1-253

1

Scopul şi regulile de bază ale procesului penal

Lia Savonea

PARTEA GENERALĂ

Titlul I. Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal

Capitolul I. Scopul şi regulile de bază ale procesului penal

Art. 1. Scopul procesului penal(1) Procesul penal are ca scop constata rea la timp şi în mod

complet a fap telor care constituie infracţiuni, astfel ca orice per soană care a săvârşit o infrac ţiune să fie pedepsită potrivit vinovă ţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

(2) Procesul penal trebuie să contri buie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi liber tăţilor acesteia, la prevenirea in frac ţiu nilor, precum şi la educarea cetă ţenilor în spiritul respectării legilor. [C.proc.pen., art. 2-8]

Doctrină: I. Amărie, Consideraţii privind sancţiunea nulităţii în cadrul nerespectării dispoziţiilor art. 6 alin. (5) din Codul de procedură penală, Dreptul nr. 1/2001, p. 133 şi urm.; I. Amariei, Dreptul la apărare. Nulităţi, R.D.P. nr. 4/2000, p. 107-110; C. Andrei, Dreptul la apărare în lumina CEDO, R.D.P. nr. 3/1998, p. 110-113; G. Antoniu, Reforma penală şi sistematizarea dispoziţiilor penale, R.D.P. nr. 5/1997, p. 9 şi urm.; G. Antoniu, Sancţiunea penală – concept şi orientări, R.R.D. nr. 10/1981, p. 3-10; L. Barac, Refl ecţii asupra instituţiei răspunderii penale, R.D.P. nr. 1/1996, p. 41 şi urm.; D. Ciuncan, Accesul la justiţie în cazul netrimiterii în judecată, Dreptul nr. 6/1997, p. 58 şi urm.; D. Ciuncan, Modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale în cazul bunurilor statului, Dreptul nr. 1/1998, p. 84-86; C. Dâşcă, Dreptul la apărare, Pro lege nr. 1/1995, p. 31-38; Şt. Deaconu, Imunitatea parlamentară, atribut al funcţiei şi nu al persoanei, Dreptul nr. 5/1999, p. 37-40; V. Pătulea, Modifi cările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 45/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 14 şi urm.; V. Pop, Din nou despre răspunderea penală a membrilor guvernului, R.D.P. nr. 1/1998, p. 28-32; A. Popescu, Sinteză a deciziilor CEDO în anul 1996, Pro lege nr. 3/1997; T. Pungă, Drept de apărare.

2

Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal

Lia Savonea 3


Lia Savonea

Art. 1 Art. 1

Exercitare abuzivă, R.D.P. nr. 2/2001, p. 110-112; I. Rusu, Constituţionalitatea legii penale în domeniul ocrotirii persoanei, Dreptul nr. 7/1997, p. 15-24; A. Ungureanu, Lipsă de apărare, R.D.P. nr. 3/1998, p. 121-125.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

de desfăşurare a procesului în fata instanţelor judecătoreşti. Este, de altfel, o soluţie care rezultă în mod categoric din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „competenta şi procedura de judecată sunt stabilite de lege” şi ale art. 128 în conformitate cu care „împotriva hotărârilor judecă-toreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Judecătorul „spune dreptul” pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege. Pe cale de consecinţă, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedura, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîn grădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnifi caţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social. În legătura cu problema privind asigurarea egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea Constituţională a considerat că în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiui-

torul este ţinut de respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea, nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclu-siv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în fata legii presupune insti-tuirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmă rit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifi ce raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Astfel, a decis că: instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale nu este con-trară principiului prevăzut de art. 21 din Constituţie, privind liberul acces la justiţie, cât timp decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în fata unei instanţe judecătoreşti; că accesul la structurile judecătoreşti şi la mijloacele procedurale, inclusiv la căile de atac, se face cu respectarea regulilor de competenţă şi procedura de judecată stabilite de lege; în fi ne, că liberul acces la justiţie se realizează numai în respectul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice,

1. Constituţionalitate. Proceduri administrativ-jurisdicţionale. Libe-rul acces la justiţie. Egalitate în faţa legii. Curtea Constituţională a fost investită să se pronunţe asupra consti-tuţionalităţii unor dispoziţii legale ce se pretindea ca limitau accesul liber la justiţie. În legătură cu pro blema refe ritoare la legitimitatea consti-tuţio nală a procedurilor adminis-trativ-juris dicţionale, Plenul Curţii Constituţionale a considerat că este de competenţa exclusivă a legiuito-rului de a institui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluţionarea mai rapidă a unor cate-gorii de litigii, descongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată. Astfel, procedura administrativ-jurisdicţională constituie o măsură de protecţie care, deci, nu poate avea ca scop, în niciun mod, limitarea accesului la justiţie. Dar, justiţia se înfăptuieşte de Curtea Supremă de Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege. Aşa fi ind, existenţa unor organe administrative de jurisdicţie nu poate

să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti, în condiţiile stabilite de lege. Această consecinţă rezultă şi din exigenţele principiului separaţiei puterilor în stat care, în ce priveşte relaţia dintre administraţia publică şi autoritatea judecătorească, exclude posibilitatea ca un organ al administraţiei publice, chiar cu caracter jurisdicţional, să se substituie autorităţii judecătoreşti. Ca urmare, hotărârea organului de jurisdicţie administrativă este supusă controlului judecătoresc al instanţei de contencios administrativ sau al altei instanţe competente, potrivit legii, iar părţilor nu li se poate limita exercitarea acestui drept consfi nţit de prevederile Constituţiei. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. De aceea, în legătură cu problema referitoare la compatibilitatea unor proceduri speciale sau a parti cu-larităţilor procedurale pentru exerci-tarea drepturilor procesuale ale părţilor cu principiul liberului acces la justiţie, Curtea Constituţională a considerat că este de competenţa exclusivă a legiui torului de a institui regulile

4


Lia Savonea 5


Lia Savonea

astfel încât orice excludere care ar avea semnifi caţia încălcării egalităţii de tratament juridic este neconstituţională. [D.C.C. nr. 1/1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994]

2. Constituţionalitate. Acces liber la justiţie. Prin încheiere, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 42 alin. (4) C.proc.pen., susţinându-se că prevederile acestui articol contravin art. 21 din Constituţie, care garantează accesul liber la justiţie. În susţinerea excepţiei s-a arătat că împiedicarea unei persoane de a exercita o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti de declinare a competenţei în materie penală îngrădeşte accesul liber la justiţie şi creează posibilitatea menţinerii unor hotărâri nelegale, acestea nefi ind cenzurabile. În legătură cu această critică este de reţinut că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Accesul liber la justiţie nu înseamnă însă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti: judecătorii, tribunale, curţi

de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi la toate căile de atac prevăzute de lege: apel, recurs etc., deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite. De aceea, dispoziţia înscrisă în art. 21 alin. (2) din Constituţie, în sensul că nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnifi caţie, astfel cum s-a reţinut prin aceeaşi decizie, faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social. [D.C.C. nr. 129/1995, M. Of. nr. 105/1996]

3. Scopul procesului penal. Înde-plinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare a obiectelor şi înscrisurilor cerute de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată constituie o obligaţie, stabilită de legiuitor pentru realizarea scopului procesului penal, prevăzut la art. 1 C.proc.pen. [D.C.C. nr. 145/1999, M. Of. nr. 85 din 24 februarie 2000]

Legislaţie: Constituţia României, art. 124, art. 131.

Doctrină: G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului penal român, R.D.P. nr. 3/1996, p. 9 şi urm.; I. Dumitru, Plata taxelor pentru acordarea asistenţei medico-legale din ofi ciu, în cauze penale, Dreptul nr. 5/1995, p. 40 şi urm.; M.A. Tatu, Limitele principiului disponibilităţii în procesul penal, Pro lege nr. 4/2001, p. 229 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ

HOTĂRÂRI CEDO

Art. 2. Legalitatea şi oficialitatea procesului penal (1) Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmă ririi penale cât

şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.(2) Actele necesare desfăşurării pro ce sului penal se îndeplinesc din

oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. [C.proc.pen., art. 1, art. 3-8]

1. Aliuţă c. România. Desfăşurarea procesului penal potrivit dispoziţiilor legale. Respectarea duratei rezo na-bile. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. La originea cauzei se afl ă o cererea îndreptată împo triva României prin care recla-mantul se plânge împotriva duratei procedurilor care sunt incompatibile cu condiţia de „perioadă de timp rezo-nabilă”, prevăzută de art. 6 parag. 1 din Convenţie. Astfel, în data de 30 septembrie 1997, reclamantul a fost reţinut de către organele de poliţie sub acuzaţia de tâlhărie şi a fost informat că a fost deschisă acţiunea penală împo triva lui de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. În data de 24 octombrie 1997, procurorul a trimis reclamantul în judecată în faţa judecătoriei, care l-a achitat pe reclamant prin hotărârea emisă în data de 2 decembrie 1998, aceeaşi soluţie a fost menţinută şi prin decizia pronunţată în data de 9 iunie 1999 de către Curtea

de Apel Bucureşti. Cu toate acestea, în decizia fi nală din data de 21 martie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât contrariul şi l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de patru ani şi şase luni închisoare. A fost reţinut în perioada 30 septembrie 1997-10 februarie 1998 şi din nou din 14 aprilie 2000 până la data de 19 februarie 2001. În aprilie 2001, Procurorul General, în urma cererii reclamantului, a înaintat un apel extraordinar la Curtea Supremă de Justiţie în vederea casării deciziei fi nale din data de 21 martie 2000 („recurs în anulare”). În data de 8 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a permis recursul în anulare. A fost casată decizia fi nală din 21 martie 2000, hotărârea din 9 iunie 1999 şi cea din 2 decembrie 1998, iar cauza a fost transmisă către procuror pentru continuarea investiga-ţiilor. S-a reţinut că probele administrate în această cauză erau contradictorii şi necesitau mai multe clarifi cări înainte ca această cauză să fi e judecată de

Art. 2 Art. 2

6


Lia Savonea 7


Lia Savonea

către instanţe. Într-o decizie din data de 10 iulie 2002, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a încetat urmărirea penală împotriva reclamantului. În data de 23 mai 2003, acelaşi procuror l-a informat pe reclamant că s-a răzgândit cu privire la decizia anterioară şi a redeschis urmărirea penală în această cauză, iar ulterior, în data de 18 martie 2004, procurorul a înaintat din nou acţiune penală împotriva reclamantului la Judecătoria din Bucureşti, care l-a achitat conform unei hotărâri din data de 15 decembrie 2005. Procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă

Judecătoria din Bucureşti a făcut apel împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel Bucureşti, unde cazul se afl ă încă pe rolul acestei instanţe. Cu privire la încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, Curtea reaminteşte că prin decizia sa din data de 8 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a casat toate hotărârile anterioare şi a înapoiat cazul către procuror pentru continuarea investigaţiilor. Astfel, toate procedurile judiciare din acest caz au fost reduse la zero. Prin urmare, la mai mult de patru ani de la data la care reclamantul a fost informat cu privire la existenţa acestei cauze (data de 30 septembrie 1997), această cauză era în acelaşi stadiu, similar cu momentul în care procedurile au fost iniţiate. Curtea a observat că întârzierile procedurale par a fi cauzate de către eşecul autorităţilor

judiciare, avându-se în vedere că deci ziile pronunţate au fost casate, iar cauza a fost transmisă la procuror pentru completarea urmăririi penale. Nimic nu indică faptul că reclamantul a contribuit semnifi cativ la prelungirea cauzei. Curtea a reamintit că noţiunea de perioadă de timp rezonabilă trebuie analizată în lumina circumstanţelor cazului şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cazului, com-por ta mentul reclamantului şi com-portamentul autorităţilor relevante. Curtea a găsit frecvent încălcări ale art. 6 parag. 1 din Convenţie în cazuri care ridică probleme similare cu cele din prezentul caz. Examinând materialul înaintat, Curtea consideră că Guvernul nu a înaintat niciun argument sau fapt capabil de persuasiune care ar putea duce la o altă decizie în acest caz. Observând jurisprudenţa referitoare la acest subiect, Curtea a considerat că în acest caz durata procedurilor a fost exagerată şi nu a întrunit condiţiile de „perioadă de timp rezonabilă”. Prin urmare, se consideră că aceasta este o încălcare a art. 6 parag. 1. [CEDO, 11 iulie 2006, cauza Aliuţă c. România, Lex Expert – Bază de date]

2. Boldea c. România. Obligaţia respectării dispoziţiilor legale în tot cursul procesului penal. Motivarea hotă rârilor judecătoreşti. Juris pru-denţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. La originea cauzei s-a afl at o

cerere introdusă împotriva României, prin care domnul M. B. a sesizat Curtea pentru încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie susţinând, între altele, că nu a fost judecată echitabil cauza sa din cauza faptului că a fost condamnat la plata unei amenzi administrative în lipsa oricărei probe pertinente şi fără ca instanţele să dea un răspuns la motivele şi argumentele pe care el le-a invocat. El a invocat art. 6 parag. 1 din Convenţie. (Cu ocazia unei şedinţe a corpului profesoral al catedrei de informatică a Universităţii P., decanul facultăţii a abordat subiectul unui pretins plagiat al publicaţiilor ştiinţifi ce ale lui A.S. şi L.P., apărute în anul 2000, precum şi a altor teze de doctorat şi lucrări de diplomă. Pe fondul nemulţumirii generale faţă de publicaţiile realizate în cadrul catedrei, mai mulţi profesori şi-au exprimat opinia asupra pretinsului plagiat. Ei au constatat că cei doi autori folosiseră multe din defi niţiile preluate din teza de doctorat a lui N.P. Reclamantul era singurul care a considerat fără ezitare că publicaţiile ştiinţifi ce reprezentau un plagiat). La 9 mai 2001 A.S. şi L.P. au depus două plângeri penale diferite, sub acuzaţia de defăimare, împotriva reclamantului. Judecătoria Timişoara l-a achitat pe reclamant în temeiul art. 10 b¹) C.proc.pen., dar l-a condamnat la o amendă administrativă de 500.000 lei, în temeiul art. 18¹ C.proc.pen. combinat cu art. 91 C.pen. De asemenea, l-a

condamnat la plata către părţile vătămate a cheltuielilor de judecată evaluate la suma de 2.120.000 lei. Extrasul sentinţei este astfel redactat „… instanţa reţine următoarele fapte: Părţile sunt profesori la Universitatea P. din Timişoara, [lucrând] în cadrul Catedrei de Infor-matică. La 9 martie 2001, cu ocazia unei şedinţe a catedrei, inculpatul a afi rmat în public că reclamanţii erau «plagiatori», deoarece un articol semnat de ei reproducea în fapt un capitol dintr-o teză de doctorat. Deşi articolul semnat de părţile vătămate conţine defi niţii din alte lucrări ale căror structuri cât şi concepte le-au reluat, nu au avut intenţia de a reproduce aceste lucrări. Şi apoi, infrac-ţiunea de calomnie presupune afi rmaţii maliţioase, făcute cu rea-credinţă şi cu intenţia de a leza demnitatea altuia, faţă de un fapt care, dacă este real, ar atrage una din sancţiunile prevăzute de textul acuzator. Din documentele administrate la dosarul cauzei şi din declaraţiile martorilor reiese că inculpatul a făcut acele afirmaţii cu rea-credinţă, cu intenţia de a leza demnitatea părţilor vătămate, afi rmaţii care, dacă ar fi fost adevărate, ar fi expus părţile vătămate la o sancţiune disciplinară sau dispreţului public. Deoarece condiţia publicităţii este de asemenea îndeplinită, instanţa constată că, dintr-un punct de vedere formal, faptele inculpatului constituie elemente constitutive ale unei infracţiuni de calomnie, reglementată de art. 206

Art. 2 Art. 2

8


Lia Savonea 9


Lia Savonea

C.pen. În substanţă, faptele reclamantului nu ating gradul de pericol social al unei infracţiuni, deoarece este vorba despre o ceartă între colegi, rezultat al orgoliului profesional, inculpatul fiind pentru prima dată chemat în justiţie.” La 3 decembrie 2001 reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei judecătoriei. El a susţinut în principal lipsa de motivare a sentinţei pe baza probelor aduse în timpul procedurii. Părţile vătămate au atacat de asemenea sentinţa pronunţată în primă instanţă. Printr-o hotărâre din 22 martie 2002, Tribunalul Judeţean Timiş a respins cele două apeluri. El a decis astfel în privinţa apelului recla-mantului: „După ce a examinat [apelul înaintat] pe baza motivelor invocate şi a articolului 3856 C.proc.pen., trebuie constatat că prima instanţă a analizat bine elementele de fapt şi de drept ale cauzei, sancţiunea administrativă aplicată apelantului fi ind corect stabilită, astfel încât apelul va fi respins pe baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C.proc.pen.” Asupra pretinsei încălcări a art. 6 parag. 1 din Convenţie, Curtea a amintit că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie înglobează, între altele, dreptul părţilor în cauză de a prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor. Convenţia nedorind să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Artico c. Italiei, hotărârea din 13 mai 1980), acest drept

nu poate trece drept efectiv decât dacă observaţiile sale sunt într-adevăr „ascultate”, adică examinate cum trebuie de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special în sarcina „instan ţei” obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă ale părţilor, fără a le aprecia pertinenţa. Cu toate acestea, art. 6 parag. 1 obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument. Amploarea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. Trebuie, de asemenea, să se ţină cont în special de diversitatea mijloacelor pe care un susţinător le poate prezenta în justiţie şi de diferenţele dintre statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinale, prezentare şi redactare a sentinţelor şi hotărârilor. De aceea problema de a şti dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstan ţelor speţei. De asemenea, noţiunea de proces echitabil cere ca o instanţă internă care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanţă inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi nu să se fi mulţumit să confi rme pur şi simplu concluziile unei instanţe infe-rioare. Curtea a constatat că Judecătoria

Timişoara a condamnat reclamantul la plata unei amenzi administrative, după ce a stabilit faptele şi a considerat că elementul intenţionat şi caracterul public al faptelor era bine îndeplinit în cauză. Cu toate acestea, instanţa nu a făcut nicio referinţă concretă la elementele de fapt care ar fi putut justifi ca concluzia ce vizează vinovăţia reclamantului şi caracterul public al faptelor reţinute. Ea s-a limitat să afi rme că aceste condiţii sunt îndeplinite în speţă. Desigur, în general Curtea nu are sarcina de a cunoaşte erorile în fapt sau în drept pretins comise de o instanţă internă, interpretarea legislaţiei interne revenind în primul rând autorităţilor naţionale şi în special curţilor şi tribunalelor. Cu toate acestea, Curtea a constatat că judecătoria nu a procedat la interpretarea tuturor elementelor constitutive ale unei infracţiuni şi că nu a făcut nicio analiză a probelor prezentate de inculpat, cu riscul de a elimina, eventual, în mod motivat, pe cele pe care nu le-ar fi considerat pertinente. În plus, instanţa care s-a pronunţat asupra apelului recla-mantului nu a răspuns deloc motivelor de apel ale reclamantului întemeiate, în

special, pe lipsa de motivare a sentinţei pronunţate în primă instanţă. Dacă este adevărat că obligaţia de a-şi motiva deciziile pe care art. 6 parag. 1 o impune instanţelor nu poate fi înţeleasă ca cerând un răspuns detaliat la fi ecare argument, trebuie să se constate că în speţă Tribunalul Judeţean Timiş nu a făcut decât să facă trimitere la consideraţiile sentinţei judecătoriei. Atâta vreme cât aceasta ar putea constitui o motivare prin alipirea motivelor instanţei anterioare în sensul cauzei ar fi necesar să existe o decizie motivată în mod detaliat şi complet a judecătoriei pentru a califi ca procedura iniţiată împotriva reclaman-tului drept echitabilă. Or, în cazul în speţă, aceasta lipseşte. Aceste elemente sunt sufi ciente Curţii pentru a concluziona că reclamantul are motive întemeiate să susţină că deciziile Judecătoriei Timişoara şi ale Tribunalului Judeţean Timiş nu erau sufi cient de motivate şi că nu a fost judecată echitabil cauza sa privind condamnarea la plata unei amenzi administrative. În concluzie s-a încălcat art. 6 parag. 1 din Convenţie. [CEDO, 15 februarie 2007, cauza Boldea c. România, Lex Expert – Bază de date]


1. Ofi cialitatea procesului penal în cazul exercitării acţiunii penale pentru protecţia proprietăţii pri vate. Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

art. 2 C.proc.pen. În motivarea excep-ţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că sunt încălcate preve derile constituţionale ale art. 44 alin. (2) referitoare la garantarea şi

Art. 2 Art. 2

10


Lia Savonea 11


Lia Savonea

ocrotirea proprietăţii private în mod egal, indiferent de titular, deoarece acestea presupun respectarea dreptului petiţionarului de a dispune în mod liber de bunurile sale, de a exercita în mod exclusiv şi suveran toate acţiunile care se impun pentru protecţia proprietăţii sale, inclusiv acţiunea penală. Prin urmare, existenţa a două sisteme diferite cu privire la punerea în mişcare a acţiunii penale, atunci când este vorba de bunuri care aparţin proprietăţii private, vine în contradicţie cu prevederile constituţionale invocate. Autorul consideră că stingerea confl ic-tului penal ar trebui să fi e guvernată de principiul disponibilităţii atunci când vizează infracţiuni contra patri-mo niului privat, soluţie care este prefe rabilă celei ofi ciale, considerând necesară completarea textului legal criticat în sensul că dispoziţiile privi-toare la ofi cialitatea procesului penal să nu se aplice în cauzele în care bunul ce formează obiectul mate-rial al infracţiunii este proprietate privată, cum s-ar putea întâmpla la infracţiunile de delapidare, furt etc., cazuri în care prevederile referitoare la cerinţa plângerii prealabile şi la posibilitatea împăcării părţilor ar trebui să fi e operante. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că, potrivit defi niţiei date în art. 17 alin. (1) C.pen., „infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu

vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Existenţa pericolului social impune măsuri adecvate de apărare a societăţii, a intereselor generale, a ordinii de drept, sens în care autorităţile statului, abilitate de lege, trebuie să acţioneze, indiferent dacă persoana fi zică sau juridică lezată prin fapta concretă o solicită sau nu. Principiile legalităţii şi ofi cialităţii procesului penal înscrise în art. 2 C.proc.pen. sunt în sensul dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, şi ale art. 126 alin. (2), în conformitate cu care „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Legiuitorul român a optat pentru regula generală de urmărire, judecare şi sancţionare din ofi ciu a infracţiunilor, ca fapte antisociale. Este dreptul constituţional al legiuitorului de a stabili şi anumite excepţii de la aceasta regulă generală. Astfel, s-a prevăzut că în anumite cazuri, datorită caracterului şi conţinutului concret al faptelor, statutului special al autorului faptei ori al persoanei vătămate sau relaţiilor speciale dintre făptuitor şi persoana lezată, punerea în mişcare a acţiunii penale să fi e condiţionată de existenţa plângerii prealabile a per-soanei vătămate. Generalizarea acestei condiţionări ar împiedica însă, în mod

evident, protecţia efi cientă a societăţii, a intereselor generale faţă de faptele care prezintă pericol social, prevăzute de legea penală. Legea penală şi cea procesual penală consacră principiul ofi cialităţii, apreciind că valorile sociale importante pot fi mai efi cient ocrotite prin intervenţia directă a statului şi prin îndeplinirea din ofi ciu a actelor necesare desfăşurării procesului penal. De asemenea, Curtea a reţinut că nu se poate susţine că protecţia consti tuţională a proprietăţii private este lezată prin îndeplinirea din ofi ciu a actelor necesare derulării procesului penal. Dimpotrivă, urmărirea penală din ofi ciu a infracţiunilor contra patrimo-niului asigură o protecţie mai energică a proprietăţii, fi ind deci chiar în interesul proprietarului. În consecinţă, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) C.proc.pen. [D.C.C. nr. 525/2005, M. Of. nr. 997 din 10 noiembrie 2005]

2. Liberul acces la justiţie. Posibi-litatea limitării prin lege. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. Legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3) şi art. 128 din Constituţie. Nu poate fi exclusă de la exerciţiul drepturilor procesuale nicio

categorie de persoane sau grup social, însă, în considerarea unor situaţii deo sebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. [D.C.C. nr. 1/1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994]

3. Liberul acces la justiţie. Accesul liber la justiţie nu înseamnă însă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite. [D.C.C. nr. 129/1995, M. Of. nr. 105 din 23 mai 1996]

4. Interpretarea legii, atribuţie a instanţelor judecătoreşti. Nu intră în atribuţiile Curţii Constituţionale cenzurarea interpretării date unei dispoziţii legale de către instanţele judecătoreşti, al cărei control se rea lizează numai prin intermediul căilor de atac, chiar dacă priveşte constituţionalitatea acesteia. Autorul excepţiei nu a con-testat constituţionalitatea unei legi, ci a interpretării judecătoreşti a unor dispoziţii legale, solicitându-se desfiinţarea deciziei nr. 12/1993 a instanţei supreme şi rejudecarea recursului declarat împotriva încheierii nr. 1775/1992 a acestei instanţe. [D.C.C. nr. 73/1994, M. Of. nr. 105 din 25 ianua rie 1995]

Art. 2 Art. 2

12


Lia Savonea 13


Lia Savonea

5. Principiul ofi cialităţii şi exerci-tarea acţiunii civile de către partea vătă mată. Principiul ofi cialităţii este o cerinţă şi o continuare fi rească a principiului legalităţii. Protecţia consti-tuţională a proprietăţii private nu este lezată prin îndeplinirea din ofi ciu a actelor necesare derulării procesului penal; dimpotrivă, urmărirea penală din ofi ciu a infracţiunilor contra patri-moniului asigură o protecţie mai energică a proprietăţii, aceasta fi ind chiar în interesul proprietarului. Ofi cia-itatea procesului penal nu este „fără limite”, din moment ce în anumite condiţii legea prevede excepţii de la acest principiu. Astfel, regula ofi cia-lităţii poate fi restrânsă sau înlăturată atunci când, de exemplu, legea cere, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, încuviinţări sau autorizări preala bile sau când aceasta este con-di ţionată de existenţa plângerii preala-bile. Faptul că partea vătămată nu mai are interes în cauză, dovedit prin aceea că nu s-a constituit parte civilă, nu prezintă importanţă în raport cu

obiectul sesizării, întrucât, pe de o parte, renunţarea la exerciţiul acţiunii civile nu are, în concepţia legiuitorului, nicio infl uenţă asupra acţiunii penale, iar, pe de altă parte, persoana vătămată, care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei pricinuită prin infracţiune. [D.C.C. nr. 31/2000, M. Of. nr. 222 din 19 mai 2000]

6. Ofi cialitatea procesului penal. Principiul oficialităţii, înscris în alin. (2) al art. 2 C.proc.pen., reprezintă, neîndoielnic, garanţia că în cazul infracţiunilor atât începerea urmăririi penale, cât şi desfăşurarea procesului penal se îndeplinesc din ofi ciu, în afara cazurilor când legea dispune altfel. Opţiunea legiuitorului în ceea ce priveşte urmărirea, judecarea şi sancţionarea din ofi ciu a infractorilor a avut în vedere asigurarea protecţiei cât mai efi ciente a societăţii, a interesului acesteia de sancţionare a persoanelor care comit infracţiuni [D.C.C. nr. 45/2000, M. Of. nr. 370 din 9 august 2000]

Doctrină: G. Antoniu, Reforma penală şi sistematizarea dispoziţiilor penale, R.D.P. nr. 5/1997, p. 9 şi urm.; L. Barac, Refl ecţii asupra instituţiei răspunderii penale, R.D.P. nr. 1/1996, p. 41 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ


Art. 3. Aflarea adevărului În des fă şurarea proce s u lui pe nal trebuie să se asigure aflarea

adevărului cu privire la faptele şi îm prejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului. [C.proc.pen., art. 1, art. 2, art. 4-8, art. 202, art. 316, art. 320]


Afl area adevărului. Fiind sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 şi ale art. 327 alin. (3) C.proc.pen., motivată de încălcarea dispoziţiilor constituţionale vizând prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare (s-a arătat că în privinţa declaraţiei învinuitului sau inculpatului, atribuindu-se valoare probatorie acesteia numai în măsura în care se coroborează cu alte probe existente la dosarul cauzei, se încalcă prezumţia de nevinovăţie, deoarece se presupune că inculpatul nu spune adevărul, fi ind interesat în ascunderea acestuia; cu privire la dreptul la apărare, deoarece legea condiţionează valabilitatea apărării lui de coroborarea declaraţiilor sale cu alte probe existente în cauză. Or, standardul diferit de apreciere stabilit prin art. 69 C.proc.pen. nu se justifi că în niciun fel; iar cu privire la dispoziţiile art. 327 alin. (3) C.proc.pen. autorul excepţiei arată că acestea sunt contrare Constituţiei, prin aceea că admite folosirea ca probe în cursul judecăţii a declaraţiilor date de martori în afara judecăţii, în cadrul unei proceduri nepublice, fără ca inculpatul

să aibă posibilitatea de a pune întrebări acestor martori), Curtea a constatat că textele de lege cu privire la care s-a ridicat excepţia sunt în acord cu Constituţia. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 C.proc.pen., în sensul că acestea ar institui un standard diferit în evaluarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului ca mijloc de probă, aceasta a fost considerată neîntemeiată, deoarece conform art. 63 alin. (2) C.proc.pen. probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea probelor se face de către organele judiciare potrivit convingerii lor, formată în urma examinării probelor administrate în cauză. Rezerva manifestată de legiui tor în ceea ce priveşte forţa pro-bantă a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului este justifi cată din punct de vedere psihologic prin poziţia proce-suală a acestuia în proces, după cum este justifi cată în cazul declaraţiilor părţii civile, ale părţii vătămate şi ale părţii responsabile civilmente, faţă de care se manifestă aceeaşi rezervă (art. 75 C.proc.pen.). Curtea a constatat că nu este justifi cată nici invocarea

Art. 3 Art. 3

14


Lia Savonea 15


Lia Savonea

încălcării prezumţiei de nevinovăţie, având în vedere dispoziţiile art. 6 C.proc.pen., care prevăd că sarcina probei revine organelor judiciare, precum şi dispoziţiile art. 66 din acelaşi cod, care prevăd că învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa, iar în cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa de temeinicie a acestora. Curtea a subliniat că prin dispoziţiile criticate legiuitorul a asigurat afl area adevărului, conferind dreptul instanţei de a cântări şi corobora ansamblul mate rialului probator din cauză. Refe-ritor la dispoziţiile art. 327 alin. (3) C.proc.pen., Curtea a apreciat că textul de lege criticat a fost reglementat în

considerarea unor situaţii obiective, excepţionale, în care martorul audiat în faza urmăririi penale nu se mai poate prezenta în faţa instanţei judecătoreşti pentru o nouă audiere. În aceste cazuri speciale Curtea consideră că dreptul la apărare al inculpatului nu este încălcat, întrucât acesta a avut posibilitatea de a se confrunta cu martorii în cursul urmăririi penale, atunci când aceştia au fost audiaţi cu respectarea dis poziţiilor art. 172 alin. (1) C.proc.pen. Curtea a conchis că primordială în realizarea actului de justiţie este afl area adevărului, cu respectarea principiilor constituţionale şi procesual penale pri vind dreptul la apărare. [D.C.C. nr. 151/2002, M. Of. nr. 488 din 8 iulie 2002]


Doctrină: L. Barac, Refl ecţii asupra instituţiei răspunderii penale, R.D.P. nr. 1/1996, p. 41 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ


DECIZII DE SPEŢĂ

Purtare abuzivă. Prin fapta sa (în calitate de ajutor de şef de post la poliţia unei comune a întrebuinţat violenţe asupra unei persoane în exercitarea activităţii de cercetare penală pentru a obţine de la aceasta o declaraţie de recunoaştere a unei fapte de furt, fi ind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de cercetare abuzivă

prevăzută de art. 266 C.pen.) inculpatul a adus atingere unei valori sociale importante a statului de drept, şi anume activităţii de înfăptuire a justiţiei, constrângerea fi ind incompatibilă cu principiul afl ării adevărului care guvernează procesul penal. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6218/2006, B.C. nr. 2/2007, p. 44]

Art. 4. Rolul activOrganele de urmărire penală şi instanţele de ju de cată sunt obli-

gate să aibă rol activ în desfăşurarea proce sului penal. [C.proc.pen., art. 1-3, art. 5-8, art. 202, art. 316, art. 320]

Rolul activ al organelor judi-ciare în procesul penal. 1) Curtea Constituţională a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 C.proc.pen. În motivarea excepţiei s-a susţinut că textul invocat, care reglementează rolul activ al judecătorului, este neconsti-tuţional şi incompatibil cu principiul inamovibilităţii judecătorului, deoa-rece permite acestuia să devină parte în proces, depăşindu-şi rolul de arbitru imparţial. De asemenea, s-a precizat că, atâta vreme cât s-a introdus inamo-vibilitatea, trebuie reintrodus şi princi-piul rolului pasiv al judecătorului, singu rul de natură să asigure respec-tarea art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie, şi a art. 23 din Legea fundamentală, referitor la libertatea individuală. Examinând excepţia ridicată Curtea a reţinut că prin dispoziţiile art. 4 C.proc.pen. se dă expresie unuia dintre principiile fundamentale. Această regulă se afl ă în corelaţie şi în perfectă concordanţă cu scopul procesului penal, cu dispo-ziţia art. 2 C.proc.pen. privitoare la

ofi cialitatea procesului penal şi, mai ales, cu dispoziţiile art. 3 din acelaşi cod. Organele judiciare penale nu ar putea să asigure afl area adevărului asistând pasiv şi indiferent la activitatea de probaţiune desfăşurată în faţa lor, în special organele de urmărire penală care au ca sarcină tocmai strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identifi carea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora. În consecinţă, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 C.proc.pen. [D.C.C. nr. 28/1998, M. Of. nr. 146 din 10 aprilie 1998]

2) Organele judiciare penale nu pot să asigure afl area adevărului asistând pasiv şi indiferent la activitatea de probaţiune desfăşurată în faţa lor, pentru a nu vorbi de organele de urmărire penală care, aşa cum prevede art. 200 C.proc.pen., au ca sarcină tocmai strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identifi carea făptuitorilor şi la stabilirea răs punderii acestora. Dispoziţiile legale privitoare la rolul activ al orga-

Art. 4 Art. 4

16


Lia Savonea 17


Lia Savonea

nelor judiciare nu pot fi contrare prin-cipii lor constituţionale privitoare la inviola bilitatea libertăţii individuale şi a sigu ranţei persoanei – art. 23 alin. (1) – şi la prezumţia de nevinovăţie – art. 23 alin. (8). [D.C.C. nr. 143/1996, M. Of. nr. 49 din 21 martie 1997]

3) Înfăptuirea justiţiei nu este posibilă fără cunoaşterea situaţiei de fapt, iar această cunoaştere nu poate fi

dobândită fără o preocupare specială din partea organelor judiciare; or, în condiţiile în care legea acordă incul-patului toate garanţiile procesuale, inclu siv dreptul de a fi asistat de un apă rător în tot cursul procesului penal, nu se poate vorbi de vreo prejudiciere a intereselor apărării. [D.C.C. nr. 28/1998, M. Of. nr. 146 din 10 aprilie 1998]

(4) Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de liber tate sau căreia i s-a restrâns liber tatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condi ţiile prevăzute de lege.

(5) În tot cursul procesului penal, în vi nuitul sau inculpatul arestat pre ventiv poate cere punerea în libertate pro vi zo rie, sub control judiciar sau pe cauţiune. [C.proc.pen., art. 1-4, art. 51-8, art. 136-1371, art. 139-141, art. 143-149, art. 155, art. 159, art. 1602, art. 1604, art. 163, art. 171, art. 172, art. 504]

Notă: Alineatele (2)-(4) ale art. 5 sunt reproduse astfel cum au fost modifi cate prin Legea nr. 281/2003.

Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, ratifi cată prin Legea nr. 30/1994, art. 5, art. 6; Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului, ratifi cat prin Legea nr. 30/1994, art. 3; Constituţia României, art. 21, art. 23, art. 24.

Doctrină: G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului penal român, R.D.P. nr. 3/1996, p. 9 şi urm.; T. Manea, Conţinutul principiului garantării libertăţii persoanei, Dreptul nr. 10/2004, p.175 şi urm.; V. Pătulea, Refl ecţii în legătură cu căile de atac împotriva luării măsurii arestării preventive, Dreptul nr. 1/2002, p. 125 şi urm.; M. Sas, Liberarea provizorie. Prezent şi perspective, R.D.P. nr. 3/2003, p. 50 şi urm.; A. Ţuculeanu, Garanţiile libertăţii persoanei prevăzute de Codul de procedură penală, Pro lege nr. 1/2000, p. 5 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ

HOTĂRÂRI CEDO

DECIZII DE SPEŢĂ

1. Rol activ. Obligaţiile instanţei de judecată. În situaţia în care inculpatul are o atitudine de nerecunoaştere a faptei care i se impută, obligaţia instanţei este de a depune toate diligenţele pentru admi nistrarea celorlalte probatorii, chiar şi în situaţia în care inculpatul nu ar insista în aceasta, căci o asemenea activitate este esenţială pentru afl area adevărului în cauză. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 493/2004, PJP 2003-2004, p. 372]

2. Obligaţiile instanţei de judecată în realizarea rolului activ. Întrucât petenta se afl a în stare de arest preventiv, instanţa de judecată, în virtutea rolului activ, trebuia să recalifi ce cererea de întrerupere a executării pedepsei, apli-cabilă doar în cazul condamnatului, în cererea de revocare a măsurii pre -ventive a arestării pentru motive medi-cale. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 900/A/2004, nepublicată]

Art. 5. Garantarea libertăţii per soa nei(1) În tot cursul proce su lui penal este garantată libertatea per soanei.(2) Nicio persoană nu poate fi re ţi nută, arestată sau privată de liber-

tate în alt mod şi nici nu poate fi su pusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

(3) Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o mă su ră de restrângere a libertăţii consi deră că aceasta este ilegală are dreptul, în tot cursul proce sului penal, să se adre seze instanţei competente, potrivit legii.

Sissanis c. România. Obligaţia respectării dispoziţiilor legale în cazul oricărei forme de restrângere a libertăţii persoanei. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. La originea cauzei se afl ă cererea introdusă împotriva României prin care un cetăţean grec, Nicolaos Sissanis (reclamantul), pretinde

încălcarea art. 2 parag. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, prin înscrierea menţiunii „C” în paşaportul său în vederea executării măsurii provizorii a obligaţiei de a nu părăsi ţara, autorităţile încălcându-i dreptul la libera circulaţie. Astfel, la 10 februarie 1998 s-a început urmărirea penală împotriva inculpatului pentru evaziune fi scală, fals şi uz de

Art. 5 Art. 5

18


Lia Savonea 19


Lia Savonea

fals. Zece zile mai târziu, la 20 februarie 1998, poliţia a luat în privinţa recla-mantului măsura preventivă a obligaţiei de a nu părăsi ţara. Aplicând această măsură, poliţia a înscris în paşaportul său menţiunea „C” şi a informat asupra acestui lucru recla mantul la 23 februarie 1998, fără a-i indica totuşi baza legală a acestei măsuri. Reclamantul a depus o contestaţie împotriva măsurii preven-tive, iar printr-o decizie preliminară din 6 martie 1998 Tribunalul Constanţa a respins contestaţia, după ce a constatat că nicio măsură preventivă nu fusese luată împotriva reclamantului de către procuror. Reclamantul a afl at prin intermediul Consulatului Greciei în România că la 19 martie 1998 parchetul i-a interzis să părăsească ţara pentru o perioadă de treizeci de zile. La 14 august 1998, la sfârşitul acestei perioade, reclamantul a cerut ştergerea menţiunii „C” de pe paşaportul său. Prin hotărârea defi nitivă din 28 august 1998, Judecătoria Constanţa a dat curs cererii sale şi a ordonat ştergerea menţiunii. Printr-un rechizitoriu din 29 noiembrie 2003, parchetul a decis trimiterea în judecată a reclamantului pentru infracţiuni legate de neregula-ritatea documentelor contabile ale societăţilor comerciale pe care le con-ducea, iar printr-o sentinţă din 24 iunie 2005 Judecătoria Constanţa l-a achitat pe reclamant. Apelul înaintat împotriva acestei sentinţe de Parchet şi părţile

civile a fost respins de Tribunalul Constanţa la 6 noiembrie 2006. La 31 august 1998 Parchetul a dispus începerea din nou a urmăririi penale împotriva reclamantului, pentru înşelă-ciune, fals intelectual şi uz de fals. Era acuzat că a simulat deteriorarea şi apoi salvarea unei nave româneşti în portul Dakar. Printr-o adresă din 2 septembrie 1998 Poliţia Constanţa a cerut Ofi ciului pentru străini, emigrare şi paşapoarte din Constanţa de pe lângă Ministerul de Interne înscrierea menţiunii „C” în paşaportul reclamantului. La 20 noiem-brie 1998 parchetul a decis arestarea preventivă a reclamantului pentru treizeci de zile, iar printr-un rechizitoriu din 2 decembrie 1998 parchetul a hotărât trimiterea în judecată a recla-man tului. În cursul arestului preventiv reclamantul a cerut de mai multe ori (la 4 martie, 8 iulie, 4 august, 23 septembrie 1999, 7 octombrie 1999 şi 21 ianuarie 2000) punerea sa în libertate sub control judiciar. Instanţele au refuzat să dea curs cererilor sale din cauza faptului că infracţiunile pentru care era urmărit erau pedepsite cu pedeapsa închisorii care împiedica aplicarea benefi ciului punerii în libertate sub control judiciar. Ultima contestaţie prezentată de recla-mant în acest sens a fost respinsă la 14 februarie 2000 de Curtea de Apel Constanţa. Printr-o sentinţă din 8 iunie 2000 Tribunalul Constanţa a condamnat reclamantul la doi ani şi zece luni de

închisoare pentru cele trei capete de acuzare şi a hotărât menţinerea arestului preventiv. Reclamantul a înaintat apel împotriva acestei sentinţe, invocând nevinovăţia sa şi a cerut revocarea arestului preventiv, iar printr-o decizie din 19 iulie 2000 Curtea de Apel Constanţa a ordonat punerea în libertate a reclamantului. Printr-o hotărâre din 21 decembrie 2000 Curtea de Apel Constanţa a anulat sentinţa respectivă şi a trimis cauza la tribunal spre rejudecare, iar printr-o hotărâre din 8 martie 2006 Tribunalul Constanţa a pronunţat achitarea reclamantului. La 9 noiembrie 2000 reclamantul a cerut Ministerului de Interne ştergerea menţiunii „C” de pe paşaportul său, dar acesta din urmă i-a comunicat refuzul său la 10 noiembrie 2000. Ministerul, făcând trimitere la Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor, şi-a motivat refuzul prin faptul că procesul penal în cadrul căruia fusese luată măsura preventivă nu se încheiase. La 13 sep-tem brie 2000 reclamantul a cerut tribu-nalului judeţean să ordone ştergerea menţiunii „C” de pe paşaportul său. Tribunalul şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Constanţa, care trebuia să statueze asupra apelului înaintat împotriva sentinţei tribunalului judeţean din 8 iunie 2000. Printr-o hotărâre din 21 decembrie 2000 Curtea de Apel Constanţa a anulat sentinţa menţionată anterior, dar ea nu s-a

pronunţat asupra cererii reclamantului vizând ştergerea menţiunii „C” de pe paşaportul său. În faţa Tribunalului Constanţa reclamantul şi-a reiterat cererea privind anularea menţiunii „C”. Invocând art. 29 din Legea nr. 123/2001 privind regimul străinilor în România care abrogase vechea Lege nr. 25/1969, el menţionează că orice măsură provizorie a obligaţiei de a nu părăsi ţara trebuia să fi e pronunţată de un magistrat, în condiţiile în care men-ţiunea de pe paşaportul său fusese înscrisă la ordinul poliţiei. Printr-o decizie din 13 decembrie 2001 Tribunalul Constanţa a respins cererea reclamantului. El a indicat că recla-mantul nu adusese dovada faptului că urmărirea penală împotriva sa încetase sau că fusese achitat, în conformitate cu art. 30 lit. b) al Legii nr. 123/2001. În 2002, la o dată neprecizată, reclamantul a cerut din nou Ministerului de Interne ştergerea menţiunii „C” de pe paşaportul său. Prin intermediul Consulatului Greciei în România el a fost informat asupra refuzului ministerului din 11 aprilie 2002. La 30 iunie 2002 reclamantul a adresat o scrisoare Ofi ciului pentru străini, cerând infor-maţii asupra bazei legale a măsurii pre-ventive luate împotriva sa şi a legalităţii sale în privinţa art. 29 alin. (1) lit. b) a noii Legi nr. 123/2001 privind regimului străinilor. La 11 iulie 2002 autoritatea administrativă i-a indicat, referindu-se

Art. 5 Art. 5

20


Lia Savonea 21


Lia Savonea

la prima măsură preventivă, că fusese luată pe baza art. 27 din Legea nr. 25/1969 şi că dispoziţiile noii Legi nr. 123/2001 nu mai puteau fi aplicate în privinţa sa, deoarece nu reglementau fapte anterioare intrării sale în vigoare. Ea a informat de asemenea reclamantul că măsura fusese luată pe o durată nedeterminată. În 2002 reclamantul a citat în contencios administrativ în faţa Tribunalului Constanţa Inspectoratul judeţean de poliţie Constanţa şi a cerut anularea măsurii provizorii a obligaţiei de a nu părăsi ţara şi, pe cale de conse-cinţă, ştergerea menţiunii „C” de pe paşaportul său. El a susţinut că măsura preventivă fusese luată pentru o perioadă de treizeci de zile în temeiul Legii nr. 25/1969, care fusese abrogată de Legea nr. 123/2001. Or, în confor-mitate cu această nouă lege, orice măsură preventivă trebuia să fi e luată de un magistrat în condiţiile în care, în cazul său, măsura fusese luată de poliţie, care nu oferea garanţiile cerute pentru un „magistrat” în sensul legii menţionate anterior. Printr-o sentinţă din 12 decembrie 2001 Tribunalul Constanţa a respins cererea reclaman-tului. În ceea ce priveşte competenţa de a decide asupra aplicării unei asemenea măsuri preventive, tribunalul a scos în evidenţă că Legea nr. 25/1969, în vigoare în momentul adoptării măsurii, nu cerea ca măsura să fi e luată de un magistrat. Legea nr. 123/2001, care

prevede această cerinţă, nu putea fi aplicată la faptele cauzei fără a încălca principiul general al neretroactivităţii legii. De asemenea, tribunalul a consta-tat că reclamantul nu adusese dovada că urmărirea penală dispusă împotriva sa încetase sau că fusese achitat, în conformitate cu art. 30 lit. b) din Legea nr. 123/2001, iar la 7 aprilie 2003 Curtea de Apel Constanţa a confi rmat în recurs această sentinţă. La 10 decem-brie 2003 reclamantul a introdus o nouă acţiune la Judecătoria Constanţa, vizând ştergerea menţiunii „C”. Printr-o decizie din 7 ianuarie 2004 instanţa a respins acţiunea ca inadmisibilă, după ce a constatat că înscrierea măsurii în paşaportul reclamantului era o acţiune administrativă şi că, în consecinţă, nu putea fi contestată decât în temeiul Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ. În 2004 reclamantul a cerut anularea actului administrativ din 2 septembrie 1998 prin care se ordonase Autorităţii pentru străini de pe lângă Ministerul de Interne să aplice menţiunea „C” pe paşaportul recla man-tului. El a cerut, de asemenea, daune materiale şi morale. La 26 februarie 2004, la cererea instanţei, poliţia a prezentat un document intitulat „punct de vedere”, în care a menţionat că măsura preventivă luată împotriva recla-mantului era bazată pe Instrucţiu nile Ministerului de Interne nr. 555/1996, dispuse cu aplicarea Decretului-lege

nr. 10/1990 asupra regimului paşapoar-telor şi călătoriilor în străinătate şi art. 27 al Legii nr. 25/1969. În confor-mitate cu aceste instrucţiuni, poliţia ar fi fost obligată să restrângă, pentru o perioadă mergând până la şapte zile, libera circulaţie a străinului în privinţa căruia există indicii că a comis o faptă constitutivă de infracţiuni, chiar în lipsa aprobării procurorului sau instanţei. Printr-o sentinţă din 29 martie 2004, Tribunalul Neamţ, în completul său admi nistrativ, a dat în paralel curs cererilor reclamantului. El a ordonat ştergerea menţiunii „C” de pe paşaport, dar a refuzat să-i acorde daune materiale şi morale. Extrasul relevant din această sentinţă are următorul conţinut: „Recla-mantul nu se afl ă sub infl uenţa niciunui mandat prin care magistratul ar fi putut lua împotriva sa o măsură de restrângere a liberei sale circulaţii. Perioada în timpul căreia măsura executorie a înscrierii literei «C» a fost aplicată s-a scurs. Orice restrângere a liberei circulaţii nu poate fi ordonată decât de o instanţă, dar, în speţă, nicio instanţă penală nu a ordonat o asemenea măsură, acuzatul fi ind anchetat şi judecat în stare de libertate. Pe baza consideraţiilor de mai sus, instanţa consideră că acţiunea reclamantului vizând anularea actului administrativ din 2 septembrie 1998 este întemeiată şi decide admiterea ei. În privinţa daunelor morale şi mate-riale solicitate, instanţa constată că

reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu moral sau material după adoptarea măsurii executorii din 2 septembrie 1998. Prejudiciile suferite sunt rezul-tatul acestor fapte constitutive de infrac ţiune pentru care a fost condamnat. Faptul că poliţia a procedat la investigaţii nu poate constitui temeiul răspunderii sale materiale sau morale, ţinând cont de faptul că procesul penal a fost soluţionat de instanţe şi nu de poliţie. Actul administrativ a fost legal în momentul adoptării sale şi revocarea sa nu angajează răspunderea materială sau morală a autorului său. În conse-cinţă, plângerea asupra daunelor mate-riale şi morale va fi respinsă.” Această sentinţă, devenită defi nitivă, a fost executată la 10 iunie 2004 prin înscrie-rea literei „L” în paşaportul recla-mantului. Asupra pretinsei încălcări a art. 2 parag. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, Curtea aminteşte că dreptul la libera circulaţie, aşa cum este recunoscut la parag. 1 şi 2 ale art. 2 din Protocolul nr. 4, are drept scop asigu-rarea dreptului în spaţiu, garantat oricărei persoane, de a circula pe teritoriul pe care se afl ă precum şi de a-l părăsi; aceasta implică dreptul de a merge într-o ţară la alegerea sa, în care ar putea fi autorizat să intre (a se vedea, mutatis mutandis, Peltonen c. Finlandei, Decizia Comisiei din 20 februarie 1995). Rezultă că libera circulaţie ordonă interdicţia oricărei măsuri ce ar

Art. 5 Art. 5

22


Lia Savonea 23


Lia Savonea

putea aduce atingere acestui drept şi ar putea restrânge exerciţiul său în condiţiile în care nu răspunde cerinţelor unei măsuri ce ar putea fi considerată „necesară într-o societate democratică” atingerii obiectivelor legitime prevăzute de parag. 3 al articolului menţionat anterior. Astfel, Curtea consideră că măsura prin intermediul căreia un individ este deposedat de un document de călătorie, cum ar fi de exemplu un paşaport, reprezintă, fără nicio îndoială, o ingerinţă în exerciţiul liberei circulaţii (Baumann c. Franţei, hotărârea din 22 mai 2001). Curtea constată că, deşi reclamantul nu a fost deposedat de paşaport, nu s-a putut folosi de acest document de călătorie care, la nevoie, i-ar fi permis să părăsească teritoriul României. Ea consideră deci că recla-mantul a suferit o restrângere a exer-ciţiului dreptului său la libera circulaţie, care reprezintă o ingerinţă în sensul art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Guzzardi c. Italiei, hotărârea din 6 noiembrie 1980, Raimondo c. Italiei, hotărârea din 22 februarie 1994 şi Labita c. Italiei, 6 aprilie 2000). Rămâne de văzut dacă această restrângere era „prevăzută de lege” şi constituia o „măsură necesară într-o societate democratică”. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia expresia „prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă o bază în dreptul intern, dar vizează

de asemenea calitatea legii în cauză: aceasta trebuie într-adevăr să fi e accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale (Rotaru c. României). Pentru ca legea să îndepli-nească condiţia de previzibilitate, trebuie să precizeze cu destulă claritate întinderea şi modalităţile exercitării puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul analizat, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi individului o protecţie adecvată împo-triva arbitrarului (a se vedea Olsson c. Suediei, hotărârea din 24 martie 1988). În consecinţă, nu poate fi considerată drept „lege” decât o normă emisă cu destulă precizie pentru a permite cetăţeanului să-şi corecteze conduita; ascultând la nevoie sfaturile potrivite, el trebuie să aibă capacitatea de a prevedea, într-un grad rezonabil al circumstanţelor cauzei, consecinţele de natură să decurgă dintr-o anumită acţiune. Curtea consideră că trebuie examinată „calitatea” normelor juridice invocată în speţă, descoperind în special dacă dreptul intern stabilea cu destulă precizie condiţiile în care măsura preventivă a obligaţiei de nu părăsi ţara putea fi decisă. Curtea constată cu uşurinţă conţinutul vag al art. 27 al Legii nr. 25/1969, pe care se întemeiază măsura preventivă. Acest articol se limitează la a stipula că străinul învinuit sau acuzat într-un proces penal nu poate părăsi ţara decât după încetarea

urmăririi penale sau achitarea sa sau, în caz de condamnare, după executarea pedepsei. În primul rând, nu s-a făcut nicio menţiune asupra autorităţii abilitate să ia o asemenea măsură. Este adevărat că Guvernul a depus instrucţiunile Ministerului de Interne nr. 555/1996, care completează Legea nr. 25/1969, indicând numai persoanele abilitate să execute aceste măsuri şi cele care trebuie să le aprobe. Or, reiese că aceste instrucţiuni interne conţin menţiunea „secret” şi nu au fost publicate în Monitorul Ofi cial. Curtea notează de asemenea că, deşi art. 27 al legii abilitează autorităţile competente să autorizeze o ingerinţă în libera circulaţie a străinilor, motivul acestei ingerinţe nu este defi nit cu destulă precizie. Curtea trebuie, de asemenea, să se asigure că există garanţiile adecvate şi sufi ciente împotriva abuzu-rilor autorităţilor. Ea aminteşte că în cauzele privind sistemele de suprave-ghere secretă, analizate din punctul de vedere al art. 8 din Convenţie, s-a decis că asemenea sisteme trebuie să conţină garanţii stabilite prin lege care sunt aplicabile controlului activităţilor serviciilor interesate. Procedurile de controlul trebuie să respecte pe cât posi bil cu fi delitate valorile unei societăţi democratice, în special preponderenţa dreptului, la care se referă în mod expres preambulului Convenţiei. Ea implică, între altele, ca

o ingerinţă a executivului în drepturile individului să fi e supusă unui control efi cient care trebuie să asigure în mod normal, cel puţin în ultimă instanţă, puterea judiciară, deoarece oferă cele mai bune garanţii de independenţă, de imparţialitate şi de procedură legală (Klass şi alţii c. Germaniei, hotărârea din 6 septembrie 1978). Acest raţio-nament ar putea fi aplicat mutatis mutandis la art. 2 din Protocolul nr. 4, ţinând cont de legătura strânsă dintre acest ultim articol şi art. 8 din Convenţie (a se vedea, în acest sens, Iletmiş c. Turciei, hotărârea din 6 decembrie 2005). În acest caz, Curtea relevă că procedura de aplicare a măsurii preventive a obligaţiei de a nu părăsi ţara nu oferă asemenea garanţii, nicio procedură de control nefi ind prevăzută de Legea nr. 25/1969, indiferent dacă este vorba despre momentul în care măsura a fost luată sau după. De altfel, toate demersurile reclamantului vizând ridicarea măsurii preventive (cereri la Ministerul de Interne, contestaţii în faţa instanţelor penale sau în contencios administrativ) au fost respinse, deoarece reclamantul s-a afl at în imposibilitatea de a face dovada că urmărirea penală împotriva sa s-a încheiat sau că fusese achitat. În realitate, este vorba despre o măsură automată, aplicată pentru o durată nedeterminată, ceea ce încalcă drepturile individului (a se vedea Reiner c. Bulgariei, 23 mai 2006,

Art. 5 Art. 5

24


Lia Savonea 25


Lia Savonea

Luordo c. Italiei, 17 iulie 2003, şi Iletmis). Prin urmare, Curtea consideră că dreptul intern nu indică cu destulă claritate întinderea şi modalităţile exer-citării puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul analizat. La toate acestea se adaugă faptul că art. 27 din Legea nr. 25/1969 a fost declarat neconstituţional printr-o Decizie a Curţii Constituţionale din 11 aprilie 2001 şi modifi cat ulterior prin Legea nr. 123/2001 pentru a-l face conform cu Constituţia. În acest sens, s-a prevăzut că orice măsură preventivă de obligare de a nu părăsi ţara trebuie luată de către un magistrat (art. 29 din Legea nr. 123/2001). Or, ţinând cont de faptul că în speţă măsura preventivă a fost ordonată de poliţie, reiese că, cel puţin începând din 11 aprilie 2001, aceasta nu era în conformitate cu legislaţia naţională în vigoare, inclusiv Constituţia. Curtea aminteşte, de asemenea, că autorităţilor naţionale şi, în special, instanţelor le revine sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern (Kopp c. Elveţiei, hotărârea din 25 martie 1998). Ea relevă în această

privinţă că în sentinţa sa defi nitivă din 29 martie 2004 Tribunalul Neamţ a revocat măsura preventivă a obligaţiei de a nu părăsi ţara luată împotriva reclamantului. Instanţa a constatat că reclamantul nu se afl a sub imperiul vreunei măsuri preventive restrictive de libertate luată de un magistrat. Cu toate acestea, el nu a acordat nicio reparaţie prejudiciului suferit de interesat în urma prelungirii ilegale a măsurii preventive. De asemenea, Guvernul nu a sugerat deloc că recla-mantul ar fi putut exercita o altă cale de atac internă pentru a fi despăgubit (Vito Sante Santoro c. Italiei, nr. 36681/97). În lumina celor de mai sus Curtea concluzionează că în perioada 2 septem-brie 1998-10 iunie 2004, dată la care autorităţile au ridicat măsura preventivă, atingerea adusă liberei circulaţii a recla-mantului nu era „prevăzută de lege”. În consecinţă, în cauză a fost încălcat art. 2 din Protocolul nr. 4. [CEDO, 25 ianuarie 2007, cauza Sissanis c. România, Lex Expert – Bază de date]

Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 3, Constituţia României, art. 21, art. 23, art. 24.

Doctrină: G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului penal român, R.D.P. nr. 3/1996, p. 9 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ

HOTĂRÂRI CEDO

Art. 51. Respectarea demnităţii umaneOrice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de

jude cată trebuie tratată cu respectarea dem nităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cru zime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege. [C.proc.pen., art. 1-5, art. 52-8]

Notă: Articolul 51 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003.

1. Bursuc c. România. Obligaţia res pectării demnităţii umane. Juris-prudenţa Curţii Europene a Drep-turilor Omului. La originea cauzei se afl ă cererea introdusă împotriva României, prin care domnul Ion Bursuc (reclamantul), a sesizat Comisia Euro-peană a Drepturilor Omului pentru încălcarea art. 3 şi art. 6 din Convenţie.

Circumstanţele cauzei: La 27 ia nua-rie 1997, în jurul orei 19,45 reclamantul, de profesie consilier juridic, a fost oprit de către 2 agenţi de poliţie, C.S. şi C.P., în timp ce se afl a într-un bar, care i s-au adresat solicitându-i în mod nepoliticos să prezinte cartea de identitate („Dă buletinul, bă”). Reclamantul le-a răspuns pe acelaşi ton („De ce, bă?”). Drept răspuns, cei 2 agenţi de poliţie l-au lovit pe reclamant cu pumnii şi cu picioarele, i-au pus cătuşe şi l-au târât într-o maşină a poliţiei, parcată la o distanţă de 30 de metri de sediul partidului. În maşină, reclamantul a fost din nou lovit cu pumnii şi cu bastoanele, astfel încât a căzut într-o stare de semiconştienţă. Adus la sediul

poliţiei, reclamantul a fost dus într-o cameră unde a fost bătut cu bestialitate de către aproximativ 8 poliţişti. Aceştia l-au aruncat pe reclamant pe jos, l-au bătut cu picioarele, i-au aplicat lovituri de baston, au aruncat cu apă pe el şi au urinat asupra sa. Maltratat mai mult de 6 ore, reclamantul a leşinat în mai multe rânduri. La 28 ianuarie, în jurul orei 2 dimineaţa, soţia reclamantului – fi ind anunţată prin telefon – a sosit la sediul poliţiei. L-a văzut pe reclamant întins pe pardoseală, cu capul însângerat, ochii umfl aţi şi ud. Repeta strigând „nu am făcut nimic!” şi, într-un limbaj relativ incoerent, presărat cu invective („măgarii”), acuza poliţiştii că l-au arestat ilegal şi că l-au torturat. Soţia reclamantului a solicitat informaţii despre motivele pentru care soţul său se afl a acolo şi unul dintre poliţişti i-a răspuns că acesta fusese implicat într-o dispută cu un barman de la barul P.D. În acel moment, reclamantul a leşinat, astfel că poliţiştii l-au stropit cu apă, pentru a-şi reveni. Au scos-o pe soţia reclamantului pe culoar şi au

Art. 51 Art. 51

26


Lia Savonea 27


Lia Savonea

chemat jurnaliştii de la televiziunea locală. Când a sosit echipa televiziunii, poliţiştii au invitat cameramanul în sala în care se afl a reclamantul, permiţându-i-se cameramanului să realizeze un reportaj cu privire la cazul lui. După ce jurnaliştii au plecat, soţia reclamantului, care aşteptase până atunci pe culoar, i-a auzit pe agenţii de poliţie felicitându-se pentru a-i fi chemat pe jurnalişti, obţinând astfel probe împotriva reclamantului. Fiindcă starea acestuia se înrăutăţea, poliţiştii au fost de acord să îl transporte la Spitalul de Psihiatrie din Piatra-Neamţ, unde acesta a sosit în jurul orei 4 dimineaţa. După ce i s-au administrat calmante, având în vedere starea gravă de sănătate, o echipă de medici a decis transportarea reclamantului la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi. Poliţiştii care îl însoţeau pe reclamant s-au împotrivit, pentru că maiorul C., comandantul adjunct al comisariatului din Piatra-Neamţ, le ordonase să îl aducă pe reclamant înapoi la poliţie.

Examenele medico-legale la care a fost supus reclamantul. La 29 ianuarie 1997, reclamantul a fost internat într-o stare gravă la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi, cu diagnosticul „comoţie cerebrală, edem cerebral difuz ca urmare a unui traumatism cranio-cerebral”, iar la 29 ianuarie 1997 reclamantul a fost de asemenea examinat de către un medic legist, C.V., care a menţionat

în raportul său: „Reclamantul prezintă leziuni traumatice de tipul hematom pariorbitar (ochiul drept), excoriaţii şi echimoze produse prin lovirea cu mijloace proprii şi posibil corp dur, care pot data din 27 ianuarie 1997. Leziunile necesită 4-5 zile de îngrijiri medicale de la data producerii, dacă nu intervin complicaţii.” Reclamantul a părăsit liber spitalul de la Iaşi la 4 februarie 1997. În biletul de externare se precizează că a fost internat pentru cefalee, ameţeli, apărute după un traumatism cranio-cerebral, însoţite de tulburări nevrotice, agitaţie psihomotorie, slabă capacitate de concentrare şi memorare. Reclamantului i s-a recomandat con-cediu de 10 zile, cu posibilitatea prelun girii în urma unei noi examinări. Având în vedere refuzul medicilor din spitalul de la Iaşi de a efectua anumite examene medicale, la 5 februarie 1997 reclamantul s-a adresat Spitalului Judeţean Mureş, unde a fost mai întâi examinat în cadrul secţiei de chirurgie. Raportul chirurgului care l-a examinat a menţionat diagnosticul „dolicosigmă” (prelungire excesivă a colonului sigmoid), care putea fi provocat de un traumatism şi de o angină pectorală sur venită cel mai probabil în urma unui traumatism. La 10 februarie 1997 reclamantul a fost supus unui examen tomografi c prin calculator, evidenţiindu-se astfel existenţa unui edem cerebral difuz vasogenic de

origine traumatică. La 12 februarie 1997 reclamantul a fost reexaminat de către medicul legist C.V., care a menţionat în raportul său: „Reclamantul a fost reexaminat astăzi, 12 februarie 1997. Din biletul de externare emis de spitalul de neurochirurgie din Iaşi, unde reclamantul a fost internat în intervalul 29 ianuarie-5 februarie 1997 cu diagnosticul de «comoţie cerebrală» şi din raportul examenului tomografi c rezultă că reclamantul a suferit un traumatism cranian cerebral prin agresiune, cu un edem cerebral difuz vasogenic. Consider că (reclamantul) are nevoie de 18-19 zile suplimentare de tratament medical, în lipsa compli-caţiilor.” La 18 martie 1997 reclamantul a fost din nou examinat de către un medic neuropsihiatru, care a constatat existenţa sechelelor unui traumatism cranian cerebral, însoţit de cefalee şi ameţeli. I s-a recomandat un concediu de 10 zile. O tomografi e efectuată la spitalul din Târgu Mureş la 31 iulie 1997 a relevat o adâncire către vertex a şanţului central drept posibil sechelară în contextul unui traumatism cranian. În perioada 1997-1998, reclamantul a fost în mai multe rânduri internat pentru afecţiuni cardiace. La 5 august 1999 a fost victima unui accident rutier în urma căruia a suferit o contuzie toracică şi fractura umărului drept, şoferul maşinii decedând. În mai 2000, reclamantul a fost supus unei intervenţii chirurgicale

pentru extirparea unei tumori pe creier. În iulie 2000, tumoarea a recidivat şi reclamantul a fost supus unei noi intervenţii chirurgicale. A decedat la 24 ianuarie 2001.

