111667072-Curs-Atletism.pdf

Bazele generale ale atletismului

CURS STUDII DE LICENŢĂ

Autor

Prof.univ.dr. Cătălina Ababei

Editura Alma Mater

Bacău – anul 2010

Referenţi ştiinţifici

Prof.univ.dr. Gloria Raţă

Prof.univ.dr. Liliana Mihăilescu

Caseta CIP

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiABABEI, CĂTĂLINA Bazele generale ale atletismului : curs studii de licenţă / Cătălina Ababei. - Bacău : Alma Mater, 2010 Bibliogr. ISBN 978-606-527-102-9

796.42

ISBN 978-606-527-102-9

2

Cuprins

Argument/Cuvânt înainte ........................................................................................................................ 4 Capitolul I. Introducere în problematica atletismului .............................................................................. 5 I.1. Evoluţia atletismului pe plan mondial ............................................................................................... 6 Capitolul II. Aspecte din evoluţia aparatelor şi materialelor de concurs ............................................. 10 Capitolul III. Evoluţia atletismului în ţara noastră ............................................................................... 16 Capitolul IV. Atletismul Handisport ..................................................................................................... 19 Gârleanu, D., Monografia probelor atletice , Ed. Sport-Turism Bucureşti, 1977 ............................ 25 Capitolul II. Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii la studiul tehnicii probelor de atletism ................... 26 2.1 Convenţii şi repere ........................................................................................................................... 26 Capitolul V. Noţiuni şi legi ale mecanicii cu aplicativitate la tehnica probelor de atletism ................ 28 Capitolul VI. Componentele mişcării unui corp ................................................................................... 30 Capitolul VII. Acţiunea muşchilor asupra oaselor ............................................................................... 32 Capitolul VIII. Traiectoria C.G.C. în timpul fazelor de zbor ................................................................ 33 Capitolul III. Şcoala alergării ................................................................................................................ 34 III.1. Exerciţiile din şcoala alergării ...................................................................................................... 35 Capitolul IV. Şcoala săriturii .............................................................................................................. 46 Capitolul IX. Exerciţiile din şcoala săriturii ......................................................................................... 46 Capitolul V. Şcoala aruncării ................................................................................................................. 58 Capitolul X. Exerciţiile din şcoala aruncării ........................................................................................ 59

5.2.1 Aruncarea tip azvârlire ..............................................................................................................59

3

Cătălina Ababei

Argument/Cuvânt înainte

Atletismul înmănunchează deprinderi motrice de largă utilitate practică din viaţa cotidiană a

omului, ce izvorăsc din formele sale fundamentale de mişcare, exprimate prin: mers, alergări, sărituri

şi aruncări.

Atletismul este definit în dicţionarul de Terminologia Educaţiei Fizice şi Sportului (lucrare

elaborată de Comisia română de terminologie, 1973) ca fiind un sistem de exerciţii naturale şi

stilizate, practicat sub forma marşului, alergărilor, săriturilor şi aruncărilor, în scopul dezvoltării

calităţilor motrice şi obţinerii unor performanţe în competiţiile sportive.

Aşa cum reiese din această definiţie, acceptată de majoritatea specialiştilor, în funcţie de scopul

urmărit, atletismul se poate constitui ca mijloc al educaţiei fizice, prin exerciţiile sale de mers,

alergări, sărituri şi aruncări sau ca o ramură sportivă, prin sistemul probelor atletice.

De asemenea, nu se poate concepe şi realiza creşterea pregătirii fizice a unui sportiv de

performanţă, fără aportul mijloacelor din atletism.

Dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice de viteză, forţă dinamică şi rezistenţă, în scopul

îmbunătăţirii pregătirii fizice, se poate realiza, în modul cel mai eficient, prin mijloacele specifice

atletismului. Din aceste motive, noţiunea de pregătire atletică tinde să înlocuiască, în multe ţări, pe

cea de pregătire fizică, simbolizând tocmai perfecţiunea şi armonia atletului. Ca ramură sportivă ce

urmăreşte obţinerea marilor performanţe în întreceri individuale, atletismul a cucerit de mult toate

meridianele globului, impunându-se autoritar în ierarhia sporturilor prin incredibilele lui recorduri,

înzestrate cu o valoare simbolică imensă, aceea a căutării limitelor umane.

4


Capitolul I. Introducere în problematica atletismului

Scop

Familiarizarea studenţilor cu principalele aspecte privind evoluţia probelor atletice, a competiţiilor, a materialelor de concurs, precum şi a organizării atletismului pe plan internaţional

Obiective operaţionale

După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să: Identifice evenimentele care au contribuit la evoluţia atletismului pe plan internaţional Înţeleagă importanţa atletismului ca disciplină sportivă

5

Cătălina Ababei

Ι .1 .Evoluţia atletismului pe plan mondial

Atletismul poate fi considerat sportul de cea mai autentică provenienţă olimpică, deoarece

începuturile sale se confundă cu istoria Jocurilor Olimpice, a căror parte integrantă o constituia. Toate

serbările sau competiţiile din Grecia antică cuprindeau întreceri de atletism sub forma alergărilor,

săriturilor şi aruncărilor.

Alergările erau probele cele mai populare şi se desfăşurau pe o pistă cu nisip lungă de o stadie, ce

măsura aproximativ 192 m sau 600 de tălpi ale lui Hercule, puse cap la cap, după cum relatează una

din legendele născute din fantezia prodigioasă a poporului elen. Lăţimea pistei era de aproximativ 30

m, întoarcerea concurenţilor făcându-se prin ocolirea unui stâlp. Alergările de viteză se numeau

dromos, când se desfăşurau pe lungimea unei stadie şi diaulos, când se desfăşurau pe lungimea a două

stadii. Alergările de rezistenţă se numeau hippicos, când se desfăşurau pe lungimea a patru stadii şi

dolichos, când se alerga între 8 şi 24 de stadii. Probabil că denumirea modernă de stadion provine de

la aceste stadii.

Săriturile se practicau sub forma săriturii în lungime fără elan şi cu elan.

Săritura în lungime cu elan făcea parte din cadrul pentatlonului antic. Aruncările erau practicate

prin două probe: aruncarea suliţei şi aruncarea discului. Celebra statuie a discobolului realizată de

sculptorul Miron, atunci când Jocurile Olimpice se desfăşurau în toată splendoarea lor sub cerul

Eladei, imortalizează mişcarea superbă a aruncătorului, transmiţând-o peste veacuri ca un simbol al

atletismului. Punctul de mare atracţie al Jocurilor Olimpice antice l-a constituit pentatlonul.

Învingătorii pentatlonului, scria Aristotel în Retorica, sunt atleţi perfecţi, fiindcă au fost dăruiţi de

natură deopotrivă cu forţă, viteză, îndemânare şi curaj. Pentatlonul, proba atletului complet, cuprindea

săritura în lungime cu elan, alergarea de viteză (pe o stadie), aruncarea discului, aruncarea suliţei şi

lupta. Pentatlonul se disputa într-o singură zi, într-o îmbinare armonioasă a probelor sale şi fixa

ierarhia valorilor atletice, dând strălucire întrecerilor sportive din Grecia antică. Începând cu anul 776

î.e.n. şi până în anul 392 e.n., Jocurile Olimpice antice s-au desfăşurat aproape fără întrerupere, fiind

întreţinută vie, timp de 12 secole, flacăra întrecerilor atletice. Împăratul Teodosiu I, sub influenţa

ideologiei creştine timpurii, interzice, în anul 394 e.n., printr-un edict, desfăşurarea Jocurilor

Olimpice, iar în anul 426 e.n. împăratul Teodosiu al II-lea ordona distrugerea templelor şi clădirilor

din Olimpia.

Jocurile din Olimpia au fost pentru greci, care aveau, fără îndoială, o vocaţie deosebită pentru

cultivarea armoniei dintre corp şi spirit, un simbol al perfecţiunii fără echivalent, contribuind la

6


realizarea unei faţete sclipitoare a ceea ce s-a numit "miracolul grec". În Evul Mediu, exerciţiile de

atletism îşi pierd strălucirea şi caracterul prosper, oferit cu atâta generozitate de Grecia antică.

Patria atletismului modern se consideră a fi Anglia de la mijlocul secolului al XIX-lea. Ca urmare a

dezvoltării atletismului în această ţară, ia fiinţă în anul 1850 primul Club atletic pe lângă colegiile şi

Universitatea din Oxford.

Paternitatea atletismului modern, pe care şi-o arogă englezii, este susţinută şi prin standardizarea de

către ei a unor terenuri şi materiale atletice, rămase neschimbate până în zilele noastre, ca de exemplu:

la alergări: lăţimea culoarului de alergare (1,22 m = 4 picioare), distanţa dintre garduri (9,14 m

echivalentă cu 10 yarzi), distanţele de alergări în yarzi etc;

la sărituri: lărgimea pragului la săritura în lungime (1,22 m = 4 picioare);

la aruncări: greutatea ciocanului şi a greutăţii (7,257 kg = 16 livre), diametrul cercului de

aruncare a greutătii şi ciocanului (2,135 m = 7 picioare).

Evenimentul de referinţă de la sfârşitul secolului al XlX-lea l-a constituit lansarea, la data de 25

noiembrie 1892, în amfiteatrul Universităţii Sorbona, a ideii de renaştere a Jocurilor Olimpice antice

într-o viziune şi organizare modernă. Autorul acestui demers răsunător a fost ilustrul om de cultură,

francezul Pierre de Coubertain. Acesta a văzut în Jocurile Olimpice moderne o sărbătoare sportivă de

mare anvergură, ce urma să adune la startul întrecerilor tineri şi tinere de pe toate continentele

globului, fără deosebire de rasă, religie şi ideologie, reprezentând un instrument de concordie,

solidaritate şi pace.

La data de 23 iunie 1894, la Paris, reprezentanţi ai 49 de asociaţii din 12 ţări au hotărât reînfiinţarea

Jocurilor Olimpice moderne.

Prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne, în semn de recunoştinţă faţă de cele antice şi de patria lor,

s-a desfăşurat la Atena în anul 1896, cu participarea a 12 ţări.

Atletismul este prezent la această primă ediţie inaugurală cu 12 probe, rezervate exclusiv bărbaţilor,

înregistrându-se şi primele recorduri olimpice: 100 m în 12.0, 400 m în 54.2, 800 m în 2:11.0, 1500 m

în 4:33.2, maraton în 2h 58:50.0, 110 mg în 17.6, înălţime cu 1,81 m, lungime cu 6,35 m, prăjină cu

3,30 m, triplusalt cu 13,71 m, greutate cu 11,22 m şi disc cu 29,15 m.

La începutul veacului trecut, atletismul este preluat şi dezvoltat în foarte multe ţări din Europa şi

din alte continente, fapt ce a determinat înfiinţarea, la data de 17 iulie 1912, la Stockholm, a

Federaţiei Internaţionale de Atletism Amator (I.A.A.F.). La primul Congres de constituire a acesteia

au participat delegaţi din 17 ţări: 13 europene, 3 americane şi una africană.

Acest eveniment de seamă din istoria atletismului modern, vine să legitimeze şi să organizeze

întreaga activitate atletică naţională şi internaţională pe baze unitare, închegând o colaborare

fructuoasă între naţiuni, spre un ţel final comun, dezvoltarea atletismului.

7

Cătălina Ababei

Ca urmare a activităţii I.A.A.F., în anul 1913 se decide, la al doilea Congres al acesteia, ca

atletismul să cuprindă 30 de probe, iar Jocurile Olimpice să reprezinte singurele Campionate

Mondiale de atletism. Tot la acest Congres se elaborează, pentru prima dată, un regulament tehnic

pentru toate concursurile de atletism şi se hotărăşte omologarea recordurilor mondiale.

În anul 1921 este fondată Federaţia Sportivă Internaţională a Femeilor (F.S.I.F.), iar în anul 1923 se

decide aderarea atletismului feminin la I.A.A.F. În urma acestei hotărâri, se va înregistra prima

participare a femeilor la Jocurile Olimpice de la Amsterdam din anul 1928, la patru probe atletice,

câştigătoarele realizând şi primele recorduri olimpice la: 100 m (12.2 s), 4 x 100 m (48.3 s), înălţime

(1,59 m) şi disc (39,62 m).

Dezvoltarea accentuată a atletismului pe bătrânul nostru continent va duce la organizarea, în anul

1934, la Torino, a primei ediţii a Campionatelor Europene de Atletism, numai pentru bărbaţi. C.E. se

desfăşoară din patru în patru ani, la mijlocul intervalului olimpic (în anii pari). Începând cu anul 1966,

se organizează C.E. de sală (în primii patru ani sub denumirea de Jocuri Europene de Atletism) în

fiecare an, iar din anul 1990, la doi ani o dată, în anii pari.

Începând cu anul 1938, participă la C.E. şi femeile, la 9 probe.

După o perioadă de stagnare, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial şi câţiva ani după acesta,

atletismul contemporan cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă, determinată în special de fundamentarea

ştiinţifică a teoriei şi metodicii antrenamentului sportiv şi a modernizării bazei materiale.

Creşterea continuă a performanţelor atletice este determinată, în foarte mare măsură, de progresul

convergent şi acţiunile interdisciplinare ale teoriei şi metodicii antrenamentului sportiv din atletism

cu: ştiinţa sportului, biomecanica, fiziologia efortului fizic, biochimia, medicina sportivă,

farmacologia, psihologia sportivă, tehnologia informatică, managementul în sport etc. Toate aceste

eforturi, conjugate interdisciplinar, au dus în final la creşterea capacităţii de efort şi de performanţă a

atleţilor, ce se manifestă în fiecare an prin rezultate competiţionale spectaculoase, atestând faptul că

bătălia pentru noi recorduri este departe de a fi încheiată. Ea este susţinută de redutabile şcoli

naţionale de atletism, pe probe sau grupe de probe, ce îşi dispută întâietatea pe drumul, din ce în ce

mai abrupt, care duce spre medalii sau recorduri.

Datorită valenţelor sale formative şi competitive deosebite, atletismul face parte din toate sistemele

moderne de educaţie fizică şi sport, mapamondul atletic necunoscând azi pete albe.

Ca urmare a dezvoltării impetuoase a atletismului la scară mondială, s-a simţit nevoia lărgirii

sistemului său competiţional, cu un campionat deschis spre atleţi din toată lumea. Se înfiinţează

astfel, începând cu anul 1983, Campionatele Mondiale de Atletism (C.M.) în aer liber. Prima ediţie s-

a desfăşurat în acelaşi an la Helsinki, ele fiind organizate în anul premergător J.O. Până în 1993, C.M.

se desfăşurau o dată la patru ani, din 1993 acestea au loc o dată la doi ani, în anii impari. În anul 1985

iau fiinţă C.M. de sală, care se desfăşoară din doi în doi ani, în anii impari.

8


Ca urmare a adaptării atletismului mondial la cerinţele sportului profesionist, la Congresul I.A.A.F.

din anul 2001, aceasta îşi schimbă denumirea în Asociaţia Internaţională a Federaţiilor de Atletism

(iniţialele rămânând aceleaşi).

Într-o lume modernă, dominată din ce în ce mai mult de sedentarism şi stres, mijloacele

atletismului, în special alergările sub forma joggingului, sunt preluate de milioane de oameni de toate

vârstele, ca un principal mijloc de întreţinere a sănătăţii, creşterii condiţiei fizice şi relaxării psihice.

Atletismul beneficiază, în zilele noastre, de stadioane minunate, concepute într-o arhitectură de

avangardă, din coloşi de beton, metal şi sticlă, cu piste sintetice armonios colorate, care le conferă

strălucirea unor temple, străjuite de camere de luat vederi şi calculatoare.

Punctul de referinţă pentru dezvoltarea bazei materiale a atletismului l-a constituit introducerea

materialului sintetic pe pistele atletice, începînd cu Jocurile Olimpice din anul 1968 de la Ciudad de

Mexico.

Alte repere importante de progres în acest domeniu sunt constituite de următoarele realizări:

- piste circulare cu 8 culoare (şi chiar cu 10 în linie dreaptă) şi sectoare acoperite sintetic;

- apariţia prăjinilor din fibre de sticlă, la începutul deceniului al 7-lea, care au ridicat vertiginos

valoarea performanţelor la această probă;

- introducerea saltelelor moi de burete la săritura cu prăjina şi la săritura în înălţime, fapt ce a facilitat

apariţia tehnicii cu răsturnare dorsală;

- echipament de concurs şi, mai ales, pantofii cu cuie, de o calitate excepţională, ce îmbină

comoditatea cu eficienţa;

- cronometrajul electronic şi competiţii în întregime asistate de reţele de calculatoare şi camere de luat

vederi.

Atletismul modern are o existenţă organizată de peste 100 de ani şi nu pare deloc o disciplină

plafonată. Drumul său este în continuare ascendent, alimentat de aspiraţia perpetuă a fiinţei umane

spre perfecţiune şi autodepăşire.

TEMĂ DE LUCRU sau APLICAŢII Identificaţi momentele de cotitură în evoluţia atletismului pe plan

internaţionalMenţionaţi cel puţin cinci argumente prin care să justificaţi importanţa

atletismului ca disciplină sportivă

9

Cătălina Ababei

Capitolul II. Aspecte din evoluţia aparatelor şi materialelor de concurs

Anul 1844 este anul de naştere al sprintului modern, dacă-l putem considera astfel. În acest an

alergătorul profesionist englez John Seward reuşeşte să fie cronometrat pe distanţa de 100 iarzi lansat

în 9, ¼. Trebuie să păstrăm rezerve privind exactitatea timpurilor din acele vremuri, deoarece este

cunoscut că primul cronometru a fost construit în 1862 de către elveţianul Adolphe Nicole, ceea ce

lasă o umbră de îndoială asupra exactităţii performanţelor respective.

Cronometrajul

1731 : Folosirea pentru prima dată a cronografului, la o cursă de cai din Anglia.

1798 : Cu ocazia sărbătoririi Întemeierii Republicii de la 1 vendémiaire (22 septembrie), pe câmpul

lui Marte din Paris, astronomul Franţaz Bouvard foloseşte două „excelente ceasuri marine, construite

de doi artişti celebri”, cu care obţine timpi de 1/50 de secundă.

