Post on 09-Apr-2016
description
transcript
Universitatea din BucureştiFacultatea de Teologie Ortodoxă
,,Justinian Patriarhul”
LUCRARE DE LICENŢĂLA
DOGMĂ ŞI SPIRITUALITATE
Coordonator ştiinţific:Pr. Conf. Dr. Gheorghe Holbea
Absolvent:Olteanu Gh. Dragoş - Mihail
Bucureşti2009
1
Universitatea din BucureştiFacultatea de Teologie Ortodoxă
,,Justinian Patriarhul”
LUCRARE DE LICENŢĂ
Părintele duhovnicesc şi Maestrul spiritual
Coordonator ştiinţific:Pr. Conf. Dr. Gheorghe Holbea
Absolvent:Olteanu Gh. Dragoş - Mihail
Bucureşti2009
2
Argument
Tema paternităţii, sub toate aspectele sale, a devenit o temă „inactuală”, care nu se mai
pretează la nevoile spirituale ale omului contemporan. S-a ajuns la stadiul în care, tot ceea ce
nu mai corespunde „noului” în materie de spiritualitate, ar trebui aruncat la „coşul de gunoi”
al istoriei, pentru a lăsa locul altor elemente „înnoitoare”. În acest context, „paternalismul”
este privit ca un termen peiorativ, ca o insultă. De aceea, s-au propus surogate de „părinţi,”
care să aducă un suflu nou în spaţiul vieţii spirituale.
Ne întrebăm totuşi, dacă aceste figuri „paterne” şi-au înţeles cu adevărat rolul pe care
şi l-au asumat cu atâtea infatuare. Urmarea unor astfel de „părinţi”- surogat implică o
dependenţă foarte strictă, de unde înţelegem că ne aflăm pe o pistă falsă în plan duhovnicesc.
Falsă, pentru că adevărata paternitate, inclusiv cea duhovnicească, nu înseamnă nici
dependenţa fiului faţă de tatăl, nici a tatălui faţă de fiu. Sensul adevăratei paternităţi este acela
de a da viaţă, cu alte cuvinte de a asigura altuia un spaţiu pentru o existenţă liberă, personală.
Şi, reciproc, sensul adevăratei filiaţii este acceptarea liberă a faptului că propria noastră
existenţă nu se poate realiza decât la nivelul unei relaţii. În sens duhovnicesc, numirile de
„tată” şi „fiu” exprimă întotdeauna o relaţie.
Astăzi ne confruntăm tocmai cu o criză a existenţei, înţeleasă ca relaţie, pentru că
numai întălnirea cu un „tu” putem face experienţa depăşirii propriei noastre individualităţi.
Din păcate, relaţia şi eu - tu, ca realizare a propriei noastre existenţe, se reduce tot mai evident
la un simplu EU, ca expresie a unei „însingurări” tragice, care ne face să ratăm orice
adevărată experienţă personală a lui Dumnezeu.
Alegerea unei asemenea teme, a fost motivată de dorinţa de a înţelege adevărata
dimensiune a relaţiei părinte duhovnicesc – fiu duhovnicesc. Conştientizând importanţa
acestei relaţii, ne devine limpede faptul că cel care ratează experienţa adevăratei paternităţi şi
adevăratei filialităţi în spaţiul duhovnicesc, nu va ajunge niciodată la adevărata experienţă
personală a lui Dumenzeu.
În final, aş dori să aduc cele mai calde mulţumiri Pr. Conf. Dr. Gheorghe Holbea,
coordonatorul acestei lucrări, care a avut un aport consistent în evoluţia noastră didactică şi
duhovnicească, împletind aromnios harisma duhovniciei cu cea de dascăl. Aş dori totodată să
mulţumesc şi acelora care, într-o formă sau alta, au avut o contribuţie în elaborarea temei.
3
I. PATERNITATEA DUHOVNICEASCĂ ÎN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ
I. 1. Noţiunea de „părinte duhovnicesc” şi evoluţia sa istorică
Tradiţia părintelui duhovnicesc este una dintre cele mai vechi din istoria Bisericii. Încă
de la început vedem ucenici în jurul oamenilor sfinţi pentru a învăţa din înţelepciunea şi
excemplul vieţii lor. Creştinismul a fost întotdeauna împărtăşit de învăţători, majoritatea
cunoscuţi ca oameni de rugăciune şi de sfinţenie. Atât în mediul grec, cât şi în cel iudaic în
care a apărut creştinismul, a existat o tradiţie neîntreruptă a ucenicilor care stăteau în preajma
unor învăţători ce îşi asumau în grade diferite responsabilitatea pentru viaţa morală şi, uneori,
şi cea spirituală a discipolilor lor. Se pare că o asemenea tradiţie a existat încă din vremea
Mântuitorului Hristos1.
Clement Alexandrinul, în cuvântarea „Care bogat se va mântui”2, a fost primul care a
îndemnat pe orice creştin puternic şi bogat să se supună unui om al lui Dumnezeu pentru a-i fi
povăţuitor׃ „De aceea trebuie negreşit, ca tu, om de seamă, puternic şi bogat, să ai lângă tine
un om al lui Dumnezeu ca dascăl şi cârmaci al vieţii sale [...]. De omul pe care ţi l-ai luat pe
lângă tine, teme-te când se mânie, umple-ţi sufletul de durere când îl vezi că suspină,
respectă-l când îl vezi că i se potoleşte mânia, ia-i-o înainte, când îl vezi că refuză să te
pedepsească. Omul acesta să stea multe nopţi de veghe pentru tine, rugându-se lui Dumnezeu
pentru tine şi înduplecând pe Tatăl cu rugăciunile lui obişnuite; că Tatăl nu întoarce spatele
copiilor Lui care au nevoie de milă”3. Constatăm că tradiţia căutării unui îndrumător spiritual
îşi are începuturile mai degrabă printre cei care doreau să trăiască creştinismul în lume şi mai
puţin printre cei care doreau să ducă o viaţă ascetică.
Sfântul Antonie cel Mare, cel mai faimos dintre părinţii deşertului, avea o idee mult
mai clară decât Clement, privind exigenţele unui părinte faţă de fiul său duhovnicesc. Însă
asemenea exigenţe sunt mai potrivite în mediul monahal decât în cel laic. Pe cât posibil
1 Nicolas Stebbing, Purtătorii Duhului. Duhovnicie şi duhovnici în Ortodoxia românească de azi, traducere de Pr. Dan Sandu, Ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 129.2 Este un comentariu la Marcu 10, 17-31, scris pentru creştinii bogaţi din Alexandria, care, auzind cuvintele Mântuitorului că „mai uşor intră o cămilă prin urechile acului decât un bogat în împărăşia cerurilor”, se întrebau dacă se pot mântui. Clement le raspunde că bogăţia în sine nu este nici bună, nici rea, ci poate ajunge bună sau rea după modul în care o întrebuinţăm. 3 Sfântul Clement Alexandrinul, ,,Care bogat se va mântui”41, 1, 4, 5, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 4, traducere, introducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Insitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, p. 62-63.
4
călugărul trebuie să-i întrebe pe bătrâni şi câţi paşi trebuie să facă şi câte picături de apă
trebuie să bea în chilie, ca să nu greşească nici în privinţa acestor lucruri”4.
Nu mult mai târziu, Sfântul Vasile cel Mare afirma că cea dintâi datorie a unui intâi-
stătător este să fie el însuşi părintele duhovnicesc al monahilor lui5. În acest loc, accentua
ideea că viaţa în singurătate îl împiedică pe om să-şi cunoască propriile lipsuri, din moment ce
nu va exista cineva care să-l mustre şi să-l îndrepte cu blândeţe şi cu inimă bună [...] căci
vindecarea păcatelor se face cu pricepere de către cel care iubeşte sincer”6. Cu alte cuvinte,
iertarea păcatelor nu poate fi infăptuită decât de cineva cu dragoste adevărată.
Această scurtă descriere cu privire la ascensiunea tradiţiei părintelul duhovnicesc este
semnificativă în înţelegerea rolului său aşa cum se reflectă el în scrierile Părinţilor Bisericii.
Clement Alexandrinul îl descria ca pe un antrenor, care avea rolul de a-l convinge pe omul
bogat să se supună altuia, o experienţă foarte probabil inedită pentru cel bogat. Sfântul
Antonie vedea în părinte o persoană în faţa căreia călugărul îşi deschide toată viaţa pentru a fi
cercetat cu grijă, astfel încât fiecare aspect al vieţii sale să devină parte a luptei pentru
desăvârşire. Ambele aspecte au un loc considerabil în tradiţia vie a paternităţii duhovniceşti
dezvoltată şi practicată acum. Dar, cu timpul, viziunea Sfântului Vasile cel Mare a devenit
determinantă. Părinţii duhovniceşti sunt oameni plini de iubire, iubiţi de cei care vin la ei.
Numai cel a cărui judecată se întemeiază pe iubire poate ajuta la vindecarea de păcat. Tot ceea
ce ei ne învaţă poartă încărcătura dragostei7.
În Răsărit, ceea ce înţelegem noi astăzi prin „îndrumător spiritual”, poartă diferite
numiri. În principal „părinte duhovnicesc”sau simplu „părinte”, „abba”, „avva” (la feminin
„amma”). Apoi, după diversele aspecte ale funcţiei sale, „geron” (senior, bătrân),
„presbyteros” (bătrân), pentru că aici e vorba de o persoană în vârstă; „didaskalos” (învăţător),
întrucât trebuie să înveţe; „diorthotes”, „paideuthes”, „aleiptes”, fiindcă trebuie să îndrepte, să
pedepsească, să antreneze. La mănăstirile de obşte se mai numeau şi „prostates”, „epistates”,
„ephestos”, întrucât părintele duhovnicesc deţine aici şi funcţia de întâi-stătător8.
Dintre toate aceste numiri, cea mai importantă şi singura care exprimă esenţialul este
cea de „părinte” cu sau fără calificativul „duhovnicesc”. Părintele duhovnicesc nu este doar
un rabin care explică sau aplică Thora, nici un cazuist care rezolvă probleme de morală. El nu
4 Avva Antonie, Patericul sau Apoftegmele părinţilor din pustiu, traducere, studii şi prezentări de Cristian Bădiliţă, ediţia a III-a adăugită, Ed. Polirom, Bucureşti, 2007, p. 52.5 Sf. Vasile cel Mare, „Regulile mari”, 43, în col. PSB, vol. 18, traducere, indici şi note de Prof. Iorgu D. Ioan, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 287-288.6 Idem, ,,Regulile mari”, 7, în col. PSB, vol. 18, p. 231.7 Nicolas Stebbing, op.cit, p. 130-131.8 Irénée Hausherr, Paternitatea şi îndrumarea duhovniceasca în Răsăritul creştin, traducere de Mihai Vladimirescu, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 30-31.
5
este preocupat numai de simpla codificare juridică a unei învăţături orale din trecut sau se
simpla exegeză a unei legi scrise. De fapt, calitatea de „părinte duhovnicesc” presupune o
paternitate în adevăratul sens al cuvântului, şi nu în înţeles legalist sau metaforic. Această
paternitate nu aparţine doar marilor dascăli ai Bisericii, ci tuturor sfinţilor care n-au scris nici
un rând sau au scris foarte puţin. Fie că este vorba de Sfântul Grigorie Teologul sau Sfântul
Arsenie, sau chiar de un sfânt din sec.al XVI-lea, cei care le fac panegiricul folosesc aceeaşi
formulă: „A cuviosului (sau celui întru sfinţi)părintelui nostru [...]”9
În tradiţia Bisericii se afirmă în mod constant superioritatea naşterii spirituale în faţa
celei naturale. Avem exemplul unui anume Arsenie care spre sfârşitul secolului X a intrat în
mănăstirea Sfântul Mamas din Constantinopol. Într-o zi, mama sa a venit la poarta mănăstirii
ca să-l vadă, ceea ce a dus la următoarea declaraţie: „De acum sunt mort pentru lume; cum m-
aş întoarce înapoi? Cum să o mai revăd pe cea care m-a născut după trup? Am un părinte după
duh de la care primesc în fiecare zi laptele preacurat al harului dumnezeiesc, am adică un
părinte în Dumnezeu. El este şi mama mea pentru că m-a născut în duh şi mă încălzeşte la
sânul său ca pe un prunc nou-născut [...]”10 Această întâietate a paternităţii duhovniceşti în
faţa paternităţii biologice este remarcată şi de Sfântul Teodor Studitul, în viziunea căruia
„nimic nu face cât un părinte şi un părinte după Dumnezeu”11.
Prin Domnul nostru Iisus Hristos noi toţi am dobândit înfierea, iar Dumnezeu Tatăl a
trimis „pe Duhul Fiului în inimile noastre, care strigă Avva Părinte (Galateni 4,6). Dacă
„Parinte” în modul absolut al cuvântului este Dumnezeu, „părinţi” în mod relativ sunt cei care
au primit harul de a-i naşte pe alţii spre o nouă viaţă în Hristos12. În acest sens, Sfântul
Apostol Pavel le scrie galatenilor: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii
până ce Hristos va lua chip în voi” (Galateni 4,19). Aici este vorba despre o paternitate reală,
o participare activă la Paternitatea divină.
În gândirea creştină, Dumnezeu este Tatăl nostru, iar noi suntem copiii lui, care
devenim astfel, prin Duhul Sfânt, Duhul Tatălui şi al Fiului, Duh al paternităţii şi Duh al
filialităţii . Orice paternitate, chiar şi cea naturală, şi cu atât mai mult cea spirituală începând
cu cea a Sfintei Fecioare Maria şi a Sfintei Biserici „care e Maica noastră” (Galateni 4,26) îşi
justifică numele prin referinţa ontologică la Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos13. „Pentru
9 Ibidem, p. 35-36.10 Vie de Symeon le Nouveau Theologien (Orientalia Christiana XII), Roma, 1928, p. 61, apud Irénée Hausherr, op. cit., p. 37-38.11 Epistula I, 2, col. 909 B, apud Sebastian Nazâru, Sfântul Theodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, Ed. Omonia, Bucureşti, 2008, p. 148.12 ÎPS Andrei Andreicuţ, Spovedanie şi comuniune, ediţia a III-a, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 123.13 Irénée Hausherr, op. cit., p. 38.
6
aceasta, spune Sfântul Pavel, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus
Hristos din care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ” (Efeseni 3,14-15).
Termenul „Avva” este folosit în Noul Testament numai pentru Tatăl Domnului nostru
Iisus Hristos şi Tată al nostru, iar cel care îl spune este Mântuitorul Hristos sau Duhul Sfânt
Care ne face să-l spunem şi noi. Cu toate că Domnul Însuşi ne-a avertizat: „Şi Tată al vostru
să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este Cel din ceruri” (Matei 23,9), totuşi nu putem
vorbi de o infidelitate faţă de sfatul Domnului atunci când cei mai respectuoşi dintre creştini
îi numesc „părinţi” pe cei înţelepţi ,căci prin aceasta ei aduc un omagiu unicei Paternităţi
divine, din Dumnezeu izvorând toată paternitatea şi maternitatea. De asemenea, s-ar părea că
Îl contrazicem pe Însuşi Hristos, care a declarat solemn că „Unul singur este Bun: Dumnezeu”
(Matei 19,17), prin faptul că recunoaştem bunătatea în oameni. Trebuie spus că Dumnezeu
Tatăl este preamărit, cu ştiinţă sau fără ştiinţă de către cei ce pronunţă numele de „tată” sau
„mamă”, în legătură cu o binefacere primită14. „Că toată darea şi tot darul de sus este,
pogorând de la Tine, Părintele luminilor”15.
Pentru Părinţii Apostolici, paternitatea dumnezeiescă reprezenta primul obiect al
credinţei lor, atât din punct de vedere cronologic, cât şi ontologic şi logic, izvorul a toate.
Sfântul Clement Romanul îi îndeamnă pe corinteni în cea dintâi epistolă pe care le-a adresat-
o, astfel: „Să ne aţintim privirile spre Tatăl şi Creatorul întregii lumi şi să ne alipim de
măreţele şi covârşitoarele Lui daruri şi de binefacerile păcii”16. Sfântul Ignatie Teoforul ne
dezvăluie secretul profundei sale vieţi lăuntrice: „Dorinţa mea a fost răstignită şi nu este în
mine foc care să iubească materia, ci „apă vie” care grăieşte în mine şi-mi spune dinlăuntrul
meu: „Vino la Tatăl!”17 Epistola către Diognet afirmă clar că primul lucru pe care îl primeşte
un catehumen este cunoaşterea existenţei unui Tată: „Şi tu, dacă vei dori şi vei primi această
credinţă, vei cunoaşte mai înâi pe Tatăl”18.
În mod obişnuit, cuvântul „pater”se raporta la Unicul Părinte: „Adunaţi-vă cu toţii ca
într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul unuia Iisus Hristos Care a ieşit de la
Unicul Tată, Care este Unul şi la Tatăl s-a întors”19. Deşi episcopii nu au primit incă numele
de „părinţi”, totuşi ei sunt primii investiţi cu toate calităţile şi puterile necesare pentru a li se
acorda un asemenea titlu. Chiar Sfantul Ignatie le scrie magnezienilor, justificând pentru
14 Ibidem, p. 39.15 Liturghier, tipărit cu probarea Sf. Sinod şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 185: Rugăciunea Amvonului.16 Sf. Clement Romanul, „Epistola întâi către Corinteni”, XIX, 2, în col. PSB, vol. 1, traducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 56-57.17 Sf. Ignatie Teoforul, „Epistola către Romani” VII,2, în col. PSB, vol. 1, p. 176-177.18 „Epistola către Diognet” X, 1, în col. PSB, vol. 1, p. 344.19 Sf. Ignatie Teoforul, „Epistola către Magnezieni”, VII, 2, în col. PSB, vol. 1, p. 167.
7
totdeauna impunerea acestei denumiri: „Se cuvine ca voi să nu abuzaţi de vârsta (tinereţea)
episcopului vostru, ci să-i daţi tot respectul, potrivit puterii lui Dumnezeu, care este în el; ştiu
că şi sfinţii preoţi nu se uită că a fost rânduit de curând episcop, ci, ca nişte oameni înţelepţi în
Dumnezeu se supun lui; dar nu lui, ci Tatălui lui Iisus Hristos, Episcopul tuturor. Aşadar, în
cinstea Celui Care ne-a voit pe noi, se cuvine să ne supunem episcopului fără nicio făţărnicie,
că nimeni nu înşeală pe episcopul acesta văzut, ci Îl înşeală pe Cel nevăzut. Că într-o
împrejurare ca aceasta n-avem să dăm cuvânt trupului, ci lui Dumnezeu Care cunoaşte cele
ascunse”20. Reiese de aici paternitatea participativă a episcopului, în virtutea căreia este numit
„părinte”.
Didascalia Apostolilor ni-l prezintă pe episcop ca „părinte” al credincioşilor, întrucât
el este cel care i-a născut „din apă şi din Duh” (Ioan 3,5): „De aceea, omule, recunoaşte pe
episcopii tăi, prin care eşti fiul lui Dumnezeu, şi mâna dreaptă, pe mama ta, şi iubeşte-l pe
acesta care, după Dumnezeu este tatăl tău şi mama ta. Iar voi cinstiţi pe episcopii care v-au
dezlegat de păcate, care v-au renăscut prin apă, care v-au umplut de Duhul Sfânt, care v-au
hrănit cu cuvântul ca şi cu lapte, care v-au întărit prin învăţătură, care v-au întărit prin
mustrare şi v-au făcut părtaşi Sfintei Euharistii a lui Dumnezeu şi v-au făcut părtaşi şi
împreună-moştenitori făgăduinţelor lui Dumnezeu”21. „Acesta este învăţătorul şi după
Dumnezeu este tatăl vostru prin care sunteţi renăscuţi prin apă”22. Toate aceste texte dovedesc
faptul că episcopul este adevăratul săvârşitor al Sfintelor Taine, în special al Botezului care,
conferind celui botezat calitatea de fiu al lui Dumnezeu, face din cel ce botează un „părinte
după Dumnezeu”. Comunităţile creştine înmulţindu-se, episcopul nu putea fi prezent peste tot,
de aceea preotul va oficia în numele său Sfânta Euharistie şi va boteza. Pentru calitatea de a
naşte fii duhocniceşti, şi preotul, ca şi episcopul este numit „părinte”. Amfilohie de Iconiu
spune că după Dumnezeu, preotul care ne-a botezat este părintele nostru duhovnicesc, iar
„mama” este Biserica23.
Episcopii sunt „părinţi” în mod oficial în virtutea hirotoniei lor, iar în mod efectiv,
pentru că transmit viaţa dumnezeiască predicând Evanghelia lui Hristos şi administrând
Sfintele Taine. Părăsind comunitatea credincioşilor, primii anahoreţi ai deşertului rup
20 Ibidem III, 1-2, în col. PSB, vol. 1, p. 165-166.21 Didascalia Apostolorum II,33, 1-2, Ed. F.X. Funk, Tübingen, 1905, p.114-116: „Propterea, homo, agnosce, episcopos tuos, per quos es filius Dei, et dexteram, matrem tuam, et ama eum qui post Deum pater tuus et mater tua est [...] Vos autem honorate episcopos, qui vos solverunt a peccatis, qui per aquam vos regeneraverunt, qui spiritu sancto vos repleverunt, qui verbo tanquam lacte vos nutrierunt, qui doctrina vos confirmarunt, qui admonitione vos stabiliverunt et eucharistiae Dei sanctae participes fecerunt atque promossionis Dei consortes ac coheredes vos constituerunt”.22 Didascalia Apostolorum II, 26,4, p. 104: „hic est magister et post Deum per aquam regenerans pater voster” 23 G. Ficker, Amphilochiana, t. 1, Leipzig, 1906, p. 33, 7-34, 9, apud Irénée Hausherr, op. cit., p. 44-45.
8
legăturile văzute care îi leagă de păstorii lor. De acum ei trăiesc în singurătate, în legătură
nemijlocită cu Dumnezeu, dar lipsiţi, cel puţin la început, de cuvântul lui Dumnezeu transmis
pe cale omenească şi de Sfintele Taine. Învăţaţi şi călăuziţi de Domnul Însuşi asemenea lui
Antonie cel Mare, ,,teodidactul prin excelenţă”24, nu suferă în urma acestei lipse. Dar
majoritatea resimt în curând nevoia de a fi susţinuţi şi călăuziţi de cineva mai puternic şi mai
înţelept. În acest context, raporturile dintre ucenic şi învăţător dobândesc un caracter filial, iar
această paternitate specifică vieţii în deşert se distinge prin unele trăsături particulare25. În
deşert, ea provine din iniţiativa unui monah care îi cere altuia să-l îndrume personal pe calea
mântuirii. Despre Sfântul Antonie cel Mare se spune că „era aşa de iubit şi toţi îl rugau să le
fie părinte”26. Cel care renunţa total la lume, urmărind doar mântuirea propriului său suflet şi
sosind în deşert spunea unui bătrân: „Avva spune-mi un cuvânt ca să mă mântuiesc!” se preda
cu totul în mâinile unui om al lui Dumnezeu, se abandona ca un copil părintelui său, de aceea
îl numea pe acesta „Avva”, „părinte”27 .
Se pare că obiceiul de a-l numi „avvă” pe monahul recunoscut apt de a fi părinte
duhovnicesc al fraţilor, a apărut mai înâi în deşerturile Egiptului. Într-o zi, Sfântul Antonie a
primit o scrisoare de la împăratul Constantin, pentru a merge la Constantinopol. Întrebându-se
ce anume trebuie să facă, îl întreabă pe ucenicul său Pavel: „Oare trebuie să mă duc?”, iar
Pavel îi răspunde: „Dacă mergi, te numeşti Antonie; dacă nu mergi, te numeşti avva
Antonie”28.
Acest Pavel a fost probabil printre primii care l-au numit pe Antonie „avva”.
Chemarea sa e amintită în „ Istoria lausiacă”. Antonie cel Mare l-a pus la încercare, lăsându-l
să stea patru zile la uşa sa. În seara celei de-a cincea zile îi propune: „Voieşti să mâncăm o
bucată de pâine?”, şi Pavel îi răspunde: „Cum socoteşti, Avva”29. Din momentul în care
Antonie se arată dispus să-l hrănească, el îl acceptă pe Pavel ca ucenic al său, iar Pavel îl
poate numi „avvă”.
Cuvântul „avva”, împrumutat din Noul Testament, exprimă caracterul personal al
relaţiei dintre ucenic şi părinte, şi în acelaşi timp, aşa cum am văzut, referinţa lui esenţială la
Dumnezeu Cel în Treime30. În Noul Testament, el este un vocativ şi un posesiv: „Tatăl Meu”,
24 Sfântul Atanasie cel Mare, „Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie”, 65, în col. PSB, vol. 16, traducere din greceşte , introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 230.25 Lucien Regnault, Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV, ediţia a II-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 20.26 Sfântul Atanasie cel Mare, op. cit., 80, în col. PSB, vol. 16, p. 238.27 Lucien Regnault, op. cit., p. 20.28 Avva Antonie 31, în Pateric, ed. cit., p. 50-5.29 Paladie, Istoria lausiacă (Lausaicon), cap. 22, traducere, introducere, note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 5.30 Irénée Hausherr, op.cit., p. 39.
9
adresat Primei Persoane a Sfintei Treimi, fie de Iisus (Marcu 14,36), fie de Duhul Fiului în
inima credinciosului (Galateni4,6; Romani 8,15). Folosindu-se de acest cuvânt pentru a se
adresa „bătrânului” său, monahul nu putea ignora sensul extrem de bogat pe care acesta îl
avea în contextul originar al Noului Testament. El revendica astfel, o legătură personală,
intimă şi profundă cu cel căruia îi decerna acest titlu, mărturisind într-un act plin de credinţă,
abandon şi supunere că, prin intermediul lui, ajungea în Duhul prin Fiul la Unicul Tată”31.
În „Constituţiile ascetice” ale Sfântului Vasile cel Mare, se spune că „aşa cum
Dumnezeu, Care este şi se socoteşte demn să fie numit Tatăl tuturor, cere ascultare absolută
de la cei care-L slujesc, la fel şi părintele duhovnicesc între oameni, care adaptează poruncile
lui la legile lui Dumnezeu, pretinde ascultare indiscutabilă”32. Referitor la relaţiile paternale,
el adaugă: „Căci cel mai adevărat părinte, este Tatăl tuturor, dar al doilea după Acela este
superiorul (stareţul) vieţii duhovniceşti”33. Paternitatea este menţionată de regulă în legătură
cu botezul, tunderea în monahism, hirotonia în preot sau episcop. Toate aceste acte stabilesc o
relaţie de paternitate şi de filiaţie între cel ce le oficiază şi cel ce le primeşte, ca în general tot
ceea ce apropie pe cineva de Dumnezeu. De altfel, părinte după Duh, după Dumnezeu este
numai cel care conduce la Dumnezeu. O asemenea paternitate e superioară oricărei alteia din
această lume, pentru că ea produce o adevărată renaştere în Dumnezeu34.
La părinţii pustiei, numele „avva” apare aproape mereu cu sensul său duhovnicesc. Fie
pentru adjectivul „duhovnicesc”, fie prin el însuşi, acest cuvânt desemnează capacitatea celui
pe care-l defineşte de a naşte , a creşte şi a desăvârşi ucenici în viaţa duhovnicească. Ar fi
greşit să credem că numele de „părinte” este întrebuinţat doar ca o simplă metaforă, întrucât a
fi profesor sau dascăl nu presupune acelaşi lucru cu a fi părinte duhovnicesc. Înainte de a
deveni părinte duhovnicesc al altora, se cere în mod imperativ ca mai întâi tu însuţi să fi
devenit duhovnicesc.
I. 2. Paternitatea duhovnicească - harismă a Duhului Sfânt31 Lucien Regnault, op. cit., p. 21.32 Sf. Vasile cel Mare, „Constituţiile ascetice” XIX, în col. PSB, vol. 18, p. 503.33 Ibidem XX, 1, p. 505.34 ÎPS Andrei Andreicuţ, op. cit., p. 127.
10
Părintele duhovnicesc este o figură harismatică, primind puterea sa prin lucrarea
nemijlocită a Duhului Sfânt. El nu este investit de mâna unui om, ci de mâna lui Dumnezeu.
Este mai degrabă o expresie a Bisericii ca „eveniment”, decât a Bisericii ca instituţie35. Însă
cele două elemente, cel profetic şi cel instituţional, nu există separat de Biserică, ci se
condiţionează reciproc. Astfel, funcţia „bătrânilor”, de natură harismatică este legată de cea a
preotului duhovnic, definită precis în cadrul instituţional al Bisericii. În tradiţia ortodoxă,
dreptul de a săvârşi Taina Spovedaniei nu se acordă automat prin hirotonie, ci printr-o
împuternicire specială a episcopului36.
Spre deosebire de duhovnic, „bătrânul” nu sfătuieşte numai la Spovedanie, ci şi în
diferite alte împrejurări. Iar dacă duhovnicul este întotdeauna preot, „bătrânul” poate fi un
simplu monah sau chiar un laic sau o laică. Tradiţia ortodoxă cunoaşte atât părinţi
duhovniceşti, cât şi maici duhovniceşti. De fapt, funcţia părintelui duhovnicesc este mai
profundă, căci sunt puţini acei duhovnici care ar putea vorbi cu discernământul şi autoritatea
unui părinte37.
Cu privire la modul cum se ajunge în această funcţie, trebuie precizat că în unele
centre monahale din Rusia secolului XIX, ca de exemplu Optina, s-au creat adevărate
„succesiuni apostolice” de îndrumători duhovniceşti. Există cazuri când „bătrânul” se ridică
pur şi simplu spontan, fără o autorizare exterioară. Credincioşii sunt cei care recunosc dacă o
anumită persoană are darul paternităţii sau al maternităţii duhovniceşti şi atunci, din proprie
iniţiativă, ei încep să se apropie de ea pentru sfaturi şi învăţătură38.
Iniţiativa vine de regulă de la ucenici şi nu din partea „bătrânului”. Acesta îi alungă la
început pe cei care vin să-i ceară sfatul, dar în final îi primeşte fiind conştient că aceasta este
voia lui Dumnezeu. Astfel, fiii duhovniceşti sunt cei care îl descoperă pe părintele lor, chiar şi
lui însuşi39.
Personalitatea părintelui duhovnicesc ilustrează cele două niveluri la care există şi
funcţionează Biserica în lume: cel ierarhic, exterior, insituţional şi organizatoric, şi cel
35 Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, introducere de Maxim Egger, traducere din limba franceză de sora Eugenia Vlad, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996, p. 62.36 Ibidem.37 Ibidem. A se vedea de asemenea John Chryssavgis, Reîntregirea sufletului-arta îndrumării duhovniceşti, traducere în limba română de Luminiţa-Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 176. Amintim de acei monahi nehirotoniţi „laici”, care prin dimensiunea harismatică a vieţii lor au exercitat în creştinismul răsăritean o influenţă mult mai pregnantă decât cea a clericilor. Avem exemplul Sfântului Antonie cel Mare sau al Sfântului Simeon Evlaviosul, părintele duhovnicesc al Sfântului Simeon Noul Teolog.38 Ibidem, p. 63.39 Ibidem.
11
duhovnicesc interior şi harismatic40, căruia îi aparţin în principal „bătrânii îmbunătăţiţi”41.
Sunt rare cazurile de „bătrâni” care au ocupat o poziţie superioară în ierarhia oficială a
Bisericii. Astfel, pe lângă succesiunea apostolică a episcopilor, mai există şi o succesiune a
sfinţilor şi a oamenilor duhovniceşti prin a căror acţiune conjugată se realizează integral viaţa
Bisericii pe pământ42.
O definiţie veritabilă a părintelui duhovnicesc, o regăsim într-o epistolă a lui Evagrie
Ponticul, a cărui spiritualitate e marcată de prezenţa Duhului Sfânt: „Cât priveşte părinţii
duhovniceşti, ei ne sunt numiţi părinţi fiindcă stau în fruntea multora. Căci altfel, am putea
numi părinţi şi pe tribuni. Mai degrabă părinţii sunt cei ce au darurile Duhului şi nasc pe
mulţi pentru virtute şi cunoaşterea lui Dumnezeu”43.
Părintele duhovnicesc este mai întâi de toate un „pnevmatofor”, un „purtător de Duh
Sfânt”, în a cărui lucrare de îndrumare a fiilor săi duhovniceşti se află constant sub existenţa
Duhului Sfânt. Sesizând acest aspect esenţial şi indispensabil al paternităţii duhovniceşti,
părintele André Scrima afirmă că „părintele e, în primul rând, omul devenit el însuşi
pnevmatic, în sensul foarte realist al termenului- acela în care la înălţime unică, Duhul Sfânt
izvorăşte din trupul lui Hristos mort şi înviat”44.
Autoritatea părintelui duhovnicesc este asigurată de Însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos care i-a făgăduit că-i va trimite Duhul Tatălui: ,,Nu vă îngijiţi cum sau ce veţi vorbi,
căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi, fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul
Tatălui vostru este care grăieşte întru voi” (Matei 10,19-20). Un părinte duhovnicesc autentic
este cel care renaşte pe ucenicii săi prin şi în Duhul Sfânt. Dar pentru a reuşi în acest demers
al său, el însuşi va trebui să se definească în adâncurile fiinţei sale ca „om al Duhului”45, iar
dacă Acesta (Duhul) nu vine în om, nici nu se sălăşluieşte în chip conştient în el, negreşit unul
ca acesta se numeşte în chip cu totul nepotrivit „duhovnicesc”46. Darul cel mai de preţ pe care
părintele duhovnicesc îl poate face ucenicului său este moştenirea Duhului Sfânt. O astfel de
moştenire a primit şi Sfântul Simeon Noul Teolog de la părintele său duhovnicesc Sfântul
Simeon Evlaviosul, paradigmă a sfinţeniei, a omului deplin, pnevmatizat: „asa cum un părinte
40 John Chryssavgis, op. cit., p. 88.41 În limba greacă termenul de „gheron” înseamnă „bătrân îmbunătăţit”, ca şi cel de „stareţ” la ruşi.42 Kallistos Ware, op. cit., p. 64.43 Epistula 52,7, apud Ieromonah Gabriel Bunge, Părintele duhovnicesc şi gnoza creştină după Evagrie Ponticul, cu două studii de Michael O' Laughlin, traducere de diac. Ioan I.Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 41.44 André Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, ediţia a II-a revăzută, prefaţă de Andrei Pleşu, volum îngrijit de Anca Manolescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 168.45 Ibidem, p. 168-169.46 Sfântul Simeon Noul Teolog, ,,Cateheza 10. Simeon Evlaviosul, exemplu de sfinţenie şi nepătimire”, în Cateheze, Scrieri II, ediţia a II-a revizuită, studii introductive şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr.. Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 152.