Ancheta penală privind relele tra tamente suferite de către recla-mant cât şi ultrajul comis de acesta asupra poliţiştilor. La 28 ianuarie 1997 Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ, sesizat din ofi ciu, a început o anchetă împotriva reclamantului pentru ultrajul comis faţă de poliţiştii prezenţi în momentul arestării şi deţinerii sale. La 27 februarie 1997 reclamantul a depus o plângere împotriva a 8 poliţişti despre care a pretins că l-au maltratat. A indicat că doreşte să fi e audiat în prezenţa soţiei sale, avocat ales pentru a-l apăra, şi a solicitat ca 5 martori să fi e audiaţi, printre care soţia sa şi N.P., vecinul care a însoţit-o pe aceasta din urmă la poliţie, în noaptea de 27-28 ianuarie 1997. Reclamantul nu s-a constituit parte civilă în cauză. Datorită obiectului lor care determina conexitatea la nivelul faptelor, dosarul privindu-l pe reclamant şi plângerea sa pentru rele tratamente din partea poliţiştilor au făcut obiectul unui singur dosar instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ. La 5 martie 1997 parchetul a dispus ca reclamantul să fi e supus la efectuarea unei expertize medico-legale pentru a stabili realitatea relelor tratamente suferite, precum şi

Art. 51 Art. 51

28


Lia Savonea 29


Lia Savonea

efectele lor asupra stării de sănătate a reclamantului. La 10 aprilie 1997 un raport medico-legal din data de 28 martie 1997 a fost înaintat parchetului de către laboratorul local de medicină legală. Raportul reţinea şi rezuma concluziile certifi catelor medico-legale din 29 ianuarie şi 12 februarie 1997, precum şi concluziile foilor de obser-vaţii medicale, întocmite în perioada internărilor reclamantului, la 28 şi 29 ianuarie-4 februarie 1997. Raportul a stabilit că reclamantul prezenta un traumatism cranian cerebral acut închis, evidenţiat prin tumefacţie, echimoze, excoriaţii, comoţie cerebrală şi posibil edem cerebral. Ţinând cont de caracterul acestor leziuni, s-a concluzionat că nu au pus în pericol viaţa reclamantului, dar că necesită 12-14 zile de îngrijiri medicale şi că determină o incapacitate temporară de muncă. În paralel cu ancheta desfăşurată de către parchet, Inspectoratul judeţean de poliţie a desfăşurat la rândul său o anchetă privind evenimentele din noaptea de 27-28 ianuarie 1997. La 11 aprilie 1997, martorul N.P. a fost audiat de către poliţie. A declarat că l-a văzut pe reclamant la comisariatul din Piatra-Neamţ în noaptea de 27 ianuarie 1997. Reclamantul era întins pe jos, cu faţa la podea, cu mâinile prinse la spate. Spunea fără încetare că nu făcuse nimic şi folosea expresii destul de violente. Martorul a declarat că reclamantul nu

prezenta răni sau urme de violenţă. Într-o declaraţie din 2 mai 1997, acelaşi martor a declarat că reclamantul avea faţa umfl ată, nerecunoscând pe nimeni din jurul lui, era incoerent şi repeta fără încetare „m-aţi bătut, mă măgarilor, netrebnicilor şi bandiţilor, fără să fac nimic”. Martorul a declarat, de ase-menea, că s-a întors la comisariat în jur de ora 6 pentru a da o declaraţie, dar că poliţia l-a obligat să semneze o decla-raţie deja redactată şi că nu a avut timp să o citească înainte de a o semna. Poliţia şi Parchetul i-au audiat şi pe D.D., chelneriţă la bar, şi pe V.D.P., agent de pază. În cele două declaraţii făcute în faţa maiorului C. şi datând din 28 ianuarie 1997 şi 14 mai 1997, D.D. a afi rmat că reclamantul a venit în bar între ora 22 şi miezul nopţii şi că ea însăşi a chemat poliţia prin telefon, pentru că reclamantul, după ce a consumat 4 beri, a agresat-o verbal, a devenit foarte violent cu ceilalţi clienţi ai barului, lovindu-l chiar pe V.D.P. Conform primei declaraţii a acestui martor, reclamantul a venit la bar spre miezul nopţii deja beat şi, după ce a comandat o cafea şi o bere, a insultat-o pe D.D. Nu mai erau alţi clienţi în bar. Din cauza refuzului reclamantului de a se calma, V.D.P. a ieşit în stradă căutând ajutor şi revenind însoţit de 2 poliţişti. Reclamantul şi martorul au fost ulterior duşi la comisariat. În a doua declaraţie din 20 mai 1997, V.D.P. a declarat că,

după sosirea celor 2 poliţişti în bar, reclamantul l-a pălmuit pe unul dintre ei. Conform martorului V.D.P., poliţiştii nu i-au pus cătuşe reclamantului, ci l-au convins să îi urmeze la comisariat. Ieşind din bar, reclamantul s-a împie-dicat pe scări şi a căzut. În maşina poli-ţiei, în drum spre comisariat, recla-mantul a fost foarte violent, lovindu-i pe poliţişti şi pe şofer. La comisariat a continuat să aibă un comportament agresiv, lovind cu picioarele scaunele şi mesele. Pentru a evita automutilarea care ar fi putut fi ulterior utilizată împotriva lor, poliţiştii i-au pus cătuşe reclamantului. În fi nal, V.D.P. a declarat că niciun poliţist nu l-a lovit pe reclamant şi nici nu l-a insultat. Printr-o adresă din 20 mai 1997, Direcţia Jude-ţeană de Poliţie Neamţ a solicitat Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ să urgenteze defi nitivarea cerce-tărilor în dosarul de ultraj privindu-l pe reclamant, informând în acelaşi timp parchetul că plângerea acestuia pentru rele tratamente fusese examinată, dar că, având în vedere imposibilitatea confi rmării faptelor, dosarul a fost trimis Parchetului Militar Bacău cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale, pe motivul că nu s-a dovedit că cei 8 poliţişti în cauză au comis o infracţiune. Din contră, se pare că reclamantul şi-a aplicat singur lovituri, provocându-şi răni, trântindu-se la pământ, lovindu-se singur de picioarele

meselor şi scaunelor din sala comisa-riatului unde a fost adus în noaptea de 27-28 ianuarie 1997. Prin rezoluţia din 10 iunie 1997, Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ şi-a declinat compe-tenţa în favoarea Parchetului Militar Bacău, motivând că pe lângă acuzaţia de ultraj împotriva reclamantului, cauza priveşte în mod egal şi răspunderea penală a poliţiştilor acuzaţi de rele tratamente. În timpul instrumentării dosarului de către Parchetul Militar Bacău, reclamantul nu a fost niciodată citat sau audiat. La 4 februarie 1998 Parchetul Militar Bacău a dispus neînceperea urmăririi penale, motivând că reclamantul nu a dovedit că cei 8 poliţişti ar fi comis o infracţiune. Prin aceeaşi rezoluţie, Parchetul Militar Bacău a trimis dosarul, pentru faptele imputate reclamantului, Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ pentru conti nuarea anchetei. Reclamantul a formulat o plângere împotriva soluţiei din 4 februarie 1998, respinsă printr-o ordonanţă din 16 martie 1998. Soluţia a fost motivată prin faptul că ancheta fusese completă, probele în mod judi-cios apreciate şi că rezoluţia de neînce-pere a urmăririi penale era temeinică şi legală. La 2 martie 1998 reclamantul a formulat o plângere către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Această plângere a fost reiterată la data de 29 iulie 1998. La 18 august 1998, procurorul B. din cadrul secţiei

Art. 51 Art. 51

30


Lia Savonea 31


Lia Savonea

parchetelor militare de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus clasarea fără răspuns a acestei plângeri, moti-vând că Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie deja a examinat aceeaşi plângere la 15 octombrie 1997 şi 25 februarie 1998, dispunând respin-gerea ei. Procurorul B. a menţionat, fără să indice nicio dată, că în speţă „comunicările necesare către petent au fost efectuate”. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Convenţie, Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană este rănită în timpul reţinerii, perioadă în care aceasta se afl ă în totalitate sub supra vegherea ofi ţerilor de poliţie, orice vătămare intervenită în acest interval dă naştere unor puternice prezumţii de fapt (a se vedea Hotărârea Salman c. Turciei). Prin urmare, Guvernului îi revine sarcina să ofere o explicaţie plauzibilă în ceea ce priveşte cauzele unor asemenea vătămări şi să producă probe care să demonstreze fapte de natură să pună sub semnul întrebării afi rmaţiile victimei, în special dacă acestea sunt susţinute prin acte medicale (a se vedea, printre altele, hotărârile Selmouni c. Franţei, Berktay c. Turciei, nepublicată, şi Altay c. Turciei, nepublicată). Având în vedere obligaţia autorităţilor de a răspunde pentru persoanele afl ate sub suprave-gherea lor, Curtea a subliniat că achi-tarea poliţiştilor în cadrul acţiunii penale nu scuteşte statul pârât de obli-

gaţiile care îi revin con form Convenţiei (a se vedea hotă rârea Berktay c. Turciei). Curtea observă că reclamantul a suferit o agresiune în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997. Vătămările au fost constatate în rapoartele medico-legale care atestau existenţa unui traumatism cranio-cerebral produs prin violenţă, însoţit de tumefi eri, echimoze şi excoriaţii multiple la nivelul feţei şi al mâinilor, precum şi de un edem cerebral difuz şi de o angină pectorală survenite ca urmare a traumatismului. Curtea observă că, cu excepţia unor leziuni „inerente procesului de imobilizare care s-a dovedit absolut necesar”, Guvernul contestă faptul că reclamantul ar fi suferit răniri grave în timpul reţinerii sale, perioadă în care s-a afl at în totalitate sub supravegherea poliţiş-tilor. Curtea constată că rapoartele medico-legale prezentate în timpul anchetei interne şi transmise Curţii nu indică ipoteza unei căzături sau a automutilării, ci cea a agresiunii. De altfel, nici în faţa autorităţilor interne, nici în faţa Curţii nu a fost prezentat niciun certifi cat medical care să ateste o maladie psihică a reclamantului, cu excepţia menţiunilor care, de altfel, sunt ulterioare agresiunii făcute în raportul redactat la externarea din 4 februarie 1997 şi care se referă la „tulbu rări nevrotice, agitaţie psihomo-torie şi capacitate de concentrare şi de memorare slabe”. Mai mult, dispoziţiile

martorilor audiaţi de parchet sunt contradictorii şi lipsite de precizie în ceea ce priveşte prezentarea incidentului care a dus la rănirea gravă a recla-mantului. De asemenea, acesta din urmă nu a fost niciodată audiat de anchetatori. În măsura în care leziunile constatate la reclamant ar fi putut fi provocate, după cum susţine Guvernul, de incidentul care a avut loc în bar înainte de sosirea poliţiştilor, între agentul de pază al barului şi reclamant, Curtea remarcă faptul că niciuna dintre piesele dosarului de cercetare penală internă nu confi rmă această ipoteză. De altfel, Curtea constată cu surprindere că agentul de pază nici măcar nu a fost inculpat în cadrul cercetării penale referitoare la faptele cu privire la care s-a plâns reclamantul. În ceea ce priveşte ipoteza automutilării, deşi aceasta este susţinută şi de concluziile Poliţiei Judiciare Neamţ, justifi când astfel propunerea de neîncepere a urmăririi penale transmise parchetului la 20 mai 1997, Curtea observă că nici Guvernul, nici autorităţile interne nu au furnizat explicaţii privind modalitatea în care reclamantul şi-ar fi putut autoprovoca leziuni de o asemenea natură şi gravitate. Din declaraţiile poliţiştilor acuzaţi rezultă că acesta ar fi încercat să se automutileze în prezenţa poliţiştilor, aruncându-se la pământ şi lovindu-se cu capul de pereţi, de podea sau de mesele şi scaunele sălii în care

fusese condus, la secţia de poliţie. Or, Curtea constată, încă odată, că această ipoteză nu a fost confi rmată de nicio expertiză, în timp ce depoziţiile poliţiş-tilor audiaţi de parchet au fost deosebit de sumare şi confuze în această privinţă. În concluzie, Curtea observă că elemen-tele de probă nu confi rmă afi rmaţiile Guvernului. În lipsa unei explicaţii plauzibile, Curtea apreciază că, în speţă, leziunile constatate pe corpul reclamantului au fost produse ca urmare a unui tratament pentru care răspunderea revine Guvernului. În ceea ce priveşte aprecierea gravităţii relelor tratamente, Curtea aminteşte că aceasta este relativă prin natura sa; ea depinde de un ansam-blu de împrejurări specifi ce speţei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice şi, în unele cazuri, de sexul, vârsta şi starea de sănă tate a victimei. Atunci când o persoană este lipsită de libertate, folosirea forţei fi zice, în condiţiile în care aceasta nu este determinată de comportamentul persoanei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie (hotărârile Labita c. Italiei şi Pantea c. României). Amintind că Convenţia este un „instrument viu care se interpretează în lumina condiţiilor de viaţă actuale” (a se vedea, printre altele, hotărârile Tyrer c. Marii Britanii şi Selmouni c. Franţei), Curtea apreciază că evoluţia

Art. 51 Art. 51

32


Lia Savonea 33


Lia Savonea

în creştere a exigenţelor în materia protecţiei drepturilor omului şi a liber-tăţilor fundamentale implică, în paralel şi inevitabil, un grad mai mare de severitate în aprecierea încălcărilor aduse valorilor fundamentale ale societăţilor democratice. Prin urmare, acte care în trecut erau califi cate ca „tratamente inumane şi degradante”, iar nu „tortură”, ar putea fi califi cate diferit în viitor. În speţă, Curtea subliniază în mod deosebit intensitatea loviturilor aplicate reclamantului, care au produs echimoze multiple la nivelul capului şi, mai cu seamă, un traumatism cranio-cerebral prin violenţă, cu edem cerebral difuz, având efecte de durată. Curtea remarcă, între altele, durata relelor tratamente aplicate reclamantului timp de mai multe ore, începând cu reţinerea sa la bar, seara, continuând în timpul transportului cu maşina poliţiei şi apoi la secţia de poliţie, înainte de a fi dus la spital într-o stare gravă până la ora 4,20 dimineaţa. Mai mult, Curtea observă că reclamantul era deosebit de vulnerabil, afl ându-se singur sub supra-vegherea a cel puţin 5 poliţişti care l-au condus în timpul nopţii la sediul poliţiei în urma unui incident minor într-un bar. Prin urmare, Curtea consideră că violenţele la care a fost supus recla-mantul prezintă un caracter deosebit de grav, de natură să conducă la dureri şi suferinţe acute, astfel încât acestea trebuie considerate ca acte de tortură în

sensul art. 3 din Convenţie. Având în vedere cele de mai sus, Curtea decide că sub acest aspect a avut loc o încălcare a art. 3 din Convenţie. [CEDO, 12 octom-brie 2004, cauza Bursuc c. România, M. Of. nr. 452 din 27 mai 2005]

2. Pantea c. României. Respectarea demnităţii umane. Rele tratamente. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu o plângere împotriva României. Reclamantul a susţinut că luarea măsurii arestării preventive împotriva sa şi menţinerea sa în stare de arest preventiv au fost contrare dispoziţiilor art. 5 din Convenţie şi că în cursul perioadei de arestare a fost supus la tratamente contrare art. 3 din Convenţie. În examinarea plângerii, Curtea a reamintit că, pentru a fi incluse în sfera de aplicare a art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un minimum de gravitate, minimum ce este relativ, depinzând de ansamblul circumstanţelor cauzei, precum durata tratamentului şi efectele psihice sau psihologice asupra victimei şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta, starea de sănătate a acesteia. Atunci când o persoană este privată de libertate, folosirea împotriva sa a forţei fi zice, dacă aceasta nu este determinată de însuşi comportamentul victimei, aduce atingere demnităţii umane şi

constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Tekin c. Turciei, hotărârea din 9 iunie 1998, şi Labita c. Italiei, cererea nr. 26772/1995). Susţinerile având ca obiect supunerea la rele tratamente trebuie dovedite în faţa Curţii cu mijloace de probă adecvate (ex.: Hotărârea Klaas c. Germaniei din 22 septembrie 1993). În aprecierea faptelor pretinse, Curtea foloseşte criteriul probei apte să elimine „orice îndoială rezonabilă”; o astfel de probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii, sufi cient de grave, precise şi concordante (ex.: Irlanda c. Marea Britanie, hotărârea din 18 ianuarie 1978, Aydin c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997, şi Selmouni c. Franţei, hotărârea nr. 25803/94). Curtea a concluzionat pe baza datelor de la dosar că tratamentele la care a fost supus reclamantul în perioada de arestare preventivă, astfel cum au fost expuse, sunt contrare dispoziţiilor art. 3 din Convenţie. În ceea ce priveşte răspunderea autorităţilor, Curtea a reamintit, în primul rând, că art. 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice, interzicând, în termeni absoluţi, tortura şi pedepsele şi trata-mentele inumane sau degradante (Aydin c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie). Aceste dispoziţii impun autorităţilor statelor contractante nu numai să se abţină de la a supune o persoană la astfel

de tratamente, ci, de asemenea, pun în sarcina acestora obligaţia de a lua, în mod preventiv, măsuri de natură practică necesare asigurării protecţiei integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor private de libertate (Mouisel c. Frantei, cererea nr. 67263/01, Keenan c. Marii Britanii, cererea nr. 27229/95). Totuşi, această obligaţie nu trebuie interpretată de aşa manieră încât să impună statelor o sarcină imposibil de realizat sau excesivă (vezi mutatis mutandis, Tanrikulu c. Turciei, cererea nr. 21422/93). În opinia Curţii, dată fi ind natura dreptului protejat de art. 3, este sufi cient ca reclamantul să demonstreze că autorităţile nu au făcut ceea ce, în mod rezonabil, era de aşteptat să facă pentru a împiedica materializarea unui risc real şi imediat pentru integritatea fi zică a reclamantului, un risc de care acestea aveau sau trebuiau să aibă cunoştinţă. Curtea a concluzionat că autorităţile interne ar fi putut, în mod rezonabil, prevedea, pe de o parte, că, dată fi ind starea sa psihică, reclamantul era mai vulnerabil decât un deţinut obişnuit şi, pe de altă parte, că arestarea sa putea avea ca efect exacerbarea senti-mentului său de deprimare, sentiment, de altfel, inerent oricărei măsuri privative de libertate, precum şi amplificarea irascibilităţii sale, pe care o manifestase deja faţă de alţi deţinuţi. Din aceste considerente, Curtea apreciază că era necesară o supraveghere atentă a reclamantului de către autorităţile

Art. 51 Art. 51

34


Lia Savonea 35


Lia Savonea

penitenciare. Din aceste considerente a rezultat că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în cadrul competenţei lor de a asigura paza persoanelor private de libertate şi de a se asigura că nu se aduce atingere integrităţii fi zice a acestora. În consecinţă, art. 3 din Convenţie a fost încălcat sub acest aspect. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 parag. 1 din Convenţie, reclamantul a susţinut că măsura arestării preventive dispuse împotriva sa a fost ilegală, în condiţiile în care nu existau motive temeinice de a crede că acesta a încercat să se sustragă urmăririi penale. În acest sens, Curtea a reamintit că, pentru interpretarea termenului „potrivit căilor legale”, prevăzut de art. 5 parag. 1 din Convenţie, Curtea face trimitere la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de respectare a normelor interne procedurale şi de drept substanţial). Deşi autorităţile naţionale, în special instanţele judecătoreşti, sunt, în primul rând, competente să interpreteze şi să aplice dreptul intern, totuşi dacă nerespectarea dispoziţiilor legale interne reprezintă, în acelaşi timp, o încălcare a art. 5 parag. 1 din Convenţie, Curtea poate şi trebuie să exercite funcţia sa de control asupra respectării dreptului naţional (ex.: Douiyeb c. Olanda, cererea nr. 31464/96). În analizarea acestei sesizări, Curtea a constatat că în cauză, nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează în

dreptul intern materia arestării preven-tive, fapt recunoscut de instanţele judecătoreşti interne şi necontestat de Guvern, este, în mod evident, stabilită şi atrage încălcarea art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţie. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie, Curtea a statuat că în materie penală, „termenul rezonabil” prevăzut de art. 6 parag. 1 începe să curgă de la data la care o persoana este „acuzată”. Aceasta poate fi o dată anterioară trimiterii în judecată a persoanei, putând constitui punct de plecare data arestării, data punerii în mişcare a acţiunii penale sau a începerii cercetării penale. „Acuzaţia”, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, poate fi defi nită „ca notifi carea ofi cială, prove-nind de la autoritatea competentă, cu privire la reproşul ce i se aduce unei persoane de a fi săvârşit o infracţiune”, idee care corespunde noţiunii de „repercusiune importantă asupra situaţiei persoanei” (ex.: Reinhardt şi Slimane-Kaid c. Franţa, hotărârea din 31 martie 1998). În speţă, Curtea a constatat că au existat repercusiuni importante asupra situaţiei reclamantului începând de la data la care parchetul a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei proce-durii, acesta se apreciază ţinând seama de circumstanţele cauzei şi criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, compor-tamentul reclamantului şi cel al autori-

tăţilor competente (ex.: Pelissier şi Sassi c. Franta, hotărârea nr. 25444/1994, şi Philis c. Grecia, hotărârea din 27 iunie 1997). În speţă, Curtea a estimat că pre-lungirea procedurii în mod nerezonabil s-a datorat defi cienţelor autorităţilor şi că autorităţile române pot fi făcute răspunzătoare pentru întârzierea generală înregistrată în modul de tratare a cauzei. În concluzie, Curtea a hotărât că a existat o încălcare a art. 3 din Convenţie, sub aspectul tratamentelor la care a fost supus reclamantul pe perioada arestării sale preventive şi sub aspectul anchetei efective ce ar fi trebuit realizată de

autorităţi cu privire la tratamentele menţionate, că a existat o încălcare a art. 5 parag. 1 din Convenţie, ca urmare a arestării reclamantului în absenţa unor motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni şi prin menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv după expirarea mandatului de arestare, că a fost încălcat art. 5 parag. 3, 4 şi 5 din Convenţie, şi că a fost încălcat art. 6 parag. 1 şi 3 lit. c) din Convenţie. [CEDO, 3 iunie 2003, cauza Pantea c. României, M. Of. nr. 1.150 din 6 decembrie 2004]

Art. 52. Prezumţia de nevinovăţieOrice persoană este considerată ne vinovată până la stabilirea

vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. [C.proc.pen., art. 1-51, art. 6-8]

Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Constituţia României, art. 23.

Doctrină: I. Griga, M. Ungureanu, Dreptul la tăcere al învinuitului şi inculpatului, R.D.P. nr. 4/2004, p. 37 şi urm.; D. Ioan, Prezumţia de nevinovăţie în legislaţia românească şi în unele legislaţii ale statelor Europei, Dreptul nr. 4/1998, p. 75 şi urm.; F. Predescu, Prezumţia de nevinovăţie, Pro lege nr. 1/1992, p. 5 şi urm.

Art. 6. Garantarea dreptului de apărare(1) Drep tul de apă rare este ga rantat învinui tului, incul patului şi

ce lor lalte părţi în tot cursul procesului penal.(2) În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate

să asi gure părţilor deplina exercitare a drep turilor procesuale în

Lia Savonea / Luciana Mera

Art. 51 Art. 52-6

36


Luciana Mera 37


Luciana Mera

condiţiile prevă zute de lege şi să le admi nistreze pro bele necesare în apărare.

(3) Organele judiciare au obliga ţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibili tatea pregătirii şi exercitării apărării.

(4) Orice parte are dreptul să fie asis tată de apărător în tot cursul pro cesului penal.

(5) Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau in culpat, înainte de a i se lua prima decla raţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consem nându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În con diţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judicia re sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asisten ţei juridice a învinuitului sau incul pa tului, dacă acesta nu are apărător ales. [C.proc.pen., art. 65, art. 66, art. 70 alin. (2), art. 171-173, art. 198 alin. (3), art. 202, art. 294, art. 321-323, art. 332 alin. (2), art. 3859

alin. (1) pct. 6]

Notă: Alineatul (3) al art. 6 este reprodus astfel cum a fost modifi cat prin Legea nr. 281/2003.

Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6 parag. 3 lit. a)-e); Constituţia României, art. 24; Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, art. 15; Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, art. 2, art. 3 lit. b), art. 34, art. 38, art. 39, art. 44 alin. (1), art. 68-69, art. 70-74.

Doctrină: I. Amarie, Dreptul de apărare. Nulităţi, R.D.P. nr. 4/2000, p. 107-109; M. Bădilă, V. Vidrighin, Consideraţii referitoare la limitarea dreptului la apărare în faza de urmărire penală, Dreptul nr. 9/2007, p. 218-221; A. Boureanu, Exercitarea funcţiilor procesuale în cauza penală, R.D.P. nr.1/1999, p. 101-108; D. Ciucă, B. Constantinescu, Apărătorul în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1998, p. 99-100; D. Ciuncan, Asistenţa juridică. Refuz, R.D.P. nr. 1/1998, p. 57-58; D. Ciuncan, Garanţia asistenţei juridice, R.D.P. nr. 2/2001, p. 59-60; Gh. Cocuţa, M. Cocuţa, Dreptul de apărare în faza de urmărire penală, R.D.P. nr. 1/2001, p. 113-115; A. Constantin, Dreptul de apărare în lumina Convenţiei europene a drepturilor omului, R.D.P. nr. 3/1998, p. 110-112; I. Doltu, Rolul procurorului în prima fază a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual penale, care

asigură şi garantează dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, Dreptul nr. 7/1994, p. 51-57; I.Gh. Gorgăneanu, Independenţa funcţiilor procesuale, R.D.P. nr. 1/2000, p. 38-46; N. Jidovu, Apărarea inculpatului în procesul penal, Dreptul nr. 4/2000, p. 60-70; N. Jidovu, Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005; L. Lefterache, Dreptul la apărare. Ascultarea inculpatului, R.D.P. nr. 2/2005, p. 124-125; Gh. Mateuţ, Apărătorul, subiect al procesului penal în lumina ultimelor modifi cări legislative, în Dreptul, nr. 5/1996, p. 77-89; C. Niculeanu, Garantarea şi asigurarea dreptului la apărare, Dreptul nr. 8/1998, p. 67-81; G. Potrivitu, Unele opinii în legătură cu dreptul la apărare, Dreptul nr. 2/1999, p. 129-133; T. Pungă, Dreptul de apărare. Exercitare abuzivă, R.D.P. nr. 2/2001, p. 110-112; C. Sima, Dreptul la apărare, Dreptul nr. 3/2003, p. 167-175; L.D. Stanciu, Respectarea dreptului de apărare, R.D.P. nr. 4/1999, p. 68-70; C. Turianu, Limitele obligativităţii asistenţei juridice, Dreptul nr. 7/2000, p. 131-132; A. Ungureanu, Neasistarea învinuitului de către părător. Nulitate absolută. Motiv de recurs, R.D.P. nr. 3/1995, p. 112-116; A. Ungureanu, Lipsă de apărare, R.D.P. nr. 3/1998, p. 121-124; A. Vasiliu, Dreptul de apărare, R.D.P. nr. 2/2000, p. 107-109.

JURISPRUDENŢĂ

HOTĂRÂRI CEDO

Pakelli c. Germaniei. Proces echitabil. Dreptul la un apărător. Asistenţa unui avocat din ofi ciu. La 30 aprilie 1976, dl Luftu Pakelli, cetăţean turc ce locuia în Germania, a fost condamnat la doi ani şi trei luni de închisoare pentru o infracţiune la legislaţia asupra stupefi antelor şi pentru fraudă fi scală. Avocatul său desemnat din ofi ciu introduce un recurs considerat inadmisibil, deoarece emana de la un avocat neabilitat să-l reprezinte pe petiţionar. Curtea Federală de Justiţie a autorizat un alt avocat, care să formuleze un nou recurs şi să depună un memoriu dezvoltat. Acest avocat a solicitat apoi numirea sa pentru a participa la procedura orală

în faţa Curţii Federale de Justiţie, dar preşedintele completului de judecată îl refuză. La 29 noiembrie 1977, Curtea Federală de Justiţie respinge recursul, după o audiere ţinută în prezenţa unui procuror federal, dar la care nu asistă nici Pakelli, nici avocatul desemnat din ofi ciu. Reclamantul Pakelli reproşează Curţii Federale de Justiţie că a refuzat să-i desemneze un avocat din ofi ciu; el afi rmă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil şi îndeosebi la egalitatea armelor între acuzare şi apărare (art. 6 parag. 1), ca şi a dreptului său la asistenţă judiciară gratuită [art. 6 parag. 3 lit. c)]. Curtea precizează mai întâi întinderea art. 6 parag. 3 lit. c), referindu-se la scopul şi obiectul acestei

Art. 6 Art. 6

38


Luciana Mera 39


Luciana Mera

dispoziţii, care vizează asigurarea unei protecţii efective a drepturilor apărării. Ea constată, astfel, că un acuzat care nu vrea să se apere el însuşi trebuie să poată recurge la serviciile unui apărător ales; dacă nu are mijloacele să plătească unul, Convenţia îi recunoaşte dreptul la asistenţa gratuită a unui avocat din ofi ciu, atunci când interesele justiţiei o reclamă. În consecinţă, deşi dreptul german autoriza prezentarea sa în persoană în faţa Curţii Federale de Justiţie, Pakelli putea pretinde asistenţa gratuită a unui avocat din ofi ciu, în măsura în care el nu avea mijloacele să plătească un apărător şi când interesele justiţiei reclamau o asemenea asistenţă. Asupra primului punct, Curtea recu-noaşte că elementele dosarului nu sunt sufi ciente pentru a proba într-un mod absolut lipsa fi nanciară în care se găsea Pakelli în acea perioadă, dar ele conduc la a considera ca realizată prima din cele două condiţii ale art. 6 parag. 3 lit. c). Asupra celui de-al doilea punct, Curtea constată, mai întâi, că în speţă era vorba de unul din puţinele cazuri în care Curtea Federală de Justiţie a ţinut audierea. Ea deduce din aceasta că procedura orală putea să devină importantă pentru pronunţarea deciziei, situaţie în care respectarea dezbaterii contradictorii devenea necesară pentru garantarea unui proces echitabil. În afară de aceasta, prezenţa avocatului petiţionarului ar fi permis acestuia

din urmă să-şi explice reclamaţiile, la nevoie să le precizeze şi să aprofundeze argumentaţia scrisă. Asemenea ocazii de a interveni în desfăşurarea proce-durii ar fi avut cu atât mai multă impor-tanţă cu cât recursul tratase 19 puncte diferite. Prezentarea personală a dlui Pakelli nu ar fi compensat, deci, absenţa avocatului său. În sfârşit, Curtea subli-niază că procedura de casaţie nu a fost contradictorie, oricum nu în etapa audierilor. Ea arată îndeosebi că în situaţia în care Curtea Federală nu ar fi hotărât să facă audieri, Parchetul Federal ar fi formulat în scris concluzii şi le-ar fi comunicat cu rigurozitate petiţionarului. Acesta din urmă ar fi avut astfel ocazia de a le studia şi, la nevoie, de a le răspunde. Această posibilitate de a contrazice Parchetul ar fi trebuit, în consecinţă, să-i fi e oferită şi pentru dezbateri. Refuzându-i un apărător, Curtea l-a privat, în timpul fazei orale a procedurii, de posibilitatea de a infl uenţa asupra soluţionării litigiului, posibilitate care i-ar fi fost păstrată dacă procedura s-ar fi desfăşurat în întregime în scris. În aceste condiţii, Curtea apreciază că interesele justiţiei reclamau să i se acorde dlui Pakelli asistenţa unui avocat din ofi ciu în faţa Curţii Federale de Justiţie. A existat deci încălcarea art. 6 par. 3 lit. c). [CEDO, 25 aprilie 1983, cauza Pakelli c. Germaniei, în V. Berger, op. cit., 1997, p. 264-266. A se vedea şi cauza

Goddi c. Italiei, citată infra, art. 171; cauza Poitrimol c. Franţei, citată infra,

art. 17; cauza Ilişescu şi Chiforec c. României, citată infra, art. 323]


1. Respectarea dreptului la apă-rare în cadrul procesului penal. Faza actelor premergătoare. Exa-mi nând conformitatea dispoziţiilor art. 6 şi ale art. 171 alin. (1) C.proc.pen. (ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate) cu prevederile constituţionale, precum şi cu cele ale art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Curtea constată că nu poate fi vorba de o contrarietate a acestora, ci, dimpotrivă, de o concretizare a garantării consti-tu ţionale a dreptului la apărare în cadrul procesului penal. Astfel, textele criticate prevăd şi garantează dreptul la apărare al învinuitului sau al inculpatului în tot cursul procesului penal, precum şi obligaţia organelor judiciare de a-l încunoştinţa pe acesta despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi de a-i asigura posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul de a fi asistată de apărător în tot cursul procesului. În plus, organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-

verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia masuri pentru asigurarea asistenţei judiciare a învinuitului sau a inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.

De asemenea, textele legale criticate sunt în concordanţă şi cu prevederile pct. 3 al art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit cărora orice persoana acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul la garanţiile procesuale enumerate şi menţionate, printre care: acela de a fi informată despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce, de a avea asistenţa unui apărător ales de ea, dacă nu are apărător să fi e informată despre dreptul de a-l avea sau de a i se atribui un apărător din ofi ciu ori de câte ori interesul justiţiei o cere sau dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera.

Prin urmare, este evident că prin dispoziţiile legale criticate nu se aduce nicio atingere dreptului la apărare garantat de Constituţia României prin prevederile art. 24 alin. (2), interpretate şi aplicate în concordanţă cu Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, conform art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, ci,

Art. 6 Art. 6

40


Luciana Mera 41


Luciana Mera

dimpotrivă, prin aceste dispoziţii se înscrie în Codul de procedură penală dreptul la apărare şi obligaţia organelor judiciare de a-l respecta şi de a asigura exercitarea efectivă a acestui drept.

Curtea consideră că garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau de inculpat, astfel cum se susţine de către autorii excepţiei, care confundă începerea procesului penal cu efectuarea unor acte premergătoare acestuia. Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premer-gă toare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor nece sare declanşării procesului, nu reprezintă momentul începerii proce sului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal.

Potrivit prevederilor constituţionale interpretate şi aplicate în concordanţă cu Pactul internaţional invocat, dreptul la apărare nu poate fi garantat, în afara unei acuzaţii, a unei învinuiri şi, respectiv, a unui proces început şi afl at în curs de desfăşurare. Chiar dacă, în conformitate cu prevederile art. 224 C.proc.pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte pre-

mer gătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fi ind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă. [D.C.C. nr. 141/1999, M. Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999; în acelaşi sens, D.C.C. nr. 582/2005]

2. Principiul constituţional al drep tului la apărare. Concretizare în nor mele procedurale. Curtea Consti-tu ţională a apreciat că atât art. 6 alin. (1), cât şi art. 172 alin. (1) C.proc.pen. transpun în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe tot parcursul acestuia, principiul constituţional al dreptului la apărare, precum şi dreptul acestora de a fi asistaţi de apărător. De asemenea, se mai arată că textele de lege criticate nu aduc atingere dreptului la apărare nici prin raportare la art. 6 parag. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi aplicabile în temeiul art. 20 din Constituţia României. [D.C.C. nr. 210/2000, M. Of. nr. 110 din 5 martie 2001; a se vedea, în acelaşi sens: D.C.C. nr. 126/2001, D.C.C. nr. 128/2001, D.C.C. nr. 134/2001, D.C.C. nr. 138/2001, D.C.C. nr. 152/2001 şi D.C.C. nr. 290/2001]

DECIZII DE SPEŢĂ

INDEX

Asigurarea dreptului la apărare 1, 9 Asistenţă juridică 8, 12 Asistenţă juridică obligatorie 4, 7 Cerere de amânare pentru imposibilitatea

de prezentare a apărătorului ales 12 Cerere de amânare pentru lipsă de apărare

11Citarea inculpatului internat în spital la

data judecăţii 3Consecinţele încălcării prevederilor art. 6

C.proc.pen. 2

Dreptul la apărare 5, 10 Dreptul la apărare al părţii civile 6 Dreptul la apărare al părţii vătămate 7 Drepturile apărătorului 10 Exercitarea abuzivă dreptului la apărare 4Făptuitor, învinuit. Momentul de la care

asistenţa juridică este obligatorie 9Garantarea dreptului de apărare 2, 3, 4 Obligaţiile organului de urmărire penală

8, 10 Omisiunea acordării ultimului cuvânt 5 Soluţionarea cu celeritate a cauzei 11

1. Dreptul la apărare. Asigurarea exercitării efective. Dreptul la apărare este considerat ca o cerinţă, respectiv garanţie, necesară pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei şi cele ale societăţii. Principiul garantării dreptului la apărare este consacrat atât de art. 24 alin. (2) din Constituţia României, cât şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceste texte cu caracter general, de principiu, au fost detaliate prin textele speciale din Codul de procedură penală, în mod deosebit prin art. 6, care înmănunchează un ansamblu de reguli destinate să garanteze dreptul la apărare. În esenţă, textul anterior invocat statuează că „dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi

articol, „organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale”, deci, inclusiv dreptul la apărare. Trebuie reţinute totodată şi prevederile art. 171 şi art. 172 C.proc.pen., referitoare la „asistenţa învinuitului sau a inculpatului” şi „drepturile apărătorului”. Judecând cauza în apel, instanţa a respins nejustifi cat atât cererea inculpatului P.O. de amânare a cauzei, cât şi cererea de repunere a cauzei pe rol. Se constată pe de o parte, că lipsa apărătorului ales a fost determinată de starea sa de sănătate, imposibilitatea prezentării fi ind dovedită prin adeverinţa medicală, iar pe de altă parte, nu se poate reţine o exercitare abuzivă a dreptului la apărare. Sub acest aspect, trebuie reţinut faptul că apărătorul ales al inculpatului P.O. s-a prezentat la toate termenele de judecată, nefi ind îndeplinite cerinţele

Art. 6 Art. 6

42


Luciana Mera 43


Luciana Mera

prevăzute de art. 171 alin. (4) C.proc.pen. Mai mult, potrivit textului anterior invocat, instanţa are obligaţia, după desemnarea unui apărător din ofi ciu, să-i acorde acestuia timpul necesar pentru pregătirea apărării, care nu putea fi mai mic de 3 zile. În cauză, instanţa de apel a desemnat un apărător din ofi ciu la data judecării cauzei, nesocotind, astfel, dispoziţiile imperative prevăzute de lege. Respingând cererile de amânare a judecării cauzei şi de repunere pe rol pentru pregătirea apărării, formulate de către apărătorul ales al inculpatului P.O., instanţa de apel a încălcat pre-vederile menţionate anterior şi nu a asi gurat inculpatului o apărare efectivă în proces. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4075/2005, B.J. – Bază de date]

2. Garantarea dreptului la apă-ra re. Încălcarea prevederilor art. 6 C.proc.pen. Consecinţe. Recursul declarat de parchet este fondat pentru un motiv care vizează încălcări esenţiale ale legii în faza de urmărire penală. Inculpatei nu i s-a adus la cunoştinţă învinuirea care i-a fost reţinută în sarcină, în condiţiile prevăzute de art. 6 C.proc.pen., nici înainte de a i se lua prima declaraţia şi nici cu ocazia audierii, ceea ce constituie o încălcare gravă şi esenţială a dreptului la apărare, de natură să afecteze afl area adevărului şi justa soluţionare a cauzei, încălcându-se în acelaşi timp şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului privind existenţa unui proces echitabil, sintagmă care presupune şi asigurarea deplină a exercitării dreptului la apărare. Cerinţele cuprinse în art. 6 C.proc.pen. au fost prevăzute tocmai ca o garanţie a dreptului la apărare. Aducerea la cunoştinţă a învinuirii şi încadrării juridice constituie o con diţie obligatorie prealabilă primei audieri, aşa încât, pe cale de conse cinţă, toate celelalte acte de urmărire penală şi, în primul rând, declaraţiile date de inculpată, sunt lovite de nulitate, în mod implicit. Modalitatea în care a procedat organul de urmărire penală este contrară legii şi atrage incidenţa prevederilor art. 197 alin. (1) şi (4) – teza fi nală, consecinţele nulităţii nepu tând fi acoperite decât prin refa-cerea tuturor actelor de procedură nele gale. Consecinţa acestei sancţiunii procedurale o constituie lipsa de efi cienţă juridică a actelor de urmărire penală şi obligativitatea refacerii acestora. [C.A. Braşov, s. pen., dec. nr. 896/R/2004, CPJP 2003-2004, p. 217]

3. Garantarea dreptului de apă-rare. Citare. Inculpat internat în spital la data judecăţii. Judecata poate avea loc, aşa cum se arată în dispoziţiile art. 291 C.proc.pen., numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. La data de 7 martie 2005, înainte cu 2 zile de termenul de judecată, inculpatul se afl a internat în spital, fi ind supus unei intervenţii chirurgicale,

aspect ce rezultă din adeverinţa medicală eliberată de unitatea sanitară. În condiţiile arătate, inculpatul trebuia citat prin intermediul administraţiei spitalului, conform art. 177 alin. (5) C.proc.pen. Nerecurgându-se la această modalitate, procedura de citare nu poate fi apreciată ca legal îndeplinită, împrejurare în care şi dreptul la apărare al inculpatului a fost încălcat, desemnarea unui apărător din ofi ciu fi ind lipsită de relevanţă. În consecinţă, recursul declarat de inculpat a fost admis, s-a casat în totalitate decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel. [C.A. Piteşti, s. pen., dec. nr. 219/R/2005, BJ 2005, p. 135]

4. Asistenţă juridică obligatorie. Garantarea dreptului la apărare. Exercitare abuzivă. Dreptul la apărare, a cărui exercitare este garantată pe tot parcursul procesului penal, nu trebuie însă exercitat abuziv. Împrejurarea că instanţa de apel a desemnat un apărător din ofi ciu nu echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 171 C.proc.pen., în condiţiile în care inculpatul, de mai multe ori, a formulat cereri de amânare a cauzei pentru a-şi angaja avocat ales, însă la ultimul termen de judecată nu s-a mai prezentat, iar apărătorul său a lipsit, fără a depune la dosar dovada imposibilităţii de prezentare. [C.A. Piteşti, s. pen., dec. nr. 98/R/2005, BJ 2005, p. 133]

5. Dreptul la apărare. Omisiunea acordării ultimului cuvânt. Conse-cinţe. Curtea a reţinut că, potrivit art. 6 C.proc.pen., dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul proce-sului penal. Una din formele de exprimare concretă a dreptului la apă-rare în faza judecării apelului o repre-zintă dispoziţiile art. 377 alin. (4) C.proc.pen., conform cărora, dacă la termenul fi xat apelul este în stare de judecată, preşedintele dă cuvântul în cele din urmă inculpatului. Din încheierea de dezbateri rezultă că inculpatul a fost prezent personal, iar instanţa de apel a omis să-i acorde ultimul cuvânt. Această încălcare a dreptului la apărare este sancţionată cu nulitatea relativă şi conduce la anularea deciziei pronunţată în apel, conform art. 197 alin. (4) C.proc.pen., această măsură fi ind necesară pentru afl area adevărului şi justa soluţionare a cauzei. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 890/2005, CPJP 2005, p. 172-173]

6. Dreptul la apărare al părţii civile. Obligaţia instanţei. Respingând nejustifi cat cererea privind prezentarea avocatului ales, tribunalul a încălcat obligaţia de a asigura părţii civile exercitarea dreptului constituţional la apărare. Astfel, partea a fost lipsită nu numai de posibilitatea legală de a-şi formula criticile în legătură cu

Art. 6 Art. 6

44


Luciana Mera 45


Luciana Mera

soluţionarea laturii civile şi de a le susţine în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, dar şi de a se apăra în raport cu concluziile formulate de inculpat în calea de atac exercitată. Cum o atare vătămare nu poate fi îndreptată în calea de atac a recursului, fără privarea părţii de un grad de jurisdicţie, conform art. 38515 pct. 2 lit. b) C.proc.pen., recursul părţii civile a fost admis, decizia atacată a fost casată în parte, în ceea ce priveşte latura civilă şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal. [C.A. Ploieşti, dec. nr. 161/R/1999, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 132]

7. Dreptul la apărare al părţii vătă mate. Asistenţă juridică obliga-torie. Partea vătămată a criticat decizia pronunţată în apel pentru că tribunalul nu i-a dat posibilitatea să-şi angajeze apărător. Instanţa de recurs a apreciat că această critică este nefondată, constatând că partea nu a formulat o asemenea cerere, iar, pe de altă parte, s-a reţinut că art. 3859 pct. 6 C.proc.pen. vizează exclusiv situaţia în care asistenţa juridică este obligatorie, însă, relativ la calitatea procesuală a părţii vătămate, nu era obligatorie asistenţa juridică, aşa încât nu se poate constata încălcarea dispoziţiilor privind dreptul la apărare. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1472/R/2005, CPJP 2005, p. 170]

8. Asistenţă juridică. Obligaţiile organului de urmărire penală. Dacă inculpatul, care nu se afl ă în nici una din situaţiile prevăzute de art. 171 alin. (2) C.proc.pen., declară, pe par-cursul urmăririi penale, că nu doreşte să fi e asistat de avocat, organele de urmărire penală nu mai sunt obligate să-i asigure asistenţa juridică prin desem narea unui avocat, chiar dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este mai mare de 5 ani închisoare [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 127/1997, CPJP 1994-1997, p. 206]

9. Asigurarea dreptului la apărare. Făptuitor, învinuit. Momentul de la care asistenţa juridică este obligatorie. Calitatea de făptuitor la momentul audierii în faza actelor premergătoare nu atrage obligaţia asigurării unui avo cat, asistenţa juridică, în condiţiile menţionate, nefi ind obligatorie. Ante-rior pornirii procesului penal, persoana care a săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor; odată cu declanşarea procesului penal devine subiect pasiv al raportului juridic procesual penal. Doar după începerea urmăririi penale, acesta capătă calitatea de învinuit, fi ind subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, spre deosebire de făptuitor, care nu este un asemenea subiect, neexistând cadrul pro-cesual adecvat, acesta stabilindu-se doar odată cu începerea urmăririi penale.

[Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 529/1996, CPJP 1994-1997, p. 213]

10. Dreptul la apărare. Drepturile apărătorului. Obligaţiile organului de urmărire penală. Consecinţe. Organul de urmărire penală are obligaţia să încunoştinţeze apărătorul ales al inculpatului despre efectuarea unui act de urmărire penală şi nu să ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din ofi ciu. În acest fel, cu motivarea nesusţinută de nicio dovadă, că avocatul ales nu a fost găsit, se încalcă dreptul la apărare al inculpatului. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 351/1996, CPJP 1994-1997, p. 248]

11. Soluţionarea cu celeritate a cauzei. Cerere de amânare pentru lipsă de apărare. La primul termen de judecată fi xat pentru soluţionarea unei plângeri formulată împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, faţă de viciul de procedură cu petentul, s-a dispus amânarea cauzei la data de 24 august 2004. Prezent la acest ultim termen, petentul a solicitat amânarea cauzei, în vederea angajării unui apă-rător, cerere ce a fost însă respinsă de către prima instanţă, cu motivarea că dispoziţiile art. 2781 alin. (12) C.proc.pen. prevăd obligaţia instanţei de a soluţiona cauza în regim de urgenţă. Fără a contesta dispoziţiile legale ce impun soluţionarea cu celeritate a plângerilor formulate împotriva rezoluţiilor sau a

ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, tribunalul apreciază totuşi, că aceste dispoziţii legale nu sunt contrare şi nici prioritare în raport de garanţiile instituite de art. 6 C.proc.pen. Astfel, potrivit textului de lege mai sus menţionat, dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal nu numai învinuitului şi inculpatului, dar şi celorlalte părţi. Dreptului oricăreia dintre părţi de a fi asistată de apărător îi corespunde obligaţia corelativă a organelor judiciare de a asigura părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condiţiile prevăzute de lege. În speţă, se constată că la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită cu petentul, instanţa de fond a respins cererea acestuia de amânare a cauzei în vederea angajării unui apărător, deşi era prima de acest gen. Procedând astfel, prima instanţă nu a respectat garanţiile prevăzute în art. 6 C.proc.pen., producând părţii o vătămare evidentă, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1673/R/2004, CPJMP 2000-2004, p. 676-678]

12. Asistenţă juridică. Cerere de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales. Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra acestei cereri. Printr-o cerere

Art. 6 Art. 6

46


Lia Savonea 47


Lia Savonea

scrisă, apărătorul părţii responsabile civilmente a solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare, pe motiv că are un proces în altă localitate, urmând ca la termenul ce se va acorda să facă dovada în acest sens. În pofi da acestei cereri, instanţa de fond a procedat la audierea martorului P.D. (încuviinţat părţii vătămate) şi a acordat cuvântul în dezbaterea fondului cauzei, fără ca în practicaua hotărârii să se regăsească vreo dispoziţie a instanţei cu privire la cererea formulată de avocat sau motivele pentru care a apreciat că nu se impune amânarea cauzei, ci continuarea judecăţii. Nesocotirea şi nepronunţarea asupra cererii de amânare formulată de apărătorul părţii responsabile civilmente şi reţinerea cauzei spre

soluţionare în absenţa apărătorului ales, a avut drept consecinţă privarea părţii de posibilitatea de a-şi exprima poziţia în cauză şi de a administra probele solicitate în apărare şi încuviinţate de către instanţă la termenul anterior. În acest context, tribunalul apreciază că dreptul la apărare al acestei părţi, garantat de dispoziţiile art. 6 C.proc.pen., a fost încălcat atât prin neadministrarea probelor încuviinţate în apărare, cât şi prin punerea sa în imposibilitate de a formula concluzii în cauză, deşi instanţa avea posibilitatea de a amâna pronunţarea în acest scop. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1539/R/2004, CPJMP 2000-2004, p. 678]

JURISPRUDENŢĂ


Art. 7. Limba în care se desfă şoară procesul penal(1) În procesul penal procedura judiciară se desfă şoară în limba

română.(2) În faţa organelor judiciare se asi gură părţilor şi altor persoane

che mate în proces folosirea limbii ma terne, actele procedurale întocmindu-se în limba română. [C.proc.pen., art. 1-4, art. 8]

Notă: Articolul 7 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003.

Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 5, art. 6; Constituţia României, art. 128.

Obligativitatea întocmirii actelor procedurale în limba română. Respec tarea dreptului cetăţenilor străini la un proces echitabil. Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 C.proc.pen. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a arătat că dispoziţiile procedural penale criticate referitoare la limba în care se desfăşoară procesul penal încalcă prevederile constituţionale care reglementează egali tatea cetăţenilor în faţa legii şi dreptul la un proces echitabil, deoarece „întocmirea actelor procedurale în limba română, în situaţia în care subiectul urmăririi sau judecăţii este un cetăţean străin, determină imposibilitatea acestuia de a-şi exercita drepturile şi garanţiile procedurale”. Examinând excepţia de neconstituţionalitate for-mulată, Curtea a reţinut că întrucât conform dispoziţiilor art. 128 alin. (1) din Constituţie „Procedura judiciară se desfăşoară în limba română”, folosirea limbii române în procedurile judiciare este o expresie a suveranităţii statului. Acest principiu constituţional a devenit în reglementarea Codului de procedură penală o regulă de bază a procesului

penal prevăzută în art. 7. Drept urmare, întreaga activitate procesuală, scrisă şi orală, trebuie să se efectueze în limba română. De asemenea, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 128 alin. (4), „Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”. Aceste dispoziţii îşi găsesc refl ectare în art. 8 C.proc.pen., referitor la folosirea limbii ofi ciale prin interpret, care constituie o garanţie pentru exercitarea efectivă a dreptului la apărare şi pentru desfăşurarea unui proces echitabil pentru toate părţile din proces, indiferent de naţionalitatea acestora şi de limba pe care o cunosc, garanţie concretizată în cuprinsul Codului de procedură penală în art. 73 alin. (3), art. 128, art. 190 şi următoarele, în art. 291, art. 319 şi în art. 394 alin. (1) lit. b). În consecinţă, Curtea Constituţională a respins excep-ţia de neconstituţionalitate a dispo-ziţiilor art. 7 C.proc.pen. [D.C.C. nr. 594/2005, M. Of. nr. 1063 din 28 noiembrie 2005]

Luciana Mera / Lia Savonea

Art. 7 Art. 7

48


Lia Savonea 49


Lia Savonea

Art. 8. Folosirea limbii oficiale prin interpretPărţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot

exprima li se asigură, în mod gra tuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune con cluzii în instanţă, prin interpret. [C.proc.pen., art. 1-4, art. 7]


Legislaţie: A se vedea supra, art. 7 – „Legislaţie”

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

(2) Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.

(3) Acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal. [C.proc.pen., art. 10-13, art. 235, art. 238, art. art. 263-264, art. 335-337, art. 345]

Doctrină: A. Boureanu, Procurorul – titular al exerciţiului acţiunii penale, Pro lege nr. 1/1999, p. 5; C. Butiuc, Despre exercitarea acţiunii penale de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, R.D.P. nr. 3/2005, p. 136; A. Crişu, Exercitarea acţiunii penale în procesul penal, R.D.P. nr. 2/1997, p. 19; P. Duncan, Raportul juri dic penal, Pro lege nr. 2/1997, p. 5; G.A. Năsui, Soluţii posibile în cazul în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă pentru care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, Dreptul nr. 4/2004, p. 193; A. Nicolae, Exercitarea acţiunii penale în procesul penal de către Ministerul Public, Pro lege nr. 2/1995, p. 31; D. Viorel, S. Livia, Nulitatea actului de sesizare a instanţei de judecată în cazul omisiunii punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului şi a nerespectării dispoziţiilor art. 250 din Codul de procedură penală, Dreptul nr. 10/1999, p. 94; D. Pavel, Imunitatea parlamentară, R.D.P. nr. 3/1997, p. 18; G. Vizitiu, Societăţi comerciale. Acţiune penală, R.D.P. nr. 2/2003, p. 143.

Art. 10. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată

(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;b) fapta nu este prevăzută de legea penală;b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea

sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

g) a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor;

Încălcarea obligaţiei de a asigura un interpret persoanei care nu cunoaşte limba română. Consecinţe. Instanţa de judecată asigură, prealabil audierii inculpatului, traducător auto-rizat dacă acesta declară că nu cunoaşte limba română, pentru a fi audiat în limba pe care o cunoaşte, chiar dacă acesta declară că poate să-i asigure traducerea un membru al familiei care este prezent în sala de judecată. Articolul 8 C.proc.pen. prevede obligaţia ca părţilor care nu vorbesc limba în care se desfăşoară procesul penal să li se asigure posibilitatea de a lua cunoştinţă de probele dosarului, dreptul de a vorbi în instanţă şi a pune concluzii

prin traducător. Încălcarea dispoziţiilor art. 8 C.proc.pen. nu este sancţionată cu nulitatea absolută, lipsa traducătorului nu este inclusă în enumerarea cuprinsă în art. 197 alin. (2) C.proc.pen. Se poate vorbi cel mult de o nulitate relativă, cu condiţia să existe o vătămare şi ea să nu se fi acoperit prin neinvocare, potrivit art. 197 alin. (4) C.proc.pen., nulitate ce numai în mod excepţional ar putea fi luată în considerare şi din ofi ciu, atunci când anularea actului este necesară pentru afl area adevărului şi justa soluţionare a cauzei. [C.A. Alba-Iulia, s. pen., dec. nr. 63/2006, www.mpublic.ro]

Art. 9. Obiectul şi exercitarea acţiunii penale(1) Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală

a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

Art. 8-9 Art. 10

50


Lia Savonea 51


Lia Savonea

h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală;

i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce

efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.

(2) În cazul prevăzut la lit. f), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior în condiţii legale. [C.proc.pen., art. 11-13, art. 221- 224, art. 242-249, art. 345-357, art. 361-4081]

Note: 1. Litera g) a art. 10 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin Legea nr. 356/2006.

2. Litera i1) a art. 10 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin Legea nr. 281/2003.

Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Constituţia României, art. 21, Decretul nr. 32/1954 privind persoanele fi zice şi juridice.

Doctrină: M. Acsinte, Introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor susceptibile de continuitate, Dreptul nr. 7/1998, p. 105 şi urm.; P. Alexandru, Autoritatea lucrului judecat în cazul a două plângeri prealabile, identice, formând două dosare penale, neconexate, la aceeaşi judecătorie, Dreptul nr. 9/1998, p. 127 şi urm.; G. Antoniu, Unele refl ecţii asupra termenului de prescripţie, R.D.P. nr. 2/2003, p. 29 şi urm.; C. Băbălău, Organul căruia trebuie adresată plângerea prealabilă în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 33 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru exercitarea profesiei de avocat, Dreptul nr. 3/1997, p. 103 şi urm.; P. Boşcăneanu, L. Herghelegiu, C. Turianu, Modul de calcul al termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor rămase în stare de tentativă, Dreptul nr. 1/2003, p. 115 şi urm.; D. Botez, Punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor ce se judecă la plângerea prealabilă, Dreptul nr. 1/2000, p. 126 şi urm.; C. Butiuc, Plângerea prealabilă în cazul infracţiunii continue, R.D.P. nr. 4/1996, p. 113 şi urm.; A. Chirilă, Lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor, R.D.P. nr. 1/2006, p. 60 şi urm.; A. Chirilă, Conceptul şi importanţa plângerii prealabile, R.D.P. nr. 4/2006, p. 79 şi urm.; I. Crişan, M. Truşcă, Cauzele de nepedepsire şi de reducere a pedepsei prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fi scale, Dreptul nr. 6/2006, p. 160

şi urm.; B. Diamant, E. Blându, Prescripţia răspunderii penale a persoanelor din cadrul societăţii comerciale. Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie. Elemente de drept comparat, Dreptul nr. 7/2006, p. 189 şi urm.; C. Danileţ, Necesitatea manifestării de către persoana vătămată a voinţei ca făptuitorul să fi e tras la răspundere penală în cazul formulării unei plângeri prealabile, Dreptul nr. 11/2004, p. 222 şi urm.; I. Doltu, Punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor în care acesta se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, Dreptul nr. 5/2001, p. 218 şi urm.; T. Hâj, V. Pătulea, Dacă împăcarea părţilor necunoscută de instanţele de judecată poate constitui motiv valabil de revizuire, Dreptul nr. 10/2001, p. 157 şi urm.; N.G. Ionaş, Aspecte procesuale privind procedura plângerii prealabile, Dreptul nr. 11/1998, p. 114 şi urm.; I. Ionescu, Prescripţia răspunderii penale, R.D.P. nr. 3/2005, p. 95 şi urm.; L.C. Lascu, Situaţia procesului penal în cazul decesului părţii vătămate care a făcut plângerea prealabilă, Dreptul nr. 5/1997, p. 82 şi urm.; I. Lefter, Consecinţele dezincriminării infracţiunii de provocare ilegală a avortului în cazul agravantelor prevăzute de art. 185 alin. (3) şi 185 alin. (4), Dreptul nr. 10-11/1991, p. 69 şi urm.; N. Lisnic, Plângerea prealabilă. Condiţii de valabilitate, R.D.P. nr. 4/2004, p. 139 şi urm.; D. Lupaşcu, Achitare. Temei juridic. Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive. Fapta nu există. Diferenţiere, Dreptul nr. 11/1997, p. 101 şi urm.; D. Lupaşcu, Infracţiunea prevăzută de art. 1 din Decretul-lege nr. 24/1990. Sublocatară care refuză să părăsească apartamentul după decesul locatarei principale. Lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, Dreptul nr. 12/1993, p. 78 şi urm.; R. Lupaşcu, Cauza de nepedepsire prevăzută în art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 24/1990, Pro lege nr. 2/1990, p. 70 şi urm.; T. Manea, Aplicarea dispoziţiilor referitoare la existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzute de lege, Dreptul nr. 11/2005, p. 156 şi urm.; E. Straton, Cauza soluţionată de procuror prin aplicarea art. 101 lit. b1) Codul de procedură penală. Luarea măsurii confi scării, Dreptul nr. 7/2002, p. 181 şi urm.; I. Michinici, Din nou despre caracterul total şi necondiţionat al retragerii plângerii prealabile, Dreptul nr. 9/2001 p. 108 şi urm.; I. Mirea, Retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părţilor. Consecinţe, Dreptul nr. 7/1998, p. 123 şi urm.; I. Munteanu, Prescripţia specială, R.D.P. nr. 1/2001, p. 120 şi urm.; I. Neagu, Unele consideraţii privind autoritatea de lucru judecat în materia extrădării, Dreptul nr. 6/2003, p. 100 şi urm.; G.L. Nicolae, Aspecte teoretice privind retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor, Dreptul nr. 7/2000, p. 100 şi urm.; A. Paicu, Autoritatea lucrului judecat în cazul a două plângeri prealabile, identice, formând două dosare penale, neconexate, la aceeaşi judecătorie, Dreptul nr. 9/1998, p. 127 şi urm.; G. Papu, Despre conţinutul plângerii prealabile şi efectele neregularităţilor în această privinţă, Dreptul nr. 5/2001, p. 200 şi urm.; D. Pavel, Imunitatea parlamentară, R.D.P. nr. 3/1997, p. 18 şi urm.; V. Pătulea, Modifi carea implicită a procedurii sesizării instanţei penale în legătură cu fapte pentru care legea penală prevede necesitatea plângerii prealabile, Dreptul

Art. 10 Art. 10

52


Lia Savonea 53


Lia Savonea

nr. 6/1992, p. 79 şi urm.; V. Pop, Imunitatea parlamentară. Examen teoretic al practicii parlamentare, R.D.P. nr. 1/2000, p. 81 şi urm.; E. Popescu, I. Damian, Discuţii în legătură cu exercitarea acţiunii penale atunci când partea vătămată care a făcut plângerea prealabilă a decedat, Dreptul nr. 5/1999, p. 106 şi urm.; O. Rădulescu, P. Rosenberg, A. Tudor, Despre prescripţia specială prevăzută de art. 140 alin. (4) din Noul Cod penal, Dreptul nr. 7/2005, p. 124 şi urm.; I. Ristea, Consideraţii cu privire la efectele începerii urmăririi penale asupra întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, Pro lege nr. 4/2004, p. 97 şi urm.; D.C. Sarău, Tulburare de posesie, Plângere prealabilă introdusă tardiv, R.D.P. nr. 2/2000, p. 117 şi urm.; E. Stoina, Lipsa plângerii prealabile. Încetarea procesului penal, R.D.P. nr. 4/2001, p. 119 şi urm.; C. Teodor, Aprecieri în legătură cu condiţiile de existenţă ale împăcării părţilor, Dreptul nr. 11/2000, p. 128 şi urm.; A.Şt. Tulbure, Autoritatea lucrului judecat în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1999, p. 29 şi urm.; M. Vasiescu, Unele probleme privind interpretarea articolului 131 alin. (5) din Codul penal, Dreptul nr. 4/2000, p. 109 şi urm.; G. Voinea, Cauze de nepedepsire prevăzute în legi speciale, Dreptul nr. 12/2006, p. 180 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ


celălalt dosar, i s-a luat o declaraţie de retragere a plângerii, urmare căreia s-a pronunţat o sentinţă de încetare a procesului penal, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. h) C.proc.pen. A solicitat ca, prin detalierea conţinutului textului de lege criticat, legiuitorul să elimine posibilitatea ca retragerea plângerii, în situaţia dată, să fi e interpretată în sensul de împăcare, câtă vreme aceasta a fost determinată, în opinia sa, de o situaţie obiectivă, respectiv existenţa pe rolul aceleiaşi instanţe de judecată a două dosare cu acelaşi obiect deoarece, o asemenea interpretare i-ar încălca liberul acces la justiţie prin aceea că s-ar putea ajunge la situaţia în care în cadrul dosarului în care se continuă judecata şi care se afl ă în stadiul de administrare de probe să fi e invocat art. 10 lit. j) C.proc.pen., în sensul existenţei unei autorităţi de lucru judecat. A apreciat Curtea că asemenea critici nu intră în competenţa sa de soluţionare deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată”. Reţinând că atât interpretarea conţinutului unei norme juridice, cât şi îndreptarea eventualelor erori de interpretare sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. h)

C.proc.pen. [D.C.C. nr. 633/2006, M. Of. nr. 898 din 6 noiembrie 2006]

2. Dreptul de acces la informaţii de interes public. Curtea a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate, între altele, a dispoziţiilor art. 10 lit. d) C.proc.pen., susţinând că sunt contrare art. 31 din Constituţie, privitor la dreptul la informaţie, întrucât niciun text de lege nu prevede defi niţia elementelor constitutive ale infracţiunii. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a apreciat criticile formulate de autorul excepţiei neîntemeiate, deoarece dispo-zi ţiile art. 10 lit. d) C.proc.pen., care prevăd unul dintre cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată, nu sunt de natură să contravină art. 31 alin. (1) din Constituţie, referitor la dreptul la informaţie, deoarece nu îngrădesc „dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public”. Totodată nedefi nirea elementelor constitutive ale infracţiunii prin dispoziţiile Codului de procedură penală nu constituie un motiv de neconstituţionalitate, înţelesul lor fi ind explicat în tratatele de drept penal şi de procedură penală. Niciun text constituţional nu obligă legiuitorul să defi nească toate noţiunile folosite în cuprinsul unui act normativ. Astfel, excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă. [D.C.C. nr. 30/2006, M. Of. nr. 236 din 10 mai 2001]

1. Liberul acces la justiţie. Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 lit. h) C.proc.pen., motivat de lacuna legiuitorului de a fi detaliat textul de lege criticat. Astfel, ar fi trebuit să facă distincţie între retragerea plângerii, împăcarea părţilor, respectiv stingerea unui litigiu determinată de o anumită împrejurare obiectivă, care să nu echivaleze cu o retragere a plângerii. În opinia autorului excepţiei, „modul în care legiuitorul a înţeles să prevadă în cadrul art. 10 alin. (1) lit. h) C.proc.pen. cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată (...) nu reprezintă altceva

decât o încălcare a libertăţii accesului la justiţie”. Examinând excepţia, Curtea Constituţională a reţinut că ceea ce se critică, în realitate, este interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. h) C.proc.pen., în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii în cauză. În speţă, conform susţinerilor autorului excepţiei, acesta a formulat plângere împotriva aceleiaşi fapte atât la organele de cercetare penală, cât şi, ulterior, la instanţa de judecată, iar solicitarea sa de a fi conexate cele două dosare astfel constituite a fost respinsă. Totodată, i s-a pus în vedere să opteze cu privire la dosarul în care doreşte să continue judecata, iar cu privire la

Art. 10 Art. 10

54


Lia Savonea 55


Lia Savonea

3. Prescripţia răspunderii penale. Constituţionalitate. Acces liber la justiţie. Egalitate în drepturi. Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) şi ale art. 10 alin. (1) lit. g) C.proc.pen. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 123 alin. (1) privind înfăptuirea justiţiei şi ale art. 125 alin. (1), referitoare la instanţele judecă-toreşti. Se arată că datorită dispoziţiilor legale privitoare la prescripţie nu se mai înfăptuieşte actul de justiţie de către instanţele judecătoreşti, prin simplul fapt al trecerii timpului, deşi în cele mai multe cazuri faptele şi vinovăţia pot exista. În caz de prescripţie instanţele judecătoreşti, fără a mai face act de dreptate, încetează procesul penal, iar vinovăţia inculpaţilor nu mai poate fi stabilită. Se consideră astfel că instituţia prescripţiei dă posibilitatea organelor judiciare de a favoriza pe unii infractori, tergiversând soluţionarea cauzelor prin ţinerea în nelucrare a dosarelor penale. De asemenea, se arată că este încălcat şi principiul egalităţii în drepturi, deoarece pentru infracţiuni contra păcii şi omenirii nu intervine prescripţia şi există posibilitatea afl ării

adevărului prin înfăptuirea justiţiei, iar în cazul celorlalte infracţiuni părţile sunt lipsite de acest drept, creându-se astfel inegalitate între cetăţeni în faţa legii şi a autorităţilor publice. Autorul excepţiei mai arată că dispoziţiile legale criticate contravin şi prevederilor art. 21 din Constituţie, referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece, prin încetarea procesului penal numai ca urmare a curgerii timpului, partea vătămată nu mai are posibilitatea să afl e adevărul despre faptă, făptuitori, având în vedere că procesul penal este iniţiat nu numai din ofi ciu, dar şi la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Examinând excepţia de neconsti tuţionalitate, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată. A reţinut că instituţia prescripţiei (refl ectată de textele de lege criticate) este inerentă oricărui sistem de drept, ea răspunzând unei necesităţi obiective în disciplinarea juridică a vieţii sociale. Trecerea timpului infl uenţează în mod inevitabil asupra raporturilor juridice, determinând, după anumite intervale şi în anumite condiţii, pierderea sau câştigarea unui drept ori încetarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti neexecutate. Consecinţele trecerii timpului asupra raporturilor juridice trebuie să facă obiectul reglementării juridice, care se realizează prin instituţia prescripţiei. În domeniul reglementării juridice penale prescripţia este numai extinctivă şi are

ca efect stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală pe infractor din ofi ciu sau, ca în speţă, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi a dreptului de a constrânge pe condamnat la executarea pedepsei pronunţate de justiţie. Sub ambele sale forme, prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei, instituţia prescripţiei este necesară pentru înlăturarea consecinţelor negative ale tragerii la răspundere penală sau ale supunerii la executarea pedepsei, după ce, din cauza trecerii unui interval mare de timp de la săvârşirea infracţiunii sau de la aplicarea pedepsei, aceste măsuri au încetat să mai fi e necesare şi ar fi chiar perturbatoare pentru relaţiile sociale care între timp s-au restabilit. Curtea a observat că stabilirea terme-nelor prescripţiei în general şi deci şi a termenelor prescripţiei răspunderii penale şi a prescripţiei executării pedep-sei este de esenţa instituţiei prescripţiei. Termenele sunt stabilite de legiuitor în

raport cu gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, respectiv în raport cu gravitatea pedep-sei aplicate. Este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili aceste termene, ca, de altfel, şi celelalte condiţii, precum şi efectele prescripţiei, iar acestea nu pot fi considerate ca fi ind contrare Constituţiei. Curtea a mai constatat, de asemenea, că prescripţia răspunderii penale nu împiedică nici liberul acces la justiţie, de vreme ce ea intervine atunci când procesul penal la care părţile au acces nestânjenit nu a fost soluţionat defi nitiv în termenul de prescripţie prevăzut de lege. Persoana vătămată nu este împiedicată să se adreseze justiţiei pentru soluţionarea confl ictului de drept penal iar pretinsa tergiversare de către instanţe a soluţionării unor cauze penale este, pe de o parte, o problemă de fapt, iar nu de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate. [D.C.C. nr. 287/2001, M. Of. nr. 14 din 11 ianua rie 2002]

DECIZII DE SPEŢĂ

INDEX

Ameninţarea 22Beţia 35Bilet la ordin 3, 7, 27 Caracterul personal al plângerii preala-

bile 39 Complicitate 26Contract de asistenţă juridică. Mandat

special 39, 40

Contract de împrumut de consumaţie 5Contractul de mandat 6Criterii de apreciere a gradului de pericol

social al faptei 13Depăşirea limitelor legitimei apărări 31Deţinere de droguri, fără drept, pentru

consum propriu 20Forma de vinovăţie a infracţiunii. Abandon

de familie 24

Art. 10 Art. 10

56


Lia Savonea 57


Lia Savonea

Importanţa împrejurărilor comiterii faptei 12

In dubio pro reo 19Infracţiunea de înşelăciune 3 Infracţiunea de mărturie mincinoasă 21Infracţiunea de pruncucidere. Pedepsirea

tentativei 2Infracţiunea de tulburare de posesie 4 Infracţiuni de pericol 15Iresponsabilitatea 36Înşelăciune 27Înşelăciune. Litigiu de natură civilă 8Latura obiectivă a infracţiunii 20 Legitima apărare. Delimitare faţă de starea

de necesitate 34Legitima apărare. Delimitare faţă de pro-

vocare 33Legitima apărare. Pericol grav 32Legitimă apărare. Atac afl at în curs de

desfăşurare 30Lipsa obiectului material al infracţiunii 1Lipsa plângerii prealabile 38Lipsa sesizării organului competent 46

Lipsa vinovăţiei, element constitutiv al infracţiunii 25

Litigiu civil între părţi privind coproprie-tatea 9

Litigiu de natură civilă 4Luare de mită. Lipsa scopului 29Mai multe infracţiuni. Apreciere 11Plângere prealabilă introdusă de altă

persoană 38 Plângere prealabilă. Condiţii 37, 40, 41,

42, 44 Plângere prealabilă. Condiţii vizând ter-

menul de introducere 45Plângere prealabilă. Obligaţiile organului

de urmărire penală 43Prezumţia de nevinovăţie 18Recidivă postexecutorie 14Relevanţa antecedentelor penale 10Schimbarea încadrării juridice 43 Scopul săvârşirii infracţiunii 28Subiectul activ al infracţiunii 17 Tâlhărie 26 Tentativă la infracţiunea de tâlhărie 16 Tulburarea de posesie 23

Suceava şi până la orele 12,15-12,40 când a ajuns în zona Municipiului Focşani şi a fost oprit de organele de anchetă, nu au fost descoperite droguri în autocar iar potrivit procesului-verbal de supraveghere precum şi declaraţiilor martorilor nici un bagaj nu a fost lăsat pe traseul parcurs. În plus, s-a constatat că nu există nici un locaş disimulat în interiorul autocarului care ar fi putut adăposti cantitatea de 36 kg de heroină) şi faţă de dubiile care planează cu privire la faptul că drogurile ar fi existat într-adevăr, este susţinută soluţia întemeiată pe dispoziţiile art. 10 lit. a) C.proc.pen., fapta nefi ind dovedită că există. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 199/2005, nepublicată]

2) Constatând că există un dubiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafi c de stupefi ante de către inculpat iar probele administrate în cauză nu conduc la concluzia că o atare infracţiune a fost comisă de vreo altă persoană la acea dată, respectiv că infracţiunea prevăzută de art. 2 din Legea nr. 143/2000 ar exista, instanţa a dispus achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.proc.pen. Inculpatul a fost trimis în judecată întrucât la data de 24 iunie 2002 i-ar fi oferit martorului S.A. o doză de heroină. Întrucât la dosarul cauzei existau declaraţii ale aceloraşi martori – unele care îl incriminau pe inculpat, altele care îi demonstrau nevinovăţia, instanţa, în

conformitate cu prevederile art. 63 alin. (2) C.proc.pen. a apreciat fi ecare probă în urma examinării ansamblului materialului probator administrat, întrucât probele nu au o valoare dinainte stabilită. Legea nu stabileşte o ierarhie a probelor în funcţie de momentul procesual în care au fost administrate sau cantitatea acestora, ci le conferă o valoare egală. S-a reţinut că în afara unor declaraţii de martori, nu există nici o altă probă, eventual înregistrări video, audio, rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifi că dactiloscopică, proces-verbal de prindere în fl agrant, percheziţii corpo rale sau domiciliare care să facă dovada vânzării drogurilor sau a deţinerii lor de către inculpat în vederea vânzării. În cauză, nici declaraţiile date de martori în faza de urmărire penală şi nici cele date în cursul cercetării judecătoreşti nu se coroborează cu vreo altă probă care să ducă la dovedirea săvârşirii unei fapte penale de către inculpatul R.N. Declaraţia martorului G.G. dată în cursul urmăririi penale a fost înlăturată de către instanţă, fi ind apreciată ca lipsită de obiectivitate în condiţiile în care asupra sa s-a găsit heroină în momentul în care a fost depistat de organele de poliţie. Instanţa a apreciat declaraţia martorului nesin-ceră întrucât avea interes în cauză, res pectiv era obligat să justifi ce în faţa organelor de poliţie deţinerea fără drept a drogurilor şi să înlăture

I. FAPTA NU EXISTĂ

1. Lipsa obiectului material al infracţiunii. 1) În condiţiile în care există un dubiu foarte pronunţat cu privire la existenţa reală a cantităţii de heroină cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, soluţia ce se desprinde este achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.proc.pen. Astfel, din probele administrate în cauză nu s-a putut stabili cu certitudine săvârşirea

faptei, respectiv intro ducerea cantităţii de heroină pe teritoriul României şi transportul acesteia până în preajma localităţii Suceava. Descoperirea drogurilor (obiect material al infracţiunii) este crucială pentru a proba existenţa infracţiunii, iar în lipsa acestora (deşi autocarul cu care se pretinde că au fost transportate a fost urmărit de o echipă de poliţişti şi procurori, începând cu ora 4,30 a dimineţii de 3 octombrie 2003 când se afl a în autogara din

Art. 10 Art. 10

58


Lia Savonea 59


Lia Savonea

orice umbră de îndoială că le-ar putea deţine în vederea comercializării. Alţi martori şi-au schimbat depoziţiile pe parcursul cercetării judecătoreşti, astfel că în raport de întreg materialul probator administrat în cauză, s-a apreciat că există un puternic dubiu că fapta a existat, dubiu care îi profi tă inculpatului. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 800/2005, nepublicată]

II. FAPTA NU ESTE PREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ

2. Infracţiunea de pruncucidere. Pedepsirea tentativei. Uciderea copi-lului nou-născut, săvârşită imediat după naştere, de către mama care s-a afl at într-o stare de tulburare psihică pricinuită de naştere, constatată pe baza unei expertize medico-legale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de pruncucidere prevăzută de art. 177 C.pen. Dacă acţiunea de ucidere de către mamă, afl ată într-o astfel de stare, nu şi-a produs efectul, copilul nou-născut fi ind salvat, soluţia de achitare este legală, întrucât tentativa la infracţiunea de pruncucidere nu este incriminată – în cauză a fost schimbată încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 20 C.pen. raportat la art. 174 şi art. 175 lit. c), d) şi i) C.pen. în infrac-ţiunea prevăzută de art. 20 C.pen. raportat la art. 177 C.pen., iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C.proc.pen. s-a dispus achitarea

inculpatei. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1948/2005, B.C. nr. 4/2005, p. 37]

3. Infracţiunea de înşelăciune. Inexis tenţa disponibilului în cazul biletului la ordin. Infracţiunea de înşelăciune nu subzistă atunci când emitentul dă viza de plată asupra unui bilet la ordin, ştiind că nu are disponibil din care să se facă plata. Aceasta, pe de o parte, pentru că prin emiterea biletului la ordin emitentul îşi asumă o obligaţie şi nu atestă un fapt, apoi pentru că între momentul vizei şi scadenţă există un interval de timp care îi permite emitentului să asigure realizarea plăţii şi pentru că legea a prevăzut instituţia protestului ca pe o cale de atac de care dispune benefi ciarul în cazul refuzului de viză din partea emitentului, dar mai ales pentru faptul că legiuitorul nu pre-vede această condiţie a existenţei dis po -nibilului în momentul emiterii titlului. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 482/2002, PJP 2001-2002, p. 152]

4. Infracţiunea de tulburare de posesie. Litigiu de natură civilă. În cazul în care în cursul judecării unei cauze în care inculpatul este trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie se constată că nu a ocupat imobilul fără drept, ci cu titlu, constând într-un act autentic, iar persoana vătămată posedă, de asemenea, titlu pe acelaşi imobil, instanţa va dispune achitarea

inculpatului în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., fapta nefi ind pre văzută de legea penală, ci constituie un litigiu cu caracter civil, şi va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3695/2005, B.J.– Bază de date]

5. Contract de împrumut de consumaţie. Infracţiunea de abuz de încredere are ca situaţie premisă simpla detenţie asupra unui bun mobil, deţinut cu orice titlu. În situaţia încheierii unui contract de împrumut de consumaţie, având ca obiect bunuri consumptibile, operează transferul proprietăţii asupra acestora, astfel încât refuzul incul-patului de a le restitui dă naştere unui litigiu civil. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 108/R/2003, CPJMP 2000-2004, p. 464-466]

