Post on 23-Oct-2015
description
transcript
I. ORIGINEA, ARIA DE RĂSPÂNDIRE A TOMATELOR, PARTICULARITĂŢILE
BIOLOGICE ŞI RELAŢIILE CU FACTORII DE MEDIU
Tomatele - Lycopersicum esculentum – este o specie originară din sudul Americii de
Nord și nordul Americii de Sud, având un areal natural de extindere din centrul Mexicului până
în Peru. În ţara noastră au fost introduse în cultură la începutul secolului al XIX-lea, dar s-au
răspândit rapid fiind foarte apreciate de consumatori.
În momentul de faţă sunt cultivate în toate zonele cu excepţia celor submontane.
Ponderea cea mai mare o deţin zonele din sud, sud-est şi sud-vestul ţării.
1.1 Clasificarea botanică
Ordin: SolanalesFamilie: Solanaceae
Tabelul nr. 1Denumirea populară
Genul şi specia Subspecia Varietatea Observaţii
Tomate
L.peruvianum
L. hyrsutum
L. esculentum Pimpinellifolium (plantele cresc
sălbatice)
Empimpineei folium
cu inflorescenţă şi fructe tip coacăz
Racerigerum cu inflorescenţă tip racem
Subspontaneum (plantele sunt semicultivate)
Cerasiforme, piriforme,
pruniforme, elongatum,
suscentariatum
cu fructe tip vişine sau cireşe
Cultum ( plantele sunt cultivate)
Vulgare plante cu creştere nedeterminată adică
cu port înalt.Validum Plante cu creştere
determinată adică cu port pitic
Grandifolium plante cu frunze mari care se aseamănă cu
frunzele cartofului
1
1.2 Particularitaţile biologice
Tomatele, în regiunea de origine cu climat tropical, se comportă ca plantele perene, iar în
condiţiile ţării noastre sunt plante anuale erbacee.
Rădăcina tomatelor se caracterizeză prin vigoare și ritm rapid de creştere. La plantele
tinere, în condiţiile normale de temperatură, rădăcinile cresc cu 2-7 mm pe zi (Lehmann, 1953).
Masa principală a rădăcinilor se dezvoltă între 18-45 cm, iar o parte din ele ajung la peste
1 m adâncime. Repartizarea pe orizontală se realizează pe o rază de 50-80 cm. Ramificaţiile
rădăcinilor depind de tempertatura solului. Astfel sub 0°C si peste 37°C creşterea rădăcinilor se
opreşte. Intervalul temperaturilor la care are loc creşterea optimă a sistemului radicular este de
15-35°C. Plantele de tomate își refac cu ușurință sistemul radicular și în plus au însușirea de a
emite ușor rădăcini adventive din tulpini (Dumitrescu M., 1998).
Tulpina tomatelor poate avea talie diferită în funcţie de specie, varietate si soi, aceasta
poate fi de la 30 la 300 cm. Soiurile cu creştere nedeterminată au o creştere continuă în vârful
vegetativ, iar cele care au o creştere determinată au talia scundă sau semiînaltă datorită apariţiei
în partea apicală a tulpinii, a unei inflorescenţe sau a unei ramificaţii sterile scurte. Tulpina la
tomate prezintă o mare capacitate de lăstărire, formând copili la subsuoara frunzelor căpătând
aspect de tufă. Plantele de tomate lăsate să crească fără nici o intervenţie formează tufe mari cu
numeroşi copili care înfloresc abundent şi formează fructe multe, dar mici si care se maturizează
târziu. În faza iniţială plantele de tomate au o creştere erectă, dar mai târziu, datorită greutaţii
aparatului foliar si a fructelor, plantele nu-şi mai pot menţine poziţia erectă excepţie fac unele
soiuri pitice, motiv pentru care plantele trebuie susţinute. În contact cu solul, tulpina emite cu
uşurinţă rădăcini adventive.
2
Frunzele tomatelor sunt imparipenat sectate, cu foliole de diferite mărimi dispuse
alternativ. Foliolele au forma ovală, lanceolată, cu marginea întreagă sau dinţată, cu suprafaţa
netedă sau gofrată funcţie de varietate şi soi.
Inflorescenţa este de tip cimă și apare pe intervalul dintre frunze (pe internod). Prima
inflorescenţă aparare dupa primele 5-12 frunze, iar următoarele dupa 1-5 frunze. Numărul
florilor din inflorescenţă variază în limite largi, de la 4-5 până la 20. Floarea este pe tipul 5, iar
ovarul este format din 2-3 carpele. Sepalele sunt lanceolate, iar la partea inferioară formează o
cupă acoperită cu perişori. Petalele au culoarea galbenă, concrescute la bază formand un tub
scurt. Staminele, sunt concrescute la baza cu un tub al corolei, iar anterele sunt unite sub formă
de con.
Polenizarea este autogamă. În proporție de 4-5% stigmatul poate depăși nivelul
staminelor fiind posibilă polenizarea alogamă. În condiţii nefavorabile de mediu, fecundarea nu
are loc, iar florile avortează. Acest fenomen este mai evident la cultura în sere, unde dirijarea
factorilor lumina şi temperatura este mai anevoioasă. Pentru evitarea avortării florilor se pot
efectua tratamente cu stimulatori sau aplicarea polenizării cu mijloace fizice.