12
dă o moştenire fiului, aşa şi pe mine nevrednicul robul său m-a umplut fără osteneală şi în dar
de Acelaşi Duh Sfânt”47.
Paladie, ucenic al lui Evagrie Ponticul nu ezită să atribuie adjectivul „duhovnicesc”
acelor „ucenici” şi „maici” care au primit această harismă a Duhului. În viziunea sa, „avva” şi
respectiv „amma” e adresarea obişnuită a oamenilor duhovniceşti48. El consideră că avva
Evagrie, propriul său povăţuitor este „purtător de Duh”, ca şi avva Ioan din Licopole pe care
l-a cunoscut personal ca pe un om duhovnicesc49.
Duhovnicesc ajunge numai omul care conlucrează cu harul Sfântului Duh, care îşi
sfinţeşte viaţa şi ajunge plin de Duh. Mântuitorul Hristos ne spune: ,,Cel ce are poruncile
Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte. Iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi
de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi pe el şi mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Comentând acest text,
Sfântul Simeon Noul Teolog ne încredinţează de următorul lucru: „Cunoscut fie deci tuturor
creştinilor că Hristos e nemincinos şi Dumnezeu adevărat şi că se arată, după mărturisirea cea
de obşte, celor care îşi arată iubirea faţă de El prin păzirea poruncilor. Căci aceasta a spus-o El
Însuşi. Iar prin arătarea Sa, El le dăruieşte pe Însuşi Duhul Sfânt şi prin Duhul Sfânt, iarăşi, El
Însuşi şi Tatăl Său rămân în chip nedespărţit cu ei”50. Este evidentă aici unitatea de lucrare a
Fiului şi a Sfântului Duh. Căci aşa cum Sfântul Duh este Cel care ne descoperă şi ne face să Îl
cunoaştem pe Fiul şi să ne unim cu El pentru a forma un singur trup51, tot aşa şi Fiul este Cel
care ne trimite pe Sfântul Duh şi ne dăruieşte harul Său. Prin arătarea Sa, El ne dăruieşte pe
Sfântul Duh şi ne descoperă pe Tatăl. Dar Duhul nu rămâne necondiţionat în noi, de aceea
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5,19). Această
stingere a Duhului este consecinţa unei vieţi pătimaşe, în afara comuniunii de viaţă cu
Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare este şi el pe deplin convins că o viaţă trăită în ambianţa totală
a Duhului Sfânt, îl face pe om duhovnicesc (gr.„pnévmatikos”): „Pentru că acela care nu mai
trăieşte după trup, ci condus de Duhului lui Dumnezeu, devine al lui Dumnezeu şi se face
asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu şi se numeşte duhovnicesc”52. Nu putem însă ignora,
47 Idem, ,,Cateheza 6. Simeon Evlaviosul şi exemplu său”, în Cateheze, Scrieri II, p. 144.48 Paladie, op.cit., cap.35, p. 79.49 Ibidem, cap.35, p. 79.50 Sfântul Simeon Noul Teolog, ,,A cincea cuvântare morală”, în Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. 6, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 173.51 Discursurile etice 2,7, 205-208, apud Arhiepiscopul Vasili Krivoşein, În lumina lui Hristos. Viaţa şi învăţătura duhovnicească ale Sfântului Simeon Noul Teolog, traducere din limba franceză de Pr. Prof. Dr. Ioan- Vasile Leb şi Ierom. Gheorghe Iordan, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 295. 52 Sfântul Vasile cel Mare, ,,Despre Sfântul Duh”, în col. PSB, vol.12, traducere, introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr.Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 75.
13
în procesul de înduhovnicire, lupta cu păcatul „până la sânge” (Evrei 12,4). Avva Longinus ne
dă şi o modalitate de a cunoaşte dacă L-am primit pe Duhul Sfânt: „Femeia ştie că a rămas
grea când se opreşte scurgerea de sânge. Tot aşa şi sufletul ştie că a rămas greu de la Duhul
Sfânt, când patimile încetează să i se mai scurgă. Cât timp trăieşte cu ele, cum se poate lăuda
că este nepătimitor? Dă sânge şi ia duh!”53.
Părintele André Scrima a sintetizat foarte bine aceste aspecte, arătând că misterul
esenţial al paternităţii duhovniceşti nu ni se poate lămuri decât dintr-o perspectivă
pnevmatologică, în orizontul pascal al Duhului Învierii care- L manifestă dinainte de veşnicie,
pe Hristos ca Fiu al Tatălui şi transfigurează fiinţa în plenitudinea ei54. Prin urmare, părintele
duhovnicesc este un om „pnevmatic”, purtător de duh şi cu toate că nu încetează de a fi om,
este mai mult decât un om, viaţa lui fiind covârşită de prezenţa Duhului. Ca o definiţie, am
putea spune că el este omul care, datorită mortificării patimilor şi nepătimirii la care ajunge,
devine cunoscător al lucrurilor dumnezeieşti si are faţă de lucrurile omeneşti o dreaptă
judecată, în aşa fel încât, fără nici un pericol pentru el însuşi, ştie să îi călăuzească pe alţii pe
calea lui Dumnezeu55.
I. 3. Paternitatea divină ca temei al oricărei alte paternităţi
53 Avva Longinus 5, în Pateric, ed. cit., p. 209.54 André Scrima, op.cit., p. 168.55 ÎPS Andrei Andreicuţ, op.cit., p. 31.
14
Prin noţiunea de „părinte” înţelegem capacitatea de a acorda printr-o naştere, existenţă
şi viaţă unei alte fiinţe. Astfel, Dumnezeu-Tatăl este în sens absolut Tată al Fiului. Iar
paternitatea Sa este fără început şi irepetabilă. De aceea, Dumnezeu nu are Tată, ci El este
Tată prin însăşi natura Sa, ceea ce explică identitatea de fiinţă a Fiului cu Tatăl: „Cel ce este
după fiinţă Dumnezeu şi Tată a născut pe Cel ce e după fiinţă Dumnezeu şi Fiu”56. Acest Fiu
este însă „Unul –Născut”, după care nu mai urmează un altul57. Mântuitorul Hristos are
această conştiinţă a filiaţiei pe care o afirmă în diferite împrejurări, recunoscându-Se pe Sine
ca Fiu al Tatălui: „Părinte a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să te
preaslăvească” (Ioan 17,1).
Noţiunile de „tată” şi „fiu” exprimă întotdeauna o relaţie. În acest context, relaţia
Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul se află sub semnul unei ascultări desăvârşite, pe care Fiul,
în calitate de trimis o manifestă faţă de Cel care L-a trimis, adică faţă de Tatăl. El este
permanent în postura de ascultător, dar această postură nu este una pasivă, ci una dinamică.
Menţinerea în starea de ascultător presupune presupune o asumare a acesteia şi un efort
susţinut pentru realizarea ei. Fiul nu face nimic de la Sine, ci împlineşte voia Tatălui, iar
aceasta reprezintă conţinutul propriu-zis al vieţii Sale. Deşi ca Dumnezeu, Hristos are viaţă în
Sine, în acelaşi timp El realizează viaţa şi ca relaţie interpersonală cu Tatăl. Ascultarea este
aici expresia iubirii depline. Vedem cum viaţa adevărată nu se poate realiza decât la nivelul
unei relaţii58.
Între Fiul şi Tatăl nu există un raport de inferioritate a unuia faţă de celălalt, ci ei sunt
egali după modul în care fiecare îşi împlineşte lucrările specifice vocaţiei Sale59. Aceasta
înseamnă că nici noi nu trebuie să facem aceleaşi lucruri sau să avem aceleaşi ocupaţii pentru
a fi egali, ci fiecare trebuie să facem cu aceeaşi măsură lucrarea proprie vocaţiei noastre60. Iar
această măsură nu poate fi decât măsura iubirii.
Întrucât Fiul face voia Tatălui şi nu voia Sa proprie, înţelegem că totul se face în
spaţiul unei relaţii61. Modelul de urmat pentru relaţia dintre oameni şi mai ales pentru relaţia
omului cu Dumnezeu este evident relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu- Fiul. De fapt,
56 Evagrie Ponticul, ,,Epistula fidei de S. Trinitate” III, 9, în Ierom. Gabriel Bunge, Evagrie Ponticul. O introducere, studiu introductiv şi traducere diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 196.57 Kephalaia Gnostika IV, 16, apud Ierom. Gabriel Bunge, Părintele duhovnicesc..., p. 35.58 Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Teme de teologie biblică în Evanghelia după Ioan, suport de curs pentru anul IV Teologie Pastorală (dactilografiat), Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din cadrul Universităţii Bucureşti, anul universitar 2008-2009, p. 12.59 Ibidem, p. 6.60 Ibidem, p. 12.61 Ibidem, p. 26.
15
în persoana Mântuitorului Hristos este recuperată starea de normalitate a relaţiei dintre om şi
Dumnezeu62.
Originea divină a oricărei paternităţi şi filiaţii din planul vieţii umane se justifică prin
existenţa unui Dumnezeu, care este în acelaşi timp, Tată şi Fiu. Acest lucru este susţinut şi de
Dionisie Areopagitul, potrivit căruia relaţiile Persoanelor treimice sunt incomparabil mai
presus de orice relaţie paternă şi filială umană, ca şi Duhul care le desăvârşeşte: „Toată
puterea lucrării noastre înţelegătoare merge până aici, adică până la înţelegerea faptului că
toată paternitatea şi filiaţia ni s-au dăruit din originea paternităţii şi din originea filiaţiei mai
presus de toate şi că această paternitate şi această filiaţie se înfăptuiesc în mod duhovnicesc,
adică netrupeşte, nematerial, spiritual, Duhul ca sursă dumnezeiască fiind mai presus de orice
nematerialitate şi îndumnezeire inteligibilă, cum sunt şi Tatăl şi Fiul mai presus de toată
paternitatea şi filiaţia”63.
Relaţia de iubire eternă dintre Tatăl şi Fiul este temei „pentru aducerea la existenţă a
unor făpturi conştiente, chemate şi ele la starea fericită fără sfârşit a relaţiei frăţeşti cu Fiul şi
filiale cu Tatăl”64. Numai pentru că există un Tată Care are din eternitate un Fiu, au fost creaţi
oamenii ca fiinţe raţionale, pentru a se împărtăşi de iubirea părintească a Tatălui către Fiul
Său, iubire ce se răsfrânge asupra acestora, devenind fii ai Tatălui, asemenea Fiului, fraţi între
ei şi cu Fiul65.
Aşa cum ne învaţă Părinţii Bisericii, ,,dacă n-ar fi un Fiu al lui Dumnezeu deofiinţă cu
Tatăl, Tatăl nu ar fi binevoit să creeze pe oameni ca pe nişte fii asemănători Fiului Unul-
Născut care să-i iubească şi care să-L iubească, şi nefiind acest Fiu, n-ar fi fost cineva care din
iubire faţă de Tatăl, să voiască să se creeze şi alţi fii care să iubească pe Tatăl asemenea
Lui”66.
Fiul întrupat şi-a manifestat şi ca om dragostea filială faţă de Tatăl, o dragoste
caracterizată prin ascultare desăvâşită, revelându-L oamenilor pe Tatăl, pentru ca ei să Îl
iubească întocmai ca pe Tatăl. Mai mult, Tatăl a comunicat Fiului, iar prin El şi nouă, iubirea
Sa paternă67.
Raportată la relaţia paternă şi filială din cadrul Sfintei Treimi, la fel şi relaţia dintre
părintele duhovnicesc şi fiul său duhovnicesc trebuie să se desfăşoare în aceeaşi notă
62 Ibidem, p. 30.63 De divinus nominibus, cap. II,VIII, P.G. 3, col. 645C, apud Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediţia a III-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 294-295.64 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 50.65 Ibidem.66 Ibidem, p.50-51; Idem Teologia Dogmatică, p. 297. Părintele Stăniloae accentuează ideea că ,,în Fiul întrupat am devenit fii prin har, dar conştiinţa şi îndrăznirea de fii le-am dobândit în Duhul.67 Idem, Teologia Dogmatică, p. 298.
16
dominantă a ascultării, ca expresie a iubirii plenare. Ucenicul va face tot timpul dovada
ascultării faţă de părintele său duhovnicesc, asumându-şi de o manieră activă statutul de
ascultător faţă de cel care îi va fi povăţuitor în drumul său spre Dumnezeu.
Ascultarea presupune mai întâi, renunţarea totală la voia proprie, dar totodată şi
supunerea faţă de voia lui Dumnezeu, care ne este mijlocită de părintele nostru duhovnicesc.
A face ascultare înseamnă a ne purta crucea cu bucurie, ştiind că în felul acesta ducem şi noi o
parte a crucii Mântuitorului, care a constituit un act de ascultare înfăptuită de Cel ce „S-a
smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte- şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2,8).
Sfântul Ioan Scărarul vede ascultarea ca pe o mărturisire (mucenicie), cu ajutorul căreia cel
ascultător poate să-L vadă pe Domnul68, deşi diavolul încearcă necontenit să-l facă pe om
neascultător şi să-l îndepărteze de Dumnezeu.
Se impune ca ascultarea să fie desăvârşită, întrucât ea este un răspuns deplin al omului
la chemarea lui Dumnezeu. Cu toate că uneori poate părea absurdă, ascultarea nu este
niciodată lipsită de sens. Sfinţii Părinţi au insistat asupra importanţei ascultării desăvârşite,
chiar şi atunci când ucenicilor li se cere să facă în aparenţă lucruri inutile. De exemplu, lui
Ioan cel Pitic, părintele său duhovnicesc i-a cerut să ude o bucată de lemn uscat. După trei ani
băţul a rodit, iar „bătrânul”, luând un fruct l-a dus la biserică şi a spus fraţilor: „Luaţi din
fructul ascultării”69. Astfel de ascultări au menirea de a pune la încercare devotamentul
ucenicului faţă de părintele său duhovnicesc70.
Ucenicul nu va fi cu nimic mai prejos decât părintele său duhovnicesc, în măsura în
care îşi va duce la bun sfârşit, ca şi acesta, lucrarea sa specifică. Pentru că, aşa cum am arătat,
a fi egali înseamnă a ne îndeplini ceea ce este specific vocaţiei fiecăruia dintre noi şi nu a avea
aceleaşi preocupări.
Într-un sens derivat, „tată” sau chiar „mamă” poate fi numit şi Mântuitorul Hristos.
Această paternitate şi maternitate din partea lui Hristos este evidenţiată de Evagrie Ponticul,
pornind de la unele texte scripturistice: „Acelaşi Hristos poate fi după punctul de vedere
adoptat tată şi mamă: El este tatăl celor care au duhul înfierii ( Romani 8, 15), mama celor
care au încă nevoie de lapte şi nu de hrană tare (Evrei 5, 12). Într-adevăr, Hristos care vorbea
în Pavel (Galateni 2, 20; Corinteni 13, 3), S-a făcut tatăl efesenilor, descoperindu-le tainele
înţelepciunii, şi mama corintenilor, hrănindu-i cu lapte”71.
68 Sf. Ioan Scărarul, ,,Cuvântul IV”,10 din ,,Cartea despre nevoinţe”, în Filoc. rom., vol.9, ediţia a II-a, traducere din greceşte, introducere şi note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 87.69 Avva Ioan cel Pitic 1, în Pateric, ed. cit., p. 159.70 John Chryssavgis, op.cit., p. 112.71 Evagre le Pontique, ,,Scholies aux Proverbes” 20, 9a, introduction, texte critique, traduction, notes, appendices et index par Paul Géhin, în Sources Chrétiennes 340, Les Editions du Cerf, 29, Bd de Latour-
17
Hristos ca părinte este Cel care revelează tainele înţelepciunii divine, pe care o
primesc doar cei vrednici de ea. Dacă un aspect esenţial al paternităţii este comunicarea
înţelepciunii divine, atunci se înţelege că paternitatea duhovnicească este o implicaţie a
paternităţii Lui Hristos. În Epistola 61, Evagrie îi îndeamnă pe corespondenţii săi: „Fiindcă
sunteţi părinţi, imitaţi-L pe Părintele Hristos”72.
Totuşi există o deosebire între acţiunea umană şi acţiunea divină în direcţia
paternităţii. Părintele duhovnicesc omenesc conduce spre virtutea şi cunoaşterea lui
Dumnezeu, însă Domnul Însuşi acordă înţelepciunea dumnezeiască: „A învăţa pe fii virtutea
şi cunoştinţa lui Dumnezeu revine părinţilor, dar a da copiilor înţelepciunea revine
Domnului”73.
Fiecare om care se naşte are o perioadă a filiaţiei pentru a aceasta să fie urmată firesc
de o perioadă a paternităţii sau a maternităţii: „Ei (îngerii şi drepţii) sunt, într-adevăr, născuţi
de înţelepciune pentru a-i duce pe oameni de la răutate la virtute şi de la neştiinţă la
cunoaşterea lui Dumnezeu [...]”74
În final remarcăm că paternitatea divină stă la baza oricărei alte paternităţi, nu numai
sub aspectul originii, ci şi sub aspectul paradigmatic al relaţiei tată-fiu, în cazul de faţă, al
relaţiei părinte duhovnicesc- fiu duhovnicesc.
I. 4. Părintele duhovnicesc - medic şi învăţător
Părinţii Bisericii recurg de multe ori la un limbaj terapeutic şi didactic, numindu-l pe
părintele duhovnicesc fie medic, fie învăţător după exemplul Mântuitorului Hristos75. Această
dublă calitate de medic şi învăţător este surprinsă de Sfântul Ioan Scărarul în „Cuvântul către Maubourg, Paris, 1987, p. 210: ,,Le même Christ peut selon le point de vue adopté être père et mère: il est le père de ceux qui posèdent ľ sprit de filiation adoptive, la mère de ceux qui ont besoin de lait et non de nourriture solide. En effet le Christ qui parlait en Paul devenait le père des Ephésiens, en leur révélant les mystères de la sagesse, et la mère des Corinthiens, en leur donnant a boire du lait”. 72 Irénée Hausherr, op.cit., p. 40.73 Evagre le Pontique, ,,Scholies aux proverbes” 19, 14, în Sources Chrétiennes 340, p. 197: ,,Enseigner aux fils la vertu et la science de Dieu revient aux pères, mais donner aux enfants la sagesse revient au Seigneur”.74 Ibidem 17, 17, p. 164: ,,Ils sont en effet engendrés par la sagesse pour mener les hommes de la malice a la vertu et de ľ ignorance a la science de Dieu [...]”
18
păstor”, în care defineşte pe rând cele două noţiuni şi ceea ce implică ele: „Doftor este cel ce
are şi trupul şi sufletul nebolnave, neavând nevoie de nici o doftorie pentru ele”76. În
continuare, „Învăţător cu adevărat este cel care s-a făcut carte înţelegătoare a cunoştinţei prin
degetul lui Dumnezeu sau prin lucrarea luminării de la El şi nu mai are nevoie de celelalte
cărţi. Nu se cuvine învăţătorilor să povăţuiască după cărţi copiate şi pictorilor să picteze după
tablouri mai vechi”77.
Analogia dintre medic şi părintele duhovnicesc o întâlnim şi la alţi Sfinţi Părinţi.
Sfântul Ioan Gură de Aur în „Tratatul despre preoţie” afirmă: „Dar de acest leac de
înţelepciune nu se folosesc numai cei ce îngrijesc bolile trupului, ci se folosesc des şi cei ce
îngrijesc bolile sufletului”78.
Sfântul Vasile cel Mare încearcă să-l convingă pe părintele duhovnicesc să acţioneze
asemenea unui medic, adică să vizeze întotdeauna boala şi nu pe bolnav: „Şi îndreptările celor
încărcaţi de greşeli să le facă după modelul artei medicale, nu mâniindu-se împotriva
bolnavilor, ci luptând împotriva bolii, ridicându-se împotriva patimilor, să vindece bolile
sufletului printr-un fel de viaţă mai aspră, dacă va fi nevoie”79. Părintele duhovnicesc nu poate
fi medic în adevăratul sens al cuvântului, dacă nu are la dispoziţie toate instrumentele
necesare pentru a-l trata pe cel bolnav sufleteşte: „ Să ai şi tu, o, minunate, plasturi, băuturi,
bisturiuri, picături, briciuri, burete, lame de tăiat vinele, fierul de ars rana, alifii, doftorii de
somn, cuţit, feşe şi neîngreţoşarea. Căci dacă ne lipsesc acestea, cum ne vom arăta neştiinţa?
Nicicum. Iar plăţile se dau nu pentru cuvinte, ci pentru fapte”80. Fiecare dintre aceste
instrumente presupune o anumită întrebuinţare având ca finalitate restabilirea sănătăţii
sufleteşti: „Plasturele este leacul patimilor văzute, adică al celor trupeşti, băutura este leacul
patimilor dinăuntru şi nimicirea lor, bisturiul este ocărârea care taie rana, curăţeşte puroiul
mândriei, picăturile sunt curăţirea ochilor sufletului, întunecat de tulburarea mâniei. Briciul
este dojenirea care muşcă, dar după puţin vindecă. Lama de tăiat vinele este deşertarea
grabnică a mirosului cel nearătat. Ea este şi zgârierea şi împungerea spre vindecarea celor
bolnavi. Buretele este mângâierea bolnavului şi răcorirea lui de către doftor după tăiere sau
operaţie, prin cuvinte line şi blânde. Fierul de ars este hotărârea şi regula aspră dată pentru o
vreme, spre pocăinţă. Alifia este mângâierea dată bolnavului după arderea rănii, fie prin
75 Evagrie Ponticul, ,,Epistula dogmatica ad Melaniam [Rufinum]”, 24, în Ierom. Gabriel Bunge, Evagrie Ponticul..., p. 223.76 Sf. Ioan Scărarul, ,,Cuvântul către păstor” I, 4 din ,,Cartea despre nevoinţe”, în Filoc. rom., vol. 9, p. 409.77 Ibidem I,5, p. 410.78 Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie I, 7, traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 55.79 Sf. Vasile cel Mare, ,,Regulile mari”, 51, în col. PSB, vol. 18, p. 294.80 Sf. Ioan Scărarul, ,,Cuvânt către păstor” II, 11 din ,,Cartea despre nevoinţe”, în Filoc. rom., vol. 9, p .411.
19
cuvânt, fie prin puţină hrană. Leac de somn înseamnă a lua povara celui ascultător şi a-i da
prin supunere odihnă şi un somn neadormit şi o orbire cuvioasă, ca să nu vadă faptele cele
bune ale sale. Legăturile sunt întărirea şi strângerea celor moleşite de slava deşartă şi
lăudăroasă, prin răbdarea până la moarte. Iar la urma tuturor, cuţitul este regula şi hotărârea şi
scoaterea trupului mort sufleteşte şi a mădularului plin de puroi, ca să nu treacă şi la celelalte
vătămarea sa”81. În plus, calitatea de medic este dată şi de eficienţa cu care reuşeşte să-i
trateze pe cei afectaţi de boală82. „Doftorul va cunoaşte înţelepciunea dată lui de Dumnezeu,
când va putea să vindece bolile pe care mulţi nu le pot vindeca”.
Dacă părintele duhovnicesc se remarcă prin sănătate sufletească, poate să-l vindece pe
cel suferind prin însăşi prezenţa şi exemplul său83. De altfel, această activitate tămăduitoare se
repercutează şi asupra medicului, nu numai asupra celorlalţi: „Se vindecă, fără să ştie pe sine
însuşi, acela care îi vindecă pe oameni prin Domnul. Leacul pe care îl aduce gnosticul vindecă
pe ucenicul său atâta cât se poate, dar pe sine însuşi în chip necesar”84.
Păcatul este echivalat cu boala, iar cei bolnavi trebuie să meargă la spitalul
spovedaniei, unde medicul lor sufletesc îi poate vindeca prescriindu-le diferite medicamente,
cauterizându-le şi pansându-le rănile sau uneori amputându-le un mădular cangrenat. Este
foarte important să avem în părintele nostru duhovnicesc aceeaşi încredere pe care o avem de
obicei în medic, pentru că de multe ori, noi singuri nu suntem în stare să detectăm boala de
care suferim: „Aceasta se întâmplă şi în privinţa patimilor trupeşti, pentru că sunt multe
neputinţe de care nu îşi dau seama cei care suferă, ci se încred mai degrabă în diagnosticul
doctorilor decât să dea atenţie faptului că ei înşişi nu sunt nimic. Astfel, şi în privinţa
patimilor sufletului, adică în privinţa păcatelor, chiar dacă cineva nu s-ar condamna pe sine
neştiindu-şi păcatul, se cuvine totuşi să se încreadă în cei care pot să vadă mai mult decât cele
ale lui”85. Medicul nu ne poate vindeca atâta timp cât nu îi descoperim rănile noastre. Astfel,
Sfântul Ioan Scărarul, vizitând o mănăstire din Alexandria, a văzut cum fiecare monah
însemna pe o tăbliţă toate gândurile sale dintr-o zi şi le mărturisea „păstorului”86. Cel ce e
bolnav şi cunoaşte boala lui, trebuie să caute tămăduirea. Iar cel ce mărturiseşte durerea lui, se
apropie de vindecarea lui şi uşor o va afla. În inima învârtoşsată se înmulţesc durerile şi chinul
81 Ibidem II, 12, p. 411- 412.82 Ibidem IV, 19, p. 413.83 Ibidem XIII, 87, p. 426.84 Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, studiu introductiv, traducere şi comentarii de Cristian Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.14485 Sf. Vasile cel Mare, ,,Regulile mici”, 301, în col. PSB, vol. 18, p.453.86 Sf. Ioan Scărarul, ,,Cuvântul IV”, 32, din ,,Cartea despre nevoinţe”, în Filoc. rom., vol. 9, p. 106.
20
bolnavului ce se împotriveşte doctorului sporeşte”87. Aşa cum cârmaciul nu poate să salveze
singur corabia decât ajutat de ceilalţi corăbieri, tot aşa şi medicul nu-l poate vindeca pe
pacient, fără o deschidere totală din partea acestuia88. Numai atunci când îi vom dezvălui
medicului duhovnicesc rănile noastre imediat ce le observăm, fără nici o reţinere şi fără să
învinuim pe alţii pentru cele săvârşite de noi, spovedania îşi va atinge scopurile ei terapeutice:
„Dezgoleşte-ţi rana în faţa doftorului şi nu te ruşina [...] A mea e buba, părinte, a mea e rana.
Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei, nici om,
nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea”89.
Părintele duhovnicesc este considerat şi învăţător, ca unul care a primit înţelepciune de
la Dumnezeu. Înţelegem că nu înţelepciunea omenească, ci înţelepciunea dumnezeiască este
cea care conferă autoritatea de învăţător (,,didaskalos”): „Tu, cel ce povăţuieşti pe cei mai de
jos, învaţă de la cele înalte; şi călăuzeşte pe celălalt prin înfăţişarea ta văzută. Nu uita de cel
ce zice: Nu de la oameni, nici prin oameni am luat învăţătura, nici nu am fost învăţat
(Galateni 1, 2). Căci nu este cu putinţă celor de jos să tămăduiască vreodată pe cei ce zac la
pământ”90.
Sfântul Ioan Scărarul ne oferă modelul ideal de învăţător, creionând calităţile necesare,
precum şi metoda cea mai potrivită folosită de acesta pentru a-l determina pe ucenic să
răspundă pozitiv chemării lui Dumnezeu: „Am spus, o, Părinte al Părinţilor, şi în cele mai
înainte despre acel părinte al părinţilor şi învăţător al învăţătorilor, cum era îmbrăcat în
întregime în înţelepciunea cea de sus, nefăţarnic, mustrător, cu luare aminte la toate, înţelept,
pogorâtor, cu sufletul luminos; iar ceea ce era mai minunat dintre toate ale lui, era că pe cei
ce-i vedea că voiesc să se mântuiască, îi povăţuia cerându-le mult, iar pe care îi vedea ţinând
la voia lor, sau având vreo împătimire, îi depărta în aşa fel de la lucrul de care erau împătimiţi,
ca toţi să ia seama să nu-şi arate voia lor faţă de nimic in cele de care fuseseră alipiţi”91.
Ca învăţător, părintele duhovnicesc va acţiona întotdeauna pedagogic, întrucât
instruirea trebuie să-i vizeze în primul rând pe cei neînvăţaţi, în perspectiva desăvârşirii92.
Obiectul propriei sale activităţi didactice îl constituie învăţătura de credinţă, pe care el o va
lăsa drept moştenire „fiilor”, iar prin ei şi „nepoţilor”: „Lasă fiilor, înainte de toate,
87 Sf. Isaac Sirul, ,,Cuvântul XXX”, din ,,Cuvinte despre nevoinţă”, în Filoc. rom., vol.10, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 161.88 Sf. Ioan Scărarul, ,,Cuvântul către păstor”, VII, 36, din ,,Cartea despre nevoinţe”, în Filoc. rom., vol. 9, p. 416.89 Idem, ,,Cuvântul IV”, 56 din ,,Cartea despre nevoinţe”, în Op.cit., p. 114.90 Idem, ,,Cuvântul către păstor”, I, 6, din ,,Cartea despre nevoinţe”, în Op. cit., p. 410.91 Ibidem XIV, 93, p. 427- 428.92 Ibidem V, 20, p. 413.
21
moştenirea credinţei nepătimaşe (nepătată) şi a dogmelor bine credincioase, ca să călăuzeşti la
Domnul nu numai pe fii, ci şi pe nepoţi, pe calea dreptei-credinţe (a ortodoxiei)”93.
Fiind luminat de Dumnezeu în rugăciune, învăţătorul găseşte cuvântul potrivit fiecărui
ucenic aflat sub povăţuirea sa. Tot în rugăciune, ucenicul se va împărtăşi de acest cuvânt care
este în acelaşi timp „duh şi viaţă” (Ioan 6, 63): „Despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor,
Mântuitorul spunea că: este duh şi este viaţă (Ioan 6, 63). Acest cuvânt trebuie căutat în
rugăciune, în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm şi în rugăciune să fie primit şi
căutat de ucenicii noştri”94. Prin arma cuvântului se păstrează neatinsă integritatea
credincioşilor, în ceea ce priveşte drepta-credinţă şi viaţa lor morală95.
În această calitate, părintele duhovnicesc ştie ce sfat să dea fiecărui om în parte pentru
a-l îndrepta pe calea mântuirii. El nu rezolvă probleme abstracte, ci propune soluţii concrete
pentru probleme concrete. Dar pentru a se putea adapta la nevoile celor care-i urmează, este
necesar să cunoască şi să ţină cont de situaţiile concrete ale fiecăruia: „Caută să cunoşti
raţiunile şi legile vremurilor, ale vieţii şi ale feluritelor ocupaţii, pentru ca să poţi spune mai
uşor fiecăruia cele ce-i sunt de folos”96.
Evagrie Ponticul recomandă părintelui duhovnicesc simularea ignoranţei sau chiar
minciuna atunci când întrebările ucenicilor depăşesc orizontul propriei sale cunoaşteri. Acest
tip de minciună nu se consideră păcat, de vreme ce scopul urmărit prin ea este mântuirea
celuilalt: „Uneori este necesar să te prefaci că nu ştii, întrucât cei ce te iscodesc nu sunt în
stare să te înţeleagă. Te vor crede fără doar şi poate, căci eşti legat de un trup şi încă nu deţii
cunoaşterea deplină a lucrurilor”97.
Este evident că îndrumarea duhovnicească a credincioşilor sub cele două aspecte ale
sale, cel terapeutic şi cel didactic, reprezintă o chemare specială din partea lui Dumnezeu. De
aceea, Sfinţii Părinţi au evitat în general, să-şi asume această responsabilitate, ştiind că ea
presupune o putere duhovnicească deosebită, o viaţă exemplară, nepătimire, un înalt grad de
purificare şi iluminare lăuntrică. Iar neputinţa unora de a face faţă misiunii dificile de părinte
duhovnicesc, dovedeşte faptul că ,,nu ni se cere tuturor să mântuim pe alţii”98.
93 Ibidem XIV, 96, p. 429.94 Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, p. 47.95 Sf. Ioan Scărarul, ,,Cuvântul către păstor” VIII, 37 din ,,Cartea despre nevoinţe”, în Filoc. rom., vol. 9, p. 416.96 Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, p. 133.97 Ibidem, cap. 23, p. 137.98 Sf. Ioan Scărarul, ,,Cuvântul III”, 5, din ,,Cartea despre nevoinţe”, în Filoc. rom., vol. 9, p. 75.
22
I. 5. Calităţile părintelui duhovnicesc
I. 5. 1. Calităţile morale
23
Paternitatea duhovnicească este definită ca „ştiinţă a ştiinţelor şi artă a artelor”99,
situându-se deasupra oricărei alte ştiinţe şi arte. Însă pentru a deveni un veritabil „om de
ştiinţ㔺i un „artist”, în direcţia călăuzirii sufletelor se cere o pregătire prealabilă desăvârşită.