6. Contractul de mandat. Nu constituie infracţiunea de abuz de încredere fapta mandatarului care, în executarea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, nu îşi îndeplineşte obligaţia de a da socoteală, respectiv de predare a sumei de bani cuvenite mandatarului. Fiind în prezenţa unor raporturi juridice de natură civilă, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1192/R/2000, CPJMP 2000-2004, p. 468-470]

7. Neachitarea unui bilet la ordin la scadenţă pentru lipsă de dis po nibil în cont. Refuzul băncii de

a plăti la scadenţă biletele la ordin, pentru lipsa disponibilului în cont dă dreptul posesorului titlului de a promova acţiunile cambiale sau de a declanşa executarea cambială. Prin urmare, indiferent de mijloacele cam-biale alese de posesorul biletului la ordin, valorifi carea drepturilor cam-biale se face în cadrul unui litigiu comercial, emiterea biletului la ordin ca instrument de plată în raporturile contractuale preexistente şi neachitarea lui la scadenţă pentru lipsă de dispo-nibil în cont neputând constitui o faptă prevăzută de legea penală. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 55/A/2004, CPJMP 2000-2004, p. 470-473]

8. Înşelăciune. Litigiu de natură civilă. Neexecutarea obligaţiilor ce derivă dintr-un contract nu constituie infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (3) C.pen., dacă nu se stabileşte că s-au folosit manopere dolosive faţă de creditorul obligaţiei, cu ocazia încheierii contractului sau pe parcursul executării lui. Trecerea din domeniul civil în cel penal are loc numai atunci când partea care nu şi-a respectat obligaţia s-a folosit de mijloace amăgitoare pentru a convinge pe cealaltă parte că îşi va respecta obligaţia. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 342/A/2003, CPJMP 2000-2004, p. 476-478]

9. Litigiu civil între părţi privind coproprietatea. 1) Fapta de a refuza

Art. 10 Art. 10

60


Lia Savonea 61


Lia Savonea

predarea cheilor de la apartamentul ce formează obiectul unui litigiu civil privind stabilirea coproprietăţii, pen-dinte între părţi, este în afara dome-niului penal şi, ca atare, nu constituie infracţiunea de tulburare de posesie. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 682/R/2003, CPJMP 2000-2004, p. 507-508]

2) În cazul în care părţile îşi contestă reciproc dreptul de proprietate asupra unui imobil, incidenţa dispoziţiilor art. 220 C.pen. referitoare la tulburarea de posesie este înlăturată, întrucât contestarea dreptului de proprietate nu poate fi rezolvată în cadrul procesului penal ci pe calea unei acţiuni civile în revendicare, acţiune reală recunos-cută proprietarului neposesor împo-triva pose sorului neproprietar. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 240/R/2003, CPJMP 2000-2004, p. 515-517]

III. FAPTA NU PREZINTĂ GRADUL DE PERI-COL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI

10. Relevanţa antecedentelor penale. Fapta angajatului unei societăţi comerciale de a înşela la cântar un cumpărător cu o sumă modică, urmată de restituirea imediată a sumei încasate, la care se adaugă circumstanţele personale favorabile ale inculpatului, nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. Antecedentele penale ale acestuia, constând în condamnarea la pedeapsa închisorii de 3 luni, graţiată ulterior,

nu pot prevala celorlalte circumstanţe favorabile. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 734/A/2004, CPJMP 2000-2004, p. 51-52]

11. Mai multe infracţiuni. Apre-ciere. Potrivit art. 181 C.pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fi ind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. La stabilirea în concret a gradului de pericol social instanţa ţine seama, conform art. 181 alin. (2) C.pen., de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmărea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. În cauză, în raport de: împrejurările con-crete în care s-au comis faptele (în contextul unor raporturi civile); scopul urmărit; modalitatea concretă în care acesta a acţionat şi care nu depăşeşte sfera mijloacelor comune, infracţiunile reţinute fi ind sancţionate blând de lege; urmarea produsă (lipsind orice prejudiciu), precum şi datele ce carac-terizează persoana inculpatului – necunoscut cu antecedente penale, cu atitudine sinceră pe parcursul procesului penal, recunoscând comiterea acesteia şi restituind sumele datorate – Tribunalul a apreciat că pot fi reţinute prevederile

art. 181 C.pen. Astfel, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10 lit. b1) C.proc.pen., a achitat pe inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, art. 84 pct. 3 din Legea nr. 59/1934 şi art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, căruia, în baza art. 91 lit. c) C.pen. i-a aplicat sancţiunea amenzii administrative în cuantum de 1.000 lei. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 238/A/2007, nepublicată]

12. Importanţa împrejurărilor comiterii faptei. Împrejurările în care a fost comisă fapta (respectiv pe fondul unor discuţii contradictorii generate de atitudinea părţii vătămate care a depozitat gunoi pe un teren viran situat în apropierea casei inculpatului), urmarea produsă (leziunile provocate părţii vătămate fi ind minore), precum şi persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, conduc la concluzia că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 285/R/2004, CPJMP 2000-2004, p. 56-57]

13. Criterii de apreciere a gradului de pericol social al faptei. 1) Fapta de a deţine droguri de mare risc, fără drept, în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni dacă se încadrează în criteriile de apreciere

prevăzute de dispoziţiile art. 181 C.pen.: fapta a fost comisă pentru a-şi satisface o necesitate impusă de dependenţa de drog; inculpatului nu i-a aparţinut iniţiativa de a cumpăra droguri; acesta, înţelegând consecinţele faptei sale, a apelat la ajutor medical califi cat; inculpatul a recunoscut constant fapta şi a conlucrat cu organele de poliţie pentru depistarea persoanei de la care cumpăra drogurile. Faptul că inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării sub supra ve-ghere, astfel încât fapta dedusă jude-caţii este comisă în stare de recidivă post condamnatorie, nu constituie o împrejurare de natură să excludă posibilitatea reţinerii dispoziţiilor art. 181 C.pen. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., sent. nr. 847/2004, CPJMP 2000-2004, p. 611-614]

2) La determinarea în concret a gradului de pericol social al faptei se au în vedere împrejurările ce au ocazionat ori pe fondul cărora s-a comis fapta, modul concret de manifestare a inculpatului, conduita şi persoana acestuia precum şi scopul urmărit. Fapta inculpatului care la întoarcere de la un meci de fotbal, pe fondul confl ictului între galerii, a lovit-o pe partea vătămată, nu are, în concret, gradul de pericol social al unei infracţiuni. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 671/2004, PJP 2003-2004, p. 23-24]

Art. 10 Art. 10

62


Lia Savonea 63


Lia Savonea

14. Recidivă postexecutorie. Împre-jurarea că inculpatul a comis fapta pentru care este judecat în stare de recidivă postexecutorie nu este un impediment în a aprecia că aceasta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, dacă atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de lege este minimă, lipsită în mod vădit de importanţă în raport de împrejurările comiterii faptei şi urmarea produsă. În cauză, inculpatul şi partea vătămată se cunoşteau, iar în noaptea de 25/26 ianuarie 2003, ei au mers împreună la o petrecere, revenirea în magazinul gestionat de partea vătămată fi ind determinată de dorinţa acesteia de a cumpăra băuturi alcoolice. După ce au intrat în magazin, între partea vătămată şi o altă persoană s-a iscat o altercaţie şi profi tând de neatenţia vânzătorului, inculpatul a sustras un cântar electronic pe care l-a ascuns în geantă, aspect sesizat de vânzător. Acesta i-a solicitat unui martor să cheme un echipaj de poliţie care, sosit la faţa locului, l-a imobilizat pe inculpat, asupra sa fi ind găsit cântarul pe care vânzătorul l-a recunoscut ca fi ind cel ce lipsea din magazin. În context, s-a mai avut în vedere că bunul sustras de inculpat este de o valoare modică şi chiar dacă starea de ebrietate în care se afl a inculpatul nu justifi că comiterea faptei, nu trebuie totuşi neglijat nici acest aspect. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 522/A/2004, CPJMP 2000-2004, p. 54-56]

15. Infracţiuni de pericol. Apli-carea dispoziţiilor art. 181 C.pen. nu este limitată la sfera infracţiunilor de rezultat. Se poate susţine că, dacă lipsa pericolului social poate fi apreciată în situaţia în care fapta penală produce o modifi care în realitatea obiectivă, cu atât mai mult poate fi aplicabilă o astfel de dispoziţie în cazul unei infracţiuni unde urmarea imediată constă doar într-o stare de pericol. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1951/2004, PJP 2003-2004, p. 21-22]

16. Tentativă la infracţiunea de tâlhărie. Fapta inculpatului care, pe timp de noapte şi într-un loc public, a încercat, prin folosirea violenţei fi zice, să o deposedeze pe partea vătămată de geanta personală, acţiunea sa fi ind întreruptă datorită rezistenţei opuse de victimă, realizează formal conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 20 C.pen. raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C.pen. Totuşi, instanţa a apreciat că fapta acestuia nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, întrucât prin conţinutul său concret aduce o atingere minimă valorilor sociale ocrotite prin norma de incriminare. Au fost avute în vedere: împrejurarea că fapta a avut un caracter accidental iar hotărârea delictuală a fost spontană, fi ind determinată de starea de ebrietate în care se afl a inculpatul, în acel moment; apoi fapta nu s-a consumat,

inculpatul renunţând la intenţia de deposedare a victimei, iar, ulterior, fi ind urmărit de către vecinii acesteia, nu a opus rezistenţă la imobilizare. Potrivit referatului de evaluare psiho-socială, inculpatul conştientizează întru totul consecinţele faptei sale şi discerne asupra modului negativ în care acestea se manifestă atât în plan personal cât şi din perspectiva victimei. Pe parcursul procesului penal a adoptat constant o conduită corespunzătoare, recunoscând comiterea faptei, exprimându-şi regre-tul faţă de aceasta, colaborând cu organele judiciare şi prezentându-se la fi ecare chemare în faţa acestora, iar datele ce caracterizează persoana inculpatului (fără antecedente penale, o persoană integrată social, având o familie organizat şi o califi care profesională) au format convingerea că perspectivele sale de reintegrare socială sunt ridicate. Astfel, instanţa a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10 lit. b1) C.proc.pen., iar în baza art. 91 lit. c) C.pen. i-a aplicat sancţiunea amenzii administrative. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 606/A/2005, nepublicată]

IV. FAPTA NU A FOST SĂVÂRŞITĂ DE INCULPAT

17. Subiectul activ al infracţiunii. Conform art. 140 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996, constituie infrac-ţiune fapta de a prezenta într-un loc

public înregistrări sonore ale unui producător, fără autorizare, sau după caz, fără consimţământul titularilor drep turilor recunoscute de lege. Din conţinutul textului incriminator rezultă, în ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii, că modalitatea de comitere a acesteia constă în prezentarea într-un loc public de înregistrări sonore. Pentru întrunirea acestei condiţii de existenţă este însă necesar ca cel trimis în judecată să fi prezentat el însuşi în public înregistrările sonore, nefi ind sufi cient ca acesta să fi fost proprietarul sau administratorul imobilului în care înregistrările au fost prezentate de către o altă persoană. Drept urmare, soluţia de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C.proc.pen. este legală şi temeinică. [C.A. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 22/A/2007, B.C.A. nr. 2/2007, p. 76]

18. Prezumţia de nevinovăţie. În condiţiile în care probele administrate în cauză nu sunt apte a dovedi vinovăţia inculpatului, Tribunalul a constatat că prezumţia de nevinovăţie de care acesta se bucură conform art. 52 respectiv art. 66 alin. (1) C.proc.pen. nu a fost răsturnată şi a dispus achitarea lui conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C.proc.pen. A reţinut că însăşi partea vătămată (singura care l-a văzut pe autorul infracţiunii şi a luat cunoştinţă despre semnalmentele acestuia) pe parcursul procesului

Art. 10 Art. 10

64


Lia Savonea 65


Lia Savonea

penal a avut mari ezitări în legătură cu identifi carea acestei persoane, iar pe de altă parte inculpatul a negat implicarea sa în vreo activitate infracţională asupra victimei. Astfel, acţiunea penală vizând infracţiunea de tâlhărie a cărei victimă a fost partea vătămată L.I.M. în timp ce călătorea cu autobuzul liniei 116 din sectorul 4, constând în smulgerea de la gâtul acesteia a unui lănţişor din aur, a fost soluţionată în temeiul art. 345 alin. 3 Cod de procedură penală, dubiul pe marginea probelor certe care să ateste vinovăţia inculpatului, profi tându-i acestuia. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 118/2005, nepublicată]

19. In dubio pro reo. Atâta timp cât declaraţia părţii vătămate nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză, dubiul cu privire la săvârşirea infracţiunii de către inculpat profi tă acestuia, motiv pentru care nu se poate dispune condamnarea sa. [C.A. Constanţa, s. pen., dec. nr. 21/2004, PJMP 2004, p. 155]

V. FAPTEI ÎI LIPSEŞTE UNUL DIN ELEMENT-ELE CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII

20. Latura obiectivă a infrac-ţiunii. Deţinere de droguri, fără drept, pentru consum propriu. Con-ţi nutul constitutiv al infracţiunii de deţinere de droguri, fără drept, pentru consum propriu, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, presupune

realizarea uneia sau mai multor acţiuni dintre cele prevăzute în textul de lege, respectiv cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri, existenţa infrac ţiunii fi ind condiţionată, în oricare dintre modalităţile alternative, de scopul consumului de droguri fără drept. Împrejurarea că inculpata este consumatoare de droguri nu este sufi cientă pentru realizarea infracţiunii, aşa cum este prevăzută de art. 4/lege, atâta timp cât acuzarea nu a făcut dovada unor elemente esenţiale ale laturii obiective a infracţiunii, şi anume deţinerea fără drept a drogurilor. În lipsa acestor elemente nu este realizată latura obiectivă a infracţiunii dedusă judecăţii, iar susţinerea potrivit căreia consumul de droguri implică deţinerea acestora nu poate conduce la pronunţarea unei soluţii de condamnare, întrucât con-damnarea unei persoane nu se poate face în lipsa probelor, astfel că soluţia de achitare, în temeiul art. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen. este legală şi temeinică. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 7051/2005, B.C. nr. 2/2006, p. 58]

21. Infracţiunea de mărturie min -ci noasă. Potrivit art. 260 C.pen., consti-tuie infracţiunea de mărturie mincinoasă, între altele, fapta martorului care, într-o cauză penală, nu spune tot ceea ce ştie privitor la împrejurările esenţiale

asupra cărora a fost întrebat. Prin urmare, dacă martorul nu a fost întrebat asupra unei împrejurări esenţiale pentru soluţionarea cauzei, fapta acestuia de a nu face afi rmaţii cu privire la o astfel de împrejurare nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5430/2004, B.C. nr. 2/2005, p. 58]

22. Ameninţarea. Pentru a fi săvâr-şită infracţiunea prevăzută de art. 193 C.pen. este necesar ca acţiunea de ameninţare să insufl e victimei temerea că persoana sa va fi expusă unui pericol efectiv. În consecinţă, ameninţarea trebuie să fi e serioasă, susceptibilă să alarmeze victima, adică să-i provoace o restrângere a libertăţii psihice, valoare socială ocrotită prin instituirea normei penale. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 487/11 aprilie 2003, CPJMP 2000-2004, p. 325-328]

23. Tulburarea de posesie. În con-diţiile în care partea vătămată nu se afl a în posesia suprafeţei de teren în litigiu, soluţia de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infrac ţiunii prevăzute de art. 220 C.pen. este greşită. Astfel, între părţi s-a derulat un proces referitor la o suprafaţă de teren în urma căruia inculpatul a fost obligat să elibereze respectiva suprafaţă în favoarea părţii vătămate. După fi nalizarea procesului, partea vătămată i-a solicitat inculpatului,

în repetate rânduri, să elibereze terenul, lucru care nu s-a întâmplat. Rezultă că partea vătămată nu se afl a în posesia respectivei suprafeţe de teren pentru a putea fi în situaţia premisă prevăzută de art. 220 C.pen., respectiv pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tulburare de posesie. Latura obiectivă a acestei infracţiuni este întrunită atunci când cel tulburat se afl ă efectiv în posesia imobilului, nu şi atunci când printr-o hotărâre jude cătorească i s-a recunoscut un drept de proprietate cu privire la acel imobil, dar, în fapt, el nu-l stăpâneşte. Prin urmare, cum nu sunt întrunite condiţiile obiective ale infracţiunii de tulburare de posesie, Tribunalul a casat sentinţa penală recurată şi, rejudecând, a dispus achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 2192/R/2005, nepublicată]

24. Forma de vinovăţie a infrac-ţiunii. Abandon de familie. Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abandon de familie, prevăzută de art. 305 lit. c) C.pen., dacă neexecutarea obligaţiilor stabilite prin hotărâre judecătorească nu este rezultatul atitudinii inculpatului. Faptul că unitatea terţ poprit nu a procedat la poprirea tuturor sumelor datorate, stabilind unilateral şi contrar hotărârii judecătoreşti de la ce dată să se acorde

Art. 10 Art. 10

66


Lia Savonea 67


Lia Savonea

pensia de întreţinere, este o împrejurare care nu poate fi imputată inculpatului care nu şi-a executat obligaţia din culpă, apreciind că, de vreme ce s-a înfi inţat poprire pe salariul său, obligaţia este în curs de executare. Drept urmare, cum infracţiunea de abandon de familie se caracterizează, sub aspectul laturii subiective, printr-o omisiune cu „rea-credinţă”, sintagma indicând intenţia legiuitorului de a sancţiona numai inac ţiunea intenţionată, directă sau indirectă, ci nu şi pe cea din culpă, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 305 lit. c) C.pen. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 833/2001, PJP 2001-2002, p. 97]

25. Lipsa vinovăţiei, element consti-tutiv al infracţiunii. 1) În condi ţiile în care partea vătămată a încredinţat telefonul său mobil făptuitorului, iar acesta din urmă, după utilizare, l-a lăsat pe bancă părţii vătămate, fără a o înştiinţa pe aceasta, iar ulterior telefonul nu a mai fost găsit, făptuitorului i se poate imputa lipsa de prevedere în a se asigura că bunul încredinţat a intrat în posesia părţii vătămate, însă acesta nu a acţionat cu vinovăţie, neintenţionând să se pro ducă dispariţia bunului, astfel încât va fi achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 176/2004, CPJMP 2000-2004, p. 411-412]

2) Fapta inculpatului soldată cu vătămarea corporală din culpă a părţii vătămate, ca urmare a necore-lării posibilităţilor de frânare a auto-vehiculului pe care îl conducea cu pro-funzimea câmpului vizual, în con diţiile în care a fost derutat de poziţia oscilantă a victimei de a traversa bule vardul este lipsită de unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv vinovăţia. [C.A. Constanţa, s. pen., dec. nr. 664/2004, PJMP 2004, p. 149]

3) Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 249 C.pen. dacă administratorul unei societăţi comerciale, care a primit în custodie 3 autovehicule puse sub sechestru, a luat toate măsurile prevăzute de lege pentru conservarea bunurilor însă acestea au fost descompletate şi aduse în stare de neîntrebuinţare prin faptele altor salariaţi. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 350/2003, PJP 2003-2004, p. 53-54]

4) Faptele inculpatelor, angajate pe bază de contract de muncă la o societate comercială, de a-şi însuşi mai multe bunuri din gestiune, cu acordul administratorului societăţii şi al asociatului unic, care le-au dat permisiunea de a lua bunurile pe datorie, fi ind trecute într-un caiet special sub controlul asociatului unic nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare sub aspectul laturii subiective, din moment ce

inculpatele nici nu au prevăzut şi nici nu au urmărit producerea unei pagube în patrimoniul unităţii, constând în valoarea bunurilor însuşite, urmând să plătească ulterior contravaloarea acestora, conform înţelegerii iniţiale cu conducerea societăţii. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1853/2004, PJP 2003-2004, p. 118-120]

26. Tâlhărie. Complicitate. Împre-ju rarea că inculpatul I.A.C. l-a însoţit pe coinculpatul Ş.E. până când acesta a intrat în scara blocului unde a tâlhărit-o pe partea vătămată, iar la scurt timp cei doi au fost imobilizaţi de un echipaj de poliţie, inculpatul Ş.E. având asupra a portofelul sustras, nesusţinută de niciun alt mijloc de probă din care să rezulte fără echivoc că cel dintâi l-a ajutat material sau moral pe autor, creează un dubiu cu privire la participaţia inculpatului, sub forma complicităţii, la comiterea de către inculpatul Ş.E. a infracţiunii de tâlhărie. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 355/2006, nepublicată]

27. Înşelăciune. Bilet la ordin. Pentru existenţa infracţiunii de înşelă-ciune în convenţii se cere ca înşe larea cocontractantului să fi e rezultatul unor manopere dolosive, tinzând la inducerea ori menţinerea în eroare a acestuia, eroare ce este determinantă la încheierea sau executarea contractului. Simpla emitere a unor bilete la ordin fără acoperire, fără existenţa manoperelor

dolosive, nu constituie infracţiune, rapor turile juridice dintre părţile con-trac tante urmând a fi soluţionate con-form regulilor de drept civil privind răs-pun derea contractuală. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 135/2001, CPJMP 2000-2004, p. 478-482]

28. Scopul săvârşirii infracţiunii. Faţă de declaraţiile constante ale inculpatului care a negat orice intenţie de trafi care a drogurilor descoperite asupra sa, la care se adaugă inexistenţa oricăror probe din care să rezulte că scopul deţinerii era cel al punerii în circulaţie a drogurilor, instanţa a dispus achitarea acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 din Legea nr. 143/2000, reţinând doar infracţiunea prevăzută de art. 4 din aceeaşi lege. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 191/2004, CPJMP 2000-2004, p. 626-628]

29. Luare de mită. Lipsa sco-pului. Existenţa dubiului cu privire la pretinderea sau primirea de bani, respectiv la titlul ilicit cu care inculpatul ar fi primit aceste sume de la anumite persoane, impune adoptarea unei soluţii de achitare a inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen. S-a reţinut că în situa-ţiile în care s-a probat primirea sumelor de bani de la martori, scopul pentru care inculpatul le-a încasat nu s-a dovedit a fi o însuşire în interes personal, ci pentru a rezolva, în limitele competenţei sale,

Art. 10 Art. 10

68


Lia Savonea 69


Lia Savonea

solicitările martorilor. [C.A. Alba-Iulia, s. pen., dec. nr. 10/A/2007, B.C.A. nr. 2/2007, p. 72]

VI. CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

30. Legitimă apărare. Atac afl at în curs de desfăşurare. Împotriva atacului săvârşit cu folosirea cuţitului, când după rănirea unei persoane care a încercat să-l oprească, agresorul continuă atacul, afl ându-se, împreună cu cel atacat, căzut la pământ, apărarea este legitimă şi după dezarmarea agresorului de cuţit; în situaţia în care atacatorul este superior ca forţă şi se afl ă în încleştare cu cel agresat, putându-i lua cuţitul pentru a-l folosi din nou, atacul este în curs de desfăşurare şi continuă să pună în pericol grav persoana celui atacat. Pentru a înlătura atacul, cel agresat este îndreptăţit, potrivit prevederilor art. 44 alin. (2) C.pen., să folosească cuţitul pe care l-a luat de la agresor. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 857/20 februarie 2001, B.J. 1990-2003, p. 697]

31. Depăşirea limitelor legitimei apărări. Fapta unei persoane în vârstă şi bolnavă, de a se apăra în faţa atacului violent, cu palma şi picioarelor, dez-lănţuit de un tânăr viguros şi cunos cut ca având o fi re violentă, prin lovirea agresorului cu cuţitul într-o zonă vitală a corpului, constituie o apărare legitimă, în condiţiile art. 44 alin. (3) C.pen.

[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3954/2001, B.J. 1990-2003, p. 697]

32. Legitima apărare. Pericol grav. Potrivit art. 44 alin. (2) C.pen., pentru existenţa legitimei apărări este necesar ca atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat. Există pericol grav în cazul în care victima, după ce l-a insultat şi lovit cu pumnul pe inculpat, a scos un cuţit şi s-a îndreptat către acesta cu intenţia de a-l lovi. În această situaţie, riposta inculpatului, de a lovi victima cu pumnul şi genunchiul, constituie un refl ex natural de apărare a integrităţii fi zice şi, prin urmare, un act necesar comis în legitimă apărare. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 804/2002, PJP 2001-2002, p. 61]

33. Legitima apărare. Delimitare faţă de provocare. Pentru existenţa legitimei apărări, legea nu prevede doar ca atacul să fi e material, direct, imediat şi injust, ci prevede ca fapta să fi e necesară pentru înlăturarea atacului şi să fi e proporţională cu gravitatea acestuia. Dacă riposta inculpatului este disproporţionat de gravă în raport cu gravitatea pericolului prin atac, însă acesta a acţionat doar sub stăpânirea unei puternice tulburări determinate de provocarea părţii vătămate, produsă prin violenţă împotriva sa, se reţine circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) C.pen. [C.A. Bucureşti,

s. a II-a pen., dec. nr. 253/2001, PJP 2001-2002, p. 63]

34. Legitima apărare. Delimitare faţă de starea de necesitate. Întrucât în cauză inculpatul a acţionat lovind-o pe partea vătămată pentru a-şi elibera mama (deci pericolul provine din atacul unei persoane) sunt întrunite condiţiile legitimei apărări, ca şi cauză care înlătură caracterul penale al faptei, şi nu ale stării de necesitate. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 492/2003, CPJMP 2000-2004, p. 107-109]

35. Beţia. Împrejurarea că înainte de comiterea infracţiunilor inculpatul a consumat băuturi alcoolice nu-l absolvă de răspundere penală, fi ind o beţie voluntară, chiar în condiţiile în care s-a stabilit că acesta suferea de epilepsie, discernământul fi ind mult diminuat în perioadele post-criză şi putând lipsi în condiţiile consumului de alcool. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1035/2001, PJP 2001-2002, p. 33]

36. Iresponsabilitatea. Trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de omor califi cat prevăzută de art. 174, art. 175 lit. a) C.pen., inculpatul M.I. a fost condamnat prin sentinţa nr. 126/18 martie 2003 a Tribunalului Cluj la o pedeapsă de 16 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b), e) C.pen. reţinându-se că în dimineaţa de 16 decembrie 2002, bănuind că între soţia sa şi victima C.A.

s-au consumat relaţii intime, acesta a stabilit o întâlnire cu partea vătămată în casa situată în Turda – str. P.M. unde, după ce au intrat în curte, a luat o bară metalică pe care o ascunsese anterior, cu care a aplicat mai multe lovituri în cap victimei, chiar după ce a căzut aceasta la sol, iar cu ajutorul unui topor a continuat să o lovească în regiunea capului, cauzându-i plăgi şi fracturi ce au determinat decesul. S-a reţinut că fapta a fost comisă cu premeditare, după un plan dinainte stabilit, prin pregătirea obiectelor apte să producă moartea victimei, hotărârea de suprimare a vieţii acesteia fi ind luată încă dinainte de data de 15 decembrie 2002. Împotriva hotărârii a declarat apel inculpatul care a solicitat achitarea întrucât este bolnav de schizofrenie, având discernământul abolit la data comiterii faptei. Existând motive temeinice de îndoială asupra stării psihice a inculpatului, în raport de actele medicale depuse la dosar, instanţa de control judiciar a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti, care, prin raportul întocmit, a stabilit că acesta prezintă diagnosticul „schizofrenie catatonică” stadiu rezi-dual, cu defect de tip paranoic (delir de gelozie) şi discernământul a fost abolit raportat la fapta comisă. În raport de aceste concluzii ale actului medico-legal, având în vedere şi dispoziţiile art. 48 C.pen. care reglementează

Art. 10 Art. 10

70


Lia Savonea 71


Lia Savonea

iresponsabilitatea, potrivit cărora nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul în momentul săvârşirii acesteia, fi e din cauza alienaţiei mintale, fi e din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele, Curtea a admis apelul inculpatului, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C.proc.pen., a desfi inţat sentinţa Tribunalului sub aspectul laturii penale şi, pronunţând o nouă hotărâre, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C.proc.pen. şi art. 48 C.pen. l-a achitat pe inculpatul M.I. de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de omor califi cat prevăzută de art. 174, art. 175 lit. a) C.pen. Conform art. 114 C.pen. s-a dispus luarea măsurii de siguranţă a internării medicale a inculpatului M.I., în mod provizoriu, până la rămânerea defi nitivă a hotă -rârii, după care măsura de siguranţă rămâne defi nitivă până la însănătoşire. [C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 76/2004, www.just.ro]

VII. LIPSA UNOR CONDIŢII SPECIALE NEC-ESARE PENTRU PUNEREA ÎN MIŞCARE A ACŢIUNII PENALE

37. Condiţii privind plângerea prealabilă. În mod greşit a procedat instanţa care a dispus încetarea proce-sului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C.proc.pen. pentru inculpatul chemat în judecată

pentru infracţiunea prevăzută în art. 180 alin. (2) C.pen., întrucât, prin declaraţia dată la organul de cercetare penală, partea vătămată îl indică pe inculpat ca autor al infracţiunii, arătând împrejurările în care a fost lovită, numele persoanelor prezente, consecinţele asupra sănătăţii, precum şi intenţia de a chema în judecată pe agresor, astfel că această declaraţie trebuia considerată ca o plângere prea labilă. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 2392/2000, R.D.P. nr. 4/2002, p. 139]

38. Plângere prealabilă intro dusă de altă persoană. Mandat. Lipsa plângerii prealabile. Pentru vala-bilitatea plângerii penale prealabile, prevăzută în art. 131 C.pen. ca o con diţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul anumitor infracţiuni, persoana vătămată trebuie să mandateze, în mod expres, o altă persoană, în vederea formulării şi depunerii plângerii penale prealabile, cu referire expresă la faptă şi făptuitor. Procura depusă la dosar din al cărei conţinut nu rezultă decât împuterniciri cu caracter general, de reprezentare în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, de exercitare a căilor de atac privind cauzele declarate de partea vătămată, de angajare apărător etc., nu dă dreptul împuternicitei la introducerea unei plângeri prealabile pentru partea vătămată, iar soluţia de încetare a procesului penal în baza

art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C.proc.pen. este corectă. S-a reţinut că instanţa de fond a apreciat în mod corect că în cauză lipseşte plângerea penală prealabilă. Plângerea penală prealabilă prevăzută în art. 131 C.pen., ca o condiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul anu-mitor infracţiuni, nu trebuie confundată cu „plângerea” reglementată de dispo-ziţiile art. 222 C.proc.pen., care consti tuie un simplu mod de sesizare a organelor judiciare de către orice persoană căreia i s-a cauzat o vătămare prin săvârşirea vreunei infracţiuni, indiferent de natura acesteia. De aceea, în aceste cazuri persoana vătămată trebuia să mandateze în mod expres o altă persoană în vederea formulării şi depunerii plângerii penale prealabile, cu referire expresă la faptă şi făptuitor iar ratifi carea plângerii prealabile de către partea vătămată, cu efect de promovare a acţiunii penale nu putea fi făcută decât în termenul de 2 luni de la săvârşirea faptei, prevăzută de art. 284 C.proc.pen. şi nu la interval mai mare, aşa cum a solicitat mandatara. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 666/R/2004, CPJMP 2000-2004, p. 882-884]

39. Caracterul personal al plân-gerii prealabile. Mandat. Condiţii. Din interpretarea dispoziţiilor art. 131 C.pen. rezultă că dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală prin plângere prealabilă are caracter personal şi

aparţine exclusiv persoanei vătămate. Plângerea se poate face şi prin mandat, însă, în acest caz, mandatul trebuie să fi e special iar procura rămâne ataşată plângerii. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 100/R/2003, CPJMP 2000-2004, p. 889-890]

40. Plângere prealabilă. Contract de asistenţă juridică. Mandat special. Pentru califi carea unui contract de mandat ca fi ind mandat special nu inte resează forma contractului, ci întinderea împuternicirilor conferite mandatarului. Astfel, în cazul în care într-un contract de asistenţă juridică, operaţiunile juridice pe care avocatul a fost împuternicit a le efectua în numele clientului sunt expres determinate, men ţio nându-se şi dreptul de a redacta şi promova plângerea prealabilă în numele părţii vătămate împotriva inculpatei, cu precizarea infracţiunilor pentru care urma a se formula plângere, acest contract trebuie apreciat ca fi ind un mandat special, iar cerinţele art. 222 alin. (3) C.proc.pen., ca fi ind îndeplinite. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 17/R/2004, CPJMP 2000-2004, p. 886-888]

41. Plângere prealabilă. Condiţii. Conform art. 284 C.proc.pen., termenul de introducere a plângerii prealabile este de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul. Plângerea prealabilă nu poate fi făcută

Art. 10 Art. 10

72


Lia Savonea 73


Lia Savonea

de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi, art. 222 alin. (5) C.proc.pen., nefi ind aplicabil decât pentru plângerea simplă, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 27/R/2004, nepublicată]

42. Condiţii de formă ale plângerii prealabile. Deşi intitulat impropriu „declaraţie”, un înscris adresat organelor de poliţie de către partea vătămată, prin care se precizează în scris că doreşte trimiterea în judecată a inculpatei, are valoarea unei veritabile plângeri penale, fi ind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 222 C.proc.pen. pentru valabilitatea plângerii. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 310/R/2004, nepublicată]

43. Schimbarea încadrării juri-dice. Plângere prealabilă. Obligaţiile organului de urmărire penală. Organul de urmărire penală, sesizat pentru o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din ofi ciu, este obligat, în baza art. 286 alin. (1) C.proc.pen., să cheme partea vătămată şi să o întrebe dacă înţelege să formuleze plângere prealabilă, în momentul în care apreciază că fapta respectivă întru neşte elementele constitutive ale unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Încălcarea dispoziţiilor impe rative ale art. 286 alin. (1) C.proc.pen., de către organul de urmărire

penală, nu poate avea drept consecinţă sancţionarea părţii vătămate, astfel încât, soluţia de încetare a procesului penal pentru tardivitatea introducerii plângerii prealabile este nelegală. În cauză, prin sent. nr. 194/2 februarie 2004, pronunţată de Judecătoria Buftea, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C.proc.pen. raportat la art. 10 lit. h) C.proc.pen. cu referire la art. 284 C.proc.pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C.G., la plângerea prealabilă a părţii vătămate T.I., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 213 C.pen., ca urmare a neintroducerii plângerii în termen de 2 luni din ziua în care partea vătămată a ştiut cine este făptuitorul. Prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 284 C.proc.pen., în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul. În speţă, între părţi a intervenit un împrumut, partea vătămată i-a împrumutat inculpatului o sumă de bani în anul 2000, cu obligaţia restituirii la o dată stabilită, 17 mai 2000, însă această dată nu a fost respectată de către inculpat. Întrucât plângerea a fost introdusă de partea vătămată cu mult peste termenul limită prevăzută de art. 284 C.proc.pen., instanţa a dispus încetarea procesului penal. Exami nând actele şi lucrările dosarului

instanţa de control judiciar a constatat recursul întemeiat. A reţinut că prin sesizarea înregistrată sub nr. 307342/23 noiembrie 2000 la Inspectoratul de Poliţie Judeţean Ilfov, partea vătămată T.I., a solicitat organelor de poliţie să efectueze cercetări împotriva numitului C.G., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii, prevăzută de art. 215 alin. (3) C.pen., constând în aceea că la data de 12 mai 2000, i-a împrumutat acestuia suma de 18.000 dolari S.U.A. în condiţiile în care a fost indus în eroare de către acesta prin lăsarea drept gaj a unei delegaţii de ridicare a unor mărfuri de la S. Galaţi, în valoare aproximativ egală cu suma împrumutată, delegaţie care s-a dovedit a fi lipsită de valoare. Organele de urmărire penală au constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 213 C.pen. şi au înaintat dosarul Judecătoriei Buftea, în baza art. 285 C.proc.pen. Tribunalul a reţinut că, într-adevăr, potrivit art. 284 alin. (1) C.pen., „în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fi e introdusă în termen de 2 luni din ziua în care a ştiut cine este făptuitorul”, iar potrivit art. 285 C.pen., acest termen trebuie respectat chiar şi în situaţia în care plângerea este introdusă greşit la organul de urmărire penală, însă, în cauză, nu ne afl ăm în această

ipoteză, întrucât partea vătămată a sesizat organul de urmărire penală în condiţiile art. 222 C.proc.pen., cu o simplă plângere, pentru care legea nu prevede nici un termen de introducere, pentru o infracţiune [înşelăciune în convenţii prevăzută de art. 215 alin. (3) C.pen.], pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din ofi ciu şi nu la plângere prealabilă. Potrivit art. 286 alin. (1) C.proc.pen., „dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală, se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere; în caz afi rmativ, organul de cercetare penală, după caz, continuă cercetarea (dacă pentru infracţiunea respectivă sesizarea instanţei se face prin rechizitoriu, n.n.) sau trimite dosarul instanţei competente; în caz contrar, transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale.” Tribunalul a constatat că organul de urmărire penală a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 286 alin. (1) C.proc.pen., nechemând partea vătămată să o întrebe dacă înţelege să formuleze plângerea prealabilă, în momentul în care a apreciat că fapta reclamată de aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C.pen., şi nu pe cele ale infracţiunii

Art. 10 Art. 10

74


Lia Savonea 75


Lia Savonea

de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (3) C.pen., apreciind în mod greşit că este vorba de o plângere prealabilă greşit îndreptată. Or, încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 286 alin. (1) C.proc.pen. de către organul de urmărire penală nu poate avea drept consecinţă sancţionarea părţii vătămate, astfel că soluţia de încetare a procesului penal pentru tardivitatea introducerii plângerii prealabile a fost apreciată nelegală motiv pentru care, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C.proc.pen., tribunalul a admis recursul părţii vătămate, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la instanţa de fond. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 593/R/2004, nepublicată]

44. Condiţii de fond ale plângerii prealabile. Simpla descriere a inciden-tului, prin două „declaraţii”, în care partea vătămată expune modul în care au avut loc evenimentele, fără exprimarea solicitării de tragere la răspundere penală a inculpatului, de înaintare a acestora la instanţa competentă să soluţioneze plângerea sau de reparare a prejudiciului, nu echivalează cu existenţa unei plângeri prealabile, aşa cum este ea reglementată în Codul de procedură penală. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1259/2004, CPJMP 2000-2004, p. 869-870]

45. Plângere prealabilă. Condiţii vizând termenul de introducere a plângerii prealabile. Împrejurarea

că, î n faţa instanţei de judecată, partea vătămată a declarat că formulează plângere împotriva inculpatului pentru infracţiunile de ameninţare şi insultă, este lipsită de relevanţă juridică, întru-cât această declaraţie a fost formulată după expirarea termenului de 2 luni, prevăzut de art. 284 C.proc.pen., de la data când partea vătămată a cunoscut persoana făptuitorului. În consecinţă, această situaţie echivalează cu lipsa plângerii prealabile a părţii vătămate, iar judecarea cauzei pe fond este greşită, câtă vreme există un motiv legal care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1896/R/2004, nepublicată]

46. Lipsa sesizării organului com-pe tent. Pentru infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. (2) C.pen. (părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate, potrivit art. 278 C.pen., chiar dacă aceasta a fost săvârşită în concurs cu alte infracţiuni contra siguranţei pe căile ferate pentru care o atare sesizare nu este necesară. Când o astfel de sesizare nu a fost formulată, conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f C.proc.pen., se dispune încetarea procesului penal. [C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 749/2004, B.J. 2004, p. 721-722]

VIII. EXISTENŢA UNOR CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

47. Prescripţie specială. Lege penală mai favorabilă. Prescripţia înlă tură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie este depăşit cu încă jumătate, potrivit art. 124 C.pen. La stabilirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, se ţine seama de pedeapsa prevăzută de lege la data săvârşirii infracţiunii, dacă această lege este mai favorabilă. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 826/2004, www.just.ro]

48. Prescripţia răspunderii penale. Suspendare. Având în vedere că din data de 4 decembrie 1954, când inculpatul a săvârşit infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 C.pen. şi până în data de 22 decembrie 1989, când a fost răsturnat regimul totalitar au intervenit împrejurări de neînlăturat ce împiedicau tragerea lui la răspundere penală (în condiţiile specifi ce statului totalitar, deţinerea funcţiei de ministru de interne iar ulterior de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, precum şi calitatea de membru al fostului Birou Public al partidului de guvernământ, confereau inculpatului o poziţie ce excludea posibilitatea luării măsurilor de tragere la răspundere penală), s-a constatat că, pentru această perioadă, cursul prescripţiei prevăzute în art. 122 C.pen. a fost suspendat. Cum,

în raport de această situaţie, termenul de prescripţie neîntreruptă de 15 ani nu poate fi considerat împlinit, soluţia de încetare a procesului penal faţă de inculpat pentru faptul că ar fi intervenit prescripţia nu se justifi că. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 26/1995, R.D.P. nr. 2/1996, p. 120]

49. Decesul inculpatului în timpul procesului. Prin sentinţa nr. 235/21 martie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s. a II-a pen., s-a dispus condamnarea inculpatului S.H. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 4 din Legea nr. 143/2000. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel peste termen inculpatul prin avocat. În apel, după ce au fost făcute demersurile legale, s-a constatat că inculpatul dece dase, astfel că a fost admis apelul declarat, sentinţa penală apelată a fost desfi inţată, iar în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C.proc.pen., s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a survenirii decesului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pentru inculpatul decedat, apărătorul ales C.C. care solicitase, încă din faţa instanţei de apel, continuarea procesului penal. La termenul din 27 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din ofi ciu, a pus în discuţie excepţia admisibilităţii recursului declarat de apărătorul incul-patului decedat. Examinând cauza din perspectiva excepţiei ridicate, a constatat

Art. 10 Art. 10

76


Lia Savonea 77


Lia Savonea

că în cadrul obligaţiilor decurgând din împuternicirea avocaţială se include aceea de a declara calea de atac deschisă părţii pe care o asistă. În acest caz, avocatul acţionează ca apărător al părţii la instanţa de apel, iar recursul poate fi declarat în această calitate, şi nu ca reprezentant al părţii, în temeiul dispoziţiilor legale care prevăd că apărătorul poate declara recurs pentru titularul dreptului de recurs, astfel că recursul a fost declarat admisibil însă a stabilit că este nefondat. A reţinut că prin decizia atacată s-a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C.proc.pen., încetarea procesului penal, avându-se în vedere că inculpatul S.H. a decedat pe parcursul judecăţii. Potrivit dispoziţiilor art. 3852 raportat la art. 362 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., împotriva deciziei de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara recurs numai în ce priveşte temeiurile încetării procesului penal. Cum temeiul în care instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal este unul corect, s-a constatat că decizia este temeinică şi legală, neimpunându-se casarea acesteia. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1257/2006, www.just.ro]

50. Decesul făptuitorului. Având în vedere relaţiile tensionate dintre soţi, faptul că cele două cadavre au fost descoperite în interiorul casei lor cu uşile şi ferestrele încuiate prin interior,

aspectul că din casă nu lipsea niciun bun – deşi existau mai multe obiecte de valoare, absenţa urmelor de răvăşire sau distrugere, raportul medico-legal din care rezultă posibilitatea ca S.E. să-şi fi produs singur leziunile tanatogeneratoare, rezultă că acesta şi-a ucis soţia, după care s-a sinucis. Drept urmare, cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 174-175 lit. c) C.pen., săvârşită asupra victimei S.C., urmează să se dispună neînceperea urmăririi penale întrucât a intervenit decesul făptuitorului. [Rezoluţia cu nr. 1585/P/2004 a Parchetului de pe lângă Trib. Bucureşti, nepublicată]

IX. RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE SAU ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR

51. Retragerea plângerii preala-bile. Pentru a putea avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, retragerea plângerii trebuie să fi e necondiţionată şi totală, adică să privească ambele laturi – penală şi civilă – ale cauzei. Or, în speţă, partea vătămată şi-a menţinut pretenţiile civile, atitudine ce conduce la concluzia că retragerea plângerii nu a fost totală şi necondiţionată şi, ca atare, nu este de natură să producă efecte juridice în sensul înlăturării răspunderii penale a inculpatului, soluţiile primelor instanţe de încetare a procesului penal fi ind greşite. [C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 235/1996, R.D.P. nr. 3/1997, p. 139]

52. Împăcarea părţilor. Caracter defi nitiv şi necondiţionat. Având în vedere faptul că împăcarea dintre inculpat şi partea vătămată are un caracter necondiţionat şi defi nitiv, revenirea părţii vătămate asupra acestei împăcări nu mai este posibilă, în raport cu prevederile art. 132 C.pen., astfel că săvârşirea de către inculpat a unei noi fapte penale faţă de partea vătămată nu constituie motiv de revenire asupra împăcării. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 113/R/2004, CPJMP 2000-2004, p. 899-901]

X. EXISTĂ AUTORITATE DE LUCRU JUDECAT

53. Autoritate de lucru judecat în materie penală. Condiţii. Spre deosebire de autoritatea de lucru jude-cat în materie civilă, care presupune o triplă identitate, în materie penală autoritatea de lucru judecat presupune doar identitatea de persoane şi iden-titatea de obiect. În ipoteza în care fapta materială este aceeaşi, există autoritate de lucru judecat chiar dacă faptei, defi nitiv judecate, i s-a dat o altă încadrare juridică. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 271/R/2003, CPJMP 2000-2004, p. 690-693]

Art. 11. Clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea urmă ririi penale, achitarea şi încetarea procesului penal

Când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10:

1. În cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune:

a) clasarea, când nu există învinuit în cauză;b) scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute în art. 10

lit. a)-e), când există învinuit sau inculpat în cauză;c) încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în art. 10

lit. f)-h), i1) şi j), când există învinuit sau inculpat în cauză.2. În cursul judecăţii instanţa pronunţă:a) achitarea în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e);b) încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 10

lit. f)-j). [C.proc.pen., art. 10, 12-13, art. 221-224, art. 242-249]

Notă: Litera c) de la pct. 1 al art. 11 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin Legea nr. 356/2006.

Art. 10 Art. 11

78


Lia Savonea 79


Lia Savonea


Doctrină: L. Beceru, Actele procesuale ale procurorului în cazurile când urmărirea penală nu poate fi începută sau continuată, Dreptul nr. 4/2001 p. 170 şi urm.; L. Chiriac, Avizul de cercetare a magistraţilor, R.D.P. nr. 2/2003 p. 106 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ


Art. 12. Sesizarea altor organe decât cele judiciareÎn cazurile arătate în art. 10 lit. b), d) şi e), procurorul care dispune

clasarea sau scoaterea de sub urmărire, ori instanţa de judecată care pronunţă achitarea, dacă apreciază că fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizează organul competent. [C.proc.pen., art. 10-11]


Art. 13. Continuarea procesului penal în caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile ori de existenţă a unei cauze de nepedepsire

(1) În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile, precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.

(2) Dacă se constată vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e), procurorul dispune scoaterea de sub urmărire, iar instanţa de judecată pronunţă achitarea.

(3) Dacă nu se constată vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. a)-e), procurorul dispune încetarea urmăririi penale, cu excepţia cazului prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. i), iar instanţa de jude-cată pronunţă încetarea procesului penal. [C.proc.pen., art. 10-12, art. 345-357, art. 361-4081]

Note: 1. Denumirea marginală a art. 13 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin art. Legea nr. 281/2003.

2. Alineatul (1) al art. 13 este reprodus astfel cum a fost modifi cat prin Legea nr. 281/2003.


Legislaţie: A se vedea supra, art. 10 – „Legislaţie”.

Controlul judiciar al actelor şi măsurilor procurorului. Acces liber la justiţie. Dispoziţiile art. 11 pct. 1 lit. a), b) şi c) C.proc.pen. – criticate ca fi ind neconstituţionale – reglementează clasarea, scoaterea de sub urmărire şi încetarea urmăririi penale, măsuri ce se dispun în cursul urmăririi penale de procuror, la propunerea organului de cercetare penală sau din ofi ciu, atunci când se constată existenţa vreuneia dintre situaţiile prevăzute în art. 10 C.proc.pen. referitoare la cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată. Măsurile de neurmărire pot fi dispuse doar în faza de urmărire penală de către procuror, care nu înfăptuieşte un act de justiţie. De altfel, cu privire la procedura de soluţionare a plângerii împotriva actelor şi măsurilor procurorului, între care şi cele prevăzute de dispoziţiile de lege criticate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 486/2 decembrie 1997 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 C.proc.pen., Curtea Constituţională a reţinut că

actele şi măsurile luate de procuror în cursul urmăririi penale „trebuie să fi e supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar şi controlului din partea instanţelor judecătoreşti”, precum şi că „persoana nemulţumită de soluţia dată plângerii sale în cadrul Ministerului Public are dreptul, potrivit art. 21 din Constituţie, să se adreseze justiţiei, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”. S-a mai reţinut că acest drept al persoanei este evident în cazul actelor prin care procurorul pune capăt confl ictului de drept penal, real sau aparent, cum sunt rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, prevăzută la art. 228 alin. (6) C.proc.pen., precum şi scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, reglementate de art. 11 pct. 1 lit. b) şi c) din acelaşi cod. Aşa fi ind, Curtea Constituţională nu a reţinut critica potrivit căreia prevederile art. 11 pct. 1 lit. a), b) şi c) C.proc.pen. sunt contrare prevederilor art. 21 din Constituţie [D.C.C. nr. 118/2002, M. Of. nr. 430 din 20 iunie 2002]

Art. 11 Art. 12-13

80


Lia Savonea 81


Lia Savonea

Secţiunea II. Acţiunea civilă

Art. 14. Obiectul şi exercitarea acţiunii civile (1) Acţiu nea civi lă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a

inculpatului, precum şi a părţii res pon sabile civilmente.(2) Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul pro -

ce sului penal, prin constituirea persoanei vătă mate ca parte civilă.(3) Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile:a) în natură, prin restituirea lu cru lui, prin restabilirea situaţiei

anterioare săvârşirii infracţiunii, prin des fiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare;

b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repa rarea în natură nu este cu putinţă.

(4) De asemenea, se acordă des păgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă.

(5) Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repa rarea daunelor morale, po tri vit legii civile. [C.proc.pen., art. 15-22, art. 163, art. 170, art. 346-348]


Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Primul Protocol adiţional la Convenţie, art. 1; Constituţia României, art. 21, art. 44; Codul civil, art. 998 şi urm.; O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fi scală, republicată; Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, art. 49 şi urm.; Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, art. 313 şi urm.; Legea nr. 18/1991 asupra fondului funciar, republicată, art. 53 şi urm.; Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, art. 43 şi urm.; Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, art. 3 şi urm.; Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată, art. 45 şi urm.; Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, republicată, art. 20 şi urm.; Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 61 şi urm.; Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată; Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată; Legea nr. 50/1991 privind autori-zarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, art. 24 şi urm.; Legea nr. 19/2000

privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale; Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei; Legea nr. 21/1996 privind concurenţa, republicată, art. 24 şi urm.; Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ; Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, republicată, art. 4 şi urm.; Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fi scale, art. 3 şi urm.; Decretul nr. 32/1954 privind persoanele fi zice şi juridice.

Doctrină: I. Albă, V. Ura, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1979; C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997, p. 95; L. Augustin, Acordarea daunelor morale, Pro lege nr. 2/1996, p. 178; G. Bonciu, Răspunderea civilă a minorilor infractori, R.D.P. nr. 4/1998, p. 66; M.A. Boureanu, Momentul constituirii părţii vătămate ca parte civilă în procesul penal, Pro lege nr. 3/1998, p. 38; V. Brisc, Pornirea şi exercitarea de către procuror a acţiunii civile, Dreptul nr. 6/2005, p. 152-159; M. Bugeanu, Unele implicaţii ale Legii nr. 136/1995 asupra calităţii procedurale a asiguratorului, Pro lege nr. 4/1997, p. 31; D. Ciuncan, Desfi inţarea totală sau parţială a unui înscris, R.D.P. nr. 2/1997, p. 61; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, R.D.P. nr. 1/1995, p. 80; A. Corhan, Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, Ed. Lumina Lex, 1999; Şt. Daneş, Unele consideraţii privind modalităţile de reparare a pagubei produse, în R.D.P nr. 3/1995, p. 120; B. Diamant, V. Luncean, Constituirea de parte civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 3/1999, p. 93; C. Diţă, Restituirea lucrului, ca modalitate de reparare în natură a pagubei în procesul penal, Dreptul nr. 6/2006, p. 201-208; C. Diţă, Aspecte referitoare la promovarea acţiuni civile în faţa instanţei penale de către societatea de asigurare subrogată în drepturile asiguratului, Dreptul nr. 8/2004, p. 171; M. Dumitru, Cumulul dobânzii legale cu alte tipuri de daune în materia obligaţiilor băneşti, Dreptul nr. 12/2006, p. 17-33; I. Dumitru, Posibilitatea constituirii de parte civilă în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 271 alin. (2) Cod penal, Dreptul nr. 10-11/1993, p. 89; L. Gherman, Probleme practice legate de aplicarea art. 17 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală în cazul încetării procesului penal la iniţiativa părţilor, Dreptul nr. 4/2003, p. 154-158; T. Joiţa, Repararea în natură prin restituirea lucrului, R.D.P. nr. 4/1996, p. 77; G. Josan, Persoana care poate fi chemată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, Dreptul nr. 7/2007, p. 210-212; V. Luha, I. Nariţa, Unele observaţii în legătură cu exercitarea de către procuror a acţiunii civile în procesul penal, Dreptul nr. 8/2003, p. 200-209; I.A. Man, Ridicarea de obiecte şi înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Dobânditor de sumă credinţă. Consecinţe, Dreptul nr. 7/1994, p. 71; L. Mibu, Competenţa anulării unui înscris fals în cazul unei soluţii de neurmărire penală, Dreptul nr. 7/2003, p. 191; G.A. Năsui, Anularea actelor false în cazul netrimiterii în judecată, Dreptul nr. 7/2004, p. 161; V. Nicolcescu, Unele particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual

Art. 14 Art. 14

82


Lia Savonea 83


Lia Savonea

penal, Pro lege nr. 4/2000, p. 286; V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în procesul penal. Particularităţi, R.D.P. nr. 1/2000, p. 107; S. Niculaescu, Refl ecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 11/2006, p. 32-51; M.L. Pamfi l, Dreptul de apel al procurorului în cauzele penale, Dreptul nr. 4/2007, p. 228-235; V. Pătulea, Natura juridică a asigurării de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule şi poziţia procesuală a asigurătorului, Dreptul nr. 8/2004, p. 37-55; V. Păvăleanu, Competenţa anulării unui înscris fals în cazul unei soluţii de neurmărire penală, Dreptul nr. 3/2002, p. 126; E. Popescu, F. Bradiu, Interferenţa normelor de procedură penală şi a celor de procedură civilă în judecarea acţiunii civile alăturată celei penale, Dreptul nr. 12/2004, p. 193-223; I. Popescu, Acordarea despăgubirilor periodice părţilor civile pentru copiii minori prejudiciaţi prin moartea victimei, Pro lege nr. 1/1991, p. 42; T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor care au persoana ca obiect juridic adiacent, Dreptul nr. 1/2001, p. 65; A. Raicu, Dreptul moştenitorilor persoanei vătămate prin infracţiune de a pretinde daune morale, Dreptul nr. 5/2001, p. 216; I. Retca, Infracţiune. Despăgubiri pentru benefi ciul nerealizat, R.D.P. nr. 1/1999, p. 78; I. Retca, Stabilirea despăgubirii băneşti pentru repararea pagubei cauzate prin infracţiune, Pro lege nr. 3/1998, p. 54; O.N. Richiţeanu, Posibilitatea procurorului de a introduce acţiunea civilă în anularea unor înscrisuri falsifi cate, în cazul adoptării unor soluţii de netrimitere în judecată, Pro lege nr. 1/2001, p. 163; F.T. Roman, Repararea patrimonială a daunelor morale, Pro lege nr. 4/1996, p. 62; A.-C. Rus, Discuţii privind modul de angajare a răspunderii asigurătorului în cadrul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, Dreptul nr. 7/2006, p. 48-58; I. Rusu, Dreptul de proprietate asupra siturilor istorice, Pro lege nr. 2/1996, p. 181; R. Sas, Discuţii privind aplicarea principiului de drept „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, Dreptul nr. 10/2004, p. 109-123; I. Stanciu, Aspecte ale acţiunii civile în procesul penal, Pro lege nr. 1/1992, p. 81; V. Stoica, Drepturi patrimoniale atipice, Dreptul nr. 3/2003, p. 33-59; V. Stoica, B. Suciu, Repararea pagubei cauzate de o infracţiune dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de bani de către o unitate în benefi ciul alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25; V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, R.R.D. nr. 10/1988, p. 27; A.-M. Şinc, Anularea înscrisurilor falsifi cate în cazul soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror în temeiul articolului 10 literele b1), d), e) sau g) din Codul de procedură penală, Dreptul nr. 9/1999, p. 109; A.Şt. Tulbure, Luarea de către procuror a unei soluţii de netrimitere în judecată. Anularea înscrisurilor false. Procedura de urmat, Dreptul nr. 2/2003, p. 205; A.Şt. Tulbure, Anularea înscrisurilor false, R.D.P. nr. 1/2003, p. 27; A.Şt. Tulbure, Din nou despre calitatea procesuală a societăţii de asigurare în procesul penal, Dreptul nr. 12/2001, p. 135; C. Turianu, Acţiunea civilă în procesul penal. Condiţii de admisibilitate. Prejudiciu cauzat cu prilejul săvârşirii unei fapte

penale, dar care nu este urmarea faptei penale, Dreptul nr. 2/2004, p. 194; H. Valdemar (I), Ezriel Hamer (II), Rezolvarea laturii civile în cadrul unui proces penal pornit la plângerea prealabilă, Pro lege nr. 1/1991, p. 51; M. Vladu, Prejudiciul material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale, Dreptul nr. 5/2001, p. 153; G. Vintilă, C. Furtună, Daunele morale, Studiu de doctrină şi jurispru-denţă, Ed. All Beck, 2002.

JURISPRUDENŢĂ


1. Exercitarea acţiunii civile. Res-pec tarea prezumţiei de nevinovăţie. Curtea Constituţională a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate faţă de dispoziţiile art. 14 alin. (2) C.proc.pen. În motivarea excepţiei autorul aces teia a susţinut că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile consti tuţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi la obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, precum şi ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevino-văţie, deoarece inculpatul trimis în judecată pentru o infracţiune, fi ind considerat nevinovat până la rămânerea defi nitivă a unei hotărâri de condamnare penală, nu poate fi judecat în aceeaşi cauză cu privire la aspecte ce ţin de latura civilă care vizează un prejudiciu pentru care nu se face vinovat. Astfel, persoana supusă judecăţii în acţiunea penală, legal nevinovată până la rămâ nerea defi nitivă a hotărârii de condamnare în penal, este supusă unor presiuni, iar în conştiinţa acesteia apare

constrângerea morală a vinovăţiei impuse de acţiunea civilă. Autorul excepţiei a solicitat modifi carea textului legal criticat, astfel încât acţiunea civilă să fi e suspendată pe durata judecării laturii penale şi abia după rămânerea defi nitivă a hotărârii de condamnare în materie penală să se procedeze la judecarea acţiunii civile. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că prezumţia de nevi novăţie consacrată prin art. 23 alin. (11) din Constituţie implică inter-dicţia de a se lua împotriva unei persoane măsuri de constrângere pentru vreo faptă de natură a atrage răs punderea juridică, de care aceasta persoană ar fi acuzată. Exercitarea acţiunii civile, fi e împreună, fi e separat de acţiunea penală, nu constituie o măsură de constrângere a făptuitorului, ci un drept al părţii păgubite prin comiterea unei fapte penale de a fi despăgubită pentru prejudiciul cauzat. Vinovăţia inculpatului, ca ele ment atât al răspunderii penale, cât şi al răspunderii

Art. 14 Art. 14

84


Lia Savonea 85


Lia Savonea

civile a acestuia, se stabileşte prin hotărârea defi nitivă de condamnare şi nu în momentul exer citării acţiunii civile. Altfel spus, alăturarea acţiunii civile celei penale nu are semnifi caţia declarării vinovăţiei inculpatului cu anticipaţie. Prin hotărârea defi nitivă pronunţată de instanţă în urma jude-cării, acesta poate fi condamnat şi obligat la despăgubirile solicitate de partea civilă – în cazul în care se stabileşte că a comis cu vinovăţie infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată şi a cauzat prejudiciul reclamat de partea civilă – după cum poate fi exonerat atât de răspunderea penală, cât şi de răspunderea civilă dacă se stabileşte nevinovăţia sa. Judecarea celor două acţiuni împreună sau jude-carea lor separată – cu suspendarea jude cării acţiunii civile în acest caz – constituie aspecte ale procedurii de jude cată, ce poate fi reglementată doar de legiuitor. De asemenea, Curtea a reţinut că normele legale criticate nu aduc atingere în niciun fel prevederilor referitoare la obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, deoarece nu conţin nicio prevedere care să ducă la această concluzie. În consecinţă, Curtea Consti tuţională a respins excep ţia de neconstituţionalitate a dis-poziţiilor art. 14 alin. (2) C.proc.pen. [D.C.C. nr. 387/2005, M. Of. nr. 662 din 26 iulie 2006]

2. Acţiune civilă exercitată în procesul penal. Respectarea drep-tului la un proces echitabil. Curtea Constituţională s-a pronunţat în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 346 alin. (1) şi art. 348 C.proc.pen. În motivarea excepţiei s-a susţinut, în esenţă, că textele de lege criticate „creează posi bilitatea ca instanţa penală să soluţioneze latura civilă indiferent de complexitatea acesteia, neavând la dispoziţie mecanismele procedurii civile specifi ce unei acţiuni civile, situaţie în care se încalcă dreptul la un proces echitabil faţă de persoanele care nu au fost subiecţi activi ai infracţiunii”. S-a arătat că „dispoziţiile procedural penale permit soluţionarea laturii civile conform dispoziţiilor legii civile, dar cu aplicarea procedurii penale”, ale cărei mecanisme sunt „improprii şi insufi ciente pentru a soluţiona în mod echitabil latura civilă” şi, din aceste motive, textele de lege criticate, refe-ritoare la exercitarea acţiunii civile în procesul penal, încalcă dreptul la un proces echitabil, precum şi dreptul de proprietate privată. Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută nicio contradicţie între textele de lege criticate şi drepturile fundamentale invocate, întrucât aceste texte dau expresie dreptului părţilor la un proces echitabil, prin asigurarea posibilităţii persoanei vătămate prin săvârşirea unei infracţiuni de a obţine,

în cadrul aceluiaşi proces, repararea pagubei suferite. De asemenea, obligaţia de despăgubire, instituită de lege în sarcina persoanei care a cauzat prejudiciul, este o garanţie legală a dreptului de proprietate, în lipsa căreia averea unei persoane, ce constituie obiectul acestui drept, ar fi la discreţia oricui, ceea ce înseamnă însăşi negarea dreptului respectiv. În plus, partea vătămată are posibilitatea de a opta, în vederea valorifi cării pretenţiilor sale civile, între exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal şi exercitarea acesteia în afara procesului penal, la instanţa civilă, astfel încât nu se poate susţine încălcarea, prin textele de lege criticate, a dreptului acesteia la un proces echitabil, astfel că a respins excepţia invocată. [D.C.C.

nr. 743/2006, M. Of. nr. 945 din 27 noiembrie 2006]

3. Culpa civilă şi culpa penală. Distincţie. Culpa civilă poate exista dacă s-a constatat existenţa obligaţiei de prevedere, făptuitorul fi ind vinovat pentru că nu s-a folosit de posibilitatea pe care o avea de a prevedea rezultatul. Este posibil să nu existe culpă penală, atunci când făptuitorul nu a putut folosi posibilităţile de a prevedea rezultatul, dar să existe culpa civilă bazată pe aceste posibilităţi pe care, obiectiv, le avea, dar nu le-a putut folosi în situaţia concretă, nedovedind străduinţa şi diligenţa omului obişnuit. [D.C.C. nr. 207/1997, M. Of. nr. 77 din 18 februa-rie 1998]

DECIZII PRONUNŢATE ÎN RECURSURI ÎN INTERESUL LEGII

Limitele învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 C.proc.pen. şi ale art. 998 C.civ., instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este competentă să judece acţiunea civilă,

alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte. [I.C.C.J., S.U., Decizia nr. I/2004, M. Of. nr. 404 din 6 mai 2004]

Art. 14 Art. 14

86


Lia Savonea 87


Lia Savonea

DECIZII DE SPEŢĂ în considerare numai la stabilirea întinderii despăgubirilor pentru daune morale, după aceleaşi reguli ca şi la stabilirea întinderii reparaţiilor pentru pagube materiale. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2562/2002, B.J. – Bază de date]

2) În soluţionarea laturii civile a procesului, instanţa trebuie să stabi-lească dacă leziunile suferite de victimă au avut ca urmare diminuarea capacităţii sale de muncă. În cazul în care capacitatea de muncă a părţii civile a fost afectată, inculpatul trebuie obligat la plata unei prestaţii băneşti lunare evaluate în raport cu veniturile pe care aceasta le realiza anterior săvârşirii faptei, indiferent dacă ele proveneau dintr-o activitate remunerată sau din munca depusă în propria gospodărie. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2197/2002, B.J.– Bază de date]

3) Obligarea inculpatului la dezdău-nare, pentru pagubele suferite de copilul minor prin moartea mamei sale, ucisă de soţ, în temeiul art. 998 C.civ. şi art. 14 C.proc.pen., este independentă de obligaţia de întreţinere, derivând din dispoziţiile art. 86 C. fam. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 62/1990, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 19]

4) Referitor la sancţiunile civile, tăinuitorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor civile alături de cel care a comis fapta prevăzută de legea penală, decât pentru valoarea pagubei rezultată din fapta sa sau valoarea

bunurilor tăinuite. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1540/A/2003, CPJMP 2000-2004, p. 760]

2. Admisibilitatea acţiunii civile din perspectiva existenţei unui preju-diciu. 1) Constituirea de parte civilă de către victimă cu privire la un bun (lănţişor din aur) pierdut în timpul cât a fost lovită de către inculpat, condamnat doar pentru infracţiunea de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C.pen., ridică problema admisibilităţii cererii de despăgubiri formulată în procesul penal. Instanţa a apreciat că, întrucât fapta nu a fost încadrată în infracţiunea de tâlhărie, ci în aceea de lovire, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respingând cererea de despăgubiri civile formulată sub acest aspect. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1377/R/2003, CPJMP 2000-2004, p. 763-769]

Nota autorului: Modul în care instanţa de judecată a soluţionat acţiu nea civilă în acest caz impune următoarele observaţii din perspectiva admisibilităţii acţiunii civile în procesul penal. Astfel, deşi a constatat că victima a pierdut lănţişorul din aur în timpul şi datorită acţiunilor de lovire ale inculpatului, a apreciat că, deoarece fapta nu a fost încadrată juridic în infracţiunea de tâlhărie (prevăzută de art. 211 C.pen.), nu există o legătură de cauzalitate între fapta inculpatului şi prejudiciul material, iar pe cale de

INDEX

Admisibilitatea acţiunii civile din perspec-tiva existenţei unui prejudiciu 2

Angajarea răspunderii civile 37 Caracterul cert al prejudiciu 8, 9Condiţii privind plata despăgubirilor

23, 25Condiţii şi reguli privind repararea preju-

diciului 22 Condiţii şi reguli privind repararea preju-

diciului prin plata unei despăgubiri băneşti 17, 18

Copil al victimei 29Desfiinţare totală sau parţială a unui

înscris 12 Despăgubiri cuvenite persoanelor păgubite

prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri 37

Dispoziţiile instanţei în cadrul modalităţilor alternative de reparare a pagubei pre-vă zute de art. 14 alin. (3) lit. a) şi b) C.proc.pen. 14

Dovada prejudiciului 6 Existenţa legăturii de cauzalitate între

infracţiunea săvârşită şi prejudiciul pretins 4

Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu 1Lipsa de folosinţă 25 Nulitatea contractului de vânzare-cumpă-

rare 13

Obligaţii fi scale 20Persoana vătămată – subiectul activ al

acţiunii civile 28Prejudiciu 7, 17, 23, 25 Prejudiciu cert 5 Prejudiciu nepatrimonial 3Prestaţie periodică 17Principiul disponibilităţii 6, 24Principiul răspunderii solidare 32, 33, 35Principiul reparării integrale a prejudiciu-

lui 5, 18, 19, 20, 27, Proba întinderii prejudiciului. Apreciere

7Răspundere civilă delictuală 30, 32, 33 Răspundere pentru fapta proprie – răspun-

dere pentru fapta altuia 34Răspunderea proprietarului pentru preju-

diciul cauzat de animale 30Repararea în natură a prejudiciului 10,

11, 13, 14Repararea prejudiciului potrivit dispozi-

ţiilor legii civile 16Repararea prejudiciului nepatrimonial 22Repararea prejudiciului prin echivalent

26Restabilirea situaţiei anterioare 10, 12, 15Rolul culpei în stabilirea răspunderii

civile 21Stabilirea întinderii prejudiciului 14 Subiectul pasiv al acţiunii civile 31, 32,

36

I. CONDIŢIILE EXERCITĂRII ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL

1. Infracţiunea să fi cauzat un pre judiciu. 1) Săvârşirea tentativei la

infracţiunea de omor în condiţiile provocării nu exclude obligarea făptui-torului la plata unor daune morale; culpa comună a victimei va fi luată

Art. 14 Art. 14

88


Lia Savonea 89


Lia Savonea

consecinţă a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală. Totuşi, în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv există o faptă ilicită (acţiunea de lovire) care a generat un prejudiciu (pierderea de către victimă a bunului), precum şi legătura de cauzalitate între fapta inculpatului şi prejudiciul cauzat. Problema care se ridică este aceea a posibilităţii instanţei de a rezolva acţiunea civilă în condiţiile solicitate de victimă şi de a asigura repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta inculpatului în condiţiile în care această faptă a produs efecte complexe, dincolo de vătămarea integrităţii corporale (infracţiunea de lovire), prin aceeaşi faptă s-au cauzat şi alte urmări pă gu bitoare, respectiv pierderea de către victimă a unui lănţişor din aur. Teza admisibilităţii cererii de despă-gubiri civile formulată în aceste condiţii pare mai bine fundamentată, deoarece, potrivit art. 14 alin. (1)-(3) C.proc.pen., „acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente”, ea „poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă”, iar „repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile”. Din această ultimă dispoziţie a textului de lege menţionat rezultă că repararea pagubei

produse prin infracţiune, în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, se face în conformitate cu prevederile din legea civilă. Or, art. 998 C.civ. (temeiul răspunderii civile delictuale), prevede că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Tot astfel, potrivit art. 999 C.civ., prin care este reglementată răspunderea civilă în caz de cvasidelicte, „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”. În raport cu aceste reglementări neechivoce, a căror aplicare nu este limitată prin vreo dispoziţie a Codului de procedură penală referitoare la repararea pagubei în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, partea vătămată nu poate fi îngrădită să obţină o justă şi integrală reparare a pagubei, astfel că în condiţiile în care s-au probat toate elementele răspunderii civile delictuale şi pe fondul stabilirii vinovăţiei inculpatului, soluţionarea acţiunii civile într-un astfel de caz răspunde mai bine imperativului potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea, în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă care să hotărască nu numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, prevăzute

de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a liber-tăţilor fundamentale. (L.S.)

2) Este inadmisibilă acţiunea civilă având ca obiect plata pensiei de între-ţinere restante exercitată în cadrul procesului penal privind infracţiunea de abandon de familie, în cazul în care această sumă poate fi executată silit în baza unei sentinţe civile ce reprezintă titlu executoriu, evitându-se astfel pronunţarea a două hotărâri care să reprezinte titluri executorii pentru aceeaşi obligaţie. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 355/A/2004, CPJMP 2000-2004, p. 718]

3) Condamnând inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3) C.pen. în dauna părţilor vătămate S.E., W.E. şi F.M. pentru că le-a indus în eroare prin prezentarea unor situaţii necorespunzătoare adevărului cu prilejul încheierii unor convenţii civile cu privire la acelaşi imobil (pe cele dintâi, pentru aceea că în calitate de creditor al unei sume de bani şi benefi ciar al unei garanţii imobiliare – ipotecă –, după ce a declanşat procedura executării silite imobiliare întrucât împrumutul nu a fost restituit, încheie un contract de cesiune de drepturi litigioase cu privire la toate drepturile sale decurgând din executarea silită şi, profi tând de lipsa cunoştinţelor juridice şi nepriceperea părţilor vătămate, precum şi de

aparenţele create de împrejurarea că le-a predat apartamentul, inculpatul a fi nalizat procedura comandamentului, explicând victimelor că abia în baza hotărârii de adjudecare obţinute de el acestea îşi vor putea defi nitiva dreptul de proprietate, pentru ca după adjudecare să înstrăineze acelaşi imobil către partea vătămată F.M., pe aceasta inducând-o în eroare prin aceea că nu i-a adus la cunoştinţă cesiunea drepturilor litigioase cu privire la drepturile asupra imobilului şi nici că acesta era deja ocupat de cesionarii respectivului drept, părţilor vătămate S.E., W.E.), instanţa a apreciat inadmisibilă, în cadrul procesului penal, cererea părţilor vătămate S.E., W.E. privind anularea actului de adjudecare, a actului de vânzare-cumpărare încheiat ulterior de inculpat cu partea vătămată M.F. cu motivarea că „în cadrul procesului penal se pot rezolva aspecte civile care reprezintă strict despăgubirea sau repararea în natură pentru prejudiciul care reprezintă urmarea imediată a infracţiunii în raportul dintre părţile vătămate şi inculpat, iar valabilitatea sau opozabilitatea ordonanţei de adjude care ori a contractului de vânzare-cumpărare sunt chestiuni ce se rezolvă pe căi civile separate, prin căile de atac ordinare sau extraordinare împotriva ordonanţei de adjudecare sau în cadrul unui proces civil prin care să se rezolve raporturile juridice create

Art. 14 Art. 14

90


Lia Savonea 91


Lia Savonea

cu celelalte părţi vătămate”. Şi cererea părţii vătămate F.M. de acordare de despăgubiri civile pentru lipsa de folosinţă a apartamentului a fost respinsă, motivat de faptul că „lipsa de folosinţă nu reprezintă urmarea imediată a infracţiunii de înşelăciune, ci priveşte raporturile civile cu celelalte părţi vătămate, nu cu inculpatul”. În schimb a acordat victimelor despăgubiri pentru daune morale apreciind că acesta le-a cauzat un prejudiciu moral refl ectat în temerea pierderii locuinţei şi care este o urmare nemijlocită a infracţiunii. [Jud. Sect. 4 Bucureşti, sent. nr. 3187/2006, nepublicată, rămasă defi nitivă prin dec. nr. 671/R/27 aprilie 2007 a C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., nepublicată].