Autopolenizarea şi fecundarea sunt condiţionate de o serie de factori, si anume formarea
şi dezvoltarea grăuncioarelor de polen, viabilitatea polenului, puterea de germinaţie a polenului,
starea fiziologică a stigmatelor (receptivitatea), compatibilitatea fiziologică dintre polen si
stigmat si viteza de pătrundere a tuburilor polinice in stil.
Temperatura optimă la care se produce germinaţia este de 22-24° C. Când tempertatura
scade sub 13° C, mai ales în timpul nopţii se produc unele degenerări ale grăuncioarelor de
3
polen. Stigmatul florilor de tomate este receptiv 1-2 zile înainte de deschiderea anterelor și
rămâne astfel 4-8 zile. La temperatură ridicată și umiditate scăzută, stigmatul îşi pierde
receptivitatea pentru germinarea polenului ceea ce duce la lipsa de fecundare. În timpul
maturizării florilor, stilul creşte rapid împingând stigmatul prin conul staminal. Dacă anterele
sunt deschise, este ajutat procesul de autopolenizare. După depunerea pe stigmat, polenul rămâne
inactiv câteva ore. La 6 ore după polenizare, în condiţii de temperatură si umiditate optimă
numeroase tuburi polinice intră în tesutul canalului stilar.
Fructul este o bacă cărnoasă de diferite forme, culori si mărimi în funcţie de soi. Forma
fructelor se poate încadra în mai multe categorii în funcţie de valoare indicelui de formă (If =
I/D) după cum urmează:
- If = 1 - fructele sunt globuloase;
- If > 1 - fructele sunt alungite ;
- If < 1 – fructele sunt turtite.
Soiurile pentru consum au fructele sferice, uşor turtite iar cele pentru industrualizare au
forma de prună sau ovoidală. Culoarea fructelor la coacere poate fi roşie de diferite nuanţe,
portocalie sau galbenă, ea fiind dată de 2 pigmenţi - lycopenul și carotenul – aflaţi în diferite
proporţii în mezocarp. Înainte de coacere culoarea fructelor este verde deschis, uniformă, sau
verde închis in jurul pedunculului. Mărimea fructelor (apreciată după greutate) este un caracter
ce variază în limite largi, de la 30-40 g la 300-500 g funcţie de soi şi de condiţiile de
temperatură.
Fructele sunt acoperite de o peliculă elastică şi conţin în interior parenchimul şi lojile
seminale în care se găsesc seminţele în număr variabil (100-300 buc.). Pulpa este partea cea mai
valoroasa a fructului având un conţinut ridicat în zaharuri, vitamine şi săruri minerale, ea
reprezentând 6-10% din totalul fructelor. Seminţele sunt oval-rotunjite, turtite cu suprafaţa
acoperită cu perişori. Culoarea este gri mai închis sau argintie dupa modul de extracţie. În cazul
aplicării unor tratamente cu stimulatori se poate provoca fenomenul de partenocarpie. Într-un
gram intră 300-370 seminţe. Facultatea germinativă este de 85-90% și se menţine 5-6 ani.
4
1.3 Relaţiile cu factorii de mediu.
Cerinţele faţă de temperatură. Tomatele sunt plante termofile, temperatura optimă fiind
de 22 °C în cazul când şi ceilalţi factori sunt la nivel optim. O amplitudine mai mare de ± 14° C
faţă de temperatura optimă produce o stagnare in creştere, apoi moartea plantelor. Temperaturile
mai mici de 10-12° C sunt dăunătoare plantelor, iar cele sub -1…-3°C, chiar pentru o perioadă
scurtă de timp provoacă îngheţul plantei. La temperaturi mai mari de 30°C plantele nu mai
fructifică, deoarece polenul nu mai germinează; la tempertaturi de peste 40°C ele mor.
Temperatura optimă pentru germinarea polenului este de 21-26°C, iar pentru dezvoltarea
fructelor 18-12°C. Temperatura în atmosferă trebuie să varieze în funcţie şi de faza de vegetaţie
în care se află plantele, în strânsă corelaţie cu intensitatea luminii.
Cerinţele faţă de lumină. Lumina are un rol important în creşterea si fructificarea
plantelor, ea furnizând energia necesară procesului de fotosinteză. Tomatele fiind plante de
origine tropicală au cerinţe mari faţă de intensitatea luminii. Cercetările efectuate au reliefat rolul
luminii în procesul formării diferitelor organe si a fructificării tomatelor. Perioada la care
plantele solicită o lumină puternică începe cu a 8-a, a 10-a zi de la răsărire. În primele faze de
vegetaţie tomatele sunt foarte pretenţioase la acest factor, insuficienţa luminii în această fază
duce la alungirea tinerelor plante si la obţinerea unor răsaduri firave.
