unorgreşeli asemănătoare.

Deci, ţinând cont de faptul, că fără conlucrarea între poliţie şi cetăţenieste imposibilă „dezrădăcinarea” criminalităţii, putem spune, că aceastapur şi simplu este necesară. Dar această colaborare va fi posibilă numaiatunci, când atât poliţiştii, cât şi cetăţenii vor trece barierele concepţiilor,pe care şi le-au creat unii despre alţii. Poliţiştii şi cetăţenii trebuie cât mairepede să-şi schimbe modul de a se percepe unii pe alţii şi de a înţelege,cum trebuie realizate sarcinile care revin poliţiei.

Conlucrarea dintre poliţie şi cetăţeni este posibilă doar în cazulîn care:

— poliţia îşi va perfecţiona imaginea şi metodele de lucru încorespundere cu cerinţele cetăţenilor;

— poliţia îşi va asumă iniţiativa de stabilire a unor contactesistematice cu cetăţenii;

— se va schimba atitudinea poliţiei şi a cetăţenilor faţă de următoarea

279


problemă: cui să-i revină responsabilitatea în acţiunile de combatere acriminalităţii, de prevenire a infracţiunilor şi de menţinere a ordinii publice?

Pentru a remedia această carenţă, poliţia are misiunea să preiainiţiativa, fiind susţinută de administraţiile locale şi de guvern.

Garda Populară – instrument eficient de implicare acetăţenilor în prevenirea şi combaterea infracţiunilor

Un exemplu de colaborare a poliţiei cu cetăţenii îl avem în cazulactivităţii Gărzilor Populare. Posedând o bogată experienţă de activitateşi conlucrare a fostei miliţii cu Drujinile Populare Benevole, poliţiatrebuie să o folosească în cadrul colaborării sale cu Garda Populară,care s-a prezentat destul de bine la paza recoltei. Au fost obţinute, princonlucrare, rezultate bune şi în alte activităţi comune: reţinereapersoanelor, care au săvârşit acte ilegale cu caracter contravenţional şialte infracţiuni cu grad diferit de gravitate, au reţinut persoane aflateîn căutare. Cu regret, această activitate a fost bine organizată nupretutindeni, ci numai acolo unde de soluţionarea problemei menţineriiordinii publice au fost interesaţi şi conducătorii de diferite ranguri aiunităţilor administrativ-teritoriale, întreprinderilor, organizaţiilor,asociaţiilor agricole etc.

Ce este Garda Populară? Ea a fost instituită prin Legea nr. 1101-XIII din 6.02.1997 ca suport al activităţii poliţiei şi unul dintre cele maieficiente instrumente de consolidare a dialogului “cetăţeni – poliţie”.

Componenţa socială a membrilor Gărzilor Populare este variată:studenţi, profesori, medici, muncitori, pensionari (inclusiv foşticolaboratori ai organelor de drept). În mare parte, totuşi, în municipiidetaşamentele Gărzilor Populare sunt formate din studenţii instituţiilorde invăţământ. Membrii Gărzilor Populare participă la menţinereaordinii publice cot la cot cu echipele de patrulare ale poliţiei, cu şefiide post, inspectorii de sector şi poliţia rutieră. În zece luni ale anului2006 membrii Gărzilor Populare, împreună cu colaboratoriisubdiviziunilor teritoriale ale MAI, au participat activ şi la efectuareaoperaţiunilor declanşate de minister.

La prezent în ţară avem formate 1.232 detaşamente ale GărzilorPopulare, care întrunesc 16.469 membri. Pe lângă primării sunt formate903 detaşamente, la întreprinderi — 263, la instituţiile de învăţământ —

280


66. În capitală activează 58 detaşamente, care au fost întărite dupărespectivele sectoare şi posturi de poliţie, şi întrunesc 1.033 membri [7].

Conform notelor informative ale Direcţiei Poliţie Ordine Publică alMAI privind activitatea Gărzilor Populare pe parcursul ultimilor ani, uniiconducători ai organelor administraţiei publice locale nu se îngrijesc deîndeplinirea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr.640 din 10.07.1997 cuprivire la măsurile în vederea realizării Legii Republicii Moldova nr. 1101-XIII din 06.02.97 cu privire la Gărzile Populare. Acest lucru s-a soldat cuîndepărtarea unei mari părţi a populaţiei de la actul de participare la acţiunilede menţinere a ordinii publice, ceea ce, la rândul său, nu numai că acondiţionat, dar şi a favorizat creşterea numărului de infracţiuni şicontravenţii. Numărul membrilor Gărzilor Populare în ţară, conform dăriide seamă prezentate de Direcţia Poliţie Ordine Publică, nu corespundenumărului real al membrilor, care activează în teren, din care cauzăpersoanelor responsabile de organizarea interacţiunii cu acesta formaţiuneobştească li s-a atras atenţia asupra necesităţii ca în rapoarte să se indicenumărul real al acestora.

Cu părere de rău, unele inspectorate de poliţie nu folosesc toateposibilităţile creării şi activităţii detaşamentelor Gărzilor Populare.Acest proces este puternic influenţat, sub aspect negativ, de lipsastimulării lui de către organele administraţiei publice locale, deneasigurarea cu blanchete de legitimaţii, insigne şi brasarde, deinsuficienta asigurare tehnico-materială şi în general de finanţareanesemnificativă a acestei formaţiuni obşteşti.

Între timp situaţia criminogenă în mai multe localităţi aleRepublicii Moldova s-a acutizat. În teren persoanele criminale ausăvârşit mai multe infracţiuni socialmente periculoase cu rezonanţădeosebită în societate, care au avut consecinţe grave. Mai mulţi cetăţenişi-au dat seama, că poliţia de una singură nu poate asigura securitateavieţii, onorii, demnităţii lor şi a avutului patrimonial şi au început desine stătător să organizeze formaţiuni şi grupuri de luptă contracriminalităţii, efectuând raiduri şi patrulări în localităţile, undedomiciliază, în scopul menţinerii ordinii publice. Acest gen spontande activitate mai continuă şi în prezent, fiind exercitat prin aşa acţiuni,cum ar fi verificarea documentelor de identitate ale persoanelor

281


suspecte, reţinerea şi predarea lor către colaboratorii poliţiei, verificareamijloacelor de transport, a încărcăturilor transportate şi a documenteloraferente, alte acţiuni.