Nota autorului: Modul de abordare a problemei admisibilităţii acţiunii civile în procesul penal, în această soluţie, este eronat, cu consecinţa greşitei soluţionări a laturii civile a cauzei. În primul rând, este evident că dispunând soluţia de condamnare a inculpatului pe latură penală pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune (o infracţiune de rezultat, de altfel) în dauna părţilor vătămate, iar acestea reclamă un prejudiciu material care nu este altceva decât urmarea activităţilor ilicite ale inculpatului condamnat, instanţa de judecată era obligată să soluţioneze acţiunea civilă pe fond. În al doilea rând, trebuie amintit că posibilitatea exercitării acţiunii civile

în procesul penal ţine de îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii, cum ar fi : infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu, între infracţiune şi prejudiciu să existe legătură de cauzalitate, prejudiciul să fi e cert şi să nu fi fost reparat şi să existe manifestarea de voinţă a persoanei fi zice cu capacitate deplină de exerciţiu ori a celei juridice de a fi despăgubită. Admisibilitatea acţiunii civile verifi că, mai degrabă, întrunirea condiţiilor ce ţin de exercitarea sa (afi rmarea unui drept/formularea unei pretenţii, interes, calitate şi capacitate procesuală), or în cazul analizat o astfel de acţiune este admisibilă întotdeauna. Obiectul acţiuni civile îl constituie tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi se concretizează în obligarea la repararea pagubei pricinuite prin infracţiune. În art. 14 alin. (3) C.proc.pen. sunt prevăzute expres modalităţile prin care se realizează repararea pagubei, respectiv: a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei ante rioare săvârşirii infracţiunii, prin desfi inţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare; b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. Astfel, este reglementată expres moda-litatea de reparare a pagubei prin desfi inţarea totală ori parţială a unui înscris, ceea ce face de neînţeles moti-varea instanţei de judecată în sensul

că în cadrul procesului penal se pot rezolva aspecte civile care repre-zintă strict despăgubirea sau repa-rarea în natură pentru prejudiciul care reprezintă urmarea imediată a infracţiunii. Tot astfel, art. 14 alin. (4) C.proc.pen. prevede posibili-tatea acordării de despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă, iar soluţia de respingere a cererii părţii vătămate F.M. de acordare de despăgubiri civile pentru lipsa de folosinţă a apartamentului, motivat de faptul că „lipsa de folosinţă nu reprezintă urmarea imediată a infracţiunii de înşelăciune, ci priveşte raporturile civile cu celelalte părţi vătămate, nu cu inculpatul” apare în dezacord cu soluţia adoptată cu privire la acţiunea penală, fi ind o contradicţie evidentă între argumentele ce susţin condamnarea în ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii, urmarea imediată fi ind tocmai imposibilitatea intrării în posesia apartamentului ca urmare a manoperelor ilicite ale inculpatului, şi argumentele ce susţin soluţia de respingere a cererii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a aceluiaşi apartament. În al treilea rând, dispoziţia de a nu soluţiona acţiunea civilă alăturată celei penale contravine prevederilor art. 346 C.proc.pen. care obligă instanţa, în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, să se pronunţe şi asupra acţiunii

civile, cu excepţia a două cazuri: în situaţiile la care se referă art. 346 alin. (4) C.proc.pen. (şi nu este cazul speţei de faţă); când disjunge acţiunea civilă, cazul reglementat de art. 347 C.proc.pen. În fi ne, nesoluţionarea acţiunii civile în cadrul procesului penal şi trimiterea părţilor vătămate într-un nou proces (civil) pune şi problema încălcării art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea, în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă care să hotărască nu numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil. (L.S.)

4) Instanţa sesizată cu judecarea infracţiunii de şantaj are îndatorirea ca, în conformitate cu prevederile art. 14 C.proc.pen., să examineze pretenţiile formulate de victima constituită parte civilă şi, în măsura în care le găseşte îndreptăţite, să oblige pe inculpat la repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea acelei infracţiuni. Nu se poate considera că o atare infracţiune nu este susceptibilă a fi cauzatoare de prejudiciu pe motiv că acţiunea inculpatului, fi ind îndreptată spre lezarea libertăţii psihice a persoanei vizate, nu ar avea un obiect material, câtă vreme, prin acţiunea de constrângere exercitată, persoana respectivă a fost deposedată

Art. 14 Art. 14

92


Lia Savonea 93


Lia Savonea

de o sumă de bani. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 1036/1999, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 19]

3. Prejudiciu nepatrimonial. 1) Au to rul din culpă al unui accident de circulaţie rutieră prin care s-a cauzat vătămarea corporală a unei persoane, având ca urmare internarea în spital, tratament medical şi alterarea temporară a condiţiilor de viaţă, este dator să despăgubească victima şi prin plata unor daune morale în raport cu traumele psihice pe care aceasta le-a suferit în urma infracţiunii. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1387/2002, B.J. – Bază de date]

2) Prin decesul fi icei sale, partea civilă a suferit un prejudiciu moral, instanţa apreciind că acordarea de despăgubiri pentru acest gen de prejudiciu este justifi cată, dar la stabilirea cuantumului acestora trebuie avut în vedere că este vorba despre un prejudiciu prin ricoşeu şi nu de un prejudiciu direct, dând astfel satisfacţie părţii civile şi realizându-se un echilibru între acţiunea inculpatului şi pierderea suferită de partea civilă. [Jud. Sect. 6 Bucureşti, sent. nr. 1553/31 octombrie 2001, nepublicată]

3) Sustragerea unei colecţii de obiecte de artă este de natură a cauza celui păgubit, pe lângă prejudiciul material, şi un prejudiciu moral, prin pierderea obiectelor de artă de care era puternic ataşat. De asemenea, constituie

un prejudiciu moral sustragerea manu-scriselor unei teze de doctorat şi a unui roman, pe care cel păgubit trebuie să le reconstituie cu vădite eforturi intelectuale. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5263/2001, BJCD 2001, p. 255]

4) Decesul victimei în urma infrac -ţiunii este de natură să cauzeze soţiei şi copilului său minor suferinţe morale reprezentând un prejudiciu nepa-trimonial, ce îndreptăţeşte pe aceştia să primească de la inculpat o compensaţie bănească sub forma daunelor morale. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3012/2002, BJCD 2002, p. 534]

5) Atacarea unei persoane, în timp de noapte, pentru a o jefui şi lovirea ei în cap cu consecinţa unor grave traumatisme craniene, îndreptăţesc victima să primească despăgubiri cu titlu de daune morale de la făptuitor. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 389/2002, BJCD 2002, p. 538]

6) Suportarea mediului spitalicesc, conştiinţa de a fi bolnav, suferinţa de a fi privat de o viaţă normală cores-punzătoare vârstei, implică o suferinţă psihică ce presupune o compensaţie sub forma unor daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial încercat. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 499/1993, Dreptul nr. 1/1994]

7) În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de partea civilă, este mai presus de orice îndoială că leziu-nile traumatice cauzate acestuia prin

acţiunea agresivă a inculpatului i-au prici nuit suferinţe fi zice intense şi chiar traume psihice inerente, fractura mandibulară suferită de partea vătămată necesitând pentru vindecare un număr mare de îngrijiri medicale (45 de zile). Neîndoielnic că în toată această perioadă de timp partea civilă nu a putut avea un regim de viaţă obişnuit din pricina durerilor inerente fracturii maxilarului şi a tulburărilor de masticaţie, împrejurări care în mod evident se circumscriu noţiunii de prejudiciu personal nepatrimonial ce se reclamă a fi reparat prin obligarea inculpatului la plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1104/2006, nepublicată]

8) Faţă de consecinţele grave ale accidentului de muncă ce marchează partea civilă pe toată durata vieţii (infi rmitate fi zică) trebuie acordate daune morale care vor fi de natură să amelioreze suferinţa la care aceasta va fi supusă pe acest motiv, prin crearea unor condiţii materiale mai favorabile. [Trib. Braşov, dec. nr. 762/1992, Dreptul nr. 5-6/1994]

9) Faptul că partea vătămată a fost internată o anumită perioadă de timp, fi ind privată de căldura căminului său şi de apropierea membrilor familiei sale, iar leziunile cauzate au fost de natură să-i producă acesteia o puternică durere fi zică şi pe o perioadă destul de lungă de

timp şi s-o împiedice să-şi desfăşoare în continuare viaţa socială, cu toate componentele sale, fi ind imobilizată o perioadă lungă de timp, justifi că majorarea despăgubirilor acordate de judecătorie cu titlu de daunelor morale, pentru a reprezenta o reparaţie morală sufi cientă. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 833/2006, nepublicată]

4. Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul pretins să existe legătură de cauzalitate. 1) În cazul favorizării infractorului, infracţiune prevăzută în art. 264 C.pen., partea vătămată se poate constitui parte civilă în procesul penal atât împotriva infractorului favorizat, cât şi împotriva favorizatorului, dar numai în cazul favorizării reale constând în ajutorului dat unui infractor pentru a asigura folosul sau produsul infracţiunii, iar nu şi în cazul favorizării personale, atunci când ajutorul a fost dat celui care a săvârşit o infracţiune contra integrităţii corporale şi sănătăţii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, întrucât, în acest caz, între acţiunea favorizatorului şi prejudiciul cauzat victimei prin infracţiunea contra integrităţii corporale şi sănătăţii nu există legătură de cauzalitate. Infracţiunea de favorizare a infractorului are caracterul de infracţiune autonomă, de sine stătătoare, de infracţiune conexă, corelativă cu infracţiunea al cărei făptuitor este ajutat, iar nu de act de participaţie, întrucât favorizarea are

Art. 14 Art. 14

94


Lia Savonea 95


Lia Savonea

loc atunci când nu există o înţelegere prealabilă între persoana care a săvârşit o infracţiune şi cel care-i dă ajutor. Ea poate fi de două tipuri: favorizare personală sau favorizare reală, iar în speţă, favorizarea săvârşită de inculpatul I.C. a fost personală, în sensul îngreunării urmăririi penale, prin furnizarea de date inexacte privitoare la împrejurările cauzei. Partea vătămată printr-o infracţiune se poate constitui parte civilă în procesul penal şi împotriva favorizatorului, dar numai în cazul favorizării reale, adică numai în cazul ajutorului dat unui infractor pentru a asigura folosul sau produsul infracţiunii. Numai în acest caz condamnatul pentru infracţiunea de favorizare poate fi obligat la plata despăgubirilor civile, în solidar cu autorul sau autorii infracţiunii, şi numai în limita bunurilor în legătură cu care s-a comis infracţiunea de favorizare. În speţă, inculpatul I.C. a fost condamnat în baza art. 264 alin. (1) C.pen., deoarece a contribuit efectiv prin activitatea sa la reunirea grupului infracţional, transportând cu autoturismul o parte dintre inculpaţi la locul săvârşirii infracţiunii şi, chiar dacă a susţinut că, necunoscând intenţiile celorlalţi inculpaţi, nu ar exista concret vreun ajutor dat acestora, s-a reţinut că poziţia ulterioară adoptată cu ocazia audierii, când a încercat să canalizeze cercetările pe o pistă falsă, a dovedit

intenţia sa de a zădărnici urmărirea penală (acesta a aşteptat în exteriorul localului la volanul autoturismului revenirea grupului infracţional pe care, de altfel, l-a şi transportat în comuna învecinată), astfel s-a constatat că nu poate să pretindă că nu a ştiut despre prezenţa inculpaţilor în local, aşa cum a declarat în faţa organelor de anchetă, iar intenţia sa a fost de a deruta cercetările şi a asigura scăparea făptuitorilor de răspundere penală (care la data de 7 octombrie 2001, pe fondul unui confl ict derulat într-un bar din localitatea G, au aplicat multiple lovituri şi cu mare intensitate victimei, în zona capului şi toracelui, punându-i viaţa în primejdie şi care, în urma loviturilor primite, a rămas cu infi rmitate fi zică permanentă). Reţinând că răspunderea civilă în cauzele penale este atrasă numai în limitele consecinţelor păgubitoare ale faptelor autorului sau ale participanţilor şi numai în măsura în care prejudiciul a fost provocat de aceştia, iar implicarea, printr-o contribuţie personală, în sfera ilicitului penal a altor persoane nu poate atrage răspunderea civilă decât în măsura în care activitatea determinată săvârşită contribuie, fi e şi indirect, la producerea respectivului prejudiciu, instanţa de recurs a stabilit că în mod greşit a obligat pe inculpatul I.C., în solidar cu ceilalţi inculpaţi, la plata despăgubirilor materiale şi morale către părţile civile B.F. şi C.A.S, prejudiciile

cauzate acestora fi ind consecinţa actelor de agresiune săvârşite în mod nemijlocit de toţi ceilalţi inculpaţi, neexistând raport de cauzalitate între prejudiciul creat şi fapta ulterioară a inculpatului I.C. de a încerca zădărnicirea urmăririi penale. În consecinţă, recursul a fost admis numai cu privire la greşita obligare a inculpatului I.C. la plata despăgubirilor către părţile civile B.F. şi C.A.S. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4204/2006, B.J.– Bază de date]

2) Sunt supuse reparaţiei atât chel-tuielile de înmormântare a victimei, cât şi cele ocazionate de comemorările ulterioare, potrivit tradiţiei religioase a locului, acestea trebuind să fi e acordate părţii civile, deoarece între aceste cheltuieli şi infracţiune există legătură de cauzalitate. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 308/1993, Dreptul nr. 9/1993, p. 81]

3) Reţinând în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, prin refuzul acestuia de a restitui telefonului mobil şi cartela SIM încredinţate de către societatea angajatoare în scopul desfăşurării activităţii de agent de vânzări, în mod greşit instanţa a respins solicitarea părţii vătămate de obligare a inculpatului la plata contravalorii convorbirilor telefonice efectuate de inculpat, după data de la care aceasta nu s-a mai pre-zentat la angajator şi a refuzat restituirea telefonului. În atare situaţie este

neîndoielnic că prin folosirea abuzivă a telefonului mobil, inculpatul a creat prejudicii părţii vătămate, existând în consecinţă o legătură de cauzalitate între fapta inculpatului şi acesta, fi ind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998 C.civ. şi art. 14 C.proc.pen. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1439/R/2004, CPJMP 2000-2004, p. 705]

4) În condiţiile în care, în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă (inculpatul, în timp ce conducea autoturismul, a accidentat-o pe victimă care traversa strada prin loc nepermis şi fără a se asigura în prealabil), nu se face dovada existenţei legături de cauzalitate între acţiunea ilicită şi prejudiciu, cererea de despăgubiri civile formulată va fi respinsă. În cauză, din copiile actelor medicale rezultă că părţii civile i-au fost prescrise medicamente pentru infecţie urinară, diabet zaharat, adenom de prostată, evident fără nici o legătură cu leziunile produse în urma accidentului de circulaţie, aşa cum rezultă acestea din raportul de expertiză medico-legală (fractură cominutivă a hemurusului drept şi plăgi cutanate superfi ciale ale scalpului şi feţei dorsale a mâinii drepte). Astfel, a fost desfi inţată în parte sentinţa judecătoriei şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor materiale. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 62/20 ianuarie 2006, nepublicată]

Art. 14 Art. 14

96


Lia Savonea 97


Lia Savonea

5. Prejudiciu cert. Principiul repa -rării integrale a prejudiciului. În cazul în care se dovedeşte că victima decedată în urma infracţiunii a muncit în propria gospodărie, precum şi în afara ei, exercitând o meserie, incul-patul datorează plata unei prestaţii lunare pentru copilul minor al victimei, chiar dacă aceasta nu avea calitatea de angajat şi realizarea unor venituri nu a fost dovedită cu acte. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1184/2001, BJCD 2001, p. 249]

6. Dovada prejudiciului. Princi-piul disponibilităţii. Sarcina probei în dovedirea prejudiciului invocat prin acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal aparţine părţii civile, conform dispoziţiilor art. 14 alin. (3) C.proc.pen. şi art. 1169 C.civ. Cererea de acordare a daunelor materiale poate fi respinsă de instanţă în cazul în care partea civilă nu face dovada întinderii prejudiciului care să justifi ce despăgubirile solicitate. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 799/A/2003, CPJMP 2000-2004, p. 769]

7. Prejudiciu. Proba întinderii pre-judiciului. Apreciere. La acordarea despăgubirilor pentru daunele produse, instanţa trebuie să aibă în vedere atât principiul acoperirii integrale a pagubei cauzate prin fapta ilicită, cât şi necesitatea dovedirii existenţei şi întinderii ei, aşa cum prevăd dispoziţiile

art. 1169 C.civ. Suferinţele psihice persistente pe care le încearcă părinţii prin moartea prematură a fi ului lor, ori soţia prin pierderea soţului, care rămân lipsiţi de bucuriile şi mulţumirile fi reşti procurate de defunct şi, nu în ultimul rând, de suportul moral şi afecţiunea reciprocă pe care şi-o datorau în virtutea relaţiilor de rudenie, dau drept la despăgubiri ca o compensare a suferinţelor produse. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 767/A/2003, CPJMP 2000-2004, p. 775-783]

8. Prejudiciu. Caracter cert. În cauză, victima a fost un om tânăr, necăsătorit, decedat într-un accident de circulaţie, în împrejurări tragice şi intempestiv, iar dorinţa părinţilor de a-i eterniza memoria prin ridicarea unui monument funerar nu poate fi apreciată ca o tendinţă de orgoliu sau vanitate, ci ca o manifestare a unui sentiment fi resc, de pietate şi de cinstire a memoriei fi ului, monument a cărui valoare materială dovedită cu acte trebuie să facă obiectul despăgubirilor solicitate. [Trib. Bihor, dec. nr. 48/1991, Dreptul nr. 6/1991, p. 65]

9. Caracterul cert al prejudiciului. Prejudiciul moral cauzat părţii civile este incontestabil, în condiţiile în care suferinţele fi zice inerente în perioada de convalescenţă au fost dublate şi de suferinţe psihice, iar leziunile traumatice cauzate au afectat

integritatea corporală a părţii civile şi au lipsit-o în mod evident de bucuriile fi reşti ale unei vieţi normale pe o perioadă determinată de timp, astfel că se impune acordarea unei sume de bani pentru compensarea prejudiciului moral cauzat, dar şi pentru a se asigura pe deplin funcţia sancţionatore a răspunderii civile delictuale. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 888/2006, nepublicată]

II. OBIECTUL ACŢIUNII CIVILE

10. Repararea în natură a pagu-bei. Restabilirea situaţiei anterioare. În cazul în care, prin împotrivirea la executarea unei hotărâri civile, partea vătămată este lipsită de folosinţa unui teren ce i-a fost atribuit, instanţa trebuie să dispună, din ofi ciu, potrivit art. 14 alin. (3) lit. a), art. 170 şi art. 348 C.proc.pen., restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, chiar dacă nu există constituire de parte civilă sau partea civilă constituită nu o cere, sub condiţia ca schimbarea acelei situaţii să rezulte în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea să fi e posibilă. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3653/2004, B.C. nr. 1/2005, p. 70]

11. Repararea în natură a preju-diciului. Reţinând că inculpaţii au săvârşit infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 alin. (1), (2) şi (3) C.pen., prin ocuparea fără drept

a unei suprafeţe din terenul proprietatea părţii vătămate şi prin desfi inţarea gardului pus de aceasta, ameninţând-o totodată cu moartea, instanţa a dispus condamnarea lor, iar pe latură civilă a hotărât restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, în sensul că i-a obligat pe inculpaţi să lase în deplină proprietate şi posesie părţilor civile suprafaţa de teren în litigiu, astfel cum a fost delimitată prin raportul de expertiză judiciară. [Jud. Sect. 6 Bucureşti, sent. nr. 1436/2002, nepublicată]

12. Restabilirea situaţiei ante-rioare. Desfi inţare totală sau parţială a unui înscris. Distincţie. Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infrac-ţiunii reprezintă o modalitate de repa-rare a pagubei în natură, distinctă de desfi inţarea totală sau parţială a unui înscris şi presupune repunerea părţilor în situaţia existentă anterior săvârşirii acţiunii sau inacţiunii ce constituie element material al infracţiunii anali-zate. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 396/2005, nepublicată]

13. Repararea în natură a preju-diciului. Nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. Desfi inţarea con trac tului de vânzare-cumpărare nu se impune, deşi titlul de proprietate al transmiţătorului a fost anulat, deoarece dobânditorul a intrat cu bună-credinţă în posesia bunului în temeiul unui act juridic cu titlu oneros şi în baza căruia

Art. 14 Art. 14

98


Lia Savonea 99


Lia Savonea

a dobândit dreptul de proprietate. [C.A. Constanţa, s. pen., dec. nr. 750/2004, în PJ 2004, p. 187]

14. Repararea în natură a preju-diciului. Stabilirea întinderii pre-judiciului. Dispoziţiile instanţei în cadrul modalităţilor alternative de reparare a pagubei prevăzute de art. 14 alin. (3) lit. a) şi b) C.proc.pen. Constatând existenţa vinovăţiei şi a faptei de furt comise de către fostul soţ ce locuia împreună cu par-tea vătămată după divorţ, înainte de introducerea acţiunii de partaj, instanţa de fond trebuia să dispună şi cu privire la repararea pagubei produsă prin infracţiune, în sensul dispoziţiilor art. 14, raportat la art. 346 C.proc.pen., fi ind îndeplinite în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale. Cu privire la întinderea prejudiciului, apreciat de instanţa de fond ca incert, acesta nu poate reprezenta un motiv de respingere a pretenţiilor civile, întrucât inculpatul trebuia să fi e obligat la aducerea la masa bunurilor comune a bunurilor sustrase sau a contravalorii acestora, stabilite în urma unei expertize care ar trebui efectuate în faţa instanţei civile învestite cu soluţionarea cere rii de partaj a bunurilor comune. Nepro-cedând astfel, instanţa de fond a soluţionat în mod nelegal latura civilă a cauzei. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 686/R/2004, CPJMP 2000-2004, p. 715]

15. Restabilirea situaţiei ante-rioare. Restabilirea situaţiei anterioare în materia efectelor nulităţii actului juridic civil este principiul de drept conform căruia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat. Or, în condiţiile în care instanţa de fond nu dispune anularea a niciunui act juridic nu poate obliga părţile la restituirea presta-ţiilor. Aplicarea principiului anulării actelor subsecvente ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis) nu se poate face mecanic, automat, ci, pentru că priveşte efectele nulităţii faţă de terţi, aplicarea lui nu se poate face decât după analizarea cazurilor de nulitate (absolută sau relativă) cu privire la fi ecare dintre contracte, câtă vreme, atât literatura juridică, dar şi practica judiciară au acceptat existenţa şi a excepţiilor de la aplicarea acestui principiu, iar anularea, presupune constatarea, în primul rând, a nulităţii unui act juridic. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 525/A/2004, CPJMP 2000-2004, p. 718]

16. Repararea pagubei potrivit dispoziţiilor legii civile. În lipsa calităţii de parte în procesul penal a proprietarului actual al imobilului şi a proprietarilor anteriori, care au avut doar calitatea de martori, nu se poate

face examinarea nulităţii/anulării con-trac telor de vânzare-cumpărare menţio-nate, deoarece s-ar ajunge pe o astfel de cale la o lezare gravă a drepturilor patrimoniale ale altor persoane care, fi ind chemate în calitate de martori într-un proces penal, ar ajunge să fi e puse în faţa unei realităţi juridice de neacceptat, respectiv actele lor de proprietate să fi e desfi inţate fără să aibă posibilitatea să formuleze apărări şi fără să aibă calitatea de parte. Nulitatea nu operează ope legis, ea este una judiciară, ceea ce presupune un proces cu dezbateri contradictorii, administrare de probe, susţineri, apărări. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 567/2004, nepublicată]

17. Condiţii şi reguli privind repa -rarea prejudiciului prin plata unei despăgubiri băneşti. Preju-diciu. Prestaţie periodică. În cazul săvârşirii infracţiunii de omor, obli-garea inculpatului la plata unei prestaţii periodice către copiii minori ai victimei, până la majoratul acestora, are rolul de a acoperi prejudiciul cauzat minorilor prin lipsirea acestora de contribuţia lunară pe care victima o avea la întreţinerea lor. Ca atare, obligarea inculpatului la plata unei sume globale, reprezentând prestaţia periodică calculată cumulat până la majoratul minorilor, este nelegală. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 822/2006, B.C. nr. 3/2006, p. 63]

18. Condiţii şi reguli privind repa-rarea prejudiciului prin plata unei despăgubiri băneşti. Principiul reparării integrale a prejudiciului. Culpa concurentă a victimei în producerea unui accident de circulaţie nu exclude obligarea inculpatului la plata daunelor morale către partea civilă, despăgubirea acesteia trebuind să constituie o justă şi integrală repa-raţie atât a prejudiciului material, cât şi a celui moral cauzat prin săvârşirea infracţiunii, în conformitate cu preve-derile art. 14 C.proc.pen., şi art. 998 C.civ. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 2274/20 noiembrie 2002, PJP 2001-2002, p. 238]

19. Principiul reparării integrale a prejudiciului. 1) Deşi instanţa de fond a reţinut în favoarea inculpatului scuza provocării, acesta rămâne obligat la plata integrală a despăgubirilor civile, în condiţiile în care şi-a manifestat voinţa în acest sens în faţa instanţei de apel. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 556/2001, PJP 2001-2002, p. 242]

2) Repararea pagubei produse prin infracţiune în modalitatea acordării despăgubirilor băneşti stabilite într-o sumă globală trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă, cât şi benefi ciul nerealizat de partea civilă, care urmează să fi e calculat potrivit legii. Potrivit art. 1088 C.civ., în cazul în care obiectul material al faptei reţinute

Art. 14 Art. 14

100


Lia Savonea 101


Lia Savonea

în sarcina inculpatului constă într-o sumă de bani, benefi ciul nerealizat îl reprezintă dobânzile legale aferente şi, deci, el trebuie obligat la plata acestora începând cu data comiterii ultimului act infracţional – dată la care suma însuşită s-a transformat într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, adică într-o obligaţie de restituirea a sumei de bani – şi până la achitarea integrală a debitului. [C.A. Ploieşti, în notă la dec. nr. 1360/R/1999, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 22]

3) La cererea părţii civile, atunci când aceasta este întemeiată, instanţa este obligată să acorde şi dobânda legală aferentă despăgubirilor cerute pentru prejudiciul produs, conform art. 14 alin. (3) C.proc.pen., raportat la art. 998 şi art. 999 C.civ., art. 1088 C.civ. şi art. 2 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1560/A/2003, CPJMP 2000-2004, p. 753]

4) Soluţionarea laturii civile se face potrivit dispoziţiilor legii civile, conduse de principiul reparaţiei inte-grale a daunelor. Calculul prejudiciului suferit de partea civilă nu include numai bunurile însuşite de inculpaţi, ci şi contravaloarea distrugerilor şi a pierderilor datorate actelor de sustra-gere cu caracter penal. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 658/2003, PJP 2003-2004, p. 433]

20. Principiul reparării integrale a prejudiciului. Obligaţii fi scale. În cazul obligaţiilor fi scale, pretenţiile formulate de partea civilă privind plata majorărilor de întârziere, a penalităţilor şi a dobânzilor legale sunt admisibile, conform principiului reparării integrale a prejudiciului. Tribunalul a constatat că partea civilă, Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea inculpatului la plata sumelor de 112.136.089 lei reprezentând impozit pe profi t, 52.532.862 lei reprezentând TVA, la plata majorărilor de întârziere calculate în conformitate cu art. 13 din O.G. nr. 11/1996, cu modifi cările şi comple-tările ulterioare, majorări ce se vor calcula de la data când obligaţia bugetară a devenit scadentă şi până la data de 31 decembrie 2002, a penalităţilor de întârziere calculate în conformitate cu O.G. nr. 26/2001 calculate de la data intrării în vigoare a acestui act normativ şi până la 31 decembrie 2002, precum şi la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere calculate în conformitate cu art. 12 şi art. 14 din O.G. nr. 61/2002, calculate începând cu data de 1 ianuarie 2003 şi până în ziua executării integrale a obligaţiei bugetare. Analizând con-cluziile raportului de expertiză conta-bilă efectuat în cauză, raportat la dispoziţiile legale privind executarea creanţelor bugetare, tribunalul a apre-ciat ca întemeiate pretenţiile părţii civile privind obligarea inculpatului

la plata majorărilor de întârziere, a penalităţilor de întârziere, precum şi a dobânzilor. Astfel, prin raportul de expertiză contabilă efectuat de expert contabil G.M.L. s-a stabilit că suma de 164.668.915 lei, reprezentând impozit pe profi t şi TVA, atrage după sine şi majorări de întârziere pe care organul fi scal teritorial al Ministerului Finanţelor urmează a le calcula în momentul când această sumă va fi imputată persoanei răspunzătoare de săvârşirea actelor de evaziune fi scală, respectiv inculpatului, în calitate de asociat unic al SC B.I. SRL. Totodată, potrivit art. 13 din O.G. nr. 11/1996, astfel cum a fost modifi cat prin O.G. nr. 26/2001, pentru achitarea cu întâr-ziere a obligaţilor bugetare, debitorii datorează majorări de întârziere, calculate pentru fi ecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei bugetare şi până la data realizării sumei datorate inclu-siv, potrivit prevederilor legale în vigoare, iar art. 131 introdus prin O.G. nr. 26/2001, M. Of. nr. 470 din 16 august 2001 şi intrată în vigoare la data de 1 octombrie 2001, stabileşte o penalitate de 10% din suma reţinută şi nevirată într-un termen mai mare de 30 de zile, în cazul nevirării sumelor calculate şi reţinute la sursă potrivit legii de către plătitorii obligaţiilor bugetare. Conform aceluiaşi articol, plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi

altor venituri bugetare se sancţionează cu o penalitate de întârziere de 0,5% pentru fi ecare lună şi/sau pentru fi ecare fracţiune de lună de întârziere, începând cu data de 1 a lunii următoare celei în care acestea aveau termene de plată. Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a majorărilor de întârziere şi/sau a penalităţilor. La data de 11 ianuarie 2003 a intrat în vigoare O.G. nr. 61/2002 prin care a fost abro gată în mod expres O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, prin acest nou act normativ stabilindu-se ca pentru neachitare la termenul scadent a obligaţiilor bugetare debitorii datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere (art. 12). Potrivit art. 13 din acelaşi act normativ, dobânzile se calculează pentru fi ecare zi, începând cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei bugetare şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Potrivit art. 14 din O.G. nr. 61/2002, plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii bugetare se sancţionează cu o penalitate de întârziere de 0,5% pentru fi ecare lună şi/sau pentru fi ecare fracţiune de lună de întârziere, începând cu data de 1 a lunii următoare celei în care acestea aveau termen de plată. Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor şi/sau a penalităţilor şi se datorează până la data începerii procedurii de executare silită. Ca urmare, având în vedere aceste

Art. 14 Art. 14

102


Lia Savonea 103


Lia Savonea

dispoziţii legale, tribunalul a apreciat pretenţiile formulate de partea civilă privind plata majorărilor de întârziere, a penalităţilor şi a dobânzilor legale ca fi ind întemeiate, ţinând seama în acest sens şi de dispoziţiile art. 3712 C.proc.civ., introdus prin O.U.G. nr. 59/2001, potrivit cu care „în cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare potrivit legi“. În consecinţă, având în vedere şi principiul reparării integrale a prejudiciului, indiferent dacă acesta a fost sau nu prevăzut la momentul săvârşirii faptei, tribunalul în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C.proc.pen. a admis apelul declarat de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, a desfi inţat în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond, în baza art. 14 şi art. 346 alin. (1) C.proc.pen., art. 998 şi art. 999 C.civ., a obligat inculpatul să plătească părţii civile: suma de 164.668.915 lei reprezentând impozit pe profi t şi TVA (din care suma de 112.136.089 lei impozit pe profi t şi suma de 52.532.826 lei TVA); majorări de întârziere calculate în conformitate cu art. 13 din O.G. nr. 11/1996, de la data când obligaţia bugetară a devenit scadentă şi până la data de 31 decembrie 2002; penalităţi de întârziere calculate în conformitate cu O.G. nr. 26/2001, datorate de la data

de 1 octombrie 2001 (data intrării în vigoare a acestui act normativ) şi până la data de 31 decembrie 2002; dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate în conformitate cu art. 12 şi art. 14 din O.G. nr. 61/2002, calculate de la data de 1 ianuarie 2003 (data intrării în vigoare a acestui act normativ) până în ziua executării integrale a obligaţiei bugetare. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 142/A/2004, CPJMP 2000-2004, p. 733-739]

21. Rolul culpei în stabilirea răs-punderii civile. 1) Reţinerea în favoa rea inculpatului a scuzei ate-nuante a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C.pen., presupune acor-darea a numai jumătate din daunele morale solicitate de partea civilă, deoarece în cauză funcţionează regulile privind culpa comună. Susţinerea din apelul părţii civile că regulile privind culpa comună n-ar opera de principiu decât în cazul daunelor materiale, nu şi în privinţa celor morale, este lipsită de orice temei, deoarece nu există niciun criteriu ori temei de diferenţiere, de aplicare a unui regim diferit. Nici legea nu face şi nu permite diferenţieri, care de altfel n-ar avea nicio bază raţio-nală, atât daunele materiale, cât şi cele morale fi ind elemente de conţinut ale prejudiciului produs prin infracţiune, justa şi integrala reparaţie a acestui prejudiciu constituind, de fapt, fi nali-tatea rezolvării acţiunii civile în cadrul

procesului penal. [C.A. Braşov, dec. nr. 7/A/1996, în Lex Expert – Bază de date]

2) Culpa concurentă a victimei nu este de natură să anuleze dreptul acesteia la plata de daune morale. [C.A. Suceava, dec. nr. 951/1999, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 22]

3) În cazul reţinerii culpei comune în producerea accidentului rutier, instanţa trebuie să reducă proporţional nu doar despăgubirile pretinse de partea vătămată ci şi pe cele pe care le acordă unităţii spitaliceşti în care aceasta a fost internată şi a primit îngrijiri medicale. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 62/2006, nepublicată]

4) Cât timp inculpatul este în culpă pentru producerea prejudiciului moral, el este ţinut a-l repara conform art. 998 şi urm. C.civ., iar reţinerea provocării nu are ca efect decât reducerea acestuia în raport cu proporţia culpei inculpatului. [C.A. Iaşi, s. pen., dec. nr. 335/2000, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 23]

22. Condiţii şi reguli privind repararea prejudiciului. Repararea prejudiciului nepatrimonial. Faptul că partea vătămată a rămas imobilizată într-un scaun cu rotile, posibil pentru tot restul vieţii, din culpa exclusivă a inculpatei, face admisibil dreptul de compensare morală. În raport cu principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală, întinderea daunelor trebuie bine determinată, obligaţia

incul patei de a cumpăra şi pune la dispoziţia părţii vătămate un aparta-ment, la parterul unui bloc, pe raza municipiului Târgovişte, fi ind mult prea generic stabilită şi greu de realizat. Ca urmare, instanţa admiţând calea de atac exercitată, s-a dispus înlocuirea acestei obligaţii cu achitarea sumei de 45 milioane lei cu titlu de daune morale. [C.A. Ploieşti, s. pen. şi pentru cauze cu minori şi de familie, dec. nr. 275/R/1999, p. 175, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 22]

23. Prejudiciu. Condiţii privind plata despăgubirilor. Prestaţia perio-dică nu se justifi că, întrucât partea vătămată nu a rămas cu nicio invaliditate sau infi rmitate fi zică permanentă. [C.A. Iaşi, dec. nr. 646/1999, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 22]

24. Principiul disponibilităţii în materie civilă. 1) Instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii ce guvernează soluţionarea acţiunii civile, în sensul că, deşi partea civilă a solicitat obligarea inculpatului doar la acoperirea pagubei pe care a înre-gistrat-o în patrimoniul său, acesta a fost obligat şi la plata dobânzilor aferente, fără existenţa unei cereri exprese a părţii civile în acest sens. Con si derând că acest motiv de apel este şi în favoarea inculpatului, instanţa a admis apelul şi a înlăturat obligarea inculpatului la dobânda aferentă repre-

Art. 14 Art. 14

104


Lia Savonea 105


Lia Savonea

zentând despăgubiri civile către partea civilă. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 236/2000, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 23]

2) Instanţa de fond a greşit obli-gându-l pe inculpat şi la plata dobânzii legale aferente sumei dispuse, câtă vreme partea vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal nu a solicitat şi aceasta. Obligându-l pe inculpat să plătească contravaloarea pagubei produse, repararea pagubei este asigurată, iar instanţa de fond nu poate acorda mai mult decât s-a cerut (plus petita), în condiţiile în care partea civilă nu a făcut dovada folosului de care a fost lipsită. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1284/1995, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 24]

25. Prejudiciu. Lipsa de folosinţă. Condiţii privind plata despăgubirilor. Cu toate că s-a reţinut ca neîndoielnic faptul că partea civilă (societate comer cială) a suferit o pagubă prin lipsa folosinţei bunului sustras (o autobasculantă, pentru perioada 1 aprilie 2000-31 ianuarie 2005) cu atât mai mult cu cât acesta servea la realizarea obiectului de activitate al societăţii, instanţa a constatat că, deşi prejudiciul este cert sub aspectul existenţei sale, acesta este incert sub aspectul întinderii. În ciuda manifestării rolului activ de către instanţă, partea civilă a refuzat să administreze probe

care să stabilească prejudiciul cauzat sub acest aspect, astfel că s-a apreciat că precizarea întinderii prejudiciului fără nicio dovadă a cuantumului acestuia nu poate conduce automat la acordarea lui. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 282/2005, nepublicată]

26. Repararea prejudiciului prin echivalent. Instanţa a obligat pe incul-paţii minori în solidar, şi în solidar şi cu părţile responsabile civilmente, la plata de despăgubiri către partea civilă reprezentând contravaloarea bunurilor sustrase de către aceştia şi nerecuperate, după ce din probatoriul administrat s-a stabilit vinovăţia acestora pentru infracţiunea de furt califi cat în dauna avutului privat, iar pe latură penală s-a dispus condamnarea lor la pedeapsa închisorii. [Jud. Sect. 6 Bucureşti, sent. nr. 402/2001, nepublicată]

27. Principiul reparării integrale a prejudiciului. Chiar dacă societatea de asigurare a plătit părţii vătămate contravaloarea bunului sustras de inculpaţi şi nerecuperat, instanţa, după ce a stabilit vinovăţia acestora şi i-a condamnat la pedeapsa închisorii, în baza art. 346 C.proc.pen. a admis cererea de despăgubiri formulată de partea vătămată obligându-i pe inculpaţi la plata unei sume de bani în solidar, reţinându-se că societatea de asigurare nu a acoperit integral prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a inculpaţilor. [Jud.

Sect. 6 Bucureşti, sent. nr. 806/2001, nepublicată]

III. SUBIECŢII ACŢIUNII CIVILE

28. Persoană vătămată. Subiectul activ al acţiunii civile. În cazul sustragerii bunurilor încredinţate spre transport, păgubită este unitatea de transport, iar nu expeditorul sau benefi ciarul, în condiţiile în care cărăuşul răspunde pentru mărfurile pe care le transportă, din momentul primirii şi până la predarea lor la destinaţie. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 234/2001, PJP 2001-2002, p. 237]

29. Subiect activ al acţiuni civile. Copil al victimei. Este nelegală soluţia instanţei de control judiciar în sensul exonerării inculpatului de obligaţia la plata prestaţiei periodice lunare acordată copiilor victimei, cu motivarea că aceştia au calitatea de martori în proces şi nu de părţi civile. Copilul major al victimei are dreptul la o prestaţie periodică, care izvorăşte exclusiv din fapta ilicită a infractorului, fi ind irelevantă împrejurarea că acesta are calitatea de martor în proces şi nu de parte civilă. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 255/2000, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 23]

30. Răspundere civilă delictuală. Răspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat de animale. Existenţa vinovăţiei sub forma culpei

prevăzute în art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. b) C.pen. se evaluează atât în raport cu criteriul obiectiv, al posibilităţii oricărui om atent, afl at în aceleaşi împrejurări ca şi făptuitorul, de a prevedea rezultatul, cât şi cu criteriul subiectiv al posibilităţii făptuitorului de a prevedea rezultatul în raport cu însuşirile, capacitatea, experienţa de viaţă şi starea psiho-fi zică a acestuia în momentul săvârşirii faptei. În cazul uciderii unei persoane prin acţiunea animalelor afl ate în proprietatea inculpatului, lipsa culpei, constatată în raport cu aceste criterii, deşi înlătură existenţa infracţiunii de ucidere din culpă, nu înlătură răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animale prevăzută în art. 1001 C.civ., deoarece această formă de răspundere se întemeiază pe prezumţia de culpă în supraveghere, de vinovăţie în exercitarea pazei juridice şi pe ideea de garanţie din partea paznicului juridic al animalului. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2259/2005, B.J. – Bază de date]

31. Subiectul pasiv al acţiunii civile. În cadrul procesului penal, partea vătămată nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri către partea civilă, potrivit art. 14 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., acţiunea civilă având ca obiect tragerea la răspundere civilă numai a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente. În cazul în care, urmare a infracţiunii săvârşite de inculpat, s-au

Art. 14 Art. 14

106


Lia Savonea 107


Lia Savonea

născut pretenţii la despăgubiri între celelalte părţi, litigiul dintre acestea nu se rezolvă în cadrul procesului penal, ci pe calea unei acţiuni în faţa instanţei civile. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 2250/2000, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 20]

32. Subiecţi pasivi ai acţiunii civile. Răspundere civilă delictuală. Principiul răspunderii solidare. În cazul săvârşirii infracţiunii cauzatoare de daune morale de către mai mulţi făptuitori, aceştia sunt ţinuţi solidar răspunzători pentru despăgubiri, iar nu separat fi ecare pentru o parte din suma totală stabilită. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 2255/2001, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 20]

33. Răspundere civilă delictuală. Principiul răspunderii solidare. Pri-mirea de către creditor a părţii unuia dintre debitorii solidari, cu specifi carea că nu mai are pretenţii materiale de la acesta, echivalează cu o renunţare la solidaritate ce face aplicabile dispoziţiile art. 1049 C.civ. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 806/2002, PJP 2001-2002, p. 240]

34. Răspundere pentru fapta pro-prie – răspundere pentru fapta altuia. Simpla încredinţare a autovehiculului de către proprietar unei alte persoane, având drept consecinţă producerea unui accident de către aceasta din urmă, nu poate atrage răspunderea proprietarului

pentru accidentul persoanei căreia i-a încredinţat autovehiculul spre a-l conduce, în lipsa dovedirii existenţei unui raport de prepuşenie între cei doi. Tragerea la răspundere a celui ce deţine paza juridică a lucrului are loc în baza art. 1000 alin. (1) C.civ., iar răspunderea celui ce deţine paza materială este angajată în baza art. 998-999 C.civ. Ca răspundere pentru fapta proprie, nefi ind vorba într-o asemenea ipoteză despre o răspundere pentru fapta altuia care să atragă incidenţa art. 24 alin. (3) C.proc.pen. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 252/2001, PJP 2001-2002, p. 250]

35. Principiul răspunderii soli-dare. În condiţiile în care grupul de nouă inculpaţi săvârşea fapte de furt, alternativ cu cele de distrugere pentru obţinerea altor bunuri, fi ind imposibil de stabilit prejudiciul cauzat de fi ecare inculpat în parte, obligarea solidară a tuturor inculpaţilor la acoperirea întregului prejudiciu este corectă. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1860/2000, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 23]

36. Subiectul pasiv al acţiunii civile. Chiar dacă s-a stabilit culpa concurentă a părţii vătămate, aceasta nu poate fi obligată la plata despăgubirilor către unitatea sanitară care a suportat cheltuielile sale de spitalizare, deoa rece, potrivit art. 14 C.proc.pen., acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă numai a inculpatului şi, atunci

când e cazul, a părţii responsabile civil-mente. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1736/2003, PJP 2003-2004, p. 210]

37. Angajarea răspunderii civile. Despăgubiri cuvenite persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri. Răspunderea civilă contractuală a asigurătorului pentru plata despăgubirilor cuvenite persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri are un caracter prioritar în raport cu răspunderea civilă delictuală a celui asigurat în temeiul unui contract de asigurare, iar în cazul în care se pune problema stabilirii despăgubirilor pe calea unei hotărâri judecătoreşti, drepturile persoanelor păgubite prin accidente

produse cu autovehicule afl ate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, şi numai în subsidiar şi în mod excepţional, dacă întinderea răspunderii asigurătorului determinată în conformitate cu clauzele contractului de asigurare şi cu normele speciale care stabilesc limita maximă a despăgubirilor excede nivelului despă-gubirilor stabilite de instanţă, poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a asiguratului pentru diferenţa dinte limita maximă a despăgubirilor de asigurare stabilită prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi nivelul despăgubirilor determinat de instanţă. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 950/2006, nepublicată]

Art. 15. Constituirea ca parte ci vilă(1) Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra

învinui tului sau incul pa tului şi a persoanei res ponsabile civil mente.(2) Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi

penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.

(3) Calitatea de parte civilă a per soa nei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în calitate de parte vătămată în aceeaşi cauză.

(4) Acţiunea civilă este scutită de taxa de timbru. [C. proc. pen, art. 14, art. 16-22, 163, art. 170, art. 346, art. 348]


Art. 14 Art. 15

108


Lia Savonea 109


Lia Savonea

Doctrină: C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997, p. 95; L. Augustin, Acordarea daunelor morale, Pro lege nr. 2/1996, p. 178; G. Bonciu, Răspun-derea civilă a minorilor infractori, R.D.P. nr. 4/1998, p. 66; A. Boureanu, Momentul constituirii părţii vătămate ca parte civilă în procesul penal, Pro lege nr. 3/1998, p. 38; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului, Pro lege nr. 1/1995, p. 38; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în R.D.P nr. 1/1995, p. 80; Şt. Daneş, Unele consideraţii privind modalităţile de reparare a pagubei produse, în R.D.P nr. 3/1995, p. 120; B. Diamant, V. Luncean, Constituirea de parte civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 3/1999, p. 93; C. Diţă, Aspecte referitoare la promovarea acţiuni civile în faţa instanţei penale de către societatea de asigurare subrogată în drepturile asiguratului, Dreptul nr. 8/2004, p. 171; I. Dumitru, Posibilitatea constituirii de parte civilă în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 271 alin. (2) C.pen., Dreptul nr. 10-11/1993, p. 89; T. Joiţa, Repararea în natură prin restituirea lucrului, R.D.P. nr. 4/1996, p. 77; V. Nicolcescu, Unele particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual penal, Pro lege nr. 4/2000, p. 286; V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în procesul penal. Particularităţi, R.D.P. nr. 1/2000, p. 107; S. Niculaescu, Refl ecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 11/2006, p. 32-51; E. Popescu (I), F. Bradiu (II), Interferenţa normelor de procedură penală şi a celor de procedură civilă în judecarea acţiunii civile alăturată celei penale, Dreptul nr. 12/2004, p. 193-223; I. Popescu, Acordarea despăgubirilor periodice părţilor civile pentru copiii minori prejudiciaţi prin moartea victimei, Pro lege nr. 1/1991, p. 42; T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor care au persoana ca obiect juridic adiacent, Dreptul nr. 1/2001, p. 65; A. Raicu, Dreptul moştenitorilor persoanei vătămate prin infracţiune de a pretinde daune morale, Dreptul nr. 5/2001, p. 216; I. Retca, Infracţiune. Despăgubiri pentru benefi ciul nerealizat, R.D.P. nr. 1/1999, p. 78; I. Retca, Stabilirea despăgubirii băneşti pentru repararea pagubei cauzate prin infracţiune, Pro lege nr. 3/1998, p. 54; F.T. Roman, Repararea patrimonială a daunelor morale, Pro lege nr. 4/1996, p. 62; I. Stanciu, Aspecte ale acţiunii civile în procesul penal, Pro lege nr. 1/1992, p. 81; V. Stoica şi B. Suciu, Repararea pagubei cauzate de o infracţiune dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de bani de către o unitate în benefi ciul alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25; V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, R.R.D. nr. 10/1988, p. 27; C. Turianu, Acţiunea civilă în procesul penal. Condiţii de admisibilitate. Prejudiciu cauzat cu prilejul săvârşirii unei fapte penale, dar care nu este urmarea faptei penale, Dreptul nr. 2/2004 p. 194; M. Vladu, Prejudiciul material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale, Dreptul nr. 5/2001, p. 153.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

1. Momentul până la care se pot solicita despăgubiri, sub formă de dobânzi, în faţa instanţei penale. În cazul în care constituirea de parte civilă se face înainte de citirea actului de sesizare a instanţei, fără a se cere plata dobânzilor aferente sumei reprezentând paguba cauzată prin săvârşirea infrac-ţiunii, ele nu mai pot fi cerute în faţa instanţei penale după depăşirea acestui moment procesual. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3731/2001, BJCD 2001, p. 256]

2. Constituire de parte civilă. Înţe-les cu privire la felul despăgubirilor. Victima unui accident de circulaţie care a suferit 75-80 de zile îngrijiri medicale, urmare a vătămării sale corporale din culpă (art. 184 C.pen.) are dreptul la despăgubiri materiale, precum şi la despăgubiri morale de natură a acoperi suferinţa fi zică şi psihică pricinuită, chiar şi în situaţia în care daunele morale au fost incluse în cuantumul total al despăgubirilor civile solicitate, iar defalcarea pe categorii de despăgubiri s-a făcut ulterior citirii actului de sesizare, fără a fi vorba despre o sumă suplimentară celei iniţiale, ci doar de o precizare a felului despăgubirilor. În această situaţie nu au fost încălcate dispoziţiile art. 15 alin. (2) C.proc.pen., precizarea felului despăgubirilor solicitate putând

fi făcută până în faza dezbaterilor. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1816/2003, PJP 2003-2004, p. 207]

3. Constituire de parte civilă după citirea actului de sesizare. Con se cinţe. Partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal până la citirea actului de sesizare are la dispoziţie calea acţiunii civile separate pentru obţinerea despăgubirilor decurgând din fapta inculpatului. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 801/2004, PJP 2003-2004, p. 275]

4. Momentul până la care se pot solicita despăgubiri în faţa instanţei penale. Cererea de despăgubiri civile formulată prin concluzii scrise va fi respinsă, câtă vreme manifestarea de voinţă a părţii civile a intervenit după închiderea dezbaterilor. Faţă de dispoziţiile art. 15 C.proc.pen. şi art. 339 C.proc.pen., în condiţiile în care partea civilă nu a solicitat acordarea de daune morale într-un cuantum superior înainte de terminarea cercetării jude-că toreşti, astfel încât cererea să fi e discutată în condiţii de oralitate, nemij-locire şi contradictorialitate, mani-festarea de voinţă survenită după închiderea dezbaterilor nu poate produce consecinţe juridice. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 888/2006, nepublicată]

Art. 15 Art. 15

110


Lia Savonea 111


Lia Savonea

Art. 16. Partea responsabilă civil mente(1) Intro ducerea în pro ce sul penal a per soanei responsabile civil-

mente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmă ririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.

(2) Persoana responsabilă civil mente poate interveni în proce sul pe nal până la terminarea cercetării judecă toreşti la prima instanţă, luând proce dura din stadiul în care se află în mo mentul inter venţiei.

(3) Partea responsabilă civilmente are, în ce priveşte acţiunea civi lă, toate drep turile pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat. [C.proc.pen., art. 14, art. 15, art. 17-22, art. 163, art. 170, art. 346, art. 348]


Doctrină: C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997, p. 95; L. Augustin, Acordarea daunelor morale, Pro lege nr. 2/1996, p. 178; G. Bonciu, Răspunderea civilă a minorilor infractori, R.D.P. nr. 4/1998, p. 66; M. Bugeanu, Unele implicaţii ale Legii nr.136/1995 asupra calităţii procedurale a asigurătorului, Pro lege nr. 4/1997, p. 31; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului, Pro lege nr. 1/1995, p. 38; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în R.D.P nr. 1/1995, p. 80; Şt. Daneş, Unele consideraţii privind modalităţile de reparare a pagubei produse, în R.D.P nr. 3/1995, p. 120; C. Diţă, Aspecte referitoare la promovarea acţiuni civile în faţa instanţei penale de către societatea de asigurare subrogată în drepturile asiguratului, Dreptul nr. 8/2004, p. 171; I. Dumitru, Posibilitatea constituirii de parte civilă în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 271 alin. (2) din Codul penal, Dreptul nr. 10-11/1993, p. 89; T. Joiţa, Repararea în natură prin restituirea lucrului, R.D.P. nr. 4/1996, p. 77; G. Josan, Persoana care poate fi chemată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, Dreptul nr. 7/2007, p. 210-212; V. Nicolcescu, Unele particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual penal, Pro lege nr. 4/2000, p. 286; V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în procesul penal. Particularităţi, R.D.P. nr. 1/2000, p. 107; S. Niculaescu, Refl ecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 11/2006, p. 32-51; V. Pătulea, Natura juridică a asigurării de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule şi poziţia procesuală a asigurătorului, Dreptul nr. 8/2004, p. 37-55; I. Popescu, Acordarea despăgubirilor periodice părţilor civile pentru copiii minori prejudiciaţi prin moartea victimei, Pro lege nr. 1/1991, p. 42; E. Popescu (I), F. Bradiu (II), Interferenţa normelor de procedură penală şi a celor de

procedură civilă în judecarea acţiunii civile alăturată celei penale, Dreptul nr. 12/2004, p. 193-223; T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor care au persoana ca obiect juridic adiacent, Dreptul nr. 1/2001, p. 65; A. Raicu, Dreptul moştenitorilor persoanei vătămate prin infracţiune de a pretinde daune morale, Dreptul nr. 5/2001, p. 216; I. Retca, Infracţiune. Despăgubiri pentru benefi ciul nerealizat, R.D.P. nr. 1/1999, p. 78; I. Retca, Stabilirea despăgubirii băneşti pentru repararea pagubei cauzate prin infracţiune, Pro lege nr. 3/1998, p. 54; F.T. Roman, Repararea patrimonială a daunelor morale, Pro lege nr. 4/1996, p. 62; A.-C. Rus, Discuţii privind modul de angajare a răspunderii asigurătorului în cadrul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, Dreptul nr. 7/2006, p. 48-58; V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, R.R.D. nr. 10/1988, p. 27; V. Stoica, B. Suciu, Repararea pagubei cauzate de o infracţiune dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de bani de către o unitate în benefi ciul alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25; A.Şt. Tulbure, Din nou despre calitatea procesuală a societăţii de asigurare în procesul penal, Dreptul nr. 12/2001, p. 135; A.Şt. Tulbure, D. Ciuncan, Societatea de asigurare, parte responsabilă civilmente sau garant al plăţii despăgubirilor, Pro lege nr. 2/2002, p. 49-52; C. Turianu, Acţiunea civilă în procesul penal. Condiţii de admisibilitate. Prejudiciu cauzat cu prilejul săvârşirii unei fapte penale, dar care nu este urmarea faptei penale, Dreptul nr. 2/2004, p. 194; M. Vladu, Prejudiciul material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale, Dreptul nr. 5/2001, p. 153.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

INDEX

Calitatea de parte responsabilă civilmente 4, 5

Condiţii privind angajarea răspunderii co-mitentului pentru fapta prepusului 2

Condiţii vizând angajarea răspunderii părţii responsabile civilmente 3

Despăgubiri derivând din avarierea sau distrugerea de bunuri 4

Raport de prepuşenie 1, 2Răspunderea comitentului pentru fapta

prepusului 1

1. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Raport de prepuşenie. Calitate de parte res-

ponsabilă civilmente. Simpla încre-dinţare a autovehiculului de către proprietar unei alte persoane, având

Art. 16 Art. 16

112


Lia Savonea 113


Lia Savonea

drept consecinţă producerea unui acci dent de către acesta din urmă, nu poate atrage răspunderea proprietarului pen tru accidentul persoanei căreia i-a încredinţat autovehiculul spre a-l conduce, în lipsa dovedirii existenţei unui raport de prepuşenie între cei doi. Tragerea la răspundere a celui ce deţine paza juridică a lucrului are loc în baza art. 1000 alin. (1) C.civ., iar răspunderea celui ce deţine paza materială este angajată în baza art. 998-999 C.civ. ca răspundere pentru faptă proprie, nefi ind vorba într-o asemenea ipoteză despre o răspundere pentru fapta altuia care să atragă incidenţa art. 24 alin. (3) C.proc.pen. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 252/2001, PJP 2001-2002, p. 250]

2. Raport de prepuşenie. Con-diţii privind angajarea răspun derii comitentului pentru fapta prepu-sului. Pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului este necesar ca fapta cauzatoare de prejudiciu să fi fost săvârşită de către prepus în exercitarea funcţiei încredinţate de către comitent. Comi-tentul răspunde pentru tot ceea ce prepusul săvârşeşte în cadrul normal al funcţiei care i-a fost încredinţată, dar şi pentru exercitarea abuzivă a acesteia, sub condiţia însă ca între acest exerciţiu şi funcţie să existe cel puţin o corelaţie necesară, iar fapta ilicită să fi fost săvârşită în interesul comitentului sau cel puţin să existe o aparenţă că

este săvârşită în interesul acestuia. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1170/2002, PJP 2001-2002, p. 256]

3. Condiţii vizând angajarea răs-punderii părţii responsabile civil-mente. Partea responsabilă civilmente poate fi obligată la plata cheltuielilor judiciare numai în măsura în care a fost obligată şi la plata despăgubirilor civile. [C.A. Timişoara, s. pen., dec. nr. 124/1998, în Lex Expert – Bază de date]

4. Calitatea de parte responsabilă civilmente. Despăgubiri derivând din avarierea sau distrugerea de bunuri. În condiţiile în care partea vătămată, benefi ciara asigurării tip CASCO la societatea de asigurare unde s-a deschis dosar de daune pentru repararea autotu-rismului proprietatea sa, avariat în cadrul acţiunii de tâlhărie săvârşită asupra şoferului de taxi, a declarat că nu are pretenţii civile în procesul penal, trebuie introdusă în cauză societatea de asigurare-reasigurare pentru recupe-rarea daunei plătite asiguratului său. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 294/2003, PJP 2003-2004, p. 277]

5. Calitatea de parte responsabilă civilmente. Condiţii. 1) Regia auto-nomă ai cărei salariaţi s-au angajat în calitate de fi dejusori pentru un gestionar nu are calitatea de parte responsa bilă civil mente în procesul pornit împo-triva ges tionarului pentru delapidare,

deoa rece calitatea de garant o au în cauză salariaţii regiei autonome, care şi-au asumat raportul de fi dejusiune, iar nu societatea angajatoare, care şi-a asumat cu totul altă obligaţie, respectiv de a reţine şi vira în contul părţii civile sumele de bani pentru care au girat celelalte două părţi responsabile civilmente. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1128/A/2004, CPJMP 2000-2004, p. 702-705]

2) Obiectul acţiunii civile în procesul penal constă în obligarea inculpatului la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. În consecinţă, acţiunea civilă trebuie să-şi aibă izvorul în acelaşi fapt material ca şi acţiunea penală, iar acest fapt material trebuie să constituie o infracţiune. Astfel, societatea de pază al cărei angajat, afl at în serviciul de pază, a comis infracţiunea de furt în dauna părţii vătămate căreia îi asigura paza, nu a suferit, în mod direct, niciun prejudiciu de pe urma infracţiunii săvâr şite. Mai mult, în condiţiile în care inculpatul era angajatul său şi a săvârşit fapta culpabilă în timpul exer-citării atri buţiilor de serviciu pe care i le-a încre dinţat, societatea respectivă poate fi chemată în procesul penal să răspundă, alături de acesta, potrivit legii civile, pentru prejudiciul cauzat părţii vătămate, în calitate de parte res ponsabilă civilmente, conform art. 24 alin. (3) C.proc.pen. şi art. 1000 alin. (3) C.civ. Este adevărat că socie-

tatea de pază are deschisă calea unei acţiuni în regres împotriva inculpatului, pentru recuperarea sumei de bani achitate pentru fapta ilicită în locul acestuia, însă o astfel de acţiune nu poate fi exercitată în cadrul procesului penal, ci doar în procesul civil, întrucât ea nu îşi are izvorul în infracţiunea care face obiectul judecăţii, ci în raportul de prepuşenie, raport de drept civil, ce există între societate şi angajatul său. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1131/A/2004, CPJMP 2000-2004, p. 695-702]

3) Simpla declaraţie a inculpatului, care nu se coroborează cu alte probe, ba chiar este infi rmată printr-o adresă a Ministerului Administraţiei şi Inter ne-lor, Serviciul Public Comunitar – Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor nu este aptă să atragă răspunderea în solidar cu acesta a unei societăţi comerciale cu care acesta nu se afl ă în raport de prepuşenie. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 578/2006, nepublicată]

4) Răspunderea civilă delictuală se angajează în raport de data săvârşirii faptei, astfel încât, dacă inculpatul era minor la acea dată, se angajează şi răspunderea părinţilor minorului, în temeiul art. 1000 alin. (2) C.civ., indiferent dacă la momentul sesizării instanţei inculpatul este minor sau major. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen.,

Art. 16 Art. 16

114


Lia Savonea 115


Lia Savonea

dec. nr. 1718/R/2003, CPJMP 2000-2004, p. 744-746]

5) Nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C.civ., care consa-cră principiul răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori, dacă la data săvâr şirii faptelor ilicite de către minor părinţii se afl au în executarea unei pedepse privative de libertate, afl ându-se în imposibilitate de a exercita supravegherea asupra minorului. [Trib.

Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 1143/2005, nepublicată]

6) Paznicul de noapte, lipsă de la post, nu poate fi introdus în proces şi obligat la despăgubiri, în calitate de parte responsabilă civilmente, deoarece nu răspunde, potrivit legii civile, pentru fapta de furt comisă de inculpat. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 59/1990, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 25]

exercitarea din ofi ciu a acţiunii civile, R.D.P. nr. 3/2000, p. 54; D. Ciuncan, Exercitarea din ofi ciu a acţiunii civile, R.D.P. nr. 3/2001, p. 83; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului, Pro lege nr. 1/1995, p. 38; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în R.D.P nr. 1/1995, p. 80; V. Dabu, T.B. Enoiu, Exercitarea din ofi ciu a acţiunii civile. Limite, R.D.P. nr. 3/2000, p. 53; Şt. Daneş, Unele consideraţii privind modalităţile de reparare a pagubei produse, în R.D.P nr. 3/1995, p. 120; C. Diţă, Aspecte referitoare la promovarea acţiuni civile în faţa instanţei penale de către societatea de asigurare subrogată în drepturile asiguratului, Dreptul nr. 8/2004, p. 171; I. Dumitru, Posibilitatea constituirii de parte civilă în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 271 alin. (2) Cod penal, Dreptul nr. 10-11/1993, p. 89; T. Joiţa, Repararea în natură prin restituirea lucrului, R.D.P. nr. 4/1996, p. 77; V. Nariţa, Unele observaţii în legătură cu exercitarea de către procuror a acţiunii civile în procesul penal, Dreptul nr. 8/2003, p. 200; V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în procesul penal. Particularităţi, R.D.P. nr. 1/2000, p. 107; V. Nicolcescu, Unele particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual penal, Pro lege nr. 4/2000, p. 286; S. Niculaescu, Refl ecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 11/2006, p. 32-51; I. Popescu, Acordarea despăgubirilor periodice părţilor civile pentru copiii minori prejudiciaţi prin moartea victimei, Pro lege nr. 1/1991, p. 42; E. Popescu (I), F. Bradiu (II), Interferenţa normelor de procedură penală şi a celor de procedură civilă în judecarea acţiunii civile alăturată celei penale, Dreptul nr. 12/2004, p. 193-223; T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor care au persoana ca obiect juridic adiacent, Dreptul nr. 1/2001, p. 65; A. Raicu, Dreptul moştenitorilor persoanei vătămate prin infracţiune de a pretinde daune morale, Dreptul nr. 5/2001, p. 216; I. Retca, Infracţiune. Despăgubiri pentru benefi ciul nerealizat, R.D.P. nr. 1/1999, p. 78; I. Retca, Stabilirea despăgubirii băneşti pentru repararea pagubei cauzate prin infracţiune, Pro lege nr. 3/1998, p. 54; F.T. Roman, Repararea patrimonială a daunelor morale, Pro lege nr. 4/1996, p. 62; V. Stoica şi B. Suciu, Repararea pagubei cauzate de o infracţiune dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de bani de către o unitate în benefi ciul alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25; V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, R.R.D. nr. 10/1988, p. 27; C. Turianu, Acţiunea civilă în procesul penal. Condiţii de admisibilitate. Prejudiciu cauzat cu prilejul săvârşirii unei fapte penale, dar care nu este urmarea faptei penale, Dreptul nr. 2/2004, p. 194; M. Vladu, Prejudiciul material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale, Dreptul nr. 5/2001, p. 153.

Art. 17. Exercitarea din oficiu a acţi unii civile (1) Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când cel

vătămat este o persoană lip sită de capacitate de exer ciţiu sau cu ca pacitate de exerciţiu restrânsă.

(2) În acest scop, organul de urmă rire penală sau instanţa de judecată va cere persoanei vătămate ca, prin repre zentantul său legal ori, după caz, per soanei care îi încuviinţează actele, să pre-zinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite.

(3) Instanţa este obligată să se pro nunţe din oficiu asupra reparării pagu bei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă. [C.proc.pen., art. 14-22, art. 163, art. 170, art. 346, art. 348]



Doctrină: C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997, p. 95; L. Augustin, Acordarea daunelor morale, Pro lege nr. 2/1996, p. 178; G. Bonciu, Răs-punderea civilă a minorilor infractori, R.D.P. nr. 4/1998, p. 66; C. Bulai, Din nou despre

Art. 17 Art. 17

116


Lia Savonea 117


Lia Savonea

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

inefi cientă şi instanţa nu poate să ia act de ea, prejudiciind altfel interesele minorilor. Recursul făcut de procuror, pentru acest motiv, este fondat şi instanţa îl admite, casează sentinţa atacată sub aspectul sus-menţionat şi trimite cauza primei instanţe pentru

a se pronunţa cu privire la prestaţia periodică lunară şi la suma globală cuvenită copiilor minori ai victimei până la data pronunţării sentinţei. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 354/1990, în Lex Expert – Bază de date]

1. Soluţionarea din ofi ciu a acţiunii civile în cazul în care cel vătămat este o persoană lip sită de capacitate de exer ciţiu sau cu ca pa-citate de exerciţiu restrânsă. Soţul victimei decedate nu poate renunţa la despăgubirile datorate copilului minor al acesteia; în acest caz, conform art. 17 alin. (4) C.proc.pen., acţiunea civilă se exercită din ofi ciu. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 903/2000, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 27]

2. Soluţionarea din ofi ciu a acţiunii civile. Persoană juridică de stat. Inaplicabilitate. Acţiunea civilă nu se rezolvă din ofi ciu când persoana vătămată este o persoană juridică de stat, astfel că şi aceasta trebuie să se constituie parte civilă în termenul prevăzut în art. 15 C.proc.pen., respectiv, cel mai târziu până la citirea actului de sesizare a instanţei. [C.A. Timişoara, s. pen., dec. nr. 725/R/2004, CPJ 2004, p. 426]

3. Victimă minor. Soluţionarea din ofi ciu a acţiunii civile în cazul în care cel vătămat este o persoană lip -sită de capacitate de exer ci ţiu sau cu ca pacitate de exerciţiu restrânsă. Sub aspectul laturii civile a cauzei, se constată că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal. În temeiul

art. 17 alin. (3) C.proc.pen., tribunalul, apreciind îndeplinite condiţiile răspun-derii civile delictuale, se va pronunţa din ofi ciu asupra reparării daunelor morale, în condiţiile în care partea vătămată este minoră, în vârstă de 14 ani. Astfel, infracţiunea de viol, dincolo de aspectul penal în sine, a reprezentat pentru victimă o experienţă traumatizantă, cu sechele în plan afectiv şi emoţional, iar disconfortul psihic provocat, expunerea sa la compătimirea publică, constituie sufi ciente motive pentru antrenarea pretenţiei băneşti, ca mijloc de satisfacere a propriilor valori lezate, instanţa apreciind că echilibrul psihic al victimei poate fi refăcut printr-o reparaţie materială în cuantum de 5000 lei, sumă la care l-a obligat pe inculpat cu titlu de daune morale. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 339/2007, nepublicată]

4. Soluţionarea din ofi ciu a acţiu-nii civile în cazul în care cel vătămat este o persoană lip sită de capacitate de exer ciţiu sau cu ca pacitate de exerciţiu restrânsă. În raport cu prevederile art. 17 C.proc.pen., decla-raţia de renunţare la despăgubiri făcută de mamă, în numele minorilor al căror tată şi-a pierdut viaţa în accidentul de circulaţie provocat de inculpat, este

Art. 18. Susţinerea acţiunii civile de către procu ror (1) Procu rorul poate susţine în faţa instanţei acţiu nea civilă pornită

de per soana vătămată.(2) Când cel vătămat este o per soană lipsită de capacitate de

exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este consti tuită parte civilă. [C.proc.pen., art. 14-22, art. 163, art. 170, art. 316, art. 346, art. 348, art. 362, art. 3852]



Doctrină: C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997, p. 95; L. Augustin, Acordarea daunelor morale, Pro lege nr. 2/1996, p. 178; G. Bonciu, Răspun-derea civilă a minorilor infractori, R.D.P. nr. 4/1998, p. 66; V. Brisc, Pornirea şi exercitarea de către procuror a acţiunii civile, Dreptul nr. 6/2005, p. 152-159; D. Ciuncan, Exercitarea din ofi ciu a acţiunii civile, R.D.P. nr. 3/2001, p. 83; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului, Pro lege nr. 1/1995, p. 38; Şt. Daneş, Unele consideraţii privind modalităţile de reparare a pagubei produse, în R.D.P nr. 3/1995, p. 120; C. Diţă, Aspecte referitoare la promovarea acţiuni civile în faţa instanţei penale de către societatea de asigurare subrogată în drepturile asiguratului, Dreptul nr. 8/2004, p. 171; I. Dumitru, Posibilitatea constituirii de parte civilă în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 271 alin. (2) Cod penal, Dreptul nr. 10-11/1993, p. 89; T. Joiţa, Repararea în natură prin restituirea lucrului, R.D.P. nr. 4/1996, p. 77; V. Luha (I), I. Nariţa (II), Unele observaţii în legătură cu exercitarea de către procuror a acţiunii civile în procesul penal, Dreptul nr. 8/2003, p. 200; V. Nicolcescu, Unele particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual

Art. 17 Art. 18

118


Lia Savonea 119


Lia Savonea

penal, Pro lege nr. 4/2000, p. 286; V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în procesul penal. Particularităţi, R.D.P. nr. 1/2000, p. 107; S. Niculaescu, Refl ecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 11/2006, p. 32-51; M.L. Pamfi l, Dreptul de apel al procurorului în cauzele penale, Dreptul nr. 4/2007 p. 228-235; E. Popescu (I), F. Bradiu (II), Interferenţa normelor de procedură penală şi a celor de procedură civilă în judecarea acţiunii civile alăturată celei penale, Dreptul nr. 12/2004, p. 193-223; I. Popescu, Acordarea despăgubirilor periodice părţilor civile pentru copiii minori prejudiciaţi prin moartea victimei, Pro lege nr. 1/1991, p. 42; T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor care au persoana ca obiect juridic adiacent, Dreptul nr. 1/2001, p. 65; A. Raicu, Dreptul moştenitorilor persoanei vătămate prin infracţiune de a pretinde daune morale, Dreptul nr. 5/2001, p. 216; I. Retca, Infracţiune. Despăgubiri pentru benefi ciul nerealizat, R.D.P. nr. 1/1999, p. 78; I. Retca, Stabilirea despăgubirii băneşti pentru repararea pagubei cauzate prin infracţiune, Pro lege nr. 3/1998, p. 54; O.N. Richiţeanu, Posibilitatea procurorului de a introduce acţiunea civilă în anularea unor înscrisuri falsifi cate, în cazul adoptării unor soluţii de netrimitere în judecată, Pro lege nr. 1/2001, p. 163; F.T. Roman, Repararea patrimonială a daunelor morale, Pro lege nr. 4/1996, p. 62; V. Stoica, B. Suciu, Repararea pagubei cauzate de o infracţiune dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de bani de către o unitate în benefi ciul alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25; V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, R.R.D. nr. 10/1988, p. 27; A.Şt. Tulbure, Luarea de către procuror a unei soluţii de netrimitere în judecată. Anularea înscrisurilor false. Procedura de urmat, Dreptul nr. 2/2003, p. 205; C. Turianu, Acţiunea civilă în procesul penal. Condiţii de admisibilitate. Prejudiciu cauzat cu prilejul săvârşirii unei fapte penale, dar care nu este urmarea faptei penale, Dreptul nr. 2/2004, p. 194; M. Vladu, Prejudiciul material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale, Dreptul nr. 5/2001, p. 153.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

2) Procurorul poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată. Pentru identitate de raţiune trebuie acceptat că procurorul poate susţine un apel făcut de partea civilă, dar nu-l poate declara în locul

acesteia, cât timp nu este vorba de o persoană dintre cele la care se referă art. 17 C.proc.pen. [C.A. Suceava, s. pen., dec. nr. 337/1998, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 29]

Limitele susţinerii acţiunii civile de către procu ror. 1) În cazul în care partea civilă şi inculpatul obligat la plata unor despăgubiri nu folosesc căile de atac împotriva sentinţei, procurorul nu are calitatea de a ataca, cu apel sau recurs, soluţia dată laturii civile,

cu excepţia cazului când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, când acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din ofi ciu. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3114/2002, B.J. – Bază de date]

Art. 19. Acţiunea adresată instan ţei civile (1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul

penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei mate riale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune.