Temperatura optimă în atmosferă pentru plantele de tomate în funcţie de faza de
vegetaţie şi variaţia luminii
Tabelul nr.2
Faza de vegetaţie Temperature exprimată în °Cîn zile senine în zile noroase noaptea
De la semănat la răsărit 23-25 23-25 18-20Timp de 7-8 zile după răsărit 14-25 12-13 10-12Până la plantare 20-22 16-18 14-16De la plantare până la inceputul fructificării 22-25 18-20 16-18In perioada fructificării 25-27 20-22 18-20 după Balaşa, M., 1973;
5
Kristofersen (1963), cercetând influenţa luminii în corelaţie cu temperatura, a stablilit o
creştere maximă în primele săptămâni, la iluminare de 16-18 ore pe zi si la temperatura de 23-
25°C. Insuficienţa luminii în diferite faze de vegetaţie provoacă unele perturbări în metabolismul
plantei. Astfel, Cooper (1964) arată că atunci când durata de iluminare este mai mică de 12 ore/
zi formarea primei inflorescenţe este oprită sau întârziată, apărând fenomenul de avortare a
florilor.
Cerinţele faţă de umiditatea solului şi a atmosferei. În strânsă corelaţie cu valorile
optime ale celorlalţi factori, umiditatea prezintă un rol deosebit în creşterea si dezvoltarea
tomatelor. Privind cerinţele faţă de umiditatea solului există unele diferenţieri funcţie de
tehnologia înfiinţării culturii: prin semănat direct in câmp sau prin răsad. In primul caz cerinţele
sunt mai reduse, plantele formându-şi un sistem radicular bine dezvoltat iar în cel de al doilea
este obligatorie irigarea culturii, plantele formând un sistem radicular superficial. Andronicescu
si colaboratorii săi au stabilit pentru sudul si sud-estul ţării plafonul optim de umiditate al solului
de 68-70% din capacitatea de câmp, în primele faze de creştere si de 78-81% din capacitatea de
câmp în perioada de fructificare. Necesarul de apă zilnic asigurat plantelor prin irigare şi
precipitaţii trebuie să acopere consumul prin evapotranspiraţie de 0.5 l în zilele noroase si de 2 l
în zilele cu cer senin. Umiditatea atmosferică este cuprinsă în faza de răsad între 55-60%, iar în
perioada fructificării între 60-70%. Excesul sau deficitul umidităţii sunt nefavorabile creând
condiţii optime atacului diverşilor agenţi patogeni.
Cerințele tomatelor faţă de regimul de nutriţie. Tomatele cresc şi se dezvoltă
corespunzător pe soluri mijlocii. Terenurile nisipoase, uşoare sunt recomandate pentru culturi
timpurii cu condiţia asigurării elementelor minerale şi a apei. Solurile grele, argiloase sunt
improprii pentru cultura tomatelor. Reacţia solului uşor acidă pH = 6-6,5 este optimă pentru
cultura tomatelor, dar pot da rezultate bune şi pe soluri cu reacţia neutră. Exigenţele faţă de sol
sunt deosebite când se execută culturi prin semănare directă, deoarece aceasta poate avea o
influenţă hotărâtoare asupra evoluţiei plantelor în fenofazele germinării si răsăririi. Pentru
creştere şi dezvoltare, tomatele consumă mari cantităţi de macroelemente (azot, fosfor, potasiu,
magneziu, calciu); alături de acestea trebuie să se găsească în sol o serie de microelemente
(mangan, bor, cupru etc.) care au rol important în complexul nutritiv.
Azotul are un rol deosebit in creşterea si fructificarea tomatelor prin aceea că este
constituientul de bază al tuturor proteinelor care intră în componenţa protoplasmei si a moleculei
6
proteice. Deficitul azotului este dăunător pentru tomate, determinând insuficienţa hidraţilor de
carbon pentru fructificare şi creştere optimă. Ca urmare, plantele sunt lipsite de vigoare,
formează fructe mici şi slab calitativ, scade rezistenţa plantelor la boli. Excesul de azot prezintă
un efect negativ asupra tomatelor, determinând o creştere luxuriantă în defavoarea fructificării si
precocităţii. La aceasta se adaugă creşterea cheltuielilor pentru conducerea plantelor ca urmare a
ramificării excesive. Conţinutul optim al frunzelor în azot, corespunzator unei bune aprovizionări
este de 0,3-0,4% (Krejbill și Krauss – citati de Laumennier, 1962). Un conţinut mai mare duce la
scăderea fructificării, iar la peste 0,5% chiar la avortarea florilor. În astfel de condiţii se remarcă
şi o influenţă negativă asupra sistemului radicular (Anstett, 1968).
Fosforul are un rol regulator al proceselor respiratorii şi de stimulent pentru absorbţia
elementelor minerale, influenţează evident procesul de fructificare ca şi precocitatea tomatelor.
În cazul insuficienţei, fosforul determină colorarea frunzelor în verde închis, mat, cu nuanţe
violacee, în special în zona nervurilor. De asemenea, se remarcă o întârziere a înfloririi şi
fructificării.
