Post on 07-Aug-2015
transcript
Imobil preluat în mod abuziv de stat. Contestaţie împotriva deciziei primăriei prin care se
acordă măsuri reparatorii prin echivalent. Cerere de intervenţie a persoanei juridice care
exercită, în baza HG nr. 15/2004, un drept de administrare asupra imobilului. Dobândirea
calităţii de unitate deţinătoare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat în mod abuziv de stat. Cerere de
intervenţie a persoanei juridice care exercită un drept de administrare asupra imobilului în baza HG nr.
15/2004.
Index alfabetic. Drept civil.
- Imobil preluat în mod abuziv de stat.
- Cerere de intervenţie a persoanei juridice care exercită un drept de administrare asupra
imobilului în baza HG nr. 15/2004.
- Dobândirea calităţii de unitate deţinătoare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001: art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (1), art. 26 alin.
(1).
Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 primăria are obligaţia, în termen de 30 de zile de la
primirea notificării, să identifice unitatea deţinătoare şi să comunice persoanei îndreptăţite elementele de
identificare ale acesteia, şi nu de a emite dispoziţie motivată potrivit prevederilor art. 23 alin. (1) din lege.
Această obligaţie nu subzistă în cazul în care persoana juridică ce se consideră unitate
deţinătoare în sensul prevăzut de art. 21 alin (2) din Legea nr. 10/2001, a dobândit această calitate după
intrarea în vigoare a Legii, cu atât mai mult cu cât, în litigiile privind dreptul de proprietate, Statul Român
– pe numele căruia este intabulat în cartea funciară imobilul din speţă – este reprezentat de unitatea
administrativ-teritorială pe raza căreia este situat imobilul.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 10 din 5 ianuarie 2006.
Prin notificare formulată în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, H.I. a solicitat Consiliului
Local al comunei Ghioroc, judeţul Arad, restituirea în natură a imobilului situat în comuna Ghioroc, sat
Miniş, judeţul Arad, înscris în CF nr. 565 Miniş sub nr.top. 1433 – 1434 – 1632 preluat prin expropriere de
Statul Român.
Primarul comunei Ghioroc a emis dispoziţia nr. 6 din 13 ianuarie 2004, prin care a respins
cererea de restituire în natură cu motivarea că terenul viticol în suprafaţă de 2,85 ha a fost restituit în
natură în temeiul legilor fondului funciar, iar solicitantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate de la
data preluării abuzive asupra construcţiilor pretinse.
H.I. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei de mai sus solicitând anularea acesteia şi
restituirea imobilului în natură.
În proces a intervenit în nume propriu Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Viticultură şi
Vinificaţie Miniş solicitând, pe de o parte, respingerea contestaţiei formulate de către H.I., iar pe de altă
parte anularea dispoziţiei emise de către primar, susţinând că este reala deţinătoare a imobilului în litigiu,
astfel că dispoziţia a fost emisă de o autoritate necompetentă a soluţiona cererea de restituire în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 763 din 14 decembrie 2004 Tribunalul Arad – Secţia civilă a admis
contestaţia, a anulat dispoziţia emisă de primar, a dispus restituirea în natură către contestator a
imobilului teren şi construcţii şi a respins cererea de intervenţie.
Apelul declarat de către intervenientă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1095 din 4
mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara. Secţia civilă.
Instanţele au statuat în sensul că intervenienta nu are calitate de unitate deţinătoare în sensul
legii, instanţa de apel detaliind asemenea constatare prin reţinerea potrivit căreia intervenienta exercită
numai un drept de administrare asupra imobilului conferit prin HG nr. 15/2004, însă actul normativ a fost
emis după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cu încălcarea prevederilor art. 20 alin. 1 din lege, având
ca obiect un imobil retrocedabil şi indisponibilizat, contravenind şi dispoziţiilor art. 6 din Legea nr.
213/1998 întrucât imobilul a fost preluat de stat în anul 1949 de la contestator pe baza criteriului
discriminator al etniei germane a fostului proprietar, preluarea fiind astfel făcută fără titlu valabil.
Intervenienta a declarat recurs susţinând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea
legii prin neobservarea dispoziţiilor art. 21 alin. 1 şi art. 23 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 incidente faţă de
calitatea intervenientei de deţinătoare a imobilului la data notificării, precum şi ca urmare a nepronunţării
instanţei de apel asupra unui mijloc de apărare constând în prevederile art. 11 din Legea nr. 213/1998
potrivit cărora bunurile din domeniul public al statului nu pot fi înstrăinate şi nici urmărite silit.
Pentru aceste susţineri, intervenienta a cerut admiterea recursului, casarea hotărârilor
pronunţate în cauză şi a se dispune soluţionarea notificării făcute de contestator de către intervenientă cu
respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Recursul nu este fondat.
Instanţa de apel a statuat corect că intervenienta a făcut numai dovada că deţine imobilul în
litigiu în temeiul HG nr. 15/2004.
De altfel, din înscrisurile depuse de intervenientă, în special adresa nr. 10 din 27 ianuarie 2004 a
Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, rezultă că imobilul s-a aflat în administrarea sa începând cu anul
2002.
Aşadar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001) şi la data notificării
primăriei potrivit acestei legi, intervenienta nu avea calitate de unitate deţinătoare în sensul art. 21 alin.
(1) din lege.
Ca urmare, primăria nu avea obligaţia prevăzută prin art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ca, în
termen de 30 de zile de la primirea notificării să identifice unitatea deţinătoare şi să comunice persoanei
îndreptăţite elementele de identificare ale acesteia, ci numai obligaţia de a emite dispoziţie motivată
potrivit prevederilor art. 23 alin. (1) din lege, cu atât mai mult cu cât, în litigiile privind dreptul de
proprietate, Statul Român – pe numele căruia este intabulat în cartea funciară imobilul din speţă – este
reprezentat de unitatea administrativ-teritorială pe raza căreia este situat imobilul.
În concluzie, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile legale enunţate pe calea recursului, ci
dimpotrivă a soluţionat apelul în concordanţă cu acestea, recursul fiind astfel nefondat.
Cerere de restituire în natură a unui teren expropriat de stat, ce face parte dintr-un ansamblu
hotelier.
Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate Cerere de restituire în natură a unui teren ce face
parte dintr-un ansamblu hotelier.
Index alfabetic. Drept civil.
- Cerere de restituire în natură a unui teren expropriat de stat.
Lege nr. 10/2001: art. 9 alin. (2), art. 11 alin.(3),
alin. (4) şi alin. (9)
Textul art.11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „în cazul în care lucrările pentru care
s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întreg terenul afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în
echivalent pentru întregul imobil”, reglementează o ipoteză distinctă de cea avută în vedere prin
art.11alin. (3), care prevede restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă când lucrările pentru care
s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial şi măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea ocupată
de construcţii noi şi pentru cea necesară bunei utilizări, cu observaţia că formulările de „funcţional” şi de
„necesară în vederea bunei utilizări” sunt practic echivalente ca premisă terminologică.
Raţiunea acestor reglementări rezidă din aceia că, în covârşitoarea majoritate a cazurilor,
lucrările efectuate nu au ocupat în întregime terenul expropriat, deoarece normele edilitare, indiferent de
natura construcţiei sau a amenajării, se opun în principiu la un coeficient de ocupare a terenului de 100%.
În cuprinsul noţiunilor echivalente arătate se includ astfel acele părţi din terenul expropriat care,
nefiind situate sub construcţii, sunt necesare pentru buna utilizare a construcţiilor, ţinând de standardul
obligatoriu sau, cel puţin, obişnuit pentru destinaţia construcţiilor, fără a reprezenta o facilitate sau un
avantaj suplimentar.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 12 din 5 ianuarie 2006.
V.A. a notificat Primăria municipiului Mangalia în condiţiile art.21 din Legea nr.10/2001 solicitând
restituirea în natură a suprafeţei de 500 mp din terenul preluat de stat „fără nici o despăgubire, în baza
decretului de expropriere nr.442 din 1 octombrie 1970” din proprietatea mamei sale E.V., decedată la 30
decembrie 1994, al cărei unic moştenitor este.
Primăria municipiului Mangalia a înaintat notificarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, în
calitatea acestuia de deţinător al terenului transmis prin Hotărârea Guvernului nr.757 din 31 octombrie
1994.
Ministerul Administraţiei şi Internelor a emis decizia nr.557 din 7 octombrie 2003, prin care –
motivând că terenul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil prin art.29 din Decretul nr.442/1970,
nefiind posibilă restituirea în natură – a respins cererea de restituire în natură şi a oferit notificatorului
măsura reparatorie prin echivalent constând în despăgubiri băneşti în sumă de 644.765.172 lei
reprezentând valoarea estimativă a terenului.
V.A. a introdus contestaţie în temeiul art.24 alin(7) şi (8) din Legea nr.10/2001, solicitând
modificarea deciziei în sensul admiterii cererii sale şi restituirii în natură a suprafeţei de 485 mp, cu
motivarea că asemenea măsură este posibilă fără a fi perturbată funcţionalitatea complexului „Diana” din
staţiunea turistică „Saturn II”, suprafaţa cerută fiind situată în curtea complexului cu utilizarea de spaţiu
verde între gardurile de pe latura nord-vestică, putând fi parcelată.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a pronunţat sentinţa civilă nr.586 F din 17 iunie 2004,
prin care a admis contestaţia, a anulat decizia atacată şi a obligat Ministerul Administraţiei şi Internelor să
restituie în natură contestatorului terenul în suprafaţă de 485 mp identificat prin raportul de expertiză
întocmit de M.C.
Apelul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor a fost respins ca nefondat prin decizia
civilă nr.703 din 18 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Ca situaţie de fapt rezultată din probele administrate şi necontestată de părţi, instanţele au stabilit
că terenul a trecut din proprietatea autoarei contestatorului în proprietatea statului pe cale de expropriere
fără plată dispusă prin Decretul nr.442 din 1 octombrie 1970 în scopul construirii staţiunii turistice
„Saturn”, scop care a fost atins, terenul făcând parte din suprafaţa de 5300 mp aferentă complexului
„Diana”, transmis de către stat în administrarea Ministerul Administraţiei şi Internelor prin Hotărârea
Guvernului nr.757 din 31 octombrie 1994, iar din suprafaţa totală a terenului, suprafaţa de 2300 mp, care
include şi terenul în litigiu, are destinaţia de curte împrejmuită cu garduri a complexului „Diana”, fiind
utilizată ca spaţii verzi.
În raport cu asemenea stare de fapt, instanţele au statuat că, pe de o parte, terenul nu este
necesar potrivit scopului pentru care a fost trecut în proprietatea statului, folosinţa lui nefiind esenţială
pentru buna desfăşurare a activităţilor de utilitate publică sau socială, ceea ce înseamnă că menţionatul
complex hotelier „Diana” nu ocupă funcţional întregul teren, iar pe de altă parte că nu s-a emis o hotărâre
de guvern care să stabilească imposibilitatea restituirii în natură.
Potrivit acestui raţionament, instanţele au constatat incidenţa prevederilor art.11(4) şi art.16(3) din
Legea nr.10/2001, în temeiul cărora au adoptat soluţiile expuse.
Ministerul Administraţiei şi Internelor a declarat recurs solicitând casarea hotărârilor şi, pe fond,
respingerea contestaţiei, susţinând, în esenţă, că instanţele au încălcat prevederile art.11 alin. (4) din
Legea nr.10/2001 şi au aplicat greşit prevederile art.16 alin. (3) din aceeaşi lege.
Recursul este întemeiat pentru cele ce succed.
În primul rând se constată că instanţele au examinat greşit cauza prin prisma dispoziţiilor art.16
din Legea nr.10/2001, text legal inaplicabil în cazul imobilelor expropriate, al căror regim juridic are o
reglementare specială, distinctă şi exclusivă prin prevederile art.11 din aceeaşi lege, al cărui domeniu de
aplicare vizează toate cazurile de expropriere, indiferent dacă au fost făcute cu titlu valabil sau fără titlu şi
fără a distinge după cum s-a plătit ori nu o despăgubire.
În al doilea rând, instanţele au încălcat prevederile aplicabile în cauză, anume cele conţinute de
art.11 alin. (4) din lege, potrivit cărora „în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă
funcţional întreg terenul afectat măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”.
Textul reglementează o ipoteză distinctă de cea avută în vedere prin art.11 alin. (3),
care prevede restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă când lucrările pentru care s-a dispus
exproprierea ocupă terenul parţial şi măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea ocupată de
construcţii noi şi pentru cea necesară bunei utilizări, cu observaţia că formulările de „funcţional” şi de
„necesară în vederea bunei utilizări” sunt practic echivalente ca premisă terminologică.
Raţiunea acestor reglementări rezidă din situaţia că, în covârşitoarea majoritate a cazurilor,
lucrările efectuate nu au ocupat în întregime terenul expropriat, deoarece normele edilitare, indiferent de
natura construcţiei sau a amenajării, se opun în principiu la un coeficient de ocupare a terenului de 100%.
În cuprinsul noţiunilor echivalente arătate se includ astfel acele părţi din terenul expropriat care,
nefiind situate sub construcţii, sunt necesare pentru buna utilizare a construcţiilor, ţinând de standardul
obligatoriu sau, cel puţin, obişnuit pentru destinaţia construcţiilor, fără a reprezenta o facilitate sau un
avantaj suplimentar.
Prin prisma acestei chestiuni de principiu este de observat că în cauza de faţă partea de teren în
litigiu face parte structural din perimetrul unui ansamblu hotelier, servind scopului turistic pentru care
complexul „Diana” a fost construit, fiind afectat de existenţa unei alei pietonale şi a două construcţii
uşoare (foişoare), aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică.
De altfel, tocmai ţinând cont de afectaţiunea terenului de pe vechiul său amplasament, instanţele
au dispus restituirea în natură doar parţial pe vechiul amplasament, procedând practic la o translaţiune a
amplasamentului terenului restituit în natură înspre două laturi ale perimetrului ansamblului turistic, aşa
încât terenul restituit în natură să ocupe un colţ din întreg terenul ocupat de complexul „Diana”, evitându-
se astfel construirea unei enclave înconjurată de restul terenului din componenţa complexului.
Practic, instanţele au dispus numai parţial restituirea în natură pe vechiul amplasament,
compensând diferenţa din terenul expropriat cu un teren echivalent, ceea ce însă art.11 nu prevede ca
măsură reparatorie.
Aşadar, în mod greşit instanţele au aplicat legea prin restituirea terenului în natură în modalitatea
arătată, neobservând că în raport cu specificul situaţiei terenul expropriat a fost folosit potrivit scopului
exproprierii, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate şi ocupă funcţional întreg
terenul afectat.
Ca urmare, terenul în litigiu are regimul juridic reglementat prin art.11 alin. (4) din Legea
nr.10/2001, fiind incidente prevederile art.11 alin. (9) cu trimitere la art.9 alin. (2) din lege, în sensul
că măsurile reparatorii cuvenite contestatorului constau numai prin echivalent, astfel că este legală oferta
făcută prin decizia atacată constând în despăgubiri băneşti.
Pentru considerentele expuse, recursul a fost admis, hotărârile date în cauză au fost casate, iar
pe fond contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată.
Daune materiale şi morale, pentru eroare judiciară.
Cuprins pe materii. Drept civil. Obligaţii izvorând din cauzarea de prejudicii. Răspunderea statului pentru
erori penale judiciare. Daune materiale şi morale.
Index alfabetic. Drept civil.
- Eroare judiciară
- Daune materiale şi morale.
C. pr.pen.: art. 504 şi următ.
Scopul art. 504 C.pr.pen. este acela de a materializa principiul constituţional potrivit căruia statul
răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi de
a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare
sau restrângere de libertate din cursul procesului penal. Astfel legea internă este în concordanţă cu
prevederile art.5, paragraful 5, din Convenţia Europeană a Dreptului Omului.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 14 din 5 ianuarie 2006.
La martie 2004 reclamantul D.C.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de
Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligat la plata sumelor de :
-1.435.644.962,63 ROL cu titlu de daune materiale, plus 40% din această sumă cu titlu de
impozit pe venit, ambele actualizate în raport cu rata oficială a inflaţiei până la achitarea lor integrală;
-1.200.000.000 ROL cu titlu de daune morale, actualizată, de asemenea, în raport cu rata
inflaţiei.
Motivând acţiunea, reclamantul a susţinut, în esenţă, că daunele cerute reprezintă reparaţia
prejudiciului cauzat printr-un proces penal pornit împotriva sa şi încetat ulterior, în cadrul căruia a fost
supus unei percheziţii şi arestului preventiv.
Acţiunea civilă arătată a fost respinsă ca inadmisibilă prin sentinţa civilă nr.893 din 15 iulie 2004
pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, iar apelul declarat de reclamant a fost respins ca
nefondat prin decizia civilă nr.673/C din 8 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia
civilă.
Ca situaţie de fapt instanţele au reţinut că reclamantul a fost trimis în judecată penală fiind acuzat
de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.19 teza a II din Legea nr.51/1991, că în perioada 11 martie
1998 – 10 aprilie 1998 a fost arestat preventiv, că procesul penal a parcurs mai multe grade de jurisdicţie,
pe parcursul cărora a fost schimbată încadrarea juridică a faptei imputate reclamantului în infracţiunea
prevăzută de art.195 din Codul penal, şi s-a finalizat prin încetare la data de 10 septembrie 2003 ca
urmare a lipsei plângerii prealabile a părţii vătămate C.C.E, fără ca prin hotărârea de încetare a
procesului penal instanţa să fi dispus revocarea măsurii privative de libertate.
În raport cu starea de fapt reţinută, instanţele au statuat în drept că dispoziţiile art.504 alin.2 Cod
procedură penală, invocate de reclamant ca temei al acţiunii civile, nu sunt incidente cauzei, întrucât
beneficiul daunelor materiale şi morale reglementat prin acest text de lege este acordat numai în cazul în
care încetarea procesului penal este dispusă pentru cauza prevăzută de art.10 alin.1 lit.j din Codul de
procedură penală, iar nu atunci când – aşa cum este cazul reclamantului – s-a datorat lipsei plângerii
prealabile a părţii vătămate, caz de încetare a procesului penal în baza art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10
lit.f Cod procedură penală.
Reclamantul a declarat recurs atât împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel, cât şi
împotriva încheierii interlocutorii din 6 mai 2005, prin care aceeaşi instanţă de apel a respins o excepţie
invocată de reclamant.
Recursul este amplu dezvoltat, în esenţă însă reclamantul combătând soluţia de respingerea
acţiunii ca inadmisibilă, susţinând admisibilitatea acesteia şi cerând casarea hotărârilor date în primă
instanţă şi în apel.
Recursul este întemeiat.
Indiferent de modificarea în timp a conţinutului art.504 alin.2 Cod procedură penală examinat
cronologic şi restrictiv de către instanţele care s-au pronunţat în cauza de faţă, scopul urmărit constant
prin acest text de lege a fost şi este acela de materializare a principiului constituţional potrivit căruia statul
răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Scopul legii este, aşadar, de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe
nedrept, cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate din cursul procesului penal finalizat fie
prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal, numai astfel legea internă fiind în
concordanţă cu prevederile art.5, paragraful 5, din Convenţia Europeană a Dreptului Omului, în
conformitate cu care trebuie interpretate legile interne potrivit art.20 din Constituţie.
Prin prisma acestor considerente este admisibilă acţiunea reclamantului, soluţiile contrare în
cauză fiind date cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art.304
pct.9 Cod procedură civilă, astfel că, impunându-se judecarea fondului pricinii în primă instanţă, în
temeiul dispoziţiilor art.312 alin(1), (2) şi (5) Cod procedură civilă recursul de faţă va fi admis, hotărârile
pronunţate vor fi casate, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la Tribunalul Constanţa.
Efectul casării hotărârilor se extinde şi asupra încheierii interlocutorii din 6 mai 2005, astfel că
recursul declarat împotriva acesteia a rămas fără obiect, urmând a fi respins ca atare.
În fine, urmare admiterii recursului pentru cele arătate, nu se mai impune cercetarea celorlalte
cazuri de recurs invocate, care vor fi examinate de către instanţa de trimitere ca susţineri de fond în
măsura în care sunt utile judecăţii.
Cerere de rectificare a unei încheieri privind înscrierea în cartea funciară. Invocarea excepţiei
de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale care nu au legătură cu soluţionarea cauzei.
Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Judecata. Excepţii. Invocarea excepţiei
de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale care nu au legătură cu soluţionarea cauzei.
Index alfabetic. Drept procesual civil.
Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale care nu au legătură cu soluţionarea
cauzei.
Legea nr. 47/1992, republicată.
Potrivit art.29 alin. (1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, aceasta decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti
privind neconstituţionalitateaunei legi, ori a unei dispoziţii dintr-o lege, care are legătură cu soluţionarea
cauzei.
Prin urmare, Curtea Constituţională nu poate fi sesizată în condiţiile textului menţionat cu orice excepţie
de neconstituţionalitate, ci numai referitor la aceea care are legătură cu obiectul cauzei.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 59 din 5 ianuarie 2006.
Prin încheierea nr.1718 din 8 noiembrie 2002 a Judecătoriei Salonta – Sectorul de Carte
Funciară a fost admisă cererea formulată de A.N., în calitate de lichidator al SC Topaz Com SRL, prin
care a solicitat rectificarea unor încheieri de carte funciară, dispunându-se întabularea dreptului de
folosinţă asupra terenului aferent construcţiilor sub B 2-3 din coala nr.3212 Tinca, în favoarea SC
Topaz Com SRL, apoi întabulareadreptului de proprietate asupra construcţiilor în favoarea aceleiaşi
societăţi şi anularea înscrierilor de sub B 2-3 şi C1.
Apelul declarat de A.E., K.E.A., K.K. împotriva acestei încheieri a fost admis prin decizia nr.491
din 9 septembrie 2004 a Tribunalului Bihor şi a fost schimbată în totalitate hotărârea apelată, dispunându-
se în consecinţă respingerea cererii de rectificare şi radierea încheierii din CF 3212 Tinca, nr. top 1249/3
de sub B9 efectuată în temeiul acestei încheieri.
Împotriva acestei decizii, A.N., în calitate de lichidator judiciar al SC Topaz Com SRL a declarat
recurs.
Pe parcursul judecării recursului la această instanţă, intimata A.E. a invocat excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.44 şi art. 45 din Legea nr.64/1995, solicitând scoaterea cauzei
de pe rol şi trimiterea ei la Curtea Constituţională.
Prin încheierea din 14 septembrie 2005 a Curţii de Apel Oradea a fost respinsă cererea de
sesizare a Curţii Constituţionale în temeiul art.29 alin 6 din Legea nr. 47/1992.
S-a avut în vedere că cererea formulată de lichidatorul SC Topaz Com SRL Tinca nu este
întemeiată pe prevederile art.44 şi art. 45 din Legea nr.64/1995, şi sunt invocate prevederile art.34-40 din
Decretul Lege nr.115/1938, care se regăsesc şi în cuprinsul art.35-39, respectiv art.55 din Legea
nr.7/1996.
S-a apreciat în consecinţă că excepţia de neconstituţionalitate invocată de A.E. nu are legătură
cu soluţionarea cauzei, fiind inadmisibilă.
Împotriva acestei încheieri din 14 septembrie 2005 a Curţii de Apel Oradea, prin care s-a respins cererea
de trimitere a cauzei la Curtea Constituţională, Albuţiu Elena a declarat recurs, susţinând că soluţia
adoptată este greşită întrucât Curtea Constituţională este singura în măsură şi în drept să se pronunţe
asupra admisibilităţii sau temeiniciei excepţiei invocate.
Se arată în motivarea recursului că încheierea este şi nemotivată iar soluţia adoptată nu a avut în
vedere că textele invocate încalcă prevederile art.15 al 2 din Constituţie, potrivit căruia legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile astfel, s-a dat
posibilitatea lichidatorului să atace o încheiere din 1992, deşi Legea nr.64 a intrat în vigoare în 1995.
Recursul nu este întemeiat.
În primul rând se constată că excepţia de tardivitate a recursului, invocată prin întâmpinarea
făcută de A.N. nu este întemeiată.
Este exact că potrivit art.29 alin. (6) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale încheierea instanţei poate fi atacată cu recurs la instanţa imediat superioară în
termen de 48 ore de la pronunţare.
În speţă încheierea dată la 14 septembrie 2005 a fost recurată la 20 septembrie 2005, dată la
care recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Oradea, fiind expediat prin poştă la 19 septembrie 2005.
Dar, termenul de 48 de ore nu a expirat, în raport de prevederile art.101 alin. (2) Cod procedură civilă
potrivit căruia termenele statornicite pe ore care încep să curgă de la miezul nopţii următoare.
De asemenea sunt aplicabile şi prevederile art.101 alin. (5) Cod procedură civilă, întrucât
termenul menţionat s-a sfârşit într-o zi de sărbătoare legală, caz în care operează prelungirea de până la
sfârşitul primei zile de lucru următoare.
Aşa fiind, declararea recursului la data menţionată se înscrie în cerinţele prevederilor legale
redate, fiind deci neîntemeiată excepţia de tardivitate a recursului invocată prin întâmpinare.
Recursul este însă nefondat, pentru că aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor
dosarului soluţia adoptată nu este lipsită de motivare. Dimpotrivă, cuprinde considerente în raport de care
s-a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei.
Şi în adevăr, potrivit art.29 alin. (1) din Legea nr.47/1992 Curtea Constituţională decide asupra
excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi, ori a unei
dispoziţii dintr-o lege, care are legătură cu soluţionarea cauzei. Prin urmare, Curtea Constituţională nu
poate fi sesizată în condiţiile textului menţionat cu orice excepţie de neconstituţionalitate, ci numai
referitor la aceea care are legătură cu obiectul cauzei.
Şi în speţă s-a apreciat corect, că invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate a unor texte din
Legea nr. 64/1995 nu se înscriu în prevederile textului menţionat, în situaţia în care cererea introductivă
vizează rectificarea unei înscrieri în Cartea funciară în temeiul unei legi speciale.
Aşa fiind, recursul de faţă este nefondat, şi a fost respins.
Acţiune pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Cuprins pe materii. Drept civil. Moduri de dobândire a proprietăţii Acţiune pentru constatarea dobândirii
dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii.
Index alfabetic Drept civil.
- Acţiune pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii.
C.civ.: art. 1847; art. 1897 alin. 3
Uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii asupra unui imobil, reprezintă în mod indirect
şi o sancţiune a fostului proprietar, care, prin pasivitatea lui, a făcut ca timp îndelungat bunul să se afle în
posesia altei persoane, ce s-a comportat ca un adevărat proprietar.
Ca atare, e necesar ca acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul
uzucapiunii, să fie soluţionată în contradictoriu cu fostul proprietar.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 356 din 13 ianuarie 2006
C.F. a chemat în judecată Primăria Municipiului Giurgiu şi Ministerul Finanţelor prin D.G.F.P.
Giurgiu solicitând să se constate calitatea sa de proprietar prin efectul uzucapiunii asupra suprafeţei de
200 m.p. teren situat în Giurgiu.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că stăpâneşte acest teren din anul 1959, când a
cumpărat de la O.D. cu chitanţă suprafaţa de 450 m.p., pe care în 1979 a fost nevoit să o doneze statului,
donaţia fiind constatată nulă, prin sentinţa civilă nr.1462 din 5 aprilie 1994 a Judecătoriei Giurgiu, iar prin
sentinţa civilă nr.648/1998 a aceleiaşi judecătorii s-a constatat perfectă vânzarea doar pentru 250 m.p.,
pentru care vânzătorul a făcut dovada proprietăţii cu acte.
Judecătoria Giurgiu, prin sentinţa civilă nr.5425 din 20 decembrie 2000, a respins excepţia
autorităţii lucrului judecat invocată de pârâta Primăria Municipiului Giurgiu, a admis acţiunea şi a constatat
calitatea reclamantului de proprietar prin efectul uzucapiunii asupra suprafeţei de 450 m.p. teren, situat în
Giurgiu.
Cu referire la excepţia autorităţii lucrului judecat în care pârâta a invocat sentinţa civilă nr.4600
din 7 aprilie 1999 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, s-a reţinut că, în speţă, nu există identitate de
părţi, obiect şi cauză, întrucât, prin această sentinţă s-a respins acţiunea în revendicare a terenului din
strada Liniştei, formulată de soţii C. în contradictoriu cu Consiliul local al Municipiului Giurgiu şi M.I.,
precum şi acţiunea în constatarea nulităţii parţiale a titlului de proprietate nr.49.891 din 17 aprilie 1995
emis I.M. pentru 200 m.p. în intravilanul municipiului Giurgiu şi s-a admis cererea de intervenţie principală
formulată de M.F., constatându-se calitatea intervenientului de proprietar asupra terenului în suprafaţă
de 190 m.p. revendicat de reclamanţi.