(2) Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezol va rea defini tivă a cauzei penale.

(3) De asemenea, poate să por nească acţiune în faţa instanţei civile per soana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pen tru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, ac ţiu nea introdusă la instanţa civilă se suspendă.

(4) Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau pro cesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă. [C.proc.pen., art. 14-22, art. 163, art. 170, art. 346, art. 348]



Doctrină: C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997, p. 95; M.A. Boureanu, Momentul constituirii părţii vătămate ca parte civilă în procesul penal, Pro lege nr. 3/1998, p. 38; D. Ciuncan, Desfi inţarea totală sau parţială a unui înscris, R.D.P. nr. 2/1997, p. 61; Şt. Daneş, Unele consideraţii privind modalităţile

Art. 18 Art. 19

120


Lia Savonea 121


Lia Savonea

de reparare a pagubei produse, în R.D.P nr. 3/1995, p. 120; B. Diamant, V. Luncean, Constituirea de parte civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 3/1999, p. 93; C. Diţă, Aspecte referitoare la promovarea acţiuni civile în faţa instanţei penale de către societatea de asigurare subrogată în drepturile asiguratului, Dreptul nr. 8/2004, p. 171, L. Mibu, Competenţa anulării unui înscris fals în cazul unei soluţii de neurmărire penală, Dreptul nr. 7/2003, p. 191; V. Nicolcescu, Unele particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual penal, Pro lege nr. 4/2000, p. 286; V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în procesul penal. Particularităţi, R.D.P. nr. 1/2000, p. 107; S. Niculaescu, Refl ecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 11/2006, p. 32-51; V. Păvăleanu, Competenţa anulării unui înscris fals în cazul unei soluţii de neurmărire penală, Dreptul nr. 3/2002, p. 126; E. Popescu (I), F. Bradiu (II), Interferenţa normelor de procedură penală şi a celor de procedură civilă în judecarea acţiunii civile alăturată celei penale, Dreptul nr. 12/2004, p. 193-223; I. Popescu, Acordarea despăgubirilor periodice părţilor civile pentru copiii minori prejudiciaţi prin moartea victimei, Pro lege nr. 1/1991, p. 42, T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor care au persoana ca obiect juridic adiacent, Dreptul nr. 1/2001, p. 65; I. Retca, Infracţiune. Despăgubiri pentru benefi ciul nerealizat, R.D.P. nr. 1/1999, p. 78; I. Retca, Stabilirea despăgubirii băneşti pentru repararea pagubei cauzate prin infracţiune, Pro lege nr. 3/1998, p. 54; I. Stanciu, Aspecte ale acţiunii civile în procesul penal, Pro lege nr. 1/1992, p. 81; V. Stoica (I), B. Suciu (II), Repararea pagubei cauzate de o infracţiune dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de bani de către o unitate în benefi ciul alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25, V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, R.R.D. nr. 10/1988, p. 27; H. Valdemar (I), Ezriel Hamer (II), Rezolvarea laturii civile în cadrul unui proces penal pornit la plângerea prealabilă, Pro lege nr. 1/1991, p. 51; M. Vladu, Prejudiciul material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale, Dreptul nr. 5/2001, p. 153.

Art. 20. Cazuri speciale de rezol vare a acţiunii civile (1) Per soa na vătă mată constituită parte civilă în procesul penal

poate să por nească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

(2) În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată din probe noi că paguba şi daunele morale nu au fost integral re parate, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă.

(3) De asemenea, persoana vătă mată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă pentru repararea pa gubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de prima instanţă. [C.proc.pen., art. 14-22, art. 163, art. 170, art. 346, art. 348]

Notă: Alineatele (2) şi (3) ale art. 20 sunt reproduse astfel cum au fost modifi cate prin Legea nr. 281/2003.


Doctrină: A se vedea supra, art. 19 – „Doctrină”

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

Pa gube materiale şi daune morale născute după pronunţarea hotă-rârii penale de prima instanţă. Posi-bilitatea persoanei vătă mate de a se adresa cu acţiune la instanţa civilă pentru repararea prejudiciului. Partea civilă va putea ulterior să formuleze noi

pretenţii băneşti, în baza art. 998 C.civ., la instanţa civilă, în măsura în care va dovedi că şi-a pierdut capacitatea de deplasare, iar starea de invaliditate este defi nitivă. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 307/1990, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 29]

Art. 21. Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succe sori

(1) Acţiunea civilă rămâne în compe tenţa instanţei penale în caz de de ces al uneia din părţi, in troducându-se în cauză moşte nitorii acesteia.

(2) Dacă una din părţi este o per soană juridică, în caz de reorganizare a acesteia se introduc în cauză succe sorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în cauză lichidatorii. [C.proc.pen., art. 14-22, art. 163, art. 170, art. 346, art. 348]

Art. 20 Art. 21

122


Lia Savonea 123


Lia Savonea



Doctrină: C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997, p. 95; L. Augustin, Acordarea daunelor morale, Pro lege nr. 2/1996, p. 178; G. Bonciu, Răs-pun derea civilă a minorilor infractori, R.D.P. nr. 4/1998, p. 66; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în R.D.P nr. 1/1995, p. 80; Şt. Daneş, Unele consideraţii privind modalităţile de reparare a pagubei produse, în R.D.P nr. 3/1995, p. 120; C. Diţă, Aspecte referitoare la promovarea acţiuni civile în faţa instanţei penale de către societatea de asigurare subrogată în drepturile asiguratului, Dreptul nr. 8/2004, p. 171; I. Dumitru, Posibilitatea constituirii de parte civilă în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 271 alin. (2) Cod penal, Dreptul nr. 10-11/1993, p. 89; T. Joiţa, Repararea în natură prin restituirea lucrului, R.D.P. nr. 4/1996, p. 77; V. Nicolcescu, Unele particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual penal, Pro lege nr. 4/2000, p. 286; V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în procesul penal. Particularităţi, R.D.P. nr. 1/2000, p. 107; S. Niculaescu, Refl ecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 11/2006, p. 32-51; E. Popescu, F. Bradiu, Interferenţa normelor de procedură penală şi a celor de procedură civilă în judecarea acţiunii civile alăturată celei penale, Dreptul nr. 12/2004, p. 193-223; I. Popescu, Acordarea despăgubirilor periodice părţilor civile pentru copiii minori prejudiciaţi prin moartea victimei, Pro lege nr. 1/1991, p. 42; T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor care au persoana ca obiect juridic adiacent, Dreptul nr. 1/2001, p. 65; A. Raicu, Dreptul moştenitorilor persoanei vătămate prin infracţiune de a pretinde daune morale, Dreptul nr. 5/2001, p. 216; I. Retca, Infracţiune. Despăgubiri pentru benefi ciul nerealizat, R.D.P. nr. 1/1999, p. 78; I. Retca, Stabilirea despăgubirii băneşti pentru repararea pagubei cauzate prin infracţiune, Pro lege nr. 3/1998, p. 54; F.T. Roman, Repararea patrimonială a daunelor morale, Pro lege nr. 4/1996, p. 62; V. Stoica, B. Suciu, Repararea pagubei cauzate de o infracţiune dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de bani de către o unitate în benefi ciul alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25; V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, R.R.D. nr. 10/1988, p. 27; C. Turianu, Acţiunea civilă în procesul penal. Condiţii de admisibilitate. Prejudiciu cauzat cu prilejul săvârşirii unei fapte penale, dar care nu este urmarea faptei penale, Dreptul nr. 2/2004, p. 194; M. Vladu, Prejudiciul material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale, Dreptul nr. 5/2001, p. 153.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

1. De ces al uneia din părţi (incul -pat) în cursul procesului. In tro-ducerea în cauză a moşte nitorilor acesteia. 1) În cazul în care hotărârea a fost atacată cu apel de către partea civilă şi de inculpatul condamnat şi obligat la plata unor despăgubiri, iar înainte de judecarea apelului inculpatul a decedat, instanţa introduce în cauză pe moştenitorul acestuia. Pentru a obliga pe moştenitor la plata despăgubirilor este necesar ca la dosar să existe acte din care să rezulte calitatea acestuia de moştenitor acceptant. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 2919/2001, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 29]

2) În cazul în care instanţa dispune încetarea procesul penal ca urmare a decesului inculpatului, ea este datoare să verifi ce din ofi ciu dacă acţiunea civilă se exercită în continuare faţă de succesorii care au acceptat succesiunea sau, în lipsă de succesori ori în cazul refuzului acestora de a accepta succe-siunea, făcut cu respectarea formelor de validitate, acţiunea civilă se exercită contra statului benefi ciar al vocaţiei succesorale, în limitele activului succesiunii. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1978/2002, BJCD 2002, p. 529]

3) În cazul în care soţia succesoare a acceptat tacit întreaga moştenire, are

obligaţia de a plăti integral despăgubirile civile datorate de soţul decedat victimei unui accident de circulaţie. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 391/2001, PJP 2001-2002, p. 261]

4) În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. În această situaţie, calitatea de parte civilă a dobândit-o statul român, acesta urmând să fi e introdus în cauză şi citat prin Ministerul Finanţelor. [C.A. Timişoara, dec. nr. 541/1998, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 29]

5) În cazul în care inculpatul dece-dează în timpul procesului penal, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale, fi ind exercitată împo-triva succesorilor acestuia, conform art. 21 alin. (1) C.proc.pen. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 767/A/2003, CPJMP 2000-2004, p. 775-783]

6) Dacă inculpatul a decedat, instanţa nu va putea obliga moştenitorii aces tuia la plata despăgubirilor civile decât dacă s-a dovedit că au accep-tat expres sau tacit succesiunea. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1301/1997, apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 29]

7) Moştenitorii inculpatului decedat acceptă în mod tacit succesiunea

Art. 21 Art. 21

124


Lia Savonea 125


Lia Savonea

acestuia prin formularea declaraţiei de apel şi a motivelor de apel, conform art. 689 C.civ. Prin urmare, aceştia vor fi obligaţi la plata despăgubirilor civile. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 370/A/2004, CPJMP 2000-2004, p. 725]

2. De ces al uneia din părţi (parte vătămată) în cursul procesului. In-troducerea în cauză a moşte nitorilor acesteia. 1) Dacă victima decedează în cursul procesului, persoana care pretinde că este succesorul acesteia trebuie să facă dovada calităţii de moştenitor, latura civilă a cauzei fi ind soluţionată în acord cu principiul disponibilităţii şi cu celelalte reguli de drept civil, în caz contrar acţiunea civilă formulată este respinsă ca inadmisibilă. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 226/8 martie 2006, nepublicată]

2) Cum victima, constituită parte civilă, a decedat în cursul procesului, în cauză a fost introdus, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 C.proc.pen., moştenitorul acesteia. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 62/2006, nepublicată]

3. Per soană juridică în reorga-nizare judiciară. Introducerea în cauză a lichidatorului. Faptul că pe parcursul procesului partea civilă, persoana juridică (societate comercială cu răspundere limitată) este dizolvată de drept, intrând în faliment, face

ca procesul penal să continue cu introducerea în cauză a lichidatorului, care este citat în această calitate, în condiţiile art. 23 şi urm. din Legea nr. 64/1995 republicată. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 99/2006, nepublicată]

Notă: Legea nr. 64/1995 a fost abrogată prin Legea nr. 85/2006 pri-vind procedura insolvenţei.

4. Moştenitorii părţii civile dece-date. Subiecţi activi ai acţiunii civile. Întrucât s-a făcută dovada că partea vătămată, care a decedat pe parcursul procesului, a suferit un prejudiciu prin acţiunea inculpaţilor (vătămări corpo-rale consecutive acţiunii de lovire într-o infracţiune de tâlhărie), moştenitorii acesteia sunt subiecţi activi ai acţiunii civile, conform art. 21 alin. (1) C.proc.pen. Moştenitorii pot exercita acţiunea civilă nomine et iure proprio, când infracţiunea a cauzat moartea victimei, sau iure hereditatis, când moartea părţii civile s-a datorat altei cauze decât infracţiunea. Cum în cauză moştenitorii victimei se afl ă în cea de-a doua situaţie, ei sunt îndreptăţiţi a primi ceea ce ar fi primit şi victima dacă ar fi trăit, iar trauma psihică provocată acesteia justifi că acordarea sumei de 2000 lei cu titlu de daune morale, sumă la plata căreia au fost obligaţi inculpaţii în solidar. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 99/2006, nepublicată]

Art. 22. Autoritatea hotărârii pe nale în civil şi efectele ho tă -rârii civile în penal

(1) Hotărârea defi nitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care ju decă ac ţiunea civilă, cu privire la exis tenţa faptei, a persoanei care a săvâr şit-o şi a vinovăţiei acesteia.

(2) Hotărârea definitivă a instan ţei civile prin care a fost solu ţiona tă ac ţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa orga nu lui de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la exis ten ţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vino văţiei acesteia. [C.proc.pen., art. 14-22, art. 44, art. 163, art. 170, art. 346, art. 348]


Doctrină: A se vedea supra, art. 19 – „Doctrină”

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

1. Hotărârea defi nitivă a instan-ţei civile. Condiţii pentru a exista autoritate de lucru judecat. Nu există autoritate de lucru judecat a hotărârii pronunţate de instanţa civilă cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate prin mandatar, datorită lipsei de identitate de părţi, în cazul în care la data soluţionării acţiunii civile iniţiale nu se fi nalizaseră cercetările penale, astfel că nu se cunoştea ade-vă rata identitate a mandatarului. În fapt, s-a reţinut că la data de 20 iulie 1993 părţile civile H.N. şi H.Ş. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului prin cumpărare, con-

form contractului de vânzare-cum-părare nr. 37838/3/1993 încheiat cu R. SA, fi ind transcris în registrul de transcripţie al Judecătoriei Sect. 3 Bucureşti. Prin manopere dolosive, inculpata Ş.G. a indus în eroare părţile civile, determinându-le să încheie un act juridic cu consecinţa pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului şi fără să încaseze vreun preţ pentru pretinsa vânzare la care ar fi consimţit. Inculpata s-a prezentat părţilor sub o identitate falsă, afi rmând că se numeşte N.V., prezentând şi un act de identitate în acest sens, sub pretextul că le va sprijini să facă un schimb de locuinţă,

Art. 21 Art. 22

126


Lia Savonea 127


Lia Savonea

şi i-a determinat să o mandateze pentru a le vinde apartamentul, prezentându-se în faţa notarului public sub falsă identitate (N.V.) şi întocmind procura autentifi cată la fostul Notariat de stat al Sect. 3. În baza procurii, inculpata a înstrăinat apartamentul numitului V.C., conform contractului de vânzare-cumpărare autentifi c din 15 iunie 1995, care, la numai două săptămâni, înstrăinează apartamentul numiţilor N.M. şi M.N., conform contractului de vânzare-cumpărare din 29 iunie 1995 (autentifi cat la fostul Notariat de stat al Sect. 3). Aceştia din urmă înstrăinează imobilul numitei N.L la data de 30 octombrie 2001, conform contractului de vânzare-cumpărare. Pe lângă faptul că inculpata a indus în eroare părţile vătămate cu ocazia încheierii actului juridic, aceasta nu a executat mandatul respectiv, preţul încasat nu a fost plătit părţilor vătămate. Aşa se face că părţile civile au pierdut şi dreptul de proprietate al imobilului, iar în urma „înstrăinării” lui nu au încasat niciun preţ. La data de 23 august 1995 părţile civile au formulat o acţiune civilă la Judecătoria Sect. 3 Bucureşti, prin care au chemat în judecată pe pârâţii N.V. şi V.C. într-o acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza procurii. În cursul procesului au formulat cerere de intervenţie principală numiţii N.M. şi M.N., prin care au solicitat obligarea reclamanţilor (părţile civile)

la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, iar ulterior au cerut chiar evacuarea acestora. Prin sentinţa civilă nr. 1049/4 februarie 1999 s-a respins atât acţiunea principală, cât şi cererea de intervenţie în interes propriu. În apelul declarat de părţi, s-a hotărât admiterea apelului intervenienţilor N., s-a schimbat în parte sentinţa civilă atacată, s-a admis cererea de intervenţie în interes propriu şi au fost obligaţi reclamanţii (părţile civile) să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul în litigiu (decizia civilă nr. 11/A/2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă). Este adevărat că aparent instanţa civilă pare a fi hotărât asupra proprietăţii imobilului în litigiu, iar sub acest aspect (al laturii civile) ar avea autoritate de lucru judecat, în condiţiile art. 19, respectiv art. 22 C.proc.pen., numai că în cauză nu există autoritate de lucru judecat pentru că nu există identitate de părţi. Potrivit art. 1201 C.civ. „este autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate“. Părţile primei acţiuni civile au fost H.N. şi H.Ş., N.V., V.C., N.M. şi M.N., iar în prezenta acţiune civilă exercitată în cadrul procesului penal, calitate de parte în locul numitei N.V. o are inculpata Ş.G. La data soluţionării acţiunii civile iniţiale nu se

fi nalizaseră cercetările penale, astfel că nu se cunoştea realitatea cu privire la identitatea mandatarei, care, aşa cum s-a probat pe latură penală, a fost Ş.G., persoană ce s-a prezentat sub falsa identitate (chiar şi în faţa notarului) de N.V. Contractul de mandat se încheie intuitu personae şi are la bază încrederea reciprocă dintre părţi. Una dintre condiţiile actului juridic este şi consimţământul care, pentru a fi valabil, se cere să nu fi e alterat de vreun viciu de consimţământ. În cauză contractul de mandat este alterat de eroare, respectiv părţile civile au avut reprezentarea greşită la încheierea actului, pe care au avut convingerea că îl încheie cu o persoană, în realitate încheindu-l cu alta (error in personam), inculpata fi ind trimisă în judecată şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 293 C.pen. (falsul privind identitatea). Faţă de această realitate juridică, tribunalul a apreciat că sub acest aspect instanţa de fond nu a rezolvat fondul cauzei, al acţiunii civile, şi sunt incidente prevederile art. 379 pct. 2 lit. b) C.proc.pen. A fost admis apelul şi a fost desfi inţată în parte sentinţa penală apelată, numai în ceea ce priveşte latura civilă cu privire la care s-a trimis cauza spre rejudecare. S-a stabilit că odată cu rejudecarea instanţa de fond să aibă în vedere, printre altele, prevederile art. 14 C.proc.pen. care indică modalităţile în care se face recuperarea pagubelor [alin. (3)

pct. a) şi b)], dar potrivit dispoziţiilor legii civile, şi să lămurească, sub toate aspectele, condiţiile în care au fost încheiate fi ecare dintre contracte, să analizeze existenţa sau inexistenţa unor cauze de nulitate (absolută sau relativă) a respectivelor acte juridice pentru a putea face o corectă aplicare a legii în soluţionarea cererii formulate de părţile civile. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 525/A/2004, CPJMP 2000-2004, p. 718-725]

Nota autorului: La data pronun-ţării hotărârii, art. 379 pct. 2 lit. b) C.proc.pen. prevedea expres că nesoluţionarea fondului cauzei consti-tuie temei de desfi inţare a hotărârii şi trimitere spre rejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost desfi inţată. Prin modifi cările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006, acest temei pentru rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfi inţată nu a mai fost menţinut. (L.S.)

2. Lipsa autorităţii de lucru jude-cat. În situaţia în care acţiunea civilă a fost respinsă ca tardiv formulată, persoana vătămată are posibilitatea de a promova o acţiune separată în pretenţii în faţa instanţei civile, soluţia dată de instanţa penală neavând autoritate de lucru judecat, întrucât nu a fost analizat fondul cauzei, respectiv temeinicia acestor pretenţii. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 346/A/2003, CPJMP 2000-2004, p. 783-787]

Art. 22 Art. 22

128


Lia Savonea 129


Lia Savonea

Secţiunea III. Părţile în procesul penal

Art. 23. InculpatulPersoana îm potriva căreia s-a pus în miş care acţiu nea penală

este parte în procesul penal şi se numeşte in cul pat. [C.proc.pen., art. 5-15, art. 681-74, art. 117, art. 136, art. 137, art. 1371, art. 139-149, art. 155, art. 159, art. 1602, art. 1604, art. 163, art. 171-172, art. 242, art. 243, art. 245-246, art. 249-250, art. 262-263, art. 275, art. 300-3002, art. 314, art. 318, art. 321-324, art. 340, art. 341, art. 343, art. 345-346, art. 350, art. 353, art. 360, art. 362, art. 3852, art. 386, art. 393]

Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Primul Pro tocol adiţional la Convenţie, art. 6; Constituţia României, art. 21, art. 23, art. 24.

Doctrină: G. Antoniu, Răspunderea penală a persoanei juridice, R.D.P. nr. 1/1996, p. 9; A. Boureanu, Exercitarea funcţiilor procesuale în cauza penală, R.D.P. nr. 1/1999, p. 101; C. Butiuc, Despre o eventuală răspundere penală a persoanei juridice, Dreptul nr. 10-11/1994, p. 87; I. Dumitru, Renunţarea la apel de către procuror, Dreptul nr. 9/1994, p. 70; G.C. Frenţiu, Inculpat. Prepus şi comitent, R.D.P. nr. 4/2000, p. 127; Gh. Mateuţ, Unele probleme privind participarea în procesele penale a organizaţiilor neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului, Dreptul nr. 6/2003, p. 192; L. Mihu, Discuţii cu privire la o eventuală răspundere penală a persoanei juridice, Dreptul nr. 8/1995, p. 70; J. Nicu, Apărarea inculpatului în procesul penal, Dreptul nr. 4/2000, p. 60.

JURISPRUDENŢĂ


privilegii şi nici discriminări. Calitatea procesuală de inculpat, defi nită la art. 23 C.proc.pen., nu reprezintă o prejudecare a cauzei şi nu răstoarnă prezumţia de nevinovăţie prevăzută la art. 23 alin. (8) din Constituţie. Nu sunt prejudiciate interesele legitime ale persoanei inculpate, care, la fel ca şi oricare parte din procesul penal, îşi poate exercita dreptul la apărare şi poate solicita administrarea oricăror probe legale pentru combaterea susţinerilor formulate în acuzare. În vederea apă-

rării împotriva unor inculpări vădit nefondate sau tendenţioase, inculpatul are la dispoziţie şi mijloace de drept penal, având posibilitatea tragerii la răspundere penală a celor care l-au reclamat, pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă, prevăzută la art. 259 C.pen. [D.C.C. nr. 161/2000, M. Of. nr. 520 din 17 octombrie 2000; a se vedea, în acelaşi sens: D.C.C. nr. 162/2000, D.C.C. nr. 163/2000, D.C.C. nr. 19/2000, D.C.C. nr. 195/2000, D.C.C. nr. 197/2000, D.C.C. nr. 254/2000]

Calitatea de inculpat în procesul penal. Respectarea prezumţiei de nevinovăţie. În orice proces penal, începând din momentul declanşării sale (începerea urmăririi penale sau sesizarea instanţei de judecată) sunt implicate diferite părţi: învinuit, inculpat, parte

vătămată, parte civilă etc., părţi care au drepturi şi obligaţii egale. Norma procedurală nu prevede privilegii sau îngrădiri ale exercitării drepturilor procesuale pentru niciuna dintre părţile procesului penal, iar distincţiile făcute între calitatea părţilor nu înseamnă nici

Art. 24. Alte părţi în procesul penal(1) Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică,

mo rală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vă tă mată.

(2) Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă.

(3) Persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau incul-pa tului, se nu meşte parte respon sa bilă civilmente. [C.proc.pen., art. 14, art. 16, art. 76, art. 163, art. 173, art. 291, art. 320, art. 326, art. 340, art. 346, art. 348, art. 353, art. 360, art. 362, art. 3852]

Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Primul Protocol adiţional la Convenţie, art. 1.

Doctrină: D. Ciuncan, Drepturile părţii civile în procesul penal, R.D.P. nr. 4/2000, p. 94; Gh. Coca, Despre calitatea procesuală de parte responsabilă civilmente în lumina O.G. nr. 85/2001 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, Dreptul nr. 10/2002, p. 202; C. Diţă, Despre calitatea procesuală a societăţii de asigurare în procesul penal, Dreptul nr. 11/2004, p. 247; G. Dumitru, Societăţile de asigurare. Calitate procesuală, R.D.P. nr. 4/2000, p. 89; M. Făgăraş, Protecţia victimelor infracţiunilor, R.D.P.

Art. 23 Art. 24

130


Lia Savonea 131


Lia Savonea

nr. 2/2005, p. 95; G.C. Frenţiu, Inculpat, detaşat la o altă unitate. Calitatea de comitent, R.D.P. nr. 2/2001, p. 122; G.C. Frenţiu, Parte responsabilă civilmente, R.D.P. nr. 3/2001, p. 121; E. Gherguţ, Participarea terţilor în procesul penal, Pro lege nr. 2/1990, p. 5; M. Godea, Parte responsabilă civilmente. Societate de asigurare, Dreptul nr. 1/2001, p. 179; G. Josan, Persoana care poate fi chemată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, Dreptul nr. 7/2007, p. 210-212; Gh. Mateuţ, Unele probleme privind participarea în procesele penale a organizaţiilor neguvernametale care au ca scop protecţia drepturilor omului, Dreptul nr. 6/2003, p. 192; I.G. Motoarcă, Societatea de asigurare. Calitatea procesuală în procesul penal, R.D.P. nr. 3/2004, p. 122; C. Sima, Poziţia societăţilor de asigurare în procesul penal, Dreptul nr. 2/2001, p. 160; V. Paşca, Victima – un actor mare într-un rol minor, R.D.P. nr. 2/2001, p. 35; A.Şt. Tulbure, Societatea de asigurare, parte responsabilă civilmente sau garant?, R.D.P. nr. 2/2001, p. 46.

JURISPRUDENŢĂ


conform art. 1000 C.civ.” Inculpaţii critică această interpretare a textului de lege ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că „neintroducerea în cauză a celorlalte părţi responsabile civilmente constituie o restrângere a exercitării unor drepturi subiective civile, reprezentând o gravă încălcare a drepturilor fundamentale consfi nţite de Constituţie”. Se apre-ciază că „actuala dispoziţie a art. 24 alin. (3) C.proc.pen. este mai elastică şi se bazează pe o viziune mai largă decât reglementarea tradiţională din Codul civil, astfel încât să poată fi cuprinse răspunderi derivate şi din alte prevederi legale”. Examinând aceste susţineri, Curtea a constatat că, în realitate, ele nu reprezintă critici de neconstituţionalitate, ci autorii excep-ţiei sunt nemulţumiţi de modul de interpretare şi de aplicare a prevederilor art. 24 alin. (3) C.proc.pen. de către instanţa de judecată, pe care le consideră în contradicţie cu prevederile art. 21 şi art. 53 din Constituţie. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai

asupra constituţionalităţii actelor cu pri vire la care a fost sesizată”. Prin urmare, nu intră în competenţa Curţii interpretarea şi aplicarea legii în raport de situaţiile de fapt, acestea reali-zându-se de către instanţele judecătoreşti în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. De altfel, textul de lege criticat, care defi neşte partea responsabilă civilmente ca parte în procesul penal, nu conţine nicio prevedere de natură să aducă atingere liberului acces la justiţie sau să restrângă exerciţiul unor drepturi sau libertăţi. În consecinţă, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (3) C.proc.pen. [D.C.C. nr. 164/2006, M. Of. nr. 216 din 9 mar-tie 2006]

2. Rolul procurorului în procesul penal. Procurorul nu poate fi considerat parte în proces, deoarece el reprezintă interesele societăţii, apără drepturile persoanelor implicate în proces, inclusiv cele ale învinuitului sau inculpatului. [D.C.C. nr. 28/2000, M. Of. nr. 301 din 3 iulie 2000]

1. Introducerea în cauză a păr-ţilor responsabile civilmente. Aspecte ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii. Curtea Constituţională a fost sesizată cu o excepţie de neconsti-tuţionalitate a prevederilor art. 24 alin. (3) C.proc.pen. În motivarea acesteia s-a susţinut că textul criticat contravine dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiţie şi în art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, „în măsura în care se încalcă dreptul inculpaţilor de a răspunde potrivit cotei lor de contribuţie la producerea unui accident de muncă, precum şi de a introduce în procesul penal şi celelalte persoane ce se fac vinovate de săvârşirea altor fapte din culpă prin omisiune (…), cu

consecinţa exonerării fără niciun temei a celorlalte persoane ale căror fapte au concurat în mod necesar la producerea accidentului”. Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea a reţinut că, în cauza ce a dus la ridicarea excepţiei, instanţa de judecată a respins ca neîntemeiată cererea inculpaţilor privind introducerea în cauză, în calitate de părţi responsabile civilmente, a persoanelor faţă de care au fost pronunţate soluţii de neurmărire penală prin rechizitoriu. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, în sensul dispoziţiilor art. 24 alin. (3) C.proc.pen., „poate dobândi calitate de parte responsabilă civilmente persoana care, potrivit prevederilor dreptului material civil, este ţinută să răspundă pentru fapta altei persoane


Calitatea în care participă socie-tatea de asigurare în procesul penal. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sta-bilit, în aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. (4) şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi

reasigurările în România, că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă. [I.C.C.J., S.U., Decizia nr. 1/2005, M. Of. nr. 503 din 14 iunie 2005]

Art. 24 Art. 24

132


Lia Savonea 133

Felurile competenţei

Lucia Rog

DECIZII DE SPEŢĂTitlul II. Competenţa

Capitolul I. Felurile competenţei

Secţiunea 1. Competenţa după materie şi după calitatea persoanei

Art. 25. Competenţa judecătoriei(1) Judecătoria judecă în pri mă instan ţă toate infracţiunile, cu

excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.(2) Judecătoria soluţionează şi alte cazuri, anume prevăzute de

lege.

Notă: Alineatul (2) al art. 25 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003.

Legislaţie: Constituţia României, art. 126 alin. (1) şi (2); Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, art. 39, art. 40-41; Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului vamal, art. 36; Decretul nr. 203/1974 privind înfi inţarea şi organizarea de secţii maritime şi fl uviale la unele instanţe judecătoreşti şi unităţi de procuratură, art. 1, art. 2 pct. 1 lit. a).

Doctrină: V. Câmpean, Competenţa penală, Pro lege nr. 3/2000, p. 18-40; V. Câmpean, Competenţa penală, Pro lege nr. 4/2000, p. 39-65; C. Coadă, Discuţii în legătură cu unele situaţii tranzitorii rezultând din modifi carea Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006, Dreptul nr. 8/2007, p. 235-246; S. Gifei, Aspecte privind competenţa în materie penală în activitatea poliţiei transporturi feroviare, Dreptul nr. 9/2007, 131-135; R. Lupaşcu, Competenţa de soluţionare a cererilor de liberare condiţionată a condamnaţilor minori, Dreptul nr. 11/1997, p. 93-94; Gh. Mateuţ, Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti. Determinarea competenţei materiale în raport de clasifi carea infracţiunilor în crime şi delicte. Conţinutul reglementării actuale, prin prisma noilor tendinţe de simplifi care a procedurilor, raportat la exigenţele europene, în C.D.P. nr. 1/2006, p. 44-55; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; R. Pătru, Minori. Competenţă. Legea nouă, R.D.P. nr. 3/2005, p. 98-104; V. Pătulea, Modifi cările aduse Codului de procedură penală prin Legea

Părţile în procesul penal. Procuror. Admisibilitatea cererii de recuzare a instanţei formulate de procuror, din perspectiva prevederilor art. 51 alin. (1) C.proc.pen. care se referă la părţile unui dosar. La data de 24 februarie 2006, procurorul a formulat cerere de recuzare a judecătorului învestit cu soluţionarea unei propuneri de arestare preventivă, în dosarul nr. 7188/3/2006. Legat de posibilitatea procurorului de a formula o astfel de cerere, apărătorii inculpatului au invocat excepţia de inadmisibilitate a cererii de recuzare, motivat de faptul că procurorul nu este parte în procesul penal, excepţie respinsă de instanţă ca neîntemeiată. Astfel, instanţa a reţinut că, potrivit art. 51 alin. (1) C.proc.pen., în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii de oricare dintre părţi de îndată ce partea a afl at despre existenţa cazului de incompatibilitate. Privitor la părţile în procesului penal,

este adevărat că dispoziţiile art. 23-24 C.proc.pen. fac vorbire doar de: inculpat, parte vătămată, parte civilă şi parte responsabilă civilmente însă, ca subiect pasiv general şi principal al oricărei infracţiuni, statul – titular al dreptului de tragere la răspundere penală – prin punerea în mişcare a acţiunii penale devine subiect procesual principal al procesului penal, deci parte în acest proces. Ca urmare, procurorul, chiar dacă nu este parte în procesul penal în sensul la care se referă art. 23-24 C.proc.pen., în calitate de reprezentant al statului poate formula orice cereri, ridica excepţii şi pune concluzii (art. 301 C.proc.pen.) pe care le apreciază ca fi ind necesare în apărarea intereselor generale ale societăţii şi ordinii de drept, interpretare în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţia României. [Trib. Bucureşti, s. I pen., încheierea din 24 februarie 2006 pronunţată în dosarul nr. 7188/3/2006, nepublicată]

Art. 24 Art. 1

134

Competenţa

Lucia Rog 135


Lucia Rog

nr. 45/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 14-31; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002; A. Ţuculeanu, Competenţa materială a procurorului, R.D.P. nr. 3/2001, p. 79-82.

Art. 26. Competenţa tribunalului militar Tribunalul militar:1. judecă în primă instanţă:a) infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal, precum şi

alte in frac ţiuni săvârşite în legătură cu înda toririle de serviciu, comise de mili tari până la gradul de colonel inclusiv, cu excep ţia celor date în competenţa altor instanţe;

b) abrogat.2. judecă şi soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.

Note: 1. Articolul 21 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003.

2. Litera b) de la pct. 1 al art. 21 a fost abrogată prin Legea nr. 356/2006.

Legislaţie: Constituţia României, art. 126 alin. (1)-(2); Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, art. 56, art. 59;

Doctrină: C. Bădoiu, Constituţia şi magistratura militară, Dreptul nr. 5/1995, p. 6-9; I.V. Jurcă, Instanţele şi parchetele militare în reglementările actuale, Pro lege nr. 1/2006, p. 234-242; L. Lascu, Aspecte legate de competenţa de soluţionare a anumitor cauze cu făptuitori militari. Confl icte de competenţă între organele judiciare civile şi cele militare, Dreptul nr. 10/2001, p. 136 -145; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

astfel cum a fost modifi cat prin Legea nr. 281/2003, tribunalul militar judecă în primă instanţă, între altele, infracţiunile săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de militari până la gradul de colonel inclusiv. Infracţiunea dedusă judecăţii a fost comisă de un sergent angajat pe bază de contract la o unitate de jandarmi, care, potrivit atribuţiilor de serviciu, asigură menţinerea ordinii şi liniştii publice pe raza localităţii, prin patrulare şi posturi fi xe, legitimează şi stabileşte identitatea persoanelor şi constată contravenţii conform Legii nr. 61/1991. Fapta comisă de inculpat, de a opri şi legitima un conducător auto afl at în trafi c, în timp ce se afl a în concediu legal de odihnă, are legătură directă cu atribuţiile sale de serviciu, ceea ce atrage competenţa materială şi după calitatea persoanei a tribunalului militar de a judeca în primă instanţă cauza. Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine Tribunalului Militar Bucureşti. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5330/2005, B.J. – Bază de date]

2. Militar. Infracţiuni care nu sunt săvârşite în legătură cu îndato-ririle de serviciu. Potrivit art. 26 pct. 1 lit. a) C.proc.pen., tribunalul militar judecă în primă instanţă infrac ţiunile prevăzute în art. 331-352 C.pen., precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe. În cazul săvârşirii de către un militar a unor infracţiuni care nu au legătură cu îndatoririle de serviciu ale acestuia, competenţa de judecată în primă instanţă aparţine instanţei civile, cu respectarea prevederilor privind competenţa după materie. Aşadar, săvârşirea de către un militar a infracţiunilor de tulburare de posesie şi distrugere de înscrisuri prevăzute în art. 220 şi art. 272 C.pen., infracţiuni care nu au legătură cu îndatoririle de serviciu ale acestuia, atrage competenţa de judecată în primă instanţă a judecătoriei. [I.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 815.2005, www.scj.ro]

1. Jandarm. Faptă comisă în timpul concediului legal de odihnă,

dar în legătură cu atribuţiile de ser-viciu. Potrivit art. 26 C.proc.pen.,

Art. 27. Competenţa tribunalului Tri bunalul:1. judecă în primă instanţă:a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 174-177, art. 179,

art. 189 alin. (3)-(5), art. 197 alin. (3), art. 211 alin. (3), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (5), art. 254, art. 255, art. 257, art. 266-270, art. 2791,

Art. 26 Art. 27

136

Competenţa

Lucia Rog 137


Lucia Rog

art. 312 şi art. 317, precum şi infracţiunea de contrabandă, dacă a avut ca obiect arme, muniţii sau materii explozive ori radioactive;

b) infracţiunile săvârşite cu in tenţie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei;

c) abrogat.d) infracţiunea de spălare a bani lor, precum şi infracţiunile privind

tra ficul şi consumul ilicit de droguri;e) infracţiunea de bancrută frau du loasă, dacă fapta priveşte sis-

temul bancar;e1) infracţiunile la regimul drep turilor de proprietate intelectuală

şi industrială;f) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa;2. ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale

pronunţate de judecătorii în primă instanţă;3. ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor

penale pronunţate de judecătorii în cazurile anume prevăzute de lege;

4. soluţionează conflictele de com pe tenţă ivite între judecătoriile din circumscrip ţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.

Note: 1. Literele a) şi b) de la pct. 1 al art. 27 sunt reproduse astfel cum au fost modifi cate prin Legea nr. 356/2006.

2. Litera c) de la pct. 1 al art. 27 a fost abrogată prin Legea nr. 356/2006.3. Litera d) de la pct. 1 al art. 27 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin

O.U.G. nr. 207/2000 (aprobată cu modifi cări prin Legea nr. 456/2001).4. Litera e1) de la pct. 1 al art. 27 a fost introdusă prin O.U.G. nr. 190/2005.5. Punctele 2 şi 3 ale art. 27 sunt reproduse astfel cum au fost modifi cate prin Legea

nr. 356/2006.6. Punctul 4 al art. 27 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea

nr. 281/2003.

Legislaţie: Constituţia României, art. 126 alin. (1)-(2); Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, art. 36 alin. (3), art. 37, art. 40-41; Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului vamal, art. 37; Decretul nr. 203/1974 privind înfi inţarea şi organizarea de secţii maritime şi fl uviale la unele instanţe judecătoreşti şi unităţi de procuratură, art. 1, art. 3; Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor; Legea nr. 143/2000 privind prevenirea

şi combaterea trafi cului şi consumului ilicit de droguri; Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, art. 27 alin. (3) lit. a); Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, art. 7; Legea nr. 56/1997 pentru aplicarea prevederilor Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora, republicată, art. 54 alin. (2); Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, modifi cată, art. 271; Legea 678/2002 privind prevenirea şi combaterea trafi cului de persoane, art. 21; Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic art. 30 alin. (2).

Doctrină: V. Câmpean, Competenţa penală, Pro lege nr. 3/2000, p. 18-40; V. Câmpean, Competenţa penală, Pro lege nr. 4/2000, p. 39 şi urm.; C. Coadă, Discuţii în legătură cu unele situaţii tranzitorii rezultând din modifi carea Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006, Dreptul nr. 8/2007, p. 235-246; R. Coşneanu, Gh. Coşneanu (I), C. Sima (II), Discuţii privind competenţa materială a instanţelor în cazul trafi cului şi consumului ilicit de droguri, Pro lege nr. 3/2001, p. 69 -73; M. Covalciuc, Competenţa. Poliţişti, R.D.P. nr. 4/2004, p. 102-103; M. Damaschin, Din nou despre regulile de competenţă privitoare la poliţişti, R.D.P. nr. 4/2004, p. 104-107; A. Daneş, Discuţie cu privire la competenţa de judecată a infracţiunilor prevăzute de art. 2-12 din Legea nr. 143/2000, Dreptul nr. 8/2001, p. 147-149; V. Drăghici, Competenţa de cercetare a faptelor penale din domeniul navigaţiei maritime şi fl uviale, în R.D.P nr. 3/1997, p. 75-79; Gh. Dumitru, Aplicare în timp a legii de procedură penală, R.D.P. nr. 3/1997, p. 52-55; I. Dumitru, Neabrogarea prevederilor Decretului nr. 203/1974, referitoare la competenţa secţiilor maritime şi fl uviale, prin art. 13 din Legea nr. 92/1992, republicată la 30 septembrie 1997, Dreptul nr. 12/1997, p. 34-36; I. Dumitru, Competenţa materială a judecării recursului împotriva unor încheieri date de instanţa de judecată, Dreptul nr. 3/1994, p. 105-106; S. Gifei, Aspecte privind competenţa în materie penală în activitatea poliţiei transporturi feroviare, Dreptul nr. 9/2007, p. 131-135; P. Goţu, Competenţă materială. Recurs admisibil, R.D.P. nr. 4/1996, p. 129-133; I. Griga, Statutul poliţistului. Competenţă, R.D.P. nr. 2/2003, p. 49-50; L. Hergheliu, Tâlhăria în modalitatea prevăzută de art. 211 alin. (21) Cod penal. Competenţa materială în soluţionarea cauzei, Dreptul nr. 5/2004 p. 150-153; A.L. Lorincz, Calitatea de poliţist şi competenţa personală, R.D.P. nr. 2/2006, p. 56-58; Gh. Mateuţ, Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti. Determinarea competenţei materiale în raport de clasifi carea infracţiunilor în crime şi delicte. Conţinutul reglementării actuale, prin prisma noilor tendinţe de simplifi care a procedurilor, raportat la exigenţele europene, în C.D.P. nr. 1/2006, p. 44-55; V. Mirişan, Competenţa „ratione materiae” a instanţelor penale în cazul trafi cului de migranţi, Dreptul nr. 8/2003, p. 176-183; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; R. Pătru, Minori. Competenţă. Legea nouă, R.D.P. nr. 3/2005,

Art. 27 Art. 27

138

Competenţa

Lucia Rog 139


Lucia Rog

p. 98-104; V. Pătulea, Modifi cările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 45/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 14-31; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

art. 27 pct.1 lit. d) şi art. 209 alin. (4) C.proc.pen., competenţa de efectuare a urmăririi penale şi ulterior de judecare în cazul infracţiunilor de trafi c de droguri aparţine parchetului militar, respectiv tribunalului militar teritorial, numai în ipoteza în care fapta are legătură cu îndatoririle de serviciu.

Este adevărat că art. 12 alin. (2) din Legea nr. 508/2005 exclude din sfera de competenţă a DIICOT faptele prevăzute la alin. (1) al art. 12 (deci şi trafi cul de droguri) când acestea au fost săvârşite de militari activi, însă textul face

trimitere la dispoziţiile generale care reglementează competenţa instanţelor militare, prevăzând că „sunt cercetate de parchetul militar şi judecate de instanţa mili tară competentă, în condiţiile legii”. Or, în cazul infracţiunii de trafi c de droguri, potrivit dispoziţiilor generale, competenţa va aparţine instanţei militare numai în ipoteza în care fapta este săvârşită în legătură cu atribuţiile de serviciu, ceea ce nu se reţine în ceea ce îl priveşte pe inculpat. [Trib. Bucureşti, s. I pen., încheierea nr. 36360/3/2006, nepublicată]

1. Competenţa secţiilor maritime şi fl uviale ale tribunalelor. Potrivit art. 3 pct. 1 lit. b) din Decretul nr. 203/1974, secţiile maritime şi fl uviale ale tribunalelor judecă în primă instanţă, între altele, infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, dacă a fost comisă de personalul marinei civile şi priveşte bunuri afl ate în administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile. Prin urmare, infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, săvârşită de directorul sau administratorul unei societăţi comer-ciale care, având ca obiect de activitate transportul maritim de mărfuri, consti-tuie o unitate a marinei civile, cu privire la bani, valori sau alte bunuri ale acesteia, se judecă în primă instanţă de secţia maritimă şi fl uvială a tribu nalului. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5357/2006, www.csj.ro]

2. Trafi c de droguri. Jandarm. Competenţă. Articolul 12 alin. (2) din Legea nr. 508/2005. Deliberând asupra excepţiei de necompetenţă după calitatea persoanei, în raport de dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea

nr. 508/2005, faţă de împrejurarea că inculpatul avea calitatea de jandarm la momentul săvârşirii infracţiunii pentru care este cercetat, calitate pe care o are şi în prezent, Tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Legea nr. 508/2005 privind înfi in-ţarea, organizarea şi funcţionarea DIICOT ca structură specializată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte în art. 12 competenţa acestuia de efectuare a urmăririi penale în cazul anumitor categorii de infracţiuni. Ca atare, legea nu are caracterul unei legi speciale care să stabilească (să lărgească) com pe tenţa parchetelor şi instanţelor militare, în funcţie de anumite infrac-ţiuni. Dispoziţiile care reprezintă sediul materiei relativ la competenţa instanţelor militare se regăsesc în art. 26, art. 28 şi art. 282 C.proc.pen.

Inculpatul, jandarm la momentul săvârşirii faptei, a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. Potrivit art. 28 pct. 1 lit. a) raportat la

Art. 28. Competenţa tribunalului militar terito rial Tribunalul militar teritorial:1. judecă în primă instanţă:a) infracţiunile menţionate în art. 27 pct. 1 lit. a)-e1), săvârşite în

legătură cu îndatoririle de serviciu, de militari până la gradul de colonel inclusiv;

b) alte infracţiuni date prin lege în com petenţa sa;2. ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor

pronun ţate în primă instanţă de tribunalele militare, cu excepţia infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sanc ţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;

3. ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pro nunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor contra ordinii şi disci plinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege;

4. soluţionează conflictele de com pe tenţă ivite între tribunalele militare din cir cumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.

Note: 1. Articolul 28 este reprodus astfel cum a fost modifi cat prin Legea nr. 281/2003.

Art. 27 Art. 28

140

Competenţa

Lucia Rog 141


Lucia Rog

2. Litera a) de la pct. 1 al art. 28 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin Legea nr. 356/2006.

3. Punctele 2 şi 3 ale art. 28 sunt reproduse astfel cum au fost modifi cate prin Legea nr. 356/2006.

Legislaţie: Constituţia României, art. 126 alin. (1)-(2); Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, art. 56, art. 60.

Doctrină: C. Bădoiu, Constituţia şi magistratura militară, Dreptul nr. 5/1995, p. 6-9; I.V. Jurcă, Instanţele şi parchetele militare în reglementările actuale, Pro lege nr. 1/2006, p. 234-242; L. Lascu, Aspecte legate de competenţa de soluţionare a anumitor cauze cu făptuitori militari. Confl icte de competenţă între organele judiciare civile şi cele militare, Dreptul nr. 10/2001, p. 136-145; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Pătulea, Modifi cările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 45/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 14-31; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.

JURISPRUDENŢĂ

HOTĂRÂRI CEDO

trebuie apreciată conform unui demers obiectiv, ajungând la asigurarea că acesta oferă garanţii sufi ciente pentru a exclude în această privinţă orice îndoială legitimă.

Convenţia nu interzice ca tribu-nalele militare să decidă asupra acu-zaţiilor în materie penală împotriva membrilor personalului subordonat armatei, cu condiţia să fi e respectate garanţiile de independenţă şi de imparţialitate prevăzute de art. 6 parag. 1 (ex.: hotărârea nr. 38784/1997 în cauza Morris c. Regatului Unit al Marii Britanii), şi nu exclude absolut competenţa tribunalelor militare pentru a cunoaşte cauzele ce implică civili. Cu toate acestea, existenţa unei asemenea competenţe ar trebui să facă obiectul unei examinări extrem de riguroase, deoarece asemenea tribunale ar trebui să decidă asupra temeiniciei acuzaţiilor în materie penală îndreptate împotriva civililor decât în împrejurări excepţionale pentru a putea fi consi-derată conformă cu art. 6.

De asemenea, Curtea a amintit locul deosebit pe care îl ocupă armata în organizarea constituţională a statelor democratice, care trebuie să fi e limitată la domeniul siguranţei naţionale, puterea judiciară ţinând, în ceea ce o priveşte, în principiu, de domeniul societăţii civile. Ea ţine de asemenea cont de existenţa regulilor speciale de reglementare a organizării interne şi a

structurii ierarhice a forţelor armate. Puterea justiţiei penale militare nu ar trebui să se extindă la civili decât dacă există motive imperioase care justifi că o asemenea situaţie şi asta sprijinindu-se pe o bază legală clară şi previzibilă. Existenţa acestor motive trebuie să fi e demonstrată pentru fi ecare caz, in concreto. Atribuirea anumitor categorii de infracţiuni instanţelor militare făcută in abstracto de legislaţia naţională nu ar putea fi sufi cientă. Faptul de a se mulţumi cu o asemenea atribuire in abstracto ar putea plasa civilii interesaţi într-o poziţie clar diferită de cea a cetăţenilor judecaţi de instanţele ordinare şi ar putea conduce la o problemă de inegalitate în faţa justiţiei, care ar trebui evitată pe cât posibil, în special în materie penală

În soluţionarea cererii formulate Curtea a reţinut că, prin jocul dispo-ziţiilor legale privind competenţa instanţelor militare, reclamantul, care nu avea nicio legătură de loialitate sau de subordonare cu armata, a fost totuşi citat în faţa tribunalelor militare pentru infracţiuni de drept comun.

De asemenea, a mai reţinut că statutul judecătorilor militari oferă anumite garanţii de independenţă şi de imparţialitate. Astfel, judecătorii militari urmează aceeaşi pregătire profesională ca a omologilor lor civili şi benefi ciază de garanţii constituţionale identice cu cele de care benefi ciază

Maszni c. României. Tribunal inde pendent şi imparţial. Instanţă militară. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată în anul 2000 cu o plângere împotriva României, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Reclamantul a invocat faptul că pro-cesul său la tribunalele militare nu îndeplineşte cerinţele art. 6 parag. 1 al Convenţiei pe motiv că acestea din urmă nu respectă garanţiile de independenţă şi imparţialitate. Argu-mentul reclamantului a fost că instanţele militare nu pot reprezenta „un tribunal

independent şi imparţial” în sensul art. 6 parag. 1 al Convenţiei din moment ce judecătorii militari sunt subordonaţi Ministerului Apărării.

Examinând cererea, Curtea a reafi rmat că, pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat „independent” în sensul art. 6 parag. 1, trebuie luat în calcul, în special, modul de desemnare şi durata mandatului membrilor săi, existenţa unei protecţii împotriva presiunilor din afară şi faptul de a şti dacă există sau nu aparenţa de independenţă (ex.: hotărârea nr. 38240/2002 în cauza Zolotas c. Greciei). Imparţialitatea unui tribunal

Art. 28 Art. 28

142

Competenţa

Lucia Rog 143


Lucia Rog

judecătorii civili, în măsura în care sunt numiţi de Preşedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, sunt inamovibili şi benefi ciază de stabilitate.

În schimb, alte caracteristici ale statutului judecătorilor militari pot arunca o urmă de îndoială asupra inde pendenţei şi imparţialităţii lor. Articolele 29 şi 30 ale Legii nr. 54/1993 dispun că judecătorii militari sunt ofi ţeri de carieră, că sunt plătiţi de Ministerul Apărării, că sunt supuşi disciplinei militare şi că

promovarea lor este reglementată de dispoziţiile interne ale armatei.

În consecinţă, Curtea a considerat că îndoielile nutrite de reclamant în privinţa independenţei şi imparţialităţii instanţelor militare pot fi considerate justifi cate din punct de vedere obiectiv şi a reţinut, prin urmare, că a fost încălcat art. 6 parag. 1 al Convenţiei. [CEDO, 21 septembrie 2006, cauza Maszni c. României, în Codul de procedură penală şi legile conexe. Ediţia 2007, ediţie îngrijită de G.A. Cudriţescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007]

a1) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 2531, art. 273-276 când s-a produs o catastrofă de cale ferată şi art. 356-361;

b) infracţiunile săvârşite de jude că torii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de la parchetele care func ţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi;

c) abrogat;d) alte infracţiuni date prin lege în com petenţa sa;e)-f) abrogate; 2. ca instanţă de apel, judecă ape lu rile împotriva hotă rârilor penale

pro nun ţate în primă instanţă de tribunal;3. ca instanţă de recurs, judecă re cursu rile împotriva ho tărârilor

pe nale pro nunţate de tribunale în apel, pre cum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege;

4. soluţionează conflictele de com pe tenţă ivite între tribunale sau între judecătorii şi tribunale din cir cumscripţia sa ori între judecătorii din circumscripţia unor tribunale diferite aflate în circumscripţia Curţii, pre cum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.

5. soluţionează cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau transferul persoa nelor condamnate în străinătate.

Note: 1. Litera a) de la pct. 1 al art. 281 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin Legea nr. 356/2006.

2. Litera a1) de la pct. 1 al art. 281 a fost introdusă prin Legea nr. 356/2006.3. Litera b) de la pct. 1 al art. 281 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin

Legea nr. 356/2006.4. Litera c) de la pct. 1 al art. 281 a fost abrogată prin Legea nr. 356/2006.5. Literele c)-f) de la pct. 1 al art. 281 au fost abrogate prin Legea nr. 281/2003.

Legislaţie: Constituţia României, art. 126 alin. (1)-(2); Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, art. 35 alin. (2), art. 40-41; Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, art. 40; Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Titlurile II-VI; Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, art. 27 alin. (3) lit. b).

Doctrină: M. Covalciuc, Competenţa. Poliţişti, R.D.P. nr. 4/2004, p. 102-103; M. Damaschin, Din nou despre regulile de competenţă privitoare la poliţişti, R.D.P. nr.


Infracţiuni comise de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor. În cauzele ce au ca obiect infracţiunile prevăzute de art. 331-352 C.pen., precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004:

a) şi înregistrate pe rolul instanţelor militare înaintea actului normativ

menţionat, competenţa judecării lor revine instanţelor militare, în condiţiile art. 40 C.proc.pen. şi art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003 privind modifi carea şi completarea Codului de procedură penală;

b) şi înregistrate pe rolul instanţelor ulterior intrării în vigoare a actului nor-mativ menţionat, competenţa jude cării lor revine instanţei civile. [I.C.C.J., S.U., Decizia nr. XXVI din 16 aprilie 2007, www.mpublic.ro]

Art. 281. Competenţa Curţii de Apel Curtea de Apel: 1. judecă în primă instanţă:a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 şi infrac ţiunile

privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale;

Art. 281 Art. 281

144

Competenţa

Lucia Rog 145


Lucia Rog

4/2004, p. 104; I. Dumitru, Neabrogarea prevederilor Decretului nr. 203/1974, referitoare la competenţa secţiilor maritime şi fl uviale, prin art. 13 din Legea nr. 92/1992, republicată la 30 septembrie 1997, Dreptul nr. 12/1997, p. 34-36; I. Dumitru, Competenţa materială a judecării recursului împotriva unor încheieri date de instanţa de judecată, Dreptul nr. 3/1994, p. 105-106; I. Griga, Statutul poliţistului. Competenţă, R.D.P. nr. 2/2003, p. 49-50; A.L. Lorincz, Calitatea de poliţist şi competenţa personală, R.D.P. nr. 2/2006, p. 56-58; R. Lupaşcu, Este competentă Curtea de Apel să soluţioneze un apel declarat de Parchetul de pe lângă Judecătorie împotriva unei sentinţe a Judecătoriei dată cu încălcarea normelor de competenţă materială?, Dreptul nr. 9/1995, p. 76-77; Gh. Mateuţ, Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti. Determinarea competenţei materiale în raport de clasifi carea infracţiunilor în crime şi delicte. Conţinutul reglementării actuale, prin prisma noilor tendinţe de simplifi care a procedurilor, raportat la exigenţele europene, în C.D.P. nr. 1/2006, p. 44-55; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; T. Pungă, Cu privire la compunerea instanţei în cazul prevăzut de art. 281 pct. 4 din Codul de procedură penală, Dreptul nr. 5/2002, p. 151; I. Retca, Sesizarea Curţii de Apel în procedura de extrădare pasivă, Dreptul nr. 3/2004, p. 220-222; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

luarea măsurilor procesuale revine curţii de apel. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 47/2006, B.J. – Bază de date]

2. Organe de cercetare ale poliţiei judiciare. Articolul IX din Legea nr. 281/2003. Pentru cauzele afl ate în curs de urmărire penală, potrivit art. IX din Legea nr. 281/2003, competenţa după calitatea persoanei de a soluţiona propunerea de arestare preventivă făcută după 1 ianuarie 2004 aparţine curţii de apel, dacă inculpatul a avut înainte de 1 ianuarie 2004 calitatea de ofi ţer operativ la Serviciul judiciar din cadrul D.G.P.M.B. şi după 1 ianuarie 2004 calitatea de ofi ţer specialist la Serviciul de Investigaţii Criminale cu grad profesional de inspector principal de poliţie şi, deci, de organ de cercetare al poliţiei judiciare. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4368/2004 B.J. – Bază de date]

3. Ofi ţer în cadrul poliţiei de frontieră. Potrivit art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 360/24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, astfel cum a fost modifi cat prin art. IV din Legea nr. 281/1 iulie 2003, infracţiunile săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare se judecă în primă instanţă de curtea de apel în cazul poliţiştilor prevăzuţi în art. 14 alin. (2) pct. I lit. e)-j) din această lege, în care se include corpul ofi ţerilor de poliţie până la gradul de colonel, din care face parte în speţă şi inculpatul,

astfel cum prevăd dispoziţiile art. 73 (1) lit. a).

Poliţia de frontieră face parte, potrivit art. 1 din Legea nr. 218/9 mai 2002 şi art. 2 din O.U.G. nr. 104/2001, din Ministerul Administraţiei şi Internelor, iar prin art. 1 lit. c) din Ordinul nr. 617/29 decembrie 2003 al ministrului Administraţiei şi Internelor, au fost desemnaţi ca organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, între alţii, poliţişti cu sarcini în combatere a infracţiunilor transfrontaliere şi infracţiunilor comise în legătură cu frontiera.

Prin urmare, inculpatul, fi ind ofi ţer la Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Teleorman, cu atribuţii de cercetare penală ale poliţiei judiciare, competenţa de judecare a infracţiunii prevăzută de art. 206 C.pen. de care este învinuit revine în primă instanţă curţii de apel, potrivit dispoziţiilor legale sus-arătate. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1532/2005, www.scj.ro]

4. Recunoaşterea hotărârilor penale străine. Contestaţie la executa re. Instanţă competentă. În cazul în care, în temeiul prevederilor Legii nr. 302/2004, curtea de apel a dispus recunoaşterea unor hotărâri penale străine şi transferarea condamnatului pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România, aceasta nu are şi calitatea de instanţă de executare. Aceasta este o instanţă specială desemnată prin Legea privind

1. Competenţă după calitatea per soanei. Organe de cercetare ale poli ţiei judiciare. Potrivit art. 2 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, poliţia judiciară este constituită din ofi ţeri şi agenţi de poliţie, specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală.

Conform art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 218/2002, infracţiunile săvârşite de poliţiştii care au calitatea

de organe de cercetare ale poliţiei judiciare se judecă în primă instanţă de către curţile de apel, dacă fac parte din corpul ofi ţerilor de poliţie cu gradul profesional de la comisar-şef de poliţie la subinspector de poliţie.

Cum inculpatul face parte din corpul ofi ţerilor, cu gradul de subcomisar afl at în serviciul poliţiei rutiere, cu competenţă în constatarea infracţiunilor, inclusiv a celor la regimul circulaţiei pe drumurile publice, activitate în legătură cu care a săvârşit infracţiunea imputată, competenţa personală de judecată şi

Art. 281 Art. 281

146

Competenţa

Lucia Rog 147


Lucia Rog

cooperarea judiciară internaţională în materie penală, pentru a recunoaşte în România hotărârile pronunţate în străinătate şi care a dispus transferul condamnatului în România pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din ţară.

Faza de executare a hotărârilor penale are ca obiect desăvârşirea activităţii de realizare a justiţiei penale, prin aducerea la înfăptuire a celor decise prin hotărârile penale defi nitive.

Organul care ordonă executarea hotărârii este instanţa de executare. Astfel, instanţa de executare, este prima instanţă de judecată, iar determinarea ei se face practic prin aplicarea regulilor privitoare la competenţă din partea generală a Codului de procedură penală.

Repartizarea se referă la instanţa căreia i se atribuie competenţa de a judeca fapta respectivă în primă instanţă.

În cauză, raportat la infracţiunile pentru care F.R. a fost condamnat în străinătate – furt califi cat, distrugere, viol şi vătămare corporală –, instanţa competentă material în România să judece astfel de infracţiuni în primă instanţă este judecătoria, astfel că instanţa de executare şi totodată instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscrip ţie se afl ă locul de deţinere a condamna -tului este Judecătoria Vaslui. [I.C.C.J., s. pen., înche ierea nr. 2912/2006, www.scj.ro]

teritoriale ori între tribunalele militare din raza de com petenţă a unor tribunale militare terito riale diferite, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.

Notă: Litera a) de la pct. 1 şi pct. 4 ale art. 282 sunt reproduse astfel cum au fost modifi cate prin Legea nr. 281/2003.

Legislaţie: Constituţia României, art. 126 alin. (1)-(2); Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, art. 56, art. 61;

Doctrină: C. Bădoiu, Constituţia şi magistratura militară, Dreptul nr. 5/1995, p. 6-9; I.V. Jurcă, Instanţele şi parchetele militare în reglementările actuale, Pro lege nr. 1/2006, p. 234-242; L. Lascu, Aspecte legate de competenţa de soluţionare a anumitor cauze cu făptuitori militari. Confl icte de competenţă între organele judiciare civile şi cele militare, Dreptul nr. 10/2001, p. 136-145; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.

Art. 29. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curtea Supremă de Justiţie:1. judecă în primă instanţă:a) infracţiunile săvârşite de sena tori şi deputaţi;b) infracţiunile săvârşite de mem brii Guvernului;c) infracţiunile săvârşite de jude cătorii Curţii Constituţionale, de

membrii Curţii de Conturi, de preşe dintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului;

d) infracţiunile săvârşite de ma re şali, amirali, generali şi chestori;e) infracţiunile săvârşite de şefii cul telor religioase or ga ni zate în

condi ţiile legii şi de ceilalţi membri ai Înaltului Cler, care au cel puţin rangul de arhi e reu sau echivalent al acestuia;

e1) infracţiunile săvârşite de către membrii Consiliului Superior al Magistraturii;

f) infracţiunile săvârşite de jude cătorii şi magistraţii asistenţi de la Curtea Supremă de Justiţie, de jude cătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procu rorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie;

Art. 282. Competenţa Curţii Militare de Apel Curtea Militară de Apel:1. judecă în primă instanţă:a) infracţiunile prevăzute de Co dul penal în art. 155-173 şi art. 356-

361, săvârşite de militari;b) infracţiunile săvârşite de jude că torii tribunalelor militare şi ai

tribu na lelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele mi litare de pe lângă aceste instanţe;

c) alte infracţiuni date prin lege în com petenţa sa;2. ca instanţă de apel, judecă ape lurile împotriva hotă rârilor pro-

nunţate în primă instanţă de tribunalele militare teritoriale;3. ca instanţă de recurs, judecă re cursu rile împotriva hotă rârilor

pronun ţate de tribunalele militare teritoriale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege;

4. soluţionează conflictele de com pe tenţă ivite între tribunalele militare teritoriale sau între tribunalele militare şi tribunalele militare

Art. 282 Art. 29

148

Competenţa

Lucia Rog 149


Lucia Rog

g) alte cauze date prin lege în com petenţa sa;2. ca instanţă de recurs, judecă:a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronun ţate, în primă

instanţă, de curţile de apel şi Curtea Milita ră de Apel;b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţa te, ca in stan ţe

de apel, de curţile de apel şi Curtea Mili tară de Apel;c) recursurile împotriva hotărâri lor penale pronunţate, în primă

instan ţă, de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, precum şi alte cazuri pre vă zute de lege;

3. judecă recursurile în interesul legii;4. abrogat;5. soluţionează:a) conflictele de competenţă în ca zu rile în care Curtea Supremă

de Jus tiţie este instanţa superioară comună;b) cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt;c) cererile de strămutare;d) alte cazuri anume prevăzute de lege.

Note: 1. Conform art. 141 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, referirile la Curtea Supremă de Justiţie cuprinse în actele normative în vigoare se consideră a fi făcute la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Litera c) de la pct. 1 al art. 29 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin Legea nr. 356/2006.

3. Litera d) de la pct. 1 al art. 29 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin Legea nr. 281/2003.

4. Litera e1) de la pct. 1 al art. 29 a fost introdusă prin Legea nr. 356/2006.5. Litera f) de la pct. 1 al art. 29 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin

Legea nr. 281/2003.6. Potrivit art. II din O.U.G. nr. 134/2005 (aprobată cu modifi cări prin Legea

nr. 54/2006), denumirea Parchetul Naţional Anticorupţie din toate actele normative se înlocuieşte cu denumirea Direcţia Naţională Anticorupţie.

7. Litera c) de la pct. 2 al art. 29 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin Legea nr. 281/2003.

8. Punctul 4 al art. 29 a fost abrogat prin Legea nr. 576/2004.9. Litera d) de la pct. 5 al art. 29 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin

Legea nr. 281/2003.

Legislaţie: Constituţia României, art. 96 alin. (4), art. 126 alin. (1)-(4); Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, art. 21-27, art. 141; Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, art. 20; Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, art. 27 alin. (3) lit. c);

Doctrină: R. Carp, Răspunderea penală, civilă şi contravenţională a membrilor Guvernului, Dreptul nr. 4/2002, p. 126; M. Covalciuc, Competenţa. Poliţişti, R.D.P. 4/2004, p. 102-103; M. Damaschin, Din nou despre regulile de competenţă privitoare la poliţişti, R.D.P. nr. 4/2004, p. 104-107; I. Griga, Statutul poliţistului. Competenţă, R.D.P. nr. 2/2003, p. 49-50; A.L. Lorincz, Calitatea de poliţist şi competenţa personală, R.D.P. nr. 2/2006, p. 56-58; Gh. Mateuţ, Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti. Determinarea competenţei materiale în raport de clasifi carea infracţiunilor în crime şi delicte. Conţinutul reglementării actuale, prin prisma noilor tendinţe de simplifi care a procedurilor, raportat la exigenţele europene, în C.D.P. nr. 1/2006, p. 44-55; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

1. Întreruperea cursului justiţiei. Tribunalul Militar Bucureşti, prin sent. nr. 240/2003, în baza art. 25 şi art. 42 C.proc.pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, cu motivarea că fapta a fost săvârşită în circumscripţia acestei instanţe, iar tribunalul militar a fost sesizat după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003.

Prin sentinţa nr. 706/2004, Jude-cătoria Buftea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C.proc.pen., a achitat pe incul-pat pentru infracţiunea prevăzută în art. 240 C.pen. şi, în temeiul art. 181

din acelaşi cod, a aplicat acestuia sancţiunea de 10 milioane de lei amendă administrativă. Tribunalul Bucureşti, s. I pen., prin dec. nr. 995/2004, a admis apelurile procurorului şi inculpatului, a desfi inţat sentinţa atacată, a constatat necompetenţa după calitatea persoanei a Judecătoriei Buftea şi existenţa unui confl ict negativ de competenţă între tribunalul militar şi judecătorie, motiv pentru care a trimis dosarul Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea nr. 864/7 februarie 2005, a scos cauza de pe rol şi a trimis dosarul Tribunalului Bucureşti,

Art. 29 Art. 29

150

Competenţa

Lucia Rog 151


Lucia Rog

reţinând că nu există un confl ict de competenţă în sensul art. 43 C.proc.pen., întrucât Judecătoria Buftea a soluţionat cauza în fond. Tribunalul Bucureşti, prin încheierea din 1 aprilie 2005, invocând decizia nr. 995/2004 a acestei instanţe, a scos cauza de pe rol şi a dispus trimiterea dosarului la Tribunalul Militar Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 76/26 septembrie 2005, Tribunalul Militar Bucureşti a constatat întrerupt cursul justiţiei în cauza privind pe inculpatul O.E. şi, în baza prevederilor art. 29 pct. 5 lit. b) C.proc.pen., a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea cazului de întrerupere a cursului justiţiei. În motivarea soluţiei, Tribunalul Militar Bucureşti a arătat că, potrivit competenţei sale funcţionale, nu poate judeca în apel şi nu se poate pronunţa nici asupra fondului cauzei, întrucât nu a fost sesizat în vreunul dintre modurile prevăzute de lege.

Din examinarea actelor efectuate în toate stadiile procesuale şi a preve-derilor legale în materie se constată existenţa unui caz de întrerupere a cursului justiţiei.

Tribunalul Bucureşti a admis apelu-rile procurorului şi inculpatului şi a desfi inţat hotărârea care soluţiona fondul cauzei, după care, constatând existenţa unui confl ict negativ de competenţă, a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre soluţionare; după ce cauza

i-a fost restituită spre soluţionare, această instanţă a trimis cauza unei instanţe militare, şi anume Tribunalul Militar Bucureşti, fără a respecta prevederile legale privind modurile de sesizare ale unei instanţe judecătoreşti. În speţă, nu există un confl ict negativ de competenţă, întrucât declinările de competenţă nu sunt reciproce.

Prin urmare, cursul justiţiei a fost întrerupt pentru că, în mod succesiv, niciuna dintre instanţe nu s-a considerat com petentă sau corect învestită cu solu-ţionarea cauzei, iar pe de altă parte, întrucât Tribunalul Bucureşti, soluţionând apelurile declarate şi casând hotărârea primei instanţe, nu a dispus asupra cursului ulterior al justiţiei într-una din modalităţile prevăzute în art. 379 pct. 2 C.proc.pen. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5330/2005, B.J. – Bază de date]

2. Judecător cu grad de curte de apel transferat la tribunal. Com-pe tenţa de efectuare a urmăririi penale. Delegare. Acte procesuale ce nu pot face obiectul delegării. Urmare a distincţiei nete dintre actele procesuale şi actele procedurale sub aspectul naturii juridice, conţinutului şi contribuţiei acestora la declanşarea şi desfăşurarea procesului penal, prin art. 132 C.proc.pen. şi art. 135 din acelaşi cod, s-a instituit o exclusivitate a dispunerii sau efectuării, după caz, a actelor procesuale.

Astfel, efectuarea sau dispunerea actelor procesuale este limitată impe-rativ numai la organele de urmărire penală sau instanţele de judecată com-pe tente, exclusivitate ce nu priveşte însă actele procedurale care, prin dispu-nerea comisiei rogatorii sau delegării, pot fi efectuate şi de alte organe decât cele competente potrivit legii procesual penale. În cauză, inculpatul P.P. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din 27 martie 1998, întocmit de C.C., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, delegată a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, confi rmat la 30 martie 1998 de către şeful secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. La data comiterii faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, acesta avea calitatea de judecător la curtea de apel, transferat la tribunal în funcţia de preşedinte al acestei instanţe.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 29 pct. 1 lit. f) C.proc.pen. şi art. 209 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod rezultă că, în raport de această calitate, competenţa efectuării urmăririi penale revenea procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Este de reţinut că punerea în mişcare a acţiunii penale, încuviinţarea de probatorii în cursul urmăririi penale şi trimiterea în judecată sunt acte procesuale supuse

exclusivităţii de dispunere şi efectuare menţionate.