Cum ajută Gărzile Populare poliţia?În 11 luni ale anului 2006 membrii Gărzilor Populare au obţinut

mai multe rezultate pozitive, cum ar fi:— participări la menţinerea ordinii publice — 18.788 ore;— participări la asigurarea securităţii circulaţiei rutiere - 7.591 ore;— controlul respectării regimului de paşapoarte — 9.399 ore;— delicte depistate — 4.086, dintre care 353 de huliganism nu

prea grav, 2.153 reţineri pentru apariţia în locuri publice în stare deebrietate;

— delincvenţi depistaţi — 1.276;— au contribuit la preîntâmpinarea şi curmarea infracţiunilor

în 113 cazuri;— au participat la reţinerea a 72 infractori şi persoane aflate în

căutare;— au participat la menţinerea ordinii publice în cadrul a 629

întruniri masive.S-a redus sau nu rata infracţionalităţii în ţară din momentul creării

Gărzilor Populare? Analiza dinamicii criminalităţii în ultimii cinci ani nedemonstrează o diminuare a criminalităţii la general, de la 15.195 în anul2000 până la 8.883 în anul 2004 şi 7.544 în 11 luni ale anului 2006. Cusiguranţă, aceasta descreştere substanţială se datorează şi activităţiiGărzilor Populare, conlucrării lor cu organele poliţiei.

Un aport deosebit la combaterea criminalităţii şi l-au adus membriiGărzilor Populare din raioanele Hânceşti, Călăraşi, Cahul, Drochia,Glodeni, Ocniţa, Sângerei, Leova, Ungheni şi Cimişlia. Dar au obţinutindici reduşi în activitatea lor membrii Gărzilor Populare din municipiileChişinău şi Bălţi, din raionale Briceni, Cantemir, Ialoveni, Nisporeni,Soroca, Ştefan-Vodă, Taraclia, Vulcăneşti şi Ceadâr-Lunga.

Eşecul acestora se datorează dezinteresului autorităţilor pentruactivitatea Gărzilor Populare. În raioanele Cimişlia, Făleşti, Ialoveni,Nisporeni şi Ceadâr-Lunga membrii Gărzilor Populare nici nu dispunde legitimaţii, brasarde, insigne şi, deci, aproape nu conlucrează cu

282


şefii de post şi inspectorii de sector.Totodată, mai mulţi funcţionari ai MAI acordă ajutor practic şi

metodologic la impulsionarea şi aprofundarea activităţii GărzilorPopulare în raioanele Cahul, Floreşti, Făleşti, Criuleni, Basarabeasca,Ştefan-Vodă, Soroca, Glodeni, Drochia, Anenii Noi, Cimişlia, Edineţ,Briceni, Hânceşti, Orhei, Teleneşti şi Şoldăneşti, având întâlnirifrecvente cu reprezentanţii administraţiilor publice locale. FuncţionariiMAI s-au întâlnit cu primarii localităţilor din mai multe raioane,discutând problemele situaţiei criminogene de la faţa locului şi trasândplanuri concrete de îmbunătăţire a menţinerii ordinii publice şi deimpulsionare a activităţii Gărzilor Populare. Au avut loc în total şi6.719 întâlniri cu populaţia, la ele participând 250.600 cetăţeni, la cares-a vorbit la obiect şi despre îmbunătăţirea activităţii Gărzilor Populare.

Dar constatăm, că aportul membrilor Gărzilor Populare lamenţinerea ordinii publice este insuficient, deoarece autorităţile publicelocale nu realizează prevederile Hotărârii Guvernului nr.1089 din16.08.2002 cu privire la asigurarea tehnico-materială şi remunerarealor. În conformitate cu dispoziţiile legii, membrii gărzilor sunt stimulaţide autorităţile administraţiei publice locale, de conducerea organelorde drept şi de administraţia unităţilor fondatoare prin:

a) exprimare de mulţumiri;b) premiere cu cadouri de preţ sau cu bani;c) acordare a unui concediu suplimentar plătit cu o durată de

pâna la 5 zile;d) oferire cu pret redus a biletelor de tratament şi odihnă la

sanatorii şi case de odihnă.Membrii Gărzilor Populare, care îşi îndeplinesc conştiincios

obligaţiunile, pot fi stimulaţi şi din mijloacele statelor majore ale acestorgărzi. Pentru merite deosebite în combaterea criminalităţii şimenţinerea ordinii publice membrii Gărzilor Populare sunt propuşi, înmodul stabilit, pentru a fi decoraţi cu distincţii de stat [8].

Reieşind din atribuţiile organelor administraţiei publice locale,prevăzute de Legea nr. 123 din 2003 ,,Cu privire administraţia publicălocală”, ele coordonează activitatea poliţiei de ordine publică cu cea aorganelor de stat şi obşteşti pentru prevenirea delictelor, menţinerea

283


ordinii şi securităţii publice, ocrotirea drepturilor cetăţenilor, întreprindmăsuri în vederea asigurării legalităţii şi ordinii de drept.

Aceste activităţi obşteşti se desfăşoară în mod promiţător,dovedind astfel, că societatea a perceput marele pericol al creşteriicriminalităţii şi încearcă să stabilizeze sub aspect pozitiv problemaocrotirii ordinii publice. În aceste condiţii organele poliţiei ar trebui săfie interesate de implicarea acestor formaţiuni în menţinerea ordiniide drept, asumându-şi funcţia de organizator şi acordându-le susţinere,instruindu-i şi având grijă, ca activitatea acestora să nu depăşeascălimitele stabilite de legislaţia în vigoare. În această ordine de ideisocietatea trebuie antrenată în problematica susţinerii activităţii poliţiei,aceasta, la rândul său, va trebui să-şi îndrepte toată atenţia spre societate.

În prezent reanimarea formaţiunilor obşteşti de ocrotire a ordiniide drept este una dintre sarcinile organelor poliţiei, deşi legislaţianaţională în vigoare obligă organele administraţiei publice locale şicentrale să creeze condiţii optime pentru impulsionarea activităţiiGărzilor Populare. Dar considerăm, că încă persistă suficienteobstacole, care influenţează negativ desfăşurarea activităţii GărzilorPopulare la un nivel satisfăcător.