Instanţa a reţinut că reclamantul C.F. a stăpânit continuu, netulburat şi cu bună credinţă întreaga
suprafaţă de 450 m.p., din 1958 până în 1979, când posesia a fost tulburată prin cedarea forţată a
proprietăţii, precum şi după anul 1990, prin restabilirea proprietăţii ca efect al anulării donaţiei, iar temeiul
posesiei a fost înţelegea părţilor, deşi nu s-a prezentat act de proprietate.
Apelul Primăriei municipiului Giurgiu a fost respins ca nemotivat prin decizia civilă nr.335 din 24
aprilie 2001 pronunţată de Tribunalul Giurgiu. Sentinţa a devenit şi irevocabilă la data de 15 mai 2001,
nefiind exercitată calea de atac a recursului.
La 14 mai 2002, în temeiul art.330 pct.2 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat
prin OUG nr.138 din 2 octombrie 2000 şi nr.59 din 27 aprilie 2001, Procurorul General al Parchetului de
pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr.5425 din 20
decembrie 2000 a Judecătoriei Giurgiu, considerând că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea esenţială
a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi că este şi vădit netemeinică.
În motivarea recursului în anulare s-a arătat că: instanţa, în mod greşit, nu a soluţionat cererea în
contradictoriu cu fostul proprietar, a admis acţiunea în constatarea uzucapiunii fără a ţine seama de
prevederile art.1863 şi urm. şi, respectiv art.1867 din Codul civil, a admis acţiunea pentru o suprafaţă de
teren mai mare decât cea cu care a fost sesizată.
Recursul în anulare este fondat.
Fiind cunoscut că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii asupra unui imobil,
reprezintă în mod indirect şi o sancţiune a fostului proprietar, care, prin pasivitatea lui, a făcut ca timp
îndelungat bunul să se afle în posesia altei persoane, ce s-a comportat ca un adevărat proprietar, e
necesar ca acţiunea în constatarea calităţii de proprietar prin efectul uzucapiunii, să fie soluţionată în
contradictoriu cu fostul proprietar.
Din probele dosarului rezultă că suprafaţa de 450 m.p. cuprinde atât terenul cu privire la care
Judecătoria Giurgiu, prin sentinţa civilă nr.648/1998 a constatat încheiat contractul de vânzare-cumpărare
intervenit la 13 octombrie 1958 între defunctul O.D. (vânzător) şi C.F. (cumpărător), cât şi suprafaţa de
190 m.p. atribuită I.M. de Comisia de aplicare a Legii 18/1991 cu titlu de proprietate nr.4989 din 17 aprilie
1995 şi cu privire la care ulterior, prin sentinţa civilă nr.4600/1999 a Judecătoriei sectorului 6 s-a constatat
că M.F. are calitatea de proprietar.
Or, în această situaţie se impunea ca, în cauză, să aibă calitate de pârâţi, atât descendenţii lui
O.D., cât şi proprietarii M.I. şi M.F.
Cu toate acestea, judecătoria în mod greşit a admis acţiunea în contradictoriu cu Primăria
Municipiului Giurgiu şi Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Giurgiu.
Au fost greşit aplicate şi prevederile legale referitoare la întreruperea prescripţiei. Potrivit art.1863
şi urm. din Codul civil prescripţia poate fi întreruptă în mod natural, atunci când posesorul este lipsit mai
mult de un an de folosinţa lucrului de către vechiul proprietar sau de către o a treia persoană, iar
întreruperea civilă are loc în cazul introducerii unei acţiuni directe la instanţă, sau pe cale incidentală. În
această situaţie, potrivit art.1867 Cod civil întreruperea şterge orice prescripţie începută înaintea sa,
acea prescripţie în nici un caz nemaiputând fi continuată.
În speţă însă, în ce priveşte diferenţa de 200 m.p. teren pentru care defunctul vânzător O.D. nu a
făcut dovada dreptului de proprietate la încheierea chitanţei sub semnătură privată în 1958 şi pe care
reclamantul C.F. a pretins că l-ar fi posedat neîntrerupt, nu este îndeplinită condiţia împlinirii termenului
necesar uzucapiunii, care a fost întrerupt prin sentinţa civilă nr.4600/1999 a Judecătoriei Sectorului 6
Bucureşti (definitivă prin decizia civilă nr.2054/1999 a Tribunalului Bucureşti), prin care s-a admis cererea
de intervenţie principală a lui M.F. şi s-a constatat dreptul de proprietate al acestuia asupra suprafeţei de
190 m.p. teren.
Reclamantul a pierdut şi posesia terenului în litigiu mai mult de un an.
Din acest punct de vedere, pentru clarificarea tuturor aspectelor legate de prescripţia achizitivă şi
aplicarea corectă a dispoziţiilor legale menţionate, instanţa trebuia să completeze probatoriul, ceea ce nu
a făcut.
De asemenea, în mod greşit instanţa a admis acţiunea pentru o suprafaţă de teren mai mare
decât cea cu care a fost sesizată prin cerere, respectiv, pentru 450 m.p., faţă de 200 m.p., încălcând
astfel prevederile art.129 (6) din Codul de procedură civilă în redactarea actuală.
Din considerentele menţionate, rezultă că instanţa a admis acţiunea cu încălcarea esenţială a
textelor de lege citate şi, făcând totodată, o insuficientă şi greşită aplicare a probelor administrate.
Aşa fiind, recursul în anulare a fost admis, sentinţa judecătoriei, precum şi decizia tribunalului, au
fost casate, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va proceda la completarea probatoriului ce se impune pentru
clarificarea tuturor aspectelor menţionate în considerente şi aplicarea corectă a prevederilor legale în
materie.
Teren preluat de stat în baza Legii nr. 58/1974. Cerere de restituire, fondată pe Legea nr.
10/2001.
Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Teren preluat de stat în baza Legii nr. 58/1974
Cerere de restituire, fondată pe Legea nr. 10/2001.
Index alfabetic. Drept civil.
- Teren preluat de stat (în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974).
- Restituire
Legea nr. 58/1974;
Legea nr. 10/2001: art. 3 alin. (1) lit. a
Terenurile intrate în proprietatea statului potrivit Legii nr. 58/1974, nu pot fi retrocedate în baza
Legii nr. 10/2001, iar persoanele care solicită retrocedarea nu pot fi considerate persoane îndreptăţite în
înţelesul art. 3 alin. (1) lit. a din aceeaşi lege, întrucât aceştia nu au avut niciodată proprietatea terenului
ce a trecut la stat, ci numai folosinţa acestuia.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 550 din 19 ianuarie 2006.
Prin decizia nr. 635 din 11 mai 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, s-a admis apelul
contestatorilor; s-a schimbat în tot sentinţa nr. 300 din 14 martie 2005 a Tribunalului Prahova; s-a anulat
dispoziţia nr. 1894 din 11 august 2004 emisă de intimat; au fost constatate drepturile contestatorilor de a
beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 628 m.p. identificat de expert şi evaluat la
suma de 412.482.960 lei.
În motivarea deciziei sale, instanţa de apel a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 637/1984 contestatorul a dobândit casa şi terenul de 2850 m.p., terenul trecând în
proprietatea statului conform Legii nr. 58/1974.
S-a mai reţinut că în baza Legii nr. 18/1991 s-a reconstituit în beneficiul contestatorului
proprietatea a 2222 m.p. teren din totalul de 2850 m.p.
S-a ţinut cont că, potrivit raportului de expertiză diferenţa de suprafaţă de teren de 628 m.p. este
compusă din 263,24 m.p., ce se află în domeniul public şi reprezentând curtea Muzeului Grigorescu, iar
restul de 317,73 m.p. constituie drum de acces, aşa încât ambele suprafeţe au fost inventariate în
domeniul public al municipiului Câmpina.
S-a apreciat că, fiind utilităţi publice, aceste terenuri nu se pot restitui în natură.
Împotriva susnumitei decizii a declarat recurs Primarul municipiului Câmpina care susţine în
esenţă că intimaţii nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptăţite în sensul dispoziţiilor art. 3 alin.
(1) lit. a din Legea nr. 10/2001, ci, cel mult, de măsurile reparatorii ale legii pot beneficia foştii proprietari
vânzători, deoarece cumpărătorii pot avea vocaţie pentru terenul aferent construcţiei în temeiul Legii nr.
18/1991.
Deliberând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul pentru următoarele raţiuni:
În condiţiile în care imobilul a fost dobândit prin actul autentic de vânzare-cumpărare care,
încheiat la 5 martie 1974, a specificat în privinţa terenului că urmează regimul Legii nr. 58/1974,
înseamnă că intimaţii contestatori au dreptul numai cu privire la terenul aferent construcţiei, teren, de
altfel, reconstituit în temeiul Legii nr. 18/1991, şi care, fiind exceptat de art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu
poate face obiectul contestaţiei în cauza de faţă
Pentru revendicarea restului terenului, contestatorii nu pot fi consideraţi ca persoane îndreptăţite
în înţelesul art. 3 lit. a din Legea nr. 10/2001 deoarece aceştia nu au avut nicicând proprietatea acestui
teren ce a trecut la stat, urmând regimul Legii nr. 58/1974, fără a mai discuta şi faptul că acest teren
constituie domeniul public, aferent Casei memoriale „Nicolae Grigorescu” şi constituie şi cale de acces
public.
Cu alte cuvinte, ignorând un astfel de regim juridic pentru terenul în limita suprafeţei de 628
m.p., s-a dat o legitimare procesuală greşită părţii în a pretinde măsurile reparatorii prin echivalent cu
privire la acest teren.
De aceea, aplicând greşit legea, instanţa de apel a dat o soluţie incorectă, impunându-se pe
fondul cauzei, pentru argumentele arătate, respingerea contestaţiei lor referitoare la dispoziţia primarului.
Aşadar, s-a admis recursul cu privire la soluţia instanţei de apel, şi s-a menţinut soluţia instanţei
de fond.
Contestaţie împotriva deciziei/dispoziţiei primăriei – prin care se restituie, în natură, unor
persoane fizice imobilele solicitate potrivit Legii nr. 10/2001- formulată de societatea comercială
deţinătoare a imobilelor preluate în mod abuziv de stat. Calitatea de persoană îndreptăţită în
sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cuprins pe materii. Drept civil. Drept procesual civil. Drept de proprietate. Calitatea de persoană
îndreptăţită potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Index alfabetic. Drept civil. Drept procesual civil.
- Calitatea de persoană îndreptăţită potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 art. 3, art. 23, art. 24.
Art.3 alin.2 din Legea nr.10/2001 statuează că societăţile cu capital de stat, precum şi cele
privatizate potrivit legii, nu au calitatea de persoane îndreptăţite şi nu fac obiectul de reglementare al legii.
În speţă, dreptul de folosinţă invocat de societatea comercială reclamantă, nu-i asigură acesteia
calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art.3 alin.1 din Legea nr.10/2001 şi nici nu-i justifica interesul
legitim de a fi parte în proces, faţă de dispoziţiunile art.9 alin.1 potrivit cărora imobilele preluate abuziv,
indiferent în posesia cui se află, se restituie în natură în starea în care se găsesc la data cererii, libere de
orice sarcini.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 620 din 20 ianuarie 2006.
S.C. „NOVOCHIM” S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Dej, cu O.E. şi
O.P., anularea Dispoziţiei nr. 142 din 5 aprilie 2002 şi a Dispoziţiei nr. 305 din 3 mai 2002, emise de
Primăria Municipiului Dej.
În motivarea cererii, societatea contestatoare arată că printr-o decizie motivată a respins
notificarea pârâţilor O.E. şi O.P. de restituire a terenului şi construcţiilor aflate pe acesta-întrucât acestia
nu şi-au probat dreptul de proprietate. Cu toate acestea, Primăria Municipiului Dej, prin cele două
dispoziţii le-a restituit notificatorilor imobilele, deşi societatea contestatoare deţine asupra terenului un
drept de folosinţă.
În drept, S.C. „NOVOCHIM” S.R.L. şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiunile art.23-24 din Legea
nr.10/2001, art.34-35 din Decretul Lege nr. 115/1938.
Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 244 din 14 martie 2003, a admis excepţia lipsei
calităţii procesuale activea societăţii contestatoare, S.C. „NOVOCHIM” S.R.L., respingând pe cale de
consecinţă contestaţia acesteia.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut ca raportat la temeiul juridic al acţiunii,
art.23-24 din Legea nr.10/2001, care instituie legitimarea procesuală numai în favoarea persoanei
îndreptăţite, S.A. „NOVOCHIM” S.R.L. nuare calitate procesuală activă şi că valorificarea pretinsului drept
asupra imobilului se poate realiza numai prin acţiunea în revendicare în cadrul căreia urmează a fi
analizate titlurile sale de proprietate comparativ cu a celor două pârâte, O.E. şi O.P.
Prin decizia nr. 107 din 20 iunie 2003, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, pentru aceleaşi
considerente evidenţiate de instanţa de fond, a respins ca nefondat apelul declarat de SC NOVOCHIM
SRL.
În recursul declarat împotriva deciziei civile nr.107/2003 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, S.A.
„Novochim” S.R.L. Gherla arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece cele două
dispoziţii contestate vizează imobile cu care societatea era înscrisă în Cartea funciară şi pe care le deţine
efectiv. Ignorându-se decizia emisă de societate, prin care s-a respins notificarea celor două pârâte care
nu şi-au probat dreptul de proprietate, acestea nu au contestat-o, ci s-au adresat primăriei cu o nouă
notificare, care a fost admisă prin cele două dispoziţii a căror legalitate este pusă în discuţie.
De asemeni recurenta arată că figurează în Cartea funciară cu dreptul de proprietate asupra
construcţiilor şi de folosinţă asupra terenului, care a aparţinut iniţial unei alte persoane decât pârâtelor şi
autorului lor.
Recursul este nefondat.
Recurenta şi-a întemeiat contestaţia împotriva celor două dispoziţii nr. 149/2002 şi nr. 305/2002
emise de Primăria Municipiului Dej, pe art.23 şi 24 din Legea nr.10/2001 şi şi-a menţinut acest temei prin
precizările făcute în şedinţa publică din 14 martie 2003.
Din economia dispoziţiunilor legale pe care S.C. „NOVOCHIM” S.R.L. Gherla şi-a fondat acţiunea,
se reţine că, legitimarea procesuală de a contesta dispoziţia sau decizia entităţii deţinătoare, de acordare
sau neacordare a măsurilor reparatorii-indiferent de forma lor-prevăzute de Legea nr.10/2001 revine
numai „persoanei îndreptăţite” şi nu terţilor.
În condiţiile temeiului de drept al acţiunii S.C. „NOVOCHIM” S.R.L. nu are legitimare procesuală
activă în raport de dispoziţiunile art.24 din Legea nr.10/2001, care definesc şi limitează sfera persoanelor
îndreptăţite la acelea prevăzute de art.3 alin.1 literele „a” „b” şi „c” din susmenţionata lege.
Dimpotrivă, recurenta se încadrează în situaţia reglementată de art.3 alin.2 din Legea nr.10/2001
care statuează ca societăţile cu capital de stat, precum şi cele privatizate potrivit legii, nu au calitatea de
persoane îndreptăţite şi nu fac obiectul de reglementare al legii.
Dreptul de folosinţă invocat de recurentă nu-i asigură acesteia calitatea de persoană îndreptăţită
în sensul art.3 alin.1 din Legea nr.10/2001 şi nici nu-i justifica interesul legitim de a fi parte în proces, faţă
de dispoziţiunile art.9 alin.1 potrivit cărora imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află, se
restituie în natură în starea în care se găsesc la data cererii, libere de orice sarcini.
Aşadar, recurenta, S.C. „NOVOCHIM” S.R.L. neavând legitimare procesuală activă, în raport de
temeiul juridic al acţiunii cu care instanţa a fost învestită, aspectele evidenţiate în motivarea recursului-
legate de dreptul sau de proprietate asupra imobilului şi contestarea aceluia, al pârâtelor nu pot fi
examinate, în cadrul recursului de faţă, deoarece depăşeşte cadrul procesual de învestire al instanţei,
înfrângând principiul instituit de art.129 alin.6 Cod procedură civilă.
Din această perspectivă, recursul declarat de S.C. „Novochim” S.R.L. a fost respins.
Contestaţie împotriva decizie/dispoziţiei primarului prin care se respinge cererea de restituire
în natură a unui imobil.
Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Judecata. Respectarea principului
accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.
Index alfabetic. Drept procesual civil.
- Respectarea principului accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.
Constituţia României: art. 21
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: art. 6
Legea nr. 10/2001
Stabilirea obligaţiei pentru instanţă de a soluţiona o contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001,
doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative ar avea ca efect îngrădirea accesului
liber la justiţie, recunoscut prin art.21 din Constituţie şi a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin
acelaşi articol din Constituţie şi recunoscut părţilor prin art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar
accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul
recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei
de a cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare
pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 842 din 26 ianuarie 2006.
Prin sentinţa civilă nr.280 din 3 martie 2004, Tribunalul Timiş, Secţia civilă, a admis contestaţia
formulată de reclamantele M.E. şi M.L., a anulat dispoziţia nr.2187 din 29 octombrie 2003, emisă de
Primarul municipiului Timişoara, a constatat că reclamantele îşi legitimează calitatea de persoane
îndreptăţite conform Legii nr.10/2001 şi a obligat Primarul municipiului Timişoara să soluţioneze
notificarea nr.186/2001, în condiţiile art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, cu referire la H.G. nr.498/2003.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia nr.2187 din 29
octombrie 2003, s-a respins notificarea formulată de contestatoare pentru un imobil situat în Timişoara,
cu motivarea că solicitantele nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite şi a dreptului de
proprietate.
Din extrasul de carte funciară 14.277 Timişoara, nr.top 16899/XVII, rezultă însă că imobilul pentru
care s-a formulat cererea de restituire a aparţinut contestatoarelor, de la care a fost preluat prin Decretul
nr.92/1950. Aşadar, contestatoarele şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, conform art.3 lit.a
din Legea nr.10/2001.
Reţine instanţa de fond, că termenul pentru depunerea actelor este de recomandare, iar în cadrul
contestaţiei formulate în baza art.24 alin.7 din Legea nr.10/2001, pot fi folosite acte ca mijloace de probă.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr.1142 din 26 mai 2004, a respins
apelul declarat de Primarul municipiului Timişoara împotriva acestei hotărâri, reţinând că în mod corect
prin sentinţa apelată s-a constatat că reclamantele au calitate de persoane îndreptăţite, în sensul art.3
alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001, şi că termenul prevăzut de art.22 din lege este de recomandare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Primarul municipiului Timişoara, Primăria
municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara care, în declaraţia de recurs semnată
de primar, invocând art.304 pct.8,9 şi 10 C.pr.civ., susţin că termenul prevăzut de art.22 din Legea
nr.10/2001 pentru depunerea actelor doveditoare are natura unui termen de decădere şi, după expirarea
lui, nu mai pot fi primite acte.
Acest termen a fost prelungit de mai multe ori, şi nu ar fi existat vreo raţiune pentru prelungirea
procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii, dacă actele doveditoare puteau fi depuse
direct în faţa instanţei, iar posibilitatea contestării dispoziţiilor implică dreptul instanţelor judecătoreşti de
a verifica modul în care au fost respectate prevederile Legii nr.10/2001, în procedura administrativă. De
altfel, O.U.G. nr.10/2003 prevede în mod expres că actele depuse sau invocate după expirarea
termenului prevăzut de lege nu mai pot fi admise ca probe pentru soluţionarea cauzei.
Recursul nu este întemeiat.
Susţinerea recurenţilor că instanţele de fond şi apel, care au stabilit dreptul reclamantelor prin
luarea în considerare şi a înscrisurilor depuse după expirarea termenului prevăzut de lege pentru
depunerea actelor doveditoare, au aplicat greşit dispoziţiile art.22 din Legea nr.10/2001 şi pe cele ale
O.U.G. nr.10/2003, nu este întemeiată.
În mecanismul de punere în aplicare a Legii nr.10/2001, prima etapă o reprezintă procedura
administrativă prealabilă, reglementată de art.22-26 din legea republicată, iar obligaţia persoanei
îndreptăţite de a depune actele doveditoare este stabilită de art.23 din Legea nr.10/2001 republicată.
Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanţe de
urgenţă, ultima fiind OUG nr.10/2003, iar articolul 23 din lege, aşa cum a fost modificat prin Legea
nr.247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Potrivit textului menţionat, entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia să ia în
considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziţiei, după caz, iar stabilirea
momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptăţită poate să depună
actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanţei, învestită cu acţiunea întemeiată pe art. 26 din lege,
de a soluţiona procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii
administrative.
Stabilirea obligaţiei pentru instanţă de a soluţiona pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în
etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie, recunoscut prin
art.21 din Constituţie şi a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin acelaşi articol din Constituţie şi
recunoscut părţilor prin art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar
accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul
recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei
de a cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare
pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
Prin urmare, în prezenta cauză, corect, prin hotărârea atacată a fost păstrată sentinţa apelată,
pronunţată de instanţa de fond cu luarea în considerare a menţiunilor din cartea funciară nr.14277 partea
I-a, partea II-a şi partea aIII-a, depusă la dosar în completarea extrasului din aceeaşi carte funciară,
anexat la notificare.
Recurenţii au invocat şi motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.8 şi 10 C.pr.civ., însă nu au
formulat critici care să facă posibilă încadrarea în dispoziţiile acestui text.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâţi a fost respins.
Imobil preluat de stat în cadrul reglementat de Decretele nr.83/1949 şi 111/1949. Obligaţiile
unităţii deţinătoare notificată pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în baza
Legii nr. 10/2001.
Cuprins pe materii. Drept civil. Dreptul de proprietate. Imobil preluat de stat. Notificarea deţinătorului
pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001. Obligaţiile unităţii,
deţinătoare a imobilului, notificată pentru măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
Index alfabetic. Drept civil.
- Imobil preluat de stat
- Notificarea deţinătorului imobilului pentru măsuri reparatorii.
Legea nr. 10/2001: art. 22, art. 25
Faptul că art.25 din Legea nr.10/2001 modificată şi completată prin Legea nr.247/2005 prevede,
în prealabil sesizării instanţei, îndeplinirea procedurii prealabile – nu echivalează cu obstrucţionarea
accesului la justiţie şi nici cu tergiversarea aplicării măsurilor reparatorii instituite de lege, cu atât mai mult
cu cât procedura judiciară în materie nu are caracter obligatoriu, ci subsidiar, atunci când rezolvarea pe
cale amiabilă, în cadrul procedurii administrative nu a dat rezultate.
Îndeplinirea obligaţiei de „a face” ce îi revine unităţii deţinătoare – de a se pronunţa asupra
notificării, nu trebuie disociată de competenţa generală a tribunalului în materia Legii 10/2001 în cadrul
căreia să se dispună ca unitatea deţinătoare să se conformeze exigenţelor legale ce îi revin – de a
îndeplini procedura administrativă prealabilă, emiţând decizia sau dispoziţia motivată, care potrivit art.26
din lege poate fi constată în instanţă.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1230 din 3 februarie 2006
M.M.D. şi M.O. au solicitat în temeiul Legii nr.10/2001 şi în contradictoriu cu Primăria Drăgăneşti
Vlaşca, Prefectura Judeţului Teleorman - Staţiunea de Cercetări Agricole Drăgăneşti Vlaşca şi Statul
Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea despăgubirilor aferente imobilului preluat de stat, de
la autoarea acestora M.P. în temeiul decretelor nr.83/1949 şi 111/1949.
În motivarea acţiunii petiţionarele au precizat că la data de 2 iulie 2001, M.A. unicul succesor al
defunctei M.P. a notificat Prefectura Judeţului Teleorman şi Staţiunea de Cercetări Agricole în vederea
acordării despăgubirilor în echivalent bănesc pentru aceste imobile iar Prefectura Teleorman a transmis
notificarea spre analiză şi soluţionare Primăriei Drăgăneşti Vlaşca fără ca aceasta să dea vreo rezolvare
notificării.
Tribunalul Teleorman, prin sentinţa civilă 832 din 15 noiembrie 2004 a respins ca prematură
cererea petiţionarelor reţinând, în esenţă, că persoana juridică deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie
motivată asupra notificării şi că în măsura în care aceasta refuză să emită decizia sau dispoziţia motivată,
petiţionarele au calea plângerii în temeiul Legii nr. 29/1990.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin decizia 513 din 25 martie 2005 a respins ca
nefondat apelul petiţionarelor – reţinând că procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea
nr.10/2001 nefiind finalizată printr-o decizie sau dispoziţie motivată – în temeiul art.109 Cod procedură
civilă instanţa nu poate fi sesizată în mod direct şi că persoana îndreptăţită dispune de calea unei acţiuni
întemeiată pe dispoziţiunile dreptului civil care reglementează obligaţia de „a face” – pentru a constrânge
unitatea deţinătoare să soluţioneze notificarea.
În recursul declarat împotriva deciziei civile 513 din 25 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti –
reclamantele susţin că posibilitatea contestării dispoziţiei unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării nu
poate obstrucţiona accesul la justiţie atunci când nu s-a respins notificarea, intenţia legiuitorului de
simplificare a procedurii de restituire sau de acordare a despăgubirilor de rezolvare pe cale amiabilă a
diferendelor nu trebuie să se transforme în reversul acesteia, deoarece un alt proces pentru obligarea
unităţii deţinătoare la soluţionarea notificării încalcă regula soluţionării cauzei într-un timp rezonabil.
Recursul este întemeiat.
Corect instanţele au reţinut că în temeiul art.22 din Legea nr.10/2001 – procedura administrativă
prealabilă are un caracter obligatoriu şi că instanţa nu poate fi sesizată prin ignorarea acestei proceduri,
deoarece sesizarea instanţei vizează contestarea deciziei sau dispoziţiei unităţii deţinătoare, respectiv
actele finale ale procedurii prealabile administrative.
Faptul că art.25 din Legea nr.10/2001 modificată şi completată prin Legea nr.247/2005 prevede
în prealabil sesizării instanţei îndeplinirea procedurii prealabile – nu echivalează cu obstrucţionarea
accesului la justiţie şi nici cu tergiversarea aplicării măsurilor reparatorii instituite de lege, cu atât mai mult
cu cât procedura judiciară în materie nu are caracter obligatoriu, ci subsidiar, atunci când rezolvarea pe
cale amiabilă, în cadrul procedurii administrative nu a dat rezultate.
Respingând ca prematură acţiunea petiţionarelor, instanţele au greşit, deoarece la data sesizării
instanţei, termenul de 60 zile prevăzut de art.25 din Legea nr.10/2001 era expirat, luând astfel naştere
dreptul celor îndreptăţiţi de a obţine pe calea constrângerii judiciare soluţionarea notificării de către
unitatea deţinătoare.
Nesoluţionarea notificării în termenul de 60 zile nu echivalează nici cu respingerea acesteia şi nici
cu refuzul de a-i da curs pentru a se recurge la procedura instituită de Legea nr. 29/1990 la care greşit
face trimitere instanţa de fond.
Îndeplinirea obligaţiei de „a face” ce îi revine unităţii deţinătoare – de a se pronunţa asupra
notificării, nu trebuie disociată de competenţa generală a tribunalului în materia Legii 10/2001 în cadrul
căreia să se dispună ca unitatea deţinătoare să se conformeze exigenţelor legale ce îi revin – de a
îndeplini procedura administrativă prealabilă, emiţând decizia sau dispoziţia motivată, care potrivit art.26
din lege poate fi constată în instanţă.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a greşit atunci când constatând că Primăria
Drăgăneşti Vlaşca a încălcat art.25 din lege, a trimis petiţionarele la procedura de drept comun –
prevăzută de art.1073-1075 Cod civil – la judecătorie pentru a obţine obligarea acesteia la soluţionarea
notificării.
Aşadar, în raport de cele expuse, recursul declarat de cele două petiţionare fiind întemeiat,
hotărârile pronunţate în cauză au fost casate. Pe cale de consecinţă Primăria Drăgăneşti Vlaşca prin
Primarul său – (căreia i-a făcut înaintată notificarea de către Prefectura Teleorman) este ţinută de
obligaţia soluţionării notificării.
Cerere, privind restituirea în natură a unui imobil preluat în mod abuziv de stat, fondată pe
dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Competenţa materială de soluţionare a contestaţiei privitoare la
nesoluţionarea cererii adresată unei primării prin notificare.
Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Competenţa materială de soluţionare a contestaţiei formulată
pentru nesoluţionarea cererii adresată primăriei, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Index alfabetic. Drept procesual civil.
-Contestaţie fondată pe Legea nr. 10/2001.
-Competenţa materială de soluţionare a contestaţiei.
Potrivit art. 26 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, tribunalului îi revine competenţa de a
soluţiona contestaţia la decizia de rezolvare a notificării prin care persoana îndreptăţită cere măsuri
reparatorii pentru un imobil preluat în mod abuziv de stat.