Această exclusivitate stabilită prin lege înlătură posibilitatea legală a atribuirii competenţei pe calea dele-gării, aşa încât, urmărirea efectuată de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel apare ca fi ind făcută de către un organ necompetent după calitatea persoanei. Or, potrivit art. 197 alin. (2) şi (3) C.proc.pen., dispoziţiile relative la competenţa după calitatea persoanei se afl ă sub protecţia nulităţii absolute.

Ca atare, faţă de aceste dispoziţii, raportat la art. 135 alin. (2) C.proc.pen., rezultă că, nefuncţionând cu privire la actele procesuale, delegării invocate îi lipseşte aptitudinea înlăturării sancţiunii nulităţii, aşa încât în mod corect s-a susţinut că prima instanţă ar fi trebuit să constate incidenţa dispoziţiilor art. 332 alin. (1) C.proc.pen. privitoare la restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale. Neprocedând astfel, devin incidente dispoziţiile art. 197 alin. (2) şi (3) C.proc.pen., res pectiv cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 1 din acelaşi cod, care atrag invalidarea întregii judecăţi. [C.S.J., Completul de 9 judecători, dec. nr. 51/2003, nepublicată]

3. Funcţie asimilată celei de magis-trat. Funcţiile asimilate potrivit legii funcţiei de magistrat nu cad sub incidenţa

Art. 29 Art. 29

152

Competenţa

Lucia Rog 153


Lucia Rog

prevederilor din legea procesual penală care se referă la judecători, magistraţi asistenţi şi procurori; ca atare, regulile de competenţă după calitatea persoanei prevăzute în art. 281 pct. 1 lit. b) şi art. 29 pct. 1 lit. f) C.proc.pen. nu se aplică persoanelor având funcţii asimi-late celei de magistrat. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 5286/2002, B.J.– Bază de date]

4. Hotărâre de declinare a compe-tenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Atunci când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi declină competenţa soluţionării cauzei

în favoarea altei instanţe, hotărârea de declinare a instanţei supreme are un dublu rol, atât declinator cât şi de regulator de competenţă. Potrivit art. 29 pct. 5 lit. a) C.proc.pen., confl ic-tul negativ de competenţă între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi o altă instanţă nu este posibil, conform tex tului de lege menţionat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează doar confl ictele de competenţă atunci când este instanţă superioară. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 1155/2006, nepublicată]

(4) Prin „locul săvârşirii infrac ţiu nii” se înţelege locul unde s-a desfă-şurat acti vitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. [C.proc.pen., art. 45 alin. (3)]


Legislaţie: Codul penal, art. 3; Decretul nr. 203/1974 privind înfiinţarea şi organizarea de secţii maritime şi fl uviale la unele instanţe judecătoreşti şi unităţi de procuratură, art. 5.

Doctrină: S. Gifei, Aspecte privind competenţa în materie penală în activitatea poliţiei transporturi feroviare, Dreptul nr. 9/2007, p. 131-135; R. Lupaşcu, Instanţa competentă să rejudece cauza penală strămutată în apel, Dreptul nr. 2/1998, p. 79-81; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002; C. Tănase, Consideraţii privind competenţa teritorială în cazul furturilor din vagoanele de marfă, Dreptul nr. 10/2003, p. 188-192.

JURISPRUDENŢĂ


Secţiunea II. Competenţa teritorială

Art. 30. Competenţa pentru in frac ţi unile săvârşite în ţară(1) Com petenţa după teritoriu este determinată de:a) locul unde a fost săvârşită in frac ţiunea;b) locul unde a fost prins făptuitorul;c) locul unde locuieşte făptuitorul;d) locul unde locuieşte persoana vă tămată.(2) Judecarea cauzei revine aceleia din tre instanţele com pe-

tente po trivit alin. (1), în a cărei circumscripţie s-a efec tuat urmă rirea penală.

(3) Când urmărirea penală se efec tu ează de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori jude ţean, procurorul, prin rechi zitoriu, sta bi-leşte căreia dintre instanţele pre vă zute în alin. (l) îi revine com petenţa de a judeca, ţinând seama că, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a pro cesului penal.

INDEX

Competenţă teritorială 8 Conexitate cu o infracţiune săvârşită în

ţară 5Efectuarea urmăririi penale în circumscrip-

ţia unei instanţe 4Infracţiune săvârşită în afara teritoriului

ţării 5 Infracţiuni la regimul transportului naval.

Competenţă 1

Instanţă competentă 6Ordine de preferinţă 2Parte vătămată afl ată în stare de deţinere 8Prima instanţă sesizată 3Refacerea urmăririi penale de către Par-

chetul de pe lângă I.C.C.J. 6 Urmărire penală efectuată de Parchetul de

pe lângă I.C.C.J. 7

1. Criterii de determinare a com-pe tenţei. În motivarea excepţie de neconsti tuţionalitate a dispoziţiilor

art. 30 C.proc.pen., referitoare la crite-riile de determinare a competenţei după teritoriu, s-a arătat că acestea sunt

Art. 30 Art. 30

154

Competenţa

Lucia Rog 155


Lucia Rog

neconstituţionale dacă se interpretează în sensul că toate criteriile prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) sunt de valoare egală şi că efectuarea urmăririi penale determină competenţa instanţei în a cărei rază teritorială s-a efectuat, oricare ar fi criteriul de determinare a acestei competenţe. În opinia autorilor excepţiei, criteriile de determinare a competentei teritoriale prevăzute în art. 30 alin. (1) lit. a)-d) sunt prevăzute „în cascadă”, iar începerea urmăririi penale într-o anumită rază teritorială dintre cele enumerate nu atrage automat compe tenţa teritorială şi, ca urmare, inadmisibilitatea invocării excepţiei de necompetentă teritorială. În această interpretare, dispoziţiile art. 30 C.proc.pen. contravin prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, s-a arătat că textul de lege criticat încalcă accesul liber la justiţie (înţelegând prin aceasta dreptul de a fi judecat de instanţa competentă printr-o procedură echitabilă), deoarece se ajunge la o judecată inechitabilă, fi ind înlăturate criteriile prevăzute la lit. a)-c), prin simplul fapt al depunerii unei plângeri la organele de urmărire penală din raza teritorială a instanţei de la locul unde locuieşte persoana vătămată, întreaga urmărire şi judecata fi ind atrase automat la acea instanţă, fără ca învinuitul să folosească criteriile prevăzute la lit. a)-c).

Examinând excepţia de neconstitu-ţionalitate, Curtea a constatat că, potrivit doctrinei şi practicii judiciare în materie, criteriile enumerate în art. 30 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen. sunt egale ca valoare în stabilirea competenţei teritoriale. Ordinea în care sunt prevăzute are relevanţă în ipoteza în care organele judiciare competente de la locurile arătate în lege au fost simultan sesizate. Astfel, dacă sesizările s-au făcut la date diferite, competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală [art. 30 alin. (2) C.proc.pen.], iar dacă ar fi sesizate mai multe organe de urmărire penală, competenţa revine organului care a fost mai întâi sesizat [art. 45 alin. (4) C.proc.pen.]. Când au fost sesi-zate numai organele de urmărire penală de la unul dintre locurile prevăzute în art. 30 alin. (1) lit. a)-d), ca în speţă, şi urmărirea penală a fost efectuată de aceste organe, judecarea cauzei revine instanţei în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea [art. 30 alin. (2)], astfel încât problema determinării competenţei nu se mai pune

În consecinţă, Curtea Constituţio-nală a respins excepţia de neconsti-tuţiona litate a dispoziţiilor art. 30 C.proc.pen. [D.C.C. nr. 98/2003, M. Of. nr. 245 din 10 aprilie 2003]

2. Dreptul procurorului de a stabili instanţa căreia îi revine competenţa de soluţionare a cauzei. În motivarea

excepţie de neconstituţionalitate a art. 30 alin. (3) C.proc.pen. s-a invocat încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3), precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece lasă la îndemâna exclusivă a procurorului posibilitatea de alegere a competenţei teritoriale printr-o ordine de preferinţă „în cascadă” şi generală, şi nu printr-o ordine cronologică efi cientă, aşa cum se prevede în art. 30 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi cod. De asemenea, neconstituţionalitatea textului reiese şi din faptul că stabilirea competenţei teritoriale de către procuror nu poate fi cenzurată de instanţă şi, de asemenea, nu poate fi contestată de celelalte părţi implicate în cauză.

Examinând excepţia de neconstitu-ţio nalitate, Curtea a constatat că,

potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege. Modul de determinare a competenţei prevăzut de art. 30 alin. (3) C.proc.pen. nu încalcă nici liberul acces la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil, aşa cum, fără temei, se susţine în motivarea excepţiei, dat fi ind că instanţa de judecată căreia i se va stabili competenţa pe baza textului criticat, realizează justiţia, în sensul prevăzut de art. 126 alin. (1) din Constituţie, iar desfăşurarea procesului este supusă normelor şi principiilor prevăzute de Legea fundamentală şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, Curtea Constitu ţio-nală a respins excepţia de neconsti tu ţio-nalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (3) C.proc.pen. [D.C.C. nr. 590/2006, M. Of. nr. 895 din 3 noiembrie 2006]

DECIZII DE SPEŢĂ

1. Infracţiuni la regimul transpor-tului naval. Competenţă. Conform art. 36 din Legea nr. 191/2003, infrac-ţiunea prevăzută de art. 5 din aceeaşi lege – „exercitarea atribuţiilor de ser-viciu în stare de ebrietate sau sub infl uenţa unor substanţe ori produse stupefi ante sau medicamente cu efecte similare stării de ebrietate” – se judecă în primă instanţă de secţiile maritime

şi fl uviale ale judecătoriilor. Potrivit art. 1 din Decretul nr. 203/1974, secţiile maritime şi fl uviale s-au înfi inţat la Judecătoriile Constanţa şi Galaţi.

Competenţa teritorială a acestora s-a stabilit prin art. 5 din Decretul nr. 203/1974 şi anume, Judecătoria Constanţa are în rază teritorială judeţele Constanţa şi Tulcea, marea teritorială şi Dunărea până la mila marină 64

Art. 30 Art. 30

156

Competenţa

Lucia Rog 157


Lucia Rog

inclusiv. Cum inculpatul a fost trimis în judecată şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 191/2003 săvârşită pe raza judeţului Tulcea, competenţa revine secţiei maritime şi fl uviale a Judecătoriei Tulcea. Prin urmare, raportat la dispo-ziţiile art. 43 C.proc.pen., la art. 36 din Legea nr. 191/2003, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa. [C.A. Constanţa, s. pen., dec. nr. 3/2006, B.J. – Bază de date]

2. Ordine de preferinţă. Între instan -ţele deopotrivă competente, potri vit art. 30 alin. (1) C.proc.pen., nu există o ordine de preferinţă decât în cazul sesizării mai multora dintre ele. Dacă una dintre instanţele competente a fost sesizată, indiferent de poziţia ei în enumerarea făcută în text, ea rămâne competentă să judece cauza, cu excepţia situaţiei prevăzute în art. 30 alin. (2) şi (3) C.proc.pen. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 2908/1999, B.J. – Bază de date]

3. Prima instanţă sesizată. Ordi-nea de competenţă după teritoriu prevăzută în art. 30 alin. (1) C.proc.pen. este prioritară numai în cazul sesizării concomitente a mai multor instanţe, deopotrivă competente. În celelalte cazuri, este competentă instanţa primă sesizată, care nu îşi poate declina com-petenţa în favoarea unei alte instanţe prevăzute în art. 30 alin. (1), chiar

dacă aceasta este menţionată în text într-o poziţie ce o precede. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 45/1996, B.J. – Bază de date]

4. Efectuarea urmăririi penale în circumscripţia unei instanţe. În cazul când făptuitorul a fost prins în raza teritorială a unei alte instanţe decât aceea unde a fost săvârşită infracţiunea, iar urmărirea penală s-a efectuat de organele de cercetare de care aparţine, teritorial, locul unde făptuitorul a fost prins, competentă să judece cauza este, potrivit art. 30 alin. (2) C.proc.pen., instanţa în raza căreia s-a efectuat urmărirea penală, iar nu instanţa în a cărei rază teritorială a fost săvârşită infracţiunea. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 152/1993, B.J. – Bază de date]

5. Infracţiune săvârşită în afara teritoriului ţării. Conexitate cu o infrac ţiune săvârşită în ţară. În cazul în care, dintre mai multe infracţiuni conexe săvârşite de un făptuitor care nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, unele sunt săvârşite în afara teritoriului ţării, iar altele în ţară, competenţa teritorială se determină potrivit art. 30 C.proc.pen. care prevede în alin. ultim că prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia, dispoziţiile art. 31 alin. (1) nefi ind aplicabile.

[C.S.J., s. pen., dec. nr. 2675/2001, în C.J. nr. 7/2002, p. 90]

6. Refacerea urmăririi penale de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Instanţă competentă de a soluţiona cauza. Potrivit art. 30 alin. (3) C.proc.pen., când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în art. 30 alin. (1) C.proc.pen. îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fi e asigurată buna desfăşurare a procesului penal.

Se instituie, astfel, un drept al pro-curorului de a opta între instanţele enu-merate în art. 30 alin. (1) C.proc.pen. şi de a aprecia în cadrul cărei instanţe se asigură buna desfăşurare a judecăţii, drept necenzurabil de instanţa de judecată.

Numai în situaţia în care organul de urmărire penală ar fi învestit o altă instanţă decât cele la care se referă art. 30 alin. (1) C.proc.pen., deşi acestea ar fi fost cunoscute, instanţa învestită ar fi putut refuza judecata, cu consecinţa declinării competenţei teritoriale.

În cauză, una dintre infracţiuni, respectiv infracţiunea prevăzută în art. 25 raportat la art. 282 alin. (2) cu aplicarea art. 284 şi art. 31 alin. (2) C.pen., s-a săvârşit în municipiul Bucu-

reşti, astfel că, exercitându-şi dreptul de opţiune, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT a sesizat, în condiţii legale, Tribunalul Bucureşti.

Procedând la refacerea urmăririi penale, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu era ţinut, sub aspectul sesizării instanţei, de împrejurarea că, anterior, Serviciul Teritorial Iaşi al DIICOT sesizase Tri bu nalul Iaşi, întrucât, după resti-tuirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale, acest organ central îşi asumase res ponsabilitatea întregii urmăriri penale, cu toate prerogativele şi obli-ga ţiile derivate din această opţiune, nefi ind obligat să sesizeze instanţa care a dispus refacerea urmăririi penale. [I.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 1858/2007, www.scj.ro]

7. Urmărire penală efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În cazul în care urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în art. 30 alin. (1) îi revine competenţa de a judeca.

Dacă, în raport cu împrejurările cauzei, buna desfăşurare a procesului penal se asigură de instanţa sesizată de parchet, conform art. 30 alin. (3) C.proc.pen., în raza căreia locuieşte

Art. 30 Art. 30

158

Competenţa

Lucia Rog 159


Lucia Rog

numai una dintre mai multe persoane vătămate, ea este competentă să judece indiferent de numărul părţilor din proces şi al martorilor care locuiesc în afara razei acelei instanţe.

Potrivit art. 30 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., este relevant locul unde locu ieşte persoana vătămată, iar nu locul domiciliului ales de către aceasta pentru comunicarea actelor de procedură. [I.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 725/2005, www.scj.ro]

8. Competenţă teritorială. Parte vătămată afl ată în stare de deţinere. Articolul 30 alin. (1) C.proc.pen. stabileşte criteriile de determinare a

competenţei teritoriale, fără a stabili o ordine de preferinţă în soluţionarea unei cauze, astfel încât, în măsura în care este sesizată o singură instanţă dintre cele enumerate în acest text de lege, competenţa de soluţionare a cauzei va reveni acesteia. Împrejurarea că partea vătămată este în stare de deţinere nu justifi că declinarea de competenţă în favoarea instanţei în a cărei rază teri-to rială se afl ă locul de deţi nere, în con-diţiile în care instanţa sesi zată iniţial se regăseşte între cele pre văzute în art. 30 alin. (1) C.proc.pen. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 89/2005, CPJP 2005, p. 134-135]


Legislaţie: Codul penal, art. 4-7;

Doctrină: Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

Art. 31. Competenţa pentru in frac ţiunile să vârşite în străi nă tate(1) Infrac ţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se judecă, după caz,

de către instanţele civile sau militare în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, iar fapta este de competenţa judecătoriei, se judecă de Judecătoria Sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de instanţa compe tentă după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

(2) Infracţiunea săvârşită pe o navă este de compe tenţa in stan ţei în a cărei cir cumscrip ţie se află primul port român în ca re ancorează nava, afară de cazul când prin lege se dispune alt fel.

(3) Infracţiunea săvârşită pe o aero navă este de com petenţa instanţei în a cărei cir cumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.

(4) Dacă nava nu ancorează într-un port român, sau dacă aeronava nu ateri zează pe teritoriul român, com petenţa este cea prevă zută de alin. (1), afară de cazul în care prin lege se dis pune altfel.

Infracţiuni săvârşite în străinătate. Potrivit art. 31 alin. (1) C.proc.pen., infrac-ţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se judecă, după caz, de către instanţele civile sau militare în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul. Numai dacă acesta nu are domiciliu şi nici nu locuieşte în România, se judecă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, dacă fapta este de competenţa judecătoriei, iar în

celelalte cazuri se judecă de instanţa competentă, după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti. Ca atare, în cauză, competenţa jude cării infracţiunii de furt săvârşite în străi-nătate de un cetăţean român în paguba altui cetăţean român revine, potrivit art. 31 alin. (1) teza I C.proc.pen., instanţei în a cărei rază îşi are domi-ciliul făptuitorul. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 246/1998, BJCD 1998, p. 496].

Secţiunea III. Competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate

Art. 32. Reunirea cauzelorÎn caz de indi vi zi bilitate sau de conexi tate, judecata în primă

instanţă, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi făptuitorii, se efectuează de aceeaşi instanţă.

Doctrină: A se vedea supra, art. 31 – „Doctrină”.

Art. 31 Art. 32

160

Competenţa

Lucia Rog 161


Lucia Rog

Art. 33. Cazurile de indivizibili tateEste indivi zibilitate:a) când la săvârşirea unei infrac ţiuni au participat mai multe

persoane;b) când două sau mai multe infrac ţiuni au fost să vâr şite prin acelaşi

act;c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când

două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune. [C.proc.pen., art. 335, art. 449 alin. (1) lit. a) şi c)]

Legislaţie: Codul penal, art. 23-31, art. 33 lit. b), art. 41;

Doctrină: C. Diţă, Despre efectele conexităţii şi indivizibilităţii asupra competenţei funcţionale a organelor judiciare, Dreptul nr. 6/2005, p. 147-151; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; Al. Paicu, Unele probleme privind indivizibilitatea sau conexitatea dintre infracţiunile la care se referă art. 279 alin. (2) lit. a) C.proc.pen. şi alte infracţiuni, Dreptul nr. 7/1999, p. 97-99; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002; M. Vasile, Disjungerea cauzei, R.D.P. nr. 2/2003, p. 117-118.

Art. 34. Cazurile de conexitateEste conexitate:a) când două sau mai multe in frac ţiuni sunt săvârşite prin acte

dife rite, de una sau de mai multe per soane îm preună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;

b) când două sau mai multe infrac ţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc di ferit, du pă o prealabilă înţelegere între infractori;

c) când o infracţiune este săvârşită pen tru a pregăti, a înlesni sau ascunde comite rea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făp tuitorului altei infracţiuni;

d) când între două sau mai multe infrac ţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei. [C.proc.pen., art. 336-337, art. 449 alin. (1) lit. a) şi c)]

Legislaţie: Codul penal, art. 23-31, art. 33 lit. a).

Doctrină: C. Diţă, Despre efectele conexităţii şi indivizibilităţii asupra competenţei funcţionale a organelor judiciare, Dreptul nr. 6/2005, p. 147-151; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; Al. Paicu, Unele probleme privind indivizibilitatea sau conexitatea dintre infracţiunile la care se referă art. 279 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală şi alte infracţiuni, Dreptul nr. 7/1999, p. 97-99; V. Petrovici, Interpretarea dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Codul de procedură penală în caz de indivizibilitate sau conexitate, Pro lege nr. 4/2005, p. 148-152; V. Petrovici, Aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Codul de procedură penală în caz de indivizibilitate sau conexitate, Pro lege nr. 1/2006, p. 140-144; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

Săvârşirea infracţiunii în acelaşi timp şi în acelaşi loc. În speţă s-a reţinut că toţi inculpaţii erau salariaţi la acelaşi punct vamal, au săvârşit faptele prin acte diferite dar în acelaşi timp

şi în acelaşi loc, deci sunt incidente dispoziţiile art. 34 lit. a) C.proc.pen. [C.A. Iaşi, s. pen., dec. nr. 131/2000, PJMP 2000, p. 270]

Art. 35. Competenţa în caz de indi vizi bilitate sau conexitate (1) În caz de indi vizibilitate sau conexitate, dacă competenţa în

raport cu diferiţii făptui tori ori dife ritele fapte aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a ju deca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă compe-tenţa după natura faptelor sau după calitatea per soanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei supe rioare în grad.

(2) Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară, competenţa revine instanţei civile.

(3) Dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad cu instanţa militară.

Art. 33-34 Art. 35

162

Competenţa

Lucia Rog 163


Lucia Rog

(4) Competenţa de a judeca cauzele reunite rămâne dobândită instanţei, chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat compe tenţa acestei instanţe s-a dispus dis jun gerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.

(5) Tăinuirea, favorizarea infracto rului şi nedenunţarea unor infrac-ţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar dacă competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad. [C.proc.pen., art. 25-29]

Notă: Alineatele (2)-(5) ale art. 35 sunt reproduse astfel cum au fost modifi cate prin Legea nr. 356/2006.

Doctrină: C. Diţă, Despre efectele conexităţii şi indivizibilităţii asupra competenţei funcţionale a organelor judiciare, Dreptul nr. 6/2005, p. 147-151; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; I. Gârbuleţ, Instanţa competentă să dispună arestarea preventivă în situaţia reunirii cauzelor, Dreptul nr. 12/2005, p. 221-227; L. Lascu, Aspecte legate de competenţa de soluţionare a anumitor cauze cu făptuitori militari. Confl icte de competenţă între organele judiciare civile şi cele militare, Dreptul nr. 10/2001, p. 136-145; Al. Paicu, Unele probleme privind indivizibilitatea sau conexitatea dintre infracţiunile la care se referă art. 279 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală şi alte infracţiuni, Dreptul nr. 7/1999, p. 99-97; V. Petrovici, Aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Codul de procedură penală în caz de indivizibilitate sau conexitate, Pro lege nr. 1/2006 p. 140-144; M. Vasile, Organul judiciar competent să se sesizeze din ofi ciu în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 180 alin. (11), art. 180 alin. (21) şi art. 181 alin. (11) din Codul penal, Dreptul nr. 8/2001, p. 101-107; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.

JURISPRUDENŢĂ


ale art. 35 alin. (1) teza a II-a C.proc.pen., autorii acesteia susţin că dispo-ziţiile legale criticate, referitoare la competenţa materială de primă instanţă a curţii de apel, determinată după cali-tatea persoanei, respectiv cele refe ri-toare la competenţa instanţelor în caz de indivizibilitate sau conexitate, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, cu consecinţa aplicării unui tratament discriminatoriu faţă de calitatea pe care a avut-o unul dintre autori, aceea de judecător la Jude cătoria Babadag.

Se consideră, de asemenea, că dis po ziţiile art. 281 pct. 1 lit. b) şi ale art. 35 alin. (1) teza a II-a C.proc.pen. încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, republicată, referitoare la dreptul de acces liber la justiţie, precum şi dispoziţiile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât nu asigură posibilitatea folosirii tuturor căilor de atac prevăzute în legea procesuală penală. Se mai susţine de către unul din autorii excepţiei că tratamentul prevăzut de art. 35 alin. (1) teza a II-a C.proc.pen. îl dezavantajează cu atât mai mult cu cât, la data comiterii faptelor, nu avea o calitate care să atragă competenţa de judecată a curţii de apel.

Examinând excepţia de neconsti tu-ţio nalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să fi e respinsă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Prin urmare, stabilirea compe-tenţelor instanţelor judecătoreşti, inclu siv în caz de indivizibilitate sau conexitate, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Acesta poate stabili, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, fi ind ţinut desigur ca, în procesul de legiferare, să se circumscrie cadrului constituţional. În ceea ce pri veşte critica dispoziţiilor art. 281 pct. 1 lit. b) şi art. 35 alin. (1) teza a II-a C.proc.pen. în raport de prevederile art. 16 din Constituţie, republicată, aceasta nu poate fi reţinută câtă vreme prevederile criticate nu conţin privilegii sau discriminări în raport cu criteriile egalităţii în drepturi înscrise în art. 4 din Constituţie, republicată, iar situaţia juridică a anumitor categorii de persoane (în speţă judecătorii de la judecătorii, pe de o parte, respectiv inculpaţii care au săvârşit infracţiuni afl ate în raport de conexitate sau indivizibilitate, pe de altă parte), justifi că aplicarea unui tratament diferit, în scopul unei mai bune înfăptuiri a justiţiei. De altfel Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că art. 16 din Consti-tuţie vizează „egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte

Competenţă după calitatea per-soa nei. Calitate avută numai de unul dintre autori. Conexitate. Existenţa

unei singure căi de atac. În motivarea excep ţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 pct. 1 lit. b) şi

Art. 35 Art. 35

164

Competenţa

Lucia Rog 165


Lucia Rog

recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifi că nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui” (Decizia nr. 25/23 februarie 1999). Curtea constată, de asemenea, că textele de lege criticate nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, republicată, câtă vreme accesul liber la justiţie este asigurat prin posibilitatea părţilor de a se adresa instanţei de judecată şi de a declara recurs împotriva hotărârii instanţei de fond, exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime nefi ind îngrădită prin stabilirea unei singure căi de atac (recursul). În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că accesul la justiţie nu presupune, în toate cazurile, accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. De altfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 281 pct. 1 lit. b) C.proc.pen. acestea au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, în raport de preve-derile art. 21 din Constituţie. Statuând în sensul constituţionalităţii textelor criticate, Curtea a reţinut că „faptul că nu se poate folosi, în cauză, calea de atac a apelului nu afectează drepturile

procesuale ale inculpatului, având în vedere dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C.proc.pen., care prevăd că recursul, în acest caz, nu se limitează la motivele de casare enumerate de art. 3859 C.proc.pen., iar instanţa este obligată să examineze întreaga cauză sub toate aspectele” (Decizia nr. 156 din 17 aprilie 2003). Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine reconsi-derarea jurisprudenţei Curţii, soluţia adoptată şi considerentele pe care aceasta s-a întemeiat sunt valabile şi în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce priveşte critica prevederilor art. 35 alin. (1) teza a II-a C.proc.pen., formu-lată faţă de acelaşi temei constituţional şi cu aceeaşi motivare. În sfârşit, Curtea mai reţine că prevederile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, reglementat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, precum şi de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea inculpaţilor de a benefi cia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către curţile de apel. Totodată, textele criticate asigură dreptul la două

grade de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale. [D.C.C. nr. 206/2004, M. Of. nr. 471 din 26 mai 2004]

DECIZII DE SPEŢĂ

1. Competenţa în caz de conexi-tate. Infracţiuni de competenţa DNA şi DIICOT. Primul organ sesizat. Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 508/2004, astfel cum a fost modifi cată prin O.U.G. nr. 7/2005, sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organi-zată şi Terorism, cu excepţia celor date în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, actual Departamentul Naţional Anticorupţie, infracţiunile prevăzute de Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fi scale, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 500.000 euro.

Potrivit art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2002, sunt de competenţa Departamentului Naţional Anticorupţie infracţiunile prevăzute de Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fi scale, dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.

Faţă de cele arătate, rezultă că pentru infracţiunile de evaziune fi scală pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată competenţa de a efectua urmărirea penală aparţinea Departamentul Naţional Anticorupţie.

Însă, inculpaţii au fost trimişi în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii pre văzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, pentru care competenţă exclusivă de cercetare penală are Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 508/2004.

Or, în situaţia în care, în aceeaşi cauză, raportat la natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, sunt competente a efectua cercetările mai multe organe de urmărire penală, se pune problema stabilirii criteriului de determinare a unuia dintre acestea.

Astfel, potrivit art. 35 alin. (1) teza I C.proc.pen. cu referire la art. 45 alin. (1) din acelaşi cod, competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate revine primului organ sesizat, care în speţă este Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

În cauză nu sunt incidente dispo zi-ţiile art. 35 alin. (1) teza a II-a C.proc.pen. referitor la un organ de urmărire penală superior în grad, în condiţiile în care atât Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Tero-rism, cât şi Departamentul Naţional

Art. 35 Art. 35

166

Competenţa

Lucia Rog 167


Lucia Rog

Anticorupţie sunt structuri specializate în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum rezultă din art. 1 din Legea nr. 508/2004, respectiv art. 1 din O.U.G. nr. 134/2005.

Faptul că la momentul sesizării instanţei, Departamentul Naţional Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Orga-nizată şi Terorism nu aveau aceeaşi structură de organizare internă nu poate conduce la concluzia că una dintre acestea este superioară în grad celeilalte. Pentru stabilirea organului superior în grad, raportarea trebuie să se facă la dispoziţiile legii de organizare judiciară, actualul sistem judiciar fi ind structurat pe 4 paliere (judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Or, aşa cum s-a arătat mai sus, DNA şi DIICOT sunt structuri specializate în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, motivarea instanţei de fond în sensul că infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 nu justifi că competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, atâta vreme cât scopul constituirii grupului organizat a fost acela de a săvârşi infracţiuni de evaziune fi scală, nu are ca temei nicio dispoziţie legală, art. 35 alin. (5) C.proc.pen. referindu-

se exclusiv la infracţiunile prevăzute de art. 221, art. 262 şi art. 264 C.pen.

În consecinţă, Curtea a apreciat că Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism era organul competent să efectueze urmărirea penală în cauză şi nu se impunea restituirea cauzei pe acest aspect. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 436/2007, nepublicată]

2. Primul organ de urmărire penală sesizat. În susţinerea excepţiei de necompetenţă materială a organului care efectuează urmărirea penală, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 134/2005, infracţiunile de înşelăciune şi instigare la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanei nu sunt de competenţa DIICOT, ci a DNA.

Tribunalul a reţinut că excepţia invocată nu este întemeiată. Astfel, este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 134/2005, Departamentul Naţional Anticorupţie este competent să efectueze urmărirea penală dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul a 1.000.000 euro în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5), art. 246, art. 247, art. 248 şi art. 2481 C.pen. însă, în cauză, organele de urmărire penală (DIICOT) au fost sesizate şi deci învestite cu efectuarea actelor de cercetare penală înainte de intrarea în vigoare a acestei norme,

iar o parte din infracţiunile pentru care inculpatul era cercetat sunt în com petenţa sa exclusivă. Ca atare, în conformitate cu prevederile art. 35 cu referire la art. 45 C.proc.pen., competenţa efec-tuării urmăririi penale revine organului de urmărire penală cel dintâi învestit, respectiv DIICOT. [Trib. Bucuresti, s. I pen., încheierea nr. 18836/3/2006, nepublicată]

3. Cerere de contopire a pedep-selor. Instanţă competentă. Competentă să soluţioneze cererea de contopire a pedepselor în cazul concursului de infracţiuni formulată de condamnatul afl at în stare de deţinere este instanţa în a cărei rază teritorială se afl ă locul de deţinere corespunzătoare instanţei de executare a ultimei hotărâri. Prevede-ri le art. 35 alin. (2) C.proc.pen. nu

sunt aplicabile. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 2808/2000, BJCD 2000 , p. 395].

4. Competenţă în caz de conexi-tate. Instanţe de grad diferit. Din rechizitoriu rezultă că dintre faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, unele sunt de competenţa tribunalului militar teritorial, iar altele de competenţa Curţii Militare de Apel, cât şi faptul că, între toate faptele reţinute în sarcina tuturor inculpaţilor există legătură, ceea ce face necesară judecarea lor împreună de către aceeaşi instanţă. Având în vedere prevederile art. 282 pct. 1 lit. a) şi ale art. 35 C.proc.pen., s-a stabilit că instanţa competentă să judece cauza este Curtea Militară de Apel, căreia i s-a trimis dosarul. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 2419/2000, în Juridica nr. 9-10/2001, p. 425]

Art. 36. Instanţa competentă a hotărî reunirea cauzelor(1) Re u nirea cauzelor se hotărăşte de instanţa că reia îi revine

com pe tenţa de judecată, potrivit dispo ziţiilor art. 35.(2) În cazul prevăzut în art. 35 alin. (3), reunirea cauzelor se

hotărăşte de instanţa militară, care trimite dosarul instanţei civile căreia îi revine competenţa.


Art. 37. Cazuri speciale(1) În cazurile de indivi zibilitate prevă zu te în art. 33 lit. a) şi b),

precum şi în cele de conexitate, cauzele sunt reunite dacă ele se află

Art. 35 Art. 36-37

168

Competenţa

Lucia Rog 169


Lucia Rog

în faţa primei instanţe de judecată, chiar după desfiinţa rea hotă rârii cu trimitere de către instanţa de apel sau după casarea cu trimitere de către instanţa de recurs.

(2) Cauzele se reunesc şi la instan ţele de apel, precum şi la cele de recurs, de acelaşi grad, dacă se află în acelaşi stadiu de ju de cată.

(3) În cazul de indivizibilitate pre văzut în art. 33 lit. c) cauzele trebuie să fie reunite întotdeauna. [C.proc.pen., art. 335]

Doctrină: C. Diţă Despre efectele conexităţii şi indivizibilităţii asupra competenţei funcţionale a organelor judiciare, Dreptul nr. 6/2005, p. 147-151; I. Dumitru, Înţelesul prevederilor art. 37 alin. (1) din Codul de procedură penală, Dreptul nr. 4/1994, p. 70-71; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

Art. 38. DisjungereaÎn cazul de indi vizibilitate pre văzut în art. 33 lit. a), precum şi în toate

cazurile de conexi tate, instanţa poate dispune, în intere sul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat. [C.proc.pen., art. 293]

Legislaţie: Hotărârea nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, modifi cată, adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, art. 99 alin. (4).

Doctrină: D. Ciuncan, Competenţă. Declinare. Rezoluţie sau Ordonanţă, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 109-111; C. Diţă, Despre efectele conexităţii şi indivizibilităţii asupra competenţei funcţionale a organelor judiciare, Dreptul nr. 6/2005, p. 147-151; N. Grofu, Disjungerea în faza de urmărire penală, R.D.P. nr. 4/2003, p. 86-87; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002; M. Vasile, Disjungerea cauzei, R.D.P. nr. 2/2003, p. 117-118; M. Vasile, Neconcordanţa unor dispoziţii procesual penale referitoare la posibilitatea disjungerii cauzelor privind infracţiunile prevăzute de art. 279 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, Dreptul nr. 10/2003, p. 208-209.

Secţiunea IV. Dispoziţii comune

Art. 39. Excepţii de necompetenţă(1) Excepţia de necompe ten ţă materială şi cea de necompetenţă

după calitatea persoa nei pot fi ridicate în tot cursul procesului pe nal, până la pronunţarea hotărârii definitive.

(2) Excepţia de necompetenţă teri torială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată.

(3) Excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, de oricare dintre părţi, sau puse în discuţia părţilor din oficiu.

Doctrină: Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi

Indivizibilitate. Acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni. Reunirea cauzelor în faţa instanţei de recurs. Potrivit art. 33 lit. c) C.proc.pen. există indivizibilitate în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri, când două sau mai mult acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune. În cauză există cazul de indivizibilitate indicat, întrucât în prima sentinţă de condamnare s-a reţinut în sarcina inculpatului săvârşirea a trei acte materiale de sustrage comise în noaptea de 16-17 octombrie 1994, iar în cea de-a doua alte patru acte de sustragere săvârşite pe parcursul aceleiaşi luni. Această situaţie trebuia observată de

către instanţa de apel, care, în aceeaşi zi, în aceeaşi compunere, a pronunţat două hotărâri diferite. Fragmentarea activităţii infracţionale s-a făcut în mod nejustifi cat, cu implicaţiile aplicării a două pedepse separate, deşi în cauză nu există pluralitate de infracţiuni, ci acţiuni care prezintă, fi ecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, fi ind aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (2) C.pen. privind infracţiunea continuată. S-a dispus, în consecinţă, reunirea cauzelor conform art. 33, art. 36 şi art. 37 alin. ultim C.proc.pen., ambele dosare afl ându-se în acelaşi stadiu de judecată. [C.A. Bacău, s. pen., dec. nr. 239/1995, R.D.P. nr. 4/1997, p. 105]

Art. 37 Art. 38-39

170

Competenţa

Lucia Rog 171


Lucia Rog

Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului;b) s-a dat o hotărâre în primă in stanţă.(2) Dobândirea calităţii după să vâr şirea in fracţiunii nu determină

schim barea com petenţei, cu excepţia in frac ţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1.

Note: 1. Alineatul (1) al art. 40 este reprodus astfel cum a fost modifi cat prin Legea nr. 281/2003.

2. Alineatul (2) al art. 40 este reprodus astfel cum a fost modifi cat prin O.U.G. nr. 109/2003.

Doctrină: M. Covalciuc, Competenţa. Poliţişti, R.D.P. nr. 4/2004, p. 102-103; M. Damaschin, Din nou despre regulile de competenţă privitoare la poliţişti, R.D.P. nr. 4/2004, p. 104-107; I. Griga, Statultul poliţistului. Competenţă, R.D.P. nr. 2/2003, p. 49-50; A.L. Lorincz, Calitatea de poliţist şi competenţa personală, R.D.P. nr. 2/2006, p. 56-58; R. Lupaşcu, A. Lunca, O problemă privind competenţa după calitatea persoanei, Dreptul nr. 12/1994, p. 46-47; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instan ţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.

JURISPRUDENŢĂ


1. Administrarea de probe. Ridi-carea excepţiei de necompetenţă teritorială. Potrivit art. 39 alin. (2) C.proc.pen., excepţia de necompetenţă teritorială nu poate fi ridicată decât până la citirea actului de sesizare. Ca atare, părţile nu pot pune în discuţie şi nici instanţa nu poate examina din ofi ciu problema competenţei teritoriale, după administrarea unor probe. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 1134/1996, B.J. – Bază de date]

2. Invocarea excepţiei de necom-pe tenţă teritorială după citirea actului de sesizare. Spre deosebire de excepţia de necompetenţă materială şi cea după calitatea persoanei care pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii defi nitive, excepţia de necompetenţă teritorială nu poate fi ridicată decât până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe

de judecată, în caz contrar instanţa iniţial sesizată rămânând competentă să soluţioneze cauza. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 10/2005, CPJP 2005, p. 135-136]

3. Încheiere de respingere a excep-ţiei de necompetenţă. Cale de atac. Încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii pot fi atacate separat cu recurs. Declarând recurs împotriva unei încheieri prin care s-a respins excepţia de necompetenţă după calitatea persoanei, hotărâre care potrivit art. 311 alin. ultim C.proc.pen., este pronunţată în cursul judecăţii, iar prin ea nu s-a făcut o judecată asupra fondului cauzei, sancţiunea este inadmisibilitatea căii de atac astfel exercitate. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 962/2003, Pro lege nr. 3-4/2003, p. 260]

Art. 40. Competenţa în caz de schim bare a calităţii in cul pa -tului

(1) Când com petenţa instanţei este deter minată de cali ta tea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvâr şirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când:

Competenţă după calitatea per-soanei. Infracţiuni comise de deputaţi sau senatori. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 C.proc.pen., s-a susţinut că dispo ziţiile legale criticate aduc atin-gere prevederile constituţionale ale art. 72 alin. (2) privind competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru infracţiunile săvârşite de parlamentari, ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi şi ale art. 126

alin. (2) privind competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, deoarece, de vreme ce Legea funda-men tală stabileşte în mod univoc că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă să judece cauzele cu inculpaţi senatori ori deputaţi, nu se poate deroga prin lege de la această reglementare în funcţie de pierderea calităţii. Deci, singurul moment în care contează calitatea de parlamentar pentru stabilirea competenţei, este cel

Art. 40 Art. 40

172

Competenţa

Lucia Rog 173


Lucia Rog

al trimiterii în judecată, şi competenţa astfel determinată ar fi trebuit să rămână valabilă în tot cursul judecăţii chiar dacă inculpatul a pierdut acea calitate. De asemenea, inculpatul, printr-un simplu act de voinţă, poate deroga de la norma fundamentală potrivit căreia „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite numai prin lege”. Or, în ipoteza în care inculpatul (senator, deputat, magistrat etc.) este trimis în judecată potrivit pro cedurii speciale referitoare la com-pe tenţa rationae personae, iar mai apoi acesta demisionează din funcţia deţinută, ar trebui ca, potrivit textului legal criticat, dacă nu este cazul situa-ţiilor prevăzute de art. 40 alin. (1) lit. a) şi b) C.proc.pen., instanţa să constate că, faţă de lipsa calităţii astfel generată, nu mai este competentă şi să trimită dosarul instanţei competente, potrivit celorlalte reguli privitoare la materie. Prin urmare, s-ar ajunge la situaţia nelegală şi neconstituţională ca, în cursul judecăţii, competenţa de soluţionare a cauzei să nu fi e stabilită de lege, ci să fi e lăsată la latitudinea inculpatului. Tot acelaşi rezultat s-ar produce şi în cazul în care, în cursul judecăţii, inculpatul ar fi destituit din funcţia respectivă, pentru că, în această situaţie, competenţa de judecată ar fi stabilită de autoritatea care a luat măsura respectivă.

De asemenea, se poate ajunge la situaţia în care două persoane care au

fost trimise în judecată la aceeaşi dată să fi e judecate, din motive independente, de instanţe diferite. Astfel, în ipoteza în care, spre fi nele mandatului, doi parlamentari au fost trimişi în judecată dar, din motive obiective, faţă de unul dintre aceştia s-a pronunţat o hotărâre judecătorească, ar urma ca acesta din urmă să fi e în continuare judecat de instanţa potrivit regulii speciale, iar celălalt de instanţa competentă potrivit dreptului comun.

Examinând excepţia de neconsti-tuţio nalitate, Curtea a constatat că prevederile art. 72 alin. (2) din Consti-tuţie se referă în mod exclusiv la inculpaţii care, în cursul judecăţii, au calitatea de senatori şi deputaţi, indi-ferent de data la care au comis faptele penale pentru care sunt judecaţi şi de natura acestor fapte, iar nu şi la inculpaţii care au pierdut această calitate.

De asemenea, prevederile art. 40 C.proc.pen. nu instituie nici un fel de discriminări între persoanele care au calitatea de parlamentar, ele aplicându-se în mod egal tuturor învinuiţilor ori inculpaţilor afl aţi în aceeaşi situaţie juridică, astfel că nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia ar fi încălcate dispoziţiile art. 16 din Constituţie.

În consecinţă, Curtea Constituţio-nală a respins excepţia de neconstitu ţio-nalitate a dispoziţiilor art. 40 C.proc.pen. [D.C.C. nr. 433/2005, M. Of. nr. 870 din 28 septembrie 2005]

DECIZII DE SPEŢĂ

1. Pierderea calităţii avute la data comiterii infracţiunii prin efectul legii. 1) Faptele penale ale persoanelor care, la data săvârşirii lor, aveau calitatea de militari în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, iar prin efectul Legii nr. 293/2004 au devenit funcţionari publici civili, nu sunt de competenţa instanţelor militare din momentul intrării în vigoare a legii la 30 septembrie 2004.

Soluţia se impune în raport cu carac-terul activ al legii procesual penale; prevederile art. 40 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. nu sunt incidente, întrucât pierderea calităţii la care se referă acest text de lege are în vedere alte situaţii decât prin efectul legii, cum este, în speţă, demilitarizarea întregului sistem penitenciar. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1052/2005 B.J. – Bază de date]

2) Articolul 40 C.proc.pen. nu solu-ţionează în timp confl ictul între normale de competenţă personală, textul de lege în discuţie prevăzând numai că, în cadrul legii aplicabile, în vigoare, trebuie să se ţină seama de calitatea specială a persoanei avută la data săvârşirii infracţiunii. Acest text este aplicabil numai dacă este vorba de pierderea calităţii de militar a poliţistului, după săvârşirea infracţiunii, şi dacă instanţa militară, conform legii în vigoare, ar fi competentă material pentru infracţiunile săvârşite de poliţişti.

Prin Legea nr. 360/2002 poliţistul nu numai că şi-a pierdut calitatea de militar, devenind funcţionar public civil ci, mai mult, s-a stabilit şi o nouă competenţă materială şi personală a instanţelor civile pentru judecarea infracţiunilor săvârşite de poliţişti, diferită de cea care există pentru infrac-ţiunile săvârşite de civili şi care repre-zintă dreptul comun. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 309/2003, Pro lege nr. 3-4/2003, p. 306- 311]

2. Competenţă după calitatea per soanei. Infracţiuni săvârşite de poliţişti înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului. Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, intrată în vigoare la 24 august 2002, cuprinde, între altele, dispoziţii de ordin procesual privind competenţa instanţelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni de către poliţişti care, în temeiul legii, au devenit funcţionari publici. Prin efectul adoptării Legii nr. 360/2002, în materia reglementărilor privind competenţa de judecată a infracţiunilor săvârşite de poliţist s-a creat un concurs între dis-poziţiile Codului de procedură penală şi cele din menţionata lege, concurs în legătură cu care trebuie observate următoarele:

Atât Codul de procedură penală, cât şi Legea nr. 360/2002 au fost

Art. 40 Art. 40

174

Competenţa

Lucia Rog 175


Lucia Rog

adoptate de Parlamentul României, făcând parte – potrivit prevederilor din art. 72 alin. (3) lit. f) şi i) din Constituţie – din categoria legilor organice, codul fi ind o lege cu caracter general, iar cea privitoare la statutul poliţistului o lege specială, aceasta din urmă având prioritate.

Cu prilejul adoptării legii privind statutul poliţistului şi în vederea apli-cării acesteia nu s-au instituit norme tranzitorii, ceea ce face să funcţioneze integral normele şi regulile cu caracter general. Legiuitorul a prevăzut, însă, în art. 82 alin. (2), că la data intrării în vigoare a legii, orice dispoziţii contrare se abrogă. Aceasta dispoziţie expresă de abrogare are în vedere şi normele contrare cuprinse în Codul de procedură penală.

Cum în discuţie sunt norme de procedură şi cum acestea sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicare şi cum nu s-au adoptat norme tranzitorii, rezultă că Legea privind Statutul poliţistului se aplică strict şi integral de la data intrării ei în vigoare, şi anume de la 24 august 2002, indiferent de data săvârşirii infracţiunilor şi de împrejurarea dacă făptuitorul si-a păstrat ori pierdut calitatea pe care o avea la data săvârşirii faptelor. În acest sens, cum este cunoscut şi unanim acceptat, caracterul activ al legii de procedură penală nu poate fi examinat în raport cu data când s-a săvârşit infracţiunea, ca

în cazul legii penale, ci cu data când se desfăşoară acţiunea procesuală faţă de care legea de procedură este activă.

În lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale, cât şi a unor dispoziţii gene-rale care să reglementeze situaţiile ivite în cazul concurenţei legilor de procedură succesive, a opera cu dis-tincţii referitoare la data săvârşirii faptei, la data declanşării procesului penal, la calitatea făptuitorului şi la pierderea acestei calităţi, înseamnă a adăuga la lege;

Legea Statutului poliţistului, care îl defi neşte pe acesta ca fi ind un func-ţionar public civil, a scos din sfera de competenţă a instanţelor militare şi le-a introdus în cea a instanţelor civile toate faptele penale săvârşite de poliţişti, rămânând în competenţa celor militare, ca o excepţie, numai infracţiunile contra siguranţei statului săvârşite de poliţişti [art. 64 alin. (3)].

În acest context, a menţine în sfera de competenţă a instanţelor militare, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, a unor infracţiuni săvâr-şite de poliţişti este împotriva legii şi, totodată, o îndepărtare de sensul şi raţiunea reglementarilor juridice care urmăresc compatibilizarea legislaţiei naţionale cu cea din comunitatea europeană;

În sfârşit, invocarea prevederilor art. 40 C.proc.pen. în motivarea menţi-nerii competenţei instanţelor militare

şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 este lipsită de pertinenţă; prevederile acestui text sunt străine de datele speţei, ele presupunând exclu-siv pierderea calităţii avute la data săvârşirii infracţiunii, în condiţiile aceleiaşi reglementări juridice, câtă vreme în cazul din speţă intervine o modifi care majoră de reglementare juridică în materia competenţei, faţă de care prevederile art. 40 C.proc.pen. nu mai sunt incidente. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 4687/2002, B.J. – Bază de date]

3. Pierderea calităţii după săvâr-şirea infracţiunii. Pierderea calităţii de magistrat atrage menţinerea compe-tenţei instanţei numai dacă fapta are

legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului sau dacă s-a pronunţat o hotărâre de către prima instanţă. În cauza având ca obiect plângerea împotriva ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) C.pen., infracţiunea de care petentul a fost învinuit nu are nicio legătură cu atribuţiile sale de serviciu şi nici nu s-a pronunţat o hotărâre, actele procurorului neputând fi asimilate hotă-rârilor judecătoreşti. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 12/2005, CPJP 2005, p. 132-134]

Art. 41. Competenţa în caz de schimbare a încadrării juri-dice sau a calificării

(1) Instanţa sesizată cu ju de carea unei infrac ţiuni rămâne compe tentă a o judeca chiar dacă constată, după efec tuarea cercetării judecă toreşti, că infracţiunea este de compe tenţa instan-ţei inferioare.

(2) Schimbarea calificării faptei prin tr-o lege nouă, intervenită în cursul jude cării cauzei, nu atrage necom pe tenţa instanţei de judecată, afară de ca zul când prin acea lege s-ar dispune altfel. [C.proc.pen., art. 332, art. 334]

Doctrină: Gh. Dumitru, Aplicare în timp a legii de procedură penală, R.D.P. nr. 3/1997, p. 52-55; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; I. Retca, Din nou despre competenţa materială de soluţionare a unor infracţiuni cărora li s-a dat o altă califi care juridică, Dreptul nr. 12/1997, p. 78-80; I. Ristea, Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, fără

Art. 40 Art. 41

176

Competenţa

Lucia Rog 177


Lucia Rog

a mai fi pusă în mişcare acţiunea penală pentru noile fapte, Dreptul nr. 4/2004, p. 200-202; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002; A. Tudor, O. Rădulescu, P. Rosenberg, Despre unele aspecte privind imunitatea parla-mentară, Dreptul nr. 11/2002, p. 192-194.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

art. 334 C.proc.pen. a fost făcută după efectuarea cercetării judecătoreşti

Schimbarea încadrării juridice a faptei. 1) Schimbând încadrarea juridică, din art. 209 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) lit. h) C.pen., în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) C.pen., tribunalul a constatat că, în speţă, competenţa aparţine judecătoriei, conform art. 42 C.proc.pen., şi a declinat soluţionarea cauzei către Judecătoria Turnu Măgurele.

Judecătoria Turnu Măgurele, în baza art. 42 C.proc.pen., a declinat competenţa soluţionării cauzei către Tribunalul Teleorman şi, constatând confl ict negativ de competenţă, a înaintat cauza curţii de apel.

Procedând la verifi carea compe-tenţei, Curtea a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 41 C.proc.pen., instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne com-pe tentă a judeca şi dacă se constatată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa unei instanţe inferioare.

În speţă, prin sentinţa nr. 15/3 aprilie 2003, Curtea a mai dispus pe

calea regulatorului de competenţă în favoarea Tribunalului Teleorman, competenţa soluţionării cauzei.

Înainte de a dispune schimbarea încadrării juridice, tribunalul a audiat inculpaţii, la termenul de la 25 iunie 2003, a administrat probe cu privire la aspectele ce ţineau de latura civilă (cuantumul prejudiciului) şi natura cablurilor sustrase.

Date fi ind dispoziţiile art. 41 C.proc.pen., constatând că declinarea competenţei s-a dispus de tribunal, după efectuarea cercetării judecătoreşti, în baza art. 43 C.proc.pen., Curtea a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 8/2004, PJP 2003-2004, p. 258-259]

2) Chiar dacă tribunalul – ca instanţă de fond – a dispus schimbarea încadrării juri dice a faptei într-o infracţiune ce atrage competenţa materială a jude -cătoriei, această împrejurare nu impune de clinarea competenţei soluţio nării cau zei în favoarea instanţei infe-rioare, în tru cât aplicarea dispoziţiilor

[C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 7/2000, CPJMP 2000, p. 272]

Art. 42. Declinarea de competenţă(1) Instanţa de judecată care îşi declină compe tenţa trimite dosarul

instanţei de judecată arătată ca fiind competentă prin hotărârea de declinare.

(2) Dacă declinarea a fost deter mi nată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele înde pli nite şi poate men ţine măsurile dis puse de instanţa desesizată.

(3) În cazul declinării pentru ne com pe tenţă terito rială, actele înde-pli nite ori mă surile dispuse se menţin.

(4) Hotărârea de declinare a com pe tenţei nu este supusă ape lului şi nici recursului.

Doctrină: S. Buzoianu, Probleme de drept ivite în legătură cu declinarea competenţei în materie penală, Dreptul nr. 9/2004, p. 145-149; D. Ciuncan, Declinarea de competenţă făcută de procuror în favoarea altui parchet prin rezoluţie sau prin ordonanţă, Pro lege nr. 4/1998, p. 17-19; D. Ciuncan, Competenţă. Declinare. Rezoluţie sau Ordonanţă, R.D.P. nr. 2/1999, p. 109-111; I. Dumitru, Ordonanţa procurorului de declinare a competenţei, Dreptul nr. 5/1999, p. 114-115; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.

JURISPRUDENŢĂ


Lipsa căii de atac împotriva hotărârii de declinare a competenţei. În motivarea excepţiei de neconstituţio-nalitate a dispoziţiilor art. 42 alin. (4) C.proc.pen. s-a susţinut că articolul de lege invocat este contrar dispoziţiilor

art. 11, art. 20, art. 21, art. 24 şi art. 129 din Constituţie, în sensul că accesul la justiţie este încălcat faţă de prevederile dreptului internaţional în materie, drept ce are prioritate atunci când se constată contrarietatea cu legislaţia internă.

Art. 41 Art. 42

178

Competenţa

Lucia Rog 179


Lucia Rog

S-a mai arătat că „dreptul la apărare în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu înseamnă numai asigurarea unui apărător, ci şi posibilitatea efectivă de a răspunde cererilor, probelor şi excepţiilor, în fi ecare speţă, ori încălcarea acestui drept înseamnă neasigurarea unei judecăţi echitabile, părţile nemaiafl ându-se pe poziţii de egalitate”.

Examinând excepţia de neconstitu-ţionalitate, Curtea a constatat că, prin Decizia nr. 429/2004, răspunzând la o critică asemănătoare, a reţinut că insti tuţia declinării de competenţă desemnează obligaţia stabilită prin lege pentru organul judiciar învestit cu soluţionarea cauzei de a trimite cauza organului judiciar competent ori de câte ori constată că instrumentarea acesteia nu intră în atribuţiile sale. Declinarea de competenţă nu are caracterul unei judecăţi, pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluţionează fondul cauzei, ci un incident în administrarea justiţiei, inerent bunei funcţionari a sistemului judiciar. Ţinând seama de natura instituţiei, ca şi de imperativul celerităţii procesului penal, nu se poate reţine că textul de lege criticat este de natură să încalce sau să restrângă dreptul la apărare al părţilor, cu atât mai mult cu cât atât inculpatul, cât şi celelalte părţi, îşi pot exercita dreptul la apărare şi celelalte drepturi procesuale în faţa instanţei competente, precum

şi dreptul de a ataca prin mijloacele prevăzute de lege hotărârea prin care această instanţă va soluţiona cauza.

În ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea liberului acces la justiţie, nici aceasta nu a fost primită, întrucât Curtea a statuat că accesul la justiţie înseamnă accesul la instanţele de judecată înzestrate cu competenţa şi cu procedurile stabilite prin lege, fi ind impropriu să se afi rme lipsa de acces la justiţie chiar în cadrul desfăşurării unui proces judiciar.

Nu s-a putut reţine atingerea drep-tului la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în condiţiile în care dreptul intern oferă părţii interesate sufi ciente garanţii pentru repararea posibilelor încălcări ale drepturilor procesuale, şi, prin urmare, nici încăl-carea dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Legea fundamentală.

În plus, dispoziţiile art. 42 alin. (4) C.proc.pen. reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură şi de exercitare a căilor de atac, potrivit art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie.

Ţinând cont de toate aceste aspecte, Curtea Constituţională a constatat că nu se pot reţine încălcări ale prevederilor constituţionale, respingând astfel excep-

ţia de neconstituţionalitate ridicată ce privea dispoziţiile art. 42 alin. (4)

C.proc.pen. [D.C.C. nr. 155/2006, M. Of. nr. 241 din 17 martie 2006]

Art. 43. Conflictul de competenţă(1) Când două sau mai multe instanţe se recunosc competente

a judeca aceeaşi cauză ori îşi de clină competenţa, con flic tul pozi-tiv sau negativ de compe tenţă se soluţionează de instan ţa ierar hic superioară comună.

(2) Când conflictul de competenţă se iveşte între o instanţă civilă şi una mi litară, soluţionarea conflictului este de competenţa Curţii Supreme de Justiţie.

(3) Instanţa ierarhic superioară co mună este sesizată în caz de con flict pozitiv, de către instanţa care s-a de cla rat cea din urmă com petentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă com petenţa.

(4) În toate cazurile, sesizarea se poate face şi de procuror sau de părţi.

(5) Până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă jude-ca ta se suspendă.

(6) Instanţa care şi-a declinat com petenţa ori s-a declarat com -petentă cea din urmă ia măsurile şi efec tuează actele ce reclamă urgenţă.

(7) Instanţa ierarhic superioară co mună hotărăşte asupra conflic-tului de competenţă cu citarea părţilor.

(8) Când instanţa sesizată cu solu ţio narea conflic tului de com pe-tenţă constată că acea cauză este de com petenţa altei in stanţe decât cele între care a inter venit conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară co mună trimite dosarul instanţei supe rioare comune.

(9) Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a compe tenţei nu se mai poate declara necom petentă, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din comple tarea cer cetării judecăto reşti, se constată că fapta constituie o in fracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe.

Art. 42 Art. 43

180

Competenţa

Lucia Rog 181


Lucia Rog

(10) Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplică în mod corespun zător dis poziţiile art. 42 alin. (2).

Doctrină: L. Lascu, Aspecte legate de competenţa de soluţionare a anumitor cauze cu făptuitori militari. Confl icte de competenţă între organele judiciare civile şi cele militare, Dreptul nr. 10/2001, p. 136-145; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002; A. Ungureanu, Confl ict de competenţă. Soluţii din practica judiciară, R.D.P. nr. 2/1997, p. 97-117; M. Vasile, Consideraţii privind soluţionarea confl ictului de competenţă în cursul urmăririi penale, Dreptul nr. 6/2003, p. 205-209.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

necompetente, declinându-şi una alteia competenţa.

În speţă, se constată că, în cursul judecăţii nu s-a ridicat excepţia de necompetenţă, pe motiv că ambele instanţe, Judecătoria Baia Mare şi Judecătoria Satu Mare, sunt sesizate cu aceeaşi cauză penală, şi, deci, nu au respins, ambele, o atare excepţie, pentru a exista confl ict pozitiv de competenţă. Apărătorul inculpatului, susţinut de procuror, a solicitat reunirea cauzelor penale în care sunt cercetaţi cei doi inculpaţi în dosare diferite, afl ate pe rolul celor două instanţe, invocând, în mod corect, cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. c) C.proc.pen. Reunirea cauzelor în caz de indivizibilitate sau conexitate nu se confundă cu instituţia confl ictului de competenţă, având procedura sa specială de rezolvare, potrivit art. 32-39 C.proc.pen.

Reunirea poate fi solicitată de părţi sau propusă de procuror înaintea instanţei la care cauzele ar urma să fi e reunite; când din dosar sau din cercetarea judecătorească rezultă că ar exista alte cauze penale care au legătură, existând indivizibilitate sau conexitate cu cea pendinte la instanţa la care ar urma să se facă reunirea, această instanţă poate dispune din ofi ciu reunirea cauzelor dacă acestea se afl ă în aceeaşi fază şi etapă procesuală, potrivit art. 32 şi art. 37 C.proc.

pen. Judecătoria Baia Mare a respins cererea de reunire a cauzelor, pe motiv de celeritate a judecăţii, iar nu pentru că nu ar fi fost un caz de indivizibilitate, reţinând, însă, în mod eronat, că a fost sesizată cu un confl ict pozitiv de competenţă, suspendând judecarea cau-zei. În consecinţă, constatând neîn de-plinite în cauză cerinţele legale pre vă-zute în art. 43 C.proc.pen., s-a trimis dosarul la Judecătoria Baia Mare pentru continuarea judecăţii. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 1218/2003, B.J. – Bază de date]

2. Confl ict negativ de compe-tenţă. Condiţii. În cazul în care o instanţă militară îşi declină competenţa în favoarea unei instanţe civile care soluţionează cauza în primă instanţă, iar ulterior instanţa de apel constată că nu instanţa civilă este competentă, ci instanţa militară care îşi declinase competenţa în favoarea celei dintâi, acesta va desfi inţa sentinţa şi va trimite cauza pentru rejudecare la instanţa competentă; în atare caz, neexistând un real confl ict negativ de competenţă, instanţa de apel nu trimite cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru stabilirea competenţei conform art. 43 alin. (2) C.proc.pen. [I.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 864/2005, www.scj.ro]

3. Regulator de competenţă. Auto-ritate de lucru judecat. 1) Potrivit art. 43 alin. (9) C.proc.pen., în urma regulatorului de competenţă, instanţa

INDEX

Autoritate de lucru judecat 3Confl ict de competenţă. Aplicarea legii

procesuale în timp 4Confl ict negativ de competenţă. Condiţii 2

Confl ict pozitiv de competenţă. Condiţii 1Organe judiciare între care poate să apară

confl ict de competenţă 5Recurs 6Regulator de competenţă 3, 6

1. Confl ict pozitiv de competenţă. Condiţii. 1) Potrivit art. 43 alin. (1) C.proc.pen., confl ictul pozitiv de competenţă există ori de câte ori două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză. Prin urmare, nu există confl ict pozitiv de competenţă atunci când instanţa de recurs a admis recursul pentru cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen. referitor la nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după calitatea persoanei şi, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c)

C.proc.pen., a dispus rejudecarea de către instanţa competentă, constatând că îi aparţine competenţa de judecată în primă instanţă. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4368/2004, B.J. – Bază de date]

2) Potrivit art. 43 C.proc.pen., sunt două situaţii care generează confl ictul de competenţă, şi anume când două sau mai multe instanţe legal sesizate cu aceeaşi cauză penală se recunosc deopotrivă competente cu soluţionarea ei, respingând fi ecare dintre ele excepţia de necompetenţă, şi situaţia inversă, când ele se consideră

Art. 43 Art. 43

182

Competenţa

Lucia Rog 183


Lucia Rog

învestită pe această cale nu se mai poate declara necompetentă decât dacă, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe.

Atâta timp cât instanţa căreia i s-a trimis cauza, prin hotărârea de stabilire a competenţei, nu a mai efectuat niciun act de completare a cercetării judecătoreşti, aceasta nu poate proceda la schimbarea încadrării juridice a faptei, cu consecinţa declinării din nou a competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea unei alte instanţe, întrucât, procedând astfel, ar încălca atât dispoziţiile art. 43 alin. (9) C.proc.pen., cât şi autoritatea de lucru judecat a regulatorului de competenţă pronunţat anterior în cauză. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 113/2004, PJP 2003-2004, p. 254-256]

2) Hotărârea prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare în primă instanţă, inclusiv în urma regulatorului de competenţă este defi nitivă, şi, în măsura în care situaţia de fapt rămâne neschimbată, competenţa materială şi teritorială a instanţei astfel sesizată este defi nitiv determinată şi nu poate face obiectul unei cenzuri nici chiar în calea de atac declarată împotriva soluţiei pronunţate în primă instanţă asupra fondului pricinii. [C.A. Bucureşti, s.

a II-a pen., dec. nr. 1572/2005, CPJP 2005, p. 137-138]

4. Confl ict de competenţă. Apli-carea legii procesuale în timp. Codul de procedură penală nu conţine dispoziţii cu privire la aplicarea legii în timp, dar Legea nr. 31/1968 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală prevede, în art. 4, cu valoare de principiu, că hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor. După intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constituţional şi, deci, nici legiuitorul nu poate adopta acte normative cu încălcarea lui. Din principiul neretroactivităţii legii decurge consecinţa că, exceptând legea penală mai favorabilă, nicio altă lege nu-şi poate exercita acţiunea asupra unor fapte sau situaţii juridice petrecute înainte de intrarea ei în vigoare. Această urmare îşi găseşte expresia, între altele, în prevederile art. III din O.U.G. nr. 207/2000 pentru modifi carea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, potrivit cărora cauzele penale afl ate în curs de judecată la data intrării în vigoare a ordonanţei vor continua să fi e judecate de instanţele legal învestite. Având în vedere aceste considerente, se constată că prevederile art. II din O.U.G. nr. 207/2000, introduse prin

Legea nr. 456/2001 pentru aprobarea acestei ordonanţe, în conformitate cu care hotărârile pronunţate înainte de data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă sunt supuse căilor de atac ordinare prevăzute de această lege, nu pot fi înţelese şi aplicate fără încălcarea principiului neretroactivităţii legilor, decât în sensul că se referă la modifi cările aduse prin ordonanţă cu privire la condiţiile de exercitare a căilor de atac – modifi cări având caracterul unor dispoziţii legale mai favorabile – iar nu şi la competenţa materială de soluţionare a căilor de atac, cu privire la care se aplică principiile generale menţionate. Astfel, în ce priveşte hotărârile pronunţate anterior datei de 25 iulie 2001 – dată la care a fost publicată în Monitorul Ofi cial şi a intrat în vigoare Legea 456/2001 – soluţionarea căilor de atac revine instanţelor competente potrivit legii în vigoare la data pronunţării hotărârilor atacate. A se decide altfel, în sensul că în aceste cazuri judecarea căilor ordinare de atac urmează să se facă de către instanţele de control judiciar potrivit competenţei dobândite ca urmare a modifi cărilor aduse art. 27 pct. 1 C.proc.pen. prin Legea nr. 456/2001, ar însemna să se admită că legiuitorul a înţeles să instituie un caz de retroactivitate a legii, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, ceea ce nu este admisibil.

În speţă, sentinţa atacată cu apel a fost pronunţată de judecătorie anterior intrării în vigoare a Legii nr. 456/2001, prin care s-a dispus completarea art. 27 pct. 1 C.proc.pen., în sensul stabilirii competenţei tribunalului de a judeca în primă instanţă infracţiunea prevăzută în art. 211 alin. (2) C.pen. În aceste condiţii, se constată că judecarea ape-lului inculpaţilor este de competenţa Tribunalului Ialomiţa, potrivit art. 27 pct. 2 C.proc.pen. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 5604/2001, în C.J. nr. 11/2002, p. 77]

5. Organe judiciare între care poate să apară confl ict de competenţă. Confl ictul de competenţă se poate ivi numai între instanţele judecătoreşti şi se rezolvă de instanţa ierarhic superioară comună. Confl ictele de competenţă pot apărea numai între organe judiciare care au aceeaşi competenţă funcţională; nu se pot ivi confl icte de competenţă între o instanţă de judecată şi un organ de urmărire penală. Pot însă să apară confl icte de competenţă între procuror şi organele de cercetare penală, situaţii ce sunt reglementate de dispoziţiile art. 45 alin. ultim C.proc.pen.

Ca atare, instanţa de judecată nu avea posibilitatea să îşi decline com-petenţa în favoarea organului de urmă-rire penală, ci trebuia să dispună doar trimiterea dosarului acestuia. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 818/1999, CPJMP 1999, p. 252]

Art. 43 Art. 43

184

Competenţa

Lucia Rog 185


Lucia Rog

6. Regulator de competenţă. Recurs. Potrivit art. 43 alin. (7) C.proc.pen., instanţa superioară comună hotărăşte asupra confl ictului de competenţă cu citarea părţilor. Hotărârea regulatoare de competenţă fi ind pronunţată de o instanţă superioară celor afl ate în confl ict şi fi ind rezultatul unui control judiciar parţial, purtat

exclusiv asupra competenţei, ea are caracter defi nitiv, nefi ind supusă recursului, din examinarea dispoziţiilor art. 43 C.proc.pen. nerezultând că hotărârea prin care se soluţionează confl ictul de competenţă este supusă unei căi de atac. [C.S.J., s. pen., dec. nr. 600/1997, B.J. – Bază de date]

la chestiunile prealabile, să anuleze certifi catul de moştenitor eliberat cu încălcarea prevederilor legii civile, în cazul exercitării acţiunii civile faţă de succesorii inculpatului decedat. În acest caz, dacă instanţa penală constată că certifi catul de moştenitor a fost eliberat cu încălcarea prevederilor legii civile, nu poate rezolva acţiunea civilă fără a soluţiona chestiunea prealabilă privind legalitatea certifi catului de moştenitor. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6967/2006, B.C. nr. 3/2007, p. 70-71]

2. Hotărâre judecătorească civilă. Autoritate de lucru judecat. Inculpatul a fost trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C.pen. constând în aceea că în calitate de funcţionar public – preşedinte al Comisiei de negociere a vânzării acţiunilor SC J. SA, a fost de acord cu ceilalţi membri ai comisiei de a elimina, din faza de preselecţie, de la negociere pe SC T.A. SRL.

Cu privire la această infracţiune (art. 246 C.pen.), tribunalul a reţinut că nu se realizează conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât eliminarea s-a făcut în mod legal, după cum s-a confi rmat cu autoritate de lucru judecat, conform art. 44 alin. (3) C.proc.pen., prin sentinţa civilă pronunţată cu ocazia judecării contestaţiei formulate de această societate în contra dispoziţiei comisiei de negociere.

Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (3) C.proc.pen., hotărârea defi ni-tivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are auto-ritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.

În raport de aceste dispoziţii legale, se constată că elementele ce ar constitui conţinutul laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 246 C.pen. au fost examinate prin sentinţa civilă nr. 4558/31 mai 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, rămasă defi nitivă şi irevocabilă şi prin care a fost soluţionată cererea reclamantei SC T.A. SRL în contradictoriu cu: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Agenţia Domeniilor Statului, SC J. SA şi SC A.S.G. SRL, având ca obiect constatarea nelegalităţii procedurii de negociere de către Comisia de evaluare a ofertelor depuse în vederea vânzării-cumpărării de acţiuni şi concesionării terenului agricol afl at în administrarea SC J. SA şi anularea actelor îndeplinite în cursul procedurii de negociere precum şi a actelor ulterioare întocmite în benefi ciul SC A.S.G. SRL, sentinţă prin care s-a respins cererea reclamantei SC T.A. SRL.

Aceste împrejurări rezolvate defi -nitiv şi irevocabil prin hotărârea instan-ţei civile şi care constituie chestiuni prea labile în procesul penal de faţă au, potrivit art. 44 alin. (3) C.proc.pen.,

Art. 44. Chestiuni prealabile(1) In stanţa penală este compe tentă să judece orice chestiune

prealabilă de care depinde solu ţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe.

(2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit re gulilor şi mijloacelor de probă privitoa re la materia căreia îi aparţine acea chestiune.

(3) Hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce consti tuie o chestiune prealabilă în pro cesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.

Legislaţie: Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 4.

Doctrină: A. Bănărescu, Dreptul de proprietate intelectuală. Infracţiuni, R.D.P. nr. 2/2004, p. 102-104; L. Herghelegiu, Minor. Curator special, R.D.P. nr. 1/2005, p. 136-138; A. Ţuculeanu, Unele consideraţii asupra răspunderii juridice a membrilor parlamentului şi a membrilor guvernului în lumina Constituţiei, Dreptul nr. 7/1995, p. 12-16.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

1. Chestiune prealabilă. Lega-litatea certifi catului de moştenitor. Instanţa penală învestită cu rezolvarea

acţiunii civile alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal este competentă, în temeiul art. 44 C.proc.pen. referitor

Art. 44 Art. 44

186

Competenţa

Lucia Rog 187


Lucia Rog

autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.

