Post on 28-Dec-2015
transcript
Planificarea Sistemelor Teritoriale
STRUCTURA CURSULUI DE PLANIFICAREA SISTEMELOR TERITORIALE
I. Introducere în Planificarea Sistemelor Teritoriale1. Definiţii (planificare, amenajare, organizare), concepte.2. Istoricul planificării teritoriului3. Conceptul de dezvoltare durabilă4. Diferenţa între spaţiu si teritoriu
II. Particularităţile teritoriului1. Resursele umane şi materiale (potenţial natural şi potenţial antropic )2. Structura sistemului teritorial3. Opțiunile ce contribuie la dezvoltare 4. Relaţiile teritoriului 5. Actorii6. Dinamica sistemului teritorial
III. Tipuri de planificareIV. Funcţiile şi dimensiunile teritoriului
1. Patrimoniu2. Produs şi producător3. Entitate funcțională 4. Dimensiunile teritoriului şi actorii participanţi
V. Zonarea funcţională a teritoriului1. Definiţia zonării2. Funcţiile Pământului3. Frişa şi conversia 4. Funcţiile intravilanului şi extravilanului5. Peisajul – definiţii, concept6. Peisajul cultural7. Nivelele corespunzătoare zonării8. Diferenţa între amenajarea şi planificarea teritorială
VI. Spaţiul urban1. Concepte, caracteristici
i. Caracteristicile spaţiului urbanii. Structura spaţiului urban
Planificarea Sistemelor Teritoriale
I. Introducere în Planificarea Sistemelor Teritoriale
1.Definiţii (planificare, amenajare, organizare), concepte.Planificarea teritorială reprezintă o disciplină ştiinţifică cu caracter interdisciplinar şi
practic aplicativ, care deşi are un statut destul de controversat în privinţa apartenenţei sale,
referitor la conţinutul său părerile diverşilor specialişti(arhitecţi, arhitecţi-urbanişti, ingineri
constructori, economişti, sociologi, demografi, jurişti, politicieni, geografi, etc.) sunt
apropiate şi uneori identice.
Pentru România, termenul cel mai utilizat pentru domeniul planificării teritoriale este
acela de sistematizare. El este echivalent cu:
- amenajarea teritoriului – utilizat de şcoala franceză (l’amenagement du territoire);
- physical planning – planificare teritorială (şcoala anglo-saxonă);
- spatial organization – organizarea spaţiului sau a teritoriului (şcoala americană).
(Cândea, Bran, 2001, p.82).
Planificarea teritoriului reprezintă valorificarea optimă a potenţialului economic şi
natural, organizarea integrată a reţelelor de transfer de energie, bunuri, persoane, construirea
unei avansate infrastructuri tehnologice a teritoriului, dezvoltarea sistemului de localităţi,
distribuţia echitabilă a locaţiei industriale şi a dotărilor social-culturale.
Justificarea prin acţiunea unui demers urbanistic are la bază analize socio-economice,
complexe teritoriale, dându-şi mâna sociologi, istorici, arheologi, economişti sau amenajişti.
Dezvoltarea planningului teritorial a încercat să răspundă provocărilor după care
trebuie să se ajungă la o altitudine, care să ducă la dezvoltarea durabilă.
Dezvoltarea înseamnă un demers în care optimul de dezvoltare social-economică ar
putea fi atins de câteva măsuri:
Ramurile economice
Particularităţile demografice
Condiţiile de viaţă
în raport cu mediul înconjurător.
Strategie → planning teritorial→ amenajare teritorială
Documentaţia apare cu titulatura de plan urbanistic PUG, ce vizează norme, zonări
sau PATN (Plan de Amenajare Teritorial Naţional) ce vizează abordări secvenţiale, analitice,
care presupun îndeplinirea următoarelor măsuri:
Strategiea de dezvoltare
Planificarea Sistemelor Teritoriale
Acţiuni de amenajare teritorială
Analiză de potenţial şi resurse
Se justifică că planurile aduc nu doar un concept legat de planificare, ci şi prevăd
dezvoltarea teritoriului.
Se percepe teritoriul ca pe un dat în care se desfăşoară anumite tipuri de acţiuni.
PUG, PUZ, PATN au în vedere dezvoltarea în profil teritorial.
Introducere în planificarea sistemelor teritoriale
Planificarea sistemelor teritoriale reprezintă analiza complexă a teritoriului, care se
reflectă în formele şi tipurile dezvoltării teritoriale, care sunt reflectate şi prin acţiuni
specifice.
Sistemele teritoriale reprezintă partea integrantă a geosistemului, a regiunii geografice
şi are ca atribute principale capacitatea de-a forma un ansamblu de elemente care se
structurează după o anumită funcţionalitate şi dinamică teritorială.
Sistemele teritoriale prezintă o calitate deosebită a interrelaţionării complexe, nu este
doar o sumă de elemente, ci un ansamblu de funcţii.
Autoreglarea – dacă ieşirile din sistem sunt calitative de cele planificate, dacă regăsim
elemente noi, dar aceste nu duc la modificări de funcţionalitate în sens optim graţie
autoreglării, se vor optimiza acele intrări cu rol într-un nouă calitate a sistemului teritorial.
4.Diferenţa între spaţiu si teritoriuDiferenţa dintre potenţial şi resursă rezidă din capacitatea localizării şi a sistemului
teritorial de valorificare. Nu toate elementele constitutive dintr-un sistem teritorial pot avea
potenţial de dezvoltare, după cum resursele devin doar acele elemente de potenţial care deja
sunt valorificate.
Există elemente de cultură, de nivel de potenţial între nord, sud, est, vest.
Planificarea Sistemelor Teritoriale
Potenţial – atribute spaţiale de unde rezultă ca acestea ar putea fi parte integrantă ale
unei resurse sau să devină atribute într-o valorificare turistică, economică, socială.
Nu este suficient să existe potenţial ci trebuie să fie suficiente alte acţiuni de
planificat, nivele de dezvoltare acceptate ca potenţialul să devină resursă economică, turistică,
socială.
Dincolo de potenţialul natural, este de observat că peisajul (ierarhizarea, selectarea,
dispunerea, zonificarea funcţională a spaţiului habitaţional) este generat ca urmare a
diferitelor perioade şi epoci istorice, acestea putând să întreţină, să dezvolte un peisaj cultural
cu rol în dezvoltarea turismului (exemplu : un mod de a organiza casele, drumurile).
Pădurea este un potenţial turistic prin: copaci, poteci, limite, fructe, ciuperci etc.
II. Particularităţile teritoriului
Planificarea teritorială impune înţelegerea ansamblului de acţiuni ce se pot declanşa
într-un spaţiu definit – teritoriu, având ca rezultantă dezvoltarea.
Planificarea teritorială înseamnă tentativa fluctuasă, de a elabora un plan al viitoarei
dezvoltări economice, în consonanţă cu particularităţile acelui teritoriu.
Particularităţile teritoriului sunt:
1. Resursele umane şi materiale
2. Structura sistemului teritorial
3. Opţiunile care duc la dezvoltare
4. Dinamici social-economice.
Amortizarea dezideratelor de planificare aduce identificarea optimă a unei rezultante
specifice regimului în care este preconizată acea dezvoltare.
Teritoriul în relaţia sa cu relevanţa pentru abordarea planificării se au în vedere
următoarele aspecte:
1. Teritoriul nu se reduce la suport fizic (teritoriul nu trebuie analizat doar din
perspectivă fizico-geografică pentru că teritoriul este un produs şi un producător al relaţiei de
tip economic şi social), astfel că diferenţa dintre spaţiu şi teritoriu înseamnă suportul fizico-
geografic şi teritoriu ca secvenţă a spaţiului cu o manieră de al percepe concret prin prisma
acţiunii comunităţii.
Rezultă că ideea de a menţiona teritoriul prin prisma colectivităţii, al locului, care îl
transformă este un aspect important.
Planificarea Sistemelor Teritoriale
2.Teritoriul reprezintă un ansamblu de relaţii între materiale/nemateriale care îl
reprezintă prin spaţiul trăit/perceput.
Cel mai adesea legăturile relaţiilor sunt văzute ca şi posibile efecte de acţiuni
determinând valori deosebite în tipurile de stabilităţi şi de formele de stabilitate prin gradul de
impactare pozitivă/negativă între teritoriu şi populaţia care îl trăieşte.
3.Teritoriul este rezultatul unei construcţii desfăşurate în istorie. Teritoriul îşi dezvoltă
legăturile într-un ansamblu teritorial, nu din momentul analizei ci din alte epoci istorice.