1800 : Cronometrajul lui Bouvard.

1885 : Cronofotografia lui Marey.( Foto nr. 1-3)

foto.nr 1 foto nr. 2 foto nr. 3

1895 : Cronometrajul de mână la 1/5 este adoptat ca singurul legal.

1902 : Prima înregistrare electrică la 1/100.

1912 : Este folosit cronometrajul manual la 1/10.

1921 : La cel de-al V-lea congres al IAAF (Federaţia Internaţională de Atletism Amator), pe 27 mai

1921, la Geneva (Elveţia), la care au participat 30 de delegaţi din 15 ţări – 1/10 de secundă devine

singura fracţiune de secundă acceptată pentru recordurile mondiale.

1922 : Cronometrajul de mână la 1/10 înlocuieşte cronometrajul la 1/5 sec. pentru cursele pe distanţa

de până la o milă.

1924 : Cronometrajul electric la 1/100 funcţionează, dar timpii sunt daţi la 1/5.

1930 : La cel de-al X-lea congres al IAAF, de pe 20 şi 21 mai 1930, de la Berlin (47 delegaţi din 28

de ţări) este oficializat cronometrajul electric, iar IAAF recunoaşte recordurile la 1/10. O cameră

filmează sosirile şi înregistrează la 1/100 (Kirby).

1932 : La Jocurile de la Los Angeles toţi timpii au fost înregistraţi la sutime de secundă datorită unui

aparat scump şi incomod. (Tolan, învingătorul de la 100 m, a fost înregistrat cu 10”29, iar cel de-al

10


doilea, Metcalfe, cu 10”32. Dar Tolan a fost declarat câştigător cu 10”3, iar Metcalfe, pe locul doi, cu

acelaşi timp, deşi se afla la o distanţă de 50 cm de învingător.)

Al XI-lea congres al IAAF, pe 8 şi 9 august 1932, la Los Angeles (68 de delegaţi din 28 de ţări):

- cronometrajul la 1/10 de secundă s-a extins la toate cursele până la 1000 m.

- Gustavus T. Kirby (SUA), pionier al aparatului de cronometraj electric folosit la Jocurile

Olimpice din 1932 este felicitat în mod oficial.

Diverse sisteme electronice au fost experimentate la Jocurile de la Berlin (1936), Londra (1948) şi

Helsinki (1952).

1952 : Până în 1952, era nevoie de 3 cronometre pentru a se omologa oficial o performanţă.La

Jocurile Olimpice de la Melbourne, cronometrajul probelor de atletism se face aproape la miime.

1960 : Federaţia Internaţională adoptă principiul cronometrajului electronic care înlocuieşte

cronometrajul manual.

1964 : Cronometrajul electronic devine oficial la Jocurile de la Tokio.

1972 : Este folosit oficial cronometrajul electric la 1/100.

1976 : Sunt omologate doar recordurile la 1/100.

1980 : La cel de-al XXXII-lea congres al IAAF, din 21 – 23 iulie 1980, de la Moscova (170 delegaţi

din 82 de ţări) s-a decis ca toate cursele până la 10 000 m să fie cronometrate electronic şi înregistrate

la 1/100 de secundă.

1.2.1 Prima pistă, primele materiale şi primele probe „noi”de atletism

1798 : Cu ocazia sărbătoririi Întemeierii Republicii de la 1 vendémiaire (22 septembrie), pe câmpul

lui Marte din Paris, se foloseşte o nouă unitate de măsură, metrul, pentru a stabili distanţa de parcurs

pentru concurenţii din cursele după-amiezii.

În jurul anului 1850, primii sportivi englezi se confruntau, în competiţiile universitare, într-o

disciplină confuză, „săritura în lărgime”. Dar pentru a sări până la 9 metri depărtare trebuie să te

înalţi. Acesti sportivi îşi luau elan cu ajutorul unor beţe groase de lemn. Aşa a luat naştere săritura cu

prajina: beţe grele din stejar, brad sau frasin, de 10 kg, ale căror capete erau prevăzute cu cuie lungi.

(Cu acest gen de prajină, americanul William Hoyt va deveni în 1896 primul campion olimpic cu o

săritură de 3 m 30).

1868 : Startul era dat cu cimbalul (instrument de percuţie). Prima folosire a pantofilor prevăzuţi cu

crampoane, de către W. B. Curtis (SUA), zis şi "Father Bill", pe 11 noiembrie, la New York. El a fost

cronometrat cu 9 secunde pe o distanţă de 100 de yarzi (1 yard = 0,9144 metri).

În anul 1850 se construieşte prima pistă de atletism tot în Anglia. Poate părea curios că

majoritatea îmbunătăţirilor din atletismul de început aparţine englezilor. Nu este întâmplător. Şi

11

Cătălina Ababei

aceasta deoarece curentele favorabile educaţiei fizice, numărul mare de colegii, universităţi şi în

general mişcarea sportivă cunosc un avânt timpuriu, Anglia fiind leagănul atletismului modern.

Competiţiile sportive continuă să crească în amploare şi astfel putem consemna prima întrecere

între studenţi, la Cambrige, în anul 1857, iar la Oxfod , în anul 1860. Cele două universităţi

desfăşoară o activitate din ce în ce mai susţinută, rivalitatea sportivă creşte în intensitate şi în urma

unei propuneri, la 5 martie 1864, se întâlnesc în cadrul primului meci echipele universităţilor Oxford

şi Cambrige, meci organizat de Oxford.

Cea mai proeminentă figură în sportul dinainte de 1900 a fost fără îndoială Lon E. Myers (SUA).

Acesta a fost primul mare campion de sprint pe care l-a cunoscut epoca modernă a sportului. Născut

la 16.02.1858, în Virginia, la Richmond, Myers 81,73 m, şi 51 Kg) a avut rezultate care i-au permis să

fie cel mai bun alergător american pe distanţe de 50 iarzi- 5,5, 100 iarzi – 10,0, 220 iarzi- 22,5, 440

iarzi – 48,8, 880 iarzi – 55,5 şi 4:27,6 la 1 milă., ceea ce denotă calităţi cu totul extraordinare în ciuda

aspectului fizic (firav).

1.2.2 Startul de jos, cine este totuşi inventatorul?

Problema descoperirii startului de jos este încă controversată de mai mulţi autori şi

inventatori, astfel că nu se poate spune cu toată certitudinea care este descoperitorul startului de jos

care a revoluţionat în cel mai înalt grad evoluţia ulterioară a performanţelor în probele de sprint.

Primul despre care se spune că ar fi utiliza startul de jos este William B. Curtis, la data de 11.11.1868,

la New York.

12


După o serie de cercetări efectuate de către RL Quercetany, rezultă că primul care ar fi utilizat

startul de jos în forma actuală a fost scoţianul Bobby Mc. Donald. Aceasta se întâmpla în 1884.

Pe de altă parte, antrenorul Universităţii Yale, Mike Murphy, scrie în cartea sa de atletism că el ar fi

inventat startul de jos. Murphy a fost antrenorul lui Charles Sherill, primul atlet care a fost văzut

luând startul de jos la mai multe concursuri, demonstrând prin victoriile obţinute avantajele categorice

ale noului procedeu.

Începutul secolului al XX-lea: Walter Christie a pus la punct startul modern cu atletul său,

Forest Smilthson (cel mai rapid din SUA, în 1908, la cursa de 60 de metri).

Alte reglementări importante:

1900 : Sosirea este marcată cu un fir care este rupt de primul sosit. La săritura cu prăjina este inventat

principiul tamponului, prin săparea unei găuri în sol, care să asigure stabilitatea prijinii.

1904 : Jocurile Olimpice de la Saint Louis : prima evoluţie a unui atlet de culoare (George Poage,

SUA – clasat al 3-lea la 200 m garduri şi la 400 m garduri)

23 aprilie 1904, Oakland (California) : Apariţia prajinii din bambus. Mai supla şi mai uşoară, ea a

contribuit la stabilirea unui nou record mondial, de 3 m 69, de către Norman Dole.

1912 : - Este luată în considerare viteza vântului (maxim 2m/s pentru omologarea unui record)

- La Jocurile Olimpice de la Stockholm : apariţia fotografiei de finiş pentru departajarea

concurenţilor sosiţi aproape simultan

- Prima folosire a pistolului electric

- Introducerea controlului medical: din 1912, pentru a lua startul la maraton este cerut un

certificat medical (aceasta n-a prevenit însă moartea prin epuizare şi deshidratare a

portughezului Fernando Lazaro).

1913 : În august, înfiinţarea Federaţiei Internaţionale de Atletism.

1922 : Utilizarea pantofilor cu cuie, special pentru probele de garduri şi sărituri, cros şi sprint

1924 : La Jocurile Olimpice de la Paris, iubitorii sportului pot urmări probele în direct, la radio.

Comentatorul se afla în nacela unui balon, deasupra stadionului. Pentru prima dată la Jocurile

Olimpice pe un stadion răsună difuzoare.

Fotografia de finiş, încă neclară, a fost prezentă şi la Jocurile Olimpice de la Paris .Este pentru prima

dată când s-a hotărât şi s-a aplicat limitarea starturilor greşite: orice altlet care provoca două starturi

greşite era penalizat cu a suta parte din distanţa cursei (1 metru pentru cursa de 100 m, 2 pentru cea de

200 m, 4 m pentru cea de 400 m etc.).

Al VII-lea congres al IAAF, desfăşurat pe 14, 15 şi 16 iulie 1924, la Paris (67 delegaţi din 28 de

ţări) :

- Pentru a se reduce cheltuielile de organizare a Jocurilor Olimpice, IAAF accepta suprimarea

din program a următoarelor patru probe : 10 km marş, cross, 3000 m pe echipe şi pentatlon.

13

Cătălina Ababei

- Pentru cursele de viteză, mai este folosită marcarea culoarelor cu tăruşi de 15 cm, dar

utilizarea corzilor între ţăruşi este considerată periculoasă şi corzile sunt înlocuite cu panglici.

1926: Al VIII congres al IAAF, de pe 5-8 august 1926, de la Haga (Olanda) - 36 de delegaţi din 19

ţări:

- Federaţia de Atletism a Olandei prezintă primul aparat de proiecţie cu încetinitorul, aparat

care va fi folosit în 1926, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam.

- O linie trasată cu creta va înlocui panglicile şi ţăruşii care delimitau culoarele la cursele de

viteză.

- Pentru Jocurile Olimpice se prevede introducerea primelor probe feminine de atletism.

1928 : Al IX-lea congres al IAAF, desfăşurat pe 27 iulie, 6 şi 7 august la Amsterdam ( 95 de delegaţi

din 31 de ţări):

- Se adoptă prima regulă anti-dopaj.

- Se cade de acord asupra definiţiei marşului: „Marşul este înaintarea pas cu pas, astfel încât să

se menţină un contact neîntrerupt cu solul”.

- 1930 : Apariţia blocurilor de start - "starting blocks" – care înlocuiesc găurile săpate în pistă.

Americanul Lorenzo del Riccio inventează principiul fotografiei de sosire.

Al X-lea congres al IAAF, desfăşurat pe 20 şi 21 mai 1930, la Berlin (47 de delegaţi din 28 de ţări):

- Este oficializat cronometrajul electric.

- Folosirea recent apărutelor blocurilor de start rămâne interzisă.

1932 : Jocurile Olimpice de la Los Angeles

- Este inaugurat podiumul primilor trei clasaţi.

- Pentru departajarea învingătorului la 100 m este folosită o cameră : "Two Eyes camera" de la

Wester Electric

1934 : IAAF admite folosirea blocurilor de start ("starting blocks") pentru cursele de viteză (până la

800 m).

Al XII-lea congres al IAAF, din 28-29 august 1934, de la Stockholm (Suedia) – 42 delegaţi din 22 de

ţări :

- Primele campionate ale Europei vor avea loc în perioada 7-9 septembrie 1934, la Torino

(Italia).

- O comisie mixtă IAAF/FSFI ia în consideraţie viitorul atletismului feminin.

- Tabelul de cotaţie Finlandaz devine tabelul oficial al IAAF.

1936 : La Jocurile Olimpice de la Berlin : firma germană Telefunken instalează pe stadion o cameră

electronică ce-i permite televiziunii germane (foto nr.6) să realizeze 8 ore pe zi de reportaj în direct.

Startul este dat cu ajutorul pistolului (foto nr.5)

14


Foto nr 5

Foto nr. 6

Un comentator la JO din 1936

1936 : Al XIII congres, 10 şi 11 august 1936, Berlin

(ALL) : 89 delegaţi din 34 de ţări.

– După un vot de mulţumire către FSFI pentru

întreaga sa activitate, participanţii la congres au

hotărât să preia controlul atletismului feminin.

– Adoptarea primei reguli privind folosirea

amenometrului şi măsurarea vitezei

vântului. Limita acceptabilă pentru ca un record să

fie valabil este de 2m/sec. (Foto nr 7)

foto nr 7- Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936 – Măsurarea vântului.

1938 : La al XIV-lea congres al IAAF, din 28 februarie – 1 martie 1938, de la Paris (37 delegaţi din

17 de ţări), starting-block-urile devin regulamentare.

După 1942 :

1948 :

15

Cătălina Ababei

- Apariţia oficială a blocurilor de start la Jocurile Olimpice de la Londra.

Al XVI-lea congres al IAAF, 9-10 august 1948, la Londra (92 delegaţi din 45 de ţări) :

- printre noile federaţii afiliate apare şi Federaţia URSS;

- Devine obligatoriu certificatul de feminitate.

1949 : Folosirea primei prăjini din fibră de sticlă, inovaţie abandonată până în 1958.

1950 : Prăjina – se descoperă un aliaj de cupru-aluminiu.

1958 : Generalizarea prăjinilor din fibră de sticlă.

1960, Roma : Pentru prima dată Jocurile Olimpice sunt retransmise de Eurovision.

- Recordurile sunt omologate numai dacă pista măsoară maxim un sfert de milă (402,34 m), adică, în

general, 400 m.

În anii 60: Apariţia prăjinilor din fibră de sticlă este asociată apariţiei saltelelor din spumă, ceea ce

revoluţionează disciplina săriturilor cu prăjina.

1964 : Jocurile Olimpice de la Tokyo :

- Pentru prima dată competiţiile sunt retransmise prin Mondovision.

- apariţia pistelor sintetice de tip „Tartan”.

1972 : Primul sistem de cronometrare video.

1992 : Ansamblul Scan-o-vision al Jocurilor Olimpice de la Barcelona permite o înregistrare de înaltă

precizie (1/1000 de secundă).

Capitolul III. Evoluţia atletismului în ţara noastră

La începutul secolului al XX-lea, atletismul românesc începe să fie mai bine organizat,

consemnându-se întreceri în oraşele Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Galaţi etc, la probele de alergări pe

distanţe între 100 m şi 2000 m, la sărituri (lungime, înălţime, triplusalt, prăjină) şi la aruncarea

greutăţii.

Ca urmare a acestor acţiuni, la 1 decembrie 1912 are loc la Bucureşti şedinţa de constituire a

Federaţiei Societăţilor Sportive din România (F.S.S.R.), primul organ central de conducere şi

îndrumare a întregii mişcări sportive, avându-l ca preşedinte şi membru fondator pe Ferdinand,

viitorul rege al României.

Tot în acest an se înfiinţează Comisia de Alergări pe Jos şi Concursuri, organism din care a luat

naştere Comisia de Atletism a F.S.S.R. cu rolul F.R.A. din zilele noastre, în care s-a şi transformat

prin atribuţiile sale.

16


Prima ediţie a Campionatului interşcolar de atletism a fost organizată la 26 mai 1912, în incinta

hipodromului Băneasa. Campionatul a fost dotat cu un trofeu transmisibil (o statuetă de bronz

reprezentând un alergător) şi a fost câştigat de echipa Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti. La acest

concurs au fost consemnate următoarele rezultate: 100 m: 13.0, 400 m: 57.0, 500 m: 1:30, prăjină:

2,20 m, aruncarea greutăţii: 9,91m.

În anul 1914, se înregistrează şi primele Campionate ale României, la 15 probe atletice.

După Primul Război Mondial, activitatea atletică se reia cu mai multă vigoare şi pe o arie mai

întinsă, afirmându-se noi centre de atletism la Cluj, Timişoara, Arad, Sibiu, Braşov etc.

Urmările catastrofale şi schimbările politice nefaste, produse de cel de al II-lea Război Mondial

în România, au generat o perioadă de stagnare în evoluţia atletismului românesc.

În anul 1948 se organizează, la Bucureşti, prima ediţie a Campionatelor Internaţionale ale

României.

Primul concurs atletic de sală se organizează la Bucureşti, în anul 1950.

În perioada care a urmat anilor 1950, atletismul românesc îşi croieşte, cu mari eforturi, drumul

afirmării sale legitime în ţară şi străinatate.

Începând cu anul 1960, anul Olimpiadei de la Roma, atleţii români deschid, prin aurul Iolandei

Balaş (înălţime) şi bronzul Liei Manoliu (disc), seria marilor succese ale atletismului românesc, care

îl vor ridica adesea pe primele trepte ale podiumului de premiere la competiţiile olimpice, mondiale,

europene şi balcanice.

Forumul conducător al activităţii atletice pe plan internaţional este constituit de către Asociaţia

Internaţională a Federaţiilor de Atletism (fosta Federaţia Internaţională de Atletism Amator), la care

sunt afiliate federaţiile de atletism naţionale. Funcţiile de conducere, coordonare şi control ale

I.A.A.F. sunt exercitate prin intermediul unor organisme specializate pe probleme de ordin tehnic,

organizatoric, control antidoping, financiar etc.

Pe baza unei practici îndelungate şi a unor adaptări la amploarea dezvoltării atletismului mondial,

I.A.A.F. a statornicit un sistem competiţional larg, care cuprinde, periodic şi intercalat, următoarele

principale competiţii la care participă şi ţara noastră:

Seniori:

C.M. în aer liber (în anii impari);

C.M. de cros (anual);

C.M. de alergare pe şosea - C.M. ekiden (în anii pari);

C.M. de sală (în anii impari);

C.M. de semi-maraton (anual);

Cupa Mondială de marş (în anii impari);

Finala de Grand Prix (anual);

17

Cătălina Ababei

Cupa Mondială (în anii pari dintre J.O.)