Nil Ascetul avertizează că „dintre toate lucrurile cel mai greu este grija de suflete”100,
detaliind complexitatea pe care o implică un asemenea demers duhovnicesc: „Tot meşteşugul
are nevoie de timp şi de învăţătură multă pentru a fi dobândit. Numai meşteşugul
meşteşugurilor (arta artelor) se practică fără învăţătură. N-ar îndrăzni să se apuce de lucrarea
pământului vreunul neiscusit, nici de lucrurile medicinei vreunul neînvăţat. Cel din urmă s-ar
face de ruşine prin faptul că nu le-ar putea folosi cu nimic celor ce suferă, ba le face boala şi
mai grea, iar cel dintâi, prin faptul că face pământul cel mai bun înţelenit şi părăginit. Numai
de evlavie îndrăznesc să se apuce toţi neisprăviţii ca de ceva ce e mai uşor ca toate; şi mulţi
socotesc lucrul cel mai greu de izbândit ca pe cel mai uşor, şi ceea ce însuşi Pavel spune că
încă nu a primit (Filip III, 13), susţin că cunosc cu de-amănuntul cei ce nu ştiu nici măcar că
nu cunosc. De aceea a ajuns dispreţuită viaţa monahală şi cei ce se îndeletnicesc cu ea sunt
luaţi în râs de toţi. Căci cine nu va râde de cel care ieri ducea apă în crâşmă,văzându-l azi ca
învăţător al virtuţii, purtat în alai de învăţăcei, şi de cel care de-abia azi dimineaţă s-a retras
din ticăloşiile vieţii de oraş, ca mai pe seară să umble prin toată piaţa cu mulţime de ucenici
după el? Dacă aceştia ar fi fost convinşi că se cere mare osteneală ca să aduci pe alţii la
evlavie şi ar fi cunoscut primejdia cu care e împreunat acest lucru, ar fi renunţat la el, ca la
unul care întrece puterile lor. Dar câtă vreme nu-şi dau seama de aceasta şi socotesc că e lucru
de slavă să stea în fruntea altora, se rostogolesc cu uşurinţă în această prăpastie şi cred că este
uşor să se arunce în cuptorul aprins, stârnind râsul celor care le cunosc viaţa de ieri şi mânia
lui Dumnezeu pentru această îndrăzneală necugetată”101. Numai cei care din proprie
experienţă, din lupta necontenită cu patimile în vederea desăvârşirii vieţii, au câştigat
experienţa duhovnicească pentru a-i povăţui pe alţii, îşi pot asuma această
responsabilitate: ,,Căci trebuie mai întâi să se lupte cu patimile şi cu multă trezvie să-şi
întipărească în memorie cele întâmplate în cursul luptei, ca apoi, pe baza celor ce li s-au
întâmplat lor, să înveţe pe alţii cele ale luptei şi să le facă biruinţa mai uşoară, zugrăvindu-le
de mai înainte cursul şi meşteşugul războiului”102. Altfel, aceştia s-ar putea afla în aceeaşi
situaţie ca şi marele preot Eli, care n-a scăpat de mânia dumnezeiască pentru că nu s-a
preocupat de îndreptarea fiilor săi (I Regi 3, 12s.n). Sau ar putea primi mustrarea 99 André Scrima, op.cit., p. 174.100 Nil Ascetul, ,,Cuvânt ascetic”, cap.21, în Filoc. rom., vol. 1, traducere din greceşte, introduceri şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 167.101 Ibidem, cap. 22, p. 168.102 Ibidem, cap. 24, p. 169.
24
Mântuitorului, ca fariseii: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici că înconjuraţi marea şi
pământul ca să faceţi un prozelit, şi când îl aflaţi, îl faceţi pe el fiu al gheenei îndoit decât voi”
(Matei 23, 15).
Una dintre calităţile morale definitorii pentru îndrumarea duhovnicească este o viaţă
de sfinţenie conturată prin eliberarea de patimi şi dobândirea virtuţilor: „Acestea le spun, nu
oprind pe vreunii de-a conduce, nici împiedicându-i de a călăuzi pe unii dintre tineri la
evlavie, ci îndemnându-i ca mai întâi să ia asupra lor deprinderea virtuţii pe măsura mărimii
lucrului. Să nu se apuce dintr-o dată de acest lucru gândindu-se la partea lui cea plăcută şi la
slujirea ce le-o vor face învăţăceii, ca şi la faima ce şi-o vor agonisi la cei din afară fără să se
gândească şi la primejdia care urmează. Şi să nu prefacă înainte de aşezarea păcii, uneltele de
război în unelte de călugărie. După ce am supus toate patimile şi nu ne mai tulbură duşmanii
de nici o parte şi astfel nu mai e trebuinţă să folosim uneltele în slujbă de apărare, bine este să
plugărim pe alţii. Dar până ce ne stăpânesc patimile şi dăinueşte războiul împotriva cugetului
trupesc, nu trebuie să ne luăm mâinile de pe arme [...]”103
În prima rugăciune de la hirotonirea preotului, episcopul i se adresează lui Dumnezeu,
referitor la cel pe care îl hirotoneşte: „binevoieşte să primească acest mare har al Sfântului
Tău Duh întru viaţă curată şi credinţă nestrămutată”104. Pe lângă sfinţenia vieţii de care am
amintit anterior, ortodoxia credinţei este o altă calitate ce nu poate fi omisă de cel care se
înscrie în lucrarea de povăţuire a celorlalţi. Fără o credinţă dreaptă şi nestrămutată, acesta se
va rătăci în primul rând pe sine, apoi şi pe alţii.
Este posibil ca uneori şi un mare ascet să aibă deviaţii in credinţă. În acest caz, nu
poate fi nicidecum părinte duhovnicesc. Patericul ne spune că în pustia sketică trăia „un mare
ascet practic, dar simplu în credinţă”, care se îndoia de prezenţa reală a lui Hristos în Sfânta
Euharistie. Doi bătrâni care îl cunoşteau şi ştiau că este un mare nevoitor, au încercat să-l
convingă de adevăr. „Bătrânul a răspuns: Până când nu mă voi încredinţa pe viu, nu sunt
convins. Atunci ei i-au propus: Să ne rugăm lui Dumnezeu toată săptămâna şi cred că
Dumnezeu ne va descoperi taina [...] Când s-a împlinit săptămâna, duminica, au mers la
biserică şi s-au aşezat tustrei pe o rogojină, cu bătrânul în mijloc. Atunci ochii lor s-au deschis
şi când pâinea a fost pusă pe sfânta masă, numai lor trei li s-a arătat un prunc. Iar când preotul
a întins mâna ca să frângă pâinea, iată, un înger al Domnului a coborât din cer cu o sabie, a
jertfit pruncul şi a golit sângele Lui în potir. Cum preotul a frânt pâinea în bucăţi mici, şi
îngerul a tăiat mici bucăţi din prunc, şi când s-au apropiat să mănânce din cele sfinte, numai 103 Ibidem, cap. 31, p. 174.104 Arhieraticon, tipărit cu aprobarea Sf. Sinod şi cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 80.
25
bătrânului i s-a dat o bucăţică de carne în sânge. Atunci s-a înspăimântat şi a strigat: Cred
Doamne, că pâinea este trupul Tău şi potirul, sângele Tău”105. Dacă bătrânul ar fi fost părinte
duhovnicesc, cu toată nevoinţa lui, le-ar fi putut transmite şi ucenicilor erezia sa.
Toate aceste calităţi nu au nici o valoare dacă lipseşte iubirea: „Cel ce nu iubeşte, nu a
cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8). Numai prin iubire ne
putem apropia de Dumnezeu şi îi putem conduce pe alţii la El. De altfel, întreaga sfinţenie şi
întreaga îndrumare duhovnicească constă tocmai în a ajuta apropierea de Dumnezeu prin
iubire. Deşi sunt necesare multe alte daruri pentru a-i îndrepta pe ceilalţi spre Dumnezeu, cum
ar fi darul cuvântului, totuşi aceste daruri sunt legate de iubire, în absenţa căreia existenţa
noastră devine un non-sens: ,,Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi
orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu
sunt” (I Corinteni 13, 2).
Din Pateric aflăm că un frate l-a întrebat pe un oarecare părinte, cum se face că dintre
cei care se străduiesc din greu în lucrarea nevoinţei, foarte puţini primesc darurile lui
Dumnezeuca ca cei din vechime. Răspunsul părintelui este relevant: „Fiule, părinţii cei de
demult aveau dragostea frăţească cea desăvârşită şi fiecare ridica în sus spre cer pe fratele său.
Acum, fiindcă s-a stins dragostea între preoţi, fiecare îl trage în jos pe fratele său, şi pentru
aceea nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult”106. Datoria de a-l
iubi pe aproapele se extinde în mod firesc şi asupra părintelui duhovnicesc, a cărui atitudine
iubitoare îi va atrage pe ucenici, nu numai pe păcătoşii obişnuiţi, aflaţi în căutare de leacuri
pentru răutăţile lor, ci şi pe sfinţii înşişi. În Apoftegmele părinţilor pustiei se arată că un „frate
a plecat odată din părţile unde trăia Avva Pimen şi s-a dus într-un ţinut străin. Acolo s-a
întâlnit cu un pustnic care era plin de dragoste, şi de aceea mulţi veneau la el. Fratele i-a
vorbit despre Avva Pimen, iar [pustnicul], auzind despre virtutea bătrânului, a vrut neapărat
să-l cunoască. La câtăva vreme după ce fratele s-a întors în Egipt, pustnicul s-a sculat şi a
venit din ţinutul străin în Egipt, la fratele cu pricina, căci îi spusese unde locuieşte. Văzându-l
fratele, a rămas uimit şi s-a bucurat foarte tare. Pustnicul i-a zis: Te rog, fii bun şi du-mă la
Avva Pimen. Atunci fratele l-a condus la bătrân, spunându-i acestuia: E un om vestit, iubitor
şi ţinut la mare cinste în ţara sa. I-am vorbit despre tine şi a venit anume, ca să te cunoască”107.
În ciuda faptului că, de multe ori, părinţii fugeau de lume, ei nu reuşeau să scape de
mulţimea ucenicilor. Avem exemplul Sfântului Antonie cel Mare, despre care ni se spune că
105 Avva Daniel 7, în Pateric, ed. cit., p. 113-114.106,,Pentru dragoste” 6, în Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 376.107 Avva Pimen 8, în Pateric, ed. cit. p. 265.
26
era dăruit de Dumnezeu în întregime Egiptului ca un doftor. Căci cine, ducându-se la el
întristat, nu se întorcea bucurându-se? Cine, venind la el plângând pentru cei morţi ai săi, nu
lepăda îndată plânsul? Cine venind plin de mânie, nu pleca prefăcut în prieten? Ce sărac venit
la el descurajat, auzindu-l şi văzându-l nu pleca dispreţuind bogăţia şi simţindu-se mângâiat în
sărăcia lui? Care monah slăbit în râvnă, venind la el nu pleca mai întărit? Care tânăr venind în
munte şi văzând pe Antonie, nu respingea îndată plăcerile, nu iubea curăţia? Cine, venind la el
ispitit de demoni, nu căpăta odihna? Cine, venind tulburat de gânduri nu se liniştea cu
cugetul?”108. Din text înţelegem că această atracţie duhovnicească faţă de Sfântul Antonie era
determinată, pe de o parte de plinătatea iubirii care iradia din întreaga sa fiinţă şi care îl făcea
să se raporteze faţă de necazurile celorlalţi ca şi cum el însuşi pătimea, iar pe de altă parte, de
dreapta socoteală prin care prescria leacul potrivit fiecăruia. Iubirea şi discernământul sunt
aşadar, calităţile prin excelenţă ale părintelui duhovnic109.
Fără îndoială că reputaţia unei vieţi sfinte are un rol important în apropierea ucenicilor
de părintele duhovnicesc, dar în conştiinţa creştinilor, sfinţenia şi iubirea sunt două realităţi
care se identifică. De la un sfânt ne putem aştepta la iubirea plenară şi un om cu adevărat
iubitor nu poate fi decât sfânt. Cercetând vieţile unor sfinţi din Pateric sau din Filocalie, vom
sesiza că în cazul unora mai evidentă este iubirea, iar în cazul altora, sfinţenia. De exemplu.
Sfântul Arsenie cel Mare este recunoscut pentru răspunsurile sale aspre. În schimb, Sfântul
Antonie cel Mare era atât de iubitor, încât oamenii mergeau la el fără să se gândească prea
mult că este sfânt. Şi unii şi alţii sunt părinţi duhovniceşti, atâta timp cât asprimea unora nu
este lipsită de bunătate, iar blândeţea celorlalţi nu este lipsită de energie. În definitiv, diferitele
lor aptitudini sunt puse în slujba aceluiaşi scop: apropierea oamenilor de Dumnezeu110.
În Epistola către Romani (13, 10), Sfântul Apostol Pavel face o afirmaţie care va
deveni maximă: „Iubirea este plinirea Legii”. Diadoh al Foticeii preia această idee paulină şi,
pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine că iubirea este temeiul ultim al ridicării omului, creat
după chipul lui Dumnezeu, la asemănarea cu El, ilustrează imaginea sugestivă a unui pictor
care pictează un tablou, astfel: ,,Căci precum în cazul portretelor pictate, dacă se adaugă
chipului culoarea cea mai vie, se scoate la iveală până şi asemănarea zâmbetului celui pictat,
aşa la cei zugrăviţi după asemănarea dumnezeiască de către harul dumnezeiesc, dacă se
adaugă lumina dragostei chipul este ridicat cu totul la frumuseţea asemănării. Nici
nepătimirea nu o poate dărui sufletului altă virtute, fără numai dragostea. Căci dragostea este
plinirea Legii (Romani 13, 10), încât omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi (II 108 Sf. Atanasie cel Mare, op.cit., cap. 86, în col. PSB, vol. 16, p. 241.109 Irénée Hausherr, op.cit., p. 78.110 Ibidem.
27
Corinteni 4, 16) în gustarea dragostei, dar se împlineşte şi întru desăvârşirea ei”111. Chipul
părintelui duhovnicesc trebuie să aibă această trăsătură esenţială a iubirii.
Iubirea părintelui duhovnicesc se va manifesta în multe feluri: răbdare, blândeţe sau
severitate binefăcătoare112. Când fiecare „bătrân” avea un singur fiu duhovnicesc, situaţia era
mai uşoară. Dar numărul lor crescând, povara este incomparabil mai grea. Ucenicii îşi au
fiecare problemele lor, probleme care astăzi sunt mult mai complexe. Pe lângă aceasta,
credincioşii nu prea mai au râvna de a se preocupa de propriul lor suflet şi nici conştiinţa că
viaţa lor duhovnicească nu trebuie nicidecum neglijată. De aceea, atitudinea potrivită a
părinţilor va fi una plină de răbdare.
Avva Ioan cel Pitic este proverbial în ceea ce priveşte răbdarea, ca expresie a
dragostei: „Era la Sketis un bătrân nevoitor cu trupul, dar nu prea tare la minte, şi s-a dus avva
Ioan ca să-l întrebe despre iubire. L-a ascultat, dar până să se întoarcă la chilia sa, a uitat ce-i
spusese avva Ioan. S-a dus să-l întrebe din nou. A ascultat iar cuvântul, apoi s-a întors şi când
a ajuns la chilie, din nou îl uitase. După acestea, l-a întâlnit într-o zi pe bătrân şi îi zice: Ştii,
avva, tot am uitat ce mi-ai spus, dar n-am mai venit ca să nu te necăjesc. Avva Ioan îi zice:
Du-te şi aprinde o lampă. El a aprins. Apoi: Mai ia câteva lămpi şi aprinde-le de la prima. A
făcut întocmai. Apoi, avva Ioan i-a zis: S-a micşorat oare lumina primei lămpi, fiindcă le-ai
aprins pe celelalte de la ea? zice: Nu. Bătrânul continuă: Aşa şi Ioan. Chiar dacă toată Sketis
ar veni la mine, nu mă va opri de la harul lui Hristos. Prin urmare, vino când vrei, fără să mai
stai pe gânduri. Astfel, prin răbdarea amândurora, Dumnezeu a vindecat uitarea bătrânului”113.
Avva Isidor, preotul din Sketis, se distingea în mod deosebit prin aceea că „atunci
când cineva avea un frate slab, dispreţuitor, certăreţ şi vroia să-l dea afară (din chilie), el îi
zicea: Adu-l aici. Îl lua el şi prin marea lui răbdare îl vindeca”114.
Întâlnim cazuri în care s-ar părea că răbdarea se confruntă cu indiferenţa. ,,Se spune de
un bătrân că avea la el un frate; într-o zi, văzându-l că face un lucru necuvenit, i-a zis o dată:
Nu face asta. Dar celălalt nu l-a ascultat. Văzând aceasta, bătrânul nu s-a mai necăjit din
pricina lui. Atunci fratele a închis camera în care se găseau cele ale gurii şi l-a lăsat trei zile pe
nemâncate, fără ca acesta să-i spună: Unde eşti? sau Ce faci afară? Bătrânul avea vecin un alt
bătrân. Când acesta şi-a dat seama de ce se întâmplă, i-a făcut puţin terci şi i l-a dat printr-o
lucarnă, spunându-i: Ce face fratele atât de mult afară? Ei, a răspuns celălalt, când va veni
vremea, se va întoarce”115. 111 Diadoh al Foticeii, ,,Cuvânt ascetic”, cap.89, în Filoc. rom, vol. 1, p. 350.112 Irénée Hausherr, op.cit., p. 79.113 Avva Ioan cel Pitic 18, în Pateric, ed. cit., p. 163-164.114 Avva Isidor, în Pateric, ed. cit., p. 173.115 Vitae Patrum V, XVI, 15, PL 73, 972 A, apud Irénée Hausherr, op.cit., p. 80.
28
Prin cele două funcţii de întâi-stătători şi de părinţi duhovniceşti, egumenii sunt
obligaţi să primească zilnic spovedaniile tuturor. Sfântul Teodor Studitul îşi exprimă diferitele
sale stări sufleteşti, determinate de această grea sarcină prin care a consimţit să-i povăţuiască
pe alţii. „Nenorocitul şi nevrednicul de mine a trebuit să iau asupra mea sarcina de a vă
conduce: trebuie să-mi dau plăpândul meu suflet pentru mântuirea voastră, până la a-mi vărsa
sângele pentru ea. Căci după cuvântul Domnului, acesta este bunul şi adevăratul păstor. De
aici îmi vin pururea lupte, întristări, nelinişti, griji, preocupări, insomnii, frământări; hărţuit
din toate părţile şi neputincios în a face faţă eu singur la toate, scap fugind la Dumnezeu, Cel
iubitor de oameni, rugându-L şi implorându-L să nu se supere din pricina acestei lipse de
curaj şi de putere până acolo încât să-şi ia mâna Sa atotputernică de pe mântuirea noastră.
Pentru iubirea şi credinţa voastră curată, El nu încetează să vă apere şi să vă păzească
împreună spre slava şi mărirea Puterii Lui, căci pentru voi e silit să mă izbăvească chiar şi pe
mine păcătosul; căci, intr-adevăr este mare lucru să călăuzeşti suflete înzestrate cu minte şi să
ai în grijă o atât de mare mulţime”116.
Blândeţea este forma cea mai aleasă a răbdării. Dacă părintele duhovnicesc va arăta
blândeţe şi răbdare faţă de ucenicul său, îl va ajuta pe acesta să-şi deschidă sufletul: „Încă de
la început, chiar o privire blajină din partea duhovnicului, un ton îmbietor, cald, amical, de-o
intimitate părintească şi prevenitoare, va încălzi inima crispată în sforţările tăcerii, o va
înmuia, o va face să se destindă şi să se deschidă”117.
Părinţii consacraţi nu sunt de acord cu legalismul rece şi lipsa de înţelegere a
rigoriştilor. Sfântul Ioan Casian este unul dintre cei care se opun cu vehemenţă oricărei
atitudini radicale, dându-ne şi un exemplu în acest sens: „Aşadar, un tânăr, nu dintre cei mai
răi, s-a dus să se mărturisească la un bătrân cunoscut foarte bine de noi, şi i-a spus simplu că
este neliniştit de ispitele trupului şi de duhul desfrânării, crezând că va găsi în cuvintele
duhovnicului o mângâiere pentru chinul său lăuntric şi un leac pentru rănile sufleteşti. Dar
bătrânul mustrându-l cu cuvinte foarte aspre, i-a spus că este un nenorocit nevrednic de a
purta numele de monah, ca unul care s-a putut lăsa atras de cursele unor astfel de pofte.
Mustrarea aceasta l-a rănit pe tânăr în aşa măsură, încât a plecat din chilia bătrânului cu
sufletul plin de tristeţe şi de deznădejde. Pe drum, pe când el mergea abătut şi fără să se mai
gândească la îndreptare, ci dimpotrivă, cum să-şi împlinească dorinţele care-l stăpâneau, l-a
văzut pe părintele Apollo, cel mai demn de încredere dintre bătrâni. Acesta, privind chipul
tânărului, şi-a dat seama că este frământat în inima lui de ceva şi a vrut să afle din ce pricină 116 Catehezele mari 2,30, Ed. Papadopoulos-Kerameus, Skt. Petersburg, Alba Iulia, p.248 sq., apud Ibidem, p. 80-81.117 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1995, p. 69.
29
este atât de tulburat. Văzând că tânărul nu răspunde nimic, deşi era întrebat cu blândeţe,
bătrânul a simţit că acesta nu fără motiv, vrea să ascundă prin tăcere cauza tristeţii care se
citea pe faţă şi a căutat să afle cu orice chip ce durere are pe suflet. La stăruinţele bătrânului,
tânărul a mărturisit că se duce în sat să se căsătorească şi să părăsească pentru totdeauna
mănăstirea, fiindcă, după spusele acelui duhovnic, el nu putea fi monah de vreme ce nu era în
stare să-şi înfrâneze poftele cărnii şi nici să găsească leac pentru ele. Bătrânul, mângâindu-l cu
cuvinte blânde, i-a spus că şi el este zilnic tulburat de aceleaşi frământări şi porniri şi că de
aceea nu trebuie să cadă în deznădejde şi nici să se mire de ardoarea patimii, care nu se poate
birui atât prin sfoţări proprii, cât prin mila şi harul Domnului. L-a rugat să-şi amâne horărârea
cu o zi şi să se întoarcă în chilia sa, iar el a plecat în grabă la mănăstirea duhovnicului despre
care a fost vorba. Când a ajuns aproape, cu mâinile întinse şi cu lacrimi fierbinţi, a înălţat
următoarea rugăciune: Doamne, Tu care singur eşti judecător nevăzut, milostiv şi lecuitor al
rănilor ascunse şi al slăbiciunii omeneşti, întoarce către acest bătrân pătimirea celui tânăr ca
să înveţe şi acesta, chiar şi la bătrâneţe să înţeleagă slabiciunea şi lipsa de experienţă a celor
tineri. Şi după ce el a terminat această rugăciune, a văzut un etiopian negru stând în faţa
chiliei aceluia şi îndreptând împotrivă-i săgeţi aprinse. Rănit neîncetat, bătrânul alerga ca un
nebun încoace şi-ncolo intrând şi ieşind din chilie şi, cum nu putea rămâne locului a început
să meargă pe acelaşi drum pe unde plecase cel tânăr. Când l-a văzut părintele Apollo
înnebunit şi apucat de furii, a înţeles că fusese lovit de diavol în inimă cu acele săgeţi aprinse
şi că în el lucrează cu o căldură de nesuferit întunecarea minţii şi tulburarea simţirii.
Apropiindu-se de el, i-a zis: Unde te grăbeşti şi ce pricini te-mping să-ţi uiţi de seriozitatea de
bătrân şi să alergi ca un copil fără nici un pic de linişte? Chinuit de mustrări de conştiinţă şi
stingherit de agitaţia ruşinoasă de care era cuprins, credea că bătrânul i-a înţeles frământarea
şi tainele inimii şi nu îndrăznea să răspundă nimic: Întoarce-te în chilie- i-a zis- şi înţelege că,
până acum, chinuit sau dispreţuit de diavol, nu ai fost trecut de el în numărul celor pe care
zilnic îi aţâţă şi care se luptă cu el în gândurile şi preocupările lor. După lungul şir de ani pe
care i-ai trăit, acestea sunt primele săgeţi ale lui îndreptate împotriva ta, căci până acum n-ai
avut ocazia în nici o zi să le respingi sau să le înfrunţi. De aceea, Domnul a îngăduit să fii
acum rănit, pentru ca măcar la bătrâneţe să înveţi a avea înţelegere pentru slăbiciunile altora şi
din experienţa ta să ştii să te cobori la sufletele firave ale celor tineri. Când ţi-a stat înainte un
tânăr chinuit de ispitele diavolului nu numai că nu l-ai înconjurat cu nici o mângâiere, dar l-ai
predat în mâinile diavolului, aruncându-l într-o deznădejde primejdioasă, care dacă depindea
de tine, l-ar fi înghiţit în mod grabnic. Dacă duşmanul l-a atacat pe el cu atâta putere, iar pe
tine te-a dispreţuit, este datorită faptului că-i vedea virtutea înnăscută în suflet şi se grăbea să
30
i-o nimicească mai dinainte cu săgeţile lui aprinse, pizmuindu-i izbânda viitoare. A înţeles
fără îndoială, că e mai puternic decât tine şi de aceea a socotit că trebuie să-l atace cu atâta
furie. Învaţă, aşadar, din propria experienţă să compătimeşti pe cei ce suferă şi să nu-i arunci
în deznădejdea nimicitoare pe cei în primejdie, nici să-i îndârjeşti prin suferinţe foarte tari, ci
mai degrabă, să-i întăreşti prin mângâiere blândă şi iubitoare, precum ne sfătuieşte
preaînţeleptul Solomon: Nu şovăi să-i slobozeşti pe cei ce urmează să fie ucenici (Pilde 24,
11). După exemplul Mântuitorului nostru: Nu strivi trestia zdrobită şi nu stinge snopii de
aprins (Matei 12, 20); cere de la Domnul acel har prin care să poţi cânta şi tu cu credinţă şi
virtute: Domnul mi-a dat limbă învăţată ca să ştiu să-l sprijin cu cuvântul pe cel ce este
abătut (Isaia 50, 4). Căci nimeni nu poate să rabde cursele diavolului, nici să stingă sau să
înăbuşe fierbinţelile trupului, care ard ca un foc adevărat, dacă nu-l ajută harul lui Dumnezeu,
care ocroteşte şi întăreşte slăbiciunea noastră. De aceea, după ce am terminat de vorbit despre
acea înţelepciune mântuitoare prin care Dumnezeu a voit să-l scoată pe acel tânăr din focul
primejdiei, iar pe tine, prin lovituri puternice, să te înveţe ce este compătimirea, să-L
implorăm pe Domnul prin rugăminţi unite să îndepărteze prin porunca Lui aceste lovituri ale
diavolului, care ţi-au fost date spre folosinţă: Căci El Însuşi aduce durere şi o lecuieşte, El
loveşte şi mâinile Lui aduc sănătate (Iov 5, 18). El milueşte şi înalţă, ucide şi învie, duce şi
scoate din iad (I Regi 2, 6-7). Şi săgeţile aprinse, care la rugăciunea mea ţi-au fost trimise, în
roua prisoselnică a duhului Său El le stinge. Deşi Domnul a făcut ca această ispită trimisă la
rugămintea bătrânului să treacă repede, aşa cum a venit, ea totuşi ne foloseşte ca învăţământ
să nu mustrăm pe cineva pentru păcatele pe care ni le-a mărturisit, ci să-i uşurăm durerea prin
cuvinte binevoitoare”118. Răbdarea şi bunătatea avvei Apollo i-a salvat pe amândoi: şi pe
„bătrânul” lipsit de bunătate şi înţelepciune şi pe tânărul supus ispitelor.
Părintele duhovnicesc se va raporta întotdeauna faţă de cei ce nu-şi recunosc propriile
greşeli, după regula enunţată de avva Pimen: „Dacă cineva păcătuieşte şi apoi tăgăduieşte
spunând: N-am păcătuit, nu-l condamna, căci îi tai zelul. Dar dacă îi zici: Nu te descuraja,
frate, ci ai grijă pe viitor, îi trezeşti sufletul la pocăinţă”119. A-ţi asuma păcate pe care nu le-ai
făcut este tot o dovadă de iubire. Patericul ne vorbeşte despre un frate al cărui tovarăş căzuse
în desfrânare şi deznădăjduit nu mai vroia să se întoarcă în pustie. Atunci fratele i-a zis că şi el
a căzut în acelaşi păcat şi că ar fi mai bine să se întoarcă împreună la chiliile lor, pentru a se
pocăi. În continuare, au mărturisit amândoi împreună căderea în păcatul curviei. Iar bătrânul
118 Sfântul Ioan Casian, ,,A doua convorbire cu Părintele Moise. Despre dreapta judecată” XVIII, 4,12, în Convorbiri duhovniceşti, traducere din limba latină de Prof. David Popescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 52-55.119 Avva Pimen 23, în Pateric, ed. cit., p. 269.
31
le-a dat canon de pocăinţă [...] ,,Văzând Dumnezeu silinţa şi osteneala pe care o făcea fratele
cel ce nu căzuse în păcat, pentru dragostea şi mântuirea fratelui său, peste puţine zile, i-a iertat
păcatul”120. Sfaturile „bătrânilor” nu lasă nici o urmă de îndoială în această privinţă: „Poartă
neputinţa fratelui tău şi Dumnezeu, văzând lucrul răbdării tale, îl întoarce pe el, că nu este
lucru cuviincios să te porţi cu cineva cu asprime, căci drac pe drac nu se scoate, ci, mai vârtos
cu bunăatea fiindcă şi Dumnezeul nostru cu binele îi poartă pe oameni”121. Chiar dacă
părintele duhovnicesc este un sfânt, el se va recunoaşte pe sine drept păcătos, pentru a-i da
încrederea necesară ucenicului să-şi deschidă sufletul. Potrivit cuvintelor avvei Matoes, „cu
cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât se vede pe sine un păcătos. Profetul Isaia, văzând
pe Dumnezeu, spunea despre sine că este un netrebnic şi un necurat”122.
Avva Ibistion, un ilustru anonim, l-a descurajat pe un frate prin lispsa sa de înţelegere,
însă intervenţia inspirată a Avvei Pimen a îndreptat situaţia: „A venit odată un frate la Avva
Pimen şi-i zice: Ce să fac, părinte, nu-mi dă pace (demonul) curviei? Avva Ibistion a venit şi
mi-a zis: Nu trebuie să-l laşi să zăbovească în tine. Avva Pimen îi zice: Faptele avvei Ibistion
sunt sus, cu îngerii; el uită că eu şi cu tine suntem în curvie. Monahul dacă îşi înfrânează
pântecele şi limba şi se ţine străin de lume, ai încredere că nu va muri123”. Faptul că nu poţi
schimba pe cineva cu asprime şi cu severitate, a devenit pentru Părinţi o axiomă. Sfântul
Antonie nu ignoră această metodă, pe care o propune ca semn distinctiv al adevăratului
povăţuitor: „Un frate din chinovie a fost acuzat pe nedrept de preacurvie. S-a sculat şi s-a dus
la avva Antonie. Fraţii din chinovia lui au venit să-l vindece şi să-l ia cu dânşii. Şi au început
să-l muştruluiască: Ai făcut şi ai dres!, iar el se apăra: Ba n-am făcut nimic. S-a nimerit să fie
acolo Pafnutie numit Kephala, care le-a spus următoarea parabolă: Am văzut pe malul
fluviului un om cufundat în noroi până la genunchi şi unii care au venit să-i dea o mână de
ajutor, l-au cufundat până la gât. Atunci, avva Antonie le spune despre avva Pafnutie: Iată un
om adevărat, care poate să vindece şi să mântuiască suflete!”124
După cum am menţionat anterior, părintele duhovnicesc îşi manifestă iubirea prin
răbdare şi blândeţe, dar şi prin severitate binefăcătoare. Îngăduinţa în cadrul îndrumării
duhovniceşti trebuie să-şi aibă limitele sale, căci altfel îl poate pierde pe fiul duhovnicesc.
Sfântul Vasile cel Mare nu este indulgent cu păcatele nimănui. „Mila şi îndelunga- răbdare
faţă de cei păcătoşi nu se dovedesc prin nesocotirea păcatelor, ci tratându-i cu blândeţe pe cei
120 Vitae Patrum V, 27, PL73, 880 D, apud Irénée Hausherr, op.cit., p. 85.121,, Pentru dragoste” 13, în Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni, Alba Iulia, 2003, p. 381. 122 Avva Matoes 2, în Pateric, ed. cit., p. 235.123 Avva Pimen 62, în Pateric, ed. cit., p. 275.124 Avva Antonie 29, în Pateric, ed. cit., p. 50.
32
care şi-ar uita de îndatoriri şi administrându-le medicamentele cu toată dragostea şi
moderaţiunea”125.
Egumenul va găsi leacul potrivit fiecărei boli, cu condiţia ca el să fie vigilent cu
privire la cele prezente, prevăzător cu cele viitoare, să le măsoare în lupta cu cei tari şi să
suporte cu răbdare slăbiciunile celor neputincioşi, în stare să facă şi să spună toate spre
perfecţionarea celor ce locuiesc împreună cu el”126. „Regulile mici” nu sunt decât o punere în
aplicare a acestor principii din „Regulile mari”. „Ce mărturisire trebuie să-şi ceară între ei cei
care doresc să vieţuiască împreună după Dumnezeu?” Răspunsul este clar: „Trebuie să-şi dea
mărturisirea pe care Domnul a pus-o înaintea oricui se apropie, când a spus: De voieşte cineva
să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16,
24)127. Sfântul Vasile cel Mare se preocupă foarte mult de modul cum trebuie să ne
comportăm cu păcătoşii. Există o serie de întrebări legate de această problemă. ,,Cum vom
întoarce pe cel care păcătuieşte sau, dacă nu se întoarce, cum trebuie să ne comportăm faţă de
el?”128 „Dacă cineva şi pentru păcate mici ar strâmtora pe fraţi spunând că trebuie să se
pocăiască, nu cumva şi el este nemilostiv şi risipeşte dragostea?” Răspunsul ierarhului
capadocian la cea de-a patra întrebare a „Regulilor mici”ne scuteşte de orice comentariu:
„Întrucât Domnul a încredinţat că nici o literă sau nici o virgulă nu va trece din lege până nu
se vor împlini toate (Matei 5, 18) şi a declarat că: pentru tot cuvântul deşert pe care-l vor grăi
oamenii, vor da socoteală pentru el şi în ziua judecăţii (Matei 12, 36), nu trebuie să fie
dispreţuit nimeni ca mic. Căci cel ce dispreţuieşte un lucru- spune Scriptura- va fi dispreţuit
de acesta (Pilde 13, 13). De altfel, pe care păcat va îndrăzni cineva să-l numească mic, când
Apostolul a stabilit clar că prin călcarea legii, necinsteşti pe Dumnezeu (Romani 2, 23). Iar
dacă boldul morţii este păcatul (I Corinteni 15, 55), nu în mod concret acesta sau acela, ci în
mod nedeterminat orice păcat, nemilostiv nu este cel care ceartă, ci cel care tace, după cum
desigur, nemilostiv este cel care lasă veninul înăuntru în cel muşcat de şarpe veninos, nu cel
care îl scoate. Acesta (cel care nu ceartă) risipeşte şi dragostea; pentru că, precum relatează
Scriptura, cel care cruţă toiagul, urăşte pe fiul său, iar cel care îl iubeşte, îl pedepseşte
stăruitor” (Pilde 13, 24)129.