Tot mai mult la nivelul Europei se accentuează acţiunile de stratificare culturală pe un
anumit areal ca urmare a desfăşurării în diferite moduri corespunzătoare acestor epoci pentru
o anumită dezvoltare/relaţionare.
Teritorial există o integrare diferită a comunităţilor în funcţie de nivelul de dezvoltare
pentru un anumit spaţiu, teritoriu.
Conceptul de stratificare teritorială aduce în discuţii că peisajul cultural/geografic
dint-un anumit timp este rezultatul epocii, etapei istorice parcurse corespunzătoare pe acel
teritoriu.
4.Relaţiile dintre teritoriu pot fi natura fizică (şosele, parcele,cu utilizare diferită
transformate pentru resurse), dar şi relaţii sociale care au o anumită reflectare (economice-de
exploatare, politice – de cooperare, de grupări, de familii).
Mereu interdependenţele stabilite ce se nasc din conjunctura relaţiilor de diferite
naturi şi proximitatea fizică, există şi sunt desprinse fără a vedea contextul în care au apărut,
în care s-au dezvoltat.
Exemple: Teritoriul este o anumită succesiune, organizare, care este rezultatul direct
în arealul respectiv ca produs generat de relaţiile social economice.
Anumite tipuri de legături generează o anumită configuraţie a teritoriului. Există o
multitudine de exemple în care un obiectiv cultural, economic, conduce după sine tipuri de
relaţii socio-economice (un locaş de cult, o mănăstire).
Atunci când are loc transformarea unui element turistic în potenţial turistic.
Izvoarele minerale, pădurile din vecinătate sau pe teritoriile administrative poate fi o
sursă de venit care generează alte tipuri de raporturi şi relaţii între acea activitate şi mediul
fizic - ceea ce înseamnă planificare.
În acelaşi timp pentru elementele menţionate este cunoscut că din fiecare etapă
istorică au rezultat efecte în dezvoltarea unei infrastructuri comunicaţionale, a unor elemente
Planificarea Sistemelor Teritoriale
de zonare funcţională sau a unor particularităţi ale dezvoltării ca urmare a acestor relaţii de
comunicaţie.
Acel caroiaj de legături comunicaţionale este rodul unor tipuri de relaţii statale, nu
doar între comunităţi, ci este rodul acelei relaţionări foarte importante între oferta mediului
fizic şi nevoia continuă de abordare a comerţului, al legăturilor comerciale prin prisma
evoluţiei acestor noduri de comunicaţie.
Totalitatea relaţiilor în teritoriu pentru dezvoltare a dus la configurarea clară a unor
legături multiple pentru dezvoltare ca urmare a unor etape.
Oraşele de pe Siret (Roman, Paşcani, Bacău) sunt noduri de convergenţă.
Planificarea teritorială nu trebuie privită doar ca un produs factual al timpului prezent,
ca o imagine a dezvoltării acum / viitor, ci trebuie ţinut cont de istoria acelui ţinut, acelei
acţiuni.
O dezvoltare de acest tip iraţional percepută de factorii externi, nu înseamnă decât un
semn al dezvoltării. Se poate pune problema că un teritoriu este o entitate funcţională, într-un
oraş, sat.
Teritoriul reprezintă ideea de a dezvolta acea categorie funcţională de concepere ca
entitate, sistem teritorial, cu intrări şi ieşiri.
3.Opiniile ce contribuie la dezvoltare
1. Trebuie limitat cumva dezvoltarea funcţională a teritoriului. De aceea s-a optat
pentru limitele administrative, între nişte limite administrative rurale.
2. Planificare se confruntă cu situaţia în care teritoriul trebuie să fie discutat şi în
raport de suprapunere cu contururi fizico-geografice, cu un bazin hidrografic, masiv montan
etc. Chiar dacă fixăm o limită obiectivă nu trebuie să uităm de suportul planificării, care nu-l
putem aborda în afara unei evoluţii genetice, procese geomorfologice actuale în legătura cu
ceea ce înseamnă alte categorii de fenomene şi procese dintr-un areal.
Se recunoaşte că limitele teritoriului sunt cele administrative, dar există şi opinia că
problema tipului de planificare abordată aduce şi maniera în care se pot dezvolta limitele
teritoriului cu care intră în discuţie din această perspectivă de lucru.
Planificarea Sistemelor Teritoriale
Exemplu. Dacă se urmăreşte planificarea în sens al dezvoltării agricole trebuie să fiu
nu numai limitele din intravilan ci funcţia de utilizare a spaţiului agricol.
La turism – limitele zonei de potenţial, folclorice, limitele de ecopotenţial turistic.
Alegerea unu i teritoriu nu este doar o operaţie abstractă ci are consecinţe
fundamentale în dezvoltarea acelui ansamblu.
1. Identificarea tipurilor de planificare înseamnă o abordare din mai multe puncte de
vedere într-un areal, a raportului între fizic şi uman.
2. Există multe tipuri de impact uman în accepţiunea umană a planificării (impact la
nivel arabil, cultural, tehnogen etc. mai mult sau mai puţin invaziv).
3. Teritoriul de planificare urbană, industrială, rurală, de dominată turistică se
regăsesc de la un nivel de dezvoltare spre un tip de modelare funcţională a
teritoriului respectiv. Un plan al dezvoltării nu poate fi conceput în afara
înţelegerii, tipului de impact, tipului funcţional, al tipului de modelare pentru că
ele interferează, se intercondiţionează.
Actorii
Actorii sunt cei care contribuie la amenajare:
Comunitatea, individul cu anumite nivele de percepţie
Consumatorii – antreprenori sau salariaţi
Administraţia locală, ce aplică legea pentru utilizarea terenului, strategii de
dezvoltare, elaborarea planurilor PUG.
Între cele două se leagă relaţii foarte strânse, ce însemnă consultare reciprocă, dacă
PUG-ul este legat de nevoile comunei, dacă are în vedere aşteptările comunităţii.
Specialiştii – punerea în operă a acţiunilor de dezvoltare care contribuie la
identificarea acelor deziderate spre dezvoltare şi care înseamnă identificarea
modalităţilor concrete, tehnice, nu doar teoretice de punere în practică a
acestora.
Planificatorii, urbaniştii, istorici, sociologi, geografi, specialişti în geografia medicală,
medici, arheologi, reprezentanţi ai cultelor sunt specialiştii.
Alţi actori : asociaţii profesionale, organizaţii sau administraţii de arii protejate,
instituţii de cercetare, instituţii culturale şi sociale.
Planificarea Sistemelor Teritoriale
Asociind actorii se modifică modelarea planningului.
5.Funcţia teritoriului
Sistemul teritorial are la baza următoarele aspecte:
1. Structura – ansamblu de elemente componente între care se stabilesc relaţii
2. Funcţionalitatea – identificarea funcţiilor optime în dezvoltarea în teritoriu
3. Dinamica – rolul genezei şi evoluţiei aferente planificării pentru dezvoltare.
Fenomenele şi procesele geografice care există nu sunt din momentul din care
începem să le cercetăm, ele au fost dezvoltate şi nu au fost puse în evidenţă sau au fost
neştiute.
Un teritoriu nu are doar o funcţie statică a momentului actual, ci este rezultatul unor
procese de transformare, de guvernanţă.
Funcţia teritoriului este dată de comunitatea care-l ocupă.
La 2000 m – funcţie turistică, recreere şi de protecţie.
La 200 m funcţie agricolă, horticolă, etc.
Teritoriul este o secvenţă de spaţiu geografic în care se însumă o colectivitate.
1.Patrimoniu – o colectivitate gestionează permanent, conştient acel sistem teritorial, definit
ca sistem. Din acest punct de vedere teritoriul este supus de influenţa unor factori
naturali/antropici.
Dinamica teritorială poate schimba şi statutul de areal cu o anumită jurisdicție, pentru
că există posibilitatea schimbărilor destinaţiei patrimoniale (transformat de statut prin cauze
naturale – alunecări de teren, terasări, surpări, sau inundaţii, despăduriri/împăduriri.
Se poate ajunge la schimbări de la utilizare privată la utilizare comună sau exproprieri,
ce pot fi de factori politică, de interes economic sau strategice, militare.
Teritoriul nu îşi schimbă mult forma, altitudinea absolută, geologie, climă, ci doar
gradul de vegetaţie prin construcţii, drumuri, exploatare de resurse sau prin deplasarea
populaţiei. Astfel trebuie adoptate nişte strategii în gestionarea calităţii terenului într-un areal,
o gestiune favorabilă în dezvoltarea durabilă. Există din acest punct de vedere mai multe idei:
Creşterea vulnerabilităţii teritoriului la riscuri, datorită presiunii antropice, astfel că o
comunitate poate gestiona prost teritoriul, sau care să îi dea valori prin acțiuni deosebite.