Juniori:

C.M. în aer liber (în anii pari);

C.M. în aer liber - pentru cadeţi sub 23 ani (din 1999);

C.M. de cros (în anii pari);

Asociaţia Europeană de Atletism organizează, la rândul său, următoarele competiţii pentru seniori,

tineret şi juniori:

C.E. în aer liber (în anii pari dintre J.O.);

C.E. de sală (în anii pari);

C.E. de cros (anual);

C.E. de marş (anual);

C.E. de tineret în aer liber (în anii impari);

C.E. de juniori în aer liber (în anii impari);

Cupa Europei, pe echipe (anual).

I.A.A.F. ţine evidenţa şi omologhează recordurile mondiale de la competiţiile în aer liber la 68

probe (37 la bărbaţi şi 31 la femei), de la competiţiile de sală, la 46 de probe (23 la bărbaţi şi 23 la

femei) şi de la competiţiile în aer liber ale juniorilor la 46 de probe (23 la bărbaţi şi 23 la femei).

Asociaţia Europeană de Atletism (E.A.A.) ţine evidenţa şi omologhează recordurile europene

realizate la competiţiile în aer liber şi la competiţiile de sală, precum şi la competiţiile în aer liber ale

juniorilor, la aceleaşi probe menţionate la I.A.A.F. Datorită valorilor ridicate ale rezultatelor la aceste

competiţii, la majoritatea dintre ele se stabilesc baremuri de participare şi numărul de participanţi

dintr-o ţară.

În ţara noastră, întreaga activitate atletică este condusă de către Federaţia Română de Atletism

(F.R.A.) ce îşi desfăşoară activitatea în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Sport.

Federaţia este condusă de un preşedinte şi un secretar general. Din federaţie mai fac parte

antrenorii federali pe grupe de probe.

Ea îşi exercită atribuţiile sale prin Biroul Federal şi prin comisiile şi colegiile centrale ale Federaţiei

(Colegiul Antrenorilor, Colegiul Arbitrilor, Comisia de Competiţii, Comisia de juniori), organisme

obşteşti formate din specialişti în aceste domenii. Federaţia Română de Atletism este afiliată la

Asociaţia Internaţională a Federaţiilor de Atletism.

Pentru buna desfăşurare a activităţii competiţionale, F.R.A. stabileşte, din timp, un Calendar

competiţional intern şi internaţional, care cuprinde planificarea concursurilor pentru toate categoriile

de vârstă.

18


Capitolul IV. Atletismul Handisport

La puţină vreme după cel de-al II-lea Război Mondial, în 1948, doctorul Ludwig Guttman,

neurochirurg la spitalul Stroke Mandeville, pune la punct un program de activităţi fizice (baschet, tir

cu arcul) pentru foşti aviatori ai Royal Air Force care sufereau de paraplegie în urma unor răniri. Cum

Jocurile Olimpice se desfăşurau în acel moment la Londra, el a hotărât să organizeze, chiar în ziua

desfăşurării ceremoniei de deschidere a Jocurilor, prima întâlnire sportivă pentru persoanele cu

handicap locomotor, care se deplasau în scaun rulant.

Din 1951, competiţiile de acest gen se structurează şi se dezvoltă până la campionate ale

Europei şi ale lumii la numeroase discipline. În 1960, Roma găzduieşte 300 de atleţi din 10 ţări la

primele Jocuri Paraolimpice de vară. În octombrie 2000, la Sydney, numărul lor a fost de 5000,

reprezentând 170 de ţări.

Comitetul Internaţional Paraolimpic (IPC) a fost fondat în 1989, la Düsseldorf, ca instanţă

internaţională a tuturor sporturilor pentru atleţi cu handicap. IPC organizează Jocurile Paraolimpice şi

stabileşte calendarul internaţional de desfăşurare a campionatelor mondiale multi-handicap şi jocurile

mondiale pe diferite discipline sportive.

Este singura instituţie internaţională sub egida căreia sunt regrupate toate sporturile şi sportivii cu

orice fel de handicap. Sediul său este la Bonn, iar logo-ul este format din trei valuri – verde, roşu şi

albastru – simbolizând mintea, corpul şi sufletul, cele trei componente esenţiale ale oricărei fiinţe

umane : « Spirit, body and mind ».

Atleţii se încadrează în diferite categorii, în funcţie de nivelul de capacitate în sport şi, adeseori, în

funcţie de proba vizată (vezi tabelul) :

• sportivi amputaţi de membrele inferioare şi superioare

• infirmi locomotori-cerebrali (IMC – tulburări ale posturii şi ale mişcării mai mult sau mai

puţin severe) ;

• sportivi cu deficinţe de văz;

• ceilalţi (sportivi cu tulburări de locomoţie care nu aparţin categoriilor anterioare, ca, de

exemplu, persoanele suferind de nanism). (tabel nr.1)

19

Cătălina Ababei

Tabel nr.1

Amputaţi

« membre

inferioare »

Amputaţi

« membre

superioare »

IMC

« poziţie

verticală »

IMC « scaun

rulant »

Deficienţi de

văz

Scaune

rulante

Lungime X X X X

Înălţime X X X

Triplu salt X X

Greutate X X X X X X

Suliţă X X X X X X

Disc X X X X X X

Viteză X X X X X X

Semifond X X X X X

Fond X X X

Maraton X X X

Pentatlon X X X X

De subliniat este faptul că aceste informaţii pot varia în funcţie de gravitatea deficienţei sportivului.

Atletismul francez are rezultate notabile. La Jocurile Paraolimpice de la Sydney, din

octombrie 2000, atleţii francezi au câştigat 24 de medalii din 86 posibile : 9 de aur, 7 de argint şi 8 de

bronz.

La campionatul mondial al persoanelor valide de la Edmonton (4-11 august 2001), Dominique

André, care avea tibia amputată, s-a clasat al treilea la 200 m, cu un record personal de 24"26.

Cea de-a III-a Ediţie a Campionatelor Mondiale de Atletism pentru Persoanele cu Handicap a avut loc

între 20 – 28 iulie 2002, la Villeneuve d'Ascq, sub egida Comitetului Internaţional Paraolimpic, a

Federaţiei Franceza Handisport şi a Comitetului Regional Olimpic şi Sportiv al regiunii Nord – Pas-

de-Calas.

Al doilea eveniment ca importanţă, după Jocurile Paraolimpice de vară, campionatul mondial

a reunit 2000 de participanţi (1400 atleţi cu deficienţe fizice şi de văz, dintre care 500 în scaun rulant,

şi 600 de însoţitori) din 120 de ţări de pe cinci continente.

20


Competiţia a beneficiat şi de participarea a 3000

de voluntari

Mascota celei de-a III-a Ediţii a Campionatelor Mondiale de Atletism pentru Persoanele cu

Handicap

Câteva repere :

• Stadion cu 23 000 de locuri21

Cătălina Ababei

• 1400 de sportivi cu deficienţe :

400 deficienţi de văz

500 sportivi în scaun rulant

300 sportivi cu amputări

200 sportivi cu infirmităţi locomotoare-cerebrale

• 200 de probe, adică mai mult de 900 de medalii acordate

• 700 de voluntari zilnic

• 44 000 de mese servite

• 14 campusuri de cazare

• 100 de oficiali : juriu, arbitri (FFA)

• 60 000 litri de apa pentru sportivi

• 75 de ore de competiţii.

1.4.1 Atletismul la persoanele cu handicap din România

În decembrie 1990 un grup de iniţiativă constituit din persoane cu afinităţi pentru activitatea

sportivă a persoanelor cu handicap s-a constituit în grupul fondatorilor Federaţiei Române a

Sportului pentru Handicapaţi, cum s-a numit federaţia noastră la începuturile sale.

Membrii acestui grup au fondat federaţia care s-a constituit prin ordinul ministrului tineretului

funcţionând în mod obştesc în cadrul Direcţiei Sportul pentru Toţi. Anul 1992 a venit să confere

oficializare federaţiei prin dorinţa Guvernului de atunci ca România să aibă reprezentanţi la primele

Jocuri Paralimpice pentru persoane cu handicap mintal, Madrid, Spania.

Participarea reprezentanţilor noştri a avut un impact social extraordinar prin obţinerea a 23

medalii - 10 aur, 6 argint, 7 bronz, la atletism, fotbal redus, nataţie, tenis de masă. Anul 2001

reglementează statutul juridic al federaţiei noastre. Prin aplicarea Legii 69 / 2000 federaţia noastră, la

fel ca şi toate celelalte federaţii naţionale sportive devine persoană juridică de drept privat şi de

utilitate publică. Tot atunci s-a modificat şi denumirea sub care există în prezent - FEDERAŢIA

ROMÂNA A SPORTULUI PENTRU PERSOANE CU HANDICAP. Deşi scopul principal al

FRSPH nu este unul de obţinere a performanţelor, este de remarcat că din anul 1992 până în prezent

sportivii cu handicap diferit, reprezentanţi ai României la competiţii internaţionale oficiale au obţinut

rezultate remarcabile.(Tabel nr. 2 şi 3)

Rezultate obţinute de sportivii români, în 1992 la Jocurile Paralimpice pentru persoane cu

handicap mintal, Madrid

22


Tabel nr.2

Medalii Numele si Prenumele Disciplina Proba

3 medalii de aur Satmari Pirosca atletism greutate, disc

Ciobanu Valeria atletism lungime

5 medalii

de argintLingurar Floare atletism ştafeta de 4 x 100m plat

Ghiţă Carmen atletism ştafeta de 4 x 100m plat

Voicu Georgeta atletism ştafeta de 4 x 100m plat

Ciobanu Valeria atletism ştafeta de 4 x 100m plat

Gravis Stelian atletism lungime

Dumitru Viorel atletismDisc

3 medalii

de bronzApuşcăşiţei Lenuţa atletism 800m

Ţigleanu Mircea atletism lungime

Dumitru Viorel atletism greutate

Tabel nr.3

Alte competiţii şi rezultate:

1997 Jocurile Mondiale Tăcute, Copenhaga, competiţie similară Jocurilor Olimpice,

rezervate persoanelor cu handicap de auz - 2 medalii de argint la atletism, heptatlon

şi triplusalt prin Tunde Golyho şi o medalie de bronz la suliţă prin Tunde Varga

1998 Campionatul European de Cros pentru persoane cu handicap de auz - medalie de

argint prin Tunde Golyho

Campionatul European de Atletism în sală, medalie de argint pentru Tunde Golyho

la 100mg şi medalii de bronz pentru Tunde Golyho la triplusalt şi Marius Marinau la

3000m

1999 Campionatul European de Atletism pentru surzi, Grecia, medalie de aur şi record

mondial la suliţă pentru Tunde Varga, medalii de argint la înălţime şi triplu salt

pentru Tunde Golyho

2001 Jocurile Mondiale Tacute, Roma, Italia - medalie de aur prin Tunde Varga la sulita -

23

Cătălina Ababei

record olimpic

2003 Campionatul European de Atletism pentru surzi, Tallinn, Estonia - medalie de bronz

prin Tunde Varga-Kuszma

EVALUARE Menţionaţi minimum 5 momente importante din evoluţia atletismului pe

plan mondial

Care sunt concursurile care alcătuiesc sistemul competiţional, în

atletism, pe plan mondial?

Cum este organizat atletismul pe plan naţional?

Cine a promovat atletismul handisport?

Care sunt competiţiile oficiale pentru persoanele cu disabilităţi?

Care sunt probele la care aceştia pot participa?

Rezumat

De-a lungul evoluţiei lor istorice, exerciţiile fundamentale de atletism, cu profund caracter natural,

s-au diversificat într-o multitudine de probe. Aceste probe au fost ordonate, după structura lor

specifică, în trei mari grupe: alergări, sărituri şi aruncări, la care s-au adăugat marşul şi poliatloanele,

formând, în totalitatea lor, sistemul probelor atletice.

Fiecare probă atletică din cadrul sistemului are un caracter autonom, determinat de structuri şi

reguli de desfăşurare proprii.

Bibliografie

Ababei, C., Atletismul peste veacuri, Editura Alma – Mater, Bacău, 2007

Ababei, C., Ababei, R., Repere istorice în evoluţia exerciţiului fizic, Editura Alma – Mater, Bacău,

2003

Ardelean, T., Alexandrescu, D., Tatus T., - Atletism , Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983

24


Gârleanu, D., Monografia probelor atletice , Ed. Sport-Turism Bucureşti, 1977

25

Cătălina Ababei

Capitolul II. Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii la studiul tehnicii probelor de atletism

Scop

O sursă importantă de înţelegere şi perfecţionare a tehnicii probelor atletice o constituie cunoaşterea

şi aplicarea legilor biomecanicii la studiul şi analiza acţiunilor motrice specifice probelor atletice.

Scopul principal al acestui capitol este de a contribui la o mai bună înţelegere a acţiunilor motrice

analizate, prin descrierea în mod sintetic a noţiunilor şi legilor din cadrul biomecanicii.


După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:

Descopere greşelile care apar în decursul efectuării probelor atletice, precum şi cauzele

mecanice ale acestora

Cunoască momentele în care traiectoria C.G.C. poate sau nu poate fi modificată de acţiunea

forţelor interne.

2.1 Convenţii şi repere

Practicarea unei probe atletice este condiţionată de însuşirea tehnicii acesteia. În domeniul

atletismului, tehnica se defineşte ca fiind totalitatea fazelor şi acţiunilor motrice, care prin forma şi

conţinutul lor raţional, asigură posibilitatea practicării unei probe atletice, în concordanţă cu

prevederile regulamentare.

La nivelul actual al performanţelor sportive, fără o muncă precisă şi aprofundată de perfecţionare a

tehnicii nu se poate progresa spre rezultate deosebite. Lipsa unei tehnici raţionale devine chiar un

factor limitativ în punerea în valoare a calităţilor psiho-motrice ale atletului. Perfecţionarea tehnicii

este un proces de durată ce se desfăşoară pe parcursul întregii activităţi sportive, având o pondere mai

mare la nivelul de pregătire al juniorilor pentru activitatea atletică. Învăţarea şi perfecţionarea tehnicii

are un pronunţat caracter individualizat, fiind determinată de particularităţile somatice şi motrice ale

fiecărui sportiv.

Însuşirea şi perfecţionarea probelor atletice trebuie strâns corelată cu dezvoltarea calităţilor

condiţionale (viteză, forţă, putere, rezistenţă) şi ale celor coordinative (îndemânare, orientare în

spaţiu) precum şi cu educarea atenţiei, perseverenţei, iniţiativei creatoare etc. Fiecărei probe atletice îi

26


corespunde un anumit mecanism de bază, de însuşirea căruia depinde posibilitatea rezolvării raţionale

şi eficiente a acţiunii motrice respective. Mecanismul de bază reprezintă succesiunea obligatorie a

unor mişcări ce definesc structura specifică pentru fiecare probă atletică. În cadrul mecanismului de

bază al unei probe atletice, mişcările sunt întrunite în faze şi momente, între acestea existând legături

strict determinate.

În practica atletismului mai sunt cunoscute şi răspândite o gamă largă de exerciţii numite pretehnice

sau speciale introductive pentru învăţarea alergărilor, săriturilor sau aruncărilor. Aceste exerciţii au

caracter autonom şi conţin în structura lor mişcări ce uşurează învăţarea probelor atletice, dezvoltând

în acelaşi timp şi calităţile motrice specifice acestora. Mulţi specialişti le denumesc ca adevărate şcoli

ale probelor de alergări (şcoala alergării), sărituri (şcoala săriturii) şi aruncări (şcoala aruncării).

Biomecanica este ştiinţa care se ocupă cu studierea acţiunii legilor mecanice asupra fiinţelor vii

şi, în mod special, asupra omului. Biomecanica exerciţiilor fizice, ca parte a biomecanicii, are ca

obiect de studiu aplicarea legilor şi principiilor mecanicii la poziţiile şi acţiunile motrice specifice

activităţii sportive. Ea este o ştiinţă cu caracter interdisciplinar, stabilind corelaţii între domeniile

educaţiei fizice şi sportului, anatomiei, fiziologiei, biochimiei, şi ale mecanicii, în vederea însuşirii

unei tehnici sportive raţionale şi de randament maxim. De asemenea, cercetările biomecanice mai au

menirea de a prezenta modele de execuţii tehnice, greşelile care apar în decursul efectuării probelor

atletice, de a descoperi cauzele mecanice ale acestora şi a indica măsurile ce trebuie luate pentru

însuşirea unor tehnici corecte şi eficiente. Toate mişcările unui atlet, efectuate în timpul executării

probelor de alergări, sărituri sau aruncări, precum şi cele ale obiectelor pe care le foloseşte (greutate,

disc, suliţă etc), se desfăşoară în concordanţă cu legile mecanicii.

Pentru a putea analiza tehnica probelor de atletism pe un suport antropometric explicit, vom recurge

la descrierea planelor şi axelor corpului omenesc în poziţia stând, având braţele întinse pe lângă corp.

Din această poziţie sunt delimitate, din punct de vedere biomecanic, trei plane: sagital, frontal şi

transversal.

Planul sagital (antero-posterior)

Un plan sagital este reprezentat de orice plan antero-posterior ce împarte corpul în partea dreaptă şi

stângă. Planul care divide corpul în părţi egale poartă denumirea de medio-sagital.

Planul frontal

Este planul vertical ce are o poziţie perpendiculară faţă de planul sagital şi împarte corpul în partea

anterioară (din faţă) şi partea posterioară (din spate). Planul frontal este paralel cu fruntea atunci când

privirea este aţintită spre înainte.

27

Cătălina Ababei

Planul transvers (orizontal)

Este un plan paralel cu solul (perpendicular pe ambele plane descrise anterior), ce împarte corpul în

partea superioară şi partea inferioară.

Axele corpului

Sunt determinate de intersecţia planelor, după cum urmează:

- axa laterală (axa x), formată la intersecţia planului frontal cu cel orizontal;

- axa longitudinală (axa y), formată de intersecţia planului frontal cu planul sagital;

- axa sagitală (axa z), formată la intersecţia planului sagital cu cel transversal.