Nu putem confunda îngăduinţa părinţilor duhovniceşti faţă de greşelile ucenicilor cu
slăbiciunea sau laşitatea. Dacă ar fi să dăm exemple de intransigenţă am găsi destule.
Canoanele Sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi, pe care marii duhovnici le-au aplicat în duh şi nu 125 Sfântul Vasile cel Mare, ,,Regulile mari”, 43, II, în col. PSB, vol. 18, p. 288.126 Ibidem.127 Idem, ,,Regulile mici”, 2, în col. PSB, vol. 18, p. 317.128 Ibidem, 3.129 Ibidem, 4, p. 318.
33
în literă, confirmă acest lucru. Patericul ne relatează că „un frate l-a întrebat pe avva Pimen:
Am făcut un păcat mare şi vreau să mă pocăiesc trei ani. Bătrânul zice: E mult. Fratele îi zice:
Dar un an? Bătrânul iarăşi: E mult. Cei care erau de faţă zic: Patruzeci de zile? El răspunde: E
mult şi continuă: Eu spun că, dacă omul se pocăieşte din toată inima şi nu mai continuă să
facă păcate, Dumnezeu îl iartă şi în trei zile”130.
Departe de a se crampona de trecut, de greşelile anterioare, părintele duhovnicesc
trebuie să se preocupe mai mult de viitor şi să-l încurajeze pe ucenicul său: „Aceasta era grija
bătrânilor: să dea curaj şi vioiciune sufletelor ispitite”.131 Având în vedere că disperarea pe
plan duhovnicesc este pierzătoare de suflet, ucenicul va fi îmbărbătat tot timpul de părintele
său: ,,Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: Ce să fac, avva, că am căzut în păcat? Bătrânul îi
zice: Ridică-te iar. Fratele zice: M-am ridicat şi din nou am căzut. Bătrânul îi zice: Ridică-te
iar şi iar. Fratele întreabă: Până când? Bătrânul zice: Până când vei fi prins [de moarte] sau
făcând bine, sau păcătuind. Căci aşa cum este găsit omul în clipa morţii, aşa se duce
dincolo”.132
Părinţii recurg la severitate din diverse motive: învăţătura însăşi, mărinimia ucenicului
sau, din contră, caracterul lui incorigibil.133 Cel din urmă e mai rar, pentru că ar contraveni
îndelungii răbdări. De cele mai multe ori, severitatea părintelui duhovnicesc ţine de
sinceritatea cu care aplică doctrina ascetică tradiţional134. Avva Arsenie este aspru cu cei
somnoroşi: „Călugărului, dacă e cu adevărat luptător, îi este de ajuns să doarmă o oră [pe
zi]”135 Şi avva Achilas îl mustră pe avva Isaia din Sketis întrucât a luat o gură de apă sub
pretext că gâtul său foarte uscat nu-i permitea să înghită pâinea şi sarea. Totuşi, acest Isaia nu
era un om slab, ci o viitoare celebritate a deşertului Sketis. Poate de aceea avva Achilas îl
critică dur: „Veniţi să-l vedeţi pe Isaia cum mănâncă supă la Sketis! Dacă vrei să mănânci
supă, du-te în Egipt!”136 Chiar avva Isaia, devenit la rândul său părinte duhovnicesc, este
încredinţat că „nimic nu este mai folositor ucenicului începător decât cearta. „Începătorul care
e certat şi rabdă e ca un copac udat în fiecare zi”137.
O altă metodă este şi răceala sistematică. „Povesteau despre micul Ioan Tebanul,
ucenicul avvei Amoes că l-a slujit pe bătrân vreme de 12 ani cât timp acesta a fost bolnav.
Stătea cu el, aşezat pe o rogojină. Bătrânul îl trata dispreţuitor şi cu toate că s-a chinuit mult
130 Avva Pimen 12, în Pateric, ed. cit., p. 267.131 Irénée Hausherr, op. cit., p. 89.132 Avva Sisoe 38, în Pateric, ed. cit., p. 334.133 Irénée Hausherr, op.cit, p. 92.134 Ibidem.135 Avva Arsenie 15, în Pateric, ed. cit., p. 56.136 Avva Achilas 3, în Pateric, ed. cit., p. 81-82.137 Avva Isaia 1, în Pateric, ed. cit., p. 136.
34
cu boala lui, niciodată nu i-a zis: Fii mântuit! Dar, când i s-a apropiat sfârşitul, iar bătrânii
stăteau [roată- împrejur], el a luat mâna ucenicului şi i-a zis: Fii mântuit, fii mântuit! Apoi l-a
încredinţat bătrânilor zicând: Acesta este înger, nu om”138. Fără îndoială că avva Amoes
acţionase astfel, cu bună ştiinţă, pentru folosul duhovnicesc al ucenicului său.
Aşadar, părintele duhovnicesc este dator să se ghideze după anumite principii,
indispensabile întregului proces de îndrumare a ucenicului său: iubire, răbdare, blândeţe,
îngăduinţă, afectivitate, dar fără să lipsească exigenţa.
I. 5. 2. Calităţile intelectuale
Discernământul sau drepta socoteală, în limba greacă diakrisis, este o calitate
determinantă în lucrarea de îndrumare a altora la Dumnezeu. Acest diakrisis se referă
la ,,capacitatea de a percepe intuitiv secretele inimii, de a înţelege profunzimile ascunse ale
fiinţei de care, de cele mai multe ori, noi înşine nu suntem conştienţi”139.
Învăţătura despre discernământ se afirmă foarte clar începând cu Sfântul Antonie cel
Mare, fie de către Sfântul Antonie însuşi, fie de către biograful acestuia, Sfântul Atanasie.
Este o harismă a Duhului Sfânt, pe care o putem dobândi şi întrebuinţa doar „prin rugăciune
şi multă nevoinţă”140. ,,Dar şi acesta era un mare rod al nevoinţei lui Antonie, ca având
precum am spus mai înainte, darul deosebirii duhurilor, cunoştea mişcările lor; şi nu era lipsit
de cunoştinţa ţintei spre care îi era îndreptată strădania şi pornirea. Şi nu numai el nu putea fi
înşelat de acele duhuri, dar şi pe cei tulburaţi de ele prin gânduri îi întărea, învăţându-i cum
pot scăpa de uneltirile acelora, arătându-le slăbiciunile şi vicleşugurile lor. Astfel, fiecare om
pregătit de el, pornea cu îndrăzneală la lupta împotriva gândurilor diavolului şi demonilor
lui”141.
Necesitatea discernământului pentru a înainta fără primejdie pe calea asezei, este
amintită de Sfântul Ioan Casian prin relatarea unui episod din viaţa Sfântului Antonie: „Mi-
aduc aminte că odată, în anii copilăriei, pe când mă găseam în părţile Thebaidei, unde locuia
Antonie, bătrânii se adunaseră la el să le vorbească despre desăvârşire. Convorbirea a durat de
seara până dimineaţa, aproape pe tot timpul nopţii fiind consumat cu această chestiune. S-a
discutat foarte mult ce virtute şi ce fapte ar putea ajuta pe monah nu numai să se ferească
138 Avva Ioan Tebanul, în Pateric, ed. cit., p. 190-191.139 Kallistos Ware, op.cit., p. 65-66.140 Sfântul Atanasie cel Mare, op. cit., cap. 22, în col. PSB, vol. 16, p. 207.141 Ibidem, cap. 87, p. 241- 242.
35
întotdeauna de cursele şi ispitele diavolului, dar chiar să meargă cu paşi siguri şi fără greşeală
spre culmile desăvârşirii. Fiecare îşi dădea părerea după puterea minţii sale. Unii socoteau că
se poate ajunge la aceasta prin post şi veghere, fiindcă mintea limpezită prin ele aduce curăţia
inimii şi a trupului, putându-se astfel mai uşor uni cu Dumnezeu. Alţii spuneau că
desăvârşirea constă în dispreţuirea tuturor celor pământeşti, căci dacă mintea ar fi complet
desăvârşită, ar ajunge mai uşor la Dumnezeu, nemaifiind reţinută de nici o piedică. Alţii
considerau necesară anahoreza, adică retragerea în singurătăţile pustiului, unde rămânând
cineva poate să vorbească mai familiar cu Dumnezeu şi să I se închine mai de aproape. Unii
propuneau să fie îndeplinite cu sfinţenie îndatoririle pusnicului, adică ale dragostei faţă de
oameni, fiindcă prin aceasta Domnul promite în Evanghelie Împărăţia Cerurilor când spune:
Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu şi stăpâniţi Impărăţia pregătită vouă de la începutul lumii.
Căci înfometat am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat şi Mi-aţi dat să beau (Matei, 25, 34-
35). S-au mai spus şi alte păreri şi în acest mod, prin diferite virtuţi, credeau ei că se poate
pregăti apropierea mai uşoară de Dumnezeu. După ce s-a consumat astfel, în schimburi de
păreri, cea mai mare parte din timpul nopţii, a luat cuvântul fericitul Antonie: Toate pe care
le-aţi spus sunt necesare celor însetaţi de Dumnezeu şi dornici să ajungă la El. Dar experienţa
şi nereuşita multora în practicarea acestora nu ne permit să le considerăm mijloace principale.
Căci am văzut prea adesea că aceia care se aştern cu făţărnicie, pe post şi veghe, ori se retrag
într-o desăvârşită singurătate, căutând să se lipsească în aşa măsură de cele mai mărunte
lucruri trebuitoare, încât n-au nevoie nici măcar de un dinar pentru trai, ori s-au dedicat în
întregime actelor de milostenie, toţi aceştia au fost deodată atât de amăgiţi, încât totul a fost
pentru ei zadarnic, fiindcă n-au putut să-şi încheie viaţa cum era de aşteptat, ci, dimpotrivă,
după atâtea renunţări şi osteneli, au ajuns la un sfârşit demn de dispreţ. De aceea vom putea
cunoaşte limpede drumul principal care ne conduce la Dumnezeu, numai după ce vom stabili
cu precizie cauza prăbuşirii şi a amăgirii lor. Chiar dacă există din belşug virtuţile arătate mai
sus, este de ajuns să lipsească dreapta judecată pentru a slăbi puterea celorlalte. Singura cauză
a nereuşitei lor este faptul că, neformaţi îndeajuns de către cei mai bătrâni decât ei, nu şi-au
putut însuşi spiritul dreptei judecăţi care, ferindu-l de extreme, îl învaţă pe monah să meargă
întotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevărat împărătească şi nu-i permite nici să se
urce la dreapta virtuţilor, adică din exces de zel şi din trufie deşartă să depăşească măsura
dreptei credinţe, dar nici să alunece la stânga păcatelor prin delăsare şi neglijenţă, adică sub
pretextul ocrotirii trupului să ajungă la situaţia contrară, aceea a lenevirii sufletului. Dreapta
judecată este ochiul şi luminătorul corpului, după cum spune Mântuitorul în Evanghelie:
luminătorul corpului tău peste ochiul tău. Dacă ochiul tău este curat, tot corpul tău va fi
36
luminat. Iar dacă ochiul tău a fost stricat tot corpul tău va fi întunecat (Matei 6, 22-23), prin
aceea că, deosebind între ele toate gândurile şi faptele omului, vede şi luminează tot ceea ce
trebuie făcut. Dacă acesta a fost stricat în om, adică neîntărit cu adevărata judecată şi ştiinţă,
ori a fost amăgit de vreo rătăcire sau deşertăciune, va întuneca tot corpul nostru, adică va face
fără lumină tot ascunzişul inimii noastre şi toate faptele noastre, învăluindu-le desigur în
orbirea păcatelor şi în întunericul rătăcirilor: Dacă lumina care este în tine-zice el-este
întuneric, cât de mare va fi întunericul? (Matei 6, 23) Fără îndoială, dacă judecata inimii
noastre rătăceşte în noaptea ignoranţei, atunci şi gândurile şi faptele noastre, cărora le lipseşte
cântarul dreptei judecăţi, sunt învăluite în marele întuneric al păcatelor”142.
Întrucât dreapta judecată este izvorul, paza şi măsura tuturor virtuţilor143, nu absenţa ei,
foarte mulţi oameni au luat-o pe căi greşite. „Sunt multe cazuri şi exemple, din care se vede
cât de mare este pentru cineva primejdia dacă n-are harul dreptei judecăţi”144. Saul şi Ahab în
Vechiul Testament, iar mult mai târziu, monahul Heron care, după cincizeci de ani de viaţă
ascetică, l-a primit pe Satana ca pe un înger de lumină şi, supunându-se învăţăturilor acestuia,
s-a aruncat într-un puţ145. Monahul anonim care a refuzat hrana oferită de om şi s-a lăsat pe
sine să moară de foame146, sau cel căruia Sfântul Casian nu-i pomeneşte numele, pentru că era
încă în viaţă şi care, pentru a se bucura de aceeaşi cinste ca şi Avraam, şi-ar fi ucis fiul dacă
acesta nu ar fi fugit”147. De asemenea, monahul mesopotamian care, după ce şi-a întrecut în
ascetism toţi confraţii, a sfârşit prin a trece la iudaism, primind circumciziunea148. Concluzia
este că „unii şi-au zdrobit trupurile în asceză, dar fiindcă nu au avut discernământ s-au
îndepărtat de Dumnezeu”149.
Darul discernământului se oferă oricui este vrednic să-l primească, indiferent de
vârstă. Adeseori, „bătrânul” recunoaşte acest dar în ucenicul său mult mai tânăr, prin
intermediul unei descoperiri. ,,Avva Moise a zis odată fratelui Zaharia: Spune-mi ce trebuie să
fac? Acesta auzind aşa ceva, s-a aruncat la picioarele lui şi-a zis: Tu mă întrebi, părinte?
Bătrânul îi zice: Crede-mă, copilul meu Zaharia, am văzut Duhul Sfânt venind peste tine şi de
aceea sunt silit să te întreb. Atunci, Zaharia şi-a luat culionul de pe cap, l-a pus jos şi
călcându-l în picioare a zis: Dacă cineva nu-şi zdrobeşte aşa omul din el, acela nu-i călugăr”.
142 Sfântul Ioan Casian, ,,A doua convorbire cu Părintele Moise. Despre dreapta judecată” II, 2, în Convorbiri duhovniceşti, p. 40- 42.143 Ibidem II, 4, p. 44.144 Ibidem II, 8, p. 47.145 Ibidem II, 5, p. 44- 45.146 Ibidem II, 6, p. 45- 46.147 Ibidem II, 7, p. 46.148 Ibidem II, 8, p. 46- 47.149 Avva Antonie 8, în Pateric, ed. cit., p. 44.
37
Avva Romanul ne înfăţişează o istorioară care vine să întărească ideea că discernământul
poate să-l dispenseze pe un părinte duhovnicesc de vârstă: „Un bătrân avea un ucenic bun.
Într-o zi fiind în toane proaste, l-a dat afară din chilie cu melotă cu tot, iar fratele a rămas
afară lângă poartă. Bătrânul a deschis şi, văzându-l cum şade acolo, s-a închinat în faţa lui şi i-
a zis: Părinte, smerenia bunăvoinţei tale, mi-a biruit toanele. Vino înăuntru: de acum tu eşti
bătrânul şi părintele, iar eu tânărul şi ucenicul”150.
Nici starea socială nu este un impediment în dobândirea acestei harisme. „Un bătrân
din Sketis născut rob, devenise plin de discernământ. În fiecare an mergea în Alexandria ca să
le plătească birul stăpânilor săi, iar aceştia îi ieşeau înainte şi i se închinau. Bătrânul turna
apoi apă într-un lighean şi venea să spele picioarele stăpânilor, dar ei îi spuneau: Nu, părinte,
nu ne apăsa şi mai tare. El răspundea: Mărturisesc că sunt robul vostru şi sunt bucuros că m-
aţi eliberat, ca să devin robul lui Dumnezeu. Vreau să vă spăl [picioarele] şi vă rog să primiţi
birul meu. Ei se împotriveau şi nu primeau nimic. Atunci el le spunea: Dacă nu vreţi să
primiţi, rămân aici să vă slujesc. Atunci, ei cu teamă, îl lăsau să facă ce vroia, apoi îl
conduceau cu multe daruri şi cu mare cinste, ca să se milostivească de dânşii. De aceea era
vestit la Sketis şi iubit”151.
Părinţii nu se împotriveau atunci când erau acuzaţi pe nedrept, dar cu discernământ
respingeau tot ceea ce ar fi putut afecta relaţia lor cu Dumnezeu. ,,Se povestea despre Avva
Agathon că, odată au venit la dânsul câţiva fraţi care auziseră că avea mare discernământ şi
vrând să-l mânie, i-au zis: Tu eşti Agathon? Am auzit că eşti curvar şi plin de mândrie. Da.
Flecar şi bârfitor? Eu sunt acela. Tu eşti Agathon ereticul? El însă a răspuns: Nu sunt eretic.
Atunci ei l-au întrebat: De ce ai acceptat tot ce ţi-am spus până acum, iar ultimul cuvânt nu l-
ai suportat? El răspunde: Cele dintâi acuze mi le însuşesc, pentru că sunt de folos sufletului
meu. Dar a fi eretic înseamnă a te rupe de Dumnezeu şi eu nu vreau să mă rup de Dumnezeu .
Ei l-au ascultat şi minunându-se de discernământul lui, au plecat zidiţi [sufleteşte]”152.
Înţelegem că prin darul discernământului, cel care îl posedă, trăieşte în mod plenar, fără să
depăşească adevăratele coordonate ale vieţii sale duhovniceşti şi trupeşti: „Pentru aceea la tot
lucrul avem trebuinţă de dreapta socoteală ca să judecăm potrivit cu vremea toată fapta. Căci
dreapta socoteală este o lumină care arată celui ce o are: vremea, fapta, destoinicia, tăria,
cunoştinţa, vârsta, puterea, hotărârea slobodă, râvna, zdrobirea, obişnuinţa, neştiinţa, puterea
şi tocmirea trupului, sănătatea şi oboseala, norocul, locul, purtarea, educaţia, credinţa, starea
150 Avva Romanul 2, în Pateric, ed. cit., p. 322.151 Avva Mios 2, în Pateric, ed. cit., p. 243- 244.152 Avva Agathon 5, în Pateric, ed. cit., p. 70.
38
dinăuntru, scopul, petrecerea, slobozenia, ştiinţa, cuminţenia firească, sârguinţa, privegherea,
zăbăvnicia şi cele asemenea”153.
Discernământul părintelui duhovnicesc se exercită prin cunoştinţa practică a
„dezvăluirii gândurilor”. În monahismul răsăritean din primele veacuri, ucenicul obişnuia să-i
înfăţişeze părintelui său toate gândurile pe care le avea în cursul unei zile. Această descoperire
a gândurilor nu este numai o simplă mărturisire a păcatelor, ci are o funcţie profilactică154,
deoarece demască gândurile înainte de a ne conduce la păcate, luându-le astfel puterea de a ne
vătăma. ,,Este dovadă de adevărată smerenie să descoperim Părinţilor nu numai faptele, ci şi
cugetele noastre. Lucrarea aceasta îl găteşte pe monah să umble pe calea cea dreaptă, fără de
vătămare sau poticnire. Căci este cu neputinţă ca cel care îşi rânduieşte viaţa după judecata şi
gândul celor mai bărtrâni, să cadă în înşelăciunea dracilor. De altminteri, şi acest lucru, adică
a-şi face vădite şi a-şi descoperi cineva gândurile rele Părinţilor, le veştejeşte şi le face
neputincioase. Precum şarpele scos la lumină dintr-un ascunziş întunecat se sileşte să fugă şi
să se facă nevăzut, tot astfel, şi cugetele viclene, care sunt vădite prin mărturisire şi
spovedanie curată, fug de la om”155.
Părintele duhovnicesc înzestrat cu discernământ nu aşteaptă destăinuirea celuilalt, ci îi
descoperă chiar el gândurile ascunse. Sfântul Serafim de Sarov răspundea frământarilor celor
care îl vizitau, înainte ca ei să îi spună motivul vizitei. În multe situaţii, răspunsul părea la
prima vedere lipsit de sens, dar Sfântul Serafim nu răspundea la întrebarea pe care vizitatorul
o avea în minte, ci la cea pe care ar fi trebuit să i-o spună. Sfântul Serafim se lăsa călăuzit de
lumina Sfântului Duh. De aceea, credea că important este să nu se gândească înainte la ce
anume avea de spus, căci aşa cuvintele ar fi fost doar expresia judecăţii sale omeneşt, supusă
greşelii, şi nu a celei dumnezeieşti156. ,,Dobândind pentru curăţirea sufletului său darul vederii
cu duhul, adeseori, Preacuviosul (Sfântul Serafim de Sarov) dădea unora întocmai acele
învăţături care corespundeau cu simţămintele lor lăuntrice şi cu gândurile inimii lor, mai
înainte ca ei să fi apucat a-i descoperi motivele pentru care au venit la dânsul, iar cuvântul lui
lucra cu atât mai puternic în asemenea cazuri. Aşa s-a înâmplat să vină la dânsul un negustor
din guvernământul Vladimir şi odată cu el a venit şi Părintele Antonie, egumenul Mănăstirii
Vasokogorsk, mai pe urmă vestit ajutor de egumen al marii lavre Sfânta Treime a Sfântului
153 Petru Damaschin, ,,Cartea întâi. Despre dreapta socoteală”, în Filoc. rom., vol. 5, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ediţia a II-a, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, p. 125-126.154 Kallistos Ware, op. cit., p. 67.155 Sfântul Ioan Casian, tema 20, în Everghetinos. Adunare a cuvintelor şi învăţăturilor celor de Dumnezeu grăite, ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, culeasă din toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată, cartea I, temele 1- 25, ediţie bilingvă, Sfânta Mare Mănăstire Vatoped, Muntele Athos, 2007, p. 273.156 Kallistos Ware, op. cit., p. 67.
39
Serghie. Preacuviosul a început cu dragostea obişnuită să-l dojenească foarte uşor pe acel
negustor pentru defectele lui sufleteşti şi să-i dea învăţăturile potrivite. Toate neajunsurile şi
întristările vieţii tale, i-a spus el, sunt o urmare a vieţii tale pătimaşe. Părăseşte această viaţă şi
îndreaptă căile tale. După ce negustorul a plecat, Părintele Antonie i s-a adresat
Preacuviosului Serafim, neînţelegând cum el i-a spus aceluia totul fără să-l asculte vreun
moment [...]. Dar cum, tu, Părinte, a continuat Antonie, nu ai întrebat nici un cuvânt pe
negustor şi cu toate acestea i-ai spus tot ce-i era de trebuinţă? Atunci, Părintele Serafim a
răspuns: El a venit la mine ca şi alţii; şi cum ai venit şi tu, ca la un rob al lui Dumnezeu, căci
eu, păcătosul Serafim aşa şi socot că sunt un rob păcătos al lui Dumnezeu, şi ceea ce-mi
porunceşte Dumnezeu, ca unui rob al lui Dumnezeu, aceea încredinţez celui ce cere de la
mine, cele de folos. Cel dintâi gând care se naşte în sufletul meu, eu îl socot ca o descoperire
dumnezeiască şi vorbesc fără să ştiu ce e în sufletul omului care-mi stă în faţă, ci numai
crezând că îmi va descoperi Dumnezeu voia Sa, pentru folosul lui. Şi după cum fierul se
supune voii fierarului, tot aşa şi eu mă încredinţez pe mine şi voia mea Domnului Dumnezeu:
cum îi place Lui, aşa lucrez şi eu, voinţă personală nu am. Dar ce-i place lui Dumnezeu, aceea
încredinţez oamenilor”157.
În viziunea Sfântului Serafim, legătura dintre „bătrân” şi fiul duhovnicesc este chiar
mai puternică decât moartea, rugându-i pe ucenicii săi să continue să-i dezvăluie gândurile şi
după plecarea sa din această viaţă. Înainte de a muri le-a spus monahiilor pe care le avea în
grija sa: „După ce voi pleca, să veniţi la mormântul meu. Când aveţi timp. Cât mai des. Şi tot
ce aveţi pe suflet, toate durerile, cu faţa la pământ să mi le spuneţi ca unuia care este viu. Şi eu
vă voi auzi şi vă voi elibera. Căci pentru voi, voi fi mereu viu”158.
Părinţii Bisericii vorbesc despre discernământ folosind diferite expresii sau construcţii
lingvistice. Evagrie Ponticul îndeamnă mereu: „adună-ţi mintea”, „gândeşte, înţelege”159,
„păzeşte-ţi gândurile”, cum îşi păzeşte păstorul oile160 „păstrează măsura”161.
157 Arhim. Dosoftei Morariu, Sfântul Serafim de Sarov. Viaţa, nevoinţele şi învăţăturile, ediţia a II-a, îngrijită de arhim. Ioanichie Bălan, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 189- 191.158 Irina Goraïnoff, Seraphim de Sarov, Desclée de Brouxier, 1979, p. 47, p. 196, apud Kallistos Ware, op. cit., p. 68.159 Evagrie Ponticul, ,,Schiţă monahicească în care se arată cum trebuie să ne nevoim şi să ne liniştim”, cap. 9, în Filoc. rom., vol. I, traducere, introducere din greceşte şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, 2005, p. 49- 50.160 Idem, ,,Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor”, cap. 16, în Filoc. rom., vol. 1, p. 63- 64.161 Idem, ,,Cuvânt despre rugăciune”, cap. 5, în Filoc. rom., vol. 1, p. 74.
40
Sfântul Ioan Casian vede în darul discernământului paza „de întinderea peste măsură
spre amândouă părţile”162, astfel încât toate celelalte virtuţi vor depinde în cele din urmă de
aceasta163.
Petru Damaschin descrie toate semnele după care putem recunoaşte această harismă,
sintetizându-le în „a cunoaşte în chip nemincinos cele bune şi cele contrare; pe urmă a şti voia
dumnezeiască în toate cele întreprinse”164.
Sfântul Isaac Sirul a exprimat acest lucru citându-l pe Sfântul Efrem, care utilizează
un limbaj metaforic: „să nu te lupţi în vremea verii cu arşiţa în haine de iarnă [...] Şi fiecare
boală se tămăduieşte cu leacurile potrivite ei”165.
Petru Damaschin observă că adesea părinţii dau răspunsuri contradictorii la aceleaşi
întrebări. Mai mult, că unele din cuvintele lor sunt asemănătoare, dar înţelesurile diferă de la
unul la altul166. Întrebându-se care este explicaţia, tot el răspunde: „Fără această dreaptă
socoteală nici cele socotite bune nu sunt bune, fie că le împlinim când nu e vremea lor, sau
fără trebuinţă, sau fără vrednicie, sau cugetând fără cunoştinţă cele spuse”, iar „dacă nu sunt
cu luare aminte, amândoi, şi cel întrebat şi cel ce întreabă se îndepărtează de înţelesul adevărat
şi se aleg cu o pagubă nu mică”. Atunci cuvintele au un alt înţeles pentru cel ce întreabă decât
pentru cel ce răspunde, sau invers. Dacă însă, cugetarea tuturor este ghidată de discernământ,
se evită contradicţiile167.
Trebuie precizat că diakrisis se situează deasupra oricărui tip de ştiinţă, fie sacră, fie
profană. Sfântul Nil Ascetul i-a adresat diaconului Teodosie o lungă scrisoare, din care reiese
că acesta era un om savant, dăruit citirii cărţilor şi având o „cultură enciclopedică”. Sfântul
Nil îl laudă mai mult pentru smerenia cu care îi întreba pe monahii adeseori neciopliţi, pentru
a primi de la ei cu bucurie merindea mântuirii sufletului168, vorbind prea puţin de cultura sa
profană. În Pateric se spune că Avva Arsenie, cel mai cultivat din pustia sketică, nu ezita să
întrebe despre gândurile sale pe egipteni. Unul care era mirat de acest fapt, l-a întrebat: „Cum
se poate, avva Arsenie, un om ca tine, cu atâta învăţătură latinească şi grecească, să întrebi pe
acest ţăran despre gândurile tale? Avva Arsenie i-a răspuns: Învăţătura latinească şi grecească
162 Sfântul Ioan Casian, ,,Cuvânt plin de mult har despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul deosebirii”, în Filoc. rom., vol.1, p. 36.163 Ibidem, p. 131.164 Petru Damaschin, ,,Cartea întâi. Despre adevărata deosebire (dreapta socoteală)”, în Filoc. rom., vol. 5, p. 133.165 Sfântul Isaac Sirul, ,,Cuvântul V. Despre depărtarea de lume şi despre toate cele ce tulbură mintea” din ,,Cuvinte despre nevoinţă”, în Filoc. rom., vol 10, p. 45.166 Dr. Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Colecţia Axios, Editura Pronostic, Sibiu, 1995, p. 108.167 Petru Damaschin, ,,Cartea întâi. Început despre tema cărţii”, în Filoc. rom., vol. 5, p. 41.168 Nil, Epistula III, 43, PG. 79, 413 A, apud Irénée Hausherr,. op cit., p. 101.
41
o cunosc, dar alfabetul acestui ţăran simplu încă nu-l cunosc”169. Tot el spune în altă parte:
„Noi din învăţătura lumii nu avem nimic, în vreme ce aceşti ţărani egipteni şi-au dobândit
virtuţile din propriile osteneli”170.
Cei mai vestiţi părinţi duhovniceşti îşi datorează faima nu studiilor lor, ci vieţii lor şi
darurilor lor cu care s-au învrednicit din partea lui Dumnezeu prin nevoinţă şi rugăciune.
Aghiografii lor, fie trec sub tăcere, fie minimalizează orice formă de cultură lumească, arătând
că aceasta nu înseamnă nimic pe lângă ştiinţa revărsată de har în eroul lor. De fapt, numai
curăţia dăruieşte acces la adevărata ştiinţă, întrucât, „vorbirea despre credinţă şi citirea cărţilor
dogmatice usucă”171. În viaţa duhovnicească are valoare doar ştiinţa primită de la Dumnezeu
ca urmare a curăţiei sufletului şi a minţii, iar superioritatea acestei ştiinţe duhovniceşti şi
harismatice este afirmată constant în monahismul răsăritean. Dacă idealul fiecărui creştin este
„viaţă apostolică”, trebuie să ne amintim că Apostolii Petru şi Ioan sunt numiţi în Sfânta
Scriptură „oameni fără carte” şi „simpli” (Faptele Apostolilor 4, 13). Aşadar, ştiinţa este o
recomandare atâta vreme cât ea vine numai şi direct de la Duhul Sfânt, ca răsplată a
eforturilor unei vieţi ascetice desăvârşite172.
Era o adevărată întrecere între părinţi în a-şi revendica titlul de „idiotes” (simplu sau
prost). Chiril din Schythopolis, cel mai bun aghiograf bizantin, se numeşte pe sine ,,simplu”
sau ,,prost”173, iar Leontie din Neapolis, procedând la fel, nu se teme că-şi dezonorează
calitatea de episcop174. Scriitorul Agapios Landos, în cea mai răspândită carte a sa, Mântuirea
păcătoşilor, declară: ,,Eu nevrednicul [...] un păcătos şi un om fără carte”175.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă despre sine că este ,,crescut în simplitate”
(ιδιωτεία συντεθραμμένοσ)176, ca şi cum nu ar fi studiat în şcoli. Totuşi, aghiograful său spune
că acest fiu de părinţi nobili şi bogaţi ,,frecventa profesorii şi a urmat toate studiile”177. Sfăntul
Maxim repetă de fiecare dată că este ignorant, neştiutor, ,,crescut în nepricepere”178. Această
idee o regăsim frecvent în scrierile sale, prin expresii ca: ,,propria-mi neştiinţă”179; ,,lipsa mea
169 Avva Arsenie 6, în Pateric, ed. cit., p. 55.170 Ibidem, 5.171 Everghetinos, Cartea II, cap. 32, p. 104 apud Iréné Hausherr, op. cit., p. 101.172 Iréné Hansherr, op. cit., p. 102.173 Vita S. Euthymii, ed. Schwartz, p. 83, 24, apud Irénée Hausherr, op. cit., p. 102.174 Vita S. Iohannis Eleymosyrarii, ed. Gelzer, p. 3, 18 sq., apud. Ibidem. 175 Partea II, cap. 20, ediţia din 1779, p. 283, apud Ibidem.176 Mystagogia, praemium, PG 90, 660B, apud Ibidem.177 S. Maximi Vita et Certamen, 3, PG 90, 69C-72B, apud Ibidem, p.103.178 Sfântul Maxim Mărturisitorul, ,,Către Prea Cuviosul presbiter Marin. Despre voinţa naturală sau despre voire”, în col. PSB, vol. 81, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990, p.177.179 Idem, ,,Epistola către Pyrrhus, prea cuviosul presbiter şi egumen”, în col. PSB, vol. 81, p. 155.
42
de învăţătură”180 sau ,,sufletul meu este cuprins de toată neştiinţa”181. Concluzia care se
impune este următoarea: pentru Sfântul Maxim, cunoştinţele dobândite prin studiu sunt
neglijabile din punct de vedere duhovnicesc. În Capetele depre dragoste, el arată că adevărata
ştiinţă se dobândeşte prin curăţia sufletului şi a minţii182. Când mintea este curată, ,,uneori
primeşte învăţătură de la Dumnezeu însuşi, care vine în ea. Alteori îi insuflă cele bune
Sfintele Puteri. Şi iarăşi alteori, firea lucrurilor contemplate ”183. În Ambigua spune: „lucrul
filosofie făptuitoare (al ascezei) stă în a face mintea pătimaşă curată de orice închipuire; al
contemplaţiei naturale, a o umple de toată cunoştinţa adevărată a lucrurilor, pentru care are
nevoie de ştiinţa cauzei pentru care acestea există; iar al tainicei iniţieri teologice stă în a o
face asemenea şi egală cu Dumnezeu, pe cât e cu putinţă, prin har, cu ajutorul deprinderii, ca
prin depăşire să nu mai cugete câtuşi de puţin la nimic din cele de după Dumnezeu”184. Sfântul
Maxim se consideră cu toată sinceritatea, un neînvăţat deşi avea o cultură enciclopedică. Cât
timp nu se vede sfânt, el este în conformitate cu logica ideilor sale, simte că trebuie să se
mărturisească neînvăţat prin viaţa pe care a dus-o, că ştiinţa simplă nu foloseşte la nimic.