Chiar dacă nu există o astfel de decizie, refuzul, celui notificat, de a se pronunţa, se contestă tot
la tribunal, ca primă instanţă, din considerente de simetrie cu dispoziţiile care reglementează instanţa
competentă să cenzureze dispoziţia prin care trebuie să se soluţioneze notificarea.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1761 din 16 februarie 2006
Prin sentinţa civilă nr. 2128/23 aprilie 2004 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti s-a
admis cererea formulată de reclamanta P.M.G. împotriva pârâţilor Primarul General al Municipiului
Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. A fost obligat
Primarul General să se pronunţe printr-o dispoziţie motivată asupra cererii reclamantei formulată prin
notificarea nr. 3175 din 12 octombrie 2001.
La soluţionarea cauzei, instanţa a avut în vedere probele administrate în cauză în raport cu care
a reţinut următoarele:
Prin intermediul executorului judecătoresc, reclamanta a formulat notificare în condiţiile Legii nr.
10/2001 către Primăria Municipiului Bucureşti, înregistrată sub nr. 3175 din 12 octombrie 2001, privind
restituirea în natură a apartamentului nr. 7 din imobilul situat în Bucureşti, compus din 3 camere şi
dependinţe.
Primarul General a încălcat obligaţia care îi incumbă potrivit art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001,
de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură formulată de către reclamantă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin decizia civilă nr. 2021 din 19 octombrie
2004 a respins ca nefondat apelul formulat de către pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General
împotriva sentinţei civile nr. 2128 din 23 aprilie 2004 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti,
reţinând următoarele considerente:
În condiţiile în care persoana care se consideră îndreptăţită la restituirea în natură a unui imobil
în condiţiile Legii nr. 10/2001 formulează notificare, însoţită de actele pe care îşi întemeiază cererea,
unitatea deţinătoare este obligată ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării să emită o
decizie prin care să se pronunţe asupra acesteia. Dacă actele doveditoare se depun la o dată ulterioară
înregistrării notificării, acest termen se calculează de la data depunerii lor.
Atâta timp cât reclamanta susţine că actele depuse odată cu notificarea, completate ulterior,
sunt singurele pe care înţelege să-şi întemeieze pretenţia de restituire a imobilului, unitatea deţinătoare
este obligată să emită a deciziei, de admitere sau de respingere a cererii, în temeiul acestor acte şi în
termenul prevăzut de lege.
Împotriva deciziei de apel a formulat recurs motivat apelantul.
Curtea constată însă că în mod nelegal a fost soluţionată cauza în primă instanţă de către
judecătorie.
Competenţa de soluţionare a cererii formulată de către reclamantă aparţine secţiei civile a
tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul intimata, din considerente de simetrie cu
dispoziţiile care reglementează instanţa competentă să cenzureze dispoziţia sau decizia emisă (art. 26 al.
final Legea nr. 10/2001 republicată).
Atitudinea omisivă a persoanei juridice deţinătoare – în cazul în speţă îmbrăcând forma lipsei
răspunsului concretizat în dispoziţie în termenul legal – atrage competenţa instanţei care este în măsură
să cenzureze chiar dispoziţia prin care trebuie să se soluţioneze notificarea.
Pasivitatea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei corelative unui drept
subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.
În aceste condiţii, acţiunea prin care se solicită sancţionarea pasivităţii persoanei deţinătoare
reprezintă o veritabilă acţiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr.
10/2001, care reprezintă o lege specială şi care instituie o procedură specială diferită de cea de drept
comun.
Pentru soluţionarea unei acţiuni de genul celei de faţă, instanţa procedează la verificarea
condiţiilor legale de emitere a deciziei/dispoziţiei; procedura este guvernată de aceleaşi norme legale pe
care este chemată instanţa să le verifice atunci când cenzurează legalitatea unei decizii/dispoziţii.
În aceste condiţii, nu este sancţionată o simplă obligaţie de a face în condiţiile dreptului comun şi
care să atragă plenitudinea de competenţă în favoarea judecătoriei.
Constatând din oficiu, prin urmare, că în cauză s-a încălcat competenţa instanţei de fond de
soluţionare, Curtea a admis recursul şi a casat decizia de apel, precum şi sentinţa de fond, trimiţând
cauza pentru competentă soluţionare a contestaţiei la tribunalului.
Teren intravilan. Cerere de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001. Sintagma „acte
doveditoare”.
Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Teren intravilan. Cerere de restituire formulată în
baza Legii nr. 10/2001. Sintagma „acte doveditoare”.
Index alfabetic. Drept civil.
- Teren intravilan;
- Cerere de restituire (formulată în baza Legii nr. 10/2001);
- Sintagma „acte doveditoare”.
Legea nr. 10/2001: art. 22
Potrivit dispoziţiilor art.22 din Legea nr.10/2001, dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor a
persoanelor îndreptăţite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma acte doveditoare, făcând trimitere la orice
înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ
de proprietate, care generează o prezumţie relativă de proprietate, în favoarea persoanei ce îl invocă.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1938 din 21 februarie 2006.
Tribunalul Vâlcea , secţia civilă, prin sentinţa nr.355 din 16 iunie 2003, a admis contestaţia
formulată de M.I şi alţii, împotriva deciziei nr. 2 din 13 februarie 2002 a Cooperativei de
Consum Berbeşti şi, desfiinţând decizia a obligat-o pe pârâtă să facă persoanelor îndreptăţite o ofertă
de restituire prin echivalent pentru suprafaţa de 500 mp teren intravilan, evaluat prin expertiza efectuată
în cauză, la suma de 53.500.000 lei.
A respins totodată excepţia formulată de pârâtă privind tardivitatea formulării contestaţiei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că terenul solicitat pe calea notificării
este intravilan iar împrejurarea că acesta a fost solicitat şi în baza Legii nr.18/1991 nu are relevanţă, faţă
de caracterul de complinire al Legii nr.10/2001.
Cu aceeaşi motivare, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, prin decizia nr.141/A din 30 septembrie
2003, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
În cauză, a declarat recurs, Cooperativa de Consum Berbeşti care a susţinut, în esenţă, că
hotărârea cuprinde motive contradictorii şi este lipsită de temei legal, după cum urmează:
-în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art.8 din Legea nr.10/2001, întrucât terenul a fost preluat de
fostul C.A.P. şi a trecut în patrimoniul recurentei urmare unei convenţii încheiată cu fosta deţinătoare.
-contestatorii nu au reuşit să facă dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite, în sensul legii,
actele depuse de aceştia nefiind în măsură să probeze dreptul lor de proprietate asupra imobilului.
-contestatorilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate, în baza Legii nr.18/1991.
-instanţa a stabilit greşit că decizia a fost atacată în termenul de 30 de zile de la data comunicării.
-terenul este supraevaluat, faţă de poziţionarea acestuia, într-o zonă periferică.
Recursul se priveşte ca nefondat urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed:
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de control judiciar, la data de 1 ianuarie 1990, terenul în
litigiu nu se mai afla în patrimoniul C.A.P, fiind în posesia recurentei, urmare convenţiei încheiată la 15
iunie 1969, ulterior pe acest teren fiind edificată o construcţie, cu destinaţia de „magazin sătesc”.
Împrejurarea că imobilul a fost solicitat de cei în cauză şi în baza Legii nr.18/1991 nu este de
natură a face aplicabile dispoziţiile art.8 din Legea nr.10/2001, având în vedere caracterul de complinire
al acesteia în raport cu celelalte acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar, inclusiv din
fondul funciar.
Astfel, domeniul de aplicare al legii acoperă şi acele terenuri, din intravilanul localităţilor care,
până la intrarea ei în vigoare, respectiv 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral persoanelor
îndreptăţite.
Or, terenul în legătură cu care s-a formulat notificarea, se află în intravilanul localităţii şi nu a făcut
obiect al reconstituirii dreptului de proprietate, în baza Legii nr.18/1991.
În ce priveşte dovada calităţii de persoane îndreptăţite a contestatorilor;
Potrivit dispoziţiilor art.22 din Legea nr.10/2001, în redactarea în vigoare la data pronunţării
hotărârii atacate, actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi în cazul moştenitorilor, cele
care atestă această calitate, pot fi depuse ca anexe la notificare, o dată cu aceasta sau în termen de cel
mult 24 de luni de la intrarea în vigoare a legii, ulterior termenul fiind prelungit până la data de 14 martie
2003.
Întrucât textul nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al
persoanei îndreptăţite, respectiv a calităţii sale de moştenitor al fostului proprietar, regulile de drept
comun întâlnite în materia acţiunii în revendicare imobiliară, sunt cele aplicabile.
Din economia textului rezultă că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor a persoanelor
îndreptăţite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma acte doveditoare, făcând trimitere la orice înscris
constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de
proprietate, care generează o prezumţie relativă de proprietate, în favoarea persoanei ce îl invocă.
În speţă, prin probele administrate, contestatorii au făcut dovada calităţii lor de unici moştenitori ai
autorului M.T. care, figura în registrul agricol al anilor 1959-1962, cu suprafaţa de 0,05 ha teren, în pct.
„La pod”, terenul în litigiu aflându-se în chiar incinta complexului comercial.
Cât priveşte evaluarea terenului, aceasta a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză care a
folosit în mod corect metoda comparaţiei prin bonitare şi a ţinut cont de preţul de vânzare al imobilelor
practicat în zonă, împrejurarea că recurenta a obţinut din vânzarea unui teren similar, un preţ mult mai
mic, nefiind de natură să ducă la concluzia că expertul desemnat a făcut o evaluare greşită.
Aşa fiind, recursul a fost respins, ca nefondat.
Cerere pentru restituirea în natură a unui imobil preluat în mod abuziv de stat. Proba dreptului
de proprietate cu privire la bunurile preluate în mod abuziv de stat.
Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Cerere pentru restituirea în natură a unui imobil
preluat în mod abuziv de stat. Proba dreptului de proprietate cu privire la bunurile preluate în mod abuziv
de stat.
Index alfabetic Drept civil.
- Cerere pentru restituirea în natură a unui imobil preluat în mod abuziv de stat.
- Proba dreptului de proprietate cu privire la bunurile preluate în mod abuziv de stat.
În materie de probaţiune, în redactarea iniţială a Legii nr. 10/2001, legiuitorul impunea
beneficiarilor acestui act normativ să prezinte, în dovedirea dreptului de proprietate, actele doveditoare
ale raporturilor juridice intervenite în perioada de timp mai sus arătată şi, uneori a celor intervenite
anterior datei de 6 martie 1945, înţelegând prin acestea acte juridice translative de proprietate care
atestau deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică cum ar fi: acte de vânzare-
cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, acte sub semnătură privată şi altele asemenea.
Având în vedere dificultatea reală a prezentării unor astfel de acte, dată fiind perioada mare de
timp care a trecut de la momentul preluării terenurilor de către stat, legiuitorul a derogat de la exigenţele
impuse cu privire la probaţiunea dreptului de proprietate şi a modificat dispoziţia legală menţionată în
sensul că a statuat că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de
proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele în care s-a dispus sau executat măsura preluării
abuzive de către stat.
În concluzie, în materia Legii nr.10/2001, dat fiind specificul acestor litigii, proba dreptului de
proprietate cu privire la bunurile preluate în mod abuziv de stat se poate realiza şi prin alte mijloace de
probă decât cele admise în litigiile de drept comun.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 8007 din 11 octombrie 2006
Prin notificarea din 10 august 2001 B.E.J. P.E., B.M.S. au cerut restituirea în natură a unui imobil
situat în Oradea, sau, în subsidiar, acordarea de despăgubiri băneşti, cu menţiunea că acesta a aparţinut
părinţilor săi şi a fost preluat în mod abuziv de stat, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr.10/2001.
Prin dispoziţia nr.873 din 5 iulie 2003, Primarul Municipiului Oradea a respins notificarea motivat
de faptul că petenta nu a dovedit că are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art.3 şi art.4 din
Legea nr.10/2001, respectiv faptul că autorii săi ar fi fost proprietarii imobilului.
Prin cererea înregistrată la 1 august 2003, reclamanta B.M.S. a cerut anularea dispoziţiei şi să se
constate că autorii săi au fost proprietarii imobilului, drept dobândit prin cumpărare şi că, în calitate de
moştenitoare a acestora, este îndreptăţită să primească despăgubiri ca urmare a preluării imobilului în
mod abuziv de stat.
Prin sentinţa civilă nr.535/C din 31 mai 2004, Tribunalul Bihor a admis în parte acţiunea, a anulat
dispoziţia contestată şi a dispus continuarea procedurii pentru acordarea reclamantei de despăgubiri
băneşti pentru imobilul în cauză.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că reclamanta a dovedit că autorii săi au dobândit în baza
contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 2 februarie 1941 dreptul de proprietate asupra imobilului în
litigiu, pentru care au plătit preţul convenit, conform chitanţelor datate 1941, precum şi faptul aceştia au
făcut demersuri pentru intabularea dreptului în registrul de carte funciară, mai întâi cererea fiind respinsă
pentru ca, ulterior această menţiune, înscrisă sub nr.B.2, a să fie radiată.
Cum imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr.111/1951, fiind considerat a fi un
bun fără stăpân, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei nr.1507/1954 a Tribunalului
Popular Oradea, caz în care preluarea este abuzivă în sensul art.2 din Legea nr.10/2001 şi cum bunul a
fost înstrăinat de stat prin contractul nr.146/1996 instanţa a apreciat că reclamanta este îndreptăţită să
primească despăgubiri băneşti, sens în care a dispus desfiinţarea deciziei contestate şi continuarea
procedurii pentru acordarea despăgubirilor menţionate.
Prin decizia civilă nr.53 din 1 februarie 2005 Curtea de Apel Oradea, secţia civilă a respins
ca nefondat apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Oradea.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că potrivit înscrisului sub semnătură privată încheiat la
data de 2 februarie 1941 imobilul în litigiu, fost proprietatea vânzătoarei R.F. (soţia lui P.N.) şi înscris în
C.F.11975Oradea sub nr. top 9447/2, a fost înstrăinat în favoarea autorilor reclamantei L.L. şi M.-M.
pentru preţul de 9000 pengo, preţ care se declară că s-a plătit în condiţiile convenite de părţi, conform
menţiunilor chitanţelor datate 2 mai 1941 şi 1 iunie 1941.
A reţinut instanţa că tatăl reclamantei a fost jandarm şi că acesta a fost nevoit să se refugieze cu
familia în Ungaria după anul 1945, fără să mai finalizate demersurile pentru înscrierea dreptului în cartea
funciară, însă această împrejurare nu este de natură să conducă la concluzia că reclamanta nu ar avea
calitatea de persoană îndreptăţită şi nu ar beneficia de prevederile Legii nr.10/2001 atâta timp cât
convenţia de vânzare a fost dovedită iar cumpărătorii nu au putut obţine şi înscrierea în registrele de
publicitate imobiliară a dreptului dobândit datorită schimbării regimului politic în România, cu menţiunea
că statul a preluat bunul din patrimoniul autorilor reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Oradea, susţinând că
numai printr-o interpretare greşită a dispoziţiilor art.3 şi art.4 din Legea nr.10/2001 instanţele de fond au
reţinut că reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii
prevăzute de acest act normativ atâta timp cât autorii lor nu aveau înscris dreptul de proprietate asupra
imobilului în litigiu în cartea funciară.
Analizând recursul, Înalta Curte a constatat că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
Prin Legea nr.10/2001 a fost reglementat regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În materie de probaţiune, în redactarea iniţială, legiuitorul impunea beneficiarilor acestui act
normativ să prezinte în dovedirea dreptului de proprietate actele doveditoare ale raporturilor juridice
intervenite în perioada de timp mai sus arătată şi, uneori a celor intervenite anterior datei de 6 martie
1945, înţelegând prin acestea acte juridice translative de proprietate care atestau deţinerea proprietăţii de
către o persoană fizică sau juridică cum ar fi: acte de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de
carte funciară, acte sub semnătură privată şi altele asemenea.
Având în vedere dificultatea reală a prezentării unor astfel de acte, dată fiind perioada mare de
timp care a trecut de la momentul preluării terenurilor de către stat, legiuitorul a derogat de la exigenţele
impuse cu privire la probaţiunea dreptului de proprietate şi a modificat dispoziţia legală menţionată în
sensul că a statuat că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de
proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele în care s-a dispus sau executat măsura preluării
abuzive de către stat.
În concluzie, în materia Legii nr.10/2001, dat fiind specificul acestor litigii, proba dreptului de
proprietate cu privire la bunurile preluate în mod abuziv de stat se poate realiza şi prin alte mijloace de
probă decât cele admise în litigiile de drept comun.
Or, în speţă, este real că la momentul cumpărării de către autorii reclamantei, L.L. şi K.M.M., a
imobilului în litigiu, - 2 august 1941 –, dat fiind locul situării acestuia - Municipiul Oradea, str. C. nr.21 -,
dobândirea dreptului de proprietate era supusă sistemului publicităţii reale, sistem instituit pentru
zona Transilvania şi nordul Moldovei prin Decretul nr.115/1938 şi care prevedea efectul constitutiv al
intabulării.
În mod necontestat însă autorii reclamantei au cumpărat bunul în litigiu de la proprietarul tabular
şi, ulterior încheierii convenţiei, au făcut demersurile cuvenite pentru intabularea dreptului de proprietate
asupra acestuia.
Simpla împrejurare că operaţiunea de intabulare nu a mai fost finalizată, motiv pentru care
reclamanta nu poate prezenta în dovedirea pretenţiilor sale, pe lângă convenţia de cumpărarea, şi un
extras de carte funciară nu este însă de natură să conducă la concluzia invocată de către pârâtă, anume
că aceasta, reclamanta, nu ar fi îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii în procedura Legii
nr.10/2001.
De altminteri, este de observat că omisiunea intabulării de către autorii reclamantei a dreptului de
proprietate în cartea funciară nu a fost de natură să împiedice nici statul să declare bunul ca fiind
abandonat de către autorii reclamantei pentru ca, mai apoi să îl preia în patrimoniul său.
Dimpotrivă, în condiţiile în care, astfel cum s-a dovedit în cauză, autorii reclamantei au finalizat
operaţiunea de cumpărare şi au plătit preţul convenit şi în condiţiile în care, ulterior, aceştia au fost
deposedaţi de bun, astfel cum rezultă şi din cuprinsul încheierii din 30 septembrie 1953 dată în camera
de chibzuire de Tribunalul Popular Oradea ,- „proprietatea lui C.F. L.L.”- când bunul a fost preluat în
administrarea provizorie a Sfatului Popular al oraşului Oradea, pentru ca, ulterior, să fie declarat
proprietate de stat prin decizia nr.1509/1954 a aceluiaşi tribunal, în mod just instanţele de fond au admis
cererea reclamantei, sub aspectul analizat fiind irelevant că în ultima decizie de preluare de către stat,
date fiind menţiunile din cartea funciară, s-a făcut trimitere şi la proprietarul înscris în registrul de
publicitate.
Ca atare, cum în raport de exigenţele impuse în materia probaţiunii prin Legea nr.10/2001,
reclamanta a dovedit faptul cumpărării imobilului în litigiu de către autorii săi de la proprietarul tabular R.F.
(soţia luiP.N.) precum şi faptul deposedării acestora de către stat, critica pârâtului privind lipsa calităţii
reclamantei de persoană îndreptăţită în sensul prevăzut de acest act normativ, justificată doar prin
omisiunea intabulării dreptului dobândit de autorii săi, nu poate fi primită.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
Măsuri reparatorii prin echivalent solicitate în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate
în mod abuziv de stat. Stabilirea si acordarea despăgubirilor potrivit Legii nr. 10/2001,
modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.
Cuprins pe materii. Drept civil. Despăgubiri. Măsuri reparatorii prin echivalent solicitate în baza Legii nr.
10/2001 pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat. Stabilirea si acordarea despăgubirilor potrivit
Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005
Index alfabetic: Drept civil.
- Măsuri reparatorii prin echivalent solicitate în baza Legii nr. 10/2001
- Stabilirea si acordarea despăgubirilor potrivit Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin
Legea nr. 247/2005
Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr.
247/2005
Potrivit prevederilor art.13 lit. a din Capitolul III Titlul VII al Legii nr.247/2005 privind regimul
stabilirii şi plăţii despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia centrală
constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuţie emiterea deciziilor
referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.
De asemenea, potrivit prevederilor art.1 alin. (2) din Capitolul 1 Titlul VII din legea menţionată,
dispoziţiile acestui titlu sunt aplicabile şi despăgubirilor propuse prin decizie motivată a conducătorului
instituţiei publice implicate în privatizare.
Prin urmare, în cuprinsul legii noi se prevede expres că dispoziţiile sale se aplică şi în cazul în
care despăgubirile sunt cuprinse în decizia instituţiei publice implicate în privatizare.
În speţă, instanţa a fost investită tocmai pentru că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de a
soluţiona notificarea care i-a fost adresată, ajungându-se astfel ca pe cale judecătorească să se
stabilească dreptul la despăgubiri şi cuantumul acestora. Acesta nu este definitiv, pentru că prin trimiterea
la legea nouă, în vigoare, se are în vedere implicit şi cuantumul final al despăgubirilor, ce se stabileşte de
comisia centrală.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6545 din 4 iulie 2006.
Prin sentinţa civilă nr.1008 din 27 septembrie 2005 a Tribunalului Cluj a fost admisă acţiunea
formulată de H.G., H.G.-M. şi B.A. împotriva Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, stabilindu-se
măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de
stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în cuantum de 1.622.040.804
de lei pentru terenul în suprafaţă de 1083 mp înscris în C.F. 9584 Cluj, cu nr. top 16110/2/2 în cotă de 1/2
parte pentru reclamanta B.A., în cotă de 1/8 parte pentru reclamantul H.G. şi în cotă de 3/8 parte pentru
celălalt reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că terenul în litigiu a aparţinut autorului
reclamanţilor, fiind trecut în proprietatea statului prin expropriere în anul 1970, fiind dat în administrarea
Întreprinderii de Transporturi Auto Cluj. Reclamanţii au adresat unităţii deţinătoare notificarea în termenul
legal, după care aflând că imobilul este deţinut de o societate comercială privatizată, s-au îndreptat
împotriva A.V.A.S., conform art.27 din Legea nr.10/2001.
Şi pentru că aceasta nu a dat curs notificării, s-au adresat instanţei, care a considerat cererea de
despăgubiri întemeiată. S-a dispus ca măsurile reparatorii prin echivalent să se stabilească în condiţiile
legii speciale, în raport de o anumită valoare stabilită prin expertiză, cu distribuirea acesteia în raport de
drepturile succesorale ale părţilor.
Apelul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva acestei sentinţe a
fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.31 din 4 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Cluj.
S-a avut în vedere că acţiunea reclamanţilor nu este prematură pentru că deşi a fost notificată la
1 martie 2004, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a soluţiona notificarea în termenul legal şi nici până la
soluţionarea cauzei. S-a reţinut că prin stabilirea valorii despăgubirilor prin expertiză tehnică nu au fost
încălcate prevederile art.31 din Legea nr.10/2001 şi ale Legii nr.247/2005, prin care s-a menţinut
obligaţiaA.V.A.S. de a propune despăgubiri, fără a se modifica obligaţiile ce revin acesteia.
Împotriva acestei decizii, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a declarat recursul de
faţă, susţinând că în mod greşit s-a reţinut că prin prevederile Legii nr.247/2005 a fost modificată numai
forţa probantă a deciziei A.V.A.S., în sensul că aceasta doar propune despăgubiri, dar nu modifică
obligaţia de a face ce îi revine şi nici termenul în care trebuia să-şi îndeplinească această obligaţie. Se
arată că prin noua reglementare, A.V.A.S. emite doar decizie cu propunere de acordare de măsuri
reparatorii, fără a stabili şi cuantumul acestora, ce vor fi determinate de Comisia centrală pentru stabilirea
despăgubirilor.
Un alt motiv de recurs vizează greşita obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în
situaţia în care aceasta este o instituţie bugetară, astfel că prin plata dispusă se creează un prejudiciu
bugetului de stat.
Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:
Aşa cum rezultă şi din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, prin hotărârea recurată s-a
menţinut soluţia de fond, de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor în
condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate
abuziv, într-un cuantum stabilit prin expertiză, probă efectuată cu acordul părţilor.
Rezultă că prin hotărârea menţionată a fost stabilit numai dreptul de despăgubire al
reclamantelor, în condiţiile speciale ale legii noi la care s-a făcut referire expresă atât în considerentele
deciziei recurate, cât şi în dispozitiv.
Aceasta înseamnă că sunt pe deplin aplicabile prevederile art.13 lit. a din Capitolul III Titlul VII al
Legii nr.247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, potrivit căruia stabilirea cuantumului final
al despăgubirilor ce se acordă potrivit prezentei legi se face de Comisia centrală constituită
în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuţie emiterea deciziilor referitoare
la acordarea de titluri de despăgubire.
Soluţia instanţei este în acord şi cu prevederile art.1 (2) din Capitolul 1 Titlul VII din legea
menţionată, potrivit căruia dispoziţiile prezentului titlu sunt aplicabile şi despăgubirilor propuse prin decizie
motivată a conducătorului instituţiei publice implicate în privatizare.
Prin urmare, în cuprinsul legii noi se prevede expres că prevederile sale se aplică şi în cazul în
care despăgubirile sunt cuprinse în decizia instituţiei publice implicate în privatizare. În speţă, instanţa a
fost investită tocmai pentru că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de a soluţiona notificarea care i-a fost
adresată, ajungându-se astfel ca pe cale judecătorească să se stabilească dreptul la despăgubiri şi
cuantumul acestora. Acesta nu este definitiv, pentru că prin trimiterea la legea nouă, în vigoare, se are în
vedere implicit şi cuantumul final al despăgubirilor, ce se stabileşte de comisia centrală.
Aşa fiind, rezultă că prin soluţia adoptată nu au fost nesocotite prevederile legii noi şi nici
atribuţiile comisiei centrale.
De altfel, instanţele s-au pronunţat în acord cu dispoziţiile art.31 din Legea nr.10/2001, potrivit
căruia persoanele fizice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv au dreptul la despăgubiri, în condiţiile
legii speciale, astfel că nu se poate susţine cu temei că au fost nesocotite prevederile legale aplicabile, de
vreme ce textul menţionat face referire expresă la legea specială.
Nici motivul de recurs întemeiat pe greşita stabilire a cheltuielilor de judecată în sarcina
recurentei, nu este întemeiat pentru că art.274 Cod procedură civilă prevede expres că partea care cade
în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Prin urmare textul redat are în
vedere o singură cerinţă cu caracter general, anume aceea de a cădea în pretenţii, altfel spus de a pierde
procesul, fără a se face nici o distincţie cu privire la natura juridică a persoanei obligată la plată sau la
resursele din care se face aceasta.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii se află
„culpa procesuală”, ce se poate deduce din formularea „partea care cade în pretenţii” iar în speţă culpa
procesuală a pârâtei este evidentă, pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţia legală, de a se pronunţa asupra
notificării până la sesizarea instanţei şi nici ulterior.
Aşa fiind, recursul de faţă este nefondat şi a fost respins ca atare.
Contestaţie împotriva dispoziţiei primarului formulată, în baza Legii nr. 10/2001, de
moştenitorul care nu şi-a dovedit calitatea.
Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Contestaţie împotriva dispoziţiei primarului
formulată, în baza Legii nr. 10/2001, de moştenitorul care nu şi-a dovedit calitatea.
Index alfabetic. Drept civil
- Contestaţie împotriva dispoziţiei primarului formulată, în baza Legii nr. 10/2001, de moştenitorul
care nu şi-a dovedit calitatea.
Legea nr. 10/2001 art. 3, art. 4 alin (2)
O primă obligaţie care-i incumbă moştenitorului pentru a putea succeda, este aceea ca el să
dovedească propria sa calitate, fie că ne aflăm în prezenţa unei succesiuni legale, fie în prezenţa unei
succesiuni testamentare.
Prin aceasta, el dovedeşte aptitudinea sa de a succede, şi vocaţia lui succesorală.
Vocaţia succesorală constă, la rândul ei, în faptul de a fi chemat sau de a fi îndreptăţit la
moştenirea unei persoane.
Din punct de vedere probator, dovada calităţii de moştenitor se poate face prin certificatul de
moştenitor, eliberat de notarul public, în temeiul Legii nr. 36/1995 referitoare la notarii publici şi la
activitatea notarială.
Alte acte juridice care dovedesc calitatea de moştenitor, pot fi testamentul, actele de stare civilă
care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul dreptului de proprietare.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2160 din 8 martie 2007.
La data 15 aprilie 2005 G.N., a solicitat anularea dispoziţiei nr. 525 din 31 martie 2005 emisă de
Primarul comunei Murgaşi, judeţul Dolj şi obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului format
din moară şi teren în suprafaţă de 9,00 ha, situat şi satul Picăturile, comuna Murgaşi, judeţul Dolj şi
despăgubiri băneşti pentru utilajele ce au aparţinut morii.