Toate descrierile sau referirile tehnice, pentru a fi mai bine înţelese, trebuie să fie raportate la aceste

coordonate spaţiale ce definesc direcţiile acţiunilor motrice.

TEMĂ DE LUCRU sau APLICAŢII

Descrie i planele şi axele corpului omenesc înţ pozi ia stând, având bra ele întinse pe lâng corpţ ţ ă

Capitolul V. Noţiuni şi legi ale mecanicii cu aplicativitate la tehnica probelor de atletism

Redăm, în continuare, principalele noţiuni şi legi ale mecanicii, pe care le considerăm utile în studiul

tehnicii probelor de atletism.

Greutatea corpului

Reprezintă o mărime (forţă) determinată de atracţia pământului, ea variind de la ecuator la poli şi de

la nivelul mării la altitudine. Astfel, valoarea absolută a greutăţii (7257 gr) cântăreşte la Helsinki şi

Műnchen 7257gr, la Melbourne 7241 gr, la Tokio 7240 gr, la Mexico 7225 gr etc. Suliţa cântăreşte la

Helsinki 800 gr, iar la Mexico 796,6 gr. Greutatea discului este de 2000 gr la Helsinki şi 1991,4 gr la

Mexico.

Totuşi, se poate considera că variaţiile valorice ale greutăţii sunt foarte mici, deoarece nu depăşesc

0,5% în două puncte diferite de pe suprafaţa pământului.

Unitatea de greutate este kilogram-forţa (kgf) şi reprezintă forţa cu care este atras de pământ un

litru de apă distilată aflat la nivelul mării, la temperatura de 4°C şi la latitudinea de 45°.

28


Masa corpului

Este o mărime invariabilă, determinată de cantitatea de substanţă pe care o conţine fiecare corp.

Atletul, greutatea, discul, suliţa etc au o masă invariabilă şi o greutate care variază în funcţie de

latitudinea şi altitudinea locului în care se face măsurătoarea. Unitatea de masă este kilogramul (kg) şi

reprezintă masa unui litru de apă distilată la 4 grade Celsius şi 760 milimetri coloană de mercur

presiune atmosferică. Kilogramul, unitatea de măsură a masei, nu trebuie confundat cu kilogram-

forţa, unitatea de măsură a greutăţii. Însuşirea specifică a masei o reprezintă inerţia.

Centrul de greutate

Asupra tuturor corpurilor acţionează forţa de gravitaţie care este centrată într-un punct imaginar

numit centru de greutate (C.G.). Centrul de greutate al unui obiect solid, cum ar fi în cazul probelor de

aruncări: greutatea, suliţa, discul, ciocanul sau mingea de oină, se proiectează într-un punct fix situat

în centrul acestora.

La corpul omenesc, în poziţia stând obişnuit, centrul de greutate se găseşte la nivelul dintre prima şi

a cincea vertebră sacrală, la circa 4-5 cm deasupra axei transversale a articulaţiilor coxo-femurale.

Acest punct variază în funcţie de vârstă, sex, conformaţia corporală, poziţia membrelor etc. Centrul de

greutate al corpului omenesc se deplasează în raport cu mişcările pe care acesta le efectuează. Astfel,

el se deplasează în sus când ridicăm braţele sau picioarele şi coboară când revenim la poziţia normală.

În unele poziţii specifice activităţii atletice (startul de jos, săritura cu prăjina, săritura în înălţime cu

răsturnare dorsală sau rostogolire ventrală etc), proiecţia centrului de greutate se poate plasa chiar în

afara corpului atletului.

Legile fundamentale ale mecanicii au fost elaborate de către savantul Isaac Newton (1642-1727).

Prima lege a mecanicii stabileşte că: „orice corp rămâne în starea sa de repaus sau mişcare rectilinie

şi uniformă, atâta timp cât nu este silit de forţe aplicate asupra lui să-şi modifice această stare”;

A doua lege a mecanicii defineşte raportul dintre forţă, masă şi acceleraţie, astfel: „acceleraţia unui

corp este direct proporţională cu mărimea forţei care o produce, având acelaşi sens cu această forţă şi

este invers proporţională cu masa corpului”. Din definiţie rezultă că mărimea forţei care acţionează

asupra unui corp se poate exprima prin formula F = m× a. Astfel, dacă masa este constantă, cum este

cazul probelor de aruncări, o forţă mai mare va produce o acceleraţie mai mare. Odată ce obiectul este

eliberat din mână, nici o altă forţă (internă) nu-l mai poate accelera. Faza de zbor din cadrul probelor

de sărituri, precum şi traiectoria de zbor a obiectelor probelor de aruncări se supun acestei legi.

A treia lege a mecanicii arată că: "fiecărei forţe, numită acţiune, i se opune o forţă egală şi de sens

contrar, numită reacţiune". Un alergător exercită o forţă de apăsare pe suprafaţa solului în momentul

sprijinului pe acesta. În faza de impulsie se creează o forţă de reacţiune a reazemului, egală (numai

29

Cătălina Ababei

teoretic) şi de sens contrar, care va determina deplasarea corpului pe sol. Forţa de reacţie a reazemului

va fi cu atât mai apropiată de valoarea forţei de apăsare, cu cât suprafaţa reazemului va fi mai dură

(sau mai puţin deformabilă). Forţa de reacţie a reazemului face parte din cadrul forţelor externe care

acţionează asupra corpului atletului.

Capitolul VI. Componentele mişcării unui corp

Mişcarea unui corp în spaţiu este definită de mai mulţi parametri pe care îi descriem în continuare:

Traiectoria mişcării

Reprezintă o caracteristică spaţială a mişcării ce constă din drumul parcurs de un corp sau

segmentele sale, în cadrul acţiunilor motrice specifice probelor atletice. În funcţie de direcţia şi forma

traiectoriei, mişcările pot fi:

• rectilinii, când reprezintă mişcarea unui punct material pe o traiectorie dreaptă;

• curbilinii, când reprezintă mişcarea unui punct material pe o traiectorie curbă (ex. mişcarea pe

care o descrie atletul în alergarea din turnantă);

• parabolice, care sunt un caz particular al traiectoriilor curbe ce se întâlnesc la zborul obiectelor

din cadrul probelor de aruncări (greutate, suliţă, disc etc) ;

• circulare, traiectoria fiind un cerc;

• de rotaţie, când toate punctele unui corp au o mişcare circulară în jurul unei axe fixe (piruetele

la aruncarea greutăţii, discului sau ciocanului).

Spaţiul sau distanţa

Reprezintă lungimea traiectoriei pe care o parcurge un corp sau segmentele sale în mişcare (pe

orizontală sau pe verticală). Astfel, când este vorba de segmentele corpului, lungimea traiectoriei

defineşte amplitudinea mişcării acestora. Unitatea internaţională de măsură a spaţiului este metrul. În

atletism, spaţiul sau distanţa standardizează lungimea probelor de alergări şi măsoară lungimea sau

înălţimea probelor de aruncări şi sărituri.

Timpul

Exprimă durata mişcării şi se măsoară în atletism în sutimi de secundă, zecimi de secundă, secunde,

minute sau chiar ore. Măsurarea timpului de parcurgere al probelor atletice de alergări sau marş se

efectuează cu o foarte mare precizie prin folosirea cronometrajelor electronice. Acestea sunt

încorporate în camere de luat vederi care înregistrează momentul trecerii pieptului peste linia de

sosire. Competiţiile atletice asistate de cronometraje electronice cu camere de luat vederi şi

calculatoare cu software special elaborate, beneficiază de cea mai mare obiectivitate în evaluarea

rezultatelor atleţilor, prin departajări la sutimi de secundă.

Viteza

30


Indică iuţeala cu care se deplasează un obiect sau corpul omenesc. Ea se determină prin măsurarea

spaţiului străbătut în unitatea de timp.

Viteza este o mărime vectorială (are valoare, direcţie şi punct de aplicaţie) şi se poate reprezenta şi

compune grafic. Din punctul de vedere al vitezei, mişcările pot fi:

• uniforme, când corpul parcurge spaţii egale în intervale de timp egale (ex. alergarea lansată pe

diferite distanţe: 20 m, 30 m, 50 m, 100 m, ultima parte a elanului la sărituri etc);

• variate, când corpul străbate spaţii inegale în intervale de timp egale (de exemplu alergările în

tempo variat);

• accelerate, când viteza corpului creşte (de exemplu alergarea de lansare de la start, prima parte

a elanului la sărituri etc);

• încetinite, când viteza corpului scade (de exemplu continuarea alergării după linia de sosire,

faza de restabilire a echilibrului după aruncare, aterizarea la sărituri etc).

Acceleraţia

Este o mărime specifică mişcării neuniforme şi constă în variaţia vitezei în unitatea de timp. Ea se

exprimă prin formula: (v−v0):t, în care a exprimă acceleraţia, V exprimă viteza finală, Vo exprimă

viteza iniţială şi t unitatea de timp. Unitatea de măsură a acceleraţiei este m/s. În cazul în care un corp

(atlet, obiect de aruncare etc) îşi pierde din viteză, vorbim de deceleraţie.

Inerţia

Este o forţă care acţionează asupra corpurilor, atât în timpul mişcării, cât şi în repaus. În funcţie de

efectul forţelor care acţionează asupra unui corp, inerţia poate fi:

inerţia de repaus, ce se manifestă atunci când o forţă scoate corpul din starea lui iniţială de repaus şi

are ca urmare deplasarea corpului în direcţie opusă acesteia;

inerţia de mişcare ce se manifestă ori de câte ori în cursul acesteia intervin frânări sau deceleraţii şi

are ca efect continuarea mişcării pe traiectoria pe care se deplasa corpul anterior apariţiei forţei de

frânare. O putem identifica la unele sărituri în lungime la începători, prin căderea corpului în faţă la

aterizare, în cazul în care călcâiele ating nisipul prea repede, sau mai corect spus, mult înapoia

punctului în care traiectoria de zbor a centrului de greutate atinge nisipul. Aceleaşi forţe ale inerţiei de

mişcare se declanşează la aruncări, prin frânarea mişcării spre înainte a trenului inferior, determinată

de blocarea pe ultimul pas. Prin această acţiune, forţele de inerţie se vor dirija spre trenul superior şi

braţul de aruncare, favorizând eliberarea obiectului cu o viteză mai mare de lansare.

Forţa

Este o mărime vectorială care, acţionând asupra unui corp, îi schimbă starea de mişcare faţă de

sistemele de referinţă iniţiale. Biomecanica studiază şi caută să pună în valoare forţele interne şi

externe care se exercită asupra corpului omenesc, precum şi efectele pe care acestea le produc. Forţele

interne sunt create în interiorul corpului atletului prin acţiunea muşchilor care trag oasele. Forţele

31

Cătălina Ababei

externe sunt cele care se exercită din exteriorul corpului, ca de exemplu gravitaţia, frecarea cu aerul,

viteza vântului etc.

Forţa se măsoară în kilogram-forţă (kgf) şi se reprezintă prin vectori (o dreaptă cu săgeată). În

reprezentarea grafică a forţelor este necesar să se indice punctul de aplicare al forţei, direcţia şi

mărimea acesteia.

Când asupra unui corp acţionează mai multe forţe, ia naştere o forţă rezultantă. În cadrul forţelor

care acţionează în acelaşi sens, rezultanta va avea o valoare egală cu suma forţelor.

Dacă forţele acţionează în sens contrar, forţa rezultantă va fi egală cu diferenţa dintre ele.

În cazul a două forţe care formează între ele un unghi oarecare, rezultanta acţiunii acestora poate fi

determinată grafic cu ajutorul regulii paralelogramului forţelor.

Când într-o execuţie tehnică sunt utilizate mai multe grupe musculare şi mai multe articulaţii,

ordinea şi înlănţuirea acestora, în timp, devine foarte importantă. O mişcare va trebui să înceapă prin

punerea în acţiune a grupelor musculare mari şi să continue progresiv până la muşchii cei mai mici.

Astfel, se produc forţe optime şi rezultanta va avea o valoare maximă.

La o aruncare a greutăţii bine sincronizată, mişcarea şoldului începe chiar în momentul decelerării

forţei de extensie generată de piciorul de sprijin (piciorul drept pentru cei care aruncă cu braţul drept),

mişcarea umărului începe chiar în momentul decelerării rotaţiei şoldului şi aşa mai departe.

Capitolul VII. Acţiunea muşchilor asupra oaselor

În funcţie de raportul dintre momentul (mărimea) forţei de tracţiune şi momentul forţei de

rezistenţă, acţiunea muşchilor asupra oaselor poate fi:

De menţinere

Se produce în cazul în care muşchii, prin contracţiile lor, echilibrează momentul forţei de rezistenţă,

menţinând imobilă o parte a corpului. În timpul executării unui lucru de menţinere, lungimea

muşchilor nu se modifică.

De învingere

În această situaţie, contracţia muşchiului dezvoltă o forţă de tracţiune mai mare decât forţa de

rezistenţă, generând o mişcare în sensul tracţiunii. În aceste cazuri, muşchii se scurtează (faza de

impulsie în alergare, faza de desprindere la sărituri, efortul final la aruncări etc).

De cedare

Se produce în cazul în care momentul forţei de tracţiune al muşchilor este mai mic decât momentul

forţei de rezistenţă. Mişcarea va avea loc în sens contrar tracţiunii muşchilor prin întinderea acestora.

Acţiunea de cedare a tracţiunii muşchilor se produce în faza de aterizare la sărituri, la aterizarea pe

32


piciorul de atac la garduri, la restabilirea echilibrului corpului şi evitarea depăşirii pragului după

eliberarea materialelor la aruncări etc.

Capitolul VIII. Traiectoria C.G.C. în timpul fazelor de zbor

Tehnica probelor de alergări şi sărituri cuprinde faze de zbor în care corpul atletului este desprins de

sol, deplasându-se ca un sistem liber, supus legilor mecanicii.

În aceeaşi situaţie se găsesc greutatea, suliţa, discul sau ciocanul, după ce au părăsit mâna

aruncătorului. Conform legilor biomecanicii, traiectoria C.G.C. în timpul zborului nu poate fi

modificată de acţiunea forţelor interne datorită lipsei sprijinului, ea depinzând, în principal, de:

- viteza de desprindere;

- unghiul de desprindere;

- atracţia gravitaţională.

2.5.1 Mişcările de rotaţie

Apar în timpul fazei de zbor, în jurul C.G.C. Ele se manifestă sub formă de:

mişcări de rotaţie reale, care apar atunci când forţa de desprindere nu este aplicată pe direcţia C.G.,

corpul căpătând o mişcare de rotaţie în faţă. Aceste rotaţii sunt foarte vizibile la probele de sărituri, în

special la săritura în lungime prin procedeul ghemuit.

mişcări de rotaţie compensatorii, care se efectuează în jurul unei axe ce trece prin C.G.C. Ele sunt

cauzate numai de forţele interne produse de contracţiile musculare. Menirea lor este de a echilibra

corpul atletului în zbor, fără a modifica traiectoria acestuia, întrucât se compun într-o rezultantă nulă.

În execuţiile practice cele două tipuri de rotaţii apar suprapuse, realizând împreună echilibrarea

corpului în cadrul unor acţiuni tehnice cât mai eficiente.

33

Cătălina Ababei

EVALUARE Care sunt principalele noţiuni de biomecanică cu aplicaţii la studiul

tehnicii probelor din atletism?

Ce înţelegeţi prin centrul de greutate al corpului?

Descrieţi componentele mişcării unui corp

Ce sunt mişcările de rotaţie şi cum se manifestă?

Rezumat

Biomecanica este o ştiinţă în continuă dezvoltare. Ea beneficiază azi de aportul extraordinar al

camerelor de luat vederi, ce au posibilitatea de a filma tridimensional, cu sute de imagini pe secundă.

Aceste imagini sunt transformate în imagini digitale şi transmise unor calculatoare performante, care

le vor prelucra pe baza unor programe speciale de analiză biomecanică a mişcării. Rezultatele acestor

prelucrări pot fi redate grafic sau sub forma unor tabele, ce vor cuantifica exact parametrii acţiunii

tehnice analizate. Dacă ne gândim că aceste imagini se obţin concomitent cu execuţiile sportivilor la

marile competiţii atletice (J.O., C.M., C.E.) şi că fiecare punct al imaginii este memorat într-un

calculator care furnizează apoi o serie de informaţii de interes tehnic (viteze, acceleraţii, forţe,

unghiuri, tipuri de execuţie, amplitudini, spaţii, direcţii etc), se înţelege uşor importanţa acestor

tehnologii în demersul de analiză şi perfecţionare continuă a tehnicii probelor atletice.

Bibliografie

Ababei, C., Studii de analiză biomecanică în atletism, Editura Alma Mater, Bacău, 2007

Ifrim, M., Iliescu, A., Anatomia şi biomecanica educaţiei fizice şi sportului, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1978

Leonov, S., Biomecanica, Curs pentru studenţi ID, Universitatea din Bacău, 2000

Capitolul III. Şcoala alergării

Scop

Prezentarea din punct de vedere tehnic şi metodic a exerciţiilor care alcătuiesc „şcoala alergării”

concomitent cu explicarea importanţei acestora în corectarea şi perfecţionarea pasului de alergare, în

34


principal pe seama îmbunătăţirii coordonării neuro – musculare tipice şi a întăririi musculare şi

articulare



Înţeleagă rolul şi eficienţa exerciţiilor din şcoala alergării în corectarea şi perfecţionarea

pasului de alergare;

Aplice exerciţiile din şcoala alergării în lecţiile de educaţie fizică în funcţie de caracteristicile

psihomotrice ale elevilor cu sau fără disabilităţi.

Ι Ι Ι .1 . Exerciţiile din şcoala alergării

Exerciţiile ce fac parte din şcoala alergării sunt: alergarea uşoară, alergarea cu joc de gleznă,

alergarea cu genunchii sus, alergarea cu pendularea gambei înapoi, alergarea cu pendularea gambei

înainte, alergarea cu genunchii întinşi înainte, alergarea cu genunchii întinşi înapoi, alergarea laterală

cu paşi încrucişaţi, alergarea laterală cu paşi adăugaţi, alergarea cu pas lansat de semifond, alergarea

cu pas lansat de viteză, alergarea accelerată, alergarea peste obstacole. Acestea se învaţă, în principal

la învăţământul primar, se consolidează în învăţământul gimnazial şi sunt folosite ca exerciţii de

încălzire a organismului şi de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice în învăţământul liceal.