Pentru ameliorarea situaţiei la acest capitol ar fi bine să se ţinăcont de următoarele propuneri:

1. să se creeze diferite forme de susţinere a activităţii GărzilorPopulare, inclusiv prin instituirea unor fonduri speciale;

2. să se antreneze în mod obligatoriu agenţii de depistare-protecţie în menţinerea ordinii publice;

3. să se antreneze asociaţiile de locatari, veterani, pensionari lamenţinerea ordinii publice în cartierul, unde locuiesc, şi în activitateade profilaxie a furturilor din apartamente, acţiuni, care să fie realizateîmpreună cu colaboratorii poliţiei şi membrii Gărzilor Populare;

4. în condiţiile creşterii proporţiilor criminalităţii juvenile ar fibinevenită antrenarea studenţilor şi profesorilor, prin intermediulGărzilor Populare, în munca de profilaxie în locurile de concentrare aminorilor, care consumă băuturi alcoolice, droguri şi au uncomportament agresiv.

284


După cum vedem, implicarea cetăţenilor în munca de prevenireşi combatere a criminalităţii în Republica Moldova se face doar prinintermediul Gărzilor Populare, lipsind cu desăvârşire alte forme, cumar implicarea voluntară, practicată în Marea Britanie, Franţa, SUA etc.De exemplu, cine s-ar fi gândit, că în SUA cu eforturile unui grup micde femei, alarmate de problema violurilor în comunitatea lor, în celedin urmă a crescut o organizaţie obştească, ce urmăreşte scopulprevenirii infracţiunilor?! Dar în anul 2006 aceasta a marcat tocmai30 de ani de la fondare! Probabil, nu în treimea de secol de activitaterezidă succesul formaţiunii “Citizens’ Crime Watch de Miami-Dade”[9], ci rezultatele pe care le-a obţinut pe parcursul acestor ani. Aceastăformă de prevenire a infracţiunilor nu a fost o idee promovată de stat,ci o implicare voluntară a cetăţenilor, bazată pe dorinţa de a asiguraordinea în propria localitate. Localizată într-un teritoriu marcat de omare varietate etnică a cetăţenilor, proveniţi din America de Sud,Caraibe, America Centrală, Cuba, Haiti, “Citizens’ Crime Watch deMiami-Dade” a depăşit toate barierele culturale şi lingvistice, toateconceptele negative legiferate, extinzând conceptul voluntariatului pânăîn ţările natale. Mulţi voluntari provin din ţări, unde legea nu esterespectată, iar faptul că aceşti cetăţeni muncesc acum în colaborarecu forţele de ordine este privit de societate ca un progres enorm.

Fiind un rezultat al colaborării dintre cetăţeni şi reprezentanţiilegii, “Citizens’ Crime Watch de Miami-Dade” numai în anul 2006 aobţinut următoarele rezultate:

— a ţinut peste 430 de şedinţe cu participarea cetăţenilor dinstatul Miami, dar şi lin alte locuri;

— a coordonat 540 şedinţe cu participarea poliţiei şi cetăţenilor;— a distribuit peste 67.000 de exemplare de broşuri şi cărţi, ce

se referă la metodele de prevenire a infracţiunilor în comunitate;— a participat la evenimentul national “Night Out 2006” ( o

acţiune organizată cu forţele poliţiei în colaborare cu guvernul federal),care a cuprins peste 170.000 de locuitori;

— a coordonat 37 programe de prevenire a infracţiunilor grave;— a coordonat mai mult de 20 ateliere de prezentare privind

identitatea hoţilor (Identity Theft);

285


— a organizat şedinţele lunare pentru poliţie şi cetăţeni;— a participat la o serie de alte evenimente, cum ar fi: “Bicycle

Rodeos”, “Siguranţa comunităţii”, precum şi la evenimentele din lunaoctombrie dedicate prevenirii infracţiunilor (“October CrimePrevention Month”).

Referinţe bibliografice:1. Vizdan Ion. Poliţia şi societatea. Probleme de prevenire a

criminalităţii, Materialele conferinţei din 2004, pag.62.2. Vezi: Les relations entre pouvoir civil et l’armée, http://usinfo.state.

gouv/francais/pubs/pricipales/civil.htm3. Duţu Petre, Mureşan Mircea. Societatea civilă – actor non-statal

major. Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2006,pag.138.

4. Vezi: Raportul privind colaborarea ONG ”La Strada” şi poliţie,2005.

5. Vizdan Ion, op.cit., pag. 63.6. Vezi pentru detalii www.mai.md7. Vezi pentru detalii www.mai.md8. Pentru detalii vezi: Legea cu privire la gărzile populare din

06.02.1997.9. Pentru detalii vezi www.ccwmd.org

http://usinfo.state

http://www.mai.md

http://www.mai.md

http://www.ccwmd.org

286


POLIŢIA DE PROXIMITATE: COLABORAREA EFICIENTĂDINTRE POLIŢIE ŞI SOCIETATEA CIVILĂ

ÎN DOMENIUL PREVENIRII ŞI COMBATERIIINFRACŢIUNILOR

Ina VÎRTOSU,lector al catedrei „Drept public”a Academiei „Ştefan cel Mare”

Nowadays the simple citizens have an important role for preventingcrimes in our society. This it is achieved when the police and citizens makean efficient partnership. The police officer must not to be just the personrepresenting the state and the law enforcement, but and the person whohelp citizens, i.e. a real partner in the process of defending crimes.

Înmulţirea şi diversificarea formelor de manifestare acriminalităţii demonstrează necesitatea unei noi abordări a locului şirolului poliţiei în comunitate. Tendinţele actuale ale infracţionalităţii,corupţia şi crima organizată, prezenţa violenţei la nivel individual,intrafamilial şi de grup, amploarea faptelor penale de natură economicăşi a celor, care determină accentuarea sentimentului de insecuritatepersonală – toate acestea impun orientarea flexibilă a strategiilor deacţiune necesare adaptării poliţiei la schimbările din societate, careinfluenţează, la rândul lor, criminalitatea.

Ca una din consecinele acestor fenomene, este mai mult decâtutilă extinderea interesului pentru relaţiile poliţie-comunitate,urmărindu-se scopul elaborării unor metodologii de acţiune, care săaibă la bază principul descentralizării şi cel al strânsei acţiuni dintrecetăţeni şi poliţişti, în calitatea lor de coautori ai siguranţei publice.Această filozofie se întemeiază pe convingerea, că identificarea şidiminuarea factorilor favorizanţi ai criminalităţii depinde de instituirea

287


unor noi forme a relaţiilor între poliţie şi comunitate, care să-i permităacesteia din urmă participarea activă la stabilirea priorităţilor activităţiipoliţiei şi implicarea ei în eforturile de ameliorare a calităţii vieţii.Bunele relaţii comunitare presupun comunicarea în dublu sens, caresă exprime atât punctul de vedere al poliţiei, cât şi al membrilorcomunităţii în soluţionarea problemelor de interes comun [1, pag. 44].