Excesul de fosfor poate determina reducerea asimilării zincului. Absorbţia fosforului de
către plantele de tomate este influenţată de către ceilalți factori de creştere: intensitatea luminii,
temperature mediului mediului de creştere precum si celelalte elemente minerale. Astfel în
condiţii de seră şi la intervalul 12-18°C, absorbţia fosforului se reduce cu 50% la fiecare scădere
a temperaturii cu 2°C (Koot, 1978). În acest caz apar fenomene de carenţă chiar dacă solul este
aprovizionat, fapt ce poate fi constatat si la plantările timpurii. În condiţiile unui pH cuprins
între 6,0 – 6,5, fosforul este disponibil în cantitate mare. Absorbţia fosforului prin frunze s-a
dovedit a fi mai rapidă (Gapinski, 1966), dar la aplicarea sa extraradiculară scade conţinutul
rădăcinilor în fosfor (Kazuke, Tueva, 1966), apărând astfel o serie de efecte negative.
Potasiul este considerat ca element cu rol primordial pentru formarea si transportul
hidraţilor de carbon şi acidului ascorbic. În acest fel potasiul joacă un rol esenţial asupra calităţii
fructelor, alături de magneziu. De asemenea, în prezenţa fosforului, potasiul favorizează
coacerea fructelor, iar un raport favorabil K/N contribuie la creşterea sistemului radicular al
plantelor de tomate. Eficienţa potasiului şi uitilizarea sa de către plante este condiţionată de
intensitatea luminii. Carenţa potasiului se remarcă după petele brune care apar pe marginea
frunzelor începând cu cele bătrâne. În general frunzele au o culoare mai deschisă iar la tulpină
7
apare lemnificarea de timpuriu. Însuficienţa potasiului determină pătarea fructelor în timpul
maturizării, (Collin, 1966).
Calciul influenţează creşterea sistemului radicular şi a părţilor aeriene ale plantelor de
tomate. De asemenea, calciul are rol deosebit în îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale
solului, mai cu seamă în reducerea acidităţii excesive a mediului de cultură. Carenţa de calciu se
remarcă prin stagnarea creşterii plantelor şi necrozarea ţesuturilor tinere iar pe frunze apar pete
clorotice cafenii-albicioase. Calciul aflat în exces este de asemenea dăunător pentru creşterea şi
fructificarea tomatelor. În astfel de situaţii apare cloroza frunzelor tinere, datorită imobilizării
unor microelemente cum sunt fierul şi manganul. Antagonismul care există între cationul de Ca
şi cei de Mg, K si Na poate determina o serie de dereglări în creşterea plantelor de tomate, mai
cu seamă dacă se folosesc doze excesive de fertilizanţi.
Magneziul este considerat ca având o însemnătate deosebită pentru cultura tomatelor.
Insuficienţa sau lipsa acestui element influenţează negativ calitatea fructelor, rezistenţa la
transport si păstrare (Winsor s.a 1961). Fenomenul de carenţă magneziană se manifestă prin
clorozarea frunzelor în zona nervurilor, cu începere de la bază. Pentru tomate se consideră că, la
o aprovizionare bună, frunzele trebuie sa contină 0,4% (la un conţinut de sub 0,25% apar
tulburări) iar solul 25mg/100g sol (Will, 1967).
Microelementele: B, Fe, Ma, Cu, Zn, Mo şi altele sunt, ca şi macroelementele, deosebit
de importante pentru valorificarea potenţialului productive al tomatelor. Desfăşurarea optimă a
proceselor biochimice complexe nu poate avea loc în absenţa microelementelor. Astfel, borul si
manganul influenţează sinteza hidraţilor de carbon şi evoluţia organelor de fructificare. Sinteza
vitaminelor şi a clorofilelor este determinată de mangan şi fier pe când zincul are un rol în
sinteza auxinelor şi procesele respiratorii. Carenţa elementelor, cu efecte negative asupra
creşterii şi fructificării tomatelor, se poate manifesta astfel:
- la bor prin: mortificarea celulelor din zona diviziunii rapide, în
special la mugurele apical şi zona cambială, căderea mugurilor
florali;
- la fier: cloroza frunzelor
- la mangan: cloroza frunzelor începând cu cele tinere.
Asigurarea culturilor de tomate cu elemente minerale constituie una dintre cele mai importante
verigi ale tehnologiei. În acest caz trebuie să se pornească totdeauna de la necesarul de elemente
8
minerale pentru o anumită producţie planificată, avândș în vedere consumul specific în funcţie de
fenofaza de creştere. Astfel, unele cercetări au precizat că pentru o tonă de fructe plantele de
tomate au nevoie de : 2,75 kg N; 3,6 kg K2O si 0,75 kg P2O5 (Anstett, 1968).
În general, aplicarea fertilizanţilor cu fosfor și potasiu se face integral înainte de
plantare, iar cei cu azot în mod fracţionat: 25% la plantare, iar restul în trei reprize, în cursul
perioadei de vegetaţie. Cercetările mai recente susţin însă că aplicarea şi a potasiului în mod
fracţionat în special în faza de fructificare, premergătoare maturizării, are un efect pozitiv asupra
producției.