Alergarea uşoară (A.u.)

Alergarea uşoară este deplasarea compusă dintr-o fază de zbor, alternată cu o fază de sprijin

când pe un picior când pe celălalt. Succesiunea paşilor de alergare este însoţită de mişcarea continuă a

braţelor înainte şi înapoi, dar întotdeauna braţ şi picior opus. Este principalul exerciţiu ce stă la baza

însuşirii probelor de alergare. Se caracterizează prin naturaleţe, relaxare, economicitate, uşurinţă, ritm

uniform şi tempo lent de deplasare. Deplasarea înainte este determinată de impulsia uşoară a

piciorului de sprijin, concomitent cu întinderea celor trei articulaţii (gleznă, genunchi, şold) şi de

desprinderea tălpii de pe sol. După momentul desprinderii, piciorul pendulează mai întâi posterior, şi

apoi anterior prin ridicarea uşoară a coapsei, proiectarea gambei înainte şi în final coborârea tălpii pe

sol pentru a realiza un nou contact. Mişcările caracteristice fazei de sprijin şi celei de pendulare

posterioară şi anterioară sunt realizate în mod economic, cu multă relaxare şi cu amplitudine scăzută.

Braţele se mişcă lejer pe lângă corp, îndoite din articulaţia cotului, cu degetele palmelor uşor flexate.

Trunchiul este drept, sau puţin înclinat înainte, capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte la

35

Cătălina Ababei

nivelul orizontalei. Alergarea uşoară stimulează funcţia respiratorie şi circulatorie, îmbunătăţeşte

indicii de coordonare, dezvoltă rezistenţa aerobă, dezvoltă uşurinţa de mişcare, supleţea şi forţa

membrelor inferioare. Se poate aborda ca deprindere motrică ce trebuie însuşită, se poate folosi ca

element de legătură între diferite acţiuni motrice sau se poate combina cu diferite acţiuni motrice.

Succesiunea metodică a învăţării:

• demonstraţie şi explicaţie

• mers uşor, alternat cu mers rapid, cu mişcarea energică a braţelor;

• mers din ce în ce mai repede cu trecere în alergare uşoară pe distanţa de 20-30 m;

• mers rapid cu trecere în alergare uşoară, urmată de mers uşor;

• alergare uşoară, trecere în mers cu relaxare, şi din nou trecere în alergare uşoară ;

• alergare uşoară în grup;

• alergare uşoară pe teren variat.

Greşeli frecvente:

• laba piciorului se aşează pe pingea sau pe călcâi;

• talpa piciorului anterior nu se derulează călcâi- talpă- vârf;

• umerii se ridică şi se crispează;

• paşii sunt prea lungi;

• braţele nu sunt îndoite din articulaţia cotului;

36


• mişcarea braţelor nu respectă sincronizarea braţ şi picior opus;

Alergarea uşoară se efectuează pe distanţe şi durate diferite în funcţie de vârstă, de gradul de

pregătire al elevului şi de obiectivul urmărit.

Alergarea cu joc de glezne (aJg)

Alergarea cu joc de gleznă este un mijloc care are la bază trecerea greutăţii corpului de pe un

picior pe celălalt, printr-o păşire scurtă şi aşezarea piciorului de sprijin pe pingea. Talpa piciorului, se

aşează întotdeauna pe vârf, pe direcţia de deplasare şi se derulează până ce călcâiul atinge solul.

Concomitent cu extensia articulaţiilor piciorului anterior se realizează flexia articulaţiilor

piciorului posterior însoţită de o rulare a labei piciorului călcâi – talpă - vârf, realizându-se astfel o

descărcare a acestuia, urmată de desprindere şi păşire înainte. Păşirea înainte a piciorului posterior se

realizează prin ridicarea uşoară a coapsei cu gamba uşor flexată şi glezna aproape întinsă, cu vârful

labei piciorului aproape de sol. Mişcarea de păşire a piciorului se realizează, la câţiva centimetrii de

nivelul solului. Braţele sunt îndoite din articulaţia cotului şi se mişcă energic pe lângă corp înainte şi

înapoi. Trunchiul are o poziţie verticală, capul se află în prelungirea trunchiului cu privirea înainte,

la nivelul orizontalei. Alergarea cu joc de gleznă contribuie la dezvoltarea forţei membrelor

inferioare, la îmbunătăţirea indicilor de coordonare şi de viteză, la dezvoltarea supleţei articulare şi la

însuşirea mecanismului de alergare.


• joc de glezne efectuat din stând apropiat, înclinat, cu sprijin pe palme, la perete. Se execută

lent cu mare atenţie pe rularea şi derularea tălpii, trecerea greutăţii de pe un picior pe celălalt şi

orientarea mişcării genunchilor spre înainte;

37

http://sport-with-you.ru/view.php?video=_UIDErK5ARA&feature=youtube_gdata_player&title=Running+Tips+%3A+How+to+Practice+Good+Running+Form

Cătălina Ababei

• joc de glezne pe loc cu schimbări de ritm la diferite semnale vizuale sau acustice. Se

urmăreşte rularea completă a labei piciorului şi trecerea greutăţii de pe un picior pe celălalt, fără

lucrul braţelor;

• joc de glezne pe loc, urmat de joc de glezne cu deplasare lentă, cu accent pe ridicarea uşoară a

coapsei şi a labei piciorului fără/cu lucru de braţe;

• alergare cu joc de glezne cu deplasare pe o linie marcată ;

• alergare cu joc de glezne în tempouri diferite;

• alergare cu joc de glezne combinată cu alte exerciţii din şcoala alergării, pe distanţe şi

tempouri diferite.

Greşeli frecvente:

• talpa piciorului anterior nu se derulează vârf –talpă -călcâi;

• laba piciorului nu se aşează pe pingea ci pe călcâi sau pe toată talpa;

• paşii sunt prea lungi;

• braţele nu respectă sincronizarea braţ - picior opus;

• privirea nu este înainte.

Alergarea cu joc de glezne se poate executa pe distanţe cuprinse între 10m şi 50m în funcţie de

particularităţile de vârstă, de gradul de pregătire al subiectului dar şi de obiectivul urmărit.

Alergarea cu genunchii sus (aGs)

Are la bază o succesiune de contacte cu solul când pe un picior când pe celălalt, alternate cu o

fază scurtă de zbor. Coapsa piciorului de avântare se ridică până la orizontală cu gamba

perpendiculară pe sol, cu laba piciorului uşor extinsă şi vârful orientat spre sol, după care se coboară

pe sol, contactul luându-se pe pingea. În momentul coborârii piciorului de avântare, piciorul de sprijin

se desprinde de pe sol şi urcă spre orizontală cu genunchiul îndoit. Mişcarea de ridicare a unui picior

este simultană cu mişcarea de coborâre a celuilalt picior. Contactul cu solul se ia pe pingea, fără să se

realizeze o derulare completă ca la jocul de gleznă. Braţele îndoite din articulaţia cotului se mişcă

înainte şi înapoi în ritmul mişcării picioarelor, sincronizate braţ şi picior opus. Trunchiul este vertical,

cu capul în prelungirea trunchiului, cu privirea orientată înainte la nivelul orizontalei. Lungimea

pasului este în funcţie de lungimea membrelor inferioare şi de nivelul de pregătire. Alergarea cu

genunchii sus contribuie la însuşirea mecanismului de alergare, îmbunătăţeşte indicii de coordonare şi

de viteză, dezvoltă forţa membrelor inferioare, uşurinţa de mişcare şi supleţea.


• mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la orizontală la fiecare al treilea pas;

38


• alergare cu genunchii sus pe loc, în care se corectează poziţia trunchiului, mişcarea braţelor,

mişcarea picioarelor;

• alergare cu genunchii sus cu deplasare în ritm lent cu accent pe coordonarea mişcărilor;

• alergare cu genunchii sus pe o linie marcată, cu aşezarea piciorului, cu un decalaj lateral cât mai

mic;

• alergare cu genunchii sus cu dictarea ritmului de alergare prin bătaia din palme;

• alergare cu genunchii sus alternat cu un alt exerciţiu din şcoala alergării;

• alergare cu genunchii sus cu viteză maximă;

• organizarea de întreceri cu diferite sarcini.

Greşeli frecvente:

• aşezarea labei piciorului pe sol pe călcâi sau pe toată talpa;

• ridicarea insuficientă a coapsei;

• trunchiul înclinat înapoi;

• impulsia insuficientă a piciorului de sprijin;

• mişcări sacadate şi nesincronizate;

• privirea orientată în jos.

Alergarea cu genunchii sus se poate executa pe distanţe cuprinse între 10m şi 50 m şi se poate

repeta de 2-6 ori, în funcţie de vârstă, grad de pregătire şi obiectiv urmărit.

Alergarea cu pendularea gambei înapoi (aPGî)

Alergarea cu pendularea gambei înapoi (denumită şi alergarea cu lovirea şezutei sau alergare

cu călcâiele la şezută), reprezintă o formă de alergare în care este accentuată execuţia fazei pasului

posterior. După întreruperea contactului cu solul, genunchiul se flexează foarte mult, călcâiul urcă

spre coapsă atingând fesele. După atingerea acestora cu călcâiele, gamba coboară spre sol, laba

piciorului ia contactul cu solul pe pingea fără să depăşească proiecţia centrului general de greutate

(CGG). Lungimea pasului de deplasare pe fiecare picior este de 30-70 cm. Trunchiul este înclinat

înainte, capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte la 10-15 m. Braţele se mişcă înainte şi

înapoi pe lângă trunchi, cu coatele îndoite sau libere pe lîngă corp. Alergarea cu pendularea

gambei înapoi contribuie la dezvoltarea vitezei de execuţie, îmbunătăţeşte indicii de coordonare,

dezvoltă uşurinţa de mişcare şi contribuie la însuşirea mecanismului de alergare.

39

Cătălina Ababei


• din stând depărtat cu sprijin pe palme la perete lovirea şezutei când cu un călcâi când cu

celălalt;

• mers cu lovirea şezutei la fiecare al 3 –lea pas;

• alergare cu pendularea gambei înapoi pe loc cu dictarea ritmului prin bătaia din palme, cu

braţele libere pe lângă corp;

• alergare cu pendularea gambei înapoi, cu deplasare, cu mişcarea braţelor cu coatele îndoite;

• alergare cu pendularea gambei înapoi în tempouri alternate (lent, rapid);

• alergare cu pendularea gambei înapoi alternată cu alte exerciţii din şcoala alergării;

• alergare cu pendularea gambei înapoi cu viteză maximă.

Greşeli frecvente:

• trunchiul prea drept sau prea înclinat înainte;

• palmele aşezate pe fese;

• pendularea posterioară a gambelor prin lateral.

Distanţele de lucru şi numărul de repetări depind de vârstă, grad de pregătire şi obiectiv

urmărit.

Alergarea cu pendularea gambei înainte (aPgÎ)

Alergarea cu pendularea gambei înainte este o formă de alergare în care se accentuează execuţia

fazei pasului anterior. După întreruperea contactului cu solul, genunchiul se ridică cu coapsa puţin

deasupra orizontalei, călcâiul nu mai pendulează pe sub coapsă, gamba este uşor îndoită pe coapsă.

40


După atingerea sau trecerea uşoară peste nivelul orizontalei, gamba se extinde pe coapsă şi coboară

împreună cu aceasta spre sol, laba piciorului ia contactul cu solul pe pingea mult înaintea proiecţiei

centrului general de greutate (CGG). Lungimea pasului este de 40-90 cm şi chiar mai mult. Trunchiul

este înclinat înapoi, capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte la 40-50 m. Braţele se mişcă

înainte şi înapoi pe lângă trunchi, cu coatele îndoite sau libere pe lângă corp.

Alergarea cu pendularea gambei înainte contribuie la creşterea indicilor de coordonare şi de

viteză, dezvoltă forţa abdominală şi a bolţii plantare, a musculaturii anterioare a coapsei, contribuie la

însuşirea mecanismului de alergare, îmbunătăţeşte uşurinţa şi supleţea mişcării.


• mers cu ridicarea coapsei peste orizontală şi pendularea gambei la fiecare al 3-lea pas;

• alergare cu pendularea gambei înainte pe loc cu corectarea mişcărilor picioarelor;

• alergare cu pendularea gambei înainte, cu deplasare, cu mişcarea braţelor cu coatele îndoite;

• alergare cu pendularea gambei înainte alternată cu alte exerciţii din şcoala alergării;

Greşeli frecvente:

• trunchiul prea înclinat spre înapoi;

• lipsa de coordonarea între braţe şi picioare;

• pendularea anterioară a gambelor prin lateral.


urmărit.

Alergare cu gambele întinse înainte

Este un mijloc care are la bază o succesiune de contacte cu solul când pe un picior când pe

celălalt, alternate cu o fază de zbor. Piciorul de avântare se ridică până la aproximativ un unghi de

450 cu genunchiul extins, cu vârful întins, după care se coboară şi se aşează pe sol pe pingea. În

momentul coborârii piciorului de avântare, piciorul de sprijin se desprinde de pe sol şi urcă la 450

cu articulaţia genunchiului blocată. Mişcarea de ridicare a unui picior este simultană cu mişcarea

de coborâre a celuilalt picior. Contactul cu solul se ia pe pingea, fără să se realizeze o derulare.

Braţele îndoite din articulaţia cotului se mişcă înainte şi înapoi în ritmul mişcării picioarelor,

sincronizat braţ şi picior opus. Trunchiul este uşor înclinat înapoi, cu capul în prelungirea

trunchiului şi privirea orientată înainte la nivelul orizontalei. Lungimea pasului depinde de

lungimea membrelor inferioare. Alergarea cu gambele întinse înainte dezvoltă forţa bolţii

plantare, îmbunătăţeşte coordonarea şi viteza şi contribuie la însuşirea mecanismului de alergare.

41

Cătălina Ababei


• din mers, ridicarea alternativă a unui picior, extins din articulaţia genunchiului şi gleznei, la

450;

• alergare cu gambele întinse pe loc, în care se corectează poziţia trunchiului, mişcarea

braţelor, mişcarea picioarelor;

• alergare cu gambele întinse pe o linie marcată şi aşezarea tălpilor pe sol cu un decalaj lateral

cât mai mic;

• alergare cu gambele întinse înainte cu alternarea ritmului de execuţie la diferite semnale

vizuale sau auditive;

Greşeli frecvente:

• aşezarea labei piciorului pe sol pe călcâi sau pe toată talpa;

• ridicarea îndoită a piciorului;

• flexia piciorului în timpul sprijinului;

• impulsia insuficientă pe piciorul de sprijin;

• mişcări sacadate şi nesincronizate;


urmărit.

Alergare cu gambele întinse înapoi

Alergarea cu gambele întinse înapoi este un mijloc care are la bază succesiunea de contacte

cu solul când pe un picior când pe celălalt, alternate cu o fază de zbor. Piciorul de avântare se

ridică înapoi cu genunchiul întins, cu laba piciorului uşor extinsă, cu vârful orientat spre sol, după

care se coboară şi se aşează pe sol pe pingea. Mişcarea de ridicare a unui picior este simultană cu

mişcarea de coborâre a celuilalt picior. Contactul cu solul se ia pe pingea şi este urmat de o

impulsie. Braţele uşor îndoite sau întinse din articulaţia cotului se mişcă înainte şi înapoi în ritmul

mişcării picioarelor, sincronizat braţ şi picior opus. Trunchiul este înclinat înainte, cu capul în

prelungirea trunchiului, cu privirea orientată înainte jos. Lungimea pasului este cuprinsă de obicei

între 20-60 cm, dar uneori poate fi mai mare în funcţie de lungimea membrelor inferioare. Acest

tip de alergare contribuie la dezvoltarea forţei membrelor inferioare şi la îmbunătăţirea indicilor de

coordonare.


42


• alergare cu gambele întinse înapoi, pe loc, în care se corectează poziţia trunchiului, mişcarea

braţelor, mişcarea picioarelor;

• alergare cu gambele întinse înapoi cu deplasare în ritm lent, cu accent pe coordonarea

mişcărilor;

• alergare cu gambele întinse înapoi cu dictarea ritmului de alergare prin bătaia din palme;

• alergare cu gambele întinse înapoi în tempouri variate;

• alergare cu gambele întinse înapoi în combinaţie cu alte exerciţii din şcoala alergării.

Greşeli frecvente:

• ridicarea insuficientă a picioarelor înapoi;

• trunchiul înclinat insuficient înainte sau menţinut pe verticală;

• impulsia insuficientă a piciorului de sprijin;

• mişcări sacadate şi nesincronizate.


urmărit.

Alergare laterală cu paşi încrucişaţi

Alergarea laterală cu paşi încrucişaţi este un exerciţiu ce stă la baza însuşirii elanului la proba

de aruncarea mingii de oină şi a suliţei. Ea se caracterizează printr-o coordonare deosebită şi se poate

executa cu partea stângă sau cu partea dreaptă pe direcţia de deplasare. Alergarea laterală cu paşi

încrucişaţi este compusă dintr-o trecere a piciorului de avântare, peste piciorul de sprijin. După

momentul desprinderii, piciorul drept (în cazul deplasării cu latura stângă pe direcţia de alergare)

pendulează în sus şi înainte, printr-o mişcare amplă de ridicare a coapsei la 900 peste piciorul de

sprijin, urmată de coborârea coapsei, întinderea gambei şi aşezarea tălpii pe sol, perpendicular pe

direcţia de deplasare, pentru a realiza un nou contact. După realizarea sprijinului pe piciorul drept,

piciorul stâng se deplasează înainte lateral spre stânga aproape razant cu solul şi se aşează pe toată

talpa. Această succesiune a paşilor încrucişaţi este însoţită de mişcarea continuă a braţelor înainte şi

înapoi, dar poate fi însoţită şi de menţinerea braţelor în diferite poziţii. Deplasarea se poate realiza

atât cu partea laterală stângă înainte aşa cum s-a descris anterior cât şi cu partea laterală dreaptă

înainte. Mişcările caracteristice fazei de sprijin şi celei de pendulare încrucişată sunt realizate în mod

economic, cu multă relaxare. Trunchiul este drept, capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte la

nivelul orizontalei.