În motivarea acţiunii contestatorul a arătat că imobilul în litigiu, a fost proprietatea defunctului
G.G., a fost preluat abuziv de Statul Român restituirea fiind posibilă.
A mai arătat că, este fiul natural al lui G.G., născut din relaţia pe care mama sa a avut-o cu
acesta in urma relaţiei care nu a fost oficializată şi nici nu a fost stabilită paternitatea printr-o hotărâre
judecătorească.
Dincolo de faptul că G.N. este tatăl său natural, contestatorul a mai susţinut că între el şi defunct
există şi o relaţie de rudenie colaterală, care rezultă cu uşurinţă din identitatea de nume şi înscrisurile
depuse.
Prin sentinţa civilă nr. 125 din 17 februarie 2006 Tribunalul Dolj, a respins contestaţia cu
motivarea că a fost promovată de o persoană fără a avea calitatea de moştenitor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond, a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din actul de identitate al contestatorului rezultă că la rubrica „numele tatălui” nu există nici o
menţiune care să ateste paternitatea acestuia, astfel încât susţinerile formulate nu au nici un suport
probatoriu.
Mai mult, din raportul privind respingerea notificării formulate de contestator, reiese că pentru
acelaşi imobil au depus notificări numiţii M.G., M.E. şi I.C.P., în calitate de nepoţi de soră ai defunctului
G.G., situaţie ce rezultă şi din adresa nr. 697/1992, emisă de Primăria comunei Murgaşi.
Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, prin decizia nr. 584 din 5 iulie 2006, a respins apelul
contestatorului cu aceleaşi argumente, nu a făcut dovada legăturii de rudenie cu defunctul G.G. şi nici
dovada calităţii de colateral.
Împotriva deciziei menţionată mai sus, contestatorul a declarat recurs, reiterând că ar calitatea de
rudă colaterală de gradul IV, având vocaţie succesorală, cum rezultă din declaraţiile martorilor.
Recursul nu este întemeiat.
În art. 3 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul defineşte persoanele îndreptăţite la restituire,
categoriile respective fiind enumerate limitativ, prevăzându-se că sunt îndreptăţite persoanele fizice,
proprietare la data preluării în mod abuziv a imobilelor.
Singura excepţie este prevăzută în art. 4 alin. (2) din lege, în sensul că de ea beneficiază şi
moştenitorii persoanei fizice îndreptăţite, prin succesiune legală sau testamentară.
Aşadar, o primă obligaţie care-i incumbă moştenitorului pentru a putea succeda, este aceea ca el
să dovedească propria sa calitate, fie că ne aflăm în prezenţa unei succesiuni legale, fie în prezenţa unei
succesiuni testamentare.
Prin aceasta, el dovedeşte aptitudinea sa de a succede, şi vocaţia lui succesorală.
Vocaţia succesorală constă, la rândul ei, în faptul de a fi chemat sau de a fi îndreptăţit la
moştenirea unei persoane.
Din punct de vedere probator, dovada calităţii de moştenitor se poate face prin certificatul de
moştenitor, eliberat de notarul public, în temeiul Legii nr. 36/1995 referitoare la notarii publici şi la
activitatea notarială.
Alte acte juridice care dovedesc calitatea de moştenitor, pot fi testamentul, actele de stare civilă
care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul dreptului de proprietare.
În speţă din actul de stare civilă al recurentului rezultă că la rubrica „numele mamei” este trecută,
G.F. iar la rubrica „numele tatălui” nu există nici o menţiune.
Din adeverinţa emisă de Primăria comunei Murgaşi, rezultă că numitul G.G. născut la 24 aprilie
1913 în comuna Murgaşi şi soţia sa G.M. născută în anul 1906, ambii decedaţi, nu au avut copii sau alţi
moştenitori legali.
Pe de altă parte, filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei, se putea stabili fie prin recunoaşterea
voluntară de paternitate, fie prin hotărâri judecătoreşti de stabilire a paternităţii, fapt ce nu a fost dovedit.
De asemenea, recurentul nu a făcut nici dovada legăturii de rudenie existente între G.F. şi
pretinsul tată G.G., pentru a se putea stabili calitatea de colateral, gradul IV.
În consecinţă, recursul declarat de contestator, este nefondat şi a fost respins.
Contestaţie împotriva deciziei/dispoziţiei emisă in temeiul Legii nr.10/2001 cu privire la cuantumul
despăgubirilor acordate. Competenţa instanţei judecătoreşti de a stabili cuantumul despăgubirilor
ce pot fi acordate în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.
247/005.
Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Contestaţie împotriva deciziei emisă in temeiul Legii
nr.10/2001 cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate.
Index alfabetic. Drept civil.
- Contestaţie împotriva deciziei/dispoziţiei emisă in temeiul Legii nr.10/2001.
- Competenţa instanţei judecătoreşti de a stabili cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate în
cazul deciziilor/dispoziţiilor emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/005
Legea nr. 10/2001, republicată: art. 7, art. 11, art. 24
Legea nr. 247/2005: art. 16
Prin art.16 alin.1 şi alin.2 din Legea nr.247/2005 (titlul VII), privind regimul stabilirii plăţii
despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincţie între notificările deja
soluţionate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca
despăgubire, ipoteză a alin.1 al textului, şi cele care nu au fost soluţionate în atare modalitate până la
data respectivă şi despre care se arată că vor fi predate secretariatului comisiei centrale însoţite de
dispoziţiile entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, conţinând propunerile motivate de acordare a
despăgubirilor, ipoteză a alin.2 al textului art.16.
În cazul în care o notificare a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a legii, însă dispoziţia prin
care aceasta a fost soluţionată nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanţă astfel încât ceea ce
urmează a se preda secretariatului comisiei centrale este dispoziţia definitivă, emisă în baza hotărârii
judecătoreşti, sunt aplicabile prevederile alin.1 al art.16, în sensul că în situaţia dată şi instanţa de
judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparaţii, reprezentând
valoarea de circulaţie a bunului, orice altă interpretare a textului echivalând cu denegare de dreptate
(sancţionată de prevederile art.3 Cod civil) şi cu dreptul de acces la instanţă, garantat de prevederile art.
21 din Constituţia României şi art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale
ale Omului.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2230 din 9 martie 2007
Prin cererea înregistrată la data de 23 august 2005, reclamanţii B.N., B.A. şi G.M. au solicitat în
contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Cluj–Napoca şi Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor, repunerea în termenul legal de atacare a dispoziţiei emisă în temeiul Legii nr.10/2001 şi
ulterior, anularea acestei dispoziţii înregistrată sub nr.1661/2001 cu privire la cuantumul despăgubirilor. S-
a solicitat totodată obligarea pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca să emită o nouă dispoziţie în
care să se prevadă expres valoarea imobilului notificat, valoarea despăgubirilor ce urmează a fi dedusă şi
valoarea măsurilor reparatorii efectiv acordate, în mod separat pentru teren şi pentru construcţie.
În motivarea cererii de repunere în termen, reclamanţii au arătat că dispoziţia atacată a fost
comunicată doar reclamantei G.M., care, în perioada 4 iulie-25 august 2005, interval de timp în care s-a
comunicat dispoziţia, s-a aflat în concediu de odihnă fiind plecată de la domiciliu, astfel încât nu a putut
lua cunoştinţă de conţinutul actului în termenul legal de contestare a acesteia.
Cât priveşte fondul cauzei, au învederat că sunt îndreptăţiţi să beneficieze de măsurile reparatorii
prevăzute de legea specială pentru imobilul solicitat, situat în municipiul Cluj-Napoca, casă şi teren, imobil
expropriat în anul 1983 şi pentru care s-a plătit o despăgubire în valoare de 80.907 lei.
Deşi prin dispoziţia atacată s-a recunoscut reclamanţilor dreptul de a beneficia de măsuri
reparatorii, cuantumul măsurilor reparatorii evaluat la suma de 1.112.723.264 lei nu a fost în mod corect
stabilit, separat pentru teren şi pentru construcţie, nu a fost stabilită suma ce urmează a fi încasată efectiv
de către reclamanţi, menţionându-se doar că din valoarea imobilului se va scădea valoarea actualizată a
despăgubirilor încasate la data preluării de către stat.
Reclamanţii au contestat de asemenea şi valoarea imobilului stabilită în etapa administrativă a
procedurii şi care este mult inferioară valorii reale de circulaţie a bunului.
Prin sentinţa civilă nr.534 din 15 iunie 2006 a Tribunalului Cluj a fost admisă cererea de repunere în
termen şi admisă în parte cererea introductivă. A fost anulată dispoziţia nr.16101din 5 iulie 2005 emisă de
Primarul municipiului Cluj-Napoca cu privire la cuantumul despăgubirilor.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor şi respinsă plângerea faţă de această pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, ca reale susţinerile reclamanţilor
privind imposibilitatea obiectivă în exercitarea căii de atac a contestaţiei, astfel încât, constatând
îndeplinite cerinţele art.103 alin.1 şi alin.2 Cod procedură civilă, s-a apreciat ca depusă în termen cererea
introductivă.
Cu privire la fondul cauzei s-a reţinut că, după modificarea Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005,
competenţa de stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor din subordinea Cancelariei Primului Ministru, aşa încât, evaluarea terenurilor solicitate,
prin lucrările de specialitate efectuate în cauză, nu mai poate fi reţinută, instanţa de judecată fiind lipsită
de atributul stabilirii valorii despăgubirilor.
Prin decizia civilă nr.355/A/2006 din 12 octombrie 2006 a Curţii de Apel Cluj, a fost admis în parte
apelul reclamanţilor şi schimbată în parte sentinţa primei instanţe.
A fost obligat Primarul municipiului Cluj-Napoca să emită o nouă dispoziţie de soluţionare a
notificării reclamanţilor, care să cuprindă valoarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru întreg
imobilul, ţinând seama de valoarea actualizată a despăgubirilor primite la expropriere, în cuantum de
80.907 lei, din care 80.000 lei pentru casă şi 907 lei pentru teren. A fost respins ca nefondat apelul
Primarului municipiului Cluj-Napoca şi menţinute restul dispoziţiilor deciziei.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanţii sunt pe deplin îndreptăţiţi să beneficieze de
măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia şi terenul expropriate, valoarea acestora urmând să fie
stabilită în conformitate cu prevederile art.11 alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr.10/2001 republicată, urmând
ca din această valoare să se scadă, conform alin.7 al aceluiaşi articol, valoarea actualizată a
despăgubirilor primite cu ocazia exproprierii, separat pentru construcţie şi teren.
Împrejurarea că în faţa primei instanţe au fost efectuate expertize pentru evaluarea atât a
construcţiei cât şi a terenului, este irelevantă cauzei, întrucât în actuala reglementare a Legii nr.10/2001,
stabilirea efectivă a despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, respectiv a măsurilor reparatorii în
echivalent, este apanajul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu a
instanţelor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanţii, solicitând obligarea Primarului
municipiului Cluj-Napoca la emiterea unei noi dispoziţii prin care să se stabilească despăgubiri băneşti în
cuantum de 157.277 RON pentru construcţie şi 129 979, 59 RON pentru teren.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au susţinut că în mod greşit instanţa de apel nu s-a
pronunţat în concret asupra despăgubirilor ce li se cuvin. În acest fel, pârâtul poate emite o dispoziţie în
care ar consemna o valoare apreciată de acest pârât ca fiind reală, factor generator de alte procese.
Au învederat că dispoziţia atacată a fost emisă anterior datei de intrare în vigoare a Legii
nr.247/2005, astfel încât nu-i sunt aplicabile prevederile acestei legi.
De asemenea, actul normativ menţionat face o distincţie clară între notificările deja soluţionate la
data intrării în vigoare a legii şi cele ce nu au fost încă soluţionate şi care vor fi înaintate Secretariatului
Comisiei Centrale însoţite de dispoziţiile conţinând propuneri motivate de acordare a despăgubirilor.
Aceasta înseamnă că notificările soluţionate anterior intrării în vigoare a Legii nr.247/2005,
atacate în instanţă, urmează a fi predate împreună cu dispoziţiile definitive emise în baza hotărârilor
judecătoreşti, organismului susmenţionat.
În acelaşi sens, al competenţei instanţelor judecătoreşti de a stabili sumele de bani reprezentând
valoarea de circulaţie a imobilelor sunt şi prevederile art.16 alin.1 din Legea nr.247/2005, text neobservat
de instanţă.
Dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti atacate sunt contrare însă şi recentei jurisprudenţe a CEDO
care a statuat în sensul că principiul propus de legea de reparaţii este acela de a acorda o indemnizaţie
corespunzătoare valorii de piaţă a imobilului preluat abuziv, principiu care reflectă jurisprudenţa
internaţională, judiciară sau arbitrală referitoare la despăgubirile acordate în caz de acte ilicite şi
confirmate în mod constant de aceasta.
Raportat la motivele enunţate, au învederat că dispoziţiile deciziei atacate nu sunt de natură a
conduce la finalizarea efectivă a litigiului, lăsând loc de interpretare pentru pârât şi obligând în acest fel
părţile să parcurgă un nou ciclu procesual cu toate consecinţele ce derivă din situaţia menţionată.
Recursul este fondat.
Potrivit art.11 din Legea nr.10/2001 republicată, urmare a modificărilor aduse prin Legea
nr.247/2005 şi prin O.U.G. nr.209/2005, imobilele expropriate se restituie în natură persoanei îndreptăţite,
iar dacă aceasta a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume
reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizate cu coeficientul de actualizare stabilit conform
legislaţiei în vigoare.
Reglementând ipoteza imobilelor expropriate, ocupate integral de lucrările pentru care s-a dispus
exproprierea, norma alin.4 al aceluiaşi articol, prevede că măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent
pentru întreg imobilul.
În acest sens art.11 alin.5 din lege prevede că valoarea construcţiilor expropriate şi demolate se
stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale, iar alin.6
al aceluiaşi text prevedea că valoarea terenurilor aferente construcţiilor expropriate se stabileşte de
asemenea potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de
evaluare.
Alin. 7 al art.11 prevede că valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabileşte prin
scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcţii, din
valoarea corespunzătoare a imobilului expropriat, teren şi construcţii, care nu se pot restitui în natură,
stabilită potrivit alin.5 şi alin.6 al aceluiaşi articol.
Iar potrivit art.24 alin.1 în redactarea în vigoare la data soluţionării notificării „ dacă restituirea în
natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie
sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art.23 alin.1 să facă persoanei îndreptăţite
o ofertă de restituire” prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Prin urmare, în forma iniţială a legii, se prevedea imperativ obligaţia unităţii deţinătoare de a
respecta atât termenul de soluţionare a notificărilor, cât şi pe aceea de a face persoanei îndreptăţite
„ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului”, ceea ce presupune determinarea
valorii măsurilor reparatorii, atât sub aspectul cuantumului, cât şi a categoriei cuvenite.
Nerespectarea dispoziţiilor legale enunţate la emiterea dispoziţiei prevăzute de Legea nr.10/2001
constituie cauze de nelegalitate a actului administrativ astfel emis, cu consecinţe directe asupra validităţii
acestuia.
În acest sens, se reţine că legal, ambele instanţe au sancţionat modalitatea defectuoasă de
soluţionare a notificării reclamanţilor, reţinând, pe bună dreptate, îndreptăţirea acestora de a beneficia de
măsuri reparatorii atât pentru terenul expropriat, dar şi pentru construcţia expropriată, însă în procesul de
finalizare a soluţionării notificării reclamanţilor, au reţinut că stabilirea efectivă a despăgubirilor cuvenite
reclamanţilor este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu a
instanţelor de judecată.
Considerentele celor două instanţe relativ la aspectul evocat sunt rezultatul greşitei interpretări a
legii, critică ce se încadrează în prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Într-adevăr, prin art.16 alin.1 şi 2 din Legea nr.247/2005 (titlul VII), privind regimul stabilirii plăţii
despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincţie între notificările deja
soluţionate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca
despăgubire, ipoteză a alin.1 al textului, şi cele care nu au fost soluţionate în atare modalitate până la
data respectivă şi despre care se arată că vor fi predate secretariatului comisiei centrale însoţite de
dispoziţiile entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, conţinând propunerile motivate de acordare a
despăgubirilor, ipoteză a alin.2 al textului art.16.
Or, în speţă, notificarea reclamanţilor a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a legii, însă
dispoziţia prin care aceasta a fost soluţionată nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanţă astfel încât
ceea ce urmează a se preda secretariatului comisiei centrale este dispoziţia definitivă, emisă în baza
hotărârii judecătoreşti.
Prin urmare, în cauză sunt aplicabile prevederile alin.1 al art.16, în sensul că în situaţia dată şi
instanţa de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparaţii,
reprezentând valoarea de circulaţie a bunului, orice altă interpretare a textului echivalând cu denegare de
dreptate (sancţionată de prevederile art.3 Cod civil) şi cu dreptul de acces la instanţă, garantat de
prevederile art. 21 din Constituţia României şi art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale ale Omului.
Dacă dreptul de acces la un tribunal nu este absolut şi se pretează la limitări implicit admise,
deoarece ordonă prin natura sa însăşi reglementarea statului, aceste limitări nu pot restrânge accesul
oferit într-un fel sau până într-un punct astfel încât dreptul să fie atins în propria sa substanţă.
O asemenea limitare nu se leagă de art.6 alin.1 decât dacă tinde către un scop legitim şi dacă
există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
Or, în speţă, pe umerii reclamanţilor apasă o sarcină disproporţionată în măsura în care, nici
până în prezent nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale şi mai ales, în
condiţiile în care la peste un an de la adoptarea legii noi, aceştia sunt trimişi, după parcurgerea unei
proceduri judiciare, să urmeze o nouă etapă administrativă cu posibilitatea de a urma o nouă etapă
judiciară, ceea ce presupune, imposibilitatea valorificării dreptului subiectiv invocat în viitorul apropiat
Or, aceasta se constituie într-o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a primi despăgubirea, drept
recunoscut de Legea nr.10/2001, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art.1 din
Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.
Concluzionând, faţă de datele speţei, în sensul admisibilităţii evaluării despăgubirilor şi în etapa
judiciară a procedurii reglementate de art.21 şi următoarele din Legea nr.10/2001, şi constatând că în
cauză, greşit au considerat instanţele că această atribuţiune este apanajul autorităţii administrative cu
excluderea intervenţiei instanţei de judecată, soluţionând astfel procesul fără a intra în cercetarea fondului
pretenţiilor deduse în justiţie, în temeiul art.312 alin.5 Cod procedură civilă, recursul va fi admis cu
consecinţa casării hotărârilor şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
9. Teren preluat de stat în baza Legii nr. 58/1974. Cerere formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991
Cuprins pe materii : Drept civil; Drepturi reale; Drept de proprietate privată; Imobil preluat în baza Legii
nr. 58/1974; Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001; Stabilirea măsurilor reparatorii;
Index alfabetic : Drept de proprietate privată ;
- Imobil preluat abuziv;
- Notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 ;
- Masuri reparatorii ;
Legea nr.10/2001 : art.1; art. 3 alin. 1 lit.a; art. 8
Legea nr.18/1991: art. 8 ; art.36
Legea nr. 58/1974 : art. 30
Cod civil : art. 480 ; art. 482
Situaţia proprietarilor deposedaţi de terenurile aferente construcţiilor – prin aplicarea prevederilor
Legii nr. 58/1974, nu îşi găseşte reglementarea în legile fondului funciar.
Reţinându-se pe de o parte, calitatea de proprietar a reclamantei şi preluarea abuzivă a bunului
de către stat, iar pe de altă parte, faptul că situaţia unei asemenea deposedări nu intră în sfera de
reglementare a legilor fondului funciar, rezultă că nu poate fi înlăturat beneficiul măsurilor reparatorii în
persoana reclamantei.
Nefiind posibilă o restituire în natură (întrucât asupra terenului s-a eliberat deja titlu de proprietate în
favoarea dobânditorului construcţiei, conform art. 36 din Legea nr.18/1991), reclamanta este îndreptăţită
potrivit dispoziţiilor art.1 alin.(2) din Legea nr.10/2001 la măsuri reparatorii prin echivalent.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4357 din
30 mai 2007
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.102 din 6 ianuarie 2006,
reclamanta M.N.M.L. a solicitat în contradictoriu cu Comuna Costineşti, Consiliul Local Costineşti şi
Primarului Comunei Costineşti anularea dispoziţiei nr.151 din 8 decembrie 2005 emisă de acesta din
urmă şi restituirea prin acordarea de teren echivalent a imobilului ce a aparţinut reclamantei, în comuna
Costineşti, judeţul Constanţa.
În motivarea cererii s-a arătat că prin dispoziţia atacată a fost respinsă în mod nelegal cererea de
restituire a terenului, în condiţiile în care reclamanta a fost unic proprietar al acestuia, fiind preluat de stat
în mod abuziv, prin aplicarea prevederilor art.30 din Legea nr.58/1974.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr.1237 din 8 iunie 2006, a respins ca nefondată
acţiunea reclamantei faţă de Primarul Comunei Costineşti şi pentru lipsă de calitate procesuală pasivă
acţiunea îndreptată împotriva celorlalţi pârâţi.
În motivarea soluţiei, s-a reţinut că situaţia terenurilor aferente construcţiilor înstrăinate şi care au
trecut în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri, a fost rezolvată de legiuitor în favoarea
dobânditorilor construcţiei, iar foştii proprietari nu au îndreptăţirea de a obţine restituirea terenului.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins prin decizia nr.360/C din 29
noiembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Potrivit considerentelor deciziei, s-a constatat că preluarea terenului, aparţinând reclamantei, de
către stat în temeiul art.30 din Legea nr.58/1974 (ca efect al înstrăinării construcţiei, terenul aferent
acesteia trecea în proprietatea statului), a constituit o măsură abuzivă întrucât aducea atingere art.36 alin.
(1) din Constituţia din 1965 şi art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În acelaşi timp, s-a apreciat că stabilirea caracterului abuziv al titlului statului nu determină
aplicarea automată a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, întrucât potrivit art.8 din acest
act normativ, legiuitorul a înlăturat din sfera sa de aplicare terenurile al căror regim juridic este
reglementat de legile fondului funciar.
De altfel, la cererea actualului proprietar al construcţiei, au fost aplicate dispoziţiile art.36 din
Legea nr.18/1991 şi i s-a eliberat acestuia titlu de proprietate pentru terenul aferent construcţiei.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, susţinând următoarele :
Decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că s-a încălcat art.1 din Legea nr.10/2001,
care prevede că imobilele preluate abuziv se restituie în natură foştilor proprietari, iar dacă restituirea nu
mai este posibilă, se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.
Caracterul nelegal al deciziei este dat şi de încălcarea dispoziţiilor art. 480 şi art. 482 Cod civil,
având în vedere că reclamanta nu a primit nicio despăgubire pentru terenul de 640 mp ce i-a fost preluat,
aşa cum prevedea Legea nr.58/1974.
Examinând criticile formulate, Curtea a constatat caracterul fondat al acestora în sensul
următoarelor considerente:
Apreciind că reclamanta nu este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de către
stat în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, instanţa a înlăturat în mod greşit incidenţa la speţă a
normelor Legii nr. 10/2001.
Astfel, în cauză s-a stabilit că reclamanta a fost proprietară asupra terenului ce face obiectul
litigiului, în suprafaţă de 640 mp, şi că preluarea acestuia de către stat (ca efect al înstrăinării construcţiei,
realizate în anul 1985) s-a realizat în mod abuziv.
O astfel de statuare a instanţei trebuia să aibă din punct de vedere juridic consecinţa reglementată
de art.3 alin.(1) lit.a din Legea nr.10/2001, respectiv, recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită a
reclamantei la măsuri reparatorii.
Excluderea de la aplicabilitatea Legii nr.10/2001, cu motivarea că situaţia juridică a terenului ar fi
reglementată de legile fondului funciar (în sensul art.8 din actul normativ menţionat), ignoră faptul că
textul de lege nu acoperă şi situaţia persoanelor al căror teren a fost preluat de către stat în perioada în
care acestea erau scoase din circuitul civil, interzicându-se înstrăinarea prin acte juridice între vii.
Dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991 reglementează într-adevăr, în favoarea
dobânditorilor construcţiei, dobândirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor aferente.
Nici în acest text şi nici în vreo altă dispoziţie a legilor fondului funciar nu se prevede însă nimic în
legătură cu situaţia foştilor proprietari de imobile - terenuri, preluate de stat prin aplicarea art.30 din Legea
nr.58/1974, ca transpunere a interdicţiei de înstrăinare a unor astfel de imobile.
Or, reţinându-se pe de o parte, calitatea de proprietar a reclamantei şi preluarea abuzivă a
bunului de către stat, iar pe de altă parte, faptul că situaţia unei asemenea deposedări nu intră în sfera de
reglementare a legilor fondului funciar (din punct de vedere al titularului deposedat), rezultă că nu poate fi
înlăturat beneficiul măsurilor reparatorii în persoana reclamantei.
O interpretare în sens contrar nesocoteşte dispoziţiile art.3 alin.(1) lit.a din Legea nr.10/2001, iar
susţinerea că art.8 din acest act normativ ce îl înlătură de la aplicabilitate în concurs cu legile fondului
funciar, nu îşi are incidenţă în speţă.
Astfel, cum s-a menţionat, situaţia proprietarilor deposedaţi de terenurile aferente construcţiilor,
ca efect al înstrăinării acestor din urmă imobile, nu îşi găseşte reglementare în legile fondului funciar,
pentru a se putea susţine suprapunerea a două acte normative de reparaţie în privinţa aceluiaşi imobil.
În acelaşi timp, nefiind posibilă o restituire în natură (întrucât asupra terenului s-a eliberat deja
titlu de proprietate în favoarea dobânditorului construcţiei, conform art.36 din Legea nr.18/1991), trebuia
să se constate, în aplicarea dispoziţiilor art.1 alin.(2) din Legea nr.10/2001, îndreptăţirea reclamantei la
măsuri reparatorii prin echivalent.
În consecinţă, a fost modificată decizia atacată, în sensul admiterii apelului şi schimbării în parte
a sentinţei, prin admiterea contestaţiei.Drept urmare, a fost anulată dispoziţia emisă de primar, cu obligarea acestuia de a întocmi o nouă dispoziţie privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Contestaţie formulată împotriva dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001. Măsuri reparatorii
prin echivalent. Teren liber de construcţii care poate fi acordat în compensare.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate privată. Imobil expropriat.
Contestaţie împotria dispoziţiei emise de primar. Stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent. Acordare
de bunuri sau servicii în compensare.
Index alfabetic : Drept civil.
- Drept de proprietate privată.
- Imobil expropriat.
- Dispoziţie emisă de primar.
- Măsurii reparatorii constând în acordarea de bunuri sau servicii în
compensare.
Legea nr. 10/2001 : art. 10 alin. (4), alin. (10);
art. 24 alin. (1); art.26 alin. (1).
Legea nr. 247/2005
Normele metodologice de aplicare unitară a
Legii nr. 10/2001 : art. 1.7
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, entitatea investită cu soluţionarea notificării este
obligată să acorde persoanei îndreptăţite bunuri sau servicii, sau să propună despăgubiri în situaţia în
care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de către persoana îndreptăţită.
Instanţele au făcut o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001 atunci când au
constatat că în patrimoniul primăriei există terenuri libere de construcţii care pot fi acordate în
compensare, conform prevederilor art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001. Textul citat explică înţelesul
noţiunii de „măsuri reparatorii prin echivalent”, şi anume „compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite
în echivalent de către entitatea investită cu soluţionarea verificării”.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 5018 din 19 iunie 2007
Tribunalul Vrancea, prin sentinţa civilă nr. 754 din 28 septembrie 2006, a admis în parte acţiunea
formulată de reclamanta P.S. împotriva primarului şi Primăriei Municipiului Focşani în temeiul Legii nr.
10/2001.
A fost anulată dispoziţia nr. 1176 din 7 iunie 2006 emisă de Primăria Municipiului Focşani, cu
privire la acordarea de despăgubiri către reclamantă pentru suprafaţa de teren de 314,52 m2, situat în
Focşani şi au fost obligaţi pârâţii să acorde reclamantei, în compensare, un teren corespunzător
suprafeţei de 314,52 m.p., ce nu poate fi restituită în natură, din suprafaţa totală de 4.865 m2 situată în
Focşani. A fost respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind obligarea la emiterea dispoziţiei de
soluţionare a notificării.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că reclamanta,
moştenitoare a unchiului său, H.V., a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru casă şi terenul de
314,52 m2 expropriate în temeiul Decretului nr. 492/1983, acordarea unui teren echivalent, ca măsură
compensatorie, deoarece terenul expropriat este în prezent ocupat de blocuri de locuinţe.