9
II. METODOLOGIA PRODUCEREII SEMINȚELOR DE TOMATE
2.1 Organizarea producerii de sămânță și material săditor horticol în România
În România producerea semințelor și a materialului săditor horticol este o activitate
reglementată prin prevederile Legii nr. 266/2002, completate de Ordinele Ministerului
Agriculturii, Pădurii și Dezvoltării Rurale (MAPDR) 1366/2005 (pentru semințele de
legume). Doar soiurile înscrise în Catalogul oficial al soiurilor din România sunt admise
pentru producerea, multiplicarea, comercializarea și folosirea semințelor și materialului
săditor.
Examinarea soiului se face la cererea amelioratorului, de către Institutul de Stat pentru
Testarea și Înregistrarea Soiurilor (ISTIS) sub aspectul îndeplinirii condițiilor de
distinctibilitate, stabilitate, omogenitate, valoare agronomică și tehnologică.
Soiurile care îndeplinesc aceste condiții se consideră omologate, iar amelioratorul
primește un certificat valabil 20 de ani.
Înscrierea și radierea unui soi în Catalogul oficial al soiurilor din România se face prin
ordin al ministrului MAPDR.
Protecția soiurilor este asigurată prin Legea nr, 255/1998 privid brevetele de invenție care
conferă titularului dreptul exclusiv de a reproduce, multiplica, comercializa și concesiona
soiul respectiv.
Asigurarea unităților de producție cu semințe și material săditor este o activitate ce intră
în atribuțiunile MAPDR, care împreună cu Institutul de Stat pentru Testarea și Înregistrarea
Soiurilor (ISTIS), Inspecția Națională pentru Calitatea Semințelor (INCS) și instituțiile de
învățământ superior asigură producerea semințelor și a materialului săditor, certificarea și
controlul calității acestora și distribuirea lor către unitățile de producție.
Producerea, prelucrarea și comercializarea semințelor și a mateialului săditor de
realizează de către agenții autorizați de MAPDR, prin organele speciale teritoriale.
Autorizația pentru desfășurearea acestor activități se acordă la cerere, persoanelor fizice sau
juridice care dovedesc că dispun de baza materială adecvată și personal cu pregătire
10
corespunzătoare pentru obținerea semințelor și materialului săditor de calitate și pentru
menținerea purietății varietale ale acestora.
Producătorii (multiplicatorii) pot fi:
- amelioratorii sau menținătorii soiului, hibridului;
- agenții economici care au primit de la menținător dreptul sau
acordul de multiplicare;
- producătorii agricoli.
Certificarea și controlul calității semințelor și materialului săditor este coordonată de
către INCS, care organizează și controlează activitatea Inspectoratelor teritoriale și a
Laboratorului Central pentru Controlul Calității Semințelor.
Inspectoratele teritoriale răspund de autenticitatea și calitatea semințelor și materialului
săditor prin actele pe care le emit. Certificarea semințelor este precedată de controale perodice în
câmp, iar culturile semincere care nu corespund normelor de calitate prevăzute pot fi declasate
sau respinse la certificare.
Controlul calității se face pe baza analizelor de laborator prin care se stabilesc indicii
valorii culturale ale acestora și se eliberează actele de certificare, circulație și utlizare a
semințelor.
Contravențiile la normele legale sunt constatate de către ITCSMS care întocmește proces-
verbal și stabilește aplicarea sancțiunilor (contravenții: producerea semințelor fără autorizație,
comercializarea materialului necertificat, depozitare si transport fără documente etc.)
2.2 Categorii de sămânță și material săditor horticol produse în România
Pentru speciile legumicole ce se înmulțesc prin semințe categoriile biologice admise la
înmulțire sunt:
sămânța amelioratorului: produsă de ameliorator și este destinată producerii semințelor
de prebază
sămânța de Prebază (PB): produsă de către menținător din sămânța amelioratorului și
este destinată producerii de sămânță de bază
sămânța de Bază (B): a fost produsă din sămânță de prebază și este destinată producerii
de sămânță certificată
11
sămânța Certificată (C): - în cazul hibrizilor, sămânța produsă în loturi de hibridare din
sămânța de bază și este destinată producerii de recoltă pentru consumul uman, animal sau
pentru industrializare
- în cazul soiurilor, sămânța produsă direct din sămânța de bază
pentru reînmulțiri sau pentru consum care la cererea
menținătorului poate fi obținută dintr-o sămânță de prebază
sămânța Standard (S): este destinată pentru producția de legume, are suficientă
identitate și puritate varietală, corespunde condițiilor de valoare culturală prevazute de
normele în vigoare.
2.3 Metodologia producerii de sămânță la liniile parentale ale hibrizilor comerciali de
tomate
Formele parentale ale hibrizilor comerciali de tomate sunt “linii pure” prin combinarea cărora
rezultă hibrizi ce manifestă fenomenul de heterozis. Linia pură este formată dintr-un singur
biotip homozigot, selecția individuală pentru înmulțire este simplificată. Linia creată se menține
în câmpul de PB, unde prin purificări biologice se elimină orice plantă care se abate de la
caracteristicile fenotipice ale liniei respective. Sămânța obținută în acest câmp servește la
semănarea câmpului de hibridare în vederea obținerii seminței comerciale hibride.