Planificarea Sistemelor Teritoriale
Teritoriul poate fi încadrat într-o clasă de bonitare superioară din punct de vedere
pedologic, dacă suferă ameliorări funciare, irigaţii, desecări.
Prin schimbările aduse încărcăturii de construcţii într-un teritoriu determină schimbări
cu alte teritorii.
Se afirmă adesea că utilizarea terenului este multifuncţională, în timp ce amenajarea
cere pluridisciplinaritate.
Astfel un proiect de dezvoltare locală, regională presupune pluridisciplinaritate şi
abordare interdisciplinară, dar şi identificarea soluţiilor optime în dezvoltarea locală.
În cadrul mediului rural, teritoriul reprezintă: - cadrul de viaţă;
- mediul de viaţă (economic, de
subzistenţă, de producţie, şi schimb).
Planificarea reprezintă asigurarea rentabilităţii pământului şi trebuie să asigure
protecţia calităţii mediului.
Există cel mai adesea faptul că sistemul teritorial urban asigură un cadru de viaţă
divers, disociat de mediul de producţie, pe când cel rural are ca atribut principal păstrarea
solului, pădurii, apei, care este cadru de viaţă.
Intravilanul în urban separă zona comercială, de cea rezidenţială sau industrială,
ruralul împarte locul de producţie agricol din intra şi extravilan în aceleaşi perimetre cu
cadrul de viaţă.
O bună gestiune a terenului presupune o politică coerentă de înţelegere a
mecanismelor după care populaţia este cel mai mult susţinută şi respectată cu îndepărtarea
tuturor posibilităţilor de risc din arealul respectiv.
Geografic asistăm la o legătură mai strânsă în evoluţia teritoriului locuit, între locul de
viaţă şi calitatea mediului, locul de producţie şi cadrul utilizat.
Controlul gestiunii terenului, funcţia acestuia înseamnă identificarea punctelor
nevralgice, arealelor cu disfuncţionaliţăţi, de perturbare structurală şi funcţională.
Dezvoltarea unei regiuni, areal nu trebuie să rămână la nivelul trend-ului, trebuie să
aibă în vedere planificarea şi amenajarea teritorială, trebuie să anticipeze evoluţia modului de
viaţă, să aibă în vedere că modul de viaţă post-industrial modernist face loc
Planificarea Sistemelor Teritoriale
individualismului, acţiunilor asociate timpului liber, informaticii, iar beneficiarul (cetăţeanul)
nu doar că trebuie să aibă acces la informaţii, dar vrea să ştie despre istorie, geografie, etc.
Un cortegiu de acţiuni asociate procesului de înregistrare a terenului, de cadastrare,
pun la dispoziţie hărţi cu rezoluţie bună, astfel încât funcţiile trebuie abordate prin cunoaştere
din prezent şi trecut; Posibilitatea sistemului teritorial local, legat de resursele existente sau
dobândite prin acumulări specifice.
Dezvoltarea este implicit legată de această relaţie complexă de transformare a
potenţialului în resursă.
Au scăzut şi scad la nivel mondial tendinţele de ocupare a spaţiilor urbane cu spaţii
industriale, comerciale; în schimb rolul lor este luat de serviciile complexe.
Există multe controverse în amenajarea teritoriului deoarece multifuncţionalitatea sa
aduce în discuţie refuncţionalizarea sa, cum ar fi în stabilirea funcţională a teritoriului, rolul
politicii în amenajarea teritoriului (politica de planning = descifrarea mecanismelor
funcţionale) .
Cele două tipuri de politici: ideologică şi strategică, trebuie să fie aceeaşi.
Planul strategic de dezvoltare 2014 – 2020 aduce în discuţie politica spaţială, teritoriu
şi ideologic. Când resursele sunt puţine atunci asistăm la atitudini preferenţiale de abordare, o
slabă integrare în Uniunea Europeană la lucrările de planning. Orientarea recentă vizavi de
opinia publică de utilizatoriu unui teritoriu. Există astfel în dimensiunea teritorială (în sensul
complex) câteva planuri care trebuie să le înţelegem ca funcţii.
Dimensiunile teritoriului sunt:
1. Planul/Dimensiunea fizic/ă (lungime, lăţime, etc);
2. Dimensiunea economică clară;
3. Dimensiunea juridică (un teritoriu dat este proprietate, poate fi domeniu
public, privat, etc.);
4. Dimensiunea ecologică (starea calităţii parametrilor mediului – patrimoniu,
rezervaţii);
5. Dimensiunea socială (valoarea teritoriului este generată de rolul social, de
ceea ce reprezintă comunitatea ce vieţuieşte într-o anumită regiune. Populaţia
poate fi vulnerabilă la riscuri.);
Planificarea Sistemelor Teritoriale
6. Dimensiunea sentimentală – este numit spaţiul perceput ca un spaţiu integrat
prin naştere, formă de activitate, educaţie de petrecere a timpului liber, acesta
fiind un produs delimitat.
Concluzii:
Variantele dimensiunii arată că acelaşi teritoriu poate să aibă multiple dimensiuni.
Această dimensiune multitudinară intră în discuţie datorită funcţiilor multiple a unor teritorii:
percepţie, loc de muncă, de recreere, loc de educaţie, etc.
În acelaşi timp există un triunghi care depăşeşte această dimensiune şi care are trei
grupe de actori de tipul:
Solicitant – de transformare prin deziderat politic, ce pot fi autorităţi,
proprietăţi;
Statul – este reprezentat prin cetăţeni, deliberativ, administraţie;
Terţi – populaţia, vecinii, asociaţiile teritoriale.
Funcţiile teritoriului nu sunt doar simple informaţii de latură economică, a opțiunilor
de profit, de beneficii, de valoare a unui anumit teritoriu, de disfuncţii de poluare, de trăsătură
generală a componentei sociale prosperă, vulnerabilă şi instabilă, de un anumit tip de relaţii
între stat şi terţi.
Dezvoltatorii – cei ce pot contribui într-un anumit sens.
ZONAREA ŞI FUNCŢIILE TERITORIULUI
Identificarea unui teritorii, areale, microregiuni, decupaje teritoriale care au calităţi
specifice şi se individualizează cu alte teritorii sau se analizează ca un demers al zonării.
Aceeaşi activităţi de individualizarea teritoriu pentru ansambluri foarte mari
reprezintă un demers de regionare geografică. Geografic, regionarea se face după nişte
criterii: fizico-geografice, complexe, naturale, etc.
Zonarea este un atribut generat de o diversitate regională, de o structurare şi
ierarhizare a entităţilor teritoriale, dar strict geografic – structurare bioclimatică a spaţiilor
geografice: zonă caldă, umedă, forestieră.
Sensul este acela de zonare desprinsă din funcţionalitate teritorială, precum este
nevoia de a identifica într-un intravilan a entităţilor teritoriale, cu funcţii specifice este de fapt
un demers a unei comunităţi în condiţiile acestei funcţionalităţi. Faptul că intravilanul se
Planificarea Sistemelor Teritoriale
zonează înseamnă că i se atribuie unele funcţii, iar aceste zone au caracter de ocupare şi nu
reprezintă decât doar un demers evolutiv natural, ci unul de planning.
Funcţiile şi zonarea sunt atributele planning-ului teritorial.
Există afirmaţia, aproape lege, că orice entitate (sat, oraş, cartier) există datorită unei
funcţii care i se atribuie, de obicei planificat şi căreia i se aplică un specific local. Dacă este
lângă un oraş, satul poate fi denumit specific local.
Structura Pământului, ca planetă susţine o diversitate sub raport de habitate, situri
ecologice, zone biogeografice, etc. ceea ce înseamnă că Pământul îşi susţine o funcţie
ecologică. Explicând dimensiunea ecologică constatăm că nu poate exista o entitate înafara
unui spaţiu terestru, se ancorează într-o zonă climatică respectivă.
R. Brunet afirma că ecologia umană reprezintă dimensiunea spaţiului ecologic. Este o
înţelegere ştiinţifică a raporturilor complexe ce se stabilesc între activitatea umană şi spaţiul
geografic. Această latură poate fi şi una de natură economică, care este esenţa zonării
funcţionale economice, în sensul asigurării traiului.