Evagrie Ponticul a formulat tradiţia ascetică răsăriteană astfel: „cunoaşterea lui Hristos nu are
nevoie de un suflet dialectic, ci de un suflet văzător; ştiinţa dobândită prin studiu o putem
avea chiar şi fără sa fim curaţi; contemplaţia e numai a celor curaţi”185. Sfântul Grigorie
Teologul şi Sfântul Simeon Noul Teolog, mari erudiţi, îşi datorează numele nu atât erudiţiei,
cât vieţii lor mistice.
Avva Daniil din Rait afirmă despre Sfântul Ioan Scărarul că a parcurs întreg „ciclul
înţelepciunii”, dar a dobândit ceva mult mai bun: o „simplitate cerească”, al cărei ucenic se
mărturisea186. Ilie din Creta, vorbind despre Sfântul Ioan Scărarul, spune acelaşi lucru: „Deşi a
fost instruit cu grijă în întreaga înţelepciune omenească, vieţuia ca oamenii simpli, ca un
necioplit, pentru a spune totul, ca un om lipsit de învăţătură, din smerenie pentru dragostea lui
Dumnezeu, ştiind bine că Dumnezeu a ales ceea ce lumea socoteşte prostesc pentru a-i ruşina
180 Idem, ,,Copie de pe epistola către presbiterul Marin din Cipru”, în col. PSB, vol. 81, p. 251. 181 Idem, ,,Tomul dogmatic către presbiterul Marin”, col. PSB, vol. 81, p. 299.182 Idem, ,,Capete despre dragoste” III, 34, 35, în Filoc. rom., vol. 2, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ediţia a II-a, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 109-110: ,,Necurăţia minţii constă întâi în a avea o cunoştinţă mincinoasă; al doilea, în a ignora ceva din cele universale (zic acestea despre mintea omenească, căci îngerului îi e propriu să nu-i fie necunoscut nimic din cele particulare); al treilea, în a avea gânduri pătimaşe, iar al patrulea, în a consimţii cu păcatul. Necurăţia sufletului constă a nu lucra după fire. Căci din aceasta se nasc în minte gândurile pătimaşe. Şi lucreză după fire atunci când puterile ei pătimitoare (pasionale), adică iuţimea şi pofta, rămân fără patimă în întâlnirea cu lucrurile şi cu înţelesurile (chipurile) lor”.183 Ibidem, III, 94, p. 122.184 Idem, „Ambigua”, cap. 82b, în col. PSB, vol. 80, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1983, p. 214-215.185 Evagrie, „Cent.” IV, 90, apud Irénée Hausherr, op. cit., p. 103.186 PG 88, 597B, apud Ibidem, p. 104.
43
pe înţelepţi [...]”187 Referindu-se la ştiinţa profană, Petru Damaschin nu-i vede utilitatea în
perspectiva mântuirii: „Cunoştinţa duhovnicească este un dar, iar ştiinţa cuvântului este o
învăţătură omenească ca celelalte învăţături ale lumii acesteia, şi nu ajută la mântuirea
sufletului. Acestea se vede la elini”188.
Uneori s-a ajuns şi la poziţii radicale. Monahul Evloghie Lavriotul face o afirmaţie
tranşantă: „Ştiinţa este o născocire diabolică!”189 Trebuie spus că raportul dintre ştiinţa în sens
aristotelic şi ştiinţa în sens mistic ni se lămureşte numai dacă vom da dovadă de mult
discernământ duhovnicesc. Într-adevăr, discernământul e un dar al lui Dumnezeu, dar Sfinţii
Părinţi ne învaţă că darurile lui Dumnezeu nu exculd propriile noastre eforturi, strădania
facultăţilor noastre omeneşti.
În ciuda acestei desconsiderări faţă de ştiinţa simplă, unii Părinţi din vechime au făcut
psihologie experimentală, chiar psihanaliză, tocmai în serviciul discernământului. Origen,
Evagrie Ponticul, Nil Ascetul, Diadoh al Foticei, Macarie cel Mare şi alţii, le pot da lecţii
psihiatrilor moderni, foarte preocupaţi în domeniu. Ei erau convinşi de existenţa unui
subconştient. „Multe patimi sunt ascunse în sufletul nostru, dar scapă atenţiei. Ispita le
vădeşte atunci când se iveşte”190. Sfântul Maxim vorbeşte de „nelucrare”, cu referire, desigur,
la această prezenţă subconştientă inactivă191. Părinţii erau mari cunoscători în materie de
puteri ascunse, de duhuri. Ei ştiau că sub elementele psihice, chiar şi sub cele rămase
neobservate, există nişte forţe de temut. Oamenii de ştiinţă moderni refuză să numească aceste
forţe obscure, demoni sau duhuri. Dar această schimbare de nume, nu schimbă realitatea
însăşi192.
Vechii psihanalişti foloseau şi ei cuvinte precum „loghismos” (gând) sau „prosobole”
(atac, momeală). În orice caz, diavolul nu era pentru ei un „demon ex machina”, a cărui
intervenţie te mai scuteşte să mai gândeşti. EI făceau psihologia demonilor, indicând ce au în
comun toţi şi ce are specific fiecare în parte. Supravegheau modul cum procedează, felul în
care se succed şi se interferează, afinităţile şi incompatibilităţile lor, semnele premergătoare
care permit depistarea lor, şi urmările lor193. După această analiză serioasă, constatau că „e cu
neputinţă a zugrăvi toate uneltirile demonilor sau să înfăţişăm vicleniile pe care aceştia le pun
187 PG 88, 597, nota (g), apud Ibidem.188 Petru Damaschin, „Cartea întâi. Despre dreapta socoteală”, în Filoc. rom., vol 5, p. 128.189 Eulogios Kourilas, Lavriotis, „Historia tou Asketismou”, t. I, Thessalonike, 1929, p. 54, nota, apud Irénée Hausherr, op. cit., p. 104.190 Evagrie, „Praktikos”, Cent. VI, 52, ed. W. Frankenberg, p. 393, apud Ibidem, p. 105.191 Sf. Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste” II, 40, în Filoc. rom., vol. 2, p. 71.192 ÎPS Andrei Andreicuţ, op. cit., p. 52.193 Ibidem, p. 153.
44
în slujba răului”194. Ruşinea îl împiedica pe Evagrie să spună tot ceea ce a învăţat din propria
lui experienţă şi observaţie, pentru că îi era teamă de inocenţa celor care îi vor citi scrierile.
În acea perioadă, psihanaliza nu-şi avea scopul în ea însăşi, ci îşi propunea doar binele
sufletesc al omului. Ei se preocupau ca orice sugestie care ar fi ajuns în planul conştiinţei, să o
descompună cu atenţie în elementele sale, pentru a nu se grăbi să vadă răul acolo de fapt unde
nu era. Trebuia făcută o destincţie între zonele psihice: umană sau animală, raţională sau
afectivă. După aceea, trebuia văzut dacă o asemenea reacţie psihică are o cauză exterioară sau
moral-interioară. Multe din observaţiile Părinţilor ar fi foarte interesante, dacă ar fi exprimate
în termenii psihologiei moderne195.
Demersul întreprins de asceţi pentru a stabili lista gândurilor răutăţii sau a păcatelor
capitale, nu este străin de domeniul psihanalizei. Evagrie pune pe primul loc patimile trupeşti.
El recunoaşte originea somatică a celor două instincte primordiale: nevoia de a te hrăni pentru
a trăi şi nevoia comuniunii trupeşti pentru perpetuarea neamului omenesc. Devierea lor a dus
la lăcomia pântecelui şi al desfrânare196. De asemenea, Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că
orice patimă, chiar şi cea mai cerebrală, ca slava deşartă sau mândria, îşi are originea într-un
ataşament de ordin afectiv faţă de un lucru material197. Merită amintită şi încercarea de a
sintetiza diversitatea stărilor sufleteşti, care la Evagrie sunt cu sutele, mai întâi la opt, apoi la
trei şi, în final, la una numită ,,philautia” (iubirea de sine)198.
Psihologia anticilor prezintă unele deficienţe, ca o consecinţă a încrederii excesive în
puterea liberului arbitru. Istoria hoţului incorigibil, pe care o citim la avva Dorotei,
demonstrează că patologia mentală avea încă de făcut progrese. ,,Ascultaţi un lucru vrednic de
mult plâns. Când eram în mănăstirea de obşte, nu stiu cum, se bucurau fraţi să-mi dezvăluie
gândurile lor. Îmi spuse deci avva şi-mi porunci, cu sfatul bătrânilor, să iau în grija mea şi să
fac acest lucru. Deci într-una din zile, vine la mine careva dintre fraţi şi-mi zice: Iartă, parinte,
şi roagă-te pentru mine, că fur şi mănânc. Îi spun lui: De ce? Ţi-e foame? Şi-mi spune: Da, nu
mă îndestulez la masa fraţilor şi nu pot să cer. Îi spun lui: De ce nu mergi să spui avvei?
Spune: Mi-e ruşine. Îi spun: Voieşti să mă duc să-i spun eu? Şi-mi spune: Cum voieşti,
părinte. Am mers deci şi am spus avvei, şi acesta-mi zise: Fă iubire şi îngrijeşte de el cum ştii.
Atunci îl luai pe el şi spusei chelarului despre el: Fă iubire şi la orice oră vine acest frate la
tine, dă-i lui câte voieşte şi să nu-l opreşti de la nimic. Auzind chelarul, îmi zise: Voi face
194 Evagrie, „De malignis cogitationibus” 16, col. 1217C, apud Irénée Hausherr, op.cit., p. 105.195 Irénée Hausherr, op.cit., p. 106.196 Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutăţii şi replici împotriva lor, comentariu de ierom. Gabriel Bunge, trad. şi prezentare de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 114.197 ÎPS Andrei Andreicuţ, op. cit., p. 154.198 Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile..., p. 112.
45
precum ai poruncit. Deci făcu fratele acela aşa câteva zile. Apoi veni iarăşi la mine: Iartă-mă
părinte, că am început iarăşi să fur. Îi zic lui: Pentru ce? Nu-ţi dă chelarul tot ce voieşti? Îmi
zise: Ba da, iartă-mă, îmi dă toate cele ce voiesc, dar eu mă ruşinez de el. Îi spun lui: De mine
nu te ruşinezi? Îmi spune: Nu. Îi zic lui: Deci orice voieşti, vino şi ia de la mine şi să nu mai
furi. Căci aveam atunci slujirea bolniţei. Deci venea acela la mine şi lua câte voia. Dar după
câteva zile începu iarăşi să fure. Şi veni necăjit şi-mi spuse: Iată, iarăşi fur. Îi zic lui: Pentru
ce, fratele meu? Nu-ţi dau tot ce voieşti? Zise: Ba da. Îi spun: Şi nu te ruşinezi să iei de la
mine? Îmi spuse: Nu. Îi zic: Şi pentru ce furi? Îmi zise: Iartă-mă! Nu ştiu pentru ce. Fur aşa,
simplu. Atunci îi spun lui: Spune-mi adevărat ce faci cu cele ce le furi? Îmi spuse: Le dau
asinului. Şi s-a aflat că fratele acela fura măzăriche, ramuri de finic, de smochin, cepe şi
simplu, orice afla şi le ascundea pe unele sub aşternutul său, pe altele în altă parte. Şi la sfârşit
neştiind ce să facă cu ele, fiindcă le vedea stricându-se, se ducea şi le arunca sau le dădea
animalelor”199.
Dacă s-ar fi ştiut de cleptomanie, probabil că pentru avva Dorotei şi ucenicul său,
acest caz nu ar mai fi fost atât de tragic. Dar problema psihică rămânea aceeaşi: forţa cumplită
a unui obicei devenit a doua natură200.
Există o ierarhie a Părinţilor, care se conturează în jurul acestui dar al
discernământului. Părintele care are discernământ duhovnicesc, poate fi în acelaşi
timp ,,dioratikos”, adică poate avea darul clarviziunii, respectiv al cunoaşterii inimii
(,,kardiognoziei”). În Pateric întâlnim exemple de Părinţi care s-au evidenţiat prin deţinerea
unor astfel de daruri: Macarie Egipteanul, Sisoe, Pimen, al cărui nume înseamnă Păstor. Chiar
dacă mărturisirea gândurilor trebuie făcută numai părintelui duhovnicesc, în cazuri mai
deosebite, mulţi apelează şi la alţi Părinţi cu o experienţă aparte. Un frate din pustia Tebaidei,
oscilând între viaţa de pustnic şi viaţa de obşte, va merge pe rând la avvii Pafnutie, Ioan şi
Arsenie, cu speranţa că ei îl vor ajuta să scape de această indecizie a sa şi să facă alegerea cea
mai potrivită. ,,Unui frate care trăia în pustiul Tebaidei i-a venit odată un gând: De ce stai aici
fără nici un rod? Scoală-te, mergi la chinovie şi acolo rodeşte. S-a sculat, s-a dus la avva
Pafnutie şi i-a spus gândul. Bătrânul îi zice: Du-te, stai în chilia ta şi fă o rugăciune dimineaţa,
una seara şi una noaptea. Când ţi-e foame, mănâncă, când ţi-e sete, bea, când ţi-e somn,
dormi, dar rămâi în loc pustiu şi nu te lăsa convins de gândurile tale. Apoi s-a dus la avva
Ioan şi i-a zis cuvintele avvei Pafnutie, iar avva Ioan îi zice: Nu te ruga deloc, ci stai în chilie.
199 Avva Dorotei, ,,Învăţături. Despre trebuinţa de a ne sârgui să tăiem repede patimile, înainte de a ajunge sufletul la deprinderea cea rea” XI, 9, în Filoc. rom., vol. 9, p. 553-554.200 Ibidem XI, 10, 11, p. 554-556.
46
Apoi s-a ridicat şi s-a dus şi la avva Arsenie şi i-a spus tot, iar bătrânul îi zice: Ţine-te de ce ţi-
au zis părinţii. Eu, unul, n-am ce să-ţi spun mai mult. Şi a plecat pe deplin încredinţat”201.
Srăvederea („diorasis”) sau puterea de pătrundere duhovnicească este o vedere dincolo
de ecranele care opresc privirile simplilor muritori, un fel de radiografie duhovnicească. Se
pune întrebarea dacă această facultate duhovnicească este pur şi simplu darul lui Dumnezeu
sau este şi cel puţin în parte rezultatul firesc al unei vieţi curate. Ambele variante sunt
valabile, sau mai bine zis Dumnezeu îi dă acest dar celui cu o viaţă curată. Sfântul Antonie cel
Mare spune: „Căci eu cred că sufletul care e curăţit în toate privinţele şi care stă în cele ale
firii, făcându-se străvăzător, poate vedea mai multe şi mai departe decât demonii, având în
sine pe Domnul care i le descoperă”202.
Clarviziunea nu este acordată decât sfinţilor, nu tuturor, şi de asemenea în mod inegal
de la unul la altul. Despre avva Iosif de la Panefisi aflăm că, înainte de a fi întrebat de
vizitatori necunoscuţi, răspunde printr-o punere în scenă legată de întrebarea pe care ei aveau
intenţia să i-o pună203.
Kardiognozia sau cunoaşterea inimii se defineşte ca o intuiţie iubitoare îndreptată spre
persoană, spre celălalt, ca şi asupra ta însuţi: „Iubirea e intuirea persoanei. Noi trebuie să
avem această intuiţie pentru noi înşine ca şi pentru ceilalţi [...] Realizarea persoanei e legată
de renunţare şi sacrificii, de triumful asupra egocentrismului, dar nu de indiferenţa faţă de
sine”204. Această caracteristică specifică kardiognoziei e unul dintre elementele fundamentale
care garantează o paternitate duhovnicească sănătoasă, deoarece e o afirmare radicală a iubirii
ca principiu cognitiv. „Cunoscând graţie iubirii adevărul celorlalţi, nu într-o manieră
abstractă, ci esenţială, transportând efectiv centrul vieţii noastre dincolo de limitele
particularităţii noastre empirice, noi, prin aceasta, revelăm şi realizăm adevărul nostru şi
valoarea noastră absolută care constau tocmai în capacitatea de a transcende limitele
existenţei noastre factice şi fenomenale, în capacitatea de a trăi nu numai în noi înşine, ci şi în
ceilalţi [...]”205 Iubirea ca principiu cognitiv aparţine cunoaşterii interpersonale, de aceea, cu
cât iubim mai mult, cu atâta cunoaştem mai mult. Doar pe baza acestui principiu, persoana
umană se păstrează al adevăratul nivel al persoanei şi nu cade la nivelul obiectelor206.
201 Avva Pafnutie 5, în Pateric, ed. cit., p. 312.202 Sf. Atanasie cel Mare, op. cit., cap. 34, în col. PSB, vol. 16, p. 214.203 Avva Iosif de la Panefisi 1, în Pateric, ed. cit., p. 179-180. 204 N. Berdiaev, Ia i mir, Paris, 1934, tr. italiană, L’ io e il mondo. Cinque meditazioni sull’ esistenza, Milano, 1942, p. 235, apud Marko Ivan Rupnik, În focul rugului aprins, trad. de Christian Tămaş, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1997, p. 91.205 Vladimir Soloviov, Smysl ljubvi, Sobr. Soč., tr. italiană, Il signification dell’ amore e altri sicritti, Milano, 1983, p. 96, apud Ibidem.206 Marko I. Rupnik, op. cit., p. 91.
47
În viaţa Sfântului Pahomie cel Mare, kardiognozia înlocuieşte mărturisirea. El
recunoaşte că are această cunoaştere a inimii, şi ne spune despre ea că e un dar al lui
Dumnezeu207. În Faptele Apostolilor se afirmă acest lucru: „Tu, Doamne, Care cunoşti inimile
tuturor, arată pe care dintre aceştia doi l-ai ales.” (1, 24); şi „Dumnezeu, Cel ce cunoaşte
inimile, le-a mărturisit, dându-le Duhul Sfânt, ca şi nouă.” (15, 8). Sfântul Teodor
demonstrează pe baza a numeroase exemple din Vechiul şi din Noul Testament, că „este cu
putinţă ca cineva să vadă inimile oamenilor”208, dar respinge orice tentativă de a explica
această harismă prin fizionomie: „Credinţa (şi tot ceea ce este lăuntric) se vede în inimă şi nu
pe faţa omului”.
În Apoftegmele Părinţilor pustiei găsim însă şi părinţi care vorbesc despre cunoaşterea
inimii, pornind de la manifestările somatice. Cum, de multe ori ceea ce avem în inimă se
răsfrânge şi pe faţă şi în priviri, părinţii, privind fizionomia cuiva, puteau spune ce are şi în
suflet. „O inimă veselă, spune Solomon, înseninează faţa, iar când inima e tristă şi duhul e
fără de curaj” (Pilde 15, 13). Avva Pavel cel Simplu avea „har de la Dumnezeu”, ca din
simpla vedere a infăţişării celor ce intrau în biserică, să-şi dea seama în ce stare sufletească
vin ei la slujbă. Dar el nu avea doar un simplu talent de fizionomist, întrucât nu vedea doar
expresia feţei, ci şi pe îngeri bucurându-se şi însoţindu-i pe cei cu faţa luminată, iar „pe unul
singur l-a văzut negru şi întunecat peste tot trupul şi demonii îl ţineau de o parte şi de alta,
trăgându-l la ei, şi îi băgaseră un căpăstru prin nări, în vreme ce îngerul lui sfânt îl urmărea de
departe trist şi abătut”209. Deşi afirmă că sentimentele se reflectă pe faţă, Sfânta Scriptură
avertizează asupra obiceiului de a judeca oamenii după expresia feţei: „Ajutorul meu de la
Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe cei drepţi la inimă” (Ps. 7, 10). Vedem că răsăritenii au legat
întotdeauna clarviziunea de curăţie, fie printr-o legătură firească, fie printr-o intervenţie
specială a lui Dumnezeu. Patimile dăunează puterii străvăzătoare a sufletului. De aceea, doar
sfinţii se bucură de darul străvederii, al vederii peste întinderii şi prin materie, şi de darul
înainte-vederii, al vederii prin timp210.
Aşadar, discernământul, cu toate aspectele sale, deosebirea duhurilor, prevederea sau
înainte-vederea, străvederea, cunoaşterea inimii, este o harismă specială a părintelui
duhovnicesc. Pe lângă acestea părintele duhovnicesc trebuie să ştie să-şi exprime ideile
corecte la momentul potrivit, să-şi exteriorizeze şi să întrebuinţeze în funcţie de împrejurări,
dispoziţiile interioare de iubire, indulgenţa, răbdarea, curaj părintesc211. Sfântul Atanasie 207 S. Pachomii Vitae Graecae, Vita I, 112, ed. Halkin, p. 73, apud Irénée Hausherr, op. cit., p. 109.208 Epistula Ammonis Episcopi, 16, ed. Halkin, p. 105, apud Ibidem.209 Avva Pavel cel Simplu, în Pateric, ed. cit., p. 315-316.210 Irénée Hausherr, op. cit., p. 110.211 Ibidem, p. 113.
48
aminteşte de o prerogativă a Sfântului Antonie cel Mare, pe care o aşează pe aceeaşi linie cu
facerea de minuni: „Şi pe mulţi din cei de faţă care pătimeau cu trupul i-a vindecat Domnul
prin el, iar pe alţii i-a scăpat de demoni. Domnul îi dădea har lui Antonie şi în vorbire. Prin
aceasta mângâia pe mulţi întristaţi, iar pe alţii care se duşmăneau între ei îi împăca făcându-i
prieteni. Pe toţi îi îndemna să nu pună nimic din lume înaintea dragostei faţă de Hristos” 212.
Dacă nu i s-ar adăuga darul vorbirii limpezi, precise, nuanţate, eficace, harisma
discernământului nu ar avea niciun folos pentru aproapele: „Acestea gândindu-le Antonie, toţi
se bucurau. Şi iubirea de virtute a unora creştea şi lipsa de curaj a altora era alungată, iar
judecata greşită de mai înainte a altora înceta. Şi toţi se convingeau să dispreţuiască uneltirea
diavolească, minunându-se de darul deosebirii duhurilor dat lui Antonie de Domnul”213.
Am putea spune că cle două harisme care-l fac pe părintele duhovnicesc desăvârşit
sunt discernământul şi profeţia („propheteia”). Ele nu se întâlnesc în mod necesar împreună la
acelaşi om şi nici în toate timpurile. De aceea, Diadoh al Foticeei îndeamnă: „Bine este deci
să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta.
Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre
Dumnezeu”214.
Părintele duhovnicesc trebuie să deosebească şi momentele în care e capabil să
vorbească folositor, potrivit lui Dumnezeu. Exista obiceiul de a aştepta pentru a vorbi, chair şi
despre lucrurile dumnezeieşti, după ce altul întreba. Avva Evagrie a primit această lecţie încă
de la începutul şederii sale în deşert: „Când mergi la cineva, nu vorbi înainte ca celălalt să te
întrebe”215. Părinţii se întrebau necontenit: cum să fii sigur că Dumnezeu te cheamă să
vorbeşti, cât timp nimeni nu te solicită? De altfel, discernământul ne ajută să deosebim
subiectele despre care suntem în măsură să vorbim.
Uneori este posibil ca bătrânul să nu ştie să răspundă sau să creadă de cuviinţă că nu
trebuie să vorbească, fiindcă cel ce întreabă nu merită să primească un răspuns pe care nu e
dispus să-l pună în practică. „Câţiva fraţi s-au dus la avva Felix, împreună cu câţiva mireni, şi
l-au rugat să le spună un cuvânt. Bătrânul însă a tăcut. Stăruind ei cu rugâminţile, în cele din
urmă le-a zis: Vreţi să auziţi un cuvânt? Ei zic: Da, avva. Bătrânul a zis: Acum nu mai sunt
cuvinte.[Pe vremuri], când fraţii îi întrebau pe bătrâni şi făceau ce li se spunea, Dumnezeu îi
învăţa cum să vorbească. Acum însă, fraţii întreabă, dar nu fac ce aud. De aceea Dumnezeu a
luat harul cuvântului de la bătrâni. Nu mai găsesc ce să spună, fiindcă nu mai este cine să
212 Sf. Atanasie cel Mare, op. cit., cap. 14, în col. PSB, vol. 16, p. 201.213 Ibidem, cap. 43, p. 218.214 Diadoh al Foticeii, „Cuvânt ascetic”, cap. 7, în Filoc. rom., vol. I, p. 313.215 Vitae Patrum, V, X, 19, PL 73, 91, 915D, apud Irénée Hausherr, op. cit., p. 115.
49
pună [cuvântul] în practică. Auzind fraţii acestea au suspinat şi au zis: Roagă-te pentru noi,
avva”216.
Cu toate acestea, în general, „bătrânii” răspund neîntărziat atunci când sunt întrebaţi.
Pentru ei, faptul de a răspunde la orice întrebare este o datorie a iubirii, un semn al voii lui
Dumnezeu.
I. 6. Îndatoririle părintelui duhovnicesc
I. 6. 1. Să primească sarcina duhovniciei
Este foarte dificil să abordăm separat calităţile şi îndatoririle părintelui duhovnicesc.
În practică, îndeplinirea îndatoririlor nu este decât punerea în lucrare a calităţilor. Iar această
exersare a calităţilor are drept scop progresul duhovnicesc al ucenicului. Înainte de a deveni
cineva duhovnic, trebuie să posede o sumă de calităţi, având în vedere varietatea situaţiilor cu
care se va confrunta. Discernământul duhovnicesc îl va ajuta să ia, în funcţie de situaţii,
atitudini diverse, aparent contradictorii, alternând blândeţea cu asprimea, indulgenţa cu
exigenţa sau flexibilitatea cu inflexibilitatea217.
Părintele duhovnicesc care se află într-o grea ipostază de a alege între iubirea care-l
îndatorează să-şi ajute semenii aflaţi în suferinţă şi smerenia care-l face să-şi dea seama că nu
este pregătit suficient pentru o asemenea lucrare. Din smerenie, adeseori părinţii tăceau sau
ziceau: „Iartă-mă!”. „S-au dus unii la avva Sisoe, ca să asculte un cuvânt, dar el nu le-a spus
decât: Iertaţi-mă. Văzând coşurile împletite l-au întrebat pe ucenicul lui: De ce faceţi aceste
coşuri? El a răspuns: Le vindem ici şi acolo. Auzind, bătrânul a zis: Şi Sisoe mănâncă ici şi
acolo. Fraţilor le-a fost de mare folos şi au plecat cu bucurie, zidiţi sufleteşte de smerenia
lui”218. Această formulă este însoţită uneori şi de o justificare: „Iertaţi-mă, spune acelaşi Sisoe,
sunt un om fără carte”219.
216 Avva Felix, în Pateric, ed. cit., p. 363.217 ÎPS Andrei Andreicuţ, op. cit., p. 163.218 Avva Sisoe 16, în Pateric, ed. cit., p. 399.219 Vitae Patrum V, XV, 43, apud Irénée Hausherr, op. cit., p. 134.
50
„Bătrânii” refuzau să-şi asume rolul de părinţi duhovniceşti din teama de a nu păcătui
împotriva smereniei. În viaţa sfinţilor avem nenumărate exemple, când aceştia fugeau de
mulţimea ucenicilor, preferând să petreacă în linişte sau isihie. Le era teamă ca nu cumva să
se împlinească şi cu ei cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Deci tu, cel care înveţi pe altul, pe
tine însuţi nu te înveţi? Tu cel care propovăduieşti: Să nu furi, şi tu furi? Tu, cel care zici: Să
nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter? Tu cel care urăşti idolii, furi cele sfinte? Tu, care te
lauzi cu legea Îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii? Căci numele lui Dumnezeu din
pricina voastră este hulit între neamuri, precum este scris” (Romani 2, 21-24). În alte
împrejurări, părinţii fugeau de preoţie şi, în special, de duhovnicie, din cauză că ei îşi
subestimau poziţia pe scara sfinţeniei, şi nu se considerau vrednici pentru a primi aceste
daruri. Dezvinovăţindu-se în faţa prietenului său Vasile pentru că a fugit de preoţie, Sfântul
Ioan Gură de Aur îi spune: „Ar fi trebuit să pui la îndoială cuvintele mele dacă aş fi fugit de
preoţie când aş fi fost în stare să împlinesc această slujbă aşa cum vrea Hristos. Dar unde este
enigma cuvintelor mele, când slăbiciunea sufletului meu arată că nu sunt potrivit pentru
preoţie? Mă tem ca nu cumva să iau în primire turma lui Hristos înfloritoare şi bine hrănită,
iar eu, din pricina lipsei mele de grijă, să o vătăm şi să pornesc împotriva mea mânia lui
Dumnezeu Care-şi iubeşte atât de mult turma încât S-a dat pe El pentru mântuirea şi
răscumpărarea ei” (Ioan 3, 16)220.
Avva Macarie Egipteanul confirmă toate aceste constatări, prin exemplul său personal.
„Odată Macarie Egipteanul a mers de la Sketis la muntele Nitriei, la liturghia avvei Pambo.
Bătrânii [de aici] l-au rugat: Spune un cuvânt fraţilor. El a zis: Eu încă nu am devenit călugăr,
dar am văzut călugări. Odată, stăteam în chilia mea, la Sketis şi mă sâcâiau gândurile zicându-
mi: Du-te în pustiu şi vezi ce-i acolo! M-am luptat cinci ani cu gândul acesta întrebându-mă:
oare nu vine de la demoni? Dar cum gândul stăruia, am plecat în pustiu. Şi am găsit acolo un
iezer cu apă, iar în mijlocul iezerului o insulă. Când fiarele pustiului au venit să se adape, am
văzut în mijlocul lor doi oameni goi şi am început să tremur din tot trupul, gândindu-mă că
sunt duhuri. Dar ei m-au văzut că tremur şi mi-au zis: Nu te teme, şi noi suntem oameni. Eu i-
am întrebat: De unde sunteţi şi cum aţi ajuns în pustiul acesta? Ei au răspuns: Suntem de la
chinovie. Ne-am înţeles între noi şi am venit aici împreună, acum patruzeci de ani: unul este
egiptean şi celălalt libian. Apoi m-au întrebat ei pe mine: Ce se mai întâmplă în lume, plouă la
timp, sunt de toate? Eu le-am zis: Da. I-am întrebat din nou: Cum pot deveni călugăr? Ei îmi
zic: Dacă nu renunţi la tot ce-i lumesc nu poţi deveni călugăr. Le-am răspuns: Dar eu sunt
slab, nu pot [face] ca voi. Ei mi-au zis: Dacă nu poţi [face] ca noi, stai în chilia ta şi plânge-ţi
220 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., II, 5, p. 67-68.
51
păcatele. I-am întrebat: Iarna nu vă este frig? Vara nu vă ardeţi trupurile? Ei au zis: Dumnezeu
ne-a rânduit astfel, încât iarna să nu ne fie frig, iar vara să nu ne vătăme arşiţa. De aceea vă
spun, eu încă nu am devenit călugăr, dar am văzut călugări. Iertaţi-mă, fraţilor”221.
Singurul mijloc de a se simţi cu conştiinţa împăcată, în această problemă era de a nu
accepta această slujire primejdioasă, decât atunci când nu mai exista nicio posibilitate de a o
refuza. O formulă desăvârşită a acestei stări de spirit ne este furnizată de Viaţa Sfântului Iosif
Imnograful: „De-abia ajuns la Tesalonic, el s-a alăturat de îndată unui bătrân dintre cei mai
nevoitori şi sfinţi, care datorită înaintării sale în virtute, luase asupra sa grija fraţilor nevoitori
din cinstita mănăstire a marelui Dumnezeu - Mântuitorul; luase această sarcină nu urmărind-o,
ci fiind urmărit de ea duhovniceşte [ou dioxas, alla pneumatikos diochtheis]”222. A procedat
astfel, din ascultare, tocmai pentru a avea conştiinţa liniştită.
Primirea unei misiuni mai ales dacă ea îţi conferă şi o anumită demnitate, trebuie să se
facă în virtutea ascultării, mai bine zis, a ascultării faţă de Dumnezeu prin episcop. Căci altfel,
suma calităţilor cerute pentru a deveni părinte duhovnic te pot dezarma. Sfântul Simeon Noul
Teolog îi face următorul portret părintelui duhovnicesc: „Dacă, însă, precum s-a zis, nu vezi
în mănăstire pe nici un frate care să aibă o viaţă mărturisită şi să fie duhovnicesc în cuvânt şi
în lucru, şi pe tot cel ce se întâmplă [să candideze] aruncându-se pur şi simplu cu vrednicie la
stăpânirea de păstor şi sârguindu-se spre paguba fraţilor şi pierzania sufletului lui; iar tu,
cercetându-te cu grijă te găseşti pe tine însuţi liber de orice iubire de slavă neavând nici urmă
de plăcere şi de poftă trupească, fiind cu totul curat de iubirea de arginţi şi de ţinerea de minte
a răului, având blândeţe desăvârşită şi o asemenea iubire faţă de Dumnezeu, încât numai la
auzul numelui lui Hristos te aprinzi de dor îndată şi verşi lacrimi, şi pe lângă acestea plângi
pentru aproapele, şi socoteşti greşelile altora ca pe ale tale proprii şi pe tine însuţi te socoteşti
din suflet mai păcătos decât toţi; în fine dacă vezi în tine bogat harul Duhului Sfânt, luminând
şi făcând ca soarele cele dinăuntru ale inimii tale, şi înţelegi că în tine se săvârşeşte în chip
limpede minunea rugului care arde şi nu se mistuie, ca unul ce arzi prin aceea că eşti unit cu
Lumina cea neapropiată, dar nu eşti ars pentru că eşti liber de orice patimă; încă şi dacă eşti
atât de smerit încât să te socoteşti pe tine însuţi incapabil şi nevrednic ca unul ce cunoaşte
slăbiciunea firii omeneşti, dar te încrezi în harul cel de sus şi în puterea care vine de la el şi îţi
faci lucrul tău cu osârdie, constrâns de căldura lui [harului], respingând de la tine orice gând
omenesc şi punându-ţi însuţi sufletul pentru fraţii tăi numai şi numai pentru porunca lui
Dumnezeu şi iubirea aproapelui: şi, pe lângă cele zise, dacă ai mintea goală de orice gândire
221 Avva Macarie Egipteanul 2, în Pateric, ed. cit., p. 213.222 Viaţa Sfântului Iosif Imnograful 7, PG 105, 945B, apud Irénée Hausherr, op. cit., p. 136.