În acest sens în Franţa, Belgia, Elveţia, dar şi în România, s-aprocedat la reorganizarea activităţii poliţiei de ordine publica în mediulurban, cu următoarele obiective:

– profesionalizarea şi modificarea statutului sectoriştilor şiagenţilor de ordine;

– înfiinţarea poliţiei de proximitate;– constituirea zonelor de siguranţă publică;– realizarea unei strânse colaborări cu cetăţenii şi, implicit,

schimbarea imaginii poliţiei;– euroconformizarea şi eurocompatibilizarea structurilor cu cele

ale poliţiilor statelor Uniunii Europene;– adaptarea la cerinţele poliţiei, impuse de situaţia operativă la

nivel naţional.Rolul poliţistului, care activează în domeniul relaţionării cu

comunitatea, diferă de cel al poliţistului tradiţional prin aceea, că acestanu se mai ocupă, în exclusivitate, de combaterea criminalităţii, ci îşiconsacră o mare parte a orelor de serviciu informării cetăţenilor cuprivire la misiunile poliţiei. Astfel, prin activităţi de parteneriat cucomunitatea poliţistul de ordine publică se implică în asigurareaclimatului de siguranţă civică şi de prevenire a criminalităţii, participândla înlăturarea cauzelor şi condiţiilor, care generează sau favorizeazăcomiterea de fapte antisociale, în realizarea educaţiei antiinfracţionalea populaţiei, în consilierea victimelor (sau potenţialelor victime) aleviolenţelor şi acordarea sprijinului pentru reintegrarea socială a unorpersoane.

La noi în ţară această colaborare acum sau lipseşte în totalitate,sau e minimă în comparaţie cu practica altor state. Însă acest parteneriatdepinde nu numai de atitudinea cetăţenilor de rând, ci şi de cea aorganelor poliţiei. De exemplu, în Franţa, Belgia, Elveţia, în alte ţări

288


europene, iar de curând şi în România, a fost implimentat conceptul“poliţiei de proximitate”. Poliţia de proximitate nu este altceva, decâtrealizarea, în formă consolidată, a parteneriatului poliţiei cu societateacivilă, creşterea eficienţei activităţilor de prevenire şi combatere afaptelor antisociale prin atragerea populaţiei la executarea misiunilorşi prezenţa permanentă şi activă a poliţiştilor în mijlocul cetăţenilor învederea soluţionării operative a problemelor, cu care aceştia seconfruntă [2, pag. 32].

Misiunile poliţistului de proximitate sunt definite în funcţie decerinţele legale ale cetăţenilor, care trebuie percepute şi rezolvate,inclusiv prin atragerea reprezentanţilor societăţii civile. Poliţistul deproximitate, aşa cum arătam şi mai sus, îşi consacră activitateaconsilierii şi informării cetăţenilor cu privire la prevederile unor actenormative, la procedeele, pe care aceştia le pot folosi în scopul apărării,pentru a nu deveni infractori sau victime ale infracţiunilor, contribuindastfel la consolidarea climatului de siguranţă civică şi la diminuareafenomenului infracţional [3, pag. 92].

Responsabilităţile în domeniul controlului social trebuie să fieîmpărţite între comunitate şi poliţie, aceasta din urmă reprezentânddoar elementul esenţial al sistemului general, care asigură menţinereaşi respectarea valorilor morale.

Eficientizarea activităţii unităţilor poliţiei necesită împărţirearesponsabilităţilor în domeniul respectării legii cu colectivităţile, încare activează, şi adoptarea unor strategii de acţiune, care să facilitezeparticiparea activă a cetăţenilor la realizarea obiectivelor comune. Opoliţie modernă trebuie să sprijine şi să coordoneze, să pună în valoarecapacitatea de autoapărare a comunităţii.

Studiile de specialitate realizate referitoare la relaţii dintre poliţieşi comunităţi au conturat două laturi principale de definire a conceptuluipoliţiei de proximitate, şi anume:

— prima este latura, care identifică relaţiile poliţie-comunitatecu relaţiile publice;

— cealaltă latură, care susţine, că ansamblul relaţiilor poliţie-comunitate trebuie să ofere acesteia din urmă o metodologie, prin carepoliţia ca instituţie să devină mult mai sensibilă la nevoile comunităţii.

289


Deosebirile dintre cele două opinii sunt determinate de faptul, că în cazul primei laturi este vorba despre o comunicare într-un singursens, prin care se urmăreşte sprijinirea poliţiei pentru aplicarea legii şiinformarea publicului asupra activităţilor desfăşurate de aceasta;cealaltă opinie impune existenţa unui proces de comunicare în dublusens, exprimând, totodată, punctul de vedere al poliţiei, dar şi almembrilor comunităţii în soluţionarea unor probleme de interes comun.

În cadrul relaţiilor poliţie-comunitate activitatea poliţistului se axeazăpe întreţinerea şi consolidarea unor bune raporturi interumane în cadrulcomunităţii şi asigurarea intervenţiei operative şi eficiente împotrivaautorilor unor fapte antisociale. În rezultat se conturează un nou concept,şi anume acela de poliţie de proximitate, care reprezintă, de fapt, unparteneriat între poliţie, ca instituţie care asigură a menţinerea ordinii şiliniştii într-o societate, veghind la respectarea valorilor morale ale acesteia,pe de o parte, şi, pe de alta — comunitatea respectivă în calitate de beneficiaral ordinii, dar şi de contribuabil al apărării ordinii [4, pag. 42].

În cadrul acestui parteneriat poliţia îşi păstrează menirea safundamentală de control strict al criminalităţii, însă la realizarea acestuideziderat este antrenată şi comunitatea în toată diversitatea ei. Este unconcept nou, modern, care impune reevaluarea responsabilităţilorpentru asigurarea climatului de siguranţă civică, şi redefineşte rolurileatât ale poliţiei, cât şi ale comunităţii. Acest lucru se întemeiază pecunoaşterea noii realităţi, în care responsabilitatea pentru înlăturareacauzelor şi condiţiilor, care favorizează sau generează criminalitatea,îi revine şi comunităţii în ansamblu. Aplicarea măsurilor punitive, deoricare natură ar fi ele, înlăturarea criminalitâţii şi dezordinii socialeconduc la necesitatea implicării şi altor factori de răspundere aisocietăţii (şcoala, biserica, autorităţile locale, ONG-urile etc.), care,prin activităţile desfăşurate, pot participa la realizarea celor menţionatefără a diminua responsabilitatea, care le revine poliţiştilor.