Frecvent, geografia este o ştiinţă a organizării spaţiului. Geografia este văzută ca
organizarea spaţială a activităţilor spaţiale, teritorii cu interrelaţii specifice, astfel o geografie
a utilizării – analizează gradul de utilitate şi funcţiile atribuite de o comunitate, respectiv
încearcă să identifice interrelaţiile stabilite pe acelaşi rang de dezvoltare cu aşezările umane,
dar şi pe rangurile superioare.
Este nevoia umană de a ierarhiza, de a găsi relaţii în mediul natural şi societatea
umană. Se afirmă dependenţa între geografie – geografia amenajării – geografia utilizării care
se ancorează în definiţie şi atribuirea funcţiilor specifice. Trebuie să existe o legătură între
gradul de acoperire şi gradul de utilizare, dar nu totdeauna există o conversie între ele.
Utilizarea terenului reprezintă maniera în care are o folosinţă cu reflectarea
economică în obţinerea unor valori aferente.
Noţiunea de funcţie se aplică nu doar aşezărilor unde regionarea funcţională, după
utilizare şi funcţionalitate, ci la orice teritoriu este o componentă a unui sistem teritorial, cu
un anumit rol într-un cuprinzător sistem de analiză spaţială.
Funcţia Pământului este de susţinere şi alimentare a diverselor utilizări de teren care
reflectează potenţialul intern şi extern.
Concluzii:
Planificarea Sistemelor Teritoriale
1. Cele două acţiuni de analiză: utilizarea terenului şi funcţia Pământului nu sunt
sinonime, dar au multe elemente comune, convergente.
Un astfel de demers aduce în discuţie perspective de dezvoltare a unui studiu de caz. Un teren
neutilizat poate avea funcţii: construcţii nefuncţionale – de frişă.
Frişa reprezintă un ansamblu teritorial într-un intravilan sau nu, care a însemnat
clădiri specifice unor activităţi economice abandonate economic pentru un moment mai lung
sau mai scurt, nefuncţionale în momentul de faţă, care caută conversii sau reutilizări,
schimbări. În literatura americană termenul este numit brownfield – teren înnegrit.
Conversia urbană încearcă să refuncţionalizeze aceste spaţii. Există numeroase astfel
de frişe. La nivel de intravilan pot fi şi casele părăsite.
2. Funcţiile intravilanului şi extravilanului sunt următoarele:
În intravilan: funcţii rezidenţiale, edilitară, culturală, de sănătate, feroviară,
monastică, turistică, comercială,etc.
În extravilan: funcţie agricolă, forestieră, de transport, de recreere, etc.
3. Care este diferenţa în utilizare şi gradul de acoperire?
Pădurea, păşunea reprezintă vegetaţia naturală.
O zonă naturală înseamnă gradul de acoperire, iar utilizarea este funcţia pe care o
ocupă la momentul actual.
Cel mai utilizat criteriu de clasificare al terenului este peisajul cu dimensiuni
complexe.
Peisajul, după G. Vâslan reprezintă „totalitatea elementelor vizibile şi de durată
dintr-un teritoriu”. Geografii văd altfel peisajul – ca o evoluţie a spaţiului.
Peisajul geografic ar trebui să cuprindă relaţii stabilite într-un loc vizibil şi
identificabil pe hartă, în care identificarea acelor elemente, care funcţionează între mediu şi
societate, dacă există o anumită etalare (de exemplu etalarea într-un parc).
Peisajul cultural se reprezintă din perspectiva rodului diferitelor etape istorice în
transpunerea funcţională (un anumit tip de construcţii, diferenţiate prin atribute sociale,
economic-sociale).
Funcţia spaţiului reprezintă cultura unei comunităţi, într-o infuzie culturală.
Peisajele culturale există şi nu sunt reprezentate doar prin elemente de patrimoniu, ci
sunt entităţi culturale funcţionale cu structuri specifice, care se deosebesc faţă de cele
asociate.
Planificarea Sistemelor Teritoriale
Toate derivă din înţelegerea faptului că funcţia teritoriului nu este generată
instantaneu, ci de un proces evolutiv (hărţi vechi, planuri, observaţii în teren),
- Înseamnă identificarea etapelor istorice;
- Este rodul stratificării teritoriale;
- Intră în discuţie când fiecare ciclu de dezvoltare s-a remarcat teritorial printr-o
funcţie.
Peisajul geografic are şi o dimensiune juridică, este delimitat cadastral. Se dovedeşte
că peisajul poate fi analizat prin contribuţiile convertite. Este foarte posibil ca ceea ce
identificăm ca tip de peisaj să nu fie înţeles de toţi, ci doar de specialişti, acesta nu este uşor
de perceput. Presupune identificarea elementelor funcţionale din comunitate, care îl dezvoltă.
Unii din promotorii şcolii geografice sunt I. Ianoş şi P. Cocean, care discută despre
analiza francofonă asupra conceptului de ţară.
Planificarea teritorială este aşadar un domeniu ştiinţific asociat pământului ca sistem
teritorial. Pământul este un produs al naturii, fiind în acelaşi timp şi un producător:
- Produs prin încărcătura, fiind un rezervor de energie, suportă acţiunile umane:
de poluare, transformare, de schimbare, de modificarea statutului.
- Pământul este condiţie obligatorie a unui proces de producţie, a dezvoltării
unui specific de valori economice.
Prin atributele sale Pământul este obiect de muncă în condiţiile mediului rural, unde
este cadru de viaţă, iar limitarea – statutul finit este faptul că el nu poate fi mărit, nu i se pot
mări utilizările. Fiind o resursă epuizabilă ca sol, atenţia utilizării este pe măsura înţelegerii
statutului său de atribuire a sa, comunităţii dacă va şti să-l folosească.
O anumită funcţie este dependentă de următoarele elemente:
1) Datul natural (dimensiunea fizico-geografică);
2) Conjunctura economică şi politică;
3) Destinaţia economică de folosire a comunităţii care-l atribuie.
Geograful abordează funcţia din perspectiva verticală, pe când juriştii din perspectiva
orizontală, astfel că geograful traversează întregul eşafod în spiritul regionării (ia în calcul
structurile, pe când juriştii interesează doar aspectele plane ale dezvoltării mai puţine de
condiţionare).
Planificarea Sistemelor Teritoriale
Acolo unde modelul geografic de analiză identifică sisteme de noduri, de relaţii, de
fluxuri, ierarhii, funcţii – se înţelege reţelele ce se stabilesc între ceea ce există şi se dezvoltă
într-un teritoriu faţă de altul.
Partea de analiză: relaţii între public – privat, autoritate – proprietar.
Concluzii:
Percepţia funcţională există într-u mod clar, pragmatic, diferit între diferiţi specialişti.
Proprietatea – set de drepturi şi obligaţii, iar jurisdicția - puterea guvernului de a
reglementa juridic peste aceste activităţi private, particulare. Apare un soi de separare în
dreptul utilizării terenului – între proprietatea publică/privată şi jurisdicţie.
Geograful încearcă să integreze dimensiunea peisagistică a teritoriului în consideraţia
evoluţiei peisajului geografic, centrat pe variabilitatea funcţională dintr-un teritoriuşi a
utilităţilor care le generează.
România este o ţară care s-a confruntat cu o problemă, cu o nouă organizare teritorială
prin retrocedări în 1990, 2000 sau 2001, care ar putea constitui o analiză interesantă a
organizării spaţiului geografic.
O altă dimensiune – rolul instituţiilor între proprietate – funcţie – folosinţă – utilizare.
(de exemplu un areal agricol transformat în rezidenţial). Din acest punct de vedere înlocuirea
unor categorii de drepturi de folosinţă a fost reglementată concomitent public prin PUG-uri.
De multe ori ele au reprezentat demersul planificării. Aceste funcţii nu se fac decât în
consonanţă cu drepturile.
Aşadar planificarea înseamnă a zona funcţional, a amenaja.
În România amenajarea teritoriului aduce latura tehnică de încărcare a teritoriului prin
funcţia juridică.
Actorii planificării teritoriului includ specialişti geografici în amenajare alături de
proprietar, statul, societăţi publice etc. şi au dreptul de a participa în acţiunile peisajelor
umanizate. Deşi cele două domenii:dreptul şi geografia se impune corelarea logică într-un
teritoriu. Prin planificare teritorială, geografia interferă cu alte ştiinţe.
Zonarea funcţională reprezintă obiectivul principal propus prin analiză geografică
într-un anumit teritoriu, deoarece nu există areal, spaţiu de dezvoltare în care să nu asistăm la
zonarea lui. Instrumentul primar al aceleiaşi funcţii este zonarea.