52
lumească şi eşti îmbrăcat cu haina luminoasă a smereniei, astfel încât nici să nu-ţi alipeşti
simplu inima de cei ce lucrează cu tine, nici să resimţi aversiune de cei ce lucrează împotriva
ta, ci eşti întreg egal faţă de toţi în simplitatea, bunătatea şi nerăutatea inimii tale – (la urmă
rămâne suprema garanţie) nici atunci să nu îndrăzneşti să urci la stăpâniri fără sfatul părintelui
tău duhovnicesc, ci smereşte-te şi fă aceasta cu rugăciunile şi porunca lui, şi urcă la stăpânire
numai pentru mântuirea fraţilor”223.
Nu putem spune niciodată că un părinte este pregătit să devină duhovnic. Pentru a fi
un bun călăuzitor al sufletelor el trebuie să ceară mereu în rugăciune, harul şi ajutorul lui
Dumnezeu. Nimic din ale sale nu dă duhovnicul, ci numai din cele ale lui Hristos. Părintele
Nicolae Steinhardt, monahul Delarohia, ne lămureşte în această privinţă: „Hristos, aşadar,
acesta chiar ne cere: imposibilul; să dăm ce nu avem”. Şi, ca să fie mai explicit, îl citează în
continuare pe Henri Michaux: „În mănăstirea unde ar dori să fie primit, se prezintă un
candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştiţi, părinte, că nu am nici credinţă, nici
lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de
ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am. Firesc, ar fi fost să fie îndată respins. Nu aşa
însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai
lumină; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru
tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău, eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te:
chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta. Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din
neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere,
nădejde – le vei dobândi şi tu”224.
Prin urmare, chiar dacă simte că nu are credinţă suficientă, nici încredere, nici curaj,
nici nădejde, părintele este dator să primească sarcina duhovniciei ca pe un dar din partea lui
Dumnezeu, fiind încredinţat că Domnul îl va ajuta întotdeauna, indiferent de dificultăţile pe
care le va întâmpina de-a lungul slujirii sale.
I. 6. 2. Să se roage pentru fiii săi duhovniceşti
Din orice parte am examina-o, viaţa duhovnicească pretinde rugăciune pentru cel ce
vrea să progreseze în ea. Prin însăţi natura misiunii pe care şi-a asumat-o, părintele 223 Sf. Simeon Noul Teolog, ,,Cateheza 18. Alegerea şi virtuţile egumenilor şi păstorilor”, în Cateheze. Scrieri II, p. 206-207.224 N. Steinhardt (monahul Nicolae Delarohia), Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, ediţie îngrijită, note, studiu introductiv şi referinţe critice de Ştefan Iloaie, repere bibliografice de Virgil Bulat, indici de Macarie Motogna, Mănăstirea Rohia, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 462-463.
53
duhovnicesc trebuie să se roage pentru fiii săi duhovniceşti. Apoftegmele Sfântului Antonie
cel Mare dau mărturie despre obiceiul ucenicilor de a-şi pune încrederea în rugăciunile
părinţilor lor după Dumnezeu. „Un frate i-a zis avvei Antonie: Roagă-te pentru mine!.
Bătrânul îi răspunde: Nici eu şi nici Dumnezeu, nu ne milostivim de tine, dacă tu însuţi nu te
străduieşti şi nu te rogi lui Dumnezeu!”225
Sfântul Ioan Scărarul acordă o mare importanţă rugăciunii pe care o face părintele
duhovnicesc pentru ucenicul său încât atribuie toate reuşitele acestuia, rugăciunii celui dintâi:
„Imboldit de râvna acestui purtător de Dumnezeu părinte, un oarecare dintre cei ce trăiau viaţă
singuratică, cu numele Moise, îl rugă mult, folosindu-se de multele mijlociri ale părinţilor, să-
i fie ucenic şi să fie povăţuit de el în adevărata filozofie. Silit fiind de rugăciunile lui, fericitul
îl luă la el. Şi odată, poruncindu-i sfântul părinte să aducă dintr-un loc roditor nişte pământ
pentru cultivarea legumelor, ajungând Moise la locul ce i s-a spus a împlinit fără pregetare
ceea ce i s-a poruncit. Dar fiind timpul amiezii depline şi văpaia cea mai arzătoare
înfierbântând locul ca un cuptor, căci, era cea din urmă dintre luni, Moise fiind prins de
moleşeală şi obosit de greutate, gândi să se odihnească puţin. Deci aşezându-se sub o piatră
foarte mare, adormi. Dar iubitorul - de - oameni Dumnezeu, nevrând să lase pe robii Săi să se
piardă prin ceva, iar Moise fiind pe cale să se primejduiască, veni în ajutorul lui. Şi voi spune
îndată cum: Acest mare părinte al nostru Ioan, petrecând în chilie ca de obicei, şi ocupându-se
cu Dumnezeu, fu prins el însuşi de o aţipire foarte uşoară. Şi în această stare vede pe cineva
cu chip cuvios trezindu-l pe el şi zicându-i: Ioane, cum dormi fără de grijă, iar Moise se află
în primejdie? Deci trezindu-se acesta repede se înarmă îndată cu rugăciunea pentru ucenic.
Apoi venind acela către seară, l-a întrebat de nu cumva i s-a întâmplat vreun lucru rău sau de
deznădejde. Iar acela zise: O piatră foarte mare era să se rostogolească peste mine şi să mă
zdrobească, pe când dormeam adânc sub ea, de nu m-aş fi sculat din acel loc cu o săritură
grăbită părându-mi-se că aud glasul tău. Şi îndată am văzut piatra aceea desprinzându-se şi
căzând la pământ”226.
De altfel, datoria părintelui duhovnicesc de a se ruga pentru ucenicii săi intră în datoria
generală a creştinilor de a se ruga unii pentru alţii. Ea are doar particularitatea că se cuvine să
ne rugăm în mod deosebit pentru cei pe care Dumnezeu ni i-a dat în grijă. Înainte de a fi
martirizat, Sfântul Policarp s-a rugat timp de două ore „pomenind pe toţi care s-au întâlnit
vreodată cu el, mici şi mari, străluciţi şi smeriţi, şi întreaga Biserică universală din lume”227.
225 Avva Antonie 16, în Pateric, ed. cit., p. 46.226 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, ,,Înainte-privire a sfintei Scări”, în Filoc. rom., vol. 9, p. 41-42.227 Martiriul Sf. Policarp, episcopul Smirnei VIII, în col. PSB, vol. 11, studiu introductiv, traducere, note şi comentarii de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 29.
54
Cu atât mai mult, părinţii deşertului şi moştenitorii lor trebuie să-i poarte mereu în rugăciune
pe fiii lor duhovniceşti, prin întreaga lor viaţă transformată în rugăciune.
„Stareţul (categumenul) nu este nimic altceva, ne spune Sfântul Vasile cel Mare, decât
cel care ţine locul Mântuitorului şi mijloceşte între Dumnezeu şi om şi oferă lui Dumnezeu
mântuirea celor care i s-au încredinţat lui”228. Ştim că Hristos „poate să mântuiască desăvârşit
pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei”
(Evrei 7, 25). Potrivit funcţiei lor, părinţii duhovniceşti trebuie să se roage pentru ucenicii lor
mai ales când aceştia le-o cer. „Un frate oarecare i-a cerut lui Ioan Proorocul să se roage
pentru el întrebându-l dacă e bine să stăruim pe lângă părinţi cerându-le să se roage pentru
noi, din moment ce ei ne-au asigurat că fac acest lucru. Oare, nu părem că-i ispitim prin
aceasta? Ioan i-a răspuns: Frate, ţi-am scris de multe ori despre rugăciune, că în virtutea
poruncii lui Dumnezeu suntem datori să ne rugăm unii pentru alţii. Mai ales când ni se cere
aceasta, suntem mai mult decât îndatoraţi să o facem. Deci nu putem să nu punem toată
puterea noastră în aceasta. Iar a cere rugăciunile Părinţilor noştri e de mare folos. Căci zice:
Rugaţi-vă unii pentru alţii (Iacov 5, 16). Şi iarăşi: Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci
cei bolnavi (Luca 5, 31). Şi nu trebuie să uităm să ne aducem aminte de îndrăzneala văduvei
faţă de judecătorul nedrept (Luca 18, 1-8). Şi dacă Tatăl nostru cel ceresc cunoaşte cele de
care avem trebuinţă înainte de a le cere, de la El, pentru ce n-a zis: Nu le cereţi, căci ştiu ce
voiţi înainte de a Mi le cere? Ci El însuşi a zis: Cereţi şi veţi lua (Ioan 16, 24). Deci bine este
să cerem, ca să primim după făgăduinţa Lui. Iar cerând rugăciunea avvei, zi aşa: Avva, mă
simt rău, roagă-te pentru mine, căci ştiu că am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu
îşi va face milă cu tine precum voieşte. Căci a Lui este iubirea de oameni şi a Lui slava în
veci. Amin”229.
Rugăciunea părintelui îl urmăreşte pe fiul său duhovnicesc la tot pasul. Cu ajutorul
acesteia va scăpa de primejdiile care, în lipsa ei, l-ar fi dus la pieire. „Un pustnic avea un om
de încredere care locuia într-un sat. S-a întâmplat ca acest om să întârzie câteva zile bune:
bătrânului îi lipseau cele de trebuinţă atât pentru a munci cât şi pentru a se hrăni, şi s-a
întristat. Atunci i-a spus ucenicului: Mergi în sat. Ucenicul i-a răspuns: Ceea ce vrei, aceea
fac. Fratele se temea să se apropie de sat din pricina smintelilor dar, pentru a asculta de
părinte, a făgăduit să se ducă. Bătrânul i-a spus: Am încredere, în Dumnezeul Părinţilor noştri
şi El te va feri de orice ispită. Şi după ce s-a rugat, i-a dat drumul. Ajuns în sat, fratele a
întrebat unde locuia omul de încredere al bătrânului. Când a găsit casa şi a bătut la uşă, s-a 228 Sf. Vasile cel Mare, ,,Constituţiile ascetice” IV, în col. PSB, vol. 18, p. 514.229 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, ,,Scrisori duhovniceşti”, 544, în Filoc. rom., vol. 11, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 506-507.
55
întâmplat să nu fie acasă decât o fiică a stăpânului casei. Ea a deschis uşa şi fratele a întrebat
de ce întârziase [cu aprovizionarea pustnicului]. Ea l-a rugat să intre în casă, a încercat chiar
să-l bage înăuntru. Iar el n-a vrut. Ea a fost însă mai puternică şi l-a tras spre ea. Când a
înţeles că îl trăgea spre păcat, iar gândurile îl îndemnau la aceasta, a plâns şi a strigat la
Dumnezeu: Doamne, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă acum! De abia a spus
aceasta, că s-a şi găsit pe malul râului din apropierea sihăstriei sale; şi s-a întors neprihănit la
părintele său”230.
Istorisirea relatată îşi are originea în Pateric, unde un frate adresându-se avvei
Ammun, i se plângea acestuia că părintele său adesea îl trimite cu treburi şi lui îi este teamă
de desfrânare. „Bătrânul” i-a zis: „Când vine ceasul ispitei spune: Dumnezeule atotputernic,
prin rugăciunile părintelui meu, scapă-mă! Într-o zi o fecioară a încuiat uşa după dânsul.
Atunci el a strigat cu glas mare şi a zis: Dumnezeul părintelui meu, scapă-mă! Şi îndată a
regăsit drumul către Sketis”231.
Această întâmplare a devenit celebră, fiind citată şi comentată în termeni admirativi de
către avva Dorotei: „Vedeţi puterea virtuţii vedeţi lucrarea cuvântului cât ajutor are, cerând
cineva rugăciunile părintelui său. Căci numai spunând: Dumnezeule, prin rugăciunile
părintelui meu, scapă-mă! îndată s-a aflat pe cale. Vedeţi smerenia şi evlavia amândurora.
Erau în strâmtorare şi bătrânul voi să trimită pe fratele la cel ce se ocupa cu cele de trebuinţă
ale lor. Şi nu i-a zis lui: Du-te! Ci i-a spus: Voieşti să mergi? La fel, şi fratele n-a zis: Mă duc,
ci i-a spus lui: Fac, precum voieşti. Că se temea şi de sminteli, dar li de a nu asculta de
părintele lui. Apoi, când au ajuns la strâmtorare, i-a zis lui bătrânul: Scoală-te şi du-te! Şi nu i-
a zis: Nădăjduiesc în Dumnezeul meu că te va acoperi. Ci i-a zis: Nădăjduiesc în rugăciunile
părintelui meu că te vor acoperi. La fel şi fratele, când a fost ispitit, n-a zis: Dumnezeul meu,
scapă-mă. Şi fiecare din ei şi-a pus nădejdea în rugăciunile părintelui său”232.
Ajutorul lui Dumnezeu nu suprimă însă posibilitatea de a păcătui. Sub pretextul că eşti
trimis de părintele tău şi că rugăciunile lui te ocroteşte, nu trebuie să te expui ispitei mai mult
decât este nevoie. „Deci, de eşti sau de ai auzit de drumul ce ai să-l faci, că e împreunat cu
necazuri, sileşte-te să întrebi pe avva zicând: Ce socoteşti să fac? Şi fă ce-ţi va spune el. Iar
dacă din uitare nu i-ai spus şi ai luat o trimitere şi pe drum îţi aduci aminte că ţi-a venit o
uitare şi nu i-ai spus, nu e nevoie să te întorci. Ci roagă-te lui Dumnezeu, zicând: Stăpâne,
230 Vitae Patrum III, 144, PL 73, 788C-789A, apud Irénée Hausherr, op. cit., p. 141.231 Avva Amanum Hitriotul 3, în Pateric, ed. cit., p. 86.232 Avva Dorotei, ,,Învăţături. Despre lepădare” I, 22, în Filoc. rom., vol. 9, p. 467-468.
56
iartă-mă şi iartă-mi negrija. Şi prin ajutorul sfântului şi prin bunătatea milostivirii Tale,
călăuzeşte-mă după voia Ta. Şi mântuieşte-mă şi mă păzeşte de tot lucrul rău şi viclean”233.
Fără îndoială că unii, persistând în neglijenţă, se apropie primejdios de prăpastie sau
chiar cad în ea, însă rugăciunile părintelui lor nu îi părăsesc. „Odată, Avraam, ucenicul avvei
Sisoe, a fost ispitit de demon. Bătrânul l-a văzut căzut, şi-a ridicat braţele, le-a întins şi s-a
rugat: Dumnezeule, vrei, nu vrei, nu te las până nu-l vindeci. Şi s-a vindecat pe loc” 234.
Această rugăciune sună ca o somaţie. Îndrăzneala celui ce o adresa lui Dumnezeu se întemeia
pe iubirea lui faţă de Dumnezeu şi faţă de ucenic, precum şi pe intimitatea ce o avea cu
Dumnezeu în rugăciune.
Este posibil chiar ca voinţa slabă a unui ucenic să facă ineficientă orice rugăciune a
părintelui duhovnicesc. Sfântul Antonie cel Mare arată că rugăciunea celorlalţi pentru noi nu
ne scuteşte de datoria de a ne ruga noi înşine235. Patericul susţine această idee: „Un frate
oarecare fiind supărat de gândurile cele din pofta curviei, a mers la un bătrân mare şi l-a rugat
zicând: rogu-te, părinte, fă rugăciune lui Dumnezeu pentru mine, că mă supără foarte războiul
curviei, şi pentru rugăciunea sfinţiei tale mă va izbăvi Dumnezeu de acea supărare! Răspuns-a
lui bătrânul: bine, fiule, voi face rugăciune. Şi aşa bătrânul a început a se ruga lui Dumnezeu
pentru dânsul, iar fratele s-a dus la chilia lui. Şi după câteva zile iar a venit fratele la acel
bătrân, jeluindu-se că nu se poate izbăvi de acea supărare şi rugându-l să se roage cu
dinadinsul lui Dumnezeu pentru dânsul. Iar bătrânul iar a început a se ruga lui Dumnezeu
pentru dânsul, zicând: Doamne, arată-mi mie fapta acestui frate şi de unde-i vine lui acea
deznădăjduire şi lucrare diavolicească într-însul, că m-am rugat Ţie pentru el şi nu s-a
izbăvit de supărare. Şi Dumnezeu i-a descoperit lui pe acel frate şi l-a văzut pe el râzând şi
duhul curviei aproape de dânsul cu care glumea şi râdea şi se mângâia. Pe îngerul îl vedea
stând departe şi mâniindu-se pe el pentru că nu alerga la ajutorul lui Dumnezeu, ci se îndulcea
cu necuvioasele sale gânduri şi tot gândul şi-l da spre mângâierea vrăjmaşului. Şi a priceput
bătrânul că partea fratelui este pricina războiului său şi chemându-i, i-a zis: fiule, eu am
cunoscut că pricina acelui război eşti tu însuţi, pentru că te îndulceşti şi te mângâi şi te
dezmierzi cu acele gânduri spurcate, pe care însuţi de voia ta le gândeşti şi le primeşti. Şi aşa
l-a învăţat cum să se împotrivească şi să stea împotriva gândurilor sale. Iar fratele, mult
folosindu-se cu rugăciunea bătrânului, a mers la chilia sa”236.
233 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, ,,Scrisoarei duhovniceşti”, 386, în Filoc. rom., vol. 11, p. 393.234 Avva Sisoe 12, în Pateric, ed. cit., p. 328.235 Avva Antonie 16, în Pateric, ed. cit., p. 46.236 ,,Pentru multe feluri de patimi şi războaie ale curviei, ce se ridică asupra robilor lui Dumnezeu”, 4, în Pateric, Alba Iulia, 2003, p. 305.
57
Obligaţia de a se ruga pentru ucenicii lor, îi pune de multe ori pe părinţii duhovniceşti
în faţa unor probleme complicate de conştiinţă. Ce ar trebui să ceară de la Dumnezeu pentru
ucenici? Izbăvirea, de ispită, sau puterea de a le birui? „Frate, pentru că şi eu şi tu suntem
nerăbdători, lăsăm patimile noastre şi întrebăm de alte lucruri în locul lor. Totuşi despre cele
ce ai întrebat socotesc aceasta: Părinţii desăvârşiţi se roagă ca Dumnezeu să facă ceea ce e de
folos omului. Dacă deci e de folos lui Dumnezeu lasă boala asupra lui pentru răbdare. Iar dacă
e de folos să fie izbăvit de ea, face să fie izbăvit. Şi aceasta o punem pe seama preştiinţei lui
Dumnezeu”237. Părinţii aveau opinii diverse faţă de această problemă, în funcţie şi de starea
lăuntrică a ucenicilor, pe care o cunoşteau datorită harismei de a pătrunde în sufletul omului.
Avva Varsanufie cunoştea şi el modul în care avva Sisoe l-a „somat” pe Dumnezeu pentru a-l
salva pe ucenicul său Avraam. Şi totuşi considera că este potrivit să-L lăsăm pe Dumnezeu să
decidă cum este mai folositor pentru ucenic. Cei mai mulţi părinţi erau de părere că ispitele
sunt folositoare pentru a-l căli pe nevoitor. Chiar şi ucenicii înţelepţi credeau că încercările le
sunt de folos. Un „bătrân” văzându-l pe ucenicul său foarte ispitit, i-a zis lui: „Fiule, vrei să-l
rog pe Dumnezeu să depărteze de la tine şi să te părăsească acel război? Iar el a zis: ba nu,
părinte, că de mă supără şi mă necăjeşte acel război şi mă ostenesc muncindu-mă, dar văd din
osteneală roada răbdării întru mine. Pentru aceasta mai vârtos te roagă pentru mine, părinte,
să-mi dea Dumnezeu răbdare ca să pot purta cu mulţumire această ispită. Zis-a lui bătrânul:
acum fiule, am cunoscut că eşti în sporire, şi că mă întreci”238. Ne aflăm într-o dilemă, pentru
că ne întrebăm dacă avva Sisoe, are dreptate sau, dimpotrivă, ceilalţi. Avva Varsanufie ştie că
părinţii procedează corect şi nu se contrazic niciodată: „Deci avva Sisoe s-a rugat pentru
ucenicul lui fiind înştiinţat că trebuie să se roage. La fel şi celălalt bătrân, mai bine zis ceilalţi
s-au rugat în temeiul înştiinţării. Iar faptul că trebuie să socotim că cele ce se întâmplă omului
sunt spre folosul lui este vădit. Căci Apostolul spune: În toate mulţumiţi (I Tesaloniceni 5,
18). La fel celui ce crede, toate îi sunt cu putinţă, fie să îndure cu nădejde necazul bolilor, fie
să rabde, fie să aibă îndelungă răbdare, fie să poarte toate cu bărbăţie ca Iov. Şi nu încearcă
Dumnezeu pe om peste puterea lui. Dar dacă nu-i vin în ajutor rugăciunile sfinţilor, omul se
face nerăbdător din pricina slăbiciunii”239.
O altă problemă de conştiinţă este următoarea: oare smerenia nu-i interzice celui ce se
roagă să creadă că prin rugăciunile sale l-a salvat pe ucenic? „Când cineva trimite un avocat
să-i apere pricina pe lângă împărat solicitantul nu încetează să se roage, ca să fie ascultat nu
avocatul, ci cererea, pe care el a trimis-o împăratului. Faceţi şi voi aşa: rugaţi-vă ca să fiu 237 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, ,,Scrisoarei duhovniceşti”, 386, în Filoc. rom., vol. 11, p. 389.238 ,,Pentru multe feluri de patimi…”, 5, în Pateric, Alba Iulia, 2003, p. 305-306.239 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, ,,Scrisoarei duhovniceşti”, 386, în Filoc. rom., vol. 11, p. 389-390.
58
auzit (în rugăciunea mea pentru voi). Urmând cererii voastre mă rog şi pentru sănătatea
voastră trupească şi pentru mântuirea sufletului vostru. Dacă sunt auzit (căci Dumnezeu aude
pe toată lumea), socotesc că aceasta se datorează rugăciunilor voastre. Nu sunt un avocat care
a învăţat să pledeze, nu sunt un drept, n-am nicio putere a cuvântului. Ci mă socotesc un rob
însărcinat cu o misiune. Fie care Domnul să audă rugăciunile. Rugaţi-vă pentru nenorocitul de
mine”240. Datorită acestei întreceri în delicateţe, este salvată atât smerenia părintelui, cât şi a
ucenicului său.
În Egiptul secolului IV, ucenicii îi solicitau pe părinţi să se roage pentru toate
neajunsurile lor. Avvei Pafnutie, de exemplu, Amoniu îi cere să se roage pentru ca el să
dobândească iertarea păcatelor sale, de care se vrea dăznădăjduit; Heraclit, sănătate; Valeria,
acelaşi lucru, având o credinţă, atât de puternică, încât era sigură că prin rugăciunile avvei
Pafnutie se va vindeca. Ei apelau la rugăciunile părintelui întrucât acestea erau făcute din
iubire şi primeau ascultare, dar, în acelaşi timp, şi ei se rugau pentru „părintele lor iubit”,
pentru ca Domnul să-l păzească241.
Ni s-au păstrat câteva formule de rugăciuni ale unui părinte pentru fiii săi
duhovniceşti. Este reprezentativ, în acest sens romanul hagiografic „Viaţa Sfinţilor Varlaam şi
Ioasaf”. Chiar dacă cele două personaje n-au existat niciodată în calitate de creştini, autorul a
ştiut să prezinte un veritabil catehism duhovnicesc. Rugăciunea lui Varlaam pentru Ioasaf
reprezintă modelul rugăciunii pe care părintele duhovnicesc trebuie să o facă pentru ucenicul
său. În momentul despărţirii de Ioasaf care devenise creştin, plângând, Varlaam s-a ridicat la
rugăciune şi cu mâinile întinse spre cer, zicea: „Dumnezeule, Tată al Domnului nostru Iisus
Hristos, Care ai luminat cele întunecate, Care ai scos din nefiinţă făptura văzută, şi nevăzută,
Care ai adus la Tine această făptură a Ta, şi nu ne-ai lăsat târâţi de nebunia noastră, Care ne-ai
iertat atunci când greşit; ne-ai adus pe calea cea dreaptă când ne-am rătăcit, ne-ai răscumpărat
când eram robi, ne-ai dat viaţă când eram morţi, prin scumpul şi dumnezeiescul sânge al
Fiului Tău pe Tine Te chem împreună cu Fiul Tău cel Unul-născut şi cu Duhul Tău cel Sfânt,
priveşte spre oaia Ta înţelegătoare care, prin mine nevrednicul, se aduce Ţie; sfinţeşte-i
sufletul cu harul Tău; cercetează via aceasta sădită prin Duhul Sfânt şi fă-o să rodească
roadele dreptăţii. Întăreşte-l, încredinţând în el legământul Tău; smulge-l din cursele
diavolului: cu înţelepciunea bunului Tău Duh învaţă-l să facă voia Ta; nu Te depărta de el şi
240 Ibidem, 139, p. 182.241 Maria Teresa Cavassini, ,,Lettere cristiane vei papiri greci d’Egitto”, în Aegyptus. Rivista italiana di Egittologia e ai papirologia, t. 34, 1954, p. 280 sq., apud Irénée Hausherr, op. cit., p. 146.
59
fă ca împreună cu mine, nevrednicul robul Tău să se facă vrednic de moştenirea trupurilor
veşnice. Că binecuvântat şi preamărit eşti în vecii vecilor. Amin”242.
Aflat pe punctul de a părăsi această lume, Varlaam s-a rugat din nou pentru fiul său
Ioasaf: „Doamne Dumnezeule Care eşti pretutindeni şi pe toate le plineşti, Îţi mulţumesc că ai
privit spre micimea mea şi ai binevoit să sfârşesc alergarea surghiunului meu în credinţa
ortodoxă şi calea poruncilor Tale. Iar acum, o, Stăpâne, preabunule şi mult-milostive,
primeşte-mă în lăcaşurile veşnice şi nu-ţi aduce aminte cât am păcătuit împotriva Ta cu ştiinţă
şi cu neştiinţă. Ocroteşte-l şi pe credinciosul Tău supus, căruia ai voit să-i fiu călăuzitor, eu,
nefolositorul robul Tău. Smulge-l din toată răutatea şi lucrarea diavolească; ridică-l peste
cursele de tot felul pe care cel rău le-a întins spre poticnirea tuturor celor care vor să se
mântuiască. Îndepărtează, Atotputernice, întreaga putere a ispititorului din faţa slujitorului
Tău; dă-i puterea să zdrobească în picioare capul duşmanului sufletelor noastre, pricinuitorul
morţii. Trimite din înălţime harul Duhului Tău sfânt şi-l întăreşte în luptele nevăzute, ca să
primească de la Tine cununa biruinţei şi să se slăvească în el numele Tău, al Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh; că Ţie se cuvine slava şi mărirea în vecii vecilor. Amin”243.
După rugăciune, l-a sărutat părintele pe Ioasaf şi a plecat ce calea veşniciei. Dar rolul
său de mijlocitor nu s-a încheiat aici, pentru că după ce bunul său ucenic l-a aşezat în
mormânt, se ruga astfel: „Doamne, Dumnezeul meu, ascultă glasul meu […] Mântuieşte-mă
pentru rugăciunile şi mijlocirile robului Tău, Varlaam”244. Aceasta este frumuseţea legăturii
duhovniceşti care continuă şi după moarte. Avva Daniil ne face cunoscut faptul că într-o zi
marele avvă Arsenie i-a spus: „Odihneşte-l pe părintele tău, pentru că atunci când va merge la
Domnul el se va ruga pentru tine şi-ţi va face bine”245.
I. 6. 3. Să poarte o parte din povara fiilor duhovniceşti
Îndemnul Sfântului Apostol Pavel către toţi creştinii: „Purtaţi-vă sarcinile unii
altora”(Galateni 6, 2), îi priveşte cu atât mai mult pe părinţii duhovniceşti. Prin rugăciunea
pentru fiii duhovniceşti părintele preia o parte din sarcina ucenicilor, pentru că dintre toate
nevoinţele ascetice, rugăciunea necesită cel mai mare curaj.
242 Vita Barlaam et Joasaph 21, PG 96, 1053C-1056A, apud Ibidem, p. 146-148.243 Op. cit., 39, PG 96, 1231AB, apud Ibidem, p. 148.244 Op. cit., 40, col. 1233B; apud Ibidem.245 Avva Arsenie 35, în Pateric, ed. cit., p. 64.
60
Doar iubirea îţi dă puterea de a te ruga pentru alţii. Întrebat care faptă bună presupune
mai multă osteneală, avva Agathon a răspuns: „Iertaţi-mă, eu socotesc că nu există altă trudă
decât să te rogi lui Dumnezeu. Căci de fiecare dată când omul vrea să se roage, duşmanii îl
îmbrâncesc, ştiind că de nimic nu sunt împiedicaţi mai tare decât de rugăciunile către
Dumnezeu. Orice ocupaţie ar avea omul, dacă stăruie în rugăciune, dobândeşte pacea
sufletească. Rugăciunea până la ultima suflare se face cu luptă mare”246.
Un alt mod de a purta poverile celuilalt se concretizează şi în dispoziţia de a asculta cu
răbdare relatarea încercărilor şi a ispitelor, de a răspunde cu blândeţe la întrebări care se
repetă mereu şi de a primi neîncetat aceleaşi vizite pentru a auzi mereu aceleaşi mărturisiri247.
Povara cea mai greu de purtat este lupta împotriva duşmanilor mântuirii, demonii şi
complicii pe care aceştia îi găsesc în deprinderile noastre rele devenite o a doua natură. Orice
părinte duhovnicesc îl va susţine pe ucenicul său pe drumul desăvârşirii creştine, prin toate,
mijloacele pe care i le oferă iubirea jertfelnică. „Iar tu, părinte duhovnicesc, călăuza acestei
turme sfinte, fii drept faţă de fraţi, plin de băgare de seamă având grijă să te porţi faţă de ei ca
un părinte. Te sfătuiesc cu stăruinţă să ai grijă de toţi, ocupă-te de toţi, sprijină şi susţine,
sfătuieşte, încurajează, învaţă, mângâie; dă celor bolnavi sănătate, celor slabi sprijin, celor
lipsiţi de curaj le dă putere; îndreptează pe cei care greşesc, iartă de şaptezeci de ori câte şapte
după cuvântul Domnului; căci e mai bine ca imitându-L pe Domnul să dăm răspuns pentru
bunătatea noastră, că am mai lăsat să treacă unele amănunte din cele datorate, decât să fim
osândiţi ca nemiloşi şi lipsiţi de dragoste părintească fiindcă am cerut o dreptate extremă”248.
Se vorbeşte în legătură cu paternitatea duhovnicească de o „satisfacţie substitutivă”.
La prima vedere, a pretinde că plăteşti datoriile celuilalt, când tu însuţi eşti păcătos, ar putea
părea îngâmfare, însă ea este şi o dovadă de iubire. „Dar ia seama cât de mândru sunt, că fiind
bătaia de joc a dracilor şi socotind că am dragostea cea după Dumnezeu, sunt biruit ca să-ţi
spun: Port jumătate din povara ta şi în ce priveşte viitorul, Dumnezeu are să ne ajute. Am
vorbit ca un lipsit de minte, spunând acestea. Căci mă ştiu pe mine slab şi neputincios şi gol
de tot lucrul bun. Dar neruşinarea nu mă lasă să deznădăjduiesc: căci am pe Stăpânul plin de
duioşie, de milă şi de iubirea de oameni care întinde mâna păcătosului până la ultima suflare.
Lipeşte-te de El şi El va împlini tot lucrul pe care-l vrem sau îl gândim. Lui se cuvine slava în
veci. Amin. Iartă-mă, frate, şi roagă-te pentru mine”249.
246 Avva Agathon 9, în Pateric, ed. cit., p. 71-72.247 Irénée Hausherr, op. cit., p. 149.248 Prologul Typikon-ului de la Evergetis al lui Timotei, cap. 17, ed. Dimitrievskii, O pisanie…I, p. 637 sq., apud Irénée Hausherr, op. cit., p. 149-150.249 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, ,,Scrisori duhovniceşti”, 72, în Filoc. rom., vol. 11, p. 108-109.
61
În mod normal, destinatarul acestei scrisori ar fi trebuit să fie recunoscător. Dar n-a
fost aşa. Dorind ca avva Varsanufie să-i ia întreaga povară şi nu doar jumătate din ea, i s-a
adresat din nou. Răspunsul acestuia nu a întârziat să apară: ,,Mă mir de iubirea ta, frate, că nu
pricepi lucrurile iubirii celei după Dumnezeu. În primul rând, Dumnezeu ştie că mă socotesc
pe mine pământ şi cenuşă (Iov 42, 6) şi ca nefiind peste tot nimic. Dacă totuşi, spun cuiva
ceva peste măsurile mele, sau peste puterea mea, o fac mişcat de dragostea lui Hristos, ştiind
că am spus că prin mine nu sunt nimic şi o slugă netrebnică (Luca 17, 10). Fiindcă n-ai înţeles
deci ce ţi-am spus, că port jumătate din păcatele tale, află că prin aceasta te-am făcut
împreună părtaş cu mine. Şi nu ţi-am spus că port o treime, ca să nu te las să porţi mai mult ca
mine şi să fii mai îngreunat. Pe de altă parte, ţi-am spus aceasta ca să scot din mine mândria.