Poliţiştii trebuie să înţeleagă, că nu-şi vor putea îndeplini deunii singuri misiunile, şi să conştientizeze existenţa unor resursevaloroase, pe care le pot pune la dispoziţia lor comunităţile. Pe de altăparte, comunităţile trebuie să accepte responsabilitatea de a-şi asiguraşi cu forţe proprii siguranţa, conlucrând cu poliţia în scopul:

290


— identificării şi stabilirii priorităţilor în cadrul problemelor deordin social;

— punerii în aplicare a unor măsuri eficiente de soluţionare aacestor probleme;

— stabilirii volumelor şi alocării raţionale şi eficiente aresurselor sociale;

— evaluării şi adoptării unor măsuri optime pentru atingereaobiectivelor stabilite.

Dar ce înseamnă, totuşi, poliţie de proximitate? Prin poliţie deproximitate vom înţelege poliţia de anturare, de apropiere şi de legăturăcu cetăţenii [5]. Poliţia de proximitate se constituie ca un serviciu publicîn folosul comunităţii, care sprijină, coordonează şi pune în valoarecapacitatea de autoapărare a colectivităţii. Acest lucru se realizeazăprin crearea unui parteneriat între poliţie şi cetăţeni, unităţi şcolare,biserică, medii de afaceri, ONG, autorităţi publice în scopul soluţionăriiproblemelor cu impact asupra vieţii sociale, al creării unui climat desiguranţă civică şi al imbunătăţirii calităţii vieţii.

Pentru a înţelegere mai bine conceptul de poliţie de proximitateşi pentru a asigura buna lui punere în practică este necesar să sestabilească şi să se determine priorităţile şi obiectivele activiţii ei.

Misiunea poliţiei de proximitate trebuie definită în funcţie denevoile cetăţenilor. Poliţia trebuie să cunoască foarte bine aceste nevoipentru a fi capabilă să le soluţioneze. Formele, care pericliteazăsecuritatea publică, cauzele şi condiţiile favorizatoare variază de la uncartier la altul şi evoluează în timp. Prin urmare, la fel trebuie săevolueze şi metodele de combatere a acestor acte. Eficienţa acestoracţiuni este dictată de existenţa obligatorie a două condiţii:

— o poliţie, care să comunice liber şi activ cu populaţia;— o poliţie, care să colaboreze strâns cu toate instituţiile cu

atribuţii pe linia securităţii publice.O poliţie, care să comunice cu cetăţenii.Comunicarea externă a poliţiei de proximitate atât cu instituţiile

parteneriale, cât şi cu comunităţile, trebuie să constituie obiectul uneinoi stimulări. Să ştie, că a comunica bine şi liber este pentru un poliţisto calitate profesională iminentă, fiind, totodată, şi un factor eficient deprevenţie.

291


Este important ca poliţiştii să-şi explice acţiunea şi să sestrăduiască să aibă contacte cât mai strânse cu populaţia. Soluţionareazvonurilor, care adesea sunt surse de destabilizare a ordinii publice,trebuie făcută imediat, sentimentul de insecuritate fiind alimentat dedifuzarea în mod spontan a unor fapte sau acţiuni, care, de cele maimulte ori, nu sunt reale [6, pag. 46].

O poliţie, care lucrează în colaborare cu toate instituţiile cuatribuţii pe linia securităţii publice. Responsabilitatea esenţială a şefuluide poliţie, în calitatea lui de promotor al poliţiei comunitare, constă înstabilirea de relaţii cât mai apropiate între poliţie ca instituţie fundamentalăşi celelalte instituţii cu atribuţii în menţinerea ordinii şi liniştii publice.Aceste principii stau la baza aşa-numitei poliţii de apropiere, în elaborareadiagnosticului local de securitate, cea care pregăteşte şi realizează contractullocal de securitate în ceea ce priveşte delincvenţa, autorii şi obiectivele ei,modul de acţiune şi dispozitivele eficiente de pregătire. Ea trebuie săbeneficieze de ajutorul fiecărui cetăţean, deoarece prin schimbul deinformaţii, prin confruntarea punctelor de vedere şi cunoaşterea aşteptărilorfiecăruia pot fi elaborate priorităţi ale activităţii, care să corespundă întotalitate doleanţelor cetăţenilor.

În cadrul acestei colaborări nu trebuie să existe raporturi desubordonare între cei doi parteneri, ambele părţi fiind egale în drepturişi obligaţiuni la realizarea scopului comun, şi anume — prevenirea şicombaterea criminalităţii şi a dezordinii sociale. Poliţiştii trebuie săînţeleagă, că nu-şi vor putea îndeplini de unii singuri misiunile, şi săconştientizeze existenţa unor resurse valoroase, care le pot fi puse ladispoziţie de comuniţi.

Poliţia de proximitate este o stuctură mare, care ţine, sub aspectorganiziţional, de poliţia de ordine publică, şi contribuie la creareaunui serviciu poliţienec modern conform standardelor europene.

Prin schimbul de informaţii, confruntarea punctelor de vedereşi cunoaşterea aşteptărilor fiecărui dintre cei doi parteneri devineposibilă formarea unei imagini obiective asupra realităţii şi, implicit,a situaţiei operative din sectorul de competenţă. În acest context poliţiade proximitate este cea, care cuprinde în planurile sale de acţivitatepriorităţile obiective determinate de colaborarea cu partenerii.

292


Astfel, poliţiştii de proximitate au posibilitatea să-şi evaluezerezultatele acţiunilor, contribuind, alături de cetăţeni, la formarea uneipolitici bune privind securitatea publică, şi care sunt transpuse înpractică prin executarea atribuţiilor lor de serviciu. Urmărind tocmaitrecerea de la conceptul pur filozofic, teoretic la cel practic, realizabil,poliţia de apropiere îşi propune să realizeze obiective, pe care, la nivelatât conceptual, cât şi practic, le putem clasifica drept obiective deprevenire şi obiective de colaborare.