43

Cătălina Ababei

• mers lateral cu păşirea piciorului drept peste piciorul stâng pe direcţia de deplasare, cu aşezarea

labei piciorului pe toată talpa şi mutarea piciorului stâng spre stânga;

• mers lateral încrucişat cu trecere în alergare cu pas încrucişat;

• alergare cu pas încrucişat cu viteză scăzută de deplasare cu coordonarea mişcărilor;

• alergare cu pas încrucişat alternată cu alergare uşoară sau cu un alt exerciţiu din şcoala

alergării;

• alergare cu pas încrucişat cu tempo lent, alternată cu alergare cu pas încrucişat cu tempo rapid;

• organizarea de întreceri cu sarcini diferite.

Greşeli frecvente:

• coapsa piciorului ce realizează încrucişarea nu se ridică la orizontală;

• păşirea încrucişată a piciorului nu este suficient de lungă;

• umerii în timpul deplasării sunt ridicaţi, crispaţi şi întorşi spre direcţia de alergare;

• braţele nu sunt îndoite din articulaţia cotului şi nu se mişcă în ritm cu picioarele

• trunchiul nu este vertical, privirea nu este înainte.


urmărit.

Alergarea laterală cu paşi adăugaţi (a.l.p.ad.)

Alergarea laterală cu paşi adăugaţi se caracterizează prin deplasarea cu partea laterală dreaptă

sau stângă pe direcţia de deplasare. Ea are la bază apropierea şi depărtarea picioarelor într-o mişcare

ce presupune o impulsie, un zbor, o aterizare. Impulsia, ce determină deplasarea laterală a corpului, se

realizează pe ambele picioare odată, dintr-o poziţie uşor depărtat lateral, cu articulaţiile picioarelor

semiflexate. După terminarea impulsiei în primul moment în urcare picioarele se apropie, după care

în coborâre picioarele se depărtează uşor şi se realizează o aterizare pe toată talpa cu articulaţiile uşor

îndoite urmând o nouă impulsie. În timpul impulsiei braţele ajută mişcarea de desprindere-înălţare

printr-o ducere laterală în sus şi revin pe lângă corp odată cu aterizarea. Trunchiul este drept-vertical,

cu capul în prelungirea trunchiului.


• mers lateral cu paşi adăugaţi;

• alergare laterală cu paşi adăugaţi într-un tempo - lent;

• alergare laterală cu paşi adăugaţi cu desprindere şi deplasare cât mai lungă;

• alergare laterală cu paşi adăugaţi cu desprindere şi zbor cât mai înalt;

44


• organizarea de întreceri cu următoarele sarcini: deplasare cât mai rapidă, deplasare cât mai

înaltă, deplasarea numai pe pingea etc.

Greşeli frecvente:

• laba piciorului se aşează pe pingea sau pe călcâi.

• mişcarea braţelor nu se sincronizează cu impulsia picioarelor.

• trunchiul este înclinat înainte sau pe spate, privirea nu este înainte.

• aterizarea se face cu genunchii întinşi.

În afara exerciţiilor ce vizează însuşirea tehnicii de execuţie, jocurile de mişcare pot urmări

atât învăţarea anumitor componente motrice ale alegării cât şi dezvoltarea vitezei şi rezistenţei, sub

toate formele de manifestare.

EVALUARE Enumeraţi exerciţiile care fac parte din „Şcoala alergării”

Descrieţi din punct de vedere tehnic şi metodic trei dintre acestea

Menţionaţi contribuţia fiecărui exerciţiu din „Şcoala alergării” în

perfecţionarea pasului de alergare

Rezumat

Exerciţiile din „Şcoala alergării” vin în sprijinul realizării unei deplasări cât mai rapide prin

acţiunea coordonată a musculaturii membrelor inferioare şi superioare. Prin efectuarea lor se

angrenează sistemele osteo –muscular, ligamentar, precum şi aparatul cardiorespirator şi

cardiovascular.

Bibliografie

Ababei, C., Atletism –curs pentru institutori (ID), Universitatea din Bacău, 2001

Bran, E.,L., Metodica predării exerciţiilor de atletism, Edit. Did. şi pedagogică, Bucureşti, 1965

Mihailescu L., Atletism- Tehnica, Edit. Universitatea din Pitesti, 2001

Mihailescu, L., Atletism in scoala, Edit. Universitatea din Pitesti, 2001

Raţă G., Ababei, C., Predarea atletismului în şcoală, Editura Alma Mater, Bacău, 2003

45

Cătălina Ababei

Capitolul IV. Şcoala săriturii

Scop

Prezentarea din punct de vedere tehnic şi metodic a exerciţiilor care alcătuiesc „şcoala săriturii”

concomitent cu explicarea importanţei acestora în corectarea şi perfecţionarea fazelor unei sărituri.



Înţeleagă rolul şi eficienţa exerciţiilor din „Şcoala săriturii” în învăţarea, consolidarea şi

perfecţionarea fazelor unei sărituri, în funcţie de particularităţile tehnice ale probei;

Aplice exerciţiile din „Şcoala săriturii” în lecţiile de educaţie fizică în funcţie de

caracteristicile psihomotrice ale elevilor cu sau fără disabilităţi.

Capitolul IX. Exerciţiile din şcoala săriturii

Din şcoala săriturii fac parte următoarele exerciţii:

• Sărituri pe loc, cu desprindere pe două picioare;

• Sărituri pe loc, cu desprindere pe un picior;

• Sărituri pe, de pe, peste, obstacole;

• Sărituri în lungime de pe loc;

• Pasul săltat;

• Pasul sărit;

• Săritura în lungime procedeul ghemuit;

• Săritura în înălţime procedeul cu păşire;

• Combinaţii de sărituri.

Săriturile pe loc cu desprindere pe două picioare

Săritura pe loc, cu desprindere pe ambele picioare este un mijloc de bază al şcolii săriturii.

Tehnica executării acesteia, este simplă şi se bazează pe desprinderea membrelor inferioare, care

conduc la realizarea unui zbor mai mult sau mai puţin înalt, printr-o impulsie scurtă şi energică. La

46


aterizare, contactul cu solul se realizează pe pingea, cu genunchii uşor flexaţi. Braţele sunt îndoite

din articulaţia cotului şi au rol de echilibrare şi de avântare în cazul unei noi desprinderi. Trunchiul

este drept, capul în prelungirea acestuia, iar musculatura lombară este tensionată pentru a face faţă

şocului de aterizare. Acest mijloc este folosit în scopul însuşirii mişcării de cedare – învingere şi

de realizare a coordonării între segmentele corpului.


• desprinderi de pe ambele picioare, în care se corectează poziţia

trunchiului, braţelor şi picioarelor;

• desprinderi pe loc pe trambulină în vederea realizării unei

desprinderi cât mai înalte;

• desprinderi pe loc cu dictarea ritmului săriturilor prin bătăi din

palme pentru a pune accent pe o impulsie cât mai scurtă şi cât mai

rapidă;

• pe perechi, faţă în faţă, desprinderi pe loc cu sarcina de a realiza

un zbor mai înalt decât partenerul;

• variante de execuţie a acestor sărituri: cu ridicarea genunchilor la piept, cu depărtarea

picioarelor în plan lateral sau înainte, cu diferite mişcări ale braţelor (rotări, încrucişări, etc)

Greşeli frecvente:

• aşezarea labei piciorului pe călcâi;

• poziţie defectuoasă a trunchiului (înclinat prea înainte sau prea înapoi);

47

Cătălina Ababei

• extensie incompletă a picioarelor;

• impulsie insuficientă;

• mişcări nesincronizate ale braţelor cu picioarele;

• privirea în pământ.

Numărul de sărituri succesive depinde de vârstă, de gradul de pregătire al elevilor, dar şi de

obiectivul urmărit. Un număr relativ mare de desprinderi, duce la o frecvenţă cardiacă de 170-180

bătăi pe minut ceea ce dovedeşte intensitatea mare a efortului.

Săriturile pe loc cu desprindere pe un picior

Tehnica de execuţie este uşor de însuşit deoarece se bazează pe desprinderea tălpii piciorului

de sprijin, un zbor şi o aterizare suplă pe sol, pe toată talpa, cu rulare dinapoi spre înainte a acesteia

şi realizarea unei noi desprinderi, dar şi pe o fină percepţie a rezistenţei solului asociată cu simţul

impulsiei complete în momentul oportun. Trunchiul este la verticală iar braţele au acelaşi rol de

echilibrare şi de avântare.


•desprinderi în ritm lent cu accent pe coordonarea mişcării

braţelor cu a piciorului;

•desprinderi pe un picior pe trambulină;

•desprinderi alternative (stâng-stâng, drept-drept)

Se poate executa: cu piciorul liber ridicat cu coapsa

la orizontală, cu piciorul liber înainte întins, cu piciorul

liber cu coapsa în jos, cu gamba îndoită pe coapsă.

Greşeli frecvente:

•aşezarea labei piciorului pe călcâi sau pe pingea;

• impulsie incompletă, şi ca urmare un zbor mai puţin înalt;

• poziţie defectuoasă a trunchiului (prea înclinată sau îndoită lateral);

• mişcare nesincronizată a braţelor cu picioarele.

Este un exerciţiu mai solicitant decât cel cu desprindere pe ambele picioare, de aceea după un

anumit număr de repetări (10-15) se indică alternarea piciorului de desprindere.

48


Sărituri pe, de pe, peste obstacole

Aceste exerciţii au un rol deosebit în sporirea bagajului motric, dacă se respectă înălţimea

optimă de lucru, adecvată particularităţilor anatomo-funcţionale şi psihice ale vârstei. Obstacolele pot

fi mai înalte sau mai late în funcţie de scopul urmărit. Se va acorda o atenţie deosebită însuşirii

corecte a exerciţiilor şi asigurării (chiar ajutorării) corespunzătoare a elevilor. Se execută fie prin

desprinderi pe ambele picioare fie pe un picior, cu flexie mai mare sau mai mică din articulaţia

genunchiului. Execuţia tehnică a acestor exerciţii se bazează pe modalitatea de efectuare a exerciţiilor

anterior descrise cu sarcina de a trece peste obstacole, de a ateriza pe obstacole sau de a se desprinde

de pe obstacole. Un rol important îl are locul de realizare al desprinderii care trebuie să fie cel potrivit

pentru executarea sarcinii.


•sărituri pe două picioare înainte şi lateral peste

obstacole (bănci);

•sărituri pe un picior, alternativ (din cerc în cerc sau

peste semne trasate pe sol);

•sărituri succesive pe un picior (pe semne marcate pe

sol)

•combinaţii de sărituri alternative de pe un picior pe

celălalt şi succesive pe un picior.

• săriturile peste obstacole se pot însuşi şi prin parcursuri aplicative.

Greşeli frecvente:

• atacarea obstacolului prea aproape sau prea departe;

• nesincronizarea segmentelor (braţe – picioare);

• aterizarea rigidă sau înfrânată (aterizare pe călcâi).

49

Cătălina Ababei

Aceste sărituri se pot executa pe distanţe cuprinse între 10 şi 50 m în funcţie de vârstă şi

gradul de pregătire al executanţilor. Se repetă de 2-6 ori în funcţie de obiectivul urmărit.

Săritura în lungime de pe loc

Tehnica săriturilor în lungime de pe loc este relativ simplă şi cuprinde următoarele faze:

1. Îndoirea genunchilor şi ducerea braţelor înapoi, fază ce permite o poziţie de încărcare cu

energie potenţială pentru următoarea fază.

2. Desprinderea tălpilor picioarelor de pe sol şi proiectarea corpului înainte, aspecte determinate

de impulsia puternică la nivelul ambelor picioare, concomitent cu avântarea braţelor înainte;

3. Aterizarea, faza de reluare a contactului cu solul se realizează pe ambele picioare odată cu

tracţiunea braţelor spre înapoi şi proiectarea bazinului înainte pentru a împiedica căderea corpului

înapoi.


• sărituri ca ,,mingea” pe loc;

• sărituri de pe loc cu plecare de pe un singur picior şi

aterizare pe acelaşi picior sau opus celui de plecare;

• sărituri în lungime de pe loc cu aterizare în groapa cu nisip

sau pe saltele;

• sărituri în lungime de pe loc cu aterizare peste semne

trasate pe nisip;

• sărituri în lungime de pe loc pe obstacole mici ca înălţime;

• sărituri de pe loc cu plecare cu spatele pe

direcţia săriturii;

• sărituri în lungime de pe loc măsurate;

• sărituri în lungime de pe loc cu întrecere.

Greşeli frecvente:

• lipsa coordonării între balansul braţelor şi

impulsia picioarelor;

• balansarea îndelungată a braţelor;

• impulsie incompletă cu aplecarea exagerată a trunchiului în faţă;

50


• aterizare defectuoasă.

În timpul lecţiei de educaţie fizică sau de antrenament, se pot executa un număr de 6-10 sărituri în

lungime fără elan, în funcţie de obiectivul urmărit şi de nivelul de pregătire al elevilor.

Pasul săltat (P.Sl)

Pasul săltat reprezintă un exerciţiu de bază al şcolii săriturii cu rol în însuşirea unei impulsii

care să ducă la un zbor cât mai înalt . Pasul săltat este format din:

faza de impulsie cu desprinderea piciorului de sprijin concomitent cu avântarea

celuilalt picior, cu coapsa la orizontală şi gamba perpendiculară pe sol,

faza de zbor care se caracterizează prin menţinerea unei poziţii de extensie a corpului

în axul longitudinal şi,

faza de aterizare tot pe piciorul de desprindere. Piciorul de avântare coboară spre sol

unde talpa se aşează înaintea proiecţiei centrului de greutate, urmând un nou pas săltat. În

timpul zborului trunchiul este drept iar braţele se mişcă coordonat braţ şi picior opus.


• pe loc: ridicarea unei coapse la orizontală, gamba

perpendiculară pe sol, celălalt picior pe pingea;

• din mers, rularea tălpii dinspre călcâi spre vârf, finalizată cu uşoară desprindere, celălalt picior

având coapsa la orizontală, gamba perpendiculară pe sol;

• din alergare uşoară, executarea pasului săltat în tempo lent la 3 - 5 paşi;

• succesiuni de paşi săltaţi, numai pe dreptul sau numai pe stângul.

• la trei paşi de alergare desprindere în pas săltat;

• pas săltat cu atingerea cu mâna a unor obiecte suspendate.

Greşeli frecvente:

• impulsie incompletă determinată de neextinderea piciorului de

impulsie;

• coapsa nu se ridică şi nu se menţine la un unghi de 900 faţă de

trunchi, iar gamba nu este perpendiculară pe sol;

51

Cătălina Ababei

• acţiunea braţului şi piciorului este de aceeaşi parte, simetric, în loc de braţ şi picior opus;

• trunchiul este prea înclinat spre înainte sau spre înapoi.

Pasul săltat se execută de obicei pe distanţe cuprinse între 10 şi 50m, în 2- 4 serii, în funcţie de

vârstă, nivel de pregătire şi obiectiv stabilit.

Pasul sărit (P.Sr)

Pasul sărit se compune dintr-o fază de impulsie, urmată de desprinderea piciorului de sprijin,

concomitent cu avântarea celuilalt picior spre înainte, o fază de zbor caracterizat prin menţinerea

piciorului de impulsie întins sau uşor îndoit spre înapoi şi a celui de avântare la orizontală îndoit din

articulaţia genunchiului şi o aterizare realizată pe piciorul de avântare, care în momentul luării

contactului cu solul devine în prima parte picior de amortizare, iar în partea a doua de impulsie.

Impulsia se încheie cu extensia maximă a piciorului de sprijin. În timpul zborului trunchiul poate fi

pe verticală sau uşor înclinat înainte. Braţele se deplasează ca în alergare, cu rol de echilibru şi de

avântare.


• luarea poziţiei fandat înainte cu trunchiul drept şi proiectarea bazinului înainte;

• mers fandat cu trunchiul drept, braţele acţionând ca în alergare, cu accent pe extinderea

completă a piciorului care realizează trecerea greutăţii corpului pe celălalt picior;

• alergare uşoară cu executarea pasului sărit pe puncte marcate pe sol;

• pas sărit peste linii trasate pe sol;

• pas sărit peste gărduleţe;

• pas sărit cu fază de zbor cât mai lungă;

• pas sărit cu „agăţarea” solului;

52


• pas sărit combinat cu alergare la 2, 3, 4 sau 5 paşi.

Se mai poate executa având mâinile în diferite poziţii: la spate, pe şold, lateral etc. Ca probă de

control dar şi ca exerciţiu se poate executa sub formă de triplu-, penta-, decasalt cu aterizare în groapa

cu nisip.

Greşeli frecvente:

• impulsie incompletă a piciorului de sprijin;

• aterizare rigidă;

• acţiune braţ şi picior de aceeaşi parte;

• trunchiul prea înclinat spre înainte sau spre înapoi.

Pasul sărit, ca şi pasul săltat se execută de obicei pe distanţe cuprinse între 10 şi 50m, în 2- 4

serii, în funcţie de vârstă, nivel de pregătire şi obiectiv stabilit.

Combinaţii de sărituri

Exerciţiile prezentate anterior se pot executa într-o formă multiplă de combinaţii. Aceste

combinaţii conduc la dezvoltarea aptitudinilor motrice amintite anterior.

Tipuri de combinaţii:

• combinaţii de paşi săltaţi cu paşi săriţi;

• desprinderi în pas săltat sau pas sărit la 1, 3, 5, paşi de mers sau alergare;

• succesiuni de paşi săltaţi finalizate cu aterizare în groapa de nisip printr-o săritură în

lungime;

• succesiuni de paşi săriţi finalizate cu aterizare în groapa de nisip printr-o săritură în

lungime;

• combinaţii de paşi săltaţi sau săriţi cu sărituri pe, de pe, peste

obstacole;

• salturi succesive pe acelaşi picior.

Toate tipurile de combinaţii se pot executa sub formă de întrecere

în ştafete sau parcursuri aplicative. Numărul de repetări sau distanţele

pe care se execută se stabilesc în funcţie de obiectivul urmărit şi de

nivelul de pregătire al subiecţilor.