De aceea nu ţi-am spus că port două părţi, ca să mă arăt mai puternic decât tine. Căci aceasta
ar fi fost un chip al slavei deşarte. Nu ţi-am spus nici că îţi port întreaga povară. Căci aceasta
este propriu celor desăvârşiţi, care au ajuns fraţi ai lui Hristos, Cel ce şi-a pus sufletul Său
pentru noi şi care voieşte ca cei ce iubesc să facă aceasta cu o iubire desăvârşită. Şi iarăşi, pe
de o parte, dacă nu ţi-aş fi spus aşa, te-aş fi lăsat în afara lucrării duhovniceşti. Deci nu caut
slava deşartă luând asupra mea totul. Nici nu te pizmuiesc, o dată ce te socotesc împreună
părtaş al bunei întoarceri. Dacă suntem fraţi, să împărţim în mod egal moştenirea Părintelui
nostru, ca să nu se afle între voi vreo nedreptate. Iar dacă voieşti să iau totul asupra mea,
primesc şi aceasta, din ascultare. Iartă-mă că multa iubire mă duce la vorbărie. Dar să fie şi
aceasta spre bucuria ta în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci.
Amin”250.
Povara trecutului nu trebuie aşadar, să o poarte în întregime părintele duhovnicesc,
încât ucenicul să fie scutit de orice căinţă. Mântuirea obiectivă realizată de Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, şi-o însuşeşte fiecare în mod subiectiv, prin lucrarea virtuţilor, prin asceză şi
prin pocăinţă.
Există o povară şi mai grea pe care povăţuitorul o ia asupra sa, şi anume:
responsabilitatea poruncilor şi îndrumărilor pe care le dă. Ucenicul care le păzeşte cu
fidelitate nu mai are nicidecum grija de a căuta voia lui Dumnezeu, după cum remarcă avva
Isaia atunci când se adresează fraţilor care voiau să rămână cu el: ,,Aveţi grijă să nu neglijaţi
împlinirea poruncilor mele; iertaţi-mă, dar altfel nu vă voi permite să locuiţi cu mine. Dacă le
împliniţi, fie în taină, fie în ziua mare, eu voi da seama în faţa lui Dumnezeu pentru voi. Dacă
nu le împliniţi, o să vă cer socoteală de neglijenţa voastră, la fel şi pentru îndemnarea mea.
Cel care împlineşte poruncile mele, în taină sau la lumină, va fi păzit întreaga viaţă de orice
250 Ibidem, 73, p. 109-110.
62
rău de către Dumnezeu şi va fi scăpat de orice ispită care ar putea veni în taină sau la
lumină”251. De fapt, însuşi Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă
supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă”
(Evrei 13, 17).
Avva Varsanufie, scriindu-i avvei Pavel, îl încredinţează că este dispus să-i poarte
povara: ,,Căci eu îmi dau cu bucurie sufletul meu morţii pentru tine, fratele meu. Fără să fie o
poruncă, îţi spun: vieţuieşte în linişte cu convingere, minunându-te de Dumnezeu care te-a
izbăvit de mari primejdii şi necazuri şi ispite de multe feluri”252. Iar pentru a-l convinge pe
deplin de acest fapt, adaugă: ,,Vieţuieşte deci în linişte luând aminte la păcatele tale şi la felul
cum vei avea să răspunzi lui Dumnezeu. Şi dacă ţii astfel porunca mea, mai bine zis a lui
Dumnezeu, mărturisesc că voi pune cuvânt de apărare pentru tine în ziua aceea, în care va
judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor (Romani 2, 16). Nu sta deci la îndoială, ca să nu
te duci pe tine la alte lucruri şi mai rele”253.
A-ţi asuma calitatea de părinte duhovnicesc, înseamnă să iei asupra ta rsponsabilitatea
mântuirii aproapelui. Părinţii luau foarte în serios acest lucru, de unde înţelegem şi valoarea
unei asemenea fapte de iubire. Părintele duhovnicesc nu este numai un doctor fără de arginţi
şi un farmacist care împarte leacuri pacienţilor săi, ci este el însuşi un om bolnav, dar care-i
scapă pe fii săi de cele mai mari primejdii, luându-le asupra sa. Astfel, ucenicul începător nu
mai riscă să-şi considere propria sa voinţă ca fiind voia lui Dumnezeu. Nesiguranţa care-l
încearcă în drumul său spre mântuire va dispărea, atâta timp cât are un părinte care răspunde
pentru el şi care-şi pune sufletul pentru el. Rămâne doar să se supună cu smerenie părintelui
său şi să trăiască într-o lipsă de grijă sfântă. În acelaşi timp părintele, pe lângă grija propriei
sale mântuiri, îşi adaugă riscul de a cerceta voia lui Dumnezeu cu ucenicul său, pe care Tatăl
ceresc i l-a încredinţat. Această voie i-o va prezenta cu purtare de grijă, în aşa fel încât să o
accepte cu iubire şi să o îndeplinească254.
Adevăraţii părinţi duhovniceşti au ca deviză a lor, cuvântul Sfântului Evanghelist
Ioan: datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi (I Ioan 3, 16). Pentru ei, aceasta nu este
o afirmaţie gratuită, ci un mare adevăr, un crez al misiunii lor sfinte.
O ultimă povară pe care părintele duhovnicesc trebuie să o ia asupra sa dacă este
egumen, constă în a chivernisi bine bunurile pe care ucenicul le-a adus cu sine. ,,Aruncând
toate cele materiale ale noastre asupra avvei şi neţinând nimic în mâinile noastre, Dumnezeu 251 Avva Isaia, ,,Cuvântul I”, 2, în Filoc. rom., vol. 12, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991, p. 41.252 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, ,,Scrisori duhovniceşti”, 57, în Filoc. rom., vol. 11, p. 80.253 Ibidem, 58, p. 81.254 ÎPS Andrei Andreicuţ, op. cit., p. 191-192.
63
ştie şi ne este martor că nu socotim că El trebuie să ne mulţumească, ci că noi trebuie să-I
mulţumim că a luat povara noastră şi ne-a eliberat de griji. Căci şi Apostolul Petru zice:
Supuneţi-vă fiecărei făpturi omeneşti pentru Domnul (I petru 2, 13). Iar Iacob a zis că oricine
păzeşte ţoată legea, dar păcătuieşte faţă de un punct al ei, s-a făcut vinovat faţă de toate
(Iacob 2, 10). De aceea se cere să nu facă cineva voia sa, ci să se ocărască în toate şi aşa va
afla voia lui Dumnezeu. Dar dacă îşi va bate diavolul joc de el, făcându-l să cugete ceva mare
despre sine sau că a lucrat bine, pierde toate cele ce a făcut. Deci, făcând ceea ce faci,
smereşte-te zicând: Iartă-mă, Doamne, că am îngreunat pe avva, aruncând asupra lui sarcina
mea. Domnul Iisus să vă mântuiască pe voi. Amin”255.
Bunurile materiale şi voia proprie se susţin reciproc. Bunurile nu sunt altceva decât
mijlocul cel mai potrivit pentru satisfacerea voii proprii. De aceea părinţii sunt categorici. Un
ucenic, întrebând dacă trebuie să împartă bunurile prin avva şi cum să le împartă şi la cine, a
primit următorul răspuns: ,,Domnul să te binecuvânteze, fiule. Vrei să fii fără grijă, şi nu vrei,
fiind împiedicat de voia ta. Spune numai ce voieşti să se lase obştii şi ce pe seama celor lipsiţi,
şi fii fără grijă. Aceasta este ascultarea, să nu ai stăpânire peste tine. Ce e mai de preţ decât
sufletul tău, de care Domnul a spus că e mai de preţ decât lumea întreagă (Matei 16, 26)? Şi
dacă l-ai predat pe el lui Dumnezeu şi Părinţilor tăi duhovniceşti, de ce mai şovăi să le
încredinţezi lor şi cele mai neînsemnate? Vezi cum te războiesc fără să-ţi dai seama slava
deşartă şi necredinţa? Şi dacă eşti aşa, nu le-ai încredinţat cu adevărat lor nici sufletul tău şi
atunci cum aştepţi să fii miluit prin ei? Eliberează-te de griji de voieşti să te ocupi cu
Dumnezeu eliberat de toate. Şi eu voi purta grija de a împlini ceea ce ai hotărât. Ocupă-te
numai fără grijă cu Dumnezeu şi iartă-ma pe mine de dragul iubirii”256.
Disponibilitatea părintelui de a-şi asuma o parte din povara fiilor duhovniceşti este
aşadar, o expresie a iubirii înţelegătoare şi devotate, pe care acesta trebuie să o manifeste în
relaţie cu fiecare ucenic al său. El va urma exemplul Mântuitorului, având permanent în minte
cuvintele Sale: ,,Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună
pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).
255 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, ,,Scrisori duhovniceşti”, 243, în Filoc. rom., vol. 11, p. 280-281.256 Ibidem, 253, p. 289.
64
II. MAESTRUL SPIRITUAL DIN CONCEPŢIILE RELIGIOASE ORIENTALE
II. 1. Noţiunea de ,,guru”. Tipuri de guru
Din punct de vedere etimologic, termenul de ,,guru” se traduce prin ,,celn care înlătură
întunericul”. Astfel, ,,guru”, adevăratul maestru este definit ca cel care împrăştie întunericul.
Un om care îşi încredinţează viaţa şi străduinţele sale unui adevărat maestru, ajunge repede la
iluminare, fiindcă maestrul îi dă în ajutor propriile sale puteri257.
Cuvântul ,,guru” se împarte în două silabe: gu, care se traduce prin ,,întuneric” şi ru,
care se traduce prin ,,lumină”. ,,Guru ar fi fără îndoială, brahma, cel care înlătură orice
întuneric”258. În concepţia hindusă, guru nu este un simplu învăţător spiritual. De altfel,
brahmanii erau consideraţi în perioada vedică, învăţătorii prin excelenţă, ca unii care,
mitologic ar fi fost creaţi din gura lui Prajapati259. De aceea ei se intitulau ,,gura lui
Dumnezeu”, pentru că învăţau singuri Vedele şi le transmiteau şi celorlalţi260.
Pentru indianul contemporan, noţiunea de ,,guru” are două sensuri, după părerea lui
Svami Şivananda, şi anume: Siksha-Guru sau guru ca simplu învăţător; şi Diksha-Guru
sau ,,guru al iniţierii”, care-şi conduce discipolul pe calea desăvârşirii261.
Peter Brent oferă mai multe sensuri acestei noţiuni. După el, guru poate fi orice om
care îndeplineşte cerinţele spirituale şi atinge o anumită stare de sfinţenie. De exemplu, între
aşa-numiţii Vallahbacharyas, toţi membrii masculini ai familiei sunt numiţi ,,guru” chiar de la
naştere. În alte situaţii, bătrânul guru îşi alege succesorul, care poate fi fiul lui sau alt discipol.
Există şi aşa-numiţii ,,guru ai sectelor” care pretind că au puterea de la divinitatea care ar fi
întemeiat secta respectivă. Din această categorie fac parte aşa-zişii Mahants, conducătorii
257 Paul Brunton, Yogis-Verborgene Weisheit Indiens, Berlin, 1937, p. 114, apud Emil Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin. Mişcările ,,guruiste” într-o analiză creştină, Ed, Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 17-18.258 Friedrich-Wilhelm Haak, Guruismus und Guru-Bewegungen, Evangelischer Presseverband für Bayern, München, 1982, p. 21, apud Ibidem, p. 18.259 Uriaşul primordial, care prin autosacrificare a creat lumea.260 Emil Jurcan, op. cit., p. 18.261 F. W. Haak, Guruismus..., p. 21, apud Ibidem.
65
mănăstirilor. Tot în categoria de guru intră şi acei misionari itineranţi, numiţi sad-guru
(Satguru). Printr-o misiune susţinută, ei au întemeiat în Apus şcoli de yoga sau chiaer mişcări
orientalede masă în rândul tinerilor anilor '60 (generaţia hippi)262.
Nu trebuie să uităm de acei ,,guru-vrăjitori”, care prin diverse trucuri magice, atrag
atenţia, răspândindu-şi în felul acesta faima. Un exemplu în acest sens este Sathya Say Baba,
care, folosindu-se de tot felul de metode, pretindea că transformă lemnele din palmă în sfânta
cruce, dar nu orice cruce, ci chiar în crucea pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus
Hristos pe Golgota263.
După această scurtă prezentare a noţiunii de ,,guru” şi a principalelor tipuri de guru,
vom vedea în continuare, ce statut îşi revendică aceşti maeştri în relaţie cu discipolii lor.
262 Ernest Valea, Creştinismul şi spiritualitatea indiană, Ed. Ariel, Timişoara, 1996, p. 42-52.263 Emil Jurcan, op. cit., p. 19.
66
II. 2. Dumnezeu sau guru?
Acei guru care intră în contact cu lumea creştină au ajuns să pretindă că
termenul ,,Hristos” desemnează un plan superior al conştiinţei umane, ceea ce înseamnă că
orice om poate evolua spiritual până la gradul echivalent cu accederea la acest plan, devenind
şi el prin aceasta Hristos. De aceea, când un dascăl oriental spune: ,,Mă rog lui Hristos”,
înţelege că se străduieşte să atingă acest plan superior al conştiinţei şi să devină, fie şi pentru
puţin timp, Hristos264.
Nu se poate stabili nici cea mai mică asemănare între acest concept de ,,Hristos” şi
Hristos al Evangheliei. Dar maeştrii hinduşi recurg la un astfel de artificiu, tocmai pentru că
într-o ţară cu o puternică tradiţie creştină, mai ales ortodoxă, le-ar fi foarte greu să convingă
pe cineva că personaje precum Indra, Kali, Shiva, Vishnu, Krishna sau Brahman
sunt ,,dumnezei”. Chiar şi un creştin ignorant va ezita în primă instanţă să se închine acestor
zeităţi. Ceea ce i se cere este mult prea exotic şi nefamiliar. Prin urmare, propagatorii
învăţăturilor orientale sunt nevoiţi să apeleze la o serie de stratageme care ne sunt familiare.
Astfel ne vor vorbi despre ,,psihologie aplicată”; ne vor propune o ,,alimentaţie corectă”
şi ,,exerciţii de gimnastică” (yoga pentru sănătate şi frumuseţe); ne vor recomanda ,,metode”
şi ,,tehnici” pentru combaterea angoasei, a nervozităţii, a stresului şi a fobiilor. În cadrul unor
conferinţe şi seminarii, ne vor sugera modalităţi de a rezolva orice problemă cu care ne
confruntăm zilnic, inclusiv problema singurătăţii. În felul acesta, ei urmăresc să ne transforme
în discipoli ai lor şi, în final, să adoptăm stilul de viaţă şi modul de gândire specific spaţiului
oriental265.
Mai mult decât atât, aceşti guru se propovăduiesc şi pe ei înşişi ca dumnezei. Aceştia
au pretenţia să fie percepuţi ca adevăraţi dumnezei şi nu ca simpli muritori. Svami Şivananda,
fondatorul ashramului ,,Divine Life Society” din Rishikesh şi renumitul misionar hindus din
Occident, face portretul uni guru, atribuindu-i însuşiri divine: ,,guru este Dumnezeu însuşi,
care se manifestă într-o formă personală, pentru a-i îndemna pe adepţi [...] A-l vedea pe guru 264 Dionysios Farasiotis, Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie, traducere din limba greacă de ieromonah Evloghie Munteanu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 382.265 Ibidem, p. 382-383.
67
înseamnă a-l vedea pe Dumnezeu [...] Satguru este Brahma. El este un ocean de sfinţenie, de
ştiinţă şi de graţie. El este conducătorul sufletului tău. El este izvorul bucuriei [..] El îţi arată
adevăratul drum divin. El rupe vălul neştiinţei tale [...] Să nu îl consideri doar un simplu om.
Dacă îl vezi doar ca pe un simplu om, tu nu eşti atunci decât un simplu animal. Roagă-te
guru-lui tău şi cazi în faţa lui în genunchi cu veneraţie. Guru este Dumnezeu. Cuvântul venit
de la el este cuvântul lui Dumnezeu”266.
Gurul indian Sathya Say Baba, despre care am amintit anterior, se prezintă pe sine ca
fiind Dumnezeu, infinit superior lui Buddha, lui Mahomed sau lui Hristos. Iată ce spune Say
Baba despre el însuşi: ,,Proştii nu mă cunosc, când locuiesc în trup omenesc! Ignoră firea mea
superioară, căci Domn Preaînalt sunt eu al tuturor fiinţelor [...]267 Liderul mişcării Viaţa
armonioasă din Grecia, americanu Bob Nazemy, adresându-se unor discipoli avansaţi, a
afirmat despre Say Baba: ,,El este prezent pretutindeni, atotştiutor şi atotputernic Dumnezeu,
care se află întotdeauna împreună cu noi, în toate ceasurile şi în toate părţile lumii”268.
Într-un material publicitar al mişcării Ananda Marga se spune: ,,guru este desăvârşit.
Conştiinţa sa a atins cea mai înaltă treaptă, iar sufletul să este o oglindă fără cusur a celei mai
înalte conştiinţe. El reprezintă o cale desăvârşită, care îl face pe discipolul spiritual să ajungă
la conştiinţa cea mai înaltă. Adevăratul guru nu constă în aparenţa sa umană, ci în revelaţia
divină din el”269. Cu alte cuvinte, discipolul trebuie să fie convins că în faţa guru-lui său, el nu
se află în faţa unui om, ci a lui Dumnezeu.
Imnele de adorare închinate lui guru sunt frecvente în lumea hindusă, în cadrul
cultului numit Guru-Puja. Iată un exemplu: ,,mă închin în faţa dumnezeiescului guru, care mi-
a descoperit unitatea; mă închin faţa fiinţei lui divine, care le cuprinde şi le pătrunde pe toate
cele mişcătoare şi cele nemişcătoare; mă închin în faţa dumnezeiescului guru, care poartă
balsamul cunoaşterii şi care deschide ochii orbi în faţa întunericului. Guru nu este altceva
decât Brahma însuşi. În faţa acestui dumnezeiesc guru, mă închin eu”270.
Toţi guruşii respiră aceeaşi mândrie demonică. Babaji era ,,învăţătorul învăţătorilor” şi
,,Dumnezeu întrupat”. În 1984, un discipol de-al lui a devenit ,,Hristos”. A slujit chiar ,,Cina
266 Emil Jurcan, op. cit., p. 20.267 Extras din periodicul mişcării Satya Sai Baba, Pacea supremă - Prashanti Vahini, Atena, 1997, p. 5, apud Dionysios Farasiotis, op. cit., p. 383. 268 Bob Nazemy, ,,Te rog Baba, dă-mi ascultare”, p. 1, Articole din ziare şi periodice, ed. a II-a, Ilianthos, apud Ibidem.269 În broşura Ananda Marga Yoga, fără an de publicaţie, tipărit în Frankfurt, am Main, apud Emil Jurcan, op. cit., p. 22.270 F. W. Haak, Guruismus..., p. 23, apud Ibidem.
68
cea de Taină” în ashramul său, iar apoi a plecat, fără să-l mai revadă cineva vreodată.
Concluzia implicită era că Babaji i-a fost superior lui Hristos271.
Maharadji se prezintă ca noul ,,Mesia”, ,,hristosul epocii contemporane”, ,,domnul
tuturor yoghinilor”, ,,Spirit preaînalt şi atotvenerat”, fără de care ,,totul s-ar distruge”272.
Satyananda a declarat că gurul este superior lui Dumnezeu. Rajneesh a confirmat
explicit aceeaşi afirmaţie. Amândoi sunt adoraţi şi după moarte de către discipolii lor273.
Dumnezeu şi gurul se află în antagonism, pentru că dacă unul ne oferă existenţa,
dimpotrivă, celălalt ne ajută să ajungem la eliberarea finală şi de aceea nu putem renunţa la el.
În concepţia altui ashram, ,,Divine Light Mission” a lui Maharaj Ji, gurul este prezentat în
felul următor: ,,harul lui Dumnezeu poate veni sau pleca, acest lucru nu are importanţă, însă
fără harul lui Satguru noi suntem absolut pierduţi. Eu pot să renunţ la Dumnezeu, dar
niciodată nu pot să-mi uit gurul meu. Nu-mi dau seama în ce măsură Dumnezeu ar fi egal cu
guru, deoarece în vreme ce Dumnezeu ne dă naştere în această lume, guru este cel care mă
dezleagă de legăturile vieţii si ale morţii. Dumnezeu ne dă cinci simţuri. Ca nişter hoţi, aceste
simţuri încearcă să ne fure. Însă guru este cel care ne apără de a fi victimele lor neputincioase,
în măsura în care el ne controlează simţurile. [...] Dumnezeu ne trimite boală şi speranţă, însă
guru ne purifică şi ne eliberează de orice mod de legare. Eu nu vreau să-mi părăsesc guru,
chiar dacă ar trebui să-L părăsesc pe Dumnezeu”274.Aici se afirmă destul de clar
superiorotatea lui guru faţă de Dumnezeu, atâta timp cât doar el deţine mijloacele de care are
nevoie omul pentru a se putea elibera.
Guru-Gita, cartea de căpătâi a guruismului, întăreşte această idee în legătură cu
gurul: ,,el (gurul) este divinitatea cea mai înaltă. Nu există nimic mai mare decât el. Dacă
Shiva se mânie, te va salva guru, însă dacă guru se va mânia, nimeni nu te va salva [...] gurul
este în realitate întregul univers. El îi cuprinde în sine pe Brahma, pe Vishnu şi pe Shiva.
Nimic nu este mai înalt decât guru”275.
Dacă vom analiza obiectiv filozofia necunoscută, care se află în spatele acestui guru,
vom sesiza că divinul sau viaţa divină, pe care el o promite, nu este altceva decât o
subordonare faţă de puternica lui personalitate, care te paralizează şi de care foarte greu poţi
scăpa. Urmarea căii pe care o propune un asemenea ,,mentor”, înseamnă asumarea celor mai
mari şi mai serioase riscuri cu putinţă. Se pleacă treptat, desigur, de la elemete mai puţin
271 Dionysios Farasiotis, op. cit., p. 383.272 Ibidem, p. 384.273 Ibidem.274 F. W. Haak, Guruismus..., p. 23-24, apud Emil Jurcan, op. cit., p. 23.275 Shree Gurudev Ashram, Shri Guru Gita-Transliteration and English Translation, Ganeeshpuri, 1976, p. 34, apud Ibidem, p. 24.
69
însemnate (alimentaţie, exerciţii de gimnastică), pentru a se ajunge la cele mai profunde
(psihologie, comportament, analiza sinelui) şi, în cele din urmă, la probleme de credinţă
(Înviere sau metempsihoză, Biserică sau ashram, Hristos sau Say Baba), în care miza e omul
întreg şi nu doar o ipostază oarecare a vieţii sale. În concluzie, dacă nu va conştientiza
pericolele la care se expune, omul îşi poate periclita extrem de grav, chiar ireversibil, atât
viaţa trecătoare de acum, cât şi cea veşnică276.
276 Dionysios Farasiotis, op. cit., p. 384.
70
II. 3. Modalitatea de acţiune a lui guru
Principala preocupare a unui guru este de a-i arăta discipolului calea spre eliberare
(moksha), urmărindu-i evoluţia, pentru a-l scoate din ciclul samsarei, adică al renaşterilor.
Variantele yoghine pe care aceştia le oferă sunt foarte multe. De fapt, fiecare maestru are
propria lui şcoală yoga, propriul lui sistem aplicat în cadrul cursurilor, pe care le predă. Dar
noi ne vom opri numai asupra practicii yoghine, celei mai des întâlnite, pe care om utilizează
aceşti maeştri. Este vorba de aşa-numita Raja-Yoga, adică yoga regală, calea cea mai
bătătorită de yoghini. Prin această tehnică yoga se încearcă să se ţină sub control întregul
potenţial fizic şi psihic al omului. În viziunea lui Patanjali, sistematizatorul tehnicilor yoghine,
există opt etape ale căii ascetice, numite ,,membre” (anga)277, care duc la marea eliberare. În
cele ce urmează, le vom prezenta pe fiecare în parte.
a. Yama (înfrânările) este o practică de purificare a omului, compusă din cinci
comandamente morale: ahimsa (non-violenţa), care înseamnă a nu cauza durere nici unei
fiinţe vii, prin nici un mijloc şi niciodată. Toate celelalte înfrânări îşi au rădăcinile în ahimsa
şi tinde să perfecţioneze ahimsa278; satya (a nu minţi), care constă în a-ţi pune în acord
cuvântul cu gândirea şi faptele; asteya (a nu fura), întrucât furtul înseamnă a pune stăpânire în
mod ilegal pe lucruri ce aparţin altora; brahmacarya (abstinenţa sexuală), care presupune
înfrânarea forţelor secrete ale facultăţii generatoare în vederea contemplaţiei (samadhi), căci
atunci când sunt consumate, epuizează cea mai preţioasă energie, slăbesc capacitatea
cerebrală şi fac concentrarea dificilă279. Abstinenţa sexuală nu înseamnă doar eliminarea
actelor sexuale, ci şi a oricărei dorinţe sexuale; în fine, aparigraha (a nu fi zgârcit), care
constă în a nu-ţi însuşi nici un luru din ceea ce nu-ţi aparţine. Trebuie reţinut că prin
practicarea acestor înfrânări se obţine doar o stare ,,purificată”, superioară celei profane, şi nu
o stare yogică280.
b. Niyama (disciplinele) sunt oserie de discipline corporale şi psihice, care constau în:
sauca (puritatea), adică obligaţia de a păstra curăţenia fizică şi psihică; samtosha (împăcarea),
277 Nicolae Achimescu, India. Religie şi filosofie, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2001, p. 185.278 Vasile Pop, Yoga şi isihasmul, Ed. Lidia, Bucureşti, 2003, p. 70.279 Nicolae Achimescu, op. cit., p. 186.280 Ibidem.
71
care te face să fii mulţumit cu minimul necesar pentru subzistenţă; tapas (asceza), care
reprezintă îndurarea extremelor, căldura şi frigul, bunătatea şi răutatea281, tocmai pentru a te
simţi dispensat de trup; svadhyaya (studiul), care dă posibilitatea formării unui bagaj
informaţional, necesar practicii, precum şi repetarea mantrei atotputernice ,,aum”, ce ar sta la
baza existenţei universului; Ishvara-pranidhanani sau decoţiunea faţă de Ishvara282.
c. Asana desemnează binecunoscuta poziţie ,,lotus”, definită ca fiind ,,stabilă şi
agreabilă”283. Învăţată de la un guru şi nu din cărţi, ea dă o stabilitate rigidă trupului şi, în
acelaşi timp, reduce efortul fizic la minimum. La început e incomodă şi chiar insuportabilă,
dar după o anumită practică, efortul de a o menţine e inutil. Este important ca efortul să
dispară, iar poziţia meditativă să devină naturală.
În fond, ,,asana” este primul pas concret făcut cu scopul abolirii modalităţilor
existenţei umane. Ea pune capăt mobilităţii şi disponibilităţii corpului, reducând multitudinea
poziţiilor posibile la o singură postură, imobilă, sacră284.
d. Pranayama înseamnă disciplinarea respiraţiei, respectiv ,,refuzul” de a respira ca
majoritatea oamenilor, adică aritmic. Respiraţia omului se modifică, în general, în funcţie de
împrejurări sau de tensiunea psihomentală. Prin ,,pranayama” se încearcă suprimarea efortului
respirator. Yoghinul trebuie să realizeze o respiraţie disciplinată, ritmată, tocmai pentru a uita
de ea.
De timpuriu, yoghinii susţin că există întotdeauna o relaţie strânsă între ritmul
respiraţiei şi stările de conştiinţă. Ritmându-şi respiraţia şi încetinind-o treptat, yoghinul
ajunge să experimenteze anumite stări de conştiinţă, care în stare de veghe sunt inaccesibile,
în special stările de conştiinţă din timpul somnului285.
Ritmul respiraţiei se obţine prin armonizarea a trei momente: inspiraţia (puraka);
expiraţia (remka) şi reţinerea aerului (kumbhaka). Fiecare dintre cele trei momente trebuie să
aibă o durată egală. Prin practică, yoghinul poate să le prelungească destul de mult, căci
scopul tehnicii ,,pranayama” este anihilarea respiraţiei pe o perioadă cât mai îndelungată286.
e. Pratyahara este facultatea prin care simţurile se detaşează de lumea exterioară. Cu
toate că simţurile nu mai intră în contact cu lumea exterioară, activitatea lor fiind anihilată,
totuşi mintea nu îşi pierde capacitatea de a avea reprezentri senzoriale. Atunci când doreşte
cunoaşterea unui obiect extern, ea nu se foloseşte de percepţia senzorială, ci îl poate cunoaşte
281 Ernest Valea, op. cit., p. 66.282 Vasile Pop, op. cit., p. 70.283 Yoga-Sūtra, II, 46, apud Nicolae Achimescu, op. cit., p. 187.284 Mircea Eliade, Yoga. Nemurire şi libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 56-57.285 Nicolae Achimescu, op. cit., p. 189.286 Vasile Pop, op. cit., p. 71.
72
prin puterile proprii de care dispune. Vorbim aici de o cunoaştere prin contemplaţie, care este
mult mai reală decât cunoaşterea raţională sau senzorială. De acum ascetul yoghin nu mai este
distras de simţuri, pentru că întreaga sa activitate senzorială şi orice activitate în general a fost
suspendată287.
f. Dharana este de fapt, o ,,ekagrata”, o concentrare într-un singur punct, cu un
conţinut strict noţional. Concentrarea are loc de obicei asupra centrului ombilicului, în lotusul
inimii, în lumina capului, asupra vârfului nasului, al limbii sau al altui obiect exterior288. Toţi
yoghinii sunt conştienţi că nu se poate realiza concentrarea fără ajutorul unui obiect asupra
căruia să se fixeze gândul.
Concentrarea într-un singur punct conduce la eliminarea rapidă şi conştientă a tuturor
automatismelor mentale, care stăpânesc şi, practic, formează conştiinţa omului obişnuit. În
felul acesta, yoghinul poate realiza oricând discontinuitatea conştiinţei, devenind insensibil la
orice stimul senzorial sau mnemonic. Prin această concentrare într-un singur punct, el are
aşadar, puterea de a dirija un compartiment foarte important al activităţii psihosomatice289.
g. Dhyana este meditaţia de tip yoga, care nu se opreşte la elementele exterioare, ci
intră, atât în interiorul ideii meditate, cât şi al celui ce meditează. Acesta se identifică cu
obiectul meditat. Altfel sous, ideea la care se meditează nu este exterioară, ci se află în inima
yoghinului, ca un lotus cu o mie de petale, care este asimilat. Totuşi, cel care se află în
ipostaza de a medita, rămâne conştient că el face acest lucru (meditaţia). După ce dispare şi
acest fapt, yoghinul intră în ultima stare, cea de samadhi290.
h. Samadhi este rezultatul final al practicii yoga. Ea semnifică acea stare
contemplativă, în care gândirea percepe spontan forma obiectului asupra căruia se
concentrează, fără să apeleze la ajutorul categoriilor raţionale sau al imaginaţiei. Obiectul se
descoperă în însăşi fiinţa sa, în sine, ca şi cum ar fi golit de sine291. Ajuns la acest nivel,
yoghinul primeşte puteri miraculoase (siddhi), cum ar fi: cunoaşterea viitorului, a
reîncarnărilor anterioare, dobândirea unor puteri fizice paranormale, intrarea în corpul altor
persoane etc. Aceasta este starea de eliberare a sinelui (purusha) de corp sau de materie, în
general (prakrti)292.
287 Nicolae Achimescu, op. cit., p. 191-192.288 Vasile Pop, op. cit., p. 72.289 Mircea Eliade, op. cit., p. 51-51.290 Emil Jurcan, op. cit., p. 36-37.291 Yoga-Sūtra, III, 3, apud Nicolae Achimescu, op. cit., p. 195.292 Emil Jurcan, op. cit., p. 37.
73
Discipolul trebuie să urmeze întotdeauna o astfel de tehnică, sub îndrumarea unui
guru. Rămâne de văzut dacă această aşa-zisă ,,mântuire” este calea cea mai potrivită sau doar
o iluzie pentru cel care caută sincer eliberarea din chinurile şi suferinţele acestei lumi.
Deşi yoga vrea să-i asigure omului contemporan o sănătate perfectă, eliminarea stress-
ului şi a oboselii, echilibru psihic, cunoaşterea de sine, totuşi nu putem să ignorăm faptul că
această practică prezintă multe aspecte negative, care trebuie semnalate.
Aparent, preceptele yama şi niyama nu ar avea nimic rău în sine, dar la o analiză mai
atentă, ele manifestă anumite inadvertenţe. De exemplu, ideea de ,,ahimsa” (non-violenţa), nu
este respectată în totalitate. Atâta timp cât toate entităţile, chiar şi plantele, poartă un ,,sine”,
ar trebui ca ,,ahimsa” să se extindă şi la regnul vegetal, nu doar la cel animal, căci ştim că
hrana yoghinilor e strict vegetală. Altfel, sufletele care se chinuiesc în plantele respective sunt
împiedicate să-şi epuizeze bagajul karmic şi să scape din lanţul nesfârşit al reîncarnărilor293.
Sub un alt aspect, ,,mântuirea profesată de guru nu se realizează la nivel comunional,
ci individual, în afara relaţiei cu semenii noştri. Cu alte cuvinte, ideea de comuniune în
mântuire, nu se găseşte nicăieri în filozofiile acestor guru. Ei ne învaţă că valorile morale
trebuie depăşite, nu ataşate de sufletul omului, deoarece ele aduc împovărare karmică. Deci
faptele pe care le săvârşeşte yoghinul nu au nici o valoare morală, căci ele sunt simple
exerciţii de detaşare, în perspectiva realizării enstazei.
Mai mult decât atât, aceşti guru urmăresc prin practica yoga, distrugerea personalităţii
umane. ,,Sursa acestor ataşamente (psiho-mentale) este personalitatea, aşa că ea este o piedică
în calea eliberării”294. Ceea ce înţelegem de aici este tocmai condiţionarea omului de a-şi
anihila proria lui persoană, pentrz că altfel nu poate ajunge la eliberarea finală. Teza pe care ei
se sprijină rămâne aceasta: sinele (purusha) trebuie descătuşat de materie (prakrti). Dispare
aşadar ideea de comuniune, de dialog între persoane, pe care se fundamentează creştinismul:
Dumnezeu nu Se închide faţă de noi, nu ne părăseşte, ci, dimpotrivă, ne cheamă la
comuniunea de iubire cu El. Din momentul în care acesta dispare, nu mai avem de-a face cu
persoane, ci cu indivizi care nu mai au nici o valoare. ,,Valoarea” lor se măsoară prin
detaşarea de lume, indiferenţa faţă de semenul lor.