S-a reţinut că pe parcursul judecăţii s-a emis dispoziţia nr. 1176 din 7 iunie 2006, ca răspuns la
notificarea reclamantei, prin care s-a făcut propunerea de acordare către aceasta de despăgubiri pentru
imobilul solicitat şi imposibil de restituit în natură.
Instanţa a mai reţinut că s-a făcut dovada existenţei unui teren, liber de construcţii, proprietatea
primăriei, aflat în domeniul privat al acesteia.
Constatând că reclamanta este persoană îndreptăţită, acesteia i se poate acorda în compensare
un teren în suprafaţă de 314,52 m2, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr.
247/2005, şi conform pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 14
A din 18 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Galaţi.
S-a constatat, în motivarea acestei decizii, că potrivit art.26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,
entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite alte bunuri sau
servicii, sau să propună despăgubiri în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este
acceptată de către persoana îndreptăţită.
S-a reţinut că nu s-a făcut dovada că pârâta i-a oferit reclamantei bunuri în compensare şi că
aceasta le-ar fi refuzat şi nu s-a făcut nici dovada că pe terenul fără construcţii din care s-a dispus
compensarea ar fi început construirea unor obiective de interes public conform art. 10 alin. (4) din Legea
nr. 10/2001.
Împotriva deciziei Curţii de Apel, Primăria Municipiului Focşani a declarat recurs invocând în
drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În fapt, s-a invocat imposibilitatea restituirii terenului, în modalitatea stabilită de instanţă,
arătându-se că Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut altă modalitate de restituire decât cea în echivalent.
S-a mai arătat că terenul vizat va fi afectat de construcţii de utilitate publică urmând a se construi
pe acesta mai multe clădiri.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, se constată că decizia curţii de apel
este legală şi temeinică, motivele invocate în fapt neîncadrându-se în dispoziţiile art. 304 pct. 9
C.proc.civ. pentru a determina modificarea deciziei atacate.
Instanţele au făcut o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001 în sensul că au constatat, în mod
justificat, că în patrimoniul Primăriei există terenuri libere de construcţii care pot fi acordate în
compensare, conform prevederilor art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001. Textul citat explică înţelesul
noţiunii de „măsuri reparatorii prin echivalent”, şi anume „compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite
în echivalent de către entitatea investită cu soluţionarea verificării”.
Instanţa, la situaţia de fapt dedusă judecăţii, a aplicat în mod corespunzător dispoziţiile incidente
amintite, făcând o corectă interpretare a legii.
Constatând că în cauză nu sunt întrunite dispoziţiile art. 304 pct. 9C.proc.civ., văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 1 C.proc.civ., Curtea a respins ca nefondat recursul.
8. Teren trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974. Cerere de restituire formulată în
baza Legii nr. 10/2001. Persoană îndreptăţită în accepţiunea Legii nr. 10/2001
Cuprins pe materii : Drept civil; Drepturi reale; Drept de proprietate privată; Teren trecut în proprietatea
statului în baza Legii nr. 58/1974; Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001; Calitatea de persoană
îndreptăţită
Index alfabetic : Drept de proprietate privată ;
- Imobil trecut în proprietatea statului;
- Notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001;
- Calitatea de persoană îndreptăţită:
Legea nr. 58/1974 : art. 30;
Legea nr. 18/1991 : art. 36 alin. 3;
Legea nr. 10/2001 : art. 3 alin. 1 lit.a; art. 20 alin. 4
Potrivit art.3 lit.a din Legea nr.10/2001 pentru a putea solicita restituirea în natură a terenului,
persoana care se consideră îndreptăţită trebuie să fi avut calitatea de proprietar al acestuia la data
preluării de către stat.
În condiţiile în care, la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, terenul aferent
imobilului a trecut în proprietatea statului în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 58/1974 şi ulterior construcţia a
fost expropriată, fostul proprietar nu poate solicita despăgubiri decât pentru construcţie nu şi pentru teren,
deoarece nu a avut niciodată proprietatea acestui teren ce a trecut la stat.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 5123 din 22 iunie 2007
Prin sentinţa civilă nr.887 din 19 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, s-
a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul L.A. în contradictoriu cu Primăria Municipiului
Focşani, promovată în temeiul Legii nr.10/2001. S-a constatat că reclamantul are calitate de persoană
îndreptăţită pentru a primi despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001 pentru suprafaţa de teren de 168 mp. şi
s-a respins ca nefondat capătul de cerere privind restituirea în natură.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1664 din 9 aprilie 1980 de fostul Notariat
de Stat al Judeţului Vrancea, reclamantul a dobândit un imobil situat în strada L. Întrucât la acea dată era
în vigoare Legea nr.58/1974, terenul aferent casei de locuit, în suprafaţă de 168 mp, a trecut în
proprietatea statului, urmând să fie atribuit cumpărătorului.
Ulterior, prin Decretul nr.155/1985 imobilul a fost expropriat, casa de locuit fiind demolată,
reclamantul primind despăgubiri prin dispoziţia nr.764 din 8 martie 2006.
În ce priveşte terenul în suprafaţă de 168 mp, restituirea în natură a acestuia nu este posibilă
întrucât, după cum rezultă din probele administrate în cauză, acesta se află în domeniul public al
Municipiului Focşani şi pe amplasamentul acestei suprafeţe se găseşte situată o parcare.
Potrivit dispoziţiilor art.36 alin.3 din Legea nr.18/1991, terenurile atribuite în folosinţă pe durata
existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor în
condiţiile dispoziţiilor art.30 din Legea nr.58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului a localităţilor
urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai
locuinţelor. În acest context, dacă imobilul – casă de locuit – proprietatea reclamantului, nu ar fi fost
expropriat şi demolat, terenul aferent acestuia devenea proprietatea reclamantului. Fostul proprietar al
terenului, nu ar avea dreptul să-l revendice, deoarece preţul primit cu ocazia vânzării îl despăgubea atât
pentru casa de locuit cât şi pentru teren, ştiut fiind că la încheierea oricărei tranzacţii imobiliare se avea în
vedere la stabilirea preţului atât construcţia cât şi terenul aferent acesteia.
Aşa fiind, în mod greşit pârâta a interpretat că terenul în litigiu a fost preluat din proprietatea
vânzătorului, întrucât acesta şi-a vândut proprietatea în integralitatea sa; de fapt, terenul a fost preluat din
proprietatea cumpărătorului, acestuia fiindu-i încălcat dreptul de proprietate prin preluarea abuzivă a
terenului, pentru care a plătit vânzătorului preţul pieţii de la data încheierii convenţiei. Tocmai pe acest
considerent legiuitorul a prevăzut restituirea în proprietatea titularilor dreptului de folosinţă a terenului atât
prin dispoziţiile Legii nr.18/1991 cât şi cele ale dispoziţiilor Legii nr.10/2001 (art.11).
Prin decizia civilă nr.55/A din 22 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă
s-a admis apelul declarat de Primăria Municipiului Focşani şi s-a schimbat în tot sentinţa primei instanţe
în sensul că s-a respins contestaţia ca nefondată şi s-a respins ca nefondat apelul declarat de către
reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
În motivarea deciziei de apel s-au reţinut următoarele:
În condiţiile în care imobilul a fost dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare în care s-a
specificat în privinţa terenului că urmează regimul Legii nr.58/1974, înseamnă că reclamantul nu poate fi
considerat ca persoană îndreptăţită în înţelesul art.3 alin.(1) lit.a din Legea nr.10/2001 deoarece nu a avut
niciodată proprietatea acestui teren ce a trecut la stat, urmând Legea nr.58/1974, pe lângă faptul că acest
teren constituie domeniu public.
Împotriva deciziei de apel a declarat recurs reclamantul, criticând-o, în esenţă, pentru
următoarele motive:
Dispoziţia este nelegală pentru că terenul trecea formal în proprietatea statului dar era în folosinţa
deţinătorului construcţiilor, pentru care s-a şi plătit impozit agricol.
A mai susţinut că este proprietar al acestui teren în baza prescripţiei achizitive, ca efect al
joncţiunii posesiilor, autorul de la care a dobândit exercitând posesia mai mult de 30 de ani.
Atât Legea nr.10/2001 art.9, legile din domeniul fondului funciar, şi Legea nr.112/1995 au
caracter reparator, reparaţia trebuind să fie integrală.
În mod greşit s-a apreciat că nu poate fi restituit terenul în natură întrucât acesta se află în
domeniul public al Municipiului Focşani deoarece relevantă este situaţia juridică a terenurilor la data
notificării şi nu cea de la data efectuării expertizei.
Art.20 alin.(4) din Legea nr.10/2001 prevede că, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la
soluţionarea procedurilor administrative este interzisă înstrăinarea, concesiunea, locaţia de gestiune,
precum şi schimbarea destinaţiei terenurilor, iar în aceste condiţii HG nr.908/2002 prin care terenul a fost
trecut în domeniul public este lovită de nulitate absolută.
Analizând decizia curţii de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul
este nefondat, pentru motivele ce succed.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat al judeţului Vrancea,
reclamantul a dobândit construcţia de pe terenul în litigiu, terenul trecând în proprietatea statului în baza
Legii nr.58/1974.
Ulterior, terenul şi construcţia au fost expropriate prin Decretul nr.155/1985, casa a fost demolată
iar reclamantul a primit despăgubiri.
Pentru a putea solicita restituirea în natură a terenului, persoana care se consideră îndreptăţită
trebuie să fi avut calitatea de proprietar al acestuia la data preluării de către stat, aşa cum prevede art.3
lit.a din Legea nr.10/2001.
În condiţiile în care prin contractul de vânzare-cumpărare menţionat, reclamantul nu a dobândit
terenul ci numai construcţia, acesta nu a avut calitatea de proprietar asupra terenului, chiar dacă, aşa
cum susţine în cadrul primului motiv de recurs ar fi plătit impozit agricol.
Reclamantul nu a dobândit proprietatea asupra terenului prin joncţiunea posesiilor întrucât nu
sunt întrunite condiţiile acestei instituţii de drept.
Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin joncţiunea posesiilor este necesar ca autorul cu a
cărui posesie se uneşte posesia reclamantului să nu fie titularul dreptului real, pentru că numai într-o
asemenea situaţie are sens joncţiunea posesiilor.
Aceasta deoarece uzucapiunea operează şi ca o sancţiune civilă pe care o suportă titularul
dreptului de proprietate şi se justifică prin pasivitatea sa timp îndelungat, deşi bunul s-a aflat în posesia
altuia.
În condiţiile în care reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii
nr.10/2001, nu au mai fost analizate celelalte motive de recurs.
Oricum, cererea vizând dispoziţiile art.20 alin.(4) din Legea nr.10/2001 este o cerere formulată
pentru prima dată în recurs, cu încălcarea art.294 C.proc.civ., iar apartenenţa sau nu a terenurilor la
domeniul public nu mai prezintă relevanţă în cauză faţă de lipsa calităţii de persoană îndreptăţită reţinută.
Constatând, prin urmare, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale
incidente, din perspectiva art.304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte, făcând aplicarea art.312 alin.(1)
C.proc.civ., a dispus respingerea recursului ca nefondat.
Contestaţie împotriva deciziei/dispoziţiei emisă in temeiul Legii nr.10/2001 cu privire la cuantumul
despăgubirilor acordate. Competenţa instanţei judecătoreşti de a stabili cuantumul despăgubirilor
ce pot fi acordate în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise, după intrarea în vigoare a Legii nr.
247/005.
Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Contestaţie împotriva deciziei emisă in temeiul Legii
nr.10/2001 cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate.
Index alfabetic. Drept civil.
- Contestaţie împotriva deciziei/dispoziţiei emisă in temeiul Legii nr.10/2001.
- Competenţa instanţei judecătoreşti de a stabili cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate în
cazul deciziilor/dispoziţiilor emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/005
Legea nr. 10/2001, republicată: art. 7, art. 11, art. 24
Legea nr. 247/2005: art. 16
Pentru deciziile sau dispoziţiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competenţa
instanţei civile se păstrează doar în ceea ce priveşte procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea
deţinătoare, în situaţia în care aceasta refuză să soluţioneze notificarea, respinge notificarea ori respinge
cererea de restituire în natură.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face
obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ, doar după ce au
fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 7037 din 25 octombrie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1039 din 21 septembrie 2006, Tribunalul Prahova a respins contestaţia formulată de reclamanţii C.E.G., C.C., A.C.L., G.L., P.M.S. şi I.V. în contradictoriu cu Primăria municipiului Ploieşti şi Primarul municipiului Ploieşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 108 din 11 ianuarie 2006, emisă de Primăria municipiului Ploieşti, solicitând obligarea acesteia să restituie în natură un imobil situat în Ploieşti, judeţul Prahova.
Tribunalul a constatat că imobilul a fost expropriat de la P.D., autorul reclamanţilor. Notificarea formulată de reclamanţi a fost respinsă prin dispoziţia nr. 108 din 11 ianuarie 2006, cu motivarea că terenul a cărui restituire se solicită este afectat de utilitate publică, fiind ocupat de Halele Centrale Ploieşti şi amenajările aferente. În această situaţie, Primăria municipiului Ploieşti a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Prin dispoziţia atacată s-a reţinut, în mod corect, că terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece, din probele administrate în cauză a rezultat că scopul exproprierii a fost realizat, situaţie în care devin incidente dispoziţiileart. 11 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Tribunalul a mai constatat, că nu pot fi reţinute susţinerile reclamanţilor,
în sensul că trebuia să li se achite contravaloarea imobilului, aşa cum a fost stabilită de către expert deoarece, potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, verificarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor este atribuţia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
Prin decizia nr. 40 din 26 ianuarie 2007, Curtea de Apel Ploieşti a constatat nulitatea apelului declarat de apelantele P.M.S. şi I.V., întrucât acestea nu au semnat cererea de apel, deşi au fost citate cu menţiunea de a se prezenta în instanţă în acest scop şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii C.E.G., C.C., G.L. şi A.C.L.
Instanţa de apel a mai constatat că tribunalul a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, faţă de împrejurarea că imobilul nu poate fi restituit în natură pentru că s-a realizat scopul exproprierii.
Nivelul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari se apreciază de către autorităţi şi după procedura instituită prin art. 36 şi urm. din Legea nr. 10/2001, această operaţiune nefiind de competenţa instanţelor de judecată, chiar dacă prin expertiză imobilul a fost evaluat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii.
Invocând la modul general dispoziţiile art. 299 – art. 316 din Codul de procedură civilă, recurenţii au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu se poate analiza legalitatea şi temeinicia cuantumului şi tipului despăgubirilor, deşi în art. 4 al dispoziţiei contestate se prevede expres că aceasta poate fi contestată în termen de 30 de zile, drept ce este prevăzut şiîn art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel nu a observat că nu a fost abrogat Cap. V din Legea nr. 10/2001 care prevede posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti.
Mai arată recurenţii, că măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc
doar cu acordul persoanei îndreptăţite, iar în lipsa acestui acord, litigiul se soluţionează de instanţa de
judecată competentă. Aceste constatări ale instanţelor de judecată sunt în contradicţie cu jurisprudenţa
CEDO.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C.proc.civ., dar nu
sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în
special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de
stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu
este posibilă, deţinătorul imobilului sau unitatea notificată este obligată ca, prin decizie sau dispoziţie
motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună
acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor
aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În cauză, notificarea reclamanţilor a fost soluţionată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,
iar aceştia nu au solicitat acordarea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii.
În această situaţie, acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv, prin
expropriere, se face în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor.
De altfel, nici înainte de modificarea adusă Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, pentru
imobilele expropriate nu se puteau acorda măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, pentru că
regimul juridic al acestor imobile este reglementat de art. 11 din Legea nr. 10/2001, iar dispoziţiile acestui
articol au caracter de normă specială, prin raportare la art. 24 alin. (2) care prevedea posibilitatea
acordării despăgubirilor băneşti pentru construcţiile cu destinaţia de locuinţă.
După abrogarea alineatului 2 al art. 24, acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor
băneşti nu mai este posibilă, astfel încât, în prezent, indiferent de modalitatea de preluare şi natura
imobilului, măsurile reparatorii sunt cele prevăzute de legea specială.
Art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că notificările nesoluţionate până la
data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei Centrale pentru Acordarea de
Despăgubiri, însoţite de decizia sau dispoziţia conţinând propunerea motivată de acordare de despăgubiri
şi de documentaţia aferentă.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) şi alin. (7) al textului de lege invocat, se
face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza
raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Prin urmare, aceste dispoziţii legale au schimbat esenţial procedura de atacare în instanţă a
deciziilor emise în faza administrativă prealabilă, precum şi instanţa competentă să le soluţioneze.
Astfel, pentru deciziile sau dispoziţiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,
competenţa instanţei civile se păstrează doar în ceea ce priveşte procedura derulată în etapa prealabilă
la unitatea deţinătoare, în situaţia în care aceasta refuză să soluţioneze notificarea, respinge notificarea
ori respinge cererea de restituire în natură.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al
instanţei de contencios administrativ, doar după ce au
fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De altfel, problema competenţei instanţelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul
despăgubirilor acordate a făcut şi obiectul recursului în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art.16 şi
următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu
se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul
prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005.
În cauză, prin dispoziţia nr. 731 din 6 februarie 2006, emisă ulterior intrării în vigoare a Legii nr.
247/2005, Primarul municipiului Ploieşti a respins cererea de restituire în natură a imobilului ce a făcut
obiectul notificării transmise de reclamanţi Primăriei municipiului Ploieşti şi a propus acordarea măsurilor
reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată şi
republicată.
Prin urmare, dispoziţia fiind emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, procedura
contestării acesteia este cea prevăzută de noile dispoziţii legale.
Menţiunea din art. 4 al dispoziţiei, referitoare la termenul de contestaţie,
se justifică prin aceea că unitatea deţinătoare a respins cererea de restituire în natură, situaţie în care,
aşa cum s-a arătat, persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei civile.
De aceea, ambele instanţe au făcut o corectă aplicare a legii atunci când au constatat că
stabilirea cuantumului despăgubirilor nu poate face obiectul de analiză al instanţei de judecată,
despăgubirile urmând a fi stabilite prin decizie a Comisiei Centrale.
Soluţia nu este în dezacord cu principiile şi jurisprudenţa CEDO, deoarece dreptul de acces la o
instanţă de judecată nu este un drept absolut. El poate fi supus condiţiei prealabile a unei proceduri
administrative, pentru că ceea ce interesează este ca limitările aduse acestui drept să nu fie de natură a
goli de conţinut însuşi conţinutul dreptului ocrotit.
Or, dreptul de acces la instanţă nu este negat, dar este supus condiţiei epuizării procedurii
derulate la Comisia Centrală.
În schimb, posibilitatea atacării cuantumului despăgubirii de două ori în instanţă ar fi de natură a
prejudicia durata rezonabilă a procedurii şi dreptul de a obţine în termen scurt măsurile reparatorii
acordate de lege.
Faţă de cele arătate, recursul declarat este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) din
C.proc.civ., a fost respins ca atare.
În ceea ce priveşte recursul reclamantelor P.M.S. şi I.V., s-a constatat că acesta este nul.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 3021 din C.proc.civ., cererea de recurs, sub sancţiunea nulităţii, va
cuprinde şi semnătura persoanei care uzează de calea de atac.
În cauză, cererea de declarare a recursului poartă o singură semnătură,
indescifrabilă, care aparţine, conform susţinerilor făcute de reclamanţii C.E.G., C.C. şi G.L. în şedinţa din
25 octombrie 2007, reclamantei A.C.
Reclamantele P.M.S. şi I.V., deşi au fost citate cu menţiunea de a se prezenta în instanţă pentru
au semna cererea de declarare a recursului nu au dat curs acestei solicitări.Prin urmare, s-a constat că recursul declarat de acestea este nul.
Cerere de restituire a unui teren preluat de stat în temeiul Legii nr. 58/1974. Calitatea de persoană
îndreptăţită potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate privată. Teren trecut în proprietatea
statului în condiţiile Legii nr. 58/1974. Cerere de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Calitatea
de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a terenului în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Index alfabetic : Drept civil.
- Drept de proprietate privată.
- Cerere de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
- Teren preluat în baza Legii nr. 58/1974.
- Calitatea de persoană îndreptăţită.
Legea nr. 10/2001: art. 3 alin. (1) lit. a; art. 4 alin. (2);
art. 11 alin. (3).
Legea nr. 58/1974 : art.30 alin. (2).
Potrivit articolul 30 din Legea nr. 58/1974, în caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent
acestora trecea în proprietatea statului şi astfel, în baza contractului de vânzare, cumpărătorul dobândea
numai dreptul de
proprietate asupra construcţiei.
Preluarea de către stat a terenului aferent construcţiei se realiza din patrimoniul vânzătorului, iar
dobânditorul construcţiei primea din partea statului, terenul în folosinţă.
De aceea, cumpărătorii construcţiei, au calitate de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în
baza Legii nr. 10/2001, numai pentru construcţie, nu şi pentru terenul aferent, deoarece terenul nu a fost
preluat din patrimoniul acestora.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 7315 din 1 noiembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 292/S din 22 septembrie 2006,Tribunalul Braşov a respins contestaţia
formulată de contestatorii S.M. şi S.V.Ş. în contradictoriu cu Municipiul Braşov.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că la data de 20 februarie 1976 s-a
încheiat contractul prin care P.C.F. a vândut contestatorilor apartamentul nr.1 din imobilul situat în
Braşov, înscris în CF 21684 Braşov, compus din patru camere şi dependinţe, cu cota de 50% din părţile
de uz comun.
În cuprinsul actului, există clauza că terenul aferent apartamentului care a făcut obiectul vânzării,
respectiv cota de 50% din suprafaţa de 374,436 m.p., trece în proprietatea statului, în condiţiile Legii nr.
58/1974, iar prin încheierea de carte funciară nr. 748/1976 a fostului Notariat de Stat judeţean Braşov s-a
dispus înscrierea în evidenţele de publicitate imobiliară a dreptului de proprietate al contestatorilor asupra
apartamentului nr. 1 din imobil, specificându-se că terenul aferent apartamentului este în proprietatea
statului.
Prin Decretul Consiliului de Stat din data de 25 iulie 1987, s-a dispus exproprierea construcţiei
ce a constituit proprietatea contestatorilor, iar prin procesul verbal încheiat la data de 20 septembrie 1987
de către Comitetul executiv al Consiliului popular al judeţului Braşov s-a procedat la evaluarea imobilului,
stabilindu-se că are o valoare de 81.944 lei.
Construcţia a fost radiată din cartea funciară la data de 23 decembrie 1991, ca urmare a
demolării.
A mai reţinut tribunalul că, în baza Legii nr. 10/2001, contestatorii au înregistrat, prin intermediul
executorului judecătoresc, o notificare, prin care au cerut să fie reevaluate despăgubirile ce li se cuvin
pentru construcţie şi să li se restituie în natură terenul aferent, iar prin dispoziţia nr. 2962 din 1 iunie 2005
intimatul a respins cererea de restituire în natură a terenului, cu motivarea că, fiind trecut în proprietatea
statului în temeiul Legii nr. 58/1974, nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Pentru construcţia cumpărată de contestatori, acestora le-au fost oferite măsuri reparatorii prin
echivalent, constând în acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare
sau acţiuni la societăţile tranzacţionate pe piaţa de capital.
Tribunalul a reţinut că dispoziţia emisă de intimat este criticată cu
privire la modul de soluţionare a cererii, vizând restituirea terenului şi a
modului de stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii.
Cu privire la teren, s-a reţinut că art. 3 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001 stipulează că sunt
îndreptăţite la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanele fizice,
proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora, iar art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001
statuează că „de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai
persoanelor fizice îndreptăţite”.
Or, contestatorii nu au avut niciodată drept de proprietate asupra terenului aferent
apartamentului nr. 1. Aceştia au dobândit dreptul de proprietate numai cu privire la construcţie. Terenul
trecând în proprietatea statului din patrimoniul fostului proprietar P.C.F., numai acesta sau moştenitorii săi
pot cere restituirea lui.
În privinţa despăgubirilor se reţine că, potrivit principiilor ce guvernează regimul juridic al nulităţii,
legalitatea dispoziţiilor unui act juridic se analizează prin raportare la prevederile legale în vigoare la data
emiterii lui. Articolul 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data pronunţării dispoziţiei
contestate, prevedea că măsurile reparatorii în echivalent se stabileau prin scăderea valorii actualizată a
despăgubirilor primite pentru construcţia demolată din valoarea corespunzătoare a imobilului care nu mai
poate fi restituit în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent erau cele acordate prin dispoziţia
contestată.
Faţă de prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (art. 16 şi următoarele), cuantumul
măsurilor reparatorii va fi determinat în cadrul procedurii speciale prevăzute de această lege.
Curtea de Apel Braşov, prin decizia civilă nr. 8/Ap din 22 ianuarie 2007, a admis apelul declarat
de contestatori şi a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că a anulat dispoziţia nr. 2962 din 1
iunie 2005 şi a obligat Municipiul Braşov, prin primar, să emită o nouă dispoziţie prin care să restituie
contestatorilor, în natură, în cotă de 50%, terenul situat în Braşov, în suprafaţă de 374,436 m.p. şi să
propună Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor acordarea de despăgubiri pentru imobilul
construcţie, demolat, conform capitolului 5 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, construcţia fiind demolată în urma exproprierii, este
discutabilă încadrarea terenului în art. 36 din Legea nr. 18/2991, iar raţionamentul primei instanţe, că
terenul se cuvine fostului proprietar pentru că nu a fost niciodată în proprietatea contestatorilor, este
greşit.
Preluarea imobilului în mod gratuit în proprietatea statului „nu semnifică aptitudinea fostului
proprietar, care l-a înstrăinat, în a i se reconstitui dreptul de proprietate”. În cazul în care construcţia
există, terenul revine actualului proprietar al construcţiei, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991, legiuitorul
considerând că în sistemul Legii nr. 58/1974 fostul proprietar se desesiza de întreg imobilul. Faptul că
imobilul construcţie a fost expropriat şi demolat nu poate conduce la altă concluzie, terenul trebuind să
revină fostului proprietar al construcţiei, pentru identitate de raţiune.
În prezenta cauză, fostul proprietar nu are aptitudinea de a fi considerat
persoană îndreptăţită, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, pentru că, în declaraţia autentificată de BNP
C.M., sub nr. 2099 din 30 noiembrie 2005, arată că a primit de la contestatori şi preţul pentru terenul
aferent construcţiei, trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar situaţia
actuală, prin rămânerea terenului în proprietatea statului, nu este conformă spiritului legii şi scopului
urmărit prin adoptarea ei. Preluarea abuzivă este reliefată de faptul că, deşi contestatorii au plătit preţul şi
pentru teren, imobilul a trecut în proprietatea statului în mod gratuit şi poate fi încadrat în dispoziţiile
art. 2 lit. h sau lit. i din Legea nr. 10/2001.
Deşi Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 18/1991 nu prevăd ce se întâmplă cu terenurile preluate de
stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, în condiţiile în care construcţia nu mai există, în privinţa
persoanei îndreptăţite, o altă soluţie decât cea deja arătată nu poate exista, pentru că „a spune că nu se
poate soluţiona situaţia terenului pentru că legea nu o prevede, ar însemna o denegare de dreptate
conform art. 3 din Codul civil”.
Cu privire la construcţie, s-a reţinut că în timpul procesului a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005
care se aplică situaţiei tranzitorii create.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul Braşov, prin primar, care, invocând art. 304
pct. 7 şi 9 C.proc.civ., a susţinut că sentinţa tribunalului este legală, deoarece din materialul probator
administrat în cauză rezultă că asupra terenului aferent apartamentului nr.1 din imobilul situat în Braşov,
contestatorii nu au avut niciodată vreun drept de proprietate. De aceea, faţă de prevederile Legii nr.
10/2001, contestatorii nu au calitate de persoane îndreptăţite, pentru teren având această calitate doar
fostul proprietar P.C.F. sau moştenitorii acestuia.
De altfel, la Primăria Municipiului Braşov a fost înregistrată notificarea nr. 1963 din 10 august
2001 prin care P.C. şi P.F.C. au cerut să li se restituie terenul în suprafaţa de 374,436 m.p., cerere
soluţionată prin dispoziţia nr. 2337/2006, contestată de notificatori. Contestaţia formulată de P.C.F. şi
P.C. a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 518 din 11 decembrie 2006 a Tribunalului Bihor, iar instanţa a
obligat Municipiul Braşov, prin primar, să le restituie în natură suprafaţa de 374,436 m.p. teren.
S-a mai arătat, că declaraţia autentificată dată de P.C.F. nu a fost prezentată nici comisiei, nici
instanţelor de judecată, iar în privinţa despăgubirilor s-a reţinut corect că prin Legea nr. 247/2005 s-a
reglementat procedura de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
La instanţa de recurs, au formulat cerere de intervenţie în interesul recurentului, P.C.F. şi P.C.,
care au solicitat să se admită recursul declarat de pârât, deoarece intimaţii S.V. şi S.M. nu au fost
proprietari ai terenului care face obiectul pricinii.