Aşa fi ind, s-a dispus achitarea incul-patului pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C.pen. în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C.proc.pen. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 1087/2003, CPJMP 2000-2004, p. 688-690]

3. Excepţie de nelegalitate a unui act administrativ. Prin intrarea în vigoare a Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care, în art. 4, prevede că legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepţie, din ofi ciu sau la cererea părţii interesate, iar în acest caz, instanţa,

constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza, tribu-nalul constată că s-a restrâns sfera chestiunilor prealabile care pot fi solu-ţionate de către instanţa penală, conform art. 44 alin. (1) şi 2 C.proc.pen.

Ca atare, în ipoteza în care soluţio-narea cauzei depinde de stabilirea lega-lităţii sau nelegalităţii unui act admi-nistrativ, instanţa penală este obligată să sesizeze prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ pentru a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 529/2005, nepublicată]

(5) Urmărirea penală a infracţiunilor să vârşite în con diţiile prevă zute în art. 31 se efectuează de către organul de urmă rire penală din raza teritorială a instan ţei com petente să judece cauza.

(6) Conflictul de competenţă între doi sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul superior comun aces tora. Când conflic-tul se iveşte între două sau mai multe organe de cer cetare penală, competenţa se sta bileşte de către procurorul care exer cită suprave ghe-rea activităţii de cer cetare penală a acestor organe. [C.proc.pen., art. 216, art. 218-220]

Notă: Alineatele (11) şi (2) ale art. 45 au fost introduse prin Legea nr. 281/2003.

Legislaţie: Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, art. 62, art. 64-66;

Doctrină: S. Buzoianu, Probleme de drept ivite în legătură cu declinarea competenţei în materie penală, Dreptul nr. 9/2004, p. 145-149; D. Ciuncan, Competenţă. Declinare. Rezoluţie sau Ordonanţă, R.D.P. nr. 2/1999, p. 109-111; D. Ciuncan, Declinarea de competenţă făcută de procuror în favoarea altui parchet prin rezoluţie sau prin ordonanţă, Pro lege nr. 4/1998, p. 17-19; I. Dumitru, Ordonanţa procurorului de declinare a competenţei, Dreptul nr. 5/1999, p. 114-115; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; I. Retca, Din nou despre competenţa materială de soluţionare a unor infracţiuni cărora li s-a dat o altă califi care juridică, Dreptul nr. 12/1997, p. 78-80; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002; C. Tănase, Consideraţii privind competenţa teritorială în cazul furturilor din vagoanele de marfă, Dreptul nr. 10/2003, p. 188-192.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

Art. 45. Dispoziţii care se aplică la urmărirea pena lă(1) Dispo ziţiile cuprinse în art. 30-36, 38, 40, 42 şi 44 se aplică în

mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale.(11) Prevederile art. 35 alin. (4) nu se aplică în faza de urmărire

penală.(12) Declinarea de competenţă se dis pune prin ordonanţă.(2) Când nici unul din locurile ară tate în art. 30 alin. (1) nu este

cu noscut, competenţa revine organului de ur mă rire penală care a fost mai întâi sesizat.

(3) În caz de sesizări simultane, pre că derea se stabi leşte în ordi nea enume rării de la art. 30 alin. (1).

(4) Dacă în raport cu vreunul din criteriile arătate în art. 30 alin. (1) sunt competente mai multe organe de urmă rire penală, competenţa revine organu lui care a fost mai întâi sesizat.

Schimbarea încadrării juridice. Declinare de competenţă. Prin ordo-nanţa din data de 6 septembrie 2004, Parchetul Naţional Anticorupţie (actua lul DNA) a dispus neînceperea

urmăririi penale faţă de reprezentanţii FPS pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, şi

Art. 45 Art. 45

188


Lia Savonea 189

Incompatibilitatea şi strămutarea

Lia Savonea

declinarea competenţei după materie în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile de urmărire penală, criminalistică şi, respectiv, de combatere a criminalităţii organizate, antidrog – pentru conti-nuarea cercetărilor sub aspectul infrac-ţiunilor prevăzute de art. 2481 C.pen. raportat la art. 248 C.pen. [schimbându-se încadrarea juridică din art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.], art. 13 din Legea 87/1994 [schimbându-se încadrarea juridică din art. 17 lit. g) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.], spălare de bani, prevă-zută de art. 23 din Legea nr. 656/2002 [schimbându-se încadrarea juridică din art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.].

Se constată deci că PNA-ul a fost sesizat cu infracţiuni de competenţa sa exclusivă, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie (prevăzute de art. 10, art. 12 din Legea nr. 78/2000)

şi infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie (prevăzute de art. 17 din Legea nr. 78/2000), nu şi cu infracţiuni pentru care competenţa aparţinea unui alt organ de urmărire penală, în speţă DIICOT-PI.C.C.J.

Declinarea competenţei în favoarea DIICOT-PI.C.C.J. a avut loc în urma soluţiei de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 10 şi art. 12 din Legea nr. 78/2000 şi, totodată, a schimbării încadrării juri-dice în infracţiuni ce atrăgeau compe-tenţa DIICOT.

Procedând la schimbarea încadrării juridice, PNA-ul era obligat să îşi decline competenţa, dispoziţiile art. 45 alin. (1) C.proc.pen. nefăcând tri mitere la art. 41 alin. (1) C.proc.pen., care reglementează competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice, şi care, astfel, se aplică exclusiv în faza cercetării judecătoreşti. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 860/2006, nepublicată]

Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Constituţia României, art. 21.

Doctrină: A. Gentimir, Imparţialitatea instanţelor judecătoreşti în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Dreptul nr. 11/2004, p. 142 şi urm.; G. Constantinescu, M. Bădan, Incompatibilitate. Judecător care a participat la soluţionarea aceleiaşi fapte considerate contravenţie, Pro lege nr. 2/1997, p. 188 şi urm.

Art. 47. Judecător care s-a pronunţat anterior(1) Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai

poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.

(2) De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză. [C.proc.pen., art. 46, art. 48-54, art. 197]



Doctrină: M. Vasilescu, Incompatibilitatea judecătorului în procesul penal, Dreptul nr. 1/2004, p. 173 şi urm.; A. Neacşu, O problemă practică privind existenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. (2) C.proc.pen., Dreptul nr. 5/2003, p. 155 şi urm.; V. Pătulea, Modifi cările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 45/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 14 şi urm.; A.Şt. Tulbure, Schimbarea încadrării juridice prin încheiere echivalează cu o antepronunţare, Dreptul nr. 1/2002, p. 188 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ


Capitolul II. Incompatibilitatea şi strămutarea

Art. 46. Rudenia între judecătoriJudecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al

patrulea inclusiv, nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. [C.proc.pen., art. 47-54, art. 197]


1. Incompatibilitatea judecăto-rului în cazul schimbării încadrării

juridice a faptei. În aplicarea art. 47 alin. (2) C.proc.pen., Înalta Curte de

Lucia Rog / Lia Savonea

Art. 46 Art. 47

190

Competenţa

Lia Savonea 191


Lia Savonea

Casaţie a decis că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere, pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată. [I.C.C.J., S.U., Decizia nr. 1/2006, M. Of. nr. 291 din 31 martie 2006]

2. Incompatibilitatea judecăto-rului în cazul reţinerii cauzei spre judecare ca urmare a admiterii plângerii îndreptate împotriva rezo-luţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată. Înalta Curte de Casaţie a mai decis că, în apli carea dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. c) C.proc.pen., judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desfi inţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt sufi ciente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze fondul acesteia. A apreciat că prin conţinutul lor, dispoziţiile art. 2781 alin. (8) C.proc.pen. operează şi o modifi care asupra exercitării funcţiilor procesuale de urmărire penală şi de judecată, deoarece încheierea de reţinere a cauzei spre judecare, în urma admiterii plângerii îndreptate împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului

de netrimitere în judecată, devine astfel actul de sesizare al instanţei şi de punere în mişcare a acţiunii penale. Or, faţă de caracterul inedit al încheierii prevăzut de textul de lege menţionat, prin pronunţarea acesteia, judecătorul preia în mod vădit activitatea specifi că exercitării funcţiilor de urmărire penală, devenind astfel incompatibil să judece, în continuare, aceeaşi cauză. Într-adevăr, preluând aceste funcţii procesuale specifi ce urmăririi penale şi exercitându-le prin admiterea plângerii, desfi inţarea rezoluţiei sau ordo nanţei de netrimitere în judecată şi prin reţinerea cauzei spre judecare, participarea acestui judecător, în continuare, la judecarea aceleiaşi cauze încalcă principiul separării funcţiilor de urmărire de cele de judecată şi contravine totodată principiului drep-tului oricărei persoane la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din Con-venţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România este parte. Pe de altă parte, în asemenea situaţii, acest judecător se pronunţă, indirect, asupra soluţiei ce trebuie adoptată în acea cauză, ceea ce creează pentru el şi un alt motiv de incompatibilitate, prevăzut în art. 47 alin. (2) C.proc.pen. [I.C.C.J., S.U., Decizia nr. XV/2006, M. Of. nr. 509 din 13 iunie 2006]

DECIZII DE SPEŢĂ

1. Recuzare. Incompatibilitate. Antepronunţare. Judecătorul care, în considerentele hotărârii de respingere a cererii de restituire a cauzei la procuror formulată de inculpatul trimis în judecată pentru infracţiunea de luare de mită, motivează că mituitorul a fost sincer când a denunţat autorităţii fapta inculpatului, este incompatibil de a judeca în continuare cauza, deoarece prin considerentul menţionat şi-a expri-mat părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în cauză. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1164/2004, B.J. 2004, p. 849]

2. Incompatibilitate. Judecător care a participat la soluţionarea cauzei în apel şi la judecarea apelului după desfi inţarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă. În aplicarea prevederilor art. 47 alin. (1) C.proc.pen., judecătorul care a participat la soluţionarea cauzei în apel, chiar în complet de divergenţă, este incompatibil de a participa la judecarea aceleiaşi cauze în apel, după desfi inţarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5229/2006, B.C. nr. 2/2007, p. 65-66).

3. Incompatibilitate. Judecător care s-a pronunţat anterior. Prin încheierea de şedinţă din 4 aprilie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s. a II-a pen., în dosarul nr. 10068/3/2006,

s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului I.A.M. pe o perioadă de 30 de zile de la data încarcerării. Hotărârea pronunţată a fost recurată, iar instanţa de control judiciar a apre-ciat că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind incompatibilitatea judecătorului, fi ind lovită de nulitate. Astfel, Curtea a reţinut că la data de 3 martie 2006, în dosarul nr. 7162/3/2006, Tribunalul Bucureşti, a admis cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie – DIICOT, formulată în dosarul nr. 692/D/P/2005, privind înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara cu măsura arestării preventive şi, în baza art. 139 raportat la art. 1491 C.proc.pen., s-a dispus arestarea pre-ven tivă a inculpatului T.O. pe o perioada de 30 de zile, începând cu data încarcerării. Curtea a constatat că propunerea de arestare preventivă a inculpatului I.A.M. a vizat în esenţă aceleaşi infracţiuni cu cele pentru care anterior s-a solicitat (iar judecătorul a admis) arestarea preventivă a inculpatului T.O (deosebirea constând în forma de participaţie la una dintre acestea (complicitate la infracţiunea de înşelăciune). Dispunând arestarea preventivă a inculpatului T.O, jude-cătorul a reţinut o situaţie de fapt, ocazie cu care a făcut afi rmaţii catego-rice, neechivoce şi asupra inculpatului

Art. 47 Art. 47

192

Competenţa

Lia Savonea 193


Lia Savonea

I.A.M. Curtea a reţinut că soluţionarea unei cauze presupune imparţialitatea judecătorului, absenţa oricărei suspi-ciuni asupra obiectivităţii sale în legătură cu modul de soluţionare a cauzei ce i-a fost încredinţată. Imparţialitatea reprezintă o garanţie a unui proces echitabil şi presupune, potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, absenţa oricărei prejudecăţi privitoare la soluţia unui proces, indiferent de izvorul unei asemenea prejudecăţi. Unul dintre cazurile de incompatibilitate reglementate de Codul de procedura penala constă în exprimarea cu antici-paţie de către judecător a părerii sale asupra soluţiei ce ar putea fi data cauzei cu care a fost investit. Imparţialitatea judecătorului chemat să soluţioneze o propunere de arestare preventive presupune absenta oricărei idei precon-cepute, cu referire la oricare dintre cele doua condiţii cumulative impuse de legiuitor. În speţă, faţă de considerentele încheierii care au stat la baza arestării inculpatului T.O., Curtea a apreciat că judecătorul care a dispus acea măsură nu mai putea soluţiona o propunere similară cu privire la inculpatul I.A.M., căci în cazul său exista o puternică prezumţie de lipsă de obiectivitate, măcar cu referire la faptele pentru care se solicită arestarea preventivă. Altfel spus, era greu de crezut că acelaşi judecător ar fi putut ajunge la o alta părere, cel puţin cu privire la condiţia

prevăzută de art. 143 C.proc.pen., în cel de-al doilea caz, cu atât mai mult cu cât o asemenea părere contrară ar fi putut pune în discuţie propria hotărâre luată anterior. S-a mai reţinut în doctrina juridică în materie că „judecătorul care a soluţionat într-un anumit mod o cauză penală va admite destul de greu să-şi schimbe părerea deja exprimată printr-o hotărâre defi nitivă chiar în prezenţa unor elemente noi. El nu va prezenta în niciun caz acelaşi grad de receptivitate faţă de elementele noi intervenite, ca judecătorii care nu şi-au mai exprimat anterior părerea în cauză, şi, din acest punct de vedere, nu va prezenta acelaşi grad de obiectivitate cu aceştia din urma”. Curtea a mai constatat că, potrivit art. 3856 alin. (3) C.proc.pen., recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 3859, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recu-rent, să examineze cauza sub toate aspectele. Prin urmare, instanţa de recurs nu se rezumă în aceste situaţii doar la examinarea soluţiei recurate, ci urmează a cenzura inclusiv actele şi măsurile dispuse de instanţă anterior soluţionării cauzei, în măsura în care asemenea acte şi măsuri au infl uenţat soluţia pronunţată. Este adevărat că, potrivit art. 52 alin. ultim C.proc.pen., încheierea prin care s-a admis sau s-a

respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse niciunei căi de atac. Acest text de lege nu poate fi interpretat în sensul că o asemenea încheiere nu ar putea fi cenzurată de instanţa de recurs, chiar în lipsa unei căi de atac declarate împotriva ei (pe care legea nu o recunoaşte fi e datorită lipsei interesului – în cazul admiterii abţinerii sau recuzării – fi e datorită calităţii persoanei care ar putea justifi ca un interes – judecătorul care s-a abţinut, în cazul în care abţinerea a fost respinsă). Dacă s-ar accepta o asemenea interpretare, ar însemna că există acte sau măsuri ale instanţei inferioare care nu pot fi cenzurate de către instanţa de control judiciar, chiar şi atunci când, cum este şi cazul în speţă, o asemenea măsură are un caracter nelegal şi infl uenţează în mod negativ dreptul la un proces echitabil. Mai mult decât atât, o asemenea interpretare ar contraveni dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C.proc.pen., care nu stabilesc nicio limită a cenzurii exercitate de instanţa de control judiciar. De altfel, raţiunea acestui text de lege constă tocmai în aceea că, în situaţia hotărârilor supuse unei singure căi de atac, efectul devolutiv al recursului este nelimitat, instanţa nefi ind ţinută doar de motivele de casare prevăzute în art. 3859 C.proc.pen. Astfel, Curtea a apreciat că, fi ind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind incompatibilitatea judecă-

to rului, hotărârea recurată este lovită de nulitate, deoarece nerespectarea dispo-ziţiilor legale privitoare la incompa-tibilitatea judecătorilor afectează legala compunere a instanţei şi constituie un caz de nulitate absolută, în condiţiile art. 197 alin. (2) C.proc.pen. Legala com punere a instanţei nu se rezumă la respectarea dispoziţiilor art. 292 C.proc.pen. sau a prevederilor din legea privind organizarea judiciară, ci are în vedere şi absenţa vreunui caz de incompatibilitate a judecătorului, căci noţiunea de „compunere a instanţei” se referă la judecătorul care face parte din completul ce urmează a soluţiona cauza dedusă judecaţii. Drept urmare, Curtea a admis recursul, a casat hotă rârea recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, dispunând, totodată, punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauza. [C.A Bucureşti, s. a II-a pen., încheierea nr. 186/R/2006, nepublicată]

4. Incompatibilitate. Judecător care a participat la soluţionarea aceleiaşi cauze. În cazul admiterii apelului inculpatului şi trimiterii cauzei la prima instanţă pentru rejudecare, pentru motivul că inculpatul a lipsit de la judecată, nefi ind legal citat, judecătorul care a participat la soluţionarea cauzei în apel poate participa la judecarea apelului declarat împotriva sentinţei date în urma rejudecării, deoarece el

Art. 47 Art. 47

194

Competenţa

Lia Savonea 195


Lia Savonea

nu se afl ă în una din situaţiile prevăzute în art. 47 alin. (1) C.proc.pen. şi nici nu şi-a exprimat anterior părerea cu

privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză [C.S.J., s. pen., dec. nr. 2690/2001, în C.J. nr. 5/2002, p. 99]

2. Literele e)-i) de la alin. (1) al art. 48 au fost introduse prin Legea nr. 356/2006.3. Alineatul (2) al art. 48 a fost introdus prin Legea nr. 356/2006


Doctrină: A. Gentimir, Imparţialitatea instanţelor judecătoreşti în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Dreptul nr. 11/2004, p. 142 şi urm.; C. Balaban, Infracţiunea de exercitare a unei funcţii în cadrul unei societăţi comerciale cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilitate, Dreptul nr. 5/2001, p. 212; G. Mateuţ, Necesitatea recunoaşterii separaţiei funcţiilor judiciare ca principiu director al procedurilor penale, în lumina Convenţiei Europene şi a recentele modifi cări ale Codului de procedură penală, Dreptul nr. 9/2004, p. 189 şi urm.; N. Petcu, Un punct de vedere în chestiunea formulării unor cererii de recuzare succesive în procesul penal, Dreptul nr. 8/2003, p. 171 şi urm.; I. Poenaru, Justiţia penală – între principiile juridice şi unele propuneri de lege ferenda, Dreptul nr. 6/2002, p. 115 şi urm.; D.P. Popa, C.N. Popa, Incompatibilitatea judecătorului care a emis mandatul de arestare preventivă de a participa la judecata în fond a cauzei, Dreptul nr. 2/2004, p. 138 şi urm.; C. Turianu, Incompatibilitate. Condiţii de reţinere. Urmărire penală instrumentată de soţul judecătoarei care a făcut parte din completul de judecată, Dreptul nr. 9/1992, p. 59 şi urm.; M. Vasilescu, Incompatibilitatea judecătorului în procesul penal, Dreptul nr. 1/2004, p. 173 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ


Art. 48. Alte cauze de incompatibilitate(1) Judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă

în cauza respectivă:a) a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în

judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale;

b) a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi;c) a fost expert sau martor;d) există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice

formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată;e) soţul, ruda sau afinul său, până la gradul al patrulea inclusiv, a

efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale;

f) este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre părţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia;

g) există duşmănie între el, soţul sau una dintre rudele sale până la gradul al patrulea inclusiv şi una dintre părţi, soţul sau rudele acesteia până la gradul al treilea inclusiv;

h) este tutore sau curator al uneia dintre părţi;i) a primit liberalităţi de la una dintre părţi, avocatul sau mandatarul

acesteia.(2) Judecătorul este incompatibil de a participa la judecarea

unei cauze în căile de atac, atunci când soţul, ruda ori afinul său până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi cauze. [C.proc.pen., art. 46-47, art. 49-54, art. 197]

Note: 1. Litera a) de la alin. (1) al art. 48 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin Legea nr. 356/2006.

Soluţionarea recursurilor împo-triva încheierilor prin care s-a dispus, în cursul urmăririi penale, asupra măsurilor de arestare preventivă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis, în aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. a) teza ultimă C.proc.pen., că „Judecătorul care a participat la judecarea recursului, împotriva încheierii prin care s-a dispus

luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu devine incompatibil să judece un nou recurs, având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus, în aceeaşi fază de urmărire penală, cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză.” [I.C.C.J., S.U., Decizia nr. VII/2007, M. Of. nr. 732 din 30 octombrie 2007]

Art. 48 Art. 48

196

Competenţa

Lia Savonea 197


Lia Savonea

DECIZII DE SPEŢĂ respectarea dispoziţiilor legale încăl-cate. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 275/2007, nepublicată]

3. Procurorul - reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părţi. Conform art. 48 lit. b) şi art. 49 alin. (2) C. proc. pen, este incompatibil – şi ca atare nu poate pune concluzii în şedinţa de judecată – procurorul care a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părţi. Această dispoziţie trebuie înţeleasă în sensul că incompatibilitatea subzistă şi în situaţia când procurorul nu a fost apărătorul părţii în aceeaşi cauză, dar între cauza penală şi cea în care a fi gurat ca avocat există o strânsă legătură, aşa cum este situaţia din speţă. Chiar dacă procurorul nu a înţeles să se abţină şi nici nu s-a formulat o cerere de recuzare la prima instanţă, incompatibilitatea poate fi invocată şi în recurs, constituind un motiv de casare [C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 81/1997, R.D.P. nr. 1/1999, p. 151]

4. Judecător care a dispus mă sura arestării preventive în cursul urmă ririi penale. La data de 13 au gust 2007, a fost formulată cerere de abţinere motivată de faptul că judecătorul a dispus arestarea preve ntiva a inculpaţilor P.G., D., I.F., M.M. După examinarea actelor dosarului, s-a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 48 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., întrucât, într-adevăr, judecătorul a soluţionat propunerea de

arestare preventivă a inculpaţilor în dosarul nr. 5607/3/2007. Cum potrivit art. 48 lit. a) C.proc.pen., judecătorul este incompatibil de a judeca dacă în cauza respectivă a soluţionat propunerea de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, în baza art. 52 raportat la art. 50 C.proc.pen., a admis cererea for mu lată, iar conform prevederilor art. 98 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară, a stabilit că soluţionarea cauzei să se facă de completul următor care judecă în aceeaşi materie. [Trib. Bucureşti, s. I pen., încheierea din 13 august 2007, pronunţată în dosarul nr. 27716/3/2007, nepublicată]

5. Judecător care a dispus prelun-girea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale. Întrucât judecătorul a soluţionat cererea de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpatului C. M. tribunalul a constatat că în cauză îşi găsesc aplica-bilitate prevederile art. 48 alin. (1) lit. a) teza fi nală C.proc.pen., potrivit cărora „judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca dacă în cauza respectivă a soluţionat propunerea de pre lungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale”, astfel că, în baza art. 52 raportat la art. 50 C.proc.pen., a admis cererea de abţinere for-mulată în cauză. [Trib. Bucureşti, s. I pen., încheierea pronunţată în dosarul nr. 34573/3/2007, nepublicată]

INDEX

Duşmănia dintre judecător şi părţi. Înţeles 6

Incompatibilitate. Procurorul – reprezen-tant sau apărător al vreuneia dintre părţi 3

Judecător care a dispus măsura arestării pre-ventive în cursul urmăririi penale 4

Judecător care a dispus prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale 5

Judecător care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale şi a participat la judecarea cauzei în apel 7

Judecător care a emis mandatul de ar-estare preventivă în cursul urmăririi penale 1, 2

Verifi carea legalităţii şi temeiniciei ares-tării, în condiţiile art. 3001 C.proc.pen., de către acelaşi judecător 2

1. Mandat de arestare preventivă emis de judecător în cursul urmăririi penale. În cazul în care inculpatul a fost judecat de acelaşi judecător care l-a şi arestat preventiv în cursul urmăririi penale, compunerea completului de judecată este nelegală, potrivit art. 48 lit. a) C.proc.pen., iar hotărârea este lovită de nulitate absolută, potrivit art. 197 alin. (2) C.proc.pen. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 591/2004, PJP 2003-2004, p. 274-275]

2. Judecător care a emis man-datul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale. Verifi carea legalităţii şi temeiniciei arestării, în condiţiile art. 3001 C.proc.pen., de către acelaşi judecător. Prin încheierea de şedinţă nr. 150 din 22 septembrie 2005 pronunţată de Judecătoria sec-torului 4 s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului D.M. pentru o durată de

29 de zile, iar ulterior, în condiţiile sesi zării instanţei de judecată cu rechi zitoriu şi verifi cării legalităţii şi temeiniciei arestării, în condiţiile art. 3001 C.proc.pen., se pronunţă ace-laşi judecător, menţinând starea de arest preventiv. Instanţa de control judiciar a reţinut că, potrivit art. 48 lit. a) C.proc.pen., judecătorul este incom patibil de a judeca dacă în cauza respectivă a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, iar dispoziţia vizând compunerea com ple tului de judecată este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 197 alin. (2) C.proc.pen. Astfel, este evident că în cauză au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la compunerea completului de judecată, fapt pentru care recursul promovat a fost admis, încheierea recurată a fost casată şi cauza trimisă pentru rejudecare, cu

Art. 48 Art. 48

198

Competenţa

Lia Savonea 199


Lia Savonea

6. Duşmănia dintre judecător şi părţi. Înţeles. Inculpatul M.G. a formulat cerere de recuzare a judecătorului învestit cu soluţionarea în fond a dosarului, motivat de faptul că împotriva acestuia a formulat mai multe plângeri pe care le-a înaintat Consiliului Superior la Magistraturii, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Examinând cererea formulată, întemeiată pe dispoziţiile art. 48 lit. g) C.proc.pen., instanţa a apre ciat-o nefondată. A apreciat că exer citarea dreptului la petiţionare al inculpatului, în absenţa dovedirii temeiniciei afi rmaţiilor făcute prin memoriile întocmite, nu poate conduce la concluzia existenţei unei duşmănii, în sensul dispoziţiilor art. 48 lit. g) C.proc.pen.. Noţiunea folosită de legiuitor are în vedere împrejurarea că cele două părţi ar avea reciproc un asemenea sentiment, situaţie care să rezulte din acte doveditoare. Prin urmare, instanţa a considerat că motivul invocat este nefondat şi a respins cererea de recuzare. [Trib. Bucureşti, s. I pen., încheierea pronunţată în dosarul nr. 40436/3/2005, nepublicată]

7. Judecător care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale şi a participat la judecarea cauzei în apel. În raport de prevederile art. 48 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., judecătorul care a emis mandatul de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale este incompatibil de a participa la judecarea cauzei privind pe inculpat în apel. În aceste condiţii, hotărârea pronunţată de către instanţa de apel în a cărei compunere a intrat judecătorul care a emis mandatul de arestare preventivă este nulă, fi ind incidente prevederile art. 197 alin. (2) C.proc.pen.. Astfel, dispoziţiile relative la compunerea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, în baza textului de lege menţionat, nulitate care nu poate fi înlăturată în nici un mod, poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din ofi ciu. Drept urmare, decizia recurată a fost casată iar cauza trimisă spre rejudecare. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6660/2006, R.D.P. nr. 3/2007, p. 213-214]

(2) Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 48 alin. (1) lit. b)-i) şi alin. (2) se aplică procurorului, persoanei care efectuează cercetarea penală, magistratului-asistent şi grefierului de şedinţă.

(3) Procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea ei în căile de atac.

(4) Persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de instanţă. [C.proc.pen., art.46-48, art. 50-54, art. 197]

Note: 1. Denumirea marginală a art. 49 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin Legea nr. 281/2003.



4. Alineatul (3) al art. 49 este reprodus astfel cum a fost modifi cat prin O.U.G. nr. 109/2003.



Doctrină: C. Balaban, Infracţiunea de exercitare a unei funcţii în cadrul unei societăţi comerciale cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilitate, Dreptul nr. 5/2001, p. 212 şi urm.; G. Potrivitu, Discuţii în legătură cu unul dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului care pune concluzii la judecarea cauzei, Dreptul nr. 8/2004, p. 159 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ


Art. 49. Incompatibilitatea procurorului, a organului de cer-cetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului

(1) Dispoziţiile art. 46 se aplică procurorului şi magistratului-asistent sau, după caz, grefierului de şedinţă, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei şi unul dintre membrii completului de judecată.

Cazurile de incompatibilitate ale procurorului. Curtea Constituţională a fost sesizată cu o excepţie de neconsti-

tuţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C.proc.pen. În motivarea excep-ţiei de neconstituţionalitate, autorul

Art. 49 Art. 49

200

Competenţa

Lia Savonea 201


Lia Savonea

acesteia a susţinut că textul de lege criticat este neconstituţional deoarece nu prevede şi pentru procuror cazurile de incompatibilitate reglementate pentru judecători de art. 47 alin. (2) şi art. 48 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., încăl cându-se astfel dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 131 alin. (1) privind rolul Ministerului Public. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că art. 49 alin. (2) C.proc.pen. reglementează o serie de cazuri de incompatibilitate a procurorului,

textul de lege criticat stabilind remedii procesuale prin intermediul cărora se înlătură suspiciunile care planează asupra obiectivităţii şi imparţialităţii reprezentantului Ministerului Public în cauzele concrete în care acesta participă. Astfel, nu se aduce atingere în niciun fel prevederilor constituţionale invocate. În consecinţă, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C.proc.pen. [D.C.C. nr. 907/2006, M. Of. nr. 55 din 24 ianuarie 2007]

(2) Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate. [C.proc.pen., art. 46-49, art. 51-54, art. 197]


Doctrină: H. Dumbravă, Din nou despre recuzarea cerută de procuror, R.D.P. nr. 3/1998, p. 88 şi urm.; I. Gârbuleţ, Recuzarea întregii instanţe, R.D.P. nr. 3/2005, p. 87 şi urm.; R.V. Mancaş, Recuzare cerută de procuror, R.D.P. nr. 3/1997, p. 123 şi urm.

Art. 51. Recuzarea(1) În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie

de abţinere, poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate.

(2) Recuzarea se formulează oral sau în scris, cu arătarea pentru fiecare persoană în parte a cazului de incompatibilitate invocat şi a tuturor temeiurilor de fapt cunoscute la momentul recuzării. Cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată.

(3) Nerespectarea condiţiilor prevăzute în alin. (2) sau recuzarea aceleiaşi persoane pentru acelaşi caz de incompatibilitate şi pentru temeiuri de fapt cunoscute la data formulării unei cereri anterioare de recuzare care a fost respinsă atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se constată de completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat.

(4) Completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunţă asupra măsurilor preventive. [C.proc.pen., art. 46-50, art. 52-54, art. 197]


2. Alineatele (3) şi (4) ale art. 51 au fost introduse prin Legea nr. 356/2006.


DECIZII DE SPEŢĂ

Incompatibilitatea procurorului. Cazuri expres reglementate de lege. Modul în care procurorul îşi îndeplineşte rolul prevăzut de art. 316 C.proc.pen. prin concluziile pe care le pune în timpul judecării unui proces nu poate constitui un motiv de recuzare, cu atât mai mult cu cât completul de judecată decide asupra oricărei cereri care se formulează, situaţie în raport de care Tribunalul a respins cererea formulată

ca neîntemeiată, în baza art. 49 şi urm. C.proc.pen. (în cauză procurorul a fost recuzat pentru lipsă de rol activ în afl area adevărului şi dezinteres în administrarea probatoriului, în opinia petentului, concluziile formulate fi ind superfi ciale şi în dezacord cu dispo ziţiile legale aplicabile). [Trib. Bucureşti, s. I pen., încheierea din 26 mai 2006, pronunţată în dosarul nr. 4997/3/2006, nepublicată]

Art. 50. Abţinerea(1) Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz,

preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior, că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii.

Art. 50 Art. 51

202

Competenţa

Lia Savonea 203


Lia Savonea

Doctrină: I. Nariţa, Despre procedura recuzării în procesul penal, Dreptul nr. 11/2004, p. 236 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ


a prevederilor art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi, deoarece art. 51 alin. (2) şi (3) C.proc.pen. se aplică în mod egal tuturor persoanelor

aflate în ipoteza normei, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare. [D.C.C. nr. 198/2007, M. Of. nr. 256 din 17 aprilie 2007]

Accesul liber la justiţie. Egalitatea în drepturi. Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconsti-tu ţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) şi (3) C.proc.pen. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că prevederile art. 51 alin. (2) şi (3) C.proc.pen. îngrădesc accesul liber la o justiţie echidistantă şi dreptul la un proces echitabil prin aceea că „este imposibil să poată fi recuzaţi judecătorii unei instanţe”, mai ales în situaţia unor instanţe cu un număr mic de magistraţi. Principiile constituţionale enunţate sunt încălcate şi prin imposibilitatea recuzării pentru acelaşi motiv a magistratului care soluţionează cauza, „fiind de necon-ceput ca pentru situaţii noi create în succesiunea termenelor de judecată să nu poată fi recuzat un judecător pentru chestiuni evidente din care rezultă interesul acestuia în cauză şi care apar cu prilejul invocării unor cereri în probaţiune”, întrucât „motivul de recuzare a mai fost invocat la termenele anterioare.” Examinând excepţia de neconstituţionalitate Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, dispoziţiile legale criticate nu aduc nicio atingere liberului acces la justiţie şi nici

dreptului părţilor la un proces echitabil. Dimpotrivă, reglementarea modului de formulare a cererilor de recuzare, realizată prin aceste texte de lege, are menirea de a asigura deplina realizare a drepturilor constituţionale invocate. Stabilind că „cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată”, precum şi faptul că este inadmisibilă recuzarea aceleiaşi persoane „pentru acelaşi caz de incompatibilitate şi pentru temeiuri de fapt cunoscute la data formulării unei cereri anterioare de recuzare”, legiuitorul a avut în vedere limitarea abuzului de drept şi a posibilităţilor de tergiversare a soluţionării cauzelor, în deplină concordanţă cu cerinţele dreptului la un proces echitabil. Regle-mentarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare, în ansamblu, reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri, respectiv pentru soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, prin împiedicarea tergiversării acestora, corespunzător cerinţelor impuse de art. 21 din Legea fundamentală. Curtea nu a reţinut nici susţinerile privind încălcarea, prin aceleaşi texte de lege,

DECIZII DE SPEŢĂ

Recuzare. Incompatibilitate. Cazuri. Incom patibilitatea magistraţilor este strict circumscrisă cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 46-49 C.proc.pen. Eventuale greşeli proce-suale care ar putea fi comise de magis-traţi (cum ar fi încălcarea dreptului la apărare) nu pot fi remediate decât

în cadrul căilor ordinare de atac, iar nu în cadrul unei cereri de recuzare, întrucât acestea nu se încadrează în cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1917/2003, PJP 2003-2004, p. 303-305]

Art. 52. Procedura de soluţionare în cursul judecăţii(1) Abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magis-

tratului-asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau care este recuzat.

(2) Examinarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanţă, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se cere.

(3) Când abţinerea sau recuzarea priveşte cazul prevăzut în art. 46 şi 49 alin. (1), instanţa, admiţând recuzarea, stabileşte care dintre persoanele arătate în menţionatele texte nu va lua parte la judecarea cauzei.

(4) În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.

(5) Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu se poate alcătui completul potrivit alin. (1), abţinerea sau recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. În cazul în care găseşte

Art. 51 Art. 52

204

Competenţa

Lia Savonea 205


Lia Savonea

întemeiată abţinerea sau recuzarea şi, din cauza abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată la instanţa competentă să soluţioneze cauza, instanţa ierarhic superioară desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat abţinerea sau recuzarea.

(51) Este inadmisibilă recuzarea judecătorului chemat să decidă asupra recuzării.

(6) Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac. [C.proc.pen., art. 46-51, art. 53-54, art. 197]



3. Alineatul (51) al art. 52 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 şi este reprodus astfel cum a fost modifi cat prin Legea nr. 356/2006.

4. Alineatul (7) al art. 52 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 şi a fost abrogat prin O.U.G. nr. 55/2004.


Doctrină: A se vedea supra, art. 51 – „Doctrină”.

JURISPRUDENŢĂ


1. Dreptul de acces la justiţie. Dreptul la apărare. Curtea Constitu-ţională a fost sesizată cu mai multe excepţii de neconstituţionalitate a dispo ziţiilor art. 52 C.proc.pen. O primă excepţie ridicată a vizat art. 52 alin. (2), în motivarea căreia s-a invocat încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în

drepturi, ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie şi ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, susţinându-se că soluţionarea cererii de recuzare fără citarea şi audierea obligatorie a celui care solicită recuzarea încalcă „dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, dreptul la o judecată dreaptă şi dreptul privind interzicerea

discriminării”. Examinând excepţia ridicată, Curtea a invocat jurisprudenţa sa în care a statuat că legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Astfel, procedura de soluţionare a cererilor de recuzare făcând parte integrantă din procedura de judecată, reglementarea acesteia este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale. De asemenea, Curtea a mai reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare refl ectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei pro ceduri. Astfel, potrivit art. 52 alin. (2) C.proc.pen., examinarea cererii de recuzare se face „de îndată”, iar părţile sunt ascultate numai „dacă se găseşte necesar”, în vederea împiedicării ter-giversării soluţionării cererii de recu-zare şi, implicit, a cauzei în care aceasta a fost formulată. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. (2) C.proc.pen. în raport de art. 16 din Constituţie, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reţinută, deoarece dispoziţiile legale criticate, referitoare la procedura recu-zării în materie penală, nu instituie privilegii sau discriminări pentru părţile cărora li se aplică aceste prevederi legale. Dispoziţiile criticate nu aduc atingere nici liberului acces la justiţie

prevăzut de art. 21 din Constituţie, deoarece încheierea prin care se soluţionează cererea de abţinere sau de recuzare poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei. De asemenea, normele criticate nu aduc atingere dreptului persoanei ca, în tot cursul procesului, să fi e asistată de un avocat, ales sau numit din ofi ciu, şi de a se prevala, neîngrădit, de toate garanţiile pe care le presupune un proces echitabil, astfel încât nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a prevederilor art. 24 din Constituţie, privind dreptul la apărare. În consecinţă, Curtea Constituţională a respins excep-ţiile de neconstituţionalitate a dispo-ziţiilor art. 52 alin. (2) C.proc.pen. [D.C.C. nr. 565/2006, M. Of. nr. 683 din 9 august 2006; în acelaşi sens, a se vedea şi D.C.C. nr. 290/2005]

2. Dreptul de acces la justiţie. De asemenea, Curtea Constituţională a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 52 alin. (6) C.proc.pen. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia a susţinut că textul legal criticat este neconstituţional, deoarece nu se poate adresa instanţei de judecată, fi ind privat de dreptul la un recurs efectiv împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare. Astfel, prin efectul abrogării alin. (7) al art. 52 C.proc.pen., se creează un vid legislativ în ceea ce priveşte existenţa

Art. 52 Art. 52

206

Competenţa

Lia Savonea 207


Lia Savonea

ori inexistenţa instituţiei recursului împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare. În situaţia în care judecătorul ar respinge o asemenea cale de atac ca inadmisibilă, ar adăuga la lege, soluţie care ar produce consecinţe de natură a afecta principiul liberului acces la justiţie. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare nu soluţionează fondul cauzei şi de aceea lipsa unei căi de atac separate împotriva acestei încheieri nu este contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. Faptul că o asemenea încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs se explică, pe de o parte, prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului, iar pe de altă parte, prin faptul că respectiva încheiere poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a solu-ţionat fondul cauzei. Pe de altă parte, legiuitorul este unica autoritate compe-tentă de a reglementa procedura de jude cată, cazurile în care şedinţele de jude cată nu sunt publice, precum şi căile

de atac şi condiţiile exercitării acestora, procedura de soluţionare a cererilor de abţinere sau de recuzare făcând parte integrantă din procedura de judecată, fi ind reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale. În conse-cinţă, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (6) C.proc.pen. [D.C.C. nr. 302/2005, M. Of. nr. 786 din 30 august 2005]

3. Dreptul de acces la justiţie. Drep tul la apărare. Faptul că încheie-rea de şedinţă prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, precum şi cea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse separat niciunei căi de atac nu aduce atingere garantării constituţionale a dreptului la apărare sau a posibilităţii de a se folosi căile de atac stabilite de legea procedurală. Lipsa reglementării privind exercitarea unei căi de atac împotriva unor atare încheieri se justifi că prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluţionării fondului cauzei [D.C.C. nr. 185/2001, M. Of. nr. 509 din 28 august 2001]

sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6338/2005, B.J.– Baza de date]

2. Încheiere prin care s-a respins cererea de recuzare. Inadmisibilitatea recursului. Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare nu poate fi atacată separat cu recurs, întrucât prevederile art. 52 alin. (7) C.proc.

pen. care reglementau calea de atac a recursului separat împotriva acestei încheieri au fost abrogate prin O.U.G. nr. 55/2004, însă poate fi atacată odată cu sentinţa sau decizia recurată, în temeiul art. 3851 alin. (2) C.proc.pen. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 247/2005, B.C. nr. 2/2006, p. 74].

DECIZII DE SPEŢĂ

1. Soluţionarea cererii de recu-zare. Judecarea cererii de recuzare în şedinţă publică, iar nu în şedinţă secretă aşa cum se prevede în art. 52 alin. (1) C.proc.pen., atrage nulitatea relativă în condiţiile art. 197 alin. (1) din acelaşi

cod, şi nu nulitatea absolută a încheierii prin care s-a soluţionat cererea de recuzare, întrucât potrivit art. 197 alin. (2) C.proc.pen., numai dispoziţiile relative la publicitatea şedinţei de judecată, adică lipsa ei de publicitate,

Art. 53. Procedura de soluţionare în cursul urmăririi penale(1) În cursul urmăririi penale, asupra abţinerii sau recuzării per-

soanei care efectuează cercetarea penală ori a procurorului se pronunţă procurorul care supraveghează cercetarea penală sau procurorul ierarhic superior.

(2) Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se adresează fie acestei persoane, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale.

(3) Procurorul este obligat să soluţioneze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonanţă.

(4) Cererea de recuzare care priveşte pe procuror se soluţionează în acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic superior.

(5) Abţinerea se soluţionează potrivit dispoziţiilor din alin. (3) şi (4), care se aplică în mod corespunzător. [C.proc.pen., art. 46-52, art. 54, art. 197]



Art. 52 Art. 53

208

Competenţa

Lia Savonea 209


Lia Savonea

Doctrină: A. Gentimir, Imparţialitatea instanţelor judecătoreşti în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Dreptul nr. 11/2004, p. 142 şi urm.; G. Constantinescu, M. Bădan, Incompatibilitate. Judecător care a participat la soluţionarea aceleiaşi fapte considerate contravenţie, Pro lege nr. 2/1997, p. 188 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ


Art. 54. Incompatibilitatea expertului şi interpretului(1) Dispoziţiile art. 48, 50, 51, 52 şi 53 se aplică în mod corespunzător

expertului şi interpretului.(2) Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în

aceeaşi cauză. Calitatea de martor are întâietate.(3) Participarea ca expert sau ca interpret de mai multe ori în

aceeaşi cauză nu constituie un motiv de recuzare. [C.proc.pen., art.46-53]


Doctrină: A. Lazăr, Domeniile activităţii specialistului criminalist şi incompatibilitatea cu poziţia procesuală a organului de cercetare penală, Dreptul nr. 10/2004 p. 165 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ


Constituţionalitatea art. 53 C.proc.pen. Dreptul de acces la jus-tiţie. Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstitu-ţionalitate a prevederilor art. 53 C.proc.pen. În motivarea excepţiei s-a susţinut că acest text de lege nu prevede nicio cale de atac împotriva ordonanţei de soluţionare a cererii de recuzare şi astfel sunt încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitoare la dreptul oricărei persoane de a se adresa neîngrădit justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constată că dispoziţiile art. 53 C.proc.pen. reglementează procedura recuzării persoanelor care efectuează cercetarea penală ori a procurorului. Această procedură a fost instituită pentru a asigura imparţialitatea procesului penal în faza de urmărire penală şi pentru a proteja organele de urmărire penală şi

Ministerul Public de suspiciunile de abuz şi de părtinire. Reglementarea a fost concepută totodată cu grija de a nu facilita tergiversarea procesului sau, prin exercitarea abuzivă a dreptului de recuzare, blocarea activităţii organelor judiciare, cu consecinţe inacceptabile pentru apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi intereselor societăţii. Nu a fost primită susţinerea autorului excepţiei, în sensul că, întrucât legea nu prevede o cale de atac în justiţie împotriva ordonanţei de respingere a cererii de recuzare, se încalcă preve-derile art. 21 din Constituţie, dat fi ind că nu intră în competenţa Curţii Constituţionale să cenzureze omisiunile de reglementare, ci numai conformitatea dispoziţiilor legale în vigoare cu normele şi principiile Constituţiei. Astfel, a fost respinsă excepţia ca neîn-te meiată. [D.C.C. nr. 64/2005, M. Of. nr. 153 din 21 februarie 2005]

Constituţionalitatea art. 54 C.proc.pen. Egalitatea în drepturi. Drep tul la un proces echitabil. Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 C.proc.pen. pri-vind incompatibilitatea expertului şi interpretului, precum şi dispoziţiile art. 46 din acelaşi cod referitoare la rudenia dintre judecători ca motiv de incompatibilitate a acestora. Însă a fost criticat numai art. 54 C.proc.pen., respectiv faptul că acest text de lege nu face referire şi la art. 46 din acelaşi cod, în sensul includerii rudeniei între motivele de incompatibilitate a expertului şi interpretului. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a

susţinut că textul de lege criticat încalcă principiul egalităţii în drepturi, precum şi dreptul la un proces echitabil, prin aceea că nu permite recuzarea experţilor – membri ai comisiei de experţi, care sunt soţi sau rude apropiate, ca în cazul judecătorilor care sunt soţi sau rude apropiate, relaţia strânsă dintre ei creând suspiciuni cu privire la exer-citarea efectivă şi independentă de către fi ecare expert a atribuţiilor spe-cifi ce, cu consecinţa compromiterii pro cesului echitabil. Examinând excep-ţia de neconstituţionalitate, Curtea a constat că ceea ce se solicită este completarea textului de lege criticat, în sensul reglementării, ca motiv de incompatibilitate a experţilor care sunt

Art. 53 Art. 54

210

Competenţa

Lia Savonea 211


Lia Savonea

membri ai unei comisii de experţi, a rudeniei dintre aceştia, o asemenea solicitare neintrând, însă, în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale. În consecinţă Curtea Constituţională a

respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 C.proc.pen. [D.C.C. nr. 634/2006, M. Of. nr. 875 din 26 octombrie 2006]

JURISPRUDENŢĂ


Secţiunea II. Strămutarea judecăţii cauzei penale

Art. 55. Temeiul strămutării(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei

cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, în cazul în care imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor, când există pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul al patrulea inclusiv printre judecători sau procurori, asistenţii judiciari sau grefierii instanţei.

(2) În cursul judecăţii strămutarea poate fi cerută de partea intere-sată, de procuror sau de ministrul justiţiei. [C.proc.pen., art. 56-611]

Notă: Alineatele (1) şi (2) ale art. 55 sunt reproduse astfel cum au fost modifi cate prin Legea nr. 356/2006.


Doctrină: B Diamant, C. Turianu, Strămutarea judecării cauzei penale. Situaţia juridică în cazul dezînvestirii instanţei devenită competentă prin procedura strămutării. Noua sesizare a instanţei, Dreptul nr. 7/1992, p. 64 şi urm.; V. Luncean, Strămutare. Restituire, R.D.P. nr. 4/2004, p. 145 şi urm.; Gh. Mateuţ, Cu privire la admisibilitatea cererii de strămutare în materia măsurilor procesuale preventive, Dreptul nr. 9/1998, p. 91 şi urm.; M. Senteş, Strămutarea judecării cauzelor penale, aspecte teoretice şi practice, Dreptul nr. 9/2003 p. 178 şi urm.

Egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Liberul acces la justiţie. Dreptul la un proces echitabil. Curtea a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (1), art. 57 alin. (1) şi ale art. 60 alin. (1) C.proc.pen. În motivarea excepţiei, autorul a susţinut că dispoziţiile de lege criticate încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece acest principiu constituţional „vine în contradicţie cu caracterul secret al informaţiilor solicitate spre lămurirea instanţei de judecată, întrucât instanţa poate proceda discreţionar şi discriminator faţă de interesele uneia din părţi, de vreme ce informaţiile respective nu sunt dezvăluite acesteia”. De asemenea, sunt încălcate şi principiul liberului acces la justiţie, şi dreptul la un proces echitabil prin pronunţarea hotărârii ce soluţionează cererea de strămutare pe baza unor informaţii secrete. „Procesul nu poate fi echitabil, în măsura în care părţile nu au posibilitatea efectivă, reală de a cunoaşte toate probele şi aspectele de fapt pe baza cărora instanţa de judecată îşi formează convingerea”. Astfel, dreptul la apărare, „care presu-pune în mod esenţial cunoaşterea tuturor elementelor care vor fi avute în vedere de către instanţa de judecată în pronunţarea hotărârii, este violat

fl agrant prin impunerea caracterului secret al unora din elementele luate în considerare la deliberare”. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că sunt respectate normele care defi nesc un proces echitabil, precum şi principiul asigurării dreptului la apărare. În acest sens, Curtea a observat că strămutarea nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, menită tocmai să asigure condiţiile unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi efi cient. În cadrul acestei proceduri, exigenţele art. 24 alin. (1) din Constituţie sunt îndeplinite, întrucât părţile au posibilitatea să comunice Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în mod nemijlocit, informaţii şi dovezi cu privire la împrejurările procesului şi să îşi prezinte poziţia faţă de admisibilitatea şi temeinicia cererii de strămutare. De asemenea, a statuat că, dispoziţiile legale privitoare la procedura de informare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării cererii de strămutare a judecării cauzei penale, nu numai că nu aduc atingere dreptului

Art. 55 Art. 55

212

Competenţa

Lia Savonea 213


Lia Savonea

la apărare sau dreptului inculpatului la un proces echitabil, dar sunt destinate să asigure condiţiile pentru exercitarea deplină a acestor drepturi, permiţând instanţei lămurirea asupra motivelor şi temeiniciei cererii de strămutare. Informaţiile obţinute în cadrul acestei proceduri nu privesc soluţionarea în

fond a procesului penal, astfel încât faptul că nu sunt accesibile părţilor nu este de natură să aducă atin gere drepturilor invocate de autorul excep-ţiei de neconstituţionalitate. [D.C.C. nr. 528/2005, M. Of. nr. 1037 din 22 noiembrie 2005]

JURISPRUDENŢĂ


DECIZII DE SPEŢĂ

Obiectul strămutării. Potrivit art. 55 alin. (1) C.proc.pen., strămutarea judecării unei cauze se dispune de la instanţa competentă pe rolul căreia se afl ă cauza la o altă instanţă egală în grad. În consecinţă, cererea de strămutare a judecării unei cauze afl ate pe rolul

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s. pen. este inadmisibilă, întrucât nicio altă instanţă din ţară nu este egală în grad cu această instanţă. [I.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 1696/2007, B.J. – Bază de date]

Art. 56. Cererea şi efectele ei(1) Cererea de strămutare se adresează Înaltei Curţi de Casaţie

şi Justiţie şi trebuie motivată. Înscrisurile pe care se sprijină cererea se alătură la aceasta, când sunt deţinute de partea care cere strămutarea.

(2) În cerere se face menţiune dacă în cauză se găsesc arestaţi.(3) Suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă numai de către

completul de judecată învestit cu judecarea cererii de strămutare.(4) Abrogat. [C.proc.pen., art. 55, art. 57-611]


2. Alineatul (4) al art. 56 a fost abrogat prin Legea nr. 36/2006.


Constituţionalitatea art. 56 şi a art. 60 C.proc.pen. Dreptul la un pro-ces echitabil. Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconsti-tuţionalitate a dispoziţiilor art. 55, art. 56 şi ale art. 60 alin. (1), precum şi a Secţiunii „Strămutarea judecării cauzei penale”, în ansamblul său, din Codul de procedură penală. În motivarea excepţiei se susţine, în ceea ce priveşte art. 55 şi 56 C.proc.pen., că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil, prin aceea că nu precizează care sunt motivele pentru care se poate cere şi obţine strămutarea judecării unei cauze penale. Se arată în acest sens că sintagma „desfăşurarea normală a procesului”, cuprinsă în art. 55 C.proc.pen., este insufi cientă atât pentru partea care formulează cererea, cât şi pentru magistratul care o judecă. De asemenea, faptul că admiterea sau respingerea cererii de strămutare se dispune, potrivit art. 60 alin. (1) C.proc.pen., „fără arătarea motivelor” este în contradicţie cu dreptul la un proces echitabil şi cu normele constituţionale care consacră răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Aceasta întrucât, pe de-o parte, în lipsa motivării hotărârii asupra cererii de strămutare, nici nu ar putea fi exercitată vreo cale de atac, iar,

pe de altă parte, inexistenţa motivării hotărârii lipseşte de efi cienţă dreptul justiţiabilului la despăgubire pentru erorile judiciare. Totodată, se arată că dispoziţiile secţiunii „Strămutarea judecării cauzei penale”, în ansamblul său, încalcă liberul acces la justiţie şi prevederile constituţionale referitoare la folosirea căilor de atac, prin aceea că nu prevăd posibilitatea exercitării acestora. Examinând excepţia, Curtea a reţinut că strămutarea nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teri toriale a instanţei de judecată, cu scopul asigurării condiţiilor unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi efi cient. Faptul că dispoziţiile art. 55 şi art. 56 C.proc.pen., privind temeiul strămutării, respectiv cererea de stră-mutare şi efectele ei, nu precizează care sunt motivele pentru care se poate cere şi obţine strămutarea judecării unei cauze penale nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil câtă vreme în cadrul acestei proceduri părţile au posibilitatea să comunice Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în mod nemijlocit, informaţii

Art. 56 Art. 56

214

Competenţa

Lia Savonea 215


Lia Savonea

şi dovezi cu privire la împrejurările procesului şi să îşi prezinte poziţia faţă de admisibilitatea şi temeinicia cererii de strămutare, invocând toate motivele care, în opinia acestora, impietează asupra „desfăşurării normale a procesului”. Aşa fi ind, exigenţele art. 21 alin. (3) din Constituţie sunt îndeplinite, iar criticile de neconstituţionalitate formulate sub acest aspect sunt neînte meiate. Faptul că, în condiţiile art. 60 alin. (1) C.proc.pen., privind soluţionarea cererii de strămutare, hotărârea instanţei asupra acestei cereri se dispune fără arătarea motivelor nu are ca efect înlăturarea posibilităţii angajării răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, aşa încât nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3), privind răspunderea patrimonială a statului pentru asemenea prejudicii. Nici critica potrivit căreia întreaga secţiune „Strămutarea judecării

cauzei penale” din Codul de procedură penală încalcă liberul acces la justiţie şi normele constituţionale privind folosirea căilor de atac, prin aceea că nu prevede posibilitatea exercitării acestora, nu este întemeiată. Curtea constată că principiul constituţional al liberului acces la justiţie, prevăzut la art. 21 din Constituţie, nu are semnifi caţia că acest drept trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi în privinţa tuturor căilor de atac prevăzute de lege, prin lege putând fi instituite reguli deosebite în considerarea unor situaţii diferite. Este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare nu este supusă niciunei căi de atac, deoarece prin aceasta instanţa nu se pronunţă asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustifi cat judecarea defi nitivă a cauzelor. [D.C.C. nr. 226/2006, M. Of. nr. 294 din 31 martie 2006]

(3) În cazul introducerii unei noi cereri de strămutare cu privire la aceeaşi cauză, cererea de informaţii este facultativă. [C.proc.pen., art. 55-56, art. 58-611]


JURISPRUDENŢĂ


Art. 57. Procedura de informare(1) Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cere, pentru

lămurirea instanţei, informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare.

(2) Când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer Ministerului Justiţiei.

Constituţionalitatea art. 57 C.proc.pen. Imparţialitatea jus tiţiei. Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 C.proc.pen. În motivarea excep-ţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile criticate încalcă principiul imparţialităţii justi-ţiei, întrucât informaţiile la care se referă acesta trebuie să fi e puse şi la dispoziţia părţilor, nu numai a instanţei de judecată. Examinând excepţia astfel cum a fost formulată, Curtea reţine că strămutarea constituie o procedură specială de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, menită să asigure condiţiile unui proces echitabil, inclusiv sub aspectul judecării cauzei de o instanţă imparţială. Astfel, faptele asupra cărora este chemată să se

pronunţe instanţa competentă să judece cererea de strămutare nu ţin de pricina însăşi, ci de asigurarea condiţiilor pe care le implică normele procedurale, respectiv nepărtinirea şi obiectivitatea în soluţionarea cauzei. Întrucât infor-maţiile obţinute în cadrul acestei proceduri nu privesc soluţionarea în fond a procesului penal, faptul că nu sunt accesibile părţilor nu este de natură să aducă atingere în niciun fel drepturilor procesuale ale acestora şi, cu atât mai puţin, principiului imparţialităţii justiţiei, câtă vreme scopul solicitării acestor informaţii este tocmai acela de a stabili dacă în cauză este asigurată şi această garanţie procedurală. [D.C.C. nr. 175/2006, M. Of. nr. 289 din 30 martie 2006]

Art. 58. Înştiinţarea părţilor(1) Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află

cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea

Art. 57 Art. 58

216

Competenţa

Lia Savonea 217


Lia Savonea

acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii.

(2) În informaţiile trimise Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face menţiune expresă despre efectuarea încunoştinţărilor, ataşându-se şi dovezile de comunicare a acestora.

(3) Când în cauza a cărei strămutare se cere sunt arestaţi, preşe-dintele dispune desemnarea unui apărător din oficiu. [C.proc.pen.,

art. 55-57, art. 59-611]


Art. 59. Examinarea cererii(1) Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică.(2) Când părţile se înfăţişează, se ascultă şi concluziile acestora.

[C.proc.pen. art. 55-58, 60-611]



Art. 60. Soluţionarea cererii(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune, prin încheiere moti-

vată, admiterea sau respingerea cererii.

(2) În cazul în care găseşte cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin.

(3) Această instanţă va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare.

(4) Dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.

(5) Încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac. [C.proc.pen., art. 55-59, 61-611]


2. Alineatul (5) al art. 60 a fost introdus prin Legea nr. 356/2006.


Doctrină: G. Gheorghiu, Unele consideraţii în legătură cu semnifi caţia juridică a conceptului „întemeiat”, în R.D.P nr. 2/1995, p. 74 şi urm.; C. Turianu, Strămutarea judecării cauzei penale. Situaţia juridică în cazul dezînvestirii instanţei devenită competentă prin procedura strămutării. Noua sesizare a instanţei, Dreptul nr. 7/1992, p. 64 şi urm.

JURISPRUDENŢĂ


Egalitatea în faţa legii. Dreptul la informare. Dreptul la exercitarea căilor de atac. Dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv. Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstitu-ţionalitate a prevederilor art. 60 alin. (2) C.proc.pen. În motivarea excep ţiei, autorul acesteia susţine că textul de lege criticat contravine prevederilor constituţionale referitoare la egalitatea în faţa legii, la dreptul la informaţie şi la exercitarea căilor de atac, precum şi dispoziţiilor privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale. În acest sens, consideră că prin soluţionarea unei cereri de strămutare nu se rezolvă numai o problemă de competenţă teritorială, ci şi fondul cauzei, având în vedere că acesta poate fi puternic afectat de menţinerea sau nemenţinerea măsurilor luate de instanţă. Astfel, este fi resc ca instanţa care soluţionează cererea de strămutare să motiveze raţiunile pentru care a menţinut sau nu măsurile luate de instanţa de la care se solicită strămutarea, iar împotriva soluţiei date să se poată formula recurs. În caz contrar se ajunge la situaţia ca unele măsuri să fi e menţinute, iar altele nu, fără posibilitatea verifi cării temeiniciei

Art. 59-60 Art. 60

218

Competenţa

Lia Savonea 219


Lia Savonea

soluţiei pronunţate. Analizând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea a reţinut că strămutarea nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, aşa cum în mod eronat susţine autorul excepţiei, ci o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, menită tocmai să asigure condiţiile unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare. Curtea a observat că dispoziţia legală criticată este o normă de procedură, iar, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute de lege. În consecinţă, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit căreia, în caz de admitere a cererii de strămutare, instanţa va hotărî totodată în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin, fără a se încălca astfel dispoziţiile constituţionale. De asemenea, dispoziţiile potrivit cărora hotărârea de strămutare a pricinii se dă fără motivare şi nu este supusă

niciunei căi de atac au fost adoptate de legiuitor în considerarea faptului că, prin soluţionarea cererii de strămutare, instanţa nu se pronunţă asupra fondului, ci urmăreşte desfăşurarea în condiţii normale a procesului. Pe de altă parte, instituirea unei căi de atac în procesul penal este obligatorie numai atunci când se soluţionează fondul cauzei, pe când, în cazul strămutării, instanţa soluţionează o chestiune care ţine de buna administrare a justiţiei. Ca atare, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale şi nici celor ale art. 6 parag. 1 şi ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 31 din Legea fundamentală, referitoare la dreptul la informaţie, Curtea a constatat că aceste dispoziţii constituţionale nu au legătură cu cauza de faţă, întrucât se referă la informaţii de interes public. [D.C.C. nr. 213/2005, M. Of. nr. 496 din 13 iunie 2005]

DECIZII DE SPEŢĂ

INDEX

Competenţa soluţionării cauzei în caz de rejudecare 8

Efecte asupra judecării cauzei 8, 10, 11Efectele admiterii cererii de strămutare 6, 9

Hotărâre nesupusă vreunei căi de atac 7Hotărâre pronunţată anterior strămutării

2Instanţa competentă după trimiterea din

nou în judecată 1

Instanţa competentă să se pronunţe asupra măsurilor preventive 3

Încheiere prin care se dispune scoaterea cauzei de pe rol. Recurs. Inadmisi-bilitate 4

Încheiere pronunţată în soluţionarea cererii de strămutare 5

Lipsa vreunei căi de atac 5Măsuri procesuale dispuse ulterior admiterii

cererii de strămutare. Consecinţe 9Restituirea cauzei la procuror 1

1. Restituirea cauzei la procuror. Instanţa competentă după trimiterea din nou în judecată. În cazul în care, după strămutarea judecării unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, se dispune restituirea cauzei la procuror, instanţa competentă să judece cauza după trimiterea în judecată în urma restituirii este instanţa la care judecarea cauzei a fost strămutată [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1211/2004, BJCD 2004, p. 851]

2. Hotărâre pronunţată anterior strămutării. În cazul în care, după introducerea cererii de strămutare care a fost admisă, instanţa de la care s-a strămutat cauza a pronunţat o hotărâre, aceasta se desfi inţează şi judecata se reia de instanţa la care s-a strămutat judecata [C.S.J., s. pen., dec. nr. 2416/1999, B.J. 1999, p. 309]

3. Instanţa competentă să se pronunţe asupra măsurilor pre-ventive. Întrucât Curtea Supremă de Justiţie a dispus strămutarea cauzei, încunoştinţând instanţa de fond asupra modifi cării competenţei teritoriale prin încheiere, în raport cu prevederile art. 60 alin. fi nal C.proc.pen., tribunalul

nu mai poate lua în discuţie cererea de revocare a măsurii preventive formulată de inculpaţi sau altă cerere esenţială, ori o excepţie privind judecarea cauzei. În astfel de cazuri, limitele instanţei de trimitere se reduc la constatarea admiterii cererii de strămutare iar singurul act procedural admisibil a fi efectuat este acela al scoaterii dosarului de pe rol şi înaintării acestuia instanţei determinate a continua judecata. [C.A. Ploieşti, dec. nr. 380/R/1999, CPJ 1999, p. 109]

4. Încheiere prin care se dispune scoaterea cauzei de pe rol. Recurs. Inadmisibilitate. Prin încheierea din 1 februarie 2001, Tribunalul Botoşani a scos cauza de pe rol şi a trimis-o spre soluţionare Judecătoriei Bacău, învestită de Curtea Supremă de Justiţie prin admiterea cererii de strămutare, în condiţiile art. 60 alin. fi nal C.proc.pen. Împotriva aceste încheieri a declarat recurs inculpatul, care a fost respins ca inadmisibil cu următoarea motivare: Trimiterea cauzei la o altă instanţă, ca urmare a admiterii cererii de strămutare nu este o măsură procesuală, ci una admi nistrativă, nesupusă căilor de

Art. 60 Art. 60

220

Competenţa

Lia Savonea 221


Lia Savonea

atac. De altfel, inculpatul se declara nemulţumit de soluţia instanţei supreme de a strămuta pricina, soluţie care, de asemenea, nu este supusă căilor de atac. [C.A. Suceava, s. pen., dec. nr. 263/2001, în Culegere de practică judiciară pe anii 1999-2002 a Ministerului Justiţiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 432]

5. Încheiere pronunţată în solu-ţio narea cererii de strămutare. Lipsa vreunei căi de atac. În cadrul soluţionării cererii de strămutare părţile nu se citează, ci se încunoştinţează potrivit prevederilor art. 58 C.proc.pen., ataşându-se la dosar comunicarea despre aceasta. Încheierea pronunţată în soluţionarea cererii de strămutare nu poate fi atacată cu nicio cale ordinară sau extraordinară de atac, cererea putând fi însă repetată în condiţiile prevăzute în art. 61 C.proc.pen. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3730/2002, B.J. – Bază de date]

6. Efectele admiterii cererii de strămutare. Potrivit art. 60 alin. (2) C.proc.pen., în cazul în care constată că cererea de strămutare este întemeiată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin, iar în conformitate cu alin. (4) al aceluiaşi articol, dacă instanţa la care se afl ă

cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfi inţată prin efectul admiterii cererii de strămu-tare. Efectul admiterii cererii de stră-mutare, constând în desfi inţarea hotărârii pronunţate de instanţa de la care s-a cerut strămutarea, prevalează asupra dispoziţiei de menţinere a actelor îndeplinite, întrucât, din interpretarea sistematică a prevederii alin. (2) în raport cu cea cuprinsă în alin. (4) a art. 60 C.proc.pen., rezultă că menţi-nerea actelor are loc numai atunci când judecarea cauzei nu a fost fi nalizată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, pentru că în caz contrar ar fi anulat efectul strămutării. În consecinţă, dacă instanţa la care se afl ă cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, împotriva hotărârii pronunţate de aceasta fi ind declarat recurs, prin efectul admiterii cererii de strămutare hotărârea este desfi inţată, acest efect prevalând asupra dispoziţiei de menţinere a actelor îndeplinite, cuprinsă în încheierea de admitere a cererii de strămutare. [I.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 2272/2006, B.J. – Bază de date]

7. Hotărâre nesupusă vreunei căi de atac. În raport cu prevederile art. 60 alin. (5) C.proc.pen., încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac, ordinare sau

extraordinare. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5861/2006, B.J. – Bază de date]

8. Efectele admiterii cererii. Com-petenţa soluţionării cauzei în caz de rejudecare. În cazul în care s-a dispus strămutarea judecării cauzei în apel sau recurs, iar instanţa de control judiciar a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanţă, competentă să rejudece cauza este instanţa de fond din raza teritorială a instanţei de control judiciar unde a fost strămutată judecarea cauzei în apel sau recurs, iar nu instanţa care a pronunţat sentinţa. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 739/2003, B.J. – Bază de date]

9. Efectele admiterii cererii. Măsuri procesuale dispuse ulterior admi terii cererii de strămutare. Con -se cinţe. Măsurile procesuale, altele decât cele ce privesc verifi carea lega-lităţii luării măsurilor privative de libertate, luate de instanţa de la care s-a strămutat judecarea cauzei, după pronunţarea hotărârii de strămutare, sunt lovite de nulitate. [C.A. Alba Iulia, s. pen., dec. nr. 96/2005, B.J. – Bază de date]

10. Efecte asupra judecării cauzei. Prin încheierea penală nr. 565/15 iulie 2004, Tribunalul Cluj a menţinut starea de arest a inculpaţilor I.A., P.V.M., G.C., G.M., G.B. şi M.S., trimişi în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj din 18 martie 2004 pentru

săvârşirea infracţiunilor de trafi c de droguri prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. În timpul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea nr. 3702/1 iulie 2004, a dispus strămu-tarea judecării dosarului nr. 2918/2004 de la Tribunalul Cluj la Tribunalul Suceava, menţinându-se actele înde-plinite de către Tribunalul Cluj. Cu toate că la data de 1 iulie 2004, instanţa supremă a strămutat judecarea cauzei de la Tribunalul Cluj la Tribunalul Suceava, Tribunalul Cluj, la 15 iulie 2004, a menţinut starea de arest a celor 6 inculpaţi. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs toţi inculpaţii arestaţi. Recursul a fost înaintat Curţii de Apel Cluj, în faţa căreia reprezentantul Parchetului a invocat excepţia de necompetenţă, solicitând trimiterea de îndată a întregului dosar Curţii de Apel Suceava – pentru judecarea recursurilor inculpaţilor – după care, dosarul nr. 2918/2004 al Tribunalului Cluj să fi e remis Tribunalului Suceava, pentru continuarea judecăţii pe fond. Cu privire la excepţia formulată, Curtea a reţinut că strămutarea judecării cauzelor penale este reglementată în art. 55-61 C.proc.pen. şi constituie un caz de prorogare judiciară a competenţei teritoriale. Strămutarea este acel remediu procesual prin intermediul căruia judecarea unei anumite cauze penale este luată din competenţa unei

Art. 60 Art. 60

222

Competenţa

Lia Savonea 223


Lia Savonea

instanţe şi dată spre soluţionare unei alte instanţe din aceeaşi categorie şi de acelaşi grad, în vederea înlăturării oricărei suspiciuni asupra obiectivităţii şi imparţialităţii tuturor judecătorilor unei instanţe. Dispunând strămutarea judecării cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a strămutat numai judecarea unei anumite faze procesuale a desfăşurării procesului, ci întreaga judecată, care implica soluţionarea ei atât în fond, cât şi în căile ordinare sau extraordinare de atac. De aici, rezultă următoarele consecinţe: după strămutarea pricinii de la Tribunalul Cluj la Tribunalul Suceava, competenţa soluţionării recursului a fost şi ea schimbată, aparţinând Curţii de Apel Suceava. Situaţia este la fel când Curtea de Apel este prima instanţă sau instanţa de apel. Aceasta, pentru că s-a strămutat nu „judecarea în primă instanţă” sau „judecarea apelului”, ori „judecarea recursului”, ci „judecarea cauzei”. Se impune această soluţie, întrucât, fi ind hotărâtă strămutarea judecării unui litigiu şi fi xată instanţa competentă să-l judece, este fi resc ca această competenţă să fi e menţinută până la pronunţarea unei hotărâri defi nitive în acel cadru care s-a considerat că asigură climatul propice pentru o judecată obiectivă, ori trimiţând cauza Curţii de Apel Suceava – instanţă de control judiciar – competentă să judece calea de atac a recursului promovat de inculpaţi,

aceasta din urmă rămâne în continuare competentă să judece o eventuală cale de atac ce s-ar declara împotriva hotă-rârilor instanţei de trimitere, respectiv Tribunalul Suceava; altfel, s-ar ajunge ca o eventuală cale de atac (prezentele recursuri) să fi e judecate din nou de Curtea de Apel Cluj, instanţă ierarhic superioară Tribunalului Cluj, în faţa căreia s-a considerat – prin admiterea cererii de strămutare – că nu se poate asigura o judecată în cele mai bune condiţii şi s-ar produce o întrerupere a cursului fi resc al justiţiei. Mai mult, din moment ce a fost admisă cererea de strămutare, înseamnă că aceasta a avut în vedere cauza în întregul ei, întregul proces penal din care face parte şi recursul la menţinerea stării de arest preventiv, neputându-se concepe o strămutare parţială, după cum nu se poate considera că judecătorii sunt obiectivi pentru jumătate din dosar şi subiectivi pentru cealaltă jumătate. Pentru considerentele ce preced, în baza art. 60 C.proc.pen., s-a trimis cauza privind recursurile declarate de către cei 6 inculpaţi arestaţi împotriva încheierii penale nr. 565 din 15 iulie 2004 a Tribunalului Cluj – Curţii de Apel Suceava – spre competentă soluţio-nare. [C.A. Cluj, s. pen., încheierea nr. 465/2004, B.J. – Bază de date]

11. Efecte asupra judecării cau-zei. Prin sent. nr. 443/2 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a

fost declinată competenţa de soluţionare a plângerii formulate în temeiul art. 2781 C.proc.pen., de persoana vătămată O.M., în favoarea Tribunalului Vâlcea, cu motivarea că această instanţă este, potrivit art. 2781 alin. (1) C.proc.pen., competentă material şi teritorial să soluţioneze cauza în primă instanţă. Tribunalul Dâmboviţa a apreciat că Tribunalul Vâlcea este competent să soluţioneze plângerea, întrucât soluţia de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului D.G., atacată de persoana vătămată O.M., a fost dispusă prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, parchet care a sesizat Tribunalul Vâlcea ca fi ind instanţa competentă material şi teritorial să cerceteze infracţiunile – între care şi aceea prevăzută în art. 215 alin. (5) C.pen. – săvârşite de inculpata O.M., trimisă în judecată în aceeaşi cauză, în stare de arest preventiv. Prin sent. nr. 62/10 mai 2006, Tribunalul Vâlcea şi-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea Tribunalului Dâmboviţa şi, constatând ivit confl ictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia. La adoptarea acestei soluţii, Tribunalul Vâlcea a avut în vedere faptul că, prin încheierea nr. 3249 din 11 iunie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus strămutarea dosa-rului privind pe inculpata O.M. la

Tribunalul Dâmboviţa şi, ca efect al strămutării, competenţa de soluţionare a plângerii petiţionarei O.M., întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C.proc.pen., aparţine tot Tribunalului Dâmboviţa. Examinând cauza s-a constat că admi-terea strămutării nu aduce nicio atingere lucrărilor procesuale efectuate în cursul fazei de urmărire penală, dispoziţia din art. 60 alin. (2) C.proc.pen. referindu-se numai la actele îndeplinite în faţa instanţei, ceea ce este explicabil, fi indcă ceea ce se strămută este numai judecata cauzei penale. Întrucât prin încheierea nr. 3249 din 11 iunie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus strămutarea de la Tribunalul Vâlcea la Tribunalul Dâmboviţa numai a judecării cauzei penale privind-o pe inculpata O.M., rezultă că efectele strămutării nu pot fi extinse şi asupra scoaterii de sub urmărire penală a învinuitului D.G. dispusă prin acelaşi act de inculpare. Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) C.proc.pen., plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată este de competenţa instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă şi cum această competenţă materială şi teritorială aparţine Tribunalului Vâlcea, care a fost sesizat iniţial de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, aceasta este instanţa

Art. 60 Art. 60

224

Competenţa

Lia Savonea 225

Dispoziţii generale

Remus Budâi

competentă să soluţioneze plângerea persoanei vătămate O.M. împotriva rezoluţiei de scoatere de sub urmărire

penală a învinuitului D.G. [I.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 3592/2006, B.J. – Bază de date]

Titlul III. Probele şi mijloacele de probă

Capitolul I. Dispoziţii generale

Art. 62. Lămurirea cauzei prin probeÎn vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa

de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. [C.proc.pen., art. 3]

Doctrină: D. Ciuncan, Valoarea probantă legală, în Pro lege, nr. 3/1999, p. 41; D. Ciuncan, Un aspect din tactica utilizării probelor în procesul penal, în R.D.P nr. 1/2001, p. 100; I. Doltu, Unele aspecte ale probaţiunii penale, R.D.P. nr. 2/1999, p. 97; I. Doltu, Consideraţii în legătură cu sistemul probator în dreptul procesual penal, Dreptul nr. 6/2001, p. 73; K.M. Guiu, Asupra probaţiunii penale, în R.D.P nr. 4/1995, p. 85.