S-a încercat să se găsească asemănări între yoga şi isihasm, co scopul de a grefa yoga
pe spiritualitatea ortodoxă. O asemenea încercare însă, este sortită eşecului, întrucât există
mari deosebiri privind sensul, conţinutul şi scopul celor două căi mistice care tind spre
desăvârşirea omului. Scopul isihasmului nu este o anihilare a personalităţii umane, ci o
293 Ibidem, p. 38.294 Ernest Valea, op. cit., p. 74.
74
regăsire în toată dimensiunea ei, o transfigurare plenară. Călugărul isihast nu părăseşte această
lume, pentru a se mântui pe sine în izolare. Coborârea ,,minţii în inimă” înseamnă o
deschidere spre lume în acelaşi timp. Plin de har, el îşi revarsă iubirea sa harică spre semeni şi
îşi întoarce faţa personalităţii sale spre creaţia întreagă. Ori yoghinul elimină totul ca pe nişte
reziduuri karmice, scopul vieţii lui fiind în esenţă, detaşarea de faptele care îl ţin închis în
această existenţă pământească295.
La nivel biologic se constată o dereglare a sistemului respirator, ca urmare a practicării
cunoscutului procedeu pranayama, despre care am vorbit mai înainte. Odată cu scăderea
ritmului respirator, scade şi concentraţia de oxigen din sânge, sub limita normală. Acest lucru
duce la creşterea bioxidului de carbon în sânge, ceea ce poate afecta întregul organism.
Psihologia modernă a demonstrat că bioxidul de carbon induce stare de ,,luminozitate şi
strălucire”, de amintire a unor evenimente trecute sau de intuire a unora viitoare, precum şi
sentimentul că se poate comunica cu entităţi dintr-o altă lume296. Am pute spune că această
practică pe care un guru o propune fiecărui discipol angajat în procesul de eliberare, nu este
altceva decât o practică experimentată din punct de vedere medical.
Finalitatea urmărită prin tehnica yoga se dovedeşte a fi ceva fals, dacă o privim din
perspectivă creştină: omul nu se poate mântui în izolare, prin distrugerea propriei sale
personalităţi, ci numai în comuniune personală cu Dumnezeu şi cu semenii săi.
295 Emil Jurcan, op. cit., p. 41-42.296 Ibidem, p. 43.
75
III. DIFERENŢA ESENŢIALĂ DINTRE PĂRINTELE DUHOVNICESC ŞI
MAESTRUL SPIRITUAL
Părintele duhovnicesc şi maestru spiritual reprezintă pe rând, două tradiţii total
diferite, din care transpar trăsăturile esenţiale, specifice fiecăruia dintre ei.
Înainte de a vedea ce anume îi diferenţiază, vom prezenta cele trei perspective: cea
sociologică, cea fenomenologică şi cea dogmatică, din care poate fi analizată problematica
îndrumătorului spiritual.
În definirea termenului de ,,îndrumător spiritual”, sociologia pleacă de la o totală
neutralitate dogmatică. Toţi liderii religioşi, indiferent de cultură sau de timpurile în care au
trăit, se subsumează aceleiaşi definiţii, caracterizată printr-o formulă de maximă de maximă
generalitate. Orice tip de îndrumător spiritual este definit pe baza unor trăsături specifice.
Avem ca exemplu o astfel de definiţie: ,,Prima calitate a unui maestru este altruismul lui
absolut. Un adevărat maestru nu poate urmări avantaje materiale de pe urma preceptelor sale.
Nimeni nu îşi poate atribui singur un astfel de titlu. Adevăratul maestru ignoră acest orgoliu.
El nici n-a urmărit să ajungă aşa ceva”297. Maestrul, fie îşi desemnează el singur succesorul,
fie este recunoscut ca atare de cei care vin să primească sfaturile lui. Nu este interesat de
numărul discipolilor, ci de calitatea lor. Misiunea lui constă în a-i călăuzi pe alţii pe calea pe
care el însuşi a străbătut-o. Nu impune niciodată adevărul pe care l-a găsit, dându-i
posibilitatea discipolului să-l descopere în el însuşi. Doctrina pe care el o transmite nu este o
creaţie proprie, ci ţine de o tradiţie anume. În lucrările de sociologie întâlnim aproximativ o
sută de nume de îndrumători spirituali, precum: Iisus, Luther, Khrishna etc. Deşi diferite din
punct de vedere istoric, ele au o calitate comună, aceea de îndrumător spiritual298.
Din perspectivă fenomenologică, definiţia îndrumătorului spiritual, caracterizată prin
aceeaşi neutralitate dogmatică, are la bază o viziune supraconfesională, un fel de globalism
metafizic, care vine să sugereze că morfologia sacrului ţine doar de istorie, pentru că undeva
în absolut lucrurile sunt unitare. Astfel, se încearcă să se demonstreze că părintele
297 Pr. Lect. Dr. Gheorghe Holbea, Paternitaea duhovnicească, suport de curs pentru anul IV Pastorală (dactilografiat), Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul”, din cadrul Universităţii Bucureşti, anul universitar 2008-2009, p. 7.298 Ibidem, p. 7-8.
76
duhovnicesc şi gurul nu sunt altceva decât alternativele culturale ale aceluiaşi îndrumător
spiritual, universal valabil299. Dincolo de elementele specifice celor două tradiţii, în cazul
nostru, cea creştin-ortodoxă şi cea orientală, se vorbeşte de o unitate transcendentală a
religiilor.
Din perspectivă dogmatică, părintele duhovnicesc nu are nimic în comun cu
îndrumătorul spiritual din religiile orientale. Biserica noastră respinge orice formă de
relativism, în ceea ce priveşte definirea îndrumătorului spiritual. Relativismul gândirii
moderne faţă de problema îndrumătorului spiritual este de fapt, consecinţa unui relativism mai
profund, la nivelul absolutului300. Această tendinţă de relativizare a dus la aşa numită ,,logică a
alternativelor”, care defineşte întreaga spiritualitate, prin afirmaţii de genul: ,,nici un
dumnezeu nu este adevărat” sau ,,toţi dumnezeii sunt adevăraţi”301.
Spre deosebire de guru, părintele duhovnicesc propovăduieşte existenţa unui
Dumnezeu, ca absolută alteritate, ca fiinţă întemeietoare şi Părinte atotiubitor, Care Se
revelează pe Sine ca Sfântă Treime.
Învăţătura despre Dumnezeu este aşadar, primul element doctrinar, care deosebeşte
cele două tradiţii. În hindusm, realitatea divină este o natură impersonală: ,,Fie că este vorba
de Brahman al Upanishadelor sau al Vedantei lui Sankara, de Ishvara al lui Patanjali, de Shiva
al tantrismului, de Krishna al Bhagavad-gitei sau de vidul primordial (sunya) al buddhismului
Mahayana, realitatea ultimă este de natură impersonală”302. Gurul este cel care propovăduieşte
conştientizarea naturii divine din fiecare fiinţă, din interior, el însuşi fiind o manifestare fără
formă (Shiva), care apare căutătorului în forma gurului.
Învăţătura creştină arată foarte clar că nu avem de-a face cu un Dumnezeu impersonal,
abstract, care nu se angajează în relaţia cu omul. Dimpotrivă, Dumnezeu este o Treime de
Persoane, care nu numai că se află în relaţie de comuniune între Ele, dar ne cheamă şi pe noi
la această comuniune. Altfel spus, raportul dintr Persoanele treimice se răsfrânge şi în raportul
cu creatura. Acest raport se caracterizează prin bunătate şi iubire, atribute ce lipsesc oricărei
divinităţi orientale. Dumnezeu, aducând totul la existenţă din nimic şi înzestrând creaţia cu
atâtea daruri, Se vădeşte vrednic de a fi iubit, iar prin aceasta le pune pe toate în mişcarea de
iubire faţă de El. Iubirea prin care oamenii se mişcă spre Dumnezeu este iubirea prin care
Dumnezeu îi mişcă spre El. Şi cea mai deplină mişcare iubitoare a lui Dumnezeu faţă de
oameni a fost întruparea Fiului Său, Care şi-a asumat firea umană, umplând-o de iubirea şi
299 Ibidem, p. 9.300 Ibidem, p. 10.301 Ibidem.302 Ernest Valea, op. cit., p. 205.
77
Duhul lui Dumnezeu. Toată creaţia se află pe drumul iubirii, primindu-şi puterea din iubirea
intratreimică şi înaintând epre desăvârşirea ei, în unirea cu Sfânta Treime şi cu toţi oamenii303.
În gândirea acestor guru, lumea este doar realitate virtuală, o iluzie (maya), de aceea ei
propovăduiesc necesitatea detaşării spiritului divin din fiecare fiinţă, de această lume iluzorie.
Numai aşa se poate elibera sinele din karmă.
Concepţia creştină despre lume se deosebeşte total de cea orientală. Lumea este opera
iubirii lui Dumnezeu, Care le-a creat pe toate pentru a se împărtăşi de iubirea Lui, scopul lor
fiind să ajungă la o participare deplină la această iubire, adică la o comuniune deplină cu
Dumnezeu304. Lumea are un caracter teofanic, dar nu poate fi confundată cu Dumnezeu sau cu
răul. Raţiunile acestei lumi au ca model şi susţinere raţiunile veşnice ale Logosului. Ea duce la
cunoaşterea lui Dumnezeu, însă o cunoaştere după har şi nu după fiinţă, potrivit iconomiei
dumnezeieşti. Dacă Dumnezeu ar fi creat lumea dintr-o necesitate internă, atunci s-ar fi ajuns
la panteism.
Natura nu este o piedică, ci dimpotrivă, un mijloc prin care omul poate ajunge la
unirea cu Dumnezeu, dacă el o valorizează aşa cum trebuie: ,,Natura se dovedeşte ca un
mijloc prin care omul creşte spiritual şi îşi fructifică intenţiile faţă de sine şi faţă de semeni,
când este menţinută şi folosită conform cu ea însăşi; dar când omul o sterilizeară, o otrăveşte
şi abuzează de ea în proporţii uriaşe, el îşi împiedică creşterea spirituală a sa şi a altora”305.
În concepţia orientală, omul este o manifestare a absolutului, care păstrează în sine
esenţa divină de natură impersonală. Această esenţă divină din om, nu este unică şi
irepetabilă, cel puţin în plan istoric. Ea poate să transmigreze şi în alte fiinţe din această lume.
Se poate spune că omenitatea este mai degrabă un aspect tranzitoriu al esenţei divine din
fiecare fiinţă. În cadrul acestui lanţ nesfârşit al peregrinărilor prin genuri şi specii, omenitatea
este privită ca o ultimă personalizare306. Iar pentru ca omul să se unească sau să se identifice
cu Sinele universal, gurul propovăduieşte necesitatea eliberării lui de toate aspectele
tranzitorii ale esenţei divine. Practic, omului i se cere anihilarea propriei sale personalităţi.
Potrivit învăţăturii creştine, omul este creat după chipul lui Dumnezeu, având menirea
de a ajunge la asemănarea cu El. Persoana umană nu se identifică cu Dumnezeu şi nici nu
ajunge vreodată să se contopească cu natura divină. O calitate definitorie a omului este
unicitatea şi irepetabilitatea propriei sale identităţi. El se constituie ca persoană în
integralitatea fiinţei sale: trup şi suflet. Identitatea omului se exprimă cel mai evident în
303 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., vol. 1, p. 286-292.304 Ibidem, p. 352-353.305 Ibidem, p. 339.306 Pr. Lect. Dr. Gheorghe Holbea, studiu cit., p. 13.
78
spaţiul comuniunii, care înseamnă comuniune de viaţă şi iubire. Omul este şi se manifestă ca
persoană tocmai prin aceea că el comunică cu semenii săi în mod responsabil, prin faptul că se
dăruieşte acestora şi că duce o viaţă responsbilă în relaţia sa cu ceilalţi. Absenţa unei
asemenea comuniuni îl caracterizează pe om ca o ,,individualitate”, dar niciodată şi nicidecum
ca o ,,persoană” desăvârşită307.
În ceea ce priveşte învăţătura despre desăvârşire, filosofia orientală suţine că scopul
vieţii omului este de a ajunge la eliberarea finală, prin contopirea cu identitatea supremă.
Eliberarea se poate dobândi pe trei căi: calea faptei (karmamarga), calea cunoaşterii
(jnanamarga) şi calea iubirii devoţionale (bhakti-marga). Prima cale, care pune accentul pe
actele ritualice, nu poate conduce direct la eliberare. Oricine, pe baza sacrificiilor sau
săvârşirii de alte acte religioase, poate doar spera ca într-o existenţă ulterioară să realizeze o
stare superioară celei din existenţa actuală. Oricum, se crede că actele ritualice reprezintă o
premisă sigură pentru eliberarea într-una din existenţele viitoare. Calea cunoaşterii şi calea
iubirii sunt cele două căi care pot conduce cu certitudine la eliberare308.
Dacă omul s-ar fi putut desăvârşi prin mai multe reîncarnări, atunci nu mai era nevoie
de Mântuitorul Hristos. Creştinismul este foarte clar în această privinţă: există o singură viaţă
în care omul conlucrează cu harul dat de Dumnezeu prin Botez, pentru desăvârşirea lui.
Duhovnicul înţelege că desăvârşire nu este contopire cu divinitatea, ci unire cu
Dumnezeu prin energiile divine necreate în trupul lui Hristos, care este Biserica. Desăvârşirea
creştină cere respectarea personalităţii omului şi nu anihilarea lui. Creat după chipul lui
Dumnezeu, omul este chemat să se asemene cu El, iar acest fapt presupune respectarea
integrităţii trupeşti şi sufleteşti. Ambele componente umane sunt chemate să participe la
această stare de îndumnezeire. Ori, a nu-l respecta pe om în personalitatea sa şi a-l dizolva în
elementele sale componente (psihosomatice), înseamnă a neglija creaţia lui Dumnezeu. Omul
este creat de Dumnezeu, iar a-l dizolva înseamnă a nu fi de acord cu această creaţie, a
considera că aceasta nu este bună, că nu este capabilă de mântuire decât dacă se descompune,
dacă se eliberează de carnal. Astfel, s-ar părea că Dumnezeu nu a realizat o creaţie bună, deci
El este autorul unei erori şi drept consecinţă, nu I se pot atribui, atotputernicia şi
atotbunătatea309.
Dacă este să privim însuşirile părintelui duhovnicesc în comparaţie cu cele ale
maestrului spiritual din religiile orientale, vom observa că acestea ţin în primul rând de fond şi
nu de exprimarea lor exterioară, care poate fi de cele mai multe ori similară.307 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., vol. 1, p. 404-405.308 Nicolae Achimescu, op. cit., p. 144.309 Emil Jurcan, op. cit., p. 135.
79
Aşa cum am văzut, părintele este şi rămâne o persoană plină de Duh Sfânt, un purtător
de Duh (pnevmatophor). El nu este un fachir, iar puterile lui nu vin din antrenamentul zilnic al
trupului. Duhovnicul nu are nimc din ceea ce hindusul numeşte ,,putere” (siddhi). Singura lui
putere vine de la Duhul Sfânt. În schimb, maestrul îşi arată puterea pe care a dobândit-o prin
exerciţii şi asceză. Ea este a lui şi o transmite sau o foloseşte după bunul lui plac. Dar
duhovnicul a primit ,,darurile” (nu ,,puterile”) de la Dumnezeu, prin revărsarea harului divin
peste el. Puterea sau mai bine zis, împuternicirea lui este de la Dumnezeu, nu de la om. Iar el
trăieşte în primul rând evenimentul cincizecimic al Bisericii şi abia apoi cel instituţional, deşi
cele două aspecte sunt inseparabile.
Părintele duhovnicesc este mai înainte de toate, un om al rugăciunii. Viaţa
duhovnicească se remarcă prin rugăciune, nu prin erudiţie. Rugăciunea duhovnicului, atât cea
personală, cât şi cea liturgică, dobândeşte dimensiuni cosmice. În rugăciune, duhovnicul
cuprinde întreaga creaţie a lui Dumnezeu, asumându-şi prin aceasta responsabilitatea
mântuirii aproapelui.
Gurul îi oferă omului şansa să ajungă la desăvârşire, fără să aibă nevoie de prea multă
rugăciune. În religiile orientale se vorbeşte de aşa-numita ,,mantră”, care este identificată în
mod greşit cu rugăciunea. În fond, mantra nu este o rugăciune, ci o simplă înlănţuire de
cuvinte, adeseori fără o logică în exprimare, pentru a-l face pe om să elimine fluxul de gândire
din mintea lui. Rugăciunea în sensul creştin, este un dialog cu Dumnezeu. Ori dacă în aceste
religii nu ţi se oferă un Dumnezeu cu o existenţă personală, rugăciunea nu are nici un sens.
Cel mult, ea se adresează lui guru, printr-o aşa-numită ,,yoga devoţională” (bhakti-yoga).
Efortul care i se cere discipolului, ste cel privind orientarea spre acest maestru, care trebuie
considerat dumnezeul său310.
Smerenia este o altă însuşire prin care părintele duhovnicesc se deosebeşte de maestrul
spiritual. Cu cât înaintează mai mult pe scara sfinţeniei, cu atât el se simte mai păcătos, mai
departe de Dumnezeu. În mod contrar, maeştrii spirituali au pretenţia de a fi percepuţi de
discipolii lor ca modele absolute sau mai mult decât atât, ca adevăraţi dumnezei. Aceasta
pentru că numai ei îi oferă omului posibilitatea de a scăpa de chinurile şi suferinţele acestei
lumi, în vederea eliberării finale.
Pornind de la aceste câteva exemple, putem spune că părintele duhovnicesc se
deosebeşte esenţial de maestrul spiritual din marile religii. Deşi ambii îşi propun să îl ridice pe
om din autosuficienţa în care acesta se găsea la un moment dat, totuşi finalitatea este
diametral opusă. Dacă duhovnicul vede în comuniunea cu Sfânta Treime, scopul vieţii
310 Ibidem, p. 123.
80
omului, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre guru, care-l ghidează pe om, pentru a-l ajuta
să se identifice cu absolutul impersonal.
IV. CONCLUZII
81
Aşa cum se procedează din punct de vedere metodologic, redactarea oricărei lucrări
ştiinţifice se încheie cu prezentarea concluziilor. Întrucât acestea pot fi găsite la sfârşitul
fiecărui capitol din cuprinsul lucrării, am ales un text din Christos Yannaras, care
concentrează foarte bine diferitele aspecte ale paternităţii duhovniceşti, specifice spiritualităţii
ortodoxe.
În cadrul Spovedaniei, tradiţia Bisericii cunoaşte practica ,,îndrumării duhovniceşti”,
întrupate de venerabile figuri de preoţi sau de simpli monahi care au o îndelungă experienţă
duhovnicească şi o profundă cunoaştere a omului. Sunt ,,bătrânii” întru spirit - ,,gerontes”
sau ,,startsi” (stareţi) -, ,,cu darul deosebirii”, care au harisma de a ,,deosebi” profunzimile
sufletului omenesc şi toate ungherele mistice ale existenţei. Ei cunosc aspectele cele mai
tainice, cele mai insesizabile ale rezistenţei opuse de natura umană harului lui Dumnezeu.
Capacitatea lor de a pătrunde în adâncul sufletului omenesc şi de a smulge de acolo
rădăcinile secrete ale patimilor, de a face să dispară ultimele redute înarmate ale suficienţei
individuale, dar şi de a provoca gemetele neştiute ale setei de viaţă şi de adevăr dăinuind în
om, această capacitate cu totul deosebită nu este doar rezultatul lungii lor experienţe în
cunoaşterea omului, ci şi o harismă specială acordată de Dumnezeu, făcută din clarviziune,
din mângâiere, din alinare.
Relaţia şi legătura cu un astfel de ghid constituie un eveniment de paternitate
spirituală, o părăsire liberă (uneori pe întreaga viaţă) a voii proprii, a gândurilor, a
dorinţelor şi a ispitirilor, în mâinile unui ,,bătrân îmbunătăţit” plin de duhul deosebirii. Până
la urmă, acestea sunt relaţii şi legături care ,,ipostaziază” persoana în unitatea vieţii
Bisericii. Iată o naştere la viaţă, nu o simplă pedagogie: ,,Căci de aţi avea zeci de mii de
învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în
Iisus Hristos” (I Cor. 4, 15).
Părintele transmite viaţa odată cu experienţa lui, aceea a Bisericii. Credinciosul vede
cu ochii lui viaţa Bisericii întrupată în persoana părintelui său spiritual. El ,,se acordează”
cu asceza, cu rugăciunea aceluia. Astfel, grefarea credinciosului pe trunchiul Bisericii,
rămânând un eveniment de libertate, se goleşte de orice element de faptă individuală: ea este
în mod exclusiv şi unic un act de comuniune şi de relaţie. Altfel spus, viaţa Bisericii devine
accesibilă în miezul unui eveniment de viaţă, şi nu printr-o abordare individuală precum
adeziunea la cutare ideologie sau ,,sistem”. Credinciosul este ,,dus de mână” spre
cunoaştere, rugăciune, asceză - spre adevărul şi viaţa Bisericii -, el ,,se acordează” cu
experienţa ,,bătrânului” (şi mai ales în monahism cu rugăciunea minţii - ,,noéra proseuché”-
care este respiraţia trupului Bisericii), cu experienţa în domeniul ,,deosebirii gândurilor şi a
82
duhurilor”, pe calea ,,erosului divin”. Atât cunoaşterea cât şi experienţa se transmit prin
iubire. Ele sunt primite şi acceptate cu umilinţă. Asta înseamnă că ele sunt un dublu curent
dinamic care reflectă unitatea modului global de existenţă al Bisericii, ,,sărbătoarea
schimbului de cunoştinţe”, imaginea divină a comuniunii iubirii treimice.
Paralel cu ,,succesiunea apostolică” a clerului care menţine unitatea Bisericii în
mersul ei istoric, organic, există şi o transmitere a paternităţii duhovniceşti, care menţine
unitatea experienţei spirituale, ortodoxia gândirii şi vieţii Bisericii. Dar desigur, această
practică a paternităţii spirituale şi a îndrumării prin duhul deosebirii (al discernământului)
nu are absolut nimic de-a face cu ,,patronajul” moralist şi psihologic al conştiinţelor, legat în
ultimile veacuri de taina Pocăinţei311.
I. EDIŢII ALE SFINTEI SCRIPTURI
311 Christos Yannaras, Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 162-164.
83
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988.
II. OPERE PATRISTICE
2. Sfântul ATANASIE CEL MARE, „Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie”, în
colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 16, traducere din greceşte , introducere şi note de
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Insitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1988.
3. Sfântul CLEMENT ALEXANDRINUL, ,,Care bogat se va mântui”, în col. PSB, vol. 4,
traducere, introducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1983.
4. Sfântul CLEMENT ROMANUL, „Epistola întâi către Corinteni”, în col. PSB, vol. 1,
traducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979.
5. DIADOH AL FOTICEII, ,,Cuvânt ascetic”, în Filoc. rom, vol. 1, traducere din greceşte,
introduceri şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.
6. *** Didascalia Apostolorum, Ed. F. X. Funk, Tübingen, 1905.
7. Avva DOROTEI, ,,Învăţături”, în Filoc. rom., vol. 9, ediţia a II-a, traducere din greceşte,
introduceri şi note de Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002.
8. EVAGRIE PONTICUL, ,,Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor”, în Filoc.
rom., vol. 1.
9. IDEM, ,,Cuvânt despre rugăciune”, în Filoc. rom., vol. 1.
10. IDEM, ,,Epistula dogmatica ad Melaniam [Rufinum]”, în Ierom. Gabriel Bunge, Evagrie
Ponticul. O introducere, studiu introductiv şi traducere diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu,
1997.
11. IDEM, ,,Epistula fidei de S. Trinitate”, în Ierom. Gabriel Bunge, Evagrie Ponticul. O
introducere.
12. IDEM, În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutăţii şi replici împotriva lor,
comentariu de ierom. Gabriel Bunge, trad. şi prezentare de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2006.
13. IDEM, ,,Schiţă monahicească în care se arată cum trebuie să ne nevoim şi să ne liniştim”,
în Filoc. rom., vol. 1
84
14. IDEM, ,,Scholies aux Proverbes”, introduction, texte critique, traduction, notes,
appendices et index par Paul Géhin, în Sources Chrétiennes 340, Les Editions du Cerf, 29, Bd
de Latour- Maubourg, Paris, 1987.
15. IDEM, Tratatul practic. Gnosticul, studiu introductiv, traducere şi comentarii de Cristian
Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.
16. Sfântul IGNATIE TEOFORUL, „Epistola către Romani”, în col. PSB, vol. 1, traducere,
introducere şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979.
17. IDEM, „Epistola către Magnezieni”, în col. PSB, vol. 1.
18. *** Epistola către Diognet, în col. PSB, vol. 1.
19. Sfântul IOAN CASIAN, Convorbiri duhovniceşti, traducere din limba latină de Prof.
David Popescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004.
20. IDEM, ,,Cuvânt plin de mult har despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul
deosebirii”, în Filoc. rom., vol.1.
21. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Tratatul despre preoţie, traducere din limba greacă
veche, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007.
22. Sfântul IOAN SCĂRARUL, ,,Cartea despre nevoinţe”, în Filoc. Rom., vol. 9.
23. Sfântul ISAAC SIRUL, ,,Cuvinte despre nevoinţă”, în Filoc. rom., vol.10, traducere,
introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.
24. Avva ISAIA, ,,Cuvântul I”, în Filoc. rom., vol. 12, traducere din greceşte, introducere şi
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991.
25. *** Martiriul Sf. Policarp, episcopul Smirnei, în col. PSB, vol. 11, studiu introductiv,
traducere, note şi comentarii de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982.
26. Sfântul MAXIM MĂRTURISITORUL, „Ambigua”, în col. PSB, vol. 80, traducere din
greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1983.
27. IDEM, ,,Capete despre dragoste”, în Filoc. rom., vol. 2, traducere, introducere şi note de
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ediţia a II-a, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993.
28. IDEM, ,,Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti”, în col. PSB, vol. 81, traducere
din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1990.
29. NIL ASCETUL, ,,Cuvânt ascetic”, în Filoc. rom., vol. 1.
30. PALADIE, Istoria lausiacă (Lausaicon), traducere, introducere, note Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007.
31. PETRU DAMASCHIN, ,,Cartea întâi”, în Filoc. rom., vol. 5, traducere, introducere şi
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ediţia a II-a, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995.
85
32. Sfântul SIMEON NOUL TEOLOG, Cateheze, Scrieri II, ediţia a II-a revizuită, studii
introductive şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr.. Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
33. IDEM, ,,Cuvântări morale”, în Filoc. rom., vol. 6, traducere din greceşte, introducere şi
note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.
34. Sfinţii VARSANUFIE ŞI IOAN, ,,Scrisori duhovniceşti”, în Filoc. rom., vol. 11,
traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei
Romanului şi Huşilor, 1990.
35. Sfântul VASILE CEL MARE, „Constituţiile ascetice”, în col. PSB, vol. 18, traducere,
introducere, indici şi note de Prof. Iorgu D. Ioan, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989.
36. IDEM, ,,Despre Sfântul Duh”, în col. PSB, vol.12, traducere, introducere, note şi indici de
Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr.Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1988.
37. IDEM, „Regulile mari”, 43, în col. PSB, vol. 18.
38. IDEM, ,,Regulile mici”, 2, în col. PSB, vol. 18.
39. *** Arhieraticon, tipărit cu aprobarea Sf. Sinod şi cu binecuvântarea Prea Fericitului
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993.
40. *** Liturghier, tipărit cu probarea Sf. Sinod şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.
41. *** Everghetinos. Adunare a cuvintelor şi învăţăturilor celor de Dumnezeu grăite, ale
purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, culeasă din toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată,
cartea I, temele 1- 25, ediţie bilingvă, Sfânta Mare Mănăstire Vatoped, Muntele Athos, 2007.
42. *** Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
43. *** Patericul sau Apoftegmele părinţilor din pustiu, traducere, studii şi prezentări de
Cristian Bădiliţă, ediţia a III-a adăugită, Ed. Polirom, Bucureşti, 2007girea, Alba Iulia, 2003.
III. CĂRŢI, ARTICOLE, STUDII
44. ACHIMESCU, Nicolae, India. Religie şi filosofie, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2001.
45. ANDREICUŢ, ÎPS Andrei, Spovedanie şi comuniune, ediţia a III-a, Ed. Reîntregirea,
Alba Iulia, 2008.
86
46. BUNGE, Ieromonah Gabriel, Părintele duhovnicesc şi gnoza creştină după Evagrie
Ponticul, cu două studii de Michael O' Laughlin, traducere de diac. Ioan I.Ică jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2000.
47. CHRYSSAVGIS, John, Reîntregirea sufletului-arta îndrumării duhovniceşti, traducere în
limba română de Luminiţa-Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006.
48. COMAN, Pr. Prof. Dr. Constantin, Teme de teologie biblică în Evanghelia după Ioan,
suport de curs pentru anul IV Teologie Pastorală (dactilografiat), Facultatea de Teologie
Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din cadrul Universităţii Bucureşti, anul universitar 2008-
2009.
49. ELIADE, Mircea, Yoga. Nemurire şi libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.
50. FARASIOTIS, Dionysios, Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie, traducere din limba
greacă de ieromonah Evloghie Munteanu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004.
51. HAUSHERR, Irénée, Paternitatea şi îndrumarea duhovniceasca în Răsăritul creştin,
traducere de Mihai Vladimirescu, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.
52. HOLBEA, Pr. Lect. Dr. Gheorghe, Paternitaea duhovnicească, suport de curs pentru anul
IV Pastorală (dactilografiat), Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul” din
cadrul Universităţii Bucureşti, anul universitar 2008-2009.
53. JURCAN, Emil, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin. Mişcările ,,guruiste” într-o
analiză creştină, Ed, Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
54. MORARIU, Arhim. Dosoftei, Sfântul Serafim de Sarov. Viaţa, nevoinţele şi învăţăturile,
ediţia a II-a, îngrijită de arhim. Ioanichie Bălan, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2004.
55. KRIVOŞEIN, Arhiepiscopul Vasili, În lumina lui Hristos. Viaţa şi învăţătura
duhovnicească ale Sfântului Simeon Noul Teolog, traducere din limba franceză de Pr. Prof.
Dr. Ioan- Vasile Leb şi Ierom. Gheorghe Iordan, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
56. NAZÂRU, Sebastian, Sfântul Theodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, Ed.
Omonia, Bucureşti, 2008.
57. NOICA, Ierom. Rafail, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002.
58. PLĂMĂDEALĂ, Dr. Antonie, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Colecţia
Axios, Editura Pronostic, Sibiu, 1995.
59. POP, Vasile, Yoga şi isihasmul, Ed. Lidia, Bucureşti, 2003.
60. REGNAULT, Lucien, Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV,
ediţia a II-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.
61. RUPNIK, Marko Ivan, În focul rugului aprins, trad. de Christian Tămaş, Ed. Ars Longa,
Iaşi, 1997.
87
62. SCRIMA, André, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, ediţia
a II-a revăzută, prefaţă de Andrei Pleşu, volum îngrijit de Anca Manolescu, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2000.
63. STĂNILOAE, Pr.Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediţia a III-a, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2003.
64. IDEM, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
65. STEBBING, Nicolas, Purtătorii Duhului. Duhovnicie şi duhovnici în Ortodoxia
românească de azi, traducere de Pr. Dan Sandu, Ed. Deisis, Sibiu, 2005.
66. STEIHARDT (monahul Nicolae Delarohia), N., Dăruind vei dobândi. Cuvinte de
credinţă, ediţie îngrijită, note, studiu introductiv şi referinţe critice de Ştefan Iloaie, repere
bibliografice de Virgil Bulat, indici de Macarie Motogna, Mănăstirea Rohia, Ed. Polirom,
Iaşi, 2008.
67. VALEA, Ernest, Creştinismul şi spiritualitatea indiană, Ed. Ariel, Timişoara, 1996.
68. VINTILESCU, Pr. Petre, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1995.
69. WARE, Kallistos, Împărăţia lăuntrică, introducere de Maxim Egger, traducere din limba
franceză de sora Eugenia Vlad, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996.
70. YANNARAS, Christos, Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 2004.
VI. CUPRINS
88
Argument..................................................................................................................... p. 3
I. PATERNITATEA DUHOVNICEASCĂ ÎN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ……………..p. 4
I. 1. Noţiunea de „părinte duhovnicesc” şi evoluţia sa istorică……p. 4
I. 2. Paternitatea duhovnicească - harismă a Duhului Sfânt……...p. 12
I. 3. Paternitatea divină ca temei al oricărei alte paternităţi……...p. 15
I. 4. Părintele duhovnicesc - medic şi învăţător…………………....p. 19
I. 5. Calităţile părintelui duhovnicesc……………………………....p. 24
I. 5. 1. Calităţile morale……………………………………...p. 24
I. 5. 2. Calităţile intelectuale………………………………...p. 35
I. 6. Îndatoririle părintelui duhovnicesc……………………………p. 51
I. 6. 1. Să primească sarcina duhovniciei…………………...p. 51
I. 6. 2. Să se roage pentru fiii săi duhovniceşti……………..p. 54
I. 6. 3. Să poarte o parte din povara fiilor duhovniceşti…..p. 61
II. MAESTRUL SPIRITUAL DIN CONCEPŢIILE RELIGIOASE ORIENTALE……………..p. 66
II. 1. Noţiunea de ,,guru”. Tipuri de guru………………………....p. 66
II. 2. Dumnezeu sau guru?.................................................................p. 68
II. 3. Modalitatea de acţiune a lui guru…………………………….p. 72III. DIFERENŢA ESENŢIALĂ DINTRE PĂRINTELE DUHOVNICESC ŞI MAESTRUL
SPIRITUAL…………………………………………………………………………………………...p. 77
IV. CONCLUZII……………………………………………………………………….p. 83
V. BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………..p. 85
VI. CUPRINS………………………………………………………………………………………….p. 90
89