Intervenienţii au susţinut că, în calitate de foşti proprietari ai terenului,
au solicitat restituirea lui şi, prin sentinţa civilă nr. 518/S din 11 decembrie 2006 a Tribunalului Braşov,
cererea le-a fost admisă.
Cererea de intervenţie a fost încuviinţată în principiu.
Recursul este fondat.
În prezenta cauză, contestatorii au formulat cerere pentru restituirea cotei de 50% din terenul
aferent imobilului situat în Braşov, şi pentru reevaluarea despăgubirilor stabilite pentru construcţie, însă,
potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 20 februarie 1976, contestatorii au dobândit, prin
cumpărare, numai apartamentul nr. 1 din imobil, terenul aferent apartamentului fiind trecut în proprietatea
statului în condiţiile Legii nr. 58/1974.
Articolul 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 prevedea că, în caz de
înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei
despăgubiri ce se stabilea conform dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 şi nu în mod gratuit,
cum greşit s-a reţinut prin decizia atacată.
Potrivit textului citat, în baza contractului de vânzare, cumpărătorul dobândea numai dreptul de
proprietate asupra construcţiei. Preluarea de către stat a terenului aferent construcţiei se realiza din
patrimoniul vânzătorului, căruia i se plăteau despăgubiri calculate conform art. 56 alin. (2) din Legea nr.
4/1973, iar pentru ca dobânditorul construcţiei să-şi poată exercita atributele ce decurg din dreptul de
proprietate asupra construcţiei, primea din partea statului, în folosinţă, terenul necesar, atribuirea
făcându-se numai pe durata existenţei construcţiei. De aceea, cumpărătorii construcţiei, cum este cazul
contestatorilor, au calitate de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, numai
pentru construcţie, nu şi pentru terenul aferent, deoarece terenul nu a fost preluat din patrimoniul
acestora.
Calitate de persoane îndreptăţite la restituirea în natură, în condiţiile Legii nr. 10/2001, au numai
foştii proprietari, din patrimoniul cărora s-a realizat preluarea, sau moştenitorii acestora.
Legea nr. 10/2001 priveşte restituirea către foştii proprietari a imobilelor preluate abuziv de către
stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, fără să cuprindă dispoziţii privind
constituirea dreptului de proprietate în beneficiul unor persoane care, la momentul preluării, nu aveau
calitatea de proprietari ai imobilului, cum este cazul intimaţilor.
Constituirea dreptului de proprietate este reglementată de Legea nr. 18/1991, iar pentru
dobânditorii construcţiilor această lege dispune, în art. 36 alin.(3) că „Terenurile atribuite în folosinţă pe
durata existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente
construcţiilor, în condiţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi
localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului,
proprietari ai locuinţelor”.
Imposibilitatea constituirii dreptului de proprietate asupra terenului, în condiţiile art. 36 alin.(3) din
Legea nr. 18/1991, ca efect al demolării construcţiei, nu conferă fostului proprietar al construcţiei dreptul
la restituirea terenului pe care nu l-a deţinut în proprietate anterior încheierii contractului de vânzare-
cumpărare şi pe care, indiferent de preţul care a fost plătit, nu l-a
dobândit prin contract.
De altfel, tot Legea nr. 18/1991 prevede, în art. 23 alin.(21), că întinderea suprafeţelor de teren
aferente, în cazul înstrăinării construcţiilor, este cea convenită de părţi la data înstrăinării, iar în declaraţia
dată de P.C.F., acesta a precizat “mă oblig ca în momentul în care voi redobândi terenul de 374,436 m.p.
să cedez familiei S.V.Ş. şi S.M. cota de ½ parte din acesta”.
Din conţinutul acestei declaraţii rezultă că fostul proprietar al terenului
care, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001, are calitate de persoană îndreptăţită, a formulat cerere pentru
restituirea terenului.
Recurenta a depus la dosar dispoziţia nr. 2337/2006 emisă în beneficiul
notificatorilor P.C. şi P.C.F., precum şi sentinţa civilă nr. 518/S din 11 decembrie 2006, prin care
Tribunalul Braşov, anulând această dispoziţie, a obligat Primăria Municipiului Braşov prin primar să
dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 374,436 m.p., iar P.C.F. şi P.C. au formulat cerere
de intervenţie în interesul recurentului.
Prin urmare, faţă de prevederile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi de înscrisurile depuse la
dosar, greşit prin decizia atacată s-a reţinut că intimaţii contestatori au calitate de persoane îndreptăţite la
restituirea în natură a cotei de 50% din suprafaţa de 374,436 m.p. teren, aferentă
apartamentului dobândit de aceştia prin cumpărare.Pentru considerentele expuse, conform art. 312 şi art. 314 C.proc.civ., s-a admis recursul declarat de pârât, precum şi cererea de intervenţie în interesul pârâtului, a fost casată în parte decizia atacată şi s-a respins cererea contestatorului pentru restituirea în natură a cotei de 50% din terenul în suprafaţă de 374,436 m.p. Restul dispoziţiilor deciziei au fost menţinute.
Dreptul la măsuri reparatorii, prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, al persoanelor îndreptăţite,
care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pentru imobilele preluate abuziv şi
înstrăinate legal. Depunerea notificării după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drept de proprietate privată. Imobil preluat abuizv. Desăgubiri acordate
în temeiul Legii nr. 112/1995. Măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Termenul stabilit de
lege pentru depunerea notificării. Sancţiunea decăderii din dreptul de a beneficia de prevederile Legii nr.
10/2001.
Index alfabetic : Drept civil.
- Despăgubiri primite în baza Legii nr. 112/1995.
- Notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001.
- Depăşirea termenului prevăzut de lege.
- Sancţiunea decăderii.
Legea nr. 10/2001 : art. 20 alin.(2); art. 22 alin. (1), alin.(5)
Dreptul la măsurile reparatorii al persoanelor îndreptăţite, care au primit despăgubiri în condiţiile
Legii nr. 112/1995 pentru imobilele preluate abuziv şi care au fost vândute cu respectarea prevederilor
acestei legi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, era reglementat şi de dispoziţiile Legii nr.
10/2001, în forma iniţială – art. 19 alin.(2).
Acest text, care după republicare a devenit art. 20 alin.(2), a fost modificat prin Legea nr.
247/2005, iar modificările aduse au clarificat noţiunea de „valoare corespunzătoare” a imobilelor preluate
abuziv de stat existentă în conţinutul textului, pentru corecta soluţionare a notificărilor formulate de
persoanele îndreptăţite în termenul legal.
Legea nr. 247/2005, de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, nu reglementează prin art.
19 alin.(2) un drept nou, distinct de cel iniţial şi deci, nu modifică dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001,
în forma iniţială, privitoare la termenul de depunere a notificării.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 7900 din 22 noiembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 1424 din 21 noiembrie 2006, Tribunalul Sibiu a respins acţiunea formulată
de reclamanta M.V. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Sibiu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că Legea nr. 10/2001, în forma iniţială a prevăzut
dreptul persoanelor îndreptăţite, care au optat pentru despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi ale
căror imobile au fost vândute, de a solicita măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea
corespunzătoare a întregului imobil - teren şi construcţii, constând în diferenţa dintre valoarea încasată şi
valoarea corespunzătoare a imobilului, (art. 19 alin.(2) din lege).
Fără a face distincţie dacă s-a încasat sau nu plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 112/1995,
textul legii stabilea neechivoc că diferenţele se acordă raportat la valoarea corespunzătoare a întregului
imobil, valoare care, fără a fi plafonată, nu putea fi alta decât valoarea lui de piaţă, cum, de altfel, s-a
interpretat şi procedat constant în practica judiciară.
Modificarea adusă art. 19 prin Legea nr. 247/2005 nu face decât să clarifice acest aspect,
explicând noţiunea de „valoare corespunzătoare”, şi nicidecum nu reglementează un nou drept, distinct
de cel iniţial.
Acordarea oricăror măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001, a fost condiţionată de
notificarea adresată în termen legal, conform art. 21 din lege, sub sancţiunea pierderii dreptului de a
solicita în justiţie astfel de măsuri, condiţie care nu a suferit modificări prin Legea nr. 247/2005 şi nici nu s-
a prevăzut o prorogare de termen pentru depunerea notificării.
Or, reclamanta M.V. nu a solicitat vreo diferenţă de despăgubiri în termenul legal, singura
notificare fiind cea înregistrată la data de 20 septembrie 2005, cu mult peste data limită de 14 februarie
2002, stabilită în urma prelungirilor.
Prin decizia nr. 134/A din 18 aprilie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de
reclamanta M.V., a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea reclamantei şi a obligat
pârâtul Primarul Municipiului Sibiu să emită dispoziţie motivată, prevăzută de art. 20 alin.(2) şi alin.(3) din
Legea nr. 10/2001, în vederea acordării în favoarea reclamantei a diferenţei de despăgubiri dintre
valoarea încasată conform Legii nr. 112/1995, actualizată cu indicele de inflaţie şi valoarea
corespunzătoare a imobilelor, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, urmând
procedura prevăzută de art. 20 alin.(3) din Legea nr. 10/2001.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin art. 20 alin.(2) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, se
reglementează un drept la diferenţa de despăgubire şi nu doar posibilitatea de a solicita măsuri
reparatorii, aşa cum este înscrisă în alin. (1) al aceluiaşi text de lege.
Acest drept este asigurat în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a
despăgubirilor şi atâta timp cât astfel de dispoziţii speciale au fost stabilite abia prin Titlul VII al Legii nr.
247/2005, nu se poate susţine că un atare drept ar fi trebuit exercitat până la data de 14 februarie 2002,
sub sancţiunea decăderii.
Ipotezele în care era necesară formularea unei notificări, în termenul iniţial prevăzut de Legea nr.
10/2001, sunt cele din alin. (4) al art. 20, care sunt clare şi limitativ prevăzute, şi nu se circumscriu speţei
de faţă.
S-a concluzionat că, modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005 reglementează un drept distinct
pentru obţinerea diferenţei de despăgubiri, ca drept nou, faţă de care nu se poate reţine că operează
sancţiunea decăderii pentru nedepunerea notificării în termenul iniţial, respectiv până la data de 14
februarie 2002.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primarul Municipiului Sibiu, criticând-o pentru
nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Pârâtul a arătat că modificarea adusă art. 19, prin Legea nr. 247/2005, nu face decât să clarifice
modul de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul, ce a fost vândut în condiţiile
Legii nr. 112/1995. Acordarea oricăror măsuri reparatorii, prevăzute de Legea nr. 10/2001, a fost
condiţionată de notificarea prealabilă adresată în termen legal, conform art. 21 din lege, sub sancţiunea
pierderii dreptului de a solicita în justiţie astfel de măsuri.
Cum reclamanta M.V. nu a solicitat vreo diferenţă de despăgubiri în termenul legal, singura
notificare fiind cea înregistrată la data de 20 septembrie 2005, cu mult peste data limită, stabilită în urma
prelungirilor succesive, operează, în cauză, sancţiunea decăderii din dreptul la acţiune în temeiul Legii nr.
10/2001.
În consecinţă, s-a arătat că reclamanta este decăzută din dreptul de a solicita acordarea de
măsuri reparatorii prevăzute de art. 19 alin.(2) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Examinând decizia recurată în raport de motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9
C.proc.civ., instanţa a constatat următoarele:
Primarul Municipiului Sibiu critică decizia recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu aplicarea
greşită a prevederilor art. 19 alin.(2) şi art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul că Legea nr.
247/2005, de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, nu reglementează prin art. 19 alin.(2) un drept
nou, distinct de cel iniţial, şi că prin acelaşi act normativ nu s-au modificat dispoziţiile art. 22 din Legea nr.
10/2001, în forma iniţială, privitoare la termenul de depunere a notificării.
Critica este întemeiată, deoarece instanţa de apel, soluţionând cauza, a aplicat greşit aceste
dispoziţii legale.
Astfel, dreptul la măsurile reparatorii al persoanelor îndreptăţite, care au primit despăgubiri în
condiţiile Legii nr. 112/1995 pentru imobilele preluate abuziv şi care au fost vândute cu respectarea
prevederilor acestei legi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, era reglementat şi de dispoziţiile
Legii nr. 10/2001, în forma iniţială – art. 19 alin.(2), devenit art. 20.
De aceea, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, nu este reglementat
un drept nou în favoarea persoanelor îndreptăţite (art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată), aşa cum
greşit s-a reţinut prin decizia atacată.
Art. 19 alin.(2) din lege prevede că, „ în cazul în care persoana îndreptăţită a optat pentru
despăgubiri şi imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 până la intrarea în
vigoare a acestei legi, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru
valoarea corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii….” .
Acest text, care după republicare a devenit art. 20 alin.(2), a fost modificat prin Legea nr.
247/2005, iar modificările aduse au clarificat noţiunea de „valoare corespunzătoare” a imobilelor preluate
abuziv de stat existentă în conţinutul textului, pentru corecta soluţionare a notificărilor formulate de
persoanele îndreptăţite în termenul legal.
In această situaţie, nelegal a reţinut instanţa de apel că, prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001
prin Legea nr. 247/2005, se reglementează un drept nou, faţă de care nu se poate reţine că operează
sancţiunea decăderii pentru nedepunerea notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, aşa cum
a fost prelungit ulterior, constatând implicit că notificarea formulată de reclamanta M.V. la 20.09.2005 nu
este tardivă.
Obligaţia persoanei îndreptăţite de a notifica persoana juridică deţinătoare, termenul în care
poate fi sesizată unitatea deţinătoare şi momentul de la care se calculează acest termen, sunt stabilite de
art. 22 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Potrivit acestui text, persoana îndreptăţită notifică în termen de 6 luni, de la data intrării în vigoare
a legii, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Termenul de 6 luni a fost
prelungit succesiv, cu câte 3 luni, prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin nr. O.U.G. nr. 745/2001.
Prin urmare, termenul pentru formularea notificării este de 12 luni şi se calculează de la data de
14 februarie 2001, când legea a intrat în vigoare, expirând la data de 14 februarie 2002.
Articolul 22 alin.(5) din Legea nr. 10/2001 prevede că nerespectarea acestui termen atrage
pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Faţă de aceste
prevederi, termenul stabilit de art. 22 alin.(1) din lege este de decădere, iar aceste dispoziţii din Legea nr.
10/2001 nu au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, astfel că notificarea formulată de reclamantă la
20.09.2005 este tardivă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost dată cu aplicare
greşită a dispoziţiilor art. 20 alin.(2) şi art. 22 alin.(1) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, în
temeiul art. 314 C.proc.civ., a admis recursul declarat de Primarul Municipiului Sibiu, a casat decizia
recurată şi, rejudecând apelul declarat de reclamanta M.V. împotriva sentinţei primei instanţe, în baza art.
296 C.proc.civ., l-a respins.
Contestaţie împotriva deciziei emise de primar. Neclaritatea şi contradictorialitatea dispoziţiilor
cuprinse în dispozitivul hotărârii dată de instanţa de apel.
Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în faţa primei instanţe.
Hotărârile. Neclaritatea şi contradictorialitatea dispoziţiilor cuprinse în dispozitivul hotărârii dată de
instanţa de apel.
Index alfabetic. Drept procesual civil.
- Dispoziţii contradictorii şi neclare cuprinse în dispozitivul deciziei;
C.pr.civ.: art. 258, art. 261
Lipsa dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti ori întocmirea dispozitivului prin folosirea unor
formulări neclare, de natură să creeze confuzie şi să inducă dubii părţilor cu privire la soluţia pe care
instanţa a adoptat-o cu privire la cererile pe care le-au formulat, atrage nulitatea hotărârii, întrucât
pricinuieşte părţilor o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii, şi împiedică
instanţa ierarhic superioară să exercite în mod efectiv controlul judiciar cu privire la soluţia recurată.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 8491 din 19 decembrie 2007.
Cu notificările cu nr. 732/N din 6 august 2001 şi nr. 564/N din 10 iulie 2001, transmise Primarului
comunei Şimnicu de Sus şi Cooperativei de Consum Craiova, I.M.T., P.M., P.L.D. şi B.M.M. au solicitat
retrocedarea în natură a imobilului – conac şi curte de 0,5 ha teren – expropriat din patrimoniul autorului
lor, F.J., în baza Decretului nr. 83/1949 şi care avea destinaţia de locuinţă şi, în subsidiar, acordarea de
măsuri reparatorii pentru partea de locuinţă care nu le poate fi retrocedată în natură.
Cu adresa nr. 791 din 4 iulie 2001, Federalcoop Dolj a restituit petenţilor notificarea pentru a se
adresa unităţii administrative în a cărei rază teritorială se află situat imobilul, afirmând că nu îl are în
patrimoniu.
Cu adresa nr. 1884 din 14 august 2001 Consiliul Local Şimnicu de Sus a comunicat petenţilor că
imobilul aparţine Cooperaţiei de Consum Craiova.
Prin dispoziţia nr. 73 din 4 aprilie 2002, Primarul comunei Şimnicu de Sus a respins notificarea
nr. 564/N/2001 motivat de faptul că nu a fost semnată de petenţi.
Prin dispoziţia nr. 78 din 4 aprilie 2001, Primarul comunei Şimnicu de Sus a respins notificarea
nr. 732/N/2001, motivat de faptul că imobilul a cărui retrocedare se cere se află în administrarea
Cooperaţiei de Consum Craiova.
Prin cererea înregistrată la 6 iunie 2003, petenţii au cerut obligarea
pârâţilor Consiliul Local Şimnicu de Sus şi Cooperativa de Consum Craiova să le restituie în natură
imobilul în litigiu, iar printr-o cerere completatoare, să fie obligaţi să aducă imobilul în starea avută iniţial.
Reclamanţii şi-au completat cererea, solicitând constatarea nulităţii absolute a actelor de
înstrăinare a imobilului în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 4728 din 12 iulie 2006, Tribunalul Dolj a admis în parte acţiunea formulată
de reclamanţi, în contradictoriu cu Consiliul Local Şimnicu de Sus, Cooperativa de Consum Craiova şi
respectiv cu intervenienţii SC A. SRL şi SC S. SRL, a constatat nulitatea absolută a contractelor de
vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 2548/2003 de BNP T. şi nr. 1266/2003 de BNP D. şi a dispus ca
pârâţii să le restituie reclamanţilor imobilul situat în comuna Şimnicu de Sus, sat Cornetu, compus din
suprafaţa de 4496 m.p., individualizat conform schiţei anexă la expertiză şi a construcţiilor aflate pe acest
teren în forma actuală: magazie, restaurant (bufet + magazin), WC şi grădină de vară.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că, din patrimoniul lui J.F., ai cărui descendenţi sunt
reclamanţii, în baza Decretului nr. 83/1949, au fost expropriate o casă şi curte în suprafaţă de 0,50 ha,
preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001.
Referitor la construcţiile existente în prezent pe teren, instanţa a reţinut că, prin cele două
expertize efectuate în cauză, nu s-a stabilit data edificării însă, prin probatoriul administrat, nu se confirmă
nici faptul că acestea ar fi fost edificate de către pârâta Cooperativa de Consum Craiova, la dosar nefiind
depusă nici o autorizaţie de demolare a vechilor construcţii, ci doar o autorizaţie pentru extinderi,
amenajări şi reparaţii, inclusiv devize de lucrări, prin care se atestă efectuarea doar a unor lucrări de
extindere şi amenajare a
construcţiilor, pentru a putea fi folosite ca magazin alimentar.
Cum pârâta „Cooperativa de Consum” Craiova a fost notificată încă din data de 14 septembrie
2001 de către reclamanţi, prima instanţă a reţinut că actele de înstrăinare a imobilelor, încheiate de
pârâtă, după această dată, în condiţiile în care nu deţinea un titlu de proprietate valabil asupra acestora,
în accepţiunea dreptului comun, fapt acceptat şi de către cumpărătoarea SC S.SRL care, la rândul său,
le-a înstrăinat după aproximativ zece zile unei alte societăţi, SC A. S.R.L., sunt lovite de nulitate absolută,
în condiţiile art. 20 alin. 41 din Legea nr. 10/2001.
Prima instanţă a reţinut şi faptul că, în mod nelegal, Primăria Şimnicu de Sus şi-a declinat
competenţa de soluţionare a notificării, ascunzând reclamanţilor faptul că deţine în patrimoniu suprafaţa
de teren în litigiu, sens în care urmează a se restitui acestora şi suprafaţa de teren, mai puţin 312 m.p.
pe care se află amplasate un contor şi o cabină aparţinând SC S.SRL, care nu a fost chemată în proces
şi nu s-a stabilit în ce bază deţine acest teren.
Prin decizia civilă nr. 24 din 16 ianuarie 2007, Curtea de Apel Craiova a admis apelurile
declarate de Cooperativa de Consum Craiova şi intervenienta SC A. SRL şi a schimbat sentinţa în sensul
că a respins acţiunea în restituire teren şi construcţii, precum şi precizarea la acţiune privind constatarea
nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare formulate în contradictoriu doar cu pârâtele
Cooperativa de Consum Craiova şi SC A.SRL.
Prin aceeaşi decizie au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei în ceea ce priveşte obligarea
Consiliului Local Şimnicu de Sus la restituirea terenului şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că reclamanţii au iniţiat procedura administrativă
pronunţată de art. 22 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, notificând Primăria Şimnicu de Sus şi Cooperativa de
Consum Craiova, în scopul restituirii în natură a imobilului în litigiu, procedura finalizată parţial prin
emiterea deciziilor nr. 73/2003 şi nr.78/2003 de către Primarul comunei Şimnicu, care au fost transmise
instanţei de Prefectura Dolj, sens în care, în mod just, nu au fost cenzurate de prima instanţă care, dată
fiind pasivitatea acestei primării, a trecut la soluţionarea în fond a pricinii.
Totodată, instanţa a reţinut că reclamanţii au probat că autorul lor, F.J., a fost deposedat în mod
abuziv, în sensul art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001 de proprietatea sa: conac, grajd, şopron, magazie pe
picioare de zid şi pătul de lemn şi 0,50 ha, teren aferent, prin expropriere, în baza Decretului nr.83/1949,
conform menţiunilor certificatului nr. 2128 din 13 iunie 1996 emis de Arhivele Statului – Filiala Dolj, caz în
care fostul proprietar îşi păstrează această calitate în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr.
10/2001.
În raport de menţiunile din procesul verbal datat 26 noiembrie 2001, încheiat în şedinţa
Consiliului de Administraţie al pârâtei Consumcoop Craiova, instanţa a reţinut că vechile construcţii au
fost demolate iar cărămizile rezultate au fost folosite la edificarea unei alte construcţii, în 1964, cu
destinaţia de magazin şi bufet, pe suprafaţa de 2.500 m.p. transmisă cooperativei prin decizia nr. 1042
din 12 septembrie 1964 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Oltenia, construcţii care
au suferit extinderi în anul 1971 conform autorizaţiei nr. 58/1971 şi devizului de lucrări depuse la dosar.
Totodată, instanţa reţine că reclamanţii au apelat şi la procedura Legii nr. 112/1995, iar prin
hotărârea nr. 620/1996 a Comisiei Judeţene Dolj imobilul le-a fost restituit în natură, pentru ca, ulterior,
prin decizia civilă nr. 2928/1999 a Curţii de Apel Craiova, cererea să le fie respinsă tocmai pe
considerentul că acesta a intrat în mod legal în administrarea Federalcoop
Dolj.
Aşa fiind, instanţa a constatat că, din coroborarea probatoriilor administrate, se poate
concluziona că actualele construcţii constituie un imobil nou, în sensul dispoziţiilor art. 18 lit. c (în
redactarea iniţială a legii), care nu face obiectul Legii nr. 10/2004, caz în care vânzările succesive ale
acestuia sunt valabile, sens în care va schimba sentinţa primei instanţe.
Referitor la teren, instanţa de apel a apreciat că măsura se impune şi în respectarea principiului
prevalenţei restituirii în natură instituit prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu sublinierea şi a aspectelor
reglementate prin dispoziţiile art. 187 din Lega nr. 106/1996, potrivit cărora terenurile atribuite în folosinţă
persoanei juridice prevăzute de acest act normativ îşi menţin regimul juridic pe durata existenţei
construcţiilor şi ale alin. (2) al aceluiaşi articol, privitor la condiţiile în care pot fi ipotecate construcţiile
edificate pe aceste terenuri.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii I.M.T. şi P.M., invocând incidenţa art. 304
pct. 7, pct.8 şi pct. 9 C.proc.civ. şi reclamanţii P.L.D. şi B.M.M., invocând incidenţa art. 304 pct. 8 şi pct. 9
C.proc.civ.
În motivarea recursurilor, reclamanţii critică soluţia dată de instanţa de apel cu privire la capătul
de cerere prin care solicitau restituirea în natură a construcţiilor, susţinând că acestea sunt cele preluate
din patrimoniul autorului lor, la care s-au efectuat doar unele extinderi, cu menţiunea că, referitor la
construcţia desemnată C1, acest fapt este constatat şi prin expertiza efectuată în cauză.
Recurenţii susţin că instanţele au ignorat faptul că aceste construcţii s-au aflat doar în
administrarea Cooperativei de Consum, că nu există nici o probă, ci doar o afirmaţie a expertului în
sensul că vechile construcţii ar fi fost demolate, că prin actele depuse la dosar se dovedeşte doar
efectuarea de către cooperativă a unor lucrări de extindere şi de reparaţii capitale în anul 1971, caz în
care concluzia reţinută în sensul că actualele construcţii ar reprezenta un imobil nou, exceptat de la
restituirea în natură, este greşită.
Totodată, recurenţii susţin că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel nu a delimitat
întinderea suprafeţei de teren pe care Consiliul Local este obligat să le-o restituie în natură, sens în care,
în raport de considerentele hotărârii, se impune a se clarifica şi acest aspect.
Analizând recursurile, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru următoarele motive:
În drept, potrivit art. 261 pct. 6 C.proc.civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă
printre altele un dispozitiv.
Dispozitivul este acea parte a hotărârii judecătoreşti care încorporează soluţia adoptată de
instanţă cu privire la litigiul care i-a fost dedus spre soluţionare.
Prin dispozitiv, judecătorii trebuie să se pronunţe într-o manieră clară, prin termeni imperativi şi
lipsiţi de orice echivoc asupra tuturor cererilor formulate de părţi, în sensul admiterii, în tot sau în parte, ori
în sensul respingerii acestora.
Dispozitivul se semnează de judecători sub sancţiunea nulităţii şi se pronunţă în şedinţă publică
chiar în lipsa părţilor art. 258 C.proc.civ.
Lipsa dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti ori întocmirea dispozitivului prin folosirea unor
formulări neclare de natură să creeze confuzie şi să inducă dubii părţilor cu privire la soluţia pe care
instanţa a adoptat-o cu privire la cererile pe care le-au formulat, atrage nulitatea hotărârii, întrucât
pricinuieşte părţilor o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii, şi împiedică
instanţa ierarhic superioară să exercite în mod efectiv controlul judiciar cu privire la soluţia recurată.
În speţă, analizând dispozitivul hotărârii dată de instanţa de apel se
constată că este neclar şi cuprinde dispoziţii contradictorii, date de către instanţă cu privire la cererile
deduse judecăţii.
Astfel, prima instanţă a admis, în parte, cererea de restituire în natură a imobilului, ca urmare a
constatării nulităţii absolute nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare – cumpărare autentificate
sub nr. 2548/2003 de BNP T. şi nr. 1266/2003 de BNP D. (prin care CONSUMCOOP Craiova înstrăinase
parte din imobilul în litigiu către SC S. SRL Craiova, iar aceasta la rândul său către SC A.SRL – Şimnicu
de Sus) şi a dispus restituirea în natură, către reclamanţi, atât a suprafeţei de 4496 m.p. teren, cât şi a
construcţiilor edificate, în forma actuală, pe acest teren.
Soluţia de admitere în parte a acţiunii a fost argumentată de instanţă prin aceea că o parte din
imobilul în litigiu – 312 m.p. – este deţinută de SC S. SRL, persoană juridică, care nu a fost chemată în
judecată de către reclamanţi, caz în care instanţa nu poate dispune o soluţie şi cu privire la acest teren.
Instanţa de apel, prin dispozitivul hotărârii admite apelurile declarate de pârâta Cooperativa de
Consum Craiova şi de intervenienta SC A.SRL şi schimbă, în parte, sentinţa dată de tribunal.
Potrivit dispozitivului, soluţia instanţei de apel a fost în sensul că „respinge acţiunea în restituire
teren şi construcţii” (fără a se indica în contradictoriu cu care dintre pârâţi), „precum şi precizarea la
acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare – cumpărare faţă de pârâtele
apelante Societatea de Consum Craiova şi SC A.SRL”.