Acest concept deosebit de ambiţios răspunde dorinţelorcetăţenilor, fixându-şi următoarele obiective de prevenire:

- Diminuarea fricii în rândul populaţiei prin încurajareagândirii şi a acţiunilor preventive.

Cu toţii cunoaştem, că nedorinţa de comunicare şi colaborarecu poliţia se datorează fricii, pe care o simt cetăţenii din cauza acţiunilorunor reprezentanţi “duri” ai organelor de drept. Este foarte greu să tedebarasezi de frică, mai ales să-i faci pe alţii să renunţe la ea. Misiuneapoliţiei de proximitate este anume să stabilească raporturi decolaborare, şi nu “subordonare”.

Relaţiile poliţie-comunitate nu presupun existenţa unor raporturide subordonare între cei doi parteneri, ambele părţi fiind egale îndrepturi şi având aceleaşi obligaţiuni pentru atingerea scopului comun— prevenirea şi combaterea criminalităţii şi dezordinii sociale.

- Anticiparea evenimentelor.Bineînţeles, poliţistul de apropiere nu va aplica mijloace

represive pentru a obţine informaţia necesară şi prognozeazăevenimentele, în care intervine, cu mijloace necoercitive. Evident, nuvor putea fi evitate niciodată toate situaţiile, care impun folosirea forţei,însă, poliţia de proximitate trebuie să urmărească reducerea permanentăa acestui gen de intervenţie, punînd accent pe convingerea individului.Prin buna cunoaştere a situaţiei operative din sectorul de competenţă,prin evaluarea permanentă a riscurilor putem în mare măsură prevenisau, de ce nu — chiar anticipa producerea evenimentului nedorit.Stabilirea obiectivelor de menţinere a ordinii publice nu se va mairealiza pornind doar de la criteriile clasice, care au la baza lor analizasituaţiei operative, ci se va acorda o atenţie deosebită concluziilor,

293


sondajelor de opinie, care reflectă doleanţele populaţiei. Din acest motivstudiul criminologic sau sociologic va constitui principala sursă deidentificare a cauzelor generatoare de criminalitate, modul de acţiunede până acum, care urmărea doar combaterea efectelor, dar nu a cauzelorgeneratoare, fiind o tactică managerială învechită.

- Favorizarea creşterii responsabilităţii cetăţenilor, astfelîncât ei să se simtă stăpâni pe viaţa şi proprietatea lor.

Prin organizarea diferitelor seminare pentru populaţie poliţia poatedezvolta simţul responsabilităţii cetăţenilor. Demonstrând, de exemplu,rezultatele, pe care le obţin cetăţenii din alte state, implicându-se în acţiunilede voluntariat, cetăţenii pot fi influenţaţi să nu tolereze acţiunile ilegaledin societate. Ei nu vor mai trece pe alături atunci, când vor observa, căcineva încearcă să răpească automobilul altui cetăţean nu vor tăcea atunci,când vor observa, cum un hoţ încearcă să sustragă portmoneul unui pasagerîn troleibus. Pentru că e o chestiune de timp – mîine, peste o lună sau pesteun an acesta poate deveni victima unei infracţiuni similare. Este necesarca cetăţenii să conştientizeze, că securitatea proprie înseamnă şi grija faţăde viaţa şi proprietatea aproapelui.

Deci, este una dintre misiunile poliţiei să încurajeze cetăţenii săinformeze organele de drept atunci, când cunosc un delict, iar aceastăsituaţie va fi obţinută doar atunci, când populaţia va fi deprinsă săevalueze corect criminalitatea pentru a reduce rata ei şi frica, pe careaceasta o inspiră.

- Responsabilizarea poliţiştilor pe teritoriul determinat.Rolul central al poliţistului de apropiere, capacitatea lui de

iniţiativă, comunicarea pe care trebuie să o stabilească cu publicul —toate acestea trebuie să conducă la introducerea în cadrul poliţiei aunor noi metode de lucru şi organizare. Poliţistul de apropiere îşiexercită prin natura sa activitatea zilnică şi responsabilitatea pe unteritoriu bine determinat (un cartier, o stradă). În acest sens au fostdesemnaţi din rândul poliţiştilor cu experienţă, care dispun de realecapacităţi de comunicare cu publicul, “agenţi de legătură” cucomunitatea [7].

Acest “poliţist de cartier” trebuie să fie înzestrat cu buneaptitudini profesionale. El trebuie să cunoască foarte bine cartierul, de

294


care este responsabil, şi trebuie să aibă cunoştinţe temeinice despremunca sa, fiind capabil să se intereseze de problemele publice. Estefoarte important să fie motivat de această activitate, unde iniţiativa îirevine, şi să inspire încredere interlocutorilor săi.

Iată de ce reforma managementului resurselor umane va urmăriselectarea riguroasă a lucrătorilor, care vor deveni agenţi de legăturăcu comunitatea, ţinând cont, pe lângă toate celelalte criterii decompetenţă, şi de principiul voluntariatului, întrucât poliţistul deapropiere trebuie să facă acest lucru din convingere, şi nu din obligaţie.

În acest sens este utilă completarea unei fişe a postului pentruagentul de legătură cu comunitatea, precum şi “profilul” acestuia dinpunct de vedere socio-profesional.

Un alt aspect, deloc de neglijat, este pregătirea managerilorpentru înţelegerea rolului şi importanţei activităţii agenţilor de legăturăcu comunitatea, deoarece acest lucru se reflectă în gradul de gătinţă apunerii în practică a conceptului. Mai mult, se impune modificareacriteriilor de evaluare a muncii, constând în aceea, că rezultatele numai trebuie privite doar sub aspectul cantitativ, ci şi sub cel calitativ.Spre deosebire de poliţia tradiţională, poliţia de proximitate situeazăpe primul loc prevenirea şi nu combaterea infracţionalităţii.

De asemenea, este necesar ca ceilalţi poliţişti să conştientizezeutilitatea acestei noi subdiviziuni din structura poliţiei de ordine publică,ţinând cont de faptul, că agentul de legătură cu comunitatea va deveniconsilier al şefului poliţiei.

- Să demonstreze populaţiei, că securitatea contribuie lacreşterea calităţii vieţii.