Având în vedere faptul că mecanismul de bază al săriturii în

lungime este reprezentat de bătaie, este esenţial ca în metodica învăţării săriturii în lungime să se

folosească jocuri de mişcare pentru învăţarea bătăii şi a desprinderii cum ar fi:

53

Cătălina Ababei

"Undiţa"

Locul de desfăşurare: terenul sau sala de sport.

Acţiunea: Jucătorii se aşează în cerc. Conducătorul care stă în centru, învârteşte o sfoară, care

are legat la capătul ei un săculeţ. Învârtirea o face în aşa fel, ca săculeţul să treacă pe sub picioarele

jucătorilor din cerc. Copiii sar. Cine atinge săculeţul pierde. Elevii care nu ating niciodată săculeţul

sunt câştigători.

" Lupta raţelor"


Acţiunea: Doi jucători se aşează în ghemuit, ţinându-şi genunchii cu braţele. În această poziţie

ei sar, se apropie unul de altul, căutând ca prin diferite mijloace să-l facă pe adversar să-şi piardă

echilibrul. Jocul poate continua până la stabilirea învingătorilor sau prin întreceri pe echipe.

"Cursa pe perechi"


Acţiunea: Clasa este organizată în linie pe două rânduri, cel din faţă ţine în palmă piciorul

întins al celui din spate, care la rândul său ţine piciorul întins al celui din faţă. La comanda

profesorului perechile pornesc spre linia de sosire trasată la 10 m în faţă. Câştigă perechea care ajunge

prima la linia de sosire.

"De la insulă la insulă"


Acţiunea: Pe un teren de 10-20 m se trasează mai multe cercuri, de diferite dimensiuni,

aşezate la 1-1,5 m unul faţă de altul. Acestea sunt " insulele", iar spaţiul dintre ele reprezintă " apa".

Unul dintre executanţi va trebui să-i prindă pe ceilalţi, care se feresc sărind dintr-un cerc în altul. Cel

care prinde nu are voie să intre în cercuri, iar ceilalţi jucători nu au voie să calce în afara cecurilor.

Jucătorul prins va lua locul celui care prinde.

"Lupta cocoşilor"


Acţiunea: Elevii stau pe două rânduri faţă în faţă, la interval de 2-3 paşi. În lupta pe care o execută

sărind într-un picior( cu mâinile încleştate obligatoriu la spate),ei caută ca lovind adversarul cu

umărul, să-l oblige sa lase piciorul îndoit jos. Cel care a aşezat mai repede piciorul jos a pierdut.

"Capra "


Acţiunea: Jocul se desfăşoară pe grupe de 6 -8 concurenţi. Pentru a alege pe cel care va sta capra,

jucătorii din fiecare grupă vor executa câte o săritură în lungime fără elan, iar cel care a sărit mai

puţin va sta "capra". Se trasează apoi o linie unde se aşează capra. Ceilalţi jucători se aşează în flanc

54


la o distanţă oarecare, în ordinea rezultatelor obţinute la săritura în lungime, cel mai bun fiind în faţă.

După ce toţi jucătorii au sărit o data peste capră, aceasta se depărtează de linie cu o lungime de talpa

şi tot aşa în continuare după fiecare tur de sărituri. Jucătorul care nu poate sări loveşte capra sau

depăşeşte linia, trece în locul celui care a stat capra şi jocul continuă.

"Capra în lanţ"


Acţiunea: Jucătorii aleargă în flanc câte unul în tempo moderat. Jucătorul din faţă se aşează capra

şi este sărit de al doilea care, la rândul său se aşează capra la distanţa de 2-3 m. de primul; al treilea

jucător va sări peste primii doi şi se va aşeza şi el capră, la 2 -3 m. de al doilea. Jocul continuă până ce

stau capră toţi jucătorii şi poate fi reluat după o scurtă pauză.

Acest joc se poate organiza sub forma de întrecere între două sau mai multe echipe, câştigând

echipa care termină mai repede de sărit.

"Sari cât mai departe"


Acţiunea: Grupa se împarte în două sau mai multe echipe cu un număr egal de jucători.

La acest joc elevii vor căuta să străbată cu un anumit număr de ,paşi, dinainte stabilit, o distanţă

cât mai mare. La comanda profesorului, pleacă primii din fiecare echipă. Cel care reuşeşte să parcurgă

distanţa cea mai mare primeşte un anumit număr de puncte, cel clasat pe locul doi un punct mai puţin

şi aşa mai departe, astfel încât ultimul clasat să primească un punct. După ce toţi concurenţii echipelor

execută seria de sărituri se adună punctele obţinute de aceştia, câştigând echipa care totalizează

numărul cel mai mare de puncte.

"Nu scapă nici un cerc"


Acţiunea: Grupa se împarte în două sau mai multe echipe egale ca număr, aliniate în flanc la linia

de plecare. Terenul de joc, lung de 16 -18 m., este marcat cu 6 -8 cercuri de gimnastică culcate.

Distanţa dintre cercuri este de 1,5 -2,5 m. fiind raportată la posibilităţile participanţilor. Jocul constă

în parcurgerea cu, paşi săriţi, păşind din cerc în cerc, a distanţei până la linia de sosire. Cei care calcă

în afara cercului sunt penalizaţi cu un punct. În final câştigă echipa care are cele mai puţine puncte

penalizare.

"Cursa în trei"


Acţiunea: Colectivul se împarte în grupe de câte trei; doi în faţă şi al treilea în spate. Cel din spate

prinde în fiecare mâna piciorul dinspre interior al celor doi din faţă, care la rândul lor, prind cu mâna

dinspre interior ,piciorul liber, întins în faţă, al colegului lor .La comanda profesorului echipele se

55

Cătălina Ababei

deplasează sărind într-un picior, spre linia de sosire. Câştigă echipa care ajunge prima la linia de

sosire. În continuare cursa se repetă, jucătorii schimbându-şi între ei rolurile.

"Cine face cele mai puţine sărituri"


Acţiunea: Grupa este împărţită în echipe de cate doi, aşezaţi faţă în faţă, prinşi de mâini. Unul se

află în poziţia stând. Cel care stă în ghemuit execută o săritură în lungime cu bătaie pe ambele

picioare, iar celalalt îl trage cu toata puterea în faţă. Câştigă perechea care dintr-un anumit număr de

sărituri ajunge cel mai departe. Jocul se continuă, jucătorii inversându-şi rolurile.

"Ocupă cercul liber"


Acţiunea: Jucătorii se aşează în cerc, cu faţa spre interior, intervalul dintre ei fiind de două

lungimi de braţ. Fiecare jucător va trasa în jurul sau un cerc cu diametrul de circa un metru. În centrul

cercului, care s-a format din cerculeţele trasate, se mai trasează încă un cerc a cărui margine va fi la

distanţa de circa l metru de celelalte cercuri. Unul dintre jucători trece în cercul din mijloc, rămânând

în felul acesta un cerc liber. Jucătorul din mijloc caută să ocupe cercul liber, iar ceilalţi să evite acest

lucru sărind în cercul vecin. Atunci când elevul din mijloc reuşeşte să ocupe cercul liber, la mijloc va

trece elevul căruia îi aparţine cercul şi jocul continuă.

"Cursa într-un picior"


Acţiunea: Jocul se desfăşoară prin folosirea a 28 de elevi Se organizează ştafetă între două

echipe, schimbarea ştafetei se face în suveică, cu două grupe ale aceleiaşi echipe faţă în faţă, sau prin

parcurgerea de către fiecare jucător a drumului dus - întors. Jucătorii se deplasează într-un fel

original, sărind într-un picior, piciorul liber se ţine în sus îndoit din genunchi şi având trecut pe sub el

braţul de aceeaşi parte, mâna acestuia apucând strâns nasul jucătorului.

Tot timpul parcursului se va păstra poziţia de apucare a nasului cu mâna. Dacă cumva mâna

nu mai este în contact cu nasul, jucătorul nu mai are voie să înainteze până ce nu reia poziţia.

Predarea ştafetei se face prin atingerea celor doi jucători înapoia liniei de plecare. Distanţa pe

care jucătorul trebuie să o parcurgă într-un picior nu va depăşi 15 m.

"Vulpea şchioapă"


Acţiunea: Jocul se desfăşoară pe un teren curat. Participă -trei echipe a câte 9 jucători. Se trasează

vizibil o linie de plecare şi mai departe, la 8 -10 m., o linie de întoarcere. Echipele participante, două

sau mai multe, se aliniază pe câte un şir înapoia liniei de plecare. Jocul constă în parcurgerea distanţei

dus întors, prin săritura în trei labe, adică cu corpul ghemuit şi sprijinit de sol în două mâini şi un

picior. Al doilea picior, cu genunchiul îndoit, se ridică în sus. Săritura se execută prin mişcarea

56


alternativă a mâinilor şi piciorului de sprijin; se aruncă întâi mâinile înainte, după care se apropie

piciorul.

Poziţia iniţială trebuie păstrată pe întregul parcurs, la linia de întoarcere putându-se schimba

piciorul de sprijin.

"Ozdrop"


Acţiunea: Participă patru echipe a câte 4 jucători. Cu ajutorul a câte patru căpitani aleşi formăm

patru echipe egale din punct de vedere numeric şi valoric. Prin tragere la sorţi se stabileşte rolul

echipelor (care stau capră şi care urmează să sară). Echipele care vor sta capre se vor aşeza la un

perete în felul următor: căpitanii echipelor se plasează cu spatele lipit de perete şi cu picioarele

depărtate. Un al doilea jucător din fiecare echipă se aşează capră, cu picioarele mult depărtate, cu

mâinile sprijinite în perete şi cu fruntea sprijinită în mâinile căpitanului, pe care acesta le ţine întinse

în jos, cu degetele încleştate. Al treilea jucător şi următorii se aşează capră, unul după altul, cu capul

între picioarele celui din faţă şi cu umerii bine sprijiniţi în coapsele acestuia, prinzându-i coapsele cu

mâinile. După ce şi ultimul jucător s-a aşezat capră, la o distanţă convenabilă în spatele lui se trasează

o linie de bătaie.

Jucătorii din echipa săritorilor se aliniază în ordine valorică, cel mai bun în faţă şi cel mai slab

la urmă. La semnal primul jucător îşi ia elanul şi caută să sară cât mai aproape de căpitan, rămânând

pe poziţia călare. În continuare sar următorii, unii după alţii, căutând să se menţină în echilibru călare.

Când ultimul săritor a sărit şi s-a menţinut călare, bate de trei ori din palme şi jocul se reia.

Se repetă de 4 -5 ori. Dacă în timpul elanului unul dintre jucătorii echipei care sare depăşeşte

linia de bătaie, rolul echipelor se schimbă. Dacă în timpul săriturilor capra se dărâmă, jocul se reia de

la început, păstrându-se rolurile iniţiale.Dacă jucătorii care sar nu reuşesc să se menţină în echilibru şi

unul din ei sau mai mulţi cad jos sau se sprijină cu piciorul de pământ se inversează rolurile. Dacă

întreaga echipă a sărit şi s-a menţinut călare până când ultimul săritor a bătut de trei ori din palme, iar

echipa care stă capră a rezistat, jocul se reia după o nouă tragere la sorţi.

EVALUARE Enumeraţi exerciţiile care fac parte din „Şcoala săriturii”


Menţionaţi contribuţia fiecărui exerciţiu din „Şcoala săriturii” în

învăţarea şi perfecţionarea fazelor sărituri, în funcţie de particularităţile

tehnice ale acesteia

57

Cătălina Ababei

Rezumat

Săriturile reprezintă deprinderi motrice naturale cu un larg caracter aplicativ în viaţa cotidiană.

Însuşite şi utilizate ca mijloace în conţinutul educaţiei fizice, ele contribuie la stimularea marilor

funcţiuni, la creşterea exitabilităţii sistemului nervos central, dezvoltarea tonicităţii şi troficităţii

musculaturii, întărirea sistemului osteo-ligamentar, dezvoltarea calităţilor motrice forţa, viteza şi

îndemânarea, sporirea capacităţii de orientare spaţio-temporală, cât şi la educarea unor trăsături

pozitive ale personalităţii (hotărâre, curaj, voinţă, stăpânire de sine, încredere în forţele proprii).

Bibliografie

Ababei, C., Atletism –curs pentru institutori, (ID), Universitatea din Bacău, 2001


Corneşanu, T., Exerciţii şi jocuri aplicative pentru şcolari, Bucureşti , Ed. Stadion, 1970

Gârleanu, D., Firea, V., Exerciţii şi jocuri pentru pregătirea atleţilor, Bucureşti, Ed. Stadion, 1972




Capitolul V. Şcoala aruncării

Scop

Prezentarea din punct de vedere tehnic şi metodic a exerciţiilor care alcătuiesc „şcoala

aruncării” concomitent cu explicarea importanţei acestora în însuşirea mecanismului de bază al

aruncării, în funcţie de particularităţile tehnice ale acesteia.



Înţeleagă rolul şi eficienţa exerciţiilor din „Şcoala aruncării” în învăţarea, consolidarea şi

perfecţionarea fazelor unei aruncări, în funcţie de particularităţile tehnice ale probei;

Aplice exerciţiile din „Şcoala aruncării” în lecţiile de educaţie fizică în funcţie de

caracteristicile psihomotrice ale elevilor cu sau fără disabilităţi.

58


Capitolul X. Exerciţiile din şcoala aruncării

Şcoala aruncării cuprinde o serie de exerciţii care ajută la însuşirea mecanismului de bază al

aruncărilor. Însuşirea mecanismului de aruncare necesită atât lucru cu mâna dreaptă cât şi lucru cu

mâna stângă. Însuşirea mecanismului de bază al oricărui tip de aruncare se realizează iniţial prin

exerciţii cu obiecte uşoare şi execuţii cu viteze reduse, după care se trece atât la selecţionarea unor

obiecte mai grele, cât la creşterea vitezei de execuţie.

Acestea pot fi grupate în exerciţii ce au la bază însuşirea mişcării tip: azvârlire, împingere şi lansare.

5.2.1 Aruncarea tip azvârlire Mişcarea de aruncare azvârlită este învăţată pe baza însuşirii prin următoarele tipuri de

exerciţii:

aruncări cu două mâini;

aruncări cu o mână.

Dintre exerciţiile de aruncări azvârlite cu o mână, aruncarea mingii mici (mingii de oină) cu

elan este considerată probă atletică de concurs pentru copiii de până la 14 ani.

Aruncarea azvârlită cu două mâini

Aruncarea cu două mâini este un exerciţiu de iniţiere în procedeul de aruncare azvârlită.

Obiectele folosite în aruncare se ţin cu amândouă mâinile deasupra, lateral stânga sau dreapta

capului, cu coatele întinse sau îndoite. Mişcarea de azvârlire se execută din aceste poziţii ale

braţelor printr-o mişcare de tracţiune şi azvârlire înainte sus sau este precedată de ducerea braţelor

înapoi, urmată de tragerea înainte a braţelor cu coatele îndoite şi întinderea - extensia rapidă a

antebraţelor cu eliberarea obiectelor.

59

Cătălina Ababei


• din stând depărtat lateral cu faţa pe direcţia de aruncare, azvârlirea unor obiecte (mingi de

plastic mari, mingii de volei, mingii de handbal sau fotbal, mingi de baschet, mingi medicinale

etc.) spre înainte sus cu două mâini la un partener, fără îndoirea sau cu îndoirea genunchilor;

• acelaşi exerciţiu dar azvârlirea să fie cât mai departe fără răsucire sau şi cu răsucirea uşoară a

trunchiului;

• acelaşi exerciţiu de azvârlire, dar proiecţia mingii să fie pe un zid, iar sarcina aruncătorului

este de a prinde mingea după momentul de ricoşare;

• din stând depărtat sagital cu faţă pe direcţia de aruncare, azvârlirea unor obiecte peste o

ştachetă ridicată la diferite înălţimi;

• din : aşezat, stând pe un genunchi, stând pe genunchi, culcat facial, culcat dorsal etc.,

azvârlirea unor obiecte înainte sus cu două mâini la un partener;

• acelaşi exerciţiu dar azvârlirea să se efectueze cu întrecere între parteneri şi în cadrul grupelor;

• azvârlirea unor obiecte uşoare (mingi de plastic mari, mingii de volei, mingii de handbal sau

fotbal, mingi de baschet, mingi medicinale etc.) înainte sus cu două mâini din mers, din

alergare cu joc de glezne sau din alergare uşoară.

Greşeli frecvente:

• braţele nu „trag” suficient de obiect;

• umeri se ridică şi se crispează;

• genunchii rămân îndoiţi.

60


Se recomandă ca exerciţiile să se execute în formaţii de câte doi, trei sau patru executori, cu

distanţe mici la început (5-6m) după care se măresc distanţele (10-15 m) şi se micşorează numărul de

executanţi (maxim doi). Numărul de aruncări va fi invers proporţional cu greutatea obiectului,

respectiv, număr de aruncări mare – greutatea obiectului mică şi invers.

Aruncarea azvârlită cu o mână

Azvârlirea cu o mână are la bază următoarea succesiune de mişcări: o îndoire a braţului care

ţine obiectul, o întindere a cotului cu o deschidere spre lateral înapoi-sus, urmată de o tracţiune a

braţului cu cotul flexat spre înainte care se va extinde printr-o biciuire a antebraţului cu eliberarea

obiectului înainte sus. Aruncările azvârlite cu o mână sunt exerciţii ce au drept scop învăţarea

mişcării de “biciuire” a braţului.


• din stând depărtat cu faţa pe direcţia de aruncare, azvârlirea unor obiecte uşoare (mingi de

tenis, mingi mici de cauciuc) la partener, cu sau fără îndoirea genunchilor;

• din stând depărtat cu faţa pe direcţia de aruncare, azvârlirea unor obiecte uşoare (mingi de

tenis, mingi mici de cauciuc) cu răsucirea trunchiului şi cu sau fără îndoirea genunchilor;

• acelaşi exerciţiu cu sarcina de a arunca cu un singur braţ, la : distanţă, la ţintă verticală sau la

ţintă orizontală;

• din stând depărtat cu partea neîndemânatică pe direcţia de aruncare, aruncări azvârlite cu

pietre, bulgări de zăpadă, bastonaşe, la distanţă cu răsucirea trunchiului şi cu sau fără îndoirea

genunchilor; concurs de aruncări azvârlite.