JURISPRUDENŢĂ

HOTĂRÂRI CEDO

Art. 61. Repetarea cererii(1) Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul

când noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau ivite după aceasta. [C.proc.pen. art. 55-60, art. 61 1]


Art. 611. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei(1) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea

penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(2) Dispoziţiile art. 55 alin. (1), art. 56 alin. (1) şi (2) şi art. 61 se aplică în mod corespunzător.

(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.

(4) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(5) Încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solu-ţionează cererea nu este supusă niciunei căi de atac. [C.proc.pen., art. 55-61]

Notă: Articolul 611 a fost introdus prin Legea nr. 356/2006.


1. Assenov ş.a. c. Bulgaria. Lipsa unei anchete aprofundate şi efective. Neaudierea tuturor persoanelor. Deşi autorităţile au efectuat unele investigaţii cu privire la afi rmaţiile reclamantului, acestea n-au fost convingătoare, nici aprofundate, nici efective. Nu s-au depus eforturi serioase pentru audierea tuturor persoanelor care au fost de faţă şi imediat după producerea incidentelor pentru stabilirea adevărului. Singurul martor independent audiat a declarat că nu este în măsură să-şi aducă aminte de cele petrecute.

Aceleaşi neajunsuri le-au avut şi cercetările efectuate de parchetul

militar regional şi parchetul militar general care, în esenţă, au fost chiar mai sumare decât precedentele. În aceste condiţii Curtea a considerat că lipseşte o anchetă aprofundată şi efectivă cu privire la afi rmaţiile reclamantului conform cărora a fost bătut de poliţişti în timpul reţinerii, şi că a fost violat art. 3 din Convenţie. [CEDO, 28 octom -brie 1998, cauza Assenov ş.a. c. Bulga-ria, R.D.P. nr. 2/1999, p. 164]

2. Caloc c. Franţa. Anchetă temei-nică. Curtea a constatat că autorităţile au efectuat o anchetă temeinică asupra faptelor reclamate, că persoana în cauză

Art. 61-611 Art. 1

226

Probele şi mijloacele de probă

Remus Budâi 227


Remus Budâi

a fost audiată de mai multe ori de către jandarmi care nu au fost implicaţi în primul incident, având posibilitatea să-şi exprime liber părerile asupra modului în care a fost tratat de jandarmerie. Ca urmare, nu există niciun temei pentru a se susţine că faptele reclamantului nu au fost examinate în profunzime şi în mod imparţial. [CEDO, 20 iulie 2000, cauza Caloc c. Franţa, R.D.P. nr. 2/2001, p. 189]

3. Kaya c. Turcia. Obligaţia auto rităţilor de a efectua o anchetă efectivă. Curtea a constatat că din prevederile art. 2 din Convenţie rezultă obligaţia autorităţilor de a efectua o anchetă minuţioasă în legătură cu moartea unei persoane atunci când aceasta a fost consecinţa folosirii forţei de către autorităţi, acestea fi ind obligate să răspundă în cazul în care au făcut uz nelegal de arme. [CEDO, 19 februarie 1998, cauza Kaya c. Turcia, R.D.P. nr. 3/1998, p. 166]

4. Velikava c. Bulgaria. Lipsa unei anchete efective. Omisiuni ale anchetei. Ancheta conţine numeroase omisiuni: nu au fost solicitat niciun specialist care să precizeze momentul în care au fost produse vătămările; nu există nicio încercare a magistratului anchetator de a identifi ca echipa medicală care, potrivit afi rmaţiilor poliţiştilor, s-a prezentat la postul de poliţie, iar un număr important de martori nu au fost ascultaţi. De asemenea, este criticabil faptul că ancheta a rămas multă vreme în nelucrare. În aceste condiţii, se poate desprinde concluzia că, în speţă, statul bulgar s-a abătut de la obligaţia de a ordona o anchetă efectivă asupra faptelor şi de a descoperi adevărul cu privire la moartea victimei, fi ind încălcat art. 2 din Convenţie. [CEDO, 18 mai 1999, cauza Velikava c. Bulgaria, R.D.P. nr. 4/2000, p. 161]

de competenţa instanţei de judecată şi că nu intră în atribuţiile Curţii Consti-tuţionale examinarea aplicării legii

de către organele de urmărire penală. [D.C.C. nr. 234/2005, M. Of. nr. 491 din 10 iunie 2005]


Aplicarea legii de către organele de urmărire penală. Analizând excep ţia de neconstituţionalitate ridi cată, Curtea observă că autorul acesteia susţine, în esenţă, că în cadrul procesului penal în care este parte au intervenit anumite incidente, cum ar fi „nedezvăluirea unor probe în timpul cercetării” şi „administrarea defectuoasă

a probelor”, datorită „raporturilor exis-tente între cei care efectuează cercetarea penală şi persoanele cercetate”, ceea ce contravine dreptului la un proces echitabil. Având în vedere că aceste susţineri vizează, în realitate, modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate de către organele de urmărire penală, Curtea constată că aceste aspecte sunt

DECIZII DE SPEŢĂ

INDEX

Contradicţii în declaraţiile martorilor 1Efectuarea unei expertize fi nanciar-con-

ta bile în vederea stabilirii prejudi-ciului 4

Lămurirea cauzei prin aprecierea decla-raţiilor martorilor în complexul pro-bator 5

Lămurirea cauzei sub toate aspectele 2

Lămurirea valorii reale a prejudiciului printr-o expertiză contabilă 3

Nevalorifi carea unor urme papilare 6Probe care nu conduc indubitabil la con-

cluzia vinovăţiei inculpaţilor 2Probe incomplete 6 Raport de autopsie care nu precizează

meca nismul de producere a leziu-nilor 6

Nestabilirea orei decesului victimei 6

1. Contradicţii în declaraţiile mar torilor. În cauză, între probele admi nistrate, reţinute ca suport probator al hotărârilor pronunţate, există contradicţii pe care instanţele erau obligate să le clarifi ce potrivit textelor de lege sus-menţionate în vederea afl ării adevărului şi pronunţării unei soluţii temeinice şi legale. Concret, din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că inculpatul a negat constant săvârşirea infracţiunii atât la urmărirea penală cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, iar martorii N.F., T.F. şi G.C., au confi rmat apărările acestuia. Cu toate acestea, instanţele au pronunţat condamnarea inculpatului pe baza declaraţiilor mar-to rului-denunţător A.I. şi ale marto-rului I.I.M., care sunt incomplete sub aspecte esenţiale şi între ale căror

susţineri există importante contradicţii. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1195/2006, www.scj.ro]

2. Lămurirea cauzei sub toate aspectele. Probe care nu conduc indubitabil la concluzia vinovăţiei inculpaţilor. În art. 62 C.proc.pen., legiuitorul a reglementat obligaţia lămuririi cauzei sub toate aspectele, pe bază de probe. Altfel spus, atât organul de urmărire penală, cât şi instanţa de judecată sunt obligate să clarifi ce pe deplin cauza, bazându-se pe elemente de fapt, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identifi carea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor necesare pronunţării unei soluţii juste în proces. Or, în cauză, neconformându-se exigenţelor impuse de prevederile

Art. 62 Art. 62

228


Remus Budâi 229


Remus Budâi

legale invocate, instanţele de fond şi recurs au pronunţat soluţii greşite pe baza unor probe care, deşi sunt de natură să conducă indubitabil la con-cluzia vinovăţiei inculpaţilor, au fost superfi cial analizate şi, fi nalmente, neco-respunzător interpretate. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1451/2003, www.scj.ro.]

3. Lămurirea valorii reale a pre-ju diciului printr-o expertiză con-tabilă. Potrivit art. 62 C.proc.pen., în vederea afl ării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. În speţă, pe parcursul procesului, inculpata a susţinut că prejudiciul pe care l-a cauzat prin înşelăciune este mai redus decât cel reţinut în sarcina sa, întrucât au fost situaţii în care cecurile emise pentru achitarea unor mărfuri sunt dublate de bilete la ordin şi a solicitat efectuarea unei expertize contabile care să stabilească valoarea reală a prejudiciului. Este evident că prejudiciul cauzat prin infracţiune constituie un element esenţial atât pentru soluţionarea laturii penale, cât şi pentru soluţionarea laturii civile. Pe de altă parte, se reţine că pentru lămurirea acestui aspect, în vederea afl ării adevărului, actele afl ate la dosar sunt insufi ciente, impunându-se şi efec tuarea unei expertize contabile. Aşa fi ind, se constată că, practic, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel nu

au lămurit cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2225/2003, www.scj.ro]

4. Efectuarea unei expertize fi nan-ciar-contabile în vederea stabilirii prejudiciului. Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate, conform art. 4 C.proc.pen., să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal, iar în baza art. 62 C.proc.pen., trebuie să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe. Examinând hotărârile atacate, în raport de criticile formulate prin recursul inculpatului, se constată că instanţa de fond nu a manifestat sufi cient rol activ, proce-dând la judecarea cauzei pe baza unui probatoriu incomplet. Astfel, deşi infracţiunea de înşelăciune, reţinută în sarcina inculpatului se caracterizează prin rezultatul produs, încadrarea juri-dică în prevederile art. 215 alin. (5) C.pen., putând fi făcută numai după stabilirea corectă a prejudiciului, instanţa de fond nu a dispus efectuarea unei expertize fi nanciar-contabile care se impune pentru afl area adevărului. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 702/2004, www.scj.ro]

5. Lămurirea cauzei prin apre-cierea declaraţiilor martorilor în complexul probator. Potrivit art. 62 C.proc.pen., în desfăşurarea procesului penal trebuie asigurată afl area adevărului cu privire la faptele şi împrejurările

săvârşirii ei, precum şi la persoana făptuitorului, obiectiv care se realizează prin activitatea organelor judiciare, care sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe. Din analiza probelor administrate, rezultă că s-a reţinut o situaţie de fapt incertă echivocă, nelămurită sub unele aspecte, prin aprecierea unor probe îndoielnice şi insufi ciente, ori a unor situaţii colate-rale (existenţa unui confl ict anterior între victimă şi învinuiţi şi între petent şi învinuiţi).Totodată, trebuia să existe preocupare în lămurirea unor împrejurări şi situaţii de natură a dovedi în mod indubitabil vinovăţia în săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave. Pentru a trage o concluzie corectă cu privire la sinceritatea marto rilor, trebuia să facă o analiză a declaraţiilor acestora în complexul probator, iar, dacă faţă de elementele din dosar existau îndoieli cu privire la veridicitatea probelor administrate, să se dispună administrarea unor noi mijloace de probă, reaudierea tuturor martorilor şi confruntarea acestora între ei. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3068/2003, www.scj.ro]

6. Probe incomplete. Raport de autopsie care nu precizează meca-nismul de producere a leziunilor. Nestabilirea orei decesului victimei. Nevalorifi carea unor urme papilare. Potrivit art. 62 C.proc.pen., în vederea afl ării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt

obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Din analiza actelor dosarului rezultă însă că nu au fost lămurite aspecte esenţiale pentru afl area adevărului. Astfel, se constată că raportul medico-legal de autopsie este incomplet, deoarece nu concluzionează cu privire la mecanismul de producere a leziunilor constatate şi care au dus la decesul victimei şi nici cu privire la obiectul sau obiectele vulnerante cu care se puteau produce. Era, de asemenea, important în cauză să se stabilească ora decesului victimei. Tot astfel, Curtea considera că era necesară valorifi carea urmelor papilare ridicate din autoturismul victimei, pentru a se stabili dacă printre ele se găsesc urme create de inculpat. Din actele dosarului rezultă că încercarea de identifi care a numitului K.M. pe parcursul urmăririi penale s-a făcut fără a se solicita inculpatului o descriere a acestei persoane, lucru pe care acesta l-a făcut abia cu ocazia audierii în faţa instanţei. Curtea apreciază, de asemenea, că prezintă importanţă în cauză să se stabilească şi care era intervalul de timp minim necesar pentru ca inculpatul să oprească victima la ieşirea din Tg. Mureş, să se deplaseze cu aceasta în apropierea localităţii Band, unde se presupune că a avut loc omorul, şi apoi să meargă în localitatea Reghin, unde a abandonat autoturismul. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2224/2003, www.scj.ro]

Art. 62 Art. 62

230


Remus Budâi 231


Remus Budâi

Art. 63. Probele şi aprecierea lor(1) Constituie probă orice element de fapt care serveşte la

constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

(2) Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. [C.proc.pen., art. 262, art. 265, art. 345 alin. (2), art. 378, art. 3859]


Doctrină: I. Doltu, Examen critic referitor la modul de interpretare şi aplicare a prevederilor legale în privinţa probatoriului în procesul penal, Dreptul nr. 11/2003, p. 143; I.Gh. Gorgăneanu, Convingerea intimă şi mecanismul probaţiunii penale, R.D.P. nr. 3/2000, p. 41; Gh. Mateuţ, Libertatea aprecierii probelor. Limite, R.D.P. nr. 3/2004, p. 37; Al. Sava, Despre constituţionalitatea prevederilor art. 63 alin. (2) din Codul de procedură penală referitoare la aprecierea probelor, Dreptul nr. 7/2002, p. 188; A.Şt. Tulbure, M.A. Tatu, Despre convingerea organelor judiciare în teoria probelor, Dreptul nr. 7/2002, p. 159.

JURISPRUDENŢĂ

HOTĂRÂRI CEDO

pe baza probelor administrate de instanţa de fond, fără să procedeze la o evaluare proprie a împrejurărilor de fapt şi a verifi ca dacă ele justifi cau

condamnarea reclamantului. [CEDO, 19 februarie 1996, cauza Botten c. Norvegia, R.D.P. nr. 2/1996, p. 137]

1. Barbea, Messegne, Jabando c. Spania. Admisibilitatea unei probe. Admisibilitatea unei probe este un aspect ce ţine de reglementările naţionale, iar, ca regulă, instanţele naţionale trebuie să decidă cu privire la probele administrate în faţa acestora. Rolul Curţii este acela de a determina dacă procedurile în ansamblul lor, inclusiv modul în care o probă a fost

obţinută, au fost corecte. [CEDO, 6 decembrie 1988, cauza Barbea, Messegne, Jabando c. Spania, în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit. 2006, p.72]

2. Botten c. Norvegia. Neevaluarea proprie a unor împrejurări de fapt. După părerea Curţii, instanţa supremă naţională nu putea să dea altă soluţie,


1. Aprecierea probelor. Atribu-ţiile Ministerului Public. Principiul separaţiei puterilor în stat. Stabilirea de către legiuitor, în sarcina procurorului, a administrării şi aprecierii probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public, stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie, republicată. Potrivit Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecă-toreşti şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice. În calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe. Aceasta implică administrarea şi aprecierea tuturor probelor care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identifi carea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei. Aşa fi ind şi câtă vreme instanţa de judecată, iar nu procurorul, este cea care urmează să pronunţe o hotărâre în

cauza dedusă judecăţii, atât cu prilejul soluţionării fondului litigiului, cât şi în cadrul recursului, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia prin textele de lege criticate se aduce atingere principiului separaţiei puterilor în stat. [D.C.C. nr. 344/2004, M. Of. nr. 975 din 22 octombrie 2004]

2. Aprecierea probelor de către organul de urmărire penală nu pre-judecă procesul penal, ci determină modul de fi nalizare a urmăririi penale. Soluţiile de netrimitere în judecată pot fi atacate la instanţele judecătoreşti competente. Instanţa de judecată este cea care face analiza şi aprecierea fi nală a probelor administrate în ambele faze ale procesului penal şi tot ea poate dispune readministrarea celor efectuate în cursul urmăririi penale, precum şi completarea lor pe parcursul cercetării judecătoreşti. Nici procurorul şi nici instanţa de judecată nu-şi pot întemeia soluţia numai pe anumite probe, selectiv alese, întrucât chiar art. 63 C.proc.pen. prevede că probele nu au valoare dinainte stabilită, ci trebuie să examineze şi să aprecieze totalitatea probelor administrate, să le

Art. 63 Art. 63

232


Remus Budâi 233


Remus Budâi

coroboreze şi să le stabilească pe cele care sunt pertinente pentru soluţionarea cauzei sub toate aspectele şi pe care se poate întemeia o convingere corectă şi o soluţie justă. Aşa fi ind, Curtea urmează să respingă criticile de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei. [D.C.C. nr. 324/2004, M. Of. nr. 958 din 19 octombrie 2004]

3. Dispoziţiile art. 63 alin. (2), art. 65 alin. (1) şi ale art. 38514 alin. (1) C.proc.pen. nu aduc atingere principiilor dreptului un proces echitabil, unicităţii şi imparţialităţii justiţiei. Curtea nu poate reţine critica dis po ziţiilor art. 63 alin. (2), art. 65 alin. (1) şi ale art. 38514 alin. (1) C.proc.pen. în raport de prevederile constituţionale care consacră dreptul părţii la un proces echitabil, respectiv principiul unicităţii şi imparţialităţii justiţiei, întrucât dreptul învinuitului sau inculpatului de a propune probe şi de a cere administrarea lor se păstrează în tot cursul urmăririi penale, precum şi în cursul judecăţii, când acesta poate să solicite respingerea probelor cerute de

procuror şi de părţi, ca o consecinţă a dreptului său de a-şi susţine nevinovăţia. Mai mult, în faza de judecată, probele sunt percepute nemijlocit cu participarea activă a părţilor şi a procurorului, sunt completate şi discutate în contra-dictoriu. Cu ocazia deliberării, instanţa judecătorească este cea care face aprecierea defi nitivă a probelor care, în conformitate cu dispoziţiile art. 63 alin. (2) teza întâi C.proc.pen., nu au valoare mai dinainte stabilită. De asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţiile legale privind verifi carea hotărârii de către instanţă, cu prilejul rejudecării recursului, acestea nu interzic în vreun fel părţii să-şi susţină cauza în condiţii care să nu o dezavantajeze în raport cu părţile adverse ori să benefi cieze de toate garanţiile procesuale pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, verifi carea hotărârii atacate realizându-se nu doar pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, ci şi pe baza oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa de recurs. [D.C.C. nr. 343/2004, M. Of. nr. 980 din 25 octombrie 2004]

temei de sesizare a instanţei, iar nu şi ca temei de condamnare 11

Contradicţii între declaraţiile investigato-rului sub acoperire şi ale colaborato-rului date în faza de urmărire penală în raport cu cele date în instanţă 16

Coroborarea declaraţiilor de martor ale rudelor victimei cu restul materialului probator 5

Coroborarea declaraţiilor unor martori indi recţi cu restul probelor de la dosar 17

Coroborarea probelor din faza de urmărire penală cu cele administrate nemijlocit în faţa instanţei 22

Declaraţii date de inculpat contrazise de ansamblul probator 4

Erori comise prin aprecierea disparată, trunchiată sau preferenţială a unor probe faţă de altele 2

Evaluare corespunzătoare a materialului probator 6

Evaluarea probelor presupune analizarea şi nu doar enumerarea lor 15

Formarea convingerii asupra vinovăţiei inculpatului 6

Forţa probantă a procesului-verbal de constatare 18

Ignorarea de către instanţă a probelor din faza de urmărire penală 8

Inadvertenţe între declaraţiile inculpatului şi cele ale martorilor 18

Inexistenţa unei ordini de preferinţă în apre-cierea unor declaraţii succesive 23

Inexistenţa unor criterii de ierarhizare a probelor 10

Interpretarea declaraţiilor în ansamblul probator 14

Interpretarea unei declaraţii date imediat după săvârşirea faptei în raport cu o declaraţie dată ulterior 13

Înlăturarea greşită a unor probe 12 Motivarea înlăturării probelor considerate

nerelevante 19Neexaminarea critică a tuturor probelor

administrate 9 Nepotrivirile sau contradicţiile în declaraţii

14 Nerecoltarea unor probe biologice pentru

determinarea alcoolemiei 7Principiul liberei aprecieri a probelor 11 Probe contradictorii 19 Punerea de acord a inculpaţilor în legătură

cu elementele esenţiale de fapt şi deter minarea de către inculpaţi a unei alte persoane arestată preventiv să-şi asume răspunderea săvârşirii infracţiunii 12

Retractarea de către inculpaţi şi martori a unor declaraţii anterioare 8

Revenirea inculpaţilor asupra recunoaş-terilor din faza de urmărire penală fără o justifi care temeinică 21

Reveniri nemotivate asupra declaraţiilor din faza de urmărire penală 9

Simplele afi rmaţii ale unei persoane cu pri-vire la apartenenţa unui prim-procuror la „mafi a locală” 1

DECIZII DE SPEŢĂ

INDEX

Achitarea inculpatului 16 Apreciere greşită a probelor 2, 12, 13 Aprecierea declaraţiilor oscilante ale incul-

patului în raport cu întregul material probator 20

Aprecierea probelor 1, 18 Aprecierea probelor în vederea stabilirii

dacă fapta prezintă gradul de pericol social caracteristic unei infracţiuni 3

Considerarea greşită că probele din faza de urmărire penală pot servi doar ca

1. Aprecierea probelor. Simplele afi rmaţii ale unei persoane cu privire la apartenenţa unui prim-procuror

la „mafi a locală”. Dovezile invocate de recurent în susţinerea vinovăţiei fostului prim-procuror, materializate

Art. 63 Art. 63

234


Remus Budâi 235


Remus Budâi

în afi rmaţii de apartenenţă a acestuia la mafi a locală, nu constituie probe în sensul art. 63 C.proc.pen. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5008/2004, www.scj.ro]

2. Apreciere greşită a probelor. Erori comise prin aprecierea dispa-rată, trunchiată sau preferenţială a unor probe faţă de altele. Orice element de fapt constituie o probă ce va servi la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identifi carea persoanei ce a comis-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, se arată în art. 63 alin. (1) C.proc.pen. În alin. (2) al aceluiaşi articol, se prevede că probele nu au o valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fi ecărei probe se face în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul afl ării adevărului. Aşa fi ind, erorile comise de către instanţa de apel derivă tocmai din aprecierea disparată, trunchiată sau preferenţială a unora faţă de altele, deci în mod nelegal. Astfel, unele din probe deşi administrate în chiar clipele imediat următoare comiterii omorului deosebit de grav, au fost ignorate de către instanţa de apel, încălcându-se în acest mod norma prevăzută art. 62 şi art. 63 C.proc.pen. Ca urmare a examinării coroborate a tuturor probelor administrate în cauza de faţă, cu referire specială la declaraţiile inculpatului M.P. de la urmărirea

penală, date la doar câteva ore de la comiterea faptei şi de la despărţirea de prietenul său coinculpatul T.I.G., Curtea a reţinut că inculpaţii împreună au comis infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 812/2006, www.scj.ro]

3. Aprecierea probelor în vederea stabilirii dacă fapta prezintă gradul de pericol social caracteristic unei infracţiuni. Instanţa de fond şi cea de apel au evaluat corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu res-pec tarea dispoziţiilor art. 62, art. 63 şi art. 69 C.proc.pen. şi au stabilit corect împrejurările comiterii faptelor, încadrarea juridică dată acestora şi vinovăţia inculpaţilor, apreciind just gradul de pericol social al faptelor, care nu sunt în mod vădit lipsite de importanţă.Astfel, în afara celor câtorva date care caracterizează pozitiv persoana şi conduita inculpaţilor, necunoscuţi cu antecedente penale, restul criteriilor stabilite de legiuitor pentru evaluarea în concret a gradului de pericol social al faptei, prevăzute de dispoziţiile art. 181 alin. (2) C.pen., respectiv, modul de săvârşire a faptelor, împrejurările în care au fost comise, faptul că armele au fost deţinute un timp îndelungat până la depistarea lor de către organele de poliţie, precum şi celelalte circumstanţe personale ale inculpaţilor, constând în poziţia lor pe parcursul judecăţii, de a

invoca necunoaşterea legii române sau inactivitatea organelor vamale care, deşi au observat armele şi muniţia, nu au luat măsurile corespunzătoare, pledează pentru formarea convingerii instanţei, în sensul că faptele incul-paţilor nu sunt în mod vădit lipsite de importanţă şi că nu au adus doar o atingere minimă valorilor ocrotite de lege, prezentând astfel pericolul social al unor infracţiuni, în speţă cele pentru care inculpaţii au fost condamnaţi. Aceste considerente au fost însă avute în vedere de către instanţe, fi ind apreciate drept circumstanţe atenuante, şi au atras, pe cale de consecinţă, coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 C.pen., privind sus pendarea condiţionată a executării pedepsei. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1715/2005, www.scj.ro]

4. Declaraţii date de inculpat contrazise de ansamblul probator. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, se constată că din actele şi lucrările dosarului reiese că inculpatul C.D. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, susţinerile aces-tuia, în sensul că nu a săvârşit fapta, fi ind infi rmate de materialul probator administrat în cauză. Relevante în acest sens sunt declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, în principal cele ale martorului ocular C.G., care se coroborează cu

declaraţiile părţii vătămate S.F.V., ambii indicându-l, fără dubiu, pe inculpat atât în albumul de fotografi i cât şi cu prilejul recunoaşterii din grup. Aceste aspecte se coroborează cu împrejurarea că inculpatul frecventa zona unde s-a săvârşit fapta, că, la momentul prinderii, asupra sa au fost găsite un lănţişor şi o brăţară, precum şi cu faptul că, anterior, inculpatul a fost condamnat tot pentru săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie. Pe de altă parte, prin probele propuse în apărare, inculpatul nu a reuşit să demonstreze că, la momentul săvârşirii faptei, s-a afl at într-un alt loc, respectiv la o societate unde presta activităţi în mod ocazional. Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază că instanţa de fond şi cea de apel au evaluat corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu respectarea dispoziţiilor art. 62, art. 63 şi art. 69 C.proc.pen., stabilind împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia, precum şi vinovăţia inculpatului. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2016/2005, www.scj.ro]

5. Coroborarea declaraţiilor de martor ale rudelor victimei cu res-tul materialului probator. Susţi ne-rile inculpatului că declaraţiile mar-torilor sunt subiective, deoarece sunt înrudiţi cu familia victimei, nu pot fi luate în considerare, aceste declaraţii

Art. 63 Art. 63

236


Remus Budâi 237


Remus Budâi

servind la afl area adevărului în condiţiile în care au fost coroborate cu constatările şi concluziile actelor medico-legale şi restul materialului pro bator afl at la dosarul cauzei. Nici apărarea inculpatului referitoare la sinceritatea declaraţiilor sale, atestată de concluziile testului poligraf, nu este pertinentă, raportul de constatare tehnico-ştiinţifi c privind detecţia psiho-logică a comportamentului simulat, afl at la dosarul cauzei, atestând că inculpatul nu prezintă reactivitate în niciuna dintre situaţiile: intrarea în test, întrebări de control, întrebări relevante sau test de stimulare specifi că, fi ind declarat nereactiv, astfel că rezultatul testului a fost acela al imposibilităţii pronunţării unei concluzii. Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază că instanţa de fond şi cea de apel au evaluat corespunzător materialul pro-bator administrat în cauză, cu respec-tarea dispoziţiilor art. 62, art. 63 şi art. 69 C.proc.pen., stabilind împreju-rările comiterii faptei şi vinovăţia inculpatului. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2167/2005, www.scj.ro]

6. Formarea convingerii asupra vinovăţiei inculpatului. Evaluare cores punzătoare a materialului pro-bator. Se constată că instanţele au reţinut în mod corect că inculpatul a săvârşit şi infracţiunea de tâlhărie, în modalitatea prevăzută de agravantele de la lit. b) şi c) ale art. 211

alin. (21), inculpatul având asupra sa un cuţit şi săvârşind fapta într-o dependinţă a locuinţei părţii vătămate. Nerecunoaşterea inculpatului referitor la exercitarea violenţelor şi sustragerea bunurilor a fost combătută prin declaraţiile părţii vătămate, coroborată cu declaraţiile martorilor care ştiau că aceasta purta în mod obişnuit acele bijuterii, dar nu le mai avea imediat după săvârşirea faptei, precum şi cu declaraţiile copiilor inculpatului care au arătat că acesta a practicat o tăietură într-o canapea cu un cuţit şi a împins ceva în tăietura practicată, însă, fi ind surprins de fi ica sa, probabil că a schimbat locaţia, bijuteriile nemaifi ind găsite în acel loc de către copii. În sprijinul formării convingerii asupra vinovăţiei inculpatului vine şi încercarea acestuia de a-şi cere scuze de la partea vătămată, prin intermediul copiilor săi, faţă de care a afi rmat că a lovit-o, precum şi faptul că a ascuns cuţitul folosit la ameninţarea acesteia în căptuşeala ghiozdanului uneia dintre fi icele sale. Faţă de aceste considerente, curtea apreciază că instanţa de fond şi cea de apel au evaluat corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu respectarea dispoziţiilor art. 62, art. 63 şi art. 69 C.proc.pen., stabilind împrejurările comiterii faptelor, încadrarea juridică dată acestora, precum şi vinovăţia inculpatului. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6651/2004, www.scj.ro]

7. Nerecoltarea unor probe bio -logice pentru determinarea alcoo le -miei. Conform dispoziţiei nr. 201091/ 24 aprilie 2003, emisă de Ministerul de Interne, I.G.P., referitoare la in-ter pretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 79, art. 80 din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 1 pct. c) lit. b) teza ultimă, când valoarea indicată de aparatul electronic etilotest este peste 0,40 mg/l, ori reactivul fi olei s-a înverzit mai mult de 40% din conţinut, în mod obligatoriu subiectul va fi condus la unitate sanitară abilitată unde i se vor recolta probe biologice. Deci, atunci când în urma testării, etilotestul indică o concentraţie ce depăşeşte 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, fapta nu constituie infracţiune şi conducătorului auto în mod obligatoriu i se vor recolta probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Abia după analiza probelor de sânge, dacă se constată o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, prevăzute de art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002, aşa cum prevede pct. II lit. a) alin. (1) şi (2) din aceeaşi dispoziţie. Cum după testare, inculpatului B.M.C. nu i s-au recoltat probe biologice de sânge, pentru a determina alcoolemia în mod exact, este evident că nu există nicio dovadă care să certifi ce caracterul de acurateţe al rezultatului etilotestului, respectiv a concentraţiei de alcool în

aerul expirat. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6116/2004, www.scj.ro]

8. Retractarea de către inculpaţi şi martori a unor declaraţii ante-rioare. Ignorarea de către instanţă a probelor din faza de urmărire penală. Potrivit art. 63 alin. (2) C.proc.pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, ele urmând a fi apreciate de instanţă în ansamblul lor, iar dispoziţiile art. 62 C.proc.pen. impun obligaţia lămuririi cauzei pe bază de probe sub toate aspectele, în scopul afl ării adevărului. Aceasta înseamnă că instanţa poate să reţină numai o parte a probelor ca fi ind expresia reali-tăţii, dar trebuie să motiveze înlătu-rarea celorlalte. Simpla retractare sau modifi care de către inculpaţi sau martori a unor declaraţii nu poate însă duce la înlăturarea, în mod automat şi nemotivat, a declaraţiilor anterioare, cât timp acestea se coroborează şi cu alte probe ale dosarului. În raport de cele de mai sus se impune constatarea că tribunalul, luând în considerare numai probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi ignorând pe cele din faza urmăririi penale, a stabilit o stare de fapt neconformă adevărului. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4835/2004, www.scj.ro]

9. Neexaminarea critică a tuturor pro belor administrate. Reveniri ne-motivate asupra declaraţiilor din faza de urmărire penală. Curtea de apel a

Art. 63 Art. 63

238


Remus Budâi 239


Remus Budâi

încălcat prevederile art. 63 C.proc.pen. referitoare la probe şi la aprecierea lor, deoarece a înlăturat nejustifi cat toate probele care dovedeau săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de tâlhărie, probe administrate legal în cursul procesului penal, şi a avut în vedere doar parţial declaraţiile date în instanţe de partea vătămată şi de martori, prin care aceştia au revenit total sau în parte asupra declaraţiilor date anterior, fără a motiva aceste neconcordanţe printr-o nerespectare a dispoziţiilor procedurale de către organele de poliţie sau de procuror. Totodată, instanţa de apel, deşi a invocat respectarea art. 63 alin. (2) C.proc.pen., a încălcat tocmai aceste prevederi, prin aceea că a stabilit numai valoarea unora dintre probele administrate în instanţe, fără a face o examinare critică a tuturor probelor administrate (în cursul urmăririi penale şi în instanţe). [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 71/2003, www.scj.ro]

10. Inexistenţa unor criterii de ierarhizare a probelor. Or, în raport de dispoziţiile art. 63 C.proc.pen., nu există criterii de ierarhizare a probelor şi, pe aceste temei, de stabilire a unei anume ordini de preferinţă. Ca atare, pentru valorizarea corectă a probelor administrate, în raport şi de scopul pro cesului penal, aşa cum acesta este reglementat prin art. 1 C.proc.pen., instanţa de judecată are obligaţia

stabilirii situaţiei de fapt reţinând şi respectiv înlăturând motivat probele, după cum acestea se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1727/2003, www.scj.ro]

11. Principiul liberei aprecieri a probelor. Considerarea greşită că probele din faza de urmărire penală pot servi doar ca temei de sesizare a instanţei, iar nu şi ca temei de condamnare. În mod eronat, instanţa de apel, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 200 C.proc.pen., a reţinut că probele administrate în cursul urmăririi penale nu pot servi ca temei de condamnare, ci doar ca temei de sesizare a instanţelor. Textul invocat de instanţa de apel este plasat în Codul de procedură penală în cuprinsul Titlului I „Urmărirea penală” şi reglementează, aşa cum rezultă şi din defi niţia marginală, obiectul urmăririi penale. Probele şi mijloacele de probă sunt reglementate prin dispoziţiile cuprinse în Titlul III din Codul de procedură penală. În conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. (1) din acest titlu, administrarea probelor se face de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată, iar potrivit art. 63 alin. (2), probele nu au valoare dinainte stabilită, ci aprecierea lor se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării

tuturor probelor administrate în scopul afl ării adevărului. Din aceste prevederi ale legii nu se poate înţelege, aşa cum eronat a reţinut instanţa de apel, că probele administrate în cursul urmăririi penale au valoare doveditoare numai în cursul acestei faze a procesului penal şi numai în vederea sesizării instanţei de judecată. Principiul liberei aprecieri a probelor, enunţat în art. 63 alin. (2) C.proc.pen., lasă instanţei de judecată libertatea să aprecieze concludenţa tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul afl ării adevărului, consa-crat prin art. 3 din acelaşi cod, impune instanţei de judecată să dea valoare acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă ade-vărul. Din perspectiva celor arătate, curtea reţine că instanţele au înlăturat în mod nejustifi cat probe care dovedesc identitatea inculpatului ca autor al faptei şi vinovăţia acestuia. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1975/2005, www.scj.ro]

12. Apreciere greşită a probelor. Înlăturarea greşită a unor probe. Pune rea de acord a inculpaţilor în legătură cu elementele esenţiale de fapt şi determinarea de către incul-paţi a unei alte persoane arestată preventiv să-şi asume răspunderea săvârşirii infracţiunii. Examinând actele dosarului în raport de dispoziţiile procedurale, s-a constatat că o serie de probe cu înscrisuri, respectiv,

procesele-verbale de recunoaştere din grup, procesele-verbale întocmite cu ocazia efectuării testului poligraf asupra inculpaţilor şi a unor martori, declaraţiile constante ale părţii vătă-mate cât şi declaraţiile singurului martor ocular L.I., au fost înlăturate în mod nejustifi cat, instanţa de apel neţinând seama de contradicţiile exis-tente între declaraţiile martorilor pro-puşi de inculpat în apărare, toţi rude apropiate sau prieteni ai acestora, de împrejurarea că în cursul procesului, cei doi inculpaţi s-au pus de acord asupra unor elemente esenţiale de fapt, cum ar fi ora la care s-au întâlnit, la modul de petrecere a timpului, la data când s-a comis fapta şi nici de împrejurarea că afl ându-se în arest preventiv, inculpaţii au determinat pe unul dintre deţinuţi să-şi asume el răspunderea săvârşirii acestei infracţiuni de tâlhărie. S-a remarcat şi faptul că la scurt timp după săvârşirea infracţiunii, inculpatul D.S. a fost recunoscut, fără ezitări, atât de partea vătămată cât şi de martorul L.I. iar inculpatul D.D.G., de către acelaşi martor ocular, de asemenea fără ezitări, situaţii consemnate în procesele-verbale de constatare întocmite cu ocazia recunoaşterii din grup în prezenţa a doi martori asistenţi, în planşele fotografi ce, cât şi în declaraţiile persoanei vătămate şi martorului menţionat cât şi ale marto rilor asistenţi. Împrejurarea că în faza cercetării judecătoreşti, martorul

Art. 63 Art. 63

240


Remus Budâi 241


Remus Budâi

L.I. a precizat că la acea dată nu mai este atât de sigur cu privire la identitatea autorilor, nu putea justifi ca înlăturarea declaraţiilor de la urmărirea penală, pe care acesta nu le-a retractat şi care au fost consemnate imediat după comiterea faptelor. Privitor la declaraţiile martorilor propuşi de către inculpaţi, s-a constatat că acestea au fost înlăturate în mod just de instanţa de fond, întrucât sunt pro causa, contradictorii, şi nu se coroborează cu restul probelor administrate în cauză. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2406/2001, www.scj.ro]

13. Apreciere greşită a probelor. Inter pretarea unei declaraţii date imediat după săvârşirea faptei în raport cu o declaraţie dată ulterior. Afl area adevărului presupune existenţa unei concordanţe între concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul ei. Prin urmare, criteriul determinant în aprecierea probelor îl constituie forţa acestora de a exprima adevărul, instanţei revenindu-i răspunderea de a reţine şi aprecia aceste probe, ţinând seama de întreg materialul probator şi nu doar de cel administrat nemijlocit în şedinţa publică. Coroborând toate probele administrate în cauză, se poate concluziona că acestea converg către reţinerea vinovăţiei inculpatului, fi ind lipsită de temei susţinerea instanţei de

apel că probele administrate la urmărirea penală nu creează convingerea că refl ectă adevărul, că recunoaşterea din grup nu ar fi relevantă datorită stării de oboseală a martorilor şi că, în sfârşit, nu s-au găsit banii presupuşi a fi obiectul material al mitei. Nimic nu justifi că înlăturarea tuturor probelor din dosar ca fi ind îndoielnice şi lipsite de relevanţă şi reţinute ca exprimând adevărul doar declaraţiile inculpatului care, este ştiut că pot servi la afl area adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, ceea ce nu este cazul în speţă. Trebuie apreciat care dintre declaraţii refl ectă adevărul, declaraţia dată într-un moment foarte apropiat de producerea faptei, declaraţie în care se relatează exact cu lux de amănunte evenimentul, şi o alta dată după scurgerea unui interval de timp în care se exprimă îndoiala cu privire la acelaşi aspect redat fi del în primele declaraţii, mai ales când acestea vizează recunoaşterea unei persoane. Între această incertitudine cu privire la persoana inculpatului exprimată de martori în instanţă şi certitudinea cu privire la acelaşi aspect exprimată în faza de urmărire penală în declaraţiile luate imediat după petrecerea evenimentului, instanţa trebuie să aprecieze care dintre acestea exprimă adevărul. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3696/2003, www.scj.ro]

14. Nepotrivirile sau contradic-ţiile în declaraţii. Interpretarea lor în ansamblul probator. Neexistând o ordine de preferinţă referitoare la forţa probantă, instanţa este obligată, în cazul unor nepotriviri sau contradicţii, să aprecieze fi ecare declaraţie şi act administrat în contextul tuturor probelor, care trebuie să fi e coroborate, deci să reţină ca reprezentând adevărul numai din acestea; reţinerea unora şi înlăturarea altora trebuie motivată de către instanţă. Coroborarea mijloacelor de probă conduce la concluzia că incul-patul a fost autorul furturilor roţilor de rezervă, atâta vreme cât, în mod necontestat, inculpatul a oferit roţi de vânzare unei fi rme ce se ocupa cu o astfel de activitate, aceste roţi au fost identifi cate ca aparţinând păr-ţilor vătămate care reclamaseră la poliţie dispariţia lor şi au fost descrise în sesizările adresate organelor de cercetare penală, comiterea infracţiu-nilor având loc în nopţile în care inculpatul a împrumutat un autoturism de la martorul C.N.M., în portbagajul acestuia fi ind văzute roţi ce nu se găseau în momentul preluării autovehiculului, nefi ind administrată nicio probă din care să rezulte că inculpatul a adus din Ungaria vreo roată. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4753/2003, www.scj.ro]

15. Evaluarea probelor presupune analizarea şi nu doar enumerarea lor. În cadrul procesului de evaluare

a mijloacelor de probă, întemeiat pe dis poziţiile art. 63 alin. (2) C.proc.pen., instanţa de apel avea obligaţia nu numai să le evidenţieze expres, doar printr-o enumerare, ci să le şi analizeze conţinutul în raport cu soluţia adoptată, urmând să arate în concret ce urmează a se avea sau nu în vedere. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 498/2006, www.scj.ro]

16. Achitarea inculpatului. Con-tra dicţii între declaraţiile investi-gatorului sub acoperire şi ale cola-boratorului date în faza de urmărire penală în raport cu cele date în instanţă. Dacă între declaraţiile inves ti gatorului sub acoperire şi ale colaboratorului date în cursul urmăriri penale şi cele date de aceştia în cursul cercetării judecătoreşti există contradicţii, care creează dubii privind situaţia de fapt asupra căreia a fost sesizată instanţa de judecată, iar în afara acestor declaraţii nu există nicio probă din care să rezulte participarea inculpatului la săvârşirea infracţiunii, instanţa, achitând pe inculpat, a răspuns exigenţelor art. 62 C.proc.pen. şi a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 63 din acelaşi cod. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5826/2006, www.scj.ro).

17. Coroborarea declaraţiilor unor martori indirecţi cu restul pro belor de la dosar. Este nefondată susţinerea inculpatei şi în ce priveşte faptul că depoziţiile persoanelor audiate

Art. 63 Art. 63

242


Remus Budâi 243


Remus Budâi

în calitate de martori nu pot fi de natură a duce la convingerea săvârşirii faptei, aceştia neavând cunoştinţă directă despre cele relatate. Este adevărat că luate individual aceste declaraţii nu pot fi considerate ca dovezi certe de vinovăţie, dar acestea trebuie coroborate şi cu restul dovezilor de la dosar, care se completează una pe cealaltă şi duc la concluzia săvârşirii faptei (în acest sens, a se vedea denunţul depus la organul de urmărire penală în legătură cu fapta în discuţie, caseta prin care s-a înregistrat convorbirea dintre D.G. şi inculpată, ocazie cu care puneau la cale un nou tranzit de ţigări, după ce a avut loc primul transport înregistrat, convorbirile dintre inculpată şi alte persoane, prin care încerca să dovedească obţinerea unor credite prin intermediul cărora să justifi ce suma primită ca rezultat al infracţiunii şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifi că privind autenticitatea casetelor audio în discuţie). [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5169/2004, www.scj.ro]

18. Aprecierea probelor. Forţa probantă a procesului-verbal de consta tare. Inadvertenţe între decla -ra ţiile inculpatului şi cele ale mar -torilor. Aşa cum rezultă din declaraţiile iniţiale (cea olografă şi cea pe formular de învinuit), inculpatul a condus per-sonal autoturismul său, fi ind oprit pentru control de către organele de poliţie. Chiar dacă ulterior a revenit

asupra acestor afi rmaţii, declarând că fratele său s-a afl at la volan, fapt confi rmat de acesta şi de martorii M.N. şi M.J.I., poziţia sa nu poate fi luată în seamă, venind în contradicţie cu procesul-verbal de constatare întocmit de către organele de poliţie şi cu declaraţiile martorului ocular P.E.I. Depoziţia acestui martor, conform căreia, pe terasa localului în dreptul căruia a fost oprit autoturismul nu se afl a nicio persoană, obligă instanţa să înlăture declaraţiile martorilor M.N. şi M.J.I. (există evidente inadvertenţe şi între declaraţiile celor doi), potrivit cărora fratele inculpatului a condus autoturismul. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5169/2004, www.scj.ro ]

19. Probe contradictorii. Motiva-rea înlăturării probelor considerate nerelevante. Dacă probele sunt contra-dictorii, instanţa poate să reţină pe unele ca fi ind expresia adevărului, cu obligaţia de a motiva înlăturarea celorlalte. Indiferent de numărul şi natura probelor administrate în cauză, pentru stabilirea adevărului nu se face o paritate a lor. Din ansamblul probelor administrate într-o cauză este posibil ca doar una sau unele să confi rme concluzia că inculpatul este autorul faptei, restul probelor putând fi nerelevante sau neconvingătoare. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6978/2004, www.scj.ro]

20. Aprecierea declaraţiilor osci-lante ale inculpatului în raport cu întregul material probator. S-au administrat probele şi mijloacele de probă prevăzute de dispoziţiile art. 62 şi art. 135 C.proc.pen., fi ind audiat inculpatul, martorii, efectuându-se cercetare la faţa locului şi fotografi i, inculpatului prelevându-i-se probe biolo gice, în cauză fi ind întocmit un buletin de analiză toxicologică-alcoolemie, iar judecata în primă instanţă şi în apel a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, ambele instanţe constatând, de altfel, că întreg probatoriul administrat în cauză este complet, fi ind judicios întocmit. În ceea ce priveşte apărarea inculpatului că a consumat alcool după comiterea accidentului, motiv pentru care trebuie achitat, întrucât nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 82 alin. (1) C. rutier, deoarece nu a vătămat integritatea corporală sau sănă-tatea niciunei persoane, se constată că aceasta este combătută de probele afl ate la dosar, respectiv buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie, declaraţia martorei B.I., precum şi recunoaşterea inculpatului în faţa personalului sanitar la faţa locului, respectiv buletinul de examinare clinică, în care s-au con-semnat declaraţiile inculpatului, în sen-sul că a consumat bere, cca 1500 ml între orele 15,00 şi 16,30 în ziua respectivă. Mai mult, toate acestea se coroborează

cu declaraţiile oscilante ale inculpatului care, iniţial, în intenţia de a se disculpa, şi-a formulat apărarea în sensul că, după producerea accidentului, şi-ar fi spălat rănile de la cap cu ţuică şi de aceea prezenta acel miros etilic pe care l-a sesizat din primul moment personalul medical audiat în cauză. În plus, trebuie reţinută şi atitudinea inculpatului după producerea accidentului, în sensul că nu a anunţat accidentul la poliţie sau la salvare nici măcar după ce a ajuns în casa martorei B.I., deşi avea telefon mobil asupra sa, de la care a apelat şi a vorbit cu alte persoane. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1313/2005, în www.scj.ro]

21. Revenirea inculpaţilor asupra recunoaşterilor din faza de urmărire penală fără o justifi care temeinică. În cauză, pe baza probelor administrate, instanţele au reţinut corect faptele privind angrenajul infracţional, de la racolarea amatorilor de a obţine fără drept permis de conducere auto, legătura cu organele de poliţie cu atribuţii în acest domeniu şi la schimbarea domiciliului în judeţul Caraş-Severin, la obţinerea dovezilor false de şcolarizare auto şi la modul în care s-au desfăşurat examenele şi notările făcute. Totuşi, pe baza aceluiaşi material probator administrat şi apre-ciat în sensul arătat mai înainte, s-a considerat că, din moment ce inculpaţii care au recunoscut la urmărirea penală faptele de dare de mită şi complicitate la luare de mită şi martorul I.C. şi-au

Art. 63 Art. 63

244


Remus Budâi 245


Remus Budâi

retractat declaraţiile, nu s-a făcut dovada infracţiunilor de luare de mită, complicitate la această infracţiune şi dare de mită, şi deci faptele nu există. S-a mai arătat că nu mai există lanţ logic al acţiunilor de luare şi dare de mită şi nici între subiecţii respectivi. Or, din organizarea infracţională şi desfăşurarea faptelor, rezultă, dimpotrivă, o legătură logică între faptele respective şi între inculpaţii participanţi, în cadrul unui angrenaj infracţional complex, care nu s-ar fi putut realiza fără concursul inculpaţilor din poliţie şi fără interesarea materială a acestora. Revenirea incul-pa ţilor şi a martorului I.C. asupra recunoaşterilor de la urmărirea penală, de altfel nejustifi cate temeinic, apar ca vădit nesincere şi nu pot fi luate în considerare. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1306/2004, www.scj.ro]

22. Coroborarea probelor din faza de urmărire penală cu cele admi-nistrate nemijlocit în faţa instanţei. În faza de judecată inculpatul s-a apărat invocând faptul că nu a cunoscut că în cutiile găsite asupra sa erau droguri, însă existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului rezultă din coroborarea probelor administrate în faza de urmărire penală cu cele administrate nemijlocit în faţa instanţei. Astfel, din declaraţiile date în faza de urmărire penală de către martorii A.D., şef de tren şi G.D., conductor, rezultă faptul că inculpatul, în momentul efectuării

percheziţiei bagajului acestuia, a declarat că cele zece cutii găsite într-o plasă afl ată pe fundul rucsacului său, conţin droguri, posibil canabis, această afi rmaţie a martorilor fi ind menţinută în declaraţiile date în faţa instanţei de judecată. Totodată, tribunalul a reţinut că şi martorii B.L.P. şi B.E.A., în declaraţiile date în faza de urmărire penală, au arătat că, în faţa lor, inculpatul a declarat că în cei zece recipienţi găsiţi asupra sa erau droguri. Faptul că în faza de judecată cei doi martori mai sus-amintiţi au spus că nu-şi amintesc cu exactitate ce a declarat inculpatul, nu este de natură să creeze vreun dubiu cu privire la exactitatea declaraţiilor lor iniţiale, deoarece, pe de o parte, ambii martori au declarat în faza de judecată că, înainte de a semna cele două declaraţii date în faza de urmărire penală, acestea le-au fost citite, iar pe de altă parte, faptul că nu-şi mai amintesc cu exactitate ce au declarat iniţial poate fi pus pe seama trecerii unei perioade relativ lungi de timp de la data declaraţiei date în faza de urmărire penală şi până la data audierii lor nemijlocite în faţa instanţei. Având în vedere faptul că prima declaraţie a inculpatului se coroborează cu celelalte probe administrate la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat că schimbarea de către inculpat a declaraţiei sale în faza de judecată nu poate crea un dubiu asupra faptului că inculpatul cunoştea

conţinutul pachetelor pe care şi le-a însuşit. Tribunalul, totodată a reţinut că nu poate fi luată în considerare nici apărarea inculpatului potrivit căreia avea intenţia să predea pachetele respec tive organelor în drept, atunci când ar fi ajuns în gara Bucureşti Nord, această declaraţie a inculpatului fi ind contrazisă de modul în care acesta a acţionat, respectiv de faptul că a ascuns pe fundul rucsacului plasa în care se găseau pachetele cu droguri şi de faptul că nu le-a declarat organelor de poliţie, imediat ce s-a început percheziţia bagajului său, că a găsit acele pachete. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1084/2005, www.scj.ro]

23. Inexistenţa unei ordini de preferinţă în aprecierea unor decla-raţii succesive. Instanţa de control judiciar, pornind de la examinarea dispoziţiilor de principiu cuprinse în art. 63 şi art. 62 C.proc.pen., a constatat în mod judicios că nu există un temei legal care să creeze o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale persoanei vătămate sau ale inculpatului, instanţa urmând să reţină numai pe cele pe care le consideră că exprimă adevărul. Convingerea instanţei asupra realităţii situaţiei de fapt se formează prin examinarea şi coroborarea fi ecărei probe în raport cu restul probelor, numai în măsura în care ele ajută la afl area adevărului. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1339/2003, www.scj.ro]

Art. 64. Mijloacele de probă (1) Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt

ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.

(2) Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. [C.proc.pen., art. 2 alin. (1)]

Notă: Alineatul (2) al art. 64 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003.

Art. 63 Art. 64

246


Remus Budâi 247


Remus Budâi

JURISPRUDENŢĂ

DECIZII DE SPEŢĂ

de urmărire penală ori instanţa de judecată este obligată să lămurească, pe bază de probe, cauza sub toate aspectele. Aşadar, mijloacele de probă prevăzute în art. 64 C.proc.pen., pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nicio distincţie în ceea ce priveşte valoarea lor probantă, după cum au fost administrate în faza urmăririi penale ori în aceea a judecăţii. În consecinţă, nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive

ale inculpatului, părţii vătămate şi martorilor, instanţa fi ind îndreptăţită a reţine numai pe acelea pe care le consideră că exprimă adevărul. Simpla retractare a unor declaraţii, indiferent de organul judiciar în faţa căruia au fost făcute, nu poate produce efectul de a înlătura declaraţiile retractate, cu atât mai mult atunci când situaţia de fapt arătată în cuprinsul ei rezultă şi din alte probe ale dosarului. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3901/2006, www.scj.ro]

1. Probe obţinute legal. Declaraţii luate într-o cauză disjunsă. Potrivit art. 64 alin. (2) C.pen., mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. În cauza de faţă se constată însă că declaraţiile au fost luate de organele de cercetare penală cu respectarea dispoziţiilor legale, procedându-se la audierea tuturor persoanelor implicate în săvâr-şirea infracţiunii. Este lipsită de relevanţă împrejurarea că o parte din martori au fost audiaţi într-o cauză în care s-a dispus disjungerea faţă de inculpata D.A. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3247/2006, www.scj.ro]

2. Aplicabilitatea art. 64 C.proc.pen. pentru toate fazele procesului penal. Aşadar, mijloacele de probă prevăzute în art. 64 C.proc.pen. pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nicio distincţie în ceea ce priveşte valoarea lor probantă după cum au fost administrate în faza de urmărire penală ori în aceea a judecăţii. În consecinţă, nu există niciun temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive al inculpatului, instanţa fi ind îndreptăţită a reţine numai pe acelea pe care le consideră că exprimă adevărul. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4424/2003, www.scj.ro]

3. Probe obţinute legal. Procese-verbale încheiate de investigatorii sub acoperire. Tribunalul a reţinut că procesele-verbale încheiate de investigatorii sub acoperire S. şi T. constituie mijloace de probă, activitatea acestora fi ind autorizată de procuror la data de 18 aprilie 2002. Aceste mijloace de probă au fost evaluate de instanţă, în conformitate cu art. 63 alin. (2) C.proc.pen., în cauză nefă cându-se dovada obţinerii acestora cu încălcarea legii, simpla afi rmaţie a inculpaţilor că activitatea investigatorilor sub acoperire este o înscenare, neputând conduce la înlăturarea probei. Astfel, împrejurarea că inculpaţii doreau să comercializeze droguri sintetice de mare risc este dovedită prin activitatea de negociere a acestora cu investigatorul T. şi colaboratorul G., fapt ce a determinat autorizarea investigatorului S. să tran zacţioneze cu inculpaţii livrarea drogurilor. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2092/2004, www.scj.ro]

4. Mijloc de probă. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifi că a com por tamentului simulat. Potrivit art. 63 alin. (2) C.proc.pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar conform art. 62 din acelaşi cod, în vederea afl ării adevărului, organul

Art. 65. Sarcina administrării probelor(1) Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului

de urmărire penală şi instanţei de judecată.(2) La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de

judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. [C.proc.pen., art. 4, art. 202, art. 320, art. 331, art. 378]

Doctrină: E. Anton, Garantarea obiectivităţii în administrarea probelor în procesul penal, Dreptul nr. 10/2000, p. 110; D. Ciuncan, V. Pătulea, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, Dreptul nr. 6/2002, p. 115; I. Doltu, Consideraţii cu privire la administrarea şi aprecierea probelor în procesul penal, Dreptul nr. 7/2001, p. 170; D. Gheorghe, Administrarea şi aprecierea probelor în procesul penal. Consideraţii teoretice şi relevări jurisprudenţiale, Pro lege nr. 2/2006, p. 142; V. Pătulea, Conţinutul şi funcţionalitatea principiului ofi cialităţii în administrarea probatoriului în procesul penal, Dreptul nr. 12/2006, p. 195; A.Şt. Tulbure, M.A. Tatu, Despre convingerea organelor judiciare, R.D.P. nr. 1/2002, p. 27; V. Ţarălungă, Cadrul principial şi practic în care se realizează administrarea probatoriului în procesul penal, Dreptul nr. 9/2006, p. 217.

Art. 64 Art. 65

248


Remus Budâi 249


Remus Budâi

JURISPRUDENŢĂ


(2) În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. [C.proc.pen., art. 52]

Notă: Denumirea marginală a art. 66 este reprodusă astfel cum a fost modifi cată prin Legea nr. 281/2003.

Doctrină: S. Cristea, Probe. Prezumţia de nevinovăţie, în R.D.P nr. 1/1998, p. 125; C. Gâlcă, Prezumţia de nevinovăţie, R.D.P. nr. 3/2001, p. 68; I.Gh. Gorgăneanu, Refl ecţii asupra prezumţiei de nevinovăţie, R.D.P. nr. 2/1994, p. 65; V. Paşca, Prezumţia de nevinovăţie şi ţinuta inculpatului în cursul procesului penal, Dreptul nr. 4/1993, p. 73; V. Paşca, Prezumţia de nevinovăţie şi ţinuta inculpatului în cursul procesului, Dreptul nr. 4/1993, p. 73; S.M. Teodoroiu, I. Teodoroiu, Prezumţia de nevinovăţie şi constituţionalitatea unor norme procesuale, Dreptul nr. 5/1995, p. 4; A.Şt. Tulbure, Prezumţia de nevinovăţie în Constituţia României şi în perspectiva modernizării legislaţiei procesual penale, Dreptul nr. 9/1993, p. 47; A.Şt. Tulbure, Prezumţia de nevinovăţie – Contribuţii la integrarea europeană, R.D.P. nr. 2/1996, p. 201.

JURISPRUDENŢĂ

HOTĂRÂRI CEDO

Aplicarea şi interpretarea legii de către instanţa de judecată. Aspecte care exced competenţei Curţii Consti-tuţionale. În ceea ce priveşte critica adusă art. 65, art. 66 şi art. 67 C.proc.pen., Curtea constată că aceasta vizează modul de interpretare şi aplicare a legii în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, autorul excep-ţiei apreciind că i-au fost respinse probe esenţiale fără a se motiva această

respingere. Or, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii acte lor cu privire la care a fost sesizată şi, prin urmare, nu are competenţa de a cenzura modul de aplicare a legii de către instanţele judecătoreşti, aceasta realizându-se în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. [D.C.C. nr. 394/2006, M. Of. nr. 469 din 31 mai 2006]

DECIZII DE SPEŢĂ

Sarcina administrării probelor. Rolul activ al instanţei. Deşi prin probele administrate nu s-a dovedit cu certitudine că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei, instanţa de fond a preluat, fără a exista un suport probator solid, afi rmaţiile făcute în rechizitoriu. Aşa fi ind, instanţa de fond, dar şi cea de apel au lăsat nelămurite aspecte de care depindea afl area adevărului, nesocotind dispoziţiile art. 3, art. 4 şi art. 65 C.proc.pen., potrivit cărora erau obligate să-şi exercite rolul activ, ştiut

fi ind că sarcina probaţiunii îi revine în exclusivitate. În conformitate cu obligaţiile ce-i reveneau din textele de lege menţionate, trebuia ca instanţele să verifi ce susţinerile şi apărările inculpatului şi prin audierea martorilor P.M. şi T.G., confruntarea dintre incul-pat şi partea vătămată, precum şi între inculpat şi martori, pentru a-şi putea forma o convingere certă cu privire la vinovăţia inculpatului. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3018/2004, www.scj.ro]

Art. 66. Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor(1) Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie

şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

1. Allenet de Ribemant c. Franţa. Încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin mediatizarea cazului. O încălcare a prezumţiei de nevinovăţie poate să provină nu doar din partea unor judecători sau a unui tribunal, dar şi din partea altor autorităţi publice. În aceste condiţii, se poate susţine că afi rmaţiile în discuţie reprezintă o încălcare a prevederilor art. 6 parag. 2 din Convenţie. Autorităţile de poliţie au obligaţia de a informa publicul asupra anchetelor penale în curs, însă este necesar ca aceasta să se facă discret şi cu rezerva pe care o impune respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

În speţă, organele superioare de poliţie au afi rmat, public, fără nicio rezervă, că Ribemant este unul din instigatorii la asasinat, declaraţie de natură să determine publicul să creadă că această situaţie este adevărată şi să infl uenţeze asupra aprecierii faptelor de către judecătorii competenţi. [CEDO, 10 februarie 1995, cauza Allenet de Ribemant c. Franţa, R.D.P. nr. 1/1996, p. 150]

2. A.M. c. Italia. Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a acuza-ţilor. Întreaga acuzare împotriva recla-man tului se sprijină, în esenţă, pe depo ziţia unui singur martor pe care

Art. 66 Art. 66

250


Remus Budâi 251


Remus Budâi

acuzatul nu a putut să-l interogheze nici în faza urmăririi penale şi nici în faza de judecată. De asemenea, reclamantul nu a putut să discute în contradictoriu celelalte probe administrate în cadrul comisiei rogatorii, efectuate de instanţa americană, nefi ind confruntat cu persoanele care au dat declaraţii acuzatoare împotriva sa. În aceste condiţii, date fi ind imposibilitatea reclamantului de a contesta mărturiile depuse în acuzarea sa şi care au stat la baza condamnării, Curtea a considerat că s-au încălcat prevederile art. 6 din Convenţie. [CEDO, 14 decembrie 1999, cauza A.M. c. Italia, R.D.P. nr. 1/2001, p. 156]

3. Luca c. Italia. Condamnare bazată într-o măsură determinată pe depoziţiile unei persoane pe care acuzatul nu a avut niciodată posi-bilitatea de a o interoga. Curtea a constatat că orice elemente de probă, de regulă, trebuie administrate în prezenţa inculpatului , în şedinţă publică, spre a fi supuse unei dezbateri contradictorii. În măsura în care o condamnare este bazată într-o măsură determinată pe depoziţiile unei persoane pe care acuzatul nu a avut niciodată posibilitatea de a o interoga sau de a face să fi e interogată, dreptul la apărare este restrâns într-un mod incompatibil cu exigenţele art. 6 din Convenţie. [CEDO, 27 februarie 2001, cauza Luca c. Italia, R.D.P. nr. 1/2002, p. 142]

4. Matoccia c. Italia. Insufi cienţa probelor. După părerea Curţii, nu se pot evalua drept sufi ciente probele în măsura în care faptele reţinute în acuzarea inculpatului nu au fost complet clarifi cate, acuzaţia adusă inculpatului fi ind modifi cată de mai multe ori pe parcursul dezbaterilor. [CEDO, 25 iulie 2000, cauza Matoccia c. Italia, R.D.P. nr. 3/2001, p. 154]

5. Rawe şi Davis c. Marea Britanie. Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a acuzaţiilor. Neprezentarea unor pro be inculpaţilor. Reclamanţii s-au adresat Curţii susţinând că în tim-pul procesului lor o serie de probe pertinente au fost ascunse de acuzare apărătorilor, cu motivarea că secretul acestora este de interes public. Exami-nând susţinerile reclamanţilor şi actele dosarelor, Curtea a constatat că, la data judecării cauzei, acuzarea, fără acordul judecătorilor, a decis ca unele probe ale dosarului nu pot fi divulgate. După părerea Curţii, o atare procedură încalcă art. 6 din Convenţie, care pretinde ca acuzarea să comunice apărării toate probele pertinente afl ate asupra sa. [CEDO, 16 februarie 2000, cauza Rawe şi Davis c. Marea Britanie, R.D.P. nr. 4/2000, p. 161]

6. Saidi c. Franţa. Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a acuza-ţiilor. Imposibilitatea de a pune între-bări mar torilor acuzatori. Depoziţiile

celor trei martori fi ind proba de bază a procesului şi temeiul condamnării recla mantului, acesta era îndreptăţit să ceară şi să obţină confruntarea cu martorii. Deşi Curtea este pe deplin conştientă asupra difi cultăţilor luptei contra trafi canţilor de droguri şi mai ales în privinţa obţinerii de probe prin care să se facă dovada unor asemenea fapte, ea apreciază că, totuşi, nimic nu putea justifi ca o atare restrângere a dreptului de apărare al unei persoane învinuite de o faptă penală. [CEDO, 20 septembrie 1993, cauza Saidi c. Franţa, R.D.P. nr. 2/1994, p. 178]

7. Z.B. ş.a. c. Turcia. Prezumţia de nevinovăţie. Declaraţii ale auto ri-tăţilor publice. Prezumţia de nevino-văţie nu se limitează a fi o garanţie procedurală în materie penală, valoarea sa fi ind mult mai mare, ea cerând ca

niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârşirea unei infracţiuni înainte ca vinovăţia ei să nu fi fost stabilită de o instanţă, o atingere a prezumţiei de nevinovăţie putând proveni nu numai de la un judecător sau de la o instanţă, ci şi de la alte autorităţi public. Sub acest aspect, Curtea subliniază importanţa alegerii cuvintelor de către agenţii statului în declaraţiile pe care le fac. Or, în conţinutul comunicatului de presă al poliţiei, reclamanţii sunt prezentaţi, fără nuanţe sau rezerve, drept membri ai unei organizaţii ilegale, arătându-se, de asemenea, că s-a stabilit faptul că reclamanţii au săvârşit mai multe infracţiuni. În concluzie, art. 6 parag. 2 din Convenţie a fost violat. [CEDO, 28 octombrie 2004, Z.B. ş.a. c. Turcia, în C.-L. Popescu, op. cit. 2004, p. 69]


Dreptul inculpatului de a proba netemeinicia acuzaţiilor. Respectarea dreptului la apărare. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 66 alin. (2), art. 67 alin. (2) şi (3) şi art. 68 alin. (1) şi (2) C.proc.pen., nu se poate reţine niciun aspect de neconstituţionalitate, deoarece consa-crarea prin aceste texte a dreptului de a proba lipsa de temeinicie a probelor

de vinovăţie, de admitere a cererilor privind administrarea de probe, dacă acestea sunt concludente şi utile, precum şi de interzicere a mijloacelor de constrângere în scopul de a se obţine probe, nu reprezintă şi nici nu poate fi considerată o încălcare a dreptului inculpatului de a se apăra. [D.C.C. nr. 539/2004, M. Of. nr. 61 din 18 ianuarie 2005]

Art. 66 Art. 66

252


Remus Budâi 253


Remus Budâi

DECIZII DE SPEŢĂ 3. Arestare preventivă. Nealtera-rea prezumţiei de vinovăţie. Menţi-nerea stării de arest preventiv nu este de natură să înfrângă prezumţia de nevinovăţie sau să transforme arestarea preventivă într-o pedeapsă anticipată aplicată inculpaţilor. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1321/2006, www.scj.ro]

4. Hotărâre de condamnare nede-fi nitivă. Nealterarea prezumţiei de vinovăţie. Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1738/2005, www.scj.ro]

5. Achitare în temeiul principiului in dubio pro reo. Potrivit principiului in dubio pro reo, prezumţia de nevinovăţie profi tă inculpatului şi, pe cale de conse-cinţă, în mod corect inculpatul a fost achitat de instanţă. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2496/2005, www.scj.ro]

6. Cercetarea inculpatei într-un alt dosar pentru fapte concurente. Nealterarea prezumţiei de vinovăţie. Faptul că inculpata este cercetată într-un alt dosar pentru fapte concurente, nu are relevanţă atâta vreme cât vinovăţia acesteia nu s-a stabilit printr-o hotărâre de condamnare defi nitivă, care să înfrângă prezumţia de nevinovăţie. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 715/2005, www.scj.ro]

7. Prezumţia de nevinovăţie. Lip sa de consistenţă a probelor. Întru cât probele pe care s-a întemeiat trimiterea în judecată a inculpatului C.I. erau îndoielnice, iar în cadrul cercetării judecătoreşti, în condiţiile textului art. 66 C.proc.pen., evocat ulterior, a fost demonstrată lipsa lor de consistenţă, soluţiile instanţelor de achitare a sus-numitului sunt legale şi nu subzistă eroarea gravă de fapt invocată în recursul parchetului. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4143/2003, www.scj.ro]

INDEX

Achitare în temeiul principiului in dubio pro reo 5

Arestare preventivă 3 Cercetarea inculpatei într-un alt dosar

pentru fapte concurente 6 Hotărâre de condamnare nedefi nitivă 4

Lipsa de consistenţă a probelor 7 Nealterarea prezumţiei de vinovăţie 3,

4, 6Nestabilirea cu certitudine a temeiurilor

răspunderii penale 1Prezumţia de nevinovăţie 1, 7 Principiul in dubio pro reo în materie

penală 2

1. Prezumţia de nevinovăţie. Ne-sta bilirea cu certitudine a teme iurilor răspunderii penale. Săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală şi care prezintă pericol social trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăţie tre-buie să fi e certă, aşa încât să fi e trasă la răspundere, potrivit vinovăţiei, doar acea persoană care a comis o infrac-ţiune. Cu alte cuvinte, în raport de textele legale menţionate, prezumţia de nevinovăţie nu poate fi anulată decât prin convingerea instanţei asupra vinovăţiei inculpatului bazată pe probe neîndoielnice, aşa încât, atâta vreme cât nu s-au stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, aceasta nu poate interveni. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3418/2004, www.scj.ro]

2. Principiul in dubio pro reo în materie penală. Având în vedere şi dispoziţiile art. 63 C.proc.pen., potrivit căruia probele nu au valoare mai dinainte stabilită, şi ca expresie a principiului in dubio pro reo – în sensul că atunci

când, urmare a administrării tuturor probelor necesare soluţionării cauzei, se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei inculpatului şi această îndoială nu este înlăturată după administrarea de noi probe şi deci, prezumţia de nevinovăţie nu este răsturnată, orice îndoială este în favoarea inculpatului. Or, în speţă, este indubitabil că acest principiu îşi găseşte pe deplin aplicarea, consecinţă directă a faptului că nu se poate stabili cu certitudine pe baza ansamblului probator administrat, că inculpatul F.C.M. a par ticipat la comiterea tâlhăriei. Se constată, aşadar, că soluţia de achitare a inculpatului F.C.M., pronunţată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, este temeinică şi legală, deoarece, la pronunţarea unei condamnări, instanţa nu se poate bizui pe probabilităţi, ci pe convingerea că probele reţinute refl ectă adevărul, astfel că solicitarea parchetului de a se dispune şi condamnarea acestui inculpat nu poate fi primită. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6535/2004, www.scj.ro]

Art. 67. Concludenţa şi utilitatea probei(1) În cursul procesului penal părţile pot propune probe şi cere

administrarea lor.(2) Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă,

dacă proba este concludentă şi utilă.(3) Admiterea sau respingerea cererii se face motivat.

Art. 66 Art. 67

Date post:	03-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	sweetycri
View:	371 times
Download:	18 times

1-253

Documents