Stabilirea dialogului între poliţie şi cetăţean este o misiunedificilă atât pentru poliţie, cât şi pentru reprezentanţii societăţii. Esteştiut, că oamenii se implică în relaţii (nu contează ce fel de relaţii – deordin social sau chiar juridic) numai dacă au un scop, deci dacă suntmotivaţi. Bineînţeles, cea mai bună motivaţie de a participa laprevenirea şi combaterea infracţiunilor este bunăstarea oamenilor, iaracest lucru depinde şi de securitatea personală. Misiunea poliţiei, înacest caz, constă în a convinge cetăţenii, că securitatea lor reprezintăun factor important. care contribuie la creşterea calităţii vieţii, şi că

295


protejarea populaţiei numai prin acţiuni poliţieneşti nu este suficientăpentru a reduce criminalitatea, deoarece securitatea populaţiei depindeîn mare măsură şi de comportamentul colectivităţii.

În categoria obiectivelor colaborării putem numi:1. Poliţia prezentă mai mult în mijlocul publicului.Acest obiectiv îndrăzneţ este o dorinţă mai veche, insistentă şi

legitimă, a cetăţenilor, fiind justificată mai ales prin aceea, că existăcartiere sau zone, unde absenţa poliţiştilor sporeşte sentimentul deinsecuritate. Prezenţa poliţiştilor, mai ales în zonele şi la orele, în careriscurile de a fi agresaţi, se manifestă mai evident, este o necesitatestrigentă, determină sporirea încrederii cetăţenilor în poliţie şi permiteacestora din urmă o mai bună cunoaştere a situaţiei operative.

Pentru realizarea acestui scop trebuie delimitate exact sub aspectsectorial posturile din cartier. Scopul urmărit este de a elimina zonelecu dublă competenţă, în special cele situate în apropierea secţiilor depoliţie. Această delimitare va permite crearea unor sectoare tactice,specifice, bazate pe criterii topografice şi socio-profesionale. Fiecarepost de cartier trebuie bine delimitat, să i se atribuie exact zonele tacticeprioritare, urmărindu-se scopul realizării unei adevărate “poliţii decartier”, care să fie reprezentată de una sau două persoane, să fie oprezenţă vizibilă şi permanentă în locurile sensibile.

2. Primirea în audienţă a publicului.Poliţia de proximitate, conştientă de faptul, că succesul activităţii

ei este în raport direct cu calitatea relaţiilor cu populaţia, va lua toatemăsurile necesare pentru ca primirrea publicului în audienţă să sefacă în condiţii cât mai bune, respectându-se intimitatea cererii,asigurându-se operativitatea soluţionării cererilor şi acordându-seatenţia cuvenită persoanelor vulnerabile, care pot deveni mai uşorvictime (copii, victime ale violenţei intrafamiliale, ale agresiunilorsexuale, persoanelor în etate, turiştilor străini etc).

Este ştiut, că atunci când o persoană se adresează unei unităţi depoliţie, primul impact vizual este camera ofiţerului de serviciu. Dinaceastă cauză, pentru a crea o ambianţa binevoitoare, trebuie înlăturategrilajele, uşile metalice, care crează impresia unei puşcării, asigurându-leastfel eventualelor victime-vizitatori confidenţialitatea sesizării şi

296


încrederea, că problemele lor vor fi soluţionate. Atitudinea, pe care adoptăpoliţistul faţă de persoana-vizitator, trebuie să fie una politicoasă şibinevoitoare. Nu contează cine e persoana — victimă, martor, etc.;comportamentul lui trebuie să fie unul adecvat. În activitatea sa de zi cu ziacesta se poate ciocni cu diferite situaţii şi, evident, activitatea lui este unastresantă, însă omul legii este obligat să trateze toţi cetăţenii la fel derespectuos. Numai în acest caz se poate vorbi despre o eventuală colaborare.

3. Cooperarea cu alte instituţii.Plecând de la ideea de parteneriat, toate instituţiile, începând cu

familia, şcoala, serviciile sociale, grupurile comunitare şi terminândcu poliţia, sunt elemente esenţiale ale unui sistem general, care asigurămenţinerea şi respectarea valorilor morale, aceste instituţii trebuind săacţioneze concentrat pentru menţinerea ordinii în statul de drept. Într-osocietate cu adevărat democratică toate instituţiile (atât cele care sunt dinacelaşi domeniu de activitate, cât şi cele din alte domenii, total diferite) îşiîntemeiază activitatea pe colaborare şi coordonare eficientă a relaţiilor.Evident, poliţia nu trebuie să fie o excepţie. Stabilirea unor relaţii „amicale”între poliţie şi societatea civilă ar rezolva multe dintre problemele, care laînceput par a fi dificile. Pentru realizarea unui parteneriat, care să aducăbeneficii ambelor părţi, se vor încheia protocoale de colaborare cu toateinstituţiile cu atribuţii în domeniul menţinerii climatului de siguranţăpublică, respectiv: primării, diferite centre de protecţie a drepturilor omului,de protecţie a consumatorilor, spitale etc.

Este important ca pentru materializarea acestei colaborări să fiestabilite termene şi responsabilităţi concrete pentru fiecare participant, carevor fi făcute publice astfel, încât atunci, când se vor publica rezultatele,cetăţenii să înţeleagă, cine şi-a îndeplinit obligaţiile asumate şi cine — nu.

4. Comunicarea dintre poliţie şi cetăţeni.Comunicarea este, fără îndoială, cel mai important obiectiv,

deoarece numai aşa putem transmite comunităţii intenţiile noastrereferitoare la modul de punere în aplicare a poliţiei de proximitate.Pentru realizarea acestui deziderat trebuie să acordăm suficientă atenţieformării poliţiştilor, care să gestioneze relaţiile cu mass-media şisocietatea civilă.

Un alt aspect foarte important al comunicării îl constituie

297


informarea populaţiei în legătură cu competenţele reale ale poliţiei,deoarece s-a constatat, că imaginea acestei instituţii este puternicafectată de ideea, care persistă în mintea oamenilor, că poliţia poatesoluţiona orice soi de problemă. Este esenţial să se informeze cetăţeniicu privire la competenţele instituţiilor, care pot eradica fenomene, cumsunt evaziunea fiscală, comerţul ilicit din pieţe etc. şi care au un impactputernic asupra credibilităţii poliţiei.

Tocmai în vederea realizării unei apropieri de comunitate esteutilă pregătirea antiinfracţională a populaţiei, urmărind astfel activareacapacităţii de autoprotecţie împotriva delincventei. Acest lucru esterealizabil prin organizarea de întâlniri cu membrii comunităţii în formaunor mese rotunde, dezbateri, concursuri interactive. Ba mai mult,pentru realizarea consilierii permanente a cetăţenilor este bine să avemo linie telefonică directă, care să funcţioneze în regim non-stop în cadrulunui birou special de consiliere.