În cazul în care în câmpul de înmulțire a liniei se observă abateri mari și frecvente
(impurificări mecanice sau infuzie de gene) sămânța câmpului respectiv se elimină în întregime,
iar pentru producerea liniei se revine la rezerva de sămânță a amelioratorului.
Fac excepție de la metodologie „liniile pure” androsterile folosite ca forme parentale materne
în producerea hibrizilor comerciali F1 pentru cultura de seră și solar.
La tomate androsteriliatea genică poate fii de mai multe tipuri:
a) provocată de seria alelică “ms” (male-sterile) caracterizată fenotipic prin
stamine de culoare și lungime diferite de cele normale, anterele fiind complet
lipsite de grăunciori de polen sau având grăunciori de polen steril.
b) provocată de seria alelică “sl” (stamenless) caracteriztă prin lipsa totală a
anterelor sau formarea unor rudimente de antere.
12
c) provocată de gena “ps” (positionale sterility) – anterele conțin polen fertil
dar acestea nu se deschid pentru a-l elibera.
d) provocată de gena “ex” (exerted stigma) – stil alungit care scoate stigmatul
deasupra “capișonului“ autofecundarea fiind imposibilă.
Se folosește în mod frecvent pentru crearea de linii pure materne la tomate tipul de
sterilitate masculină determinate de seria “ms“.
2.4 Metodologia producerii de sămânță la hibrizii comerciali F1 la tomate
Utilizarea hibrizilor comerciali F1 simpli este generalizată la plantele autogame.
Producerea seminței hibride se face în loturi de hibridare în care cele două linii parentale sunt
încrucișate.
Gradul de dificultate a acestei operațiuni depinde de caracteristicile liniilor parentale:
- androfertilitatea/androsterilitatea liniei materne, care obligă/face inutilă
efectuarea castrării manuale sau chimice;
- lipsa de mobilitate a polenului liniei paterne, obligă efectuarea manuală a
polenizării artificiale sau cu ajutorul insectelor polenizatoare, în spații perfect
izolate pentru a preveni infuzia de gene străine;
- existența liniilor androsterile genic simplifică mult procesul de obținere a
semințelor comerciale hibride F1, lipsa unor astfel de linii obligă efectuarea
castrării la florile liniilor materne androfertile.
Castrarea manuală a florilor liniei materne este modaliatea cea mai costisitoare de
obținere a seminței comerciale hibride, dar pezintă o eficacitate biologica ridicată de 95%.
Castrarea chimică un procedeu mai recent folosit în câmpurile de hibridare și se
utilizează acidul giberelic sau alt gametocid, aplicat prin pulverizare pe inflorescențele tinere.
Realizarea practică a câmpurilor de hibridare presupune semănarea liniilor parentale în
rânduri alterne, 4-6 rânduri din linia maternă care alternează cu 1-3 rânduri ale liniei paterne.
Dacă castrarea și polenizarea artificială se execută manual, numărul rândurilor scad foarte mult.
13
Deoarece mobilitatea polenului este destul de redus, pentru a asigura o polenizare cât mai
bună a liniilor materne adnrosterile cu polen de la linia paternă androfertilă, în câmpul de
hibridare se aduc 4-6 stupi de albine/ha.
III. TEHNOLOGIA SPECIFICĂ PRODUCERII DE SEMINȚE ȘI MATERIAL
SĂDITOR
Tehnologia producerii de semințe și material săditor cuprinde totalitatea măsurilor și
lucrărilor aplicate solului și plantelor în culturile de producere a semințelor astfel ca acestea să
corespundă normelor impuse de metodologia de certificare aprobată prin Ordinul MAPDR nr.
1366/2005.
Asolamentul va fi conceput în așa fel încât culturile de tomate semincere să revină pe
aceeași solă după minimum 3 ani. Distanța minimă de izolare a loturilor semincere față de alte
soiuri de tomate va fi de 50m.
Pregătirea terenului se face ca și la culturile comerciale: arătura de bază, discuirea,
grăparea, lucrarea cu combinatorul și modelarea solului.
Fertilizarea solelor semincere toamna, sub arătura adâncă de bază, cu 40-50 t/ha gunoi
de grajd. Fertilizarea minerală de bază se execută în acelelși momente și aceleași doze ca și la
culturile de consum.
Plantarea cu răsad a culturilor de sămânță se execută cu mare anteție pentru a evita orice
impurificare mecanică.
Câmpul de alegere a elitelor, atunci când se organizeză, se folosesc distanțele dintre
rânduri practicate în culturile comerciale.
Câmpul de selecție al liniilor se plantează conform principiului “o elită – un rând”, cu
rânduri rare distanțate la 60-80cm cu distanțe de 30-50 cm între plante pe rând, fiecare linie
ocupând un singur rând cu lungimea de 5-30m.
În câmpurile PB și B răsadurile se plantează indetic cu culturile de consum și se vor
monta sisteme de susținere pentru palisarea plantelor.