Zonarea a început încă din secolul XVIII în Germania, fiind recunoscută ca o acţiune,
atunci când se alege zonarea oraşului New York, cu o zonare geometrică.
Planificarea Sistemelor Teritoriale
Zonarea se asocia cu utilizarea terenurilor, iar apoi cu demersul de a parcela spaţiul,
conform zonării geometrice. Fie că spaţiile sunt eterogene sau omogene (câmpii, dealuri,
podişuri, etc) regăsim limite geometrice, de exemplu: fermele apar în nodurile acelei parcele
sau în interior, în centru pentru utilizarea terenului.
Pasul următor a fost importarea, în 1916 a modelului german de zonare a terenurilor.
Zonarea a devenit un împrumut în zona urbană, când se dezvoltă apoi ca sistemul
corespunzător distribuirii funcţiilor într-un intravilan sau distribuirea locuirii - locuinţei-
afacere.
Scopul zonării viza spaţiul ce urmărea delimitarea socială în cadrul proprietăţii.
Mai târziu se formează CBD-urile, unde se desfăşoară afacerile. Zonarea anterioară
ajuta mecanismul de zonare: CBD-ul o arie în bursă, bănci, firme, acestea aflându-se în locul
reşedinţelor de altă dată. Glisarea funcţională ale ariilor prin construirea CBD-ului central,
care era într-o primă fază într-o zonă de lux, formând cartiere care încadrau centrul, rezultând
un aglomerat urban unde apar mai multe zone de lux separate de centru.
1. Zonarea în secolul XX este dinamică. Scopul major era delimitarea socială,
zonarea nefiind doar o măsură la dispoziţia autorităţilor locale, ci are puterea de a lega
subdiviziunile (a stabili relaţii între ele şi care sunt problemele de coexistenţă.
2. Zonarea reprezintă reglare.
3. O anumită ordine devine nesatisfăcătoare prin intervenţiile tehnice, urmând o
zonare nouă prin reglare (transformare) de redimensionare între stare şi nevoie.
O evoluţie economică, socială poate crea noi nevoi, atitudini, posibilităţi generate
de dezvoltare. Atunci se impun noi zonări funcţionale.
Omul amenajează teritoriul în scopul unei mai bune planificări teritoriale, care
produc conexiuni – pe verticală: de asociere
- pe orizontală : refuncţionalizări, descifrarea unei evoluţii
Planificarea Sistemelor Teritoriale
Zonarea este viabilă când raportul dintre resurse şi spaţiu aduce posibilitatea
transformării într-o nouă organizare spaţială.
Nivelele corespunzătoare pentru această zonare corespund dimensiunilor ca funcţii ale
teritoriului. Astfel fiecare strat care se implementează pentru un anumit teritoriu are o
anumită relevanţă.
Planificarea teritoriului este gestionată de anumite nivele ce derivă din dimensiunea
funcţională a spaţiului:
1. Nivel al repartiţiilor: relieful
Evoluţia zonării a urmat tranziţia dinspre regiunea fizică spre cea complexă, de la
regionarea totală, rezultând un ansamblu de elemente gestionate de diferite colectivităţi, astfel
că organizarea este subordonată mecanismelor de evoluţie a acestui complex.
2. Nivelul încărcăturii antropice – i se aplică măsurile legate de urbanism.
3. Nivelul organizaţiilor politice – se admite că politic teritoriul, spaţiul geografic
are o anumită relevanţă. Îi sunt proprii acţiuni rezultate din descifrarea concretă a
particularităţilor de evoluţie în funcţie de nişte priorităţi: naţionale, regionale, locale.
4. Nivelul proprietăţii sau al dreptului asupra terenului: asociaţii, culte, indivizi,
etc. rezultând un nivel aplicat ce concretizează posibilitatea de a desfăşura un anumit tip de
funcţii.
5. Nivelul cultural – ceea ce trebuie menţionat: atitudini, relaţii, tradiţii, târguri.
6. Nivelul asupra utilizării terenului – forestier, de recreere, locuire. Există
elemente care se dispun (reţeaua hidrografică, drumuri) care suprapuse încarcă foarte mult
harta, straturile, atât fizic, cât şi perceptual.
Toate aceste nivele suprapuse determină în plan orizontal duce la amenajare. Ţesătura
pe verticală înseamnă interdependenţa, modificări succesive, cu anverguri variabile, astfel
încât transformarea este organizarea şi amenajare, prin răspunsuri la întrebări:
Care ar fi optimul de dezvoltare în contextul în care există alunecări de teren?
Care ar fi optimul de dezvoltare al unei comunităţi atât de diferenţiat în locul x?
Ce ar trebui amenajat/Cum trebuie/Prin ce să se remarce amenajarea ca să asistăm la
dezvoltarea economică aşteptată?
Care sunt nevoile fizice ale oraşului în contextul dezvoltării a zonelor rezidenţiale?
Mulţi autori au încercat să abordeze problema pentru a lămuri care este diferenţa între
planificare, amenajare şi organizarea teritoriului. Cel mai adesea organizarea teritoriului are o
Planificarea Sistemelor Teritoriale
condiţie administrativă de guvernanţă, cunoaşterea unui management teritorial pentru
cunoaşterea unor axe de dezvoltare.
Există organizarea, dispoziţia spaţială ale elementelor dintr-un sistem, a unor atribute,
pe când planificarea şi amenajarea teritoriului sunt etape evolutive ale ansamblurilor care pot
duce la înţelegeri între straturi, dimensiuni şi funcţii.
Planificarea unei localităţi se realizează conform PUG-ului, care trebuie să cuprindă:
Elemente de populaţie
Elemente de economie
Elemente de transport, etc. care duc toate spre dezvoltare.
A aduce în discuţie elaborarea unor regionări, echiparea şi dotare sunt specifice
amenajări. În această fază cei care au competenţe în geografie se impun.
În sens general, amenajarea reprezintă seturi de analize, de sinteze în care asistăm la
punerea de acord societăţii aspectele politice, ecologice, de patrimoniu şi tehnice în care
geografia atinge, prin cunoaştere, peisajul un adevărat interpret al sistemelor teritoriale
funcţionale.
Planificarea teritoriului – totalitatea demersului de a planifica corect ceea ce urmează
a fi amenajat.
În sensul amenajării teritoriului se înţelege că planificarea teritoriului este parte a
acestui demers. Planning-ul urban /rural înseamnă identificarea zonelor funcţionale, a
oportunităților de dezvoltare în baza unor elaborări geodemografice, dinamica populaţiei,
elucidarea economică pe plan regional, local, mondial, o analiză care să urmărească evoluţia
planificării şi tipurile de planificare .
Cel mai important demers este dat de înţelegerea de planning modern. Procesul
planificării cuprinde:
Planificarea strategică naţională sau regională.
Planificarea structurală de evoluţie.
Planificarea se referă la procesul de alocare de resurse pentru atingerea unor
obiective. Deseori acest proces are şi o componentă limitată pentru că resursele nu sunt
regenerabile, inepuizabile, dar dezvoltarea trebuie să fie continuă.
Dezvoltarea teritoriului reprezintă prin planificare acele griji, idei de bază după care
se poate răspunde : Care este modalitatea optimă de alocare a unor resurse pentru
dezvoltare?/ Care sunt resursele alocate care să ducă la o dezvoltare durabilă?.
Planificarea Sistemelor Teritoriale
Aceste obiective implică administraţie, o relaţionare corectă cu mediul natural, cu
populaţie, colectivităţi.
În multe din ţările de tranziţie planificarea teritoriului este percepută din demersul
fizic, fără a considera politica ca demararea în acţiune. Planificarea generală pleacă de la
ipoteza: fără creştere demografică, astfel care sunt proiecte de structură (de luare a deciziilor,
care este legată de o hartă asociată cu declaraţiile politice privind dimensiunea teritoriului şi
motivarea schimbărilor).
Planul strategic este dublat de acţiune, accentuează ideile, identifică priorităţile şi
stabilirea zonei de creştere sau schimbările care pot să se producă.
Planificarea teritoriului face o asociere între cele două pentru că identificarea
deciziilor se pot arăta prin metodele ce pot fi folosite pentru o viitoare distribuţie a
activităţilor în teritoriu. Se urmăreşte crearea unor zonări mai raţionale a utilizării terenului şi
legătura dintre ele în dorinţa de a echilibra cererea pentru dezvoltare, cu nevoia de a proteja
mediul.
Planificarea teritorială aduce în discuţie măsuri de coordonare a acelui impact de
acţiune antropică pentru a obţine cu efort adecvat măsura dezvoltării.