Potrivit aceleiaşi dispoziţii, instanţa de apel a statuat şi în sensul că „menţine restul dispoziţiilor
sentinţei, în ceea ce priveşte obligarea Consiliului Local Şimnicu de Sus la restituirea terenului” precum şi
a cheltuielilor de
judecată.
Or, în speţă nu există un contract de vânzare – cumpărare intervenit între „Societatea
Cooperativa de Consum Craiova şi SC A.SRL”, ci două contracte de vânzare – cumpărare intervenite,
primul între Cooperativă în calitate de vânzătoare şi SC S. SRL în calitate de cumpărătoare, iar cel de-al
doilea între SC S.SRL în calitate de vânzătoare şi SC A.SRL, în calitate de cumpărătoare.
Ca atare, analizarea şi soluţionarea cererii în constatarea nulităţii absolute a celor două contracte
presupune dezbaterea contradictorie şi pronunţarea soluţiei în raport cu părţile contractante şi nu doar cu
o parte dintre acestea, fiind dat un caz de coparticipare procesuală pasivă obligatorie.
Apoi, din cuprinsul dispozitivului nu rezultă dacă, restituirea în natură a terenului aflat în prezent,
conform considerentelor hotărârii, în proprietatea Consiliului Local al comunei Şimnicu de Sus, dar parţial
afectat de construcţiile care au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare, a fost respinsă pe fond,
cu consecinţa nerestituirii în natură - conform menţiunii de la alin. 2 al dispozitivului - ori a fost admisă, cu
consecinţa restituirii în natură în integralitatea sa – conform menţiunii de la alin. 3.
În acest context, este de menţionat şi faptul că o soluţie cu privire la cererea de retrocedare în
natură a terenului trebuie să se pronunţe în contradictoriu atât cu Comuna Şimnicu de Sus, în calitatea sa
de entitate deţinătoare, dar şi cu privire la deţinătorul construcţiilor care afectează parţial acest teren şi ea
trebuie pusă în concordanţă cu soluţia dată asupra cererii de constatare a nulităţii actelor de înstrăinare a
construcţiilor şi, după caz, cu
soluţia dispusă de prima instanţă cu privire la aceste cereri.
Aşa fiind, datorită contradictorialittăţii menţiunilor din dispozitivul hotărârii recurate, fapt care
echivalează cu o necercetare şi nesoluţionare în fond a litigiului, în baza art. 312 alin. (5) C.proc.civ.,
Înalta Curte a admis recursul şi a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi
instanţe.
În rejudecare, instanţa de apel va analiza, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în
vigoare la data judecăţii, şi celelalte critici formulate prin recurs privind identificarea şi vechimea tuturor
corpurilor de clădire şi, după caz, aria desfăşurată a eventualelor corpuri noi şi va dispune motivat, în fapt
şi în drept, cu privire la cererile formulate de părţi, respectiv la întinderea drepturilor recunoscute
reclamanţilor şi la obligaţiile ce incumbă fiecărui pârât,într-o manieră clară şi explicită.
Contestaţie împotriva deciziei/dispoziţiei Primarului prin care i s-a respins cererea de restituire
în natură a unui imobil preluat în mod abuziv de stat. Imposibilitatea restituirii în natură a
imobilului.Stabilirea unei obligaţii alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent
cuvenite persoanei îndreptăţite.
Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Contestaţie împotriva deciziei/dispoziţiei
Primarului prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a unui imobil preluat în mod abuziv de
stat. Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului. Stabilirea unei obligaţii alternative în legătură cu
măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite persoanei îndreptăţite.
Index alfabetic. Drept civil
- Contestaţie
- Dispoziţia/decizia primarului
- Masuri reparatorii prin echivalent.
Legea nr. 10/2001: art. 1, art. 2, art. 26
Stabilirea unei obligaţii alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite
persoanei îndreptăţite nu încalcă dispoziţiile legale în materie şi are drept scop tocmai evitarea pronunţării
unei hotărâri, a cărei executare să fie imposibil de realizat.
Astfel, pentru ipoteza în care entitatea obligată la restituire nu poate identifica în patrimoniul
său bunuri pe care să le ofere în compensare, hotărârea nu va fi lipsită de eficienţă juridică,
subzistând obligaţia de stabilire
şi acordare a despăgubirilor în condiţiile legii speciale.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 59 din 9 ianuarie 2008.
La 3 martie 2006, reclamantul I.I.V. a solicitat ca în contradictoriu cu Primăria municipiului Ploieşti
şi Primarul municipiului Ploieşti să se pronunţe nulitatea dispoziţiei nr. 738/2006, prin care i s-a respins
cererea de restituire în natură a unui imobil din Ploieşti şi, pe cale de consecinţă, să i se restituie în natură
acest imobil care a fost preluat abuziv de către stat.
S-a susţinut caracterul nelegal al dispoziţiei atacate, prin care s-a propus acordarea de măsuri
reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri potrivit legii speciale, întrucât este posibil să-i fie acordat
teren în altă parte (decât al fostului amplasament, pe care se află în prezent Parcul Dendrologic Mihai
Viteazu).
Prin sentinţa civilă nr. 1593 din 15 decembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis cererea
formulată, a anulat dispoziţia şi în consecinţă, a constatat dreptul reclamantului de a beneficia de
măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în compensare cu teren disponibil la data
executării, din domeniul privat sau public al municipiului, iar în caz de imposibilitate de executare, a
constatat dreptul acestuia de a beneficia de despăgubiri pentru imobil (teren şi construcţie), urmând ca
valoarea finală a despăgubirilor să fie stabilită de Comisia Centrală.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, datorită stabilirii
unei obligaţii alternative în sarcina intimaţilor, în condiţiile în care s-a solicitat acordarea unui alt teren, în
natură, pe un alt amplasament.
S-a criticat şi nerestituirea cheltuielilor de judecată efectuate cu întocmirea raportului de
expertiză.
Apelul a fost admis prin decizia civilă nr. 187 din 17 aprilie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti şi
schimbată în parte sentinţa, în sensul obligării la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. Au fost
menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În considerentele deciziei s-a reţinut, cu referire la primul aspect de nelegalitate, că prima
instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, faţă de împrejurarea că
imobilul nu mai poate fi restituit în natură (scopul de utilitate publică în vederea căruia s-a realizat
exproprierea fiind îndeplinit – respectiv, construcţia a fost demolată, iar terenul ocupat de un parc
dendrologic).
Pentru ipoteza în care, acordarea de teren în compensare nu ar fi posibilă, s-a prevăzut în mod
corect îndreptăţirea reclamantului de a obţine despăgubiri, conform legii speciale, al căror cuantum să fie
definitivat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În privinţa cheltuielilor de judecată, s-a constatat că acestea au fost dovedite în cauză şi că, prin
admiterea acţiunii, ele sunt datorate de partea căzută în pretenţii, aspect sub care apelul a fost admis şi
modificată sentinţa.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a susţinut caracterul nelegal al acesteia,
faţă de împrejurarea că a fost stabilită obligaţia alternativă la acordarea măsurilor reparatorii pentru
imobilul (teren şi construcţie) trecut abuziv în proprietatea statului.
Or, o asemenea hotărâre este imposibil de executat, având în vedere că Primăria municipiului
Ploieşti oferă terenuri în zone extravilane.
Criticile recurentului, neîncadrate în drept, au fost analizate de instanţă, în condiţiile art. 306 alin.
(3) C.proc.civ., cu referire la motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Recursul este nefondat.
Stabilirea unei obligaţii alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite
reclamantului nu încalcă dispoziţiile legale în materie şi are drept scop tocmai evitarea pronunţării unei
hotărâri, a cărei executare să fie imposibil de realizat.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este
posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau
servicii oferite de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau
despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor
aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Aceeaşi reglementare, pentru situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, e conţinută de
dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc, în principal, ca măsură reparatorie, compensarea
cu alte bunuri şi, dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana
îndreptăţită, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
În speţă, raportat la situaţia juridică a imobilului – imposibil de restituit în natură –, instanţele au
stabilit corect, ca primă modalitate de reparaţie, compensarea cu alte bunuri (teren echivalent disponibil,
din patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale).
Cum identificarea unor astfel de bunuri, aprecierea asupra caracterului lor disponibil (inclusiv,
posibilitatea dezafectării unor bunuri proprietate publică şi trecerea lor în proprietatea privată a statului)
sunt în competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării (în procedura judiciară nefiind administrate
probe pe acest aspect, pentru ca instanţa să aibă putere de apreciere), în mod corect s-a stabilit,
alternativ, acordarea despăgubirilor.
Astfel, pentru ipoteza în care entitatea obligată la restituire nu poate identifica în patrimoniul său
bunuri pe care să le ofere în compensare, hotărârea nu va fi lipsită de eficienţă juridică, subzistând
obligaţia de stabilire şi acordare a despăgubirilor în condiţiile legii speciale.
Faţă de considerentele expuse, s-a constatat că în cauză instanţele au făcut o corectă aplicare a
legii raportat la situaţia de fapt relevată de probele administrate, că în acordarea măsurilor reparatorii prin
echivalent au avut în vedere ordinea de preferinţă a acestora rezultată din prevederile legale, iar scopul
stabilirii, în mod alternativ a acestora, a fost tocmai acela al evitării impunerii unei obligaţii imposibil de
executat.
În consecinţă, decizia atacată fiind legală, recursul a fost respins ca nefondat.
3. Cerere de restituire în natură a unui imobil formulată de un cetăţean străin, care are calitatea de
moştenitor al fostului proprietar. Recunoaşterea dreptului de proprietate.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate privată.
Index alfabetic : dispoziţie a primarului
- restituire în natură
- drept de folosinţă specială
- drept de proprietate
- cetăţean străin
Constituţia României : art. 44 alin. (2)
În condiţiile art. 44 alin.(2) din Constituţie, proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod
egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din
alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute
prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
De vreme ce reclamanta este moştenitoarea legală a celei care a cumpărat o cotă parte din
imobil de la proprietarul acestuia, în aplicarea textului constituţional, trebuie recunoscut dreptul de
proprietate şi nu doar de folosinţă asupra terenului a cărui restituire în natură o solicită.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 6614 din 4 noiembrie 2008
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, F.G. a chemat în judecată Primăria
oraşului Băile Tuşnad, solicitând să se dispună anularea dispoziţiei nr. 114/2006 emisă de pârâtă şi
obligarea acesteia la emiterea unei dispoziţii motivate pentru restituirea unui imobil în cotă parte de 1/1,
situat în oraşul Băile Tuşnad.
Prin sentinţa civilă nr. 2842 din 13 noiembrie 2007, Tribunalul Harghita a admis în parte
excepţia autorităţii lucrului judecat, invocată de pârâtul oraşul Băile Tuşnad, prin primar, în ceea ce
priveşte obligarea la emiterea unei dispoziţii motivate pentru restituirea imobilului situat în Băile
Tuşnad, în cotă parte de 1/1 în favoarea reclamantei şi a fost respins acest capăt de cerere.
A fost admisă în parte acţiunea şi a fost anulată dispoziţia nr. 114/2006 emisă de pârât,
acesta fiind obligat să emită o nouă dispoziţie privind stabilirea unui drept de folosinţă specială pentru
reclamantă, pentru suprafaţa de 421 m.p., ce reprezintă cota de ½ parte din terenul în suprafaţă de
842 m.p. aferent casei de locuit.
Prima instanţă a reţinut că, deşi dispoziţia atacată se referă la stabilirea dreptului de folosinţă
al reclamantei asupra terenului aferent casei de locuit, pe lângă solicitarea anulării acestei dispoziţii,
se reiterează cererea de restituire în natură a întregului imobil, care a mai făcut obiectul unui proces
soluţionat în mod irevocabil, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 163 alin.(1) C.proc.civ.
Cât priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că din probele administrate rezultă că reclamantei i s-a
stabilit dreptul de folosinţă specială asupra unei suprafeţe de teren mai reduse decât aceea la care
este îndreptăţită şi care se regăseşte la faţa locului.
Prin decizia civilă nr. 23 A din 12 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, a
fost admis apelul declarat de reclamanta F.G.
Sentinţa a fost schimbată în parte în sensul că a fost anulată dispoziţia nr. 114/2006 emisă
de pârât, care a fost obligat să emită o nouă dispoziţie pentru stabilirea unui drept de proprietate în
favoarea reclamantei pentru suprafaţa de teren de 421 m.p., ce reprezintă cota parte de ½ din terenul
în suprafaţă de 842 m.p., teren aferent casei de locuit, situat în Băile Tuşnad. Au fost menţinute
celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În considerentele deciziei s-a arătat că, faţă de prevederile Constituţiei României, reclamantei
i se cuvine a-i fi restituită proprietatea asupra terenului în litigiu, respectiv asupra cotei de ½ din
terenul identificat prin expertiza extrajudiciară care a stat la baza hotărârii atacate, expertiză
necontestată de părţi.
Primarul oraşului Băile Tuşnad a declarat recurs, motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9
şi pct.10 C.proc.civ.
Recurentul a arătat că în mod nelegal nu s-a reţinut autoritatea de lucru judecat, deoarece
notificarea formulată de F.G. a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 54/2002 a Primarului oraşului Băile
Tuşnad, dispoziţie atacată în justiţie şi rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3192/2005 pronunţată
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin această hotărâre s-a stabilit că F.G. nu poate cere mai
mult decât a avut autorul ei, iar acesta a avut numai ½ din imobil.
S-a mai susţinut că reclamanta este cetăţean străin şi i s-a recunoscut un drept special de
folosinţă asupra terenului conform art. 41 din Constituţia României, nerevizuită la data când a fost
emisă decizia.
Recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a ţinut cont de soluţia dată prin decizia nr. 3192/2005 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală pentru că nu a considerat întemeiată
pretenţia de recunoaştere a dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren mai mare decât
cea avută în vedere prin dispoziţia nr. 54/2002, coroborat cu principiul neagravării situaţiei în propria
cale de atac.
Ambele instanţe de fond au stabilit că întinderea dreptului reclamantei asupra terenului în
litigiu este de 421 m.p. teren, ceea ce reprezintă ½ din întreaga suprafaţă, corespunzător celor
hotărâte de instanţa supremă.
Pe de altă parte, în condiţiile art. 44 alin.(2) din Constituţie, proprietatea privată este garantată
şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
De vreme ce reclamanta este moştenitoarea legală a antecesoarei T.M., care a cumpărat
cota de ½ de la proprietarul F.N., în aplicarea textului constituţional menţionat, instanţa de apel i-a
recunoscut acesteia în mod corect dreptul de proprietate şi nu doar de folosinţă asupra terenului
menţionat. Faţă de cele ce preced, Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a făcut aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale sus enunţate, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304pct. 9 C.proc.civ. şi, în raport de dispoziţiile art. 312 alin.(1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
Contestaţie împotriva deciziei primăriei privind restituirea unui imobil. Intrat in proprietatea
statului ca urmare desfiinţării unui contract de vânzare-cumpărare din cauza neîndeplinirii de
către cumpărător a obligaţiilor asumate prin contract. Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr.
10/2001.
Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Contestaţie împotriva deciziei primăriei. Desfiinţarea
unui contract de vânzare-cumpărare din cauza neîndeplinirii de către cumpărător a obligaţiilor asumate
prin contract. Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Index alfabetic. Drept civil
- Imobil preluat in mod abuziv
- Contract de vânzare cumpărare
- Pact comisoriu
Prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul definind la art. 2 care anume preluări pot
fi reţinute ca fiind abuzive în sensul acestui act normativ.
În categoria preluărilor, caracterizate a fi abuzive, nu se încadrează şi acele situaţii în care, ca
urmare a desfiinţării unor contracte civile pentru nerespectarea de către părţile contractante a clauzelor
contractuale, bunul se reîntoarce în patrimoniul părţii contractante îndreptăţite la această măsură.
Este şi situaţia părţilor care au încheiat un contract de vânzare cumpărare, contract care ulterior a
fost desfiinţat, fie pe cale judiciară fie, în cazul în care părţile au înţeles să însereze clauze contractuale
exprese privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, denumite pacte comisorii, în
puterea acestor clauze.
În acest context al analizei este de menţionat că inserarea într-un contract a unui pact comisoriu
(cu excepţia celui care reiterează dispoziţiile art. 1020 C. civ.), nu mai face necesară intervenţia instanţei
judecătoreşti, iar dacă totuşi se apelează la ea, instanţa va putea face numai verificările pe care înseşi
clauzele convenţionale de rezoluţiune stipulate de părţi le permit.
Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5680 din 9 octombrie 2008
La 6 august 2007, reclamanta I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului
Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, anularea dispoziţiei nr. 2582 din 15 iunie 2007 emisă de
Primarul municipiului Constanţa şi obligarea pârâtelor la acordarea unui teren în compensare sau la
efectuarea unei propuneri de acordare de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 341,92 m.p. situat în
Constanţa, Staţiunea Mamaia, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că terenul în litigiu a aparţinut în proprietate bunicilor reclamantei,
M. şi G.B., şi a fost preluat abuziv în proprietatea statului.
Notificarea prin care reclamanta a solicitat restituirea bunului în conformitate cu prevederile Legii
nr. 10/2001 a fost respinsă cu motivarea că terenul nu intră sub incidenţa actului normativ menţionat, iar
în referatul de fundamentare a dispoziţiei s-a arătat că el a revenit în proprietatea Primăriei municipiului
Constanţa ca urmare a rezilierii de plin drept a actului prin care a fost cumpărat, consecinţă a încălcării
obligaţiilor asumate de cumpărător, referitoare la plata preţului şi la ridicarea construcţiei în termenele
fixate.
S-a susţinut că, actul de vânzare-cumpărare prin care autorii reclamantei au dobândit bunul s-a
încheiat în anul 1939 şi că, deşi România nu era atunci parte beligerantă, războiul constituie o cauză
exoneratoare de răspundere civilă, care justifică imposibilitatea realizării construcţiei, iar în lipsa culpei
celui căruia i se imputa neexecutarea, sancţiunea rezilierii nu poate interveni, chiar dacă s-ar accepta că
există un pact comisoriu de ultim grad.
S-a invocat drept cauză exoneratoare de răspundere şi schimbarea regimului politic, cu
motivarea că regimul politic a atentat grav la dreptul de proprietate şi s-a pretins că decizia prin care
terenul a fost preluat de stat reprezintă un act de dispoziţie al autorităţii publice cu vădit caracter de clasă,
şi aflat în contradicţiei cu Constituţia din 1952, care ocrotea dreptul de proprietate privată.
În prezent, terenul este ocupat de Hotelul Mercur, astfel că reclamanta a solicitat acordarea de
măsuri reparatorii în echivalent constând în atribuirea unui teren în compensare sau formularea unei
propuneri de acordare de despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 1491 din 18 septembrie 2007, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea, a
anulat dispoziţia contestată şi a obligat pârâtul să soluţioneze notificările care i-au fost adresate, fie prin
acordarea de bunuri sau servicii în compensare, fie prin propunerea de acordare de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a făcut dovada calităţii
sale de persoană îndreptăţită la restituire ca moştenitor legal al autoarei sale, M.A., care, la rândul său, a
dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat prin actul dotal, prin care părinţii săi, M. şi
G.B., au înzestrat-o în vederea căsătoriei.
S-a constatat că modalitatea de deposedare a proprietarilor bunului litigios a avut caracter abuziv
şi că interpretarea clauzelor contractului de vânzare-cumpărare încheiat de G.B. cu Primăria municipiului
Constanţa, în anul 1939, nu conduce la o concluzie contrară.
Sub acest aspect, s-a reţinut că cerinţele rezoluţiunii trebuie îndeplinite şi în cazul pactului
comisoriu de gradul IV, când părţile înscriu clauza desfiinţării de plin drept a contractului în situaţia
neexecutării obligaţiei, fără somaţie sau punere în întârziere şi s-a constatat că cerinţa culpei debitorului
cumpărător în neexecutarea obligaţiei de a construi nu este îndeplinită în cauză.
Astfel, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 4215/1938, pentru crearea zonelor militare şi pentru
măsuri necesare apărării ţării, zona unde era situat terenul în litigiu a devenit zonă militară, al cărei regim
era foarte restrictiv, care mergea până la lipsirea dreptului de folosinţă asupra acestuia chiar în lipsa
acordului proprietarului, ceea ce echivala cu o scoatere din circuitul civil a terenului şi atrăgea
imposibilitatea fortuită de executare pentru proprietar a obligaţiei de construire, cu consecinţa liberării lui
în îndeplinirea acesteia.
S-a mai reţinut, că îndeplinirea obligaţiei de construire nu a fost posibilă nici după încetarea
războiului, pentru că ulterior a intervenit o imposibilitate morală, rezultată din regulile de funcţionare a
regimului politic dictatorial – agresiv instaurat la 6 martie 1945, care nega principiile de organizare statală
bazate pe democraţie şi reguli de drept, în care mijloacele de producţie şi bunurile solului şi subsolului
aparţineau întregului popor şi în care iniţiativa particulară, proprietatea privată şi respectul acesteia erau
total negate.
Tribunalul a concluzionat că terenul în litigiu intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001 şi
că unitatea deţinătoare are obligaţia de a soluţiona notificarea conform dispoziţiilor art. 26 din acest act
normativ, dat fiind faptul că din probele administrate rezultă că este ocupat de Hotelul Mercur şi de alei de
acces, că este traversat în subteran de reţele de cabluri şi canalizare şi deci nu poate fi restituit în natură.
Prin decizia nr. 28/C din 30 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, minori şi
familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat de pârâţii Primarul municipiului
Constanţa şi Municipiul Constanţa; a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea
reclamantei, ca nefondată şi a obligat intimata la 357 lei cheltuieli de judecată, pentru următoarele
considerente:
Imobilul în litigiu – teren în suprafaţă de 341,9 m.p. - a fost cumpărat de bunicul reclamantei
conform extrasului de pe actul de vânzare-cumpărare eliberat de Arhivele Statului, în schimbul unui preţ
de 20.512 lei ce s-a achitat integral.
Acest act a fost încheiat conform Deciziei nr. 25 din 30 decembrie 1905 a Primăriei Constanţa,
aprobată prin Decretul nr. 761/1906, care stabilea condiţiile generale de vânzare-cumpărare pentru
terenurile situate în zona plajei din Staţiunea Mamaia şi prevedea că acestea se vor vinde cu condiţia
expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit tip vilă în termen de 4 ani, prelungit ulterior la 6
ani, şi să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare. Printre condiţiile generale ale vânzării s-a stabilit
şi sancţiunea aplicabilă în caz de neexecutare a vreuneia din obligaţiile asumate de cumpărător, respectiv
rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără nicio altă formalitate sau punere în
întârziere, iar această clauză constituia un pact comisoriu de gradul IV, pentru că desfiinţarea convenţiei
intervenea de drept, fără intervenţia instanţei judecătoreşti.
Deşi la dosar nu a fost depus actul prin care bunicul reclamantei a cumpărat de la Primăria
Constanţa terenul a cărui restituire se solicită în cauză, existenţa obligaţiei de a construi şi a clauzei
rezolutorii exprese de gradul IV rezultă cu certitudine din actele administrative care au stat la baza
încheierii acestuia şi, pe de altă parte, existenţa celor două clauze nu a fost negată pe parcursul judecăţii,
aspectele contestate de titulara acţiunii vizând necesitatea intervenţiei instanţei de judecată în
pronunţarea sancţiunii rezolutorii şi lipsa oricărei culpe a autorilor săi în neexecutarea obligaţiei de a
construi.
Referitor la pretinsul caracter judiciar al rezoluţiunii, s-a reţinut că pactul comisoriu de gradul IV
inserat în titlul, pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, are drept efect desfiinţarea necondiţionată a
contractului de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligaţia să fi fost dusă la îndeplinire şi
înlătură în totalitate rolul instanţei de judecată sub aspectul aplicării acestei sancţiuni, care intervine de
drept, ca efect direct al neexecutării obligaţiei debitorului.
În ceea ce priveşte momentul la care a intervenit desfiinţarea contractului ca efect al pactului
comisoriu de gradul IV inserat în cuprinsul acestuia, s-a reţinut că sancţiunea nu este numai efectul unei
împrejurări obiective, respectiv al neexecutării obligaţiilor de către unul dintre contractanţi, ci şi al
manifestării de voinţă a creditorului obligaţiei neexecutate de a face efectivă această sancţiune, respectiv
Decizia nr. 22043/1958, prin care titlul autorului reclamantei a fost declarat „desfiinţat şi reziliat de plin
drept”.
Această decizie reprezintă materializarea dreptului creditoarei Primăria Constanţa de a invoca
pactul comisoriu de grad IV stipulat în favoarea sa, conform art. 1021 şi art. 1079 Cod civil , şi de a prelua
efectiv în posesie terenul în litigiu, fără a avea drept consecinţă desfiinţarea convenţiei de înstrăinare şi
pierderea dreptului de proprietate al debitorului cumpărător.
Caracterul general al deciziei, care nu face referire expresă şi nu identifică parcela de teren în
litigiu, nu poate conduce, singur, la concluzia că ea reprezintă un act abuziv de preluare, pentru că
localizarea imobilului în litigiu se poate realiza prin raportare la actele dosarului, din care rezultă că
parcela vândută autorului reclamantei face parte din suprafaţa cuprinsă între Siutghiol şi Marea Neagră,
cedată de Ministerul Domeniilor comunei Constanţa în anul 1905.
S-a mai reţinut că, Legea nr. 4215/1938, care reglementa situaţia terenurilor situate în zonele
militare, nu a interzis edificarea construcţiilor particulare în asemenea perimetre, ci prevedea doar
necesitatea obţinerii aprobării prealabile a Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului Aerului şi Marinei.
Or, reclamanta nu a probat că autorii săi au făcut demersurile necesare obţinerii unei asemenea
aprobări, nici înainte şi nici după terminarea războiului, iar pretinsul refuz al celor două autorităţi nu poate
conduce în mod automat la concluzia existenţei unei imposibilităţii obiective de a construi.
Chiar dacă s-ar fi reţinut că pentru perioada războiului ( 1941-1945) neexecutarea construcţiei nu
s-a datorat culpei debitorului obligaţiei de a construi, ci intervenţiei unui caz de forţă majoră, s-a apreciat
că această cauză de înlăturare a răspunderii nu mai subzistă şi pentru intervalul următor, scurs până la
emiterea Deciziei nr. 22043/1958, prin care creditorul-vânzător şi-a manifestat voinţa de a da eficienţă
pactului comisoriu de gradul IV.
Faţă de cele expuse, s-a concluzionat că autorii reclamantei nu aveau calitatea de titulari ai
dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi că prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în
speţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.M., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit
art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă , pentru următoarele considerente:
Rezilierea rămâne o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului de către una din părţile lui,
chiar şi în situaţia în care în contract s-a inserat un pact comisoriu de ultim grad.
Aplicarea sancţiunii de către cocontractantul care afirmă că şi-a executat obligaţiile, rămâne a fi
verificată de către instanţă, aşa cum a procedat instanţa de fond.
Instanţa de apel a apreciat greşit că rezoluţiunea, cel puţin în situaţia existenţei unui pact
comisoriu, nu mai sancţionează culpa în neexecutarea obligaţiilor asumate, astfel că răspunderea devine,
în viziunea acestei instanţe, una obiectivă, ceea ce contravine fundamentelor instituţiei rezoluţiunii.
S-a arătat că, instanţa de judecată poate verifica existenţa culpei cocontractantului în executarea
contractului, adică a îndeplinirii condiţiilor necesare pentru desfiinţarea acestuia, în situaţia unui pact
comisoriu expres, astfel spus rolul instanţei de judecată nu este exclus în totalitate motivat de existenţa
pactului comisoriu.
De asemenea, s-a arătat că domeniul culpei încetează acolo unde începe domeniul forţei majore
şi că neexecutarea obligaţiilor contractuale de către autorii reclamantei este datorată forţei majore,
respectiv a războiului.
În această situaţie, s-a arătat că şi în ipoteza existenţei unui pact comisoriu expres de ultim grad,
pentru ca rezilierea – sancţiune pentru neexecutarea culpabilă - să devină incidentă, este necesar a se
proba culpa (vinovăţia) celui căruia i se impută neexecutarea obligaţiei contractuale.
În lipsa culpei – exclusă de plano de existenţa forţei majore – rezilierea nu poate interveni.
S-a mai arătat şi că schimbarea regimului politic, care a atentat grav la dreptul de proprietate,
considerentele Deciziei nr. 22043/1958 fiind relevante în acest sens, constituia şi ea o cauză
exoneratoare de răspundere ce poate fi asimilată forţei majore.