Comunicarea este vitală în fiecare dintre funcţiile managerialeale poliţiei, dar şi în relaţiile instituţiei cu cetăţenii. Calitateacomunicării influenţează hotărâtor modul, în care este folosită resursaumană în poliţie şi succesul acesteia în plan social general.

5. Schimbarea mentalităţii managerilor şi a poliţiştilor cuprivire la priorităţile activităţii poliţiei. [8].

La etapa schimbărilor organizaţionale de implementare a noilorstrategii obiectivele comunicării manageriale interne trebuie să urmărească:

— cum subordonaţii înţeleg şi sprijină schimbările, car se producîn instituţie;

— formarea şi influenţarea culturii organizaţionale în procesulde adaptare la schimbările, car se produc în mediu;

— influenţarea atitudinii comportamentale atât a managerilor,cât şi a celorlalţi poliţişti privind calitatea activităţilor realizate şibeneficiarul, care este comunitatea;

— îmbunătăţirea securităţii stradale, a climatului de ordine şisiguranţă civică;

— eliminarea de pe străzi a persoanelor, care creează disconfortcomunităţii (cerşetori, copii ai străzii, persoane care practică “alba-neagra”, ghicitul, prostituţia, comerţul ambulant neautorizat etc);

298


— disciplinarea conducătorilor mijloacelor de transport persoane;— asigurarea liniştii publice (prin respectarea orarului de funcţionare

de către unităţile de alimentaţie publică); respectarea normelor de folosirea semnalelor acustice de către instituţiile abilitate să le utilizeze);

— îmbunătăţirea climatului de legalitate în pieţe şi în zonelecentrelor de comerţ en-gross;

— fluidizarea traficului rutier prin propuneri de sistematizare azonelor aglomerate şi de creare a unor spaţii suplimentare pentruparcarea autovehiculelor;

— operativitatea deplasărilor la locul de producere aevenimentelor şi în soluţionarea solicitărilor cetăţenilor.

Un pas esenţial în direcţia aplicării conceptului de poliţie deproximitate este să se ceară tuturor nivelurilor ierarhice — autorităţilor,poliţiei, partenerilor, presei sensibilizare totală, conştientizarea angajăriiîn aceste acţiuni, schimbarea deprinderilor şi a metodelor de lucru,deoarece succesul se obţine numai cu acest preţ. Aşa se poate realizatrecerea de la poliţia tradiţională, unde accentul mai cade încă peaspectele cantitative şi calitative ale reprimării, unde psihoza statisticiicriminale este omniprezentă, unde bazele fundamentale sunt fixe,rigide, spre o poliţie de apropiere de populaţie, de comunitate, carecombină prevenirea, comunicarea, parteneriatul, deschiderea şipreviziunea. Această schimbare impune la toate treptele, pentrusuccesul operaţiunii dificile de aplicare, o abordare inteligentă a întregiidiversităţi a acţiunilor.

Tocmai în scopul realizării acestor obiective îndrăzneţe agentulde legătură cu comunitatea trebuie să dispună de autonomie sporită îngestionarea propriilor activităţi şi de încrederea deplină a superiorilorierarhici. Aceştia din urmă trebuie să-i asigure condiţii bune dedesfăşurare a activităţilor şi resursele materiale necesare unităţii, undeîşi desfăşoară munca.

Asfel, analizând aceste obiective, putem spune că poliţistul deproximitate are, în principal, următoarele atribuţii:

— stabileşte şi menţine legătura dintre poliţie şi populaţia dinzona sa de responsabilitate;

— cooperează cu factorii responsabili din cadrul unităţilor de

299


învăţământ, cu reprezentanţii mass-media, cu conducerile societăţilorcomerciale, reprezentanţii asociaţiilor neguvernamentale, cu primăriile etc.;

— participă la punerea în aplicare a programelor de prevenire acriminalităţii în cartiere prin atragerea cetăţenilor la derularea acestora;

— stabileşte contacte cu administratorii asociaţiilor deproprietari, participând la şedinţele organizate de aceştia;

— ajută cetăţenii aflaţi în pericol, care pot deveni potenţialevictime ale unor infracţiuni;

-- mediatizează şi soluţionează conflictele, încurajează cetăţeniisă-şi soluţioneze în mod paşnic problemele dintre ei;

— completează acte de constatare numai în cazul infracţiunilorşi contravenţiilor flagrante;

— cunoaşte starea de spirit a populaţiei.

Referinţe bibliografice:1. Manualul Poliţiei de Proximitate. Colectiv de autori. Bucureşti,

2003, pag. 32.2. Popa C. Priorităţi ale poliţiei de proximitate. Legea şi Viaţa, 2005,

N 5, pag.44.3. Ion Stoica. Conceptul de securitate socială în domeniul politiei de

proximitate. Bucureşti, Editura Ministerului Administraţiei şiInternelor, 2004.

4. C. Popa. Definiţia conceptului de poliţie de proximitate. Necesitateaimplementării acestuia. Legea şi viaţa 2/44, 2005.

5. Vezi www.mai.ro6. Popa C., op.cit., pag. 46.7. Vezi: Programul de cooperare româno-elveţ ian privind

implementarea conceptului Poliţiie de Proximitate.8. Vezi: Metodologia de aplicare a Dispoziţiei Inspectorului General

al Poliţiei Române nr.S/124 din 14 aprilie 2003 privind organizareaşi funcţionarea sistemului de ordine publică în mediul urban. Nr. S/194168 din 28 mai 2003.

http://www.mai.ro

300


PROBLEME ACTUALE ALE PREVENIRIIŞI COMBATERII CRIMINALITĂŢII


Bun de tipar 17.06.2008Coli de autor 16,57

Tirajul 100Tirajul executat sub comanda _____

Tipografia Academiei “ Ştefan cel Mare” a MAI al R.MoldovaMD-2009, Chişinău, str.Gh.Asachi 21; telefon: (+3732)2 723959,

fax: (+3732)2 738994web: www.academy.police.md; e-mail: [email protected]

http://www.academy.police.md;

mailto:[email protected]

Date post:	14-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	19 times
Download:	0 times

· 2 ANUAR ŞTIINŢIFIC, ediţia a VIII-a CZU 343.9:378.635.5(478)(082) P93 Aprobate şi...

Documents