În istoria planificării moderne, în cunoaştere de nevoi şi opţiuni locale trebuie
amintite primele demersuri: planificarea teritoriului ca expresie engleză (planning urban).
Combinarea în planningul modern de la nivelul de competenţe cu urbanism a însemnat un
anumit tip de abordare în legătură cu nevoile specifice ale amenajării teritoriului.
Planificarea urbană nu e doar amenajare fizică, ci şi amenajare socială a unui
ansamblu de activităţi orientat spre acţiuni sociale, spre rezolvarea unor tensiuni şi situaţii
critice.
VI. SPAŢIUL URBAN
1. Concepte, caracteristici
Oraşele au fost şi rămân „motorul progresului şi leagănul a numeroase cuceriri
intelectuale, culturale…şi tehnologice” (Kofi Annan, 1997, Bonn – Congresul ONU asupra
habitatului), fiind cea mai bună organizare a coabitării umane, chiar dacă urbanizarea a
fost/este şi va rămâne diferită de la o regiune la alta, de la o ţară la alta, oraşele reflectând
nivelul de dezvoltare socio-economică, tradiţii culturale şi istorice.
Planificarea Sistemelor Teritoriale
Oraşul este o realitate care s-a impus în atenţia geografilor încă din secolul XIX, astfel
că explozia urbană din ultimele decenii au amplificat această orientare. Este un spaţiu intens
populat , cu un grad intens de organizare şi concentrare , care se dezvoltă în anumite condiţii
de timp şi teritoriu , graţie convergenţei forţelor de producţie şi în permanentă opoziţie cu
satul.
V. Mihăilescu (1928) considera oraşul „…o formă de organizare a spaţiului geografic
în vederea concentrării, prefacerii şi redistribuirii bogăţiilor şi a energiilor sociale…”
Din totalitatea definiţiilor date de specialişti se desprind următoarele trăsături:
- tendinţa de a opune permanet conceptul de oraş celui de sat;
- concentrarea considerabilă a populaţiei şi locuinţelor (predominant colective şi
mai puţin individuale;
- existenţa unui număr minim de locuitori;
- un cadru şi un mod specific de viaţă, ce oferă un confort social ridicat,
diferenţiat şi totodată specific asupra muncii, cazării, deservirii, echipării tehnice şi recreerii.
- concentrarea activităţilor economice neagricole, accentul punându-se pe
industrie, comerţ, administraţie, servicii.
La nivel internaţional este imposibil de dat o regulă generală în definirea şi
clasificarea aşezărilor omeneşti în oraşe şi sate, dar totuşi se pot contura unele criterii:
Criteriul numeric (statistic) are în vedere mărimea demografică a centrelor.
Cifra minimă este de 2000 locuitori în Franţa , 250 locuitori în Danemarca, 300 în Islanda,
1000 în Canada, Scoţia, Malaysia, 2500 în SUA, 10000 în Spania, Elveţia, chiar 20000 în
Olanda.
Criteriul numeric asociat cu nivelul de dotare tehnico-edilitar; ponderea
maximală a populaţiei agricole; densitatea populaţiei şi a locuinţelor.
Criterii hotărâte de guvern, în state precum România, Ungaria, Bulgaria,
Suedia, Anglia, Japonia, unde oraşele sunt decretate prin acte normative ce au la bază
precum: poziţia geografică favorabilă, dimensiunea demografică, potenţial economic
diversificat; structura urbanistică şi organizarea corespunzătoare a intravilanului, etc.
În concluzie, oraşul este o formă complexă de aşezare umană, cu un număr mare de
locuitori, având dimensiuni variabile şi multiple dotări edilitare, de obicei cu funcţie politico-
administrativă, industrială, comercială şi culturală; construcţiile sunt grupate în ansambluri
arhitectonice şi organizate în zone cu utilităţi definite (industriale, comerciale, administrative,
Planificarea Sistemelor Teritoriale
de locuinţe etc.); se dezvoltă relaţii şi comunităţi bine organizate, cu funcţii multiple şi
complexe, exercitate de o populaţie care trăieşte în cea mai mare parte din activităţi mai puţin
agricole; exercită o mare influenţă economică şi organizatorică asupra zonei înconjurătoare.
Oraşul, oricum l-am defini, prezintă întotdeauna un raport strâns de interdependenţă,
de schimburi reciproce cu teritoriul înconjurător, spre care transmite efectul propriilor sale
activităţi şi de la care primeşte impulsuri şi solicitări. Oraşul şi teritoriul sunt aşadar două
entităţi distincte, dar complementare.
ii.Structura spaţiului urban
Spaţiul urban este conceput ca o entitate care, împreună cu spaţiul rural compune
spaţiul geografic naţional, caracterizându-se printr-o mare densitate a populaţiei şi a
construcţiilor, o poziţie aparte în procesul schimburilor de valori, cu funcţii de concentrare,
transformare şi redistribuire a bunurilor spirituale şi materiale, cu un mediu ambiental
puternic antropizat.
Spaţiul geografic este un spaţiu geografic care se defineşte printr-o serie de
proprietăţi metrice, prin dimensiuni, suprafeţe, densităţi. De altfel, spaţiul urban cunoaşte o
dezvoltare tridimensională: în suprafaţă – prin extinderea rapidă a periferiei lui, o creştere în
înălţime; o creştere în profunzime, sub nivelul solului.
Spaţiul urban este un spaţiu fizico-geografic care se caracterizează printr-un relief
anume, o anumită structură a subsolului, o reţea de ape de suprafaţă şi subterane – ce au o
importanţă deosebită în localizarea unor componente interne, un climat şi microclimat
specific, o vegetaţie naturală sau plantată – care constitue „sit”-ul.
Spaţiul urban este un spaţiu social, cu o segregare mai mult sau mai puţin evidentă a
habitatului, activităţilor şi utilizării.
Spaţiul urban este un spaţiu adaptat, rezultat în urma adoptării – operată în timp –
între activităţile sociale, economice şi amplasamentul său.
Este un spaţiu perceput şi locuit de indivizi, în funcţie de nivelul lor de viaţă, vârsta
şi pregătirea lor, etc.
De asemenea, spaţiul locuit este locul multiplelor conflicte şi contradicţii.
Oraşul reprezintă un spaţiu urban amenajat, cu funcţii multiple in general, cu
numeroase relaţii interne, dar mai ales cu exteriorul sau, cu intrări si ieşiri intense care
Planificarea Sistemelor Teritoriale
definesc caracterul funcţional al oraşului. Spaţiul urban se prezintă şi funcţionează ca un
sistem foarte bine închegat, configuraţia sistemica fiind precizata prin:
- prezenţa unui număr variabil de elemente componente, dintre care unele circumscrise
sistemului oraş, care au naturi diferite si funcţionează ca un ansamblu independent si coerent;
- prezenta relaţiilor si fluxurilor multiple care asigură funcţionarea oraşului si prin care
se transfera oameni, energie, informaţii, servicii, bunuri;
- existenta unui mediu ambiant pe fondul căruia se dezvolta oraşul, ce susţine oraşul;
- prezenta unei componente dinamice(industrie, comerţ, servicii) care, in timp,
determina modificarea instantanee a stării spaţiului urban.
Sistemul urban este alcătuit din elemente componente aflate in relaţii de intercondiţionare
si interdependente, pe baza cărora se construieşte o matrice a structurii urbane. Dintre
acestea, cele mai reprezentative sunt:
- cadrul natural – prin caracteristicile reliefului si substratul geologic, condiţiile
climatice si hidrografice, specificul vegetaţiei naturale;
- unităţile economice – respectiv unităţile de producţie, de depozitare, desfacere;
- dotările urbane – reprezentate de gări, staţii de calatori, depouri, staţii de epurare a
apei, asigurând servicii de tip urban;
- spatii verzi – zona de agrement si odihna, zone sportive, alte plantaţii;
- echiparea tehnica – reţele de apă potabilă si industrială, canalizare, gaze, termoficare,
telefonie, electricitate;
- cadrul construit si compoziţional reprezentat prin zona de locuit, diferite dotări
sociale, culturale si religioase, monumente, etc;
- circulaţia (persoanelor şi mărfurilor) prin intermediul reţelelor rutiere, feroviare si
aeriene din zona;
- locuinţele – fondul locuibil existent, pe grade de confort si zone de amplasare;
- populaţia – prin toate caracteristicile sale; număr, structura pe grupe de vârstă şi sexe,
structura socio-profesională;
- forţa de muncă – sub aspectul resurselor de muncă, grad de valorificare, deplasări.