De asemenea, se mai susţine că, deşi a arătat că din componenţa comisiei de preluare trebuia să
facă parte şi un reprezentant al proprietarilor, instanţa de apel nu s-a pronunţat în acest sens.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente :
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, se poate cere modificarea unei hotărâri când
hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Or, în cauză, instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor
legale incidente.
Astfel, prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în
mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul definind la art. 2 care anume
preluări pot fi reţinute ca fiind abuzive în sensul acestui act normativ, de exemplu: naţionalizarea,
confiscarea averii, preluarea fără vreun titlu sau pentru neplata impozitelor etc.
În categoria preluărilor mai sus arătate, caracterizate a fi abuzive, nu se încadrează şi acele
situaţii în care, ca urmare a desfiinţării unor contracte civile pentru nerespectarea de către părţile
contractante a clauzelor contractuale, bunul se reîntoarce în patrimoniul părţii contractante îndreptăţite la
această măsură.
Este şi situaţia părţilor care au încheiat un contract de vânzare cumpărare, contract care ulterior a
fost desfiinţat, fie pe cale judiciară fie, în cazul în care părţile au înţeles să însereze clauze contractuale
exprese privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, denumite pacte comisorii, în puterea
acestor clauze.
În acest context al analizei este de menţionat că inserarea într-un contract a unui pact comisoriu
(cu excepţia celui care reiterează dispoziţiile art. 1020 C. civ.), nu mai face necesară intervenţia instanţei
judecătoreşti, iar dacă totuşi se apelează la ea, instanţa va putea face numai verificările pe care înseşi
clauzele convenţionale de rezoluţiune stipulate de părţi le permit.
În speţă, este necontestat faptul că autorul reclamantei, G.B., a cumpărat de la Primăria
municipiului Constanţa un lot din terenul situat în Staţiunea Mamaia prin contractul de vânzare -
cumpărare nr. 2909/1939, transcris sub nr. 3313/1939 de Tribunalul Constanţa.
Vânzarea acestui teren a fost posibilă ca urmare a faptului că prin decizia nr. 25 din 30
decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 761/1906,
Primăria oraşului Constanţa a intrat în posesia mai multor terenuri situate în Staţiunea Mamaia, care i-au
fost predate de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, terenuri pe care a hotărât să le vândă sub formă de
loturi, cu obligaţia (condiţia) pentru cumpărători de a ridica în 4 ani pe acestea construcţii, termen
prelungit ulterior la 6 ani.
Prin contractul mai sus arătat, autorul reclamantei şi-a asumat obligaţia de a construi pe acest
teren o casă de locuit sau vilă, în conformitate cu planul aprobat de Administraţia Municipală, în termen
de 6 ani, termen care a expirat în anul 1945.
În acest contract, părţile au înţeles să însereze, de comun acord, o clauză de rezoluţiune,
necontestată de reclamantă, care are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV, clauză potrivit căreia
nerespectarea vreunei obligaţiuni luate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a
prezentei vânzări şi Municipiul Constanţa, investind prezentul act cu formulă executorie conform art. 20
din legea autentificării actelor, fără somaţiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere şi cu deplin
drept, va intra în posesia bunului vândut.
Faptul că nici până la expirarea termenului contractual şi nici după acea dată cumpărătorul nu şi-
a îndeplinit obligaţia asumată, anume de a ridica o construcţie, este recunoscut de reclamantă.
Or, prin înserarea în contract a pactului comisoriu mai sus redat, în mod explicit părţile au înţeles
să accepte că în caz de nerealizare a condiţiei stipulate, aceea de a se ridica de către cumpărător o
construcţie până la împlinirea termenului, 23 noiembrie 1945, contractul este desfiinţat de plin drept, fără
să fie necesară intervenţia instanţei de judecată, adică fără să fie necesară pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti în acest sens şi fără vreo altă formalitate prealabilă, cum se apără recurenta, în sensul că şi
în situaţia stipulării în contract a unui pact comisoriu expres, instanţa poate să verifice dacă sunt
îndeplinite condiţiile legale pentru aplicarea sancţiunii rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare.
Ca efect al desfiinţării retroactive a contractului de vânzare-cumpărare, bunul s-a reîntors în
patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului Constanţa, fapt care s-a realizat la momentul
expirării termenului, 23 noiembrie 1945, şi care doar a fost constat de către partea vânzătoare prin
decizia nr. 22043/1958 a comitetului său executiv.
Apărarea reclamantei în sensul că, în speţă, pactul comisoriu privind rezoluţiunea de drept a
contractului nu şi-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenţei unor cauze de forţă majoră, respectiv
izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi schimbarea regimului politic, situaţii în care nu este
dovedită vinovăţia autorului său cât priveşte neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract, nu poate fi
primită.
Mai întâi că, prin înserarea în contract a pactului comisoriu mai sus arătat, cumpărătorul şi-a
asumat şi riscul desfiinţării contractului pentru neîndeplinirea fără vreo culpă din partea sa a obligaţiilor
asumate prin acesta. În caz contrar, în măsura în care părţile ar fi înţeles ca rezoluţiunea să intervină
numai în caz de neîndeplinire culpabilă a obligaţiilor asumate, este de observat că nu era necesară
stipularea unui asemenea pact comisoriu, o asemenea condiţie fiind cerută şi verificată în cazul
rezoluţiunii judiciare.
Mai apoi, este de observat că şi în cazul existenţei unei imposibilităţii fortuite de executare a
obligaţiei asumate prin contract, situaţie în care nu se pune problema rezilierii sau rezoluţiunii contractului
ci problema riscului contractului, acesta, riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat,
respectiv de către proprietarul sub condiţie rezolutorie, în speţă, tot de către autorul reclamantei.
În acest context al analizei este de menţionat şi faptul că în cauză nu s-a dovedit că prin
adoptarea Decretului-Lege nr. 4215/1938 s-ar fi instituit de către legiuitor vreo interdicţie, pe o durată
nedeterminată, de a ridica construcţii în zona Mamaia.
Mai mult, în speţă, nu s-a dovedit în nici un mod nici faptul că autorul reclamantei ar fi întreprins
vreun demers pentru a începe construcţia după încheierea contractului, adică după data de 23 noiembrie
1939, respectiv că acesta ar fi făcut vreun demers pentru îndeplinirea formalităţilor necesare autorizării
lucrărilor de construire, mai înaintea declanşării sau ulterior încheierii celui de-al doilea război mondial,
sau după schimbarea regimului politic, caz în care apărările reclamantei cu referire la aceste aspecte sunt
nefondate.
Aşa fiind, terenul în litigiu se găseşte în patrimoniul vânzătorului Municipiului Constanţa ca
urmare a desfiinţării contractului de vânzare cumpărare încheiat de acesta cu autorul reclamantei,
Gheorghe Băiatu, în anul 1939, pentru nerespectarea de către cumpărător a obligaţiei asumate prin
contract şi nu ca urmare a unei deposedări abuzive, care să fi fost realizată în mod arbitrar şi prin abuz de
putere de către stat, astfel că în mod corect instanţa de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente
dispoziţiile legii de reparaţie invocată de recurentă, anume cele ale Legii nr. 10/2001.
Critica potrivit căreia la emiterea deciziei prin care s-a preluat terenul de către stat trebuia să
participe şi un reprezentant al proprietarilor este nefondată, deoarece prin aceasta nu a operat
rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, rezoluţiunea operând de plin drept la expirarea
termenului de 4 ani, prelungit la 6 ani, până la care autorul recurentei-contestatoare trebuia să edifice
construcţia.
Decizia nu a făcut decât să constate această situaţie, considerând că terenul nu a ieşit niciodată
din patrimoniul comunei şi deci al statului şi să-l preia din detenţiunea autorului reclamantei.
Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, Înalta Curte a respins recursul dedus judecăţii
de către reclamantă ca nefondat, iar, conform art. 274 Cod procedură civilă a obligat recurenta să
plătească intimatului suma de 357 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Moştenire testamentara. Cerere de restituire in natura a unui imobil, formulata in baza art. 4 alin.
(3) din Legea nr. 10/2001 de către persoane care nu beneficiază de rezerva succesorala.
Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Moştenire testamentara. Cerere de restituire in
natura a unui imobil.
Index alfabetic. Drept civil
- moştenire testamentara
- rezerva succesorala
Legea nr. 319/1944
Legea nr. 19/1944; art. 1 lit.c
Legea nr. 10/2001: art. 4 alin. (3)
Legea nr. 33/1995
Cod civil: art. 1171-1175
În caz de moştenire testamentară, când testatorul a înţeles ca prin testamentul întocmit să
cuprindă un legat universal, acesta îi conferă beneficiarului legatului (legatar universal) vocaţia la întreaga
universalitate a bunurilor testatorului, adică dreptul de a culege toate bunurile din patrimoniul defunctului.
În această situaţie, legiuitorul a indisponibilizat în favoarea anumitor moştenitori legali care,
conform dispoziţiilor legale în vigoare la data deschiderii succesiunii, sunt descendenţii (art. 841 şi art.
842 Cod civil), ascendenţii privilegiaţi (art. 843 Cod civil) şi soţul supravieţuitor (art. 2 al Legii nr.
319/1944), doar o anumită parte a moştenirii denumită rezerva succesorală.
Ascendenţii ordinari sau rudele colaterale ale defunctului, indiferent de
clasa din care fac parte sau gradul de rudenie, conform legii nu beneficiază de rezerva succesorală.
Ca atare, aceştia nu pot obţine recunoaşterea unor drepturi succesoral legale în favoarea lor în
cadrul procedurii instituite prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în concurs, conform art. 1 lit.c din Legea nr.
19/1944, cu soţia supravieţuitoare.
ICCJ, Secţia Civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1101 din 20 februarie 2008
Prin notificarea nr. 43 din 11 iulie 2001 a Biroul Executorului Judecătoresc B.C., D.T., D.M. şi
D.I. au cerut restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 4100 mp şi o
construcţie duplex, situat în comuna Snagov, judeţul Ilfov preluat de stat prin naţionalizare în baza
Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul D.M.
Prin decizia nr. 360 din 25 noiembrie 2003 Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat
(A.P.A.P.S.) R.A. Bucureşti a respins notificarea motivat de faptul că petenţii nu au depus dovezi
(certificate de moştenitor, acte de stare civilă ori de identitate etc.) care să le ateste calitatea de persoane
îndreptăţite la restituirea imobilului în litigiu.
Prin cererea înregistrată la 18 decembrie 2003, astfel cum a fost precizată, reclamantul D.T. şi
intervenientele M.M. şi D. I. au cerut anularea deciziei şi retrocedarea imobilului.
În motivarea cererii au susţinut că imobilul a aparţinut autorului lor, D.M. M., din patrimoniul
căruia a fost naţionalizat de stat prin Decretul nr. 92/1950, iar după decesul acestuia intervenit la 21 mai
1945, au avut vocaţie succesorală soţia supravieţuitoare şi fraţii săi, aceştia din urmă fiind autorii lor
conform certificatului de moştenitor din nr. 309 din 15 octombrie 2003.
Prin sentinţa nr. 1314 din 14 noiembrie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis
contestaţia, astfel cum a fost precizată, a anulat decizia nr. 360/2003 emisă de pârâta A.P.A.P.S.
Bucureşti şi a obligat-o să restituie reclamantului şi intervenientelor imobilul (teren şi construcţie) situat în
comuna Snagov.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu, se prezumă, conform art. 24 din
Legea nr. 10/2001, că a fost proprietatea persoanei individualizată în actul de preluare de către stat,
anume a numitului D.M., decedat la 21 mai 1945.
Totodată, s-a reţinut că reclamantul şi intervenientele în calitate de nepoţi de fraţi au calitatea de
moştenitori ai fostului proprietar, fapt atestat şi prin certificatul de moştenitor nr. 309 din 15 octombrie
2001, alături de soţia supravieţuitoare a acestuia, D.E.
Referitor la soţia supravieţuitoare, decedată la 13 noiembrie 1976, instanţa a reţinut că
succesiunea după aceasta a fost finalizată prin emiterea certificatului de moştenitor nr. 128 din 30
septembrie 1977 în favoarea moştenitoarei P.M., cu menţiunea că imobilul în litigiu nu a putut fi menţionat
în masa succesorală dat fiind că era scos din circuitul civil.
Prin decizia civilă nr. 33 din 19 ianuarie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a
admis apelul declarat de pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins contestaţia
formulată de reclamantul D.T. şi intervenientele D.I. şi M.M. împotriva deciziei emisă de R.A. A.P.P.S.
Bucureşti, păstrând celelalte menţiuni.
Prin aceiaşi decizie a fost admisă cererea de intervenţie formulată de M.A.I. în interesul pârâtei
R.A. A.P.P.S.
Referitor la imobilul în litigiu, instanţa a reţinut că terenul a fost
cumpărat, ca bun propriu, de E.D. la data de 4 iulie 1936, adică în timpul căsătoriei cu numitul D.M., însă
ulterior adoptării Decretului nr. 32/1954, prin care s-a instituit proprietatea codevălmaşă a soţilor cu
privire la bunurile dobândite în timpul căsătoriei şi că pe acest teren soţii D. au edificat o construcţie, care,
sub aspectul dedus judecăţii în prezenta cauză, este irelevant dacă a fost edificată cu fonduri comune
sau doar cu fondurile unuia dintre soţi.
Instanţa a constatat că D.M. a decedat la data de 21 mai 1945, iar soţia supravieţuitoare D.E.,
instituită legatar universal prin testamentul datat 20 februarie 1943, a dobândit toate bunurile defunctului,
astfel cum rezultă din Jurnalul nr. 4099 din 27 ianuarie 1947 al Tribunalului Ilfov şi din procesul verbal din
27 martie 1948 al Administraţiei Financiare.
Aşa fiind, cum bunurile defunctului M.D. au fost moştenite anterior naţionalizării doar de soţia sa
supravieţuitoare, reclamantul şi intervenientele, nepoţii de fraţi ai defunctului, nu au calitatea de
moştenitori ai acestuia şi, pe cale de consecinţă, calitatea de persoane îndreptăţite în sensul art. 4 alin.
(3) din Legea nr. 10/2001 la restituirea bunurilor preluate de stat, certificatul de calitate fiind emis în
favoarea acestora în mod eronat.
S-a apreciat că această concluzie se impune şi pe considerentul că la data decesului defunctul
D.M., 21 mai 1945, faţă de testamentul universal întocmit de acesta în favoarea soţiei sale, fraţii săi,
adică autorii invocaţi de reclamant şi interveniente, nu-l puteau moşteni, ei neavând calitatea de
moştenitori rezervatari.
Întrucât apărarea invocată de intervenienta M.A.I. în favoarea pârâtei, anume aceea că
reclamantul şi intervenientele nu au calitatea de moştenitoare a defunctului D.M., s-a dovedit întemeiată,
instanţa a reţinut că se impune admiterea intervenţiei făcută de aceasta.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi intervenienţii invocând incidenţa art.
304 pct. 8 şi pct. 9 C.proc.civ.
În argumentarea incidenţei art. 304 pct. 8 C.proc.civ., recurenţii susţin că prin considerentele
reţinute privitoare la caracterul terenului în litigiu – de bun propriu al soţiei şi cele privitoare la relevanţa
caracterului fondurilor – proprii sau comune ale soţilor – folosite la edificarea construcţiei, instanţa „a
schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic ale actelor la care se face referire.
Recurenţii afirmă că atâta timp cât terenul nu a fost dobândit de soţie anterior căsătoriei, acesta
era bun comun al soţilor şi atâta timp cât numai soţul avea venituri substanţiale care au fost folosite la
edificarea construcţiei se impunea a se reţine aceiaşi concluzie şi cu privire la clădirea existentă.
Mai afirmă totodată că soţia D.E. nu putea fi legatară universală a soţului ei, întrucât „nu există
nici un testament care să justifice afirmaţia” şi nu există succesiune deschisă de pe urma defunctului
D.M.”, că în realitate succesiunea de pe urma defunctului D.M. nu s-a deschis după decesul acestuia,
diversele acte ale vremii depuse la dosar fiind lipsite de orice relevanţă juridică întrucât „sunt acte
administrative” şi că, în mod greşit, instanţa de apel a acordat relevanţă juridică menţiunilor Jurnalului
4099 din 27 iulie 1947 deşi acesta „reprezintă o încheiere de instanţă” despre care nici măcar nu se face
dovada că ar fi definitivă.
Recurenţii susţin că succesiunea autorului lor, defunctul D.M., a fost guvernată de regulile
prevăzute de Legea nr. 319/1944, act normativ potrivit căruia soţia supravieţuitoare vine la moştenire în
concurs cu fraţii defunctului (art. 1 lit. c).
În argumentarea incidenţei art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenţii invocă încălcarea de către
instanţă a efectelor juridice ale „certificatului de calitate de moştenitor nr. 309/2001”, act autentic a cărui
valabilitate nu a fost contestată conform Legii nr. 33/1995 şi art. 1171-1175 Cod civil şi referitor la care, în
mod eronat, instanţa de apel a reţinut că nu îi poate fi opus.
Recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (3) din
Legea nr. 10/2001, afirmând că prin cererea de restituire a imobilului formulată în procedura prevăzută de
acest act normativ beneficiază, în calitatea lor de succesibili, de repunerea în termenul de acceptare a
succesiunii autorului lor şi, ca atare, sunt îndreptăţi la retrocedare.
Recurenţii apreciază că intervenienta M.A.I., beneficiara unui legat cu titlu particular din partea
mătuşii sale P.M. (sora defunctei D.E.) nu justifică interes în formularea unei cereri de intervenţie în
prezenta cauză, caz în care, în mod nelegal instanţa de apel a încuviinţat-o, aceasta cu atât mai mult cu
cât, într-un alt proces, instanţele i-au respins cererea de retrocedare a aceluiaşi imobil pentru lipsa calităţii
procesuale pasive.
Analizând criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru
următoarele considerente:
În drept, bunurile succesorale se transmit moştenitorilor fie, în temeiul legii (moştenirea legala),
fie în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea exprimată prin testament (moştenirea testamentară).
În caz de moştenire legală, potrivit art. 1 din Legea nr. 319/1944, într-adevăr, soţul supravieţuitor
moşteneşte din averea celuilalt când vine la succesiune cu fraţii şi surorile acestuia şi descendenţi de-ai
lor ori numai cu unii, doar jumătate din moştenire.
Această disputa legală nu este incidentă raportului juridic dedus judecăţii, întrucât moştenirea
defunctului D.M. nu a fost una legală ci una testamentară.
În caz de moştenire testamentară, când testatorul a înţeles ca prin testamentul întocmit să
cuprindă un legat universal, acesta îi conferă beneficiarului legatului (legator universal) vocaţia la întreaga
universalitate a bunurilor testatorului, adică dreptul de a culege toate bunurile din patrimoniul defunctului.
În această situaţie, legiuitorul a indisponibilizat în favoarea anumitor moştenitori legali care,
conform dispoziţiilor legale în vigoare la data deschiderii succesiunii supusă analizei sunt descendenţii
(art. 841 şi art. 842 Cod civil), ascendenţii privilegiaţi (art. 843 Cod civil) şi soţul supravieţuitor (art. 2 al
Legii nr. 319/1944), doar o anumită parte a moştenirii denumită rezerva succesorală.
Ascendenţii ordinari sau rudele colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte
sau gradul de rudenie, conform legii nu beneficiază de rezerva succesorală.
În cauza supusă analizei, M.M.D., persoană care a decedat anterior naţionalizării de stat a
imobilului în litigiu, anume la data de 21 mai 1945 a dispus prin testament în legătură cu soarta bunurilor
sale, în sensul că a desemnat-o pe soţia sa supravieţuitoare ca legatară universală, adică cu vocaţie la
întreaga moştenire.
Fraţii defunctului, D.F. (predecedat la data de 12 mai 1938) şi D.G. (decedat la data de 22
ianuarie 1962) sau descendenţii acestora, aparţinând clasei colateralilor privilegiaţi, dat fiind că nu aveau
calitatea de moştenitori rezervatari, au fost înlăturaţi de la moştenirea defunctului M.M.D.
Împrejurarea că moştenirea defunctului M.M.D. s-a transmis pe cale testamentară şi nu pe cale
legală, astfel cum invocă recurenţii, este atestată prin menţiunile Jurnalului nr. 4099 din 27 februarie 1947
întocmit de judecătorul supleant în dosarul nr. 3151/1945 al Tribunalului Ilfov, secţia a III-a civilă, precum
şi de menţiunile procesului verbal datat 27 martie 1948 prin care s-a inventariat averea rămasă după
defunct, în vederea impunerii conform Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 1181, operaţiune realizată de
către controlorul de pe lângă Administraţia Financiară a sectorului 1 Galben Bucureşti, impozitele fiind
stabilite în sarcina soţiei supravieţuitoare D.E. „soţie instituită legatară universală prin testamentul
defunctului din 20 februarie 1943”, acte pentru care nu s-a făcut dovada că ar fi fost în vreun mod
contestate ori anulate în cadrul unor proceduri legale.
Înscrisurile menţionate, prin care se atestă calitatea de legatară universală a lui D.E., care au fost
întocmite de autorităţile statului în exercitarea atribuţiilor ce le reveneau conform dispoziţiilor legale în
vigoare la acea dată, sunt de natură să facă dovada şi în lisa înscrisului constatator al legatului universal
(testamentul), cu privire la felul moştenirii defunctului M.D., anume aceea de moştenire testamentară.
Pe cale de consecinţă, cât timp autorii invocaţi de recurenţi au fost înlăturaţi de la succesiunea
defunctului D.M., aceştia nu pot invoca cu succes, în procedura Legii nr. 10/2001, că ar avea calitate de
succesibili legali ai defunctului şi, respectiv, că în această calitate, prin formularea cererii de retrocedare,
ar fi fost puşi în termenul de acceptare a succesiunii defunctului menţionat, conform art. 4 alin. (3) din
lege.
Ca atare, în mod just instanţa de apel a constatat că recurenţii nu pot obţine recunoaşterea unor
drepturi succesoral legale în favoarea lor în cadrul procedurii instituite prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în
concurs, conform art. 1 lit.c din Legea nr. 19/1944, cu soţia supravieţuitoare, după defunctul D.M.
Soluţia se impune argumentat şi de faptul că, privitor la aceeaşi succesiune nu pot fi invocate şi
aplicate mai întâi regulile moştenirii testamentare (după decesul defunctului) şi, ulterior, cele ale
moştenirii legale
(după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/ 2001).
În acest context al analizei este de observat că, potrivit art. 3 alin.(3) lit. a coroborat cu art. 4 alin.
(2) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau după
caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietarii imobilelor la data preluării în mod abuziv de către stat
sau moştenitorii legali sau testamentari ai acestora.
Referitor la imobilul în litigiu, potrivit menţiunilor de la poziţia nr. 2418 din tabelul imobilelor
naţionalizate în baza Decretului nr. 52/1950, acesta a fost preluat de stat din patrimoniul lui D.E. şi nu din
patrimoniul defunctului D.M., astfel cum se invocă de către recurenţi.
Situaţia de fapt menţionată este atestată de Direcţia Generală a Arhivelor Statului prin adresa nr.
88856 din 19 septembrie 1994 precum şi prin menţiunile copiei din „Tabelul cu imobile naţionalizate
conform Decretului nr. 92/1950”, înscrisuri depuse la dosarul cauzei.
Aşa fiind, criticile formulate de recurenţi care solicită a se constata că, în realitate, moştenirea
defunctului menţionat ar fi fost una legală şi că, ar avea, prin formularea cererii în procedura Legii nr.
10/2001 calitatea de moştenitori legali (nepoţi de fraţi) în concurs conform art. 1 lit. c din nr. 319/1944 cu
soţia supravieţuitoare a acestuia, nu pot fi primite.
Menţiunile actului de naţionalizare, care se coroborează cu cele din actele întocmite în procedura
succesorală în anul 1947, precum şi cu cele ale contractului de închiriere încheiat la 17 aprilie 1948 şi
înregistrat la Administraţia Financiară a sectorului 1 Galben Bucureşti, contract în care D.E. acţiona în
calitate de proprietară a imobilului, sunt de natră să justifice concluzia potrivit căreia, după anul 1945
proprietarul imobilului în litigiu a fost D.E.
Faţă de menţiunile actului de naţionalizare şi în lipsa oricăror dovezi
contrarii, este de observat că D.E. beneficiază şi de prezumţia de proprietate prevăzută de art. 24 din
Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, pot avea
calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru acest imobil moştenitorii legali sau
testamentari ai defunctei D.E., care a decedat la data 13 noiembrie 1976.
Totodată, este de menţionat că atâta timp soţia supravieţuitoare a defunctului a cules, în lipsa
unor moştenitori rezervatari, întreaga moştenire a defunctului, în mod corect instanţa de apel a reţinut că
nu prezintă relevanţă juridică argumentele invocate de recurenţi în fundamentarea solicitării de a se stabili
caracterul de bun comun al soţilor D. la imobilul în litigiu.
Analiza nu este justificată deoarece ambele categorii de bunuri care au existat în patrimoniul
defunctului, adică atât cele proprii cât şi cele care au fost dobândite în timpul căsătoriei, indiferent de
regimul juridic la care au fost supuse, ele au fost preluate în proprietate de unica moştenitoare a acestuia,
anume D.E.
Potrivit art. 4 din Decretul nr. 32/1954, soţii vor fi supuşi, de la data intrării în vigoare a Codului
Familiei, dispoziţiunilor acestui cod în privinţa relaţiilor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei şi oricare
ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convenţional, de mai înainte.
Prin dispoziţia legală menţionată, astfel cum rezultă în mod explicit din cuprinsul său, se statua cu
privire la regimul juridic aplicabil pe viitor relaţiilor patrimoniale dintre persoanele care aveau calitatea de
soţi la acea dată, 1 februarie 1954, adică acelor persoane unite printr-o căsătorie.
Dispoziţia legală menţionată nu este aplicabilă persoanelor ale căror căsătorii încetaseră anterior
intrării în vigoare a Codului Familiei şi care nu mai aveau calitatea de soţi la 1 februarie 1954.
În cauză dedusă judecăţii, căsătoria soţilor D. a încetat anterior intrării
în vigoare a Codului Familiei, la data de 21 mai 1945 ca urmare a decesului soţului D.M., dată la care
relaţiile patrimoniale existente intre cei doi au fost clarificate pe cale succesorală.
În analiza calităţii de persoană îndreptăţită, pretinsă de recurenţi în sensul art.3 şi art. 4 din
Legea nr. 10/2001, în mod just instanţa de apel a reţinut că este lipsit de relevanţă juridică faptul emiterii
la data de 15 octombrie 2003 de către B.N.P. Asociaţi B.E. şi B.S.C., a unui al doilea certificat de calitate
de moştenitor după defunctul D.M., certificat prin care li se atestă recurenţilor calitatea de moştenitori
legali ai acestuia.
Soluţia se impune, pe lângă considerentele mai sus arătate, şi în raport de dispoziţiile art. 88 din
Legea nr. 36/1955 a notarilor publici şi a activităţilor notariale, potrivit cărora un nou certificat de
moştenitor se poate elibera numai în baza unei hotărâri judecătoreşti de anulare a primului certificat de
moştenitor.
Or, Jurnalul nr. 4099 din 27 februarie 1947 al Tribunalului Ilfov, instanţă la care s-a aflat „deschisă
succesiunea defunctului M.D.” şi prin care s-a constatat că „de pe urma defunctului n-au rămas
moştenitori ci numai soţia sa E.D., legatară universală” întruneşte caracterele unui act de finalizare a
procedurii succesorale testamentare, pentru care nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat, cerinţă care era
necesar a fi îndeplinită prealabil emiterii valabile a unui nou certificat.
În concluzie, cât timp la momentul naţionalizării imobilului în litigiu nu se găsea, în tot sau în
parte, în proprietatea lui D.M., care decedase încă din data de 21 mai 1945, el fiind transmis prin
moştenire testamentară în proprietatea legatarei universale, D.E., din patrimoniul căreia a fost preluat de
stat, şi cum recurenţii nu au nici o legătură de rudenie cu D.E., în mod just instanţa de apel a constatat că
aceştia nu au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că fosta proprietară D.E., nu ar avea moştenitori legali ori testamentari care să
beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001 sau faptul sau faptul că persoanelor care au pretins nu le-a
fost recunoscută o asemenea calitate şi, ca atare nu au beneficiat de măsuri reparatorii în procedura Legii
nr. 10/2001, sunt irelevante şi nu sunt de natură să deschidă recurenţilor vocaţia la asemenea măsuri.
Instanţa a mai reţinut că nu poate fi primită nici critica adusă soluţiei cu privire la încuviinţarea
cererii de intervenţie accesorie formulată de M.A.I., cerinţa referitoare la existenţa unui interes
analizându-se în raport de momentul formulării intervenţiei şi nu în raport de chestiuni intervenite ulterior
acestui moment.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct.8 şi pct.9 Cod procedură civilă şi, pe cale de consecinţă, că recursul dedus judecăţii este nefondat.