Producerea răsadului se va face identic ca și pentru culturile de consum cu mențiunea că
în anumite verigi de înmulțire folosirea unui răsad nerepicat atrage după sine declasarea sau chiar
14
respingerea culturii de la certificare. Toate operațiunile de producere a răsadului vor fi executate
în așa fel încât să se evite amestecarea mecanică între cultivare diferite sau chiar între verigi
diferite de înmulțire ale aceluiași cultivar.
Plantarea răsadului se face fie manual, în rigole deschise cu mașina, fie mecanic cu
MPR-6.
Hibridările artificiale, sunt lucrări costisitoare, implicând castrarea manuală a plantelor
liniei materne, dar și polenizarea artificială executată tot manual.
Purificările biologice, reprezintă selecția în masă negativă. Se execută atunci când
plantele exteriorizează în modul cel mai evident caracteristicile lor de soi, astfel încât orice
impuritate să fie ușor observată și eliminată. Se vor elimina inclusiv plantele bolnave, puternic
atacte de dăunători, căzute la pământ, cu fructe, tulpini, inflorescențe putrezite, vătămate sau
distruse.
La tomate se execută patru purificări biologice, anume:
- înainte de plantare, pe baza calității răsadului obținut după repicare și a stării de sănătate
a acestuia;
- la apariția primelor flori, când se elimină plantele netipice ca vigoare de creștere, aspect
exterior, prea tardive sau eventual prea precoce;
- când s-au copt primele fructe se urmărește eliminarea plantelor cu fructe netipice ca
formă, culoare, mărime, atacate de boli sau dăunători;
- înainte de prima recoltare pentru sămânță se vor elimina plantele cu fructele netipice, cele
slab dezvoltate, bolnave și cele la care nu a fost limitat numarul de fructe/plantă prin
cârnirea sau ciupirea inflorescențelor.
La liniile destinate loturilor de hibridare pentru obținerea seminței comerciale hibride
se fac următoarele purificări biologice:
- la plantarea răsadului
- la începutul înfloririi (înaintea începerii castrărilor și polenizărilor artificiale) când în
ambele linii se elimină plantele netipice (ca vigoare de creștre, aspect exterior, moment al
înfloritului);
- înainte de prima recoltarea fructelor pentru sămânță se vor elimina plantele cu fructele
netipice ca formă, mărime și culoare, cele slab dezvoltate, bolnave și cele la care nu au
15
fost eliminate florile/fructele apărute după efectuarea castrărilor și a polenizărilor
artificiale.
Lucările de întreținere se împart în două categorii: lucrări aplicate solului și lucrări aplicate
plantelor.
Lucrările aplicate solului constau prin combaterea buruienilor, afânarea solului și sfărâmarea
crustei prin prașile mecanice și manuale, ierbicidare.
Lucrările de întreținere aplicate plantelor sunt asemănătoare cu cele aplicate plantelor de
consum, cu unele deosebiri:
- palisarea plantelor pe araci sau spalier este obigatorie în câmpurile de PB și B, la toate
soiurile de toamnă precum și la liniile materne ale hibrizilor comerciali aflate în loturile
de hibridare;
- cârnirea plantelor după 5-6 etaje de înflorire este o lucrare obligatorie în câmpurile de
producere de semințe
- la liniile materne de tomate din loturile de hibridare, plantele se cârnesc desupra ultimei
inflorescențe în care s-au executat castrări și polenizări artificiale, iar eventualele flori și
fructe apărute după încheierea lucrărilor de hibridare artificială se depistează și se elimină
la controalele periodice.
Combaterea bolilor și dăunătorilor. Standardele de stat prevăd lipsa totală a plantelor atacate
de boli sau dăunători. Obținerea unor astfel de câmpuri de producere de semințe este posibilă
prin aplicarea corectă și la timp a măsurilor de combatere și eliminarea tuturor plantelor care
manifestă simptome de atac de boli sau dăunători cu ocazia purificărilor biologice.
În tabelul 3 sunt prezentate limitele maxime admise de plante atacate de agenți patogeni sau
dăunători.
Semințele recoltate din loturile unde s-au semnalat atacul de boli sau dăunători vor fi
obligatoriu analizate în laborator, pentru a se pune în evidență prezența sau absența agenților
patogeni sau a dăunătorilor pe/în semințele recoltate.
16
Limitele maxime admise privind prezența organismelor dăunătoare la tomate, în câmp
Tabelul 3
Specia Organismul dăunător
% admis (maxim)
Condiții specialeCategoria biologică
Prebază și
Bază
Certificată
Standard
Tomate Clavibacter michiganensis lipsă
Xanthomonas campestris
pv.vesicatorialipsă
Pseudomonas syringae pv.
Tomato2 5
Cu tratarea seminței (tomate
câmp)
Fusarium oxysprorum 2 5 Eliminarea plantelor,
fructelor bolnave și tratarea
semințelor
Phytophtora infenstans 1 3
Ascochyta hortorum 1 3
Executarea tratamentelor de combatere la loturile semincere de tomate se face în mod
identic ca și pentru cele de consum.