Intre aceste componente se stabileşte, în timp, o serie de relaţii cantitative, calitative sau
spaţiale, relaţii ce pot fi abordate sistemic cu ajutorul unei matrice a structurii urbane.
Planificarea Sistemelor Teritoriale
In timp si spaţiu aceste elemente componente se asociază, se dezvoltă generând o
anumita structura urbana, aceasta rezultând din reţele diferite de puncte de poli si axe, de
fluxuri si volume:
- reţele tehnice (drumuri, cabluri);
- reţele ale volumelor libere sau verzi;
- reţele ale echipamentelor socio-culturale;
- reţele ale amenajărilor economice (de producţie,de schimb);
- reţele de repere simbolice.
Din punct de vedere funcţional, teritoriul urban este organizat în zone monofuncţionale
(rezidenţiale, industriale, de recreere) sau/si zone polifuncţionale (rezidenţial-industriale,
industriale si de transporturi, rezidenţial-ecologice).
Zonele funcţionale
1. Nucleul central este punctul nodal al oraşului, răspântia principalelor axa de
circulaţie, la încrucişarea cărora s-a format centrul. În jurul acestuia spaţiul se ordonează
spontan sau dirijat, fiind zona celei mai intense activităţi terţiare a oraşului, cea în care sunt
concentrate clădirile administrative, bancare, culturale etc.
Oraşele vechi dispun de aşa-zisul centru istoric, oraşele moderne având ca centru un
cartier de afaceri cu o diferenţiere a cadrului construit şi organizare mai flexibilă a reţelei de
căi de comunicaţie. Activitatea este deosebit de evidentă, fiind dată de o intensitate
extraordinară a circulaţiei: migraţii pendulare zilnice ale muncitorilor care asigură bunul
mers al numeroaselor funcţii ale centrului şi un aflux al consumatorilor, al vizitatorilor.
2. Zona rezidenţială (de locuit) se compune,îin cea mai mare parte, din clădiri de
locuit, dar apar si dotări social-culturale, amenajări de diferite tipuri, uneori chiar mici unităţi
industriale nepoluante. Suprafaţa sa poate cuprinde de la 30-35 % din suprafaţa oraşului (în
cazul oraşelor mari), până la 55-60% în cazul oraşelor mici şi imprimă o notă aparte
personalităţii acestuia. Ca subunităţi ierarhice ale zonei rezidenţiale pot fi menţionate grupul
de locuinţe, microraionul, cartierul sau sectorul. Elementele, respectiv caracteristicile care
introduc variaţie în spaţiul zonelor rezidenţiale cum sunt densitatea locuinţelor, înălţimea
Planificarea Sistemelor Teritoriale
acestora, gruparea şi dispoziţia clădirilor de locuit, modul de folosire al terenului. În oraşele
mici, agricole, apar frecvent case de tip rural, iar oraşele foste târguri având şi ele o
fizionomie specifică. Dacă oraşele mari au predominante locuinţele colective, oraşele mai
mici si declarate recent se remarcă prin case familiale.
În cadrul spaţiului rezidenţial, pe baza criteriilor social-economice, se detaşează
cartiere luxoase, “magherniţe” centrale, rezultate în urma degradărilor cartierelor vechi,
favorizate în trecut, sau magherniţe noi, mărginaşe – care apar in prezent (bidonvilles,
favellas, barriadas, shanty-towns), cartiere de blocuri.
La stabilirea necesarului de locuinţe se pune problema evoluţiei fondului de locuinţe.
În acest sens, se porneşte de la fondul existent, făcându-se calculul pierderilor din acest fond.
Aceste pierderi sunt în esenţă următoarele:
- uzura fizică – este determinabilă pe baza datelor de recensământ a locuinţelor, privind
materialele din care sunt alcătuiţi pereţii si planşeele, corelate cu vechimea clădirii şi
duratele de servicii normate prevăzute prin lege;
- uzura morală– se referă la alte locuinţe decât cele care sunt uzate fizic si nu merita o
modernizare; este vorba de calitatea nesatisfacătoare pentru un nivel de viaţă decent;
- deschiderea unor magistrale de circulaţie, amplasarea unor obiective majore social-
culturale, rehabitarea urbană, vor reclama desigur demolări;
- creşterea treptată a confortului social va duce in mod inerent la transformări parţiale
în fondul vechi de locuinţe (ex: 2 locuinţe mai mici se transforma în una mai mare;
acest procedeu se poate întâmpla şi în cazul fondului recent construit, în cazul
locuinţelor situate în blocuri de categoria II, III, IV).
3. Zona industrială si de depozitare caracterizează oraşele cu funcţii industriale
evidente, apărând în peisajul urban spre sfârşitul sec XIX, odată cu intensificarea procesului
de industrializare.
Structurile interne dezvoltate în perioada dominată de meşteşuguri şi comerţ sunt
puternic modificate de apariţia, mai întâi, a unităţilor industrial dispersate printre locuinţe,
apoi de cea a ansamblurilor industriale, care au generat, în vremurile noastre, zonele
industriale bine conturate. Zonele industriale se pot afla fie în oraş, fie spre periferie (în
oraşele mai echilibrate), în oraş strecurându-se industriile discrete, curate (confecţii, bijuterii)
sau alte mici laboratoare şi atelier. De cele mai multe ori se grupează în jurul gărilor, în
Planificarea Sistemelor Teritoriale
lungul axelor de penetrare sau canalelor, pe ţărmul mărilor sau oceanelor, conturându-se zone
industriale.
După aşezarea lor în raport cu teritoriul de locuit, se disting următoarele situaţii:
- zone industriale aflate în prelungirea teritoriului de locuit;
- zone industriale situate în paralel cu teritoriul de locuit;
- zone industriale sub formă de pană;
- zone industriale situate în balanţă;
- zone industriale situate în alternanţă;
- zone industriale dispuse în bandă.
Cele mai complicate probleme le ridică grupările industriale aflate în interiorul zonelor de
locuit, poziţia acestor grupări sau unităţi industriale izolate exprimând deseori fazele şi
condiţiile de dezvoltare ale unui oraş.
4. Zonele cu funcţiuni de servicii. Activităţile terţiare sunt parţial grupate în centru
şi în lungul principalelor axe de circulaţie care converg către acesta, parţial diseminate în
cartierele rezidenţiale, de obicei sub forma unor mici centre secundare mai mult sau mai
puţin masive, după mărimea oraşului şi după numărul de locuitori. Un rol important în
organizarea spaţiului urban îl are definirea zonelor cu funcţiuni de servicii: dotările social
culturale, comerciale, recreative şi de transporturi.
Zone verzi-intraurbane (zone de recreere) sunt parţi ale spaţiului urban supuse unui
regim de amenajare specific şi folosită pentru recreere si odihna zilnica sau la sfârşit de
săptămână.
Zona de transporturi. Cele mai multe spaţii destinate transporturilor se situează în
afara ţesutului urban, din motive de accesibilitate mai mare, posibilităţi tehnice de depozitare,
relaţii de integrare în reţele de transport internaţional. Corespunzător unui nivel de dezvoltare
tehnica ridicat, pot apărea mai multe tipuri de infrastructuri:
- pieţele-gară, localizate în jurul marilor oraşe cu autogaăi, platforme feroviare, etc;
- zone portuare;
- platforme aeroportuare;
- platforme feroviar- rutire, etc.
În cazul transporturilor feroviare, în funcţie de trafic şi de mărimea oraşului se pot
organiza şi amenaja 1-2 staţii, localizate de preferinţă tangenţial, deoarece o astfel de
amplasare oferă o bună exploatare a acestora în paralel cu dezvoltarea oraşului, înlăturând
Planificarea Sistemelor Teritoriale
efectele nocive (poluare fonica, fum). Transporturile pe apă necesită amenajarea unor zone
portuare, cu o infrastructură tehnică formată din bazine pentru nave, spaţii de depozitare,
utilaje pentru manevrarea mărfurilor, instalaţii de dirijare a traficului.
5. Zone de depozitare şi de amenajări urbane – au ca funcţie principală
aprovizionarea populaţiei, precum şi depozitarea mărfurilor şi a produselor de diferite
folosinţe, materializându-se în peisajul urban prin pieţe şi hale agroalimentare, târguri,
depozite şi autodepozite, garaje, depouri pentru transport rutier, staţii PECO.