Greşeli frecvente:

• braţul de aruncare rămâne permanent întins;

• braţul de aruncare este foarte încordat;

• trunchiul rămâne în extensie sau pe verticală pe tot parcursul aruncării;


• nu se execută mişcarea de biciuire a braţului.

Exerciţiile se pot executa în formaţii de câte doi, cu distanţe mici la început (6-8m) după care se

măresc distanţele la 10-15m. Se execută un număr mare de aruncări dacă obiectele sunt uşoare (15-20

aruncări) şi se scade numărul de aruncări dacă obiectele sunt mai grele (5-10 aruncări).

61

Cătălina Ababei

Aruncarea tip împingere

Mişcarea de aruncare împinsă este deprinderea ce stă la baza învăţării probei de aruncare a

greutăţii. Ea se poate realiza prin folosirea unor exerciţii variate în funcţie de poziţia corpului,

traiectoria obiectului împins, natura obiectelor, etc.

Mişcarea de aruncare împinsă se învaţă pe baza însuşirii în următoarele tipuri de exerciţii:

aruncări de împingere cu două mâini;

aruncări de împingere cu o mână.

Aruncarea împinsă cu două mâini


• din stând depărtat lateral, cu faţa pe direcţia de aruncare, împingerea unor obiecte uşoare

(mingi de plastic mari, mingi de baschet, etc.) înainte sus cu două mâini la un partener, cu sau

fără îndoirea genunchilor;

• acelaşi exerciţiu, dar împingerea să fie cât mai departe, cu sau fără răsucirea uşoară a

trunchiului;

• acelaşi exerciţiu de împingere, dar proiecţia obiectului să se efectueze peste o ştachetă;

• din stând depărtat sagital cu faţa pe direcţia de aruncare, împingerea unor obiecte fără

răsucirea şi cu răsucirea uşoară a trunchiului;

• din: aşezat, stând pe un genunchi, culcat facial, culcat dorsal etc., împingerea unor obiecte

înainte sus cu două mâini la un partener;

• acelaşi exerciţiu, dar împingerea să se execute cu întrecere între parteneri şi în cadrul grupelor.

Greşeli frecvente:

• mişcarea de împingere nu este suficient de energică;

• antebraţele nu execută mişcarea de extensie pe braţe;


• genunchii nu se extind simultan cu mişcarea de împingere a braţelor.

Este indicat lucrul pe perechi cu mai multe obiecte pentru a se exersa de cât mai multe ori, şi

folosirea întrecerilor după ce exerciţiile au fost însuşite.

62


Aruncarea împinsă cu o mână


• din stând depărtat cu faţa pe direcţia de aruncare, împingerea unor obiecte uşoare (mingi

medicinale, greutăţi mici) spre un partener, cu sau fără îndoirea genunchilor;

• din stând depărtat cu faţa pe

direcţia de aruncare, împingerea

unor obiecte uşoare (mingi

medicinale, greutăţi mici) cu

răsucirea uşoară a trunchiului şi cu

sau fără îndoirea genunchilor;

• acelaşi exerciţiu cu sarcina de a

arunca la : distanţă, la ţintă verticală sau la ţintă orizontală;

• din stând depărtat cu partea neîndemânatică pe direcţia de aruncare, împingerea unor mingi

medicinale, la distanţă cu răsucirea trunchiului şi cu sau fără îndoirea genunchilor;

• aruncări împinse la ţinte orizontale sau verticale cu răsucirea trunchiului şi cu sau fără

îndoirea genunchilor;

• aruncări împinse cu diferite obiecte cu întrecere.

Greşeli frecvente:

• braţul de aruncare nu se extinde printr-o mişcare de ridicare înainte sus;

• braţul de aruncare nu realizează o împingere completă până în vârful degetelor;

• cotul este prea aproape de trunchi sau prea ridicat;

63

Cătălina Ababei

• picioarele nu se extind după îndoire.

Exerciţiile se pot executa în formaţii de câte doi, cu distanţe mici la început după care se măresc

distanţele în funcţie de particularităţile de vârstă şi de pregătire ale elevilor. Se execută un număr

mare de aruncări dacă obiectele sunt uşoare (10- 15 aruncări) şi se scade numărul de aruncări dacă

obiectele sunt mai grele (5-10 aruncări).

Aruncarea tip lansare

Mişcarea de aruncare tip lansare este deprinderea care stă la baza învăţării probei de aruncare a

discului şi a ciocanului. Se poate realiza prin folosirea unor exerciţii variate, în funcţie de poziţia

corpului, traiectoria obiectului lansat, natura obiectelor, etc.

Mişcarea de aruncare lansată se învăţă pe baza însuşirii următoarelor tipuri de exerciţii:

aruncări lansate cu două mâini;

aruncări lansate cu o mână.

Aruncarea lansată cu două mâini

Foto: Perie BiancaSuccesiunea metodică a învăţării:

• din stând depărtat lateral cu faţa pe direcţia de aruncare, lansarea

unor obiecte uşoare (cercuri, beţe, stinghii, cozi de mătură, etc.), cu

două mâini prin lateral din înapoi spre înainte sus cu două mâini la

un partener, cu sau fără îndoirea;

• acelaşi exerciţiu, dar lansarea să fie cât mai departe, cu sau fără

răsucirea uşoară a trunchiului;

• din stând depărtat sagital cu faţa pe direcţia de aruncare, lansarea cu

două mâini a unor obiecte prin lateral din înapoi spre înainte sus, cu

sau fără răsucirea uşoară a trunchiului;

• din stând pe genunchi lansarea cu două mâini unor obiecte prin lateral, din înapoi spre înainte

sus, cu două mâini la un partener;

• acelaşi exerciţiu, dar lansarea să fie cât mai departe;

• acelaşi exerciţiu, dar lansarea să se execute cu întrecere între parteneri şi în cadrul grupelor.

Greşeli frecvente:

• mişcarea de lansare nu este suficient de energică;

• braţele nu execută mişcarea de tracţiune a obiectelor;

64



• genunchii nu se extind simultan cu mişcarea de tracţiune a braţelor.





Aruncarea lansată cu o mână

Foto Nicoleta Grasu


• din stând depărtat lateral cu faţa pe direcţia de

aruncare, lansarea cu o mână a unor obiecte

uşoare (cercuri, beţe, stinghii, cozi de mătură,

etc.) prin lateral din înapoi spre înainte sus cu o

mână la un partener, cu sau fără îndoirea

genunchilor;

• acelaşi exerciţiu, dar lansarea să fie cât mai departe, cu sau fără răsucirea uşoară a trunchiului;

• din stând depărtat sagital cu faţa pe direcţia de aruncare, lansarea cu o mână a unor obiecte

prin lateral din înapoi spre înainte sus, cu sau fără răsucirea uşoară a trunchiului;

• din stând pe genunchi lansarea cu o mână a unor obiecte prin lateral din înapoi spre înainte

sus la partener;

• acelaşi exerciţiu dar lansarea să fie cât mai departe;

• acelaşi exerciţiu cu întrecere între parteneri şi în cadrul grupelor.

Greşeli frecvente:

• mişcarea de lansare nu este suficient de energică;

• braţul nu execută mişcarea de tracţiune a obiectelor;


• genunchii nu se extind simultan cu mişcarea de tracţiune a braţului;



65

Cătălina Ababei



Ca şi deprinderea de alergare şi săritură, deprinderea de aruncare se învaţă mult mai uşor cu

ajutorul jocurilor, unde copilul simte bucuria execuţiei şi mişcării. Pentru însuşirea mişcării de

aruncare se pot folosii exerciţii pregătitoare şi jocuri, cu aruncări şi prinderi ale mingiilor din diferite

poziţii, aşezat, ghemuit, stând, etc.

Pe lângă de obişnuirea cu mânuirea şi purtarea obiectelor de aruncat, jocurile contribuie şi la

dezvoltarea forţei.

„Lupta in cerc”

Locul de desfăşurare - sala sau terenul de

sport

Acţiunea: Se desenează cercuri cu raza de

1 m. Copiii, câte doi intra în cerc şi caută să se

împingă afară din cerc, cu ajutorul braţelor. Când

scot un picior sau amândouă din cerc, sunt

penalizaţi cu un punct minus, iar cel care rămâne

în cerc primeşte un punct plus. Câştigă elevul care

adună cele mai multe puncte

"Ruperea lanţului"


Acţiunea: Participă -două echipe a câte 7 jucători. Efectivul este împărţit în două echipe egale ca

număr, se aşează pe două rânduri, faţă în faţă, la o distanţă de 25 -30 m; rândurile se ţin strâns de

mână. Un jucător din echipă pleacă la adversar, se plimbă de-a lungul rândului advers şi la un

moment dat, încearcă să rupă rândul prin surprindere. Dacă jucătorul reuşeşte să rupă rândul, ia ambii

elevi adversari printre care a trecut. Dacă jucătorul nu reuşeşte să rupă rândul o ia la fugă şi este

urmărit, iar atunci când este prins devine prizonier.

Câştigă echipa care la sfârşitul jocului are mai mulţi prizonieri.

Jocul se organizează numai cu băieţii clasei; distanţa dintre rânduri se fixează în funcţie de

vârsta jucătorilor. Se va urmări ca fiecare jucător să participe efectiv la joc, nepermiţându-se

înlocuirea unui jucător slab cu unul puternic.

66


“Mingea prin tunel”

Locul de desfăşurare - sala sau terenul de sport

Acţiunea: Se împarte clasa în patru echipe egale ca

număr. Echipele se aşează pe şiruri la distanta de un braţ

şi interval de doi metri. La semnalul de începere primii

copii transmit mingea din mână în mână, printre picioare

înapoi, până la ultimul, care vine cu mingea în faţa

şirului se aşează depărtat cu spatele spre şir şi transmite

mingea în continuare. Câştigă echipa care reuşeşte să

termine prima.

“Ţinta mişcătoare”


Acţiunea: Două echipe aşezate faţă în faţă ( pe perechi), la distanţă de 1 m, au câte o minge de oină

plasată înainte pe sol, la semnal, echipa indicată ridică mingea şi încearcă să-i lovească pe cei din

echipa adversă care se feresc, deplasându-se în alergare, într-o zonă delimitată. Cei care şi-au lovit

adversarul primesc un punct pentru echipa lor. Câştigă echipa care acumulează mai multe puncte.

“Aruncare la ţintă”


Acţiunea: Copii/elevii, împărţiţi pe echipe, aruncă la ţintă orizontală, în groapa cu nisip, în

cutii de ladă, plasate la diferite distanţe şi în poziţii variate, într-un pătrat sau cerc desenat pe sol, etc.

Câştigă echipa care a acumulat cele mai multe puncte.

“ Mingea la perete”


Acţiunea: Două sau mai multe echipe sunt aliniate în formaţie pe şiruri cu faţa la perete, la o

distanţă de 8-10 m. Primii copii/elevi, din fiecare echipă au câte o minge de oină. La semnal aceştia

67

Cătălina Ababei

aruncă mingea în perete, o recuperează, după care o transmit următorilor care execută acelaşi lucru.

Câştigă echipa care termină mai repede de aruncat.

“Trăgătorul perfect”


Acţiunea: Copiii se aşează într-un cerc cu diametrul de 10 m. Fiecare elev are câte o minge de

oină în mână. În centrul cercului profesorul aruncă în sus o minge de volei, fotbal sau baschet, pe care

copiii încearcă să o nimerească. Câştigă elevul care a nimerit de mai multe ori mingea aruncată.

Aruncarea mingii de oină (mingii mici)

Aruncarea mingii de oină reprezintă o fază avansată a aruncărilor azvârlite întrucât apar mai

multe elemente combinate în execuţia acestui exerciţiu. Reprezintă practic exerciţiul de bază în

învăţarea aruncării suliţei.

Aruncarea mingii de oină este şi probă de concurs în cadrul probelor combinate (individuale)

în campionatele şi concursurile naţionale ale copiilor I ( triatlon la vârsta de 10-11 ani), ale

copiilor II (tetratlon la vârsta de 12-13 ani), dar şi în cadrul tetratloanelor şcolare (pe echipe) ale

copiilor de până la 14 ani. Aruncarea mingii de oină se compune din următoarele faze: elanul şi

efortul final.

Faza de elan constă într-o deplasare de 7-8 paşi de alergare urmată de un pas încrucişat

concomitent cu :

• răsucirea trunchiului;

• înclinarea acestuia înapoi;

• ducerea braţului de aruncare înapoi pe aceeaşi linie cu umerii.

Elanul se termină cu blocajul piciorului opus braţului de aruncare.

Efortul final constă într-o mişcare de extensie-răsucire a trunchiului cu deplasare spre direcţia

de aruncare şi de tracţiune a braţului spre înainte sus cu cotul îndoit. Ultima parte a efortului final îl

reprezintă mişcarea de întindere a antebraţului pe braţ, biciuirea din articulaţia pumnului şi eliberarea

mingii.

Însuşirea propriu-zisă a tehnicii aruncării mingii de oină se realizează în două etape:

etapa însuşirii aruncării de pe loc;

etapa însuşirii aruncării cu elan.

Pentru însuşirea aruncării de pe loc se folosesc următoarele exerciţii:

68


• apucarea mingii de oină cu degetele, aruncarea ei în sus şi prinderea ei cu corectarea

modalităţii de prindere;

• in stând depărtat lateral cu faţa pe direcţia de aruncare, azvârlirea mingii de oină după

o uşoară răsucire a trunchiului şi o întindere înapoi a braţului;

• acelaşi exerciţiu cu sarcina de a urmări mişcarea de biciuire a antebraţului;

• acelaşi exerciţiu cu sarcina de a arunca cât mai departe;

• din stând depărtat sagital cu faţa pe direcţia de aruncare, azvârlirea mingii de oină cu

urmărirea mişcării de ducere spre înapoi şi întindere a braţului;

• acelaşi exerciţiu cu sarcina de a îndoi uşor genunchii şi a răsuci trunchiul spre înapoi;

• din stând depărtat cu partea neîndemânatică pe direcţia de aruncare, ducerea braţului

înapoi cu deschiderea cotului, urmată de răsucirea cu deplasarea trunchiului şi

tracţiunea braţului spre direcţia de aruncare cu cotul îndoit, şi biciuirea antebraţului cu

eliberarea mingii.

Toate aceste exerciţii se pot executa şi sub formă de întrecere.

Pentru însuşirea aruncării cu elan se folosesc următoarele exerciţii:

• din stând, pas cu piciorul opus braţului de aruncare şi azvârlirea mingii;

• din stând, pas încrucişat cu piciorul de aceeaşi parte cu braţul de aruncare şi ducerea braţului

aruncător înapoi, pas cu piciorul opus braţului de aruncare şi azvârlirea mingii;

• din stând, pas cu piciorul opus braţului de aruncare, pas încrucişat cu piciorul de aceeaşi parte

cu braţul de aruncare şi ducerea braţului aruncător înapoi, pas cu piciorul opus braţului de

aruncare şi azvârlirea mingii;

• din mers, pas încrucişat cu piciorul de aceeaşi parte cu braţul de aruncare şi ducerea braţului

aruncător înapoi, pas cu piciorul opus braţului de aruncare şi azvârlirea mingii;

• din alergare cu joc de glezne sau alergare uşoară, pas încrucişat cu piciorul de aceeaşi parte cu

braţul de aruncare şi ducerea braţului aruncător înapoi, pas cu piciorul opus braţului de

aruncare şi azvârlirea mingii;

• din alergare uşoară, la o linie trasată pe sol, pas cu piciorul opus braţului de aruncare, pas

încrucişat cu piciorul de aceeaşi parte cu braţul de aruncare şi ducerea braţului aruncător

înapoi, pas cu piciorul opus braţului de aruncare şi azvârlirea mingii;

• aruncarea mingii de oină cu elan complet de 10-15 paşi la distanţă;

• aruncarea mingii de oină cu elan complet cu întrecere.

Greşeli frecvente:

• braţul aruncător nu se duce înapoi pe primul pas al paşilor de aruncare;

• alergarea pe elan se face pe călcâie sau pe toată talpa;

69

Cătălina Ababei

• cotul nu trece pe deasupra umărului în momentul aruncării;

• mingea nu se eliberează în momentul potrivit.

Exerciţiile se pot repeta de 10-15 ori. La începători se lucrează pe perechi aşezate la distanţe

mici de 10-15 m. Distanţele între coechipieri cresc în funcţie de creşterea valorii aruncării.

EVALUARE Enumeraţi exerciţiile care fac parte din „Şcoala aruncării”


Menţionaţi contribuţia fiecărui exerciţiu din „Şcoala aruncării” în

învăţarea şi perfecţionarea fazelor aruncării, în funcţie de particularităţile

tehnice ale acesteia

Rezumat

Aruncarea reprezintă proiectarea unor obiecte în spaţiu prin acţiunea forţelor rezultate din efortul muscular. În abordarea aruncărilor este necesară înţelegerea exactă a următorilor termeni specifici:- priza: reprezintă modalitatea prin care obiectul care se aruncă este ţinut, sprijinit sau susţinut;

- azvârlirea, lansarea sau împingerea reprezintă mecanismele de bază ale aruncărilor. Fiecare

mecanism corespunde unei anumite aruncări. Astfel, azvârlirea este mecanismul de bază în cazul

aruncării mingii de oină şi al aruncării suliţei, împingerea este caracteristică aruncării greutăţii, iar

lansarea aruncării discului şi a ciocanului.

Bibliografie

Ababei, C., Atletism –Curs pentru institutori, (ID), Universitatea din Bacău, 2001


Corneşanu, T., Exerciţii şi jocuri aplicative pentru şcolari, Bucureşti , Ed. Stadion, 1970

Gârleanu, D., Firea, V., Exerciţii şi jocuri pentru pregătirea atleţilor, Bucureşti, Ed. Stadion, 1972




70

Date post:	04-Feb-2016
Category:	Documents
Upload:	coco250803
View:	34 times
Download:	0 times

111667072-Curs-Atletism.pdf

Documents