Recoltarea fructelor, elitelor din câmpurile de alegere se efectueză manual, se
individualizează în pungi de hărtie și se etichetează atât la exteriorul ambalajului cât și la
interior. După extragerea semințelor din fructe, acestea vor fi condiționate (spălate, uscate,
vânturate, tratate) și păstrate în mod individualizat în pliculețe de hârtie ce vor purta aceleași
notări ca și la eticheta din punga de elită. Păstrarea pliculețelor cu semințele elitelor se face în
condiții optime astfel încât să nu fie deloc afectată facultatea germinativă a acestora.
Recoltarea liniilor din câmpul de selecție la tomate se efectueză manual, separat pentru
fiecare linie, se depun în coșuri sau lăzi etichetate vizibil în două locuri.
Recoltarea verigilor de Prebază și Bază se face manual, eșalonat pe măsura coacerii, se
pun în lăzi și se depozitează pâna la momentul prelucrării și extragerii semințelor.
Extragerea și condiționarea semințelor.
Fructele de toamate recoltate se spală în bazine speciale, se sortează reținându-se numai
cele de calitate extra, I și II, iar apoi semințele se extrag mecanic sau manual cu ajutorul unei
17
pasatrice. Semințele extrase se spală cu apă apoi se usucă pe plase din material plastic sau metal
întinse pe rame metalice sau lemn.
Semințele categoriilor Prebază (1 și 2) sunt folosite pentru continuarea procesului de
producere de sămânță, păstrându-se la unitățile producătoare. Ambalarea lor se face în ambalaje
noi etichetate la interior și exterior. Eticheta va conține: numele cultivarului, categoria biologică,
anul recoltei și numărul lotului. Sacii vor vi depozitați în magazii răcoroase, uscate, ferite de
atacul rozătoarelor.
Semințele din categoria biologică Bază sunt destinate pentru producția culturilor
comerciale de consum, modul de ambalare, păstrare, depozitare și marcare a semințelor fiind
stabilită de legislația în vigoare. Se depozitează în vrac sau ambalate, în magazii reci, uscate,
curate, bine aerisite, dezinfectate și deratizate, pe soiuri, categorii biologice, proveniențe și loturi.
Etichetele ambalajelor cu semințe trebuie să cuprindă următoarele elemente:
1. norme UE,
2. autoritatea de certificare: INCS – ITCSMS sau LCCSMS și Ro,
3. luna și anul sigilării, exprimate prin mențiunea: “eșantionat (luna și anul),
4. numărul de referință al lotului,
5. specia și cultivarul
6. categoria biologică
7. țara de producere
8. greutatea netă sau brută, sau numărul de semințe declarate,
9. tratat sau netratat, cu precizarea substanței active.
În funcție de categoria biologică a semințelor etichetele vor avea urmatoarele culori:
- pentru sămânța Prebază albă cu diagonală violetă
- pentru sămânța Bază albă,
- pentru cea Certificată albastră,
- pentru Standard galbenă,
- pentru sămânța necertificată final gri.
Ambalajele care conțin forme parentale ale hibrizilor comerciali se vor marca astfel:
- forma paternă cu o diagonală galbenă sau ambalaje galbene,
- forma maternă cu o diagonală roșie sau saci roșii,
18
- formele care pot fi folosite atât ca mamă cât și ca tată, cu două diagonale încrucișate (una
galbenă și una roșie) sau ambalaje bicolore jumătate roșii și jumătate galbene.
Pe eticheta acestor ambalaje se va specifica obligatoriu: mamă androfertilă sau androsterilă,
respectiv autoincompatibilă, tată androfertil, restaurator sau nerestaurator, respectiv
autoincompatibil.
În cazul semințelor tratate se va marca pe etichete denumirea produsului cu care s-a facut
tratarea și semnul aferent pentru produsele toxice conform legislației în vigoare.
IV CERTIFICAREA SEMINȚELOR ȘI MATERIALULUI SĂDITOR HORTICOL
Prin certificarea semințelor se urmăresc menținerea identității, purității biologice și a
stării fitosanitare corespunzătoare a cultivarelor zonate în agricultura țării, promovarea soiurilor
și hibrizilor valoroși, asigurarea unei documentații corespunzătoare semințelor ............
19
BIBLIOGRAFIE
1. Bălaşa, M. – Legumicultura, Editura Didactică şi Pedagogică, București 1973;
2. Ciofu Ruxandra și colab.- Tratat de legumiculturǎ, Editura Ceres, Bucureşti, 2004
3. Constantin, N. L. – Tratat de ameliorarea plantelor, Editura Academiei Române,
București 2011
4. Cordea Mirela – Producerea de sămânță și material săditor horticol, Editura
AcademicPres 2008
5. Epure Lenuța Iuliana și colab. – Controlul calității semințelor destinate semănatului,
Manual de lucrări practice Fitotehnie, Editura Universitară, București 2011
6. Popescu, V. şi colab.- Legumicultura, Editura Ceres, Bucureşti, 1997;
7. Stan,N. – Legumicultura, Editura „Ion Ionescu de la Brad”,Iaşi,1999;
20