Funcţiile aşezărilor urbane
Funcţia unei aşezări reprezintă profesiunea exercitată de aşezare, este însăşi raţiunea
sa de a fi, este forma sub care apare din exterior. Pentru a determina activităţile de bază ale
unui oraş, există o serie de criterii ca: numărul de persoane ocupate în ramurile productive
principale, numărul celor ocupaţi în industria prelucrătoare cu excepţia acelor întreprinderi a
căror producţie este destinată pieţei locale, numărul celor ocupaţi în industria extractivă, în
întreprinderi de transport şi comunicaţii a căror activitate trece dincolo de limitele oraşului,
de asemenea, în acele întreprinderi care se ocupă cu servirea turiştilor, procentul de venit
naţional ce revine oraşului studiat.
Funcţia extraurbană serveşte ca bază economică a oraşului, de ea depinzând întreaga
viaţă urbană, funcţia locală (activităţile îndreptate spre satisfacerea populaţiei – brutării,
ateliere meşteşugăreşti, textile, confecţii, pielărie, încălţăminte, frizerii, teatre, băcănii,
administraţie) depinzând de amploarea funcţiei extraurbane. Raporturile dintre activităţile de
bază şi secundare determină atât structurarea profesională, cât şi numărul populaţiei oraşului.
Sunt cunoscute oraşe având următoarele funcţii: comercială, industrială, culturală, de
rezidenţă temporară, administrativă şi politică, militară.
1. Funcţia comercială
Oraşele nu pot fi concepute fără a exercita şi o activitate comercială pentru locuitorii
situaţi în afara lor. Chiar şi oraşe care iniţial au alte funcţii (industriale, administrative) devin
repede oraşe comerciale.
Formele embrionare ale oraşelor comerciale sunt târgurile locale şi agenţiile
comerciale. Târgul local apare din nevoia şi din dorinţa oamenilor de a face schimburi de
Planificarea Sistemelor Teritoriale
mărfuri ca urmare a diviziunii sociale a muncii, în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă.
Apar în evul mediu, născându-se deci oraşele-târguri (burguri), adeseori cunoscând animaţia
vieţii urbane doar în zilele alocate târgurilor. Agenţia comercială (factoria) constituie forma
rudimentară pentru efectuarea schimburilor la distanţe mari.
Dezvoltarea comerţului organizat la distanţe mari a fost favorizată de evoluţia
mijloacelor şi căilor de comunicaţie, apărând puncte de popas şi schimb, hanurile grupându-
se şi marcând apariţia embrionară a oraşului. Progresul mijloacelor de transport a determinat
declinul acestor oraşe legate de vechile moduri de circulaţie, apariţia şi extinderea căilor
ferate ducând la apariţia de noi oraşe. Circulaţia fluvială a determinat şi ea apariţia unor oraşe
comerciale (porturile).
Dintre toate funcţiile comerciale, cea financiară pare a scăpa cel mai uşor unei
localizări precise, moneda fiind cea mai fluidă dintre mărfuri.
Emporiile sunt o altă categorie de pieţe comerciale, ele devenind un birou de afaceri
unde comisionarii se informează asupra stocurilor existente, se însărcinează cu transportarea,
cu livrarea, fără ca mărfurile să treacă pe aici. Activitatea bancară devine, în aceste condiţii,
o activitate indispensabilă a pieţelor mondiale.
2. Funcţia industrială
Dacă industria duce la formarea oraşelor, la rândul său oraşul contribuie la
dezvoltarea industriei. În cadrul oraşelor cu funcţii industriale se disting două mari categorii:
oraşe miniere şi oraşele industriale prelucrătoare.
Oraşele miniere sunt prezente peste tot, nevoile de materii prime neţinând cont de
condiţiile impuse de cadrul geografic. Mina stă la originea oraşului, chiar dacă acesta a reuşit
ulterior să-şi diversifice funcţiile. Aceste oraşe s-au format datorită identificării unor
zăcăminte de metale preţioase sau de petrol şi gaze naturale. Cum acestea sunt epuizabile,
oraşele par condamnate să moară, însă fenomenul urban tinde să dăinuiască, muncitorii fiind
atraşi de alte industrii.
De multe ori, activităţii miniere originale i se suprapune industria prelucrătoare.
3. Funcţia culturală
În această categorie se înscriu oraşele cu predominanţa activităţilor culturale,
religioase şi de importanţă turistică.
Planificarea Sistemelor Teritoriale
Funcţia oraşelor universitare era asociată în trecut cu funcţia religioasă deoarece
învăţământul se desfăşura în cadrul unor instituţii cu caracter religios sau predarea teologiei
deţinea un loc important în universităţi. Funcţia universitară se exercită mai ales prin
învăţământul superior, atrăgând numeroşi studenţi în oraş, deseori veniţi de departe. Există
două categorii de oraşe universitare: cele în care funcţia universitară domină (Bolognia) şi
oraşele care cumulează această funcţie cu alte funcţii (Oxford, Uppsal –jumătate funcţie
universitară, jumătate industrială).
Oraşele literare şi artistice îşi exercită funcţia culturală prin intermediul cărţilor,
ziarelor, operelor de artă oferite publicului, oraşul fiind „un focar de cultură”.
Oraşele-muzeu sunt acele oraşe care adăpostesc comori artistice de mare valoare, ori
ele însele prin fizionomie, arhitectură şi plasamentul lor justifică căutarea: Florenţa, Dijon,
Reims, Versailles, Fontainbleu, Veneţia, Sevilla, Atena.
Oraşele festivalurilor şi ale congreselor sunt oraşe care dispun de dotări adecvate,
atrăgând temporar mase mari de oameni la manifestările de acest gen :oraşe ale festivalelor
teatrale şi muzicale (Bayreuth, Salsburg), oraşe în care se dezbat probleme ştiinţifice,
profesionale, sociale, economice: Cannes, Evian, Dijon, Liege, Bruxelles.
Oraşele cu funcţie de rezidenţă temporară. Această categorie cuprinde acele oraşe ce
oferă o serie de servicii legate de tratament, odihnă sau agrement, ceea ce constituie funcţia
lor de seamă. Cea mai mare parte a populaţiei acestor oraşe nu este permanentă, ci îţi are
domeniul în altă parte, revenind aici pentru tratament medical, odihnă şi recreere. Există
următoarele tipuri de astfel de oraşe:
Oraşele spital sunt cele a căror funcţie derivă din concentrarea şi specializarea unor
servicii de spitalizare( psihiatrie, tuberculoză): în Franţa (Clemont), Elveţia.
Oraşele staţiuni balneare au la bază calităţile curative ale unor izvoare încărcate cu
particule radioactive, cu sulf, cu substanţe minerale diverse. Dintre staţiunile balneare
renumite pe plan european şi mondial amintim Vichy (Franţa), Karlovy-Vary (Cehia), Băile
Herculane (România).
Oraşele staţiuni de odihnă au luat naştere ca urmare a dezvoltării şi generalizării
fenomenului urban în regiunile dezvoltate ale lumii, din nevoia de evadare a omului într-un
cadru natural mai puţin afectat de civilizaţia urbană. Sunt mai numeroase în ţări cu un nivel
de viaţă mai ridicat. Aceste oraşe pot fi oraşe staţiuni maritime (pe Coasta de Azur –
Planificarea Sistemelor Teritoriale
Monaco; Miami-Florida, Acapulco-Mexic, Copacabana-Rio de Janeiro) şi oraşe staţiuni
montane: în Alpi: Davos şi St Maritz (Elveţia), Innsbruck-Austria, Chamonix-Franţa).
Problema cardinală a oraşelor staţiuni de odihnă o reprezintă sezonalitatea, pentru a-
şi justifica existenţa şi pentru a se menţine trebuiesc realizate venituri mari în sezonul activ,
care să asigure supravieţuirea în restul anului.
4. Funcţia administrativă şi politică
Funcţia administrativă şi politică este rezultatul unei decizii, a unor dispute şi
rivalităţi, a unor nevoi de deservire a regiunii. Funcţia de capitală constituie unul dintre cei
mai favorabili factori ai dezvoltării marilor oraşe. Oraşul – capitală reprezintă expresia
sintetică în spaţiu a vieţii economice, sociale, politice, culturale, ştiinţifice şi spirituale a unei
naţiuni. Amplasarea unei capitale depinde de posibilităţile comunităţii, de dispunerea văilor,
ele având şi cele mai mari proporţii ale populaţiei unei ţări.
5. Funcţia militară
Astăzi, această funcţie este lipsită de temei, dar a stat totuşi la originea multora dintre
oraşele antice. Oraşul trebuia să asigure nu numai găzduirea şi aprovizionarea locuitorilor, ci
se îngrija şi de securitatea lor.